Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere
Pentru a putea alege şi actualiza binele moral într-un mod care-i este propriu – adică
liber – omul trebuie să-l cunoască şi să ştie să-l distingă de ceea ce nu este bine.
Problema esenţială care se pune este următoarea: cum pot actele sale umane,
adesea complexe în componentele lor, să fie finalizate de scopul ultim, care singur
este capabil să dea sens vieţii? Aici intervine norma morală. Chemat să crească şi să
se dezvolte liber în vederea finalităţii sale, omul trebuie să poată dispune de un
mijloc care să-i permită să adapteze fiecare dintre actele sale la acest scop care îi dă
plinătate de sens. Aceasta înseamnă să-şi adecveze mijloacele la scop. Şi este
vorba despre o activitate raţională, căci tocmai raţiunea stabileşte acest raport1.
Astăzi mulţi sunt mai mult sau mai puţin alergici faţă de lege. Nu o mai simt ca un
ajutor pentru viaţă, ci ca o constrângere şi o piedică. În timp ce conştiinţa personală
şi libertatea persoanei sunt considerate ca mari valori, legea nu se bucură de prea
mare stimă. Sentimentul, gândul şi chiar comportarea multor oameni se îndreaptă
astăzi spre o direcţie care tinde să se îndepărteze de lege şi să se bazeze exclusiv
pe conştiinţă.
Teologia morală trebuie să ţină cont de această atitudine faţă de lege. Este necesar
ca teologul moralist, în limitele posibilităţilor, să amintească şi să clarifice lumii
motivele acestei „ostilităţi faţă de lege”, pentru a demola rezervele nejustificate şi a
rectifica prejudecăţile faţă de ea.
1
Cf. J.M. AUBERT, Compendio della morale cattolica, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1989, 84.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 2
a. Insistenţa asupra legii pozitive umane. Animozitatea faţă de lege poate fi imputată
chiar teologiei morale, pentru faptul de exemplu că legea pozitivă umană a fost pusă
cu prea multă insistenţă pe primul loc. Pentru a ne convinge, este suficient a privi
anumite manuale de teologie morală folosite în trecut, în care tratatul despre legea
pozitivă umană avea o pondere mai mare decât alte tratate luate împreună. Acum
însă, acest tip de lege stă pe ultimul loc faţă de alte tipuri de tratate. Legea pozitivă
umană, în plus, mai mult decât altele este relativă, tranzitorie, şi nu rare ori este un
compromis, de aceea este imperfectă şi problematică. Mai mult decât oricare altă
normă este supusă variabilităţii şi schimbării, pentru că este introdusă profund în
situaţiile umane care sunt schimbătoare. Formulând-o, legislatorul uman este expus
pericolului de a greşi şi de a nu-şi atinge scopul; poate să evalueze greşit
circumstanţele: ceea ce duce la legi „inoportune”; poate rămâne în urmă datorită
ritmului schimbărilor care apar, baricadându-se în lege „depăşite” şi incapabile de a
se reînnoi la timp; poate să vrea să facă mai mult în domeniul binelui,
încăpăţânându-se să reglementeze cu prea multe legi viaţa, astăzi mereu mai
complicată. Şi în sfârşit, poate, in bona fide sau chiar intenţionat, să dea legi
nedrepte. Cu numele de „legislator” în acest domeniu este desemnat nu numai un
om, dar şi o adunare legislativă, ca de exemplu un parlament.
Experienţa dureroasă a acestor deficienţe ale legii pozitive umane ne poate face să
înţelegem aversiunea faţă de ea. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai există pericolul ca
deziluziile trezite de legea umană să tulbure raportul faţă de orice alt tip de normă.
Resentimentul faţă de lege în general apare şi se răspândeşte mai uşor, atunci când
este ridicată la prototip de lege o normă juridică dată de un om2.
2
Cf. A. GÜNTHÖR, Chiamata e risposta. Una nuova teologia morale. I. Morale generale, Edizioni
6
Paoline, Cinisello Balsamo 1989 , 204-205.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 3
a coborât pe scara valorilor; fără să fie totdeauna considerată ca un rău mai mic,
apare mai ales ca o constrângere exterioară, necesară vieţii comunitare.
d. Climatul juridic din Biserică. Dispreţul faţă de lege a pus stăpânire pe mulţi creştini,
care află dificultate în a concilia evanghelia şi idealul său de libertate cu
constrângerea inerentă oricărei legi. Această reacţie antilegalistă a fost desigur
favorizată de un climat de juridism şi de legalism moral în Biserică; să ne amintim
ceea ce s-a observat mai sus cu privire la cazuistică şi la primatul acordat poruncii şi
interdicţiei de către o teologie morală ruptă de marile perspective medievale. Această
inflaţie legalistică s-a manifestat în Biserică cu două atitudini caracteristice. Pe de o
parte, în faţa unei lumi noi, care proclama libertatea ca valoare primordială şi care
evolua spre secularizare şi laicizare, oamenii Bisericii aveau tendinţa să se închidă
într-o atitudine de apărare a vechilor structuri politico-religioase; de aici reflexe de
rigiditate pe instituţiile trecutului şi de accentuare a chemării la ascultare
necondiţionată de legea morală. Pe de altă parte, se asista la un fel de degradare
„naturalistică” a legii în teologie, cu generalizarea unui concept de natură mai
aproape de stoicism decât de marea tradiţie teologică, aşa încât legea morală era
studiată mai mult cu referinţă la o ideologie numită naturală decât la evanghelie şi la
legea sa de libertate şi de iubire. Această evoluţie, opusă celei observate în lumea
profană, este unul dintre diferitele aspecte ale divorţului şi neînţelegerii dintre
Biserică şi lumea modernă. Ceea ce conferă problemei legii un interes cu totul
special, ca unul dintre locurile asupra căruia trebuie purtată reînnoirea creştină5.
3
J.P. SARTRE, Les mouches, Paris 1943, 134-135.
4
Cf. J.M. AUBERT, „Coscienza e legge” în Iniziazione alla pratica della teologia. IV. Morale,
Queriniana, Brescia 1986, 230.
5
Cf. J.M. AUBERT, „Coscienza e legge”, 230-231.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 4
Precizăm că este vorba despre legea morală, adică despre norma nescrisă (chiar
dacă pentru tradiţiile ebraică şi creştină a fost formulată în Decalog), de legea pe
care conştiinţa umană o percepe, ca percepţie naturală raţională a unei necesităţi
stringente, în deciziile sale; de aceea legile umane scrise (sau consuetudinare) nu
sunt altceva decât prelungiri şi specificări istorice şi pozitive ale acestei legi morale
interioare. Astfel se vede în ce punct se plasează nivelul acestei reflexii: nu la cel al
unei legislaţii umane (civile sau ecleziastice), ci la cel de conştiinţă considerată din
punct de vedere obiectiv, orientată spre lume.
Prin fiecare act liber al său omul realizează sau nu vocaţia sa, constituie sau
degradează realitatea sa de persoană umană. Chemat să crească şi să se dezvolte
liber în vederea acestei finalităţi, trebuie prin aceasta să dispună de un mijloc pentru
a adapta fiecare act al său la acest scop care îi conferă sensul. Cu alte cuvinte, omul
trebuie să dispună de o măsură, de o regulă, care să-i permită să orienteze alegerile
sale spre scopul împlinirii vocaţiei sale. De aceea ideea de reglementare sau de
măsură (în sensul de mijloc care îi permite o confruntare, o acordare cu scopul
urmărit) apare ca inerentă dezvoltării unei vieţi umane. O astfel de regulă trebuie să
privească acţiunea concretă şi termenul spre care se îndreaptă, permiţându-i astfel
să afirme că acest act în complexitatea sa (intenţie, obiect, circumstanţe etc.)
realizează scopul şi îl apropie de termen.
Prima mare problemă care s-a impus atenţiei teologilor moralişti de după Conciliul
Vatican II a fost aceea – destul de delicată – a depăşirii şi a înaintării dincolo de
juridismul „vechii morale” fără a cădea în situaţionismul „noii morale”. Este o
problemă pe care teologia morală catolică a înfruntat-o cu curaj, dar nu fără
echivocuri şi tensiuni, mai ales în a doua parte a secolului XX.
1. Dincolo de juridismul „vechii morale”
Totul începe dintr-o situaţie neplăcută multor preoţi şi laici în faţa moralei cazuistice
tradiţionale, aşa cum era trăită şi învăţată în predică, în cateheză, în educaţia
familiară şi socială mai ales înainte de Vatican II.
a. Echivocuri şi clarificări. Atunci când se vorbeşte despre morala cazuistică
tradiţională este foarte uşor a cădea într-o serie de echivocuri care duc la a o vedea
în termeni negativi: ca şi cum tot ce aparţine tradiţiei ar trebui considerat vechi,
6
Cf. J.M. AUBERT, „Coscienza e legge”, 231-232.
7
G. TRENTIN, „Norma morale” în NDTM, 801 ş.u.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 5
depăşit şi inutil, dacă nu de-a dreptul nociv; ca şi cum tot ceea ce se referă la
cazuistică, adică la metoda cu care teologia tradiţională încerca să înfrunte şi să
analizeze problemele acţiunii umane, nu ar fi altceva decât rodul unui juridism
deteriorat, înclinat să identifice şi să confunde legea morală cu legea juridică.
Aici nu se face referinţă la toată tradiţia morală a Bisericii, ci numai la acel tip de
morală care s-a dezvoltat în arcul de timp de la Conciliul Tridentin la Conciliul Vatican
II. Nu se pun în discuţie, atunci când se vorbeşte despre juridismul „vechii morale”,
toate aspectele impostaţiei sale metodologice, ci se vrea mai ales a evidenţia limitele
metodei cazuistice, care pe de o parte scotea puţin în evidenţă exigenţa unei atitudini
interioare fundamental bune, pe de altă parte transfera, aproape automat pe
atitudinea fiecărei persoane judecata morală formulată asupra comportamentului
său. Nici nu trebuie să uităm că a face referinţă la cazuri, la situaţiile vieţii, este
indispensabil într-o reflexie morală care intenţionează să elaboreze criterii etico-
normative pentru evaluarea acţiunii umane; la fel ca şi tentativa de a formula şi de a
justifica aceste criterii în mod logic corect, este o condiţie indispensabilă pentru cel
care vrea să evalueze, dintr-un punct de vedere moral, corectitudinea sau nu a unor
comportamente.
b. Lipsa de fundamentare morală. Neajunsul care se naşte cu privire la morala
cazuistică tradiţională se datorează unei anumite carenţe metodologice, care nu
distinge, ba chiar pare să confunde, planul moral cu planul religios şi creştin. Nu este
greu a constata în ea tendinţa de a fundamenta datoria, obligaţia morală, în mod
direct pe voinţa lui Dumnezeu, care se manifestă omului prin Revelaţie sau prin
legea naturală. De aici rezultă o concepţie a moralei care duce la identificarea
problemei fundamentării morale cu problema fundamentării religioase. Voinţa lui
Dumnezeu ca fundament religios şi origine ultimă a obligaţiei morale este o temă
metaetică: la acest nivel „voinţa lui Dumnezeu” trebuie să se înţeleagă în sensul că
Dumnezeu, Binele suprem, nu poate a nu voi ca creatura sa să tindă spre bine.
Aici nu se înţelege a judeca asupra „noii morale”; se face doar referinţă la acele
încercări de reînnoire, făcute imediat după conciliu sau în anii următori, care au
acceptat unele instanţe ale aşa-zisei etici a situaţiei. Si vorbind despre situaţionism
nu se intenţionează a pune sub acuză toate aspectele impostaţiei metodologice ale
„noii morale”, dar numai a scoate în evidenţă limitele unei metode, adesea înclinată
să schimbe instanţele psihice sau sociale ale unei situaţii cu instanţa morală. Aşadar
unele componente ale eticii situaţiei au fost acceptate de însăşi Biserica Catolică, cu
referire la istorie, la responsabilitatea concretă a fiecăruia, la libertatea evanghelică a
fiilor lui Dumnezeu.
b. Lipsa de fundamentare filosofico-metafizică. Ceea ce creează neplăcere cu privire
la „noua morală” este o anumită carenţă de fundamentare filosofico-metafizică. Se
observă aici tendinţa de a fundamenta morala făcând referinţă exclusiv la credinţă, la
voinţa lui Dumnezeu care se manifestă în istorie şi situaţia concretă. În tentativa de a
recupera inspiraţia şi dinamica evanghelică în teologia morală, se confundă încă o
dată problema religioasă a voinţei lui Dumnezeu şi a credinţei în el ca fundament
ultim al existenţei creştine, cu problema morală a cunoaşterii şi fundamentării
normelor. Omul, se observă, în conştiinţa sa se pune imediat în faţa lui Dumnezeu şi
judecă propriile comportamente independent de lege şi de orice autoritate, fără
referinţe particulare la tradiţie şi la comunitate. În întâlnirea dialogică, creştinul nu se
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 7
află în faţa unui Dumnezeu care dă legi, ci a lui Dumnezeu Tatăl, căruia trebuie să-i
răspundă cu iubire de fiu.
În ultimă analiză limita aceste „noi morale” constă în faptul că ea pune pe planul al
doilea sau zădărniceşte de tot exigenţa de a avea norme morale pentru
comportament, în timp ce afirmă, pe linia eticii situaţiei, că unica normă morală este
aceea a atitudinii. De aceea trebuie considerată ca o concepţie relativistă despre
morală (se poate vedea relativismul).
1. LEGEA MORALĂ
1. Noţiunea
Legea este o ordine raţională a conduitei umane, care conduce omul spre scopul şi
perfecţiunea sa.
Termenul de lege se pare că provine etimologic din ligare, întrucât presupune o
legătură în modul de a acţiona. Toate creaturile urmează în activitatea lor un ritm
determinant, orientat spre anumite scopuri: este ceea ce noi numim legi fizice. Astfel
corpurile se atrag reciproc, astrele parcurg orbitele lor, plantele cresc şi se reproduc
etc. Aceste legi există în natura lucrurilor, ca dar al Creatorului, care conduce
universul spre scopul său. De aceea se mai spune că legea provine din legere,
întrucât ea nu este ceva ce inventează sau creează omul, ci mai degrabă descoperă
sau citeşte în natură.
urma în mod liber o conduită pentru a atinge propria perfecţiune sau plinătate,
exigenţă căreia i se poate sustrage cu costul degradării personale. Legea morală ne
apare astfel ca o ordine intrinsecă şi dinamică, darul Creatorului, analogă dar mai
elevată faţă de legile fizice şi biologice. Poate fi definită ca o ordonare raţională a
actelor umane spre scopul care trebuie atins:
- o ordonare care indică direcţia şi măsura actelor pentru a urma scopul
ultim;
- este raţională, pentru că este stabilită de Înţelepciunea divină şi este
recunoscută de raţiunea umană;
- priveşte actele umane, adică acţiunile libere, şi le conduce spre scopul
care trebuie atins: impune astfel o necesitate morală acţiunii umane, o
obligaţie sau o trebuinţă, pentru ca persoana să atingă propria perfecţiune.
Ca ordonare raţională spre scop, orice lege presupune o autoritate inteligentă sau un
legislator care o stabileşte. Legislatorul suprem este Dumnezeu care cu Providenţa
sa conduce toate creaturile, cu însăşi perfecţiunea, puterea şi plinătatea cu care le
creează, astfel că nici una nu se sustrage guvernării şi stăpânirii sale.
2. Diviziunea legii
Legea se împarte în lege divină şi lege umană. Legea divină se subdivide în naturală
şi divino-pozitivă; legea umană în civilă şi ecleziastică.
Aşa cum am văzut, fundamentul oricărei legi este Înţelepciunea lui Dumnezeu, care
conduce toate lucrurile spre scopul lor. Legile sunt participări diferite la această
ordonare divină.
Legea divină. Prin lege divină se înţelege, în general, aceea care îl are pe Dumnezeu
de autor. În sens mai amplu, vorbim despre lege eternă pentru a arăta însăşi
Înţelepciunea lui Dumnezeu, întrucât este izvorul oricărei ordini şi al oricărei legi.
În plus Dumnezeu a făcut cunoscută omului legea sa eternă – mai ales tot ceea ce
se referă la scopul supranatural – prin Revelaţie. Este legea divino-pozitivă, pregătită
imperfect de Legea Veche (Vechiul Testament) şi dată ca plinătate de Cristos în
Noua Lege (Noul Testament). Trebuie să notăm că Legea Nouă – desigur scrisă, şi
în acest sens pozitivă, ca şi cea Veche – este în acelaşi timp şi principiul unei legi
interioare: înclinaţie şi forţă imprimate în persoană în virtutea harului Duhului Sfânt,
care locuieşte în ea şi o divinizează.
Pe de altă parte, Dumnezeu i-a făcut pe oameni părtaşi la propria capacitate de a-i
conduce pe alţii şi de a promulga astfel legi umane orânduite spre binele comun al
societăţii. Sunt două feluri de legi umane: legea civilă, care provine de la autoritatea
temporală şi legea ecleziastică, care provine de la ierarhia Bisericii. Aceste legi sunt
totdeauna extrinseci: concretizează, în funcţie de binele comun, exigenţele
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 9
comportării într-un anumit timp şi loc determinat, în cadrul ordinii sau planului divin, în
virtutea creativităţii participate pe care o posedă omul – prin libertatea sa – de a
alege între diferitele posibilităţi care sunt conforme cu natura sa şi ordinea harului.
2. LEGEA DIVINĂ
„Conciliul Vatican al II-lea aminteşte că «norma supremă a vieţii umane este legea
divină însăşi, eternă, obiectivă şi universală, prin care Dumnezeu, după planul
înţelepciunii şi iubirii sale, orânduieşte, conduce şi cârmuieşte lumea întreagă şi căile
comunităţii umane. Dumnezeu îl face pe om părtaş la această lege a sa în aşa fel
încât omul, sub călăuzirea blândă a Providenţei divine, poate cunoaşte tot mai bine
adevărul care este mereu acelaşi»” (VS 43).
1. Noţiunea
Sfântul Augustin o defineşte: „raţiunea sau voinţa lui Dumnezeu care porunceşte
păstrarea ordinii naturale şi interzice tulburarea ei”8.
Sfântul Toma o indică cu „raţiunea înţelepciunii divine care pune în mişcare orice
lucru spre scopul lui”9.
„Înţelepciunea lui Dumnezeu este providenţă, iubire care veghează. […] iubeşte
întreaga creaţie şi se îngrijeşte în sensul cel mai literal şi fundamental de ea (cf. Înţ
7,22; 8,11)” (VS 43). Dincolo de legea morală trebuie să vedem providenţa iubitoare
a lui Dumnezeu Tatăl. El conduce toate lucrurile cu providenţa sa, dându-le
mijloacele suficiente şi din belşug pentru ca toate creaturile să-şi urmeze scopul lor.
În providenţa divină se pot distinge două aspecte: primul, planul de guvernare, care
se identifică cu însăşi Înţelepciunea divină; al doilea, împlinirea efectivă a acestui
plan10. Legea eternă nu este decât primul aspect al providenţei, sau planul de
guvernare divină, care subzistă în el. În executarea planurilor providenţiale, în
schimb, Dumnezeu se foloseşte şi de creaturi, ca şi cauze secundare: astfel, uneori
Dumnezeu se foloseşte de oameni, de îngeri, chiar şi de creaturi materiale, ca
instrumente pentru a conduce oamenii la mântuire; şi în toate creaturile el este
prezent, conducându-le prin dinamismele pe le conferă o dată cu natura lor, şi care
sunt o participare la legea eternă (→ legea naturală).
8
AUGUSTIN, Contra Faustum, XXII, 27: PL 42, 418.
9
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93: „Lex aeterna est ratio divinae sapientiae,
secundum quod est directiva omnium actuum et motionum”; cf.; In Iob Lect., 11, lect. 1
10
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I, q. 22, a. 3, c.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 10
Dacă în lucrarea sa omul nu urmează această măsură divină, nu numai că îi este imposibil
să atingă perfecţiunea, dar – cât depinde de libertatea sa – se autodistruge: la fel, dar într-un
mod mai radical, cum se întâmplă atunci când nu se respectă limitele vitezei programate
pentru un motor şi se depăşesc, forţând motorul, el se distruge. A nu ţine cont de măsura
divină a legii duce la distrugerea creaturii.
11
CONCILIUL VATICAN II, Declaraţia privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, 3.
12
Cf. în acelaşi sens: 2Mac 2,1-3; Ez 13,1-6; Pro 6,23; 7,2; 19,16; Qoh 12,12; Sir 2,21; 15,15-16;
23,37; 32, 2; Lev 26,23; Tob 2,13 ş.u.; Bar 3,9; Înţ 2,11; 6,19; etc.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 11
Planul legii eternă este aşadar înscris intrinsec în creatură, şi se manifestă în faptul
că ea mobilizează înclinaţia şi forţele pentru ca actele noastre să-i fie conforme, atât
în ordinea creaţiei sau a participării naturale la bunătatea divină (legea naturală) cât
şi în noua creaţie sau participare supranaturală (legea harului). Astfel ceea ce
porunceşte legea divină corespunde celei mai profunde înclinaţii a omului creat şi
răscumpărat. Nici nu se poate gândi că Dumnezeu, bunătate infinită, să-i ceară cuiva
o anumită conduită fără a-i da mijloacele oportune.
Cea mai mare parte a dificultăţilor de înţelegere a caracterului pozitiv şi eliberator al legii
divine vin din uitarea condiţiei sale de dar perfectiv şi intrinsec făcut creaturii, care îi dă
posibilitatea de a atinge propria perfecţiune. În faţa experienţei care nu se poate nega că
există legi umane limitate (care nu reuşesc să prevadă unele circumstanţe excepţionale) şi
chiar legi nedrepte (care violează libertatea), dacă se neglijează diferenţa care există între
legile umane (extrinsece fiinţei) şi cele divine, se poate cădea în tentaţia de a privi legea lui
Dumnezeu cu neîncredere, ca şi cum ar fi o lege umană în loc de a o vedea un dar al
infinitei înţelepciuni şi bunătăţi, intrinsec creaturii şi cauză de perfecţiune pentru ea.
Întrucât pătrunde toate creaturile în fiinţa lor, ordinea legii eterne atinge orice
creatură şi fiecare din acţiunile sale în singularitatea lor13. Este o eroare a gândi că
Dumnezeu porunceşte lucruri şi acţiuni doar în general, aşa cum fac legile umane.
Dat fiind că există numai singularul, dacă legea divină nu ar putea să-l atingă şi ar
trebui să se limiteze să prevadă pe plan universal, Dumnezeu ar fi un cârmuitor
destul de imperfect. Nimic nu scapă legii eterne – care măsoară totdeauna bunătatea
sau răutatea actelor umane, în timp ce dă putere ca să se facă binele – şi de aceea
nu poate fi niciodată motiv real de a nu o împlini într-un caz concret: trebuie spus, nu
există niciodată un motiv real ca omul să se îndepărteze de legea divină, şi dacă o
observă nu este niciodată părăsit de Dumnezeu.
13
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa contra gentiles, III, c. 113; De veritate, q. 5, a. 5 şi 6.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 12
Orice lege participă la legea veşnică. Legea eternă, ca orânduire divină, este
rădăcina şi fundamentul oricărei ordini: nu e doar modelul, dar cauza care face ca
orice ordine, normă sau precept să aibă caracterul de adevărată lege, sau ghid
perfectiv, şi de aceea are forţa de a obliga în conştiinţă o creatură liberă.
Orice orânduire care există în lume provine din legea eternă. Ordinea este un bine;
pentru că orice bine provine de la Dumnezeu, orice ordine adevărată între creaturi, în
singularitatea lor şi în relaţiile lor reciproce, este conţinută în legea eternă şi provine
într-un mod din ea. Astfel este legea morală naturală – care este participare a legii
eterne în creatura raţională – şi legea harului, care este una nouă şi superioară
participare la ea; astfel sunt şi toate legile fizice şi biologice, a căror înţelepciune o
descoperă progresiv ştiinţa. La fel se întâmplă într-un oarecare mod şi cu legile
umane: orice lege dreaptă statornicită de oameni are cauza sa în legea eternă şi într-
un fel participă din ea. Trebuie spus, că trebuie să se fundamenteze pe ea şi să
concretizeze exigenţele sale în limitele autorităţii proprii celui care guvernează pe
alţii; şi nu poate să o contrazică fără a pierde orice valoare de lege.
Legile îşi au eficacitatea directivă în măsura participării lor la legea eternă. Faptul că
o înclinaţie naturală tinde spre scopul convenient şi că o ordonare sau un precept
uman pot dirija conduita oamenilor, aceasta se fundamentează pe înţelepciunea lui
Dumnezeu, care a orânduit orice lucru cu plinătatea şi perfecţiunea sa. Atunci când
omul ascultă de o lege corectă şi dreaptă, se supune în ultimă instanţă înţelepciunii
lui Dumnezeu; de fapt „autoritatea este facultatea de a porunci conform raţiunii
drepte. Îşi trage aşadar puterea de a obliga din ordinea morală, care se
fundamentează pe Dumnezeu care este primul principiu şi scopul ultim”14.
Legea umană este dreaptă şi este adevărată lege întrucât autorul său a căutat şi
respectă legea lui Dumnezeu. „Pentru că legea eternă este planul sau raţiunea de
cârmuire existentă în cârmuitorul suprem, este necesar ca toate directivele
guvernanţilor subalterni să provină din legea eternă. Astfel toate acţiunile provin din
legea eternă, în măsura în care se conformează raţiunii drepte. Iată pentru ce sfântul
Augustin afirmă că „în legile umane nimic nu este just şi legitim, decât dacă provine
din legea eternă””15.
14
IOAN XXIII, Enciclica Pacem in terris, (11.04.1963), AAS (1963), 269; cf. TOMA DE AQUINO,
Summa theologiae, I-II, q. 93, a. 3, c.
15
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93, a. 3, c.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 13
3. LEGEA NATURALĂ16
1. Noţiunea
Legea naturală este expresia umană a Legii eterne: „Dintre toate fiinţele, creatura
raţională este supusă providenţei divine într-un mod mai admirabil întrucât este
părtaşă ea însăşi la această providenţă îngrijindu-se de sine şi de ceilalţi. În această
creatură există deci o participare la raţiunea veşnică datorită căreia ea posedă o
înclinaţie naturală spre actul şi scopul cuvenit. Această participare la Legea veşnică
este ceea ce se numeşte, în creatura raţională, lege naturală”19.
În creaturile inferioare, această ordonare participată este pasivă, aşa încât sunt trase
spre scop de impulsul natural – fizic, biologic – primit de la Creator. Creaturile
spirituale, în schimb, au o participare mai mare şi activă, în forţa căreia se mişcă de
la sine pe deplin conform înclinaţiei care provine din natura lor inteligentă şi liberă,
care le permite să se dirijeze în mod autonom spre Dumnezeu, şi care comportă şi
posibilitatea de a nu urma acest scop. Această înclinaţie este legea morală naturală,
care „este însăşi legea eternă imprimată în creaturile raţionale”20.
Aşa cum este evident, vorbim despre legea naturală în perspectiva credinţei şi a Revelaţiei.
Pentru Sfinţii Părinţi şi pentru sfântul Toma, legea naturală este un principiu dinamic pus de
Dumnezeu în natura umană, care cuprinde şi poartă la a trăi totalitatea exigenţelor de
conduită recerute pentru perfecţiunea şi plinătatea personală, deja revelate în liniile lor
fundamentale în Vechiul Testament, mai ales în poruncile Decalogului; fără a uita sinteza
Vechii Legi făcută de Domnul unui israelit care l-a întrebat: „Învăţătorule, care este cea mai
mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
16
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 94; Summa contra gentiles, III, cc. 114-126; In III
Sent., d. 37, a. 3; In IV Sent., d. 33, q. 1, a. 1; In X Ethic., V, lect. 12; J.M. AUBERT, Abrégé de la
morale catholique, Desclée, Paris 1987, 97 ş.u.; C. SPICQ, Théologie Morale du Nouveau Testament,
vol. I, 394-406.
17
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 92, a. 2.
18
Cf. CONCILIUL VATICAN I, Constituţia dogmatică Dei Filius, cap. 2, DS 1784; can. 5, DS
1805/3025.
19
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93, a. 1.
20
LEON XIII, Enciclica Libertas praestantissimum, 20.O6.1988, DS 3247.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 14
inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. Aceasta este cea mai mare şi prima
poruncă. Iar a doua este asemenea primei: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Aceste două porunci cuprind toată Legea şi Profeţii” (Mt 22,36-40). Această concepţie
despre legea naturală ca înclinaţie dinamică înscrisă de Dumnezeu în natură, a cărei sinteză
este de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, ne va îngădui să înţelegem mai uşor cum
Legea Nouă este şi ea mai ales un dinamism intrinsec, care nu distruge, dar asumă şi
21
perfecţionează dinamismul legii naturale .
21
Acest mod de a înţelege legea naturală este perfect coerent cu realitatea existenţială a omului
istoric: legea naturală nu este doar ceea ce omul căzut reuşeşte să ştie cu puterile sale, dar ceea ce
omul răscumpărat, cu raţiunea sa vindecată, condus de credinţă, descoperă aparţinând demnităţii
naturii sale.
22
IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, 12.
23
IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, 50.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 15
Mai mult decât înclinaţie dinamică, legea naturală este măsura care determină
proporţia actelor spre scop: adică, numai actele care se conformează legii conduc la
scop şi la perfecţiunea persoanei, adică la unirea cu Dumnezeu. Această măsură a
legii se află în om în mod diferit de cum se află în creaturile inferioare. În acestea
aspectul de înclinaţie dinamică şi cel de măsură se identifică: ele sunt de altfel
reglementate de lege, pentru că dinamismul lor este fundamental pasiv (nu
reacţionează în mod liber). Omul, dotat cu un dinamism liber, posedă în mod activ
acea măsură ca şi capacitate şi exigenţă de reglementare – adică de dirijare – a
propriilor acte. Fără ca posedarea activă a regulei sau a măsurii legii (capacitatea sa
de măsurare cu ea) să-i anuleze dimensiunea pasivă, condiţia de măsură primită şi
care fundamentează proporţia actelor spre scop.
„Fiind legea o regulă sau o măsură, se poate găsi în două moduri într-un subiect: primul, ca
într-un principiu care reglementează şi măsoară; al doilea, ca într-un lucru reglementat şi
măsurat întrucât participă la regulă sau la măsură. Or, pentru că toate lucrurile supuse
providenţei divine sunt reglementate şi măsurate, cum am văzut, de legea eternă, este clar
că toate participă mai mult sau mai puţin la legea eternă, pentru că din influenţa sa primesc
o înclinaţie spre acte proprii şi spre scopurile proprii. Ei bine, între toate celelalte fiinţe
creatura raţională este supusă în mod mai excelent providenţei divine, pentru că participă cu
24
IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, 18. Aş vrea să subliniez o expresie a textului: omul îşi dă
seama de o adevărată şi proprie „necesitate” interioară (legea divină, de fapt stabileşte o necesitate
morală compatibilă pe deplin cu libertatea: la fel cum o mamă este absolut liberă atunci când se
oboseşte în afect pentru nou-născutul său, conform propriului impuls interior) şi nu o constrângere
(care ar fi o limită). Ceea ce ia libertatea este constrângerea sau presiunea externă, nu însă înclinaţiile
interioare; şi, prin urmare, nu este luată nici de învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Tradiţiei şi ale
Magisteriului care ajută – desigur din exterior – la cunoaşterea mai bine a măreţiei condiţiei noastre de
persoane şi de fii ai lui Dumnezeu şi în mod asemănător cele mai profunde înclinaţii ale noastre de a
atinge acea plinătate la care suntem destinaţi, viaţa veşnică şi fericirea posibilă în această viaţă, care
– pentru cel care-l iubeşte pe Dumnezeu – nu este desigur puţin.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 16
grija de sine şi de alţii. De aceea în ea este o participare la raţiunea eternă, din care derivă o
înclinaţie naturală spre act şi spre scopul datorat. Şi această participare la legea eternă în
creatura raţională se numeşte lege naturală. Iată pentru ce spune psalmistul […]: «Mulţi
spun : Cine ne va face să vedem binele ? Şi răspunde astfel : Revarsă asupra noastră,
Doamne, lumina feţei tale» (Ps 4,7), ca şi cum ar spune că lumina raţiunii naturale, care ne
îngăduie să discernem răul şi binele, nu este altceva în noi decât o impregnare a luminii
divine. De aceea este evident că legea naturală nu este altceva decât participare la legea
25
eternă în creatura raţională” .
Din partea sa, sfântul Augustin observă că lumina legii se înscrie în noi, rămânând totuşi în
Dumnezeu, neseparându-se de el, astfel că este într-adevăr lumina sa, vocea sa în noi:
„Unde oare sunt înscrise aceste reguli, dacă nu în cartea acelei lumini care se numeşte
Adevărul? De aici, aşadar, este dată orice lege dreaptă şi se transferă dreaptă în inima
omului care face dreptatea, nu imigrând în el, dar ca şi cum s-ar imprima în el, aşa cum
26
imaginea trece de pe inel pe ceară, dar fără să părăsească inelul” .
În creatura spirituală legea naturală este, aşadar, nu numai măsura actelor sale, dar
şi principiul care o face capabilă de a se guverna singură, îndreptându-se spre
propria perfecţiune şi fericire. De aceea „omul nu poate să-şi afle adevărata fericire,
la care aspiră cu toată fiinţa sa, decât în respectarea legii înscrise de Dumnezeu în
natura sa şi pe care trebuie să o observe cu inteligenţă şi iubire”27. Această lege
naturală are un conţinut obiectiv, determinabil, care se poate enunţa şi învăţa,
descoperi şi cunoaşte, aşa cum se cunosc, se descoperă şi se învaţă legile fizice,
cele biologice etc.
b. Chiar dacă se vorbeşte adesea de legea naturală ca şi cum s-ar afla doar în
inteligenţă – capacitatea raţiunii de a discerne binele de rău – tot ceea ce am văzut
până acum ne arată că legea naturală, întrucât este dinamism liber spre propria
perfecţiune, se află în întreaga persoană: în complexul înclinaţiilor sale naturale,
adunate şi conduse de înclinaţia inteligenţei spre adevăr şi a voinţei spre bine, şi mult
mai concret spre binele absolut, care conferă omului capacitatea şi energia de a trăi
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Desigur, ca măsură a binelui şi a răului, legea
este înainte de toate în inteligenţă, care descoperă ordinea sau dezordinea actelor
cu privire la scopul vieţii umane; dar voinţa evaluează şi ea dacă acţiunea sa este
dezordonată sau în afara măsurii: o evaluează ca insatisfacţie, ca frustrare a propriei
capacităţi şi tendinţe de a iubi. Capacitatea de a măsura proporţia actelor spre scop,
specifică raţiunii, este doar un aspect al modului în care legea divină pătrunde
persoana, dându-i înclinaţia intrinsecă spre propria perfecţiune.
25
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 91, a. 2, c.
26
AUGUSTIN, De Trinitate, 14, 15, 21.
27
PAUL VI, Enciclica Humanae vitae, 25.07.1968, 31; cf. PIUS XII, Discrus, 02.10.1950.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 17
Prima obligaţie a legii naturale este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de
orice. Întrucât orânduirea spre scopul ultim este fundamentul oricărei alte ordini în
comportare, primul lucru în legea naturală este porunca despre scop şi dinamismul
spre el. În om există înclinaţia naturală nu numai de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, dar
şi de a-l iubi mai presus de orice: „A-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice lucru
este conaturală omului”29.
Obligaţia de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice determină cum trebuie să fie
iubirea corectă faţă de alte persoane şi faţă de bunurile create, şi deci conţinutul legii
naturale: a iubi pe Dumnezeu recere iubirea faţă de toate creaturile conform bunătăţii
cu care el le-a înzestrat şi, deci, iubirea faţă de alţii pentru ei înşişi, pentru că în felul
acesta îi iubeşte Dumnezeu. Pe scurt, este în mod natural dreaptă acea ordine în
raporturile cu celelalte persoane şi bunuri create care conduce omul să-l cunoască şi
să-l iubească pe Dumnezeu; este în schimb rău tot ceea ce îl împiedică. Firul
conducător al diferitelor porunci ale legii naturale stă în faptul că ele conduc omul la
iubirea de Dumnezeu, reglementând în funcţie de acest scop relaţiile sale cu alţii şi
folosirea lucrurilor. Este necesar deci a-i iubi pe ceilalţi oameni şi pe noi înşine ca şi
creaturi predilecte ale lui Dumnezeu, iubite fiecare pentru ea însăşi, şi a folosi
bunurile materiale în măsura în care conduc la Dumnezeu.
Atunci când omul depune efort să împlinească prima poruncă, îi este uşor să le cunoască şi
să le iubească şi pe celelalte. Cel care vrea scopul vrea cu uşurinţă tot ceea ce îl conduce la
el; cel care-l iubeşte pe Dumnezeu este înclinat în mod natural să iubească şi creaturile sale
şi se angajează folosind propriile capacităţi, orientându-le spre a-l cunoaşte şi iubi pe
Dumnezeu. Chiar atunci când observarea normelor morale cere efort, cel care-l iubeşte pe
Dumnezeu le împlineşte cu plăcere: ştiind că decide asupra unei veşnicii de iubire divină
este purtat să trăiască fără rezerve legea sa, pentru că „atunci când se iubeşte o altă
persoană nu se cântăreşte deloc ceea ce trebuie să se sufere pentru ea, întrucât iubirea
30
face uşoare lucrurile cele mai dificile” .
28
Catehismul Bisericii Catolice, 1955.
29
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 109, a. 3, c.
30
TOMA DE AQUINO, In Matth. Evang. Lect., c. 11, lect. 3.
31
PIUS XI, Enciclica Divini Redemptoris, 19.03.1937, AAS 29 (1937), 76 şi 103.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 18
epocii moderne stă în încercarea absurdă de a voi să compună o ordine temporală solidă şi
32
fecundă făcând abstracţie de Dumnezeu, fundamentul unic pe care poate să reziste” .
Atunci când „se îndepărtează Dumnezeu din înţelegerea omului şi a lumii […], etica nu are
alt fundament decât consensul socială, iar libertatea individuală nu are alt frâu decât pe
acela pe care societatea consideră că trebuie să-l impună pentru salvarea libertăţii altuia
[…]. Deja vechii greci au descoperit că nu există democraţie fără supunerea tuturor faţă de
lege şi nu există lege care să nu fie fundamentată pe o normă transcendentă a adevărului şi
a dreptăţii. Acolo unde omul nu se sprijină pe o măreţie care îl transcende, riscă să se
33
abandoneze puterii fără frâu a arbitrului şi a pseudo-absolutismelor care îl nimicesc” .
32
IOAN XXIII, Enciclica Mater et Magistra, 15.05.1961, AAS 53 (1961), 452.
33
IOAN PAUL II, Discurs în Parlamentul european, 11.10.1988, 7-10.
34
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 94, a. 2, c.
35
Sfântul Toma vorbeşte, atunci când se referă la modul de cunoaştere prin experienţă ceea ce este
bine şi ceea ce este rău pentru om, despre a privi la înclinaţiile sale naturale sau spre scopul virtuţilor;
făcând astfel, el gândeşte că voinţa este înclinată spre bine prin semina virtutum, aşa cum inteligenţa
este înclinată spre primele principii (cf. Summa theologiae, I-II, q. 100, a. 2; q. 94, a. 2 şi 3; II-II, q. 47,
a. 6).
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 19
„Oare unde sunt înscrise aceste reguli, dacă nu în cartea luminii pe care o numim Adevăr?
Acolo este scrisă orice lege dreaptă, de acolo trece în inima omului care înfăptuieşte
dreptatea, nu mutându-se în el, ci punându-şi în el amprenta, ca o pecete care, de pe un
36
inel, se întipăreşte în ceară, dar fără a părăsi inelul” .
„Legea naturală nu este nimic altceva decât lumina inteligenţei puse în noi de Dumnezeu;
prin ea cunoaştem ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm. Această lumină sau această
37
lege Dumnezeu a dăruit-o creaţiei” .
Adesea manualele se limitează să afirme că primul principiu evident al moralei este: „trebuie
să faci binele şi să eviţi răul”, din care se deduc cu uşurinţă unele concluzii imediate (în
practică, poruncile Decalogului) şi cu o dificultate mai mare altele mediate sau mai remote,
pe care le ajung mai ales cei înţelepţi şi prudenţi. Dacă nu spunem altceva, atunci rezultă
puţin clar cum se ajunge la delimitarea normelor concrete. De aici importanţa de a scoate în
evidenţă rolul decisiv al experienţei pentru sensul şi valoarea diferitelor bunuri umane, pentru
a înainta în cunoaşterea şi în fundamentarea diferitelor norme particulare.
Formularea mai adecvată a primului principiu etic este aceea a dublului precept al
carităţii. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, spune sfântul Toma, „trebuie
considerate precepte primare şi universale ale legii naturale, care sunt pentru
raţiunea umană ca principii cunoscute per se, prin natură sau prin credinţă. Iată
pentru ce toate preceptele Decalogului sunt ca şi concluzii la principii”38. Când se
analizează acţiunea morală, care izvorăşte din capacitatea şi exigenţa persoanei de
a se îndrepta liber spre propriul scop şi perfecţiune, formularea adecvată a primului
principiu operativ este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Dinamismul libertăţii nu
este condus de simpla căutare a binelui, ci de căutarea Binelui Absolut şi a altor
bunuri în relaţie cu el. Este un adevăr pe care-l cunoaştem intuitiv: considerarea că
trebuie să-l iubesc pe dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele ca pe mine
însumi din iubire faţă de Dumnezeu, face lumină imediat asupra faptului dacă o
atitudine este corectă sau nu (de exemplu, dacă avortul sau calomnia sunt
compatibile cu această iubire); aceasta clarifică mult mai mult decât simpla
consideraţie că trebuie să fac binele şi să evit răul39.
36
AUGUSTIN, De Trinitate, 14, 15, 21.
37
TOMA DE AQUINO, De praeceptis, 1.
38
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 100, a. 3, ad 1.
39
La fel se întâmplă, într-un anumit sens, cu formularea primului principiu etic – pe plan filosofic –
conform aşa-zisei norme personaliste: „Persoana este un bine în privinţa căruia numai iubirea
constituie atitudinea adecvată şi validă” (K. WOJTYLA, Amore e responsabilita. Morale sessuale e vita
interpersonale, Marietti, Torino 1968, 32). Este o afirmaţie care însă nu-şi află fundamentul total decât
în iubirea faţă de Creator şi faţă de orice persoană pentru ea însăşi.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 20
de a-i trata pe alţii în mod conform demnităţii lor personale: „persona semper est affirmanda
propter seipsam”, care nu este altceva decât o formă de exprimare a preceptului iubirii de
aproapele (niciodată fundamentat solid decât atunci când se înrădăcinează în iubirea de
Dumnezeu).
b. Conţinutul legii naturale şi Decalogul. Conţinutul legii naturale, pe care raţiunea
poate să-l cunoască, deşi cu dificultate, tocmai de aceea a fost revelat. „Preceptele
legii naturale nu sunt percepute de toţi în mod limpede şi nemijlocit. În situaţia
actuală, harul şi revelaţia sunt necesare omului păcătos pentru ca adevărurile
religioase şi morale să poată fi cunoscute « de toţi, fără greutate, cu certitudine fermă
şi fără amestec de eroare »40. În acest mod cel credincios îi poate cunoaşte
conţinutul şi prin intermediul unui element extern, sau scris, nu numai în tradiţia
oamenilor, dar conferit de Înţelepciunea lui Dumnezeu. În special, Decalogul conţine
totalitatea preceptelor legii morale:
→ mai întâi, ca principiu explicit care include în rădăcină toate celelalte, este iubirea
de Dumnezeu şi de aproapele.
→ în mod tot la fel de explicit, în fiecare din cele zece porunci sunt promulgate
concluziile imediate ale legii naturale. Înainte de toate, datoriile noastre faţă de
Dumnezeu, care izvorăsc direct din iubirea de Dumnezeu: adoraţia, oprirea idolatriei,
datoria de a aduce cult (chiar public) Creatorului. În al doilea loc, obligaţiile faţă de
aproapele: onorarea părinţilor, respectul faţă de viaţa proprie şi a altuia, a nu minţi, a
nu înfăptui adulter (adică orice folosire a sexului în afara căsătoriei), a nu cauza
daune altei persoane, onoarei şi bunurilor altuia.
De aceea, toţi oamenii au acces în măsura necesară mântuirii lor42. Dată fiind voinţa
salvifică universală a lui Dumnezeu, şi întrucât împlinirea legii naturale este necesară
pentru mântuire, este evident că fiecare om trebuie să fie capabil de a o cunoaşte,
chiar cu puterile naturii sale rănite, cu ajutorul harului pe care îl va primi la timpul său.
Experienţa confirmă că nici o persoană care are dispoziţii drepte nu este lipsită de
cunoaşterea necesară pentru a face binele şi a-l deosebi de rău. Nu este necesar să
40
Catehismul Bisericii Catolice, 1960.
41
PIUS XI, Enciclica Mit brennender Sorge, 14.03.1937, AAS 29 (1937) 159.
42
Cf. PIUS XII, Enciclica Humani generis, 12.08.1950, DS 2305.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 21
Nu este posibilă ignoranţa inculpabilă a primelor principii ale legii naturale. Am văzut
deja că omul surprinde evident principiul că „trebuie să facă binele şi să evite răul”,
principiu general al raţiunii practice care, pe plan moral, este specificat şi precizat de
preceptul iubirii (cunoaşterea deplină a ordinii morale, proprie dinamismului libertăţii,
presupune totdeauna o referinţă la Dumnezeu ca scop ultim, întrucât de Binele
Absolut depinde ordinea bunurilor particulare şi capacitatea de a le iubi în mod
liber)45.
Pe scurt, primul principiu al raţiunii practice şi – mai degrabă sau mai târziu - porunca
dublă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, sunt cunoscute în mod nedefectuos,
astfel că nu este posibilă greşeala inculpabilă cu privire la ele46: sigiliul Creatorului
este astfel impregnat în structura persoanei încât omul, luând cunoştinţă de propria
libertate, percepe într-un mod – chiar dacă sub vălul misterului – că acea libertate
trimite la dumnezeu şi că această relaţie este valabilă pentru fiecare om. A greşi în
acest principiu care fundamentează acţiunea morală nu este niciodată natural pentru
om, nici pentru inteligenţa sa, nici pentru voinţa sa. Pentru a greşi în acest punct,
voinţa trebuie să fie în dezordine şi să întunece lumina naturală a inteligenţei.
În ce măsură pot fi ignorate concluziile imediate ale legii naturale? Spre deosebire de
ceea ce se întâmplă în cazul primelor principii, este posibil ca, în anumite condiţii
(educaţie deformată în mod grav etc.), unii să ignore fără vina lor concluziile
43
CONCILIUL VATICAN II, Declaraţia privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, 14.
44
PIUS XII, Alocuţiune, 18 aprilie 1952, AAS 44 (1952), 418 ş.u.
45
„În lumea creaturilor inferioare omului, creaturi lipsite de raţiune, (împlinirea) acestei ordini (a naturii)
se realizează prin instinct, cel mult cu participarea cunoaşterii sensibile (în lumea animală). În lumea
oamenilor trebuie să fie realizată în mod diferit: este necesar să fie percepută şi recunoscută de
raţiune. Or, această percepere şi recunoaştere a ordinii naturii, datorită raţiunii umane, este în acelaşi
timp recunoaşterea drepturilor Creatorului. Pe aceasta se fundamentează dreptatea elementară a
omului faţă de Creatorul său. Omul este drept faţă de Dumnezeu, atunci când recunoaşte ordinea
naturii şi o respectă” (K. WOJTYLA, Amore e responsabilita. Morale sessuale e vita interpersonale,
Marietti, Torino, 1968, 233-234).
46
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I, q. 79, a. 12, ad 3.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 22
imediate. În realitate, asupra acestui punct nu este o unanimitate de opinii. Dar teza
cea mai comună şi în conformitate mai mult cu experienţa este aceea conform
căreia, în circumstanţe particulare, este posibilă o ignoranţă inculpabilă pentru un
anumit timp, dar nu de-a lungul întregii vieţi, a unora din aceste concluzii47: ignorarea
inculpabilă a unui precept din Decalog, mai degrabă sau mai târziu, dispare sau
devine culpabilă. Această opinie este şi mai coerentă cu realitatea Providenţei divine.
Ca şi criteriu de principiu, este de negândit că, în probleme atât de importante,
Dumnezeu să nu dea oamenilor mijloacele de a cunoaşte calea care îi conduce la
perfecţiunea lor şi la fericire. Între aceste mijloace se numără exemplul şi cuvântul
persoanelor drepte, în mod special ale creştinilor.
Posibilitatea unei ignoranţa temporare in bone fede se explică prin faptul că cunoaşterea
concluziilor imediate cere un anumit raţionament şi se poate greşi fără vină; însă nu este
posibil ca acea greşeală să dureze mult timp, dacă există bună voinţă, pentru că este vorba
despre lucruri care repugnă per se în mod imediat însăşi naturii: după un oarecare timp omul
îşi dă seama, cel puţin pentru că apare dubiul, că nu face un lucru bun. De exemplu,
persoana care defăimează pe alţii sau care fraudează în mod grav salariul just, nu poate
rămâne mult timp în ignoranţă totală, fără să simtă neliniştea sau dubiul că acţionează rău.
Dacă nu foloseşte mijloacele cuvenite pentru a ieşi din aceste incertitudini, ignoranţa sa
devine culpabilă.
Ignorarea concluziilor remote. Pentru a ajunge la concluziile remote ale legii naturale
se cere formare şi studiu şi, de aceea, pot să fie ignorate cu mai mare frecvenţă fără
culpă. Este opinie generală că, în afara cazurilor de ignoranţă culpabilă, poate exista
ignorarea nonculpabilă a uneia sau a mai multor concluzii remote ale legii naturale,
pentru că nu toţi sunt în stare să ajungă la această cunoaştere, care cere o
pătrundere mai mare din partea inteligenţei, presupunând totdeauna buna dispoziţie
a voinţei. Se poate întâmpla astfel, de exemplu, cu indisolubilitatea căsătoriei, sau cu
răutatea contracepţiei, etc.
Pe de altă parte, trebuie să nu uităm că aceste concluzii remote, deşi cer un anumit studiu,
apar clare fiecărui om drept atunci când sunt prezentate în mod adecvat. Prin predicarea
creştină şi declaraţiile Magisteriului Bisericii, anumite concluzii mediate care au fost poate
materie de ignoranţă invincibilă sunt astăzi mai dificile, cel puţin în ambientul creştin: astfel
este cazul obligaţiei de a răspândi credinţa adevărată, al indisolubilităţii căsătoriei, liceităţii
eutanasiei etc. Circumstanţele ambientale pot să marcheze şi în sens invers – aşa cum s-a
întâmplat din cauza neacceptării lui Humanae vitae, referitor la contracepţie – cu rezultatul
48
că anumite adevăruri se ofilesc în conştiinţa unora .
47
Cf. AUGUSTIN, De Sermone domini in monte, lib. 1, c. 16: PL 34, 1254; TOMA DE AQUINO,
Summa theologiae, I-II, q. 94, a. 6.
48
Cf. IOAN PAUL II, Discurs, 14 martie 1988, n. 3.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 23
a sensului existenţei sale. Numai Biserica posedă, aşadar, adevărul întreg despre
om şi despre acţiunea sa în ordinea propriei perfecţiuni şi mântuiri: « autoritatea
Magisteriului se extinde şi la preceptele specifice ale legii naturale, deoarece
respectarea lor, cerută de Creator, este necesară pentru mântuire. Amintind
prescripţiile legii naturale, Magisteriul Bisericii exercită o parte esenţială a funcţiei
sale profetice de a vesti oamenilor ce sunt ei cu adevărat şi de a le aminti ce trebuie
să fie ei în faţa lui Dumnezeu”49.
Creştinii pot să se bazeze pe acest mare ajutor, care întăreşte cu garanţia divină
cunoaşterea ordinii morale naturale. Aceasta presupune o responsabilitate serioasă:
aceea de a face în aşa fel ca să „înscrie legea divină în viaţa cetăţii pământeşti”52,
învăţându-i pe alţii, cu exemplul vieţii lor şi prin cuvânt, conţinutul legii morale,
necesar pentru a trăi în mod demn de om şi pentru a ajunge la mântuire.
Învăţând şi răspândind legea naturală, creştinii nu impun altora propriile opinii sau
credinţă religioasă, ci împlinesc datoria sacră de a arăta tuturor oamenilor drumul
demnităţii lor şi fericirea. Este necesar ca creştinii să se ferească de sofismele care
încearcă să-i oprească de la apărarea ordinii morale a creaţiei, de exemplu, cu
argumentul că procedând astfel nu ar respecta pluralitatea de opinii în societate. În
faţa unor probleme cum este divorţul, avortul, dreptatea socială, moralitatea publică
etc., nu trebuie să se abţină dintr-un fals respect faţă de opiniile altora: ar fi o greşeală
faţă de acele persoane54. Desigur, trebuie apărat adevărul în mod pozitiv, respectându-i
pe alţii şi trăind caritatea; dar trebuie proclamat fără teamă.
49
IOAN PAUL II, Enciclica Redemptor hominis, 11; cf. CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală
Gaudium et spes, 22; Declaraţia Dignitatis humanae, 14; Catehismul Bisericii Catolice, 2036.
50
PAUL VI, Enciclica Humanae vitae, 4.
51
Catehismul Bisericii Catolice, 2035.
52
CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 43.
53
CONCILIUL VATICAN II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 36.
54
Cf. CONCILIUL VATICAN II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 36; constituţia pastorală
Gaudium et spes, 16, 26, 43.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 24
5. O problemă actuală
Pe tema legii naturale şi în special pe raportul cu natura există astăzi discuţii foarte
aprinse între cei care studiază etica şi teologii moralişti.
Care este contextul în care au apărut aceste dezbateri care au însoţit de fapt mereu
istoria reflecţiei morale?
Marea sensibilitate a epocii moderne faţă de darul libertăţii, gustul pentru observaţia
empirică, procedeele obiectivităţii ştiinţifice, progresul tehnic, anumite forme de
liberalism au dus la punerea în opoziţie a naturii şi a libertăţii.
Care sunt astăzi factorii cu adevărat decisivi pentru realitatea umană? Coordonatele
spaţio-temporale ale lumii sensibile, constantele fizico-chimice, dinamismele
corporale, pulsiunile psihice, condiţionările sociale. În acest context, chiar faptele de
natură morală sunt privite adesea – ignorându-li-se specificitatea (moralitatea este
determinată de circumstanţe, aşa cum am văzut în primul curs de morală
fundamentală) – ca nişte date sesizabile din punct de vedere statistic,
comportamente care pot fi observate sau explicate numai prin categoriile
mecanismelor psihologice şi sociale. Astfel unii specialişti în etică, examinând
faptele şi gesturile omului, tind să măsoare prescripţiile etice pornind de la o statistică
a comportamentelor umane concrete şi a valorilor admise de o majoritate care are
putere (în virtutea democraţiei) să decidă.
„O libertate care se pretinde absolută ajunge să trateze trupul uman ca pe un dat brut, lipsit
de semnificaţie şi de valori morale atâta vreme cât libertatea nu l-a cuprins în planul său. În
consecinţă, natura umană şi trupul apar ca premize sau preliminarii, necesare din punct de
vedere material alegerii pe care o face libertatea, dar extrinsece persoanei, subiectului şi
actului uman. Dinamismele lor n-ar putea constitui puncte de referinţă pentru alegerea
morală, pentru că finalitatea acestor înclinaţii n-ar fi altceva decât nişte bunuri «fizice», pe
care unii le numesc «pre-morale». Faptul de a le lua ca referinţă, pentru a căuta în ele
indicaţii raţionale în ordinea moralităţii, ar trebui taxat drept fizicism sau biologism” (VS 48).
Rezolvarea este evidentă: „În acest context, tensiunea între libertate şi o natură
concepută în sens reductiv se traduce printr-o divizare în interiorul omului însuşi” (VS
48).
„Această teorie morală nu este conformă adevărului despre om şi despre libertatea lui. Ea
contrazice învăţăturile Bisericii privind unitatea fiinţei umane, al cărei suflet raţional este per
se et essentialiter forma trupului. Sufletul spiritual şi nemuritor este principiul de unitate al
fiinţei umane, cel prin care ea există ca un tot – corpore et anima unus – ca persoană. […].
Prin intermediul luminii raţiunii şi cu sprijinul virtuţii, persoana descoperă în trupul său
semnele vestitoare, expresia şi făgăduinţa dăruirii de sine, în conformitate cu planul înţelep
al Creatorului” (VS 48).
De aceea, legea naturală face referinţă nu la o natură oarecare, ci „la natura proprie
şi originară a omului, la natura persoanei umane, care este persoana însăşi în
unitatea de suflet şi trup, în unitatea înclinaţiilor sale de ordin atât spiritual cât şi
biologic şi a tuturor celorlalte caracteristici specifice necesare urmăririi scopului său”
(VS 50).
„Aşadar, unde sunt scrise aceste reguli […] dacă nu în cartea acelei lumini care se cheamă
adevăr? Acolo se află înscrisă orice lege dreaptă şi de acolo trece în inima omului care
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 26
înfăptuieşte dreptatea, nu prin deplasare, ci, s-ar putea spune, prin întipărire, aşa cum efigia
55
peceţii se așează pe ceară fără a părăsi pecetea” .
Omul, fiind o fiinţă „raţională”, un „eu” deschis spre un „tu”, poate să se întâlnească,
să dialogheze, să intre în comuniune cu alţii doar pe un „teren comun”: acest teren
este „natura umană”. Numai în raport cu această natură comună au sens şi se pot
dezvolta unicitatea şi irepetabilitatea persoanei (unică şi irepetabilă, da, dar în raport
cu cine?): acest om este pentru totdeauna acest om! „Supunându-se legii comune,
actele noastre construiesc o adevărată comuniune între persoane” (VS 51). Această
„comuniune” îşi află afirmarea sa cea mai puternică în preceptele negative ale legii
naturale: acestea sun universal valide, îi obligă pe toţi şi pe fiecare, totdeauna şi în
orice circumstanţă: „căci ele interzic o anumită faptă semper et pro semper, fără
excepţie, pentru că alegerea unui asemenea comportament nu este în nici un caz
compatibilă cu bunătatea voinţei persoanei care acţionează, cu chemarea ei la viaţa
împreună cu Dumnezeu şi la comuniunea cu aproapele” (VS 52). Sunt acele acte
intrinsece malum.
Imutabilitatea legii naturale. „Omul contemporan se arată deosebit de sensibil la
istoricitate şi cultură, şi aceasta îi face pe unii să se îndoiască de imutabilitatea legii
naturale şi deci de existenţa unor norme obiective ale moralităţii, valabile pentru toţi
în prezent şi în viitor, aşa cum erau şi în trecut: este oare posibil a afirma că sunt
universal valabile pentru toţi şi permanente anumite determinări raţionale stabilite în
trecut, atunci când se ignora progresul pe care omenirea avea să-l facă ulterior?” (VS 53).
Conceptul de „istoricitate” sau de schimbare cere ceva care este imutabil (omul în
elementele sale structurale permanente, Isus Cristos „care este totdeauna acelaşi:
ieri, astăzi şi în veci”), aşa cum conceptul de „cultură” cere ceva care să fie criteriu al
conformităţii sale sau al non-conformităţii sale cu demnitatea persoanei: „Progresul
culturilor arată că există în om ceva care transcende culturile. Acest «ceva» este
tocmai natura omului: această natură este măsura culturii şi condiţia pentru ca omul
să nu fie prizonierul nici uneia din culturile sale, ci să-şi afirme demnitatea personală
într-o viaţă conformă cu adevărul profund al fiinţei sale” (VS 53). De aceea „trebuie
căutată şi găsită, pentru normele morale universale şi permanente, formularea cea
mai potrivită cu diferitele contexte culturale, cea mai aptă să le exprime neîncetat
actualitatea istorică, să facă înţeles şi interpretat în mod autentic adevărul lor” (VS
53).
4. LEGEA NOUĂ
Părinţii noştri erau părtaşi la legea eternă, atât prin natură cât şi prin har. Cu căderea
de la început omul a pierdut participarea supranaturală la legea eternă, şi a ajuns să
posede imperfect legea naturală, marcată de concupiscenţă. La plinirea timpului,
55
AUGUSTIN, De Trinitate, XIV, 15, 21: CCL 50/A, 451.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 27
→ trăire a Legii celei Noi: este „normată” de Cristos, el este Legea Nouă.
„Comentând afirmaţia lui Paul «sfârşitul legii este Cristos» (Rom 10,4), Sfântul
Ambroziu scrie: «Sfârşitul, nu atât ca absenţă, ci ca plinătate a legii: ea se
împlineşte în Cristos (plenitudo legis in Christo est), de vreme ce el a venit nu pentru
a distruge legea, ci pentru a o duce la împlinire. După cum există un Vechi
Testament şi totuşi întreg adevărul se găseşte în Noul Testament, la fel este şi cu
Legea: cea care a fost dată prin Moise este prefigurarea adevăratei Legi. Aşadar,
Legea mozaică este chipul adevărului»” (VS 15). Astfel „Isus este împlinirea vie a
Legii deoarece îi înfăptuieşte semnificaţia autentică prin dăruirea de sine: devine el
însuşi Legea cea vie personificată, care îndeamnă la urmarea sa, care, prin Duhul
său, dă harul de a-i împărtăşi viaţa şi chiar iubirea şi care conferă puterea necesară
pentru a da mărturie despre această iubire prin alegeri şi prin fapte (cf. In 13, 34-35)”
(VS 15). Acesta este în sinteză conţinutul nou şi originar al moralei creştine. Este o
bogăţie extraordinară care uimeşte: „Am devenit nu numai creştini, dar Cristos. […]
Minunaţi-vă şi bucuraţi-vă: am devenit Cristos!”56. Forma constitutivă a
comportamentului moral al creştinului este „conformitatea” cu el. Aceasta este
noutatea absolută şi originalitatea inconfundabilă a moralei creştine: este în acelaşi
timp dar şi datorie, har şi poruncă. Este „Legea Nouă” după cum o numeşte sfântul
Toma de Aquino, adică „harul Duhului Sfânt dăruit prin credinţa în Cristos”.
„Iubirea şi viaţa conform Evangheliei nu pot fi gândite în primul rând ca o poruncă, fiindcă
cerinţele lor depăşesc puterile omeneşti. Ele nu pot fi trăite decât ca rod al unui dar al lui
Dumnezeu care vindecă şi transformă inima omului prin har: «căci Legea s-a dat prin Moise,
iar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos» (In 1,17)” (VS 21).
mai ales îi descoperă cine este el, de unde vine şi încotro se îndreaptă, precum şi
care va fi acţiunea intimă şi transformatoare pe care o va exercita asupra lui, prin
intermediul căreia va învăţa a trăi ca fiu al lui Dumnezeu.
a. Elementul intern şi cel extern al noii legi. Legea nouă depăşeşte categoriile unei
morale a obligaţiilor şi a preceptelor. Discursul Fericirilor nu poate fi redus la acestea,
aşa cum se întâmplă cu preceptele Legii lui Moise. Bergson arată printr-o fericită
intuiţie că Discursul ne plasează într-un alt tip de morală, o morală dinamică ce
deschide sufletul la progres, mai mult decât o morală statică ce fixează limite
actelor60. Numai atunci când se adoptă morala în felul Sfinţilor părinţi, pornind de la
probleme fericirii, beatitudinile recuperează postul lor principal. Ne descoperă care
este adevărata fericire, determină scopul ultim al acţiunii creştine şi le conferă
preceptelor sensul şi dimensiunea deplină, ca şi căi pentru a ajunge în Împărăţie61.
Morala evangheliei este o morală dinamică, ce conduce procesul creşterii personale
în funcţie de atingerea fericirii veşnice şi, încă mai înainte, a fericirii care se poate
atinge pe pământ. Ea se fundamentează pe dinamismul intrinsec pe care îl dă harul,
prin caritate şi, o dată cu ea, celelalte virtuţi infuze şi carismele, până la a crea un
instinct al divinului, participare la însăşi iubirea lui Cristos faţă de Tatăl şi faţă de
oameni: instinctus Spiritus Sancti, spunea sfântul Toma. În acelaşi timp, elementul
său extern descoperă omului un tip de conduită pe care nici o etică umană nici nu a
visat-o şi care este făcută posibilă de acţiunea harului. De aceea Predica de pe
Munte (cf. Mt 5-7) – sinteză a legii noi – începe cu fericirile, care descoperă drumul
(surprinzător pentru trup, şi totuşi unicul cu adevărat realist) spre perfecţiune şi
fericirea prezentă şi viitoare a omului (cf. Mt 5,1-12). Imediat după ce a spus
58
Este vorba despre o orientare comună a Sfinţilor Părinţi; cf. de exemplu, LEON CEL MARE, Sermo
de beatitudinibus, 1 ş.u.: PL 54, 461-466.
59
S. PINCKAERS, L’Evangile et la morale, 63-64.
60
Cf. H. BERGSON, Oeuvres, Paris 1959, 1024-1025.
61
Cf. S. PINCKAERS, L’Evangile et la morale, 76.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 29
ucenicilor săi că ei sunt sarea şi lumina pământului (cf. Mt 5,13-16), Domnul explică
sensul acelei noutăţi ca depăşire şi nu abrogare a legii: „Să nu credeţi că am venit să
desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17),
specificând cu diferite exemple în ce constă această depăşire (cf. Mt 5,21-48): „Aţi
auzit că s-a spus celor din vechime: « Să nu ucizi! »: dacă cineva comite o crimă, va
fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi
condamnat la judecată” (Mt 5,21-22). Şi termină schiţând drumul pe care vor trebui
să-l urmeze: în primul loc, aminteşte importanţa interiorităţii, a dispoziţiilor inimii, a
rugăciunii, a abandonării în mâinile lui Dumnezeu, care este Tatăl nostru; imediat
după, repropuse legea supraabundenţei în iubirea faţă de aproapele (cf. Mt 6,1-34);
în sfârşit, atrage atenţia asupra pericolelor care pot să apară: în special, falşii profeţi
şi a nu pune în practică învăţăturile sale (cf. Mt 7,1-29). Să vedem acum punctele
fundamentale despre elementele intern şi extern al legii noi.
b. Legea nouă este harul Duhului Sfânt. Legea nouă constă mai ales în harul Duhului
Sfânt, care ajunge la noi prin Cristos şi ne poartă la a acţiona conform luminii
credinţei, care lucrează prin caritate. Deşi legea nouă a fost promulgată în mod
extern – prin cuvinte şi fapte – de Isus Cristos, ea este înainte de toate o lege
interioară, primită în suflet o dată cu harul. Aici stă principala sa diferenţă faţă de
legea veche care – aşa cum vom vedea – era doar un ajutor extern, în felul legilor
umane: aşa cum notează sfântul Paul, arăta drumul pentru a ajunge la Dumnezeu,
dar nu dădea puterea de a-l parcurge (cf. Gal 3,10-12. 19-24; Ev 10,8-13). Primul şi
principalul lucru al legii noi este prezenţa operativă a Duhului Sfânt, pe care harul lui
Cristos îl conferă fiecărui credincios, luminându-l cu lumina credinţei şi mişcându-l cu
iubirea, împreună cu celelalte virtuţi infuze şi cu carismele. Dacă legea naturală este
înscrisă în om ca lumină a inteligenţei şi înclinaţie a voinţei spre bine, legea lui
Cristos este lumină supranaturală de credinţă şi forţă operantă de iubire62.
Sfântul Toma afirmă, în acest sens, că „lucrul principal al noii legi este harul Duhului Sfânt,
care se manifestă prin credinţa care lucrează în caritate. Oamenii obţin acest har de la Fiul
lui Dumnezeu făcut om, a cărui omenitate a fost umplută de acest har, înainte de a se
revărsa asupra noastră. De fapt în Evanghelie se citeşte: « Şi Cuvântul s-a făcut trup »; şi
adaugă: «plin de har şi de adevăr»; şi mai jos: «Din plinătatea lui am primit har peste har ».
63
Şi conchide afirmând că harul şi adevărul au venit de la Isus Cristos” . Forţa noii legi este
prezenţa operativă a Trinităţii în suflet: acţiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt, care ne unesc
şi ne conduc la Tatăl. „Duhul scrie în inimile voastre legea lui Dumnezeu […]. Nu este scrisă
doar în extern: în Sfânta Scriptură, în documentele Tradiţiei şi ale Magisteriului Bisericii. Este
64 65
scrisă şi înăuntrul vostru” . „Pondus meus, amor meus” spunea sfântul Augustin spre a
arăta că, aşa cum forţa gravitaţiei mişcă corpurile cu greutatea lor, la fel sufletul creştin se
mişcă prin forţa iubirii de Dumnezeu înăuntrul său. Iar sfântul Ioan Crisostom comentează în
acest sens că apostolii, în ziua de Rusalii, „nu au coborât de pe munte purtând, ca Moise,
62
„Auziţi-l predicând şi discutând cu curaj în mijlocul mulţimii duşmanilor pe acela care puţin mai
înainte tremura la cuvintele unei simple servitoare! […]. Calomnia („sunt beţi”) nu tulbură sufletul
apostolilor; sarcasmele nu le micşorează curajul, întrucât coborârea Duhului Sfânt a făcut din ei
oameni noi şi superiori tuturor încercărilor umane. Atunci când Duhul pătrunde în suflete este în
scopul de a le ridica afectele şi de a face din ele, din suflete pământești şi de lut, suflete alese şi de
curaj mare […]. Aşa cum un cărbune aprins nu-şi pierde focul atunci când cade pe un mănunchi de
paie, ci găseşte ocazia de a propaga căldura sa, la fel Petru, în contact cu Duhul Sfânt care îl animă,
răspândeşte în jurul său focul care îl consumă” (IOAN CRIZOSTOM, Homiliae in Acta apost., 4).
63
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 108, a. 1, c.
64
IOAN PAUL II, Omilie la La Castellana, 2 noiembrie 1982, 4.
65
AUGUSTIN, Confessiones, lib. 13, c. 19, n. 10; De civitate Dei, lib. XI, c. 16.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 30
table de piatră în mâinile lor; dar au venit purtând Duhul Sfânt în inimile lor […], deveniţi prin
intermediul harului său o lege vie, o carte animată”.
c. Legea nouă – ghid intrinsec al actelor. Legea nouă este prin urmare un ghid
intrinsec actelor noastre: nu porunceşte numai ceea ce trebuie să facem, dar dă şi
lumina pentru a o cunoaşte şi puterea pentru a o împlini. Legea nouă conţine un
ansamblu de perspective şi de exigenţe noi, pe care omul trebuie şi poate să le
trăiască pentru a ajunge la scopul său supranatural, nu însă doar cu forţele sale, dar
prin lucrarea harului, sprijinindu-se pe rugăciune şi sacramente, urmând insuflările
Duhului Sfânt. Nu este un ghid extern spre scop, ci o reordonare intimă a întregii
noastre fiinţe: dragostea, revărsată de Dumnezeu în suflet, îl transformă din interior.
Dumnezeu nu se limitează să ne indice ceea ce trebuie să facem şi să ne îndemne
să împlinim voinţa sa. Cristos, pentru noi nu este doar „un model” pus în faţa noastră
şi în afara noastră, pentru a-l copia. Ne-a fost dăruit Duhul Sfânt, ca să ne mişte din
interior şi să acţionăm în Cristos şi asemenea lui Cristos. Legea lui Cristos este
scrisă în inimile noastre prin Duhul Sfânt.
d. Legea nouă – lege externă. Legea lui Cristos este, în plus, lege externă: ne
conduce cu învăţăturile, exemplele şi preceptele conţinute în Scriptură şi în Tradiţie.
Aceste învăţături şi precepte scrise în legea nouă, deşi sunt secundare în referinţă la
har, sunt foarte importante, pentru că ne dispun tocmai să primim harul şi să ne
folosim de el corect. Desigur, ele nu ajung să ne mântuiască fără harul Duhului
Sfânt; şi cine nu este în har înţelege cu dificultate frumuseţea conţinuturilor morale
ale creştinismului; de aceea se spune că sunt ca secundare făcând referinţă la
elementul principal, care este harul66. Cu toate acestea sunt foarte oportune şi
manifestă iubirea lui dumnezeu, care se adaptează condiţiei noastre umane
conducându-ne prin intermediul semnelor exterioare şi sensibile la cunoaşterea
adevărurilor inerente mântuirii noastre, pe un drum care este mai clar şi sigur pentru noi.
Legea lui Cristos confirmă legea naturală şi conţine noi învăţături şi precepte
referitoare la har şi la viaţa nouă pe care o instaurează. Întrucât harul reînnoieşte
intrinsec – vindecă şi înalţă – natura, legea nouă cuprinde în unitate exigenţele
demnităţii naturale şi cele ale divinizării omului, fiind cuprinse aici primirea
sacramentelor – semne eficace ale harului – şi păstrarea tezaurului Revelaţiei;
această reînnoire începe cu primul principiu al legii naturale, care se transformă în
poruncă nouă: de fapt, toată legea evanghelică este cuprinsă în „porunca nouă” a lui
Isus (In 13,34): să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit şi el pe noi (cf. In 15,12)67.
Din moment ce legea nouă este în mod fundamental un dinamism, rodul acţiunii
Duhului Sfânt, Scriptura – care constituie elementul ei extern – revelează înainte de
toate cine este omul răscumpărat şi cum acţionează el sub acţiunea harului, cu
virtuţile şi carismele pe care harul le comportă; povesteşte promisiunile despre ceea
ce Domnul va face în cei care se abandonează în mod activ şi cu docilitate acţiunii
sale; în sfârşit, conţine porunci, exemple, parabole, sfaturi, avertismente, învăţături,
rodul experienţei etc., tot ceea ce un tată bun face pentru educaţia propriilor săi fii şi
mult mai mult. Omul este introdus în planul divin plin de iubire faţă de omenire, care
66
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 106, a. 2, c.
67
Cf. IOAN PAUL II, Exhortaţia apostolică Reconciliatio et poenitentia, 17.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 31
este legea nouă. „Cu darul Duhului Sfânt, omul poate ajunge în credinţă să
contemple şi să guste misterul planului divin”68.
Aşadar, legea nouă conţine porunci noi şi speciale. Într-o viziune de ansamblu, se
poate rezuma conţinutul legii noi în următoarele puncte:
1) Legea nouă conţine în primul rând învăţăturile şi preceptele necesare primirii şi
păstrării credinţei şi harului, în mod special prin sacramentele Bisericii şi ascultarea
de păstorii săi legitimi: „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă, cine vă
dispreţuieşte pe voi, pe mine mă dispreţuieşte” (Lc 10,16). Domnul a instituit
sacramentele ca şi canale obişnuite ale harului şi le-a încredinţat Bisericii sale
împreună cu tezaurul Revelaţiei. Astfel, sunt imperative ale noii legi primirea
botezului, ca poartă necesară de acces la viaţa supranaturală: „Cine crede şi va fi
botezat se va mântui, dar cine nu crede va fi condamnat” (Mc 16,16); primirea
Euharistiei pentru menţinerea şi creşterea în suflet a vieţii harului (cf. In 6,5 ş.u.). Ca
şi exerciţiul rugăciunii (cf. Mt 6,5; 7,7; 26,41; Lc 18,1 etc.), al penitenţei şi al
convertirii (cf. Mt 3,8; 4,17; 6,16; Mc 1,15 ş. u.).
2) În al doilea rând, legea lui Cristos conţine învăţături sau porunci referitoare la
operele proprii vieţii noi în Duh. Unele dintre aceste opere, fie interne sau externe,
sunt poruncite sau oprite în mod direct de legea nouă, întrucât constituie o necesitate
sau un obstacol imediat pentru viaţa harului, cum este mărturia credinţei: „Aşadar,
oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el
înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Mt 10,32). La fel, de exemplu, iertarea
duşmanilor, rugăciunea pentru cei care ne persecută şi ne calomniază (cf. Mt 5,17
ş.u.), păstrarea păcii şi a carităţii faţă de toţi, răbdarea (cf. Gal 5,12), iubirea ordonată
faţă de alte persoane, faţă de fraţii în credinţă (cf. Gal 6,10), corectarea fraternă (cf.
Mt 18,15-17; Fap 20,26-27; 1 Cor 5,1-2; 2 Cor 7,5.16; Gal 2,11-14) etc. Alte fapte
sunt în schimb doar sfătuite de noua lege, dacă sunt conveniente dar nu necesare în
ordinea vieţii harului, sau se pot face în diferite moduri: de exemplu, virginitatea (cf.
Mt 18,12).
3) În sfârşit, legea nouă învaţă şi ratifică tot conţinutul legii naturale, clarificând şi
interpretând autentic sensul. Domnul a insistat de mai multe ori asupra faptului că nu
a venit să abroge Legea, dar să o ducă la împlinire (Mt 5,17); şi a precizat punctele
care au fost rău interpretate de învăţătorii legii: de exemplu, oprirea adulterului şi a
omuciderii, care făceau referiri doar la actul extern şi nu şi la dorinţa interioară; la fel
este cazul sperjurului şi al jurământului: considerau că primul este oprit şi al doilea
permis, în timp ce Domnul îi învaţă că nu este necesar a jura acolo unde nu este
necesar69.
4) Noua lege se identifică cu Isus Cristos. Substanţa noii legi poate să se rezume în
urmarea lui Cristos: „urmarea lui Cristos este fundamentul esenţial şi primordial al
moralei creştine […]. Nu este vorba aici numai de a asculta o învăţătură şi de a primi
în ascultare o poruncă; în mod mai radical, este vorba de a adera la însăşi persoana
lui Isus, de a-i împărtăşi viaţa şi destinul, de a participa la ascultarea lui liberă şi plină
de iubire faţă de voinţa Tatălui. […] Isus cere să fie urmat şi imitat pe calea iubirii, a
unei iubiri care se dăruieşte total fraţilor, din iubire faţă de Dumnezeu: «Aceasta este
porunca mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit eu» (In 15,12). […]
68
CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 15.
69
Cf. AUGUSTIN, De Sermone domini in monte, I, 1, 1: CCL 35,1-2.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 32
Aceasta este porunca «nouă»: «Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unul pe altul.
Precum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul» (In 13,34-35)”70. Şi
explică papa: „Acest «precum» cere imitarea lui Isus, a iubirii sale, al cărei semn este
spălarea picioarelor : «Deci, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă
picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; exemplu, v-am dat
vouă ca, precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi» (In 13,14-15)”71.
Legea nouă, în plinătatea ei, este Cristos însuşi: Cuvântul Întrupat, modelul şi
principiul oricărei creaturi noi (cf. Rom 8,29; Col 1,15; Fap 1,17). A fi creştin constă
tocmai în fiinţa vivificată de Cristos şi în a afla în el principiul şi regula propriei vieţi,
este identificare cu Cristos, până la a avea aceleaşi sentimente ca şi el (cf. Fil 2,5):
presupune o angajare de a trăi pentru gloria Tatălui, făcând în toate voinţa sa (cf. In
16,31; 15,10) şi a împlini în lume opera pe care Tatăl i-a încredinţat-o, pentru
salvarea tuturor oamenilor (cf. In 17,1-8). De aceea, legea nouă porunceşte sau
opreşte numai ceea ce este direct indispensabil sau contrar identificării interioare şi
exterioare cu Cristos; în rest lasă determinarea faptelor noastre acţiunii totdeauna
originale a Duhului Sfânt şi corespunderii fiecărui, sub conducerea legitimă a
autorităţii.
3. Proprietăţile legii noi
Cu noua lege, planul lui Dumnezeu cu omul atinge încoronarea sa. De aici se apar
proprietăţile sale: este o lege a iubirii şi nu a fricii, care vindecă şi perfecţionează
libertatea, şi are un caracter definitiv.
a. Legea nouă – legea iubirii. Legea veche a fost numită „legea fricii” pentru că
introducea majoritatea poporului ales să acţioneze mai mult din teamă faţă de
pedeapsă decât din iubire. În schimb legea nouă constă în mod esenţial în iubire,
care poartă la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele cu o iubire supranaturală,
făcând din iubire regula şi principiul tuturor actelor. Întrucât este legea iubirii, legea
nouă asumă întreaga lege naturală şi preceptele morale revelate mai înainte,
purtându-le la desăvârşire: cel ce-l iubeşte pe semenul său a împlinit legea. De fapt
porunca: să nu făptuieşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu doreşti bunurile
aproapelui şi oricare altă poruncă se rezumă în aceste cuvinte: să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face nici un rău aproapelui: împlinirea legii
este iubirea (Rom 13,8-10), care constă în a iubi aşa cum a iubit Cristos şi ne-a
învăţat să iubim.
b. Legea nouă – legea libertăţii perfecte. Legea nouă se poate numi pe drept legea
libertăţii perfecte (Iac 1,25): ea conduce omul la culmea perfecţiunii sale, făcându-l
să acţioneze din iubire şi poruncindu-i numai ceea ce cere iubirea. Este liber acela
care lucrează pentru că vrea ceea ce este mai convenient. Din cauza păcatului,
70
IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis Splendor, 20.
71
IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis Splendor, 20.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 33
libertatea este sclava falselor bunuri care separă de Dumnezeu72. Dar omul continuă
să fie sclav, într-un anumit mod, şi atunci când face binele din teamă. Harul ne
liberează şi de o sclavie şi de alta, unindu-ne din nou cu Dumnezeu şi purtându-ne la
observarea legii sale prin iubire: „căci nu aţi primit duhul sclaviei din nou în frică, ci aţi
primit duhul adopţiunii fiilor, în care strigăm: Abba, Tată!” (Rom 8,15).
În plus, legea nouă este legea libertăţii perfecte, pentru că, conferind iubirea, nu
trebuie să poruncească altceva decât ceea ce este strict cerut pentru unirea cu
Dumnezeu. „Ama et fac quod vis” („Iubește și fă ce vrei”) spunea sfântul Augustin.
Dacă o persoană se orientează în mod voluntar spre scop, ajunge să ordoneze spre
el tot ce este necesar pentru ca să-l poată atinge.
Această supremă libertate a legii noi nu înseamnă că ea este mai puţin exigentă, sau
că nu există dificultăţi în practicarea ei, ci comportă perfecţiunea virtuţilor pe care ea
o lărgeşte pentru a-i împlini preceptele: caritatea nu este negarea legii, ci plinătatea
ei (cf. Rom 13,10). Legea nouă nu eliberează de exigenţele Adevărului, ci de sclavia
păcatului: „Isus Cristos merge în întâmpinarea omului din orice epocă, şi a noastră,
cu aceleaşi cuvinte: « Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi » (In 8,32).
Aceste cuvinte cuprind în ele o exigenţă fundamentală şi o atenţionare: exigenţa unui
raport onest în privinţa adevărului, ca şi condiţie a unei libertăţi autentice; şi
atenţionarea de a evita orice libertate aparentă (…) care nu pătrunde tot adevărul
despre om şi despre lume. Şi astăzi, după două mii de ani, Cristos ne apare ca acela
care poartă omul la libertatea bazată pe adevăr, ca Acela care eliberează omul de
ceea ce-l limitează, îl înjoseşte şi aproape că rupe din rădăcini această libertate în
sufletul omului, în inima sa, în conştiinţa sa”73.
c. Caracterul definitiv al legii noi. Legea harului ne face părtaşi la viaţa divină deja în
această lume şi astfel, într-un anumit sens, ne introduce la scopul vieţii umane, care
este unirea cu Dumnezeu. De aceea ea nu admite o perfecţiune ulterioară. Nici o
stare a vieţii prezente nu poate fi mai perfectă decât cea a legii noi întrucât ea ne
introduce deja în unirea cu Dumnezeu.
Deşi nu există o situaţie mai perfectă decât aceea a legii noi, poate apărea totuşi în
modul în care oamenii se conformează lui Cristos. În acest sens, „starea noii legi
poate varia, conform diversităţii de loc, de timp şi de persoane, întrucât harul Duhului
Sfânt este posedat într-un mod mai mult sau mai puţin perfect. Nu trebuie aşteptată o
stare viitoare, în care se va putea avea harul Duhului Sfânt mai perfect decât îl avem
până acum”74.
În schimb, există alte norme, ca oprirea de a mânca hrană oferită idolilor sau aceea
de a se abţine de la animale sugrumate (enunţate în primul Conciliu de la Ierusalim),
ca şi opreliştea ca creştinii să nu apeleze la tribunalele civile pentru rezolvarea
divergenţelor dintre ei, care evident erau în vigoare în situaţia istorică a primilor
creştini şi nu au aceeaşi valoare pentru noi. Vor avea însă totdeauna valoare
orientativă, întrucât manifestă ordinea carităţii în anumite circumstanţe, dar adesea
cer astăzi aplicare diferită.
5. LEGILE UMANE
În multe manuale de teologie morală, tratatul despre legile umane, promulgate fie de
autoritatea civilă, fie de autoritatea bisericească, ocupă un spaţiu larg. În acest curs
nu vom dezvolta o tratare detaliată asupra legii Bisericii şi a statului. Motivul stă mai
ales în faptul că legea umană aparţine direct domeniului dreptului şi doar indirect
moralei, întrucât legile umane au în rădăcina lor şi o dimensiune etică.
Legea naturală şi Legea Nouă sunt participare imediată la Legea eternă. Legile
umane constituie în schimb o participare mediată.
75
C. CAFFARRA, Viventi in Cristo, 66-67.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 35
Pentru a ne introduce în sensul legii umane şi în raportul său cu morala am făcut referinţă la
binele comun şi la autoritate, ca elemente recerute de natura socială a omului şi de exigenţa
sa constitutivă de a atinge binele în comuniune cu ceilalţi. Aici se intersectează diferitele
aspecte ale dimensiunii etice a legilor umane. Despărţite de binele comun, autoritatea şi
legea se corup: autoritatea devine simplă putere, o modalitate de violenţă; legile încetează
de a mai promova binele comun şi de a obliga în conştiinţă. Procurarea binelui comun nu
este doar o conotaţie „moralizantă”, ci o condiţie ontologică a autorităţii şi a legilor sale.
Legea umană este expresia normativă a raţiunii ordonate spre binele comun,
promulgată de cel care deţine funcţia de guvernare în comunitate. Este vorba despre
o normă a raţiunii: nu se fundamentează pe un simplu capriciu sau pe dorinţa de
putere, dar pe descoperirea – care aparţine raţiunii – a ceea ce este mai convenabil
pentru binele comun. În plus, legea umană este o normă imperativă a conduitei: nu
învaţă doar ceea ce trebuie făcut, ci porunceşte să se facă, este obligantă; de aceea
orice lege umană trebuie să fie promulgată, adică trebuie să fie comunicată în
exterior supuşilor care trebuie să-i dea ascultare. Scopul său este totdeauna binele
comun, care constă în acele relaţii oportune dintre oameni care, în definitiv,
facilitează urmărirea scopului personal. Instaurarea unei astfel de ordini imperative
poate fi opera doar a autorităţii legitime, nu a unui individ, pentru că numai autorităţii
îi revine să determine în ce se concretizează binele comun.
Legea umană – participare mediată la Legea eternă. Legile umane participă şi imită
în măsura posibilităţilor lor Legea divină. În mod analog acestei legi, guvernează
omul luminându-i inteligenţa pentru a cunoaşte calea binelui, şi mişcându-i voinţa
pentru a o parcurge, prin forţa imperativă a preceptului. În cazul în care nu este
observată norma, legislatorul apelează la ameninţarea cu sancţiuni şi, uneori, cu
executarea forţată a actului. În sfârşit, legile umane caută, din extern, să mişte omul
spre o parte din acel bine spre care Dumnezeu îl mişcă în totalitatea sa şi în mod
intrinsec.
76
CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 26 şi 74.
77
„Binele comun interesează viaţa tuturor. El pretinde prudenţă din partea fiecăruia, mai mult din
partea celor care exercită o funcţie de autoritate” (Catehismul Bisericii Catolice, 1906).
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 36
În al doilea rând, legile umane participă la Legea eternă prin „vis coactiva”, prin
sancţiunile care duc la practicarea binelui din extern. Constrângerea este elementul
necesar legii umane; sunt legi umane în sens deplin numai acelea pe care le
promulgă o autoritate care are putere de a cere să fie împlinite.
Legile umane participă la puterea Legii divine exclusiv în domeniul binelui comun.
În societatea civilă, domeniul legilor este în funcţie de binele comun temporal. Binele
comun nu este la dispoziţia legislatorului: este ceva care aparţine naturii sociale a
omului şi stă înaintea oricărei ordini sociale concrete; în definitiv, depinde de binele
persoanelor conform ordinii creaţiei, marcată de legea naturală.
Binele comun temporal nu este în primul loc doar material, ci în mod fundamental spiritual:
realizarea sa cere să fie stabilită şi păstrată acea structură socială care îngăduie tuturor şi,
pe cât posibil, să faciliteze o viaţă corectă. Dimensiunea spirituală a binelui comun este
constituită de aspectele organizării sociale – recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane,
facilitarea cultului adus lui dumnezeu, protejarea familiei, respectul pentru adevăr, educaţia
conformă legii divine, reprimarea răului etc. – care promovează direct corectitudinea etică.
Bunăstarea materială integrează binele temporal şi este o parte importantă din el: omul are
necesităţi materiale, a căror satisfacere este o exigenţă a persoanei: în plus, bunăstarea
materială uşurează practicarea virtuţii.
numai spre cei mai buni78. De aici urmează că nu pot opri în mod expres toate viciile,
ci numai pe acelea care dăunează mai direct ordinii sociale; în mod diferit de Legea
divină, cea umană nu epuizează domeniul moralei: de aceea se spune că dreptul
este minimum ethicum. Apoi, legea umană reglementează doar actele externe,
întrucât sunt efect şi manifestare a voinţei libere; întrucât nu este în competenţa
autorităţii civile de a judeca actele interne de virtute, nici nu are capacitatea de a le
promova, ci de a salva în exterior ordinea care îi facilitează practica.
Legile umane sunt juste şi legitime în măsura în care provin din Legea eternă.
Desigur, legile umane nu au în ambele cazuri aceeaşi valoare: legea umană care
primeşte sic et simpliciter legea naturală, are vigoare cu forţa celei din urmă; în
schimb în al doilea caz, legea umană are vigoare doar în domeniul poruncii şi
promulgării autorităţii legitime.
În măsura în care sunt juste, legile umane obligă în conştiinţă. Este necesar a împlini
legea nu doar din teama de pedeapsă, dar şi din motive de conştiinţă (cf. Rom 13,1
ş.u.). Sfântul Iustin martir, pe la jumătatea secolului al II-lea spunea: „În orice loc şi
pentru orice lucru căutăm să plătim tribut şi taxe perceptorilor voştri aşa cum ne-a
învăţat el (Cristos) […]. Noi aşadar adorăm un singur Dumnezeu, în timp ce în alte
lucruri prestăm cu entuziasm serviciul în favoarea voastră, recunoscându-vă suverani
78
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 96, a. 2.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 38
Atitudinile pe care le ia omul în faţa legii naturale şi în faţa legii umane sunt diferite.
Legea naturală corespunde realităţii concrete: vrea simplu să fie împlinită. Altfel este
în cazul legii umane: pentru că este posibil ca în litera ei să cuprindă situaţia
individuală fără ca de fapt să fie adecvată ei, atitudinea dreaptă nu poate fi
promptitudinea în împlinire, ci doar voinţa unei aplicări adecvate situaţiei. Motivul
este că participarea legii umane la legea eternă este imperfectă: are limitele sale,
proprii inteligenţei şi voinţei oamenilor; ea suferă din cauza că inteligenţa
legislatorului nu cuprinde toate cazurile, ca şi din lipsa de corectitudine a voinţei sale.
De aici riscul dublu de imperfecţiune în:
a. caracterul său generic, ce trebuie remediat prin echitate;
b. posibilitatea ca o lege să fie nedreaptă.
79
IUSTIN, Apologia, I, 17.
80
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 96, a. 4, c.
81
LEON XIII, Enciclica Sapientiae Christianae, 10 ianuarie 1890, 10.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 39
Persoana umană poate, într-un anumit caz şi chiar pentru o perioadă mai lungă, să
fie scutită de observarea legii care per se rămâne totuşi în vigoare şi în mod normal
ar obliga-o şi pe ea. Pentru a înţelege bine exceptarea de la lege, trebuie să facem
de la început câteva precizări:
Psihologia din zilele noastre ne face cunoscut că şi inhibările psihice pot să intre în
categoria imposibilităţii fizice. De exemplu, cineva poate din vina sa sau a altora să
devină aşa de orb şi întristat încât la un moment dat este incapabil de a judeca
obiectiv sau de a ierta.
c. Dispensa de la lege
d. Epichia
Tocmai pentru că este vorba despre contexte operative neprevăzute sau care nu pot
fi prevăzute de legislator, principiul epichiei se identifică cu interpretarea, din partea
subiectului care acţionează, a voinţei legislatorului sau a spiritului legii, prin care el
actualizează ceea ce în acel moment corespunde perspectivei în cadrul căreia legea
însăşi a fost formulată. Tocmai de aceea manualele tradiţionale inserau tratarea
principiului epichiei în contextul discursului despre lege şi despre prudenţă:
recurgerea la epichie şi folosirea sa corectă presupun echilibru, maturitate, formare a
conştiinţei sau capacitate de judecată din partea fiecărei persoane 83.
a. Conceptul vechi şi clasic de epichie este mai vast şi deschis. Rămânând la sensul
literei, epichia înseamnă echitate. Într-o situaţie determinată, aşadar, legea este
interpretată aşa cum cere echitatea. Aceasta poate presupune că se renunţă la litera
legii, dar pentru „a împlini” norma într-un sens superior. Aici însă, dă tonul nu numai
binele persoanei, ci şi „exigenţa dreptăţii şi utilitatea comună”84. Echitatea – este
interpretarea legii pentru a o adecva la un caz particular, dincolo de literă,
respectându-i spiritul. Legislatorul, în promulgarea legii, face referinţă la ceea ce se
întâmplă în majoritatea cazurilor, pentru că îi este imposibil să ţină cont de totalitatea
cazurilor în care se pot exprima actele umane; totuşi, atunci când circumstanţele
care participă la o situaţie specifică nu au fost luate în consideraţie şi ceea ce
porunceşte legea este în mod ocazional contrar binelui comun, litera unei astfel de
legi nu obligă: raţiunea şi dreptatea cer ca să fie aplicat cu echitate, dincolo de
sensul literei, în conformitate cu spiritul legii: acesta este identificat ca făcând
referinţă la binele comun, la primele principii ale legii naturale etc.
Cât priveşte concepţia clasică despre epichie, trebuie scos în evidenţă caracterul său
obiectiv, „realist”: epichia poate nu numai să atenueze litera legii, dar poate să o şi
întărească85. Adică, nu este numai o interpretare restrictivă a legii, dar presupune şi
o atitudine virtuoasă în sensul lui Aristotel şi a sfântului Toma86.
b. Conceptul actual de epichie. În concepţia mai târzie epichia a fost pusă în raport
cu voinţa legislatorului. Motivul este următorul: în timp ce în cazul exceptării din
cauza imposibilităţii morale legislatorul şi legea dată de el nu ar putea obliga, în cazul
83
Cf. S. PRIVITERA, „Principi morali tradizionali” în NDTM, 993.
84
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, II-II, q. 120, a. 1: „iustitiae ratio et communis utilitas”.
85
Cf. A. GÜNTHŐR, Chiamata e risposta. Una nuova teologia morale, I, 376-377.
86
Cf. J. FUCHS, Teologia morale fundamentale, PUG 1980, 6.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 42
Legile umane permit uneori comportamente contrare legii morale. Nu este vorba
totuşi despre o realitate în mod necesar în opoziţie cu buna guvernare. Sfântul Toma
explică: „Guvernarea omului derivă din aceea a lui Dumnezeu şi trebuie să-l imite.
Or, Dumnezeu, deşi este atotputernic şi bun în gradul cel mai înalt, permite totuşi să
se întâmple în univers unele rele pe care el ar putea să le împiedice, pentru a nu
elimina cu suprimarea lor bunuri mai mari, sau pentru a împiedica rele mai mari”. La
fel, legislatorul uman poate „tolera unele rele, din motivul unui bine mai mare sau
pentru a evita rele mai grave”89.
Toleranţa nu este autorizare pozitivă a răului, ci absenţa reprimării sale. Aşa cum
Dumnezeu îngăduie răul moral fără să-l aprobe, la fel autoritatea umană poate
tolera, fără a aproba, o conduită contrară legii divine. Cu toate acestea „nici un stat,
nici o comunitate de state, oricare ar fi condiţia lor religioasă, nu poate porunci sau
conferi o autorizare pozitivă pentru a învăţa sau a face ceea ce este contrar
adevărului sau binelui moral. O astfel de poruncă sau autorizare ar fi lipsită de
obligativitate. Nici o autoritate nu poate obliga în acest caz, pentru că este contrar
naturii a obliga spiritul şi voinţa omului la greşeală sau la rău, sau a le considera
indiferente”90.
87
Cf. A. GÜNTHŐR, Chiamata e risposta. Una nuova teologia morale, I, 375-376.
88
Cf. A. GÜNTHŐR, Chiamata e risposta. Una nuova teologia morale, I, 376.
89
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, II-II, q. 10, a. 11.
90
PIUS XII, Allocuzione, 6 decembrie 1953, AAS 43 (1953), 798.
91
PIUS XII, Allocuzione, 6 decembrie 1953, AAS 43 (1953), 799.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 43
Din punctul de vedere al cetăţeanului, existenţa unei legi tolerante nu modifică deloc
calificarea morală a actului. Că o lege permite – adică, nu reprimă – o conduită imorală,
aceasta nu constituie niciodată justificarea păcatului: că sunt tolerate sau nu, adulterul,
vânzarea de publicaţii imorale, calomnia, afacerile murdare, avortul, divorţul, sunt totdeauna
imorale.
Legislatorul nu poate tolera răul moral decât atunci când este incapabil să-l reprime
şi la luarea de măsuri mai energice se opune o cauză suficient de gravă. Răul moral
dă naştere totdeauna la o dezordine socială contrară binelui comun; este legitim a
tolera acea dezordine atunci când reprimarea ei ar fi izvor, pe plan practic, de un rău
clar mai mare sau împiedică un bine mai înalt93.
Întrucât tolerarea şi aprobarea nu este acelaşi lucru, diferenţa trebuie să fie arătată în
conţinutul normei:
a. cu privire la actul intrinsec rău, legea care îl tolerează trebuie să se limiteze la
a-l reglementa simplu în sensul de a-i circumscrie realizarea; fără ca totuşi să-i
confere dreptul a a-l comite sau a face mai uşoară executarea sa, pentru că în
acest caz legislatorul ar coopera în mod formal la rău;
b. depenalizarea expresă atunci când sunt în joc drepturile unei terţe persoane –
de exemplu, în cazul avortului – presupune permisivism: este o garanţie
oferită agresorului că victima sa nu este protejată;
c. este în schimb un lucru corect a tutela drepturile unor terţe persoane care
provin dintr-un act rău (de exemplu, drepturile copiilor ilegitimi), promovând în
mod prioritar drepturile celorlalţi (ale copiilor legitimi).
Nu pot aşadar să se definească tolerante legile contrare în mod direct legii divine (de
exemplu, o lege care conferă dreptul la divorţ). Astfel de legi nu sunt drepte: sunt permisive
şi nedrepte. A participa la aprobarea lor înseamnă deci totdeauna o cooperare la rău.
Unii autori vorbesc despre existenţa legilor mere poenales, caracterizate de faptul că
nu obligă în conştiinţă subiectul, ci numai să împlinească eventual pedeapsa:
neobservarea acestor legi nu ar fi o vină, dar subiectul ar fi din punct de vedere
moral obligat să împlinească pedeapsa stabilită în cazul că infracţiunea sa ar fi
descoperită (aceşti autori se referă de obicei la legile pentru circulaţia stradală,
contrabanda la scară mică etc.)94. Poate este mai exact să afirmăm că orice lege
dreaptă implică totdeauna o anumită obligaţie morală, şi încetează a obliga doar în
baza principiilor de echitate (sau dacă o lege este nedreaptă).
92
„Lex humana dicitur aliqua permittere, non quasi ea aprobans, sed quasi ea dirigere non potens.
Multa autem diriguntur a lege divina quae dirigi non possunt lege humana: plura enim subduntur
causae superiori quam inferiori” (TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 39, a. 9, ad 3).
93
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, II-II, q. 10, a. 11, c.
94
Cf. D.M. PRÜMMER, Manuale Theologiae Moralis, 209-212.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 44
Adevărul este că în societatea contemporană există o sumedenie de legi, multe dintre ele
doar administrative şi pe probleme cu totul accidentale, şi este clar că nu trebuie să apese
conştiinţa cetăţenilor. Cu privire la acest fenomen se recurge la figura legilor mere poenales.
Dar soluţia poate fi echivocă. Să luăm exemplul legilor care reglementează circulaţia
stradală, considerate ca una din ipotezele legii mere poenales. Desigur nu toate şi nu
totdeauna obligă în conştiinţă: „a trece pe roşu” atunci când este perfectă vizibilitate şi la o
oră când nu circulă nimeni pe stradă, nu este per se un act contrar binelui comun şi apare ca
neproporţionat să spunem că obligă în conştiinţă, izvor de vinovăţie morală. Dar există
cazuri în care, neascultând de normele circulaţiei, există un risc inutil pentru integritatea
personală sau a altuia: atunci este o adevărată obligaţie de conştiinţă de a le respecta. N-ar
fi exact a spune în general că normele circulaţiei stradale, aşa cum este obligaţia de „a nu
trece pe roşu”, sunt mere poenales; dar nici a pretinde că ele obligă totdeauna în conştiinţă.
Soluţia mai bună este recurgerea la principiile generale pe care le-am analizat. Aplicarea
echitabilă a normei, în acest caz – sau în altele recursul la principiul nonobligativităţii legii
nedrepte – decide evaluarea corectă asupra existenţei sau nu a obligaţiei morale de a
observa norma. Cât priveşte obligaţia de a plăti amenda, dacă infracţiunea a fost
descoperită, depinde şi ea de principiile enunţate: a te opune plătirii ei înseamnă a crea o
dezordine inutilă. De fapt, legea umană nu prevede nuanţe în acelaşi grad ca legea divină:
nu se poate cere legislatorului uman să evalueze în fiecare caz prudenţa cu care s-a trecut
pe semaforul roşu şi ca apoi să se dezbată într-un proces; cine a încălcat legea şi este
descoperit în flagrant, chiar dacă avea motive serioase pentru a traversa cu prudenţă şi fără
risc, trebuie să plătească amenda din motive de ordine şi pentru binele comun.
Este clar, de altfel, că multe dispoziţii legale ale diferitor administraţii statale, regionale,
comunale, sunt simple indicaţii organizativo-administrative sau de procedură, care nu numai
că nu creează obligaţii de conştiinţă, dar nici sancţiuni civile.
95
Cf. TOMA DE AQUINO, De Regimine Principum, I, c. 3.
96
TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 96, a. 5, ad 3.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 45
97
CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţia Donum vitae, III.
98
IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, 97.
Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 46