Sunteți pe pagina 1din 1

În 1998, am fost trimis de ziarul la care lucram să consemnez ce se

dezbate la o mare întrunire a aleşilor locali PSD. Alea, alea, alea...Nu


vreau să vă povestesc despre acest subiect, că n-au fost dezbătute
cestiuni spectaculoase. Am plecat de la Sala Palatului, unde se ţinuse
conferinţa, cu un autobuz, urma să iesim din Bucureşti şi să ne tot ducem
spre Galaţi. Prin dreptul Teatrului Naţional, pe bulevardul Carol I, pe lîngă
maşina noastră se înscrie un Mercedes. Îi fac semn unei colege că la
volanul limuzinei se afla un personaj binecunoscut, impresarul de
fotbaliatori Ion Becali, care preferă să i se spună Giovanni, că sună mai
„mafiotic”. Ajungem la semaforul de unde bulevardul Carol face colţul la
dreapta cu bulevardul Hristo Botev, semaforul e roşu, autobuzul nostru
opreşte, dar Giovanni dă drumul la o sirenă şi trece cu Mercedesul pe lîngă
coloana fraierilor ce aşteptau să se facă verde. Zilele trecute, văd un
filmuleţ pe youtube, Giovanni pare sub influenţa ideii lui despre naşi mafioţi,
onoare, cămăşi de 1000 de euroi bucata, parfumuri bune, demnitate de fost
bişniţar cu bilete de film pe timpul lui nea Nicu. Face o teorie proprie din
acest melanj în faţa reporterului tv. Se crede încă tare, dar faţa lui de
papiţoi obosit spune multe. I-a trecut vremea, iar pretenţiile de mafiot
modern stîrnesc zîmbete.