Ingrijirea bolnavului in Evul Mediu

Numim Ev Mediu, mileniul care se intinde din preajma anului 500 pana în jurul
anului 1500, altfel spus de la migratiile barbare şi distrugerea Imperiului roman de Apus
până dupa cucerirea Constantinopolului de catre turci (1453), eveniment care marcheaza
sfarsitul Bizantului, ultim avatar şi ultima supravietuire a Imperiului roman.
Aceste zece secole care au reprezentat sfarsitul lumii antice au asistat la nasterea
Europei şi, atunci când ele se incheiau, cea mai mare parte a natiunilor moderne se for -
masera, dobandiseră un nume şi o limba, cimentandu-se printr-un trecut istoric propriu.
Istoricul medicinei , nursingului se contopeste cu istoria dezvolarii societatii umane cu
perioadele sale de progres , stagnare sau declin , care s-au influentat reciproc , cunoasterea
lor fiind necesara nu numai pentru a cinsti memoria inaintasilor ci si pentru ca « acei care
nu tin minte trecutul sunt condamnati sa-l repete », Santayana .
Medicina a fost initial dominata de magie , actele terapeutice bazandu-se pe ritualuri
religioase si pe instincte , preocuparea dominanta fiind disparitia durerii.
Papirusurile egiptene din 1600 inainte de Hristos prezinta ingrijirea plagilor, incizia
abceselor si imbalsamarea cadavrelor .
In Grecia antica , medicina este influentata de cea egipteana prin intermediul
fenicienilor.Apar o serie de scoli medicale in Rodos , Kos ,Knidos , care se ocupau de
prevenirea (zeita Hygeia ) si tratarea bolilor ( Zeita Panakeea).
Hippocrat( 460-375 in.Hr.) considerat parintele medicinei a intemeiat scola din Kos si
pe langa juramant care cuprinde aspecte deontologice valabile si in ziua de azi a scris in
peste 60 volume , pe specialitati : anatomie , fiziologie , medicala , ortopedie , chirurgie ,
etc . informatii de specialitate care au fost baza unor descoperiri stiintifice ulterioare .
Medicina evului mediu a avut mai putine progrese , fiind dominata de biserica.
In aceasta epoca stiinta a cunoscut o faza de stagnare, interpretarea scolastica a textelor
luand locul observatiei. Inaintarea arabilor in bazinul mediteranean a avut şi un efect
pozitiv. Cunoscatori ai textelor grecesti dar si ai celor persane, au propagat în Europa
vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.) a descris variola şi
pojarul iar vestitul Avicenna scrie în secolul urmator „Canon medicinae”, opera ce avea sa
ramana pana in vremurile moderne manualul de baza al facultatilor de medicina.
Un moment important l-a reprezentat înfiintarea la inceputul secolului al XI-lea, de
catre calugarii benedictini din Monte Cassino a primei institutii de învatamant medical la
Salerno in Italia (Scoala de la Salerno). In secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se
dezvolta în special in centrele universitare din Bologna şi Padova.
Primele boli profesionale au fost semnalate de catre medicul din Evul Mediu
G. Fracastore (1473-1553), care atrage atentia intr-un poem al sau asupra sifilusului pe care
l-ar fi contractat un tanar pastor numit Syphilus .
F.X Bichat descrie , pe rand , toate membranele din corpul omenesc : pleura , peritoneul
, meningele , tecile musculare , etc.
Introducerea cezarienei in Evul Mediu a pretat la confuzii , ea , nefiind aplicata de
chirurgi in raport cu originea nobila , ci in raport cu necesitatile vitale ale oricarei gravide .
Asemanarea femeii gravide in literatura din Urartu cu universul , cu vesnicia si cu
minunile lumii , cu zeul suprem , denota adanca credinta evlavioasa in actul nasterii .
Medicina din micul sat Urartu s-a distins prin aleasa grija fata de vaduve , fata de
orfani , invalizi si cetateni de varsta a treia . Poate aici , la poalele muntelui Ararat trebuia
cautata originea geriatriei cu 1000 ani inaintea erei noastre .

1
 Aparatura medicala a fost un modul medical in care s-au realizat permanente progrese
.Datele arheologice din Dacia au pus in evidenta o surprinzatoare colectie de instrumente
medicale , ca de exemplu : chiurete , stilete , baghete , pense , baloane de ceramica de tip
Erlenmayer x , eprubete si chiar o parafa medicala apartinand unui medic oftalmolog .
In prima parte a Evului Mediu , neexistand spitale sau alte institutii sanitare , ingrijirea
bolnavilor se facea in manastiri , care erau oarecum crutate de razboaiele pustiitoare din
acest timp . Multe dintre acesteau erau asezate la intretaieri de drumuri , unde calugarii mai
prieceputi , purtand chiar denumirea de infirmieri , ingrijeau de bolnavi sau raniti ,
folosindu-se si de plante medicinale pe care le cultivau in gradinile manastiresti , numite
„hortulus”.
In aceasta perioada se detaseaza figura Sfantului Benedict , care avea ca precept dictonul :
„Inainte de toate si in fruntea tuturor lucrurilor va sta grija ce trebuie sa purtam bolnavilor „.,
manastirea fondata de le in anul 527 pe muntele Casin , langa Roma , devenind cel mai mare
centru de binefacere . Impreuna cu adeptii sai a fondat Ordinul Benedictilor , dupa exemplul
caruia s-au format toate ordinele calugaresti ce au luat fiinta ulterior , apreciindu-se ca , de
fapt, ele erau congregatii de infirmieri .Intre acestea este cunoscut Ordinul Hositalierilor , ai
carui membrii s-au dedicat ingrijirii din spitalul Hotel Dieu , fondat la Lyon in anul 511-558,
apoi ordinu Augustinilor Hspotalieri , care au ingrijit bolnavii din spitalul Hotel Dieu din
Paris , infiintat pe langa manastirea Notre Dame , de catre episcopul Sf. Landry in anul 651.
Unele ordine au fost create in Evul Mediu , in legatura cu marile epidemii care au facut
ravagii in acest timp . Sf. Lazar a fost initiatorul Ordinului „Lazaristilor , care se ocupau in
special de ingrijirea leprosilor , de unde a ramas pana tarziu denumirea de „lazarete” .
In acelasi scop , s-a infiintat si Ordinul calugaritelor denumite „Les serfs de la Vierge
Marie” , care lucrau ca infirmiere in leprozeria din Pontoise . Intre ordinele care au urmat ,
mai cunoscute sunt cele ale Franciscanelor , Dominicanilor , Paulinilor , Celestinilor , unii
reprezentanti ai acestora ajungand pana in tinuturile Transilvaniei , unde au fondat diferite
insitutii spitacilesti .
Din perioada cruciadelor este cunoscut Ordinul calugarilor denumit „Les Freres
Hospitaliers de Saint Jean de Dieu” , care ingrijeau ranitii din spitalul „Sfantul Ion” din
Ierusalim , cel al „Iohanitilor” , al „Fratilor de cruce” s.a. Dupa cruciade , mizeria si bolile
care faceau ravagii au determinat formarea unui ordin special in anul 1240 cu denumirea „Les
freres de la Misericorde” .
Crestinismul a insemnat un progres in ce priveste atitudinea fata de bolnav . In aceasi timp
a fost si o frana in cercetarea stiintifica si experimentala , prin interzicerea „sangerarilor” si
stigmatizarea medicilor care incalcau dogme , boala fiind considerata ca o pedeapsa pentru
pacatul originar , cum sustinea filozoful crestin Toma D’Aquino .
Medicina Evului Mediu este un liant intre superstitie , traditie si cunoastere a naturii vii ,
a plantelor medicinale , zestre a grecilor si romanilor din antichitate .
Oamenii aveau cunostinte impresionante despre functionarea organismului uman iar multe
din leacurile acelei perioade aveau la baza plantele si ierburile tamaduitoare care se folosesc ,
chiar si acum , in zilele noastre .
Frica si superstitia au jucat un rol aparte . Multi oameni credeau ca boala era o pedeapsa
data de Dumnezeu si ca insanatosirea vine numai odata cu „interventia divina”. Pacientul
cauta vindecarea prin rugaciune si pelerinaj si mai putin prin consultatie medicala .
Din vremea lui Hipocrat (secolul 5 îHr), medic grec ale carui teorii au avut o mare
influenţa în antichitate, doctrina celor patru umori a fost considerata adevar fundamental de
generatii de medici. Aceasta doctrina consta în credinta ca in corpul omenesc se gasesc patru
substante, numite umori (lat.umor<lichid): flegma, bila neagră, bila galbenă şi sângele.

2
 Boala era considerată semnul unui dezechilibru al acestor patru umori. Se credea că, în
funcţie de modul de viaţă, de alimentaţie, de efortul fizic depus, unele umori creşteau ori
descreşteau în raport cu altele, ducând la îmbolnăvirea organismului.
Doctrina celor patru umori este strâns legată de teoria celor patru elemente
fundamentale prezente în filozofia grecească: pământul, focul, apa şi aerul. Cel care se
crede că a fost "inventatorul" acestei concepţii despre arhitectura universului este filozoful
sicilian Empedocle (490–430 îHr), cel care în cartea sa, Despre natură, introduce cele patru
elemente. Aristotel, în Fizica, reia aceste elemente şi le atribuie caracteristici: aerul este ud şi
fierbinte, focul este fierbinte şi uscat, pământul este uscat şi rece, iar apa este rece şi udă.
Filozoful grec Teofrast (371 -- 287 îHr), în cartea sa Caracterele, este primul care face o
clasificare şi o descriere a temperamentelor omului. Clasificarea temperamentelor pornea
tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care au prea mult sânge sunt numiţi
sangvinici şi sunt caracterizaţi prin energie, curaj şi voluntariat, aceia care au mai multă bilă
galbenă sunt colerici, fiind repezi la mânie, netemperaţi, aceia care au prea multă bilă neagră
sunt melancolici, fiind despotici, neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă flegmă sunt
dominaţi de pasivitate şi calm şi au fost numiţi flegmatici.
Hipocrate credea că menstruaţia avea rostul de a diminua umorile în exces la femei,
menstruaţia fiind, prin urmare, o cale naturală de reglare a dezechilibrelor interne. Dar bărbaţii
nu au menstruaţie! Prin urmare se impunea o altă metodă de a înlătura umorile. Hipocrate nu a
fost însă unul dintre practicanţii vărsării de sânge ca mijloc terapeutic, acesta fiind mai
degrabă adeptul terapiei prin dietă.
Aelius Galenus (129-200 îHr) este medicul care a impus pentru aproape 2 mii de ani
metoda vărsării sângelui ca metodă de vindecare. Pasionat de medicină, Galenus este cel care
a descoperit că în fapt venele şi arterele sunt umplute cu sânge, iar nu cu aer cum se credea la
acea vreme. Acesta a ajuns să considere că sângele este umoarea dominantă din organism şi că
acesta avea nevoie de un control atent.
Deşi în mileniul al doilea doctrina celor patru elemente şi a celor patru umori a intrat în
declin, practica vărsării sângelui avea să continue să fie considerată credibilă şi utilă pentru
încă mult timp. Pe de altă parte, un "epifenomen" al doctrinei celor patru umori, teoria celor
patru temperamente, a avut de asemenea un succes de durată, chiar şi astăzi fiind obişnuiţi să
împărţim în patru categorii temperamentale omul, conform teoriei lui Teofrast: sangvinici,
colerici, flegmatici şi melancolici.
O traditie in majoritatea societatilor si o terapie “alternativa” populara in ultimii ani
este utilizarea plantelor pentru vindecarea bolilor
Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare si aproape imediat ce a invatat sa
scrie el a consemnat descrieri ale propietatilor curative ale acestora in “tratate despre plante” .
Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris in urma cu aproape 5000 de ani de imparatul
chinez Chi’en Nung ( sau sub auspiciile lui ). Se numea Pen Tsao si contine descrieri ale
utilizarilor medicinale a peste 300 de plante . Desi textul nu a supravietuit , stim despre
existenta acestei lucrari din referinte intalnite in alta parte .
Prin 2000 I.Hr. , egiptenii antici utilizau plante in medicina , in cosmetica si in
imbalsamare . Grecii si romanii au perfectionat cateva dintre aceste tehnici si au dezvoltat
altele noi propii . Am aflat despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din secolul al V-lea iHr
si din cartile “De Materia Medica” a lui Dioscoride si “Naturalis Historia” de 37 de volume a
lui Pliniu cel Batran ( ambele din secolul I dHr ) .
In Evul Mediu in Europa de vest existau doua traditii de fitoterapie . Una era superstitioasa
: unele plante faceau parte din leacurile populare deoarece se credea ca seamana cu anumite
parti ale corpului uman . De exemplu , iarba plamanului are frunze in forma de plamani si
astfel era folosita pentru tratare tusei : aceasta este cunoscuta ca “doctrina semnaturilor” .

3
4