Sunteți pe pagina 1din 396

Nota

traducătorului

Când evocă Sfânta Scriptură, Kazantzakis nu respectă fidel textul biblic,


autorul fie citând din memorie, fie, mai probabil, parafrazând şi adaptând textul
la situaţiile din roman. Ţinând seama de acest fapt, am simţit nevoia ca în unele
cazuri să cităm textul original din limba greacă, oferind eventual şi traducerea
acestuia. Nu ne-am îndepărtat de textul scriitorului, considerând că abaterea într-
un roman, o operă de ficţiune, nu aduce nici o atingere textului biblic.
Considerând opţiunile ortografice ale scriitorului subordonate unei intenţii
expresive, am respectat scrierea cu majusculă sau minusculă folosită de
Kazantzakis pentru cuvintele: Theós (Dumnezeu), theós (zeu, dumnezeu);
Mathetés (Ucenici), mathetés (ucenici); Grammateís (Cărturari); Pharisaíoi
(Farisei); Ánghellos (Înger), ánghellos (înger); Katára (Blestem), katára
(blestem); Mána (Mamă), mána (mamă); Oikouméne (Lume), dar kósmos
(lume) etc. De asemenea, Kazantzakis foloseşte termenul „învăţător“ (dáskalos)
şi l-am păstrat cu această grafie, considerând că, înainte să se adeverească
dumnezeirea Lui, Hristos, din punctul de vedere al celor care-L urmau, era un
învăţător şi profet dintre cei mulţi care existau atunci, respectaţi şi, unii,
consideraţi sfinţi.
Am transcris conform versiunii româneşti a Sfintei Scripturi numele proprii
biblice. Prin urmare, Betania, nu Bethania, Marta, nu Martha, Golgota, nu
Golgotha, Cirene şi cireneanul, nu Cyrene şi cyreneanul etc., aşa cum sunt
cunoscute de cititorii români.
Dedicație

Se dedică scriitoarei Maria Bonaparte,


Principesa lui George al Greciei
Prolog

Ipostaza dualistă1 a lui Hristos a fost pentru mine, totdeauna, o taină adâncă,
de nepătruns2; dorinţa arzătoare, cea atât de omenească, cea atât de
supraomenească, ca omul să ajungă până la Dumnezeu – sau, mai corect: ca
omul să se întoarcă la Dumnezeu şi să se identifice cu El, nostalgia aceasta, cea
atât de tainică şi, în acelaşi timp, atât de reală, deschidea înlăuntrul meu răni şi
izvoare mari.
Din tinereţe, neliniştea mea primordială, din care izvorau toate bucuriile mele
şi toate amărăciunile mele, a fost aceasta: lupta neîncetată, nemiloasă dintre duh
şi trup.
Înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti, întunecate, ale
celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti,
luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de luptă unde aceste
două armate se loveau şi se uneau.
Luptă mare; îmi iubeam trupul şi nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul şi nu
voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forţe cosmogonice
potrivnice, să simtă că nu sunt duşmani, sunt colaboratori, şi să se bucure, să mă
bucur şi eu împreună cu ei, de armonie.
Fiecare om este teantropic, trup şi duh; iată pentru ce taina lui Hristos nu este
numai taina unei anumite religii; este universal umană; în fiecare dintre noi
izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi totodată dorinţa arzătoare a împăcării.
De cele mai multe ori lupta aceasta nu este îndârjită, durează puţin, un suflet slab
nu îndură să se împotrivească mult timp trupului; se îngreunează, devine şi el
trup, şi lupta ia sfârşit. Dar în oamenii responsabili, care au zi şi noapte ochii
pironiţi în Datoria cea mai înaltă, lupta dintre trup şi duh izbucneşte fără milă şi
poate să dureze până la moarte.
Cu cât sunt mai puternice sufletul şi trupul, cu atât şi lupta este mai rodnică, iar
armonia finală mai bogată. Dumnezeu nu iubeşte sufletele slabe şi trupurile
molâi. Duhul vrea să aibă a se lupta cu un trup puternic, plin de rezistenţă; este o
pasăre carnivoră, care flămânzeşte neîncetat, roade carne şi-o face să dispară
asimilând-o.
Lupta dintre trup şi duh, răzvrătire şi rezistenţă, împăcare şi supunere, şi, în
sfârşit, scopul suprem al luptei, unirea cu Dumnezeu – iată urcuşul pe care l-a
luat Hristos şi ne cheamă să-l luăm şi noi, păşind pe urmele Lui însângerate.
Cum să pornim şi noi spre acest foarte înalt vârf unde a ajuns Hristos, întâi-
născutul fiu al mântuirii – iată cea mai înaltă Datorie a omului care luptă.
Aşadar e nevoie, ca să putem să-L urmăm, să cunoaştem adânc lupta Lui, să
trăim zbuciumul Lui, cum a învins vicleşugurile înflorite ale pământului, cum a
jertfit marile şi micile bucurii ale omului şi a urcat din jertfă în jertfă, din caznă
în caznă, pe piscul încercării, pe Cruce.
Niciodată nu am urmat cu atâta groază călătoria lui însângerată spre Golgota,
niciodată nu am trăit cu atâta încordare, cu atâta înţelegere şi dragoste Viaţa şi
Patimile lui Hristos, ca în zilele şi nopţile în care scriam Ultima ispită. Scriind
mărturisirea aceasta a luptei şi marii speranţe a omului eram atât de emoţionat,
încât ochii îmi lăcrimau; nu simţisem niciodată cu atâta dulceaţă, cu atâta durere
cum picură sângele lui Hristos în inima mea.
Pentru că Hristos, ca să urce pe piscul jertfei, pe Cruce, pe piscul
imaterialităţii, la Dumnezeu, a trecut prin toate stadiile omului care luptă. Toate,
şi de aceea şi durerea Lui ne este atât de bine cunoscută şi ne este milă de El, iar
victoria Lui finală ne pare atât de mult şi victoria noastră viitoare. Ceea ce a avut
adânc omenesc Hristos ne ajută să-L înţelegem şi să-L iubim şi să urmărim
Patimile Lui ca şi cum ar fi fost propriile noastre patimi. Dacă nu ar avea în El
caldul element omenesc, nu ar putea niciodată să se apropie cu atâta siguranţă şi
tandreţe de inima noastră; şi nu ar putea să devină model al vieţii noastre.
Luptăm şi noi, îl vedem şi pe El că luptă şi prindem curaj; vedem, nu suntem
singuri-singurei în lume, luptă şi El împreună cu noi.
Fiecare clipă a lui Hristos este luptă şi victorie. A învins farmecul invincibil al
simplei bucurii omeneşti, a învins ispitele, transubstanţiind mereu trupul în duh
şi urcând; ajuns în vârful Golgotei, a urcat pe Cruce.
Dar nici acolo lupta Lui nu s-a sfârşit; pe Cruce Îl aştepta Ispita, Ultima Ispită;
într-un fulger năvalnic duhul celui Viclean a întins dinaintea ochilor celui
Răstignit priveliştea înşelătoare a unei vieţi liniştite, fericite: luase, se zice, aşa i-
a părut, lesniciosul drum obişnuit al omului, se căsătorise, făcuse copii, oamenii
Îl iubeau şi Îl cinsteau; iar acum, deja bătrân, şedea în pragul casei Lui, îşi
amintea de dorinţele arzătoare ale tinereţii Lui şi zâmbea mulţumit; ce bine, ce
înţelept a procedat că a luat drumul omului, şi ce nebunie a fost aceea de-a fi
dorit, chipurile, să mântuiască lumea! Ce bucurie că a scăpat de chinuri, de
martiriu şi de Cruce!
Iată care a fost ultima ispită care a venit, într-un fulger, să tulbure ultimele
clipe ale Mântuitorului.
Dar deodată Hristos îşi scutură capul, deschise ochii, văzu; nu, nu, nu a trădat,
slavă Ţie, Dumnezeule, nu a dezertat, şi-a dus până la capăt apostolia pe care I-a
încredinţat-o Dumnezeu, nu s-a căsătorit, nu a trăit fericit, a ajuns în piscul
jertfei, se află pironit pe Cruce.
Închise ochii fericit; şi atunci se auzi triumfător strigătul: „S-a sfârşit!“3
Adică mi-am isprăvit datoria, am fost răstignit, nu am căzut în ispită.
Ca să dau un model foarte înalt omului care luptă, ca să arăt că nu trebuie să se
teamă de durere, de ispită şi de moarte, pentru că toate acestea e posibil să fie
învinse, au fost învinse deja, a fost scrisă această carte. Hristos a suferit, şi de
atunci suferinţa a sfinţit; Ispita a luptat până în ultima clipă să-L rătăcească, şi
Ispita a fost învinsă; Hristos s-a răstignit, şi de atunci moartea a fost învinsă.
Fiecare piedică în călătoria Lui devenea pricină şi piatră de hotar a victoriei;
de-acum avem un model înaintea noastră, care ne deschide drumul şi ne dă curaj.
Cartea aceasta nu e o biografie, este o mărturisire a omului care luptă.
Publicând-o, mi-am făcut datoria; datoria unui om care a luptat mult, s-a amărât
mult în viaţa lui şi a sperat mult. Sunt sigur că orice om liber care va citi această
carte, plină de dragoste, Îl va iubi mai mult ca niciodată, mai bine ca niciodată,
pe Hristos.

Note
1. Adică Hristos, Dumnezeu şi om; Dumnezeu întrupat în Persoana lui Hristos, prin care ni s-a făcut
perceptibil nouă în scopul mântuirii noastre şi a unirii noastre cu El.
2. În orig. anexerev’ nito mystírio – taină neexplorabilă, adică imposibil de cercetat şi de înţeles de către
mintea omenească. Această taină poate fi cunoscută şi înţeleasă numai duhovniceşte. La această cunoaştere
adâncă, nefiresc de subtilă, ajung numai cei îndumnezeiţi – theoúmenoi; numai aceştia ajung la vederea lui
Dumnezeu în duh – theoría tov-Theov~ en pneúmati şi la trăirea cu Dumnezeu în lumina cea neapropiată,
inaccesibilă – en phōtí tō aprosítō. Printre monahi au fost şi sunt îndumnezeiţi.
3. Ioan 19, 30. Tetélestai – „s-a sfârşit“.
I
O uşoară, răcoroasă adiere a lui Dumnezeu suflă şi îl vrăji.
Deasupra lui se încâlceau potolite stelele, cerul părea înflorit, iar jos, pe
pământ, pietrele scoteau aburi, încinse încă de vipia zilei; tăcere adâncă, a
pământului şi a cerului, făcută din eternele glasuri ale nopţii, mai tăcute chiar
decât tăcerea. Linişte, încântare; Dumnezeu îşi acoperise ochii, soarele, luna, şi
adormise. Întuneric, va fi fost miezul nopţii; şi pe când cugeta, fermecat, ce Rai
este acesta, ce pustietate!, brusc vântul se schimbă, se îngreună; nu mai era
adierea lui Dumnezeu, ci o duhoare grasă, apăsătoare, ca şi când ar fi suflat din
greu şi s-ar fi căznit să doarmă, şi iată nu poate, jos pe pământ în locuri
necuviincioase, sau în grădini umede, jilave, o fiară sau un sat; aerul devenise
greoi, neliniştitor, se ridicau răsuflări călduţe de animale, de oameni şi duhuri
păroase; şi un miros înţepător de pâine abia scoasă din cuptor, şi de sudoare acră
de om, şi de ulei de dafin cu care femeile îşi ung părul.
Bănuiai, miroseai, totuşi nu vedeai nimic; încet-încet ochii se obişnuiau,
distingeai acum în întuneric curmali ca nişte fântâni arteziene, un trunchi drept,
aspru, mai negru decât noaptea, un chiparos, măslini cu frunziş rar, un vânt îi
legăna şi străluceau ca argintul în beznă. Iar pe o costişă verde a pământului,
aruncate, când pâlcuri-pâlcuri, când singuratice, sărăcăcioase case
dreptunghiulare, făcute din noapte, nămol şi chirpici, mânjite cu var stins; iar pe
terase simţeai, după miros şi duhoare, că dorm trupuri omeneşti, unele învelite
cu cearşafuri albe, altele dezvelite.
Aceasta nu mai era tăcere; fericitul pustiu se umplu în noapte de nelinişte;
mâini şi picioare de oameni care nu-şi găseau odihnă se mişcau uşor, piepturi
suspinau, glasuri din nenumărate guri se căzneau să se orânduiască,
deznădăjduite, înverşunate, în haosul mut, călcat de Dumnezeu; doreau cu
ardoare să strige ceva, se chinuiau, dar nu puteau să găsească; se risipeau şi se
pierdeau într-un delir dezlânat.
Dar, pe neaşteptate, chiar din mijlocul satului, de pe cea mai înaltă terasă, un
strigăt ascuţit, sfâşietor, nişte măruntaie care se despicau: „Dumnezeu al lui
Israel, Dumnezeu al lui Israel, Adonai4, până când?“ Nu era un om, era un sat
întreg care visa şi striga, întreg pământul lui Israel, cu oasele morţilor, cu
rădăcinile copacilor. Pământul lui Israel, care era în durerile facerii, nu putea să
nască, şi striga.
Un timp, tăcere; şi deodată iarăşi, dar numai supărare acum, numai mânie:
„Până când? Până când?“ se auzi din nou strigătul cum despică, de la pământ la
cer, văzduhul. Câinii satului se treziră şi începură să latre, iar femeile pe terase se
îngroziră şi se vârâră la subsuorile bărbaţilor.
Şi tânărul care dormea şi visa auzi strigătul în somn, se scutură, iar visul se
sperie şi dădu să fugă; muntele se desfăcu, se arătară măruntaiele lui! Nu mai
rămase din piatră decât somnul şi ameţeala; iar ceata, bărbaţii viguroşi care îl
urcau şi păşeau voiniceşte, sălbatici, numai mustăţi, şi bărbi, şi sprâncene, şi
mâini mari şi lungi, se răriră şi ei, se lungeau, se lăţeau, se deformau şi se
jumuleau scame-scame, ca nişte nori pe care i-a sfâşiat un vânt puternic; încă
puţin şi ar fi dispărut între cele două tâmple ale celui adormit.
Dar se împiedică, mintea se îngreună, se cufundă din nou în somn – şi muntele
iarăşi se închegă numai piatră, norii se îndesiră, se făcură carne şi oase, se auziră
răsuflări gâfâite, călcături sprintene, iar barbă-roşcată apăru din nou în vârful
muntelui, cu pieptul gol, desculţ, înfuriat, şi în urma lui, încă ascunsă bine
printre stânci, ceata cu multe capete gâfâind. Şi se întinse din nou ca un acoperiş
deasupra, bine clădită, cupola cerului, numai cu o singură stea acum, agăţată spre
răsărit, mare ca o îmbucătură de foc. Se revărsau zorii.
Tânărul, întins pe talaş, respira adânc, grea truda zilei, se odihnea; o clipă
pleoapele lui, îndată ce le lovi Luceafărul de dimineaţă, tresăriră; dar nu se trezi;
îl înfăşurase iar cu pricepere visul; visa. Barbă-roşcată se oprise, şiroia năduşeala
de pe fruntea lui îngustă, crestată adânc, de la subsuori şi de pe picioare. Scotea
aburi de mânie şi de alergătură; dădu să blesteme, se stăpâni. „Până când,
Adonai, până când?“ murmură numai cu supărare şi îşi înghiţi blestemul. Dar
furia îl stăpânea încă; se întoarse în urma lui, se desfăşură înlăuntrul său,
fulgerător, lunga călătorie: munţii se micşorară, visul se clătină, oamenii
dispărură, şi cel adormit văzu deasupra capului său, pe tavanul scund, din trestie
împletită, cum se întinde, văzduh brodat, împestriţat, cu multe înflorituri,
tremurător, pământul Canaan. Spre sud se întindea pustiul Idumeii şi se legăna
ca spinarea leopardului; mai încolo se înăbuşea şi bea lumina, vârtoasă, otrăvită,
Marea Moartă; mai departe, întărit de jur împrejur cu poruncile lui Iehova,
crudul Ierusalim, şi pe caldarâmurile lui curgea sângele de la jertfele lui
Dumnezeu – miei şi profeţi; mai încolo, călcată de idoli, Samaria pângărită, cu o
fântână în mijloc şi o femeie boită care scotea apă; mai încolo pe vârful din nord,
plină de soare şi bucurie, zâmbitoare, de un verde-închis, Galileea. Iar de la un
capăt al visului până la celălalt, râul Iordan, vâna regească a lui Dumnezeu, care
trece şi adapă, la întâmplare, nisipurile sterpe şi grădinile, pe Ioan Botezătorul şi
ereticii Samariei, desfrânatele şi pescarii Ghenizaretului.
Tânărul se bucură mult în somnul său că vede sfintele pământuri şi ape şi
întinse mâna să le atingă; dar deodată jucă tremurător, în întunericul pufos,
Pământul Făgăduinţei, luminat trandafiriu de auroră, făcut din răcoare şi vânt şi
din dor străvechi, omenesc şi se stinse. Şi cum se stinse, se auziră glasuri
mugitoare şi blesteme, şi păru că se iveşte iarăşi brusc, printre stâncile şi
smochinii faraonici, cu altă înfăţişare acum, de nerecunoscut, ceata cu multe
capete; cum se zbârciseră, cum se încreţiseră bărbaţii robuşti, cum se
piperniciseră, iar bărbile lor se târau pe pământ! Omuleţi, piticoţi gâfâind, fără
suflu; fiecare din ei ţinea unelte ciudate de pedepsire – unii curele însângerate cu
ţinte de fier, unii bricege şi ţepuşe, alţii piroane groase cu măciulii late, trei pitici
cu fundul scurt o cruce de neridicat, iar ultimul, cel mai josnic, saşiul, o coroană
de spini.
Barbă-roşcată se aplecă, îi privi şi scutură cu dispreţ căpăţâna cu oase
grosolane: „Ei nu cred, de aceea s-au pipernicit; nu cred, de aceea mă chinui
eu…“ îl auzi cel adormit că se gândeşte. Întinse mâna mare, păroasă:
— Priviţi! făcu el şi arătă jos câmpul, înecat în ceaţa dimineţii.
— Nu vedem nimic, căpitane; e întuneric.
— Nimic! Nu credeţi, aşadar?
— Credem, căpitane, credem. De aceea te urmăm; dar nu vedem nimic.
— Priviţi iarăşi!
Ca o spadă coborî mâna lui mare, ceaţa se despică şi se ivi câmpul; un lac
liniştit zâmbi şi sclipi, îndepărta ceaţa, se trezea. În semănături, sub curmali şi
peste tot în ocolişurile clocotitoare ale lacului, cuibare mari de ouă, sate şi
cătune, se înălbeau.
— Acolo este! făcu cel din frunte şi arătă un sat mare în mijlocul pajiştilor
verzi.
Trei mori de vânt deasupra lui îşi deschiseseră deja dis-de-dimineaţă aripile lor
şi se învârteau.
Pe faţa somnoroasă, galben-negricioasă, a tânărului se revărsă pe neaşteptate o
spaimă. Îşi scutură mâna ca să alunge visul care se aşezase pe pleoapele lui şi le
clocea. Îşi puse toată puterea să se trezească, „este un vis“, se gândi el, „să mă
trezesc, să scap“. Dar piticoţii se învârteau în jurul lui cu încăpăţânare, nu voiau
să plece; iar saşiul cu barbă roşie, furios, îşi scutura acum înfricoşător degetul
spre satul mare, din câmp, şi le vorbea:
— Acolo este! Acolo înăuntru trăieşte şi se ascunde, poartă zdrenţe, umblă
desculţ, face pe tâmplarul, se preface că nu este el, ca să scape; dar unde ni se va
duce? L-a luat ochiul lui Dumnezeu, pe el, băieţi!
Îşi ridică talpa piciorului să ia avânt, dar piticoţii se agăţară de picioarele şi de
braţele lui; coborî iarăşi talpa piciorului.
— Mulţi zdrenţăroşi şi desculţi, căpitane, mulţi tâmlari; dă-ne un semn: cine
este, cum este, unde este, să-l cunoaştem; altfel nu pornim; s-o ştii, căpitane, nu
pornim, am obosit.
— Îl voi apuca în braţele mele să-l sărut; iată semnul. Acum, înainte, valea; şi
în linişte, nu strigaţi; în ceasul acesta doarme, aveţi grijă să nu se trezească şi să
ne scape; în numele lui Dumnezeu, pe el, băieţi!
— Pe el, căpitane! strigară într-un glas piticoţii şi ridicară tălpile late să
pornească.
Dar unul subţire, saşiu, cocoşat, cel care ţinea coroana de spini, se apucă de o
drobiţă5 şi se împotrivi:
— Nu merg nicăieri, strigă el, m-am săturat! De câte nopţi îl vânăm? Câte
ţinuturi şi sate am călcat? Număraţi: am luat la rând mănăstirile esenienilor în
pustiul Iudeii, am călcat în Betania, unde am omorât pe nedrept pe sărmanul
Lazăr, am ajuns la Iordan, dar ne-a alungat Botezătorul, nu este, adică, el Acela
pe care-l căutăm, să plecăm! Am plecat, am intrat în Ierusalim, am scotocit în
Templu, în palatele lui Anna, ale lui Caiafa, în cămările de jos ale cărturarilor
farisei, nimeni! Toţi ticăloşi, desfrânaţi, mincinoşi, hoţi, ucigaşi, am plecat. Am
trecut în fugă pe lângă blestemata Samarie, am ajuns în Galileea, am luat la rând
Magdala, Cana, Capernaum, Betsaida. Am scotocit din colibă în colibă, din
barcă în barcă, am găsit pe cel mai virtuos, pe cel mai temător de Dumnezeu.
„Tu eşti“, îi strigam, „de ce te ascunzi? Ridică-te să mântuieşti pe Israel!“ Iar el
privea uneltele pe care le ţineam, îl prindea groaza, lovea cu picioarele şi ţipa:
„Nu sunt! Nu sunt“ şi se arunca la vin, la cărţile de joc, la femei, se îmbăta,
hulea, se desfrâna, ca să vedem noi că este păcătos, că nu era Acela pe care-l
căutam, să scape… Căpitane, să mă ierţi, dar şi aici o să păţim la fel; degeaba îl
vânăm, n-o să-L găsim; încă nu s-a născut.
— Toma, necredinciosule, făcu barbă-roşcată şi-l apucă de grumaz şi-l ţinu
mult timp atârnat în aer râzând; Toma, necredinciosule, îmi placi!
Se întoarse către tovarăşi:
— Este ţepuşa, noi, boii cei de plug; lăsaţi-l să ne înţepe, să nu ne liniştim
niciodată!
Spânul ţipa, îl durea; barbă-roşcată îl propti jos în pământ. Râse iarăşi, privi pe
rând pe tovarăşii lui cu alte înfăţişări:
— Câţi suntem, spuse el; doisprezece; câte unul din fiecare neam al lui Israel.
Draci, îngeri, omuleţi, piticoţi, toate naşterile şi avorturile lui Dumnezeu, alegeţi
şi luaţi!
Avea chef; ochii lui rotunzi de vultur fulgerau, întinse mâna. Prindea unul câte
unul, de umăr, cu furie, cu tandreţe, îl cerceta, râdea; îl lăsa, prindea altul:
— Sănătate, zgârcitule, limbă otrăvită, gheară răpitoare, nemuritorule urmaş al
lui Avraam. Şi tu, voinice, flecarule şi mâncăule. Şi tu, temătorule de Dumnezeu
şi fricosule; nu furi, nu preacurveşti, nu ucizi, pentru că te temi; toate virtuţile
tale sunt fiice ale fricii. Şi tu, măgăruş blând, pe care te rup în bătaie toţi şi rabzi;
rabzi la foame, la sete, la frig, la bici; harnic, lipsit de mândrie, un linge-blide;
toate virtuţile tale sunt fiice ale sărăciei. Şi tu, vulpe preavicleană, care stai în
faţa peşterii leului, a lui Iehova, şi nu intri. Şi tu, oaie blândă, ce urmezi behăind
pe Dumnezeu, Care o să te mănânce. Şi tu, fiu şarlatan6 al lui Levi, negustor
ambulant de Dumnezeu7, care-l vinzi pe Dumnezeu cu dramul; birtaş de
Dumnezeu8, care cinsteşti oamenii cu Dumnezeu şi se îmbată şi-ţi deschid
punga lor şi inima lor, înşelător al lui Dumnezeu. Şi tu, răule, împătimitule,
schimnic încăpăţânat, care vezi faţa ta şi-L plăsmuieşti pe Dumnezeu răuvoitor,
pătimaş şi căpos, şi cazi şi I te închini, pentru că îţi seamănă. Şi tu, care ţi-ai
deschis sufletul ca zărăfie, şezi în prag, afunzi mâna în pungă, miluieşti pe cel
sărac, împrumuţi pe Dumnezeu, ţii catastif şi scrii – atâtea carboave am dat
milostenie cutăruia, în cutare zi, în ceasul cutare; şi porunceşti să-ţi pună
catastiful în coşciug, să-l deschizi înaintea lui Dumnezeu, să faceţi socoteala, să
încasezi milioanele nemuritoare. Şi tu, mincinosule, palavragiule, povestaşule,
care încalci toate poruncile lui Dumnezeu, furi, preacurveşti, ucizi şi apoi te pui
pe plânsete, te baţi în piept, iei chitara din cui şi faci un cântec păcatului; ştii,
isteţule, că Dumnezeu le iartă pe toate cântăreţului, pentru că moare după cântec.
Şi tu, ţepuşă ascuţită în şoldurile noastre, Toma, şi eu, eu, nebunul de legat, a
cărui minte a luat-o razna, mi-am părăsit nevasta şi copiii şi-l caut pe Mesia!
Toţi împreună, draci, îngeri, omuleţi, piticoţi, toţi sunt de folos ţintei noastre
mari, pe el, măi băieţi!
Râse, îşi scuipă în palme, întinse picioarele:
— Pe el, măi băieţi, strigă iarăşi şi apucă în fugă coborâşul spre Nazaret.
Oameni şi munţi erau fum şi dispărură, pleoapele adormite se umplură de
întuneric fără vise şi de-acum, în nesfârşitul somn, nu se auzeau decât tălpi de
picioare grele, late, care loveau muntele şi coborau.
Inima celui adormit bătea puternic: „Vin! Vin!“ se auzi un glas sfâşietor în
măruntaiele lui. „Vin!“ Sări, aşa i se păru în somn, puse tejgheaua la care
muncea de-a curmezişul în uşă şi deasupra ei îngrămădi toate uneltele lui –
rindele, cuţitoaie, fierăstraie, tesle, ciocane, şurubelniţe şi chiar o cruce greu de
ridicat, pe care o lucra în zilele acelea, şi apoi se băgă iarăşi în talaş şi în aşchii şi
aşteptă.
Linişte ciudată, neliniştitoare, vârtoasă, înăbuşitoare, nu se auzea răsuflarea
satului, nici a lui Dumnezeu; toate, chiar şi demonul cel neadormit, se
cufundaseră într-o străfundă fântână seacă, întunecoasă – somn era acesta,
moarte, nemurire, Dumnezeu? Tânărul se înspăimântă, văzu primejdia, îşi puse
toată puterea, întinse mâna să-şi prindă gâtul care se înăbuşea şi se trezi.
Era leoarcă de sudoare; nu-şi amintea nimic din vis; numai acest lucru: că
cineva îl vâna; cine? unul? mulţi? oameni? demoni? Nu-şi amintea. Îşi ciuli
urechea, ascultă; cu multe piepturi, cu multe suflete se auzea acum, în tăcerea
nopţii, răsuflarea satului; din când în când, un copac foşnea, un câine lătra cu
tristeţe, o mamă, la marginea satului, îşi adormea cântând încet, răbdătoare,
bebeluşul… Plină de cunoscute, dragi foşnete şi suspine era noaptea, pământul
vorbea, Dumnezeu vorbea, şi tânărul se linişti; o clipă se temuse că a rămas
singur-singurel în lume.
Alături, din camera joasă, unde dormeau părinţii lui, se auzi răsuflarea gâfâită a
bătrânului său tată; nu putea sărmanul să doarmă, se sucea, îşi deschidea şi
închidea iarăşi, cu multă osteneală, gura, să vorbească; de ani se chinuie să
scoată un sunet omenesc, dar se aşază în capul oaselor în aşternut, damblagit, nu
poate să-şi mişte limba; asudă, se căzneşte, îi curg balele şi, din când în când,
după o groaznică luptă, pe silabe, cu deznădejde, izbuteşte să potrivească un
cuvânt, unul numai, totdeauna acelaşi: A-do-na-i! Adonai, nimic altceva,
Adonai… Şi îndată ce rosteşte cuvântul acesta întreg, se linişteşte un ceas-două;
iar după aceea îl apucă din nou neliniştea şi începe iarăşi să deschidă şi să
închidă gura.
— Eu sunt de vină… eu sunt de vină… murmură tânărul şi ochii i se umplură
de lacrimi; eu sunt de vină…
Fiul asculta în noaptea liniştită zbuciumul tatălui său şi neliniştea puse
stăpânire şi pe el, şi începu, fără voia lui, să deschidă şi să închidă şi el gura şi să
asude. Închise ochii, ascultă cu atenţie ce făcea bătrânul său tată, să facă şi el,
ofta şi scotea strigăte nearticulate deznădăjduite împreună cu el – şi aşa îl luă din
nou somnul.
Şi îndată ce îl luă din nou somnul casa se zgâlţâi, tejgheaua se înclină, uneltele
şi crucea se rostogoliră pe jos, uşa se deschise şi barbă-roşcată se opri drept în
prag, uriaş, râzând în hohote, cu braţele deschise.
Tânărul scoase un strigăt şi se trezi.
II
Se ridică în capul oaselor pe talaş, îşi rezemă spatele de perete; deasupra
capului atârna o curea cu două şiruri de cuie ascuţite; în fiecare seară, înainte de-
a adormi, îşi biciuia şi-şi însângera trupul, să rămână liniştit noaptea şi să nu fie
necuviincios. Un uşor tremurat pusese stăpânire pe el; nu-şi amintea ce ispite îi
veniseră iarăşi în somn, dar simţea că scăpase de o mare primejdie. „Nu mai pot,
m-am săturat…“ murmură şi ridică ochii în sus, oftând. Lumina ivită de curând,
nesigură, palidă, se furişă prin crăpăturile uşii; trestiile de un galben-palid ale
tavanului căpătară o gingăşie ciudată, lucioasă, preţioasă ca fildeşul.
„Nu mai pot, m-am săturat…“ murmură iarăşi şi-şi strânse dinţii cu furie. Îşi
pironi ochii în văzduh; toată viaţa îi trecu pe dinaintea ochilor – toiagul tatălui
său care a înflorit9 când s-a logodit cu mama sa, iar după aceea fulgerul care a
aruncat la pământ logodnicul damblagit, şi apoi mama sa care îl privea amuţită;
dar el auzea mâhnirea ei mută, avea dreptate mama, păcatele lui erau zi şi noapte
cuţite în inima lui, şi se lupta, zadarnic, în anii aceştia din urmă să învingă. Frica,
numai ea rămânea de-acum, pe toţi ceilalţi demoni îi învinsese – sărăcia,
dragostea femeii, bucuria casei, tinereţea, pe toate le învinsese şi numai frica
rămânea încă; să fie învinsă şi ea, să poată, e bărbat de-acum, a venit timpul…
„Dacă tatăl meu a rămas damblagit, eu sunt de vină… Dacă Magdalena a ajuns
desfrânată, eu sunt de vină… Dacă Israel geme încă sub jug, eu sunt de vină…“
Un cocoş, va fi fost în casa de-alături a unchiului său, rabinul, bătu din aripi pe
acoperiş şi cântă de mai multe ori, cu furie; sigur se va fi plictisit în timpul
nopţii, îşi pierduse răbdarea şi striga soarele să apară de-acum.
Sprijinit de perete, tânărul asculta. Lumina lovea casele, uşile se deschideau;
drumurile se trezeau la viaţă, încet-încet din pământuri şi din copaci şi prin
deschizăturile caselor urca murmurul dimineţii, Nazaretul se trezea. Un geamăt
adânc se auzi din casa joasă de-alături, şi îndată strigătul sălbatic al rabinului
care trezea pe Dumnezeu şi-i amintea cuvântul pe care i l-a dat lui Israel:
„Dumnezeu al lui Israel, Dumnezeu al lui Israel, până când?“ îi striga; şi
genunchii lui se auzeau cum lovesc sec, în grabă, scândurile.
Tânărul clătină din cap: „Se roagă“, murmură el, „face mătănii, strigă pe
Dumnezeu, acum o să-mi bată în perete ca să încep şi eu mătăniile“.
Sprâncenele i se împreunară cu mânie.
„Nu-mi ajunge Dumnezeu, numai că am şi oamenii!“ spuse şi lovi tare cu
pumnul peretele interior să arate cruntului rabin că este treaz şi se roagă.
Sări în picioare; îşi rostogoli de pe umăr haina cârpită peste tot, îi apăru trupul,
subţire, ars de soare, plin de pete albastre şi roşii; îşi strânse în grabă haina şi îşi
înfăşură trupul gol, ruşinat ca o fată mare.
Prin lucarnă căzu peste el lumina palidă a dimineţii, îi lumină blând faţa:
numai stăruinţă dureroasă, mândră. Puful din jurul obrajilor săi şi al bărbiei se
făcuse o barbă creaţă, neagră ca pana corbului, nasul încovoiat, buzele groase; şi
cum erau pe jumătate dezveliţi, dinţii străluceau, albi ca neaua. Frumoasă nu era
faţa aceasta, dar avea un farmec ascuns, neliniştitor; erau de vină genele că erau
dese, foarte lungi, şi aruncau o umbră albastră, ciudată pe întreaga faţă? Ori erau
de vină ochii mari, negri, sclipitori, plini de lumină, plini de întuneric, numai
ameninţare şi blândeţe? Jucau precum ai şarpelui, te priveau printre pleoapele
lungi şi te ameţeau.
Îşi scutură talaşul care i se încurcase la subsuori şi în barbă, urechea lui
prinsese că se apropie paşi grei, îi recunoscu. „El este, iarăşi vine; iarăşi vine, ce-
o fi vrând de la mine?“ mormăi plictisit şi se târî spre uşă să tragă cu urechea.
Dar brusc se opri înfricoşat; cine mutase tejgheaua în dosul uşii şi îngrămădise
pe ea crucea şi uneltele? Cine? Când? Plină de demoni e noaptea, plină de vise,
dormim şi aceştia găsesc uşile deschise, intră şi ies şi ne răscolesc casa şi mintea.
„Cineva a venit astă-noapte în somnul meu“, şopti încet, de parcă se temea să
nu fie încă acolo şi să-l audă; „cineva a venit sigur; Dumnezeu, Dumnezeu sau
Diavolul? Cine poate să desluşească? Îşi schimbă feţele unul cu altul, când
Dumnezeu se face întunecat ca iadul, când Diavolul numai lumină, şi mintea
omului se zăpăceşte…“ Se înfioră; încotro s-o ia? Sunt două căi; pe care s-o
aleagă?
Paşii grei se apropiau mereu; tânărul se întoarse cu nelinişte în jurul său, de
parc-ar fi cercetat să găsească unde să se vâre, să scape. De omul acesta se temea
şi nu-l dorea; adânc înlăuntrul său era o rană veche şi nu putea să se închidă:
erau copii, se jucau, acesta era cu trei ani mai mare decât el, l-a trântit jos, l-a
bătut; copilul bătut s-a strâns, nu a spus nici o vorbă; dar nu s-a mai dus să se
joace cu copiii, se ruşina, îi era frică, ghemuit în curtea casei lui singur-singurel
torcea în el gândul cum să spele ruşinea într-o zi; să le arate că este mai bun
decât ei toţi, şi să-i pună pe toţi jos. Şi încă, după atâţia ani, rana este deschisă şi
curge.
„Încă mă vânează“, şopti el, „încă? Ce vrea de la mine? Nu-i deschid!“
O lovitură de picior zgâlţâi uşa; tânărul se repezi, îşi puse toată puterea, mută
tejgheaua, deschise. În prag stătea, înfierbântat, desculţ, cu pieptul dezgolit, cu
barba roşcată, creaţă, un bărbat vânjos; ţinea un porumb copt şi mânca. Îşi roti
privirea prin atelier, văzu crucea sprijinită de perete, mutra i se posomorî, întinse
piciorul, intră.
Se aşeză pe vine într-un colţ, muşca înfuriat porumbul, nu vorbea; tânărul, în
picioare, îşi întorsese faţa şi privea afară, prin uşa deschisă, drumeagul strâmt,
abia trezit; praful nu se ridicase încă, pământul era umed şi mirosea plăcut;
lumina şi roua nopţii se agăţaseră de frunzele măslinului din faţă, şi copacul
întreg râdea. Vrăjit, tânărul trăgea în piept lumea de dimineaţă.
Dar barbă-roşcată se întoarse:
— Încuie uşa, mormăi; am de vorbit cu tine.
Tânărul auzi glasul crunt, tresări; închise uşa, se aşeză pe marginea tejghelei,
aşteptă.
— Am venit, spuse barbă-roşcată; am venit, toate sunt gata.
Tăcu, aruncă porumbul, îşi ridică ochii albaştri, aspri, îl pironi pe tânăr; întinse
grumazul gros, cu multe creţuri:
— Eşti gata şi dumneata?
Se înmulţise lumina, desluşeai acum clar faţa lui barbă-roşcată; colţuroasă,
nestatornică; nu era una, erau două; când jumătate râdea, cealaltă jumătate
ameninţa, când una se chinuia, cealaltă stătea neclintită, înlemnită. Iar când, o
clipă, cele două se împăcau, simţeai încă, sub împăcare, că se luptă neîmpăcaţi
Dumnezeu şi Diavolul.
Tânărul nu vorbi; barbă-roşcată îl privi cu mânie.
— Eşti gata şi dumneata? întrebă din nou şi se ridică deja să-l apuce de braţ,
să-l scuture să se trezească, să dea un răspuns; dar nu apucă; o trompetă sună,
călăreţi se năpustiră pe drumeagul strâmt, se auziră în urma lor soldaţii romani
cum calcă greu, sacadat pământul; barbă-roşcată îşi strânse pumnul, îl ridică
către tavan:
— Dumnezeu al lui Israel, mugi el, a venit ceasul; astăzi, nu mâine, astăzi!
Se întoarse iarăşi spre tânăr:
— Eşti gata? întrebă din nou, şi fără să aştepte răspuns: Nu, nu, n-o să duci
crucea, asta zic eu! S-a adunat poporul, a coborât şi Baraba de la munte cu vitejii
lui, vom sparge temniţa, vom răpi zilotul10, şi atunci se va întâmpla, nu clătina
capul! Atunci se va întâmpla minunea. Întreabă-l şi pe unchiul tău, rabinul. Ne-a
strâns ieri pe toţi la sinagogă, de ce n-ai venit şi domnia ta? S-a ridicat şi ne-a
vorbit: „Nu vine Mesia“, ne-a strigat, „nu vine cât timp noi rămânem cu mâinile
încrucişate. Dumnezeu, popor, trebuie să luptăm împreună, ca să vină Mesia!“
Asta ne-a spus, ca să ştii; nu e de-ajuns Dumnezeu, nu e de-ajuns poporul,
trebuie amândoi împreună, auzi?
Îl prinse de braţ, îl scutură.
— Auzi? Unde ţi-e mintea? Trebuia să fii acolo să asculţi pe unchiul tău, să-ţi
vii în minţi, sărmane! Zilotul pe care romanii necredincioşi vor să-l răstignească
astăzi poate să fie Acela pe care îl aşteptăm de atâtea şi atâtea generaţii; dacă îl
lăsăm fără ajutor, dacă nu ne repezim să-l izbăvim, s-o ştii, o să moară fără să
arate cine este; dacă ne repezim să-l scăpăm, se va întâmpla minunea; care
minune? Îşi va arunca zdrenţele şi va străluci pe capul său coroana regală a lui
David. Pe toţi ne-a apucat plânsul; bătrânul rabin şi-a ridicat mâinile la cer, a
strigat: „Dumnezeu al lui Israel, astăzi, nu mâine, astăzi!“ Şi toţi am ridicat
mâinile, am înhăţat cerul şi strigam, ameninţam şi plângeam: „Astăzi, nu mâine,
astăzi!“ Auzi, fiu al Tâmplarului, ori nu cumva vorbesc văzduhului?
Tânărul, cu ochii întredeschişi, pironiţi în faţă în perete, unde era agăţată
cureaua cu cuie ascuţite, trăgea cu urechea; sub aspra voce a lui barbă-roşcată,
numai ameninţare, se auzea, din camera de-alături, surdă, răguşită, lupta
bătrânului tată, care îşi deschidea şi închidea gura, zadarnic, să vorbească… Cele
două voci se uneau în inima tânărului, şi deodată întreaga luptă a omului i se
păru pierdută.
Barbă-roşcată îi înşfăcă acum umărul, îl zgâlţâi:
— Unde ţi-e mintea, smintitule? Ai auzit ce spune fratele tatălui tău, bătrânul
Simeon?
— Nu aşa vine Mesia… murmură tânărul şi ochii i se aţintiră acum la crucea
făcută de curând, peste care căzuse, trandafirie, blândă, lumina zorilor. Nu, nu
aşa vine Mesia; el nu-şi părăseşte niciodată zdrenţele, el nu poartă coroană
regală, poporul nu se repede niciodată să-l izbăvească; nici Dumnezeu. Nu este
izbăvit. Moare cu zdrenţele lui; toţi, şi cei mai credincioşi, îl părăsesc, moare
singur-singurel, în vârful unui munte pustiu, iar pe cap poartă o coroană de spini.
Barbă-roşcată se întoarse uimit, îl privi uimit; o jumătate a feţei lui strălucea,
cealaltă jumătate era întunecată ca noaptea.
— Cum o ştii? Cine ţi-a spus-o?
Dar tânărul nu răspunse; sări de pe tejghea, de-acum zorii zilei se revărsaseră
de-a binelea, apucă un pumn de cuie şi ciocanul şi se apropie de cruce. Dar
barbă-roşcată i-o luă înainte; c-un pas ajunse la cruce şi începu, cu turbare, s-o
lovească cu pumnii şi s-o scuipe, ca şi cum ar fi fost om. Se întoarse, barba lui,
mustăţile, sprâncenele înţepară faţa tânărului:
— Nu ţi-e ruşine? îi strigă. Toţi tâmplarii din Nazaret, din Cana, din
Capernaum s-au lepădat să facă crucea pentru zilot, şi tu…? Nu ţi-e ruşine? Nu
ţi-e frică? Dacă vine Mesia şi te găseşte că-i faci crucea? Dacă zilotul care este
răstignit astăzi este Mesia? De ce nu ai avut curajul să-i răspunzi şi tu sutaşului
„nu fac cruci pentru eroii lui Israel“?
Înşfăcă de umăr pe tâmplarul cu mintea pierdută:
— De ce nu răspunzi? Unde priveşti?
Îi dădu una, îl lipi de perete:
— Eşti laş, îi aruncă cu dispreţ, laş, laş, asta zic eu! N-o să faci niciodată nimic
cu viaţa ta!
Un glas ascuţit despică văzduhul; barbă-roşcată îl lăsă pe tânăr, îşi întoarse
mutra către uşă, trase cu urechea; zarvă, femei şi bărbaţi, lume multă, strigăte:
„Crainicul! Crainicul!“ Se ridică iarăşi glasul ascuţit în văzduh:
„Fii şi fiice ale lui Avraam, Isaac şi Iacov! Poruncă imperială, ciuliţi-vă
urechile, ascultaţi: Închideţi-vă atelierele şi cârciumile, să nu vă apucaţi de
muncă pe ogoare, luaţi, mame, pe copiii voştri şi voi, bătrâni, toiegele, veniţi,
şchiopi, surzi, damblagiţi, să vedeţi! Să vedeţi cum sunt pedepsiţi cei care
înfruntă pe stăpânul nostru, împăratul – aibă parte de ani mulţi! Să vedeţi cum
răzvrătitul nelegiuit, zilotul, moare!“
Barbă-roşcată deschise uşa, văzu mulţimea de oameni care tăcea tulburată,
văzu crainicul, pe o piatră, subţire, cu gâtul lung, fără pălărie, scuipă.
— Blestemat să fii, trădătorule, mugi el şi închise înfuriat uşa.
Se întoarse la tânăr, fierea îi năpădise ochii.
— Să-l saluţi pe fiul tatălui tău, pe Simos, trădătorul! mormăi.
— Nu e vinovat el, eu sunt vinovat, făcu tânărul, copleşit, eu…
Iar peste puţin:
— De dragul meu l-a alungat mama din casă, de dragul meu… Şi acum el…
Jumătatea feţei lui barbă-roşcată, cea luminată, o clipă, ca şi cum i-ar fi fost
milă de tânăr, se îndulci:
— Cum îţi vei plăti toate păcatele astea, nenorocitule? întrebă el.
Mult timp tânărul tăcu; îşi deschidea şi închidea gura, dar limba i se încurca.
— Cu viaţa mea, frate Iuda, cu viaţa mea… izbuti să spună în cele din urmă;
nimic altceva nu am.
Barbă-roşcată tresări; lumina intrase acum în atelier prin crăpăturile uşii şi pe
sus, prin lucarnă; ochii tânărului străluceau, mari, negri ca tăciunele, iar glasul
său era plin de amărăciune şi spaimă.
— Cu viaţa ta? făcu barbă-roşcată şi-l prinse pe tânăr de bărbie; nu-mi întoarce
faţa, eşti bărbat de-acum, priveşte-mă drept în ochi; cu viaţa ta? Ce vrei să spui?
— Nimic.
Lăsă capul în jos, tăcu; şi deodată:
— Nu mă întreba, nu mă întreba, frate Iuda! strigă el.
Iuda luă în mâini faţa tânărului, o ridică, o privi mult timp tăcut; apoi, cu calm,
o lăsă; se trase către uşă; pe neaşteptate inima îi fusese răscolită.
Afară vuietul se tot înteţea, se înălţa foşnetul de tălpi goale şi sandale târâte, şi
văzduhul de brăţările de alamă ale femeilor şi de inelele groase de la picioarele
lor. Drept în prag, barbă-roşcată privea lumea care se tot revărsa de pe uliţele
lăturalnice, şi se înmulţea, şi urca spre cealaltă margine a satului, către
blestemata colină, unde avea să se facă răstignirea. Bărbaţii nu vorbeau,
blestemau printre dinţi, îşi loveau toiegele de caldarâm şi unii înşfăcau într-
ascuns, la sânul lor, un cuţit; iar femeile ţipau, multe îşi aruncaseră basmalele, îşi
dezlegaseră părul şi îşi tărăgănau deja bocetul.
În frunte era bătrânul rabin al Nazaretului, Simeon. Scund, cocoşat de ani,
strâmbat de boala cea rea, oftica, un morman de oase uscate, pe care sufletul le
ţinea îmbinate puternic şi nu le lăsa să cadă, două mâini piele şi os, cu gheare
nemaivăzute de pasăre, care strângeau şi loveau de pietre cârja preoţească cu cei
doi şerpi încolăciţi în vârful ei. Mirosea mortul acesta viu ca o cetate care arde;
simţeai, văzând flăcările în ochii lui, că trupul acesta hârbuit, carnea, şi oasele, şi
părul ardeau; iar când îşi deschidea gura şi striga: „Dumnezeu al lui Israel!“ urca
fum din creştetul capului său. În urma lui se înşirau încovoiaţi bătrânii cu
toiegele lor, cu sprâncenele mari şi dese, cu bărbile despicate în două, ciolănoşi;
în spatele lor bărbaţii, mai în urmă femeile, iar în coadă de tot copiii, care ţineau
fiecare câte o piatră în mână, iar alţii praştii petrecute pe după umăr. Înaintau toţi
împreună şi mugeau încet, mut, ca marea.
Proptit în tocul uşii, Iuda privea femeile şi bărbaţii, i se umplea inima; „ăştia“,
se gândea el şi sângele îi urca la cap, „ăştia, împreună cu Dumnezeu, vor săvârşi
minunea; astăzi, nu mâine, astăzi!“
O femeie bărbătoasă, cu şolduri drepte, cu grumaz puternic, cruntă, se rupse de
gloată, se aplecă, luă o piatră, o aruncă cu putere în uşa tâmplarului şi scoase un
strigăt:
— Blestemat să fii, călăule11!
Şi într-o clipită, de la o margine a drumului până la cealaltă, izbucniră strigăte
şi înjurături, iar copiii îşi desprinseră praştiile de pe umăr; barbă-roşcată dădu
una, închise uşa.
— Călăule! Călăule! izbucniră peste tot huiduielile şi uşa răsuna ca un tunet de
pietre.
Tânărul, îngenuncheat înaintea crucii, urca şi cobora ciocanul şi bătea cuie,
lovea puternic, ca şi cum ar fi vrut să înăbuşe huiduielile şi înjurăturile de pe
drum; pieptul său fierbea, încheietura sprâncenelor îi scânteia, lovea scos din
minţi, şi de pe frunte îi curgea năduşeala.
Barbă-roşcată îngenunche, îi înşfăcă braţul, îi înhăţă cu furie ciocanul, dădu
una crucii, o prăbuşi la pământ.
— O s-o duci?
— Da.
— Nu ţi-e ruşine?
— Nu.
— Nu te las; o s-o fac bucăţi.
Se întoarse în jurul său, îşi întinse braţele, să găsească o teslă.
— Iuda, frate Iuda, spuse tânărul încet, rugător, nu-mi împiedica drumul.
Glasul său devenise pe neaşteptate întunecat, adânc, de nerecunoscut; barbă-
roşcată se tulbură.
— Care drum? întrebă încet şi aşteptă.
Îl privea pe tânăr cu nelinişte. Lumina cădea acum neîntrerupt peste faţa lui şi
peste trupul gol, cu oase subţiri; gura se întinsese strânsă, ca şi cum s-ar fi căznit
să-şi stăpânească un strigăt mare.
Barbă-roşcată văzu slăbiciunea lui şi paloarea, şi inima lui răscolită îl duru.
Din zi în zi obrajii i se scofâlceau, se topea; cât timp era de când l-a văzut ultima
oară? Câteva zile; pornise să dea un ocol prin satele din apropierea
Ghenizaretului; lucra fierul, făcea sape, săpăligi, seceri, potcovea cai, dar se
grăbise şi se întorsese din nou în Nazaret, pentru că prinsese de veste, îl
răstignesc pe zilot. Cum îl lăsase pe acest vechi prieten al lui şi cum îl găsea!
Cum i s-au mărit ochii, cum i s-au scofâlcit tâmplele, şi ce era amărăciunea
aceasta în jurul gurii?
— Ce ai păţit? De ce te-ai topit? Cine te chinuie?
Tânărul râse vlăguit; dădu să răspundă: „Dumnezeu“, dar se stăpâni; acesta era
strigătul mare dinlăuntrul său, nu voia să-l lase să-i scape din gură.
— Lupt, răspunse.
— Cu cine?
— Nu ştiu; lupt.
Barbă-roşcată îşi cufundă ochii în ochii tânărului; îi întreba, îi ruga, îi
ameninţa; dar ochii negri, strălucitori, nemângâiaţi, numai spaimă, nu
răspundeau.
Pe neaşteptate, mintea lui Iuda se cutremură; în timp ce era aplecat asupra
ochilor întunecoşi, muţi, văzu, aşa i se păru, copaci înfloriţi, ape albastre, oameni
mulţi, iar înăuntru, adânc în lumina ochilor, în dosul copacilor înfloriţi, şi al
apelor, şi al oamenilor, o cruce mare, neagră, care cuprindea întreaga lumină a
ochilor.
Holbă ochii, sări în sus; dădu să vorbească, să întrebe: „Nu cumva eşti tu…
tu…?“ dar buzele îi îngheţaseră; dădu să-l apuce pe tânăr în braţe, să-l sărute, dar
braţele lui, în gol, înlemniseră.
Şi-atunci, îndată ce tânărul îl văzu cu braţele deschise, cu părul roşcat, răvăşit,
cu ochii holbaţi, scoase un strigăt; din ceaţa groasă a minţii lui ţâşni
înspăimântătorul vis din timpul nopţii – bulucul de piticoţi, uneltele răstignirii,
strigătele: „Pe el, măi băieţi!“ şi căpitanul lor, barbă-roşcată, acum îl cunoscu,
era Iuda acesta, fierarul, care se repezea înainte şi râdea în hohote.
Buzele lui barbă-roşcată se mişcară:
— Nu cumva eşti tu… tu…? se bâlbâi el.
— Eu? Cine?
Barbă-roşcată nu-i răspunse; îşi rodea mustăţile şi îl privea. Jumătate din mutra
lui era iarăşi nespus de luminoasă, cealaltă jumătate cufundată în întuneric. În
mintea lui amesteca semnele şi minunile care împresurau pe tânărul acesta de la
naşterea lui, şi încă dinainte… Toiagul lui Iosif, care numai acesta, între atâtea
toiege ale mirilor peţitori, scoase flori, iar rabinul îi dădu pe preafrumoasa
Maria, închinată lui Dumnezeu. Iar după aceea trăsnetul care căzu în ziua nunţii
şi damblagi pe mire, înainte să se atingă de femeia lui. Şi apoi mirosi, se zice,
mireasa un crin alb ca neaua şi prinse în măruntaiele ei un fiu… Şi visul pe care
l-a avut, în noaptea în care a născut: a văzut că se deschid cerurile, îngerii
coboară, se înşiră ca păsările pe acoperişul umil al casei ei, fac cuiburi şi
ciripesc; unii păzesc pragul, alţii intră în casa ei, să aprindă foc, să încălzească
apă ca să spele pe cel ce urma să se nască; alţii fierb terci să bea lăuza.
Barbă-roşcată se apropie încet, şovăitor, se aplecă asupra tânărului; glasul său
era plin acum de dorinţă arzătoare, de rugăminte şi teamă.
— Nu cumva eşti tu…tu…? întrebă din nou şi nu mai îndrăzni să scape
cuvântul.
Tânărul sări speriat.
— Eu? eu? făcu el şi râse sec, înţepător. Dar nu mă vezi? Nu sunt vrednic să
vorbesc, nu am curaj să păşesc în sinagogă, îndată ce văd oameni fug, încalc cu
neruşinare poruncile lui Dumnezeu – lucrez în sabat, nu iubesc pe tatăl meu şi pe
mama mea, spun minciuni şi mă destrăbălez toată ziua cu ochii.
Săltă crucea de la pământ, o puse iarăşi dreaptă, apucă ciocanul.
— Şi acum, iată, fac cruci şi răstignesc! spuse şi se căzni iarăşi să râdă.
Barbă-roşcată nu vorbi, crăpa; deschise uşa; o nouă, zgomotoasă gloată apăru
de la capătul drumului – babe ciufulite, moşi neputincioşi, şchiopi, chiori,
leproşi, toate scursurile Nazaretului; urcau şi ei, gâfâind, se târau spre colina
răstignirii. Se apropia ceasul hotărât, e timpul să plece, se gândi barbă-roşcată, să
se unească şi el cu poporul, să se năpustească toţi împreună, să răpească zilotul –
şi atunci se va arăta, este, ori nu este nici acesta Izbăvitorul? Dar se opri brusc,
pe neaşteptate trecu o adiere rece pe deasupra lui, nu, nu va fi nici răstignitul de
astăzi Acela pe care, de atâtea veacuri îl aşteaptă neamul ovreilor. Mâine!
Mâine! Mâine! De câţi ani ne loveşti, Dumnezeu al lui Avraam? Mâine! Mâine!
Mâine! Când, aşadar? Oameni suntem, ne-am săturat de-acum!
Se înfuriase; privi cu mânie pe tânărul care bătea cuie căzut cu pieptul pe
cruce: „Nu cumva o fi ăsta“, se gândi înfiorându-se, „nu cumva o fi ăsta, călăul?
Povârnite, întunecate sunt căile lui Dumnezeu; nu cumva o fi el?“
În urma babelor şi schilozilor, nepăsători, tăcuţi, se iviră acum străjerii romani,
cu scuturile lor, şi lăncile, şi coifurile de bronz; mânau turma de oameni şi
ţintuiau dispreţuitor cu privirea gloata de ovrei.
Barbă-roşcată îi privi sălbatic pe sub pleoape, sângele i se aprinse; se întoarse
spre tânăr; ca şi cum el ar fi fost vinovat, nu mai voia să-l vadă, îşi strânse
pumnii:
— Plec, îi strigă, fă ce vrei, călăule; eşti laş, trup pierdut, trădător şi tu ca
fratele tău, crainicul! Dar foc va arunca Dumnezeu peste tine, cum a aruncat şi
peste tatăl tău, să te ardă. Asta zic eu, şi să mă ţii minte!

III
Tânărul rămase singur-singurel; se sprijini de cruce, îşi şterse năduşeala de pe
frunte; răsuflarea îi scăzuse, gâfâia; o clipă se învârti lumea în jurul lui, dar se
opri iarăşi. Auzi pe mama lui aprinzând focul, începând dis-de-dimineaţă gătitul,
ca să apuce să alerge şi ea să vadă răstignirea; toate vecinele ei porniseră deja.
Tatăl mugea încă şi se căznea să-şi răsucească limba, dar numai gâtlejul lui era
viu şi cloncănea. Afară drumul se golise iarăşi.
Şi pe când stătea proptit de cruce şi închisese ochii şi nu se gândea la nimic, îşi
auzea numai inima cum bate, brusc sări în sus de durere, simţi iarăşi că pasărea
de pradă, nevăzută îi străpunge adânc creştetul capului cu un ţipăt sălbatic.
„Iarăşi a venit… Iarăşi a venit…“ murmură şi începu să tremure. Simţea
ghearele cum îl găuresc adânc să-i crape oasele şi să-i atingă creierul. Strânse din
dinţi să nu strige, să nu se înspăimânte iarăşi mama lui şi să se pună pe strigat.
Îşi prinse cu amândouă palmele capul şi-l ţinea strâns, ca şi cum i-ar fi fost frică
să nu fugă. „Iar a venit… Iar a venit…“ şopti, şi tremura.
Întâia, doar întâia oară, când era încă de doisprezece ani şi şedea cu bătrânii în
sinagogă şi îi asculta cum tâlcuiesc cuvântul lui Dumnezeu, oftând, trecându-i
năduşelile, a simţit în creştetul capului, pătrunzătoare, o uşoară furnicătură,
nespus de drăgăstoasă, ca o mângâiere; a închis ochii: ce încântare a fost aceasta,
ce aripă pufoasă l-a luat şi l-a urcat în al şaptelea cer, acesta va fi raiul. Iar de pe
pleoapele lui închise şi de pe gura deschisă pe jumătate, fericită s-a revărsat un
zâmbet nemărginit, adânc, i-a lins cu ardoare trupul şi întreaga sa faţă a dispărut.
Bătrânii au văzut tainicul zâmbet antropofag, au ghicit că Dumnezeu răpise în
ghearele lui copilul, şi-au pus degetul la gură şi au tăcut.
Au trecut ani; aştepta, dar mângâierea nu a mai venit din nou; şi iată, într-o zi,
era Paştele, primăvară, bucuria lui Dumnezeu şi se dusese în satul mamei lui, în
Cana, să aleagă o femeie; mama lui îl zorea, voia să-l însoare. Era, cică, de
douăzeci de ani, obrajii i se acoperiseră cu puf des, creţ, sângele îi fierbea,
noaptea nu mai putea să doarmă; iar mama sa îl nimeri în fierbinţeala tinereţii lui
şi-l înduplecă să se ducă la Cana, în satul ei, să aleagă femeie.
Aşadar stătea, ţinea un trandafir roşu în mână şi privea fetele satului cum
dansează sub un plop mare, înfrunzit de curând. Şi pe când privea şi chibzuia şi
le voia pe toate, iar inima nu-i da ghes să aleagă, auzi pe neaşteptate în spatele
lui un râs ascuţit, o apă răcoroasă din măruntaiele pământului. Se întoarse, venea
drept asupra lui, cu toate armele ei, brăţări, inele, cercei şi sandale roşii şi părul
despletit, singura fiică a rabinului, fratele tatălui său, împopoţonată ca o fregată
în vânt prielnic, Magdalena. Mintea tânărului se cutremură. „Pe ea o vreau! Pe
ea o vreau!“ strigă şi întinse mâna să-i dea trandafirul. Dar în timp ce întindea
mâna, zece gheare se înfipseră în capul lui, două aripi înfuriate bătură deasupra
lui şi îi acoperiră strâns tâmplele. Scoase un ţipăt ascuţit şi căzu cu faţa la
pământ, spumegând; iar nefericita mamă aruncă basmaua ei peste faţa lui, îl
ridică în braţe, nespus de ruşinată, îl luă şi plecă.
De atunci a fost pierdut. Pe lună plină, când umbla pe ogoare, sau în tăcerea
nopţii în somnul său, şi mai des primăvara, când înfloreşte şi miroase lumea; ori
de câte ori era să se bucure şi el, să guste cele mai simple bucurii omeneşti – să
mănânce, să doarmă, să se adune cu prietenii şi să râdă, să întâlnească pe drum o
fată şi să cugete: „Îmi place“ –, deodată se înfigeau în el cele zece gheare, şi
dorinţa dispărea.
Totuşi niciodată nu s-au năpustit asupra lui ghearele cu o asemenea cruzime, ca
în aceşti zori de zi; se încolăci sub tejghea, cu capul vârât între umeri; mult timp,
şi lumea se scufundă; auzea numai un vuiet înlăuntrul său, iar deasupra lui aripi
care-l loveau tare.
Încet-încet ghearele se desprindeau, se descleştau, îi slobozeau domol, una câte
una, întâi creierul şi apoi osul, după aceea pielea capului, şi brusc tânărul simţi
uşurare şi o mare istovire; ieşi de sub tejghea, îşi puse mâna, dibui grăbit, prin
păr, creştetul capului; i se păru că-l găurise; dar nu găsi dibuind, sub degetele lui,
nici o rană; se linişti; dar îndată ce se trase înapoi şi-şi privi în lumină mâna se
înfioră; degetele lui picurau sânge.
— S-a înfuriat Dumnezeu, şopti el, s-a înfuriat… Încep sângerările.
Ridică ochii, privi, nimeni; totuşi adulmeca în văzduh un miros înţepător de
fiară. „A venit iarăşi… stă în jurul meu, şi sub picioarele mele, şi deasupra
capului meu…“ se gândi cu spaimă.
Lăsă capul în jos, aşteptă; mut, nemişcat era văzduhul, iar lumina juca, blândă
parcă, neprimejdioasă, pe peretele din faţa lui şi pe tavanul împletit din trestie.
„N-o să-mi deschid gura“, luă hotărârea în sinea lui, „n-o să scot o suflare; poate
o să-i fie milă de mine, să plece…“
Dar după ce hotărî asta, îşi deschise gura şi vorbi; glasul lui era numai
mâhnire:
— De ce mă-nsângerezi? De ce eşti furios? Până când o să mă vânezi?
Tăcu; cu gura deschisă, cu părul capului zburlit, în ochi numai groază, aplecat,
trăgea cu urechea.
La început nimic; neclintit, mut era văzduhul; dar pe neaşteptate, vorbea cineva
deasupra lui; ciuli urechile, asculta; asculta şi-şi tot scutura cu forţă capul, ca şi
cum ar fi spus: „Nu! Nu! Nu!“
În sfârşit, deschise şi el gura; acum glasul nu-i tremura:
— Nu pot! Sunt neînvăţat, trândav, fricos, iubesc mâncarea bună, vinul, râsul,
vreau să mă însor, să fac copii, lasă-mă!
Tăcu iarăşi, trase cu urechea:
— Ce spui? Vorbeşti prea tare, nu aud!
Îşi acoperi urechile cu palmele, să moaie glasul sălbatic de deasupra lui; cu faţa
întreagă strânsă, ţinându-şi răsuflarea, asculta; asculta şi răspundea:
— Da, da, mi-e frică… Să mă ridic să vorbesc? Ce să spun? Cum s-o spun?
Sunt neînvăţat, nu pot, îţi zic! Ce-ai spus? Împărăţia cerurilor? Nu-mi pasă de
împărăţia cerurilor; îmi place pământul; vreau să mă însor, îţi zic, să iau pe
Magdalena, chiar de-ar fi şi desfrânată; eu sunt vinovat c-a ajuns aşa, eu, şi-o s-o
mântuiesc… Nu pământul, nu pământul, pe Magdalena s-o mântuiesc; mi-e de
ajuns! Vorbeşte mai încet, s-aud!
Îşi puse palma streaşină la ochi, îl orbea lumina moale, care intra prin lucarnă;
îşi pironise ochii sus, în tavan, şi aştepta. Îşi ţinea răsuflarea, trăgea cu urechea;
şi în timp ce asculta, faţa îi strălucea năzuroasă, mulţumită, iar buzele groase,
cărnoase îl furnicau; şi pe neaşteptate îl apucă râsul.
— Da, da, şopti, ai înţeles bine; da, într-adins; o fac într-adins; ca să te
scârbeşti de mine, să te duci să găseşti altul, să scap!
Prinse curaj:
— Da, da, într-adins; şi voi face cruci toată viaţa mea, să fie răstigniţi de-alde
Mesia pe care-i alegi! spuse, desprinse de pe perete cureaua cu cuie, se încinse;
privi lucarna, soarele se ridicase de-acum, şi cerul deasupra era albastru şi dur,
ca oţelul. Trebuia să se grăbească; la amiază, la înteţirea arşiţei, urma să aibă loc
răstignirea.
Îngenunche, îşi puse umărul sub cruce, o luă în braţe; ridică genunchii, se
opinti, foarte grea, de neridicat i se păru crucea, se târî pe pământ către uşă,
împleticindu-se. Făcu gâfâind doi paşi, trei, ajungea de-acum, dar deodată
genunchii i se îndoiră, ameţi şi căzu cu faţa în jos, pe prag, turtit de cruce.
Casa joasă se zgâlţâi; auzi un glas ascuţit de femeie, uşa de la mijloc se
deschise, apăru mama. Galben-negricioasă, înaltă, cu ochii mari; de-acum
trecuse de prima ei tinereţe, intra în neliniştita amărăciune unsă cu miere a
toamnei. Cearcăne albastre îi încingeau ochii, gura îi era uscată şi aspră ca a
fiului ei, dar bărbia mai puternică şi încăpăţânată. Purta pe cap o basma violetă
de in, iar la urechi sunau ca nişte clopoţei doi cercei lungi de argint, singurele ei
podoabe.
În spatele ei, îndată ce se deschise uşa de la mijloc, apăru aşezat în capul
oaselor în aşternutul său, cu partea de sus a trupului goală, verde-gălbui, uscat ca
o tigvă, cu ochi sticloşi, neclintiţi, tatăl; femeia lui îl hrănise acum şi încă
mesteca pâinea cu trudă, măslinele, ceapa; părul alb, creţ de pe piept îi era plin
de bale şi firimituri. Alături de el, vestitul toiag cu scrisul sorţii, care înflorise în
ziua în care s-a logodit, stătea acum uscat.
Mama apăru, îşi văzu fiul cum se zvârcoleşte, căzut sub cruce, îşi înfipse
unghiile în obraji şi-l privi, fără să alerge să-l ridice; se săturase de-acum să i-l
tot aducă din când în când pe sus, leşinat; să-l vadă că umblă pe ogoare şi prin
locuri singuratice, că rămâne zi şi noapte flămând, că nu vrea să se-apuce de
lucru, că şade numai cu ochii pironiţi în văzduh ceasuri în şir, un apucat de
duhuri şi un neisprăvit. Numai când îi porunceau o cruce să fie răstigniţi oameni,
se apuca făcând mutre să lucreze zi şi noapte, cu turbare. Şi nu mai mergea la
sinagogă, nu mai voia să calce în Cana, nici la vreun bâlci, iar când era lună
plină, mintea i-o lua razna, şi nefericita lui mamă îl auzea cum aiurează şi strigă,
de credeai că se încăiera cu vreun diavol.
De câte ori căzuse în genunchi la fratele bărbatului ei, la bătrânul rabin, care
ştia să descânte duhurile rele şi veneau de la marginea lumii cei apucaţi de draci
şi-i însănătoşea. Chiar alaltăieri căzuse la picioarele lui: „De străini te îngrijeşti,
şi pe fiul meu nu vrei să-l însănătoşeşti?“ i se văitase ea. Iar rabinul clătinase
capul: „Maria“, îi răspunsese el, „nu este demon cel care pedepseşte pe fiul tău,
nu este demon, este Dumnezeu; aşadar, ce pot să fac eu?“ „Nu este vindecare?“
întrebase nefericita. „Este Dumnezeu, îţi zic, vindecare nu este.“ „De ce-l
pedepseşte?“ întrebase din nou mama. „Pentru că-l iubeşte, Maria“, răspunsese
în cele din urmă bătrânul rabin. Mama îl privise năucită; îşi deschisese gura să
întrebe, dar rabinul îi astupase gura: „Aşa e legea lui Dumnezeu, nu întreba“,
spusese încreţind sprâncenele şi îi făcuse semn să plece.
De ani îndura răul; şi Maria, deşi era mamă, se săturase odată, şi acum când îl
văzu căzut cu faţa în jos, pe prag şi curgându-i sângele de la frunte, nu se mişcă;
oftă numai din adâncul inimii. Nu oftă pentru fiul ei, ci pentru soarta ei; prea
nefericită a fost în viaţa ei; nefericită pentru bărbatul ei, nefericită pentru fiul ei;
a rămas văduvă înainte să se mărite, şi a fost mamă fără să aibă fiu. Şi
îmbătrânea, se înmulţeau în fiecare zi perii albi, fără să cunoască tinereţea,
căldura bărbatului, dulceaţa şi mândria celei măritate; dulceaţa şi mândria
mamei. Ochii ei secaseră, nu mai puteau să plângă; câte lacrimi îi dăduse
Dumnezeu partea ei le-a vărsat, iar acum privea cu ochi uscaţi pe fiul ei şi pe
bărbatul ei. Şi dacă mai plângea câteodată, plângea când rămânea singură şi era
primăvară şi privea departe ogoarele verzi şi-i veneau miresmele de la pomii
înfloriţi; dar în ceasurile acelea nu plângea nici pe bărbatul ei, nici pe fiu, ci viaţa
ei care se scurgea fără rost.
Tânărul se ridicase şi-şi ştergea sângele cu marginea hainei; se întoarse, o văzu
pe mama lui privindu-l cu asprime, se mânie. Ştia privirea aceasta, care nu-i ierta
nimic, ştia buzele acestea strânse, înveninate; nu mai putea să îndure; se săturase
şi el în casa asta cu bătrâni damblagiţi şi mame nemângâiate şi cu umilele,
zilnicele porunci – mănâncă, lucrează, însoară-te! Mănâncă, lucrează, însoară-te!
Mama deschise buzele pecetluite:
— Iisuse, făcu ea dojenitor, cu cine te certai iarăşi, azi în zori?
Fiul îşi muşcă buzele, să nu-i scape cuvântul greu, deschise uşa, intră înăuntru
soarele şi un vânt cu praf, fierbinte, din pustiu. Îşi şterse năduşeala şi sângele de
pe frunte, puse iarăşi umărul şi ridică crucea, tăcut.
Maria îşi înşfăcă părul care i se revărsase pe spate, îl strânse în basma, făcu un
pas, se apropie de fiul ei. Dar îndată ce-l văzu clar în lumină, sări uimită; cum se
schimbă neîncetat ca apa şi se rostogoleşte faţa lui! În fiecare zi îl vedea pentru
întâia oară, în fiecare zi îi găsea în ochi, pe frunte, pe gură, o lumină
necunoscută, un zâmbet, când satanic, când plin de suferinţă, o strălucire lacomă
care-i lingea fruntea, bărbia, gâtul şi-l mânca; astăzi ardeau în ochii lui mari
flăcări negre.
O clipă, înspăimântată, dădu să strige: „Cine eşti?“, dar se stăpâni. „Copilul
meu!“ făcu ea şi buzele-i tremurau; tăcu şi aşteptă să vadă dacă într-adevăr
bărbatul acesta este copilul ei, se va întoarce s-o vadă, să-i vorbească? Dar el nu
se întoarse; dădu una, îşi puse crucea în spate şi păşi pragul, fără să se
împleticească.
Mama, sprijinită de tocul uşii, îl privea cum calcă uşor, din piatră în piatră
caldarâmul şi cum urcă; de unde a găsit, Dumnezeul meu, atâta putere? Asta nu
era cruce, erau două aripi şi-l duceau.
— Dumnezeule şi Stăpânule, şopti uluită mama, cine este? Al cui este acest
fiu? Nu seamănă tatălui său, nu seamănă nimănui, în fiecare zi se schimbă, nu
este unul, sunt mulţi, mintea mi se cutremură.
Îşi aminti un apus de soare, când îl ţinea la sânul ei, în curtea mică, lângă
fântână; era vară, deasupra ei via încărcată de struguri; alăpta nou-născutul şi pe
când îl alăpta, o luă somnul; o clipă, totuşi, apucă să aibă un vis nesfârşit: Un
înger, se făcea, în cer, ţinea atârnată de mâna lui o stea, ca un felinar, şi înainta şi
lumina jos pământul; şi era un drum, se făcea, în întuneric, nespus de luminos,
cu multe raze, ca un fulger, şi se târa şi se stingea la picioarele ei… Şi pe când
privea fermecată şi se întreba de unde oare să fi pornit drumul acesta şi de ce se
sfârşeşte la tălpile picioarelor ei, ridică ochii şi ce să vadă? Steaua se oprise
deasupra capului ei.12 Iar dincolo de drumul luminat de stea se arătară trei
călăreţi, şi pe părul lor străluceau trei coroane de aur. Se opriră o clipă, priviră
cerul, văzură că steaua se opreşte, tustrei dădură pinteni cailor şi se repeziră.
Mama zărea acum bine feţele lor: unul, cel din mijloc, trandafir alb, voinic, fără
mustaţă, cu părul bălai; în dreapta lui, un bărbat galben, cu barbă ascuţită, neagră
ca pana corbului, saşiu; în stânga, un negru cu păr creţ, alb ca neaua, cu belciuge
de aur în urechi, cu dinţii strălucitori ca fulgerul. Şi până să-i zărească bine
mama şi să acopere ochii fiului ei, să nu fie orbiţi de multă strălucire, cei trei
călăreţi ajunseră deja, descălecară şi îngenuncheară înaintea ei; iar fiul lăsase ţâţa
şi stătea drept pe genunchii mamei lui.
Primul se apropie prinţul cel alb, scoase coroana de pe părul său şi o puse cu
umilinţă la picioarele pruncului; şi apoi se târî în genunchi cel negru, scoase de
la sânul său un pumn de rubine şi smaralde şi le împrăştie, cu multă tandreţe, pe
capul de pruncuşor; al treilea îşi întinse mâna cea galbenă şi puse la picioarele
pruncului un braţ de pene lungi de păun, să se joace… Iar pruncul îi privea pe
tustrei, le zâmbea, dar nu întindea mânuţele lui să atingă darurile…
Pe neaşteptate cei trei prinţi, se făcea, dispărură şi apăru un păstoraş îmbrăcat
în piele de miel, şi, ţinea cu amândouă mâinile o strachină de lut cu lapte cald; şi,
îndată ce-l văzu pruncul, jucă pe genunchii mamei sale, îşi aplecă mutrişoara în
strachină şi începu să bea cu nesaţ şi fericit laptele…
Mama, rezemată de tocul uşii, îşi readucea în minte nesfârşitul vis şi ofta. Ce
speranţe îi dăduse acest singur fiu al ei, ce-i prevestiseră ursitoarele, cum îl
privea însuşi bătrânul rabin, cum deschidea Scripturile şi citea profeţii deasupra
capului de pruncuşor şi-i dibuia pieptul, ochiul, tălpile picioarelor, să găsească
semnul! Dar vai, cu cât se scurgea timpul, speranţele ei se năruiau, fiul ei lua un
drum rău, se tot îndepărta de calea oamenilor…
Îşi legă strâns basmaua, încuie uşa şi apucă şi ea urcuşul, să meargă să vadă
răstignirea, să-i treacă timpul.

IV
Mergea mama, mergea, se grăbea să intre, să se piardă în mulţime. Înainte
auzea femeile care ţipau, în urmă, înfuriaţi, cu pumnalele vârâte bine la sânul lor,
nespălaţi, nepieptănaţi, desculţi, gâfâiau bărbaţii, mai în spate bătrânii, şi mai în
urmă şchiopii, orbii, schilozii. Se sfărâma pământul sub tălpile oamenilor, nor se
făcea praful, se împuţea văzduhul, iar deasupra soarele porni să ardă.
O bătrână se întoarse, o văzu pe Maria, blestemă; două vecine îşi întoarseră
faţa în cealaltă parte şi scuipară să descânte întâlnirea rea; iar una, măritată de
curând, înfiorându-se îşi strânse haina să n-o atingă mama care trecea, a călăului.
Maria oftă, se înfăşură strâns în basmaua ei violetă, numai gura i se vedea,
închisă, amărâtă, şi ochii ei migdalaţi, numai mâhnire. Înainta singură-singurică,
se poticnea în pietre, se grăbea să se vâre, să se piardă în mulţime; iar în jurul ei
izbucni murmurul, dar îşi împietri inima, înainta. „Fiul meu, odorul meu“, se
gândea ea, „fiul meu, odorul meu, în ce hal ai ajuns!“ şi-şi muşca tivul basmalei,
să nu izbucnească în plâns.
Ajunse cârdul de oameni, trecu pe lângă bărbaţi, intră şi se vârî între femei; îşi
puse palma la gură, numai ochii i se vedeau acum, nici vreo vecină n-ar mai fi
cunoscut-o, se linişti.
Pe neaşteptate se auzi un vuiet în urma ei, bărbaţii luară avânt, femeile se
dădeau la o parte, să treacă ei înainte, se apropiau de fortăreaţa unde era închis
zilotul, se grăbeau să spargă poarta şi să-l slobozească. Maria se dădu la o parte,
se ascunse sub o uşă acoperită, privea. Bărbi lungi, unsuroase, păr lung, cleios,
guri înspumate, bătrânul rabin, căţărat pe umerii unui zdrahon cu privire
sălbatică, îşi scutura mâinile către cer şi striga. Ce striga? Maria îşi ciuli urechea,
auzi:
— Aveţi încredere, copiii mei, în poporul lui Israel, striga el, înainte, toţi
împreună, nu vă temeţi; Roma e fum, va sufla Dumnezeu şi-l va risipi! Amintiţi-
vă de Macabei, amintiţi-vă cum au alungat şi au făcut de ruşine pe stăpânitorii
greci ai lumii; la fel vom alunga şi noi şi vom face de ruşine pe romani; unul este
Domnul Puterilor, Dumnezeul nostru!
Vrăjit de Dumnezeu, bătrânul rabin sărea şi juca pe umerii laţi ai zdrahonului,
nu mai avea putere să alerge, îmbătrânise, îl mâncaseră posturile, şi mătăniile, şi
speranţele mari; uriaşul trup de muntean îl înhăţa şi-l ducea acum înaintea
poporului şi-l scutura ca pe o flamură.
— Hei, Baraba, îi striga gloata, o să-l trânteşti!
Dar el, fără să-şi facă griji, îl arunca-n sus şi-l aşeza pe umerii săi pe bătrân şi-
nainta.
Strigau pe Dumnezeu, şi văzduhul luă foc deasupra capetelor gloatei, flăcări
ţâşniră şi împreunară cerul cu pământul, tâmplele oamenilor se desfăcură. Lumea
aceasta făcută din pietre, şi ierburi, şi carne se răsfiră, deveni străvezie, şi apăru
înapoia ei cealaltă, făcută din flăcări şi îngeri.
Iuda se aprinse, întinse mâinile, apucă de pe umerii lui Baraba pe bătrânul
rabin, îl săltă călare pe umerii săi şi începu să mugească: „Astăzi, nu mâine,
astăzi!“ Iar rabinul luă foc şi el şi începu cu vocea sa subţire, muribundă, să
cânte psalmul de victorie, şi tot poporul îl ajuta la cântare: „M-au înconjurat
neamurile; în numele Dumnezeului meu le voi risipi! M-au împresurat ca
viespile; în numele Dumnezeului meu le voi risipi!“
Dar în timp ce cântau şi risipeau în mintea lor neamurile, înaintea lor, în inima
Nazaretului, se înălţa drept, cu ziduri groase, cu patru colţuri, cu patru turnuri, cu
patru vulturi uriaşi de bronz, castelul duşmanului, fortăreaţa. Caturi şi iar caturi,
sălăşluia în ea diavolul: sus în turnuri, galbene şi negre, cu vulturi pe ele, erau
flamuri ale Romei; dedesubt, sângerosul centurion al Nazaretului, Rufus, cu
armata lui, mai jos, caii, câinii, cămilele, sclavii; şi mai jos încă, vârât într-un
adânc puţ sec, netuns, înflăcărat, feciorelnic, răzvrătitul zilot; de-ar scutura el
capul, toate blestematele caturi de deasupra lui, oameni, sclavi, cai, turnuri, s-ar
nărui; aşa totdeauna Dumnezeu, adânc la temelia nedreptăţii, vâră pe de lături,
strigătul mic al dreptăţii.
Zilotul acesta era cel de pe urmă vlăstar al marelui neam al Macabeilor.
Dumnezeul lui Israel întinsese mâna deasupra lui şi nu lăsa să se piardă această
sămânţă sfântă. Patruzeci de tineri unsese cu smoală bătrânul blestemat rege
Irod, făclii într-o noapte şi le-a dat foc; pentru că dărâmaseră vulturul de aur, pe
care trădătorul rege al Iudeii îl înfipsese în buiandrugul nepângărit până atunci al
Templului. Patruzeci şi unu la număr erau uneltitorii, dar căpetenia lor scăpase;
îl înşfăcase de păr Dumnezeul lui Israel şi îl izbăvise – şi era încă fără mustaţă
viteazul, zilotul ăsta, nepot de-al treilea al Macabeilor.
De-atunci ani în şir umbla prin munţi şi lupta să izbăvească sfintele pământuri,
pe care Dumnezeu le dăruise lui Israel. „Numai Adonai este stăpânul nostru“,
trâmbiţa el; „să nu plătiţi dajdie stăpânilor pământeşti, să nu lăsaţi demonii cu
chip de vultur să pângărească Templul lui Dumnezeu, nu înjunghiaţi boi şi oi
jertfă împăratului tiran! Unul este Dumnezeu, Dumnezeul nostru; unul este
poporul, poporul lui Israel; unul este fructul în tot pomul pământului, Mesia!“
Dar pe neaşteptate Dumnezeul lui Israel îşi trăsese mâna de deasupra lui, şi
centurionul Nazaretului, Rufus, îl prinsese; ţărani, argaţi, bogătani, se strânseseră
de prin toate satele apropiate, veniră şi pescarii de la lacul Ghenizaret; acum
multe zile sărea din casă în casă, din barcă de pescar în barcă de pescar, şi
prindea călătorii pe drum o veste întunecată, nebunească, ambiguă: „Este
răstignit zilotul, se duce şi ăsta, e pierdut!“ le striga; iar altă dată: „Sănătate şi
bucurie, fraţilor, a sosit Izbăvitorul, luaţi ramuri mari de curmali şi haideţi, toţi
împreună, la Nazaret, să-i uraţi bun venit!“
Bătrânul rabin se înţepeni în genunchi pe umerii lui barbă-roşcată, îşi întinse
braţul spre fortăreaţă, începu iarăşi să strige:
— A venit! A venit! În puţul secat stă drept Mesia şi aşteaptă. Pe cine
aşteaptă? Pe noi, poporul lui Israel! Înainte, spargeţi poarta, izbăviţi Izbăvitorul,
să ne izbăvească!13
— În numele Dumnezeului lui Israel! scoase un strigăt sălbatic Baraba şi ridică
baltagul pe care-l ţinea.
Poporul mugi, se clătinară în sânuri pumnalele, pregăti praştiile gloata de copii,
se năpustiră toţi, Baraba înainte, spre poarta de fier. Toţi ochii fuseseră orbiţi de
multa lumină a lui Dumnezeu, nu văzură o uşiţă joasă, care se deschise într-o
parte şi apăru, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi, galbenă ca ceara, Magdalena. O
duruse sufletul de cel care urma să moară, şi coborâse noaptea în puţul sec, să-i
dăruiască cea de pe urmă bucurie, cea mai dulce pe care poate s-o dea lumea
aceasta. Dar cel care urma să moară era din ceata cruntă a ziloţilor şi făcuse
jurământ să nu-şi taie părul, să nu pună vin pe buzele lui, să nu doarmă cu
femeie până când va fi izbăvit Israel. Şi toată noaptea Magdalena şedea în faţa
lui şi-l privea; dar el, dincolo, foarte departe, înapoia părului negru al femeii,
privea Ierusalimul, nu cel de astăzi, cel îngenuncheat, cel desfrânat, ci viitorul
Ierusalim, sfânt, cu cele şapte porţi de cetate triumfătoare, cu cei şapte îngeri
păzitori, cu cele şaptezeci şi şapte de popoare căzute cu faţa la pământ la
picioarele lui. Cel ce urma să moară atingea sânul răcoros al viitorului Ierusalim,
şi moartea dispărea, lumea se îndulcea, se rotunjea, umplea pumnul lui; închidea
ochii, ţinea sânul Ierusalimului în palmă şi se gândea numai la un lucru – la
Dumnezeu, cel netuns, neameţit de vin, neprihănitul Dumnezeu al lui Israel.
Zilotul, ţinând Ierusalimul pe genunchii săi toată noaptea, îl zidea în adâncul său,
aşa cum îl dorea, nu din îngeri şi nori, ci din oameni şi pământuri, cald iarna,
răcoros vara, împărăţia cerurilor.
Bătrânul rabin o văzu pe fiica lui împopoţonată ieşind pe ascuns din fortăreaţă
şi întoarse faţa cu scârbă în cealaltă parte; aceasta era marea ruşine a vieţii lui:
cum a ieşit din neprihănitele, temătoarele de Dumnezeu măruntaie ale lui această
desfrânată? Ce demon sau ce dor nestins a lovit-o de-a luat calea ruşinii? Într-o
zi s-a întors de la un bâlci din Cana şi s-a pus pe plâns, a vrut să se omoare, iar
apoi a apucat-o râsul şi se boia, se împodobea, făcea plimbări; şi după aceea a
părăsit casa părintească şi s-a dus de şi-a înălţat locaş în Magdala, la răscruce de
drumuri, pe unde trec caravanele cu negustorii ambulanţi…
Avea sânul încă desfăcut, înaintă fără teamă spre mulţime, sulimenelile i se
şterseseră de pe buze şi obraji, ochii i se înceţoşaseră de cât privise bărbatul toată
noaptea şi de plâns; îl văzu pe tatăl ei întorcându-şi faţa în altă parte, ruşinat, şi
zâmbi amar; ea înfrânsese ruşinea, şi teama de Dumnezeu, şi dragostea tatălui ei,
şi părerile oamenilor; o ponegreau că avea şapte demoni; nu avea şapte demoni,
avea şapte cuţite în inima ei.
Bătrânul rabin se puse iarăşi pe strigat, ca să-şi întoarcă toţi ochii asupra lui, să
nu vadă pe fiica lui, era de-ajuns că a văzut-o Dumnezeu, El va judeca. Se răsuci
pe umerii lui barbă-roşcată.
— Deschideţi ochii sufletului, striga el, priviţi cerul, Dumnezeu stă deasupra
noastră, s-au despicat tăriile, au apărut oştile de îngeri, s-a umplut văzduhul de
aripi purpurii şi albastre.
Cerul luă foc, poporul îşi înălţă ochii, văzu deasupra lui pe Dumnezeu pregătit
să coboare; Baraba ridică baltagul: „Astăzi, nu mâine, astăzi!“ strigă el, poporul
se năpusti spre fortăreaţă, căzură asupra porţii de fier, puseră răngi, aduseră
scări, cărară făclii; pe neaşteptate poarta de fier se deschise şi apărură doi călăreţi
de bronz, înarmaţi până-n dinţi, cu priviri neclintite, arşi de soare, bine hrăniţi,
siguri. Dădură pinteni cailor, ridicară lăncile, şi îndată se umplură drumurile de
tălpi şi spinări care o luau la sănătoasa, urlând, către colina răstignirii.
Pleşuvă era, numai cremene şi piatră, această blestemată colină, plină de
mărăcini. Şi dacă ai fi ridicat oricare piatră ai fi găsit dedesubt picături uscate de
sânge; ori de câte ori ovreii săltau capul şi cereau libertate, se umplea de cruci
colina aceasta, şi pe ele se zvârcoleau şi mugeau răzvrătiţii; noaptea veneau
şacalii şi le mâncau picioarele, iar a doua zi de dimineaţă corbii şi le mâncau
ochii.
La poalele colinei poporul se opri cu răsuflarea tăiată; îi încercuiră şi alţi
călăreţi de bronz înghesuiră gloatele de ovrei şi se opriră ca îngrăditură. Se
apropia de-acum amiaza, şi crucea nu sosise încă; în vârful colinei doi negri14
ţineau ciocanele şi piroanele şi aşteptau; câinii satului soseau pe neaşteptate,
flămânzi; feţele, întoarse spre colină, sub cerul aprins, ardeau; ochi negri,
strălucitori, nasuri coroiate, obraji uscaţi, cozi încolăcite, cleioase, sclipitoare; şi
femeile grase, cu subsuorile leoarcă, cu părul feştelit cu untură, se topeau în
soare şi miroseau.
O mulţime de pescari, mutre, şi piepturi, şi braţe roase de arşiţe şi vânturi, cu
ochi de copii prostănaci, veniseră şi ei de la lacul Ghenizaret să vadă minunea –
pe zilot, în ceasul în care nelegiuiţii îl duc să-l răstignească, cum îi flutură
zdrenţele şi cum sare dinlăuntrul său un înger cu sabie. Sosiseră de ieri-noapte,
cu coşurile lor pline de peşte, l-au vândut cu preţ bun, au tras la o tavernă, au
băut, s-au îmbătat, au uitat pentru ce s-au cărat în Nazaret, şi-au amintit de
femeie şi au cântat-o, apoi s-au încăierat, s-au împăcat iarăşi – iar în zorii zilei a
venit din nou în mintea lor Dumnezeul lui Israel, s-au spălat şi-au pornit,
mahmuri, să vadă minunea, aşteptau şi tot aşteptau, s-au săturat, au mâncat şi
câteva lănci pe spate, se căiau c-au venit.
— Eu zic să ne-ntoarcem la bărcile noastre, măi băieţi, făcu un pescar cu barba
creaţă, viguros, cu fruntea ca ţeasta unei stridii. Să v-amintiţi de-asta, şi p-ăsta or
să-l răstignească şi cerurile n-or să se deschidă; n-au capăt nici mânia lui
Dumnezeu, nici nedreptatea omului. Ce zici şi dumneata, fiu al lui Zevedeu?
— Nu are capăt nici mintea uşoară a lui Petru, răspunse tovarăşul, un pescar cu
barbă spinoasă, cu privire cruntă, şi râse. Să mă ierţi, Petru, ţi-au ieşit peri albi,
dar înţelepciune n-ai căpătat; te aprinzi într-o clipită şi te stingi ca beţele de in.
Bre, nu erai tu cel care ne-ai aţâţat, alergai ca un smintit din barcă în barcă şi
strigai: „Hai, fraţilor, o dată vede omul minunea în viaţa lui; să mergem la
Nazaret s-o vedem!“ Şi acum ai mâncat două lănci pe spate şi-ndată le-ai
încurcat, ai schimbat troparul: „Hai, fraţilor, haidem să plecăm!“ Bine-ţi zic
Sfârlează!
Doi-trei pescari, care auziră cuvântul, râseră; iar un păstor, care mirosea a ţap,
îşi ridică ciomagul păstoresc:
— Nu-l lua la rost, Iacove, zise el, chiar de e Sfârlează; este cel mai bun dintre
noi toţi; inimă de aur.
— Inimă de aur, ai dreptate, Filipe, făcură toţi şi întinseră mâinile să mângâie
şi să îmblânzească pe Petru.
Dar el gâfâia înfuriat; toate ca toate, dar nu voia să-i spună Sfârlează; poate că
era; poate că ducea cu el orice adiere care sufla; dar nu o făcea din teamă, nu; o
făcea din inimă bună.
Iacov îl văzu pe Petru cătrănit, îi păru rău; se căi că vorbise acru unuia mai
bătrân ca el şi, ca să abată vorba:
— Nu-mi spui, Petru, zise el, ce face fratele tău Andrei? E încă în pustiul
Iordanului?
— Încă, încă, răspunse Petru şi oftă; s-a botezat deja, se zice, mănâncă şi el
lăcuste şi miere sălbatică, ca învăţătorul lui şi, Dumnezeu să mă scoată mincinos,
dar repede-l vom vedea că umblă prin sate, că strigă şi el: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-
vă! A sosit împărăţia cerurilor!“ Care împărăţie a cerurilor? Nu ne e ruşine, zic
eu!
Iacov clătină capul; încreţi sprâncenele groase.
— Cred că la fel a păţit şi procopsitul de frate-meu Ioan, zise el; s-a dus şi el la
mănăstire, în pustiul Ghenizaretului, să se călugărească; nu este, zice el, făcut
pentru a fi pescar; şi m-a lăsat pe mine singur-singurel, cu doi bătrâni şi cu cinci
bărci, să-mi bat capul.
— Dar ce-i lipsea binecuvântatului? Avea toate bunătăţile lui Dumnezeu; ce i-a
venit în floarea tinereţii lui? întrebă Filip păstorul şi se bucură într-ascuns în
sinea lui că bogaţii au şi ei viermele lor şi-i mănâncă.
— S-a supărat din senin, răspunse Iacov, toată noaptea se răsucea în aşternut,
ca flăcăii necopţi care vor însurătoare.
— Păi să se-nsoare! Mirese uite, câte voia.
— Nu voia să se-nsoare cu femeie.
— Păi cu ce?
— Cu împărăţia cerurilor şi el, ca şi Andrei.
Pescarii izbucniră în râs.
— Să fie cu noroc! zise un pescar bătrân cu răutate şi-şi frecă mâinile
bătătorite.
Petru îşi deschise gura să vorbească, dar n-apucă; se auziră voci răguşite:
— Călăul! Călăul! Uite-l!
Capetele aţâţate se întoarseră singure; dincolo de drum se arătă fiul
Tâmplarului urcând, împleticindu-se, gâfâind, ducând crucea.
— Călăul! Călăul! răcni gloata. Trădătorul!
Cei doi negri văzură din vârful colinei că vine crucea, săriră în sus bucuroşi, îi
prăjise soarele, îşi scuipară în pumni, luară cazmalele şi începură să sape groapă;
puseră alături, pe o piatră, piroanele groase cu măciulii late; le porunciseră trei,
ei lucraseră cinci cu ciocanul.
Bărbaţi, femei, împletiseră un lanţ din mâinile lor, să nu lase călăul să treacă;
Magdalena se rupse de mulţime, îşi pironi ochii pe fiul Mariei, care urca. I se
umfla inima de durere; îşi amintea jocurile lor, când încă erau copii, el de trei
ani, ea de patru; ce adânci bucurii de negrăit erau acelea, ce plăcere de nespus!
Prima oară simţeau amândoi, foarte adânc, foarte misterios, că unul este bărbat,
iar cealaltă femeie; două trupuri, odată şi demult, parcă au fost unul singur, şi un
Dumnezeu nemilos le-a despărţit, iar acum bucăţile s-au regăsit şi vor să se
unească, să se facă din nou unul singur. Şi, cu cât se măreau, simţeau şi mai
desluşit ce minune să fie unul bărbat, iar cealaltă femeie, şi se priveau cu o
spaimă de negrăit; aşteptau, ca două fiare, să se înteţească foamea, să sosească
ceasul, să se repeadă unul la altul, şi ce a despărţit Dumnezeu ei să împreuneze
din nou. Iar într-un asfinţit de soare, la o sărbătoare-n Cana, în clipa când iubitul
întindea mâna să-i dea, chezăşie, trandafirul, se repezi asupra lor Dumnezeu cel
nemilos şi-i despărţi iarăşi; iar el de atunci deja…
Ochii Magdalenei se umplură de lacrimi; făcu un pas, cel care căra crucea
trecea acum prin faţa ei.
Se aplecă asupra lui, părul ei înmiresmat atinse umerii lui goi, însângeraţi.
— Călăule! mormăi ea înăbuşit, răguşit, tremurând.
Tânărul se întoarse, îşi pironi o clipă ochii lui mari, îndureraţi asupra ei; în
jurul buzelor lui jucă un spasm, gura i se strâmbă; dar înclină îndată capul, şi
Magdalena nu apucă să desluşească – durere era, spaimă, sau zâmbet?
Magdalena, aplecată încă asupra lui, gâfâind, îi vorbea:
— Nu te ruşinezi? Nu-ţi aminteşti? În ce hal ai ajuns!
Şi peste puţin, parcă şi auzi glasul lui că-i dă ei răspuns:
— Nu, nu, îi strigă, nu este Dumnezeu, nefericitule, nu este Dumnezeu, este
demonul!
În acest timp gloata se repezise să-i închidă drumul; un bătrân îşi ridică toiagul
şi-l lovi; doi păstori, care coborâseră de pe muntele Tabor, ca să fie şi ei de faţă
la minune, îşi întinseră strămurăriţele şi-l înţepară; iar Baraba simţea că baltagul
urcă şi coboară în mâna sa. Bătrânul rabin văzu că nepotul său e în primejdie,
alunecă de pe grumazul lui barbă-roşcată şi alergă să-l apere.
— Staţi, băieţi, striga el, nu îngrădiţi drumul lui Dumnezeu, e mare păcat! Nu
împiedicaţi ceea ce e scris să se petreacă! Să treacă crucea, Dumnezeu o trimite,
negrii să pregătească piroanele, să urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu vă
temeţi, aveţi încredere! Aşa e legea lui Dumnezeu: să ajungă cuţitul până la os,
altfel minunea nu se face! Ascultaţi pe bătrânul vostru rabin, băieţi, adevăr vă
spun; dacă omul nu ajunge pe buzele prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi.
Păstorii îşi traseră înapoi strămurăriţele, pietrele căzură din palmele strânse,
mulţimea se dădu la o parte să deschidă drumul lui Dumnezeu; şi fiul Mariei,
împovărat cu crucea, trecu împleticindu-se. Dincolo, în livada de măslini, se
auziră greierii cum despică văzduhul; un câine vagabond înfometat lătră bucuros
pe colină; iar dincolo, în mulţime, o femeie cu basma violetă scoase un strigăt şi
leşină.
Petru stătea acum cu gura căscată, cu ochii holbaţi şi-l privea pe fiul Mariei. Îl
cunoştea; casa părintească a Mariei în Cana era în faţa casei părinteşti a lui
Petru; şi bătrânii ei părinţi, Ioachim şi Ana, erau prieteni de suflet cu părinţii lui;
sfinţi oameni şi îngerii intrau şi ieşeau în chip obişnuit în coliba lor, iar o dată
vecinii au văzut pe Însuşi Dumnezeu, schimbat într-un cerşetor, că păşeşte
noaptea pragul lor; au înţeles că era Dumnezeu, deoarece casa lui Ioachim şi-a
Anei s-a clătinat, ca de cutremur. Şi apoi după nouă luni s-a înfăptuit minunea:
bătrâna Ana, cea de şaizeci de ani, a născut pe Maria. Petru nu era poate încă de
cinci ani, dar îşi aminteşte bine ce bucurie fusese, cum a fost stârnit tot satul şi-
au alergat, bărbaţi, femei, să spună hiritisirile; unii ţineau făină şi lapte, alţii
curmale şi miere, iar alţii hăinuţe pentru copii, daruri pentru lăuză şi prunc;
mama lui Petru făcea pe moaşa, a încălzit apă, a pus înăuntru sare şi a spălat
nou-născutul care plângea… Iar acum fiul Mariei, iată-l, trece pe dinaintea lui
împovărat cu crucea, şi lumea îl scuipă şi azvârle cu pietre în el… Îl privea, îl
privea, şi inima i se răscolea; lipsită de noroc a fost ursita lui, pe acesta, pe fiul
Mariei, l-a ales fără milă Dumnezeul lui Israel să facă cruci, să fie răstigniţi
profeţii! „Atotputernic este“, se gândea Petru înfiorându-se, „atotputernic este,
putea să mă aleagă chiar şi pe mine, dar am scăpat; l-a ales pe fiul Mariei.“ Şi pe
neaşteptate inima răscolită a lui Petru se linişti; şi simţi deodată o recunoştinţă
adâncă pentru fiul Mariei, care a luat şi a purtat pe umărul său păcatul.
Şi pe când Petru amesteca toate acestea în mintea lui, fiul Mariei se opri, fără
suflu.
— Am obosit, am obosit… murmură el şi se întoarse în jur, să găsească o
piatră să se sprijine, un om.
Dar nu văzu decât mii de ochi care-l priveau cu ură şi pumni ridicaţi; i se păru,
auzi aripi în cer; inima i se înaripă; poate Dumnezeu, în clipa cea de pe urmă, să
aibă milă de el şi să-i trimită îngerii lui; ridică ochii; nu erau îngeri, erau corbi.
Se înfurie; încăpăţânarea puse stăpânire pe el; îşi întinse cu hotărâre piciorul să
păşească, să urce colina, dar pietrele se rostogoliră sub talpa lui; se împletici, era
gata să cadă; Petru ajunse, se repezi şi-l ţinu; îi luă crucea, o puse pe umărul său.
— Hai să te ajut, îi zise el, ai obosit.
Fiul Mariei se întoarse, îl privi, nu-l cunoscu; îi părea vis toată această
călătorie, umerii lui se uşuraseră şi acum păşea în văzduh, cum păşim în vise.
„Parcă n-ar fi cruce“, se gândi el, „parcă n-ar fi cruce, parc-ar fi aripă!“ Îşi şterse
năduşeala şi sângele de pe faţă şi porni călcând zdravăn, în urma lui Petru.
Foc era văzduhul, lingea pietrele, câinii ciobăneşti bine hrăniţi, pe care negrii îi
cărau după ei să lingă sângele, se întinseseră sub o stâncă în jurul gropii pe care
o săpaseră domniile lor, gâfâind, şi curgea năduşeala de pe limbile lor scoase de-
un cot. În arşiţa soarelui auzeai cum trosnesc capetele, cum fierb creierii; într-o
atât de mare vipie toate hotarele se clătinau şi se mutau – cuminţenie şi nebunie,
cruce şi aripă, Dumnezeu şi om.
Câteva femei miloase o ajutară pe Maria să-şi revină din leşin, îşi deschise
ochii, văzu pe fiul ei desculţ, slab, se apropia de-acum să ajungă în vârf, iar
înaintea lui un bărbat îi căra crucea. Oftă, se întoarse în jur, ca şi cum ar fi cerut
ajutor; văzu sătenii ei, pescarii, dădu să se apropie, să se sprijine de ei, dar nu
apucă; sunară trompetele, dincolo, în fortăreaţă, apărură noi călăreţi, se ridică un
nor de praf, mulţimea se învălmăşi şi, până să ajungă Maria să urce pe o piatră să
vadă, călăreţii se năpustiră deja, cu coifurile de bronz, cu hlamidele roşii, cu caii
lor îndrăzneţi, bine hrăniţi, care călcau în picioare mulţimea.
Cu mâinile legate la spate, cu hainele sfâşiate, însângerate, cu barba căruntă ca
nişte spini stufoşi, cu părul lung lipit pe spate de năduşeală şi de sânge, înainta,
ţinând ochii neclintiţi, drept înaintea lui, răzvrătitul zilot.
Poporul se îngrozi când îl văzu; om era acesta, învelit tot în zdrenţe, înger, sau
demon care ţinea între buzele lui strânse o taină înfricoşătoare, de nespus?
Hotărâseră, bătrânul rabin şi poporul, îndată ce apare zilotul, să înceapă toţi
împreună, tare, psalmul războinic „Au fost risipiţi duşmanii mei!“ ca să dea curaj
răzvrătitului; dar acum gâtlejurile lor se înfundară; ei toţi simţeau că bărbatul
acesta nu avea nevoie de curaj; el era mai presus de curaj, de neînvins, de
nesfărâmat şi ţinea libertatea în mâinile lui legate la spate. Îl priveau
înspăimântaţi şi tăceau.
Centurionul, uscat de soarele Răsăritului, mergea înainte şi trăgea răzvrătitul
după el cu o funie legată la spate de şaua calului său. I se făcuse scârbă de-acum
de ovrei, de zece ani ridică cruci şi-i răstigneşte; de zece ani le-astupă gura cu
pietre şi pământ, să nu strige; în zadar! Este răstignit unul şi mii fac coadă şi-şi
aşteaptă cu râvnă rândul, îşi cântă neruşinaţii psalmi ai unui fost rege al lor şi nu
se tem de moarte. Au Dumnezeul lor sângeros, care bea sângele primilor născuţi
de parte bărbătească; au legea lor, fiară antropofagă cu zece coarne. De unde să-i
apuci? Cum să-i pui jos? Nu se tem de moarte; şi cine nu se teme de moarte, la
asta cugetase deseori centurionul aici în Răsărit, cine nu se teme de moarte este
nemuritor.
Trase înapoi frâul calului, se opri; luă cu privirea la rând gloata de ovrei din
jur, mutrele roase, ochii şireţi cuprinşi de flăcări, bărbile unsuroase, părul ţepos,
năclăit… Scuipă cu scârbă; să plece, să plece, să se întoarcă de-acum la Roma,
cu băi multe, cu teatre, amfiteatre şi femei spălate. I s-a făcut silă de Răsărit, de
mirosurile şi duhorile lui şi de ovrei.
Acum crucea fusese înfiptă în vârful colinei, negrii îşi scuturau năduşeala pe
pietre, fiul Mariei se aşezase pe o stâncă, privea negrii, crucea, poporul,
centurionul care descăleca înaintea lor, privea, privea şi nu vedea decât o mare
de ţeste şi deasupra lor cerul aprins. Petru se apropie de el, se aplecă să-i
vorbească, îi vorbi, dar în urechile lui lovea o mare înspumată, nu auzi.
Centurionul făcu semn, dezlegară zilotul, şi acesta se întinse în linişte să se
dezmorţească şi începu să se dezbrace. Magdalena se furişă printre picioarele
cailor, îşi deschise braţele şi dădu să se apropie de el; dar el scutură mâna, o
alungă. O bătrână cu aer nobil, ţeapănă, tăcută, dădu la o parte mulţimea, îl luă în
braţele ei, iar el se aplecă, îi sărută ambele mâini, timp mult, şi o ţinea, şi-o
strângea la sânul său – iar apoi întoarse faţa în altă parte; bătrâna stătu încă puţin,
tăcută, fără lacrimi, şi-l privea.
— Ai binecuvântarea mea, murmură şi merse de se rezemă de o stâncă
împreună cu dulăii negrilor care, întinşi la umbra rară, aşteptau.
Centurionul dădu una, sări iarăşi pe calul său, să-l vadă şi să-l audă toţi, ridică
gârbaciul spre gloată, să înceteze strigătele, vorbi:
— Ovrei, ascultaţi cuvântul meu, vorbeşte Roma, linişte!
Arătă cu degetul pe zilot, care-şi aruncase de-acum zdrenţele şi stătea în soare
şi aştepta.
— Acesta care stă acum gol înaintea Imperiului Roman a ridicat capul
împotriva Romei; a dărâmat, tânăr încă, vulturii împărăteşti, a luat munţii,
îndemna poporul să ia calea munţilor, să se răzvrătească – a sosit, zice, ziua în
care o să iasă Mesia din măruntaiele voastre, să doboare Roma! Tăceţi, nu
strigaţi; răzvrătit, ucigaş, trădător, iată păcatele lui; iar acum ascultaţi, ovrei;
întreb, luaţi voi singuri o hotărâre: ce pedeapsă i se cuvine?
Tăcu, privi roată mulţimea de sus, aştepta. Poporul mugea răscolit, se
îmbrâncea, se mişcau toţi împreună, se repezeau până la centurion, ajungeau
până la picioarele calului său şi îndată se dădeau înapoi înspăimântaţi, se
năpusteau din nou ca valurile.
Centurionul se înfurie; dădu pinteni calului, înaintă spre gloată.
— Întreb, răcni el, răzvrătit, ucigaş, trădător, care e pedeapsa?
Barbă-roşcată sări ieşit din minţi; nu putea să-şi mai potolească inima; voia să
strige: Trăiască libertatea! Deschidea deja gura, dar apăru tovarăşul său Baraba,
îl prinse şi-i astupă gura.
Mult timp nu se auzi decât un vuiet, ca al mării; nimeni nu îndrăznea să
vorbească, ci toţi mârâiau încet, răsuflau gâfâit, oftau. Şi pe neaşteptate,
deasupra vuietului nestatornic se auzi un glas subţire, voinicesc; toţi se întoarseră
cu bucurie şi spaimă; pe umerii lui barbă-roşcată se căţărase iarăşi bătrânul
rabin, îşi ridica ambele mâini piele şi os ca şi când s-ar fi rugat, ca şi când ar fi
blestemat, şi scoase un strigăt:
— Ce pedeapsă: coroana regală!
Poporul mugi să acopere glasul, îi fu milă de rabin; centurionul nu auzi; îşi
puse palma pâlnie la ureche:
— Ce-ai spus, hahamule15? strigă el şi dădu pinteni calului.
— Coroana regală! îşi adună toată puterea şi repetă rabinul.
Faţa lui strălucea, ardea tot, sărea pe grumazul fierarului, ţopăia, juca, credeai
că voia să zboare.
— Coroana regală! strigă din nou fericit că se făcea el gura poporului său şi a
Dumnezeului său şi îşi întinse în dreapta şi-n stânga braţele, ca şi cum ar fi fost
răstignit în văzduh.
Centurionul îşi ieşi din fire; sări jos de pe cal, desprinse gârbaciul de la scara
şeii, înaintă către gloată; călca greu, mişca pietrele, înainta cu perfidie, ca o fiară
grea, ca un bivol sau ca un mistreţ. Mulţimea se ghemui de frică, nu răsufla; nu
se mai auzeau decât greierii din livada de măslini şi corbii care se grăbeau.
Făcu doi paşi şi apoi un altul, se opri; îl izbi putoarea din gurile deschise şi de
la trupurile nespălate, năduşite. Mai înaintă, ajunse în faţa bătrânului rabin;
acesta, căţărat pe grumazul fierarului privea de sus pe centurion şi toată faţa lui
zâmbea fericită; sosise clipa pe care toată viaţa lui o dorea cu ardoare – să fie
omorât şi el, precum profeţii.
Centurionul închise ochii pe jumătate, îl privi, îşi încordă puterea, îşi ţinu
braţul, care fusese ridicat deja, să spargă, ca un pumn, bătrânul cap rebel. Îşi
înfrână mânia, Roma n-avea interesul să omoare bătrânul, acest popor nesupus s-
ar fi ridicat în picioare şi-ar fi apucat iarăşi războiul tâlhăresc; iar Roma nu avea
interesul să-şi vâre iarăşi mâna în acest cuib de viespi. Îşi stăpâni, aşadar,
puterea, încolăci gârbaciul în jurul braţului său şi se întoarse spre rabin, vocea-i
răguşise:
— Faţa ta, bătrâne, zise el, este respectabilă numai pentru c-o respect eu; eu,
Roma, vreau să-i dau preţ; preţ de la sine nu are; şi de aceea nu voi ridica biciul.
Am auzit, ai luat o hotărâre. Acum o voi lua şi eu.
Se întoarse către cei doi sclavi negri care stăteau în dreapta şi-n stânga crucii şi
aşteptau:
— Răstigniţi-l! urlă el.
— Am luat eu hotărâre, spuse cu glas liniştit rabinul, ai luat şi tu, sutaşule; dar
mai rămâne să ia hotărâre unul, cel mai puternic
— Împăratul?
— Nu, Dumnezeu.
Centurionul râse:
— Eu sunt în Nazaret gura împăratului; împăratul este în lume gura lui
Dumnezeu; Dumnezeu, împăratul, Rufus au luat hotărâre.
Zise, desfăşură gârbaciul de pe braţul său şi porni spre vârful colinei, lovind
înfuriat pietrele şi mărăcinii.
— Dumnezeu să ţi-o plătească, blestematule de Dumnezeu, copiilor tăi şi
copiilor copiilor tăi! murmură un bătrân şi-şi ridică braţele spre cer.
În acest timp călăreţii de bronz înconjuraseră crucea, jos poporul, răsuflând cu
nerăbdare, se ridica în vârful picioarelor să vadă, tremura de nelinişte – se va
întâmpla, nu se va întâmpla minunea? Mulţi iscodeau cerul când se va deschide,
femeile desluşiră deja aripi multicolore în văzduh; rabinul, cocoţat pe umerii laţi
ai fierarului, se chinuia să zărească printre picioarele cailor şi hlamidelor roşii ale
călăreţilor ce se petrece acolo sus, în jurul crucii. Privi spre vârful speranţei, spre
vârful deznădejdii, privea şi nu vorbea; aştepta. Îl ştia bătrânul rabin, îl ştia bine
pe Dumnezeul lui Israel, era nemilos, avea legile Sale, Decalogul Său, Îşi dădea,
da, cuvântul Său şi-l ţinea, dar nu Se grăbea; avea măsura Lui şi măsura
timpului, generaţii şi generaţii treceau, iar cuvântul Său stătea nelucrător în
văzduh şi nu cobora pe pământ; iar când cobora de-acum, vai şi-amar de omul pe
care-l alegea să i-l încredinţeze! „De câte ori, de la o margine a Sfintei Scripturi
până la cealaltă, aleşii lui Dumnezeu erau omorâţi şi Dumnezeu nu-Şi întindea
mâna să-i scape! De ce? De ce? Nu au făcut voia Lui? Nu cumva era chiar voia
Lui să fie omorâţi toţi aleşii Lui?“ se întreba rabinul, dar nu îndrăznea să-mpingă
mintea lui mai departe. „Abis este Dumnezeu“, se gândea el, „abis, să nu mă
apropii!“
Fiul Mariei şedea încă sus pe piatră, mai încolo, îşi ţinea strâns, cu amândouă
mâinile, genunchii care tremurau, şi privea. Cei doi negri înhăţaseră zilotul, se
apropiaseră şi santinelele şi se luptau să-l târască râzând în hohote, înjurând, şi
se căzneau să-l urce pe cruce. Câinii ciobăneşti văzură lupta, înţeleseră şi săriră
în sus.
Bătrâna mamă, viţă nobilă, se rupse de stânca unde era rezemată; înaintă.
— Curaj, copilul meu, strigă ea; să nu gemi, să nu te faci de ruşine!
— Este mama zilotului, murmură bătrânul rabin, mama lui, viţă nobilă, din
neamul Macabeilor!
Acum petrecuseră frânghia groasă, îndoită, pe sub subsuorile zilotului, proptiră
scările de braţele crucii şi începură să-l urce încet; era mare la trup, greu, o clipă
crucea se aplecă să cadă; centurionul dădu o lovitură de picior fiului Mariei, iar
el se ridică împleticindu-se, luă tesla şi se duse să întărească crucea cu pietre şi
pene, să nu cadă.
Maria, mama lui nu mai îndură; se ruşină să vadă pe singurul ei fiu totuna cu
gâzii; îşi întări inima, deschise drum cu coatele să treacă, pescarilor din
Ghenizaret li se făcu milă de ea, se prefăcură că n-o văd, iar ea se repezi între
cai, să apuce pe fiul ei, să plece.
Unei bătrâne vecine a ei i se făcu milă de ea; o prinse de braţ:
— Maria, îi zise ea, nu fă asta, unde te duci? Or să te omoare!
— Mă duc să-l scot de-acolo pe fiul meu, răspunse Maria şi izbucni în plâns.
— Nu plânge, Maria, spuse iarăşi bătrâna; uită-te la cealaltă mamă cum stă
neclintită şi priveşte cum îl răstignesc pe fiul ei; uită-te la ea şi fă-ţi curaj.
— Nu plâng numai pentru fiul meu, vecină; plâng şi pentru mama aceasta.
Dar bătrâna, va fi îndurat multe în viaţa ei, clătină capul jumulit.
— Mai bine mama călăului, şopti ea, decât a celui răstignit.
Dar Maria nu auzi, se grăbea; apucă urcuşul, iar ochii ei înlăcrimaţi căutau
peste tot pe fiul ei; dar lumea lăcrimase şi ea, se înceţoşă, şi mama desluşea, ca
printr-o ceaţă deasă, cai, şi arme de bronz, şi o uriaşă, de la pământ la cer, cruce
cioplită de curând.
Un călăreţ se întoarse, o văzu, ridică suliţa şi-i făcu semn să plece, mama se
opri, se aplecă, şi pe sub burţile cailor văzu pe fiul ei îngenuncheat cum urcă şi
coboară tesla şi cum întăreşte crucea în pietre.
— Copilul meu, strigă ea, Iisuse!
Atât de sfâşietor era glasul ei, că acoperi toată zarva oamenilor, şi a cailor, şi a
câinilor care lătrau înfometaţi. Fiul se întoarse, îşi văzu mama, faţa lui se
întunecă, se porni din nou să lovească mai cu furie.
Negrii, căţăraţi pe scări, acum îl întinseseră pe zilot pe cruce, îl ţineau legat cu
frânghia, să nu se rostogolească, şi prindeau piroanele, să-i ţintuiască mâinile.
Picături grele de sânge, calde, împroşcară faţa fiului Mariei; se îngrozi, lăsă
tesla, se trase înapoia cailor, o găsi alături pe mama muribundului. Tremura,
aştepta să audă cărnurile cum se despică; tot sângele lui se adună la mijlocul
fiecărei palme, vinele se umflau, băteau tare, gata să se spargă; simţea în fiecare
palmă o pată rotundă, ca măciulia de cui, şi-l durea.
— Copilul meu, se auzi iarăşi glasul mamei, Iisuse!
Un muget adânc se auzi deasupra pe cruce, un glas sălbatic, din adâncuri, nu
ale omului, din adâncurile pământului: „Adonai!“
Îl auzi poporul, măruntaiele lui se despicară, el însuşi era cel care strigă, sau
pământul, sau cel răstignit căruia îi înfigeau primul cui? Toate erau una, toţi erau
răstigniţi, popor, pământ, zilot, şi mugeau. Sângele ţâşni, stropi caii, o picătură
groasă căzu pe buzele fiului Mariei; caldă, sărată, şi călăul se împletici; dar
ajunse mama lui şi-l apucă în braţele ei, nu căzu.
— Copilul meu, murmură iarăşi ea, Iisuse…
Dar el avea ochii închişi, simţea în mâini, în picioare, în inimă, dureri de
neîndurat.
Bătrâna de viţă nobilă, neclintită, privea pe fiul ei cum se sfâşie de durere sus
pe cele două lemne încrucişate, îşi muşca buzele şi tăcea; dar auzi în spatele ei
pe fiul Tâmplarului cu mama lui, urcă în ea mânia, se întoarse; acesta este iudeul
lepădat care a lucrat crucea fiului ei, aceasta este mama lui care l-a născut; o
apucă supărarea… „Asemenea fii trădători să trăiască, iar fiul meu să se
zvârcolească şi să urle pe cruce!“ Întinse mâinile spre fiul Tâmplarului, se
apropie, se opri asupra lui; el ridică ochii, o văzu palidă, cruntă, nemiloasă; o
văzu şi lăsă capul în jos. Buzele ei se mişcară:
— Te blestem, spuse ea încet, răguşit, te blestem, fiu al Tâmplarului, aşa cum
ai răstignit, să fii răstignit!
Se întoarse către mamă:
— Şi durerea pe care am suferit-o eu, Maria, s-o suferi şi tu!
Apoi, întoarse faţa şi-şi pironi ochii pe fiul ei. Magdalena îmbrăţişase acum
poala crucii, mângâia picioarele zilotului şi jelea; iar părul şi braţele ei se
umpluseră de sânge.
Negrii sfâşiau cu cuţitul, împărţeau acum hainele celui răstignit; aruncară
sorţul, împărţiră zdrenţele lui; rămăsese basmaua lui albă, cu picături groase de
sânge.
— S-o dăm fiului Tâmplarului, ziseră, bine a lucrat şi el, sărmanul.
Îl găsiră şezând încolăcit la soare şi tremurând; îi aruncară basmaua
însângerată.
— Partea ta, meştere, zise unul, şi în celelalte cu bine!
Iar celălalt negru râse:
— Şi în ale tale, meştere! îi făcu el şi-l bătu prieteneşte pe spate.

V
— Să mergem, copiii mei, striga bătrânul rabin şi deschidea braţele şi aduna
din nou mulţimea de bărbaţi şi de femei, năucită, deznădăjduită; să mergem! Am
să vă dezvălui o mare taină, curaj!
O luară pe drumeagurile strâmte, în urmă călăreţii îi mânau ca pe o cireadă,
iarăşi o să curgă sânge, ţipau gospodarii şi încuiau porţile, de două ori bătrânul
rabin căzu alergând, începu iarăşi să tuşească şi să scuipe sânge, îl ridicară în
mâini Iuda şi Baraba, ajunseră gâfâind, buluc, şi se vârâră în sinagogă. Se
înghesuiră înăuntru, se umplu şi curtea, zăvorâră poarta de la intrare.
Agăţaţi toţi de buzele rabinului, aşteptau; în mijlocul atâtor amărăciuni, ce
taină putea să le destăinuie bătrânul, să le îndulcească inima? De ani de zile se
târau chinuiţi din necaz în necaz, din răstignire în răstignire; mereu răsăreau din
Ierusalim, din râul Iordan, din pustiu, sau coborau în fugă din munţi, cu zdrenţe,
cu lanţuri, cu spume pe buzele lor, trimişii lui Dumnezeu – şi toţi erau răstigniţi.
Se ridică un murmur înfuriat; crengile, curmalii care împodobeau zidurile şi
pentalfele16 şi sfintele suluri pe analog cu vorbele umflate – Popor Ales, Pământ
al Făgăduinţei, Împărăţie a Cerurilor, Mesia – nu mai puteau să-i mângâie. Prea
mult a durat nădejdea, a început să se facă deznădejde; omul se grăbeşte,
Dumnezeu nu se grăbeşte, nu puteau să mai aştepte. Şi nici speranţele zugrăvite,
care prindeau cei doi pereţi ai sinagogii, nu-i mai înşelau. Odată rabinul, în
tinereţile lui, citind pe Iezechiel, sărise în sus fermecat de Dumnezeu; striga,
plângea, dansa, dar nu se uşura; cuvintele profetului se făcuseră trup înlăuntrul
său, luă pensule şi vopseluri, se zăvorî în sinagogă şi începu cu furie sfântă să
întindă vedeniile pe pereţi, să se uşureze: pustiu nemărginit, hârci şi oase, munţi
de oase omeneşti, iar deasupra un cer, fier aprins, roşu ca racul; şi-o mână uriaşă
sărea din mijlocul cerului şi înhăţase de grumaz şi ţinea în văzduh pe profetul
Iezechiel. Dar vedenia dădea pe dinafară, prindea şi celălalt perete – iar Iezechiel
stătea acum, cufundat până la genunchi, în mijlocul oaselor, cu gura verde-
închis, deschisă, şi scotea dinlăuntrul său o panglică cu litere roşii: „Popor al lui
Israel, Popor al lui Israel, a sosit Mesia!“ Oasele se înşirau, hârcile se ridicau,
pline de dinţi şi noroi, şi înfricoşătoarea mână apărea iarăşi pe neaşteptate din cer
şi ţinea în palmă, nou-nouţ, numai lumină, numai smarald şi rubin, Noul
Ierusalim.
Privea zugrăvelile, îşi clătina capul său, poporul murmura; iar bătrânul rabin se
mânie:
— De ce murmuraţi? le strigă el; nu credeţi în Dumnezeul părinţilor noştri?
Încă unul a fost răstignit, s-a mai apropiat c-un pas Izbăvitorul; asta înseamnă o
răstignire, puţin credincioşilor!
Apucă un sul de pe analog şi-l desfăşură c-o mişcare nestăpânită; pe fereastra
deschisă intra soarele, o barză coborî din cer şi se aşeză pe acoperişul din faţă, ca
şi cum ar fi vrut s-asculte şi ea. Vesel, triumfător ţâşni glasul din pieptul gârbov:
„Trâmbiţaţi în Sion din trâmbiţa izbânzii! Strigaţi în Ierusalim vestea bucuriei!
Strigaţi: «A sosit Iehova la poporul său». Ridică-te, Ierusalime, sus inimile!
Priveşte: în răsărit şi-n apus Domnul mână pe copiii tăi. Munţii au fost neteziţi,
colinele au fugit, toţi pomii şi-au revărsat miresmele. Ierusalime, pune-ţi
podoaba slavei tale; fericire poporului lui Israel în vecii vecilor!“
— Când? Când? se auzi un glas din mulţime.
Toţi se întoarseră; un bătrânel uscăţiv, stafidit se ridicase în vârful picioarelor
şi striga:
— Când, când, bătrâne?
Rabinul înfăşură cu mânie profeţiile.
— Te grăbeşti, Manase? făcu el; te grăbeşti?
— Mă grăbesc, ştii, răspunse bătrânelul şi-i curgeau lacrimile; nu am timp, o să
mor.
Rabinul întinse mâna, i-l arătă pe Iezechiel cufundat în oase.
— O să înviezi, Manase; priveşte!
— Sunt bătrân, îţi zic; am orbit; nu văd.
Petru se băgă între ei; ziua era de-acum pe sfârşite, noaptea mergea la pescuit
pe lacul Ghenizaret, se grăbea.
— Bătrâne, zise el, ne-ai făgăduit o taină, să se mângâie inima noastră. Care e
taina?
Toţi îşi ţinură răsuflarea; se înghesuiră în jurul bătrânului rabin, intrară şi câţi
mai încăpeau din curte, arşiţă mare şi miros de gloată omenească, paracliserul
aruncă lacrima cedrului17 în cădelniţă să se cureţe aerul de putoare.
Bătrânul rabin urcă într-o strană, să nu plesnească.
— Copiii mei, spuse el ştergându-şi năduşeala, inima noastră s-a umplut de
cruci; barba mea neagră a încărunţit, barba mea căruntă a albit, dinţii mi-au căzut
la pământ, ceea ce a strigat moş Manase strigam şi eu ani în şir: Până când,
Doamne, până când? Voi muri oare fără să văd pe Mesia? Întrebam, întrebam, şi
într-o noapte s-a petrecut minunea: Dumnezeu a răspuns. Nu, nu a fost minune
aceasta; ori de câte ori întrebăm, Dumnezeu răspunde, dar trupul e plin de noroi,
tare de urechi, şi nu auzim; totuşi în noaptea aceea am auzit – şi aceasta a fost
minunea.
— Ai auzit? Pe toate să le spui, bătrâne! strigă iarăşi Petru.
Îşi făcu loc cu coatele şi se opri înaintea rabinului; iar bătrânul se aplecă, privi
spre Petru şi zâmbi:
— Pescar ca şi domnia ta, Petru, este şi Dumnezeu; iese şi El noaptea şi
pescuieşte; mai mult când e lună plină. Iar în noaptea aceea luna deplin rotundă
plutea pe cer, un cer alb ca laptele, preamilos, binevoitor. Nu puteam să-nchid un
ochi, nu mă-ncăpea casa, am luat ulicioarele, am ieşit afară din Nazaret, am urcat
sus, m-am aciuat la o stâncă, cu ochii aţintiţi spre miazăzi, către sfântul
Ierusalim. Luna se apleca şi mă privea ca un om şi-mi zâmbea; o priveam şi eu,
gura ei, obrajii, orbitele ochilor, şi oftam, deoarece simţeam că-mi vorbea, îmi
vorbea în tăcerea nopţii, iar eu nu puteam să aud… Jos pe pământ se legăna o
frunză, câmpul nesecerat mirosea ca o pâine, iar din munţii dimprejurul meu,
Taborul, Ghelboe şi Carmelul, curgea lapte… „Aceasta este noaptea lui
Dumnezeu“, mă gândeam eu, „această lună plină va fi faţa de noapte a lui
Dumnezeu, aşa vor fi nopţile în Ierusalimul ce va să fie…“
Şi îndată ce m-am gândit la aceasta, mi s-au umplut ochii de lacrimi; m-a luat
mâhnirea, m-a luat teama – am îmbătrânit, o să mor oare fără să se bucure ochii
mei de Mesia?
Am sărit în picioare, mă apucase iarăşi turbarea sfântă, am descins, m-am
despuiat, am rămas înaintea ochiului lui Dumnezeu cum m-a născut mama mea.
Ca să mă vadă cum am îmbătrânit, cât m-am uscat şi m-am răsucit ca frunza
smochinului toamna, ca strugurele pe care l-au mâncat păsările şi a rămas
ciorchine fără boabe atârnat în vânt; să mă vadă, să-i fie milă de mine şi să facă
repede!
Şi în timp ce stăteam gol-goluţ înaintea Domnului, simţeam că lumina lunii îmi
străbate carnea, mă făcusem tot duh, m-am unit cu Dumnezeu, am auzit glasul
Lui, nu în afară, nu deasupra mea; înlăuntrul meu. În mine; de acolo ne vine
adevăratul glas al lui Dumnezeu. Am auzit: „Simeon, Simeon, nu te voi lăsa să
mori înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale pe Mesia!18“
„Doamne, ia spune-o din nou!“ am strigat. „Simeon, Simeon, nu te voi lăsa să
mori înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale pe Mesia!“ Mintea
mea s-a cutremurat de bucurie; am început să bat din mâini, din picioare, să joc
gol-goluţ în lumina lunii. Cât a durat jocul? O clipită? O mie de ani? M-am
săturat, m-am uşurat; m-am îmbrăcat, m-am încins, am coborât în Nazaret. Până
să mă vadă cocoşii de sus de pe acoperişurile caselor, începuseră să cânte, cerul
râdea, se trezeau păsările, uşile se deschideau şi-mi spuneau bună ziua, iar
sărăcăcioasa mea casă strălucea, buiandrugi, praguri, uşă şi ferestre, numai
rubin, lemne, şi pietre, şi oameni, şi păsări adulmecau în jurul meu pe
Dumnezeu; chiar şi centurionul, băutorul de sânge, s-a oprit uluit: „Ce-ai păţit,
bătrâne rabin?“ m-a întrebat; „eşti tăciune aprins; ai grijă, să nu pui foc
Nazaretului!“ Dar eu nu i-am răspuns, să nu-mi pângăresc răsuflarea.
De ani ţin bine ascunsă taina asta a mea; mă bucuram de ea cu râvnă, cu
mândrie, singur-singurel şi aşteptam; însă astăzi, în această zi neagră, în care a
fost înfiptă o nouă cruce în inima mea, nu mai îndur, mi-e milă de popor,
dezvălui vestea voioasă: Vine, nu mai este departe, la vreo fântână aici, aproape
de noi se va fi oprit să bea apă, la vreun cuptor, unde-au scos pâinea, să mănânce
o bucată de pâine, dar, oriunde-ar fi, o să apară; pentru că a spus-o Dumnezeu şi
ce a spus El, nu-şi ia vorba-napoi: „Nu vei muri, bătrâne Simeon, înainte de-a
vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale pe Mesia!“ În fiecare zi simt că-mi
pleacă puterea, şi cu cât pleacă, cu atât se apropie şi Izbăvitorul; am optzeci şi
cinci de ani, nu poate să mai întârzie!
Unul spân, pocit, saşiu, cu mutră slabă, ascuţită, sări:
— Şi dacă trăieşti o mie de ani, bătrâne? Şi dacă dumneata nu mori niciodată,
bătrâne? Am văzut-o şi pe-asta; Enoh şi Ilie trăiesc încă! spuse el, şi ochişorii lui
saşii îi jucară plini de şiretenie.
Dar rabinul se făcu acum că nu aude; totuşi vorbele şuierate ale saşiului îi
străpunseră inima ca nişte cuţite; ridică poruncitor mâna:
— Vreau să rămân singur cu Dumnezeu; duceţi-vă!
Locul se goli, poporul se împrăştie, bătrânul rabin rămase singur-singurel;
încuie uşa de la intrare, se rezemă de peretele unde profetul Iezechiel plutea în
văzduh şi căzu pe gânduri. „Dumnezeu este atotputernic“, cugeta el, „ceea ce
vrea face; nu cumva are dreptate preaisteţul Toma? Vai, dacă Dumnezeu va
hotărî să trăiesc o mie de ani! Şi dacă va hotărî ca eu să nu mor niciodată?
Atunci Mesia? Oare zadarnică este nădejdea neamului lui Israel? De mii de ani
păstrează Cuvântul lui Dumnezeu în măruntaiele lui şi-L hrăneşte, precum mama
sămânţa. Ne-a mâncat carnea şi oasele, ne-a topit, numai pentru Fiul acesta
trăim, l-au prins durerile, strigă seminţia lui Avraam, izbăveşte-o de-acum,
Doamne! Tu eşti Dumnezeu, rabzi, noi nu răbdăm, fie-ţi milă!“
Umbla de ici-acolo prin sinagogă, ziua coborâse de-acum, zugrăvelile se
stinseră, pe Iezechiel îl înghiţi umbra; bătrânul rabin privea în jurul său umbrele
care coborau, îi veniră în minte câte-a văzut şi-a păţit în viaţa lui, de câte ori, cu
câtă dorinţă arzătoare a alergat din Galileea la Ierusalim, din Ierusalim în pustiu,
vânând pe Mesia. Dar fără încetare o cruce era capătul nădejdii lui şi se întorcea
din nou ruşinat în Nazaret. Totuşi, astăzi…
Îşi prinse capul cu amândouă mâinile:
— Nu, nu, murmură el cu spaimă, nu, nu, nu se poate!
De zile şi nopţi în şir îi trosnea mintea, să se spargă; o nouă nădejde intrase
înlăuntrul său, mai mare decât mintea lui, o nebunie, un demon, şi-l mânca. Nu
era prima oară; de ani nebunia asta îşi înfigea unghiile în creierul lui; o alunga,
venea din nou; ziua nu îndrăznea, venea noaptea; noaptea în întuneric sau în
visele lui.
Totuşi, astăzi, astăzi, ziua la amiază… Dacă este el?
Se sprijini de perete, închise ochii; iată-l, trece iarăşi pe dinaintea lui, gâfâind,
împovărat cu crucea, iar în jurul lui văzduhul tremură; la fel o să tremure şi-n
jurul arhanghelilor… Ridică ochii; niciodată bătrânul rabin n-a văzut atâta cer în
ochii omului! Să nu fie el? Doamne, Doamne, de ce mă chinui? De ce nu
răspunzi?
Profeţiile ieşeau din umbră, fulgere, să ia seama; iar capul lui bătrân acum se
umplea de lumină, acum se cufunda, fără speranţă, în întuneric. Se deschideau
adâncurile sufletului său şi se iveau pe neaşteptate patriarhii; înlăuntrul lui îşi
pornea din nou călătoria fără sfârşit neamul lui, încăpăţânat, rănit de-atâtea ori,
cu Moise, berbecul înaintaş, cu coarne răsucite, din pământul robiei, până-n
pământul Canaan; şi acum, din pământul Canaan până-n Ierusalimul ce va fi să
fie. Iar în această nouă călătorie nu deschidea drum patriarhul Moise, ci un altul,
mintea rabinului trosnea, un altul, cu-o cruce pe umăr…
C-un pas ajunse la uşa de la intrare, o deschise; îl lovi vântul, răsuflă; soarele
apusese, păsările se întorceau să doarmă, drumeagurile se umplură de umbre,
pământul se răcori. Încuie, îşi petrecu cheia grea la cingătoare, o clipă şovăi, dar
deodată luă hotărârea şi porni, încovoiat, spre casa Mariei.
Maria şedea în curticica mică a casei ei, pe un scaun înalt şi torcea. Ziua încă
dura, era vară, iar lumina se târa încet pe faţa pământului şi nu voia să plece.
Oameni şi boi de plug se întorceau de la muncile lor de-afară, gospodinele
aprindeau focul pentru gătitul cinei, lemnul ars la chindie mirosea plăcut. Torcea
Maria, iar mintea ei se-nvârtea, se răsucea împreună cu fusul, amintire şi
închipuire se întâlneau, jumătate adevărată, jumătate poveste viaţa ei, de ani
îndura umila răsplată a unei zile de muncă şi, pe neaşteptate, ca un păun
împopoţonat, nechemat, venea minunea şi acoperea viaţa ei chinuită cu aripile ei
lungi de aur.
— Du-mă unde vrei, Doamne, fă cu mine ce vrei. Tu mi-ai ales bărbatul, Tu
mi-ai dăruit fiul, Tu mi-ai dat chinul. Îmi spui: strigă, şi strig; îmi spui: taci, şi
tac; ce sunt eu? un pumn de lut în mâinile Tale şi mă plăsmuieşti; fă-mă ce vrei;
numai un singur lucru Te rog: Doamne, fie-Ţi milă de fiul meu!
Un porumbel alb ca neaua zbură de pe acoperişul din faţă, bătu din aripi o clipă
deasupra capului ei şi apoi se lăsă jos, cu mândrie, pe pietrişul curţii şi începu să
umble şi să facă ocoluri în jurul picioarelor Mariei; desfăcea coada, îndoia gâtul
în sus, înclina capul şi-o privea pe Maria, iar ochiul lui rotund strălucea în
lumina chindiei, ca un rubin. O privea, îi vorbea, ar fi vrut să-i vestească o taină,
ah, de-ar fi venit bătrânul rabin, el ştie limba păsărilor, i-ar fi tălmăcit… Privea
porumbelul, i se făcu milă de el, îşi lăsă la o parte fusul, îl strigă cu blândeţe, iar
acesta, voios, făcu o săritură şi urcă pe genunchii ei lipiţi. Şi acolo, de parcă
aceşti genunchi îi dorea cu înfocare, aceasta era toată taina, se ciuci, închise
aripile şi rămase nemişcat.
Maria simţi povara dulce, zâmbi. „Ah, de-ar fi să coboare Dumnezeu totdeauna
atât de dulce peste om!“ se gândi ea. Şi îndată ce se gândi la aceasta, îi veni
iarăşi în minte dimineaţa în care urcaseră cei doi, cei doi logodnici, pe vârful
profetului Ilie, pe muntele sărutat de cer, Carmelul, să roage pe profetul de foc să
mijlocească la Dumnezeu să aibă un fiu şi-l vor închina harului Său. În aceeaşi
seară urmau să se căsătorească, şi porniseră înainte de-a se revărsa zorii să-i
binecuvânteze pustnicul înfocat dătător de fulgere. Limpede era cerul, preadulce
toamna, ca furnicile oamenii adunaseră rodul, mustul fierbea în ciubere,
smochinele se uscau în ciorchini la grinzi, Maria de cincisprezece ani, ginerele
cu barba căruntă, dar ţinea în mâna puternică sortitul toiag înflorit şi se sprijinea
în el.
La amiază au ajuns pe vârful sfânt, au îngenuncheat, au atins însângeratul
granit ascuţit cu vârful degetelor, şi tremurau; o scânteie sări din granit şi aprinse
vârful degetului Mariei. Iosif îşi deschise gura să strige pe cruntul stăpân al
vârfului, dar n-apucă; de la temeliile cerului, mugind, norii se năpustiră încărcaţi
de mânie şi grindină şi se rotiră ca-ntr-o pâlnie deasupra granitului ascuţit. Şi
cum se repezi Iosif să-şi apuce logodnica să se vâre în vreo peşteră, Dumnezeu
aruncă din praştie un trăsnet înspăimântător, cer şi pământ se uniră, iar Maria
căzu cu faţa în sus, leşinată. Când îşi reveni şi deschise ochii şi privi roată în
jurul ei, îl văzu, întins cu faţa în jos pe granit, pe Iosif damblagit.
Maria întinse mâna şi mângâie, uşor, să nu-l înspăimânte, porumbelul de pe
genunchii ei.
— Cu sălbăticie a coborât atunci Dumnezeu, cu sălbăticie mi-a vorbit… Ce
mi-a spus?
Adesea o întrebase rabinul, care fusese uluit de minunile în lanţ ce-o
împresurau pe Maria.
— Ia aminteşte-ţi, Maria, aşa, prin fulger, vorbeşte uneori Dumnezeu
oamenilor, încearcă să-ţi aminteşti, ca să aflăm soarta fiului tău, îi spunea el.
— A fost tunet, bătrâne, se rostogolea şi cobora din cer, ca un car cu boi.
— Iar în urma tunetului, Maria?
— Da, ai dreptate, bătrâne, în urma tunetului vorbea Dumnezeu, dar n-am
putut să desluşesc nici un cuvânt limpede, iartă-mă.
Mângâia porumbelul şi se căznea, după treizeci de ani, să-şi reamintească
fulgerul şi să desluşească vorba cea ascunsă…
Închise ochii; în palma ei simţea trupşorul cald al porumbelului şi inima lui
care bătea. Şi pe neaşteptate, fără să simtă cum, fără să ştie de ce, însă era sigură
– fulgerul şi porumbelul erau una, bătaia aceasta a inimii şi tunetul, toate erau
Dumnezeu; Maria scoase un strigăt şi sări în sus îngrozită; întâia oară auzi acum
clar cuvântul ascuns în tunet, în gânguritul porumbelului: „Bucură-te, Marie…
Bucură-te, Marie…“19 era sigură de-acum că Dumnezeu îi strigase: „Bucură-te,
Marie…“
Se întoarse, văzu pe bărbatul ei rezemat de perete tot deschizând şi închizând
gura; se înserase de-acum şi încă se chinuie şi năduşeşte… Trecu pe dinaintea
lui, nu-i vorbi, se opri în prag să se uite dacă nu cumva vine fiul ei, îl văzuse că-
şi răsuceşte în jurul părului basmaua însângerată a celui răstignit şi coboară spre
câmp… Unde s-o fi dus? De ce întârzie? Iarăşi îl vor prinde zorii zilei pe
ogoare?
Mama se întoarse în prag şi văzu pe bătrânul rabin cum se sprijină cu greu în
cârja lui şi cum vine gâfâind; iar în stânga şi-n dreapta tâmplelor lui zulufii albi
se legănau în adierea de seară, care începu să coboare de pe Carmel.
Maria se dădu la o parte cu respect, rabinul intră, luă şi mângâie mâna fratelui
său, nu-i vorbi, ce să-i spună? Mintea lui era cufundată în ape întunecate; se
întoarse la Maria.
— Ochii tăi strălucesc, Maria, spuse el, ce ai? A venit iarăşi Domnul?
— Am găsit, bătrâne! făcu Maria neputând să se stăpânească.
— Ai găsit? Ce, cu puterea lui Dumnezeu?
— Cuvântul fulgerului.
Rabinul tresări:
— Mare e Dumnezeul lui Israel, strigă el, ridicându-şi mâinile în sus; tocmai
pentru asta vin, Maria, să te întreb iarăşi… Astăzi, ştii, a fost răstignită o nădejde
a noastră, şi inima mea…
— Am găsit, bătrâne, spuse din nou Maria; pe când şedeam astă-seară şi
torceam şi-mi venea iarăşi în minte fulgerul, am simţit, pentru întâia oară, că
tunetul se linişteşte înlăuntrul meu şi am auzit în urma tunetului, potolit,
limpede, un glas, glasul lui Dumnezeu: „Bucură-te, Marie!“
Rabinul se prăbuşi pe un scaun, îşi prinse tâmplele cu ambele mâini şi se
cufundă în gânduri; apoi după mult timp săltă capul.
— Nimic altceva, Maria? Apleacă-te bine înlăuntrul tău, să auzi; de cuvântul
pe care-l vei rosti poate să atârne soarta Israelului.
Maria se înspăimântă auzind cuvintele rabinului; îşi agăţă din nou mintea în
tunet, pieptul îi tremura.
— Nu, murmură ea în sfârşit, secătuită; nu, bătrâne… A spus şi altele, multe
altele, dar nu pot, mă străduiesc, dar nu pot să aud.
Rabinul îşi puse mâna pe capul ei cu ochi mari:
— Posteşte şi roagă-te, Maria, spuse el, nu-ţi împrăştia mintea în cele
trecătoare, sunt sclipiri de-o clipă, strălucirea fulgerului este lumină? nu
desluşesc, dă târcoale feţei tale: posteşte şi roagă-te, şi-o s-auzi… „Bucură-te,
Marie“, cu bunătate începe cuvântul lui Dumnezeu; chinuie-te să auzi cele ce-au
urmat.
Maria se apropie de o poliţă pentru urcioare, să-şi ascundă tulburarea,
desprinse din cui o cupă de bronz, o umplu cu apă proaspătă, luă o mână de
curmale şi se plecă să le dăruiască bătrânului.
— Nu mi-e foame, nu mi-e sete, Maria, spuse el, să fii sănătoasă; stai jos, am
să-ţi vorbesc.
Maria luă cel mai scund scaun, se aşeză la picioarele rabinului; îşi lăsă capul în
jos, aşteptă.
Bătrânul încerca unul câte unul cuvintele în mintea lui, tare anevoios era ceea
ce voia să spună, era o speranţă ca o pânză de păianjen atât de plăpândă şi de
neapucat, încât nu ştia ce cuvinte gingaşe şi de neprins să găsească, să n-o
îngreuneze mult şi s-o facă certitudine. Nu voia nici s-o înspăimânte pe mamă.
— Maria, spuse el în sfârşit, aici în casa aceasta, umblă ca un leu al pustiului o
taină… Nu eşti aidoma celorlalte femei, Maria; n-o simţi?
— Nu, n-o simt, bătrâne, murmură Maria; sunt ca toate celelalte femei, iubesc
toate grijile şi bucuriile femeii, îmi place să spăl, să gătesc, să merg la fântână, să
tăifăsuiesc plăcut cu vecinele şi să mă aşez, la chindie, în prag, să privesc
trecătorii. Iar inima mea, ca a tuturor femeilor, bătrâne, este şi-n mine plină de
durere.
— Nu semeni cu celelalte femei, Maria, spuse din nou cu glas ceremonios
rabinul şi-şi ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut să-mpiedice orice părere potrivnică.
Iar fiul tău…
Rabinul se opri; acesta, cum să găsească cuvinte să i-o spună, era lucrul cel
mai anevoios. Privi sus la cer, ciuli urechea; sus în copaci păsări care se rânduiau
să doarmă, altele care se rânduiau să se trezească, se-nvârtea roata, ziua cobora
sub picioarele oamenilor.
Rabinul oftă; cum fug zilele, cum se vânează, cu ce turbare, una pe cealaltă, se
revarsă zorii, se înserează, trece soarele, trec lunile, copiii ajung bărbaţi, părul
negru se albeşte, marea roade uscatul, munţii se despoaie – şi Cel Aşteptat încă
nu se iveşte!
— Fiul meu… făcu Maria şi glasul îi tremura; fiul meu, bătrâne?
— Nu seamănă cu ceilalţi fii, Maria, răspunse cu îndrăzneală rabinul.
Îşi cântări iarăşi cuvintele şi peste puţin timp zise:
— Uneori, noaptea, când este singur şi crede că nu-l vede nimeni, străluceşte
rotundul feţei lui, Maria, în întuneric. Eu, Dumnezeu să mă ierte, dar am deschis
o mică gaură sus în perete, mă caţăr şi pe-acolo îl văd, urmăresc ce face. Pentru
că, o spun, le-am încurcat, la nimic nu-mi foloseşte înţelepciunea, înfăşor,
desfăşor Scripturile, nu pot să înţeleg ce este, cine este… Îl urmăresc într-ascuns
şi desluşesc în întuneric o lumină, Maria, care-l linge şi care-i mănâncă faţa.
Tocmai de-aceea zilnic se face mai palid şi se topeşte; nu este boala, nu este
rugăciunea şi postul, nu, este lumina care îl mănâncă.
Maria oftă: „Vai mamei ce face un fiu care să nu semene cu ceilalţi…“ se
gândi ea, dar nu vorbi.
Bătrânul se aplecă acum spre Maria, îşi coborî glasul, buzele îi ardeau.
— Bucură-te, Maria, spuse el, atotputernic este Dumnezeu, de necercetat
vrerile lui, poate fiul tău…
Dar nefericita mamă scoase un strigăt:
— Fie-ţi milă de mine, bătrâne! Profet? Nu, nu, Dumnezeu, şi de-o are scrisă,
s-o şteargă! Om îl vreau ca toţi, nu mai sus, nu mai jos, ca toţi. Să lucreze şi el,
precum odată şi tatăl lui, copăi, leagăne, pluguri, uneltele casei, şi nu ca acum,
cruci, să răstignească oameni. Să se însoare cu-o fată de gospodar din casă
cinstită, cu zestre, şi să fie bun agonisitor, să facă prunci şi nepoţi, să ne laude
lumea, la plimbare.
Rabinul se sprijini cu greu în cârja lui, se ridică.
— Maria, spuse el cu asprime, dacă ar asculta Dumnezeu pe mame, am putrezi
în trai bun şi în siguranţă; gândeşte-te la cele ce-am vorbit noi, îndată ce-o să
rămâi singură… spuse şi se întoarse la fratele său, să-i zică noapte bună; cu ochii
sticloşi, fără a moţăi, cu limba atârnată, acesta ţintuia văzduhul şi se căznea să
vorbească.
Maria clătină capul:
— De dimineaţă se căzneşte şi încă nu s-a descătuşat, spuse ea, se apropie şi-i
şterse gura strâmbată care-i curgea.
Dar în clipa în care rabinul îşi întindea mâna să-i spună noapte bună şi Mariei,
uşa se deschise hoţeşte şi se ivi în prag fiul. Faţa îi strălucea în întuneric, iar
basmaua însângerată era lipită de păr; se înnoptase, nu i se vedeau picioarele
prăfuite, pline de sânge, şi nici lacrimile grele, care-i brăzdau încă obrajii.
Păşi pragul, privi răpitor în jurul său, desluşi pe rabin şi pe mama lui, iar în
întuneric, aproape de perete, ochii sticloşi ai tatălui său.
Maria dădu s-aprindă opaiţul; dar rabinul o ţinu:
— Aşteaptă, murmură el, o să-i vorbesc.
Îşi întări inima, se apropie de el.
— Iisuse, spuse el tandru cu glas coborât să n-audă mama, Iisuse, copilul meu,
până când o să-I stai împotrivă?
Şi atunci se auzi un strigăt sălbatic şi coliba se cutremură:
— Până o să mor!
Şi deodată, ca şi cum s-ar fi vărsat toată puterea lui, se prăbuşi la pământ; se
rezemă de perete şi începu să gâfâie. Bătrânul rabin dădu iarăşi să-i vorbească,
se aplecă asupra lui, dar îndată sări înapoi; ca şi cum s-ar fi apropiat de un foc
mare şi i-ar fi ars faţa. „Este Dumnezeu în jurul lui“, se gândi el, „Dumnezeu, şi
nu lasă pe nimeni să se apropie de el; să plec!“
Rabinul plecă îngândurat, închise uşa şi, ca şi când ar fi aşteptat în întuneric o
fiară, Maria nu îndrăznea să aprindă lumina. Stătea dreaptă în mijlocul casei şi
trăgea cu urechea la bărbatul ei care croncănea deznădăjduit şi la fiul ei, prăbuşit
la pământ, cum răsuflă cu spaimă, ca şi cum s-ar fi înăbuşit; ca şi cum îl
înăbuşeau; cine îl înăbuşea? Nefericita mamă, cu unghiile înfipte în obraji,
întreba, şi iar întreba, se plângea lui Dumnezeu – „mamă sunt“, striga ea, „nu ţi-e
milă de mine?“ Dar nimeni nu răspundea.
Şi pe când, neclintită, mută, Maria simţi toate vinele trupului ei cum îi
tremurau, auzi un strigăt sălbatic, triumfător; se dezlegase limba damblagitului,
ieşi în sfârşit, silabă cu silabă, din gura strâmbată, cuvântul întreg şi răsună
coliba: „A – DO – NA – I!“ Iar îndată ce-l rosti, bătrânul se cufundă dintr-odată,
ca un plumb, în somn.
Maria prinse curaj, aprinse opaiţul; se apropie de vatră, îngenunche, săltă
capacul oalei de lut, care fierbea, să vadă dacă are apă câtă trebuie, dacă e nevoie
de sare…

VI
Alb-albăstrui se însenina cerul, Nazaretul era cufundat în somn încă şi visa,
Luceafărul de dimineaţă suna din clopoţel deasupra pernei, iar lămâii şi curmalii
erau încă înfăşuraţi într-un văl albastru-trandafiriu; linişte adâncă; nici cocoşul
negru nu cântase încă; fiul Mariei deschise uşa, cearcăne de un albastru-închis
încinseseră ochii lui, dar mâna nu-i tremura; deschise uşa şi, fără să se întoarcă
înapoi să-şi vadă nici mama, nici tata, fără să închidă uşa, părăsi casa părintească
pentru totdeauna. Făcu doi paşi, trei, se opri; ca şi cum ar fi auzit două tălpi grele
pornind împreună cu el; se întoarse înapoia lui, nimeni. Strânse cingătoarea de
piele cu cuie, îşi legă la păr baticul cu pete roşii, luă ulicioarele strâmte şi
întortocheate, un câine îl lătră cu tristeţe, o cucuvea simţi că se apropie lumina şi
zbură surd, înspăimântată, pe deasupra capului lui. Trecu grăbit pe lângă porţile
încuiate, ieşi în grădinile cu livezi; se porniră de-acum să ciripească întâi şi-ntâi
puii de rândunele; într-o bostănărie un bătrân era înhămat şi învârtea roata de la
fântână; începea ziua.
Nici traistă, nici toiag, nici sandale; şi drumul era lung. Să treacă prin Cana,
Tiberiada, Magdala, Capernaum, să ocolească lacul Ghenizaret, să intre în
pustiu… Auzise despre o mănăstire de-acolo, despre oameni virtuoşi şi simpli,
îmbrăcaţi în veşminte albe ca neaua. Nu mâncau carne, nu beau vin, nu atingeau
femeie; se rugau numai lui Dumnezeu şi ştiau ierburile şi vindecau bolile
trupului; ştiau tainice descântece şi vindecau sufletul de demoni. De câte ori îi
vorbise despre această sfântă mănăstire unchiul lui, rabinul, oftând! Unsprezece
ani petrecuse acolo singur, slăvind pe Dumnezeu, vindecând oamenii; dar într-o
zi, vai!, îl călări ispita atotputernică, ştii, este şi ea, văzu o femeie, părăsi viaţa
neprihănită, îşi dezbrăcă rasa albă, se însură şi i se născu, aşa-i trebuie!,
Magdalena; pe drept pedepsi Dumnezeu pe cel lepădat de El!
— Acolo voi merge, acolo înăuntru mă voi vârî, sub aripile Lui… murmură
fiul Mariei şi iuţi pasul.
Ce bucurie era aceasta, de cât timp dorea cu ardoare, de când era de
doisprezece ani, să lase casă şi părinţi, să arunce piatră în urma lui, să scape de
amărăciunile mamei, de mugetele tatălui şi de umilinţele, care mănâncă sufletul,
de grijile zilnice! Să scuture praful oamenilor de pe picioarele lui şi să plece, să
se adăpostească în pustiu. Iar astăzi, în sfârşit, dădu una, le-aruncă pe toate
înapoia lui, ieşi din roata oamenilor, fu răpit întreg de roata lui Dumnezeu, se
slobozi!
Faţa palidă şi amărâtă străluci o clipă; poate cârligele lui Dumnezeu îl agăţau
de-atâţia ani ca să-l ducă acolo unde acum, neagăţat de ele, merge de la sine.
Începe oare să se unească dorinţa lui cu dorinţa lui Dumnezeu? Nu este aceasta
cea mai mare, cea mai anevoioasă datorie a omului? Nu asta înseamnă fericire?
Simţi că i se uşurează inima; nici cârlige de-acum, nici lupte şi strigăte; cu prea
multă milostivire veni Dumnezeu la revărsatul zorilor, ca o adiere uşoară,
răcoroasă, şi-i spuse: „Să mergem!“ Şi deschise uşa; iar acum, ce împăcare este
aceasta, ce fericire! „Nu rabd“, spuse el, „voi înălţa capul să cânt psalmul
izbăvirii: Tu, acoperiş şi scăpare a mea, Doamne…“ Bucuria nu încăpea în inima
lui; se revărsa în afară; înainta în lumina dulce a zorilor de zi, în marea milă a lui
Dumnezeu – măslinii, viile, semănăturile – şi psalmul bucuriei ţâşnea din
rărunchii lui şi voia să urce la cer. Săltă capul, deschise gura, însă pe neaşteptate
suflarea i se tăie; auzi în clipa aceea clar în urma lui alergând cele două tălpi;
micşoră pasul, trase cu urechea; ambele tălpi îşi stăpâniră alergarea. Genunchii i
se tăiară; se opri, se opriră şi ele.
— Ştiu cine eşti, murmură şi tremura; ştiu…
Dar inima i se întări, se întoarse brusc, să apuce să vadă: nimeni!
De mult soare cerul se făcuse roşu-vişiniu, vânt nu sufla, spicele coapte îşi
plecau capul şi aşteptau secera. Nimeni, nici animal, nici om, şi câmpul era
deschis; numai în urmă, în Nazaret, în una-două case, începea deja să urce
fumul; femeile se trezeau.
Inima îi veni puţin la loc: „Să nu pierd timpul“, se gândi el, „s-o iau la picior,
să ocolesc pe-acolo colina, să mă pierd…“ Şi începu să alerge.
În dreapta şi-n stânga lui, de un stat de om semănăturile; aici în câmpia aceasta
a Galileii, s-a născut întâia oară grâul; aici, şi viţa-de-vie, şi încă se mai târau pe
coastele muntelui viile sălbatice. Departe se auzi cum scârţâie un car cu boi;
măgăruşii ţâşneau din ogoare, adulmecau văzduhul, îşi ridicau cozile şi răgeau.
Apărură primele secerătoare; râsete, taifasuri, secerile ascuţite străluceau, soarele
le văzu, se ridică şi căzu pe braţele lor, pe gâturi şi pe fluierele picioarelor.
Văzură de departe pe fiul Mariei alergând, izbucniră în râsete:
— Pe cine vânezi, bre, îi strigară, cine te hăituieşte?
Dar când se apropie şi-l văzură de-aproape, îl cunoscură, tăcură toate, se
înghesuiră una în alta:
— Călăul! murmurară ele; călăul, blestemat fie el! L-am văzut ieri cum
răstigneşte…
— Priveşte baticul pe care-l poartă; numai sânge!
— Este partea lui din hainele celui răstignit; sângele nevinovatului pe capul
lui!
Luară drumul; dar gâtlejul lor se-astupase acum; nu râdeau.
Fiul Mariei trecu mai departe, lăsă în urma lui femeile venite la seceriş,
străbătu holdele, apucă viile în jos pe coasta muntelui; văzu un smochin, dădu să
se oprească, să rupă o frunză, să o miroasă; tare îi mai plăcea mirosul frunzelor
de smochin, îi amintea de subsuoara omului. Când era mic, închidea ochii, le
mirosea şi i se părea că se vâra din nou la sânul mamei lui şi sugea ţâţă. Dar în
clipa în care se opri şi întinse mâna să rupă frunza, o năduşeală rece îi scăldă
trupul; cele două tălpi care alergau în urma lui se opriră şi ele.
Părul i se ridică; cu braţul încă în aer, îşi trecu privirea împrejur; pustiu, numai
Dumnezeu; ogoare umede, frunzele picurau, un fluture, în scorbura unei stânci,
se căznea să-şi deschidă aripile ude, să plece.
— O să strig, se hotărî, o să strig, să mă uşurez!
Când rămânea singur pe munte sau la amiază pe câmpul pustiu, bucuria era
prea mare?, amărăciunea era prea multă?, sau, deasupra tuturor, teama era prea
mare?, simţea că peste tot îl înconjura Dumnezeu şi scotea un strigăt sălbatic, ca
şi cum ar fi vrut să scape printr-un salt. Când ţipa ca un cocoş, când urla ca un
şacal înfometat, când iarăşi ca un câine bătut. Dar în clipa în care deschidea gura
să strige, ochi un fluture care se căznea să-şi desfacă aripile; se aplecă, îl ridică
încet şi îl puse sus pe o frunză de smochin, pe care începuse s-o bată soarele.
— Fratele meu, murmură el, fratele meu… şi-l privea cu milă.
Lăsă în urma lui fluturele să se încălzească şi se porni iarăşi la drum; şi îndată
se auziră în surdină, pe pământurile umede, câţiva paşi în urma lui, tălpile. La
început, când porniră din Nazaret, răsunetul lor părea că ar fi venit de foarte
departe şi foarte uşor; încet-încet, prindeau curaj, se apropiau, peste puţin, se
gândea fiul Mariei, înfiorându-se, peste puţin o să-l ajungă. „Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu“, murmură el, „dă s-ajung repede la mănăstire, înainte de-a
apuca să se năpustească asupra mea.“
Soarele cuprinse acum câmpul, lovea păsările, animalele, oamenii, un vuiet
amestecat urcă de pe ţarini, capre şi oi se mişcară pe coasta de munte, ciobănaşul
începu să cânte din fluierul său, lumea se îmblânzi. Peste puţin, îndată ce va
prinde dincolo, în stânga lui, plopul uriaş, are să vadă iubitul său sat vesel, Cana.
Când încă nu-i mijiseră tuleiele şi încă nu-l agăţase Dumnezeu în cârlig, de câte
ori nu venise cu mama lui la bâlciurile zgomotoase! De câte ori nu privise şi el
cu mândrie fetele din toate satele din jur cum joacă sub acest plop mare, cu
frunziş des, de se sfărâma voios pământul! Dar odată, când era de douăzeci de
ani şi stătea tulburat sub plop şi ţinea un trandafir…
Se înfioră. Apăru iarăşi pe neaşteptate înaintea lui Aceea, în taină sărutată, de o
mie de ori sărutată, şi-avea ascunse la pieptul ei, în dreapta soarele, în stânga
luna, şi urcau şi coborau, înapoia veşmântului străveziu, ziua şi noaptea…
— Lasă-mă! Lasă-mă! M-am rânduit lui Dumnezeu şi mă duc să-l întâlnesc în
pustiu! strigă şi porni la drum.
Trecu de plop, se întinse înaintea lui Cana – case joase, văruite, terase pătrate,
aurite de grânele întinse la uscat şi dovlecii mari. Cu picioarele goale atârnând,
copilele treceau printr-o aţă de bumbac ardeii aprinşi şi-i puneau salbe caselor.
Trecu, cu ochii plecaţi, de cursa aceasta a Satanei şi se grăbea să nu vadă pe
nimeni, să nu-l vadă nimeni; tălpile în urma lui băteau acum tare pe caldarâm, se
grăbeau şi ele.
Soarele urcase, acoperea de-acum lumea; femeile mânuiau secera, cântau şi
secerau; mănunchiurile se făceau repede braţe, snopi, clăi, iar la arii erau clădite
turnuri. „Spic şi traistă!“ ura gospodarilor fiul Mariei grăbit şi înainta. Cana
dispăruse în dosul măslinilor, umbrele se încolăceau la poalele copacilor; se
apropia amiaza. Şi pe când fiul Mariei saluta lumea în jur şi-şi avea mintea
aţintită la Dumnezeu, un miros dulce de pâine scoasă de curând din cuptor îi lovi
nările; şi deodată simţi că-i era foame; şi cum o simţi, întregul său trup tresăltă;
de câţi ani flămânzea şi nu simţea sfânta dorinţă arzătoare de pâine, iar acum…
Nările lui sorbiră cu lăcomie aerul, urmă mirosul, păşi peste un şănţuleţ,
încălecă un gard, intră într-o vie, zări sub un măslin scobit o colibă scundă, şi
fumul urca şi se răsucea fuior deasupra acoperişului de paie. O bătrână sprintenă,
cu nas ascuţit, aplecată înainte pe un cuptor zidit, la intrarea colibei, se căznea să
coacă pâine; lângă ea un câine negru, cu pete galbene îşi sprijinise picioarele
dinainte de cuptoraş şi deschidea o gură adâncă, hămesită, plină de dinţi. Auzi
călcăturile în vie, se repezi lătrând la drumeţul străin. Bătrâna se întoarse uimită,
văzu tânărul; ochii ei mici, vioi sclipiră; se bucură să vadă bărbat în singurătatea
ei; se opri cu lopata în mână.
— Bine-ai venit, spuse ea, ţi-e foame? De unde te osteneşti, să-ţi fie de bine?
— De la Nazaret.
— Ţi-e foame? întrebă din nou bătrâna şi râse; îţi joacă nările ca ale copoiului.
— Mi-e foame, gospodină, iartă-mă.
Bătrâna era fudulă de ureche, nu auzi.
— Ce? făcu ea. Vorbeşte tare.
— Mi-e foame, iartă-mă, gospodină.
— Să te iert, de ce? Nu e ruşine, flăcăul meu, foamea, şi nici setea, nici
dragostea; toate astea sunt de la Dumnezeu; apropie-te, aşadar, nu te ruşina.
Râse iarăşi, i se văzu singurul ei dinte.
— Aici o să găseşti, spuse ea, pâine şi apă; dragoste, mai departe – la Magdala.
Luă în mână o pâine rotundă, pe care o pusese la brâul cuptorului, la o parte de
celelalte.
— Uite, asta e pâinea pe care o ţinem, ori de câte ori scoatem pâine din cuptor;
o numim pâinea greierului, pentru drumeţi; nu este a mea, este a ta; rupe şi
mănâncă.
Fiul Mariei se aşeză la poala măslinului bătrân şi începu să mănânce liniştit; ce
plăcută era această pâine, ce răcoroasă apa, şi cele două măsline pe care bătrâna i
le dădu, ce dulci erau, cu sâmburele mic, cărnoase ca merele! Mesteca în linişte,
mânca, simţea că trup şi suflet i se uneau, se făcuseră în ceasul acesta una,
primeau cu-o singură gură pâinea, măslina, apa şi se bucurau amândoi şi se
hrăneau. Bătrâna, rezemată de cuptoraş, îl privea cu mândrie.
— Ţi-era foame, îi spuse râzând, mănâncă, eşti tânăr, ai încă mult drum
înaintea ta, chinuri multe; mănâncă, să prinzi putere, să înduri.
Îi rupse încă un colţ de pâine, îi dădu încă două măsline; îşi legă în grabă
basmaua care îi alunecase de pe cap şi-i dezvelise fruntea jupuită.
— Încotro cu bine, flăcăul meu? întrebă ea.
— În pustiu.
— Unde? Vorbeşte desluşit!
— În pustiu.
Bătrâna încreţi gura ştirbă, privirea ei se-ncruntă.
— La mănăstire? strigă cu mânie neaşteptată. De ce? Ce cauţi acolo înăuntru?
Nu ţi-e milă de tinereţea ta?
Tânărul tăcea; bătrâna clătină capul ei jumulit; şuieră ca un şarpe:
— Ca să găseşti pe Dumnezeu? întrebă ea zeflemisind.
Glasul tânărului se auzi foarte încet:
— Da.
Bătrâna dădu o lovitură de picior câinelui care se împiedica în picioarele ei
subţiri ca trestia, se apropie de tânăr.
— Ei, sărmane, strigă ea, dar Dumnezeu nu se află în mănăstiri, se află în
casele oamenilor! Unde e bărbat şi femeie, acolo e Dumnezeu, unde sunt copii,
şi griji, şi gătitul mâncării, şi certuri, şi împăcări, acolo e şi Dumnezeu. Nu
asculta ce spun monahii; vulpea, când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri. Cel
de care-ţi spun eu, cel din casă, nu cel din mănăstire, este adevăratul Dumnezeu;
la acesta să te-nchini; celălalt, pentru monahi şi trândavi!
Bătrâna vorbea, şi cu cât vorbea, se aprindea; vorbi, piui, îşi vărsă năduful, se
linişti; atinse umărul tânărului:
— Să mă ierţi, flăcăul meu, spuse ea, dar am avut un fiu, zdravăn ca şi tine,
într-o dimineaţă înnebuni, deschise uşa, plecă, merse la mănăstirea din pustiu, la
Vindecători20, rău timp să aibă şi să nu se vindece ei niciodată!, şi l-am pierdut.
Iar acum bag pâine în cuptor, scot pâine din cuptor, pe cine să hrănesc?, copiii
mei, adică?, nepoţii mei?, am rămas singură cuc.
Tăcu o clipă, îşi şterse ochii, începu din nou:
— Ani în şir ridicam mâinile la Dumnezeu, strigam: „De ce m-am născut? Am
avut un fiu, de ce mi l-ai luat?“ Strigam, strigam, dar de unde să audă! Numai o
dată, pe profetul Ilie, am văzut la miezul nopţii că se deschide cerul: „Strigă, ca
să-ţi treacă de urât!“ am auzit un glas tunător, şi s-a închis iarăşi cerul; iar de-
atunci n-am mai strigat.
Fiul Mariei se ridică, se plecă să-şi ia rămas-bun de la bătrână; dar ea îşi trase
înapoi mâna; începu iarăşi să şuiere ca şarpele:
— Pustiu, aşadar, pustiu ai râvnit şi dumneata? Dar nu ai ochi, flăcăul meu?
Nu vezi soarele, viile, femeile? Haide, îţi zic, la Magdala, să-ţi vezi sănătatea!
Nu ai citit niciodată Scripturile? Eu nu vreau, spune Dumnezeu, nu vreau
rugăciuni şi posturi; vreau carne! Asta-nseamnă: Vreau să-mi faceţi copii!
— Fii sănătoasă, gospodină, spuse tânărul. Dumnezeu să-ţi răsplătească pentru
pâinea cu care m-ai hrănit.
— Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine, copilul meu, făcu bătrâna muiată,
Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine pentru binele pe care mi l-ai făcut; era
timpul să treacă bărbat pe la cocioaba mea; şi dacă trecea vreunul, era bătrân…
Păşi iarăşi în vie, sări gardul, intră pe drumul călătorilor.
— Nu pot să văd oameni, murmură el, nu vreau; iar pâinea pe care ţi-o dau ei e
venin. Unul singur era drumul lui Dumnezeu, cel pe care l-am luat astăzi; trece
printre oameni, nu-i atinge şi se duce în pustiu. Ah, când o s-ajung!
Gândul încă dura, şi un râs izbucni în urma lui; se întoarse speriat; un râs fără
gură învolbura văzduhul, şuierător, răuvoitor, potrivnic.
— Adonai! ieşi din gâtlejul lui strâns ţipătul. Adonai!
Şi privi cu părul zburlit în cap văzduhul care hohotea de râs; o luă la drum scos
din fire; şi-ndată auzi c-aleargă două tălpi în urma lui.
— Oriunde-ar fi o să m-ajungă… oriunde-ar fi o să m-ajungă… murmură el şi
alerga.
Femeile încă secerau, bărbaţii cărau snopii la arie, mai încolo alţii vânturau; o
adiere caldă sufla, lua pleava, presăra pământul cu aur şi lăsa grâul greu să se
facă grămadă pe arie. Trecătorii apucau un pumn de grâu, îl sărutau şi urau
gospodarilor: Şi la anul!
Dincolo, între două coline, se arăta Tiberiada; puternică, zidită de curând,
idolatră, plină de statui, şi teatre, şi taverne, şi femei boite. Fiul Mariei, cum o
văzu, se înspăimântă; odată, copil încă, se dusese cu unchiul său, rabinul, pe care
îl chemaseră să scoată demonii dintr-o nobilă romană; o încălecase, cică,
demonul băii, ieşea afară pe drumuri goală-puşcă şi vâna trecătorii. Intrară în
palatul ei, în ceasul acela o prinsese iarăşi pe nobilă răul ei, şi alerga, goală-
goluţă, spre uşa de la intrare, iar sclavii în urma ei se repezeau s-o prindă.
Rabinul îşi puse toiagul, se opri; iar ea, cum văzu băiatul, se năpusti asupra lui;
fiul Mariei scoase un strigăt şi leşină; iar de-atunci îşi tot aminteşte de această
purtare neruşinată şi tremură.
— Purtare blestemată de Dumnezeu, copilul meu, îi spunea rabinul, ori de câte
ori vei nimeri pe-aici, să treci repede, cu ochii în pământ şi să-ţi fie mintea la
moarte; sau înalţă-ţi privirea spre cer şi să-ţi fie mintea la Dumnezeu; să ai
binecuvântarea mea, ori de câte ori te vei duce la Capernaum, schimbă drumul.
Râdea la soare neruşinata cetate, oameni intrau şi ieşeau pe porţile ei,
pedestraşi, călăreţi, flamura cu vulturi bicefali se unduia pe turnurile ei, armele
de bronz străluceau. Odată fiul Mariei văzuse întins într-o mocirlă verde, în afara
Nazaretului, un hoit de iapă umflat-tobă; în burta ei deschisă, plină de maţe şi
murdării, intrau şi ieşeau o armată de raci şi viermi de bălegar, şi bâzâiau de sus,
ca un nor, muşte mari de carne, verzi-aurii; iar doi corbi îşi înfipseseră ciocul lor
ascuţit în cei doi ochi mari, cu gene lungi şi sorbeau… Lucea stârvul, ticsit peste
poate, înviorat din nou, se rostogolea, chipurile, bucuros, în iarba primăvăratică,
vădit mulţumit, cu cele patru picioare potcovite întinse către cer.
— Asemenea stârvului iepei, şi Tiberiada… murmură fiul Mariei, şi nu putu
să-şi dezlipească ochii de pe ea; asemenea şi Sodoma şi Gomora; asemenea şi
sufletul păcătos al omului…
Un bătrân zdravăn trecu călare pe măgăruşul său; îl văzu, se opri:
— Ce caşti gura, flăcăul meu? zise el, n-o cunoşti? Este noua noastră fiică de
stăpân, Tiberiada, desfrânata; greci, romani, beduini, caldeeni, egipteni şi ovrei o
călăresc, şi nu se satură. Auzi ce-ţi spun? Călărie mare; doi şi cu doi fac patru!
Scoase din desagă o mână de nuci, i le întinse.
— Pari om bun, zise el, şi sărac; ia-le să le mesteci pe drum; şi să spui: Să aibă
parte de bine moş Zevedeu din Capernaum!
Barbă albă ca neaua, bifurcată, buze groase, lacome, grumaz scurt de taur, iar
ochii lui negri, sprinteni, răpitori; acest trup scurt şi rotofei va fi mâncat mult la
viaţa lui; va fi băut mult, va fi sărutat mult; şi nici chip să se sature!
Un bărbat zdravăn cu pieptul dezgolit, gol până la genunchi, numai păr, cu-o
bâtă puternică de cioban trecu, se opri, şi aprins, fără să-l salute pe bătrân, se
întoarse către fiul Mariei:
— Nu eşti domnia ta fiul Tâmplarului din Nazaret? Nu eşti dumneata cel care
faci crucile şi ne răstigneşti?
Două secerătoare bătrâne auziră vorba din lanul de-alături, se apropiară.
— Eu, făcu fiul Mariei, eu…
Şi dădu să plece.
— Unde mergi? spuse şi-l înhăţă de braţ. Nu scapi! Călăule, trădătorule, o să-ţi
vin de hac!
Dar bătrânul viguros apucă bâta ciobănească, o smulse din mâna lui.
— Filipe, făcu el, stai, ascultă-mă şi pe mine, bătrânul, spune-mi: Se face în
lume ceva fără voia lui Dumnezeu?
— Nu, moş Zevedeu, nu se face.
— Aşadar, e voia lui Dumnezeu să facă şi el cruci, lasă-l; să nu ne amestecăm
în treburile lui Dumnezeu, îţi vreau binele; doi şi cu doi fac patru.
În acest timp fiul Mariei se desprinsese din strânsoarea ciobanului şi o luă la
drum; cele două bătrâne ţipau în urma lui şi scuturau înfuriate secerile.
— Moş Zevedeu, făcu zdrahonul, să mergem să ne spălăm mâinile, că l-am
atins pe călău; să mergem să ne spălăm buzele, că i-am vorbit.
— Nu te supăra, făcu bătrânul; haide să plecăm, să-mi ţii tovărăşie; mă
grăbesc; fiii mei lipsesc, unul s-a dus, zice, la Nazaret, să vadă răstignirea, iar
celălalt a plecat, zice, în pustiu să se sfinţească; am rămas singur cu bărcile mele
de pescuit; să mergem să tragem plasele; se vor fi încărcat de peşte; o să-ţi dau şi
ţie de-o masă.
Porniră la drum, bătrânul avea chef, râse.
— Măi, ce îndură şi Dumnezeu acesta, zise el, şi-a găsit beleaua cu noi. Peştii
strigă: Să nu ne orbeşti, Doamne, ca să intrăm în plase! Pescarii strigă: Orbeşte
peştii, Doamne, să intre în plase! Pe care din ei s-asculte Dumnezeu? Ascultă
când peştii, când pescarii – şi aşa lumea merge înainte!
În acest timp fiul Mariei luase cărarea urcătoare, să nu treacă şi să se
pângărească de la sătucul păcătos, Magdala. Acesta se întindea voios, binevoitor,
între curmali, la o bogată răscruce de drumuri, pe unde zi şi noapte treceau
caravane, unele de la Eufrat şi pustiul Arabiei către Marea cea Mare21, altele
dinspre Damasc şi Fenicia către valea înverzită a Nilului. Şi este şi-o fântână cu
apă răcoroasă, la intrarea în sat, iar pe ghizdurile ei înspumate şade o femeie cu
pieptul gol, boită, şi zâmbeşte coropcarilor22… Să fugă, să schimbe drumul, s-o
taie drept către lac, să intre în pustiu! Acolo, la o fântână seacă, şade Dumnezeu
şi-l aşteaptă.
Îşi aminti de Dumnezeu, îi crescu inima, iuţi pasul. De-acum soarelui i se făcu
milă de fetele care secerau, se plecă spre apus, se îmblânzi; secerătoarele se
întinseră cu faţa în sus la clăi să-şi tragă răsuflarea, să spună şi-o glumă
deşucheată, să se odihnească; toată ziua în soare, desfăcute la piept, năduşite,
lângă bărbaţi care năduşeau şi ei, fetele se aprinseseră, şi-acum cu gluma şi cu
râsul, se răcoreau.
Fiul Mariei auzea râsetele lor şi tachinările, roşea, se grăbea atunci să nu mai
audă oamenii. Se ducea cu mintea-n altă parte, îşi reamintea cuvintele ciobanului
necioplit, ale lui Filip, ofta:
— Nu ştiu ei câte îndur eu, murmura, nu ştiu ei de ce fac eu cruci, nu ştiu ei cu
cine lupt eu…
La o colibă doi ţărani îşi scuturau din bărbi şi din păr pospaiul şi se spălau;
păreau să fie fraţi, şi bătrâna lor mamă întindea pe o bancă de piatră cina
săracului, cocea şi porumbi pe jăratic, iar văzduhul mirosea plăcut.
Cei doi câmpeni văzură pe fiul Mariei istovit, prăfuit tot, li se făcu milă de el.
— Ei, unde alergi, bre? îi strigară; parc-ai veni de departe, traistă nu ţii,
opreşte-te să guşti cu noi o îmbucătură de pâine.
— Să mănânci şi-un porumb, zise mama.
— Să bei şi-o înghiţitură de vin, să ţi se-mbujoreze obrajii.
— Nu mi-e foame, nu vreau, să fiţi sănătoşi! răspunse el şi trecu pe lângă ei;
„să afle cine sunt“, se gândi el, „s-ar ruşina că m-au atins şi mi-au vorbit“.
— Să fie sănătoasă încăpăţânarea ta, îi strigă un frate; nu-ţi place de noi.
„Sunt călăul!“ dădu el să răspundă, dar se sfii. Lăsă capul în jos şi-o luă la
drum.
Ca o spadă căzu seara; colinele nu apucară să se roşească şi pământul se făcu
violet şi îndată negru; iar lumina, care se agăţase de vârfurile copacilor, sări în
cer şi se pierdu. Întunericul îl află pe fiul Mariei pe vârful colinei; un cedru
bătrân îşi întindea rădăcinile acolo sus, bătut de vânturi, mult chinuit; dar se
ţinea tare, iar rădăcinile lui mâncaseră pietrele; de la câmp urca mireasma grâului
şi a lemnului ars; din colibele risipite urca fumul de seară al cinei.
Fiului Mariei îi era foame, îi era sete, o clipită invidie pe pălmaşii care
isprăviseră cazna lor de-o zi, se întorc istoviţi şi flămânzi la bordeiul lor şi văd
de departe focul aprins, fumul cum urcă şi pe femeia lor cum pregăteşte cina.
Simţi pe neaşteptate că era mai singur şi decât vulpile şi decât cucuvelele, care
au şi ele un cuib şi făpturi calde şi iubite care le aşteaptă; iar el nu avea pe
nimeni, nici pe mama lui. Se aciuă la poala cedrului, se făcu ghem, tremura de
frig.
— Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate, murmură el; pentru singurătate,
pentru foame, pentru frig; nimic nu-mi lipseşte.
Şi cum o spuse, chipurile, şi simţi nedreptatea care i se făcea, îşi roti privirea
împrejur, ca o fiară încolţită, iar tâmplele îi trosniră de mânie şi de teamă; se
ridică în genunchi, îşi aţinti ochii pe poteca întunecată, de unde se auzeau încă
tălpile cum surpă pietrele şi cum urcă; ajungeau de-acum pe vârf. Un strigăt
răguşit îi ieşi din gâtlej, fără voia lui; el însuşi se înspăimântă să-l audă.
— Pofteşte, Stăpână, nu te-ascunde, s-a înnoptat, nu te vede nimeni, arată-te!
Îşi ţinu răsuflarea, aştepta.
Nu răspunse nimeni; numai glasurile nopţii urcau, liniştite, dulci, veşnice –
greieri şi iar greieri, păsări de noapte care suspinau şi, foarte departe, câini care
desluşeau în întuneric ce oamenii nu puteau să vadă, şi lătrau… Întinse gâtul, era
sigur, cineva stătea sub cedru, înaintea lui; murmura acum încet, rugător:
„Stăpâna mea… Stăpâna mea…“ ca să ademenească pe cel nevăzut, şi aştepta.
Nu mai tremura de frig, fruntea şi subsuorile îi asudară.
Privea, privea, ciulea urechile; ba i se părea că auzea încet hohotul de râs în
întuneric, ba că vedea văzduhul cum se răsuceşte şi cum sare, cum se face trup şi
se desface şi dispare…
Fiul Mariei se topea, se căznea să întărească văzduhul întunecat; nu mai striga,
nu se ruga, se topea; îngenuncheat, cu gâtul întins, sub cedru, aştepta.
Genunchii lui se răniră în pietre, se rezemă de trunchiul cedrului, închise ochii;
şi atunci, în linişte, fără să strige, înapoia pleoapelor lui, o văzu; într-un fel o
aştepta şi altfel a venit; aştepta pe nemângâiata mamă, cu ambele mâini deasupra
capului lui să-l blesteme; iar acum! Încet-încet, tremurând, deschise ochii: un
sălbatic trup femeiesc strălucea înaintea lui, uşor îmbrăcat din creştet până-n
tălpi în arme din solzi groşi de bronz; dar capul nu era cap de om, ci de vultur, cu
ochi galbeni şi cu plisc încovoiat, cu o îmbucătură de carne; privea în linişte, fără
milă, pe fiul Mariei.
— Altfel te aşteptam, murmură el, şi altfel ai venit; nu eşti Mama… Fie-ţi
milă, vorbeşte-mi, cine eşti?
Întreba, aştepta, întreba din nou; numai ochii deplin rotunzi, galbeni străluceau
în întuneric.
Şi deodată, fiul Mariei înţelese.
— Blestemul! strigă şi căzu cu faţa la pământ.

VII
Cerul de deasupra lui scânteia, iar jos pământul îl rănea cu pietrele şi mărăcinii
lui; îşi întinsese braţele şi se zvârcolea, ca şi cum pământul întreg ar fi fost o
cruce, iar el mugea răstignit pe ea.
Noaptea trecea pe deasupra lui cu micul şi marele ei cortegiu – păsările de
noapte şi stelele; iar peste tot câinii, supuşi omului, lătrau la arii şi păzeau avutul
stăpânului lor. Era rece, tremura de frig; o clipă îl lua somnul, îl ducea prin
văzduh, în locuri calde şi îndepărtate, dar îndată îl arunca iarăşi jos, pe pământ,
peste pietre.
La miezul nopţii auzi clopoţei veseli care treceau pe lângă colină, iar în urma
clopoţeilor un cântec trist de cămilar. Se auziră vorbe, cineva suspină, un glas de
femeie ţâşni limpede, răcoros în noapte, dar repede drumul amuţi iarăşi… Călare
pe o cămilă cu samar auriu, Magdalena trecea la miezul nopţii, cu faţa ofilită de
lacrimi, cu boielile care se făcuseră noroi pe obrajii ei. Sosiseră negustori bogaţi
din cele patru colţuri ale lumii, nu o găsiră la fântână, nici în bordeiul ei,
trimiseseră pe cămilarul lor cu cămila cu cel mai strălucitor ham s-o aducă
repede; drumul lor a fost nespus de lung, plin de spaime, dar aveau în minte un
trup care se afla în Magdala şi prindeau curaj; nu-l găsiseră, trimiseseră
cămilarul, iar acum stăteau aşezaţi la rând în curtea ei, cu ochii închişi, şi
aşteptau.
Încet-încet clopoţeii se stingeau în noapte, se îndulceau, ca un râset tandru i se
păreau acum fiului Mariei, ca o apă care ţâşnea într-o grădină adâncă, gâlgâia şi-l
striga mângâietor pe nume; şi aşa, domol, ademenitor, urmărind clinchetul
cămilei, fiul Mariei alunecă iarăşi în somn.
Şi avu un vis: lumea, chipurile, era o livadă verde, înflorită, iar Dumnezeu un
ciobănaş negricios cu două coarne aduse, încă proaspete, născute de curând;
şedea lângă un havuz de apă şi cânta din fluier; un asemenea răsunet dulce,
ademenitor, nu auzise fiul Mariei niciodată; Dumnezeu făcea pe ciobănaşul, şi
pumni-pumni ţărâna furnica şi se mişca, se rotunjea, se înviora, şi livada se
umplu deodată de cerbi minunaţi cu cununi de coarne. Se aplecă, privi
Dumnezeu apa, şi havuzul se umplu de peşti; îşi ridică ochii la copaci, şi
frunzele lor se răsuciră, se făcură păsări şi ciripeau; luă avânt, se înfurie
răsunetul fluierului, şi două gâze, mari ca nişte oameni, se iviră din pământ şi
începură îndată să se îmbrăţişeze pe iarba primăvăratică; se rostogoleau de la o
margine a livezii până la cealaltă, se uneau, se despărţeau, se uneau din nou,
râdeau cu neruşinare, îşi băteau joc de ciobănaş şi şuierau. Iar ciobănaşul coborî
fluierul de la buze şi privea obraznica pereche necuviincioasă; şi deodată nu mai
îndură; dădu una, zdrobi cu talpa lui fluierul, şi într-o clipită pământul se
deschise, şi numaidecât cerbii, păsările, copacii, apele şi perechea lipită
dispărură…
Fiul Mariei scoase un strigăt, se trezi; dar apucă, în clipa în care se trezea, să
prindă cu ochiul cele două trupuri lipite, bărbat şi femeie, cum se prăbuşeau în
întunericul des al măruntaielor lui. Sări în sus cu groază:
— Asemenea noroi, aşadar, este înlăuntrul meu, murmură el, asemenea
murdărie!
Îşi descinse cingătoarea lui de piele cu cuie, călcă în picioare haina pe care o
purta şi începu, fără milă, în tăcere, să-şi lovească şoldurile, spatele, faţa; simţi
că ţâşneşte sângele şi-l împroaşcă, se uşură.
Se revărsau zorii, stelele se înceţoşau, răcoarea dimineţii îi pătrundea oasele;
cedrul de deasupra lui se umplu de ciripit şi aripi. Se întoarse în jur; văzduhul era
gol; Blestemul cu cap vulturesc de bronz se făcuse iarăşi, la lumina zilei,
nevăzut.
„Să plec, să scap“, se gândi el, „să nu calc în Magdala, blestemată fie! S-o apuc
drept-drept în pustiu, să mă vâr în mănăstire; acolo voi ucide carnea şi-o voi face
duh.“
Îşi puse palma, mângâie trunchiul bătrân al cedrului, simţi că sufletul copacului
urcă în el de la rădăcini şi că se ramifică până la cele mai înalte, cele mai gingaşe
ramuri de pe margini.
— Fii sănătos, fratele meu, murmură el; m-am făcut de ruşine astă-noapte sub
acoperişul tău; iartă-mă, spuse, şi luă cu dureroase presimţiri, sfâşiat, coborâşul.
Apucă drumul de călători, câmpul se trezea, cădeau primele raze şi umpleau
ariile împovărate de aur.
— Să nu trec prin Magdala, murmură iarăşi, mi-e frică…
Şi se opri să aleagă pe unde s-o taie să ajungă la lac. Găsi prima cale apropiată
în dreapta lui, o luă; ştia că Magdala cădea în stânga, lacul în dreapta, şi înainta
cu siguranţă.
Mergea, mergea, şi mintea lui plutea, alerga de la Magdalena cea desfrânată la
Dumnezeu, de la cruce la Rai, de la mama lui şi tatăl lui la mări îndepărtate, în
ţinuturi îndepărtate, la mii de oameni cu feţe albe, galbene şi negre. Nu ieşise
niciodată din hotarele Israelului, dar de mic, în bordeiul umil al tatălui său,
închidea ochii şi mintea lui se repezea ca şoimul gol cu clopoţei de aur şoimeşti,
din cetate în cetate, de la mare la mare, şi croncănea voios. Nu vâna, îşi sfâşia
trupul, scăpa de carnea lui, urca la cer; nimic altceva nu dorea.
Mergea, mergea, poteca se răsucea, se înfăşura, se desfăşura printre vii, trecea
prin măslini, lua din nou urcuşul; iar fiul Mariei o urma, precum urmăm apa care
curge sau un tărăgănat, trist cântec de cămilar. Un vis îi părea toată această
călătorie, atingea pământul, piciorul său uşor lăsa în ţărână pecetea lui
omenească – cele cinci degete, călcâiul. Măslinii îşi clătinau crengile încărcate
de rod şi îi spuneau bun venit, ciorchinii atârnau şi se sprijineau de pământ, iar
boabele lor începuseră să strălucească; străluceau şi fetele care treceau cu
basmalele lor albe, cu fluierele picioarelor tari arse de soare, şi-l salutau dulce:
Shalom! eiréne! pace!
Uneori, când nu se arăta nimeni pe potecă, tălpile grele se auzeau iarăşi în
urma lui, în văzduh se aprindea şi se stingea strălucirea de bronz, râsul cel urât
iarăşi izbucnea deasupra capului său; dar fiul Mariei avea răbdare, se apropia de
izbăvire, peste puţin are să zărească lacul, iar în dosul apei albastre, între stâncile
roşii, atârnat cuibul de şoim, mănăstirea…
Şi pe când mintea lui alerga urmând poteca, se opri speriat: înaintea lui se
întindea, sub curmali, într-o groapă ferită de vânturi, Magdala. Mintea lui se-
ntorcea, se-nvârtea, nu voia, dar picioarele sale îl purtau, sigure, spre păcătoasa
colibă, numai miresme, a verişoarei lui Magdalena.
— Nu vreau! Nu vreau! murmură îngrozit şi dădu să se întoarcă.
Dar trupul său nu voia; stătea acolo ca un copoi şi adulmeca văzduhul.
„Să fug“, hotărî el iarăşi în sinea lui, dar nu se mişcă.
Privea străvechea fântână cu ghizdul de marmură, căsuţele curate, văruite,
câinii lătrau, găinile cotcodăceau, femeile râdeau, cămilele împovărate,
îngenuncheate în jurul fântânii, rumegau… „Trebuie s-o văd, s-o văd“, se auzi
un glas dulce în el, „s-o văd, e nevoie. Dumnezeu călăuzea picioarele mele,
Dumnezeu, nu mintea mea, ca s-o văd, să cad la picioarele ei şi să-i cer iertare…
Eu sunt vinovat, eu! Înainte de a intra în mănăstire şi a îmbrăca rasa albă, să-i cer
iertare; altminteri, nu voi putea să mă salvez… Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai
purtat acolo unde nu voiam!“
Se bucură; îşi strânse cingătoarea şi începu să coboare în Magdala.
În jurul fântânii, căzute pe burtă, o turmă de cămile mâncaseră, iar acum, încet,
răbdător, rumegau; erau încă încărcate şi parc-ar fi venit din îndepărtate ţări
înmiresmate, pentru că tot văzduhul mirosea a mirodenii.
Se opri la fântână; o bătrână scotea apă, îi ridică urciorul, bău; dădu să întrebe
dacă Maria este acasă, dar îi fu ruşine. „Dumnezeu m-a împins la casa ei, am
încredere; sigur o să fie aici“, se gândi el şi luă drumeagul bine umbrit. Mulţi
drumeţi străini, unii cu turbane albe, ca beduinii, alţii cu scumpe şaluri indiene.
Se deschise o uşiţă, o matroană cu şoldurile late, cu mustaţă neagră se ivi în
prag, îl văzu, izbucni în râs.
— Măi, bine-ai venit, meştere; şi dumneata mergi să te-nchini? strigă ea şi
închise uşa hohotind de râs.
Fiul Mariei se făcu roşu ca racul, dar prinse curaj. „Trebuie, trebuie“, se gândi
el, „să cad la picioarele ei, să-i cer iertare…“
Iuţi pasul, casa se afla la celălalt capăt al satului, într-o livadă mică de rodii; şi-
o amintea bine: uşiţă verde dintr-o singură foaie, şi pe ea, zugrăviţi de un ibovnic
beduin, doi şerpi, unul negru şi unul alb, încolăciţi; iar pe buiandrug răstignită o
şopârlă mare, galbenă.
Pierdu drumul, se-ntorcea, se-nvârtea din nou, îi era ruşine să întrebe; se
apropia amiaza, se opri la umbra unui măslin, să-şi tragă răsuflarea. Trecu un
negustor bogat, cu bărbuţă neagră creaţă, cu ochi negri, migdalaţi, cu multe
inele, şi mirosind a mosc; fiul Mariei îl urmă.
„O fi îngerul lui Dumnezeu“, cugeta el în timp ce-l urma şi admira statura
nobilă a trupului şi şalul scump, care-i acoperea umerii, brodat cu păsări
fantastice şi flori; „o fi îngerul lui Dumnezeu şi-a coborât să-mi arate calea.“
Fiul de nobil, străin, păşea cu siguranţă pe ulicioarele cotite, apăru uşa verde cu
şerpii încolăciţi. O bătrânică şedea afară pe un scaun, avea un vas cu cărbuni,
aprins, şi frigea raci; alături, în două străchini adânci, vindea chiftele calde de
năut cu piper din belşug şi seminţe de dovleac prăjite în ulei.
Fiul de nobil se aplecă, dădu o monedă de argint bătrânei, intră înăuntru; în
urma lui intră şi fiul Mariei.
La rând în curte, unul în spatele celuilalt, şedeau pe pământ, cu picioarele
încrucişate, patru negustori; doi bătrâni, cu unghiile şi genele boite, doi tineri cu
bărbile şi mustăţile negre ca păcura. Toţi îşi aveau ochii pironiţi pe uşiţa joasă şi
închisă, pe camera Mariei; din când în când răzbătea de-acolo dinăuntru un ţipăt,
o gâdilătură, un râset, picioarele patului scârţâiau – şi-ndată cei care aşteptau se
opreau din taifasul în şoaptă pe care-l începuseră şi gâfâind se aşezau în alt loc.
Beduinul care intrase de mult timp tot zăbovea să termine, întârzia, şi toţi,
bătrâni şi tineri, în curte, se grăbeau. Fiul de nobil indian se aşeză la rândul lui,
iar în spatele său fiul Mariei.
Un rodiu mare, încărcat de fructe, în mijlocul curţii, iar în stânga şi-n dreapta la
poartă doi chiparoşi robuşti, unul bărbat, cu trunchi drept ca spada, şi altul
femeie, cu ramuri scurte, desfăcute drept; iar în rodiu era atârnată o colivie de
răchită, cu-o potârniche împodobită, care umbla de ici-colo, ciugulea, lovea
gratiile şi cotcodăcea.
Pelerinii scoteau de la cingătoare curmale şi mestecau sau muşcau din nuci de
mosc să le miroasă frumos gura, se prindeau între ei la vorbă, ca să treacă timpul
nesfârşit. Se întoarseră, salutară pe fiul de nobil, priviră cu dispreţ pe cel
îmbrăcat sărăcăcios din spatele lui, pe fiul Mariei. Primul bătrân oftă şi spuse:
— Nu se află chin mai mare decât al meu; sunt înaintea Raiului, şi poarta e-
ncuiată.
Iar un tânăr, cu brăţări de aur la glezne, râse:
— Car mirodenii de la Eufrat şi le duc la Marea cea Mare; vedeţi potârnichea
aceasta din faţa noastră cu gheare roşii? O să dau o încărcătură de scorţişoară şi
piper şi cumpăr pe Maria23, s-o pun într-o colivie de aur şi să plec; aşadar, ce-
aveţi de făcut, faceţi-o repede, focoşii mei; alt sărut n-are.
— Să fii sănătos, voinice, sări atunci celălalt bătrân, cu barbă albă ca zăpada,
înmiresmată, cu mâini subţiri, boiereşti, cu palme boite în galben; să fii sănătos,
astăzi cuvântul tău o să-i facă tare plăcut sărutul.
Fiul de nobil îşi lăsase-n jos pleoapele grele, mişca-ncet trunchiul şi buzele i se
clătinau, ca şi cum s-ar fi rugat; se cufundase deja, înainte de-a intra în Rai, în
veşnica fericire. Auzea potârnichea care cotcodăcea, auzea gâdilăturile şi
scârţâielile dinlăuntrul camerei încuiate, iar la poartă pe bătrâna care punea racii
vii, şi aceştia săreau pe jăratic…
„Acesta este Raiul“, cugeta el istovit, „acesta este somnul ceţos pe care-l
numim viaţă şi visăm Raiul; alt Rai nu există; pot acum să mă ridic şi să plec; de
altă bucurie n-am nevoie…“
Un zdrahon cu saric verde, înaintea lui, îl împinse cu genunchiul şi râse.
— Cuconaş din India, ce spune Dumnezeul tău despre toate astea? făcu el.
Tânărul deschise pleoapele:
— Care toate astea? întrebă el.
— Uite, bărbaţii, femeile, racii, dragostea…
— Că toate sunt un vis, fratele meu.
— Aşadar, aveţi grijă, flăcăii mei, sări bătrânul cu barba albă ca zăpada, care
vântura acum un şirag de mătănii de chihlimbar, aveţi grijă, să nu vă treziţi!
Uşiţa se deschise şi apăru, blegit, cu ochii umflaţi, beduinul şi se lingea pe
buze. Bătrânul al cărui rând veni sări într-o clipită în sus, zvelt ca un flăcău de
douăzeci de ani:
— Haide, să fii sănătos, fă repede, bătrâne, fie-ţi milă de noi! îi strigară cei trei
care veneau la rând.
Dar el înainta şi se descingea, de unde timp pentru vorbă, dădu una şi încuie
uşa în urma lui.
Toţi priveau cu pizmă pe beduin şi nimeni nu îndrăznea să-i vorbească;
simţeau, acesta plutea tare departe, în ape adânci; şi-ntr-adevăr, nici nu se
întoarse să-i privească; trecu prin curte, împleticindu-se, ajunse la poarta de la
intrare, cât pe-aci să răstoarne vasul cu jăratic şi se pierdu pe drumeagurile
piezişe. Şi atunci, ca să nu-şi rătăcească mintea, zdrahonul mătăhălos cu saric
verde se porni, fără pricină şi temei, să vorbească despre lei, şi despre mări
calde, şi despre insule îndepărtate făcute din coral…
Timpul trecea; din când în când auzeai şiragul de mătănii de chihlimbar cum
loveşte, încet, moale, şi ochii iarăşi se pironiseră pe uşa joasă; întârzia, întârzia
bătrânul să se ivească…
Cuconaşul indian se ridică fericit; toţi, uimiţi, se întoarseră; de ce s-a ridicat?
n-o să sărute? o să plece? Faţa lui strălucea, obrajii lui uşori se topiseră; îşi
înfăşură strâns şalul lui de lână, îşi puse palma la inimă şi la gură, salută, şi
umbra lui trecu în linişte pragul.
— S-a trezit… spuse tânărul cu brăţări de aur la glezne şi dădu să râdă.
Dar pe toţi îi apăsase deodată greu o teamă ciudată şi se porniră acum să
vorbească cu nepăsare despre târgurile de sclavi din Alexandria şi Damasc şi
despre pagube şi câştiguri… Dar repede începură iarăşi să vorbească neobrăzat
despre femei şi băieţi, şi-şi scoteau limbile afară şi se lingeau pe buze.
— Doamne, Doamne, murmură fiul Mariei, unde m-ai aruncat? În ce curte? Să
stau la coadă cu asemenea oameni! Aceasta, Doamne, e cea mai mare ruşine, dă-
mi putere s-o-ndur!
Pelerinilor li se făcu foame, unul scoase un strigăt, bătrâna intră înăuntru,
împărţi pâine celor patru bărbaţi, raci şi chiftele, aduse şi-un urcior de vin de
curmale, îşi încrucişară picioarele, puseră la mijloc mâncărurile şi începură să-şi
lovească măselele. Unuia îi veni cheful, aruncă o ţeastă mare de rac în uşiţă,
strigă:
— Hei, hei, mai repede, moşule, termină de-acum! şi izbucniră toţi în hohote
de râs.
— Doamne, Doamne, murmură iarăşi fiul Mariei, dă-mi putere să nu plec până
o să-mi sosească rândul!
Bătrânul cu barba-nmiresmată se întoarse; i se făcu milă de el:
— Hei, flăcăule, dumitale nu ţi-e foame, nu ţi-e sete? Apropie-te să mănânci o-
mbucătură, să prinzi puteri.
— Să prinzi puteri, sărmane, spuse râzând zdrahonul cu saric verde, când o să-
ţi vină rândul să intri înăuntru să nu ne faci de ruşine pe noi, bărbaţii.
Dar fiul Mariei se roşi ca racul, lăsă capul în jos, tăcea.
— Visează şi-acesta, zise bătrânul scuturându-şi barba, care se umpluse de
bucăţi de rac şi firimituri, visează, pe sfântul Belzebut; luaţi aminte la mine,
acum o să se ridice şi-acesta să plece!
Fiul Mariei se-ngrozi, privi în jur; nu cumva are, într-adevăr, dreptate fiul de
nobil indian, că toate astea, curţi, rodii, vase cu jăratic, potârnichi, oameni, sunt
vis? Nu cumva se află încă sub cedru şi visează?
Se întoarse, cerând parcă ajutor; şi văzu că la poarta de la intrare, lângă
chiparosul-bărbat, stă îmbrăcat în bronz, înarmat tot, nemişcat, capul de vultur,
tovarăşul de călătorie; şi pentru prima oară simţi, privindu-l, uşurare şi siguranţă.
Bătrânul ieşi cu răsuflarea tăiată, intră zdrahonul cu saric verde. Trecură
ceasuri, veni rândul tânărului cu brăţări de aur la glezne; apoi intră bătrânul cu
mătănii de chihlimbar; în curte rămăsese de-acum singur-singurel şi aştepta fiul
Mariei.
Soarele stătea să apună, doi nori care pluteau sus pe cer se opriră încărcaţi de
aur; o brumă rară, aurie căzu pe pomi, pe feţele oamenilor şi pe ţarini.
Bătrânul cu şiragul de mătănii de chihlimbar ieşi, se opri o clipă în prag, îşi
şterse ochii, nasul, buzele care-i curgeau şi se târî, cocoşându-se, spre poarta de
la intrare.
Fiul Mariei se ridică; se întoarse către chiparosul-bărbat, tovarăşa de călătorie
întindea şi ea piciorul să pornească în urma lui. Dădu să-i vorbească, s-o roage:
aşteaptă-mă în faţa porţii, vreau să rămân singur; n-o să plec – dar o ştia,
cuvintele lui ar fi mers ca tunetul, tăcu. Îşi strânse cureaua la mijloc, ridică ochii,
privi cerul, se opri brusc, dar un glas răguşit se auzi mâniat dinlăuntrul camerei:
„Mai este vreunul? Să poftească!“ Era Magdalena cea care striga. Îşi adună toată
puterea, înaintă, uşa era pe jumătate deschisă, intră, tremurând.
Magdalena, trântită cu faţa-n jos în aşternut, goală-goluţă, lac de năduşeală, cu
părul negru ca pana corbului revărsat în jur pe pernă, cu braţele la ceafă, avea
faţa întoarsă spre perete şi căsca. Obosise să se tot lupte cu bărbaţii de la
revărsatul zorilor, din tălpi până-n creştet îi mirosea trupul, părul ei, nările ei se
umpluseră de parfumuri de la toate neamurile; iar braţele ei, gâtul şi sânii erau
pline de muşcături.
Fiul Mariei lăsă ochii în jos; se opri în mijlocul camerei şi nu putea să-
nainteze. Magdalena, cu faţa spre perete, neclintită, aştepta, dar nu auzea nici un
muget de mascul în spatele ei, nici bărbat să se dezbrace, nici răsuflare gâfâită. I
se făcu frică, întoarse brusc faţa să vadă – şi dintr-odată scoase un strigăt, apucă
cearşaful şi se înfăşură.
— Tu! Tu! strigă ea şi-şi acoperi cu palmele buzele şi ochii.
— Maria, făcu el, iartă-mă!
Răguşit, sfâşietor, ca şi cum şi-ar fi strivit toate corzile gâtului, izbucni râsul
Magdalenei.
— Maria, spuse din nou el, iartă-mă!
Şi-atunci ea sări sus în genunchi, strâns înfăşurată în cearşaf, şi ridică pumnul:
— Pentru asta mi te-ai ostenit, flăcăul meu? Pentru asta te-ai amestecat cu
ibovnicii, ca să mă înşeli şi să calci în casa mea? Să-mi cobori aici, în aşternutul
meu cald, pe Dumnezeu, sperietoarea? Ai întârziat, ai întârziat prea mult, flăcăul
meu; iar pe Dumnezeul tău nu-L vreau; mi-a ars inima!
Vorbea, gemea, şi-n dosul cearşafului pieptul ei înfuriat urca şi cobora.
— Mi-a ars inima… mi-a ars inima… gemu ea din nou, şi două lacrimi ţâşniră
şi rămaseră agăţate de genele ei lungi.
— Nu huli, Maria; eu sunt vinovat, nu Dumnezeu; de-aceea am şi venit, să-mi
cer iertare.
Dar Magdalena izbucni:
— Ca mutra ta este şi Dumnezeul tău, tot una sunteţi voi amândoi, nu fac
deosebire. Când se-ntâmplă în vreo noapte să-mi aduc aminte de El, blestemat
fie ceasul!, uite, aşa cu faţa ta înaintează drept asupra mea în întuneric; iar când
se-ntâmplă, blestemat fie ceasul!, să te-ntâlnesc pe tine-n drumul meu, îmi pare
iarăşi că văd pe Dumnezeu năpustindu-se drept asupra mea.
Îşi ridică pumnul în aer:
— Lasă-l pe Dumnezeu, strigă ea, pleacă să nu te văd; numai o scăpare şi
mângâiere e pentru mine, mocirla!, numai o sinagogă e pentru mine unde intru şi
mă rog şi mă curăţesc, mocirla!
— Maria, ascultă-mă, lasă-mă să vorbesc; nu te văicări, pentru asta am venit,
sora mea, să te scot din mocirlă. Multe sunt păcatele mele, şi merg în pustiu să le
plătesc; multe sunt păcatele mele, dar cel mai greu e nenorocirea ta, Maria.
Magdalena înfuriată întinse unghiile ei ascuţite spre musafirul neaşteptat, ca şi
cum ar fi vrut să-i sfâşie obrajii.
— Care nenorocire? scrâşni ea; bine, foarte bine petrec, nu am nevoie să-i fie
milă de mine sfinţiei tale! Lupt eu singură, singură-singurică, nu cer ajutor nici
de la oameni, nici de la demoni, nici de la zei; lupt să scap şi-o să scap!
— Să scapi de ce? de cine?
— Nu de mocirlă, cum îţi închipui; să fie binecuvântată!, în ea-mi pun toate
nădejdile; ea este pentru mine drumul spre izbăvire.
— Mocirla?
— Mocirla! Ruşinea, murdăria, aşternutul acesta, trupul acesta al meu, muşcat,
pângărit de toate balele, şi năduşelile, şi jegurile lumii! Nu mă privi aşa, cu ochii
tăi pofticioşi de oaie, nu te apropia, fricosule! Nu te vreau, mi-e silă de tine, nu
m-atinge; ca să uit un bărbat, să mă slobozesc, m-am dat tuturor bărbaţilor!
Fiul Mariei lăsă capul în jos:
— Eu sunt de vină, spuse din nou înăbuşit şi înhăţă cureaua cu care era încins,
cea împroşcată încă de sânge; eu sunt vinovat, iartă-mă, soră; dar îmi voi plăti
datoria.
Un râs sălbatic despică iarăşi gâtul femeii:
— „Eu sunt de vină… eu sunt de vină, soră… eu o să te mântuiesc…“ Bâigui
ca un nenorocit şi nu ridici capul bărbăteşte să mărturiseşti adevărul! Doreşti cu
foc trupul meu şi nu îndrăzneşti s-o spui şi să te pui cu sufletul meu; şi vrei,
chipurile, să-l mântuieşti! Care suflet, smintitule? Sufletul femeii e carnea; şi-o
ştii, o ştii, dar nu îndrăzneşti voiniceşte să iei sufletul acesta în mâinile tale, să-l
săruţi! Să-l săruţi şi să-l mântuieşti! Mi-e milă de tine şi mi-e silă de tine!
— Şapte demoni te stăpânesc, neruşinato! strigă acum tânărul, şi de ruşine se
înroşise ca focul; şapte demoni; are dreptate sărmanul tău tată.
Magdalena sări în sus, îşi strânse părul cu furie, îl întoarse, îl legă cu-un găitan
roşu de mătase. Mult timp nu vorbi; în sfârşit buzele i se mişcară:
— Nu sunt şapte demoni, fiu al Mariei, nu sunt şapte demoni, sunt şapte răni; o
căprioară rănită, află, este femeia, iar altă bucurie nu are, nenorocita, decât să-şi
lingă rănile…
Ochii i se umplură de lacrimi, dădu una, şi le şterse cu palma, îşi ieşi din fire:
— De ce-ai venit aici şi te-ai oprit deasupra aşternutului meu? De ce umbli
după mine? Pleacă!
Tânărul făcu încă un pas, se apropie:
— Maria, aminteşte-ţi când eram încă mici copii…
— Nu-mi amintesc! Ce bărbat eşti tu? Încă-mi mai faci curte cu stângăcie, nu
ţi-e ruşine? Niciodată n-ai avut curajul să fii ca un bărbat singur-singurel, să n-ai
nevoie de nimeni; când te prinzi de poalele mamei tale, când de-ale mele, când
de poalele lui Dumnezeu! Nu poţi să rămâi singur, pentru că ţi-e frică; nu
îndrăzneşti să-ţi priveşti sufletul în faţă, nici trupul, fiindcă ţi-e teamă. Şi te duci
în pustiu să te-ascunzi, să-ţi vâri nasul în nisip, pentru că ţi-e frică! Ţi-e frică, ţi-e
frică, nefericitule; mi-e silă de tine, mi-e milă de tine, iar când îmi vii în minte,
mi se frânge inima.
Nu mai putea, izbucni în plâns. Îşi ştergea ochii cu turbare, dar tot îi curgeau
boielile împreună cu lacrimile şi murdăreau cearşafurile.
Inima tânărului se sfâşie de durere; ah, de nu i-ar fi frică de Dumnezeu, s-o
apuce-n braţele lui, să-i şteargă lacrimile, să-i mângâie părul să se îndulcească, s-
o ia să plece amândoi!
Într-adevăr, dacă este bărbat, asta trebuie să facă, s-o mântuiască: nu rugăciuni,
şi posturi, şi mănăstiri; ce-i pasă ei de ele, cum pot s-o mântuiască pe femeie
toate astea? S-o ia din patul acesta, să plece, să deschidă atelier într-un sat
îndepărtat, să trăiască precum un bărbat şi-o femeie, să facă prunci, să se
chinuie, să se bucure ca nişte oameni… Ca să fie mântuită femeia, ca să fie
mântuit împreună cu ea şi bărbatul, acesta este drumul – alt drum nu este!
Se înnopta de-acum, foarte departe se auziră tunete; un fulger intră prin
deschizătura uşii, se aprinse şi se stinse, faţa Mariei, acum galbenă ca lumânarea.
Se auziră noi tunete, mai aproape; cerul coborâse pe pământ, gâfâind.
Tânărul simţi deodată o oboseală mare, genunchii i se muiară, se aşeză jos cu
picioarele încrucişate; un miros greţos îi lovi nările, îşi înşfăcă gâtul cu palma, să
nu verse – mosc, năduşeală, sămânţă de ţap.
Din întuneric se auzi glasul Mariei:
— Întoarce-ţi faţa încolo; o să cobor s-aprind opaiţul, şi sunt goală.
— O să plec, spuse încet tânărul, îşi adună toată puterea, se ridică.
Dar Maria se făcu că n-aude:
— Uită-te dacă mai e cineva-n curte; spune-i să plece.
Tânărul deschise uşa, scoase capul; văzduhul se întunecase, rare, mari picături
loveau în frunzele rodiului, cerul atârna deasupra pământului, să cadă. Bătrâna
cu vasul de jăratic aprins intrase înăuntru, se lipise de chiparosul-bărbat; picături
groase pişcau mereu.
— Nimeni, spuse tânărul şi închise uşa cu tărie.
Răpăiala de ploaie izbucnise acum.
În acest timp Magdalena sărise din pat, aruncă pe ea un şal cald de lână, cu lei
şi cerbi brodaţi, pe care i-l dăruise un ibovnic arab astăzi de dimineaţă; se
bucurară, înfiorându-se, spatele şi rărunchii ei de căldura dulce a veşmântului. Se
înălţă în vârful picioarelor şi desprinse opaiţul din perete.
— Nimeni, spuse iarăşi tânărul şi glasul său se-ndulcise.
— Şi bătrâna?
— Sub chiparos; s-a pornit furtuna.
Maria sări în curte, zări vasul cu jăratic aprins, se apropie.
— Băbătie Noemi, făcu ea şi întinse mâna spre zăvorul porţii de la intrare, ia-ţi
vasul şi racii, pleacă; o să pun zăvorul; astă-seară nimeni!
— Ai ibovnicul înăuntru? şuieră bătrâna înfuriată că-şi pierdea clienţii de
noapte.
— Da, răspunse Magdalena, este înăuntru; pleacă!
Bătrâna se ridică, bodogănind, îşi strânse uneltele.
— Noroc frumosului, zdrenţărosului… clănţăni ea încet.
Dar Maria o îmbrânci, se grăbea; zăvorî poarta de la intrare; cerul se
deschisese, se vărsa tot în curtea ei; scoase un strigăt subţire, voios, ca un copil
la prima ploaie; când intră înăuntru, şalul ei era ud leoarcă.
Tânărul stătea nehotărât în mijlocul camerei. Să plece, să nu plece? Care e voia
Domnului? Era bine aici, cald, şi se obişnuise cu mirosul greţos; iar afară ploaie,
şi vânt, şi frig. Nu cunoştea pe nimeni în Magdala, iar Capernaum era departe.
Să plece, să nu plece? Sufletul îi suna ca un clopoţel.
— Iisuse, Dumnezeu plouă cu găleata; cred că n-ai mâncat astăzi toată ziua;
ajută-mă s-aprind focul, să gătim…
Vocea ei era tandră, grijulie, ca a mamei.
— O să plec, făcu tânărul şi se întoarse spre uşă.
— Aşază-te să mâncăm împreună, făcu Magdalena poruncitor; ţi-e silă? Ţi-e
frică să nu te pângăreşti, dacă mănânci c-o desfrânată?
Tânărul se aplecă în colţul cu vatra, înaintea celor două pirostrii; luă din colţ
lemne şi surcele, aprinse focul.
Magdalena zâmbi, inima i se îmblânzise, puse apă într-o oală de pământ şi-o
aşeză pe pirostrii; iar dintr-o traistă atârnată de perete luă doi pumni plini ochi de
bob egiptean mărunţit şi-l aruncă înăuntru. Îngenunche înaintea focului aprins,
trase cu urechea; afară cascadele cerului se deschiseseră.
— Iisuse, spuse încet, m-ai întrebat dacă-mi amintesc de când eram copii şi ne
jucam…
Dar tânărul, îngenuncheat şi el înaintea vetrei, privea focul şi era departe cu
mintea. Ca şi cum ar fi ajuns deja la mănăstire în pustiu, ca şi cum ar fi îmbrăcat
rasa albă ca neaua, cutreiera în pustiu, iar inima lui, un peşte mic de aur, fericit
înota în apele adânci, liniştite ale lui Dumnezeu. Afară prăpădul lumii; iar
înlăuntrul său, pace, dragoste, siguranţă.
— Iisuse, se auzi din nou alături de el glasul, m-ai întrebat dacă-mi amintesc
de când eram copii şi ne jucam…
Faţa Magdalenei strălucea în flăcări, roşie ca racul, ca un fier înroşit în foc. Dar
tânărul, afundat în pustiu, nu auzi.
— Iisuse, spuse iarăşi femeia, tu erai de trei ani, iar eu c-un an mai mare decât
tine. Trei trepte avea poarta casei mele, şi eu mă aşezam pe cea mai înaltă şi te
priveam cum te chinui ceasuri, cum cazi şi te ridici şi nu poţi să urci prima
treaptă. Iar eu nu întindeam mâna, să-ţi dau ajutor; voiam să vii să mă găseşti,
dar întâi să suferi mult… Îţi aminteşti?
Un demon, unul din cei şapte demoni ai ei o îmboldeau să vorbească şi să
ispitească pe bărbatul de lângă ea.
— Apoi, după ceasuri de-acum, izbuteai să urci prima treaptă, te chinuiai acum
s-o urci pe-a doua… Iar după aceea pe-a treia, unde şedeam eu, nemişcată, şi te
aşteptam. Şi apoi…
Tânărul sări; întinse mâna:
— Taci, strigă el, nu merge mai departe!
Dar faţa femeii strălucea şi juca, flăcările îi lingeau sprâncenele, buzele, bărbia,
gâtul neacoperit. Luă un pumn de frunze de dafin, le aruncă în foc, oftă:
— Şi apoi mă luai de mână, mă luai de mână, Iisuse, şi intram înăuntru şi ne
întindeam pe pietrişul curţii; ne lipeam tălpile, simţeam că se uneşte căldura din
trupurile noastre, că urcă de la picioare la coapse, de la coapse la rărunchii
noştri, închideam ochii…
— Taci! strigă iarăşi tânărul şi-ntinse mâna să-i astupe gura, dar se stăpâni, îi
fu teamă s-atingă buzele ei.
Femeia îşi coborî glasul, oftă:
— Mai mare dulceaţă n-am simţit niciodată în viaţa mea, murmură ea.
Iar peste puţin:
— Dulceaţa aceasta de-atunci o caut din bărbat în bărbat, dulceaţa aceasta,
Iisuse, şi n-o găsesc…
Tânărul îşi vârî faţa între genunchi. „Adonai“, murmură el, „Adonai, ajută-
mă!“
În calda, liniştita încăpere nu se auzea decât focul care mistuia lemnele şi
sfârâia; şi mâncarea pusă la gătit, care clocotea şi mirosea; iar afară apele
curajoase se revărsau cu vuiet din cer, şi pământul îşi deschidea rărunchii şi
gâlgâia.
— Iisuse, la ce te gândeşti? făcu Magdalena şi nu îndrăznea acum să tulbure
bărbatul.
— La Dumnezeu, răspunse el înăbuşit, la Dumnezeu, la Adonai.
Şi îndată ce spuse, se căi că rosti în casa aceasta sfântul Lui nume.
Magdalena sări în sus, se duse şi veni de la foc la uşă, mintea ei se-nfurie.
„Ăsta este“, se gândi ea, „ăsta, marele duşman, ăsta se amestecă întotdeauna, e
rău, pizmuieşte, nu ne lasă să ne bucurăm…“ Se opri în dosul uşii, ciuli urechea;
cerul mugea, se ridică un vârtej de vânt, în curte rodiile se izbeau să se rupă.
— S-a oprit ploaia, zise ea.
— O să plec, făcu tânărul şi se ridică.
— Întâi să mănânci, să prinzi puteri; unde-o să te duci pe aşa vreme? E
întuneric beznă, plouă.
Desprinse de pe perete o rogojină rotundă, o întinse pe jos. Coborî oala,
deschise un dulăpior vârât în perete, scoase un pesmet încovrigat de orz şi două
străchini de lut.
— Astea sunt mâncărurile desfrânatei, zise; dacă nu ţi-e silă, temătorule de
Dumnezeu, mănâncă.
Tânărului îi era foame, întinse repede mâna; femeia chicoti:
— Aşa o să mănânci, şuieră ea, aşa fără rugăciune? Să mulţumeşti lui
Dumnezeu care trimite pâinea, bobul şi desfrânatele?
Îmbucătura se opri în gâtul tânărului.
— Maria, spuse el, de ce mă urăşti? De ce mă ispiteşti? Uite, astă-seară împart
pâinea cu tine, ne-am împăcat; ce-a fost a fost; iartă-mă. De-aceea am venit.
— Mănâncă şi nu te smiorcăi; ia iertarea, dacă eu nu ţi-o dau; eşti bărbat.
Îşi întinse mâna, împărţi pâinea, râse:
— Binecuvântat fie numele, spuse ea, Aceluia care trimite pâinea, bobul şi
târfele în lume; şi pe musafirii cu frică de Dumnezeu!
Îngenuncheaţi unul în faţa celuilalt, sub lumina opaiţului, nu vorbiră altceva;
amândurora le era foame, astăzi au luptat mult amândoi, mâncau să prindă
putere.
Afară ploaia începea să se potolească; cerul se uşură, pământul se sătură, se
auzeau numai veselele pârâiaşe care coborau caldarâmurile satului gâlgâind.
Terminară de mâncat; dulăpiorul avea şi-o-nghiţitură de vin negru, o băură;
avea şi câteva curmale unse cu miere, îşi îndulciră dinţii. Rămaseră amândoi
mult timp tăcuţi, privind focul care începea să se stingă; mintea lor urca, cobora,
juca împreună cu cele de pe urmă flăcărui.
Tânărul se ridică, puse şi alte lemne pe vatră, era frig; Magdalena luă iarăşi un
pumn de frunze de dafin, le aruncă în foc, camera mirosi plăcut. Se duse până la
uşă, o deschise; vântul se ridicase, norii se risipiseră deja, proaspăt spălate,
limpezi ca cristalul, două stele mari străluceau puternic deasupra curţii Mariei.
— Mai plouă? întrebă tânărul şi stătea iarăşi nehotărât în mijlocul camerei.
Dar Magdalena nu răspunse; desfăşură o rogojină, scoase din lada ei
aşternuturi groase de lână şi cearşafuri, peşcheşuri de la ibovnicii ei, le întinse
înaintea focului.
— Aici o să dormi, spuse ea; e frig, s-a ridicat vânt; se apropie miezul nopţii;
unde-o să te duci? O să răceşti; aici o să dormi, lângă foc.
Tânărul se înfioră.
— Aici? făcu el.
— Ţi-e frică? Nu te teme, porumbelul meu nevinovat, nu te ispitesc; n-o s-
ating fecioria ta, odorul meu; ce să-ţi spun!
Puse şi-alte lemne pe foc, coborî fitilul opaiţului.
— Dormi fără grijă, zise ea; mâine amândoi avem multă treabă; tu o să iei
iarăşi calea să-ţi cauţi izbăvirea; iar eu o să iau altă cale, a mea, să caut şi eu
izbăvirea. Fiecare cu calea lui; niciodată de-acum n-o să ne mai întâlnim; noapte
bună!
Se întinse în aşternutul ei, vârî faţa în pernă, toată noaptea muşcă cearşafurile
şi se stăpâni să nu strige; să nu plângă şi s-o audă bărbatul care dormea lângă foc
şi să i se facă frică şi să plece. Toată noaptea-l auzi cum răsuflă liniştit,
odihnitor, ca un prunc care-a supt ţâţă, iar ea veghe şi plânse încet înlăuntrul ei,
tărăgănat, mângâios, şi-l legănă ca o mamă.
Iar de dimineaţă, la revărsatul zorilor, printre genele pe jumătate închise, îl
văzu că se ridică, că-şi strânge cureaua de piele la brâu şi deschide uşa. Acolo se
opri; voia să plece, şi parcă nu voia. Se întoarse, privi patul, făcu şovăind un pas,
se apropie; se aplecă; încă nu se luminse bine-bine în cameră, se îndoi, ca şi cum
ar fi vrut să vadă femeia, s-o atingă. Mâna stângă o avea petrecută pe sub curea,
cu dreapta îşi înşfăca bărbia şi gura.
Femeia, cu faţa în sus, neclintită, cu părul care-i acoperea pieptul dezgolit, îl
privea printre gene, şi tot trupul ei tremura.
Buzele lui se mişcară:
— Maria…
Dar îndată ce-şi auzi glasul, se înspăimântă; c-o singură săritură se află-n prag,
străbătu la repezeală curtea, descuie poarta de la intrare…
Şi-atunci Maria Magdalena sări din aşternut, zvârli cearşafurile încolo şi
începu să plângă.

VIII
Dincolo de lacul Ghenizaret, în pustiu, vârâtă în stânci gri-roşcate, zidită din
pietre gri-roşcate, dormita înţepenită mănăstirea. Miezul nopţii; din cer cădeau,
potop, apele aninate, hienele, lupii, şacalii, mai departe o pereche de lei urlau
înfuriaţi de tunetele şi fulgerele în şir. Mănăstirea, cufundată în întuneric de
nepătruns, era scrijelită din când în când de fulgere, de parc-o biciuia Dumnezeul
Sionului. Călugării, căzuţi cu faţa la pământ în chiliile lor, rugau pe Adonai să
nu inunde din nou pământul; nu-şi dăduse cuvântul Său patriarhului Noe? Nu a-
ntins de la pământ la cer curcubeul, semn al împăcării?
Numai în odaia stareţului opaiţul cu şapte lumini era aprins, stareţul Ioachim
şedea în strana lui înaltă de lemn de chiparos, subţire, abia trăgându-şi suflarea,
c-un râu de barbă albă, cu mâinile cruce, cu ochii închişi, şi asculta; asculta pe
tânărul ucenic, pe Ioan, care citea din profetul Daniel în picioare la un analog, în
faţa lui:
„Vedenie de noapte a căzut asupra mea; am văzut cele patru vânturi ale
cerurilor năpustindu-se spre Marea cea Mare; şi patru fiare mari au apărut pe
neaşteptate din mare, şi nu semăna una cu cealaltă. Prima semăna c-un leu şi
avea aripi de vultur; o priveam în timp ce i-au smuls aripile şi-au ridicat-o drept
pe picioarele ei, ca şi cum ar fi fost om, şi i-au înţepenit în piept inimă de om. Şi
iată, apăru a doua fiară şi semăna c-un urs; şi cineva îi strigă: «Mănâncă din
belşug carne!» Priveam, şi iată a treia fiară, şi semăna c-un leopard, cu patru
aripi în spate, ca şi cum ar fi fost pasăre; avea patru capete fiara aceasta şi i-a
fost dată puterea…“24
O clipă ucenicul se opri, se întoarse neliniştit, privi pe stareţ. Nu-l mai auzea că
oftează, nici că-şi înfige unghiile în strană, tulburat, şi nici nu-i mai auzea
răsuflarea. Nu cumva a murit? De zile şi zile în şir nu mai voieşte să pună
mâncare în gură, s-a supărat pe Dumnezeu şi vrea să moară; vrea să moară, a
arătat-o desluşit fraţilor, ca sufletul său să lase jos povara trupului, să nu-l mai
îngreuneze şi să poată să urce la cer, să găsească pe Dumnezeu. Stareţul Ioachim
avea supărare cu El, voia să-L vadă, să-I vorbească; dar, trupul său ca de plumb
îl împiedica să urce, hotărî aşadar să-l nesocotească, să-l părăsească jos pe
pământ, şi să urce el, adevăratul Ioachim, la cer şi să-i spună lui Dumnezeu
supărarea sa. Avea o datorie; nu era el unul din Părinţii lui Israel? Poporul are
gură, cuvânt nu are; nu poate să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-i spună durerea
lui; dar Ioachim poate şi trebuie.
Ucenicul privi; sub cele şapte flăcări, capul stareţului, mistuit în ascuns ca un
lemn bătrân ros de carii, uscat de arşiţa soarelui şi de posturi, cum semăna cu
străvechile scăfârlii de fiare, cele spălate de ploi, pe care uneori le întâlnesc
caravanele în pustiu! Ce vedenii văzuse acest cap, de câte ori nu s-au deschis
cerurile înaintea lui, de câte ori ţinuturile întunecate ale lui Hades! O scară a lui
Iacov era mintea lui, şi pe ea urcau şi coborau toate luptele şi speranţele lui
Israel.
Stareţul deschise ochii, văzu ucenicul stând înaintea lui palid ca lumânarea; în
lumina opaiţului puful bălai strălucea feciorelnic pe obraji; ochii lui mari erau
plini de farmec şi tristeţe.
Faţa aspră a stareţului se-ndulcea; îl iubea mult pe acest tânăr citeţ, îl răpise de
la tatăl său, bătrânul Zevedeu, şi l-a adus aici, încredinţându-l lui Dumnezeu. I-a
plăcut supunerea lui şi arţagul, buzele lui care tăceau şi ochii lui nesătui,
dulceaţa şi flacăra lui. „Acesta într-o zi“, se gândea el, „o să vorbească sigur cu
Dumnezeu, ceea ce n-am putut eu, el o să poată, şi cele două răni pe care eu le
am pe umeri, el le va face aripi; eu n-am urcat viu la cer, el va urca.“
Odată venise cu părinţii lui la mănăstire, să sărbătorească Paştele; stareţul era
rudă îndepărtată a lui Zevedeu, îi primi cu bucurie şi-i puse să mănânce la masa
lui; şi pe când mâncau, era cam de şaisprezece ani Ioan, simţi, cum era aplecat,
că ochiul stareţului cade pe creştetul capului său, că-i deschide oasele şi că intră,
prin încheieturile capului, în creier ca un soare. Se îngrozi, ridică ochii, cele
două priviri se întâlniră deasupra mesei pascale, în văzduh… Din ziua aceea
tânărul nu mai încăpu în barca de pescar, nici pe lacul Ghenizaret, ofta, se ofilea,
şi-ntr-o zi se sătură de-acum bătrânul Zevedeu – „mintea ta nu este la pescuit“, îi
strigă, „este la Dumnezeu, haide, aşadar, la mănăstire; doi fii am avut,
Dumnezeu a vrut să-i împărţim; să-i împărţim, aşadar, să-I fie împlinită dorinţa!“
Acum stareţul privea tânărul cum stă în faţa lui, avea de gând să-l dojenească,
dar îndată ce-l privi, faţa lui se-ndulci.
— De ce te-ai oprit, fiule? îl întrebă; ai părăsit vedenia la mijloc; nu se cuvine;
e profet, vrea respect.
Tânărul se înroşi ca focul, desfăşură iarăşi sulul de piele pe analog şi începu
din nou cu glas monoton, psalmodic, să citească:
„Apoi, în vedenia mea de noapte, am văzut a patra fiară, înspăimântătoare, şi
tare-ngrozitoare; avea dinţi mari de fier, mânca, fărâmiţa, călca în picioare ceea
ce rămânea; nu semăna cu nici una dintre celelalte fiare şi avea zece coarne…“
— Stai, strigă stareţul, ajunge!
Tânărul se îngrozi auzind glasul, textul sfânt se rostogoli jos pe plăcile
pardoselii, îl strânse, îşi puse buzele pe el şi-l sărută, şi se duse de stătu în colţ,
cu ochii aţintiţi la bătrânul său; acum acesta îşi avea unghiile încleştate pe strană
şi striga:
— Toate acestea pe care le-ai profeţit, Daniel, s-au întâmplat; au trecut şi cele
patru fiare peste noi; a trecut şi ne-a sfâşiat leul cu aripile de vultur; a trecut şi
ne-a mâncat ursul care se hrăneşte cu carne ovreiască; a trecut şi ne-au muşcat
Răsăritul, Apusul, Nordul şi Sudul, leopardul cel cu patru capete; şade deasupra
noastră, nu a trecut încă, nu a plecat, nelegiuita fiară cu dinţi de fier, cu zece
coarne. Toate ocările şi spaimele, Doamne, pe care le-ai profeţit că ni le vei
trimite, ni le-ai trimis, să fii sănătos! Însă ai profeţit şi binele – de ce nu-l trimiţi?
De ce te caliceşti? Din belşug ne-ai dat necazuri; dă-ne din belşug şi milostivirile
Tale! Unde este Fiul Omului, pe care ni l-ai făgăduit? Citeşte, Ioan!
Tânărul porni din ungher, unde stătea cu sulul la sân, se apropie de analog şi
începu iarăşi să citească; dar acum glasul său se-nfuriase ca şi al bătrânului său:
„Priveam în vedeniile mele de noapte şi iată, pe norii cerurilor sosi unul care
semăna cu Fiul Omului; înaintă şi-l apropiară de marele Bătrân. Îi dădură
puterea, împărăţia şi slava; şi toate popoarele, şi neamurile, şi oamenii de toate
limbile îl slujeau. Puterea Lui este putere veşnică, care nu se va sfârşi niciodată,
iar împărăţia Lui este nepieritoare.“
Stareţul nu se mai stăpânea; porni de la strana lui, făcu un pas, încă unul,
ajunse la analog, se împletici să cadă, dar apucă de puse palma lui grea pe
sfântul manuscris, se întări.
— Unde este Fiul Omului, pe care ni l-ai făgăduit? Ai spus-o, sau n-ai spus-o?
Nu poţi s-o tăgăduieşti; este scris aici!
Lovea cu mânie şi cu bucurie mâna lui de profeţie.
— Este scris aici. Citeşte din nou, Ioan!
Dar ucenicul n-apucă să-nceapă; stareţul se grăbea, apucă scriptura, o ridică
sus în lumină şi începu, fără să privească, cu glas triumfător să citească:
„I-au dat puterea, împărăţia şi slava; şi toate popoarele, şi neamurile, şi
oamenii de toate limbile îl slujeau. Puterea lui este puterea veşnică, care nu se va
sfârşi niciodată; iar împărăţia Lui e nepieritoare…“
Lăsă sulul desfăcut pe analog; privi pe fereastră întunericul:
— Unde este, aşadar, Fiul Omului? Privea întunericul şi striga; nu mai este al
Tău, este al nostru, fiindcă ni l-ai rânduit nouă! Unde este să-i dai puterea,
împărăţia şi slava, să cârmuiască poporul Tău, poporul lui Israel, lumea? Ne-a
amorţit grumazul privind cerul şi aşteptându-l să se deschidă. Când? Când? Da,
de ce ne dojeneşti? S-o ştiu; o clipă a Ta, mii de ani ai omului; da, dar dacă eşti
drept, Doamne, să măsori timpul cu măsura omului, nu cu măsura Ta; asta
înseamnă dreptate!
Se îndreptă către fereastră, dar genunchii i se muiară, se opri brusc şi întinse
mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se sprijine de aer; tânărul alergă să-l sprijine, dar
stareţul se mânie, îi făcu semn să nu-l atingă. Îşi adună toată puterea, ajunse la
fereastră, se rezemă; întinse gâtul, privi: întuneric, fulgerele se împuţinaseră
acum, dar apele bubuiau încă pe stâncile care străjuiau mănăstirea; şi măslinii
faraonici, ori de câte ori îi lovea fulgerul, se răsuceau, parcă-şi schimbau faţa, se
făceau un popor de schilozi, cu braţele ciuntite, mâncate de lepră, ridicate spre
cer.
Stareţul îşi încordă sufletul, trupul, ciuli urechile; departe se auziră iarăşi cum
urlau sălbăticiunile pustiului, nu le era foame, le era frică; o fiară mugea
deasupra lor, se apropia în întuneric, înfăşurată în foc şi vârtej de vânt… Şi pe
când stareţul trăgea cu urechea în pustiu, tresări; se întoarse, privi; cineva
nevăzut intrase în chilia lui! Cele şapte lumini ale opaiţului fură răscolite, dădură
să se stingă; iar cele nouă corzi ale harpei, care se odihnea rezemată în colţ, se
clătinară, de parcă o mână nevăzută, mâniată le înhăţa să le rupă; stareţul începu
să tremure.
— Ioan! făcu încet şi privi în jurul său; Ioan, vino lângă mine.
Tânărul sări din colţ, se apropie.
— Porunceşte, părinte, spuse el şi sprijini genunchiul de pământ, să facă o
mătanie.
— Ioan, du-te să strigi călugării; am să le spun un cuvânt, înainte de-a pleca.
— Înainte de-a pleca, părinte? făcu tânărul şi se înfioră.
În spatele bătrânului, desluşi cum se mişcă două aripi mari, negre.
— Plec, spuse stareţul, şi glasul său sună deodată ca şi cum ar fi venit de
dincolo, de pe celălalt tărâm, plec! Nu ai văzut cele şapte flăcări cum se clătinau
să se smulgă din fitil? N-ai auzit cele nouă corzi ale harpei cum se zgâlţâiau să se
rupă? Plec, Ioan, du-te să strigi călugării, vreau să le vorbesc.
Tânărul înclină capul, dispăru. Stareţul rămase în picioare, în mijlocul chiliei,
sub cele şapte lumini de opaiţ; de-acum rămăsese singur-singurel cu Dumnezeu,
putea să-i vorbească slobod, nici un om nu-l auzea. Înălţă în linişte capul, ştia că
Dumnezeu stătea înaintea lui.
— Vin, îi spuse el, vin; de ce intri în chilia mea şi vrei să stingi lumina, să
zdrobeşti harpa şi să mă răpeşti? Vin, nu numai cu voia Ta, ci şi cu a mea; vin şi
ţin în mâinile mele tablele, unde sunt scrise supărările poporului meu; şi vreau să
Te văd, să-Ţi vorbesc. O ştiu, nu auzi; Te faci că nu auzi; dar voi bate în uşa Ta
până deschizi; iar dacă nu deschizi – nimeni nu este aici să mă audă, o să-Ţi
vorbesc slobod: dacă nu deschizi, o să-Ţi sparg uşa! Eşti crud, iubeşti pe cei
cruzi, numai pe aceştia-i numeşti fiii Tăi; până acum noi făceam mătănii,
plângeam, spuneam: facă-se voia Ta! Dar nu mai îndurăm, Doamne; până când o
să aşteptăm? Eşti crud, iubeşti pe cei cruzi, o să ne înfuriem; facă-se de-acum şi
la noi voia noastră!
Stareţul vorbea şi avea urechea aţintită în văzduh, s-audă; dar acum ploaia se
potolise, tunetele se îndepărtau, se spărgeau surd, încolo, la răsărit, către pustiu;
şi deasupra capului alb al bătrânului cele şapte flăcări, neclintite.
Stareţul tăcu, aştepta; aşteptă mult timp să se clatine iarăşi flăcările, să se
înspăimânte iarăşi harpa; nimic! Bătrânul scutură capul: „Blestemat e trupul
omului, el se amestecă şi nu lasă sufletul să vadă şi să audă pe cel Nevăzut.
Omoară-mă, Doamne, să pot să stau înaintea Ta, fără zidul cărnii la mijloc, să-
mi vorbeşti şi să aud!“
În acest timp se deschisese fără zgomot uşa chiliei şi intrau în şir, treziţi
devreme, îmbrăcaţi în alb-strălucitor, ca fantasmele, călugării; se opriră toţi
lângă perete şi aşteptau; auziseră ultimele cuvinte ale stareţului şi răsuflarea li se
tăie: „Vorbeşte cu Dumnezeu, îl dojeneşte pe Dumnezeu, acum trăsnetul o să
cadă asupra noastră!“ îşi ziseră ei în gând şi se opriră tremurând.
Stareţul privea, ochii lui erau altundeva, nu vedeau, şi ucenicul se apropie de
el, făcu o mătanie:
— Părinte, spuse încet să nu-l înspăimânte, părinte, au venit.
Stareţul auzi glasul slujitorului său, se întoarse, văzu. Se mişcă din mijlocul
chiliei, străbătu încet, ţinându-şi cât putea de drept trupul muribund, şi ajunse la
strană; urcă pe scaunul scund din faţa lui, se opri. Talismanul cu sfinte cuvinte se
dezlegă de la braţul său; ucenicul ajunse şi-l legă iarăşi strâns; nu se pângări
atingând pământul pe care călcăm. Stareţul întinse mâna, luă de lângă strană
cârja stăreţească cu mâner de fildeş; şi numaidecât, ca şi cum ar fi prins putere,
înălţă capul şi luă la rând cu privirea pe călugării înşiraţi lângă perete.
— Hei, călugări, spuse el, am să vă spun un cuvânt, ultimul al meu; deschideţi-
vă urechile, cine picoteşte să plece! E greu ceea ce-o să spun, toate speranţele
voastre şi toate temerile voastre trebuie să se trezească, să iuţească urechea şi să
dea răspuns!
— Ascultăm, sfinte stareţ, zise cel mai bătrân din suită, părintele Avacum, şi-şi
duse mâna la inimă.
— Acesta este ultimul meu cuvânt, călugări; sunteţi grei de cap, o să vorbesc
în parabole.
— Ascultăm, sfinte stareţ, zise iarăşi părintele Avacum.
Stareţul lăsă capul în jos, îşi coborî glasul:
— Întâi au fost aripile, şi apoi îngerul! spuse şi se opri.
Privi pe sub pleoape călugării, unul câte unul, clătină capul:
— De ce mă priviţi cu gura căscată, călugări? Ai ridicat mâna, ţi-ai mişcat
buzele; ai de spus ceva împotrivă, bătrâne Avacum?
Călugărul îşi puse mâna la inimă, vorbi:
— Ai spus: „Întâi au fost aripile, şi apoi îngerul!“; cuvântul acesta nu l-am
văzut niciodată în Scripturi, sfinte stareţ.
— Cum să-l vedeţi, bătrâne Avacum? Mintea voastră este încă înceţoşată, vai!
Deschideţi profeţii, şi ochii voştri nu pot să vadă decât literele. Dar ce pot să
spună literele? Acestea sunt gratiile negre ale închisorii, unde este înăbuşit şi
strigă duhul. Printre litere şi rânduri şi de jur împrejurul hârtiei nescrise umblă
slobod duhul; umblu şi eu cu el, vă aduc vestea cea mare: întâi au fost aripile şi
apoi îngerul, călugări!
Bătrânul Avacum deschise iarăşi gura:
— Opaiţ stins e mintea noastră, sfinte stareţ, aprinde-l. Aprinde-l, să intrăm în
parabolă, să-l vedem.
— La început, bătrâne Avacum, a fost dorinţa arzătoare a slobozeniei; nu
exista slobozenie; dar, pe neaşteptate, în adâncul robiei, un om a mişcat mâinile
lui înlănţuite, repede, cu tărie, ca şi cum ar fi fost aripi; iar apoi un altul, şi un
altul, şi un altul, şi apoi întreg poporul.
— Poporul lui Israel? se înălţară bucuroase glasurile şi întrebau.
— Poporul lui Israel, călugări! Aceasta este marea clipă înfricoşătoare prin
care trecem; dorinţa arzătoare de slobozenie s-a înfuriat, aripile s-au încins, a
sosit Izbăvitorul! A sosit Izbăvitorul, călugări; fiindcă din ce credeţi că este făcut
îngerul acesta al slobozeniei? Din îngăduinţa şi mila lui Dumnezeu? Din
dragostea Lui? Din dreptatea Lui? Nu, este făcut din răbdarea, stăruinţa şi lupta
omului!
— Mare datorie, povară de neîndurat dai omului, sfinte stareţ, se încumetă şi se
încontră bătrânul Avacum; oare atât de mare încredere ai în el?
Dar stareţul nu luă în seamă părerea potrivnică, mintea lui era pironită la
Mesia.
— Este fiul nostru, strigă el; de aceea-l şi numesc Scripturile Fiul Omului! Din
neamuri şi mii de neamuri perechile lui Israel se unesc, de ce credeţi? Ca să se
desfete coapsele lor, ca să se bucure pântecele lor? nu; atâtea mii şi mii de
săruturi, până când a ieşit Mesia!
Stareţul lovi cu putere cârja lui:
— Aveţi grijă, călugări! Poate să vină ziua la amiază; poate să vină la miezul
nopţii; fiţi întotdeauna pregătiţi – îmbăiaţi, înfometaţi, cu mintea întreagă; vai
vouă să vă găsească nespălaţi, adormiţi şi sătui!
Călugării se înghesuiră unul peste celălalt, nu îndrăzneau să se îmbărbăteze şi
să-l privească pe stareţ; simţeau că din creştetul capului său se varsă peste ei
flăcări sălbatice.
Muribundul coborî din strană, înaintă cu pas puternic, se apropie de părinţii
înspăimântaţi, îmbulziţi, întinse cârja, îi atinse pe rând, unul câte unul:
— Aveţi grijă, călugări! strigă el; o singură clipă de se stinge dorinţa arzătoare,
aripile se fac din nou lanţuri! Vegheaţi, luptaţi, păstraţi zi şi noapte aprinsă făclia
în sufletul vostru! Bateţi, lucraţi cu ciocanul aripile. Eu mă grăbesc, plec, mă duc
să vorbesc cu Dumnezeu; plec, acestea sunt ultimele mele cuvinte: Bateţi, lucraţi
cu ciocanul aripile!
Brusc i se tăie răsuflarea; toiagul păstoresc de stareţ îi alunecă din mâini;
liniştit, domol, bătrânul îngenunche în tăcere, se rostogoli fără zgomot pe plăcile
pardoselii. Ucenicul scoase un strigăt, alergă să-l sprijine pe părintele lui;
călugării se mişcară, se aplecară, îl întinseră pe plăci, coborâră opaiţul cu şapte
lumini şi-l puseră lângă faţa lui palidă ca lămâia, neclintită. Barba lui strălucea,
hitonul alb se deschise, se ivi rasa aspră cu ascuţite cârlige de fier, care înfăşura,
numai sânge, pieptul şi coapsele bătrânului.
Bătrânul Avacum puse mâna la inima stareţului:
— A murit, zise el.
— A fost izbăvit, zise un altul.
— S-au despărţit, s-au întors la casele lor cei doi prieteni; trupul în pământ,
sufletul la Dumnezeu, murmură un altul.
Şi pe când vorbeau ei şi se rânduiau să încălzească apă, să-l spele, stareţul
deschise ochii; călugării săriră înapoi îngroziţi şi-l priveau; faţa lui strălucea,
mâinile cu degete lungi, subţiri se mişcară şi ochii i se pironiră răpiţi în văzduh.
Bătrânul Avacum îngenunche, duse iarăşi mâna la inima stareţului:
— Bate, murmură el, n-a murit.
Se întoarse spre ucenicul prăbuşit la picioarele părintelui său, pe care le săruta:
— Ridică-te, Ioan, încalecă pe cea mai iute cămilă, aleargă la Nazaret, adu pe
bătrânul Simeon, rabinul; el îl va însănătoşi. Repede, se revarsă zorii!
Se lumina de ziuă. Norii se risipiseră, pământul strălucea proaspăt spălat, sătul,
şi privea cerul cu recunoştinţă; doi şoimi de stâncă ţâşniră spre cer şi făceau
ocoluri deasupra mănăstirii, să se zvânte.
Ucenicul îşi şterse ochii, alese din staul cea mai iute cămilă, una tinerică,
zveltă, cu o stea albă-n frunte; o puse să-ngenuncheze, încălecă, scoase un strigăt
unduit din gât şi cămila se desprinse de pământ, se ridică şi se porni, cu paşi
mari, să alerge spre Nazaret.
Dimineaţa strălucea pe lacul Ghenizaret; apele lui sclipeau clare în lumina
dimineţii; noroioase la maluri, de la ţărâna pe care-o duseseră la vale ploile
nopţii, apoi verzi-albăstrii şi mai încolo albe ca laptele. Bărcile de pescuit îşi
întinseseră pânzele ude, la zvântat; altele fuseră deja desfăcute să pescuiască.
Păsările de mare alb-trandafirii se legănau peste apele tremurătoare, cormorani
negri stăteau pe stânci, cu ochii rotunzi pironiţi pe lac, nu cumva spre bucuria lor
va apărea vreun peşte în spumă. Pe mal Capernaum se trezea ud leoarcă, cocoşii
se scuturau, măgăruşii răgeau, viţeii mugeau cu duioşie, iar printre aceste glasuri
împestriţate vorbele obişnuite ale oamenilor dădeau văzduhului siguranţă şi
dulceaţă.
Într-un golf singuratic al lacului o ceată de zece pescari, cu picioarele groase,
înfipte în pietriş, trăgeau agale, cu meşteşug, plasele, cântând încet; deasupra lor
veghea bătrânul Zevedeu, stăpânul, vorbăreţ şi tare şiret. Se făcea că-i iubea pe
toţi ca pe copiii lui şi-i era milă de ei, însă nu-i lăsa să-şi tragă răsuflarea; ei îi
munceau cu plata pe-o zi, şi moşneagul lacom nu voia să le slăbească braţele nici
o clipă.
Răsunară clopoţei, o turmă de capre şi oi cobora la vale către ţărmurile lacului,
lătrau câinii; cineva şuieră; pescarii se întoarseră să vadă, dar bătrânul Zevedeu
sări:
— Este Filip, bre băieţi, cu filipicăriile lui! spuse înfuriat. Noi avem treaba
noastră!
Şi prinse şi el funia, să ajute, chipurile.
Apăreau mereu pe neaşteptate pescarii din sat, încărcaţi cu plase, în urma lor
femeile cărau pe cap merindele zilei, băieţii arşi de soare înşfăcaseră deja vâslele
şi muşcau, la fiecare două-trei vâsliri, din bucata de pâine pe care-o ţineau. Filip
se ivi pe o stâncă, fluieră; avea chef de vorbă; dar bătrânul Zevedeu se încruntă,
îşi puse mâinile pâlnie la gură, strigă:
— Avem treabă, Filipe, te rog; haide, cu bine!
Şi îi întoarse spatele.
— Mai încolo aruncă plasele Iona, să meargă să tăifăsuiască împreună, noi aici
avem treaba noastră, bre băieţi!
Şi apucă iar un nod al frânghiei şi trase.
Pescarii începură din nou tristul cântec tărăgănat al muncii lor şi toţi aveau
ochii înfipţi în tărtăcuţele roşii, geamandurile, care se tot apropiau.
Dar pe când erau gata să târască la mal pântecele plasei, plin de peşte, un vuiet
de jale se auzi peste tot dincolo de câmp, glasuri subţiri ca un bocet; bătrânul
Zevedeu ciuli urechea lui mare, păroasă să audă, iar pescarii găsiră pricină, se
opriră.
— Ce este, bre băieţi, bocet e acesta, bocesc femeile, făcu Zevedeu.
— O fi murit vreun om de vază, dumneata s-ai viaţă, stăpâne, îi răspunse un
pescar bătrân.
Dar bătrânul Zevedeu se căţărase deja pe-o stâncă, ochii lui scormonitori
cercetau câmpul palmă cu palmă. Desluşi bărbaţi, femei care alergau pe ogoare,
cădeau, se ridicau şi boceau. Satul începu să se răscolească, treceau femei şi-şi
smulgeau părul din cap, în urma lor se înşirau bărbaţi, cu ochii în pământ, tăcuţi.
— Ce s-a-ntâmplat, bre băieţi? strigă moş Zevedeu; unde vă duceţi? De ce
plâng femeile?
Dar ei treceau pe lângă el grăbiţi spre arii şi nu-i răspundeau.
— Unde vă duceţi? Cine a murit? urla Zevedeu şi-şi scutura mâinile; cine a
murit?
Unul scund şi gros se opri suflând tare.
— Grâul! răspunse el.
— Vorbeşte desluşit, sunt bătrânul Zevedeu, nu-mi plac glumele; cine a murit?
— Grâul, orzul, pâinea! se auziră de peste tot glasuri.
Zevedeu rămase cu gura căscată; şi deodată îşi lovi coapsele, înţelese.
— Potopul a luat rodul de pe arii, murmură el; să se plângă sărăcimea!
Acum glasurile cuprindeau câmpul, sătenii alergau într-un suflet, la arii
femeile cădeau, se rostogoleau în noroi, se căzneau să adune de prin gropi şi
şănţuleţe puţinul grâu şi orz care scăpase. Pescarii îşi rupseră braţele, n-aveau
putere să tragă plasele, bătrânul Zevedeu se înfurie cum îi văzu că priveau şi ei
spre câmp, cu mâinile moi.
— Noi avem treaba noastră, băieţi! strigă coborând de pe stâncă; sus ancora!
Prinse iarăşi frânghia, se prefăcu iar că trage.
— Noi suntem pescari, slavă Ţie, Dumnezeule, nu suntem plugari; nu se zice
că e potop? Peştii ştiu să-noate, nu se-neacă; doi şi cu doi fac patru!
Filip îşi părăsi turma, sări din stâncă-n stâncă, avea chef de vorbă, apăru.
— Un nou potop, bre băieţi! strigă el; opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu,
să stăm de vorbă; e sfârşitul lumii! Socotiţi nenorocirile: alaltăieri au răstignit
nădejdea noastră cea mare, pe zilot; ieri a deschis Dumnezeu zăgazurile cerului,
tocmai în timpul când ariile erau încărcate, s-a dus pâinea noastră; şi nu e mult
timp de când o oaie-a mea a fătat un miel cu două capete… E sfârşitul lumii, vă
zic eu; lăsaţi, pe legea voastră, treaba, să stăm de vorbă!
Dar bătrânul Zevedeu se aprinse, îi urcă sângele la cap:
— Nu ne laşi în pace, îţi zic, Filipe, strigă el, nu vezi?, avem treabă; noi
suntem pescari, iar dumneata cioban, să se plângă plugarii; la treaba voastră, bre
băieţi!
— Şi nu te doare, moş Zevedeu, de lucrătorii câmpurilor, că o să crape de
foame? răspunse cu obrăznicie păstorul. Israeliţii, adică, sunt şi ei fraţi ai noştri,
un copac suntem noi toţi, şi plugarii cică sunt rădăcinile; dacă se usucă ele, ne-
am uscat şi noi toţi… Şi încă ceva, moş Zevedeu: dacă vine Mesia şi am murit în
acest timp toţi, pe cine-o să găsească să mântuiască – nu-mi spui?
Bătrânul Zevedeu sufla tare, dacă i-ai fi prins nările, ar fi plesnit.
— Haide, dacă crezi în Dumnezeu, gata cu filipicăriile tale, m-am săturat de-
acum să tot aud de mesii; vine unul, e răstignit, vine altul, e răstignit şi el; şi n-ai
aflat ce vesteşte Andrei tatălui sau Iona? Unde te duci, zice, şi unde te opreşti e o
cruce, şi mesiile au umplut fântânile seci… Ei, ajunge de-acum; petrecem noi
bine şi fără mesii, ne-am găsit beleaua. Haide, să-mi aduci un caş, să-ţi dau
peşte; dă-mi să-ţi dau – iată Mesia!
Râse, se întoarse spre argaţii săi:
— Mişcaţi mâinile mai repede, flăcăii mei, să aprindem şi focul, să punem
ciorba de peşte la încălzit, să mâncăm; soarele s-a ridicat de-un stânjen.
Dar pe când o luase din loc să-şi întâlnească turma, Filip se opri brusc; de pe
poteca strâmtă, care ocolea lacul de-a lungul malului, apăru un măgăruş cu o
încărcătură de să-l doboare, iar în urma lui un zdrahon; desculţ, cu pieptul
dezgolit, cu barba roşcată. Ţinea o vergea cu doi craci şi îmboldea animalul, se
grăbea.
— Măi, cred că este Iuda Iscarioteanul, piaza rea25! rosti ciobanul şi dintr-
odată se opri; şi-a luat iar umbletul prin sate să facă sape şi să potcovească iar
catârii; hai să vedem ce zice şi el.
— Blestemat să fie, murmură bătrânul Zevedeu, nu-mi place părul lui; o barbă
ca aia, am auzit eu, avea şi strămoşul lui, Cain.
— S-a născut în pustiul Idumeii, nenorocitul, unde încă dau târcoale leii, să nu-
l superi, zise Filip, şi-şi puse două degete la gură şi începu să fluiere la catârgiu.
— Iuda, strigă el, bine ne-ai venit! Treci mai pe-aproape să te vedem.
Barbă-roşcată scuipă, înjură, nu-i plăcură deloc nici Filip, păstorul, nici
trântorul Zevedeu; dar era fierar, omul nevoii, se apropie.
— Ce ne aduci de prin satele pe unde umbli? Ce se-ntâmplă pe câmp? întrebă
Filip.
Barbă-roşcată îşi prinse măgăruşul de coadă, îl opri.
— Toate merg strună, mult milostiv e Domnul, îşi iubeşte poporul, să fie
sănătos! răspunse râzând sec. În Nazaret răstigneşte profeţii, iar pe câmp face
prăpăd şi ia pâinea poporului Său. N-auziţi? Jale şi plânset se-nalţă, femeile
plâng grâul, ca pe fiul lor.
— Ceea ce face Dumnezeu e bine făcut, i-o-ntoarse bătrânul Zevedeu, înfuriat
că vorbăria multă îi strica ziua de muncă; orice-ar face Dumnezeu, eu am
încredere; Dumnezeu mă ocroteşte când toţi se-năbuşă şi numai eu scap;
Dumnezeu mă ocroteşte şi când toţi scapă şi numai eu mă-năbuş; am încredere,
vă zic; doi şi cu doi fac patru.
Barbă-roşcată, cum auzi cuvintele acestea, uită că era trăitor de pe-o zi pe alta
şi că avea nevoie de toţi, se aprinse de răul său, îşi vărsă focul:
— Ai încredere, moş Zevedeu, pentru că bine-ţi rânduieşte treburile
Atotputernicul; ai, adică, domnia ta cinci bărci de pescuit la treabă, ai cincizeci
de pescari robii tăi, îi hrăneşti numai cât să nu crape de foame şi să aibă putere
să-ţi muncească, iar domnia-ta dă-i şi umple-ţi lăzile, şi burţile tale, şi cămările.
Aşadar, îţi ridici mâinile la cer şi spui: „Drept eşti, Dumnezeule, am încredere!
Bună e lumea, niciodată să nu se schimbe!“ Dar ia întreabă zilotul pe care l-au
răstignit alaltăieri pentru ce se lupta să ne slobozească; ia întreabă şi ţăranii,
cărora într-o singură noapte Dumnezeu le-a luat grâul pentru un an şi acum se
tăvălesc prin noroi şi-l adună bob cu bob şi plâng; întreabă-mă şi pe mine, care
umblu prin sate şi văd şi aud durerea lui Israel! Până când? Până când? Nu te-ai
întrebat asta niciodată, moş Zevedeu?
— Să-ţi spun adevărul, nu am încredere în părul roşu; eşti din neamul lui Cain,
care-a omorât pe fratele său; haide, cu bine, n-am ce să vorbesc cu tine! îi
răspunse Zevedeu şi-i întoarse spatele.
Barbă-roşcată dădu una măgăruşului cu vergeaua despicată, iar acesta se
opinti, sări şi începu s-alerge.
— Nu-ţi face griji, nu-ţi face griji, moşneag puturos, că o să vină Mesia să
pună rânduială.
Cotea de-acum după stânci, se întoarse:
— O să mai vorbim noi, moş Zevedeu! strigă el. N-o să vină într-o zi Mesia? o
să vină; şi-atunci o să pună el pe fiecare şarlatan la locul lui; am şi eu încredere.
La bună vedere, stăpâne, în ziua judecăţii!
— La dracu’ cu tine, roşcovane! îi răspunse Zevedeu.
Apăruse de-acum pântecele plasei şi era plin de crapi aurii şi roşioare.
Filip stătea între cei doi, nehotărât. Drepte erau cuvintele lui Iuda, bărbăteşti;
deseori îi venea şi lui în minte să lase totul la o parte, să-i strivească mutra
bătrânului lacom, dar nu avea curaj; era bărbat înstărit, netemătorul de
Dumnezeu, puternic pe uscat şi pe mare, toate păşunile verzi unde păşteau
caprele şi oile sale erau ale lui, cum să se pună cu el? Trebuie să fii un smintit
sau un viteaz; iar Filip nu era nici una, nici alta; era un palavragiu necioplit la
vorbă şi cuminte.
Aşadar, tăcea în timp ce schimbau vorba de la unul la altul cei doi şi chiar
stătea ruşinat şi nehotărât. Trăseseră acum plasele, se aplecă şi el cu pescarii, îi
ajută să umple coşurile, se vâra şi bătrânul Zevedeu în ape până la brâu,
ocârmuia peşti şi oameni.
Dar pe când toţi nespus de bucuroşi priveau cu mândrie coşurile pline ochi, de
pe stânca din faţă răsună pe neaşteptate glasul răguşit al lui barbă-roşcată.
— Ei, moş Zevedeu!
Dar acesta făcea pe surdul; răcni din nou glasul:
— Ei, moş Zevedeu, să-l ţii din scurt pe fiul tău Iacov, eu îţi vreau binele!
— Pe Iacov! exclamă bătrânul şi se tulbură.
O păţise cu cel mai mic fiu al lui, cu Ioan, îl pierduse, nu voia să-l piardă şi pe
acesta; alt fiu nu mai avea, şi avea nevoie de el în munca sa.
— Pe Iacov! făcu iarăşi neliniştit; ce-ai să spui despre Iacov, roşcovan
blestemat?
— L-am văzut pe drum vorbind dulce şi punând ceva la cale cu gâdele.
— Care gâde, blestematule de Dumnezeu? Vorbeşte desluşit!
— Fiul Tâmplarului, care face cruci în Nazaret şi răstigneşte profeţii… Se
duce, sărmane Zevedeu, e pierdut şi ăsta; doi fii ai avut, pe unul ţi l-a luat
Dumnezeu, pe celălalt Dracul!
Bătrânul Zevedeu rămase cu gura căscată; un peşte-rândunică sări din ape,
zbură pe deasupra capului lui Zevedeu şi se cufundă din nou în lac şi dispăru.
— Rău semn! Rău semn! murmură bătrânul înspăimântat, nu cumva o să plece
aşa, ca peştele-rândunică, şi fiul meu, să piară în adâncuri de ape?
Se întoarse spre Filip:
— Ai văzut peştele-rândunică? întrebă el. Nimic nu se-ntâmplă-n lume fără
noima Lui; ce noimă zici că are asta? Voi, păstorii…
— Dacă era spinarea mielului, ţi-aş fi spus, moş Zevedeu; cu peştii nu am de-a
face, răspunse acru Filip.
Era mâniat fiindcă nu avea curajul să vorbească şi el bărbăteşte, ca Iuda.
— Mă duc să văd de vietăţile mele, zise el.
Îşi petrecu peste umeri bâta păstorească, sări din stâncă-n stâncă şi-l ajunse din
urmă pe Iuda.
— Stai, frate, îi strigă el, vreau să-ţi vorbesc. Nu te mânia.
— Şterge-o, fricosule, îi răspunse barbă-roşcată, fără să se întoarcă; şterge-o la
oile tale şi nu te amesteca împreună cu bărbaţii; şi nu-mi spune „frate“; nu sunt
frate cu tine!
— Stai, îţi zic, am de vorbit cu tine; nu te-nfuria!
Iuda se opri acum, îl privi cu dispreţ:
— De ce n-ai deschis şi tu gura să vorbeşti? De ce ţi-e frică? Încă ţi-e frică?
Încă n-ai habar de ce se petrece, cine vine, unde mergem? S-a apropiat vremea,
nenorocitule, vine regele iudeilor cu toată slava lui, şi vai de cei fricoşi!
— Iuda, făcu rugător Filip, striveşte-mi mutra, ridică furcoiul pe care-l ţii,
loveşte-mă să-mi vin în fire, m-am săturat şi eu de-acum să-mi fie frică.
Iuda se apropie încet, îl înşfăcă de braţ:
— O spune inima ta, Filipe, îl întrebă, sau spui vorbe-n vânt?
— M-am săturat, îţi zic; astăzi mi-a fost scârbă de sufletul meu; dă-i înainte;
arată-mi calea, Iuda, sunt gata.
Barbă-roşcată privi în jurul său şi coborî glasul:
— Filipe, poţi să omori?
— Om?
— Om, desigur; dar ce, oaie?
— Încă n-am omorât, dar sigur o să pot; luna trecută eu singur am trântit jos un
taur şi l-am omorât.
— Un om e mai uşor; vino cu noi.
Filip sări, înţelese.
— Eşti şi tu dintr-aceia… ziloţii? întrebă, şi spaima i se revărsă pe faţă.
Auzise multe despre această înfricoşătoare frăţie „Ucigaşii sfinţi“, cum o
numeau şi care îngrozea lumea, de la muntele Ermon până jos la Marea Moartă,
mai jos chiar, până la pustiul Idumeii. Umblă înarmaţi cu răngi de fier, cu
frânghii, cu pumnale, vestesc: „Nu plătiţi dajdii necredincioşilor, numai unul
este Domnul nostru, Adonai, omorâţi orice ovreu care încalcă Legea Sfântă, care
râde, vorbeşte şi trebăluieşte cu duşmanii Dumnezeului nostru, romanii; loviţi,
ucideţi, deschideţi drum să treacă Mesia! Curăţiţi căile, vine!“
Intră ziua-n amiaza mare în sate şi în cetăţi, iau singuri hotărâre, omoară pe
saducheul cel trădător, pe romanul cel sângeros. Tremură de frica lor bogătanii,
preoţii, arhiereii îi afurisesc, ei, cică, iscă răzvrătiri şi aduc oştile romane şi din
când în când izbucneşte măcelul şi curge râu sângele ovreilor.
— Eşti şi tu dintr-aceia… ziloţii? întrebă din nou încet Filip.
— Ţi-e frică, voinice? făcu barbă-roşcată şi râse cu dispreţ; nu suntem ucigaşi,
nu te-nspăimânta; luptăm pentru libertate, ca să fie dezrobit Dumnezeul nostru,
ca să fie dezrobit sufletul nostru, Filipe. Scoală-te, a venit clipa s-arăţi şi tu că
eşti bărbat; vino cu noi.
Dar Filip plecase capul, se căi deja că deschisese vorba cu Iuda; bune sunt
cuvintele curajoase, să te aşezi cu un prieten al tău, să mănânci şi să bei şi să-
ncepeţi sfaturi şi să zici o să fac şi-o să dreg, dar păzea, nu merge prea departe că
o să-ţi găseşti beleaua.
Iuda se aplecă acum spre el şi-i vorbea; astfel i se schimbase glasul şi astfel
laba lui grea îi atingea moale şi-i mângâia umărul, spunându-i:
— Ce este viaţa omului, Filipe, ce preţuieşte? Nimic nu preţuieşte, dacă nu e
slobodă; luptăm pentru libertate, îţi zic; vino cu noi.
Filip tăcea; de-ar fi putut să plece! Dar Iuda îl ţinea de umăr:
— Vino cu noi, eşti bărbat, ia o hotărâre; ai pumnal?
— Am.
— Să-l ai totdeauna în sân, poate, în orice clipă, să-ţi trebuiască; trecem prin
zile grele, fratele meu, nu auzi paşi uşori care se apropie? Este Mesia, nu trebuie
să găsească drumul închis; mai mult decât pâinea, ajută pumnalul; uite, priveşte,
eu!
Îşi deschise haina; pe piele, la sânul său negru sclipea gol un pumnal de
beduin, scurt, cu două tăişuri.
— Neghiobul de Iacov, fiul lui Zevedeu, e de vină că nu l-am împlântat azi în
inima unui trădător; ieri, înainte de-a porni din Nazaret, noi, fraţii, l-am osândit
la moarte…
— Pe cine?
— …şi-a căzut sorţul pe mine să-l omor.
— Pe cine? îl întrebă din nou Filip care se-nfurie.
— Socoteala mea, răspunse tăios barbă-roşcată; nu te-amesteca în treburile
noastre.
— N-ai încredere în mine?
Iuda se uită în jur, se aplecă, acum apucă pe Filip de braţ:
— Ascultă bine ce-o să-ţi spun, Filipe, şi să nu iasă o vorbă din gura ta, pentru
că eşti pierdut: Acum mă duc la mănăstire, în pustiu, m-au chemat călugării să le
fac uneltele; în câteva zile, trei-patru, trec din nou prin bârlogurile tale; frământă
bine în mintea ta cuvintele pe care le-am schimbat, să nu scoţi o vorbă şi să nu
mărturiseşti nimănui taina, ia o hotărâre tu singur. Iar dacă eşti bărbat şi iei
hotărârea care trebuie, o să-ţi dezvălui pe cine o să lovim.
— Pe cine? Îl cunosc?
— Nu te grăbi, încă nu eşti frate.
Întinse mâna lui mare:
— Să fii sănătos, Filipe, zise el; pân-acum ai fost un om de nimic, trăiai şi nu
trăiai; pământul n-avea habar; aşa am fost şi eu, un om de nimic, până în ziua
când am intrat în frăţie. De atunci m-am făcut alt om; am ajuns om. Nu mai sunt
Iuda cel cu barba roşcată, fierarul, care munceşte ca o vită şi are o singură
menire, cum să-şi hrănească picioarele astea, şi pântecele, şi capul pocit; lucrez
pentru un rost mare; auzi? Pentru un mare rost; iar cine lucrează, şi cel mai umil,
pentru un rost mare, ajunge mare. Ai înţeles? Nimic altceva nu-ţi spun; să fii
sănătos!
Îşi îmboldi măgăruşul şi porni grăbit spre pustiu.
Filip rămase singur-singurel, îşi propti bărbia în bâta ciobănească şi privi după
Iuda, în timp ce ocolea stâncile şi dispărea.
„Măi, bine le zice barbă-roşcată ăsta“, se gândi el, „bune şi sfinte; vorbe
umflate, o să zici, dar ce strică? Cât timp suntem la cuvinte, toate merg strună;
dar dacă trecem la fapte? Ai grijă, sărmane Filipe; gândeşte-te şi la oile tale;
treaba cere judecată; lasă, văzând şi făcând.“
Îşi petrecu bâta pe după umeri, auzise clopoţeii de la caprele şi oile sale, şi luă
drumul, fluierând.
În acest timp argaţii aprinseră focul şi pregătiră ciorba de peşte; aruncară în apa
fiartă bibani, scoici şi arici de mare, şi o piatră cu alge pe ea, să miroasă
mâncarea a mare; peste puţin au s-arunce şi crapii aurii şi roşioarele; de le-ar
ajunge bibanii şi scoicile! Aciuiaţi în jur, toţi pescarii înghiţeau înfometaţi în sec
şi vorbeau puţin.
Pescarul bătrân se aplecă, spuse în taină celui de lângă el:
— Bine i le-a aruncat fierarul în obraz, răbdare, să vină ziua să ajungă săracii
în vârf şi bogaţii la fund; asta va să zică dreptate.
— Zici că se-ntâmplă asta, prietene? răspunse celălalt, pe care foamea-l topise
de mic copil; zici că se-ntâmplă asta vreodată în lumea aceasta?
— Există Dumnezeu? răspunse bătrânul; există; este drept? Poate Dumnezeu
să nu fie drept? este; ei, aşadar o să se-ntâmple! Trebuie numai răbdare, copilul
meu, răbdare.
— E, ce bombăniţi acolo la o parte? făcu moş Zevedeu a cărui ureche prinsese
ceva şi se simţea puţin jignit; să vă vedeţi de treaba voastră, lăsaţi pe Dumnezeu,
ştie el ce face; asta ne mai trebuia!
Deodată toţi tăcură; iar bătrânul se ridică, apucă lingura de lemn şi amestecă
mâncarea.

IX
În timpul în care argaţii lui Zevedeu ridicau plasele şi cădea feciorelnică, ca şi
cum ar fi ieşit prima oară din mâinile lui Dumnezeu, dimineaţa peste lac, fiul
Mariei călătorea împreună cu Iacov, fiul cel mare al lui Zevedeu; lăsaseră în
urma lor Magdala, din când în când se opreau un pic să mângâie femeile care
jeleau grâul şi porneau iarăşi tăifăsuind. Iacov înnoptase şi el în Magdala, îl
prinsese furtuna, merse şi poposi la un prieten al lui; iar înainte de-a se crăpa de
ziuă, se ridică şi porni la drum.
În pâcla albastră, lipăind prin noroaie, mergea şi se grăbea să ajungă la lacul
Ghenizaret; începuseră să se limpezească potolite înăuntrul său amărăciunile de
la cele ce-a văzut în Nazaret, iar zilotul răstignit ajunsese deja amintire
îndepărtată în el; bărcile pescăreşti, şi argaţii, şi grijile zilnice îi stăpâneau iarăşi
mintea. Sărea peste gropile pe care le desfundase ploaia, cerul râdea deasupra
lui, pomii picurau, jumătate plângând, jumătate râzând, păsările se trezeau,
bucuria lui Dumnezeu; dar cum prinse a se lumina, Iacov desluşi ariile pustiite
de potop şi pe drum grâul şi orzul recoltei care curgea cu apele. Primii câmpeni
cu femeile lor se revărsaseră deja pe ogoare şi începuseră bocetul… Iar pe
neaşteptate, pe o arie pustiită, aplecat împreună cu două bătrânele, văzu pe fiul
Mariei.
Îşi strânse toiagul, ocărî; săriră din nou în mintea lui crucea, răstignitul,
Nazaretul; iar acum uite, călăul jeluieşte grâul cu femeile! Aspru, nestăpânit
suflet era Iacov, luase toate apucăturile tatălui său, viguros, rapace, nemilos; nu
semăna mamei lui, Salomeea, femeia sfântă; nici fratelui său, Ioan, cel blând;
strânse toiagul şi porni înfuriat către arie.
În clipa aceea fiul Mariei se ridica să pornească din nou la drum; curgeau încă
lacrimile pe obrajii lui, cele două bătrâne îi ţineau mâinile, îl sărutau şi nu-l lăsau
să plece. Cine-ar fi găsit, ca acest călător necunoscut, vorba cea bună să le
mângâie?
— Nu plângeţi, gospodine, nu plângeţi, le spunea el, o să mă întorc…
Şi-şi slobozea încet-încet mâinile din palmele lor bătrâne.
Se tăie avântul lui Iacov, se opri uluit; ochii călăului străluceau, plini de
lacrimi, şi acum priveau sus cerul trandafiriu nespus de voios, acum jos
pământul şi oamenii care se aplecau, scormoneau noroaiele şi jeleau.
„Ăsta-i călăul? Ăsta? Faţa lui străluceşte ca a profetului Ilie“, murmură Iacov
şi se dădu la o parte tulburat. Fiul Mariei ajunsese de-acum la marginea ariei, îl
văzu pe Iacov; îl cunoscu, îşi puse palma la piept, salută.
— Unde mergi, fiu al Mariei? făcu fiul lui Zevedeu muindu-şi glasul.
Iar înainte de-a asculta răspunsul:
— Mergem împreună, spuse, drumul e lung şi cere tovărăşie.
„Drumul e lung şi cere tovărăşie“, se gândi fiul Mariei, dar nu-şi mărturisi
gândul.
— Mergem, zise el, şi luară drumul de călători către Capernaum.
O vreme nu vorbiră; de la fiecare arie pornea bocetul femeilor; bătrânii,
sprijiniţi în toiegele lor, priveau grâul care fugea cu apele, bărbaţii, cu faţa
întunecată, nemişcaţi în mijlocul ariei lor treierate, pustiite, unii tăceau, alţii
ocărau. Fiul Mariei oftă:
— Ah, de-ar avea un om puterea, murmură el, de-ar avea puterea să moară de
foame ca să nu moară de foame poporul!
Iacov îl privi zeflemitor:
— Dac-ai putea să te faci grâu, ca să te mănânce poporul, să nu moară, ai face-
o?
— Cine n-ar face-o? spuse fiul Mariei.
Ochii vultureşti ai lui Iacov şi buzele groase atârnate jucară:
— Eu, răspunse el.
Fiul Mariei tăcu; celălalt se simţi înţepat.
— De ce să pier? mormăi el; Dumnezeu a trimis potopul, ce vină am eu?
Privi mâniat cerul:
— De ce a făcut-o Dumnezeu? Cu ce i-a greşit poporul? Nu înţeleg; tu înţelegi,
fiu al Mariei?
— Nu întreba, frate, e păcat; până alaltăieri şi eu întrebam, acum am înţeles;
acesta-i şarpele care-a ademenit pe cei dintâi plăsmuiţi26 şi Dumnezeu ne-a
alungat din Rai.
— Care acesta27?
— Întrebarea.
— Nu înţeleg, făcu fiul lui Zevedeu şi iuţi pasul.
De-acum tovărăşia călăului nu-i mai plăcu; cuvintele lui îl îngreunau; iar
tăcerea lui, încă şi mai de neîndurat. Ajunseră acum pe un piept al câmpului, în
depărtare se zăreau sclipind apele Ghenizaretului; plasele fuseseră desfăcute deja
pe mare, pescuiau; soarele roşu-aprins urca din pustiu; pe mal străluci alb un
bogat sat de frunte.
Iacov scrută bărcile lui, mintea i se umplu de peşte, se întoarse către însoţitorul
său nedorit:
— Unde mergi, fiu al Mariei? întrebă el; uite Capernaumul.
Fiul Mariei lăsă capul în jos, nu răspunse; îi era ruşine să spună că merge la
mănăstire să se sfinţească.
Iacov clătină capul, îl privi; deodată prin minte-i trecu un gând rău:
— Nu vrei să spui? mormăi el; o ţii ascunsă?
Îl prinse de bărbie, îi săltă capul:
— Priveşte-mă în ochi; spune, cine te trimite?
Dar fiul Mariei oftă:
— Nu ştiu, murmură el, nu ştiu; poate Dumnezeu, dar poate şi…
Se opri; i se lipi limba de gâtlej de teamă; într-adevăr, dacă-l timitea Diavolul?
Iacov izbucni într-un râs sec, numai dispreţ; îl ţinea acum strâns de braţ şi-l
zgâlţâia:
— Centurionul? mugi-ncet; centurionul, prietenul tău? El te trimite?
Da, sigur, el îl va fi trimis iscoadă; apăruseră noi ziloţi în munţi şi în pustiu,
coborau în sate, prindeau poporul în ascuns şi-i vorbeau despre răzbunare şi
libertate; iar sângerosul centurion al Nazaretului stârnise în toate satele pe ovreii
vânduţi, să se facă iscoade. Asemenea, sigur, era şi acesta, călăul.
Îşi încreţi sprâncenele, îşi coborî glasul, îi dădu una, îl aruncă mai încolo.
— Ascultă ce-ţi spun, fiu al Tâmplarului, aici drumurile noastre se despart.
Dumneata nu ştii unde mergi, eu ştiu; haide c-o să mai vorbim noi. Unde-o să te
duci o să te urmez, amărâtule, şi vai de tine; numai asta ţi-o zic şi să mă ţii
minte: De pe drumul pe care-ai pornit n-o să ieşi viu!
Zise, şi fără să-i întindă mâna, luă coborâşul alergând la vale.
Coborâseră acum căzănelul de aramă de pe foc, pescarii se aşezară de jur
împrejur, primul întinse lingura de lemn Zevedeu, alese cea mai mare
sinagridă28 şi începu să mănânce. Cel mai bătrân din tovărăşie întinse mâna să-l
împiedice:
— Stăpâne, zise el, am uitat să spunem rugăciunea.
Bătrânul Zevedeu, cu gura plină, ridică lingura de lemn şi începu, mestecând,
să mulţumească Dumnezeului lui Israel, care a trimis peştele, grâul, vinul şi
uleiul ca să hrănească neamurile ovreilor, să rabde până o să vie ziua Domnului
– să fie risipiţi duşmanii, să cadă toate neamurile la picioarele lui Israel, să se
închine; să cadă toţi zeii la picioarele lui Adonai, să se închine. Pentru asta
mâncăm, Doamne, pentru asta ne-nsurăm şi facem copii, pentru asta trăim – de
dragul tău!
Spuse, şi dădu una şi înghiţi sinagrida.
Şi pe când acolo, stăpân şi argaţi se bucurau de ostenelile lor şi mâncau cu
ochii aţintiţi pe lac, mama care-i hrănea, uite-ţi-l că apăru, plin de noroi, gâfâind,
Iacov. Pescarii se înghesuiră să facă loc, iar moş Zevedeu îi strigă cu chef:
— Bine-ai venit, primule născut29! Eşti norocos, stai jos să mănânci; ce veşti?
Fiul nu răspunse; se lăsă pe vine alături de tatăl său, dar nu întinse mâna spre
căzănelul plăcut mirositor care scotea aburi.
Bătrânul Zevedeu se întoarse cu sfială şi-l privi, îl ştia bine pe fiul ăsta al lui,
ciudat, necioplit, şi se temea de el.
— Nu ţi-e foame? îi zise; ce-i cu mutra asta? Cu cine te-ai pus iarăşi?
— Cu Dumnezeu, cu demonii, cu oamenii, răspunse el înfuriat; nu mi-e foame.
„Oho“, se gândi moş Zevedeu, „a venit iarăşi să ne strice ciorba…“, dar se
strădui să facă chef, să abată vorba; lovi mângâietor genunchiul fiului său.
— Ei, şmechere, spuse şi-i făcu cu ochiul, cu cine tăifăsuiai pe drum?
Iacov sări în sus:
— Avem şi iscoade? Cine ţi-a spus-o? Cu nimeni.
Se ridică, merse la lac, se afundă până la genunchi, se spălă; se întoarse înapoi
la tovarăşi; îi privi cum mâncau şi râdeau mulţumiţi, nu se stăpâni:
— Domniile voastre mâncaţi şi beţi, iar alţii sunt răstigniţi în Nazaret de dragul
vostru! zise, nu putea să-i vadă şi porni către sat bombănind.
Bătrânul Zevedeu îl privea cum se depărtează, îşi clătină capul mare:
— Mi-am găsit beleaua cu fiii mei, zise el; unul mi-a ieşit prea molâu, prea
temător de Dumnezeu; iar celălalt prea sucit, unde merge şi stă se iscă ceartă;
mi-am găsit beleaua. Nici unul n-a ieşit om în toată firea – un pic moale, un pic
pe dos, când bun, când dulău care muşcă, jumătate drac, jumătate înger, om într-
un cuvânt!
Oftă, apucă un crap auriu să alunge amărăciunile.
— Să fie sănătoşi crapii, zise el, şi lacul care face crapi şi Dumnezeu care face
lacurile.
— Ce-o să zică atunci moş Iona, stăpâne? spuse bătrânul tovărăşiei; şade
sărmanul în fiecare seară pe-o stâncă şi priveşte spre Ierusalim şi plânge pe fiu-
său Andrei. Smintit şi-ăsta; a găsit, chipurile, un profet şi umblă împreună cu el,
mănâncă miere şi lăcuste, prinde oamenii şi-i cufundă în Iordan, să-i spele, zice,
de păcate!
— Fă copii, chipurile, să te pricopseşti! zise Zevedeu, ia aduceţi-mi, băieţi,
tărtăcuţa, mai are vin; m-am întristat!
Se auziră paşi înceţi, grei, pe prundiş, ca şi cum s-ar fi apropiat vreun animal
cu mişcări greoaie şi-nfuriat. Bătrânul Zevedeu se întoarse, sări înainte:
— Bine-ai venit, Iona, om bun! exclamă, ştergându-şi barba împroşcată de vin;
m-am pus cu fiii mei şi cu crapii; vino să te pui şi tu cu crapii şi să ne spui ce
veşti ai de la sfântul Andrei, fiul tău!
Un pescar bătrân apăru pe neaşteptate, scund şi gros, desculţ, ars de soare, c-un
cap uriaş plin de păr alb, cârlionţat; pielea lui făcuse solzi ca de peşte, ochii lui
erau tulburi, îmbătrâniţi; se aplecă, îi privi pe rând; căuta pe cineva.
— Pe cine cauţi, moş Iona? făcu Zevedeu; ţi-e lene să vorbeşti?
Îi privea picioarele, barba, părul încurcat în oase de peşte şi alge; iar buzele-i
late, crestate se deschideau şi se-nchideau, ca ale peştelui, şi nu vorbeau. Moş
Zevedeu dădu să râdă, dar brusc îl stăpâni spaima; o bănuială smintită îi trecu
prin minte; îşi întinse temător ambele mâini, ca şi cum ar fi vrut să-mpiedice pe
moş Iona să se apropie de el.
— Oho, nu cumva eşti profetul Iona? strigă şi sări în sus; de-atâta timp
împreună cu noi şi te-ascunzi de noi? Te rog, în numele lui Adonai, vorbeşte!
Odată am ascultat pe sfântul stareţ al mănăstirii vorbind despre peştele-câine30
cum a-nghiţit pe profetul Iona şi cum apoi l-a vărsat şi-a sărit afară din pântecele
peştelui om ca şi-ntâia oară. Da, pe legea mea, aşa, chiar ca pe tine ni l-a înfăţişat
stareţul: părul lui, chipurile, şi pieptul erau încurcate în alge, iar barba plină de
răcuşori abia născuţi. Pun prinsoare, şi să mă ierţi, moş Iona, de-o să pipăi în
barba ta, o să găsesc răcuşori.
Pescarii izbucniră în râs, dar ochii lui moş Zevedeu priveau cu spaimă pe
prietenul său de demult.
— Vorbeşte, omu’ lui Dumnezeu, îi spunea şi îi repeta, nu cumva eşti profetul
Iona?
Bătrânul Iona clătină capul, nu-şi amintea să-l fi înghiţit vreun peşte, se poate
totuşi, de-atâţia şi-atâţia ani de când se luptă cu peştii, cum să-şi amintească?
— El este, el, murmură bătrânul Zevedeu şi-şi rotea privirea, ca şi când ar fi
vrut să fugă.
O ştia el, profeţii sunt oameni cu toane, nu trebuie să ai încredere în ei; dispar
în foc, în mare, în văzduh, şi-apoi, pe neaşteptate, iată-i în faţă! Ilie n-a urcat la
cer călare pe foc? Şi totuşi trăieşte şi domneşte încă, iar pe orice vârf de munte,
dacă te împiedici, iată-l înaintea ta; la fel şi Enoh, nemuritor. Iat-acum şi profetul
Iona ne face pe cel neprins, că este, chipurile, pescar şi tatăl lui Petru şi Andrei.
Să-l iau cu binişorul, supărăcioşi mai sunt profeţii ăştia, suciţi, poţi să-ţi găseşti
beleaua cu ei. Îşi îndulci glasul:
— Moş Iona, zise el, iubite vecin, cauţi pe cineva, pe Iacov? S-a întors de la
Nazaret, dar a fost obosit, cică, se duce-n sat, iar dacă-ntrebi şi de fiul tău Petru,
e bine, cică, e bine, nu te-ntrista, şi vine; multe, multe sărutări, zice… Mă auzi,
moş Iona? Fă-mi un semn.
Îi vorbea dulce, îi mângâia umerii nesimţitori; nimeni nu ştie, se-ntâmplă
atâtea, vietatea asta de pescar poate să fie profetul Iona; aşadar, s-avem grijă!
Moş Iona se aplecă, prinse un scorpion mic din căzănel, îl făcu o îmbucătură
şi-ncepu să-l mestece cu ţepi cu tot.
— Mă duc, bombăni el şi întoarse spatele.
Pietrişul începu iarăşi să trosnească; un pescăruş trecu foarte aproape pe
deasupra capului lui Iona; se opri brusc o clipă, dând din aripi, de parcă ar fi
ochit vreun răcuşor în părul bătrânului pescar; dar scoase un ţipăt răguşit, de
parcă s-ar fi-nspăimântat, şi-şi luă zborul.
— Aveţi grijă, bre băieţi, făcu moş Zevedeu, el este, îmi pun capul, profetul
Iona; să meargă doi din voi să-l ajute, acum cât îi lipseşte Petru, să nu ne găsim
beleaua.
Doi bărbaţi robuşti se ridicară, jumătate râzând, jumătate înfricoşaţi.
— Să fie păcatul pe capul tău, moş Zevedeu, spuseră ei, ne ducem; profeţii
sunt fiare, îşi deschid gura din senin, şi nu mai rămâne oscior din tine! Să fiţi
sănătoşi!
Bătrânul Zevedeu se umflă mulţumit ca un taur, o scosese bine la capăt cu
profetul, se întoarse către argaţii rămaşi:
— Haideţi, băieţi, mişcaţi mâinile repede! Puneţi peştele în coşuri, luaţi satele
la rând; aveţi grijă: ţăranii sunt foarte şireţi, nu sunt ca noi pescarii, oamenii lui
Dumnezeu; daţi cât puteţi mai puţin peşte, luaţi cât puteţi mai mult grâu (să fie şi
de anul trecut), ulei, vin, pui, iepuri… Aţi înţeles? Doi şi cu doi fac patru.
Argaţii săriră în sus, începură să umple coşurile.
Dincolo, în dosul stâncilor, apăru un călăreţ pe o cămilă, alergând; moş
Zevedeu îşi puse palma streaşină, scrută.
— Bre băieţi, ia priviţi şi voi, nu cumva e fiul meu Ioan? strigă el.
Călăreţul trecea acum prin nisipul mărunt, se apropia.
— El este! El este! strigară pescarii; bine le-ai nimerit, stăpâne!
Călăreţul trecea acum prin faţa lor, scutură mâna, salută.
— Ioan, strigă bătrânul tată, de ce te grăbeşti? Unde te duci? Stai puţin să te
vedem!
— Stareţul moare, mă grăbesc!
— Ce-a păţit?
— Nu vrea să mănânce; vrea să moară.
— De ce? de ce?
Dar cuvintele călăreţului se pierdură în văzduh.
Moş Zevedeu tuşi, se gândi o clipă, îşi clătină capul.
— Dumnezeu să ne păzească de sfinţenie, zise el.
Fiul Mariei privea pe Iacov cum coboară către Capernaum cu paşi furioşi, se
grămădi jos pe pământ cu picioarele încrucişate, şi inima îi era plină de mâhnire.
El care dorea atât de fierbinte să iubească, iar ei să-l iubească, de ce să trezească
în inima oamenilor atâta duşmănie? El e de vină; nici Dumnezeu, nici oamenii,
el; de ce să se poarte atât de laş, de ce să pornească pe un drum şi să nu aibă
curaj să ajungă până la capăt? Schilodit, nenorocit, laş. De ce să nu-ndrăznească
să se însoare cu Magdalena, s-o izbăvească de ruşine şi de moarte? Iar dacă
Dumnezeu îl striga cu mânie şi-i poruncea: „Ridică-te!“ De ce să se prindă de
pământ şi să nu vrea să se ridice? Iar acum de ce a pus spaima stăpânire pe el şi
se duce să se vâre în pustiu? Îşi închipuie că Dumnezeu nu-l va găsi şi-acolo?
Soarele se apropia să stea deasupra lui, bocitul grâului încetase de-acum,
oamenii chinuiţi se obişnuiseră deja cu nenorocirea lor, îşi amintiră că bocetul n-
a adus niciodată vindecare, tăcură. De mii de ani sunt nedreptăţiţi, flămânzesc,
puterile văzute şi nevăzute îi doboară; şi totuşi izbutesc să trăiască şontâc-şontâc;
aşadar, au învăţat să aibă răbdare.
O şopârlă verde apăru pe neaşteptate dintr-un tufiş spinos să se usuce la soare;
văzu bărbatul, o fiară înfricoşătoare deasupra ei, se sperie şi inima începu să-i
bată putenic sub gât; dar prinse curaj, se lipi în întregime pe o piatră caldă, îşi
întoarse ochiul rotund, negru ca tăciunele şi privea cu încredere pe fiul Mariei,
ca şi cum i-ar fi urat bun venit, ca şi cum i-ar fi spus: „Am văzut că eşti singur,
am venit să-ţi ţin de urât“; fiul Mariei se bucură şi-şi ţinu răsuflarea, să n-o
înspăimânte. Iar pe când o privea şi-şi simţea şi el inima că bate ca a ei, doi
fluturi dădeau din aripi între ei, veneau şi se duceau iar de la unul la altul şi nu
voiau să plece; negri, pufoşi amândoi, cu pete roşii; zburau voioşi, se jucau în
soare, iar în cele din urmă se duseră şi se aşezară pe basmaua însângerată a
bărbatului, cu trompa pe petele roşii, de parc-ar fi vrut să sugă sângele. Simţea
mângâierea lor în creştetul capului, îşi aminti de cârligele lui Dumnezeu, îi
aduceau aceeaşi veste, aşa îi păru, aripile fluturilor şi cârligele lui Dumnezeu;
„ah, de-ar putea“, se gândi el, „să coboare Dumnezeu întotdeauna la oameni, nu
ca un vultur cu gheare nemiloase, nu ca un fulger, ci ca un fluture“.
Şi pe când fluturi şi Dumnezeu se amestecau în mintea lui, simţi o gâdilitură la
tălpi, lăsă privirea şi văzu că se-nşiră sub scobiturile picioarelor lui grijulii,
furnici mari, negre-gălbii, grăbite şi care trăgeau câte două, câte trei, de un bob
de grâu cu cleştii lor largi. Le furaseră de pe câmp, de la gura oamenilor, şi le
cărau în cuiburile lor de furnici, slăvind pe Dumnezeu, Furnica cea Mare, care
se-ngrijeşte de poporul său ales, furnicile, şi trimite potopuri pe câmp, tocmai
când trebuie, când sunt îngrămădite grânele la arii.
Fiul Mariei oftă; „şi ele sunt făpturi ale lui Dumnezeu“, se gândi el; „făpturi ale
lui Dumnezeu şi oamenii, şi şopârlele, şi greierii pe care-i aud în livezile de
măslini, şi şacalii care urlă noaptea, şi potopurile, şi foamea…“
Auzi pe cineva gâfâind în spatele lui; se-nspăimântă, de-atâta timp o uitase, dar
ea nu-l uita; o simţi acum cum şedea şi ea cu picioarele încrucişate în spatele lui
şi sufla.
— Creatură a lui Dumnezeu e şi Blestemul, murmură.
Simţea că este înconjurat de peste tot de suflarea lui Dumnezeu; sufla peste el,
când caldă şi binevoitoare, când sălbatică, fără milă. Şopârlă, fluturi, furnici,
Blestem, toate sunt Dumnezeu.
Auzi clopoţei pe drum şi glasuri, se întoarse; trecea o lungă caravană de
cămile, încărcate cu mărfuri scumpe, iar un biet măgăruş înainte le călăuzea;
parc-ar fi venit din pustiu, vor fi pornit de dincolo de Ninive şi Babilon, din
pământurile grase udate de râuri ale patriarhului Avraam; cărau pesemne ţesături
de mătase, mirodenii şi fildeş, poate şi robi şi fiice de robi, şi se-ndreptau spre
Marea cea Mare cu corăbii împestriţate…
Treceau şi trecere nu aveau; ce bogăţii are lumea aceasta, se gândi fiul Mariei,
ce minuni! Iar în coada caravanei, cu saricuri verzi, cu veşminte albe, lungi, cu
bărbi negre, cu cercei de aur, treceau acum, clătinându-se în mersul legănat al
cămilelor, negustori bogaţi. Fiul Mariei se înfioră:
„Se vor opri la Magdala“, îi veni deodată gândul, „se vor opri la Magdala,
poarta Magdalenei e deschisă, e deschisă zi şi noapte, şi vor intra. S-o izbăvesc!
De-aş putea s-o izbăvesc! Pe tine, nu neamul lui Israel, pe el nu pot; pe tine,
Magdalena! Eu nu sunt profet, dacă-mi deschid gura, nu ştiu ce să spun; pe mine
nu m-a uns Dumnezeu cu cărbune aprins pe buze, n-a aruncat trăsnetul Său în
măruntaiele mele să ard, să sar ieşit din minţi pe drumuri şi să încep să ţip! Să nu
fie cuvintele mele, să fie ale Lui, şi să nu-mi pese; eu voi deschide gura, şi El va
vorbi. Nu sunt profet, sunt un om simplu şi fricos, nu pot să te scot din patul
ruşinii, şi mă duc în pustiu, la mănăstire, să mă rog pentru tine. Rugăciunea este
atotputernică; au să spună, în războaie, cât timp Moise avea mâinile ridicate la
cer, fiii lui Israel învingeau; obosea şi le cobora? erau învinşi; voi avea zi şi
noapte mâinile mele ridicate la cer pentru tine, Magdalena!“
Apoi privi soarele aşteptând să se încline spre asfinţit, să ia drumul pe
întuneric, să treacă pe lângă Capernaum fără să-l vadă nimeni şi să înconjoare
lacul să intre în pustiu. Acum se-nteţi în el dorinţa arzătoare de-a ajunge; oftă
iarăşi:
— Ah, de-aş putea să merg pe apă şi să trec lacul! murmură el.
Şopârla era încă lipită de piatra caldă şi se usca, fluturii zburaseră sus şi se
pierdură în lumină, furnicile cărau încă, goleau grâul în hambarele lor, se-
ntorceau din nou în grabă pe câmp, veneau din nou încărcate; soarele dădea să
asfinţească. Umbrele se lungiră, trecătorii se răriră, se lăsa chindia peste copaci
şi ţarini şi le aurea; iar apele lacului se năuciră; la fiecare bătaie a ochiului îşi
schimbau înfăţişarea – se rumeneau, deveneau violet-deschis, se înnegreau; o
stea mare atârna pe cer, spre apus.
„Acum va veni noaptea, acum va veni fiica neagră a lui Dumnezeu, cu
caravanele ei de stele…“ se gândi fiul Mariei, şi-nainte de-a se umple cerul, se
umplu mintea lui de stele.
Se pregătea deja să se ridice, să pornească din nou la drum, când în spatele lui
auzi o goarnă şi un drumeţ strigându-l pe nume. Se întoarse; în lumina firavă a
asfinţitului desluşi pe cineva, încărcat cu-o boccea mare, făcându-i semn şi
urcând. „Cine să fie?“ se gândi el şi se căznea să desluşească sub boccea
înfăţişarea călătorului; cândva mai văzuse mutra aceasta palidă, şi bărbuţa rară,
şi picioarele strâmbe; pe neaşteptate scoase un strigăt:
— Tu eşti, Toma? Ai început iarăşi ocolul tău prin sate?
Coropcarul saşiu, nespus de şiret stătea acum înaintea lui gâfâind; puse jos
bocceaua, îşi şterse fruntea lui ascuţită, năduşită, iar ochii lui saşii jucau dintr-o
parte în alta şi nu ştiai, se bucurau sau luau în zeflemea.
Fiul Mariei îl iubea, îl vedea deseori trecând pe la atelierul său, cu goarna
petrecută la brâu, se întorcea din sate, îşi punea bocceaua pe tejghea şi începea să
vorbească despre cele văzute în umbletul său, batjocorea, râdea, înţepa; nu avea
încredere nici în Dumnezeul lui Israel, nici în ceilalţi dumnezei, „toţi ne înşală“,
spunea el, „ca să le înjunghiem căpriţe şi să le ardem tămâie înmiresmată şi să
răguşim cântând în imnuri frumuseţile lor…“ Iar fiul Mariei îl asculta, inima lui
strânsă se deschidea puţin, privea cu mândrie această minte de ştrengar, care, cu
toată sărăcia lui, cu toată robia şi nefericirea rasei lui, găsea puterea, prin râs,
prin zeflemea să le învingă.
Dar şi Toma coropcarul îl iubea pe fiul Mariei, îi părea o oaie blândă,
îmbolnăvită, care behăie şi caută pe Dumnezeu ca să alerge în urma Lui.
— Eşti o oaie, îi spunea deseori şi izbucneau în râs, eşti o oaie, fiu al Mariei,
însă ai înlăuntrul tău un lup; şi lupul acesta o să te mănânce!
Şi scotea de la sân ba un pumn de curmale, ba o rodie sau un măr pe care le
furase de prin grădini ca să-l cinstească.
— Bine că te-am găsit, spuse când îşi trase sufletul; Dumnezeu te iubeşte;
încotro te-ai pornit, nu-mi spui?
— La mănăstire, răspunse el şi arătă cu mâna dincolo spre lac.
— Bine că te-am găsit, aşadar; întoarce-te din drum!
— De ce? Dumnezeu…
Dar Toma se înfurie.
— Împlineşte-mi dorinţa, să nu începi iarăşi cu Dumnezeu; n-o scoţi la capăt
cu El; umbli în toată viaţa ta, umbli în toată moartea ta, să-L ajungi, dar
binecuvântatul nu are sfârşit. Lasă-L, aşadar, nu-L amesteca în treburile noastre;
aici avem de-a face cu oameni, ticăloşi, isteţi, ascultă: Ia seama la Iuda, barbă-
roşcată! Înainte de-a pleca din Nazaret l-am văzut vorbind în taină cu mama
răstignitului, apoi cu Baraba şi alţi doi-trei cuţitari ziloţi, am auzit numele tău, ai
grijă, fiu al Mariei, nu te du la mănăstire.
Dar el lăsă capul în jos.
— Toate vietăţile, spuse el, sunt în palma lui Dumnezeu; El mântuieşte pe cine
vrea, omoară pe cine vrea; ce împotrivire se poate să aducem noi? O să mă duc,
şi să-mi ajute Dumnezeu!
— O să te duci? strigă Toma înfuriat; dar Iuda te găseşte, în ceasul acesta când
vorbim, e la mănăstire şi are cuţitul ascuns la sân; tu ţii cuţit?
Fiul Mariei se înfioră:
— Nu, răspunse el, ce să fac cu el?
Toma râse:
— Oaie… oaie… oaie… murmură el.
Îşi ridică bocceaua de jos:
— Să fii sănătos, zise, fă ce vrei; eu îţi spun: fugi! tu-mi spui: mă duc! Haide,
aşadar, şi bate-ţi după aceea capul!
Ochii lui saşii jucară şi luară iarăşi coborâşul fluierând.
Seara se lăsase bine de-acum; se întunecă pământul, se afundă lacul, se
aprinseră primele opaiţe în Capernaum. Păsările de zi îşi vârâseră capetele în
aripi să doarmă, cele de noapte se trezeau, ieşeau la vânătoare.
„Bun şi sfânt e ceasul acesta“, cugetă fiul Mariei, „n-o să mă vadă nimeni, să
pornesc!“
Îi veniră-n minte cuvintele lui Toma:
— Va fi ce vrea Dumnezeu, murmură el; dacă este El cel care mă împinge să
mă duc să-mi găsesc moartea, să merg repede; să fiu omorât, asta pot s-o fac, şi-
o fac.
Se întoarse în urma lui.
— Să mergem, spuse nevăzutei tovarăşe de drum şi o luă către lac.
Noaptea era dulce, caldă, umedă, un vânt sufla dinspre sud, Capernaumul
mirosea a peşte şi iasomie. Bătrânul Zevedeu şedea în curtea casei lui, cu femeia
lui, Salomeea; mâncaseră, tăifăsuiau. Fiul său Iacov înăuntru se răsucea în
aşternut; zilotul răstignit, fiul Tâmplarului, iscoada, noua nedreptate făcută de
Dumnezeu oamenilor, să le ia grâul, se încurcau în mintea lui, îi răscoleau inima,
nu-l lăsau să doarmă. Iar vorbele bătrânului său tată îl înfuriau şi ele. Sări în sus,
se aprinse, ieşi în curte, păşi pragul.
— Unde te duci? îl întrebă mama neliniştită.
— La lac, să mă bată vântul, mormăi şi dispăru în întuneric.
Moş Zevedeu clătină capul, oftând:
— S-a stricat lumea, femeie, zise el; astăzi tinerii nu-şi mai încap în piele. Nu
sunt nici rândunici, nici peşti; sunt peşti-rândunică. Marea nu-i încape, zboară
prin văzduh; dar în văzduh nu îndură, se cufundă din nou în mare; şi, ptiu, iarăşi,
de la început! Sunt pierduţi; ptiu, priveşte pe fiul nostru, pe odorul tău, pe Ioan.
Mănăstire, îţi zice, rugăciune, post, Dumnezeu; barca i se pare prea strâmtă, nu-l
încape; şi poftim acum ăsta, Iacov, pe care-l credeam cuminte, ţine minte ce-ţi
zic, într-acolo a îndreptat prora şi el; l-ai văzut astă-seară cum s-aprindea şi se
umfla şi nu-l încăpea casa? Şi mie nu-mi pasă, dar cine-mi va ocârmui bărcile
pescăreşti şi argaţii? Aşadar, toate ostenelile mele or să se ducă pe apa sâmbetei?
M-am întristat, bre femeie, adu-mi un vin, adu şi-o gustare de caracatiţă, că tare
sufăr!
Bătrâna Salomeea se făcu că n-auzi; astă-seară moşul ei băuse prea mult,
ajunge; se căzni să schimbe vorba.
— Sunt tineri, zise ea, nu te amărî; o să le treacă.
— Bre, ai dreptate, femeie, mintea ta de femeie; de ce şed şi-mi bat capul? asta
e; sunt tineri, o să le treacă. Tinereţea e boală, trece. Şi eu, când eram tânăr,
aveam aprinderi, mă răsuceam în aşternut, credeam că, chipurile, îl căutam pe
Dumnezeu; iar eu căutam femeie; pe domnia ta, babă Salomeea! Te-am luat, m-
am liniştit. La fel şi fiii noştri; au mintea dusă, aşadar! Sunt mulţumit, bre
femeie, adu un vin, adu o gustare de caracatiţă, să beau, Salomeea mea, în
sănătatea ta!
Dar puţin mai încolo, în curtea vecină, moş Iona, singur-singurel în bordeiul
său, îşi cârpea la lumina opaiţului plasa; cârpea, cârpea, dar mintea şi gândul său
nu erau la răposata lui femeie, care murise anul trecut pe vremea asta, nici la
nerodul său fiu, Andrei, nici la celălalt nesăbuit fiu al său, Petru, care bătea
tavernele Nazaretului şi-l lăsase baltă să se lupte, om bătrân, singur-singurel, cu
peştii; se gândea la cuvintele lui Zevedeu şi căzuse într-o mare întristare. Nu
cumva era într-adevăr profetul Iona? Îşi privi mâinile, picioarele, coapsele numai
solzi. Iar suflarea îi mirosea şi ea a peşte, şi năduşeala, a peşte şi ea; iar acum îşi
aminteşte, alaltăieri, când îşi plângea femeia, şi lacrimile îi miroseau a peşte; şi
avea dreptate preaşiretul Zevedeu, găseşte câteodată raci în barba lui… Nu
cumva, într-adevăr, este profetul Iona? Ah, de-aceea n-are chef să vorbească,
scoţi vorbele din gura lui cu cleştele, iar când calcă pe pământ se tot poticneşte şi
se-mpleticeşte; dar când se afundă în lac, ce uşurare este aceea, ce bucurie, cum
îl ridică apa în braţele ei, şi-l mângâie, îl linge, gâlgâie în urechile lui, şi-i
vorbeşte şi el precum peştii, îi răspunde fără cuvinte, şi ies bulbuci din gura lui!
„Sigur voi fi profetul Iona, am înviat, m-a vărsat iarăşi peştele-câine, dar acum
mi-am băgat minţile-n cap, sunt profet, dar fac pe pescarul, o suflare nu scot, nu
vreau să-mi găsesc iarăşi beleaua…“ Zâmbi mulţumit de şiretenia lui. „Bine mi-
au ieşit“, se gândi el, „nimeni nu m-a dibuit atâţia ani, nici chiar eu însumi;
numai îndrăcitul Zevedeu, să fie sănătos că mi-a deschis ochii…“ Lăsă jos
unealta lui, îşi frecă mâinile mulţumit, deschise un dulap, scoase o tărtăcuţă,
ridică gâtul său solzos, scurt şi gros şi începu să bea gâlgâind.
În Capernaum cei doi bătrâni beau mulţumiţi, călătorul nostru noptatic
străbătea mal cu mal, cufundat în gânduri, nu singur-singurel, auzea în urma lui
cum scârţâie nisipul; în curtea Magdalenei descălecară noi negustori, iar acum,
cu picioarele încrucişate pe pietrişul curţii ei, tăifăsuiau încet, mestecând
curmale şi raci fripţi şi-şi aşteptau rândul. În mănăstire călugării întinseseră în
mijlocul chiliei lui pe stareţ şi-l vegheau; răsufla încă, avea ochii holbaţi şi
privea spre uşa deschisă, cu faţa topită, încordată, ca şi cum ar fi tras cu urechea.
— Trage cu urechea dacă nu cumva vine rabinul din Nazaret, să-l
însănătoşească…
— Trage cu urechea dacă nu cumva se aude pasul lui Mesia care vine…
Călugării vorbeau în taină şi-l priveau, iar sufletul tuturor era pregătit, în ceasul
acesta, să primească minunea. Îşi ciuleau toţi urechile, dar nu auzeau decât în
colţul de dincolo al curţii un baros care bătea pe-o nicovală; Iuda aprinsese
focurile lui şi lucra de noapte.

X
Dincolo, departe, în Nazaret, în bordeiul ei, Maria, femeia lui Iosif Tâmplarul,
cu opaiţul aprins şi uşa deschisă făcea ghem lâna pe care o torsese; înfăşura şi se
grăbea, se hotărâse s-o pornească la drum, să ia la rând satele, să-şi caute fiul.
Înfăşura, iar mintea ei era în altă parte, străbătea ţarinile, trecea prin Magdala şi
Capernaum, făcea semne, pustie şi deznădăjduită, în jurul malului lacului
Ghenizaret. Îşi căuta fiul. „Iarăşi a plecat, iarăşi l-a-mpuns Dumnezeu cu ţepuşa
Lui, nu-I e milă de el, nu-I e milă de mine, ce I-am făcut noi? Acestea au fost
bucuriile şi măririle pe care ni le-a rânduit? De ce să-nfloreşti toiagul lui Iosif, să
iau pe bărbatul acesta bătrân, de ce s-arunci trăsnetul şi să sădeşti în măruntaiele
mele pe acest unic fiu apucat de duhuri? Un migdal înflorit eram, când îl ţineam
la sân, neprihănită din tălpi până-n creştet, înflorisem; treceau vecinii, mă
priveau cu mândrie şi spuneau: «Binecuvântată eşti tu peste toate femeile,
Maria!» Treceau caravanele, se opreau: «Cine este acest migdal înflorit?»
spuneau şi coborau de pe cămile şi se umpleau poalele mele de daruri. Şi, pe
neaşteptate, un vânt a suflat, am rămas fără frunze şi flori… Încrucişez mâinile
pe pieptul leneş: Doamne, s-a făcut voia Ta; m-ai înflorit, ai suflat peste mine,
am rămas fără frunze şi flori; nu este nădejde să-nfloresc din nou, Doamne?“
„Nu este nădejde să se liniştească inima mea?“ întreba şi fiul, când dis-de-
dimineaţă, ocolind lacul, îi ieşi în faţă mănăstirea, înţepenită în stâncile verzi-
roşietice. „Cu cât înaintez şi mă apropii de mănăstire, inima mi se tulbură; de ce?
N-am luat drumul potrivit, Doamne? Nu mă împingi Tu spre această sfântă
pustnicie? De ce, aşadar, nu vrei să-Ţi pui mâna, să-mi îndulceşti inima?“
Doi călugări îmbrăcaţi în alb-strălucitor apărură în poarta mare a mănăstirii;
urcară pe o stâncă, scrutară dincolo spre Capernaum.
— Încă… încă… zise unul, cu fund mic şi cocoşat, pe jumătate smintit.
— N-o să-l apuce în viaţă, făcu celălalt, o matahală, cu-o gură despicată, ca a
peştelui-câine, care-i ajungea până la urechi. Haide, Ieroboam, eu o să rămân de
strajă, pân-o să apară cămila.
— Eu o să mă duc să-l văd cum moare, zise voios cocoşatul şi coborî-n fugă de
pe stâncă.
Fiul Mariei stătea nehotărât în pragul mănăstirii; să intre înăuntru, să nu intre?
Inima îi bătea ca un clopot. Curtea era pavată cu plăci; nici un copac verde, nici
o floare, nici o pasăre; numai smochini faraonici sălbatici de jur împrejur… Un
pustiu rotund, nemilos era curtea aceasta, şi peste tot în jur, găuri săpate în
stâncă, ca nişte morminte, chiliile.
„Aceasta este împărăţia cerurilor?“ se întreba el. „Aici se linişteşte inima
omului?“
Privea, privea, şi nu se hotăra să treacă pragul. Doi câini ciobăneşti negri săriră
din colţ şi începură să-l latre.
Cocoşatul văzu oaspetele, fluieră la câini, tăcură; iar apoi se întoarse şi cercetă
din cap până-n picioare pe drumeţul străin; prea trişti îi părură ochii lui, prea
sărac veşmântul pe care-l purta, iar din picioare-i curgea sânge; i se făcu milă de
el.
— Bine-ai venit, frate, îi zise; ce vânt te-a aruncat aici în pustiu?
— Dumnezeu! răspunse cu glas adânc, deznădăjduit, fiul Mariei.
Călugărul se înspăimântă; niciodată n-auzise numele lui Dumnezeu rostindu-l
buzele omului cu atâta spaimă; îşi încrucişă mâinile şi tăcu.
— Am venit să-l văd pe stareţ, spuse apoi după puţin timp oaspetele.
— Se poate să-l vezi, dar n-o să te vadă el; ce vrei de la el?
— Nu ştiu; am avut un vis. Vin de la Nazaret.
— Un vis? făcu scrântitul călugăr şi râse.
— Un vis înfricoşător, părinte; de-atunci inima mea n-are linişte; stareţul e un
sfânt, Dumnezeu l-a învăţat să tălmăcească ce spun păsările şi visele; şi am
venit.
Niciodată nu-şi pusese în minte să vină la mănăstirea aceasta ca să întrebe pe
stareţ ce înţeles avea visul pe care l-a avut în noaptea în care lucra crucea –
sălbatica vânătoare în somnul său şi barbă-roşcată care se repezea înainte şi
piticii care-l urmau cu uneltele martiriului. Dar acum, pe neaşteptate, pe când
stătea în pragul mănăstirii, nehotărât, ca un fulger visul îi despică creierul; „de
aceea am venit“, strigă înlăuntrul său, „pentru visul acesta am venit, Dumnezeu
mi l-a trimis să-mi arate drumul, iar stareţul o să mi-l lămurească.“
— Stareţul e pe moarte, făcu iar călugărul, ai sosit prea târziu, fratele meu;
întoarce-te.
— Dumnezeu mi-a poruncit, spuse fiul Mariei; poate El să râdă de oameni?
Călugărul chicoti; el văzuse multe, nu avea încredere în Dumnezeu.
— Nu este Dumnezeu? zise. Face ce-i vine pe chelie; dacă n-ar putea să facă
nedreptăţi, de ce-ar fi atotputernic?
Bătu oaspetele pe spate; voia să-l mângâie, dar mâna lui mare era grea, îl duru
pe tânăr.
— Nu te-ntrista, îi zise el, intră-năuntru; eu sunt arhondarul.
Intrară în curte; se pornise vântul, se-nvârtejea nisipul pe plăci; un nor murdar,
învolburat de vânt încinsese soarele; văzduhul se întunecă.
În mijlocul curţii se căsca o fântână seacă; în alte timpuri va fi avut apă, acum
se umpluse de nisip; pe ghizdurile ei roase două şopârle se încălzeau la soare.
Chilia stareţului era deschisă; călugărul prinse oaspetele de braţ.
— Stai aici, zise el, să întreb fraţii, să dea încuviinţarea; să nu te mişti.
Încrucişă mâinile la piept; intră în chilie; câinii se opriseră acum în dreapta şi-n
stânga pragului, întindeau gâtul, adulmecând, şi scheunau cu jale.
Stareţul zăcea în mijlocul chiliei, cu picioarele spre uşă; în jurul său călugării,
istoviţi de veghea de-o noapte întreagă, dormeau iepureşte şi aşteptau.
Muribundul, întins pe rogojină, avea mereu faţa încordată şi ochii deschişi,
aţintiţi la uşa căscată. Opaiţul cu şapte lumini era încă aprins alături de capul său
şi-i lumina fruntea boltită, lucioasă, ochii nesăţioşi, nasul vulturesc, buzele
livide, vineţii şi barba lungă, albă ca neaua, care acoperea, până jos, pieptul osos,
dezgolit. Într-o cădelniţă de lut aruncaseră în cărbunii aprinşi tămâie frământată
cu trandafir şi aerul mirosea plăcut.
Călugărul intră, uită de ce a intrat şi se ciuci, împreună cu dulăii, pe prag.
Soarele prindea acum uşa şi voia să intre, să atingă picioarele stareţului; iar fiul
Mariei stătea afară şi aştepta. Linişte; numai cei doi câini plângeau încet, iar
dincolo se auzea rar, ritmic, barosul care lovea nicovala.
Oaspetele aştepta de mult timp, ziua urca, îl uitaseră; uitase şi el, drept, în
soarele dimineţii; noaptea fusese rece, iar acum oasele i se-ncălzeau dulce. Pe
neaşteptate, în marea linişte, se auzi glasul călugărului care, sus pe stâncă, stătea
de strajă:
— Vin! Vin!
Călugării săriră în sus în chilia stareţului, se treziră şi se repeziră afară; lăsară
pe stareţ singur-singurel.
Fiul Mariei prinse curaj, făcu doi paşi cu sfială, se opri în pragul chiliei;
înăuntru linişte de moarte, linişte de nemurire, picioarele stareţului scânteiau
palide, oasele subţiri cufundate în soare; o albină zumzăia în tavan, o gâză
neagră, pufoasă dădea din aripi domol în jurul celor şapte lumini, zbura de la una
la alta, ca şi cum ar fi vrut să aleagă în care să ardă.
Şi, pe neaşteptate, stareţul se mişcă; îşi adună toată puterea, săltă capul şi-ndată
holbă ochii, gura îi rămase deschisă, nările lui fremătau nesăţioase şi miroseau
aerul. Fiul Mariei îşi puse mâna la inimă, apoi la buze, apoi la frunte, salută.
Buzele stareţului se mişcară:
— Ai venit… ai venit… ai venit… murmură el foarte vlăguit, iar fiul Mariei nu
auzi.
Dar pe toată faţa stareţului, aspră, amărâtă, se revărsă un zâmbet de negrăită
fericire. Şi îndată ochii i se pecetluiră, nările încremeniră, gura i se închise,
amândouă mâinile, care erau cruce pe piept, se rostogoliră în dreapta şi-n stânga,
cu palmele deschise pe jumătate întinse.
În acest timp cele două cămile îngenuncheau în curte, călugării alergară,
ajutară pe bătrânul rabin să descalece, tânărul ucenic întreba cu nelinişte:
— Trăieşte? mai trăieşte?
— Încă răsuflă, răspunse bătrânul Avacum, vede tot, aude tot, dar nu vorbeşte.
Rabinul porni înainte, în urmă ucenicul, cu traista de mare preţ, unde erau
alifiile, şi ierburile, şi talismanele magice ale vindecătorului. Cei doi câini negri,
cu cozile între picioare, nici nu întoarseră capul; scânceau cu gâtul întins jos pe
pământ, trişti, ca nişte oameni.
Auzindu-i rabinul, clătină capul: „Am ajuns prea târziu…“ se gândi el, dar nu
vorbi.
Îngenunche lângă stareţ, se aplecă asupra lui, puse mâna la inima lui; îşi
apropie buzele de buzele stareţului.
— Prea târziu, murmură el, am sosit prea târziu… Viaţă sfinţiilor voastre,
părinţi!
Călugării scoaseră un strigăt, se aplecară şi sărutară mortul precum le
porunceşte rânduiala, după slujirea fiecăruia: bătrânul Avacum pe ochi, ceilalţi
călugări pe barbă şi pe palmele jumătate întinse, iar ucenicii pe picioare; unul luă
din strana goală cârja stăreţească şi o întinse în dreapta sfintelor rămăşiţe
pământeşti.
Bătrânul rabin, îngenuncheat, îl privea; nu putea să-şi dezlipească ochii de pe
el: ce era acest zâmbet triumfător? Ce înţeles avea tainica strălucire din jurul
ochilor închişi? Un soare căzuse peste faţa aceasta, un soare care nu apune, şi nu
pleca; care soare?
Privi în jurul său; călugării îngenuncheaţi încă se închinau, Ioan îşi lipise
buzele de picioarele mortului şi plângea: bătrânul rabin îşi trecea privirea de la
un călugăr la altul, ca şi cum ar fi întrebat; iar pe neaşteptate, în colţul chiliei, îl
ochi pe fiul Mariei stând cu mâinile cruce, neclintit, liniştit; dar pe faţa lui se
revărsase acelaşi zâmbet ca al mortului, triumfător şi senin.
— Doamne al Puterilor, Adonai, murmură bătrânul rabin cu spaimă, încă-mi
vei ispiti inima? Ajută mintea mea să-nţeleagă, să ia o hotărâre!
A doua zi, un soare roşu ca sângele, mâniat, încins c-un nor vântos, întunecat,
ţâşni din nisip; un vânt fierbinte se ridică-n ţinuturile însorite din pustiu, lumea
se înnegri. Cei doi câini negri ai mănăstirii dădură să latre, dar gura lor se umplu
de nisip, tăcură; cămilele, lipite de pământ, închiseră ochii şi aşteptau.
Călugării, ţinându-se lanţ unul de altul, înaintau încet, bâjbâind, şi se luptau să
nu cadă; înghesuindu-se toţi împreună şirag, ţineau în braţe, să nu le ia vântul,
rămăşiţele pământeşti ale stareţului şi se duceau să le înmormânteze; se mişca
pustiul, urca şi cobora ca o mare.
— Este vântul pustiului, e suflarea lui Iehova, murmură Ioan, sprijinindu-se cu
tot trupul de fiul Mariei; usucă orice frunză verde, seacă orice izvor, umple de
nisip gurile; o să lăsăm sfintele rămăşiţe pământeşti într-o groapă şi-or să vină
valuri de nisip să le acopere.
O clipă în mijlocul furtunii, în momentul în care păşeau pragul mănăstirii, sări,
negru, uriaş, cu barosul pe umăr, şi îi privi barbă-roşcată, fierarul; dar îndată îl
înfăşură nisipul, dispăru. În furtuna de nisip fiul lui Zevedeu văzu zmeul ăsta, se
înspăimântă; se prinse de braţul tovarăşului său:
— Cine era? întrebă încet; l-ai văzut?
Dar fiul Mariei nu răspunse; „Dumnezeu le-aduce pe toate cu îngăduinţă“, se
gândi, „aşa cum le vrea; iată, acum, la capătul lumii în pustiu, îl aduse pe Iuda
lângă mine; facă-se, aşadar, voia Ta, Doamne…“
Înaintau toţi împreună, încovoiaţi, şi îşi înfigeau picioarele în nisipul fierbinte;
cu marginea rasei lor îşi astupau gura şi nările; dar nisipul mărunt le coborâse
deja în gâtlej şi în bojoci. Pe bătrânul Avacum, care mergea înainte, îl răsuci
vântul şi-l trânti jos; călugării, orbiţi de furtuna de vânt, nu-l văzură, trecură
peste el; pustiul şuiera, stâncile sunau ca nişte clopote, bătrânul Avacum scoase
un strigăt răguşit, dar nimeni nu-l auzi.
„De ce să nu fie răsuflarea lui Iehova vântul răcoros care ne vine de la Marea
cea Mare?“ se gândea fiul Mariei şi voia s-o spună tovarăşului său, dar nu putea
să deschidă gura. „De ce vântul lui Iehova să nu umple de apă fântânile seci ale
pustiului? De ce să nu iubească frunzele verzi, de ce să nu-i fie milă de om? Ah,
de s-ar găsi, adică, un om să se apropie de el, să cadă la picioarele lui, să-i spună
durerea omului, durerea pământului şi-a frunzei verzi!“
Iuda încă stătea în uşa joasă a chiliei singuratice pe care i-au dat-o ca atelier;
privea râzând cu gura căscată convoiul mortuar, care când se scufunda şi
dispărea, când se ivea din nou, brusc, clătinându-se. Ochise omul pe care-l vâna,
ochiul lui întunecat strălucea. „Mare e Dumnezeul lui Israel“, murmură
mulţumit, „pe toate le aranjează bine; mi-a adus trădătorul în vârful cuţitului.“
Îşi prinse mustaţa bucuros, intră înăuntru; întunecată coliba, dar străluceau în
colţ, într-un cuptoraş mic, cărbunii aprinşi; călugărul cu fund mic, jumătate
sfânt, jumătate smintit, ţinea foalele şi amăgea focul.
— Ei, părinte Ieroboam, făcu fierarul cu chef, ăsta e vântul lui Dumnezeu cum
i se spune? Îmi place mult; aşa aş sufla şi eu, dacă aş fi Dumnezeu.
Călugărul râse.
— Eu n-aş sufla deloc, am obosit… zise el, şi lăsă foalele să-şi şteargă
năduşeala de pe frunte şi gât.
Iuda se apropie de el:
— Îmi faci un hatâr, părinte Ieroboam? zise; ieri a venit ca oaspete în
mănăstire un tânăr cu bărbiţa neagră, desculţ, pe jumătate smintit, ca şi sfinţia ta;
iar pe cap c-o basma cu pete roşii.
— Eu l-am văzut primul! zise călugărul mândrindu-se; dar el, fierare, e nebun
de-a binelea; a avut, zice, un vis şi a venit de la Nazaret să i-l tălmăcească
stareţul – Dumnezeu să-l ierte!
— Aşadar, ascultă; tu nu faci şi pe arhondarul, nu-i deretici tu chilia, nu-i
aşterni tu să doarmă, nu-i duci tu să mănânce?
— Eu, desigur; nu sunt bun, adică, la altă slujire, şi fac pe arhondarul; spăl,
mătur, hrănesc oaspeţii.
— Aşadar, aşterne-i astă-seară în chilia în care dorm eu; nu pot să dorm fără
tovărăşie. Ce să-ţi spun, Ieroboame? Am vise urâte, vine Satana şi mă ispiteşte,
mi-e teamă să nu fiu amăgit; când simt aproape de mine suflare de om, mă
liniştesc! Haide, şi-o să-ţi dăruiesc o foarfecă de tuns mieii să-ţi tunzi barba; să
tunzi şi călugării; să tunzi şi cămilele, să nu te mai numească neisprăvit… Auzi
ce-ţi spun?
— Adu foarfeca de tuns mieii!
Fierarul scotoci în desaga lui, scoase o foarfecă uriaşă, ruginită; călugărul o
înhăţă, o apropie de foc, o deschidea, o închidea, nu se sătura s-o admire.
— Mare eşti Doamne, şi minunate lucrările Tale, murmura cufundat în
cucernicie.
— Aşadar, făcu Iuda şi-l zgâlţâi să se trezească.
— Diseară-l vei avea, răspunse călugărul, apucă foarfeca şi plecă.
Călugării se întorceau deja; n-au putut să meargă departe, vântul lui Iehova îi
răsucea şi-i arunca jos, găsiră o groapă, rostogoliră leşul înăuntru, strigară pe
bătrânul Avacum să spună rugăciunea, dar nu-l găsiră, bătrânul rabin al
Nazaretului se aplecă deasupra gropii, strigă trupului golit, neînsufleţit: „Pământ
eşti, întoarce-te în pământ; a plecat din tine sufletul, nu mai eşti de folos; ţi-ai
sfârşit datoria. Ţi-ai împlinit datoria, trupule, ai ajutat sufletul să coboare în
surghiun pe pământ, să umble destul sub soare şi lună, pe nisip şi pe stânci, să
păcătuiască, să sufere, să dorească mult patria lui, cerul, pe tatăl lui, Dumnezeu.
Trupule, stareţul nu mai are nevoie de tine, risipeşte-te!“
Cât timp a vorbit rabinul, peste trupul stareţului se aşternuse un strat de nisip
mărunt, faţa, barba, mâinile i se afundaseră deja. Şi alţi nori de nisip se ridicară,
iar călugării luară drumul înapoi. În timpul în care arhondarul pe jumătate ţicnit
înhăţa foarfeca de tuns mieii şi fugea, călugării se vârau în mănăstire, orbiţi, cu
buzele crăpate, cu subsuorile leoarcă, şi cărau pe bătrânul Avacum, pe care-l
găsiseră, la întoarcere, pe jumătate înfundat în nisip.
Bătrânul rabin îşi şterse cu o pânză umedă ochii, gura şi gâtul, se aciuă jos pe
pământ în faţa stranei goale a stareţului şi asculta prin uşa încuiată suflarea lui
Iehova cum usucă şi cum nimiceşte lumea. De la o tâmplă la alta, profeţii păşeau
în mintea lui, într-un asemenea vânt arzător strigau pe Dumnezeu, la fel de
arzător vor fi simţit pe buzele lor şi în ochii lor pe Domnul Puterilor apropiindu-
se. „Pustiu, vânt fierbinte, trăsnet este Dumnezeu, o ştiu“, murmura el, „nu este
grădină înflorită; iar inima omului este o frunză verde, o răsuceşte Dumnezeu şi-
o usucă. Ce să facem, cum să ne purtăm cu El, să se-ndulcească faţa Lui? Dacă îi
oferim miei drept jertfe, nu vreau, strigă El, nu vreau cărnuri, numai psalmii
satură foamea Mea; dacă deschidem gura şi începem psalmii, nu vreau cuvinte,
strigă El, numai carnea mielului, a fiului, a singurului fiu, satură foamea Mea!“
Bătrânul rabin oftă; obosise, se înfuriase gândindu-se la Dumnezeu, dibuia
acum un ungher să se-ntindă; osteniţi, neputincioşi la veghe, călugării se
împrăştiaseră pe la chiliile lor, să doarmă şi să viseze pe stareţ; patruzeci de zile
sufletul său o să dea ocol mănăstirii, o să intre în chilii, să vadă ce fac călugării,
să le dea porunci sau să-i certe; se întinseră, aşadar, să se odihnească şi să-l vadă
în somnul lor. Bătrânul rabin se întoarse în jurul său, nu văzu pe nimeni; numai
cei doi câini negri intraseră înăuntru, se întinseră pe plăci şi adulmecau jelind
strana goală; afară vântul bătea turbat în uşă, să intre şi el înăuntru. Dar pe când
se pregătea şi rabinul să se întindă lângă câini, desluşi în colţ, drept, cum îl
priveşte, nemişcat, fiul Mariei. Într-o clipă somnul fugi de pe pleoapele lui
ostenite, se ridică în capul oaselor neliniştit şi făcu semn fiului fratelui său să se
apropie; iar el, ca şi cum ar fi aşteptat chemarea, un zâmbet amar înflori în jurul
gurii lui, se apropie.
— Iisuse, spuse rabinul, lasă-te jos; vreau să-ţi vorbesc.
— Ascult, făcu tânărul şi se lăsă pe vine în faţa lui; şi eu vreau să-ţi vorbesc,
moş Simeon.
— Ce cauţi aici? Mama ta străbate satele, te caută şi e-ndurerată.
— Ea mă caută pe mine, eu îl caut pe Dumnezeu, niciodată n-o să ne-ntâlnim,
răspunse fiul.
— Eşti nemilos; niciodată nu ţi-ai iubit şi tu, ca om, tatăl şi mama.
— Mai bine; inima mea e un cărbune aprins; pe cine atinge, îl arde.
— Ce ai? cum vorbeşti aşa? ce-ţi lipseşte? făcu rabinul şi întinse gâtul să-l
desluşească bine pe fiul Mariei. Ochii tăi au lăcrimat; o durere ascunsă te roade,
copilul meu, mărturiseşte-mi durerea ta, să te uşurezi. O durere adâncă…
— Una? făcu tânărul şi zâmbetul amar se revărsă acum pe toată faţa lui; una?
multe!
Rabinul se înspăimântă auzind sfâşietorul strigăt, îşi puse mâna pe genunchii
tânărului, ca să-i dea curaj.
— Ascult, copilul meu, spuse cu dulceaţă; dezvăluie-mi durerile tale, scoate-le
din măruntaiele tale, acestea se înteţesc în întuneric; lumina le ucide. Nu te
ruşina, nu te teme, vorbeşte.
Dar fiul Mariei nu ştia acum ce să spună, ce să spună întâi, ce să ţină
nemărturisit adânc în inima lui şi ce să mărturisească, să se uşureze; Dumnezeu,
Magdalena, cele şapte păcate, crucile, răstigniţii treceau şi-i sfâşiau rărunchii…
Rabinul îi mângâia genunchii, îl privea, îl ruga, tăcut.
— Nu poţi, copilul meu? spuse în cele din urmă încet, gingaş; nu poţi?
— Nu pot, moş Simeon.
— Sunt multe ispitele? întrebă mai încet, mai gingaş.
— Multe, multe, răspunse tânărul cu spaimă; multe.
— Şi eu, spuse bătrânul rabin, şi oftă, şi eu, copilul meu, când eram tânăr, am
suferit mult… Mă chinuia Dumnezeu şi pe mine, mă încerca, voia să vădă dacă
şi cât îndur… Multe ispite şi la mine; unele cu chipuri sălbatice, de acestea nu
mă temeam; altele, cu chipuri blânde, pline de dulceaţă; de acestea mă temeam,
şi am venit, o ştii, aici în această mănăstire, unde ai venit şi tu, să găsesc odihnă.
Dar tocmai aici, Dumnezeu care mă vâna, m-a prins; a trimis o ispită îmbrăcată
ca o femeie… Am căzut, vai, în păcat, iar de atunci – oare asta să fi căutat
Dumnezeu? Pentru asta să mă fi chinuit? De atunci m-am liniştit; s-a potolit şi
Dumnezeu, ne-am împăcat. La fel o să te împaci şi tu cu El, copilul meu, şi-o să
te vindeci.
Fiul Mariei clătină capul:
— Cred, murmură el, că eu n-o să mă vindec atât de uşor.
Tăcu; iar rabinul alături tăcea şi el; răsuflau amândoi repede, gâfâit.
— Nu ştiu de unde să încep, spuse tânărul şi dădu să se ridice; n-o să-ncep, mi-
e ruşine!
Dar rabinul îi înşfăcă acum cu tărie genunchii.
— Nu te ridica, spuse poruncitor, nu pleca; ruşinea este o ispită, învinge-o;
rămâi. Eu o să te întreb, ai răbdare, eu o să te întreb şi tu o să răspunzi: De ce ai
venit la mănăstire?
— Ca să scap.
— Să scapi? De ce? de cine?
— De Dumnezeu.
— De Dumnezeu? strigă rabinul îngrozit.
— Mă vâna, îşi înfigea unghiile în capul meu, în înima mea, în rărunchii mei şi
voia să mă-mbrâncească…
— Unde?
— În prăpastie.
— Care prăpastie?
— În prăpastia Lui. Să mă ridic, cică, şi să vorbesc; ce să spun? Nu am nimic
de spus, îi strigam, lasă-mă! Dar El nu mă lăsa. Ah! Nu mă laşi? O să vezi acum;
o să vezi şi o să-ţi fie silă de mine şi-o să mă laşi în pace. Şi-am căzut, aşadar, şi
eu în toate păcatele.
— În toate păcatele? scoase un strigăt rabinul.
Dar tânărul nu-l auzi; îl stăpâneau acum indignarea şi durerea.
— De ce să m-aleagă pe mine? Nu dezveleşte pieptul meu să vadă? Toţi şerpii
sunt încolăciţi înlăuntrul meu şi şuieră; şuieră şi horesc; toate păcatele. Şi-ntâiul
– întâiul…
Şovăia, năduşeala ţâşni la rădăcina părului său, tăcu.
— Şi-ntâiul – întâiul…? făcu rabinul încet
— Magdalena! spuse tânărul şi săltă capul.
— Magdalena!
Faţa bătrânului rabin pălise.
— Eu sunt de vină, eu, că a luat drumul pe care l-a luat; de mic copil eu am
aruncat-o în poftele trupului! Mărturisesc, ascultă, rabine, să te înfricoşezi; eram
cam de trei ani, mă furişam în casa ta când lipseaţi toţi, o luam pe Magdalena de
mână, ne despuiam, ne întindeam pe jos, ne lipeam tălpile, ce bucurie era aceea,
ce păcat! Şi chiar de-atunci Magdalena e pierdută; e pierdută; n-a putut să mai
trăiască fără bărbat, fără bărbaţi…
Privi pe bătrânul rabin; dar el acum îşi pusese capul între genunchi şi tăcea.
— Eu sunt de vină, eu, eu! strigă fiul Mariei lovindu-şi pieptul31.
Iar peste puţin:
— Şi să fi fost numai asta! Dar de mic ascund în mine, adânc, nu numai
demonul desfrâului, ci şi demonul trufiei, bătrâne rabin! Chiar de mic, nu
puteam încă să umblu ca lumea, mergeam lipit de perete şi mă ţineam să nu cad,
şi strigam în mine, neruşinatul: „Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu!
Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu! Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu!“ şi
înaintam lipit de perete şi mergeam. Iar într-o zi ţineam un ciorchine mare în
braţe, şi trecu o ţigancă; se apropie, se ciuci şi-mi luă mâna: „Dă-mi strugurele!“
îmi făcu, „să-ţi spun ce soartă ai“. I-am dat strugurele, şi ea se aplecă, îmi privi
palma: „O! O!“ strigă ea, „văd cruci, cruci şi stele“. Râse: „Tu o s-ajungi regele
iudeilor!“ spuse şi plecă. Iar eu am crezut asta, m-am fudulit, şi chiar de-atunci,
moş Simeon, chiar de-atunci mintea mea s-a smintit. N-am mărturisit-o omului
până acum, ţie ţi-o spun prima oară, moş Simeon; chiar de-atunci mintea mea s-a
smintit.
Tăcu iarăşi şi peste puţin:
— Eu sunt Lucifer, strigă el, eu! eu!
Rabinul îşi trase capul dintre genunchi, se întinse spre gura tânărului:
— Taci! porunci el.
— Nu tac, făcu tânărul aprins, de-acum merge, nu tac! Sunt mincinos, prefăcut,
fricos; niciodată nu spun adevărul, nu am curaj; văd că trece o femeie şi mă
înroşesc, las capul în jos, dar ochii mei se umplu de desfrâu; nu întind mâna să
răpesc, să bat, să omor, nu pentru că nu vreau, ci pentru că mi-e frică; vreau să-
nfrunt pe mama mea, pe centurion, pe Dumnezeu, şi mi-e frică. Mi-e frică; mi-e
frică; dacă-mi deschizi măruntaiele, o să vezi că înăuntru tremură un iepure,
Frica. Frica, nimic altceva; ea este pentru mine tatăl meu, mama mea şi
Dumnezeu.
Bătrânul rabin îi luă mâinile, le ţinea în palmele lui, să-l potolească; dar el se
scutura şi se zbătea.
— Nu te-nspăimânta, copilul meu, îi spunea rabinul şi-l mângâia; cu cât mai
mulţi demoni avem în noi, cu atât mai mulţi îngeri putem să facem; îngeri îi
numim pe demonii care s-au căit, ai încredere. Dar numai un lucru aş vrea să te
întreb: Iisuse, ai cunoscut vreodată femeie?
— Nu, răspunse tânărul încet.
— Nu vrei să cunoşti?
Tânărul se-nroşi; nu scoase o vorbă; dar sângele îi lovea tare tâmplele.
— Nu vrei să cunoşti? întrebă din nou bătrânul.
— Vreau… răspunse tânărul atât de încet, încât cu greu îl auzi rabinul.
Dar îndată sări ca şi când s-ar fi trezit, scoase un strigăt:
— Nu vreau! strigă el; nu vreau!
— De ce? făcu rabinul, care nu putea să găsească alt leac durerii tânărului.
O ştia de la el; o ştia de la mulţimea de îndrăciţi, care scoteau spume, strigau,
blestemau, nu-i încăpea lumea; şi luau o femeie, şi-i încăpea; făceau copii şi se
linişteau.
— Nu-mi ajunge, spuse tânărul cu glas hotărât, nu mă-ncape.
— Nu-ţi ajunge? făcu rabinul uluit. Ce vrei, aşadar?
Prin mintea tânărului trecu Magdalena umblând prin cameră, cu şolduri drepte,
cu ochii boiţi, buzele, obrajii, cu pieptul desfăcut, râdea şi dinţii ei străluceau în
soare, dar în timp ce umbla şi se unduia în mintea lui, trupul se schimba, se-
nmulţeau trupurile ei, fiul Mariei vedea acum un lac, parc-ar fi fost Ghenizaret,
iar în jurul lacului mii de bărbaţi şi femei, mii de Magdalene, cu feţele ridicate,
mulţumite, şi soarele cădea pe ei şi străluceau. Nu era soare; era el însuşi, fiul
Mariei, care se pleca asupra lor şi feţele lor se umpleau de strălucire. Bucurie?
dragoste? izbăvire?, nu putea să desluşească; vedea numai strălucirea.
— La ce te gândeşti? întrebă rabinul; de ce nu răspunzi?
Tânărul izbucni:
— Crezi în vise, moş Simeon? întrebă brusc; eu cred; numai în ele cred. Odată
am avut un vis: Mă legaseră, se făcea, nişte duşmani nevăzuţi de un chiparos
uscat, iar din tălpi până în creştet săgeţi lungi, roşii erau înfipte în mine şi
sângele curgea; şi-mi puseseră pe cap o coroană de spini, iar în spini de jur
împrejur slove de foc care spuneau: „Sfântul Hulitorilor“. Eu sunt sfântul
Hulitorilor, rabine Simeon; nu mă-ntreba, aşadar; o s-arunc hulele!
— Începe hulele, copilul meu, făcu în linişte bătrânul rabin şi-i prinse iarăşi
mâinile; începe hulele, să te uşurezi.
— În mine strigă un demon: „Tu nu eşti fiul Tâmplarului, eşti fiul regelui
David! Nu eşti om, eşti Fiul Omului, pe care l-a profeţit Daniel. Chiar mai sus:
Fiul lui Dumnezeu! Şi-ncă mai sus: Dumnezeu!“
Încovoiat, rabinul asculta şi fiori străbăteau hârbul său de trup. Spume tiviră
buzele uscate ale tânărului; limba i se lipi de cerul gurii, nu mai putea să
vorbească; ce altceva să spună; le spusese pe toate; simţea că inima se golise.
Dădu una, îşi slobozi mâinile din palmele rabinului, se ridică. Se întoarse spre
bătrân:
— Ai să mă mai întrebi ceva? spuse înţepător.
— Nu, răspunse bătrânul.
Şi simţi puterea lui vărsându-se pe pământ şi dispărând. Mulţi demoni scosese
în viaţa lui din gurile oamenilor; de la marginile lumii veneau îndrăciţi şi-i
vindeca; aveau demoni mici, uşori; demonul băii, al mâniei, al bolii; dar acum…
Cum să lupte cu asemenea demon?
Afară vântul lui Iehova încă bătea în uşă şi voia să intre; alt glas nu se auzea;
nici un şacal pe pământ, nici un corb în văzduh; toate se ascunseseră
înspăimântate şi aşteptau să treacă Mânia Domnului.

XI
Fiul Mariei se rezemă de perete, închise ochii, gura îi era amară; otravă; iar
rabinul îşi înţepeni iarăşi capul bătrân între genunchi şi se gândea la Iad, şi la
demoni, şi la inima omului… Nu, nu este Iad şi nu sunt demoni jos în hăul
pământului, sunt în pieptul omului – şi al celui mai virtuos, şi al celui mai drept.
Abis este Dumnezeu, abis şi omul, şi bătrânul rabin nu îndrăznea să-şi deschidă
inima, să vadă ce are înăuntru.
Mult timp tăceau; adâncă tăcere; iar cei doi câini negri obosiseră şi ei să plângă
mortul şi-i luase somnul; şi pe neaşteptate în curte se auzi un şuierat dulce,
pătrunzător.
Primul îl auzi pe jumătate smintitul Ieroboam, sări în sus; ori de câte ori se
pornea vântul lui Iehova, în curte se auzea acest dulce şuierat şi călugărul sărea
în sus bucuros. Soarele asfinţea, dar curtea era scăldată-n lumină de jur împrejur,
iar ochii călugărului desluşeau pe plăci, lângă fântâna seacă, un şarpe mare,
negru cu înflorituri galbene, cum ridică gâtul umflat, cum îşi mişcă limba şi
şuieră. Şuierat mai ademenitor din gâtul ăsta de şarpe n-a auzit Ieroboam
niciodată; din când în când, vara, când visa şi el femeie, aşa o vedea, ca pe un
şarpe, că se strecura pe rogojina pe care dormea, că-şi punea limba la urechea lui
şi şuiera…
Ieroboam sări şi astă-seară din chilia lui, se apropie, ţinându-şi răsuflarea, de
şarpele aprins care şuiera; îl privea, îl privea, şuiera şi el şi se aprindea. Iar încet-
încet, dinăuntrul fântânii seci şi în jurul smochinilor faraonici şi din nisip, se
iviră un şarpe mare, albastru, cu scufie şi un altul verde cu două coarne şi alţii
galbeni, tărcaţi, negri ca tăciunii… Se strecurau sprinteni ca apele, se întâlniră cu
primul şarpe, crainicul, se înşirară toţi împreună, se frecau unul de altul şi se
lingeau. Un şarpe se agăţă ca un strugure în mijlocul curţii, iar Ieroboam îşi
deschise gura şi-i curgeau balele; „ăsta e amorul, aşa se împreunează bărbatul cu
femeia“, se gândea el, „de aceea ne-a alungat Dumnezeu din Rai…“ Iar trupul
său cocoşat, nesăturat, se mişca şi el la dreapta şi la stânga împreună cu şerpii.
Bătrânul rabin auzi şuieratul jucăuş, săltă capul, trase cu urechea; „se
împreunează şerpii“, gândi el, „în vântul arzător al lui Dumnezeu; El suflă şi
vrea să ardă lumea, iar şerpii se ridică şi fac dragoste…“ O clipă mintea
bătrânului se pierdu ademenită; deodată se înfioră; „toate sunt de la Dumnezeu“,
simţi el, „toate au un înţeles îndoit, unul mai limpede, celălalt ascuns; poporul
necioplit simte doar înţelesul limpede; zice: ăsta e un şarpe, mintea lui nu merge
mai departe; dar mintea locuită de Dumnezeu desluşeşte în spatele şarpelui
vizibil şi înţelesul lui ascuns; astăzi, în această clipă, după mărturisirea fiului
Mariei, şerpii care s-au târât şi şuieră dincolo de uşa chiliei au, sigur, un adânc
înţeles ascuns… Ce înţeles?“
Se încolăci pe jos, tâmplele îi trosniră; ce înţeles? O sudoare rece îi scălda faţa
tăbăcită, şi când privea alături de el pe tânărul palid, când, cu ochii închişi, cu
gura căscată, trăgea cu urechea afară la şerpi. Ce înţeles?
Fostul său părinte, marele descântător Iosafat, care era stareţ pe când rabinul
era călugăr la mănăstirea aceasta, îl învăţase limba păsărilor; bătrânul rabin ştia
ce spun rândunicile, porumbeii, vulturii; îi făgăduise să-l înveţe ce spun şi şerpii,
dar n-a apucat; a murit şi-a luat taina cu el… Sigur astă-seară şerpii aceştia aduc
o veste. Ce veste?
Se încolăci iarăşi, îşi strânse capul, creierul îi trosni; de mult timp se răsucea şi
ofta şi simţea că fulgerele negre îi despică mintea: Ce veste? Ce curaj?
Pe neaşteptate scoase un strigăt; se ridică de jos, luă cârja stareţului, se sprijini:
— Iisuse, spuse cu glas coborât, Iisuse, cum îţi simţi inima?
Dar tânărul nu auzi, era cufundat într-o bucurie de negrăit; întâia oară astă-
seară, după atâţia ani, când luă hotărârea să se mărturisească şi să vorbească,
desluşi, în întunericul inimii lui, unul câte unul, şerpii care şuierau înlăuntrul său,
le dădu nume, şi îndată ce le dădu nume, îi păru că ieşiseră din măruntaiele lui,
că se târau afară şi se simţi uşurat.
— Iisuse, întrebă din nou bătrânul, cum îţi simţi inima? S-a uşurat?
Se aplecă, îl luă de mână:
— Vino, îi spuse cu duioşie, şi-şi puse degetul pe buze.
Deschise uşa, îl ţinea de mână, păşiră pragul; şerpii acum, obrăznicindu-se,
lipindu-se, ţinându-se pe pământ numai în cozile lor, se ridicaseră în şir şi
dansau în vârtejul arzător de nisip, către care îi sufla Dumnezeu; iar uneori iarăşi
înlemneau şi stăteau neclintiţi, istoviţi.
Fiul Mariei se codi să-i vadă; dar rabinul îi strânse mâna; întinse cârja, atinse
şarpele atârnat ca un strugure.
— Iată-i, spuse încet şi privi pe tânăr zâmbind; au plecat.
— Au plecat? făcu tânărul nedumerit; au plecat? de unde?
— Dar nu simţi că ţi s-a uşurat inima? Din inima ta.
Fiul Mariei holbă ochii şi privea când pe rabinul care zâmbea, când şerpii, care
toţi împreună îşi schimbau acum locul dănţuind şi înaintau spre fântâna seacă; îşi
puse mâna la inimă şi o simţi că bate iute, nespus de bucuroasă.
— Să mergem înăuntru, spuse bătrânul şi-l luă iarăşi de mână.
Intrară, rabinul închise uşa.
— Slavă ţie, Dumnezeule, făcu mişcat şi privi cu-o tulburare ciudată pe fiul
Mariei.
„Asta e o minune“, se gândea el, „viaţa acestui tânăr, care stă acum înaintea
mea numai minuni…“ şi îi venea când să întindă mâna asupra lui, să-l
binecuvânteze, când să se aplece şi să-i sărute picioarele… Dar se stăpâni; de
câte ori până acum nu râsese Dumnezeu de el? De câte ori, ascultând pe profeţii
care apăreau în ultima vreme din văile munţilor sau din pustiu, n-a spus: „Acesta
este Mesia! Acesta!“ dar Dumnezeu râdea de el şi inima rabinului, care era gata
să înflorească, rămânea buturugă neînflorită. Se stăpâni, aşadar; „întâi să-l
încerc“, se gândi el; „ăştia au fost şerpii care-l rodeau, au plecat, s-a curăţit;
acum poate să se ridice şi să vorbească oamenilor; şi-atunci o să vedem.“
Uşa se deschise, intră arhondarul Ieroboam; aducea celor doi musafiri cina
săracă – pâine de orz, măsline şi lapte; se întoarse către tânăr:
— Ţi-am aşternut rogojina să dormi astă-seară în altă chilie; să ai şi tovărăşie.
Dar cei doi musafiri aveau mintea în altă parte, nu auziră; din adâncul fântânii
secate se auziră din nou şerpii, şuierând istoviţi de-acum.
— Se împreunează, chicoti călugărul; suflă vântul lui Dumnezeu, şi ei, de-ar
avea parte de vreme rea!, nu se tem, se împreunează!
Privi pe bătrân şi-i făcu din ochi; dar el începuse s-afunde pâinea în lapte şi să
mestece, să prindă putere, să se facă creier pâinea, şi măslinele, şi laptele, să
poată să-i vorbească fiului Mariei; cocoşatul clipi pe rând ochii, dar până la urmă
se plictisi şi plecă.
Amândoi mâncau acum cu picioarele încrucişate, unul în faţa celuilalt, tăcuţi.
Chilia se întunecase; scaunele, strana stăreţească, analogul, cu profetul Daniel
încă deschis pe el, sclipeau moale în întuneric; iar aerul chiliei mirosea încă
plăcut a tămâie; afară vântul se muia.
— A încetat vântul, spuse rabinul deodată; a trecut Dumnezeu.
Tânărul nu răspunse. „Au plecat, au plecat“, se gândi el, „au plecat şerpii
dinăuntrul meu… Asta oare să vrea Dumnezeu? Oare de aceea m-a adus aici, în
pustiu, ca să mă vindec? A suflat, şi l-au auzit şerpii, au ieşit din inima mea, au
plecat… Slavă Ţie, Dumnezeule!“
Rabinul termină de mâncat, ridică palmele, mulţumi lui Dumnezeu; se întoarse
către tovarăşul său:
— Iisuse, zise el, mintea ta este-aici? Eu sunt bătrânul rabin al Nazaretului, m-
asculţi?
— Te-ascult, moş Simeon, făcu tânărul şi sări din marele adânc.
— A venit ceasul, copilul meu; eşti gata?
— Gata? făcu tânărul înfiorându-se; gata să fac ce?
— O ştii bine, pe mine mă-ntrebi? Să te ridici şi să vorbeşti.
— Cui?
— Oamenilor.
— Ce să spun?
— Nu te-ngrijora; deschide-ţi gura; nimic altceva nu cere Dumnezeu de la tine.
Iubeşti oamenii?
— Nu ştiu; îi văd şi sufăr, nimic altceva.
— Ajunge asta, copilul meu, ajunge; ridică-te şi vorbeşte-le. Atunci poate la
tine suferinţa se va înmulţi, dar suferinţa lor se va uşura; poate de aceea te-a
trimis Dumnezeu în lume; o să vedem!
— Poate de aceea m-a trimis Dumnezeu în lume? Cum o ştii, părinte? făcu
tânărul şi sufletul său se atârnă în afara trupului să asculte.
— N-o ştiu, nimeni nu mi-a spus-o, dar se poate. Am văzut semne; când erai
copil, ai apucat o dată lut şi-ai plăsmuit o pasăre; şi pe când o mângâiai şi-i
vorbeai, mi s-a părut că pasărea de lut a făcut aripi şi-a zburat din palma ta…
Pasărea aceasta de lut poate că este sufletul omului, Iisuse, copilul meu; sufletul
omului e în mâinile tale.
Tânărul se ridică; deschise cu grijă uşa, scoase afară capul, trase cu urechea,
de-acum şerpii amuţiseră cu desăvârşire; se bucură. Se întoarse către bătrân:
— Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, spuse el; nu-mi mai vorbi, altceva nu pot;
e de-ajuns.
Iar peste puţin:
— Am obosit, moş Simeon; mă duc să mă-ntind; uneori noaptea vine
Dumnezeu şi tâlcuieşte ziua; zori de zi buni, moş Simeon!
Dincolo de uşă arhondarul îl aştepta:
— Să mergem, zise el, să-ţi arăt unde ţi-am aşternut; cum te cheamă, flăcăule?
— Fiul Tâmplarului.
— Pe mine Ieroboam; mi se mai spune şi Smintitul; mă cheamă şi Cocoşatul;
nu se face să mă cheme? Eu, îmi văd de treabă; întăresc coaja de pâine pe care
mi-a dat-o Dumnezeu.
— Care coajă de pâine?
Cocoşatul râse:
— Nu-nţelegi, năvlegule? Sufletul meu. Şi când îl termin de mâncat, noapte
bună! Vine Charon şi mă mănâncă şi el pe mine.
Se opri, deschise o uşiţă joasă.
— Intră, zise el; uite acolo la stânga, în colţ, e rogojina ta!
Îl împinse râzând în hohote, îl băgă înăuntru.
— Vise plăcute, flăcăule; de la aerul mănăstirii o să ai femei în somn.
Râse cu gura până la urechi şi închise trântind uşa.
Fiul Mariei se opri; întuneric; la început nu desluşi nimic. Încet-încet pereţii
văruiţi prinseră să strălucească palid, un urcior luci într-o scobitură a peretelui,
iar în colţ scânteiară, pironiţi asupra lui, doi ochi.
Înaintă încet, bâjbâind, cu mâinile întinse; piciorul său se poticni de rogojina
întinsă, se opri. Cei doi ochi se mişcau şi-l urmăreau.
— Bună seara, prietene, salută fiul Mariei.
Dar nimeni nu răspunse.
Iuda, ghemuit, cu bărbia-n genunchi, era proptit de zid şi-l privea; grea,
gâfâitoare, se auzea răsuflarea lui… „Vino… vino… vino…“ murmura
dinăuntrul său, şi-nşfăcase cuţitul de la sân. „Vino… vino… vino…“ murmura
privind pe fiul Mariei apropiindu-se; „vino… vino… vino…“ şi-l ademenea.
Dincolo în satul unde s-a născut, în Carioth din Idumeea, la fel, îşi amintea,
fratele mamei lui, descântătorul, ademenea şacalii, iepurii şi potârnichile pe care
voia să le omoare. Se întindea la pământ, ochii îi ardeau, îi pironea asupra
sălbăticiunii şi începea să şuiere, numai dorinţă arzătoare, rugăminte şi poruncă:
„Vino… vino… vino…“ şi sălbăticiunea ameţea şi cu capul plecat, istovită, se
târa spre gura care şuiera…
Pe neaşteptate Iuda prinse şi el să şuiere; la început foarte încet, duios; dar din
ce în ce şuieratul se întărea, se înfuria, îngrozea, iar fiul Mariei care se întinsese
să doarmă, sări înspăimântat. Cine era alături de el? cine şuiera? Simţi miros de
fiară înfuriată în aer, înţelese.
— Frate Iuda, tu eşti? întrebă încet.
— Călăule! grohăi el şi-şi lovi cu mânie călcâiul de pământ.
— Frate Iuda, vorbi din nou tânărul, mai mult suferă călăul decât răstignitul.
Barbă-roşcată se scutură, se răsuci deodată şi se întoarse cu totul către fiul
Mariei.
— Am jurat fraţilor mei ziloţi, am jurat mamei celui răstignit să te omor; bine
ai venit, călăule; am şuierat şi-ai venit.
Sări în sus, puse încuietoarea la uşă, se întoarse şi se încolăci iarăşi în colţ, cu
faţa întoarsă către Iisus.
— Ai auzit ce-am spus? Să nu-ncepi cu plânsetele; pregăteşte-te.
— Sunt pregătit.
— Să nu te pui pe ţipete; repede! Să fug cât este încă noapte.
— Bine te-am găsit, frate Iuda; sunt gata. Nu ai şuierat tu, a şuierat Dumnezeu
şi-am venit; harulm lui le-a rânduit pe toate bine, ai venit în ceasul în care
trebuia, frate Iuda; astă-seară inima mea s-a curăţit, s-a uşurat, pot să mă
înfăţişez la Dumnezeu; am obosit să trăiesc şi să lupt cu El. Întind gâtul, Iuda,
sunt gata.
Fierarul mugi, încreţi sprâncenele; nu-i plăcea deloc, îi era silă să atingă un gât
care i se întindea fără apărare, ca al unui miel. El voia împotrivire, să se prindă
corp la corp, să li se înfierbânte sângele şi să vină, cum se potriveşte bărbaţilor,
la urmă de tot, o dreaptă răsplată a luptei, omorul.
Fiul Mariei întinsese gâtul şi aştepta; dar fierarul întinse mâna lui mare, îl
împinse-ncolo.
— De ce nu te-mpotriveşti? mormăi el; ce bărbat eşti tu? Ridică-te să ne
luptăm!
— Dar nu vreau, frate Iuda; să mă-mpotrivesc? de ce? Ce vrei tu, asta vreau şi
eu; asta, sigur, vrea şi Dumnezeu. De aceea le-a şi potrivit pe toate atât de bine.
Ai văzut? Eu am pornit spre mănăstirea aceasta, în aceeaşi vreme ai pornit şi tu;
am sosit şi inima mea îndată s-a curăţit, m-am pregătit să fiu omorât; ai luat şi tu
cuţit, te-ai înghesuit în acest colţ, te-ai pregătit să omori; şi s-a deschis uşa şi am
intrat… Ce alte semne vrei, frate Iuda?
Dar fierarul îşi mesteca mustăţile scos din minţi şi tăcea; sângele lui se-
nvolbura ca vântul, îi urca la cap, se-nroşea, se albea, se-nroşea din nou creierul
său.
— De ce faci crucile? răcni el în cele din urmă.
Tânărul lăsă capul în jos; aceasta este taina lui, cum s-o dezvăluie? Cum putea
fierarul să dea crezare viselor pe care i le trimite Dumnezeu, glasurilor pe care le
aude când este singur, ghearelor care se înfig în creştetul capului său şi vor să-l
ridice la cer? Iar el nu vrea, se-mpotriveşte şi se prinde de păcat, ca să nu plece
de pe pământ.
— Nu pot să-ţi lămuresc, frate Iuda, iartă-mă, spuse cu durere sfâşietoare; nu
pot…
Fierarul se mişcă din loc să desluşească în întuneric faţa tânărului; o privi cu
lăcomie şi se târî-ncet ca să se rezeme iarăşi de perete. „Ce om e ăsta, nu-
nţeleg“, se gândi el; „oare un demon sau Dumnezeu îl călăuzeşte? Negreşit,
blestemat fie el, îl călăuzeşte… Nu se-mpotriveşte, şi asta-i cea mai mare-
mpotrivire; eu nu pot să-njunghii miei, oameni pot, miei nu pot…“
Izbucni:
— Eşti fricos, nenorocitule, n-o să pieri! Îţi dau o palmă pe un obraz şi tu
întorci îndată şi celălalt; vezi un cuţit, întinzi îndată gâtul; unui bărbat i-e silă să
te-atingă.
— Lui Dumnezeu nu i-e silă, şopti fiul Mariei cu calm.
Fierarul răsucea cuţitul în mâna sa, nehotărât. O clipă îi păru în întuneric că o
lumină tremură în jurul capului plecat al tânărului; i se dezlegară încheieturile
mâinilor, se înspăimântă.
— Sunt greu de cap, zise el, dar vorbeşte, o să te-nţeleg; cine eşti? ce vrei? de
unde vii? Ce sunt poveştile astea care te-nconjoară – toiag înflorit şi trăsnete, şi
leşinurile care te prind pe când umbli, şi glasurile pe care le-auzi, cică, în
întuneric? Care e taina ta, nu-mi spui?
— Suferinţa, frate Iuda.
— Pentru cine? pentru cine suferi? Pentru nenorocul şi sărăcia ta? Sau nu
cumva suferi pentru Israel? Vorbeşte aşadar! Pentru Israel? Asta să-mi spui,
auzi?, asta, nimic altceva; suferinţa lui Israel te roade?
— Suferinţa omului, frate Iuda.
— Lasă oamenii; oameni sunt şi grecii32, blestemaţi fie ei, care ne-au
înjunghiat de atâţia ani; oameni sunt şi romanii care ne înjunghie încă şi
pângăresc templul nostru şi pe Dumnezeu; ce-ţi pasă de aceştia? La Israel să
priveşti; dacă suferi, pentru Israel să suferi, toţi ceilalţi, la dracu!
— Eu şi pentru şacali sufăr şi pentru vrăbii, frate Iuda; şi pentru iarbă.
— Oho! făcu barbă-roşcată râzând batjocoritor; şi pentru furnici?
— Şi pentru furnici; toate sunt ale lui Dumnezeu, mă plec asupra furnicii, văd
în ochiul ei negru sticlos faţa lui Dumnezeu.
— Iar dacă te-apleci asupra feţei mele, fiu al Tâmplarului?
— O să văd şi-acolo, foarte adânc, faţa lui Dumnezeu.
— Şi nu ţi-e frică de moarte?
— De ce să-mi fie frică, frate Iuda? Moartea nu este o uşă care se închide, este
o uşă care se deschide; se deschide şi intri înăuntru.
— Unde înăuntru?
— În sânul lui Dumnezeu.
Iuda oftă înfuriat: „Ăsta nu se lasă prins“, se gândi el, „nu se lasă prins pentru
că nu se teme de moarte…“
Îşi propti bărbia în palmă. Îl privea şi se străduia să ia o hotărâre.
— Dacă nu te omor, spuse în sfârşit, ce ai de gând să faci?
— Nu ştiu; ce va hotărî Dumnezeu; zic să mă ridic şi să vorbesc oamenilor.
— Ce-o să le spui?
— Cum vrei să ştiu, frate Iuda? Eu o să deschid gura şi Dumnezeu o să
vorbească.
Lumina din jurul capului tânărului se înteţea, faţa lui străluci fulgerător, topită,
îndurerată, iar ochii lui mari, negri ca tăciunii, ademeneau pe Iuda cu-o dulceaţă
de negrăit. Barbă-roşcată lăsă ochii-n jos, tulburat. „Dacă aş şti c-o să iasă să
vorbească şi-ar ridica inimile lui Israel, să se năpustească asupra romanilor, nu l-
aş omorî.“
— De ce întârzii, frate Iuda? întrebă tânărul; sau nu cumva nu te-a trimis
Dumnezeu să mă omori? Nu cumva alta este voia Lui şi n-o ştii nici tu şi mă
priveşti şi te căzneşti să ghiceşti? Eu sunt gata să fiu omorât, gata şi să trăiesc; ia
o hotărâre.
— Nu te grăbi, răspunse el greu; noaptea e mare, avem timp.
Iar apoi peste puţin:
— Nu poate să vorbească nimeni ca tine, strigă Iuda ieşit din minţi; îşi găseşte
beleaua; unele te-ntreb, altele răspunzi, nu te laşi prins; mintea mi-era mai
sigură, inima mai sigură, înainte de-a te vedea şi de-a te asculta… Lasă-mă,
întoarce-ţi faţa-n-colo, dormi; vreau să rămân singur, să le pun pe toate la
socoteală, să văd ce-o să fac, spuse, şi se-ntoarse mormăind spre perete.
Fiul Mariei se-ntinse pe rogojina lui, îşi încrucişă mâinile, liniştit.
„Ce vrea Dumnezeu o să se-ntâmple“, se gândi el şi-nchise ochii cu încredere.
O cucuvea ieşi din scobitura unei stânci din faţă, văzu că vântul vijelios al lui
Dumnezeu trecuse, zbură surd de ici-colo, şi începu să cloncăne duios şi să-şi
cheme perechea: „A plecat Dumnezeu“, îi striga; „am scăpat iarăşi, dragostea
mea; vino!“ Sus lucarna chiliei se umplu de stele. Fiul Mariei deschise ochii,
privi bucuros stelele; se clătinau încet, dispăreau, urcau altele, ceasurile treceau.
Iuda încă se răsucea cu picioarele încrucişate pe rogojina lui, sufla, bombănea,
din când în când se ridica, mergea până la uşă, se-ntorcea iarăşi. Printre genele
sale fiul Mariei îl privea şi aştepta. „Ce vrea Dumnezeu va fi“, se gândea el şi
aştepta.
Din staulul de-alături necheză o cămilă înspăimântată; va fi văzut vreun lup
sau vreun leu în somnul ei. Noi stele urcau la răsărit, mari, înfuriate, rânduite ca
o armie.
Deodată, în întunericul încă adânc, cântă un cocoş; Iuda sări sus; dintr-un pas
se află la uşă; o deschise cu forţă, o închise iarăşi; se auziră tălpile lui grele pe
plăci.
Şi atunci fiul Mariei se întoarse; văzu în colţul de dincolo, în întuneric, dreaptă,
neclintită, pe credincioasa lui tovarăşă de călătorie:
— Iartă-mă, sora mea, îi spuse el, nu a venit încă ceasul.

XII
Astăzi lacul Ghenizaret ridica valuri mari, vânt umed, cald, a venit deja
toamna, pământul mirosea a frunză de vie şi a strugure copt. Dis-de-dimineaţă se
revărsaseră din Capernaum femei şi bărbaţi, culesul viei era în toi, iar ciorchinii,
mustoşi, zăceau pe pământ şi aşteptau. Fetele luceau şi ele ca boabele,
mâncaseră din belşug struguri de vin şi buzele lor erau mânjite de must; iar
flăcăiandrii, gâfâind, peste supărarea tinereţii lor, priveau ca nişte tauri fetele
care culegeau struguri şi trăncăneau. Din viţă în viţă, strigăte şi hohote de râs;
fetele se obrăzniceau, îi necăjeau pe băieţi, iar ei se aprindeau tot mai mult şi se
apropiau de ele; şiretul demon al culesului de struguri alerga chicotind de ici-
colo şi ciupea femeile.
Încăpătoarea casă ţărănească a bătrânului Zevedeu vuia larg deschisă; la stânga
în curte, teascul, iar tinerii cărau coşuri pline ochi şi-l încărcau; patru zdrahoni,
Filip, Iacov, Petru şi ciubotarul satului, o matahală blândă, Natanael, îşi spălau
picioarele până la genunchi şi se pregăteau să intre să calce strugurii. Orice
sărac, desigur, în Capernaum avea şi viişoara lui pentru vinul anului, iar în
fiecare an îşi căra recolta la teascul acesta, zdrobea strugurii şi-şi lua partea lui
de must; lua şi moş Zevedeu, strângătorul, uiumurile şi umplea chiupurile şi
butoaiele pentru un an. Aşadar, Zevedeu şedea într-un foişor înalt, ţinea un băţ
lung şi-un briceag şi-nsemna cu o tăietură dreaptă coşurile fiecăruia, iar fiecare
gospodar îşi scria în minte, ca să nu fie nedreptăţit nimeni, poimâine la
împărţeala mustului; hrăpăreţ era moş Zevedeu, n-aveau încredere în el, şi toţi
erau cu ochii-n patru.
Fereastra sălii care dădea spre curte era deschisă, iar bătrâna Salomeea, stăpâna
casei, întinsă pe o canapea joasă, auzea şi vedea cele ce se petreceau afară; aşa
mai uita durerile care o sfâşiau la genunchi şi încheieturi. Va fi fost tare
frumoasă în tinereţile ei, cu oase subţiri şi oacheşă, cu ochi mari, de neam bun;
trei sate o râvneau: Capernaum, Magdala şi Betsaida; trei miri se porniră deodată
şi găsiră pe tatăl ei bătrân, cel cu multe bărci; iar fiecare cu mult alai de prieteni
şi cămile şi coşuri pline ochi; dar bătrânul isteţ cântări bine trupul, sufletul şi
averea fiecăruia şi alese pe acesta, pe Zevedeu. Iar el o luă şi se bucură de ea, dar
acum preafrumoasa a-mbătrânit, s-au scuturat farmecele ei, le-a ros timpul, şi
moşul ei cel viguros, din când în când, la sărbătorile mari, umblă noaptea şi se
desfată cu văduvele.
Dar astăzi faţa bătrânei Salomeea strălucea; sosise de ieri fiul ei cel răsfăţat,
Ioan, de la sfânta mănăstire; era într-adevăr palid şi slăbit, rugăciunea şi postul îl
sleiseră; dar acum o să-l ţină ea, aproape de ea, n-o să-l lase să mai plece, să-l
hrănească, să-i dea de băut, să se întărească şi să-i lucească iarăşi obrazul. Bun
este Dumnezeu, ne-nchinăm harului Său, bun, dar să nu vrea chiar să bea sângele
copiilor noştri; cu măsură postul, cu măsură şi rugăciunea, să se rostuiască, cu
blândeţe, şi omul şi Dumnezeu, se gândea bătrâna Salomeea şi privea cu dorinţă
arzătoare uşa, când o s-apară de la vie, unde culegea şi el, Ioan, prâslea al ei.
Sub migdalul mare, roditor din mijlocul curţii, aplecat, tăcut, Iuda cel cu barba
roşcată urca şi cobora ciocanul său şi petrecea cercurile de fier la butoaiele cu
vin. Dacă l-ai fi privit din dreapta, faţa lui era posomorâtă şi numai răutate; dacă
l-ai fi privit din stânga, neliniştită şi îndurerată; de zile plecase ca un hoţ din
mănăstire, luase la pas satele şi întărea butoaiele pentru mustul nou; intra în case,
lucra, asculta taifasurile, înscria în mintea lui vorba şi fapta fiecăruia, să le
vestească frăţiei pe toate. Dar nici urmă de barbă-roşcată, gălăgiosul şi certăreţul
de odinioară! Din ziua în care plecase de la mănăstire ajunsese de nerecunoscut.
— Măi, deschide-ţi gura, Iuda Iscarioteanule, piază rea, îi strigă Zevedeu, la ce
te gândeşti?, doi şi cu doi fac patru, încă n-ai aflat? Deschide gura,
binecuvântate, spune o vorbă, ăsta e cules de struguri, nu e glumă, într-o aşa zi şi
caprele bălţate râd.
— Nu-l duce-n ispită, moş Zevedeu, sări Filip; s-a dus, cică, la mănăstire şi
vrea s-ajungă călugăr; n-ai auzit? Dracul, când îmbătrâneşte, se călugăreşte!
Iuda se-ntoarse, aruncă o privire otrăvită lui Filip, dar nu vorbi; îi era silă de el,
ăsta nu era bărbat, un flecar, un palavragiu, în ultima clipă l-a apucat frica şi n-a
vrut să intre în frăţie. „Am oi, zicea, unde să le las?“
Moş Zevedeu izbucni în râs; se întoarse către barbă-roşcată:
— Ai grijă, sărmane, îi strigă el, călugăria e boală molipsitoare, păzea să nu te
molipseşti! Era cât pe ce s-o păţească şi fiul meu; dar să fie sănătoasă baba mea,
s-a îmbolnăvit, a aflat odorul ei, învăţase de-acum bine ierburile tămăduitoare cu
bătrânul stareţ şi-a venit s-o vindece. Şi luaţi aminte: n-o să se mai mişte de-aici;
unde să se ducă? a-nnebunit? Acolo, în pustiu, foame, sete, mătănii şi
Dumnezeu; aici, mâncare, vin, femei şi Dumnezeu; peste tot e Dumnezeu; de ce,
aşadar, să se ducă să-l caute în pustiu? Ce zici şi tu, Iuda Iscarioteanule?
Dar barbă-roşcată urca şi cobora ciocanul şi nu răspundea. Ce să-i spună?
Toate-i merg bine moşneagului ăsta, de unde să-nţeleagă supărările altuia! Şi
încă Dumnezeu, Care pe alţii, pentru o nimica toată, i-a făcut praf şi pulbere, pe
moş Zevedeu, desfrânatul, trântorul, zgârcitul, îl aranja bine, să nu-l picure şi să
nu-l plouă; cădea pe el ca o haină de lână iarna, ca una răcoroasă de in vara, de
ce? ce-i găsea? Nu cumva îl rodea pe moşneag grija de Israel? Urechea lui e
surdă; el iubeşte pe nelegiuiţii romani, pentru că-i păzesc averea; „Dumnezeu să-
i ţină sănătoşi“, zice, „ţin rânduială, dac-o să lipsească ei, o să cad-asupra noastră
răzvrătiţii şi desculţii şi-atunci s-a dus averea noastră…“ Dar ai grijă, moşnege,
c-o să vină ceasul; ce uită Dumnezeu şi nu face, să fie sănătoşi ziloţii, ei or să-şi
amintească şi-or să facă… Răbdare, Iuda, nu scoate o vorbă, răbdare, şi-o să vină
ziua lui Savaot!
Îşi ridică ochii ca nişte pietre albastre, privi pe Zevedeu şi-l văzu cum pluteşte
în sângele lui, cu faţa-n sus, în teasc, şi faţa lui întreagă zâmbi.
În acest timp cei patru zdrahoni îşi spălaseră bine-bine picioarele şi săriseră-n
teasc; călcau, striveau strugurii cu picioarele, intrau până la genunchi, se
aplecau, luau pumni şi pumni de boabe, mâncau, bărbile li se umpleau de
ciorchini fără boabe, şi-atunci se prindeau mână de mână şi jucau, uneori fiecare
singur sărea şi ţipa. Mirosul mustului îi îmbătase; şi nu era numai mirosul;
priveau, prin poarta deschisă de la intrare, dincolo în vii şi culegătoarele cum se
apleacă şi cum se ivesc farmecele lor până sus de genunchi, iar sânii lor se
legănau deasupra frunzelor de viţă, ca ciorchinii de struguri.
Călcătorii îi vedeau şi mintea li se-nceţoşa – ăsta nu era teasc, ăsta nu era
pământ şi viţă-de-vie, ăsta, bre, este Raiul şi moş Savaot şade sus în foişor, ţine
un băţ lung şi un briceag şi-nsemnează ce datorează fiecăruia, câte coşuri de
struguri a cărat şi cu câte urcioare de vin o să-l cinstească, poimâine, când o să
moară. Câte urcioare de vin, câte cazane de mâncare, câte femei!
— Dar pe legea mea, sări Petru, de-ar veni Dumnezeu în ceasul ăsta şi mi-ar
zice: „E, Petrache-al Meu, astăzi am chef, cere-mi un hatâr şi-o să ţi-l fac; ce
vrei?“ „Să calc struguri, Dumnezeul meu“, i-aş răspunde, „să calc struguri în
veci!“
— Ci nu să bei vin, cap de buhai? îl luă la rost Zevedeu.
— Nu, sufletul meu; să calc struguri!
Nu râdea; faţa lui era potolită, fermecată. Se opri o clipă, străluci în soare;
trunchiul îi era gol, iar sus la inimă îl înnegrea, zugrăvit, un peşte mare; un
meşter, fost întemniţat, cu ani în urmă îl bătuse cu acul, atât de iscusit, că parcă-
şi scutura coada şi se răsucea voios şi se-ncurca prin părul creţ de pe pieptul lui;
iar deasupra peştelui o cruce cu patru braţe cu cârlige de undiţă.
Dar Filip îşi aminti de oile lui, nu-i plăcuse lui să scurme pământul, să se-
ngrijească de vii, să calce struguri; îl luă peste picior pe Petru.
— Măi, zău că ţi-ai găsit de treabă, să calci struguri în veci! Eu i-aş spune să se
facă cerul şi pământul o pajişte verde, plină de capre şi oi, să mulg, să dau
drumul laptelui din munte, să curgă râu pe câmp, să facă lacuri, să bea
sărăcimea; iar în fiecare seară să ne-adunăm toţi ciobanii, cu Dumnezeu staroste,
să aprindem foc, să frigem miei şi să spunem poveşti; ăsta va să zică Rai!
— La dracu’ cu tine, prostovane! bombăni Iuda şi-l privi iarăşi cu furie pe
Filip.
Intrau şi ieşeau băieţii, goi, pletoşi, cu o zdreanţă pestriţă la mijloc; ascultau
vorbele bălţate şi râdeau; aveau şi ei înlăuntrul lor un Rai, dar nu-l mărturiseau,
deşertau coşurile în teasc şi dintr-un salt păşeau pragul şi se duceau să găsească
din nou culegătoarele de struguri.
Zevedeu deschise gura să-şi spună şi el gluma lui, dar rămase cu gura căscată;
în poartă apăruse şi-i privea un musafir ciudat; purta atârnată de gât o piele
neagră de ţap, desculţ, ciufulit, iar faţa lui galbenă ca ceara de pucioasă; ochii lui
negri, mari, ardeau.
Picioarele se opriră din călcat, Zevedeu îşi înghiţi gluma, şi toţi se întoarseră
spre poartă. Cine este mortul ăsta viu care stă-n prag? Râsetele încetară, iar
bătrâna Salomeea se ivi la fereastră, privi; şi deodată scoase un strigăt:
— Andrei!
— Bre, copilul meu, Andrei, strigă Zevedeu, ce e cu tine-n halul ăsta? Vii din
Iad, sau cobori cumva în Iad?
Petru sări din teasc, îşi prinse fratele de mână, îl privea cu dragoste şi spaimă şi
nu vorbea; ăsta, Dumnezeul meu, este Andrei, flăcăul dolofan, vestitul voinic,
primul la pescuit şi la petrecere, care fusese logodit cu cea mai frumoasă fată din
sat, Rut cea cu păr bălai? Ea s-a înecat într-o noapte în lac, împreună cu tatăl ei,
a stârnit Dumnezeu un vânt înfricoşător în noaptea aceea şi a înecat-o; iar Andrei
îşi luă lumea-n cap şi se duse să se încredinţeze lui Dumnezeu; „cine ştie, dacă s-
ar întâlni cu El“, se gândea, „ar găsi la El şi pe Rut“; nu căuta, adică, pe
Dumnezeu, o căuta pe logodnica lui.
Îl privea, îl privea cu spaimă Petru; cum l-am încredinţat lui Dumnezeu şi cum
ni-l întoarce înapoi.
— E, e, ce-l priveşti şi-l pipăi atâta? strigă Zevedeu lui Petru; lasă-l să intre, să
nu sufle vreun vânt şi să-l trântească la pământ! Intră, Andrei, copilul meu,
apleacă-te, ia un strugure, mănâncă; avem şi pâine, slavă Ţie Dumnezeule, şi
peşte, mănâncă să-ţi vii în fire, să nu te vadă-n asemenea hal sărmanul tău tată
Iona şi să se vâre iarăşi în câinele-de-mare33 de groază!
Dar Andrei ridică braţul piele şi os:
— Nu vă e ruşine, strigă el, nu vă temeţi de Dumnezeu? Lumea piere şi voi
aici călcaţi struguri şi hohotiţi de râs!
— Oho, ne-am găsit beleaua cu ăsta! murmură Zevedeu şi se întoarse numai
furie către Andrei. Nu ne laşi nici dumneata, zic eu? Ne-am săturat de-acum.
Astea ţi-a vestit profetul tău Botezătorul? Să schimbe troparul, să-i spui; a sosit,
cică, sfârşitul lumii, or să se deschidă mormintele să iasă morţii, o să coboare,
cică, Dumnezeu la A Doua Venire să deschidă catastifele, şi vai nouă! Minciuni!
Minciuni! Nu ascultaţi, bre băieţi, la treaba vostră, călcaţi strugurii!
— Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! mugi fiul lui Iona.
Sări din braţele fratelui său şi se opri în mijlocul curţii; stătu înaintea lui moş
Zevedeu cu degetul ridicat spre cer.
— Îţi vreau numai binele, Andrei, făcu Zevedeu, aşază-te să mănânci, bea şi-
un vin, să-ţi vii în minţile tale; foamea te-a smintit, nefericitule!
— Traiul bun te-a smintit, moş Zevedeu, răspunse fiul lui Iona; dar pământul
se deschide sub picioarele tale, cutremur e Domnul, şi-o să-nghită, şi teascul tău,
şi bărcile tale, şi pe tine, pântece blestemat!
Se aprinse, îşi întorcea ochii şi-i pironea când pe unul, când pe altul şi striga:
— Înainte de-a se face mustul ăsta vin, va fi sfârşitul lumii! Puneţi-vă sac de
păr, presăraţi-vă cenuşă în cap, bateţi-vă în piept34, strigaţi: Am păcătuit! Am
păcătuit! Copac este pământul, a putrezit, vine Mesia cu securea!
Iuda lăsă ciocanul, buza de sus i se ridicase, dinţii îi luceau tăioşi, în soare. Dar
Zevedeu nu se mai stăpânea.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Petru, strigă el, ia-l, plecaţi! Aici avem treabă.
Vine! Vine! Când ţine foc, când catastife, şi-acum, poftiţi, ţine, cică, secure! Nu
ne lăsaţi, zic eu, înşelători ai poporului? Lumea asta rezistă, rezistă, măi băieţi,
călcaţi strugurii şi nu vă temeţi!
Petru bătea cu duioşie pe spate pe fratele său, să-l potolească:
— Taci, îi spunea-ncet, taci, fratele meu, nu striga; eşti obosit de drum, să
mergem acasă, să te odihneşti; să te vadă şi tata, bătrânul, să i se liniştească
inima.
Îl luă de mână, şi încet, cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost orb, îl călăuzea;
luară drumeagul strâmt şi dispărură. Bătrânul Zevedeu izbucni în râs:
— Ei, sărmane Iona, pescarul meu profet, bine te-ai procopsit!
Dar bătrâna Salomeea deschise-atunci gura; simţea încă pe ea ochii mari ai lui
Andrei, arzând-o:
— Zevedeu, spuse ea scuturându-şi capul cernit, Zevedeu, moş păcătos,
măsoară-ţi vorbele, nu râde; un înger stă deasupra noastră şi scrie; şi ce
batjocoreşti, aia o să păţeşti!
— Are dreptate mama, făcu şi Iacov, care tăcuse mâlc până atunci; era cât pe
ce s-o păţeşti la fel şi domnia ta cu odorul tău Ioan; şi cred că încă n-ai scăpat; nu
culege struguri, îmi spun cărăuşii, şade numai şi bate câmpii cu femeile despre
Dumnezeu, şi posturi, şi suflete nemuritoare… Te-ai procopsit şi dumneata, tată!
Râse sec, nu-l înghiţea pe fratele său, trândavul, cel hrănit ca un viţel, şi se
apucă înfuriat să calce mai cu foc strugurii.
În capul mare al lui Zevedeu urcă sângele; nu, nici el nu-l prea înghiţea pe fiul
cel mare al lui, pentru că-i semăna mult, şi-ar fi izbucnit ceartă, dacă-n ceasul
acela n-ar fi apărut în prag, sprijinindu-se de braţul lui Ioan, Maria, femeia lui
Iosif din Nazaret. Picioarele ei subţiri ca trestia erau pline de praf, însângerate de
drum lung; de zile în şir îşi părăsise casa, umbla din sat în sat şi căuta pe
amărâtul ei fiu, şi plângea; „Dumnezeu i-a zdruncinat mintea, a ieşit din calea
oamenilor“, oftează mama şi-l boceşte de viu. Întreabă şi tot întreabă, nimeni nu-
l cunoaşte, „este înalt, subţire, desculţ, poartă o haină albastră şi-o cingătoare
neagră de piele, nu cumva l-aţi văzut?“ Nimeni nu l-a văzut; şi-abia acum, să fie
sănătos fiul cel mic al lui Zevedeu, i-a dar de urmă; se află la mănăstire, în
pustiu, a îmbrăcat rasa albă, e căzut cu faţa la pământ şi se roagă… Lui Ioan i-a
fost milă de ea, i-a mărturisit totul; iar acum, sprijinită de braţul lui, intră în
curtea bătrânului Zevedeu, să se odihnească un pic, înainte de-a porni în pustiu.
Bătrâna Salomeea o întâmpină cu mărinimie:
— Bine-ai venit la noi, dragă Maria, spuse ea; vino înăuntru.
Maria îşi coborî basmaua până la sprâncene, se aplecă, străbătu curtea privind
în jos, prinse mâinile bătrânei prietene şi începu să plângă:
— E mare păcat să plângi, fata mea, făcu bătrâna Salomeea şi-o pofti să se
aşeze lângă ea pe canapeaua joasă; acum fiul tău se află sub acoperişul lui
Dumnezeu, în siguranţă.
— Grea e durerea mamei, maică Salomeea, răspunse Maria, oftând; unul mi-a
trimis Dumnezeu, şi pe-acesta însemnat.
Bătrânul Zevedeu auzi supărarea ei, nu era om rău, când nu-i călcai daraverile,
coborî din foişorul său, s-o mângâie.
— E tinereţea, Maria, îi spunea el, e tinereţea, nu te amărî; o să treacă. Ca vinul
e şi ea binecuvântată, dar repede ne trezim din beţie şi intrăm, fără să mai lovim
cu picioarele, în jug. O să se trezească din beţie şi fiul tău, Maria. Uite, şi-ăst fiu
al meu pe care-l vezi, acum începe să se dezbete, slavă Ţie, Dumnezeule.
Ioan se îmbujoră, dar nu scoase o vorbă; intră înăuntru să aducă apă rece şi
smochine unse cu miere să cinstească musafira. Cele două femei, aşezate una
lângă alta, cu capetele rezemate unul de altul vorbeau încet despre fiul răpit de
Dumnezeu; tăifăsuiau în şoaptă, să nu le-audă bărbaţii şi să se-amestece şi să
strice adânca dulceaţă a femeii pe care le-o dădea durerea.
— Se roagă, îmi spune fiul tău, maică Salomeea, se roagă, mîinile lui şi
genunchii au făcut bătături de la mătănii; şi nu mănâncă, zice, s-a topit, a început
să vadă aripi în văzduh; şi nu vrea să bea nici apă, ca să vadă, cică, îngerii…
Unde o să ducă acest rău, maică Salomeea? Iar unchiul lui, rabinul, care a
vindecat atâţia demonizaţi, pe fiul meu nu poate să-l vindece… De ce m-a
blestemat Dumnezeu, maică Salomeea, ce i-am făcut eu?
Îşi sprijini capul de genunchii bătrânei sale prietene şi-o luă plânsul.
Ioan apăru c-un pocal de bronz plin cu apă şi cinci-şase smochine pe o frunză
de smochin.
— Nu plânge, doamna mea, îi spuse, punând smochinele în poala ei; o lumină
sfântă înconjoară faţa fiului tău, n-o văd toţi, eu am văzut-o într-o noapte cum
linge şi-i înghite faţa şi m-am înspăimântat. Iar bătrânul Avacum vedea într-un
vis al lui, în fiecare seară, pe stareţul mort; ţinea, cică, de mână pe fiul tău, îl
ducea din chilie în chilie, îşi întindea degetul şi-l arăta; nu vorbea, cică, zâmbea
şi-l arăta. Şi bătrânul Avacum se înfricoşa, sărea-n sus, trezea călugării, şi se
căzneau toţi împreună să tălmăcească visul; ce-ar fi vrut să le spună stareţul? De
ce le arăta pe noul lor oaspete şi zâmbea? Şi pe neaşteptate alaltăieri, în ziua în
care plecam, prin luminarea lui Dumnezeu dezlegară visul: Pe-acesta să-l facem
stareţ, porunceşte mortul, pe-acesta să-l facem stareţ… Merseră-ndată, tot cinul,
toţi călugării şi-l găsiră pe fiul tău; căzură la picioarele lui, „voia lui Dumnezeu“,
îi strigau, „să fie stareţul mănăstirii“. Dar fiul tău nu vru s-audă. „Nu, nu“, striga
el, „nu este de mine drumul acesta, nu sunt vrednic, o să plec!“ În ceasul în care
lăsam mănăstirea, amiază de-acum, am auzit strigătele lui, nu voia cu nici un
chip; iar călugării îl ameninţau că o să-l încuie într-o chilie, vor pune străji la
uşă, să nu fugă.
— Ferice de tine, Maria, făcu bătrâna Salomeea şi bătrâna ei faţă strălucea;
norocoasă mamă! A suflat Dumnezeu în măruntaiele tale şi tu nu simţi asta!
Cea iubită de Dumnezeu asculta şi clătina capul nemângâiată:
— Eu nu-l vreau sfânt pe fiul meu, murmură ea; om îl vreau, ca şi ceilalţi, să
se-nsoare, să-mi facă nepoţi; acesta e drumul lui Dumnezeu.
— Acesta este drumul omului, făcu încet Ioan, ca şi cum s-ar fi ruşinat că
aducea împotrivire; celălalt, cel pe care-l urmează fiul tău, este drumul lui
Dumnezeu, doamna mea.
În vii se auziră strigăte şi hohote de râs, doi flăcăiandri cărăuşi intrară în curte
aprinşi.
— Veşti proaste, stăpâne, strigară şi izbucniră în râs, s-a aţâţat, cică, Magdala,
au luat pietre şi hăituiesc sirena lor s-o omoare!
— Care sirenă, măi? strigară călcătorii şi se opriră din joc; pe Magdalena?
— Pe Magdalena, s-aibă parte de bine! Ne-au adus veştile doi căruţaşi care
treceau; s-a năpustit, cică, în Magdala, ieri în sabat, din Nazaret, Baraba,
căpetenia tâlharilor, frică şi groază…
— Altul şi-ăsta, rea să-i fie vremea! mormăi bătrânul Zevedeu, înfuriat; zilot,
cică, să mântuiască şi mutra lui sălbatică pe Israel! Ducă-se pe apa sâmbetei,
ticălosul! Aşadar?
— Aşadar, a trecut seara pe la casa Magdalenei, a găsit curtea ei plină de lume;
lucra afurisita şi-n sfânta zi a sabatului! Oriunde, cel care a văzut pe Dumnezeu
şi nu s-a temut de El! Baraba se repede, trage cuţitul de la sân, negustorii scot şi
ei săbiile, sar şi vecinii, s-au încăreiat toţi. Doi de-ai noştri au fost răniţi,
negustorii au încălecat pe cămilele lor, şi-au tăiat-o la fugă, Baraba a spart uşa, s-
o găsească pe dumneaei, s-o înjunghie. Dar de unde Magdalena! A zburat
păsărica, a ieşit pe altă uşă, nevăzută! A luat-o tot satul la hăituit; dar s-a-
nnoptat, unde s-o găsească! Dumnezeu aduse zorii zilei, se împrăştiară peste tot,
scotociră, îi luară urma, găsiră, cică, urmele picioarelor ei în nisip, spre
Capernaum!
— S-o primim bine, băieţi! făcu Filip şi-şi linse buzele lui atârnate de ţap;
numai ea lipsea din Rai, am uitat-o, Eva; să fie binevenită!
— Lucrează moara ei de apă şi-n sabat, binecuvântata! spuse şi blândul
Natanael şi zâmbi cu şiretenie pe sub mustăţi.
Îşi aminti că într-un asfinţit, în ajunul sabatului, s-a spălat, s-a bărbierit, şi-a
pus haine curate şi a venit Ispita după baie, l-a luat de mână şi s-au dus în
Magdala; s-au dus în Magdala, drept la casa Magdalenei, s-aibă parte de bine!
Era iarnă, moara ei avea tihnă şi-a rămas Natanael singur-singurel tot sabatul şi
măcina… Natanael zâmbi mulţumit; mare păcat, o să spui; da, într-adevăr, păcat
mare, dar Dumnezeu, în El ne punem toate nădejdiile noastre, iartă; liniştit,
sărac, întristat, neînsurat, Natanael şedea zi de zi în faţa unei băncuţe, într-un
colţ al drumului din sat, şi făcea şi saboţi pentru ţărani şi sandale groase pentru
ciobani… Viaţă era asta? Aşadar le lăsă şi el baltă o dată, o singură dată în viaţa
lui, se bucură şi el ca un om, chiar de era sabat, Dumnezeu, am spus, înţelege
treburi dintr-astea şi iartă…
Dar bătrânul Zevedeu lăsă mutra jos:
— Belele! bombăni el; nu merg mai departe să-şi scoată ochii; când profeţi,
când desfrânate, când mame care plâng, când de-alde Baraba, mi s-a făcut silă!
Se întoarse spre călcători:
— Voi aveţi treaba voastră, flăcăii mei; călcaţi strugurii!
Înăuntru bătrâna Salomeea şi Maria lui Iosif auziră veştile, se priviră una pe
alta şi plecară îndată capetele, fără să vorbească. Iuda lăsă ciocanul, ieşi şi se
rezemă de stâlpul porţii de la intrare; le ascultase pe toate, le-ntipărise în mintea
lui, şi trecând aruncă o privire cruntă lui moş Zevedeu.
Stătu-n poartă, trase cu urechea; prinse strigăte, văzu că se ridică praf, bărbaţi
alergau, femei ţipau: „Prindeţi-o! Prindeţi-o!“ şi-nainte de-a apuca cei trei
bărbaţi să sară din teasc, iar moşul strângător să coboare-n fugă din foişorul său,
Magdalena, cu limba scoasă, zdrenţuită, intra-n curte şi cădea la picioarele
bătrânei Salomeea:
— Ajutor, maica mea, strigă; ajutor, vin!
Bătrânei Salomeea i se făcu milă de păcătoasă, se ridică, închise fereastra, se-
ntoarse către fiul ei:
— Încuie uşa, băiete, spuse ea.
Iar apoi către Magdalena:
— Ciuceşte-te la pământ, ascunde-te.
Maria lui Iosif, aplecată, privea pe rătăcita asta cu milă şi groază; numai
femeile cinstite ştiu cât de-amară e cinstea şi de neîndurat, şi-i era milă de ea; dar
în acelaşi timp trupul acesta păcătos, moale, întunecat, primejdios îi părea şi o
fiară; puţin a lipsit, când fiul ei era de douăzeci de ani, să i-l răpească fiara
aceasta; dar a scăpat… „A scăpat de femeie“, se gândea Maria şi oftă, „a scăpat
de femeie, dar de Dumnezeu…“
Bătrâna Salomeea îşi puse mâna pe capul aprins al Magdalenei:
— De ce plângi, fata mea? îi zise cu milă.
— Nu vreau să mor, răspunse Magdalena, bună e viaţa, nu vreau!
Întinse şi Maria lui Iosif mâna, nu se mai temea de ea, nu-i mai era silă, o
atinse:
— Nu te teme, Maria, îi zise, Dumnezeu te ocroteşte, n-o să mori.
— Cum o ştii, mătuşă Maria? făcu Magdalena şi privirea ei străluci.
— Dumnezeu îţi dă vreme, vreme să te pocăieşti, Magdalena, răspunse mama
lui Iisus cu siguranţă.
Dar pe când cele trei femei vorbeau şi durerea era cât pe-aci să le unească, se
revărsară strigăte din vii: „Vin! Vin, uite-i!“ şi până să coboare bătrânul Zevedeu
în fugă din foişorul său, apărură zdrahonii înfuriaţi la poarta de la intrare, iar
Baraba, aprins, mugind, păşea pragul.
— Ei, moş Zevedeu, strigă el, cu-ngăduinţa ta şi fără-ngăduinţa ta, o să intrăm;
în numele Dumnezeului lui Israel.
Şi, înainte de-a apuca bătrânul gospodar să-şi deschidă gura, Baraba, c-un
brânci, împinsese uşa înăuntru şi înşfăcase pe Magdalena de cozi.
— Afară! afară, târfă! urla şi-o târa grămadă prin curte.
Intrară şi ţăranii străini înăuntru, o înhăţară pe sus şi, în huiduieli şi hohote de
râs, o duseră la o groapă mică, aproape de lac, şi-o aruncară înăuntru; iar apoi,
femei şi bărbaţi se împrăştiară în jur şi-şi încărcau poalele cu pietre.
În acest timp bătrâna Salomeea sărise din aşternut şi cu toate c-o sfâşiau
durerile, se târî în curte şi luă la rost pe bărbatul ei:
— Te-ai făcut de râs, moş Zevedeu, îi strigă ea; ai lăsat răzvrătiţii să-ţi calce
casa şi să-nhaţe din mâinile tale o femeie care ţi-a cerut milă.
Se-ntoarse şi către fiul ei, Iacov, care stătea-n mijlocul curţii nehotărât:
— Calci şi tu pe urmele tatălui tău, nu ţi-e ruşine? Nu vei fi tu mai bun? N-o
să-ţi ajute şi ţie Dumnezeu? Aleargă să aperi o femeie, pe care-o caută un sat
întreg, şi nu i-e ruşine s-o omoare.
— Mă duc, mamă, linişteşte-te, răspunse fiul, care nu se temea de nimeni în
lume decât de mama lui.
Groaza punea stăpânire pe el de câte ori se întorcea asupra lui mâniată; pentru
că, simţea el, glasul acesta al ei nu era crud şi aspru, era glasul de demult, trecut
prin pustiu, al încăpăţânatului neam al lui Israel.
Iacov se-ntoarse, făcu semn celor doi tovarăşi ai lui, Filip şi Natanael:
— Să mergem, zise el.
Privi spre butoaie să-l vadă pe Iuda; plecase.
— Vin şi eu, zise Zevedeu îndrăcit.
Se temea să rămână singur cu femeia lui; se aplecă, luă de jos ghioaga şi porni
în urma fiului său.
Rănită rău, Magdalena se ghemuise într-un colţ al gropii, îşi puse braţele să-şi
apere capul şi ţipa; în jurul gropii bărbaţii şi femeile râdeau; peste tot în vii
cărăuşii şi culegătoarele îşi părăsiseră treaba şi se apropiau; tinerii doreau cu foc
să vadă pe jumătate gol, însângerat, vestitul trup, iar fetele urau şi pizmuiau
femeia acesta care se bucura de toţi bărbaţii şi ele nu aveau nici unul.
Baraba întinse mâna, să înceteze strigătele, să rostească osânda, să-nceapă
aruncarea cu pietre35. În clipa aceea apăru Iacov; dădu să-nainteze către zilot,
căpetenia tâlharilor, dar Filip îl ţinu îndată de braţ.
— Unde mergi? spuse, unde mergem? Suntem trei şi cucul, iar ei satul întreg,
suntem pierduţi!
Dar Iacov auzea încă înlăuntrul său glasul crunt al mamei lui:
— Ei, Baraba, cuţitarule, strigă el, ai venit aici în satul nostru să omori
oamenii? Lasă femeia, noi o s-o judecăm; o să vină bătrânii poporului din
Magdala şi Capernaum s-o judecăm; o să vină şi tatăl ei, rabinul din Nazaret;
asta zice Legea!
— Are dreptate fiul meu! sări atunci bătrânul Zevedeu, care sosea pe
neaşteptate cu ghioaga lui groasă; are dreptate, asta spune Legea!
Baraba dădu una, se-ntoarse dintr-odată asupra lor:
— Bătrânii poporului sunt vânduţi, strigă el, Zevedeu e vândut, nu am
încredere; eu sunt Legea! Cine îndrăzneşte dintre voi, voinicii mei, să vină să ne
măsurăm!
Bărbaţii şi femeile din Magdala şi Capernaum roiră în jurul lui Baraba şi-n
luminile ochilor lor sclipea omorul; o ceată de băieţi sosiră pe neaşteptate din sat
cu praştiile.
Filip îl prinse de braţ pe Natanael, dădu înapoi; se întoarse către Iacov:
— Du-te, dacă vrei, tu singur, fiu al lui Zevedeu; noi nu mergem; n-am
înnebunit.
— Nu vă e ruşine, laşilor?
— Nu, nu ne e ruşine; du-te tu singur.
Iacov se întoarse către tatăl său; dar acesta tuşi.
— Eu sunt bătrân, spuse el.
— Aşadar? strigă Baraba şi râse cu gura până la urechi.
Bătrâna Salomeea apăru sprijinindu-se de braţul fiului ei cel mic; în urma lor,
cu ochii înlăcrimaţi, Maria lui Iosif. Iacov se întoarse, o văzu pe mama lui, sări;
în faţa lui înfricoşătorul cuţitar cu mulţimea de ţărani înfuriaţi; în spatele lui
mama, cruntă şi tăcută.
— Aşadar? mugi din nou Baraba şi îşi suflecă mânecile.
— N-o să mă fac de ruşine! murmură fiul lui Zevedeu şi înaintă.
Porni-ndată şi Baraba drept asupra lui.
— O să-l omoare! făcu fratele lui mai tânăr şi sări să alerge lângă fratele său.
Dar mama îl ţinu:
— Taci, îi zise, nu te-amesteca.
Şi pe când cei doi duşmani se apropiau de-acum să se-ntâlnească, un glas voios
se auzi de la malul lacului:
— Marán athá! Marán athá!36
Şi un tânăr ars de soare, gâfâind, se repezi înaintea lor scuturându-şi mâinile, şi
striga:
— Marán athá! Marán athá! Domnul vine!
— Cine vine? strigară toţi şi-l înconjurară; cine?
— Domnul, răspunse tânărul şi arăta în urma lui către pustiu. Domnul, iată-l!
Toţi se întoarseră; soarele se-apleca de-acum spre asfinţit; ziua se-ndulcea. Un
om apăru urcând de la mal, îmbrăcat tot în alb, ca un călugăr al mănăstirii;
leandrii la marginea lacului erau în floare, iar cel îmbrăcat în alb întinse mâna,
rupse o floare roşie de leandru şi-o petrecu între buze; doi pescăruşi, care umblau
pe prundiş, îi făcură loc să treacă.
Bătrâna Salomeea îşi ridică în sus capul cernit, adulmecă văzduhul:
— Băiete, spuse fiului ei, cine vine?
— Inima-mi bate să se spargă, mamă, răspunse fiul; cred că este el!
— Cine?
— Taci!
— Iar cei care sunt în urma lui? Oho, o oaste-aleargă-n urma lui, băiete.
— Sunt săracii, mamă, care culeg strugurii rămaşi; nu este oaste, nu te teme.
Şi într-adevăr, ca o oaste începură să se ivească brusc în urma lui gloate de
zdrenţăroşi, bărbaţi şi femei cu copii, cu traiste, cu coşuri, şi se risipiră în viile
culese şi căutau. În fiecare an, la seceriş, la culesul viilor, la strânsul măslinelor,
se revarsă din toată Galileea turmele acestea ale foamei şi adună tot ce rămâne
de la seceriş, de la culesul strugurilor, de la strânsul măslinelor, sunt rămăşiţe
lăsate de gospodari pentru săraci, precum porunceşte legea lui Israel.
Deodată cel îmbrăcat în alb se opri; văzu mulţimea, se înspăimântă. Să fug!
Frica de-altădată îl apăsă greu iarăşi, să se întoarcă în pustiu, acolo este
Dumnezeu; aici, oamenii; să fug! Soarta lui atârnă iarăşi de-un fir subţire. S-o ia
înapoi, înainte?
Toţi în jurul gropii se opriseră şi-l priveau; Iacov şi Baraba stăteau încă proptiţi
drept unul în faţa celuilalt; iar Magdalena săltă capul, trăgea cu urechea; viaţă,
moarte, ce era tăcerea aceasta? Vântul se schimbase; şi pe neaşteptate sări-n sus,
ridică mâinile, scoase un strigăt:
— Ajutor!
Cel îmbrăcat în alb auzi strigătul, îl recunoscu, se repezi.
— Magdalena, şopti el, Magdalena. S-o izbăvesc! şi-o luă în grabă către
oameni.
Avea braţele deschise şi înainta; şi în timp ce se apropia de oameni şi desluşea
feţele lor înfuriate, întunecate, chinuite şi ochii lor plini de mânie, inima lui se
tulbura, măruntaiele i se umpleau de-o adâncă milă şi dragoste. „Aceştia sunt
oameni“, se gândea el, „toţi sunt fraţi, toţi, şi nu ştiu, de aceea se chinuie şi se
pedepsesc… Dac-ar fi ştiut-o, ce bucurii şi ce îmbrăţişări, ce fericire!“
Ajunse de-acum, urcă pe-o piatră, întinse braţele în dreapta şi-n stânga, un
cuvânt ţâşni din adâncul lui, triumfător, voios:
— Fraţilor!
Oamenii tresăriră uimiţi, se priviră, nimeni nu răspunse.
— Fraţilor, se auzi iarăşi glasul triumfător, bine v-am găsit!
— Bine-ai venit, călăule! îi răspunse Baraba şi apucă o piatră grea de jos.
— Copilul meu! se auzi un ţipăt sfâşietor.
Şi Maria se repezi şi-şi îmbrăţişă fiul; râdea şi plângea şi-l mângâia; dar el,
tăcut, respinse braţele mamei lui, înaintă spre Baraba:
— Frate Baraba, spuse el, bine te-am găsit; sunt prieten, aduc o veste bună,
bucurie mare!
— Nu te-apropia! mugi Baraba şi stătu înaintea lui s-o ascundă pe Magdalena
de ochii lui.
Dar ea auzise glasul iubit, sări în sus:
— Iisuse, strigă ea, ajutor!
Dintr-un pas Iisus se află pe marginea gropii; Magdalena se prindea cu mâinile
şi picioarele de pietre şi se căţăra; Iisus se aplecă, îi întinse mâna, şi ea o apucă,
urcă sleită, numai sânge, se ghemui la pământ.
Baraba se năpusti, piciorul său călcă pe spatele ei cu putere:
— Este-a mea, o s-o omor! mugi el şi ridică piatra pe care-o ţinea. A pângărit
sabatul, moarte!
— Moarte! Moarte! urlă şi gloata, care acum se înspăimântă să nu-i scape
victima de-njunghiat.
— Moarte! strigă tare şi Zevedeu, care vedea că zdrenţăroşii îl înconjoară pe
cel de curând sosit şi că minţile lor o iau razna.
Vai şi-amar dacă-i lăsa pe zdrenţăroşi să facă ce vor.
— Moarte! strigă din nou lovind cu ghioaga în pământ; moarte!
Iisus ţinu braţul ridicat al lui Baraba.
— Baraba, spuse cu glas liniştit, îndurerat, tu n-ai călcat niciodată vreo
poruncă a lui Dumnezeu? N-ai furat niciodată-n viaţa ta, n-ai omorât, n-ai
preacurvit, n-ai spus minciuni?
Se întoarse către gloata care urla, privi domol pe toţi, pe unul câte unul:
— Cel fără de păcat, spuse el, dintre voi să arunce primul piatra.37
Bulucul de oameni se mişcă din loc; unul câte unul se dădeau înapoi şi se
căzneau să îndepărteze de la ei privirea care le răscolea adâncurile sufletelor şi
memoria. Bărbaţii îşi amintiră câte minciuni rostiseră în viaţa lor, nelegiuirile
făptuite, femeile altora pe care le batjocoriseră; şi femeile îşi coborâră basmalele,
iar pietrele pe care le ţineau alunecară din mâini.
Bătrânul Zevedeu, cum văzu că zdrenţăroşii erau pe cale să iasă învingători, îşi
ieşi din minţi; Iisus se întoarse, îi privi iarăşi pe rând, adânc în ochi:
— Cel fără de păcat să arunce primul piatra!
— Eu, sări Zevedeu; dă-mi piatra pe care o ţii, Baraba, cerul curat nu se teme
de fulgere; eu o s-arunc!
Baraba se bucură, îi dădu piatra, se dădu la o parte; Zevedeu înşfăcă piatra, se
opri deasupra Magdalenei, cântărea cum să arunce piatra ca s-o nimerească în
moalele capului; ea era aplecată, un ghemotoc, la picioarele lui Iisus, liniştită;
simţea că, acolo unde se găsea, nu se temea de moarte.
Zdrenţăroşii priveau pe bătrânul Zevedeu înfuriaţi; iar unul, cel mai slăbănog,
sări:
— Ei, moş Zevedeu, îi strigă el, este un Dumnezeu, mâna o să-ţi
damblagească, nu te temi? Ia aminteşte-ţi; n-ai mâncat niciodată dreptul
săracului? N-ai scos niciodată la mezat via orfanului? N-ai intrat niciodată
noaptea în casa văduvei?
Bătrânul păcătos asculta şi tot cântărea piatra şi se tot stăpânea; şi pe
neaşteptate scoase un ţipăt, braţul lui se ofili brusc, se plecă fără putere, iar piatra
mare se rostogoli şi căzu pe piciorul lui şi-i strivi degetele.
— Minune! Minune! chiuiră bucuroşi zdrenţăroşii; nevinovată e Magdalena!
Baraba îşi ieşi din minţi, faţa ciupită de vărsat se umflă roşie ca racul; se repezi
asupra fiului Mariei, ridică mâna şi-l pălmui; iar Iisus în linişte îi întoarse şi
celălalt obraz38:
— Loveşte şi celălalt obraz, frate Baraba, spuse el.
Mâna lui Baraba înţepeni, holbă ochii; „cine este ăsta? ce este ăsta? Nălucă
este, om, demon?“ se dădu înapoi şi-l privi năucit.
— Loveşte şi celălalt obraz, frate Baraba, îl îndemnă iarăşi fiul Mariei.
Atunci se ivi brusc din umbra smochinului, de unde stătea, mai încolo, şi
privea, Iuda; văzuse totul, nu vorbea; că e omorâtă, că nu e omorâtă Magdalena,
nu-i păsa; dar se bucura să-i audă pe Baraba şi pe zdrenţăroşi cum i le cântă lui
Zevedeu şi cum îl înfruntă. Iar când văzu că Iisus apare la marginea lacului, cu
noua lui rasă albă, îi bătu inima: „Acum se va vedea“, murmură el, „cine este, ce
vrea, ce are de spus oamenilor“, şi ciuli urechea lui mare. Dar îndată primul
cuvânt: „Fraţilor!“ nu-i plăcu; îşi scărpină obrajii. „Încă nu şi-a băgat minţile-n
cap“, bombăni el; „nu, nu suntem toţi fraţi, nici israeliţii cu romanii, nici
israeliţii între ei; nu sunt fraţii noştri saducheii cei vânduţi, căpeteniile care fac
jocurile cu tiranul… Rău începi, fiu al Tâmplarului, ai grijă!“ Dar când văzu pe
Iisus că întinde şi celălalt obraz, fără mânie, cu o mândră, nemaivăzută blândeţe,
se înspăimântă; „ce este ăsta!“ strigă înlăuntrul său; „asta, să dea şi celălalt
obraz, numai un înger o face, un înger sau un câine…“
Făcu un salt, înhăţă de braţ pe Baraba, în clipa în care se pregătea să se repeadă
la fiul Mariei.
— Să nu-l atingi, îi spuse înăbuşit, pleacă!
Baraba privi uimit pe Iuda; erau amândoi în aceeaşi frăţie, intraseră des
împreună în sate şi în cetăţi şi omorâseră pe trădătorii lui Israel, iar acum…
— Iuda, murmură el. Tu? tu?
— Eu; du-te!
Baraba şovăia încă; Iuda era mai tare decât el în frăţie, nu putea să i se
împotrivească; dar iarăşi mândria nu-l lăsa să plece.
— Du-te! porunci din nou barbă-roşcată.
Căpetenia tâlharilor lăsă capul jos şi privi sălbatic pe sub pleoape pe fiul
Mariei.
— Unde-o să te duci? murmură strângându-şi pumnul; o să ne-ntâlnim din
nou!
Se-ntoarse către ai lui:
— Să mergem! zise el cu jumătate de gură.

XIII
De-acum soarele se apropia să atingă temeliile cerului, dogoarea zilei se ofili;
vântul încetă, lacul străluci trandafiriu şi albastru; câţiva cocostârci stăteau într-
un picior pe stânci, cu ochii pironiţi în apă; încă le era foame.
Zdrenţăroşii aveau ochii aţintiţi la fiul Mariei, aşteptau, nu voiau să plece. Ce
aşteptau? Uitaseră de foamea şi goliciunea lor, uitaseră de răutatea bogătanilor
care nu se-ndurau să lase câteva boabe neculese în viile lor, să se îndulcească şi
gâtlejul sărăcimii. De dimineaţă umblau din vie în vie, iar coşurile lor
rămăseseră goale; nu s-a întâmplat la fel şi cu secerişul? Adică umblau din ogor
în ogor, traistele lor goale; şi copiii lor care-i aşteptau în fiecare seară, cu gurile
deschise! Dar acum, nu ştiu de ce, nu ştiu cum, coşurile lor parcă s-ar fi umplut
pe neaşteptate; priveau pe cel îmbrăcat în alb, acesta din faţa lor, şi inima nu le
dădea ghes să plece… Aşteptau; ce aşteptau? nu ştiau.
Şi fiul Mariei îi privea, aştepta şi el; simţea toate aceste suflete agăţate de
grumazul său. Ce voiau de la el? ce cer de la el? ce poate, el care nu are nimic,
să le dea? Îi privea, îi privea, o clipă se sfii; dădu iarăşi să plece, dar se ruşină; ce
se va-ntâmpla cu Magdalena, care stătea încolăcită la picioarele lui? Şi-atâţia
ochi care-l priveau râvnitori, cum să-i lase nemângâiaţi? Să plece, să se ducă
unde? Peste tot e Dumnezeu şi îl împingea unde voia harul Lui; nu harul Lui,
tăria Lui cea atotputernică. O simţea asta de-acum fiul Mariei, casa lui este
pământul acesta; altă casă nu are; iar pustiul său sunt oamenii; alt pustiu nu are.
Lăsă capul în jos:
— Facă-se voia Ta, Doamne, şopti el şi se-ncredinţă de-acum milei lui
Dumnezeu.
Un bătrân apăru dintre zdrenţăroşi şi vorbi:
— Fiu al Mariei, suntem flămânzi, dar nu cerem de la tine pâine; sărac eşti şi
tu ca şi noi; deschide-ţi gura, spune-ne o vorbă bună, şi-o să ne săturăm.
Şi un tânăr prinse curaj:
— Fiu al Mariei, zise el, ne înăbuşă nedreptatea, nu-ncape altceva în inima
noastră; ai spus că aduci cuvânt bun, spune cuvântul cel bun, adu dreptate!
Fiul Mariei privea oamenii, asculta glasul izbăvirii şi-al foamei, se bucură
mult; ca şi cum ar fi aşteptat glasul acesta de ani, şi-acum venise, îl strigă pe
numele lui, se-ntoarse către norod, cu braţele deschise:
— Fraţilor, spuse, să mergem!
Şi dintr-odată norodul, parcă şi el ar fi aşteptat de ani chemarea aceasta, ca şi
cum ar fi auzit pentru prima oară numele lui cel adevărat, se bucură nespus:
— Să mergem, gemură toţi, în numele lui Dumnezeu!
Fiul Mariei trecu înainte, porniră într-un pas; o colină ca o turlă, de un verde-
palid încă în arşiţa verii, se înălţa lângă marginea lacului; toată ziua o bătea
soarele, iar acum mirosea plăcut, în dulceaţa chindiei, a cimbrişor şi a măslină
coaptă. Vreun vechi templu idolatru va fi fost pe vârful acesta, pentru că zăceau
încă întinse la pământ, frânturi, câteva capete de coloane sculptate, iar noaptea
pescarii smintiţi vedeau, pescuind pe lac, cum şade o nălucă albă pe crâmpeiele
de marmură; iar într-o noapte bătrânul Iona o auzi că plânge.
Către colina aceasta porniră, aşadar, fermecaţi, fiul Mariei înainte, iar în urmă,
ca o familie, gloata de săraci.
Bătrâna Salomeea se întoarse către fiul ei mezin:
— Băiete, zise ea, ia-mă pe după braţ; să mergem şi noi.
El luă pe Maria de mână:
— Maria, zise ea, nu plânge; n-ai văzut o strălucire în jurul feţei fiului tău?
— Eu n-am fiu, nu mai am fiu, răspunse mama şi izbucni în suspine; toţi aceşti
zdrenţăroşi au, eu nu am…
Se tânguia, bocea şi mergea; de-acum era sigură: fiul ei o părăsise pentru
totdeauna. Când a alergat să-l îmbrăţişeze, să-l ia să se întoarcă acasă, el a privit-
o uimit, ca şi cum n-ar fi cunoscut-o; iar când i-a spus: „Eu sunt mama ta“, el a
întins mâna şi-a dat-o la o parte.
Bătrânul Zevedeu îşi văzu femeia urcând şi ea cu gloata, strâmbă din nas
nemulţumit, îşi înşfăcă ghioaga, se întoarse către fiul său, Iacov, şi către cei doi
tovarăşi, Filip şi Natanael, arătă turma zgomotoasă, aţâţată:
— Ăştia sunt lupi hămesiţi, blestemaţi fie ei; să urlăm şi noi împreună cu ei, să
nu ne ia drept oi şi să ne mănânce; să mergem în urma lor! S-aveţi grijă: orice le-
ar spune scrântitul fiu al Mariei, noi să-l huiduim, auziţi? Să nu-l lăsăm să salte
capul; înainte, toţi împreună, şi fiţi cu ochii-n patru! zise, şi începu şontâc-şontâc
să urce şi el.
În ceasul acela apăreau cei doi fii ai lui Iona; Petru ţinea de mână pe fratele său
şi-i vorbea liniştit, blând, să nu-l înfurie; dar el privea cu tulburare droaia de
oameni care urca şi pe cel îmbrăcat în alb care-i călăuzea.
— Cine sunt? unde merg? întrebă Petru pe Iuda care stătea încă nehotărât în
cale.
— Fiul Mariei, răspunse barbă-roşcată posomorât.
— Şi-n urma lui, turma?
— Săracii care adună boabele de struguri rămase după cules; l-au văzut şi s-au
prins de el şi merge, cică, să le vorbească.
— Ce să le spună? El nu poate să-mpartă două paie la trei măgari.39
Iuda ridică din umeri:
— O să vedem! mormăi şi apucă şi el urcuşul.
Două perechi negricioase se întorceau din vii, istovite, aprinse, şi ţineau
cumpănite pe capetele lor două coşuri mari de struguri; jinduiau tovărăşia
oamenilor, „să mergem şi noi“, ziseră, „să ne treacă vremea“, şi intrară în coada
cârdului.
Bătrânul Iona, cărând în spate plasa de pescuit, se târa către bordeiul său; îi era
foame, se grăbea; văzu pe fiii săi, văzu lumea urcând, se opri cu gura căscată, cu
ochii lui rotunzi ca de peşte, şi privea. Nu se gândea la nimic, nu se întreba cine
a murit, cine se însoară, unde merg atâţia oameni împreună; nu se gândea la
nimic, privea cu gura căscată.
— Haide, pescar-profet Iona, îi strigă Zevedeu, să mergem, e chiolhan; se
mărită, cică, Maria Magdalena, haide să petrecem!
Iona îşi mişcă buzele lui groase, dădu să vorbească, dar se răzgândi; scutură
din umăr, îşi ridică plasa-n spate şi porni către mahalaua lui, călcând greoi. După
destul timp, când se apropia de-acum de bordeiul său, după multele dureri ale
facerii, mintea lui născu: „La dracu’ cu tine, Zevedeu, zevzecule“, bombăni el,
izbi uşa şi intră înăuntru.
Când bătrânul Zevedeu ajunse cu ai lui în vârful colinei, Iisus şedea deja pe un
cap de coloană şi nu-şi deschisese încă gura, ca şi cum i-ar fi aşteptat. Înaintea
lui droaia de săraci pe jos cu picioarele încrucişate, iar femeile în picioare, îl
priveau. Soarele apusese, dar spre nord muntele Hebron ţinea încă în vârful lui
lumina şi n-o lăsa să plece.
Iisus îşi încrucişase mâinile pe piept şi privea lumina care se lupta cu
întunericul; uneori îşi târa încet privirea pe feţele oamenilor întoarse drept asupra
lui – încreţite, îndurerate, zbârcite de foame; ochii lor pironiţi pe el îl priveau, ca
şi cum el era vinovat şi i se plângeau.
Îndată ce-l văzu pe Zevedeu cu ai lui, se ridică:
— Fiţi bine veniţi, spuse; veniţi toţi aproape, glasul meu n-are putere, vreau să
vă vorbesc.
Zevedeu, sfetnic al satului precum era, trecu în faţă şi se întronă pe-o piatră; în
dreapta lui, cei doi fii ai săi, şi încă Filip şi Natanael; în stânga, Petru şi Andrei.
Mai în spate, între muierime, în picioare, bătrâna Salomeea şi Maria lui Iosif;
cealaltă Maria, Magdalena, era ghemuită la picioarele lui Iisus, cu faţa ascunsă
în palme; mai încolo, sub un pin chinuit, strâmbat de vânturi, Iuda aştepta; ochii
lui albaştri, aspri, printre acele pinului, săgetau pe fiul Mariei.
Iar el tremura în ascuns şi se lupta să prindă curaj; aceasta era clipa de care se
temea de atâţia ani, a venit, a învins Dumnezeu, l-a adus cu sila acolo unde a voit
– înaintea oamenilor să vorbească. Iar acum, ce să le spună? Fulgere-fulgere
treceau prin mintea lui puţinele bucurii ale vieţii sale, multele amărăciuni, lupta
cu Dumnezeu, după aceea tot ce văzuse, umblând singur-singurel – munţii,
florile, păsările, ciobanii cărând voioşi pe umăr oaia pierdută, pescarii cu plasele
lor de prins peşti, plugarii cum semănau, cum secerau, cum vânturau şi cărau
rodul pe la casele lor… Cer şi pământ se deschideau şi se închideau în mintea
lui, toate minunile lui Dumnezeu, şi nu ştia pe care s-o aleagă întâi, pe toate, pe
toate voia să le dezvăluie, ca să mângâie pe cei nemângâiaţi… Ca o poveste a lui
Dumnezeu se-ntinse înaintea lui lumea, ca povestea pe care i-o istorisea mama
mamei lui, ca să nu plângă, plină de prinţese şi zmei, iar Dumnezeu se apleacă
din cer şi-o povesteşte oamenilor.
Îşi deschise braţele, zâmbi:
— Fraţilor, spuse el, iar glasul lui, moale încă, tremura; fraţilor, în parabole o
să vorbesc, iertaţi-mă; sunt om simplu, puţine sunt învăţăturile mele, şi eu sunt
sărac şi nedreptăţit, multe are inima mea să vă spună, dar mintea mea nu poate să
le istorisească, îmi deschid gura şi fără să vreau, cuvântul iese ca o poveste;
fraţilor, iertaţi-mă, în parabole o să vorbesc.
— Ascultăm, fiu al Mariei, strigă norodul, ascultăm!
Iisus deschise iarăşi gura:
— A ieşit semănătorul să semene sămânţa lui. Şi pe când semăna, una a căzut
în drum, şi-au venit păsările şi-au mâncat-o; alta a căzut pe pietre, nu a găsit
pământ să se hrănească, s-a uscat; alta a căzut în mărăcini, s-au întărit mărăcinii
şi-au înăbuşit-o; iar alta în sfârşit a căzut în pământ bun, a făcut rădăcini, a scos
spic, a dat rod şi-a hrănit oamenii. Cine dintre voi, fraţii mei, are urechi ca să
audă, să audă!40
Toţi tăceau, se priveau unii pe alţii năuciţi; dar bătrânul Zevedeu căuta pricină
de ceartă, sări în sus:
— Nu înţeleg, zise, şi să mă ierţi; am urechi, slavă Ţie, Dumnezeule, am urechi
şi aud, dar nu înţeleg; ce vrei să spui, nu ni le desluşeşti?
Râse batjocoritor, îşi mângâie cu mândrie barba lui albă lungă:
— Nu cumva eşti chiar dumneata semănătorul?
— Eu sunt, răspunse cu smerenie Iisus.
— Măi mutră! făcu bătrânul fruntaş lovind în pământ cu ghioaga lui; iar noi,
adică, pietrele, şi mărăcinii, şi ogoarele unde semeni tu, ai?
— Voi, răspunse iarăşi liniştit fiul Mariei.
Andrei îşi aţintea urechile, asculta; privea pe Iisus, iar inima îi bătea răscolită;
la fel bătea şi când l-a întâlnit prima oară la malurile Iordanului, biciuit de
arşiţele soarelui, înfăşurat cu-o blană de jivină sălbatică, pe Ioan Botezătorul.
Toate i le mâncase rugăciunea, veghea, foamea; toate, ci numai doi ochi
nemărginiţi, doi cărbuni aprinşi, îi rămăseseră, şi un gâtlej care striga: „Pocăiţi-
vă! Pocăiţi-vă!“ Striga, iar Iordanul ridica valuri, şi se opreau caravanele,
cămilele nu mai puteau să înainteze… Dar acum acesta din faţa lui zâmbea, avea
glas liniştit şi tremurător, era o pasăre nepricepută care se căznea să ciripească,
iar ochii lui nu ardeau, mângâiau. Inima lui Andrei dădea din aripi între cei doi,
năucită.
Ioan se mută încet de lângă tatăl său şi se apropie de Iisus; se apropiase cât pe-
aci să-i atingă picioarele. Zevedeu îl văzu, se înfurie şi mai mult; de-acum i se
făcuse lehamite de profeţii mincinoşi, în fiecare zi răsăreau alţii noi şi luau
norodul de grumazul lor; şi ei toţi, ca şi cum ar fi înţeleşi între ei, se iau la harţă
cu gospodarii, cu preoţii, cu regii; „ce are lumea asta bun şi tare, ei vor să
dărâme; iar acum, poftim, şi desculţul fiu al Mariei! Ah, trebuie să-i sucesc
gâtul, înainte de-a se aprinde tare.“
Se întoarse să vadă ce zice şi gloata, să prindă curaj; văzu pe fiul său cel mare,
Iacov, cu sprâncenele-ncreţite, şi nu putu să-nţeleagă dacă era de mâhnire sau de
mânie, văzu pe femeia lui ştergându-şi ochii şi venind mai aproape, îşi târî ochii
peste zdrenţăroşi, se-ngrozi văzându-i pe toţi, înfometaţi, cum priveau, cu gurile
căscate, pe fiul Mariei, ca puii de pasăre pe care-i hrăneşte mama lor în cioc.
„De-aţi pieri odată, zdrenţăroşilor!“ bombăni şi se ghemui lângă fiul său; „să
nu vorbesc, o să-mi găsesc beleaua.“
Se auzi un glas liniştit milos; cineva, aşezat la picioarele lui Iisus, vorbi; cei
întinşi în spate se ridicară să vadă; era fiul cel mai mic al lui Zevedeu, care se
târâse încet-încet la picioarele lui Iisus, întindea gâtul şi-i vorbea:
— Tu eşti semănătorul, spuneai, noi pietrele, mărăcinii şi ogoarele; dar ce este
sămânţa pe care-o ţii?
Faţa pufoasă, feciorelnică ardea; ochii negri, migdalaţi priveau pe Iisus cu
nelinişte; trupul moale, tremurând tot, se încordase şi aştepta; de răspunsul pe
care l-ar fi primit, presimţea el, atârna viaţa lui; viaţa aceasta şi cealaltă.
Iisus se aplecase să audă; mult timp tăcu; îşi asculta inima, se căznea să afle
cuvântul cel simplu, cel de zi cu zi, cel nemuritor; o năduşeală caldă îi scăldă
faţa.
— Ce este sămânţa pe care-o ţii? întrebă iarăşi cu râvnă fiul lui Zevedeu.
Deodată Iisus sări în sus, deschise braţele, se plecă spre oameni:
— Iubiţi-vă unii pe alţii!41 îi scăpă din măruntaie strigătul; iubiţi-vă unii pe
alţii!
Şi-ndată ce spuse, simţi că inima i s-a golit şi se prăbuşi pe capul de coloană,
secătuit.
Se auzi un murmur, se tulbură norodul, mulţi clătinară capul, unii râseră.
— Ce a spus? întrebă un bătrân care n-auzea bine.
— Să ne iubim, cică, unul pe altul!
— Asta nu se poate! făcu bătrânul şi se-nfurie; cel flămând nu poate să
iubească pe cel sătul; cel nedreptăţit nu poate să iubească pe cel care
nedreptăţeşte; asta nu se poate! Hai să plecăm!
Iuda, proptit în pin, îşi înşfăcă barba roşcată înfuriat.
— Aşadar, asta te-ai ostenit să ne spui, fiu al Tâmplarului? bombăni el; asta e
vestea tare pe care ne-o aduci? Să iubim, aşadar, pe romani? Să întindem gâtul
cum ai întins şi dumneata obrazul, şi să le spunem: „Fratele meu, înjunghie-mă“.
Iisus ascultă murmurul, văzu feţele care se posomorâră, ochii care se
înceţoşară; înţelese; o amărăciune se revărsă pe faţa sa, îşi puse toată puterea, se
ridică.
— Iubiţi-vă unii pe alţii! Iubiţi-vă unii pe alţii! se auzi din nou glasul rugător,
stăruitor al lui; Dumnezeu e dragoste! Odată credeam şi eu că era crud, atinge
munţii şi scot fum, atinge oamenii şi mor; m-am vârât în mănăstire ca să scap,
cădeam cu faţa la pământ, aşteptam, acum va veni, spuneam, să cadă asupra mea
ca un trăsnet; iar El a venit într-o dimineaţă, a suflat asupra mea ca o adiere
răcoroasă şi mi-a spus: „Ridică-te, copilul meu“; m-am ridicat şi-am venit; iată-
mă!
Încrucişă mâinile şi înclină trupul, ca şi cum ar fi salutat oamenii.
Bătrânul Zevedeu tuşi, scuipă, îşi ştrânse ghioaga:
— Adiere răcoroasă Dumnezeu? mormăi încet, înfuriat; să piei, nelegiuitule!
Fiul Mariei vorbea, coborî acum în rând cu oamenii, îi privea pe rând, îi ruga,
se ducea şi venea, îşi ridica mâinile spre cer:
— Tată este, spunea, nici o durere nu va lăsa nemângâiată, nici o rană
netămăduită; cu cât suferim şi flămânzim mai mult pe pământul acesta, cu atât
mai mult ne vom sătura în cer şi ne vom bucura…
Obosi, urcă iarăşi pe capul de coloană, se aşeză.
— Trăieşte, murgule, să mănânci trifoi!42 se auzi un glas, şi izbucniră râsete.
Dar Iisus, fermecat, nu auzea.
— Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate! striga acum.
— Nu e de-ajuns dreptate, sări unul din cei înfometaţi, nu e de-ajuns dreptate;
vrem şi pâine!
— Şi pâine, făcu Iisus oftând, şi pâine; pe aceştia îi va sătura Dumnezeu.
Fericiţi cei ce plâng; pe aceştia îi va mângâia Dumnezeu. Fericiţi cei săraci,
smeriţi, cei nedreptăţiţi; pentru ei Dumnezeu, pentru voi, săraci, smeriţi,
nedreptăţiţi, a pregătit împărăţia cerurilor.43
Cele două perechi, care stăteau cu coşurile de struguri pe cap, clipiră sprinten
una la alta şi, fără să spună o vorbă, coborâră coşurile şi începură, una-n dreapta,
cealaltă-n stânga, să împartă săracilor strugurii. Magdalena, căzută la picioarele
lui Iisus, nu îndrăznea încă să ridice capul, să-i vadă oamenii faţa; dar într-
ascuns, învăluită în părul ei, săruta picioarele fiului Mariei.
Iacov nu mai îndura, sări în sus şi plecă; iar Andrei se desprinse din mâinile
fratelui său, se opri înaintea lui Iisus, înfuriat:
— Eu vin de la Iordanul Iudeii, îi strigă, unde un profet vesteşte: „Paie sunt
oamenii, iar eu focul; am venit să ard, să curăţ pământul; am venit să ard, să
curăţ sufletul, să intre Mesia!“ Iar tu, fiu al Tâmplarului, propovăduieşti
dragostea? Dar nu te-ntorci peste tot în jurul tău să vezi? Mincinoşi, ucigaşi,
hoţi, nelegiuiţi, bogaţi şi săraci, nedrepţi şi nedreptăţiţi, Cărturari şi Farisei, toţi!
toţi! Mincinos, nelegiuit şi eu, şi fratele meu acesta, Petru, şi bătrânul ăsta
huzurit, Zevedeu, care aude dragoste şi se gândeşte la bărcile lui şi la argaţii lui
şi cum să fure, cât poate mai mult, din teasc!
Bătrânul Zevedeu, cum auzi asta, îşi ieşi din minţi; grumazul lui gras se roşi ca
focul, i se umflară vinele gâtului; sări în sus şi ridică ghioaga să lovească; dar
bătrâna Salomeea ajunse şi-i apucă mâna:
— Nu ţi-e ruşine? îi făcu ea încet; hai să plecăm!
— N-o să dea poruncă aici în locul meu zdrenţăroşii şi desculţii! strigă tare, să-
l audă toţi.
Se umfla şi se dezumfla; se întoarse către fiul Mariei:
— Iar dumneata, meştere, să nu-mi faci pe Mesia, că-i vai de tine,
nenorocitule, or să te răstignească şi pe tine, să te linişteşti; şi nu-mi pare rău de
domnia ta, un trup pierdut, îmi pare rău de sărmana ta mamă, care te are pe tine
singurul fiu.
Spuse şi arătă pe Maria, care, ghemuită acum jos, se lovea cu capul de pietre.
Dar mânia bătrânului nu se potolea; lovea încă tare cu ghioaga în pământ şi
striga:
— Dragoste, cică, toţi fraţi, intraţi câini şi măcinaţi!44, dar pot eu să iubesc pe
duşmanul meu? Pot să iubesc pe săracul care dă ocol casei mele şi vrea să spargă
uşa să fure? Dragoste, cică, auzi minte de cocoş! Măi, să fie sănătoşi, zic eu,
romanii, n-are a face că sunt păgâni, să fie sănătoşi, ei păstrează rânduiala!
Izbucni un urlet, se aţâţă gloata de săraci, sări de sub pin şi Iuda; bătrâna
Salomeea îşi puse îngrozită palma pe gura bărbatului ei, s-o astupe; se întoarse
către mulţimea care se apropia aţâţată, numai ameninţare:
— Nu-l ascultaţi, copiii mei, de mânie, una are în minte şi alta spune.
Se întoarse către bătrân.
— Să mergem, spuse poruncitor.
Făcu semn şi odorului ei, care şedea liniştit, fericit la picioarele lui Iisus:
— Să mergem, băiete, zise ea; s-a înnoptat.
— Eu o să rămân, mamă, răspunse tânărul.
Maria se ridică de pe pietrele unde era căzută, îşi şterse ochii, porni,
împleticindu-se, să ia şi ea pe fiul ei, să plece; se înspăimântase, nefericita, şi de
dragostea pe care i-o arătau săracii şi de ameninţările aruncate de fruntaşul
bogat.
— Vă rog cu lacrimi în numele lui Dumnezeu, spunea unuia şi altuia trecând,
nu-l ascultaţi; e bolnav… bolnav… bolnav…
Se apropie, tremurând, de fiul ei, care, în picioare, cu mâinile cruce, privea
acum încolo, spre lac:
— Hai, copilul meu, îi spuse cu gingăşie, hai să ne întoarcem acasă…
El auzi glasul, se întoarse, o privea uimit, ca şi cum s-ar fi-ntrebat cine să fie…
— Hai, copilul meu, zise din nou Maria, luându-l cu braţul de mijloc, cum mă
priveşti aşa? nu mă cunoşti? Sunt mama ta. Hai, fraţii tăi te-aşteaptă-n Nazaret,
şi tatăl tău bătrân…
Fiul clătină capul:
— Care mamă? spuse liniştit; care fraţi? Mama mea şi fraţii mei sunt
aceştia…45
Întinse mâna şi arătă zdrenţăroşii şi femeile lor, şi drept, tăcut, lângă pin, pe
Iuda cel cu părul roşcat care-l privea cu mânie.
— Iar tatăl meu…
Ridică degetul spre cer:
— …Dumnezeu.
Ochii sărmanei Maria ca trăsnită de Dumnezeu se porniră să curgă:
— Este mamă mai nefericită decât mine în lume? strigă ea; un singur fiu am
avut, unul singur, iar acum…
Bătrâna Salomeea auzi glasul sfâşietor, îşi lăsă bărbatul, se întoarse; o luă pe
Maria de mână, dar ea se împotrivea; se întoarse iarăşi spre fiul ei.
— Nu vii? scoase un strigăt; nu vii? Pentru ultima oară îţi spun: Vino!
Aştepta; tăcut, fiul ei îşi întorsese iarăşi faţa către lac.
— Nu vii? scoase un strigăt sfâşietor mama.
Îşi ridică mâna:
— Nu ţi-e frică de blestemul mamei?
— Nu mi-e frică de nimic, răspunse fiul, fără să se întoarcă; nu mi-e frică de
nimeni, numai de Dumnezeu.
Faţa Mariei se încruntă; îşi ridică pumnul, deschidea deja gura să blesteme, dar
bătrâna Salomeea apucă şi-i puse palma la gură:
— Nu! nu! îi făcu ea; nu!
O luă de mijloc, o trase cu sila.
— Să mergem, îi zise; să mergem, Maria, copila mea; am o vorbă să-ţi spun.
Cele două femei luară coborâşul spre Capernaum, bătrânul Zevedeu mergea
înainte înfuriat şi tăia capetele scaieţilor cu ghioaga; iar bătrâna Salomeea vorbea
Mariei:
— De ce plângi, Maria, copila mea, îi spunea, n-ai văzut?
Maria o privi uimită; îşi stăpâni plânsul:
— Ce? întrebă ea.
— În ceasul în care vorbea, n-ai văzut aripi albastre, mii de aripi albastre în
spatele lui? În spatele lui, Maria, îţi jur, oştiri de îngeri!
Dar Maria, deznădăjduită, îşi clătina capul:
— N-am văzut nimic… n-am văzut nimic… murmura. Nimic!
Iar peste puţin:
— Ce să le fac îngerilor, maică Salomeea? zise ea; eu aş vrea să-l urmeze copii
şi nepoţi, copii şi nepoţi, nu îngeri!
Dar ochii bătrânei Salomeea erau plini de aripi albastre; întinse mâna; atinse
pieptul Mariei şi şuşoti încet, ca şi cum i-ar fi încredinţat o mare taină.
— Binecuvântată eşti tu şi binecuvântat rodul pântecelui tău, Maria.46
Dar ea clătina capul, plângea şi înainta, nemângâiată.
În acest timp zdrenţăroşii, înfuriaţi, îl înconjuraseră pe Iisus, loveau toiegele
lor şi ameninţau, scuturau coşurile goale, strigau:
— Bun e cuvântul tău, fiu al Mariei; moarte bogătanilor!
— Pune-te căpetenie, să mergem să ardem casa bătrânului Zevedeu.
— Nu să-i punem foc, se-mpotriveau alţii, s-o spargem, să-mpărţim grâu’ lui,
uleiul, vinul, lăzile cu haine bogate… Moarte bogătaşilor!
Iisus scutura deznădăjduit braţele, striga:
— N-am spus asta! N-am spus asta! Fraţilor, dragoste!
Dar sărăcimea, scoasă din minţi de foame, nici vorbă s-asculte!
— Are dreptate Andrei, strigau ei; întâi foc şi secure, şi după aceea dragoste!
Iar Andrei, alături de Iisus, asculta, lăsa capul în jos gânditor şi tăcea;
învăţătorul său acolo în pustiu, se gândea el, vorbea şi cuvintele lui zdrobeau, ca
pietrele, capetele oamenilor; acesta aici împarte oamenilor cuvântul ca pe
pâine… Cine are dreptate? Care drum din cele două duce la mântuirea lumii?
Silnicia? Dragostea?
Şi pe când clocea acestea în mintea lui, simţi în creştetul capului său două
mâini; Iisus se apropiase de el şi pusese moale mâinile pe capul lui; degetele,
foarte lungi şi frumos îndoite, ceea ce prindeau, cuprindeau şi se întinseseră pe
capul întreg al lui Andrei. Iar el nu mişcă; simţea că încheieturile capului său se
deschid, că se varsă, groasă ca mierea, coboară în creierul său, că-i prinde gura,
gâtul, inima, coboară până în rărunchi, că se răşchiră până-n tălpile picioarelor
sale, o dulceaţă de negrăit. Se bucura adânc, din tot trupul, din tot sufletul, din
rădăcini, ca pomul însetat care este udat; nu vorbea; de n-ar pleca niciodată
mâinile acestea de pe el! Simţea înlăuntrul său pace şi siguranţă, după atâta
zbucium.
Puţin mai încolo, cei doi prieteni nedespărţiţi, Filip şi Natanael, vorbeau
aprins:
— Îmi place, spunea lunganul blând; dulci vorbele lui, ca mierea; o să crezi?, îl
ascultam şi-mi lingeam buzele.
— Nu-mi place, îşi dădea cu părerea păstorul, nu; unele spune şi altele face;
strigă dragoste! dragoste! şi face cruci şi răstigneşte!
— Nu-i rău nici asta, Filipe, îţi zic, nu-i rău; trebuia să treacă de cruci, a trecut;
acum a pornit pe calea lui Dumnezeu.
— Vreau fapte! stăruia Filip; să vină întâi să-mi binecuvânteze oile, că a-
nceput să le prindă râia, şi dacă se însănătoşesc, o să-l cred; altfel, pe-aici ţi-e
valea! Ce dai din cap? Dacă vrea să izbăvească lumea, să-nceapă cu oile mele.
Cădea noaptea şi acoperea lacul, şi viile, şi feţele oamenilor; Carul lui David se
ivi dintr-odată pe cer; o stea roşie ca o picătură de vin se agăţă la răsărit deasupra
pustiului.
Iisus simţi deodată c-a obosit, că-i era foame şi că voia să rămână singur. Iar
oamenii încet-încet îşi aduseră aminte calea, şi casele lor, şi copiii mici care
aşteptau, i-au apăsat grijile, fulger a fost acesta, şi-au fost răpiţi, a trecut, i-a
înhăţat din nou roata nevoii de zi cu zi; şi hoţeşte, ca şi când ar fi dezertat, unul
câte unul, doi câte doi, se strecurară şi plecară.
Mâhnit, Iisus se întinse pe crâmpeiele străvechi de marmură; nimeni nu-ntinse
mâna să-i spună noapte bună, nimeni nu-l întrebă dacă-i este foame şi dacă are
unde să doarmă noaptea. Avea faţa întoarsă spre pământul care se întuneca şi
auzea tălpile grăbite, care se îndepărtau, se îndepărtau şi se pierdeau. Iar deodată
linişte; săltă capul, nimeni. Privi în jurul său, întuneric; oamenii plecaseră, numai
stelele de deasupra lui, iar înăuntrul său numai oboseală şi foame. Unde să se
ducă? La care poartă să bată? Se ghemui iarăşi jos, îl prinse mâhnirea: „Vulpile
au o vizuină să doarmă“, murmură el, „iar eu nu am…“47 Închise ochii, să nu
lase lacrimile să se rostogolească, şi se înfăşură strâns în rasa lui albă, pentru că
odată cu noaptea căzuse şi un frig pătrunzător şi tremura.
Pe neaşteptate se auzi un suspin înapoia crâmpeielor de marmură şi un plânset
înfundat; deschise ochii; desluşi o femeie târându-se cu faţa la pământ în
întuneric şi apropiindu-se; îşi despleti părul şi începu să-i şteargă picioarele
rănite de pietre; o recunoscu după miros.
— Magdalena, sora mea, spuse şi-şi puse mâna pe capul ei cald, înmiresmat,
Magdalena, sora mea, întoarce-te la casa ta, şi să nu mai păcătuieşti.48
— Iisuse, fratele meu, făcu ea şi-i săruta picioarele, lasă-mă să urmez umbra ta,
până o să mor; ştiu acum, dragule, ce este dragostea.
— Întoarce-te la casa ta, spuse din nou Iisus, când o să vină ceasul o să te strig.
— Vreau să mor pentru tine, dragule, zise din nou femeia.
— Va veni ceasul, Magdalena, nu te grăbi, nu a venit încă; o să te strig atunci;
acum, du-te…
Ea dădu să se împotrivească, dar glasul se auzi acum nespus de aspru:
— Du-te.
Magdalena luă coborâşul, se auzi puţin timp pasul ei uşor, iar apoi, încet-încet,
se stinse; numai în văzduh stăruia mireasma de la trupul ei; dar suflă adierea
nopţii, o răpi şi pe ea.
Fiul Mariei rămase acum singur-singurel; deasupra sa Dumnezeu cu faţa Lui
de noapte, întunecată, împestriţată cu stele. Îşi ciuli urechea în întunericul
înstelat ca şi cum ar fi vrut să audă un glas; aştepta, n-auzi. Voi să-şi deschidă
gura şi să-ntrebe pe cel Nevăzut: „Eşti mulţumit de mine, Doamne?“ dar nu-
ndrăznea; multe voia să spună celui Nevăzut, dar nu îndrăznea; liniştea
neaşteptată, care se lăsă greu în jurul său, îl înspăimânta: „Sigur nu va fi
mulţumit, nu va fi mulţumit de mine“, se gândi deodată şi se înfioră; „dar ce sunt
eu de vină, Doamne? Ţi-o spuneam, de câte ori Ţi-am spus-o? Nu pot să
vorbesc! Dar Tu tot mereu mă-mpingeai, când râzând, când mâniat, iar astăzi de
dimineaţă, la mănăstire, în ceasul în care călugării mă vânau să mă facă, pe
mine, nevrednicul, stareţ, şi încuiaseră toate uşile să nu fug, Tu mi-ai deschis o
uşiţă ascunsă, m-ai înşfăcat de păr şi m-ai aruncat aici, înaintea atâtor oameni!
«Vorbeşte», mi-ai poruncit, «a venit ceasul!» Dar eu ţineam buzele strânse,
tăceam; ai strigat, dar eu tăceam; şi n-ai mai răbdat, Te-ai repezit, mi-ai deschis
gura, n-am deschis-o eu, Tu mi-ai deschis-o cu sila, Tu mi-ai uns-o, nu cu
cărbune aprins, cum obişnuieşti să ungi profeţilor Tăi buzele, nu cu cărbune
aprins, ci cu miere! Şi am vorbit. Mâniată era şi inima mea, mă-mbrâncea să
strig şi eu, precum profetul Tău Botezătorul : «Foc este Dumnezeu, vine! Unde o
să vă ascundeţi, oameni nelegiuiţi, nedrepţi, necinstiţi? Vine!» Acestea voia
inima mea să strig, dar Tu mi-ai uns buzele cu miere şi am strigat: «Dragoste!
Dragoste!»“
„Doamne, Doamne, nu pot să mă războiesc cu tine; astă-seară plec armele în
faţa Ta; facă-se voia Ta!“ spuse şi se uşură; îşi lăsă capul în piept, ca un pui
picotind, închise ochii şi-l luă somnul. Şi-ndată îi apăru că a scos, chipurile, un
măr de la sân, l-a deschis, a luat sămânţa şi a sădit-o înaintea lui în pământ; şi
cum a sădit-o, sămânţa a spart pământul, a răsărit, lăstarul a făcut trunchi, a scos
frunze şi ramuri, a înflorit, a rodit, s-a umplut de mere roşii…
Pietrele se mişcară, se auzi pas de om, somnul se sperie şi fugi; Iisus ridică
pleoapele; un om stătea înaintea lui; nu mai era singur, se bucură; cu linişte, în
tăcere, primea calda prezenţă a omului.
Oaspetele de noapte se apropie, îngenunche.
— Îţi va fi foame, spuse; îţi aduc pâine, şi peşte, şi miere.
— Cine eşti, fratele meu?
— Fiul lui Iona, Andrei.
— Toţi m-au părăsit, au plecat; şi-ntr-adevăr, mi-era foame; cum, fratele meu,
ţi-ai amintit tu de mine şi-mi aduci milosteniile astea ale lui Dumnezeu – pâine,
peşte, miere? Nu lipseşte decât cuvântul cel bun.
— Ţi-l aduc şi pe el, zise Andrei.
Întunericul îi dădea curaj; Iisus nu vedea cele două lacrimi care se rostogoleau
pe obrajii palizi ai tânărului; nici mâinile lui care tremurau.
— Pe el întâi, cuvântul cel bun, fratele meu, făcu Iisus şi-i întinse mâna
zâmbind.
— Rabbuni49… murmură fiul lui Iona şi se plecă şi-i sărută picioarele.

XIV
Timpul nu este ogor să fie măsurat cu cotul; nu este mare să fie măsurat cu
mila; este o bătaie de inimă. Cât timp au durat ceremoniile acestea de logodnă?
zile? luni? ani? Fiul Mariei umbla din sat în sat, din munte în munte, sau uneori
cu barca, de la un mal al lacului la celălalt, vesel, milos, cu cuvântul cel bun pe
buze, îmbrăcat în alb, ca un mire; iar Pământul era logodnica lui. Punea piciorul
său jos, îl ridica şi se umplea pământul de floare; privea copacii şi înfloreau, se
ridica o adiere prielnică atunci când el răsufla în barcă; iar oamenii îl ascultau, şi
lutul se făcea-n ei aripă. În tot acel timp cât au durat ceremoniile de logodnă,
ridicai o piatră şi găseai dedesubt pe Dumnezeu; băteai într-o uşă şi ieşea
Dumnezeu şi-ţi deschidea; priveai ochii prietenului tău, ochii duşmanului tău, şi-
n lumina lor vedeai că şade Dumnezeu şi-ţi zâmbeşte.
Fariseii clătinau capul cu arţag.
— Ioan Botezătorul posteşte, plânge, ameninţă, nu râde; iar domnia ta, unde-i
nuntă şi bucurie, primul şi mai bun; mănânci şi bei, râzi, iar alaltăieri la o nuntă,
în Cana, nu te-ai ruşinat să te prinzi şi tu cu fetele-n horă şi să joci; s-a mai auzit
profet să râdă şi să joace?
Îl priveau cu ochi tulburi şi-l luau la rost. Iar el zâmbea:
— Eu nu sunt profet, fraţii mei Farisei, le răspundea; nu sunt profet, sunt mire!
— Mire? urlau Fariseii şi dădeau să-i sfâşie veşmintele.
— Mire, fraţii mei Farisei; cum altfel să v-o spun? nu ştiu; iertaţi-mă.
Se întorcea la prietenii lui, la Ioan, la Andrei, la Iuda, şi la ţăranii şi pescarii
care, ademeniţi de dulceaţa feţei lui părăseau, să-l asculte, ogoarele lor şi bărcile,
şi la femeile care alergau în urma lor cu pruncii la sân:
— Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, le spunea, cât timp mirele se află cu voi; or să
vină şi zilele văduviei şi orfaniei, dar puneţi-vă nădejdile voastre în Tatăl; cum
au încredere florile pământului şi păsările văzduhului? Nu seamănă, nu seceră şi
Tatăl le hrăneşte; nu torc, nu ţes, şi totuşi care rege a putut vreodată să se
îmbrace cu atâta măreţie? Nu vă-ngrijiţi de trupul vostru ce va mânca şi ce va
bea, cu ce se va îmbrăca; ţărână a fost, şi ţărână se va face; de sufletul vostru să
vă-ngrijiţi, cel nemuritor, de împărăţia cerurilor!50
Iuda îl asculta şi-ncreţea sprâncenele; nu-i păsa lui de împărăţia cerurilor; grija
lui cea mare, împărăţia pământului; şi nu a întregului pământ, numai a
pământului lui Israel; acesta e făcut din pietre şi oameni, nu din rugăciuni şi nori;
iar pe pământul acesta calcă romanii barbari, păgânii; pe ei să-i alunge întâi, pe
ei, iar după aceea ne-ngrijim de împărăţiile cerurilor.
Iisus privea sprâncenele lui încruntate, recunoştea în creţurile care-i vălureau
fruntea gândurile lui ascunse şi-i zâmbea.
— Iuda, fratele meu, îi spunea, cer şi pământ una sunt, piatră şi nor una sunt,
împărăţia cerurilor nu este în văzduh, este în noi, în inima noastră51; despre
aceasta vorbesc; schimbă-ţi inima, şi cer şi pământ se-mbrăţişează, israeliţi şi
romani se-mbrăţişează, toate se fac una.
Dar barbă-roşcată ţinea şi clocea înlăuntrul său arţagul, avea răbdare, aştepta.
„Nu ştie ce spune aiuritul ăsta“, murmura-n sinea lui; „nu ştie ce se-ntâmplă;
numai dacă se schimbă lumea, se va schimba şi inima mea; numai dacă pier
romanii de pe pământul lui Israel o să mă uşurez!“
Într-o zi fiul cel mic al lui Zevedeu se aplecă spre Iisus:
— Rabi, îi zise, nu-l iubesc pe Iuda, iartă-mă; când mă apropii de el, o putere
întunecată ţâşneşte din trupul lui, mii de ace subţiri-subţiri, care mă rănesc; iar
alaltăieri, la chindie, am văzut un înger negru aplecându-se la urechea lui şi
vorbindu-i în taină; ce-i spunea?
— Bănuiesc ce-i spunea, răspunse Iisus şi oftă.
— Ce? Mi-e frică, rabi; ce-i spunea?
— O s-o afli când va veni vremea, fratele meu; nici eu nu ştiu bine-bine.
— De ce-l iei cu tine? De ce-l laşi să te urmeze zi şi noapte? Iar când îi
vorbeşti, glasul tău este mai dulce decât atunci când vorbeşti cu noi; de ce?
— Aşa trebuie, Ioane, fratele meu; el are mai mult nevoie de dragoste.
Şi Andrei urma pe noul învăţător şi zi de zi lumea se schimba, se îndulcea; nu
lumea, inima lui! Nu mai erau păcat mâncarea şi râsul, pământul se întări şi cerul
se aplecă deasupra lui ca un tată; iar ziua Domnului nu este zi de mânie şi pârjol,
nu este sfârşitul lumii; este secerişul, culesul strugurilor, nunta, jocul; este
necurmata feciorie reînnoită a lumii; în fiecare zi când se revarsă zorii, pământul
se reînnoieşte, iar Dumnezeu îi dă din nou cuvântul Său să-l ţină în palma Sa
sfântă.
Zilele treceau, iar Andrei se liniştea, se împăca şi cu râsul şi cu mâncarea,
obrajii lui palizi se îmbujorau; iar când la prânz sau seara se întindeau sub vreun
copac sau erau ospătaţi în vreo casă şi Iisus lua, precum obişnuia, pâinea, o
binecuvânta şi-o împărţea, măruntaiele lui Andrei într-o clipă schimbau pâinea
şi-o făceau dragoste şi râs; numai din când în când îşi amintea de-ai săi şi ofta.
— Ce-or fi făcând bătrânii Iona şi Zevedeu? rosti el într-o zi şi ochii i se
pierdură în depărtare, ca şi cum cei doi bătrâni ar fi fost la marginea lumii; şi
Iacov şi Petru? Unde se află ei? În ce lume se chinuie?
— Pe toţi îi vom găsi, răspunse Iisus zâmbind; toţi ne vor găsi; nu te necăji,
Andrei; curţile Tatălui sunt largi, o să-ncăpem toţi.
La un asfinţit de soare Iisus intră în Betsaida; copiii alergară să-i spună bun
venit, scuturând crengi de măslin şi de salcie; se deschideau uşile, apăreau
gospodarii, lăsau grija casei, să alerge în urma lui, să asculte cuvântul cel bun;
fiii ridicau în spate pe părinţii damblagiţi, nepoţii luau de mână pe bunicii orbi,
bărbaţii zdraveni târau pe cei posedaţi de demoni şi alergau în urma lui, să-şi
pună mâna pe ei, să-i însănătoşească.
În ziua aceea Toma, coropcarul, încărcat, se-ntâmplă să umble prin sat, să sune
din goarnă, să-şi crăinicească mărfurile lui – piepteni, mosoare de aţă, cercei de
argint, brăţări de bronz şi sulimanuri femeieşti făcătoare de minuni. Iisus îl văzu
şi pe neaşteptate se mişcă vântul – nu era ăsta Toma, coropcarul saşiu; ţinea un
fir cu plumb, se oprea într-o ţară îndepărtată52 şi-n jurul său mulţime mare,
zidari zideau, hamali cărau pietre şi var, clădire robustă, coloane de marmură,
templu mare se înălţa, şi alerga peste tot şi punea firul cu plumb primul meşter
Toma… Iisus îi făcu din ochi, îşi mişcă pleoapele, iar Toma se află-naintea lui,
încărcat cu mărfurile sale, iar ochişorii lui saşii, şireţi râdeau jucăuşi; Iisus
întinse mâna deasupra lui.
— Toma, îi zise el, vino cu mine; o să te-ncarc cu alte mărfuri, mirodenii şi
podoabe ale sufletului, să umbli până la marginea lumii, să le vesteşti şi să le
împarţi oamenilor.
— Lasă să le vând întâi pe-astea, făcu nemaipomenitul coropcar chicotind; şi
dup-aceea om vedea ce-om face!
Şi dă-i, ridică glăsciorul său piţigăiat şi începu să-şi crăinicească pieptenii, aţa
şi sulimanurile.
Un fruntaş, bătrân, tare bogat, aspru şi călcător de lege, stătea în poarta lui, cu
braţele întinse pe stâlpi şi cerceta mulţimea care se apropia; înainte alerga o ceată
de copii, scuturau ramurile de salcie şi măslin, loveau porţile, strigau: „Vine,
vine, vine fiul lui David!“ Unul îmbrăcat în alb, cu părul revărsat pe umeri, urma
liniştit, zâmbitor, întindea mâinile în dreapta şi-n stânga, ca şi cum ar fi
binecuvântat casele; în urma lui bărbaţi şi femei alergau şi se luau la întrecere
care-l va atinge ca să capete putere şi sfinţenie; mai în spate orbi şi damblagiţi,
porţile se tot deschideau şi apărea o nouă droaie de oameni.
— Cine mai e şi ăsta? întrebă fruntaşul bătrân neliniştit şi ţinea strâns stâlpii
porţii, ca nu cumva să se repeadă înăuntru şi să-l jefuiască.
— Este noul profet, moş Anania, se opri unul şi-i dădu răspuns; acesta
îmbrăcat în alb pe care-l vezi ţine într-o mână a lui viaţa, iar în cealaltă moartea,
şi le împarte cum îi vine lui, eu nu-ţi vreau răul, pune-te bine cu el.
Bătrânul Anania se-nspăimântă cum auzi aşa ceva; avea multe poveri pe
sufletul său, iar adesea noaptea sărea din somn şi-şi înghiţea limba de frică; avea
vise urâte, că era, chipurile, în Iad, cufundat până la gât în flăcări şi se frigea; nu
cumva acesta poate să-l izbăvească? Toate sunt vrăjitorii în lume, ăsta e vraci,
să-i aşternem masa, să intrăm la cheltuieli, să mănânce, poate face minunea lui.
Luă hotărârea, înaintă până la mijlocul drumului, îşi puse palma la inimă:
— Fiu al lui David, sunt bătrânul Anania, eu sunt păcătos, iar dumneata eşti
sfânt; am aflat că ai catadicsit să calci în satul nostru, ţi-am aşternut masa să iei o
gustare, poftim dacă doreşti. Pentru noi, păcătoşii, cică vin sfinţii în lume; curtea
mea e însetată de sfinţenie.
Iisus se opri:
— Bun e cuvântul tău, bătrâne Anania, spuse el; bine te-am găsit!
Intră în bogata casă ţărănească, veniră slujitorii, aşternură în curte mese joase,
aduseră perne, se întinse Iisus, se întinseră în dreapta şi în stânga lui Ioan,
Andrei, Iuda şi vicleanul Toma, care făcu şi el pe ucenicul, ca să mănânce; în
faţă se aşeză bătrânul gospodar şi clocea în mintea sa în ce fel să aducă vorba, să
vorbească despre vise şi să pună descântătorul să le descânte. Veniră
mâncărurile, veniră şi două urcioare de vin, în picioare norodul îi privea cum
mănâncă şi vorbesc despre vreme, despre Dumnezeu şi despre podgorii.
Mâncară şi băură, slujitorii aduseră ibrice şi lighene, oaspeţii îşi spălară mâinile,
se pregăteau să se ridice, când bătrânul Anania nu mai răbdă: „Am intrat la
cheltuieli“, se
gândi el, „i-am aşternut şi-a mâncat şi-a băut, el şi teleleii lui; este drept acum să
plătească“.
— Învăţătorule, zise el, am vise urâte, aflu că eşti, zice-se, descântător tare, am
făcut ce-am putut pentru dumneata; să facă şi sfinţia ta pentru mine; fie-ţi milă
de mine şi descântă-le. Vorbeşti, cică, şi descânţi în pilde; spune, aşadar, o pildă,
iar eu o să-nţeleg noima ei ascunsă – şi-o să mă însănătoşesc; nu sunt toate
vrăjitorii? Fă vrăjile tale.
Iisus zâmbi; privi bătrânul în ochi; de multe ori văzuse, înfiorându-se, măselele
hrăpăreţe ale celor sătui, grumajii groşi, ochii răpitori, neastâmpăraţi; mănâncă şi
beau, râd, toate sunt ale lor, fură, joacă, preacurvesc şi nu simt că ard în Iad;
numai câteodată, în somnul lor, îşi deschid ochii şi văd… Iisus privea, privea
bătrânul preasătul, cărnurile lui, ochii lui, groaza lui – şi adevărul se făcu iarăşi
poveste înăuntrul său.
— Deschide-ţi urechile, bătrâne Anania, spuse el, deschide-ţi inima, bătrâne
Anania; o să vorbesc.
— Mi-am deschis urechile, mi-am deschis inima, să fie într-un ceas bun,
ascult.
— Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept şi încălcător de lege, mânca
şi bea, se îmbrăca în mătase şi porfiră, şi niciodată n-a dat nici o frunză verde
vecinului său Lazăr, care flămânzea şi îngheţa de frig. Lazăr se târa sub masa lui
să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el şedea
pe prag şi veneau câinii şi-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au
murit amândoi; unul a mers în focul cel veşnic, celălalt în sânul lui Avraam. Într-
o zi bogatul a ridicat ochii şi a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde şi se bucură
în sânul lui Avraam; a scos un strigăt: „Tată Avraam, tată Avraam, trimite pe
Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!“ Dar Avraam i-a
răspuns: „Aminteşte-ţi când mâncai şi beai tu şi te bucurai de toate bunătăţile
lumii, iar el flămânzea şi îngheţa de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde?
Aşadar, a venit şi rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci“.53
Iisus oftă şi tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aştepta încă să asculte,
buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Iisus într-un chip rugător:
— Ai terminat? întrebă el şi glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai e altceva?
Iuda râse:
— Aşa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă şi bea prea mult pe pământ o să se
veştejească în Iad.
Dar tinerelul fiu al lui Zevedeu se aplecă la sânul lui Iisus:
— Rabi, cuvântul tău n-a uşurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-ai
poruncit: Iartă pe duşmanul tău, iubeşte-l; şi chiar de-ţi face rău de şaptezeci de
ori câte şapte, tu să-i faci bine de câte şaptezeci de ori câte şapte54; numai aşa va
fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate să ierte?
— Dumnezeu este drept, sări şi spuse barbă-roşcată şi privi batjocoritor pe
bătrânul Anania.
— Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.
— Aşadar, nu există nădejde? se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârşit pilda?
Toma se ridică, făcu un pas către poarta de la intrare; se opri.
— Nu, nu s-a sfârşit, boierule, spuse în zeflemea; mai este încă.
— Ia spune, băiete, să ai binecuvântarea mea…
— Pe bogat îl chema Anania, zise el.
Apucă bocceaua cu mărfurile lui şi se pomeni afară din casă; se opri în
mijlocul drumului şi chicotea cu vecinii.
Sângele urcă în căpăţâna mare a bătrânului fruntaş, ochii i se înceţoşară.
Iisus întinse mâna, mângâie părul creţ al prietenului său drag:
— Ioane, spuse el, toţi au urechi, au auzit, toţi au minte, au judecat; Dumnezeu
este drept, au spus şi ei şi n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai şi inimă, şi-
ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este şi preabun; pilda aceasta, nu e
gata, trebuie să aibă alt sfârşit.
— Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul iartă,
Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt sfârşit.
— Şi are alt sfârşit, iubitule, spuse Iisus zâmbind; bătrâne Anania, ascultă să ţi
se întărească inima; ascultaţi şi voi toţi care vă aflaţi în curte, şi voi, vecini, care
chicotiţi în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este şi bun; şi nu este numai
bun, este şi Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui Avraam, a oftat: „Dumnezeul
meu“, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie mulţumit în Rai şi să ştie că
se află un om, un suflet, care arde în veci? Răcoreşte-l, Doamne, să mă răcoresc
şi eu; slobozeşte-l, Doamne, să mă slobozesc şi eu; altfel o să-ncep şi eu să ard“.
Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăre,“ a spus,
„coboară să iei de mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să
bea, să se răcorească; să te răcoreşti şi tu cu el“. „În veci?“ a întrebat Lazăr. „În
veci“, a răspuns Dumnezeu.
Iisus se ridică, tăcu; noaptea se lăsase grea, norodul se împrăştie vorbind în
taină, bărbaţi şi femei se întorceau pe la bordeiele lor sărace, iar inima lor era
sătulă. Cuvântul poate să hrănească? Poate, când este bun, se gândeau ei.
Iisus întinse mâna să-şi ia rămas-bun de la bătrânul bogat, dar acesta căzu la
picioarele lui:
— Rabi, murmură el, iartă-mă!
Şi izbucni în plâns.
În aceeaşi noapte, sub măslini, unde se întinseră să doarmă, Iuda se duse şi-l
găsi pe fiul Mariei. Nu putea să se liniştească; trebuia să-l vadă, să-i vorbească,
să le pună pe toate jos, să vorbească deschis; când, în casa încălcătorului de lege,
Anania, s-a bucurat că bogatul ardea în Iad şi a bătut din palme şi-a strigat: „Aşa
i-a trebuit!“ Iisus l-a privit mult timp, ca şi cum l-ar fi dojenit; iar privirea aceea
a lui încă-l înjunghia. Aşadar, trebuia să-şi limpezească gândurile lor, vorbele
spuse pe jumătate şi privirile ascunse nu i-au plăcut.
— Bine-ai venit, spuse Iisus, te aşteptam.
— Nu mă potrivesc cu ai tăi, fiu al Mariei, începu îndată barbă-roşcată; nu am
fecioria şi bunătatea odorului tău Ioan; nici nu sunt apucat de duhuri şi moară de
vânt, ca Andrei, care macină după vântul care suflă; eu sunt o fiară ursuză, m-a
făcut mama mea hoţ din naştere şi m-a aruncat în pustiu şi-am supt lapte de
lupoaică; şi m-am făcut aspru, dintr-o bucată şi cinstit; pe cine iubesc pământ mă
fac şi mă calcă; pe cine nu iubesc îl omor.
În timp ce vorbea, glasul îi răguşea; în întuneric ochii lui aruncau scântei. Iisus
îşi puse mâna pe capul lui înfiorător, să-l îmblânzească; dar barbă-roşcată tresări,
scutură mâna paşnică de pe el; oftă:
— Pot, spuse cântărind unul câte unul cuvintele lui, pot să omor şi pe cel pe
care-l iubesc, dacă-l văd că se abate de la drumul cel drept.
— Care este drumul cel drept, frate Iuda?
— Izbăvirea lui Israel.
Iisus închise ochii, nu răspunse; cele două flăcări, care erau aruncate din
întuneric, îl ardeau; îl ardeau şi cuvintele lui Iuda; cine este Israel? de ce numai
Israel? nu suntem toţi fraţi?
Barbă-roşcată aştepta răspuns, dar fiul Mariei tăcea; îl prinse de braţ, îl zgâlţâi
de parc-ar fi vrut să-l trezească.
— Ai înţeles? îl întrebă el; ai auzit ce ţi-am spus?
— Am înţeles, răspunse acesta deschizând ochii.
— Ţi le spun deschis, ca să ştii cine sunt, ce vreau, să-mi dai răspuns; mă vrei
să vin cu tine, nu mă vrei? Eu vreau să ştiu.
— Te vreau, fratele meu Iuda.
— Şi să mă laşi să-mi spun părerea slobod, să mă-mpotrivesc, să spun nu, când
dumneata spui da? Pentru că, ţi-o spun ca să ştii, toţi pot să te asculte şi să caşte
gura, eu nu pot; nu sunt rob, ia o hotărâre, eu sunt om slobod.
— Asta cer şi eu, fratele meu Iuda; slobozenie.
Barbă-roşcată sări; înşfăcă pe Iisus de umăr:
— Să izbăveşti Israelul de romani? strigă el şi răsuflarea-i ardea.
— Să izbăvesc sufletul de păcat.
Iuda lăsă înfuriat umărul lui Iisus, lovi cu pumnul în trunchiul măslinului:
— Aici drumurile noastre se despart, mormăi el şi ţintui pe Iisus cu răutate;
întâi să izbăveşti trupul de romani, pe urmă sufletul de păcat; acesta este drumul;
poţi să-l iei? Meşterii nu pornesc să clădească o casă de la acoperiş; pornesc de
la temelie.
— Temelia e sufletul, Iuda.
— Temelia e trupul, fiu al Mariei; de la acesta să pui început! Ţi-am spus-o o
dată, ţi-o spun din nou: Ai grijă, ia drumul pe care ţi-l spun; de aceea, află, vin
cu tine; ca să-ţi arăt drumul.
De la măslinul de-alături Andrei auzi în somnul său vorbe, se trezi; ciuli
urechea; era glasul lui rabi şi un altul, răguşit şi mâniat. Se sperie; nu cumva au
venit noaptea să-l atingă pe rabi? O ştia el, pe unde trecea lăsa în urma sa tineri
mulţi, şi femei multe, şi mulţime mare de săraci care-l iubeau; dar şi mulţi
bogaţi, şi căpetenii, şi bătrâni care-l urau şi voiau pieirea lui; nu cumva au trimis
nelegiuiţii ăştia vreun voinic să-l lovească? Se târî către glasuri, mergând de-a
buşilea în întuneric; dar barbă-roşcată auzi târâitul, se ridică în genunchi:
— Cine-i acolo? strigă el.
Andrei cunoscu glasul:
— Eu, Andrei, Iuda, răspunse el.
— Du-te să dormi, fiu al lui Iona; avem vorbele noastre.
— Dormi, Andrei, copilul meu, spuse şi Iisus.
Acum glasul lui Iuda coborî; Iisus simţea pe faţa sa răsuflarea lui grea.
— Ţi-am dezvăluit la mănăstire, îţi aminteşti, că m-a pus frăţia să te omor; dar
în ultima clipă m-am răzgândit; am pus cuţitul în teacă şi-am plecat de la
mănăstire în zori, ca un hoţ.
— De ce te-ai răzgândit, fratele meu Iuda? Eu eram pregătit.
— Aşteptam.
— Aşteptai ce?
Iuda tăcu; şi deodată:
— Să văd dacă eşti Cel pe care îl aşteaptă Israel.
Iisus se înfioră; se rezemă de trunchiul măslinului, tremura tot.
— Nu vreau să mă grăbesc şi să omor Izbăvitorul, nu vreau! strigă Iuda şi-şi
şterse fruntea, care pe neaşteptate se umplu de năduşeală; ai înţeles? Nu vreau!
strigă el ca şi cum l-ar fi gâtuit cineva.
Răsuflă adânc:
— Poate nici chiar tu n-o ştii, mi-am zis; să am răbdare, să-l las încă să
trăiască; să trăiască, să vedem ce-o să spună, ce-o să facă; iar dacă nu este Cel pe
care-l aşteptăm, am tot timpul să-l fac bucăţi; astea le-am gândit şi te-am lăsat în
viaţă.
Mult timp sufla greu, scurma pământul cu degetul mare al piciorului; şi pe
neaşteptate îl înhăţă pe Iisus de braţ, glasul său ieşi răguşit, deznădăjduit:
— Nu ştiu cum să-ţi spun: fiu al Mariei, fiu al Tâmplarului, fiu al lui David?
Nu ştiu, vezi, încă cine eşti; dar nici tu nu ştii; trebuie să aflăm, să ne uşurăm
amândoi, asta nu poate să mai dureze! Nu te uita la ceilalţi; ei te urmează ca oile
şi behăiesc; nu te uita la femeile care te privesc cu mândrie şi plâng; sunt femei,
inimă au, minte n-au, nu ne trebuie; noi amândoi trebuie să aflăm cine eşti, ce
este această flacără care te arde, Dumnezeul lui Israel sau Diavolul? Trebuie,
trebuie!
Iisus tremura din tot trupul.
— Ce să facem, fratele meu Iuda? cum s-o aflăm? Ajută-mă.
— Este o cale.
— Care?
— Să mergem la Ioan Botezătorul; el ne va spune; el va striga: „Vine! Vine!“
când te va vedea, o să înţeleagă – eşti? nu eşti cel care vine? Să te linişteşti şi tu,
să ştiu şi eu ce să fac.
Iisus se cufundă în gânduri adânci; de câte ori îl stăpânise zbuciumul acesta şi
cădea cu faţa la pământ, se sfâşia şi făcea spume, iar oamenii îl credeau apucat
de demon şi treceau pe lângă el cu groază, dar el era în cele şapte ceruri, mintea
fugea din cuibul ei, urca şi bătea la porţile lui Dumnezeu şi întreba: „Cine sunt?
De ce m-am născut? Ce să fac să mântuiesc lumea? Care e drumul cel mai scurt?
Nu cumva este moartea mea?“
Săltă capul; văzu pe Iuda aplecat cu tot trupul asupra lui.
— Iuda, fratele meu, spuse el, întinde-te lângă mine şi-o să vină Dumnezeu ca
un somn să ne ia; iar mâine, cu binele, dis-de-dimineaţă, pornim spre profetul
Iudeii; şi ce vrea Dumnezeu va fi; sunt pregătit.
— Şi eu sunt pregătit, zise Iuda şi se întinseră unul alături de celălalt.
Vor fi fost tare osteniţi amândoi, pentru că îi luă somnul într-o clipită, iar la
revărsatul zorilor, când Andrei se trezi primul, îi găsi pe-amândoi, în somnul lor,
îmbrăţişaţi.
Soarele căzu peste lac, străluci lumea. Barbă-roşcată mergea înainte şi
deschidea drumul, iar în urmă Iisus cu cei doi credincioşi, Ioan şi Andrei; Toma
avea încă mărfuri de vândut şi rămase în sat. „Bine le zice fiul Mariei“, torcea cu
mintea lui nestatornică preaşiretul, „săracii au să mănânce şi să bea din belşug în
veci, după ce-or da ortul popii; dar între timp ce facem aici pe pământ? Ai grijă,
sărmane Toma, să n-o păţeşti; ca să fim siguri, cel mai bine e să am mărfuri de
două feluri în coşul meu: deasupra de tot, modele, pieptenii şi sulimanurile; iar
în jos, la fund, pentru muşterii împătimiţi, împărăţia cerurilor.“ Chicoti, îşi
încărcă iarăşi bocceaua în spate, suflă din goarnă, ridică glăsciorul său piţigăiat
şi începu să vestească dis-de-dimineaţă, pe ulicioarele Betsaidei, mărfurile
pământeşti.
Petru şi Iacov, în Capernaum, se sculaseră şi ei la revărsatul zorilor şi trăgeau
cu plasa; peştii se arătară deja cum se zbat în plasă şi cum strălucesc în soare;
altădată cei doi pescari se bucurau că simt atât de grea plasa lor; dar astăzi
amândoi erau cu mintea tare departe şi nu vorbeau. Nu vorbeau, dar înlăuntrul
lor se puseseră amândoi pe ceartă, când cu soarta care-i ţinea legaţi, din moşi
strămoşi, pe lacul acesta, când cu mintea lor care măsoară, iar măsoară şi nu le
lasă inima să zboare. „Viaţă e asta pe care-o ducem“, strigau înlăuntrul lor, „să
aruncăm plasele, să prindem peşti, să mâncăm, să dormim, să aducă zorii
Dumnezeu într-o nouă zi şi să începem din nou aceeaşi zi de corvoadă pentru
mâncarea de-o zi, toată ziua, tot timpul, toată viaţa? Până când? până când?
Oare-aşa o să murim?“ Niciodată pân-acum nu se gândiseră la asta, liniştită
inima lor urma fără scrâşnet străvechiul drum, aşa au trăit părinţii, aşa au trăit
bunicii, mii de ani, în jurul aceluiaşi lac, acesta, luptându-se cu peştii; iar într-o
zi încrucişau mâinile înlemnite şi mureau; şi veneau copiii şi nepoţii şi luau
aceeaşi cale, fără scrâşnet… Iar aceştia doi, Petru şi Iacov, bine petrecuseră ei
până acum, nu aveau supărare; dar acum în ultima vreme, pe neaşteptate, lumea
se îngustă, crăpau; priveau departe, dincolo de lac; unde? încotro; amândoi nu
ştiau; plesneau.
Şi nu era de-ajuns chinul ăsta; doar trec şi drumeţii şi aduc zilnic veşti noi –
damblagiţi, cică, merg, orbi văd din nou lumina zilei, morţi îşi recapătă viaţa…
„Cine este acest nou profet?“ îi întreabă drumeţii; „fraţii voştri sunt cu el, veţi
şti, aşadar. Nu este, cică, fiul Tâmplarului din Nazaret, este fiul lui David, cu
adevărat?“ Dar ei ridicau din umeri, se aplecau iarăşi pe plasele lor şi le venea să
izbucnească în plâns, să se uşureze. Uneori, când se depărtau drumeţii, Petru se
întorcea către tovarăşul său: „Tu crezi minunile astea, Iacove?“ întreba el.
„Trage plasa şi taci!“ răspundea zdravănul fiu al lui Zevedeu, dădea una şi-
aducea cu un stânjen mai aproape de el plasa încărcată.
Şi astăzi iarăşi, în zori de zi, trecu un căruţaş:
— A mâncat, cică, noul profet în casa zgârciobului bătrân Anania, la Betsaida;
iar după ce-a mâncat şi-a adus slujitorii de s-a spălat, s-a apropiat, cică, şi a spus
un cuvânt tainic la urechea bătrânului Anania; şi-ntr-o clipită mintea bătrânului
s-a zăpăcit, a izbucnit în plâns şi a început să-şi împartă bunurile săracilor.
— Ce cuvânt? întrebă Petru şi ochii lui se pierdură iarăşi dincolo de lac.
— Ei, de l-aş şti şi eu! făcu zâmbitor căruţaşul şi râse; l-aş fluiera la urechea
fiecărui bogat, să răsufle uşurată sărăcimea… Să fiţi sănătoşi, pescuit bun, spuse
şi-o luă la drum.
Petru se întoarse să-i vorbească tovarăşului său; dar îndată se răzgândi; ce să-i
spună? iarăşi vorbe? nu s-a săturat de ele? Îi venea să le izbească pe toate de
pământ, să se scoale şi să plece unde-o vedea cu ochii. Să plece! Nu-l mai
încăpea bordeiul lui Iona, nici ligheanul ăsta de apă, lacul Ghenizaretului. „Asta
nu e viaţă, nu, nu este“, murmură el; „să plec!“
Iacov se întoarse:
— Ce bombăneşti? întrebă el; taci!
— Naiba să mă ia, nimic! răspunse Petru şi începu să tragă înfuriat.
Şi tocmai în clipa aceea, pe colina verde, unde Iisus a vorbit întâia oară
oamenilor, apăru în vârf, primul, Iuda; ţinea un toiag strâmb, pe care-l tăiase pe
drum dintr-un tufan, şi lovea cu el tare şi mergea; în urma lui apărură brusc,
gâfâind, ceilalţi trei tovarăşi. Se opriră o clipă în vârf să privească lumea din
jurul lor; lacul strălucea fericit, îl mângâia soarele şi el râdea; pe luciul lui fluturi
albi şi roşii, bărcile pescăreşti; iar deasupra pescarii înaripaţi, pescăruşii; în
spate, Capernaum vuia, soarele se înălţase, ziua era în slăvile ei.
— Uite-l pe Petru! făcu Andrei, arătând jos pe mal pe fratele lui care trăgea
plasa.
— Şi Iacov! făcu şi Ioan, oftând; încă nu pot să se dezlipească de pământ…
Iisus zâmbi:
— Nu ofta, prietene iubit, spuse el; întindeţi-vă toţi aici să vă odihniţi, iar eu
mă duc să-i aduc.
Luă coborâşul, păşea repede, uşor. „Ca un înger“, se gândi Ioan privindu-l cu
mândrie, „numai aripile-i lipsesc.“ Păşea din piatră-n piatră şi cobora; ajunse la
mal, încetini pasul; merse şi se opri în spatele celor doi pescari aplecaţi. Mult
timp, nemişcat, îi privi; îi privea şi nu se gândea la nimic; simţea numai o putere
că pleacă de deasupra lui; se topea. Lumea se uşura, urca în văzduh, plutea ca un
nor deasupra lacului; iar cu el se uşurau şi urcau amândoi pescarii, înălţau în
slavă plasa lor, nu mai era plasă asta, nu erau peşti aceştia; erau oameni, mii de
oameni, mii de oameni fericiţi, şi dănţuiau.
Cei doi pescari simţiră pe neaşteptate în creştetul capului lor o dulce
furnicătură ciudată, se înspăimântară; tresăriră, se întoarseră; Iisus stătea
neclintit, tăcut şi-i privea.
— Iartă-ne, rabi, strigă Petru, ruşinându-se.
— De ce, Petru? Ce-aţi făcut să vă iert!
— Nimic, murmură Petru; iar deodată: viaţă e asta? M-am săturat!
— Şi eu! făcu şi Iacov şi trânti plasa jos.
— Veniţi, spuse Iisus şi-şi întinse ambele mâini, veniţi şi-o să vă fac pescari de
oameni.55
Prinse pe fiecare de mână, intră la mijloc:
— Să mergem, spuse.
— Să nu-mi iau rămas-bun de la bătrânul Iona? făcu Petru, care-şi aminti de
tatăl său.
— Nu întoarce capul înapoi, Petru, nu avem timp; să mergem.
— Unde? făcu Iacov şi se opri brusc.
— De ce întrebi? Nu mai sunt întrebări, Iacove; să mergem.
În ceasul acela bătrânul Iona, aplecat pe vatră, gătea mâncare şi aştepta pe fiul
său Petru, să mănânce. Numai un fiu îi mai rămăsese, să fie sănătos; Petru,
mintos şi gospodar; pe celălalt, pe Andrei, nu se mai bizuia de mult timp; se
ducea când c-un şarlatan, când cu celălalt, şi lăsa pe tatăl său bătrân singur-
singurel să se lupte cu vânturile şi cu barca veche, să cârpească mereu plasele, să
gătească, să aibă grija casei, de când a murit baba lui, el se lupta cu toţi aceşti
demoni ai casei; „dar să aibă binecuvântarea mea Petru, el îmi stă alături şi-mi dă
curaj“. Încercă mâncarea, era gata; privi soarele, se apropia prânzul. „Mi-e
foame“, murmură el, „dar o să-l aştept; n-o să mănânc“; îşi încrucişă mâinile şi
aşteptă.
Mai încolo casa lui Zevedeu era deschisă, curtea plină de coşuri şi vase, iar
într-un colţ alambicul; în zilele acelea puneau cazanele la fiert, scoteau rachiul
din struguri, şi toată casa mirosea a tescovină. Bătrânul Zevedeu şedea cu baba
lui sub viţa-de-vie desfrunzită, înaintea unei măsuţe joase şi prânzeau; bătrânul
Zevedeu mesteca clefăind ştirb şi vorbea despre cele bune şi despre foloase,
pusese de un timp ochii pe căsuţa celui de lângă el, îi era dator moş Naum, nu
avea să-i plătească, şi i-ar scoate, săptămâna viitoare, dacă vrea Dumnezeu,
căsuţa la mezat; să i-o ia, de ani de zile o dorea, să dărâme zidul de la mijloc, să-
şi lărgească bătătura; are teasc, dar vrea să aibă şi teasc de măsline, să macine
satul măslinele şi el să ia uiumul; unde să încapă teascul de măsline? Aşadar, e
toată nevoia să ia căsuţa bătrânului Naum… Iar bătrâna Salomeea îl asculta şi-
avea mintea la fiul ei cel mic, la Ioan cel iubit. Pe unde umblă? Ce miere picură
buzele noului profet, cum ar vrea să-l vadă din nou, să-l asculte iarăşi vorbind şi
coborând pe Dumnezeu în inima omului! „Bine a făcut fiul meu, a luat drumul
cel bun, să aibă binecuvântarea mea! Iar eu am avut alaltăieri un vis, că am dat,
chipurile una, am închis poarta în urma mea, am părăsit casa cu pivniţele
încărcate şi teascurile şi m-am dus în urma lui, alergam cu el desculţă,
înfometată şi pentru prima oară am simţit şi eu ce înseamnă fericirea…“
— Auzi ce-ţi spun? făcu bătrânul Zevedeu, care văzu o clipă că ochii babei lui
picotesc; unde i-o fi mintea?
— Aud, răspunse ea şi-l privi, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
În clipa aceea se auziră glasuri cunoscute pe drum, bătrânul ridică ochii.
— Uite-i! strigă el.
Văzu pe cel îmbrăcat în alb şi-avea în dreapta şi-n stânga lui pe cei doi fii, sări
în prag, cu îmbucătura în gură.
— Ei, băieţi, strigă el, încotro aţi îndreptat prora? Aşa trec ei pe lângă casa
mea? Staţi!
— Avem treabă, moş Zevedeu! îi răspunse Petru.
Ceilalţi înaintau.
— Ce treabă?
— Treabă cu ghiotura! făcu Petru şi izbucni în râs.
— Şi tu, măi Iacove, şi tu? scoase un strigăt bătrânul şi ochii i se bulbucară.
Înghiţi dumicatul nemestecat, i se despică gâtlejul; intră, îşi privi femeia; iar ea
clătina din cap:
— Ia-ţi rămas-bun de la fiii tăi, moş Zevedeu, zise ea; ni i-a luat.
— Zici că şi Iacov? făcu bătrânul năucit; dar el avea minte, nu se poate!
Dar bătrâna Salomeea nu vorbi; ce să-i spună? cum să-nţeleagă? Se ridică, nu-i
mai era foame, se opri în prag şi privea alaiul vesel trecând pe drumul
împărătesc, care duce cu Iordanul, către Ierusalim. Ridică mâna bătrână:
— Cu binecuvântarea mea, murmură încet, să n-o audă moşul ei.
La ieşirea din sat întâlniră pe Filip, care păştea oile lui pe lângă lac; se căţărase
sus pe o stâncă roşie, se sprijinea în bâta lui ciobănească şi privea jos, destins,
apa lacului; peste apa verde-albăstruie îşi privea cu mândrie umbra cum se
clatină neagră ca tăciunele. Auzi sunet de pietricele jos pe drum, se ridică din
ciomagul său, cunoscu drumeţii.
— Drum bun, strigă el, aici suntem şi noi; încotro v-aţi pus la drum?
— Spre împărăţia cerurilor! strigă Andrei; vii şi tu?
— Măi, vorbeşte desluşit, Andrei; dacă mergeţi la Magdala pentru nuntă, vin şi
eu; m-a chemat şi pe mine, cică, Natanael; însoară pe nepotu-său.
— Mai departe de Magdala nu mergi? îi strigă Iacov.
— Am oi, răspunse Filip; unde să le las?
— În mila lui Dumnezeu! făcu Iisus, fără să se întoarcă.
— O să mi le mănânce lupul! se auzi glasul lui Filip.
— Să le mănânce! strigă Ioan.
„Măi, ăştia s-au smintit de tot“, se gândi păstorul şi fluieră să-şi adune oile.
Prietenii luară drumul, Iuda trecu iarăşi înainte, cu toiagul său strâmb, era cel
mai grăbit; grădină era inima lor, fluierau ca mierlele, râdeau şi mergeau. Petru
se apropie de Iuda, înaintaşul; numai el îşi păstra încă faţa mereu întunecată; nu
fluiera, nu râdea, deschidea drumul şi se grăbea.
— Cu adevărat, Iuda, că avem şi-o întrebare bună, unde mergem? zise încet
Petru.
Barbă-roşcată râse cu jumătate de mutră:
— În împărăţia cerurilor, răspunse el.
— Lasă glumele; spune-mi, pe dumnezeul tău, unde mergem? Eu mă tem să-l
întreb pe învăţător.
— La Ierusalim.
— Oho! făcu Petru şi-şi frecă pletele cărunte; trei zile de drum! S-o fi ştiut îmi
luam sandalele şi-o pâine, şi-o ploscă de vin, şi nuiaua mea.
Barbă-roşcată râse cu toată mutra.
— Ei, sărmane Petru, spuse el, ne-a luat roata, se duce! Ia-ţi rămas-bun de la
sandalele tale şi de la pâinea şi plosca şi nuiaua ta; am plecat, măi Petru, n-ai
înţeles; am plecat din lume; am plecat de pe uscat şi de pe mare, am intrat în
văzduh!
Se aplecă la urechea lui Petru:
— Este încă vreme, îi spuse; pleacă!
— Unde să mă mai duc acum, Iuda? făcu Petru şi-şi deschise braţele, le
întoarse peste tot, ca şi când ar fi crăpat; toate acestea îmi par de-acum fără gust!
spuse şi arătă lacul, bărcile pescăreşti, casele din Capernaum.
Barbă-roşcată clătină căpăţâna lui mare:
— La fel zic şi eu, spuse el; aşadar, nu bombăni, şi să mergem!

XV
Întâi şi-ntâi le luară mirosul câinii satului şi-ncepură să latre; după aceea copiii,
şi alergară în Magdala să ducă vestea:
— Vine! Vine!
— Cine, măi copii? se deschideau porţile şi întrebau.
— Noul profet!
Femeile şi fetişcanele umpleau pragurile, iar bărbaţii îşi părăseau treburile lor,
bolnavii prindeau curaj şi se pregăteau să se târască, să-l atingă. Căpătase deja
faimă mare în împrejurimile Ghenizaretului, orbii, damblagiţii, lunaticii pe care-i
însănătoşise vesteau din sat în sat harurile şi puterea lui.
— Mi-a atins pleoapele întunecate şi am văzut lumina zilei.56
— Mi-a poruncit: zvârle cârjele şi umblă! şi-am început să dănţuiesc.57
— O droaie de demoni am hrănit înlăuntrul meu, iar el a ridicat mâna şi le-a
poruncit: plecaţi, duceţi-vă în porci! Şi îndată lovind cu picioarele au sărit din
măruntaiele mele, au intrat în porcii care păşteau pe mal, iar aceştia s-au înfuriat,
s-au prăvălit, călare unul peste altul în apă şi s-au înecat.58
Magdalena auzi vestea cea bună şi ieşi din bordeiul ei; din ziua în care fiul
Mariei i-a poruncit să se întoarcă la casa ei şi să nu mai păcătuiască, nu mai
apăruse în prag; plângea, îşi spăla sufletul cu lacrimi; se căznea să-şi stingă din
minte viaţa ei, să le uite pe toate, fapte de ruşine, şi bucurii, şi privegheri, să se
nască din nou cu trupul de fecioară. În primele zile se bătea în piept şi jelea; cu
timpul se liniştise, durerea ei se îndulcise, visele urâte care o chinuiau
dispăruseră, iar acum venea în fiecare seară în somnul ei Iisus, deschidea poarta
ei ca un gospodar, se aşeza în curte, sub rodiul înflorit, obosit, plin de praf, venea
de tare departe, îl amărâseră oamenii, şi Magdalena, în fiecare seară, îi încălzea
apă şi spăla sfintele lui picioare; iar apoi îşi despletea părul şi i le ştergea. Iar el
se odihnea, zâmbea şi-i vorbea. Ce-i spunea? Nu-şi amintea; dar dimineaţa, când
se trezea, sărea din aşternutul ei uşoară, voioasă, iar în aceste ultime zile începu
încet, să n-o audă vecinele, să ciripească dulce ca un sticlete. Şi acum când auzi
din glasurile copiilor că vine, sări în sus, îşi coborî basmaua să-şi ascundă faţa
mult sărutată, numai cei doi ochi ai ei se vedeau mari, negri ca măslinele,
descuie poarta şi ieşi să-l întâmpine.
Satul era răscolit astă-seară, fetele se împodobeau şi-şi pregăteau opaiţele, să
meargă la nuntă; se însura nepotul lui Natanael, un copilandru negricios, grăsun,
cu nasul ca o măciucă, ciubotar şi el ca şi moşul său; iar mireasa, acoperită c-un
văl des, nu-i desluşeai decât ochii, care străpungeau vălul, şi cerceii groşi de
argint. Şedea pe un tron înalt, în mijlocul casei, şi aştepta să vină cei chemaţi, să
vină şi fetele satului, cu opaiţele lor aprinse, să vină şi rabinul să desfăşoare
Scripturile şi să citească rugăciunea; iar după aceea să se cărăbănească toţi, să
plece şi să rămână singură cu năsosul.
Auzi şi Natanael copiii care strigau: „Vine! Vine!“ şi alergă să-şi cheme şi
prietenii la nuntă. Îi găsi şezând la fântână, la intrarea în sat; le era sete, beau
apă; iar Magdalena îngenuncheată în faţa lui Iisus, îi spălase picioarele şi-acum i
le ştergea cu părul ei.
— Dacă aveţi plăcere, zise el, astă-seară se însoară nepotul meu, poftiţi la
nuntă; o să bem vin din strugurii pe care-i călcam în curtea lui moş Zevedeu
astă-vară.
Se întoarse către Iisus:
— Multe am auzit despre sfinţia ta, fiu al Mariei, zise el; fă-mi plăcerea, vino
să bincuvântezi noua pereche, să facă băieţi, pentru slava lui Israel.
Iisus se ridică.
— Ne plac, spuse el, bucuriile omului; prieteni, să mergem!
Luă de mână pe Magdalena, o ridică:
— Vino cu noi, Maria, îi zise.
O luă înainte bucuros; i-au plăcut sărbătorile, feţele oamenilor strălucind,
tinerii care se însoară şi nu lasă să se stingă focurile în vetre; „ierburi, gâze,
păsări, vite, oameni, toate sunt sfinte“, se gândea mergând la nuntă, „toate sunt
făpturile lui Dumnezeu; pentru ce trăiesc? ca să-l slăvească pe Dumnezeu;
aşadar, să trăiască în veci!“
Fetele, proaspăt spălate, îmbrăcate în alb, cu opaiţele aprinse, stăteau deja în
faţa uşii încuiate, bogat împodobită şi cântau un vechi cântec de nuntă, în care
lăudau mireasa şi înţepau ginerele şi strigau pe Dumnezeu să catadicsească să
poftească şi El, se face nuntă, se însoară un israelit, poate din aceste două trupuri
care se unesc astă-seară să iasă Mesia… Cântau, să înşele timpul, ginerele
întârzia să vină, să sară, să deschidă cu putere uşa şi să înceapă nunta.
Iar în acest timp, iată că şi soseşte Iisus cu ai lui; fecioarele se întoarseră, o
văzură pe Magdalena, cântecul încetă şi se traseră înapoi posomorâte. Ce caută
pângărita asta între fecioare? Unde este bătrânul fruntaş al satului s-o alunge? S-
a spurcat nunta.
Se întoarseră şi cele măritate, o priviră crunt; iar gospodarii cinstiţi chemaţi,
care aşteptau şi ei în faţa uşii încuiate, se mişcau valuri-valuri şi bombăneau; dar
Magdalena strălucea, făclie aprinsă, şi simţea, aşa cum stătea alături de Iisus, o
nouă feciorie în suflet, iar buzele şi le simţea nesărutate. Pe neaşteptate mulţimea
se dădu la o parte, şi fruntaşul satului, un bătrânel sfrijit, cu nas veninos, se
apropie de Magdalena, o atinse cu vârful toiagului şi-i făcu semn să plece.
Iisus simţea pe faţa lui, şi pe pieptul desfăcut, şi pe mâini privirile înveninate
ale oamenilor; trupul său se aprinsese, ca şi cum l-ar fi înţepat nenumăraţi spini
nevăzuţi; privi pe bătrânul fruntaş, femeile cinstite, bărbaţii posomorâţi,
fecioarele răscolite, şi oftă; până când vor rămâne orbi ochii oamenilor şi nu vor
vedea că toţi suntem fraţi?
Acum murmurul se înteţise; se auzeau deja în întuneric primele ameninţări;
Natanael se apropie de Iisus, să-i vorbească; dar el cu calm îl dădu la o parte,
deschise drum, se apropie de fecioare; opaiţele se clătinară, îl lăsară să treacă, se
opri în mijloc; ridică mâna:
— Surorile mele fecioare, spuse el, Dumnezeu a atins gura mea, mi-a
încredinţat un cuvânt bun, să vi-l dăruiesc în această sfântă noapte a nunţii;
surorile mele fecioare, deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inimile; iar voi,
fraţilor, tăceţi, o să vorbesc!
Toţi se întoarseră neliniştiţi; din glasul lui, bărbaţii mirosiră că era mâniat,
femeile că era mâhnit; tăcură toţi; dinăuntrul curţii se auziră cei doi lăutari orbi
cum îşi acordează lăutele; Iisus ridică mâna:
— Ce credeţi, surorile mele fecioare, spuse el, că este împărăţia cerurilor?
Nuntă; mire e Dumnezeu, mireasă e sufletul omului; nunta se face în cer, şi sunt
chemaţi toţi oamenii. Iertaţi-mă, fraţilor, aşa-mi vorbeşte Dumnezeu, prin pilde o
să grăiesc59:
„Se făcea nuntă într-un sat; zece fecioare îşi luară opaiţele lor şi ieşiră să
întâmpine ginerele; cinci erau înţelepte, luară cu ele şi ulei dintr-un vas plin;
celelalte cinci erau nechibzuite; nu luară cu ele ulei mai mult. Se opriră în faţa
casei miresei, aşteptau: şi iată, către miezul nopţii se auzi glas: «Vine mirele;
alergaţi să-l întâmpinaţi!»
Cele zece fecioare săriră în sus să umple opaiţele lor care se stingeau de-acum;
dar cele cinci, fecioarele nechibzuite, nu aveau alt ulei:
— Daţi-ne puţin ulei, surorilor, ziseră celor înţelepte, opaiţele noastre se sting.
Dar cele înţelepte răspunseră:
— Nu ne prisoseşte; mergeţi să luaţi.
Dar în timp ce alergară fecioarele nechibzuite să găsească ulei, sosi mirele,
intrară fecioarele înţelepte înăuntru, se închise uşa.
Când, peste puţin timp, sosiră fecioarele nechibzuite cu opaiţele lor aprinse şi
începură să bată tare-n uşă:
— Deschideţi-ne! Deschideţi-ne! ţipau şi se rugau.
Dar cele cinci fecioare înţelepte râdeau dinăuntru:
— Aşa vă trebuie, le răspundeau, de-acum uşa s-a închis, plecaţi!
Iar ele plângeau şi se rugau:
— Deschideţi! Deschideţi!
Şi atunci…“
Iisus se opri; privi iarăşi în jurul său pe bătrânul fruntaş, pe cei chemaţi,
gospodinele cinstite, fecioarele cu opaiţele aprinse şi zâmbi.
— Şi atunci…? făcu Natanael, care asculta cu gura căscată şi blânda lui minte
molâie începuse să se clatine; şi atunci, rabi, ce-a urmat?
— Ce-ai fi făcut tu, Natanael, dac-ai fi fost mire? îl întrebă Iisus şi ţintui asupra
lui ochii mari, ademenitori.
Natanael tăcea; în mintea lui nu era încă destul de limpede ce-ar fi făcut; când
zicea să le alunge, s-a închis, vezi, uşa, aşa hotărăşte Legea; când i se făcea milă
de ele şi se făcea că le deschide…
— Ce-ai fi făcut tu, Natanael, dac-ai fi fost mire? întrebă din nou Iisus şi ochii
lui mângâiau, domol, stăruitor, rugător, faţa blândă, neînşelătoare a ciubotarului.
— Aş deschide… răspunse cu voce slabă, să nu-l audă bătrânul fruntaş.
Nu mai putea să se-mpotrivească ochilor fiului Mariei.
— Ferice de tine, prietene Natanael, făcu bucuros Iisus şi îi întinse mâna, ca şi
cum l-ar fi binecuvântat; în ceasul acesta, ai intrat, viu, în Rai. La fel a făcut şi
ginerele; a strigat slujitorii: „Deschideţi uşa; asta e nuntă, toţi să mănânce, să
bea, să se bucure; să intre fecioarele nechibzuite; şi spălaţi, răcoriţi picioarele lor,
căci au alergat mult“.
Ochii cu gene lungi ai Magdalenei se umplură de lacrimi; ah, de-ar fi putut să
sărute gura aceasta care rosteşte asemenea cuvinte! Străluci şi blândul Natanael
din tălpi până-n creştet, ca şi cum ar fi intrat deja cu-adevărat în Rai; dar bătrânul
fruntaş, cel cu nas veninos, ridică toiagul său:
— Nu e potrivit cu Legea, fiu al Mariei! ţipă el.
— Nu e Legea potrivită cu inima mea, răspunse liniştit Iisus.
Încă vorbea, şi-apăru mirele, spălat, înmiresmat, cu o cunună verde peste părul
său creţ, viguros; băuse, avea chef, iar nasu-i strălucea; dădu una, deschise uşa,
invitaţi se repeziră-n urma lui; intră şi Iisus ţinând pe Magdalena de mână.
— Care sunt fecioarele nechibzuite, care cele înţelepte? întrebă încet Petru pe
Ioan; ce ai înţeles tu?
— Că Dumnezeu este Tată, răspunse fiul lui Zevedeu.
Veni rabinul, se făcu nunta, mireasa şi mirele stăteau în mijlocul casei, invitaţi
treceau, îi sărutau, le urau să aibă un fiu care să izbăvească Israelul de robie. Iar
după aceea puseră în faţă lăutele, băură, dănţuiră; bău, jucă şi Iisus cu ai lui,
trecu timpul, urcă luna pe cer, luară iarăşi drumul. Venise toamna, dar stăruia
încă arşiţa zilei şi drumul era dulce în răcoarea jilavă a nopţii.
Înaintau cu faţa întoarsă către Ierusalim, băuseră şi lumea se schimbase, trupul
lor se făcuse uşor ca un suflet, păşeau înaripaţi şi aveau în stânga Iordanul, în
dreapta blânda câmpie frumos unduită a Zabulonului. Aceasta zăcea întinsă sub
lumina lunii, obosită, mulţumită, îşi făcuse şi anul acesta datoria pe care i-a
încredinţat-o acum mii de ani Dumnezeu, a ridicat de un stat de om
semănăturile, a încărcat viile de struguri, a dat rod măslinilor; iar acum zăcea
întinsă, obosită, mulţumită, ca o lăuză.
— Ce bucurie este aceasta, fraţilor, spunea şi repeta Petru şi nu putea să se
sature de plecarea din seara aceasta şi de dulceaţa prieteniei. E-adevărat? e vis?
ne-au făcut vrăji? Aşa-mi vine să spun un cântec, să mă uşurez!
— Toţi împreună! făcu Iisus, trecu înainte, săltă capul şi începu primul.
Slab, dar dulce e glasul lui, numai suferinţă; în dreapta şi-n stânga lui,
melodioase, numai duioşie, glasurile lui Ioan şi Andrei; mult timp cele trei
glasuri subţiri ciripeau singure-singurele, tremurate, voioase; inima-ţi era prinsă,
spuneai: Nu mai durează, acum or să se stingă tustrele, una peste alta; dar
ţâşneau dintr-un izvor tare adânc, se-ntăreau iarăşi. Iar pe neaşteptate, ce bucurie
era asta, ce putere!, clătinară văzduhul grele, triumfătoare, numai bărbăţie,
glasurile lui Petru, Iacov, Iuda; toţi împreună, fiecare cu harul şi cu puterea lui,
urcară sus spre cer psalmul armonios al sfintei călătorii:
O, nu se află lucru mai bun, mai dulce
Decât prietenii care călătoresc împreună!
Este ca sfântul ulei care coboară din barba lui Aaron;
Este ca răcoarea Ermonului, care coboară prin munţii Sionului;
Acolo Dumnezeu trimite binecuvântarea şi viaţa
În vecii vecilor!
Ceasurile treceau, se-nceţoşau stelele, se revărsau zorii, lăsară în urma lor
pământurile roşii ale Galileii, intrară pe pământul negru al Samariei.
— Să schimbăm drumul, propuse Iuda şi se opri; e spurcat pământul ăsta,
blestemat; să trecem podul Iordanului s-o luăm pe celălalt mal. E păcat s-atingi
pe-ncălcătorii Legii, pângărit e Dumnezeul lor, pângărită apa şi pâinea lor; o
îmbucătură de pâine samarineană este o îmbucătură de porc, îmi spunea mama
mea; să schimbăm drumul!
Dar Iisus îl luă liniştit de mână pe Iuda şi înaintau:
— Fratele meu Iuda, îi spunea, cel curat îl atinge pe cel pângărit şi pângăritul
se curăţă; nu te-mpotrivi; noi pentru aceştia am venit, pentru cei păcătoşi; ce
nevoie au de noi cei virtuoşi?60 Aici, în Samaria, un cuvânt bun poate să
izbăvească un suflet; cuvântul bun, Iuda, fapta bună, un zâmbet samariteanului
care trece; ai înţeles?
Iuda privi ca un taur în jur, să nu-l audă ceilalţi, coborî glasul:
— Nu este acesta drumul, nu, nu este; dar am răbdare până când o s-ajungem
dincolo, la asprul pustnic; el o să judece. Până atunci, mergi pe unde vrei, fă ce
vrei, eu nu te las.
Îşi petrecu toiagul strâmb pe după umeri şi o luă înainte singur-singurel.
Ceilalţi mergeau, tăifăsuiau, Iisus le vorbea despre Tatăl, despre dragoste,
despre împărăţia cerurilor; le lămurea care suflete erau fecioarele nechibzuite,
care cele înţelepte; ce erau opaiţele, ce era uleiul, cine era mirele; şi pentru ce
fecioarele nechibzuite nu numai că au intrat în casa mirelui, ca şi cele înţelepte,
ci au venit şi slujitorii şi le-au spălat, numai acestora, picioarele ostenite. Cei
patru prieteni ascultau şi mintea lor se lărgea, inima li se întărea; iar păcatul li se
părea ca o fecioară nechibzuită care se opreşte cu opaiţul stins în faţa uşii
Domnului şi se roagă şi plânge…
Mergeau, mergeau, iar în acest timp deasupra lor cerul se înnora, faţa
pământului se-ntuneca; văzduhul mirosea a ploaie.
Ajunseră în primul sat, la poalele sfântului munte străbun, Garizin; la intrarea
în sat era străvechea fântână a lui Iacov, înconjurată de curmali şi trestii; aici
venea şi scotea apă patriarhul Iacov şi bea, el şi oile lui; ghizdurile ei albe de
piatră erau roase de frânghiile care se frecau de ele de generaţii şi generaţii; Iisus
era ostenit şi picioarele lui se însângeraseră de pietre.
— Eu o să rămân aici, spuse el; am obosit; voi intraţi în sat, bateţi pe la porţi,
se va găsi un suflet bun să ne miluiască poate cu-o pâine; şi va veni şi vreo
femeie la fântână, să scoată apă să bem; aveţi încredere în Dumnezeu şi în
oameni.
Cei cinci plecară; pe drum Iuda se răzgândi.
— Eu nu intru într-un sat spurcat, zise el; nu mănânc pâine spurcată; o să stau
aici sub smochinul ăsta să vă aştept.
În acest timp Iisus se întinsese între trestii, la umbră, îi era sete, dar fântâna era
adâncă, cum să bea? Lăsă capul în jos şi se cufundă în gânduri; anevoios drum se
aşternuse înaintea lui, neputincios trupul său, obosea, slăbea, nu avea puterea să
poarte sufletul său; cădea; dar îndată Dumnezeu sufla peste el o adiere uşoară,
răcoroasă, iar trupul prindea iarăşi vigoare, se ridica şi înainta… Până când?
până la moarte? mai departe de moarte?
Şi pe când se gândea la Dumnezeu, şi la oameni, şi la moarte, trestiile se
clătinară şi o femeie tânără, cu brăţări şi cercei, cu un urcior pe cap se apropie de
fântână; puse urciorul pe ghizduri, iar Iisus o vedea printre trestii cum desfăşoară
frânghia pe care o ţinea, cum coboară ciutura să tragă apă, să umple urciorul;
setea-i creştea.
— Gospodină, spuse el apărând dintre trestii, dă-mi să beau.
Femeia, cum îl văzu că apare pe neaşteptate înaintea ei, se înspăimântă.61
— Nu te teme, spuse el; sunt om bun, mi-e sete, dă-mi să beau.
— Cum se face, răspunse ea, tu galileean, o văd după veşmintele tale, să ceri
apă de la o samariteană?
— Dac-ai şti cine este cel care-ţi spune: „Gospodină, dă-mi să beau“, ai fi
căzut la picioarele lui şi i-ai fi cerut tu să-ţi dea să bei apă nemuritoare.
Femeia rămase nedumerită:
— Nu ai frânghie şi nici ciutură; iar fântâna e adâncă; cum ai fi scos apă să-mi
dai să beau?
— Cine bea din apa aceasta a fântânii însetează iarăşi, răspunse Iisus; dar cine
bea din apa pe care i-o voi da eu, nu va mai înseta în veac.
— Doamne, făcu atunci femeia, dă-mi să beau din apa aceasta, să nu mai
însetez în veac; să nu vin în fiecare zi la fântână.
— Hai, strigă-l pe bărbatul tău, îi făcu Iisus.
— Nu am bărbat, Doamne.
— Adevărat spui; cinci ai avut până acum, iar cel pe care-l ai acum nu este al
tău.
— Eşti profet, Doamne? strigă femeia cu uimire; pe toate le ştii?
Iisus zâmbi:
— Ai ceva să mă-ntrebi? Spune deschis.
— Un singur lucru o să te-ntreb, Doamne, dă-mi răspuns: Până acum părinţii
noştri se închinau lui Dumnezeu pe acest munte sfânt, Garizin; acum voi spuneţi
că numai în Ierusalim trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu; care lucru e drept?
unde se află Dumnezeu? Luminează-mă.
Iisus lăsă capul în jos, tăcea; femeia asta păcătoasă, pe care-o chinuia grija lui
Dumnezeu, îi tulbură adânc inima; se căznea să găsească înlăuntrul său, de
hatârul ei, cuvântul cel bun, s-o mângâie; şi deodată săltă capul, faţa lui
strălucea:
— Păstrează adânc în sufletul tău, femeie, cuvântul pe care o să ţi-l spun: va
veni o zi, a venit deja, în care nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim n-o să se
închine lui Dumnezeu oamenii; duh este Dumnezeu, şi numai în duh este
închinat duhul.
Femeia se zăpăci, se plecă, privi pe Iisus cu nelinişte.
— Nu cumva eşti chiar tu, spuse încet şi glasul ei tremura, nu cumva eşti chiar
tu Cel pe Care-L aşteptăm?
— Pe cine aşteptaţi?
— Ştii; de ce vrei să-ţi spun numele Lui ? O ştii, păcătoase sunt buzele mele.
Iisus îşi sprijini capul în piept, ca şi cum şi-ar fi ascultat inima; ca şi cum
aceasta i-ar fi dat un răspuns; iar femeia, plecată asupra lui, aştepta cu dorinţă
arzătoare.
Dar pe când stăteau amândoi tulburaţi şi tăcuţi, auziră glasuri voioase, apărură
ucenicii şi scuturau triumfător o pâine; văzură pe învăţătorul lor cu-o femeie
necunoscută, se opriră brusc; Iisus îi văzu şi se bucură; scăpă să dea răspuns
înfricoşătoarei întrebări a femeii; făcu semn prietenilor să se apropie:
— Veniţi, strigă el, gospodina bună de-aici a venit, Dumnezeu a trimis-o, să
scoată apă să bem.
Prietenii se apropiară, numai Iuda se dădu la o parte, să nu bea apă
samarineană şi să se murdărească.
Samariteana aplecă urciorul, cei însetaţi băură; îşi umplu din nou urciorul, îl
puse cu dibăcie pe cap şi o luă, tăcută, gânditoare, către sat.
— Rabi, cine a fost femeia aceasta? întrebă Petru; vorbeaţi de parcă v-aţi fi
cunoscut de ani şi ani.
— A fost o soră a mea, răspunse Iisus; eu i-am cerut apă că mi-era sete, şi ei i-
a trecut setea.
Petru se scărpină-n capul său sec:
— Nu înţeleg, spuse el.
— Nu-i nimic, făcu Iisus mângâind capul cărunt al prietenului său; una câte
una, o să le înţelegi, cu timpul, nu te grăbi; acum ne e foame, să mâncăm!
Se întinseră sub curmali, şi Andrei începu să povestească cum au intrat în sat
şi-au prins să cerşească; au bătut la porţi, îi alungau din poartă în poartă şi-i
huiduiau; undeva, la cealaltă margine a satului, o bătrânică deschise pe jumătate
poarta, cercetă în sus şi-n jos drumul, nu trecea nimeni, ne întinse pe furiş o
pâine şi închise cu grabă poarta; am înhăţat-o, şi pe-aici ţi-e drumul!
— Păcat, zise Petru, că nu ştim numele bătrânei s-o pomenim lui Dumnezeu.
Iisus râse:
— Nu-ţi face inimă rea, Petru, spuse el. Dumnezeu îl ştie.
Iisus luă pâinea, o binecuvântă, mulţumi lui Dumnezeu, care a pus pe bătrână
de le-a dat-o, iar apoi o împărţi, şase bucăţi mari, una pentru fiecare prieten; dar
Iuda dădu la o parte cu toiagul porţia lui şi întoarse faţa încolo.
— Nu mănânc pâine samarineană, zise el, nu mănânc porc.
Iisus nu-i dădu răspuns; ştia, învârtoşată era inima aceasta, cere vreme să se
moaie; vreme, şi dibăcie, şi dragoste multă.
— Noi, spuse celorlalţi, o să mâncăm; pâinea samarineană se face galileeană,
când o mănâncă galileenii, porcul devine om, când îl mănâncă oamenii; aşadar,
în numele lui Dumnezeu!
Cei patru prieteni râseră, mâncară cu poftă, plăcut-a fost pâinea samarineană,
ca toate pâinile, se săturară; şi după aceea îşi încrucişară mâinile, erau osteniţi, îi
luă somnul; doar Iuda, veghetor, lovea cu nuiaua lui pământul, ca şi cum l-ar fi
bătut.
„Mai bine foamea decât ruşinea“, se gândea el şi se consola.
Primele picături de ploaie începură să lovească trestiile; cei adormiţi săriră.
— Au sosit primele ploi, spuse Iacov, pământul o să-şi potolească setea.
Dar pe când vorbeau între ei unde să găsească o peşteră în care să se vâre, se
stârni vânt; vântul de nord alungă norii, cerul se limpezi, porniră iarăşi la
drum…
În văzduhul umed smochinele, încă în smochini, sclipiră, rodiii erau încărcaţi,
prietenii se întinseră şi rupseră un fruct, se răcoreau. Ţăranii ridicau de la pământ
capetele, îi priveau nedumeriţi; ce căutau galileenii în ţinutul lor, ce se amestecă
ei cu samaritenii şi le mănâncă pâinea şi rup rod din pomii lor? Să-şi ia valea, să
plece! Un bătrân nu răbdă, apăru din grădina lui:
— Ei, galileeni, strigă el, legea voastră cea nelegiuită aruncă anatema asupra
acestui pământ sfinţit pe care păşiţi; ce căutaţi, aşadar, pe ţarinile noastre?
Căraţi-vă de-aici!
— Ne ducem în sfântul Ierusalim, să ne închinăm, răspunse Petru şi se opri
umflându-şi pieptul înaintea bătrânului.
— Aici să vă-nchinaţi, blestemaţilor, pe muntele acesta călcat de Dumnezeu,
pe Garizin! răcni bătrânul; aţi citit Scripturile? Aici la poalele Garizinului, sub
stejari, s-a arătat lui Avraam Dumnezeu; i-a arătat, de la o margine la alta, munţii
şi câmpiile, de la muntele Ebron până în Idumeea şi pământul Madiam. „Iată
Pământul Făgăduinţei“, i-a spus, „unde curge miere şi lapte; ţi-am dat cuvântul
meu că ţi-l voi da; şi ţi-l voi da.“ Au dat mâinile, au încheiat înţelegere. Auziţi,
galileeni? Astea le spun Scripturile; iar cine vrea să se închine, aici, în sfântul
ţinut să se-nchine; nu în Ierusalimul care omoară profeţii.
— Orice ţinut e sfânt, bătrâne, spuse cu glas liniştit Iisus; iar Dumnezeu este
peste tot, bătrâne, şi toţi suntem fraţi.
Bătrânul se întoarse uimit:
— Şi samaritenii cu galileenii?
— Şi samaritenii cu galileenii, bătrâne; şi iudeii; toţi.
Bătrânul îşi înşfăcă barba, căzu pe gânduri; privea pe Iisus din creştet până-n
tălpi.
— Şi Dumnezeu cu Diavolul? întrebă în sfârşit, încet, să nu-l audă puterile
nevăzute.
Iisus se înspăimântă; niciodată nu s-a întrebat dacă mila lui Dumnezeu este atât
de mare, încât într-o zi o să-l ierte şi pe Lucifer şi-o să-l primească şi pe el în
împărăţia cerurilor.
— Nu ştiu, bătrâne, răspunse el; nu ştiu; om sunt, de oameni îmi pasă; cele de
dincolo sunt ale lui Dumnezeu.
Bătrânul nu vorbi; îşi ţinea încă barba, într-o cugetare adâncă, şi privea pe
ciudaţii drumeţi cum înaintează doi câte doi şi cum se pierd pe sub pomi.
Se înseră; se ridică un vânt rece, găsiră o peşteră, se vârâră; se strânseră ghem
toţi împreună să se încălzească, fiecăruia îi prisosise din bucata de pâine, o
mâncau; barbă-roşcată ieşi, strânse lemne, aprinse foc, prietenii se înviorară, se
aşezară în jur, priveau flăcările tăcuţi. Ascultau vântul care sufla, şacalii care
urlau, îndepărtatele tunete surde care se rostogoleau de pe muntele Garizin. De la
intrarea peşterii, vedeau, mângâietoare, o stea mare pe cer; dar peste puţin veniră
norii şi-o acoperiră. Închiseră ochii, se aplecară unul pe umărul celuilalt. Ioan
aruncă pe-ascuns haina de lână pe care-o purta pe spatele lui Iisus, şi toţi
împreună, strâns îmbrăţişaţi, ca nişte lilieci, adormiră.
A doua zi intrau în Iudeea; încet-încet vedeau că se schimbă copacii; plopi
îngălbeniţi se înşirau acum pe drum şi roşcovi plini de rod şi cedri bătrâni; iar
ţinutul era pietros, fără apă, aspru; şi ţăranii care apăreau din uşile joase,
întunecoase erau şi ei făcuţi din pietre tăioase. Din când în când, din pietrele
acestea, se ivea pe neaşteptate o floare albastră, sălbatică, umilă, plăcută; iar
uneori, în pustiul mut, adânc într-o vale, cotcodăcea o potârniche: „Va fi găsit un
ochi de apă şi bea…“ se gândi Iisus şi simţea în palma lui pântecele ei cald şi se
bucura.
Cu cât se apropiau de Ierusalim, ţinutul se înăsprea, Dumnezeu se schimba;
aici pământul nu râdea, precum în Galileea, iar Dumnezeu este şi El din piatră
tăioasă, ca şi satele, ca şi oamenii; şi cerul care în Samaria s-a făcut o clipă că
plouă, să se răcorească pământul, aici este fier încins. Arşiţă grea, înaintau
gâfâind, cioplite în stânci se înnegreau o mulţime de morminte, mii de străbuni
se topiseră acolo înăuntru, s-au întors din nou în piatră. Se înnoptă iarăşi, se
vârâră în mormintele goale, se întinseră şi adormiră devreme; să intre mâine
odihniţi în cetatea sfântă.
Numai Iisus n-avea somn astă-seară; umbla în jurul mormintelor, trăgea cu
urechea în noapte, inima lui era neliniştită; înlăuntrul său erau glasuri întunecate,
plânset mare, ca şi cum în el erau mii de oameni care se chinuiau şi strigau…
Către miezul nopţii vântul încetă şi noaptea tăcu; şi atunci, în mijlocul tăcerii, un
ţipăt sfâşietor despică văzduhul; la început crezu că era un şacal înfometat; iar
după aceea simţi, cu spaimă, că era inima lui.
— Dumnezeul meu, murmură el, cine strigă în mine? Cine plânge?
Obosi, se vârî şi el într-un mormânt, încrucişă mâinile, se încredinţă milei lui
Dumnezeu; iar în zori avu un vis: Ca şi când, chipurile, ar fi fost cu Maria
Magdalena şi zburau amândoi, liniştit, fără zgomot, pe deasupra unei cetăţi mari;
atingeau uşor, tare-aproape, acoperişurile şi înaintau; undeva, la marginea cetăţii,
se deschise ultima poartă şi apăru un bătrân uriaş, cu barba ca un râu, cu ochi
albaştri, înstelaţi; stătea drept în picioare, iar mâinile şi braţele îi erau pline de
noroi; săltă capul şi-i văzu că zburau. „Staţi!“ strigă el, „am să vă spun un
cuvânt.“ Se opriră. „Ce cuvânt, bătrâne? Ascultăm.“ „Mesia este cel care iubeşte
lumea întreagă“, răspunse bătrânul. „Nimic altceva?“ făcu Magdalena. „Nu-ţi
ajunge?“ strigă bătrânul mâniat. „Putem să intrăm în atelierul tău?“ întrebă iarăşi
Magdalena. „Nu; nu vezi mâinile mele numai lut? Fac înăuntru pe Mesia.“
Iisus sări din somn şi trupul său era într-adevăr uşor, ca şi cum ar fi zburat; se
revărsau zorii; prietenii se treziseră deja şi ochii lor săreau din stâncă în stâncă,
din colină în colină, încolo, către Ierusalim.
Porniră, se grăbeau; mergeau, mergeau, dar mereu li se părea că munţii
înaintea lor se mutau şi fugeau şi calea se tot lungea.
— Cred că n-o s-ajungem, fraţilor, niciodată la Ierusalim; ce-nseamnă cele ce
suferim, nu vedeţi? se tot îndepărtează! făcu Petru deznădăjduit.
— Tot mereu se apropie, îi răspunse Iisus, curaj, Petru; noi facem un pas să-l
găsim, face şi el un pas să ne găsească; ca şi pe Mesia.
— Pe Mesia? făcu Iuda şi se întoarse brusc.
— Mesia vine, spuse cu glas adânc Iisus, Mesia vine, o ştii bine, Iuda, fratele
meu, dacă noi mergem să-l găsim; dacă facem o faptă bună sau una vitejească,
dacă spunem un cuvânt bun, Mesia îşi grăbeşte pasul şi vine; dacă suntem
necinstiţi, răi, fricoşi, Mesia se întoarce înapoi; se îndepărtează. Mesia este un
Ierusalim mişcător, fraţilor, se grăbeşte şi el, ne grăbim şi noi, hai repede să
mergem să-l găsim! Aveţi încredere în Dumnezeu şi în sufletul omului, cel
nemuritor!
Prinseră curaj, iuţiră toţi pasul, Iuda trecu iarăşi înainte, şi-acum toată faţa lui
era mulţumită: „Bine le spune“, vorbea de unul singur şi mergea, „bine le spune,
are dreptate fiul Mariei; acelaşi lucru ni-l striga şi bătrânul rabin; de noi atârnă
izbăvirea; dacă încrucişăm mâinile, pământul lui Israel n-o să vadă niciodată
izbăvirea; dacă prindem toţi armele, o să vedem libertatea…“
Iuda vorbea de unul singur şi mergea; pe neaşteptate se opri, răscolit: „Cine să
fie Mesia?“ murmură el; „cine? nu cumva este întreg poporul?“
Năduşeala începu să curgă şiroaie de pe fruntea aprinsă a lui Iuda; „nu cumva
este întreg poporul?“ Prima oară îi venea gândul acesta, se tulbură. „Nu cumva
Mesia este întregul popor?“ spunea şi răspunea în mintea lui; „dar atunci ce
nevoie avem de toţi aceşti profeţi şi de profeţii mincinoşi şi-i pipăim cu nelinişte
să vedem – este, nu este Mesia? Măi, Mesia este poporul, eu, tu, noi toţi, e de-
ajuns să prindem armele!“ spuse, şi luă drumul, jucând măciuca lui în aer.
Iar pe când mergea, şi se bucura, şi-şi învârtea noul său gând precum măciuca,
deodată scoase un strigăt: înaintea lui, pe un munte cu două vârfuri, strălucea
tare frumos, alb, mândru, sfântul Ierusalim. Nu strigă pe tovarăşii care urcau în
urma lui; voia să se bucure de acesta el, cât putea mai mult timp, singur-singurel;
scânteiară în lumina ochiului său albastru palate, şi turnuri, şi porţi de cetate, iar
în mijloc Templul păzit de Dumnezeu, numai aur, cedru şi marmură.
Sosiră şi ceilalţi tovarăşi, scoaseră şi ei un strigăt.
— Veniţi să cântăm frumuseţile doamnei noastre62, îi îndemnă Petru, bunul
cântăreţ; înainte, băieţi, toţi împreună!
Cei cinci se prinseră la joc în jurul lui Iisus, care stătea în mijloc neclintit, şi
începură imnul sfânt:
Cum m-am bucurat când mi-au spus: Scoală-te,
să mergem în casa Domnului!
S-au oprit picioarele mele înaintea curţii tale, Ierusalime;
Ierusalime, cetate trainic legată, pace turnurilor tale
puternice, fericire palatelor tale!
Pentru fraţii mei, pentru ai mei, pace, pace peste tine, Ierusalime!

XVI
Drumuri, terase, curţi, pieţe, Ierusalimul întreg îmbrăcat în verde; era, adică,
marea sărbătoare a toamnei şi înălţaseră mii de corturi cu ramuri de măslin şi de
viţă, cu crengi de curmal, de pin şi cedru, aşa cum o porunceşte Dumnezeul lui
Israel, ca să-şi amintească de cei patruzeci de ani pe care părinţii lor i-au petrecut
sub corturi în pustiu. Secerişul şi culesul strugurilor s-au sfârşit, a luat sfârşit
anul, au agăţat de un ţap negru, bine hrănit păcatele lor şi îl alungaseră, lovindu-l
cu pietre, în pustiu; iar acum simţeau o mare uşurare, sufletul lor s-a curăţit,
începea un an nou, Dumnezeu deschidea un catastif nou, şi opt zile sub corturile
verzi vor mânca acum şi vor bea şi vor slăvi pe Dumnezeul lui Israel care a
binecuvântat secerişul şi culesul strugurilor şi a trimis şi ţapul să le poarte în
spate păcatele. Era şi el un mesia trimis de Dumnezeu, se încărca de toate
păcatele poporului şi pleca şi murea în pustiu de foame, mureau împreună cu el
şi păcatele lor.
Curţile largi ale Templului se umpleau de sânge, în fiecare zi erau înjunghiate
turme aduse ofrandă lui Dumnezeu, sfânta cetate puţea de miros de friptură, de
bălegar şi grăsimi; iar sfântul văzduh răsuna de cimpoaie şi buciume. Oamenii
mâncau peste măsură, beau peste măsură, sufletul se-ngreuna; în prima zi
psalmi, rugăciuni şi mătănii; iar Iehova nevăzut păşea mulţumit în corturi şi
sărbătorea şi el, mânca şi bea cu poporul său; unii smintiţi îl văzuseră cu ochii
lor cum plescăia din limbă şi-şi ştergea barba. Dar din a doua şi-a treia zi carnea
din belşug şi vinul din belşug loveau minţile oamenilor, începeau glumele
grosolane şi râsetele şi cântecele necuviincioase ale tavernei; iar femei şi bărbaţi
se îmbrăţişau în chip neruşinat ziua în amiaza mare; la început în corturi, apoi, la
vedere, în mijlocul drumurilor, pe frunzele verzi. Şi din toate mahalalele se
iveau, boite parcă cu mistria, stropite puţin cu mosc, vestitele desfrânate din
Ierusalim; iar naivii ţărani şi pescari, care porniseră de la marginile pământului
Canaan să se închine la sfintele sfintelor, cădeau în braţele acestea mult ştiutoare
şi se zăpăceau; niciodată nu le trecuse prin minte că sărutul poate să aibă atâta
meşteşug şi atâta dulceaţă.
Iisus păşea în grabă, înfuriat, pe drumuri şi printre oamenii rostogoliţi la
pământ beţi criţă, îşi ţinea răsuflarea, îl îngreţoşau mirosurile, şi duhorile, şi
râsetele neruşinate.
— Să mergem, să mergem, îndemna pe prietenii lui, repede!
Iar în dreapta lui avea pe Ioan şi-n stânga lui pe Andrei, de mână, şi înainta.
Dar Petru se oprea brusc din când în când, întâlnea pelerini din Galileea, îl
cinsteau c-un vin, îi dădeau şi-o gustare, îl prindeau la vorbă; Petru îl strigă şi pe
Iuda, venea şi Iacov, nu voiau să lase vreun prieten supărat; dar cei trei care
mergeau înainte se grăbeau, îi strigau, şi o luau iarăşi la drum.
— Oho, că nu ne lasă învăţătorul să căscăm şi noi gura ca oamenii, bombănea
Petru care prinsese deja chef; ne-am găsit beleaua.
— Şi încă unde eşti, sărmane Petru, îi zicea Iuda şi-şi clătina capul; crezi c-am
pornit la petrecere? crezi că mergem la nuntă?
Dar pe când alergau, se auzi un glas răguşit dintr-un cort:
— Ei, Petru al lui Iona, bătrâne galileean, treci, mă loveşti cu capul şi nu mă
bagi în seamă; stai să bei una, să ţi se lumineze ochii, să mă vezi!
Petru cunoscu glasul, se opri:
— Bre, bine te-am găsit, Simon, bătrâne cirenean63!
Se întoarse către tovarăşii lui:
— Băieţi, aici nu scăpăm, o să stăm şi-o să bem. Simon e beţivan vestit,
cârciumar renumit aproape de poarta lui David; bun de frânghie şi ţeapă, dar om
de treabă, trebuie să-l cinstim.
Şi într-adevăr Simon era om bun; debarcase în tinereţile lui din Cirene, a
deschis o tavernă, şi ori de câte ori Petru venea la Ierusalim, la el trăgea şi-
nnopta; cei doi mâncau şi beau, tăifăsuiau, glumeau, o dădeau când pe cântec,
când pe harţă, se împăcau, mai beau din nou, iar apoi Petru se înfăşura într-o
cergă, se întindea pe tejghea şi pleca de-acum cu porcii la baltă. Acum Simon
şedea sub cortul său, înconjurat cu crengi de viţă, avea un urcior la subsuoară,
ţinea o ceaşcă de bronz, şi bea singur-singurel.
Cei doi prieteni se îmbrăţişară; amândoi pe jumătate beţi, simţeau unul pentru
celălalt o asemenea dragoste încât ochii lor se umplură de lacrimi; după ce
trecură primele strigăte şi îmbrăţişări şi cinstiri repetate, Simon izbucni în râs.
— Îmi pun capul, zise el, mergeţi şi voi să vă botezaţi; bine faceţi, aveţi
binecuvântarea mea; m-am botezat şi eu alaltăieri şi nu mă căiesc; are hazu’ lui.
— Şi-ai văzut o îmbunătăţire? întrebă Iuda, care nu bea, mânca numai, şi parcă
stătea pe spini.
— Ce să-ţi spun, prietene? de ani nu intrasem în apă; eu şi apa suntem la cuţite;
eu sunt omul vinului; apa e pentru broaşte; dar alaltăieri am zis în mintea mea:
Măi, nu merg să mă botez? Lume şi omenire se duce, nu se face, unii dintre noii
luminaţi or să bea şi vin, nu se poate să fie toţi neghiobi, o să fac aşadar
cunoştinţe, o să pescuiesc clienţi; poarta lui David, o ştie lumea-ntreagă, taverna
mea. Să nu mă lungesc cu vorba, m-am dus; aspru om e profetul, fiară
neîmblânzită, ce să vă spun; aruncă flăcări din nări, Doamne păzeşte! M-a-nhăţat
de grumaz, m-a cufundat în apă, până la barbă, a scos un strigăt, gata, o să mă-
nece nelegiuitul!, dar am scăpat şi-am ieşit; iată-mă!
— Şi-ai văzut o îmbunătăţire? strigă din nou Iuda.
— Dar vinul, îţi jur, bună baie mi-a făcut, tare bună; m-am uşurat. Botezătorul
zice că m-am uşurat de păcate; dar, între noi fie vorba, eu cred că m-am uşurat
de jeg; fiindcă, atunci când am ieşit din Iordan, apa făcuse un deget de grăsime
deasupra.
Izbucni în râs, umplu ceaşca, bău, băură după aceea şi Petru şi Iacov; umplu
din nou; se întoarse către Iuda:
— Iar dumneata nu bei, meştere? E vin, binecuvântate, nu e apă.
— Nu beau niciodată, răspunse barbă-roşcată şi dădu la o parte ceaşca.
Simon holbă ochii:
— Nu cumva eşti din aceia…? făcu el şi-şi coborî glasul.
— Din aceia, răspunse Iuda şi cu-o mişcare a mâinii tăie vorba.
Trecură două femei boite, se opriră, aruncau ochiade celor patru bărbaţi.
— Nici femeie? întrebă Simon buimăcit.
— Nici, răspunse iarăşi sec barbă-roşcată.
— De ce, aşadar, sărmane? strigă Simon, care nu mai îndura; de ce-a făcut
Dumnezeu vinul şi femeia, spune-mi şi mie? Ca să treacă timpul Lui, sau să
treacă al nostru?
În clipa aceea apăru în fugă Andrei.
— Hai repede, strigă el, învăţătorul se grăbeşte!
— Care învăţător? făcu birtaşul; cel cu veşminte albe ca neaua, desculţul?
Dar cei trei prieteni o luaseră deja din loc, iar Simon din Cirene, în faţa cortului
său, mut de uimire cu ceaşca goală în mână, cu urciorul sub braţ, îi privea şi
clătina din cap. „Alt botezător va fi şi-ăsta“, bombăni el, „alt smintit; măi, cum
răsar în vreme-asta de pe urmă, ca ciupercile; să bem una în sănătatea lui;
Dumnezeu să-i dea minte!“ spuse şi umplu ceaşca.
În acest timp Iisus cu prietenii lui ajunseră în curtea mare a Templului; se
opriră, îşi spălară picioarele, mâinile şi gurile, să intre în Templu să se-nchine;
priviră repede în jurul lor, terase una după alta, pline de vite şi oameni, galerii
umbroase, coloane de marmură albă şi albastră, legate sus cu ramuri de viţă şi
ciorchini aurii; iar peste tot barăci şi corturi şi harabale, zărăfii, frizerii şi vinării
şi măcelării; văzduhul vuia de glasuri şi certuri şi râsete, casa Domnului mirosea
a năduşeală şi duhoare.
Iisus îşi puse palma la nări şi la gură; privea în jur, Dumnezeu nicăieri. „Urăsc,
mi-e silă de sărbătorile voastre, mă scârbeşte putoarea de la viţeii graşi pe care
mi-i înjunghiaţi; nu pot s-ascult psalmii voştri şi lăutele…“ Nu mai era profetul,
nu era Dumnezeu, era inima lui Iisus care se tulbura şi striga; îi veni ca un leşin,
într-o clipă toate dispărură, se deschiseră cerurile, şi un înger cu plete de foc se
repezi lovind cu picioarele văzduhul; fuioare de fum şi flăcări se înălţau din
pletele lui, urcă pe o piatră neagră în mijlocul curţii, îşi roti spada către mândrul
Templu încărcat de aur…
Iisus se clătină, se prinse de braţul lui Andrei; deschise ochii, văzu Templul,
oamenii care vuiau, îngerul se ascunsese în lumină, Iisus îşi întinse braţele către
prieteni.
— Iertaţi-mă, spuse el, nu îndur, o să leşin; să mergem.
— Fără să ne închinăm? făcu Iacov indignat.
— Ne închinăm în noi, Iacove, făcu Iisus; fiecare trup e un templu.
Porniră. „Nu îndură în duhoare şi în sânge şi în strigăte, nu este acesta
Mesia…“ se gândea Iuda şi trecea înainte, lovind cu toiagul său strâmb. Un
fariseu crunt se zvârcolea, întins cu faţa în jos, pe ultima treaptă a Templului,
săruta cu turbare marmura şi mugea; de gâtul şi de braţele lui atârnau şiraguri
groase de talismane, umplute peste tot cu înfricoşătoare cuvinte din Scriptură.
De la mătănii genunchii lui făcuseră bătături ca ai cămilei, iar obrajii, gâtul şi
pieptul lui erau plini de răni deschise care supurau; ori de câte ori îl arunca jos
furia lui Dumnezeu, înşfăca pietre tăioase şi-şi tăia pielea.
Andrei şi Ioan îl dădură la o parte în grabă pe Iisus, să nu-l ia la ochi; apoi
Petru se apropie de Iacov, se aplecă la urechea lui:
— Îl cunoşti? Este fiul cel mai mare al lui Iosif Tâmplarul, Iacov; umblă, vinde
talismane şi, ori de câte ori îl prinde răul său, se rostogoleşte la pământ şi se
sleieşte de puteri.
— Cel care-l vânează cu turbare pe învăţător? întrebă Iacov şi se opri în vârful
picioarelor.
— El; pentru că, zice, îi face de ruşine casa.
Ieşiră pe Poarta de Aur a Templului, trecură prin Valea Cedrilor, porniră spre
Marea Moartă. Lăsară în dreapta lor grădina şi livada de măslini Ghetsimani;
deasupra lor cerul alb ca neaua, aprins, intrară pe Muntele Măslinilor, lumea se
îndulcea un pic; fiecare frunză de măslin picura lumină, cârduri de corbi se
repezeau unul după altul spre Ierusalim.
Andrei îl ţinea de mână pe Iisus şi îi vorbea despre fostul său învăţător,
Botezătorul; în timp ce se apropia de bârlogul lui trăgea cu spaimă în piept
suflarea lui de leu.
— Este profetul Ilie însuşi; s-a coborât în fugă din muntele său, Carmelul, să
însănătoşească iarăşi prin foc sufletul omului; am văzut într-o noapte, cu ochii
mei, carul său de foc cum face ocoluri deasupra capului său; într-o altă noapte,
un corb cum îi aduce în plisc un cărbune aprins să mănânce… Într-o zi am prins
curaj, l-am întrebat: „Eşti Mesia?“ A sărit de parc-ar fi călcat pe un şarpe. „Nu“,
a răspuns oftând, „nu; eu sunt boul ce ară, el e sămânţa.“
— De ce-ai plecat de lângă el, Andrei?
— Căutam sămânţa.
— Ai găsit-o?
Andrei strânse la inima lui mâna lui Iisus; se roşi ca focul:
— Da, răspunse el, dar atât de încet încât Iisus nu-l auzi.
Coborau încet, gâfâind către Marea Moartă; soarele vărsa flăcări de deasupra,
iar capetele lor trosneau; înaintea lor se înălţau ca nişte turnuri, tot mai înalţi, zid
în văzduh, munţii Moab; în urma lor, albi ca varul, munţii Iudeii; drumul se
încolăcea întruna şi cobora, fântână adâncă, iar răsuflarea li se tăia.
„Coborâm în Iad… coborâm în Iad…“ se gândeau toţi şi simţeau mirosul de
smoală şi pucioasă.
Lumina îi orbea, înaintau pe dibuite, picioarele lor făcuseră răni; ochii lor
ardeau. Se auziră sunete de clopoţei, trecură două cămile, nu erau cămile, erau
năluci, şi se topiră în vipia soarelui.
— Mi-e frică… murmură fiul cel mic al lui Zevedeu; ăsta e Iadul.
— Curaj, îi răspunse Andrei; în inima Iadului, n-ai auzit?, se află Raiul.
— Raiul?
— O să vezi acum.
Soarele apunea de-acum, munţii Moab se făcuseră de un violet-închis, munţii
Iudeii, trandafirii; pleoapele omului începură să fie mângâiate. Şi pe neaşteptate,
la o cotitură a drumului, ochii se umplură de răcoare; ochii şi trupurile, ca şi cum
ar fi intrat într-o apă răcoroasă; drept la mijloc înaintea lor, pe nisip, ce era
această verdeaţă, şi apele care gâlgâiau, şi rodiii încărcaţi de fructe, şi căsuţele
albe umbrite? Văzduhul mirosi plăcut a iasomie şi trandafir.
— Ierihonul! strigă Andrei bucuros; curmali mai dulci nu se află-n lume, nici
trandafiri mai făcători de minuni; chiar ofiliţi să fie, îi cufunzi în apă şi se
înviorează.
Noaptea căzu brusc; primele opaiţe se aprinseseră deja.
— Să călătoreşti, să cadă noaptea, să soseşti într-un sat, să vezi că se aprind
primele opaiţe şi că nu ai nimic de mâncat, nici unde să dormi şi să le agăţi pe
toate de mila lui Dumnezeu şi de bunătatea oamenilor – aceasta, cred, este dintre
cele mai mari şi pure bucurii din lume, spuse Iisus şi se opri să se bucure de
acest ceas sfânt.
Câinii satului îi mirosiră pe drumeţii străini, începură să latre, se deschiseră
porţi, apărură opaiţe aprinse, dibuiră în întuneric, intrară din nou înăuntru.
Prietenii luară la rând porţile, bătură, le dăruiau cu bucurie câte-o felie de pâine,
câte-o mână de curmale sau de măsline verzi strivite, ori o rodie; adunară toate
aceste milostenii ale lui Dumnezeu şi ale oamenilor, se întinseră într-un colţ al
livezii, mâncară, şi îndată veni somnul şi-i luă; iar toată noaptea, în somnul lor
auziră pustiul cum se clatină şi cum îi leagănă, ca o mare; şi numai Iisus auzi
trâmbiţe în somnul său şi zidurile Ierihonului cum se prăbuşesc.
Se apropia de-acum amiaza, când prietenii, cu limbile scoase, palizi ca turta de
ceară, sosiră la blestemata Mare Moartă; peştii, pe care-i aducea-n jos cursul
Iordanului, mureau până s-o atingă, puţintei arbuşti stăteau pe mal ca nişte oase;
neclintite, vâscoase ape de plumb; iar dacă ai fi temător de Dumnezeu şi te-ai
apleca, ai vedea în adâncul negru două desfrânate putrezite, Sodoma şi Gomora,
îmbrăţişându-se.
Iisus se urcă pe o stâncă şi scruta; pustiu, ardea pământul, iar munţii se
topiseră; îl ţinea de braţ pe Andrei şi-l întreba:
— Unde este Ioan Botezătorul? Nu văd pe nimeni… pe nimeni…
— Acolo, departe, răspundea Andrei, în dosul trestiilor, râul se linişteşte; apa
face ochiuri, şi profetul botează; să mergem să-l găsim, ştiu drumul.
— Ai obosit, Andrei, rămâi cu ceilalţi; o să mă duc eu singur.
— Este crunt, o să vin cu tine, rabi.
— Vreau să mă duc singur, Andrei, rămâi.
Porni către trestii; inima îi bătea puternic, îşi punea mâna pe ea, o apăsa să se
potolească; un nou cârd de corbi apăruse din pustiu şi se năpustea în grabă spre
Ierusalim.
Deodată auzi, cineva păşea în urma lui; se întoarse, era Iuda.
— Ai uitat să mă strigi, făcu barbă-roşcată şi zâmbi zeflemitor; ăsta e cel mai
greu ceas şi vreau să fiu cu tine.
— Vino, spuse Iisus.
Înainte Iisus, în urmă Iuda, înaintau tăcuţi; dădeau la o parte trestiile, picioarele
lor se afundau în mâlul călduţ al râului; un şarpe negru sări, se târî pe o piatră,
săltă capul şi gâtul, cu trupul pe jumătate lipit de piatră, pe jumătate drept, şi-i
privea cu ochişorii lui sidefii şuierând. Iisus se opri lângă el, îi scutură
prieteneşte din mână ca şi cum i-ar fi spus bun găsit; Iuda ridică măciuca lui de
tufan, dar Iisus întinse mâna, îl ţinu:
— Să nu-l atingi, frate Iuda, spuse el; îşi face şi el datoria muşcând.
Arşiţa se înteţise, iar vântul de sud, care sufla, aducea de la Marea Moartă o
putoare grea, de mortăciune. Acum începea să se audă un glas răguşit, sălbatic;
din când în când Iisus desluşea unele cuvinte: „Foc, secure… pom neroditor…“
Iar după aceea mai tare: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă!“ şi într-o clipită izbucneau
strigăte şi plânsete dintr-o mulţime mare. Iisus înainta încet, într-ascuns, ca şi
cum s-ar fi apropiat de peştera unei fiare, dădea la o parte trestiile, vuietul se
înmulţea – iar deodată îşi muşcă buzele ca să nu scoată un ţipăt: pe o stâncă,
deasupra apelor Iordanului, stătea pe picioare subţiri ca trestia, om era, lăcustă,
înger al foamei, ori arhanghelul răzbunării? Valuri-valuri oamenii izbucneau pe
stânci şi mugeau – arabi cu unghii şi gene boite, caldeeni cu inele groase de
aramă în nas, israeliţi cu plete lungi, slinoase… El striga şi spumega, vântul de
sud îl legăna ca pe o trestie: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! A sosit ziua Domnului!
Rostogoliţi-vă la pământ, muşcaţi nisipul, urlaţi! Domnul Puterilor a spus: «În
ziua aceea voi porunci soarelui să apună la amiază, voi zdrobi coarnele lunii noi,
voi vărsa întuneric pe cer şi pe pământ; voi răsturna râsetele voastre şi le voi face
plânsete, iar cântecele voastre le voi face bocete; voi sufla, şi toate podoabele
voastre – mâini, picioare, nasuri, urechi, păr – se vor scutura!»“
Iuda făcu un pas, înhăţă pe Iisus de braţ:
— Auzi? auzi? Iată cum vorbeşte Mesia! El este Mesia!
— Nu, fratele meu Iuda, răspunse Iisus, aşa vorbeşte cel care ţine securea şi
deschide drum lui Mesia; nu e Mesia.
Se aplecă, rupse o frunză verde ca o sabie şi-o petrecu între dinţi.
— Cel care deschide drum e Mesia, mormăi barbă-roşcată.
Îl împinse pe Iisus, să nu se mai ascundă în dosul trestiilor, ci să se arate.
— Înaintează aşadar, să te vadă, zise poruncitor; el va judeca.
Iisus apăru în lumina soarelui, făcu doi paşi, şovăind, împleticindu-se, se opri;
avea ochii aţintiţi asupra pustnicului, întreg sufletul său se făcuse privire, şi
căuta, urca, cobora de la picioarele subţiri ca trestia până la capul scăldat în foc,
şi deasupra capului, la statura nevăzută a profetului. Botezătorul avea spatele
întors, simţi peste tot trupul său privirea puternică, cum îl clatină, se mânie, se
întoarse cu tot trupul, îşi miji cei doi ochi rotunzi, vultureşti să desluşească; cine
era tânărul acesta tăcut, nemişcat, care-l privea, îmbrăcat în alb-strălucitor?
Undeva, cândva îl văzuse; unde? când? Se căznea să-şi amintească, cu nelinişte;
oare l-a văzut într-o noapte în vis? Deseori vedea asemenea îmbrăcaţi în alb în
somnul său; nu-i vorbeau; îl priveau, îşi fluturau mâna, ca şi cum l-ar fi salutat,
ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun şi cânta cocoşul aurorei şi se făcea lumină şi
dispăreau.
Pe neaşteptate Botezătorul, cum îl privea, scoase un strigăt, îşi aminti: Într-o zi,
la amiază, se întinsese pe malul râului, luă, scris pe o piele uscată de oaie, pe
profetul Isaia – şi-ntr-o clipă pietre, ape, oameni, trestii, râuri se făcură nevăzute;
se umplu văzduhul de focuri, trâmbiţe şi aripi; cuvintele profetului se deschiseră
ca nişte porţi şi ieşi Mesia! Îşi aminteşte; era îmbrăcat în alb-strălucitor, subţire,
ars de arşiţele soarelui, desculţ, şi avea între dinţi, ca şi acesta, o frunză verde!
Ochii pustnicului se umplură de bucurie şi înfricoşare, coborî repede de pe
stâncă, se apropie, întinse gâtul gârbovit:
— Cine eşti? cine? întrebă el, iar glasul înfricoşător tremura.
— Nu mă cunoşti? făcu Iisus şi înaintă încă un pas.
Şi lui îi tremura glasul; ştia, de răspunsul Botezătorului atârna soarta lui.
„Acesta este, acesta?“ se gândea Botezătorul, inima-i bătea puternic şi nu
putea, nu îndrăznea să ia o hotărâre; întinse iarăşi gâtul:
— Cine eşti? întrebă din nou.
— Nu ai citit Scripturile? îi răspunse Iisus cu dulceaţă şi mâhnire, ca şi cum l-
ar fi dojenit; nu ai citit profeţii? Ce spune Isaia? Înainte-mergătorule, nu-ţi
aminteşti?
— Tu eşti? tu? murmură pustnicul, îl înşfăcă de amândoi umerii şi-i cercetă
ochii.
— Am venit… spuse şovăielnic Iisus şi se opri.
Răsuflarea i se tăie, nu putea să înainteze; parcă întindea piciorul şi dibuia să
vadă, poate, nu poate să păşească, fără să se prăbuşească…
Aplecat asupra lui, cruntul profet îl cerceta, tăcut; oare auzise simplul,
înfricoşătorul cuvânt care scăpase din gura lui Iisus?
— Am venit… spuse din nou fiul Mariei atât de încet, încât nici Iuda care
pândea în spatele lor, cu urechea lui ascuţită, nu putu s-audă.
De data aceasta profetul sări; auzi.
— Ce? făcu el şi i se ridică părul în cap.
Un corb trecu pe deasupra capetelor lor şi scoase un strigăt răguşit – ca al
omului care se îneca, sau râdea, sau batjocorea; Botezătorul se înfurie, se aplecă
să apuce o piatră s-o arunce în el; corbul zburase, dar el căuta, căuta şi se bucura
că trecea vremea şi mintea lui astfel încet-încet se liniştea… Se ridică:
— Bine ai venit, spuse cu calm şi-l privi fără dragoste.
Inima lui Iisus tresări; îi vuiseră urechile, sau, într-adevăr, profetul îi spusese
bine ai venit? Dacă era adevărat, ce uimire, ce bucurie şi ce spaimă!
Botezătorul îşi aruncă privirea în jur, privi în lung râul Iordan, trestiile,
oamenii, care, îngenuncheaţi în mâl, îşi mărturiseau deschis păcatele, îmbrăţişă
iute şi-şi luă rămas-bun de la regatul său şi apoi se întoarse către Iisus:
— Acum eu, spuse, pot să plec.
Glasul lui Iisus se auzi sigur acum, hotărât:
— Încă nu; întâi să mă botezi, Înainte-mergătorule.
— Eu? Tu trebuie să mă botezi pe mine, Doamne…64
— Nu vorbi tare, să nu ne audă; nu a sosit încă ceasul meu; vino!
Iuda îşi încorda urechea să audă; dar se auzea numai un murmur, un murmur
voios de joc, ca două ape curgătoare care se întâlnesc.
Mulţimile care se adunaseră pe mal se dădură la o parte; cine este acest ciudat
închinător, care aruncase de pe el rasa lui albă, iar soarele căzu peste el şi-l
acoperi şi, fără să-şi mărturisească păcatele, intra în apă cu asemenea nobleţe şi
siguranţă? Botezătorul mergea înainte, se vârâră amândoi în cursul albastru, o
stâncă se ivi pe neaşteptate pe suprafaţa apei, Botezătorul se căţără deasupra;
lângă el Iisus călca nisipul adâncului, iar apa îi îmbrăţişa trupul până la bărbie.
În clipa în care Botezătorul ridică mâna să-i stropească şi faţa cu apă şi să
spună rugăciunea, poporul scoase un strigăt; brusc cursul Iordanului se opri
nemişcat şi plutiră peste tot cârduri pestriţe de peşti, înconjurară pe Iisus şi
începură, închizând şi deschizând aripile lor, jucând din cozile lor, să dănţuiască.
Iar un duh pletos, un bătrân blând, înfăşurat în alge, urcă din adâncul râului, se
rezemă de trestii şi privea cu gura căscată cele ce se petreceau înaintea lui; şi
ochii lui se holbaseră de bucurie şi spaimă.
Poporul, îndată ce văzu asemenea minuni, amuţi; mulţi căzură cu faţa la
pământ pe mal să nu vadă; alţii, în groaznica arşiţă a soarelui, tremurau de frig;
unul văzu bătrânul care se ivi din adânc plin tot de noroi, strigă: „Iordanul!“ şi
leşină.
Botezătorul umplu de apă o cochilie adâncă, mâna îi tremura, începu să
stropească faţa lui Iisus:
— Se botează robul lui Dumnezeu… începu şi se opri – nu ştia ce nume să
spună.
Se întoarse către Iisus să-l întrebe, iar acolo sus, pe când toţi, încordaţi pe
vârful picioarelor lor, aşteptau să audă numele, se auzi cum coboară din cer o
pasăre albă, luminoasă – pasăre, sau unul dintre serafimii lui Iehova? – se repezi
şi se cumpăni deasupra capului celui botezat; rămase mult timp neclintită; şi pe
neaşteptate făcu trei cercuri, trei cununi de lumină străluceau sus în văzduh, şi se
auzi pasărea cum scoate strigăt, ca şi cum i-ar fi strigat numele, un nume auzit
întâia oară, tainic, ca şi cum cerul ar fi răspuns întrebării mute a Botezătorului.
Urechile oamenilor vuiră şi tâmplele lor se cutremurară; acestea erau cuvinte şi
totodată aripi, glas al lui Dumnezeu, glas de pasăre, o minune ciudată, iar Iisus
îşi încordă tot trupul să audă; bănui, acesta era adevăratul său nume; dar nu putu
să-l audă; auzi numai cum se zdrobesc în el valuri multe, aripi multe, cuvinte
amare şi mari. Ridică ochii; pasărea ţâşnise deja spre culmea cerului şi se făcuse
lumină în lumină.
Numai Botezătorul, care era de ani în pustiu şi în cruda singurătate desluşise
limba lui Dumnezeu şi înţelese:
— Se botează, murmură înăuntrul său tremurând, se botează robul lui
Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Nădejdea omului!
Şi făcu semn Iordanului că acum apele lui puteau să se mişte; taina se sfârşise.

XVII
Soarele se ivi din pustiu ca un leu; bătu în toate porţile lui Israel şi din toate
casele ovreieşti se înălţă către încăpăţânatul dumnezeu al ovreilor rugăciunea de
dimineaţă:
„Te lăudăm, te slăvim, Atotputernice şi înfricoşător Dumnezeu al nostru şi
Dumnezeu al părinţilor noştri, Tu care ne ajuţi şi ne aperi; slavă Ţie,
Nemuritorule, slavă Ţie, ocrotitor al lui Avraam. Cine e mai tare decât tine în
putere, decât tine Împărate, care ucizi şi reînviezi şi aduci izbăvirea? Slavă Ţie,
Slobozitor al lui Israel! Nimiceşte şi zdrobeşte şi risipeşte, însă repede, cât trăim,
pe duşmanii noştri!“
Răsăritul găsi pe Iisus şi pe Ioan Botezătorul şezând deasupra Iordanului în
scobitura unei stânci prăpăstioase; amândoi toată noaptea ţineau în mâinile lor
lumea, o lua când unul, când celălalt şi se sfătuiau ce s-o facă; faţa unuia era
aspră şi hotărâtă, iar mâinile lui urcau, coborau, ca şi cum într-adevăr ar fi ţinut o
secure şi-ar fi lovit; faţa celuilalt, blândă şi nehotărâtă, iar ochii plini de milă.
— Nu e de ajuns dragostea? întrebă el.
— Nu e de ajuns, nu, răspunse Botezătorul înfuriat; copacul a putrezit, m-a
strigat pe mine Dumnezeu şi mi-a dat securea; am adus-o şi-am pus-o la rădăcina
copacului; eu mi-am făcut datoria, acum fă-o şi tu pe-a ta; ia securea şi loveşte!
— Dacă aş fi foc, aş arde; dacă aş fi tăietor de lemne, aş lovi; dar sunt inimă,
iubesc.
— Inimă sunt şi eu, de aceea nu pot să rabd nedreptatea, neruşinarea,
necinstea; cum poţi să iubeşti pe cei nedrepţi, pe cei necinstiţi, pe cei neruşinaţi?
Loveşte! Una din datoriile omului, dintre cele mai mari, e mânia.
— Mânia? făcu Iisus şi inima lui se împotrivea; nu suntem toţi fraţi?
— Fraţi? făcu Botezătorul zeflemisind; fraţi? Acesta crezi că este drumul lui
Dumnezeu, dragostea? Priveşte!
Întinse păroasa lui mână osoasă, îi arătă departe, cum pute ca un hoit, Marea
Moartă:
— Te-ai aplecat să vezi pe fundul ei cele două desfrânate, Sodoma şi Gomora?
Dumnezeu s-a mâniat, a aruncat focul Său, a lovit cu piciorul pământul, marea s-
a făcut tare şi-a înghiţit Sodoma şi Gomora; acesta e drumul lui Dumnezeu,
urmează-l. Ce spun profeţii? „În ziua Domnului lemnul va vărsa sânge, pietrele
vor prinde viaţă, se vor ridica din casele unde sunt zidite şi vor omorî
gospodarii!“ Ziua Domnului a pornit şi vine; eu am zărit-o de sus cel dintâi, şi-
am scos strigăt, am luat securea lui Dumnezeu, am pus-o la rădăcina lumii;
strigam, strigam, pe tine te strigam să vii; ai venit, plec.
Îi apucă mâinile, ca şi cum i-ar fi pus în palme o secure grea; Iisus se dădu
înapoi, se îngrozi.
— Ai încă puţină răbdare, te rog, spuse el; nu te grăbi. O să merg să vorbesc cu
Dumnezeu în pustiu; acolo se aude mai limpede glasul Său.
— Mai limpede şi glasul Ispitei; ai grijă; te pândeşte Satana, îşi rânduieşte
oastea, ştie, de-acum pentru el eşti viaţă, sau moarte a lui; şi se va năpusti asupra
ta cu toată furia şi încântarea; ai grijă; pustiul este plin de glasuri dulci şi de
moarte.
— Nu mă înşală glasurile dulci şi moartea, prietene; ai încredere.
— Am; vai, dacă n-aş avea! Du-Te, vorbeşte cu Satana, vorbeşte şi cu
Dumnezeu şi ia o hotărâre. Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, hotărârea a luat-o
deja Dumnezeu, nu scapi; dacă nu eşti, ce-mi pasă, chiar şi de-ai pieri? Hai şi-o
să vedem; dar repede; nu vreau să las lumea singură-singurică.
— Ce-a spus porumbelul sălbatic care-a bătut din aripi deasupra mea în ceasul
în care mă botezam?
— Nu era porumbelul sălbatic; va veni ziua, cuvintele pe care le-a rostit să le
auzi; dar în acest timp vor atârna deasupra ta ca nişte săbii.
Iisus se ridică, întinse mâna; glasul îi tremura.
— Iubite Înainte-mergătorule, spuse el, să fii sănătos; poate chiar pentru
totdeauna.
Botezătorul îşi lipi gura de buzele lui Iisus, mult timp; gura lui era cărbune
aprins, iar buzele lui Iisus luară foc.
— De-acum ţie îţi încredinţez sufletul meu, spuse el şi-i strânse mâna moale cu
putere. Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, ascultă ultimele mele porunci, deoarece,
cred, n-o să te mai văd din nou pe pământul acesta; niciodată de-acum.
— Ascult, murmură Iisus, înfiorându-se; ce porunci?
— Schimbă faţa ta, întăreşte-ţi braţele, oţeleşte-ţi inima; grea e viaţa ta, sânge
şi spini văd pe fruntea ta, rabdă, fratele meu şi mai marele decât mine, curaj!
Două drumuri se deschid înaintea ta: drumul omului, cel firesc, şi drumul lui
Dumnezeu, cel urcător; ia drumul cel mai anevoios, să fii sănătos! Şi nu te
întrista de despărţiri; datoria ta nu este să plângi, este să loveşti – loveşte! Să nu-
ţi tremure mâna; acesta este drumul tău; şi nu uita: amândouă sunt fiicele lui
Dumnezeu, dar întâi a fost născut Focul65 şi după aceea Dragostea; aşadar, să
începem de la Foc; hai, cu bine.
Soarele se ridicase deja, apărură caravane din pustiul Arabiei, soseau pe
neaşteptate noi închinători, cu saricuri pestriţe pe capetele rase; unii aveau
atârnate la gâtul lor talismane în formă de semilună din dinţi albi de porc mistreţ;
alţii zeiţe micuţe de bronz, numai laturile pântecului; iar alţii salbe din dinţii
duşmanilor lor. Fiare de la Răsărit, şi-au venit să se boteze; Botezătorul îi văzu,
scoase un ţipăt ascuţit şi coborî în fugă de pe stâncă; cămilele îngenuncheară
înainte în mâlul Iordanului, şi se auzi nemilos glasul pustiului: „Pocăiţi-vă,
pocăiţi-vă; a sosit ziua Domnului!“
În acest timp Iisus găsi prietenii şezând tăcuţi, trişti, pe malul râului, să-l
aştepte. Se arătase abia după trei zile şi trei nopţi; iar Botezătorul trei zile şi trei
nopţi părăsise şi el botezul şi vorbi cu el; vorbea, vorbea, iar Iisus lăsa capul în
jos şi asculta; ce-i spunea, căzut aşa asupra lui ca o pasăre de pradă? Şi de ce
unul era atât de crunt, iar celălalt atât de îndurerat? Iuda sufla întruna înfuriat şi
mergea încolo şi-ncoace, şi cum cădea noaptea, se apropia pe-ascuns de stâncă
să asculte; cei doi vorbeau obraz lângă obraz, Iuda ciulea urechile, dar auzea
numai un murmur, un şopot sprinten, ca o apă curgătoare, nimic altceva; unul
dădea, celălalt lua şi umplea, ca şi cum fiul Mariei ar fi fost un urcior şi era
sprijinit de fântână. Iar barbă-roşcată se strecura iarăşi de la stâncă şi începea din
nou să facă ocoluri în întuneric, scos din sărite: „Ruşine să-mi fie“, bombănea,
„ruşine să-mi fie, să se sfătuiască despre Israel şi eu să lipsesc! Mie trebuia să-mi
încredinţeze Botezătorul taina lui, mie trebuia să-mi dea securea, eu, şi nu el, pot
să lucrez cu ea. Pentru că numai pe mine mă doare de Israel; iar el, lunaticul,
vesteşte, şi nu se ruşinează, că toţi suntem fraţi, nedrepţi şi nedreptăţiţi, israeliţi
şi romani şi elini, blestemaţi fie ei!“
Se întindea la poala stâncii, departe de ceilalţi tovarăşi, nu-i voia; îl lua o
clipită somnul, i se părea că auzea glasul Botezătorului şi cuvinte risipite,
desperecheate: „Foc, Sodoma şi Gomora, loveşte!“ Sărea în sus; dar acum, când
era treaz, nu mai auzea nimic; numai păsările de noapte şi şacalii şi şopotul
Iordanului prin stufăriş… Cobora în râu, îşi afunda capul aprins în apă, să se
stingă. „N-o să coboare el de pe stâncă?“ bombănea; „o să coboare, şi-atunci,
vrea nu vrea, o să aflu!“
Şi-aşa, acum, când îl văzu că se apropie, sări în sus; săriră şi prietenii
bucurându-se şi alergară să-l întâmpine; îl atingeau pe umeri, pe spate, îl
mângâiau, iar ochii lui Ioan se umplură de lacrimi; îl priveau, nu se săturau de el;
dar faţa lui le păru tare-ngândurată; o cută adâncă îi cresta acum drept pe la
mijloc fruntea lui.
Petru nu îndură:
— Rabi, făcu el, ce ţi-a vorbit zile şi nopţi Botezătorul? Ce ţi-a spus de te-a
amărât? Faţa ta s-a schimbat.
— Puţine sunt zilele lui, răspunse Iisus, rămâneţi cu el; botezaţi-vă; eu mă duc.
— Unde te duci, rabi? strigă fiul cel mic al lui Zevedeu şi-l prinse de veşmânt;
vom merge toţi cu tine.
— Mă duc în pustiu eu singur; pustiul nu vrea însoţitori; mă duc să vorbesc cu
Dumnezeu.
— Cu Dumnezeu? făcu Petru şi-şi acoperi faţa; dar atunci n-o să te mai întorci!
— Mă voi întoarce, spuse Iisus şi oftă; trebuie să mă întorc; lumea atârnă de un
fir de păr; Dumnezeu îmi va da porunci şi mă voi întoarce!
— Când? câte zile vei lipsi iarăşi? unde ne laşi? strigau toţi şi-l ţineau să nu
plece.
Şi numai Iuda, la o parte, tăcut, îi asculta şi-i privea cu dispreţ. „Oi… oi…“
bombănea; „slăvesc pe Dumnezeul lui Israel, eu sunt lup.“
— Mă voi întoarce când va vrea Dumnezeu, fraţilor; să fiţi sănătoşi; rămâneţi
aici, aşteptaţi-mă. La bună vedere!
Rămaseră toţi înmărmuriţi şi-l priveau cum porneşte, încet-încet, către pustiu;
acum nu păşea, ca înainte, să atingă uşor pământul; călcătura lui era grea,
îngândurată. Rupse o trestie să se sprijine, urcă puntea arcuită, se opri în vârful
ei, privi jos; văzu în jurul râului închinătorii afundaţi în şuvoiul mâlit, şi feţele
lor înnegrite de soare străluceau fericite; iar în faţa lor, pe mal, alţii îşi loveau
piepturile şi mărturiseau văzduhului păcatele lor; şi cu ochii aprinşi priveau să le
facă semn Botezătorul să se afunde şi ei în şuvoiul sfânt. Iar cruntul pustnic,
cufundat până la rărunchi în Iordan, boteza în turmă oamenii şi-i împingea către
mal, fără dragoste, cu mânie, iar în urma lor veneau alte turme; strălucea în soare
barba lui ascuţită, neagră pana-corbului, şi părul său cârlionţat pe care nu-l
atinsese niciodată foarfecele; iar gura lui largă, uimitoare, veşnic deschisă, striga.
Iisus străbătu în lung cu privirea râul, oamenii, Marea Moartă în depărtare,
munţii Arabiei, pustiul; se aplecă, îşi văzu umbra cum curge cu apa spre Marea
Moartă.
„Ce fericire ar fi“, se gândi, „să mă aşez pe marginea râului, să privesc apa
cum se rostogoleşte către mare, cum se rostogolesc copacii în ea, păsările şi
norii, iar noaptea stelele, şi să mă rostogolesc şi eu cu ea! Şi să nu mă mai roadă
grija lumii…“
Dar tresări, alungă ispita de la el, se dezlipi de punte, coborî cu pas iute şi se
pierdu înapoia stâncilor pustii. Barbă-roşcată stătea pe mal şi nu-l slăbea din
ochi; îl văzu cum se pierde, se temu să nu-l scape, îşi suflecă mânecile şi-l luă
din urmă; îl ajunse în clipa în care dădea să intre în marea de nisip nemărginită.
— Fiu al lui David, îi strigă el, opreşte-te; unde mă laşi?
Iisus se întoarse:
— Iuda, fratele meu, spuse rugător, nu înainta; trebuie să rămân singur.
— Vreau să aflu! făcu barbă-roşcată şi înaintă.
— Nu te grăbi; vei afla când va veni ceasul, numai asta-ţi spun, Iuda, fratele
meu, să fii mulţumit: toate merg bine!
— Toate merg bine, nu mi-e de-ajuns; lupul nu se satură cu veşti; n-o ştii tu, o
ştiu eu.
— Dacă mă iubeşti, ai răbdare; priveşte pomii; se grăbesc ei să-şi coacă
fructul?
— Nu sunt pom, sunt om, i-o-ntoarse barbă-roşcată; sunt om vasăzică: un lucru
care se grăbeşte; eu am legile mele.
— Legea lui Dumnezeu e aceeaşi şi pentru pomi şi pentru oameni, Iuda.
Barbă-roşcată scrâşni din dinţi:
— Şi cum numesc legea aceasta? întrebă în zeflemea.
— Timp.
Iuda se opri, îşi strânse pumnii, nu primea legea aceasta, păşea prea-ncet, iar el
se grăbea; măruntaiele lui aveau legea lor, împotriva timpului.
— Dumnezeu trăieşte mulţi ani, strigă el, este nemuritor; aşadar, poate s-aibă
răbdare, să aştepte; dar eu sunt om, un lucru, îţi zic, care se grăbeşte; nu vreau să
mor înainte de-a vedea, nu numai de-a vedea, de-a vedea şi de-a atinge, aici cu
mâinile astea mari ale mele, ceea ce am în mintea mea!
— O să vezi, răspunse Iisus şi clătină mâna să-l potolească; o să vezi şi-o să
atingi, Iuda, fratele meu, ai încredere; la bună vedere! Dumnezeu mă aşteaptă în
pustiu.
— Am să vin cu tine.
— În pustiu nu încap doi; întoarce-te înapoi.
Ca un câine de stână la glasul stăpânului, barbă-roşcată mârâi, i se văzură
dinţii; dar lăsă capul în jos, se întoarse înapoi. Trecu greu puntea, vorbea de unul
singur şi mergea; îşi aminti când umbla cu Baraba, să aibă parte de bine! şi cu
răzvrătiţii prin munţi, ce vânt de arţag şi libertate era acela, ce cap66 cuţitar e
Dumnezeul lui Israel! Asemenea căpetenie îi trebuia lui; de ce mergea cu
lunaticul ăsta de-aici, care se teme de sânge şi strigă „Dragoste! Dragoste!“ ca o
fată nemăritată plină de nelinişte? Dar s-avem răbdare încă, să vedem ce-o s-
aducă din pustiu!
Iisus intrase acum în pustiu şi, cu cât înainta, i se părea că intră într-o peşteră
de leu; şi se înfioră, nu de teamă, de o bucurie întunecată, de neînţeles; se
bucura, de ce? nu putea să-şi lămurească. Iar pe neaşteptate îşi aminti; îşi aminti,
acum mii de ani, când încă era copil de ţâţă, când încă nu putea să vorbească
bine-bine, într-o noapte avusese un vis – cel dintâi şi-ntâi vis pe care şi-l
aminteşte din viaţa lui: a văzut, chipurile, că s-a vârât într-o peşteră adâncă şi a
găsit o leoaică, care fătase şi-şi alăpta puişorii, şi cum a văzut-o, i s-a făcut
foame şi i s-a făcut sete, a căzut pe jos cu puii de leoaică şi a început şi el să
sugă; iar apoi se făcea că au ieşit toţi afară pe-o pajişte şi-au început să se joace
la soare… Dar pe când se jucau, în vis apăru mama lui, Maria, l-a văzut cu leii
şi-a scos un strigăt; iar el s-a trezit, îşi aminti, s-a întors către mama lui, care
dormea lângă el: „De ce m-ai trezit?“ i-a strigat; „eram cu fraţii mei şi cu mama
mea!“ „Acum înţeleg de ce mă bucur“, se gândi el, „intru în peştera mamei mele,
leoaica, pustietatea…“
Se auzea un şuierat neliniştitor de şerpi şi de vânt fierbinte care sufla printre
pietre; şi de duhuri nevăzute ale pustiului.
— Suflet al meu, se aplecă Iisus şi vorbi sufletului său, aici vei arăta dacă eşti
nemuritor.
Auzi călcături în urma lui, ciuli urechea; scârţâia nisipul, cineva păşea sigur, în
linişte, şi se apropia; se înfioră. „O uitasem“, se gândi el, „ea nu mă uită, vine cu
mine, Mama.“ Ştia bine, era Blestemul67; dar acum de mult timp o numea
Mama…
O luă la drum, îşi îndreptă-n altă parte gândul, îi veni în minte porumbelul
sălbatic; o pasăre sălbatică parc-ar fi fost întemniţată în el, pasăre, sau nu era
cumva sufletul său şi se zbătea să fugă? Nu cumva a fugit? Nu cumva el era
porumbelul sălbatic care zbura şi ciripea tot timpul când se boteza şi făcea
ocoluri pe deasupra lui? Nici pasăre, nici serafim; sufletul său.
Găsi, se linişti; o luă iarăşi la drum, auzea nisipul în urma lui cum scârţâie, dar
acum inima lui se întărise, de-acum putea să le îndure pe toate cu demnitate;
atotputernic e sufletul omului, se gândea el, ia ce chip îi place, într-o clipă acela
s-a făcut pasăre şi bătea din aripi pe deasupra lui… Şi pe când mergea liniştit,
deodată scoase un strigăt şi se opri: „Nu cumva a fost“, îi veni gândul, „nu
cumva a fost porumbelul acesta sălbatic o zburdălnicie a ochiului, un vuiet al
urechii, un vârtej al vântului? Fiindcă, îmi amintesc, trupul meu strălucea uşor,
atotputernic, ca un suflet, şi ce voiam s-aud, aceea auzeam; ce voiam să văd,
aceea vedeam; plăsmuiam şi nimiceam vântul, după plăcerea mea… Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu, acum că am rămas singuri, spune-mi adevărul, nu râde de
mine, nu mai pot să ascult glasuri în vânt!“
Înainta şi soarele cu el, ajunsese de-acum pe creasta cerului, deasupra capului
său; picioarele îi luau foc în nisipul aprins, trase cu ochiul în jurul său să
găsească undeva umbră; şi cum căutau ochii, auzi o bătaie de aripi deasupra lui
şi un cârd de corbi se năpusteau într-o groapă, unde un hoit negru puţea şi
putrezea.
Îşi astupă nările, se apropie; corbii se năpustiră asupra hoitului, înfigeau
pliscurile în el şi mâncau; cum văzură că se apropie un om, zburară cu furie,
fiecare c-o îmbucătură de carne în ghearele lui, şi făceau ocoluri în văzduh şi
strigau drumeţului străin să plece. Iisus se aplecă, privi pântecele deschis, blana
de oaie pe jumătate jumulită, coarnele scurte noduroase, iar la gâtul putrezit,
şiraguri, talismanele…
„Ţapul“, murmură înfiorându-se, „ţapul sfânt, care a luat păcatele poporului de
gâtul său, a fost alungat din sat în sat, din munte în munte, în pustiu, şi-a
crăpat…“
Se aplecă, scurmă cu mâinile în nisip, cât putea mai adânc, acoperi hoitul.
— Fratele meu, spuse, ai fost nevinovat, curat, ca toate vietăţile; dar oamenii,
laşii, te-au încărcat cu păcatele lor şi te-au omorât; topeşte-te în pace, nu le ţine
lor relele; oameni, sărmane făpturi neputincioase, nu au curajul să-şi plătească
singuri păcatele, şi le pun în spate unuia fără de păcat… Plăteşte pentru ei,
fratele meu, să fii sănătos!
Luă drumul, dar peste puţin se întoarse tulburat, scutură mâna, strigă:
— La bună vedere!
Corbii începură să-l vâneze, înfuriaţi; le luase hoitul plăcut, iar acum îl urmau
să cadă şi el jos, să-i deschidă pântecele, să mănânce; de ce să-i nedreptăţească;
nu i-a făcut Dumnezeu să mănânce stârvuri? Aşadar, trebuie să plătească!
Se însera de-acum, obosi; se ciuci pe o stâncă mare rotundă, ca o piatră de
moară. „N-o să merg mai departe“, şopti el, „aici pe piatra aceasta o să mă pun la
adăpost şi o să lupt.“ Întunericul se revărsă brusc din cer, urcă de pe pământ,
acoperi lumea; iar împreună cu întunericul, gerul. Îi clănţăneau dinţii; se înfăşură
în rasa lui albă, se ghemui şi închise ochii, dar cum îi închise, i se făcu frică; îşi
aminti de corbi, acum peste tot şacalii începeau să urle înfometaţi, simţi că în
jurul său se mişcă pustiul ca o fiară… Se înspăimântă, deschise iarăşi ochii; cerul
se umpluse de stele, se consolă. „Acestea sunt Serafimii“, socoti cu mintea lui,
„acestea sunt cele şase aripi luminoase care cântă în jurul tronului lui Dumnezeu;
dar sunt departe, tare departe, nu auzim; şi-au apărut ca să-mi ţină de urât…“ Ca
o stea i se lumină mintea, uită că-i era foame, că-i era frig; era şi el ceva viu, o
scânteie trecătoare în întuneric şi lăuda pe Domnul; o făclie mică sufletul său,
frate umil al îngerilor, îmbrăcat sărăcăcios … Se îmbărbătă cum îşi aduse aminte
de obârşia lui înaltă şi-şi văzu sufletul cum stă şi el împreună cu îngerii, în jurul
tronului lui Dumnezeu; şi-atunci, în pace, fără teamă, închise ochii şi adormi.
Se trezi, ridică faţa spre răsărit, văzu, cuptor înfricoşător, soarele cum urcă
deasupra nisipului; aceasta e faţa lui Dumnezeu, se gândi el, şi-şi puse palma
înaintea ochilor, să nu fie orbit. „Doamne“, murmură, „un bob de nisip sunt, mă
zăreşti în pustiu? Un bob de nisip care vorbeşte şi răsuflă şi te iubeşte; te iubeşte
şi te cheamă Tată; alte arme decât dragostea nu am; cu acestea am pornit să lupt,
ajută-mă!“
Spuse, se ridică şi trase cu trestia un cerc în jurul pietrei unde dormise.
„N-o să ies din aria aceasta“, spuse tare, ca să-l audă puterile nevăzute care-l
pândeau, „n-o să ies din aria aceasta, dacă nu aud glasul lui Dumnezeu; dar să-l
aud desluşit, nu vuiet nestatornic, cum obişnuieşte, nu ciripit sau tunet; limpede,
cu cuvinte omeneşti să-mi vorbească şi să-mi spună ce vrea de la mine, şi ce pot
– nu ce pot, ce trebuie să fac; şi numai atunci o să mă ridic, să ies afară din aria
aceasta, să mă-ntorc la oameni, dacă aşa e porunca Lui; să mor, dacă aşa e voia
Lui; orice vrea, dar să ştiu. În numele lui Dumnezeu!“
Îngenunche pe piatră, cu faţa spre soare, către pustiul mare; închise ochii, îşi
adună gândurile, câte rămăseseră încă în Nazaret, în Magdala, în Capernaum, la
fântâna lui Iacov, la râul Iordan, şi începu să le aşeze în linie de bătaie; pornea la
război.
Cu gâtul întins, cu pleoapele închise, se cufundă în el; vuiet de ape, de trestii
care foşnesc, de oameni care jelesc; valuri-valuri vin dinspre râul Iordan
glasurile şi spaimele; şi îndepărtatele speranţe pline de răni. Cele trei nopţi lungi
pe care le-a petrecut pe stâncă împreună cu pustnicul crunt se ridicară primele în
mintea lui, înarmate până-n dinţi şi se repeziră în pustiu, să intre în război cu el.
În prima noapte sărise asupra lui o lăcustă gigantică, cu ochii duri galben-
cenuşii, cu aripi galbene-cenuşii, cu slove ciudate verzi pe pântecele ei; iar
răsuflarea ei ca Marea Moartă; se agăţă pe el şi aripile ei începură să taie cu
turbare aerul. Iisus scoase un strigăt, se întoarse; Botezătorul stătea lângă el; îşi
întinsese braţul slăbănog, în întunericul adânc, către Ierusalim.
— Priveşte, ce vezi?
— Nimic.
— Nimic? Înaintea ta este sfânta cetate a Ierusalimului68, desfrânata, n-o vezi?
şade şi chicoteşte pe genunchii groşi ai romanului. „N-o vreau!“ strigă Domnul,
„aceasta e femeia mea? N-o vreau!“ Ca şi câinele înapoia picioarelor Domnului,
latru şi eu: N-o vreau! Dau ocol zidurilor ei legate cu turnuri şi latru: Târfă!
Târfă! Patru sunt porţile ei largi de cetate; la una şade Foamea, la alta Frica, la a
treia Nedreptatea, la a patra, spre nord, Necinstea. Intru, urc şi cobor drumurile
ei, mă apropii, cercetez oamenii ei; priveşte mutrele lor: trei, grele, grase, sătule
peste măsură; trei mii zbârcite de foame. Când piere o lume? când trei stăpâni
mănâncă peste măsură şi trei mii de oameni mor de foame; priveşte încă o dată
mutrele lor; peste toate şade Frica, tremură nările lor, adulmecă ziua Domnului;
priveşte femeile; şi cea mai cinstită trage cu ochiul la robul ei, îşi linge buzele şi-
i face semn: vino! Am dezvelit palatele lor, priveşte; regele ţine pe genunchii lui
pe femeia fratelui său şi-i mângâie goliciunea. Ce spun Sfintele Scripturi: „Cel
care priveşte goliciunea femeii fratelui său, la moarte!“ Totuşi, nu va fi omorât
el, nelegiuitul69, o să fiu omorât eu, pustnicul; de ce? pentru că a venit ziua
Domnului!
Toată acea primă noapte Iisus, aşezat la picioarele Botezătorului, vedea
deschise cele patru porţi ale Ierusalimului, iar Foamea, Frica, Nedreptatea şi
Necinstea intrau şi ieşeau; şi deasupra târfei sfinte se-adunau, plini de mânie şi
grindină, norii.
În a doua noapte Botezătorul întinse iarăşi braţul său subţire ca trestia, dădu
una, înlătură timpul şi locul:
— Ciuleşte-ţi urechile, ce auzi?
— Nu aud nimic.
— Nimic! Nu auzi Nelegiuirea, căţeaua, care şi-a lepădat ruşinea şi a urcat la
cer şi latră la poarta Domnului? Nu ai trecut prin Ierusalim, nu ai auzit preoţii,
arhiereii, cărturarii farisei cum dau ocol Templului şi latră? Dar Dumnezeu nu
mai rabdă neruşinarea pământului; se ridică, păşeşte pe munţi, coboară; înaintea
lui Mânia, în urma lui cele trei căţele de vânătoare ale cerului: Focul, Lepra,
Nebunia. Unde este Templul cu mândrele lui coloane bătute în aur, care-l
susţineau şi spuneau: Veşnicie! Veşnicie! Veşnicie! Cenuşă e Templul, cenuşă
preoţii, arhiereii şi cărturarii farisei, cenuşă talismanele lor sfinte, mantiile lor de
mătase şi inelele lor de aur! Cenuşă! Cenuşă! Cenuşă! Unde este Ierusalimul?
Ţin felinarul aprins, caut printre munţi, în întunecimile Domnului, strig:
Ierusalim! Ierusalim! Pustiu, pustietate peste tot, nici un corb nu răspunde; au
fugit corbii, au fugit; până la genunchi mă afund în scăfârlii şi oase, vin să m-
apuce plânsetele, dar eu îmi bat joc de ele şi le alung, râd, mă aplec şi aleg cele
mai lungi oase, fac fluiere şi laud în cântec pe Domnul.
Toată noaptea a doua Botezătorul râdea, şi lăuda în întunericul lui pe
Dumnezeu, Focul, Lepra, Nebunia; iar Iisus prinse genunchii profetului:
— Izbăvirea nu poate să coboare cu dragoste în lume? întreba el; cu dragoste,
cu bucurie, cu milă?
Iar Botezătorul, fără măcar să se întoarcă să-l privească, răspundea:
— Tu n-ai citit niciodată Scripturile? Izbăvitorul zdrobeşte rărunchii, sfărâmă
dinţii, aruncă foc şi pârjoleşte ogoarele, să samene. Smulge din rădăcini
mărăcinii, ierburile puturoase, urzicile; cum poţi să faci să piară de pe pământ
minciuna, necinstea, nedreptatea, dacă nu faci să piară nedrepţii, necinstiţii,
mincinoşii? Să se cureţe pământul, să nu-ţi fie milă de el, să se cureţe pământul,
să fie sădită sămânţă nouă.
Trecu a doua noapte, Iisus tăcea, aştepta a treia noapte, poate se-ndulceşte
cumva glasul profetului.
În a treia noapte Botezătorul se zvârcolea pe stâncă, neliniştit; nu râdea, nu
vorbea, cerceta cu tulburare, căuta braţele lui Iisus, mâinile, spatele, genunchii,
clătina capul, tăcea; adulmeca văzduhul. În lumina aruncată de stele se zăreau
ochii lui cum sclipeau când de un verde viu, când de un galben aprins, iar de pe
fruntea lui tăbăcită curgeau şiroaie de sânge şi năduşeală. În sfârşit, în zori, când
căzu peste ei lumina albă a zilei, prinse mâinile lui Iisus, îl privi în ochi, încreţi
sprâncenele:
— Când te-am zărit întâia oară, îi spuse, apărând pe neaşteptate din trestiile
râului şi venind drept spre mine, inima mi-a săltat ca un viţel; cum a săltat inima
lui Samuel când a zărit prima oară pe ciobănaşul fără mustaţă, cu păr roşcat, pe
David? la fel a săltat inima şi-n mine; dar este carne, iubeşte carnea, nu am
încredere în ea; iar astă-seară, ca şi cum te văd pentru prima oară, te cercetez, te
miros şi nu găsesc linişte; privesc mâinile tale, acestea nu sunt mâini de tăietor
de lemne, nu sunt mâini de izbăvitor; prea moi, prea miloase, cum să lucreze cu
securea? Privesc ochii tăi, aceştia nu sunt ochi de izbăvitor; sunt plini de milă.
Se ridică, oftă:
— Povârnite, întunecate sunt căile Tale, Doamne, murmură el; Tu poţi să
trimiţi un porumbel alb să pună foc, să facă cenuşă lumea; noi privim cerul,
aşteptăm să trimiţi un fulger, un vultur, un corb; iar tu trimiţi un porumbel alb;
de ce să cercetăm? de ce să ne împotrivim? fă ce vrei!
Îşi deschise braţele, îmbrăţisă pe Iisus, îl sărută pe umărul drept, apoi pe
umărul stâng:
— Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, spuse, într-un fel te aveam în mintea mea,
şi altfel ai venit; aşadar, degeaba am cărat securea şi-am pus-o la rădăcina
copacului? Nu cumva poate şi dragostea să ţină securea?
Căzu pe gânduri:
— Nu pot să iau o hotărâre, murmură în cele din urmă; o să mor fără să văd;
nu-i nimic, asta e soarta mea; aspră, dar îmi place.
Strânse mâna lui Iisus:
— Hai, cu bine, vorbeşte în pustiu cu Dumnezeu; dar vino repede, să nu
rămână lumea singură.
Iisus îşi deschise ochii, săriră şi se stinseră în văzduh râul Iordan şi Botezătorul
şi cei botezaţi şi cămilele şi plânsetul oamenilor, şi se întinse înaintea lui pustiul.
Soarele se ridicase, ardea; pietrele scoteau aburi ca nişte pâini, şi simţi că foamea
îi seceră măruntaiele. „Mi-e foame“, murmură el privind pietrele, „mi-e foame!“
Îşi aminti de pâinea pe care le-a dăruit-o bătrâna samariteancă, ce plăcută, dulce
ca mierea! Îşi aminti de mierea cu care-l dăruiau prin satele pe unde trecea, de
măslinele strivite, de curmale, de cina sfântă, când, îngenuncheaţi pe malul
Ghenizaretului, coborau de pe pietrele încinse, înşiraţi pe grătar, peştii plăcut
mirositori; iar după aceea urcau în mintea lui şi-l răscoleau smochinele, stafidele,
rodiile…
Gâtlejul i se uscă, i se astupă, îi era sete; ce râuri curg în lume, ce ape ţâşnesc
din stâncă, cum se repede, de la o margine a pământului lui Israel până la
cealaltă, Iordanul şi se varsă în Marea Moartă şi dispare – iar el nici o picătură să
bea! Îi veniră-n minte apele, iar setea-i creştea; ameţi, ochii îi clipiră, doi demoni
şireţi, ca iepuraşii de câmp, ieşiră din nisipul fierbinte, se ridicară pe picioarele
din spate, dănţuiră, se întoarseră, văzură pustnicul, ţipară bucuroşi şi începură să
sară şi să se apropie de el; se urcară pe genunchii lui, săriră pe umerii lui, răcoros
unul, ca apa, cald celălalt şi înmiresmat, ca pâinea şi, cum îşi întinse el râvnitor
mâinile să-i apuce, dintr-un salt se pierdură în văzduh.70
Închise ochii, îşi adună din nou gândurile, pe care le risipise foamea şi setea, îl
aduse-n mintea lui pe Dumnezeu, şi nu-i mai era foame, nu-i era sete; aduse în
mintea lui pe izbăvitorul lumii. Ah, de-ar fi să vină ziua Domnului cu dragoste!
Nu este Dumnezeu atotputernic? de ce să nu facă minunea, să atingă inimile, să-
nflorească? Cum atinge-n fiecare an, la Paşte, buturugile, ierburile, mărăcinii şi
se deschid? Într-o dimineaţă să se trezească oamenii şi să fie înflorite toate
măruntaiele lor!
Zâmbi; înăuntrul său lumea înflorise, regele nelegiuit s-a botezat, s-a curăţit
sufletul lui, a alungat pe femeia fratelui său, pe Irodiada, iar ea s-a întors la
bărbatul ei; şi arhiereii şi căpeteniile au deschis cămările şi lăzile şi-au împărţit
săracilor bunurile lor; iar săracii au răsuflat uşuraţi, au alungat ura din inima lor,
pizma şi teama… Iisus îşi privi mâinile; securea pe care i-o încredinţase Înainte-
mergătorul înflorise; acum ţinea în mâini o ramură înflorită de migdal.
Cu bucuria aceasta trecuse ziua, se aplecă pe piatră şi adormi; şi toată noaptea
auzea în somnul său cum curg ape şi cum joacă iepuraşi mici de câmp şi foşnete
ciudate şi nări umede care-l căutau… La miezul nopţii, un şacal înfometat, aşa i
se păru, se apropiase de el şi-l mirosea; a murit? n-a murit? se opri o clipă
nehotărât; iar lui Iisus, în somnul său, i se făcu milă de el, dădu să-şi deschidă
pieptul, să-i dea să mănânce, dar se stăpâni, îşi păstră carnea pentru oameni.
Înainte de revărsatul zorilor se trezi; stele mari se încâlceau pe cer, văzduhul
pufos, albastru. În ceasul acesta se trezesc cocoşii, se gândi el, se trezesc satele,
oamenii deschid ochii şi privesc în lucarnă lumina care a venit din nou; iar
pruncii se trezesc şi ei, încep plânsetele, şi mama se apropie ţinând sus ţâţa ei
plină… Lumea se clătină, o clipă, peste pustiu, cu oamenii şi casele ei, cu
cocoşii, cu pruncii, cu mamele – făcute toate din bruma dimineţii şi vânt; şi se va
urca acum soarele să le soarbă… Inima pustnicului amorţi; de-aş putea, se gândi
el, să fac bruma aceasta veşnică! Dar abis e cugetarea lui Dumnezeu, prăpastie
înfricoşătoare dragostea Lui; sădeşte o lume, calcă peste rodul ei, sădeşte din nou
alta. „Cine ştie, poate dragostea ţine o secure…“, îşi aminti cuvintele
Botezătorului şi se înfioră. Privi pustiul; de furie se făcuse roşu ca racul, se
clătină sub soarele, care se ivi mâniat astăzi, încins de ceaţă. Un vânt suflă,
ajunse la nările lui o putoare de smoală şi pucioasă; îi veniră în minte, cufundate
în smoală, cu palatele lor, tavernele, teatrele şi bordelurile, Sodoma şi Gomora.
„Milă, Doamne“, striga Avraam, „să nu le arzi; nu eşti Tu bun? fie-Ţi milă de
făpturile Tale“. „Sunt drept“, I-a răspuns Dumnezeu, „o să le ard!“
Aşadar, acesta e drumul lui Dumnezeu? Aşadar, e neruşinare mare să se ridice
inima, bulgărele ăsta moale de lut, să-I strige: „Opreşte-te!“ Care este datoria
noastră? Să privim jos, să desluşim în ţărână urmele lui Dumnezeu, să le urmăm;
privesc jos, desluşesc limpede deasupra Sodomei şi Gomorei talpa lui
Dumnezeu; talpa lui Dumnezeu e toată această Mare Moartă, a călcat şi s-au
cufundat palate, teatre, taverne, bordeluri, Sodoma şi Gomora! Va călca iarăşi, se
va cufunda din nou pământul – regi, arhierei, farisei, saduchei, toţi la fund!
Fără să-şi dea seama, începuse să strige; se încinsese creierul, se înfurie; uitase
că genunchii lui nu puteau să-l ţină, dădu să se ridice, să pornească pe urmele
Domnului, dar se rostogoli jos, istovit, pe spate. „Nu pot, nu mă vezi?“ strigă şi
înălţă ochii către cerul aprins, „nu pot; de ce să mă alegi pe mine? Nu îndur!“ Şi
cum striga, se înnegri înaintea lui, spintecat pe nisip, cu faţa în sus, ţapul; îşi
aminti, se aplecase spre el şi-n ochii lui înceţoşaţi desluşise faţa sa. „Eu sunt
ţapul“, murmură, „eu; Dumnezeu mi l-a pus în cale ca să văd cine sunt şi încotro
călătoresc…“ Şi deodată îl apucă plânsul: „Nu vreau… nu vreau… nu vreau…“,
murmură, „nu vreau să fiu singur; ajutor!“
Şi atunci, pe când era aplecat şi plângea, o adiere dulce suflă, alungă putoarea
de smoală şi de hoit, lumea mirosi plăcut; iar de departe se auziră sunând
clopoţei şi venind brăţări şi râsete şi ape; se răcoriră pleoapele, subsuorile, gâtul
pustnicului; ridică ochii; înaintea lui, pe o piatră, un şarpe cu ochi de femeie, cu
piept de femeie, se lingea şi-l privea. Pustnicul se trase înapoi, se înspăimântă;
şarpe e acesta? Femeie? sau duhul viclean al pustiului? aşa era şarpele care s-a
înfăşurat pe pomul oprit al Raiului şi-a ademenit pe primul bărbat şi pe prima
femeie şi s-au unit şi-au născut păcatul. Se auzi râs şi un dulce glas năzuros de
femeie:
— Mi-a fost milă de tine, fiu al Mariei; ai strigat: „Nu vreau să fiu singur,
Ajutor!“ Mi-a fost milă de tine şi-am venit; de ce mă vrei?
— Nu te vreau, nu te-am strigat; cine eşti?
— Sufletul tău.
— Sufletul meu! făcu Iisus şi-şi acoperi ochii cu groază.
— Sufletul tău; ţi-e frică să rămâi singur; la fel se temea şi strămoşul tău
Adam; „Ajutor!“ a strigat şi el, s-a unit carnea şi sufletul său şi-a apărut din
coasta lui femeia, să-i ţină de urât…
— Nu vreau! Nu vreau! Îmi amintesc de mărul cu care-ai hrănit pe Adam şi de
îngerul cu sabie!
— Îţi aminteşti şi de aceea suferi şi strigi şi nu poţi să găseşti drumul; eu ţi-l
voi arăta; dă-mi mâna, nu privi înapoi, nu-ţi aminti; priveşte pieptul meu, cum o
ia înainte, urmează-l, bărbate al meu; el ştie sigur drumul.
— O să mă duci şi pe mine în dulcele păcat şi în Iad; nu vin; altul e drumul
meu.
Un chicot zeflemitor izbucni şi se văzură dinţii ascuţiţi cu venin:
— Vrei să mergi pe urmele lui Dumnezeu, urmele vulturului, vierme? Să iei în
spate, tu, fiu al Tâmplarului, păcatele întregului popor? Nu-ţi ajung păcatele
tale? Ce neruşinare să crezi că ai datoria să mântuieşti lumea!
„Are dreptate… are dreptate…“, se gândi pustnicul tremurând; „ce neruşinare
să vreau să mântuiesc lumea!“
— Am să-ţi spun o taină, fiu al Mariei… îşi îndulci şarpele glasul şi ochii îi
jucară ca la privighetoare.
Alunecă de pe piatră ca apa şi începu, împodobit cu mii de floricele, să se
rostogolească şi să se apropie; ajunse la picioarele pustnicului, urcă şi se încolăci
la genunchii lui, luă avânt, îi prinse coapsele, rărunchii, pieptul şi se rezemă de
umărul lui, iar pustnicul, fără voia sa, se aplecă să asculte. Şarpele linse cu limba
lui urechea lui Iisus şi se auzi tare ademenitor, un glas îndepărtat, ca şi cum ar fi
venit din Galileea, din jurul lacului Ghenizaret:
— Pe Magdalena… Pe Magdalena… Pe Magdalena…
— Ce? făcu Iisus şi tresări; ce Magdalena?
— …s-o mântuieşti! şuieră acum poruncitor şarpele; nu Pământul, lasă
Pământul, pe ea, pe Magdalena, să mântuieşti!
Iisus scutură capul să alunge şarpele de pe el, dar acesta străpungea ca sabia şi
juca în urechea lui limba şi-i vorbea.
— Frumos, răcoros, preaştiutor e trupul ei, au trecut peste el neamurile71, dar
Dumnezeu ţi l-a sortit ţie, din copilăria ta, ia-l! Dumnezeu a plăsmuit bărbatul şi
femeia să se potrivească precum cheia şi încuietoarea; deschide-o; înăuntrul ei
şed copiii tăi înţepeniţi de frig, un ghemotoc, şi aşteaptă plini de speranţă să le
sufli, să se dezmorţească, să se ridice şi să iasă să păşească la soare… Auzi ce-ţi
spun? Ridică ochii, fă-mi semn; fă-mi semn, iubite, şi-o să-ţi aduc în ceasul
acesta, pe un pat răcoros, femeia ta.
— Femeia mea?!
— Femeia ta; eu, cum zice Dumnezeu, m-am însurat cu târfa Ierusalim. Au
trecut peste ea neamurile; dar eu m-am însurat cu ea, ca s-o mântuiesc; profetul
Osea cum s-a însurat cu desfrânata Gomer, fiica lui Diblaim? La fel îţi
porunceşte ţie Dumnezeu să dormi, să faci copii cu Maria Magdalena, femeia ta,
s-o mântuieşti.
Şarpele avea acum sprijinit pieptul lui tare, răcoros, rotund, pe pieptul lui Iisus
şi se târa încet, încâlcit, şi-l înfăşura; iar el se făcu palid, închise ochii, văzu
trupul tare cu şolduri drepte al Magdalenei păşind legănat în jurul malului
Ghenizaretului, scrutând către râul Iordan şi oftând. Întindea mâna, îl căuta,
sânul ei era plin de copii, ai lui; nu avea decât să mişte colţul ochiului să facă
semn, şi într-o clipă, ce fericire! cum s-ar schimba, s-ar îndulci, s-ar îmblânzi
viaţa lui! Acesta e drumul său, acesta! S-ar întoarce în Nazaret, la casa mamei
lui, s-ar împăca desigur cu fraţii lui, acestea erau nebunii ale tinereţii, să
mântuiască, chipurile, lumea, să moară pentru oameni, nebunii erau, dar să fie
sănătoasă Magdalena, s-a vindecat, s-a întors la atelierul său, s-a apucat de
vechea lui treabă iubită, lucra iarăşi leagăne, copăi, pluguri, făcea copii, s-a făcut
om. Gospodar. Îl cinsteau sătenii, ei se-nchină când trece el, munceşte toată
săptămâna, iar sâmbăta merge la sinagogă, cu haine curate de in şi mătase, pe
care i le-a ţesut femeia lui, Magdalena, cu baticul scump pe cap, cu inelul de aur
de la cununie pe deget şi va avea strana lui împreună cu fruntaşii satului şi va
şedea să asculte în linişte, cu nepăsare, pe cărturarii aprinşi, pe jumătate smintiţi,
şi pe farisei năduşind, ştergându-şi sudoarea şi explicând Scripturile… El va
zâmbi pe sub mustăţi şi va privi cu bunăvoinţă; cum se duc şi pier cititorii ăştia
ai lui Dumnezeu! el, în linişte, sigur, tâlcuieşte Sfintele Scripturi, luând femeie,
făcând copii, lucrând leagăne, copăi, pluguri…
Deschise ochii, văzu pustiul; când a trecut ziua! soarele stătea iarăşi să apună;
piept pe piept lipit pe el răcorosul şarpe aştepta; şuiera liniştit, ademenitor, cu
mâhnire, un cântec de leagăn duios se revărsa în văzduhul asfinţitului şi tot
pustiul se legăna şi cânta ca o mamă.
— Aştept… aştept… şuieră ademenitor şarpele; s-a lăsat noaptea, mi-e frig; ia
o hotărâre, fă-mi semn şi poarta se va deschide, să intri în Rai… Ia o hotărâre,
iubite, Magdalena aşteaptă…
Rărunchii pustnicului damblagiră; şi în timp ce deschidea gura să spună acel
„da“, simţi pe cineva de deasupra lui privindu-l; săltă capul înspăimântat; şi văzu
în văzduh doi ochi, doi ochi numai, negri ca tăciunele şi două sprâncene albe ca
neaua, ridicându-se şi făcându-i semn: Nu! Nu! Nu! Inima lui Iisus se strânse,
privi din nou rugându-se, ca şi cum ar fi vrut să strige: Lasă-mă, dă-mi
încuviinţarea, nu te mânia! Dar acum ochii se înfuriaseră şi sprâncenele urcau,
coborau, ameninţând.
— Nu! Nu! Nu! scoase atunci un strigăt Iisus şi două lacrimi mari se
rostogoliră din ochii lui.
Şi într-o clipă şarpele se dezlipi de pe el, se răsuci, şi crăpă c-un bubuit surd,
iar văzduhul se umplu de putoare.
Iisus căzu cu faţa în jos, se umplură buzele lui, nările lui, pleoapele lui de
nisip; nu se gândea la nimic, uită că îi era foame, că îi era sete, plângea; plângea
ca şi când i-ar fi murit femeia şi copiii toţi, ca şi când viaţa lui toată s-a dus,
pierdută.
— Doamne, Doamne, murmură muşcând nisipul, Tată, nu ai milă? Facă-se
voia Ta! De câte ori până acum ţi-am spus-o, de câte ori să ţi-o mai spun? Toată
viaţa o să mă zbat, o să mă-mpotrivesc şi-o să spun: Facă-se voia Ta!
Şi astfel, murmurând, plângând, înghiţind nisip, adormi; şi cum se închiseră
ochii trupului, se deschiseră ochii sufletului, şi văzu: un şarpe bântuit, gros ca
trupul omului, lung de la o margine a nopţii la cealaltă, era întins în nisip,
deschisese larg o gură lată roşie ca focul şi în faţa acestei guri o potârniche
împodobită bătea din aripi tremurând, se căznea să deschidă aripile şi să fugă, nu
putea; înainta, poticnindu-se, bătând din aripi de spaimă, scotea ciripituri subţiri-
subţiri şi înainta… Iar şarpele îşi pironise ochii pe ea, neclintit, cu gura deschisă,
şi nu se grăbea; era sigur. Împleticindu-se, împiedicându-se, potârnichea înainta
încet-încet, drept spre gura şarpelui; iar Iisus stătea, privea şi tremura şi el ca
pasărea… Spre revărsatul zorilor potârnichea ajunsese de-acum în gura deschisă;
se zbătu o clipă, aruncă privirea ei iute, ca şi cum ar fi vrut să ceară ajutor şi într-
o clipă întinse gâtul şi intră, cu capul înainte, cu picioarele strânse, şi gura se
închise; iar Iisus desluşea cum coboară către pântecele balaurului, încet-încet, un
ghemotoc de aripi şi carne şi picioare rubinii, potârnichea.
Iisus sări în sus îngrozit; pustiul se vălurea trandafiriu; se lumina de ziuă.
— Dumnezeule, murmură tremurând, Dumnezeule… Şi potârnichea…
Glasul i se tăie; nu avea puterea să-şi sfârşească gândul; dar înăuntrul său:
„…Sufletul omului“, se gândi el, „sufletul omului e potârnichea!“
Se prăbuşea în gândul acesta, ceasuri. Soarele urca, aprindea nisipul,
străpungea creştetul lui Iisus, intra înăuntru şi-i usca creierul, gâtul, pieptul;
măruntaiele lui atârnau ca ciorchinii fără boabe în vie toamna. Limba i se lipise
de cerul gurii, pielea se cojea, îi apăreau oasele; vârfurile degetelor lui se
făcuseră vineţii.
Timpul se făcuse înăuntrul său mic, ca o bătaie de inimă, mare ca moartea; nu-i
mai era foame, nu-i mai era sete, nu dorea copii şi femei; tot sufletul i se adunase
în ochi; vedea, nimic altceva; vedea. Din când în când, spre amiază, ochii lui se
înceţoşau, lumea dispărea, o gură gigantică se deschidea înaintea lui, falca ei de
jos pământul, falca de sus cerul, şi el înainta încet, târâş, spre gura deschisă,
tremurând, cu gâtul întins…
Treceau fulgere albe şi negre, zilele şi nopţile; iar într-un miez de noapte veni
şi se opri înaintea lui şi-şi scutură cu mândrie coama un leu; şi se auzi glasul lui,
ca al omului:
— Spun bun venit în bârlogul meu şi salut pe pustnicul victorios, care a învins
virtuţile mici, bucuriile mici, fericirea! Mie nu-mi plac cele uşoare şi cele sigure,
pornim spre cele anevoioase; pe mine nu mă-ncape femeia Magdalena, vreau
femeie Pământul să ne însurăm; a oftat mireasa; Mire, cerul şi-a aprins opaiţele,
au sosit cei chemaţi, să mergem.
— Cine eşti?
— Tu; leul care flămânzeşte în inima ta şi-n rărunchii tăi şi dă târcoale noaptea
zidurilor, regatelor lumii şi chibzuieşte să sară înăuntru, să mănânce. Mă reped
de la Babilon la Ierusalim şi Alexandria, de la Alexandria la Roma, şi strig: „Mi-
e foame; toate sunt ale mele!“ Vine ziua, intru din nou în pieptul tău, mă
zbârcesc, mă fac eu, înfricoşătorul leu, miel; fac pe mielul, pe pustnicul care nu
doreşte nimic, care poate, chipurile, să trăiască c-un bob de grâu, cu-o înghiţitură
de apă, c-un Dumnezeu bun, binevoitor, pe care-l cheamă, ca să se pună bine cu
el, Tată; dar în ascuns inima mea se înfurie, se face de ruşine şi doreşte cu
ardoare să vină noaptea, să azvârl de pe mine pielea de miel şi să încep iarăşi să
umblu noaptea să mugesc şi să calc cu cele patru picioare ale mele peste
Babilon, Ierusalim, Alexandria şi Roma.
— Nu te cunosc; niciodată n-am dorit regatele lumii; mi-e de-ajuns împărăţia
cerurilor.
— Nu ţi-e de-ajuns, te înşeli, prietene, nu ţi-e de-ajuns; dar nu îndrăzneşti să
priveşti înăuntrul tău, între rărunchi şi în inima ta, să mă vezi… De ce mă
priveşti chiorâş şi mintea ta mă pizmuieşte? Crezi că sunt ispită şi am venit
trimis de cel Viclean, să te amăgesc? Pustnic fără minte, ce putere poate să aibă
ispita care vine din afară? Cetatea numai dinăuntru este cucerită; sunt cel mai
adânc glas al măruntaielor tale, sunt leul dinlăuntrul tău, şi te-ai înfăşurat în piele
de miel, să prindă curaj oamenii să se apropie de tine, ca să-i mănânci.
Aminteşte-ţi, de când erai copil mic, o vrăjitoare caldeeană a privit în palma
mâinii tale; „văd stele multe“, a spus, „cruci multe, vei ajunge rege“; ce te faci c-
ai uitat? zi şi noapte ţi-aminteşti de asta; ridică-te, fiu al lui David, să intri în
regatul tău!
Iisus, cu capul plecat, asculta; încet-încet cunoştea glasul, încet-încet îşi
amintea că-l auzea uneori în visele lui şi o dată când l-a bătut Iuda, copil fiind, şi
o altă dată, când şi-a părăsit casa şi umbla zile şi nopţi prin ţarini şi l-a strâns
foamea şi s-a întors ruşinat acasă, stăteau cei doi fraţi ai lui, Simos şchiopul şi
Iacov credinciosul, în prag şi-l huiduiau; atunci, într-adevăr, a auzit înăuntrul său
leul care răgea…Şi chiar deunăzi, când căra crucea să fie răstignit zilotul, şi
trecea prin mulţimea tulburată şi toţi îl priveau cu scârbă şi-şi băteau joc de el, s-
a scuturat iarăşi înăuntrul său leul, cu atâta putere, încât l-a aruncat jos.
Iar astă-seară în pustietatea aceasta adâncă la miezul nopţii, iată-l, a ieşit şi a
stat înaintea lui leul din el care răgea; se răsfăţa deasupra lui, dispărea, apărea
din nou, ca şi cum ar fi intrat şi-ar fi ieşit din el şi-l lovea mângâietor cu coada
lui şi se juca… Iar Iisus îşi tot simţea inima înfuriindu-se. Într-adevăr, are
dreptate leul, ajunge de-acum, m-am săturat să flămânzesc, să doresc, să fac pe
smeritul, să întind şi celălalt obraz să fie pălmuit; m-am săturat să mă pun bine
cu antropofagul Dumnezeu şi să-l chem Tată; ca să-l fac, cu linguşelile mele, să
se moaie; să aud pe fraţii mei cum mă blesteamă, pe mama mea cum plânge, pe
oameni cum râd când trec, să umblu desculţ, să trec prin bazar, să văd curmalele,
mierea, vinul, femeile şi să nu pot să cumpăr; şi să am curaj numai în somn să mi
le aducă, să gust şi să îmbrăţişez vântul! M-am săturat; o să mă ridic, să-mi
încing sabia strămoşească – nu sunt fiul lui David? să intru în regatul meu! Are
dreptate leul; nu idei şi nori şi împărăţii ale cerurilor; pietre şi ţarini şi cărnuri
sunt regatul meu!
Se ridică; unde găsi puterea şi sări în sus şi începu să se încingă, să se-ncingă,
mult timp, cu o sabie nevăzută, răgi ca un leu. Se încinse; strigă: „Să mergem!“
Se întoarse, leul dispăruse; un râs zguduitor se auzi de deasupra lui şi un glas:
„Priveşte!“ Un fulger străpunse ca o sabie noaptea şi se opri; sub fulgerul
nemişcat cetăţi întărite cu turnuri, case, drumuri, pieţe, oameni; iar în jur
câmpuri şi munţi şi mare; la dreapta, Babilonul, la stânga, Ierusalimul şi
Alexandria, departe de mare, Roma. Şi se auzi iarăşi glasul: „Priveşte!“
Iisus îşi ridică ochii; un înger cu aripi galbene căzu din cer în cap; se auzi bocet
şi în cele patru regate oamenii îşi ridicară mâinile spre cer şi mâinile lor cădeau
mâncate de lepră; îşi deschideau buzele să strige: „Ajutor!“ şi buzele lor cădeau
mâncate de lepră; se umplură drumurile de mâini, nasuri şi guri.
Iar pe când întindea Iisus mâinile lui să strige lui Dumnezeu: „Milă, fie-Ţi milă
de oameni!“ Al doilea înger cu aripi dungate, cu clopoţei la picioare şi la gât,
căzu din cer în cap; şi într-o clipă, pe tot pământul, izbucniră râsete şi hohote,
leproşii alergau, îi lovise nebunia, iar ce rămăsese din trupul lor izbucnea în
râsete.
Iisus îşi astupă urechile să nu audă, tremura; şi atunci al treilea înger, cu aripi
roşii, căzu ca o stea căzătoare din cer; patru focuri se înălţară ca fântâni
arteziene, patru coloane de fum, plesniră stelele; suflă o adiere uşoară, se risipi
fumul; Iisus privi: cele patru regate, patru pumni de cenuşă.
Se auzi iarăşi glasul: „Acestea sunt regatele pe care porneşti să pui stăpânire,
nefericitule; aceştia sunt cei trei îngeri ai mei, cei iubiţi: Lepra, Nebunia, Focul;
a sosit ziua Domnului, ziua mea!“ tună glasul şi fulgerul dispăru.
Aurora îl găsi pe Iisus rostogolit de pe piatră, cu faţa afundată în nisip; va fi
plâns mult noaptea şi ochii îi erau umflaţi şi-l usturau; privi în jurul său; nu
cumva această întindere nemărginită de nisip era sufletul său? Nisipul se mişca,
prindea viaţă; se auzeau glasuri ascuţite, râsete, batjocuri, plânsete; sălbăticiuni
mici, ca nişte iepuri, ca nişte veveriţe, ca nişte dihori, săreau şi se apropiau de el;
şi toate aveau ochi roşii rubinii… „A pornit nebunia“, se gândi el, „a pornit
nebunia să mă mănânce…“ Scoase un strigăt, sălbăticiunile dispărură; şi un
arhanghel, cu o semilună atârnată de gât, cu o stea veselă între sprâncene, se
postă ca un turn înaintea lui şi-şi deschise aripile lui verzi.
— Arhanghele! murmură Iisus şi-şi puse palma la ochi să nu fie orbit.
Arhanghelul închise aripile, zâmbi:
— Nu mă cunoşti? Nu-ţi aminteşti de mine?
— Nu! nu! cine eşti? Trage-te mai departe, arhanghele, am orbit.
— Aminteşte-ţi când erai copil mic, nu puteai încă să păşeşti, ai prins uşa casei
tale, ai prins haina mamei tale, să nu cazi, şi strigai dinlăuntrul tău, strigai tare:
„Dumnezeul meu, fă-mă şi pe mine Dumnezeu! Dumnezeul meu, fă-mă şi pe
mine Dumnezeu! Dumnezeul meu, fă-mă şi pe mine Dumnezeu!“
— Nu-mi aduce în minte neruşinata hulă; îmi amintesc!
— Eu sunt glasul acela dinlăuntrul tău; eu am strigat. Eu încă strig, dar te faci
că nu mă auzi, pentru că ţi-e frică; dar, vrei nu vrei, mă vei asculta, a venit
ceasul. Înainte de-a te fi născut, eu te-am ales; dintre toţi oamenii, pe tine; lucrez
şi luminez înăuntrul tău; nu te las să scapeţi în virtuţile mici, în bucuriile mici, în
fericiri. Iată, acum, în pustiul acesta, unde te-am adus, a venit femeia, am
alungat-o; au venit regatele, le-am alungat, eu le-am alungat, eu, nu tu; pentru
lucruri viitoare mult mai mari te păstrez eu, pentru lucruri mult mai anevoioase.
— Pentru lucruri mai mari, pentru lucruri mai anevoioase?
— Ce râvneai şi strigai când erai copil? să te faci Dumnezeu; asta vei ajunge!
— Eu? Eu?
— Nu fi laş, nu geme; asta vei ajunge. Ai ajuns deja. Ce crezi că erau cuvintele
pe care le-a aruncat deasupra ta porumbelul sălbatic în Iordan?
— Spune! Spune!
— Tu eşti Fiul Meu, Fiul Meu Unul72!, iată vestea pe care ţi-a adus-o
porumbelul sălbatic; nu a fost porumbel sălbatic; a fost arhanghelul Gavriil.
Bucură-te, aşadar, Fiule, Fiule Unul al lui Dumnezeu!
Două aripi se scuturară în pieptul lui Iisus; între sprâncenele lui simţi că arde
un imens luceafăr de dimineaţă răzvrătit; un glas se înălţă înăuntrul său: „Nu
sunt om, nu sunt înger, nu sunt robul Tău; sunt Fiul Tău, Adonai; mă voi aşeza
pe tronul Tău, să judec viii şi morţii; şi voi ţine în mâna mea dreaptă, să mă joc,
o sferă, lumea; fă-mi loc să mă aşez!“
Un râs puternic se auzi în văzduh; Iisus tresări, îngerul dispăruse; scoase un
strigăt sfâşietor:
— Lucifer73!
Şi căzu cu faţa în nisip.
— La bună vedere iarăşi, se auzi un glas batjocoritor; la bună vedere, o singură
zi, repede!
— Niciodată, răcni Iisus, cu faţa vârâtă în nisip; niciodată, Satana!
— La bună vedere! se auzi din nou glasul; la acest Paşte, nefericitule!
Înălţă plânset; mari, calde picături cădeau lacrimile lui în nisip; se spăla cu
lacrimi, şi iar se spăla, se curăţa sufletul său; ceasuri multe. La chindie, suflă o
adiere răcoroasă, soarele se îndulcea, munţii îndepărtaţi se înroşiseră; se auzi
atunci o poruncă miloasă şi o mână nevăzută îl atinse pe umăr.
— Ridică-te, a sosit ziua Domnului; aleargă să duci oamenilor vestea; vin!

XVIII
Când a străbătut pustiul şi a ajuns la Marea Moartă şi s-a întors şi a intrat iarăşi
în pământul cutreierat şi în ceaţa de la răsuflările oamenilor, vântule? Nu păşea
el, de unde să găsească puterea? Două mâini nevăzute îl ţineau sus de subsuori.
Norul din văzduh care apăruse în pustiu se îndesi, se înnegri, cuprinse cerul, se
auziră tunete, căzură primele picături; se întunecă pământul, drumurile pieiră; şi
brusc se deschiseră cascadele cerului, Iisus îşi făcu pumnii căuş, îi umplu de apă,
bău; se opri; încotro s-o ia? fulgerele despicau cerul, se lumina o clipă faţa
pământului, albastră, galbenă, nespus de palidă; şi-ndată se cufundă iarăşi în
întuneric. Încotro să cadă oare Ierusalimul? Încotro Ioan Botezătorul? şi prietenii
care îl aşteptau în trestiile râului! „Dumnezeul meu“, murmură el, „luminează-
mă; fulgeră, arată-mi drumul!“ Iar îndată ce-o spuse, un fulger brăzdă drept în
faţa lui cerul, îi făcu semn Dumnezeu şi-o luă către fulger cu încredinţare.
Ploua tare; cădeau apele bărbăteşti ale cerului, se revărsau şi se uneau cu apele
femeieşti ale pământului74, râuri şi lacuri. Pământ, cer, ploaie se făceau una şi îl
hăituiau şi-l duceau către oameni. Mergea prin noroaie, se încurca în tufărişuri,
urca şi cobora gropi; la lumina unui fulger văzu deasupra lui un rodiu încărcat;
întinse mâna, rupse o rodie, se umplu pumnul său de rubine; i se răcori gâtlejul;
rupse o alta, şi alta, mâncă, binecuvântă mâna care a sădit rodiul, se întări trupul,
o luă din nou la drum. Mergea, mergea; era zi, noapte? Întuneric. Picioarele lui
se îngreunau de noroaie, parcă purta întreg pământul şi mergea; pe neaşteptate,
în lumina unui fulger zări înaintea lui, sus pe o colină, un sătuleţ mic; se
aprindeau şi se stingeau la fulgere casele lui albe ca neaua; inima lui tresări
bucuroasă; în casele acestea şedeau oameni, fraţi, dori să atingă mână de om, să
tragă-n el suflare de om, să mănânce pâine, să bea vin, să vorbească. Atâţia ani
cum râvnea singurătatea, cum umbla prin ţarini şi prin munţi, cum vorbea cu
păsările şi cu sălbăticiunile, nu dorea oamenii; iar acum, ce bucurie este aceasta
de-a atinge mână de om!
Iuţi pasul, apucă urcuşul pietros, prinse putere, acum ştia unde mergea, unde îl
scotea calea pe care i-a arătat-o Dumnezeu. Cu cât urca, norii se răreau, apăru
puţin cer, se ivi soarele la apusul său; se auziră cocoşii satului, care cântau, câinii
care lătrau, femei pe case ţipau; fum albastru urca deasupra acoperişurilor,
mirosi a lemn ars.
— Binecuvântată sămânţa omului… murmură Iisus trecând de primele case ale
satului şi auzind înăuntru vorbele oamenilor.
Pietre, ape, case străluceau; nu străluceau, râdeau; pământul care era însetat îşi
potoli setea, soarele care se pierduse se ivi din nou; potop a fost acesta, oameni
şi lighioane s-au temut, dar norii începură să se risipească, se văzu cerul albastru
ca peruzeaua, îi veni inima la loc. Ud leoarcă, fericit înainta Iisus pe ulicioare
strâmte care gâlgâiau; apăru o fetişcană, trăgea o capră albă cu ţâţe mari ca s-o
pască.
— Cum se cheamă, fata mea, satul vostru? o întrebă Iisus şi-i zâmbi.
— Betania.
— Şi la care casă pot să bat să-mi petrec noaptea? sunt străin.
— Care poartă o găseşti deschisă, intră! răspunse fata şi râse.
„Care poartă o găseşti deschisă, intră“; bun la inimă satul ăsta, iubeşte străinii,
se gândea Iisus şi înainta să găsească poarta deschisă. Acestea nu erau ulicioare,
se făcuseră râuri, pietrele cele mai mari ieşeau din apă, sărea din piatră în piatră
şi mergea. Porţile închise, peste tot negre de la ploaie; coti la primul colţ, o
poartă joasă arcuită, vopsită albastru-violet, se căsca larg deschisă; o fată
dolofană, cu bărbie groasă, cu buze cărnoase, stătea în mijlocul curţii, avea
poalele pline de boabe, azvârlea cu dărnicie şi hrănea găinile; o altă fată se
desluşea în casa slab luminată; şedea la războiul de ţesut, ţesea şi cânta încet.
Iisus se apropie, se opri în prag; îşi puse palma la inimă, salută:
— Sunt străin, spuse, galileean; mi-e foame, nu am unde să dorm şi mi-e frig;
sunt om bun, lăsaţi-mă să mă întind astă-seară în conacul vostru; am găsit
deschis şi am intrat; iertaţi-mă.
Fata se întoarse, cu pumnul încă plin de grăunţe, îl privi liniştit, de sus până
jos, zâmbi:
— Sus în capul nostru, spuse; bine-ai venit.
Ţesătoarea ieşi de la războiul de ţesut, apăru în curte; palidă şi cu oase subţiri,
cozile ei negre, răsucite de două ori în cunună pe cap, şi ochii ei mari, pufoşi,
trişti; iar la gâtul ei slab un şirag de pietre albastre, ca să n-o deoache cineva;
privi musafirul, se îmbujoră.
— Suntem singure, zise ea; fratele nostru Lazăr lipseşte; s-a dus la Iordan să se
boteze.
— Şi cu ce supără că suntem singure? făcu cealaltă; n-o să ne mănânce. Poftim
înăuntru, omule, n-o asculta; e fricoasă. O să chemăm sătenii să-ţi ţină de urât, o
să vină şi bătrânii să te întrebe cine eşti, unde mergi şi ce ne aduci; poftim,
aşadar, înăuntru în bordeiul nostru… Ce ai păţit? ţi-e frig?
— Mi-e frig şi mi-e foame şi mi-e somn, răspunse Iisus şi păşi pragul.
— Şi cei trei îşi vor găsi vindecare, făcu tânăra, nu te necăji; şi, ca să ştii, pe
mine mă cheamă Marta, iar pe sora mea Maria; şi pe tine?
— Iisus din Nazaret.
— Om bun? îl tachină Marta şi râse.
— Bun, răspunse el chibzuit; bun, pe cât pot, Marta, sora mea.
Intră în casa joasă; Maria aprinse opaiţul, îl aşeză pe poliţă, se lumină casa;
pereţii văruiţi, albi ca neaua, un foişor lung de lemn lipit de perete, cu aşternuturi
şi perne; două lăzi de lemn de chiparos împodobite, câteva scaune; într-un colţ
războiul de ţesut, în altul două vase mici pentru grâu şi ulei; şi cum intrai, în
dreapta era urciorul cu apă răcoroasă pe poliţa lui, iar alături un ştergar lung de
in atârna într-un cui de lemn; casa mirosea a lemn de chiparos şi gutui; în fund, o
vatră lată stinsă şi în jurul ei atârnate vasele de gătit mâncare.
— O să-ţi aprind focul să te usuci, stai jos, spuse Marta.
Îi puse un scaun la marginea vetrei, şi ea sări sprinten în curte, aduse un braţ de
mlădiţe de viţă-de-vie şi crengi de dafin şi două buturugi groase de măslin; se
ciuci, făcu purcoi surcelele, aprinse focul.
Iisus, aplecat, îşi prinsese capul cu amândouă mâinile şi, sprijinit pe genunchi,
privea. „Ce sfântă ceremonie este aceasta“, se gândea el, „să potriveşti lemnele,
să aprinzi focul, să fie frig şi să vină flacăra, ca o soră miloasă, să te încălzească!
Şi să intri în casă străină, înfometat, ostenit, şi să apară alte două surori
necunoscute, să te mângâie!“ Ochii lui se umplură de lacrimi.
Marta se ridică, intră în cămară, aduse pâine, măsline, miere şi un clondir de
aramă cu vin şi le puse la picioarele străinului.
— Asta e gustarea, zise ea, să ţi se deschidă pofta; acum o să aşez oala, să guşti
mâncare caldă, să-ţi revii; vei fi venind de tare departe, cred.
— De la marginea lumii, răspunse el şi se aplecă la pâine, la măsline şi la
miere cu poftă.
Ce minuni sunt acestea, ce bucurii, cum le trimite cu dărnicie Dumnezeu
oamenilor! Mânca, mânca şi binecuvânta pe Domnul.
În acest timp Maria, în picioare lângă el la poliţa pentru opaiţ, privea, tăcută,
când focul, când musafirul neaşteptat, când pe sora ei care făcuse aripi,
fermecată de bucuria de-a avea un bărbat în casa ei şi de-a-l servi.
Iisus ridică clondirul de vin, privi cele două fete:
— Marta şi Maria, surorile mele, spuse el, veţi fi auzit când a fost potopul în
vremea lui Noe, toţi oamenii erau păcătoşi, toţi au fost înecaţi; dar puţinii
virtuoşi au intrat în Corabie şi au fost izbăviţi; Maria şi Marta, vă fac vouă
jurământ: dacă va fi din nou potop şi dacă se va-ntâmpla să ţină de mine, o să vă
strig să intraţi, surorile mele, în Corabia nouă; pentru că astă-seară a venit un
necunoscut, prost îmbrăcat, un musafir desculţ şi i-aţi aprins focul şi s-a încălzit,
i-aţi dat pâine şi s-a săturat, i-aţi spus o vorbă bună şi împărăţia cerurilor a
coborât în inima lui; beau în sănătatea voastră, surorile mele, bine v-am găsit!75
Maria se apropie şi se aşeză la picioarele lui:
— Nu mă satur să te ascult, străine, spuse şi se făcuse roşie ca racul; mai
vorbeşte.
Marta aşeză oala, aşternu masa joasă, scoase apă proaspătă din fântâna din
curte; apoi trimise un copil din vecini să vestească celor trei mari fruntaşi ai
satului, dacă au, zice, plăcerea să poftească în casa ei, pentru că le-a venit un
musafir.
— Mai spune ceva, zise din nou Maria, văzând că Iisus tace.
— Ce vrei să-ţi spun, Maria? făcu Iisus şi atinse uşor cozile ei negre; bună este
tăcerea; ea le spune pe toate.
— Tăcerea n-o satură pe femeie, spuse Maria; vrea sărmana şi-o vorbă bună.
— Nici chiar vorba bună n-o satură pe femeie, şi n-o asculta, sări Marta care
punea ulei în opaiţ, ca să ţină astă-seară când vor pofti bătrânii să spună cuvinte
grele; nici vorba bună n-o satură pe femeie; ea vrea şi bărbat care să pună
piciorul şi să se cutremure casa, vrea şi-un prunc s-o sugă, să se uşureze pieptul
ei… Multe lucruri vrea femeia, Iisuse din Galileea, multe, dar de unde să le ştiţi,
voi bărbaţii!
Dădu să râdă, nu putu; avea treizeci de ani şi era nemăritată.
Tăcură; trăgeau cu urechea la focul care mistuia buturugile de măslin şi lingea
oala de lut care clocotea; tustrei priveau cu ochii pierduţi în flacără; în sfârşit,
Maria vorbi:
— În timp ce femeia şade şi ţese, de-ai şti câte-i trec prin minte! De-ai şti, ţi-ar
fi milă de femeie, Iisuse din Nazaret.
— Ştiu, răspunse Iisus zâmbind; cândva am fost şi eu femeie, în altă viaţă, şi
ţeseam.
— Şi la ce te gândeai?
— La Dumnezeu; la nimic altceva, Maria, la Dumnezeu; iar tu?
Maria nu răspunse, dar pieptul ei se umflă; Marta auzi vorba, murmura, ofta,
dar se stăpânea, nu vorbea; în cele din urmă, nu mai răbdă:
— Şi Maria şi eu, zise, şi glasul ei deodată se înăsprise, şi Maria şi eu şi toate
nemăritatele lumii se gândesc la Dumnezeu, fii liniştit; dar îl poartă pe genunchii
lor ca pe bărbat.
Iisus lăsă capul în jos, nu vorbi; Marta coborî oala, gata cina; intră în cămară să
aducă străchini de lut.
— Să-ţi dezvălui un lucru care mi-a trecut prin minte odată când ţeseam –
vorbea Maria încet, să n-o audă sora ei din cămară; mă gândeam şi eu în ziua
aceea la Dumnezeu şi am spus: „Dumnezeul meu, dacă vreodată catadicseşti să
intri în bordeiul nostru, tu vei fi stăpânul şi noi musafirele“. Iar acum…
Gâtlejul i se înecă, tăcu.
— Iar acum? făcu Iisus şi se plecă să audă.
Marta apăru cu străchinile.
— Nimic… murmură Maria şi se ridică.
— Poftiţi să mâncăm, făcu Marta; oriunde-ar fi, bătrânii sosesc pe neaşteptate,
să nu ne găsească mâncând.
Tustrei îngenuncheară, Iisus luă pâinea, o ridică în sus şi spuse rugăciunea, atât
de cald, cu atâta ardoare, că cele două surori, uimite, se întoarseră şi-l priviră; şi-
ndată ce-l priviră, se înspăimântară; faţa lui strălucea, înapoia capului său aerul
se aprinsese şi se clătina; Maria îşi întinse mâna:
— Doamne, strigă ea, tu eşti stăpânul şi noi musafirele; porunceşte!
Iisus lăsă capul în jos, să-şi ascundă tulburarea; acesta era primul ţipăt, primul
suflet care-l cunoştea.
Se sculau de la masă, în clipa în care se întuneca uşa, şi un bătrân uriaş se opri
în prag, cu barba ca un râu, cu oase groase, braţele lui găunojite şi răsucite,
pieptul păros ca al berbecului înaintaş. Ţinea un toiag arătos, mai înalt decât
statura lui, nu ca să se sprijine, ci ca să lovească şi să pună la locul lor oamenii.
— Bătrâne Melchisedec, spuseră amândouă fetele şi se închinară, bine ai venit
în bordeiul nostru.
Intră, goli pragul, apăru un altul, împovărat de ani, subţire acesta, cu cap
prelung ca de cal, ştirb; dar ochii lui mici aruncau flăcări şi nu răbdai să-i
priveşti mult timp; şarpele, se zice, în dosul ochilor lui are veninul; acesta
înapoia ochilor lui avea focul; iar înapoia focului o minte întortocheată şi
lucrătoare a răului.
Fetele se plecară şi-i spuseră bun venit, intră şi acesta, iar în urma lui apăru al
treilea bătrân, orb, scund, foarte gras; îşi întindea înainte toiagul; acesta avea
ochi şi-l călăuzea fără poticnire; era glumeţ şi bun la inimă, iar când îi judeca pe
sătenii lui nu-l lăsa inima să pedepsească pe nici unul. „Nu sunt eu Dumnezeu“,
spunea el, „cine judecă va fi judecat; împăcaţi-vă, copii, să nu-mi găsesc şi eu
beleaua în altă lume!“ Şi când plătea din punga lui, când intra el în temniţă, ca să
scape vinovatul. Unii îl numeau scrântit, alţii sfânt, iar moş Melchisedec nu voia
să-l vadă în ochii lui; dar n-avea ce să facă, că era cel mai puternic gospodar al
satului şi din neamul preoţesc al lui Aaron.
— Marta, făcu Melchisedec, şi toiagul său ajungea până la grindă, Marta, cine-
i drumeţul străin care-a pus piciorul în satul nostru?
Iisus se ridică din colţul său de la vatră, unde se ghemuise lângă foc.
— Domnia ta? făcu bătrânul şi-l cercetă de la picioare până-n creştet.
— Eu, răspunse Iisus, din Nazaret.
— Galileean? se bâlbâi al doilea bătrân, cel cu nasul veninos; nimic bun nu
poate să iasă din Nazaret, o spun Scripturile.
— Să nu-l iei la rost, moş Samuil, sări orbul; într-adevăr, palavragii sunt
galileenii, guralivi, se poartă grosolan; dar sunt oameni buni; om bun este şi
musafirul nostru din astă-seară; o înţeleg din glasul său.
Se întoarse către Iisus:
— Bine ai venit, copilul meu, spuse el.
— Eşti coropcar? întrebă Melchisedec; ce vinzi?
Bătrânii vorbeau, şi intrau pe uşa deschisă bărbaţii fruntaşi ai satului, bunii
gospodari; au aflat că a sosit un străin, îşi puseră hainele bune şi merseră să-i
spună bun venit, să vadă de unde e, ce zice şi el, să le treacă timpul; intrară,
aşadar, şi îngenuncheară drept pe pământ în spatele celor trei bătrâni.
— Nu vând nimic, spuse Iisus; am fost tâmplar în ţinutul meu; dar mi-am
părăsit lucrul, am plecat din casa mamei mele, m-am dăruit lui Dumnezeu.
— Bine ai făcut, copilul meu, spuse orbul, ai scăpat de lume; dar ai grijă,
sărmane; acum te-ai încurcat c-un diavol rău, cu Dumnezeu; cum o să scapi de
El?
Spuse şi izbucni în râs.
Bătrânul Melchisedec, cum îl auzi, se umflă de răul său; dar nu vorbi.
— Călugăr? şuieră al doilea bătrân batjocoritor; levit76 şi dumneata, zilot,
profet mincinos?
— Nu, nu, bătrâne, răspunse Iisus întristându-se. Nu, nu.
— Ce, aşadar?
În ceasul acela intrau femeile împodobite, să vadă străinul; să le vadă şi
străinul. Era bătrân? tânăr? frumos? ce vindea? Nu cumva era vreun mire pentru
frumoasele fete bătrâne, Marta şi Maria? E vremea de-acum să le îmbrăţişeze
bărbaţi, o să se smintească sărmanele; să ne ducem să vedem. Se grăbiră, veniră,
se rânduiră în spatele bărbaţilor, în picioare.
— Ce, aşadar? întrebă din nou bătrânul veninos.
Iisus întinse palmele la foc; pe neaşteptate îl prinsese frigul; veşmintele lui
erau încă ude, scoteau aburi; mult timp tăcu. „Bună e clipa aceasta“, se gândi el,
„să vorbesc; să dezvălui cuvântul pe care mi l-a încredinţat Dumnezeu acestor
bărbaţi şi femeilor, care se pierd în griji zadarnice, să-l trezesc pe Dumnezeu
care doarme înăuntrul lor. Ce vând? împărăţia cerurilor, o să le răspund,
mântuirea sufletului, viaţa veşnică; să dea ce au şi ce nu au să cumpere acest
Mărgăritar Mare.“ Aruncă o privire iute, privi, sub lumina opaiţului şi în
strălucirea aruncată de foc, feţele din jurul său, răpitoare, foarte şirete, tăbăcite
de grijile umile care rod oamenii, zbârcite de teamă. Îi fu milă de ele; dădu să se
ridice să vorbească; dar astă-seară era foarte ostenit, de multe nopţi nu se mai
întinsese sub acoperiş de om, să-şi odihnească pe o pernă capul; picotea, se
rezemă de peretele afumat al vetrei şi închise ochii.
— E obosit, îndrăzni atunci să spună Maria şi privi rugător pe bătrâni; e obosit,
domnii mei, nu-l chinuiţi…
— Drepte! mormăi Melchisedec, se sprijini în toiagul său şi dădu să se ridice
să plece; drepte sunt cele ce spui, Maria; îi vorbim ca şi cum l-am judeca; uităm
– se întoarse către al doilea bătrân – uiţi, moş Samuil, că deseori coboară îngerii
pe pământ, îmbrăcaţi ca oamenii sărmani, c-un veşmânt umil, desculţi, fără
toiag, fără traistă, ca şi acesta; bine este, aşadar, să avem minte să ne purtăm cu
străinul ca şi cum ar fi înger; asta spune cuminţenia.
— Asta spune şi sminteala, sări orbul hohotind de râs, asta zic şi eu; şi nu
numai pe străin să-l luăm drept înger, ci şi pe fiecare om, uite, şi pe moş Samuil
chiar!
Îşi ieşi din fire veninosul, dădu să deschidă gura, dar se răzgândi; „e bogat
orbul“, se gândi el, „într-o zi poate am nevoie de el; să fac pe surdul; asta spune
cuminţenia“.
Strălucirea dulce aruncată de lumină cădea pe părul şi pe faţa obosită şi pe
pieptul desfăcut al lui Iisus şi arunca sclipiri albastre pe barba lui creaţă neagră
pana-corbului.
— E plăcut, vorbeau în taină femeile între ele, chiar dacă-i sărac; ai văzut ochii
lui; nu am văzut ochi mai dulci în viaţa mea; nici ai bărbatului meu când mă ţine
în braţe.
— Eu nu am văzut mai sălbatici, sări o alta; teamă şi groază; îţi vine să
părăseşti totul şi să iei calea munţilor.
— Şi ai văzut, bre, că-l mânca din ochi Marta? o să se scrântească sărmana
astă-seară.
— Dar el la Maria trăgea cu coada ochiului, spuse o alta; o să se-ncaiere cele
două surori, să nu-mi zici mie pe nume; suntem vecine, o s-auzi strigătele lor.
— Să mergem! porunci bătrânul Melchisedec; degeaba ne-am ostenit şi-am
venit, picoteşte musafirul; ridicaţi-vă, bătrâni, să mergem!
Îşi întinse toiagul să dea la o parte bărbaţii şi femeile să treacă.
Dar în clipa în care sosea la prag, se auziră paşi grăbiţi în curte, un om palid,
fără vlagă, se repezi înăuntru şi se grămădi înaintea focului; cele două surori
căzură asupra lui înspăimântate şi îl îmbrăţişară.
— Frate, strigau, ce-ai păţit? cine te hăituieşte?
Primul fruntaş al satului se opri brusc; atinse pe noul venit cu toiagul său:
— Lazăre, zise, fiu al lui Manaheim, dacă aduci vreo veste rea, să plece
femeile, să rămână bărbaţii s-o ascultăm.
— Regele l-a prins pe Ioan Botezătorul şi i-a tăiat capul! strigă Lazăr dintr-o
suflare.
Se ridică, tremura; măslină putredă, gălbejit, cu obrajii atârnaţi ca nişte
tărtăcuţe; iar ochii lui de un verde şters străluceau înaintea focului ca ai unei
pisici sălbatice.
— Nu ne-am pierdut seara, făcu orbul mulţumit; de dimineaţă când ne-am
trezit, până în ceasul acesta când mergem să dormim, ceva a devenit sfârşit al
tuturor, lumea s-a clătinat; să ne aşezăm pe scaune, aşadar, să ascultăm; îmi plac
veştile noi, fie ele şi rele.
Se aplecă spre Lazăr:
— Spune, te rog, voinice; când şi cum şi de ce s-a întâmplat răul; toate să le
spui, la rândul lor, nu te grăbi; să ne treacă timpul; trage-ţi răsuflarea, ascultăm.
Iisus sărise în sus, privea pe Lazăr şi buzele-i tremurau; acest semn nou i-l
trimitea Dumnezeu, a plecat din lume Înainte-mergătorul, nu mai era nevoie de
el, a pregătit calea, şi-a sfârşit datoria, a plecat… „A venit ceasul meu… a venit
ceasul meu…“, se gândi Iisus, înfiorându-se, dar tăcea şi avea ochii pironiţi pe
buzele palide-verzui ale lui Lazăr.
— L-a omorât? răcni bătrânul Melchisedec şi-şi lovi cu mânie toiagul în
pământ; unde-am ajuns! nelegiuitul să omoare pe cel sfânt, desfrânatul pe
pustnic! A sosit sfârşitul veacului.
Pe femei le prinse groaza, începură să ţipe; orbului i se făcu milă de ele:
— Cam multe spui, moş Melchisedec, zise el; lumea stă bine pe picioarele ei,
nu vă temeţi, măi femeilor!
— A fost tăiat gâtul lumii, s-a stins glasul pustnicului, cine va mai striga lui
Dumnezeu pentru noi păcătoşii? plânse încet Lazăr şi ochii îi curgeau; lumea a
rămas orfană.
— Nu trebuie să ridici capul împotriva puterii, şuieră al doilea bătrân; la ce fac
cei puternici, închide ochii, nu vezi; vede Dumnezeu, nu te amesteca; bine i-a
făcut!
— Robi aşadar? răcni Melchisedec; dar de ce, spune-mi, i-a dat Dumnezeu
omului cap? ca să-l ridice împotriva tiranilor; asta zic eu!
— Bătrâni, tăceţi ca să auzim cum s-a întâmplat răul! făcu orbul înfuriat; spune
tu, Lazăre, copilul meu!
— Mă duceam să mă botez şi eu, poate-mi găsesc sănătatea, începu Lazăr; în
ultima vreme, ştii, nu m-am simţit bine, mi-era mai rău, aveam ameţeli, ochii mi
s-au umflat; şi rărunchii mei…
— Bine, bine, le ştim, îl întrerupse orbul; mai departe!
— Am ajuns la Iordan, sub puntea unde se strânge lumea şi se botează; am
auzit strigăte şi plânsete, am zis nu-i nimic, îşi vor fi mărturisind oamenii
păcatele lor şi plâng; am înaintat încă, ajung, şi ce să văd? bărbaţi şi femei căzuţi
în mâlul râului, cu faţa în jos, şi se jeleau… Întreb: „Ce se-ntâmplă, fraţilor, de
ce plângeţi?“ „L-au omorât pe profet!“ „Cine?“ „Mârşavul, nelegiuitul Irod!“
„Cum? Când?“ „Se îmbătase, a jucat înaintea lui goală neruşinata lui fiică
vitregă, Salomeea, s-a zăpăcit desfrânatul de frumuseţea ei. «Ce vrei să-ţi dau?»
i-a zis şi a aşezat-o pe genunchii lui; «jumătate din regatul meu?» «Nu», a zis ea.
«Ce vrei, aşadar?» «Capul lui Ioan Botezătorul» «Ia-l!» a răspuns el şi i l-a adus
pe o tipsie de argint.“
Lazăr încetă să vorbească, se grămădi iarăşi jos; toţi tăceau; ţiui opaiţul,
tremură să se stingă; Marta se ridică, îl umplu de ulei, dădu pe dinafară.
— Acesta este sfârşitul veacului… spuse din nou bătrânul Melchisedec,
înşfăcându-şi barba, după multă tăcere.
În tot acest timp cântări în el lumea, îşi aduse aminte de nelegiuirile, de faptele
ruşinoase, din Ierusalim veneau din când în când veştile: idolatrii pângăresc
Templul sfânt, preoţii înjunghie în fiecare dimineaţă ca jertfă un taur şi doi miei,
nu Dumnezeului lui Israel, ci blestematului împărat fără Dumnezeu al Romei;
cei bogaţi îşi deschid uşile dimineaţa, văd dincolo de prag oameni care au murit
de foame, îşi ridică veşmintele de mătase, trec peste cadavre şi se duc în
porticuri, în jurul templului, să se plimbe… Le cântări pe toate în mintea lui
bătrânul Melchisedec şi luă o hotărâre: a sosit sfârşitul veacului. Se întoarse
către Iisus:
— Ce spui şi dumneata? îl întrebă.
— Vin din pustiu, răspunse el şi glasul său devenise pe neaşteptate foarte
adânc şi toţi se întoarseră şi-l priviră; vin din pustiu şi am văzut trei îngeri – au
pornit deja din cer să se năpustească asupra pământului, i-am văzut cu ochii mei,
s-au arătat la marginea cerului, vin! Primul e Lepra, al doilea Nebunia, al treilea,
cel mai milos, Focul. Şi am auzit glas: „Fiu al Tâmplarului, lucrează o Corabie,
pune înăuntru câţi virtuoşi găseşti; repede! A sosit ziua Domnului, ziua mea;
vin!“
Cei trei bătrâni scoaseră un strigăt; bărbaţii se ridicară de jos, unde erau
aşezaţi, cu picioarele încrucişate, şi îşi loveau fălcile; iar femeile, năucite, se
întoarseră toate deodată către uşă, să plece; Maria şi Marta veniră şi stătură
alături de Iisus, ca şi cum i-ar fi cerut ocrotire; nu se jurase că le ia în Corabie? a
venit ceasul.
Bătrânul Melchisedec îşi şterse năduşeala care-i şiroia de pe tâmplele albe:
— Adevăr spune străinul acesta, strigă el, adevăr! Ascultaţi, fraţilor, minunea:
astăzi de dimineaţă când m-am sculat, am desfăşurat, precum obişnuiesc,
Sfintele Scripturi şi am căzut pe cuvintele profetului Ioil: „Trâmbiţaţi din
trâmbiţa Sionului, să răsune muntele sfânt; toţi care sălăşluiţi pe pământ,
cutremuraţi-vă; pentru că vine ziua Domnului, cu întuneric şi nori; înaintea Lui
focul, în urma Lui focul; ca nişte cai, iată, vin în fugă la vale, ca nişte care de
război, iată, răsună peste pietre; iar pe culmile munţilor flăcările trosnesc, ca
nişte unde se varsă şi mistuie trestiile… Aşa e ziua Domnului!“77 Am citit
înfricoşătoarea veste de două, trei ori şi am început, în mjlocul curţii, s-o cânt,
desculţ; iar apoi am căzut cu faţa la pământ şi strigam: „Doamne, dacă e să vii
repede, trimite-mi semn; să mă pregătesc, să miluiesc săracii, să deschid
cămările, să-mi plătesc păcatele… Trimite-mi un fulger, un glas, un om, să mi-o
spună să am timp!“
Se întoarse către Iisus:
— Tu eşti semnul, zise el; Dumnezeu te trimite; o să am timp? n-o să am timp?
când se va deschide cerul, copilul meu?
— Fiecare clipă care trece, bătrâne, răspunse Iisus, este un cer gata să se
deschidă; în orice clipă Lepra, Nebunia, Focul fac câte un pas şi înaintează;
aripile lor mi-ating deja părul.
Lazăr holbase ochii lui de un verde şters şi privea pe Iisus; făcu un pas
împleticindu-se.
— Nu cumva dumneata eşti Iisus din Nazaret? întrebă el; se spune că în clipa
în care gealatul apuca securea să ia capul Botezătorului, profetul a întins mâna
lui către pustiu şi a strigat: „Iisuse Nazarinene, părăseşte pustiul, vino la oameni;
vino, să nu rămână lumea singură!“ Dacă eşti domnia ta Iisus din Nazaret,
binecuvântat e pământul pe care calci; casa mea s-a sfinţit, m-am botezat, m-am
însănătoşit; cad şi mă închin la picioarele tale! spuse el şi căzu să sărute
picioarele numai răni ale lui Iisus.
Dar răufăcătorul moş Samuil îşi reveni repede; o clipă mintea lui se zăpăci, dar
se întări din nou repede pe picioarele sale: „Ce râvneşte inima ta“, se gândi el,
„găseşti la profeţi; într-un pomelnic Domnul se înfurie pe poporul Său, îşi ridică
pumnul, să-l zdrobească; alături, în alt pomelnic, miere şi lapte. După cheful pe
care-l avem de dimineaţă, găsim şi profeţia care ni se potriveşte; aşadar, să nu ne
stricăm buna plăcere…“ Clătină capul său de cal şi râse pe-nfundate, adânc, în
barba şi mustaţa lui; dar nu deschise gura să vorbească; n-are decât să se teamă
poporul, bine îi face, dacă n-ar fi şi teama – săracii sunt mai mulţi şi mai robuşti
– am fi pierduţi!
Aşadar, tăcea şi privea cu dispreţ pe Lazăr care săruta picioarele musafirului şi-
i vorbea:
— Dacă galileenii, cei pe care i-am cunoscut la Iordan, îi spunea el, sunt
ucenicii tăi, rabi, mi-au dat o poruncă, dacă se-ntâmplă să te-ntâlnesc: Vor pleca,
cică, şi te vor aştepta în Ierusalim, la poarta lui David, la taverna lui Simon din
Cirene. S-au înspăimântat, vezi, de uciderea Profetului şi pleacă să se ascundă; a
început prigoana.
În acest timp femeile trăgeau de bărbaţii lor să plece; bine au înţeles ele, are
ochi de viperă străinul ăsta; te priveşte şi mintea ţi-o ia razna; îţi vorbeşte şi
lumea se prăbuşeşte; hai să plecăm!
Orbului i se făcu iarăşi milă de oameni.
— Curaj, copii, strigă el, mari lucruri aud, dar nu vă temeţi; toate se vor aşeza
cu blândeţe, o să vedeţi; lumea este tare, bine-ntemeiată, cât timp va dura
Dumnezeu, va dura şi ea. Nu-i ascultaţi pe clarvăzători, ascultaţi-mă pe mine; eu
sunt orb, de aceea văd mai bine decât voi toţi: Nemuritor e neamul lui Israel, a
încheiat legământ cu Dumnezeu, şi-a pus Dumnezeu pecetea Lui, ne-a făcut dar
întreg pământul. Nu vă temeţi, aşadar, se apropie miezul nopţii, să mergem să
dormim! zise şi îşi puse înainte toiagul, pornind drept spre uşă.
Cei trei bătrâni o luară înainte, urmau bărbaţii, în urmă femeile – se goli casa.
Cele două surori aşternură musafirului în foişorul de lemn să doarmă; Maria
scoase din lada ei cearşafuri de in şi mătase, zestrea ei de mireasă; aduse şi
Marta plapuma ei pufoasă de satin, pe care o ţine neatinsă de atâţia ani în lada ei
şi aşteaptă îndelung dorita noapte în care o va pune peste ea împreună cu
bărbatul ei; aduse şi ierburi mirositoare, busuioc şi izmă, şi-i burduşi perna cu
ele.
— O să dormi astă-seară ca un mire, zise Marta şi oftă.
Oftă şi Maria, dar nu vorbi. „Dumnezeul meu“, zise-n mintea ei, „nu mă
asculta, bună este lumea, chiar dacă oftez; bună, numai de singurătate mă tem;
iar musafirul acesta tare îmi place.“
Cele două surori intrară în cămăruţă, se întinseră în aşternutul lor uscat; cei doi
bărbaţi în foişorul de lemn, fiecare la un capăt, iar tălpile lor se atingeau. Lazăr
era fericit; ce văzduh este acesta, ce sfinţenie, ce fericire în întreaga casă!
Răsufla liniştit, adânc, îşi sprijinea uşor tălpile de sfintele tălpi şi simţea că urcă
şi că se răspândeşte în tot trupul său o putere tainică, o siguranţă dumnezeiască şi
nu-l mai dureau rărunchii, nu mai bătea răzvrătită inima lui, în pace, în fericire se
rostogolea sângele lui de la tălpi la cap şi uda trupul gălbejit, chinuit. „Acesta va
să zică botez“, se gândea el, „astă-seară m-am botezat; s-a botezat şi casa, s-au
botezat şi surorile mele; a venit râul Iordan în casa mea.“
Dar cele două surori cu nici un chip să închidă un ochi! De ani nu mai dormise
bărbat străin în casa lor; călătorii trăgeau totdeauna la vreun fruntaş, cum să se-
njosească ei în bordeiul lor care era retras şi umil, iar fratele lor era bolnăvicios
şi ciudat, nu-i plăceau prieteniile; iar astă-seară, ce neaşteptată binefacere era
aceasta! Nările lor fremătau, adulmecau văzduhul; cum s-a schimbat, cât de
plăcut miroase, nu a busuioc şi izmă, nu; mirosea a bărbat.
— L-a trimis, cică, Dumnezeu să lucreze Corabia, şi ne-a dat cuvântul său că
ne pune şi pe noi înăuntru… auzi ce-ţi spun, Maria, sau dormi?
— Nu dorm, răspunse Maria şi-şi ţinea cu mâna îndoită sânul care o durea.
— Dumnezeul meu, continuă Marta, de-ar veni repede sfârşitul lumii să intrăm
în Corabie împreună cu el; eu o să-l slujesc, nu-mi pasă, iar tu o să-i ţii de urât;
şi-o să plutească, zice, Corabia pe ape, veşnic; şi eu veşnic o să-l slujesc, iar tu
veşnic o să şezi la picioarele lui şi-o să-i ţii de urât; aşa îmi închipui eu Raiul; şi
tu, Maria?
— Şi eu, răspunse Maria şi închise ochii.
Ele vorbeau şi oftau, iar Iisus dormea adânc şi se odihnea; ca şi cum acesta n-
ar fi fost somn, ca şi cum ar fi intrat cu trup şi suflet în râul Iordan, s-ar fi răcorit,
şi-ar fi uşurat trupul de nisipul pustiului, şi-ar fi uşurat sufletul de virtuţile şi
răutăţile oamenilor, ar fi ajuns din nou feciorelnic. Şi o clipă, în somnul său, i s-a
părut că a ieşit, parcă, din râul Iordan şi-a luat o cărare verde necălcată şi-a intrat
într-o adâncă grădină înflorită şi roditoare; şi nu mai era parcă el, Iisus, fiul
Mariei din Nazaret, ci Adam cel întâi creat. Chiar acum ieşise din mâinile lui
Dumnezeu, carnea lui era încă lut proaspăt şi se întinsese pe iarba înflorită, la
soare, să se zvânte, să se închege oasele lui, faţa lui să prindă culoare, să se
strângă cele şaptezeci şi două de încheieturi ale trupului său, să poată să se ridice
să umble. Iar pe când era întins la soare şi se cocea, păsări dădeau din aripi
deasupra capului său, zburau din pom în pom, făceau ocoluri prin iarba
primăvăratică; vorbeau între ele şi ciripeau, priveau şi cercetau noua făptură
ciudată care zăcea-ntinsă pe iarbă, şi spunea fiecare părerea ei şi trecea mai
departe.
Iar el parcă ştia limba păsărilor şi se bucura să le-audă: păunul se plecă
lăudându-şi penele lui, făcea volte în sus şi-n jos, arunca priviri piezişe
năzuroase lui Adam întins pe pământ şi-i lămurea: „Am fost găină, am iubit un
înger şi m-am făcut păun; este pasăre mai frumoasă decât mine? nu este!“
Turtureaua zbura din pom în pom, ridica gâtul spre cer şi striga: „Dragoste!
Dragoste! Dragoste!“ Iar sturzul: „Eu dintre toate păsările şi pe îngheţul cel mai
mare, ciripesc şi mă încălzesc.“ Rândunica: „Dacă aş lipsi eu, pomii n-ar înflori
niciodată.“ Iar cocoşul: „Dacă aş lipsi eu niciodată nu s-ar revărsa zorii.“ Şi
ciocârlia: „Când urc dimineaţa spre cer să cânt, îmi iau rămas-bun de la copiii
mei, pentru că nu ştiu dacă o să mă mai întorc vie din cântecul meu.“
Privighetoarea: „Nu mă privi că sunt sărac îmbrăcată; am avut şi eu pene mari,
strălucitoare, dar le-am făcut cântec.“ Iar o mierlă cu cioc de ceară veni şi se
agăţă de umărul celui întâi creat, se aplecă la urechea lui, şi vorbi încet, ca şi
când i-ar fi încredinţat o mare taină: „Porţile Raiului şi ale Iadului sunt lipite;
amândouă leite, amândouă verzi; amândouă frumoase, ai grijă, Adam! Ai grijă,
Adam! Ai grijă, Adam!“
Şi-n clipa aceea, în vorba mierlei, se trezi la revărsatul zorilor.

XIX
Mari lucruri se întâmplă când Dumnezeu şi omul se unesc; Dumnezeu fără om
n-ar avea pe pământul acesta o minte să oglindească făpturile Lui destoinice şi să
cerceteze cu neruşinare şi spaimă înţeleapta Lui atotputernicie; n-ar avea pe
pământul acesta o inimă, care să simtă milă la necazurile altora şi să se
căznească să creeze virtuţi şi supărări, pe care Dumnezeu nu a vrut, sau a uitat,
ori i-a fost teamă să le plăsmuiască; însă a suflat peste om şi i-a dat puterea şi
îndrăzneala să continue creaţia.
Şi pe om iarăşi, fără Dumnezeu, aşa cum se naşte neînarmat, l-ar fi nimicit
foamea, frica şi frigul; şi dac-ar fi scăpat, s-ar fi târât, melc fără cochilie, printre
lei şi păduchi; iar dacă ar fi izbutit, prin luptă neîncetată, să stea pe picioarele lui
din spate, nu ar fi putut niciodată să scape de calda, gingaşa strângere-n braţe a
mamei lui maimuţa… se gândea Iisus, şi întâia oară simţi astăzi, atât de adânc,
cum Dumnezeu şi om e cu putinţă să se facă una.
Luase dis-de-dimineaţă drumul Ierusalimului şi atingea cu coatele lui pe
Dumnezeu în dreapta şi-n stânga, călătoreau împreună şi aveau amândoi aceeaşi
grijă: pământul s-a abătut, în loc să urce spre cer, cobora spre Iad; trebuia,
împreună, amândoi, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, să se chinuie să-l aducă
din nou pe drumul drept; de aceea se şi grăbea atât de mult Iisus, tăia calea cu
paşi mari, dorind cu foc să-şi întâlnească prietenii, să înceapă lupta. Soarele care
urca de la Marea Moartă, şi păsările, pe care le bătea lumina şi ciripeau, şi
frunzele pomilor care tremurau, şi calea albă care se desfăşura până la zidurile
Ierusalimului şi-l ducea la el, toate, toate îi strigau: „Fă repede! Fă repede!
Pierim!“ „Ştiu asta, ştiu asta“, răspundea Iisus, „ştiu asta, vin!“
Dis-de-dimineaţă, şi prietenii se strecurau lipiţi de ziduri, pe ulicioarele încă
pustii ale Ierusalimului, nu toţi împreună, împrăştiaţi doi câte doi, Petru şi
Andrei, Iacov şi Ioan, iar Iuda, singur-singurel, înaintaş; se temeau, aruncau
priviri piezişe peste tot, nu cumva-i luaseră din urmă, alergau; se zări înaintea lor
poarta fortăreţei lui David, luară prima ulicioară la stânga şi se vârâră hoţeşte în
taverna lui Simon din Cirene.
Cârciumarul ca un ghem gogonat, cu nasul roşu umflat, cu ochii roşii umflaţi,
mahmur, tocmai se ridicase din aşternutul său de paie; bea vin puţin câte puţin
până peste miezul nopţii cu clienţii lui beţivani, cânta şi se ciorovăia, întârzia
mult până să se culce, iar acum plictisit, cătrănit, curăţa tejgheaua c-un burete de
rămăşiţele petrecerii; stătea în picioare, dar nu se trezise încă; i se părea că visa
că ţinea un burete şi curăţa tejgheaua… Dar pe când se chinuia între somn şi
trezire, auzi oameni intrând în taverna lui gâfâind, se întoarse; ochii îl usturau,
gura-i era acră, barba plină de cojile seminţelor de dovleac prăjite.
— Cine sunteţi, măi blestemaţilor de Dumnezeu? zbieră răguşit; lăsaţi-mă, vă
zic. Îmi poftiţi să mâncaţi şi să beţi dis-de-dimineaţă, e? Nu sunt în apele mele,
zbughiţi-o!
În timp ce striga, se trezea şi încet-încet desluşi pe vechiul său prieten Petru şi
pe prietenii lui galileeni; se apropie, îi privi de aproape, izbucni în râs:
— Măi, ce mutre sunt astea? băgaţi-vă limbile înăuntru, să nu s-agaţe, prindeţi-
vă buricele care stau să se desfacă de frică; ptiu, să nu vă fie de deochi, galileeni
viteji!
— Pentru numele lui Dumnezeu, Simon, să nu aţâţi lumea cu strigătele tale, i-
o-ntoarse Petru şi se-ntinse să-i astupe gura. Închide uşa; regele a omorât
profetul, pe Botezătorul, n-ai început să pricepi? i-a tăiat capul şi l-a pus pe-o
tipsie…
— Bine i-a făcut; îi împuiase capul că a luat, cică, pe femeia fratelui său; ce să-
ţi spun! e rege, ce vrea aia face; şi-apoi, că vorbim aici, mi-a împuiat şi mie
capul: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă!“ Oh, frate!
— Dar o să omoare, cică, pe toţi cei botezaţi, o să-i treacă prin sabie; iar noi
ne-am botezat, ai înţeles?
— Cine v-a spus, prostovanilor, să vă botezaţi? aşa vă trebuie!
— Dar şi dumneata te-ai botezat, beţivanule, îl luă la rost Petru; nu ne-ai spus-
o tu? de ce strigi?
— Asta-i altceva, pescar hârbuit, eu nu m-am botezat – botez a fost ăsta? m-am
cufundat în apă, am făcut baie; iar ce mi-a cântat profetul mincinos mi-a intrat
pe-o ureche şi mi-a ieşit pe-ailaltă; aşa fac cei care au minte; dar voi, capete
seci… unde sunt profeţi mincinoşi şi iepuri cu patrafire, hop şi voi primii şi cei
mai buni; ei vă spun: cufundaţi-vă-n apă, voi buf, vă cufundaţi şi răciţi; să nu vă
omorâţi puricii sâmbăta, este, cică, mare păcat; nu-i omorâţi, aşadar, şi vă
omoară ei; să nu plătiţi dajdia pe cap de om, şi nu plătiţi; şi haţ vă ia capul; aşa
vă trebuie! Aşezaţi-vă acum să bem una, să vă veniţi în fire; să mă trezesc şi eu.
Două butoaie mari înnegreau un colţ al tavernei; pe unul era zugrăvit, cu
vopsea roşie, un cocoş; pe celălalt, cu vopseluri negre-cenuşii, un porc; umplu
un urcior de vin din butoiul cu cocoşul, luă şase potire, le cufundă într-un hârdău
cu apă puturoasă, să le cureţe, îl izbi mirosul vinului, se trezi.
Un orb apăru şi se opri în uşa tavernei; îşi trecu toiagul între picioare şi începu
să acordeze o lăută de demult, să tuşească sec şi să scuipe, să-şi cureţe gâtlejul.
Eliachim a fost cămilar în tinereţea lui, şi la o amiază, străbătând pustiul, a văzut
sub un curmal o femeie spălându-se goală într-o groapă mică de apă; neruşinatul,
în loc să-ntoarcă faţa în altă parte, îşi pironi ochii pe frumoasa beduină; rea
soarta lui, căci bărbatul, ciucit în dosul unei stânci, aprinsese focul să gătească de
mâncare; văzu cămilarul care se apropia tot mai mult şi mânca din ochi
goliciunea femeii lui, se repezi, luă doi cărbuni aprinşi şi-i stinse în ochii
cămilarului… Din ziua aceea nefericitul Eliachim s-a dăruit psalmului şi
cântecului; umblă prin taverne şi prin casele din Ierusalim cu lăuta lui, şi când
slăveşte în psalmi bunătatea lui Dumnezeu, când cântă goliciunea femeii, îi dau
o bucată de pâine uscată, o mână de curmale, două măsline, şi merge mai
departe.
Îşi acordă lăuta, îşi drese glasul, săltă gâtul şi începu să cânte cu voce
tremurată psalmul drag: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după
mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…“78 În clipa aceea venea
cârciumarul cu urciorul de vin şi potirele de vin; auzi psalmodia, îşi ieşi din fire:
— Ajunge! ajunge! zbieră el; mi-ai împuiat şi tu capul; mereu aceeaşi cântare:
„Miluieşte-mă… Miluieşte-mă…“ să piei. Eu am păcătuit, mă? eu am ridicat
ochii să văd femeile altora în ceasul când se spală? Dumnezeu ne-a dat ochii ca
să nu vedem, încă n-ai înţeles asta? aşadar, bine ţi-a făcut; haide, mergi mai
departe. „Miluieşte-mă, Dumnezeule… Miluieşte-mă, Dumnezeule…“, cânta cu
glas tremurat cârciumarul înfuriat; s-a uitat dulce David la femeile altora, s-a
uitat şi chiorul ăsta, şi ne-am găsit noi beleaua… Oh, frate!
Umplu acum potirele de vin, băură, îl umplu din nou pe-al său, bău.
— Acum mă duc să vă pun la cuptor un căpşor de miel, întâi o gustare; să
mănânce mama şi copilului să nu-i dea!
Spuse, şi sprinten sări în curte, unde născocise el singur un cuptoraş, aduse
crengi şi corzi de viţă-de-vie, îl aprinse, vârî înăuntru tipsia cu capul de miel şi
se întoarse înapoi la ceata sa; murea după vin şi după taifas.
Dar prietenii lui n-aveau chef; înghesuiţi în foc, îşi aţintiseră ochii la uşă,
stăteau pe cărbuni aprinşi, voiau să plece; schimbau cu jumătate de gură o vorbă
şi îndată amuţeau iarăşi. Iuda se ridică, se opri în uşă; îi era silă să privească pe
fricoşii ăştia care se pierduseră de spaimă; cum alergau, când au sosit de la
Iordan la Ierusalim şi-au venit, cu sufletul la gură, şi s-au vârât în taverna asta
retrasă! Iar acum, cu urechile ciulite, ca nişte iepuri de câmp, tremură şi le
sfârâie călcâiele s-o ia la drum… De-aţi pieri odată, galileeni viteji! Mulţumesc
Ţie, Dumnezeu al lui Israel, că nu m-ai făcut ca mutrele lor; eu m-am născut în
pustiu şi nu sunt făcut din ţărână moale galileeană, ci din granit beduinic. Iar voi
toţi, care îl răsfăţaţi, şi dă-i cu jurăminte şi săruturi, acum, picioare, ajutaţi-mă!
ca să vă scăpaţi pielea; însă eu omul crunt, piaza rea, cuţitarul, nu-l părăsesc, îl
voi aştepta aici, până se va întoarce din pustiul Iordanului, să văd ce aduce; şi-
atunci voi lua o hotărâre; pentru că mie nu-mi pasă de pielea mea; un singur
lucru mă arde: suferinţa lui Israel.
Auzi în tavernă ciondăneli cu glas înfundat, se întoarse.
— Eu zic să ne întoarcem în Galileea, acolo e siguranţă; amintiţi-vă de lacul
nostru, bre băieţi! spunea Petru şi ofta.
Îşi văzu barca verde cum se leagănă pe valul liniştit şi inima îi crescu; văzu
pietrişul ţărmului, leandrii, plasele încărcate de peşte, ochii i se umplură de
lacrimi.
— Hai să plecăm, bre băieţi, zise el, să mergem!
— I-am dat cuvântul nostru că-l aşteptăm aici în această tavernă; ţine de cinste
să ne păstrăm cuvântul, făcu Iacov.
— O să-i cerem cireneanului, propuse Petru, ca să le-aranjeze, să-i spună dacă
vine…
— Nu, nu! i-o-ntoarse Andrei, cum să-l lăsăm singur-singurel în această cetate
sălbatică? O să-l aşteptăm aici.
— Eu zic să ne-ntoarcem în Galileea, zise din nou Petru cu încăpăţânare.
— Fraţilor, făcu Ioan, şi prinse rugător mâinile şi umerii prietenilor, fraţilor,
gândiţi-vă la ultimele cuvinte ale Botezătorului; şi-a întins mâinile sub sabia
călăului şi-a strigat: „Iisuse Nazarinene, părăseşte pustiul, eu plec, vino la
oameni; vino, să nu rămână lumea singură!“ Adânc înţeles au cuvintele acestea,
prieteni; Dumnezeu să mă ierte dacă rostesc vreo hulă, dar…
I se tăie răsuflarea; Andrei îi prinse mâna:
— Spune, Ioane, ce lucru înfricoşător presimţi şi nu îndrăzneşti să-l
mărturiseşti?
— …dar dacă învăţătorul nostru e… se bâlbâi.
— Cine?
Încet, istovit, plin de groază, se auzi glasul lui Ioan:
— Mesia!
Tresăriră toţi. Mesia?! De-atâta timp cu el şi să nu le vină-n minte! Îl luau la
început drept un om bun, drept un sfânt care aduce dragostea în lume; iar apoi
drept un profet, dar nu aspru ca cei de-altădată, ci vesel şi blând; el cobora
împărăţia cerurilor pe pământ, va să zică traiul bun şi dreptatea. Şi pe străbunul
Dumnezeu încăpăţânat al lui Israel, pe Iehova, l-a chemat Tată, şi îndată ce l-a
chemat Tată, acesta s-a-ndulcit, şi toţi ne-am făcut copii ai Lui… Iar acum ce-
nseamnă acest cuvânt care-a scăpat de pe buzele lui Ioan – Mesia! Va să zică:
sabie a lui David, atotstăpânirea lui Israel, război! Şi ei, Ucenicii, primii care l-au
urmat, mari dregători, tetrarhi şi patriarhi în jurul tronului său! Cum are
Dumnezeu în cer de jur împrejurul Său îngerii şi arhanghelii? La fel şi ei
căpetenii ale poporului şi patriarhi pe pământ! Ochii lui străluciră:
— Îmi iau înapoi vorba, băieţi, făcu Petru şi se roşi ca racul; eu n-o să-l
părăsesc niciodată!
— Nici eu! – Nici eu! – Nici eu!
Iuda scuipă cu furie, lovi cu pumnul în uşorul uşii.
— Mă vitejilor, le strigă el; câtă vreme l-aţi socotit neputincios, „ducă-se unde
s-o duce“; iar acum că aţi mirosit măreţii, „eu n-o să-l părăsesc niciodată!“. Mă,
toţi o să-l părăsiţi încremenit într-o zi, şi să mă ţineţi minte, iar eu n-o să-l trădez
– Simon din Cirene, eşti martor!
Iar cârciumarul, care-i asculta şi râdea pe sub mustăţile lui pleoştite, îi făcu din
ochi lui Iuda:
— Măi, mutrelor, zise el, şi vor să izbăvească lumea!
Dar nările lui prinseră mirosul din cuptor:
— Se arde căpşorul! scoase el un strigăt, făcu un salt şi se pomeni în curte.
Prietenii se priveau unul pe celălalt zăpăciţi:
— Aşadar, de-aceea Botezătorul, cum l-a văzut, a-nţepenit! făcu Petru,
lovindu-se peste frunte.
Prinseră avânt, li se încinseră minţile.
— Şi aţi văzut porumbelul deasupra capului său, în ceasul când se boteza?
— N-a fost porumbel, a fost fulger.
— Nu, nu, porumbel, şi gângurea.
— Nu gângurea, vorbea; l-am auzit eu cu urechile mele; şi spunea: „Sfânt!
Sfânt! Sfânt!“
— A fost Sfântul Duh! făcu Petru şi ochii i se umplură de aripi de aur; Sfântul
Duh a coborât din cer, şi toţi am înlemnit, nu v-amintiţi? Eu am vrut să mişc
piciorul să mă apropii, dar înţepenise, de unde să-l mişc. Am dat să strig, buzele
nu mi se mai întâlneau; vântul s-a oprit, trestiile, râul, oamenii, păsările, toate,
toate au înmărmurit de groaza lor, şi numai mâna Botezătorului se mişca încet-
încet şi boteza…
— Nimic n-am văzut, nimic n-am auzit! făcu Iuda înfuriat, ochii voştri,
urechile voastre s-au îmbătat.
— Nu ai văzut, barbă-roşcată, pentru că nu ai vrut să vezi! îl luă la rost Petru.
— Iar domnia ta, barbă de papură, ai văzut, pentru că ai vrut să vezi. Duh Sfânt
ai poftit să vezi şi Duh Sfânt ai văzut; şi-acum poftim, faci şi minţile astea
uşurele să-l vadă, şi-i iei de grumazul tău!
Iacov până acum asculta, nu vorbea; îşi rodea unghiile şi tăcea; dar nu se mai
stăpâni:
— Ia opriţi-vă, bre băieţi, zise, să nu luăm foc precum iasca; haideţi; să gândim
treaba bine; ziceţi într-adevăr că chiar a spus cuvintele acestea Botezătorul
înainte de-a-i lua capul? Mi se pare cam prea greu; întâi şi-ntâi, cine dintre noi a
fost acolo să le-audă? şi-apoi şi-asta: Chiar dacă Botezătorul ar fi avut aceste
cuvinte în mintea lui, iarăşi niciodată nu le-ar fi rostit; pentru că le-ar fi aflat
regele, ar fi trimis iscoade să afle cine este acest Iisus din pustiu, l-ar fi prins şi i-
ar fi tăiat şi lui capul; doi şi cu doi fac patru, cum spune şi bătrânul tată-meu;
aşadar, să nu prindă mintea noastră fumuri.
Dar Petru se mânie:
— Doi şi cu doi fac paisprezece, zic eu! şi mintea n-are decât să spună ce-o
vrea, fie-i vremea urâtă! Pune, Andrei, să bem să înecăm mintea, să vedem!
O matahală, cu obrajii zbârciţi, desculţ, înfăşurat într-un cearşaf alb, c-un şirag
de talismane la gât, se repezi în tavernă, puse palma pe piept, salută:
— Sănătate, fraţilor, strigă el; plec; mă duc la Dumnezeu; aveţi să-mi daţi vreo
poruncă?
Şi fără să aştepte răspuns, plecă în fugă şi intră în casa de-alături.
În timpul acela apărea cârciumarul cu tipsia, şi lumea mirosi plăcut; ochi pe
lunganul nebun:
— Drum bun, îi strigă, salutări! Altul şi-ăsta, zise şi izbucni în râsete; măi, cu-
adevărat chiar a sosit sfârşitul veacului, s-a umplut lumea de smintiţi; ăsta, cică,
a văzut pe Dumnezeu, alaltăieri noaptea, că mergea spre apa Lui; şi de-atunci de
unde să mai catadicsească să trăiască! nu mai vrea să mănânce, sunt, zice,
chemat la cer, o să mănânc acolo; aşadar, şi-a îmbrăcat cearşaful, a luat uşile la
rând, ia porunci, îşi ia rămas-bun şi se duce… Aşa păţeşte cel care se apropie
prea mult de Dumnezeu; aveţi grijă, băieţi, vă vreau tot binele, nu vă apropiaţi
prea mult de El; mă-nchin harului Său, dar de departe. Faceţi loc!
Puse în mijlocul mesei tipsia cu căpşorul aburind; buzele lui, ochii lui, urechile
lui râdeau:
— Căpşor proaspăt! strigă el; Ioan Botezătorul; poftă bună!
Lui Ioan i se făcu greaţă şi se trase înapoi; iar Andrei, care întindea mâna, o
ţinea în aer; capul, sprijinit pe tipsie, cu ochii tulburi larg deschişi, neclintiţi, îi
privea unul câte unul.
— Simon, nelegiuitule, făcu Petru, o să ne faci să ne fie scârbă, să nu ne
atingem; cum o să-i scot acum ochii care-mi plac drept gustare? o să cred că
mănânc ochii Botezătorului.
Cârciumarul izbucni în râsete:
— Nu te amărî, Petru, zise el, îi mănânc eu; dar întâi şi-ntâi, limbuţa lui, care
vestea, să mă bucur de ea: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! a sosit sfârşitul veacului!“
Dar întâi a sosit sfârşitul tău, sărmane!
Spuse, scoase cuţitul, tăie de sus limba şi-o făcu o îmbucătură; goli şi un potir
plin, îşi lăudă cele două butoaie de vin.
— Fie, bre băieţi, îmi pare rău; o să schimb vorba, să fugă din mintea voastră
căpşorul Botezătorului şi să-l puteţi mânca pe cel de miel… Aşadar, mintea
voastră se frământă cine a zugrăvit pe butoaie chilipirurile astea pe care le
lăudaţi? pasărea şi porcul? Domnia mea, cu mâinile astea, voi ce vă-nchipuiţi?
De unde să ştiţi voi, năvlegii galileeni! Să vă desluşesc eu, aşadar, să se deschidă
creieraşul vostru!
Petru privea căpşorul şi se lingea pe buze, dar nu îndrăznea încă să se întindă
să-i scoată ochii să-i mănânce; avea mereu în mintea lui pe Botezătorul; la fel
holba şi el ochii şi privea oamenii.
— Ascultaţi, aşadar, continua cârciumarul, să se deschidă, zic, creieraşul
vostru: Când Dumnezeu a terminat de făcut lumea – ce-i trebuiau Lui,
binecuvântatul, aşa belele! – şi Îşi spăla mâinile de noroi, a chemat înaintea Lui
toate cele de curând născute şi le-a întrebat lăudându-Se: „Bre păsări şi animale,
cum vi se pare lumea pe care-am născocit-o, îi găsiţi vreo meteahnă?“ Toate
prinseră îndată să ragă, să mugească, să miaune, să necheze, să behăie şi să
ciripească: „Nici una! Nici una! Nici una!“ „Aveţi binecuvântarea mea“, spuse
Dumnezeu, „nici eu, pe legea Mea, nu-i găsesc nici o meteahnă; sănătate
mâinilor mele!“ Dar luă la ochi cocoşul şi porcul care aveau capetele plecate şi
nu scoteau o suflare. „Bre porcule“, strigă Dumnezeu, „şi dumneata, cocoş
preaminunat, de ce nu vorbiţi? Nu vă place oare lumea pe care am plăsmuit-o? Îi
lipseşte ceva, adică?“ Dar aceştia, nici pâs! Îi învăţase, cică, Diavolul, care şuiera
în urechea lor: „Îi lipseşte o rădăcină joasă“, să-i spuneţi, „care face struguri, îi
storci, îi pui în butoi şi faci vin“. „De ce nu vorbiţi, bre jivine? strigă iarăşi
Dumnezeu şi ridică mâna Lui mare; şi-atunci cele două animale, Diavolul le-a
dat curajul, au ridicat capul: „Ce să-ţi spunem, Stăpâne? sănătate mâinilor Tale,
bună e lumea Ta, ptiu, să nu-i fie de deochi! dar îi lipseşte o rădăcină joasă, care
face struguri, îi storci, îi pui în butoi şi faci vin“. „Aşa, e? v-arăt eu acum,
şarlatanilor!“ făcu Dumnezeu, şi-L apucară furiile Lui; „Vin îmi
vreţi şi beţie şi certuri şi vorbe neruşinate? să fie viţa-de-vie!“79 Îşi suflecă
mânecile, luă noroi, făcu viţa-de-vie, o sădi. „Blestemul Meu să-l aibă“, spuse,
„cel care bea prea mult; să facă mintea cocoşului şi mutra porcului!“
Prietenii izbucniră în râsete, uitară de Botezătorul, se repeziră cu mutrele la
capul fript; şi primul Iuda, care desfăcuse în două ţeasta şi-şi umpluse mâna de
creier de miel. Cârciumarul, cum văzu prăduirea, se sperie; „n-o să-mi lase nici
osciorul lui“, se gândi el.
— Bre băieţi, strigă, mâncaţi şi beţi bine, dar nu uitaţi nici de fericitul Ioan
Botezătorul; oh, căpşorul său!
Rămaseră toţi cu dumicatul în mână; iar Petru care mestecase şi era gata să
înghită ochiul, şovăi; să-l înghită îi era silă, să-l scuipe îi părea rău; ce să facă?
Numai Iuda nu se sinchisea; cârciumarul umplu potirele:
— Veşnica lui pomenire; păcat de căpşoru’ lui şi de-ale voastre, bre băieţi!
— Şi de-al tău, deşteptule! făcu Petru, se scutură şi înghiţi ochiul.
— Fii liniştit, mie nu mi-e frică, răspunse cârciumarul; nu mă amestec în
treburile lui Dumnezeu şi nu-mi arde de loc să mântuiesc lumea! Sunt cârciumar,
nu sunt înger şi arhanghel, ca domnia voastră, am scăpat! spuse el şi înhăţă ce
mai rămăsese din căpşor.
Petru deschidea gura, dar i se tăie glasul; un zdrahon, cu obrazul ciupit, crunt,
se oprise brusc în uşă şi privea înăuntru; prietenii se traseră într-un colţ, iar Petru
se ascunse înapoia spetelor largi ale lui Iacov.
— Baraba! mormăi Iuda şi-ncreţi sprâncenele; intră înăuntru.
Baraba aplecă grumazul său gros, desluşi ucenicii în semiîntuneric, mutra lui
aspră râse zeflemitor:
— Bine v-am găsit, oiţele mele, zise el; am scotocit tot pământul să vă
dibuiesc.
Cârciumarul se ridică, bombănind; îi aduse cupa lui.
— Numai dumneata ne lipseai, căpitane Baraba, bombăni el.
Avea ciudă pe el, pentru că, ori de câte ori venea în taverna lui, aţâţa ceartă cu
ostaşii romani care treceau, şi-şi găsea el beleaua.
— Să nu-ncepi iarăşi cu apucăturile tale, porcule-cocoş!
— Mă, câtă vreme o să calce pângăriţii pământul lui Israel, eu nu mă dau bătut,
să-ţi iasă din minte asta; adu o gustare, mârşavule!
Cârciumarul îi împinse tipsia cu oase.
— Mănâncă, zise, dinţii tăi de câine sfărâmă oase.
Baraba îşi goli cupa dintr-o sorbitură, îşi răsuci mustăţile, se întoarse către
prieteni:
— Şi păstorul bun unde este, oiţele mele? zise el şi ochii îi scânteiară; am o
veche socoteală cu el.
— Te-ai îmbătat înainte de-a bea, îi făcu Iuda cu asprime; în multe-ncurcături
ne-au aruncat vitejiile tale pân-acum, ajunge!
— Ce ai cu el? prinse curaj Ioan; este un om sfânt, iar când păşeşte, priveşte-n
jos, să nu calce vreo furnică.
— Se teme să nu-l calce vreo furnică, vrei să spui; ăsta-i bărbat?
— A scăpat din ghearele tale pe Magdalena, să vezi cu ochii şi nu-ţi vine să
crezi! îndrăzni acum şi Iacov.
— Mi-a luat-o înainte, grohăi Baraba şi privirea i se tulbură; mi-a luat-o
înainte, o să mi-o plătească!
Dar Iuda îl înhăţă de braţ, îl luă la o parte; îi vorbea încet, grăbit, cu furie:
— Ce te-ai întors aici? de ce-ai părăsit munţii Galileii? frăţia ţi-a ales
bârlogurile acolo; aici, în Ierusalim, hotărăsc alţii.
— Nu luptăm pentru libertate? i-o-ntoarse Baraba înfuriat; aşadar, sunt slobod
să fac de capul meu; am venit să văd şi eu ce este acest Botezător, care face
semne şi minuni; nu cumva este El cel pe care-l aşteptăm? să vină de-acum, să se
pună căpetenie, să-nceapă măcelul. Dar nu l-am apucat; i-au tăiat capul;
dumneata ce zici, Iuda, căpetenia mea?
— Eu zic să te ridici şi să pleci, nu te amesteca în treburile altora.
— Să plec? eşti în toate minţile când o spui? am venit pentru Botezătorul şi
dau de fiul Tâmplarului; de câtă vreme-l hăituiesc? şi-acum, că Dumnezeu mi l-a
trimis înainte sub nas, să-l las?
— Pleacă! îi făcu Iuda poruncitor; asta-i treaba mea, nu-ntinde mâna!
— Ce scopuri ai? frăţia vrea să-l facă bucăţi, o ştii; e năimit de romani, îl
plătesc să strige împărăţia cerurilor ca să se-nşele poporul, să nu privească
pământul şi robia noastră; şi-acum, dumneata… Ce scopuri ai?
— Nici unul; e socoteala mea; pleacă!
Baraba se întoarse, aruncă o ultimă privire prietenilor, care-şi aţintiseră
urechea, să audă.
— La bună vedere, oiţele mele, le strigă cu răutate; nu scapă nimeni uşor de
Baraba, şi-o să mai vorbim! zise el, şi dispăru spre poarta lui David.
Cârciumarul îi făcu din ochi lui Petru:
— I-a dat porunci, îi spuse încet; capul frăţiei, îi spune altul; să omoare ei un
roman, să fie omorâţi zece israeliţi; zece şi cincisprezece, aveţi grijă, bre băieţi!
Se aplecă, şuieră în urechea lui Petru:
— Şi ascult-aici; să n-aveţi încredere în Iuda Iscariotul; ăştia cu barbă-
roşcată…
Dar tăcu; acum barbă-roşcată se aşeza din nou pe scaunul său.
Ioan se ridică întristat, se opri în uşă, străbătu cu privirea în sus şi-n jos,
învăţătorul nicăieri. Ziua se ridicase, drumurile se umplură de oameni; iar
dincolo de poarta lui David, pustiu, pietriş, cenuşă, nici o frunză verde; numai
stânci drepte albe, morminte în stânci; văzduhul puţea de hoituri de câini şi
cămile; Ioan se îngrozi de atâta sălbăticie; aici toate erau piatră, piatră şi mutrele
oamenilor, piatră şi inimile lor, piatră şi Dumnezeul căruia i se închină; unde e
Dumnezeu Tatăl, cel milos, pe care li-L aducea rabi! Ah, când o s-apară pe
neaşteptate iubitul învăţător, să se-ntoarcă în Galileea!
— Fraţilor, să plecăm! făcu Petru, care nu mai îndura şi se ridică; n-o să vină!
— Îl aud cum vine…, murmură Ioan cu sfială.
— Unde-L auzi, smintitule? făcu Iacov, căruia nu-i plăceau închipuirile de vis
ale fratelui său şi se grăbea de-acum şi el să regăsească lacul şi bărcile lui, unde-
L auzi? Spune-mi!
— În inima mea, răspunse fratele cel mic; întâi ea aude, întâi ea vede…
Iacov şi Petru ridicară din umeri; dar cârciumarul sări:
— Are dreptate băiatul, zise el; nu ridicaţi din umeri; am auzit că iată, ce
credeţi că era, Corabia lui Noe, cum i se zice? Inima omului! Acolo înăuntru
şade Dumnezeu cu făpturile Lui; toate, cică, se-neacă şi se duc la fund, şi numai
ea pluteşte pe ape cu povara ei; ea le ştie pe toate, da bre, nu râdeţi, ea, inima
omului!
Trompete răsunară, lumea pe drum se dădu la o parte, se înălţă vuiet; prietenii
se şfichiuiră, săriră la uşă.
Feciori frumoşi voinici, leviţi, ţineau sus o pataşcă80 brodată cu aur, iar în ea
şedea-ntins, mângâindu-şi barba, îmbrăcat în mătase, cu faţa grasă bine hrănită,
cu inele de aur, o matahală de căpetenie.
— Caiafa! făcu cârciumarul; ţapul de preot, arhiereul; prindeţi-vă nările, bre
băieţi, de la cap se-mpute peştele.
Îşi prinse nările, scuipă:
— Se duce iarăşi în grădinile lui, să mănânce, să bea, şi să se joace cu femeile
lui şi cu băieţii lui; e, măi, de-aş fi fost eu Dumnezeu! d-un fir de păr, cică,
atârnă lumea; l-aş fi tăiat, firul ăsta de păr, dar e vinul, aş fi tăiat firul, să se ducă
dracului lumea!
— Hai să plecăm, zise iarăşi Petru; aici nu stăm bine; are şi inima mea urechi
şi ochi, pleacă! îmi strigă, plecaţi, sărmanilor!
Spuse că-şi auzise inima, şi îndată ce spuse, o auzi deja, se înspăimântă, sări în
sus, luă un toiag pe care-l nimerise în colţ; săriră toţi în sus, văzură spaima lui
Petru, se înspăimântară şi ei.
— Dacă vine, Simon, îl cunoşti, să-i spui c-am pornit spre Galileea, porunci
Petru.
— Şi cine o să plătească? făcu cârciumarul neliniştit; căpşorul, vinul…
— Crezi în cealaltă viaţă, Simon din Cirene? întrebă Petru.
— Cred, desigur.
— E, îţi dau cuvântul meu, dacă vrei ţi-l dau şi scris, acolo o să te plătesc.
Cârciumarul se scărpină-n cap.
— Ce? nu crezi în cealaltă viaţă? făcu Petru cu asprime.
— Cred, măi Petru, cred; dar desigur nu chiar atât…

XX
Dar pe când vorbeau o umbră albastră căzu peste prag; toţi deodată se traseră
înapoi: Iisus stătea în prag, cu picioarele însângerate, cu veşmintele înnoroite şi
faţa de nerecunoscut. Cine era? blândul învăţător sau asprul Botezător? Părul său
cădea în cosiţe răsucite pe spate, pielea sa se arsese şi se înăsprise, obrajii i se
afundaseră şi ochii i s-au mărit, i-au prins faţa; şi-şi ţinea mâna dreaptă strânsă
cu putere. La fel, leit, pumnul Botezătorului, la fel părul său, obrajii, ochii;
Ucenicii, cu gura căscată, tăcuţi, îl priveau; nu cumva cei doi s-au unit şi s-au
făcut una?
„Ăsta l-a omorât pe Botezătorul“, se gândea Iuda şi se dădu la o parte să treacă
musafirul neliniştit, „ăsta… ăsta…“ Privea pe Iisus cum păşea pragul, cum
ţintuia cu asprime ochii asupra fiecăruia, cum îşi muşca buzele… „Pe toate, pe
toate i le-a luat“, se gândea, „i-a prădat trupul; dar sufletul? dar cuvântul aspru?
o să deschidă gura acum şi-o să vedem…“
Mult timp tăcură toţi; se schimbă aerul în tavernă, iar cârciumarul se ghemuise
într-un colţ şi privea pe Iisus cu ochii holbaţi. Iisus înainta încet, îşi muşca
buzele, vinele la tâmple i se umflaseră; şi pe neaşteptate se auzi glasul său
răguşit, aspru; prietenii se înfiorară; acesta nu era glasul său, era al
înfricoşătorului profet, al Botezătorului.
— Plecaţi?
Niciunul nu răspunse; se înghesuiseră unul înapoia celuilalt.
— Plecaţi? întrebă din nou cu mânie; spune, Petru!
— Rabi, răspunse el şi glasul său nu era sigur; rabi, Ioan a auzit în inima lui
călcătura ta şi ne-am ridicat să te întâmpinăm…
Iisus încreţi sprâncenele; o amărăciune îl cuprinse şi mânie, dar se stăpâni.
— Să mergem, spuse el şi se întoarse către uşă.
Văzu pe Iuda, care drept mai încolo îl privea cu ochii lui albaştri, duri.
— Vii şi tu, Iuda? îl întrebă.
— Nu te las eu, o ştii; până la moarte.
— Nu e de-ajuns, auzi? nu e de-ajuns; şi până dincolo de moarte; să mergem.
Cârciumarul sări de la butoaiele lui unde se înghesuise:
— Cu bine, băieţi, strigă el, fie să le descurcaţi cu bine! Drum bun, galileeni, şi
când o să intraţi cu bine-n Rai, să nu uitaţi vinul cu care v-am cinstit; şi căpşorul!
— Ai cuvântul meu, îi răspunse Petru, iar faţa lui era gravă şi amărâtă.
Îl apucase ruşinea că de teamă spusese minciuni; iar învăţătorul sigur a înţeles
asta, de-aceea s-au şi încreţit cu atâta mânie sprâncenele lui. „Petru, fricosule,
mincinosule, trădătorule!“ îl dojenea înăuntrul său pe Petru; „când o s-ajungi,
măi, şi tu om? când o să-ţi biruieşti frica? când o să încetezi să te-nvârteşti,
moară de vânt?“
Stăteau încă la intrarea tavernei şi aşteptau încotro o va lua rabi; dar el,
neclintit, ciulise urechea şi asculta, dincolo de poarta lui David, o amară melodie
monotonă de glasuri piţigăiate şi dogite; erau leproşii, care se aşternuseră în
pulberea ţărânii şi-şi întindeau mâinile ciuntite spre trecători şi cântau încet
măririle lui David şi mila lui Dumnezeu, care le-a dat lepra să plătească aici pe
pământ păcatele lor, iar în cealaltă zi, în viaţa ce va să vină, să strălucească, în
veşnicie, faţa lor, ca soarele.
Iisus se întristă; îşi întoarse faţa spre cetate; dughenele, atelierele, tavernele se
deschiseseră, drumurile se umpluseră de oameni; cum alergau, cum strigau, cum
şiroia năduşeala pe ei! Muget înfricoşător de vite, de oameni, de buciume, de
trompete, o fiară înspăimântătoare îi părea cetatea asta sfântă, o fiară bolnavă, cu
măruntaiele pline de lepră şi nebunie şi moarte.
Drumurile vuiau din ce în ce mai mult, iar oamenii alergau; la ce se grăbesc?
de ce aleargă? se gândea Iisus; unde se duc? Oftă: Toţi, toţi în Iad!
Se tulbură. Nu cumva datoria lui era să rămână aici, în cetatea asta
antropofagă, să urce pe acoperişul Templului să vestească: „Pocăiţi-vă, a sosit
ziua Domnului“? Aceşti nefericiţi, cei ce-şi dau sufletul ostenind, care urcă şi
coboară drumurile, au mai multă nevoie de-a se pocăi şi de-a fi mângâiaţi decât
pescarii liniştiţi şi plugarii Galileii. Aici să rămân să vestesc mai întâi nimicirea
pământului şi împărăţia cerurilor!
Andrei nu putu să-şi stăpânească durerea, se apropie de el:
— Rabi, zise, l-au prins pe Botezătorul, l-au omorât!
— Nu face nimic, răspunse liniştit Iisus, a apucat să-şi facă datoria; să trecem
la ale noastre, Andrei.
Văzu ochii fostului ucenic al Înainte-mergătorului umplându-i-se de lacrimi:
— Nu te amărî, Andrei, îi spuse şi-i mângâie umărul, nu a murit; mor numai
cei ce nu ajung să devină nemuritori; el a ajuns; Dumnezeu i-a dat timp.
Şi, îndată ce i-o spuse, mintea lui se lumină; într-adevăr, toate în lumea aceasta
atârnă de timp; el le coace pe toate; dacă ai timp, apuci să lucrezi înăuntrul tău
noroiul omenesc şi să-l faci duh; şi-atunci nu ţi-e frică de moarte; dacă nu ai
timp, pieri… „Dumnezeul meu“, se rugă în sinea sa Iisus, „Dumnezeul meu, dă-
mi timp… Numai asta-Ţi cer de-acum; dă-mi timp…“ Încă simţea-nlăuntrul său
mult noroi, mult om; încă se mânia, îi era frică; pizmuia; iar când îşi aducea
aminte de Magdalena, privirea i se tulbura; şi chiar ieri-seară, când privea într-
ascuns pe Maria, sora lui Lazăr…
Se roşi, se ruşină şi într-o clipită luă hotărârea: „Să plec din cetatea aceasta,
încă n-a venit ceasul meu să fiu omorât, încă nu sunt pregătit… Dumnezeul
meu“, se rugă iarăşi, „dă-mi timp; timp, nimic altceva…“ Făcu semn prietenilor:
— Prieteni de luptă, spuse, ne întoarcem în Galileea; în numele lui Dumnezeu!
Ca nişte vite care-au fost chinuite şi-au flămânzit şi-acum se-ntorc în staulul
drag, alergau prietenii spre lacul Ghenizaret. Iuda iarăşi înainte; fluiera; de ani
nu-şi mai simţise inima atât de bucuroasă; îi plăceau mult acum, după şederea-n
pustiu, faţa şi sălbăticia şi glasul învăţătorului… „L-a omorât pe Botezător“,
spunea şi repeta, „l-a luat cu el, miel şi leu s-au unit, s-au făcut una; ca fiarele de
demult, nu cumva Mesia este miel şi leu?“ Înainta şi fluiera şi aştepta; nu se
poate, într-una din nopţile astea, înainte de-a ajunge la lac, o să deschidă gura, să
vorbească; să ne spună taina, ce a făcut în pustiu şi dacă a văzut pe Dumnezeul
lui Israel; şi ce au vorbit cei doi – şi-atunci o să judec.
Trecu prima noapte; tăcut, Iisus privea stelele; în jurul său prietenii, osteniţi,
dormeau; numai ochii albaştri ai lui Iuda scânteiau în întuneric; cei doi vegheau,
unul în faţa celuilalt, şi nu vorbeau.
În zori de zi porniră din nou la drum, lăsară în urma lor stâncile Iudeii, apucară
ţarinile albe ale Samariei; pustie fântâna lui Iacov, nici o femeie nu scotea acum
apă să le potolească setea; trecură repede prin pământurile eretice, apărură
munţii dragi – Ermonul acoperit de zăpadă, încântătorul Tabor, sfântul Carmel.
Ziua se întuneca; se întinseră sub un cedru cu frunziş des, priviră soarele
pierzându-se, Ioan spuse rugăciunea de seară: „Deschide-ne uşa Ta, Doamne;
ziua coboară, soarele cade, soarele se pierde. Venim la uşa Ta, Doamne,
deschide-ne. Veşnice, Te rugăm cu lacrimi, iartă-ne. Veşnice, Te rugăm cu
lacrimi, miluieşte-ne. Veşnice, mântuieşte-ne!“
Albastru-închis văzduhul, cerul pierduse soarele, nu găsise încă stelele, cobora
pe pământ neîmpodobit. În acest semiîntuneric şovăielnic, subţiri, cu degete
lungi, mâinile lui Iisus se înălbeau, sprijinite pe pământ; încă umbla şi lucra
înăuntrul său rugăciunea de seară, auzea mâinile oamenilor cum bat
deznădăjduite, tremurătoare în uşa Domnului; iar uşa nu se deschidea. Oamenii
băteau şi strigau; ce strigau?
Închise ochii să audă limpede; păsările de zi se întorseseră la cuiburile lor,
păsările de noapte încă nu-şi deschiseseră ochii, satele oamenilor erau departe,
nu auzeai nici zarvă de oameni, nici lătrături de câini; iar prietenii murmurară
rugăciunea de seară, dar picoteau, sfintele cuvinte se afundară în ei, fără ecou.
Iar Iisus auzea înăuntrul său oamenii cum bat în uşa Domnului – inima lui. În
calda, omeneasca lui inimă băteau şi strigau:
— Deschide-ne! deschide-ne, mântuieşte-ne!
Iisus îşi înşfăcă sânul, ca şi cum ar fi bătut şi el şi ca şi cum ar fi rugat inima să
deschidă; iar pe când se căznea şi credea că era singur-singurel, simţi că cineva
în spatele lui îl privea; se întoarse; ochii reci, aprinşi ai lui Iuda erau pironiţi
asupra lui; Iisus se înfioră; neîmblânzită, mândră fiară barbă-roşcată ăsta; dintre
toţi prietenii pe acesta îl simţea mai aproape de el şi mai departe de el; nimănui
altuia, parcă, nu avea să-i dea un cuvânt, numai acestuia; îşi întinse mâna
dreaptă:
— Iuda, fratele meu, spuse, priveşte; ce ţin?
Barbă-roşcată întinse în semiîntuneric grumazul, să desluşească.
— Nimic, răspunse; nu văd nimic.
— O să vezi repede, făcu Iisus şi zâmbi.
— Împărăţia cerurilor, făcu Andrei.
— Sămânţa, făcu Ioan; îţi aminteşti, rabi, ce ne-ai spus, prima oară când ai
deschis gura şi ne-ai vorbit la lac? „A ieşit semănătorul să-şi semene sămânţa…“
— Şi tu, Petru? întrebă Iisus.
— Ce să-ţi spun, învăţătorule? Dacă întreb ochii mei, nimic; dacă întreb inima
mea, totul; între cele două bate ca un clopot mintea mea.
— Iacov?
— Nimic; nu ţii nimic, rabi, să mă ierţi.
— Priviţi! făcu Iisus şi-şi săltă cu putere braţul.
Şi-ndată ce-l ridică sus şi-l coborî cu avânt, prietenii se înspăimântară; iar Iuda
se făcu roşu ca un trandafir de bucurie, întreaga lui faţă străluci, înhăţă mâna lui
Iisus şi-o sărută:
— Rabi, îi strigă, am văzut! am văzut! ţii securea Botezătorului!
Dar se ruşină îndată, se mânie că nu putu să-şi stăpânească bucuria, se trase
iarăşi înapoi şi se rezemă de trunchiul cedrului putrezit; şi se auzi liniştită, grea,
vocea învăţătorului:
— Mi-a adus-o şi-a proptit-o de trunchiul cedrului putrezit; de-aceea s-a
născut, ca să mi-o aducă; să meargă mai departe, nu putea; am venit eu, m-am
aplecat, am luat securea; de aceea m-am născut; iar acum începe şi datoria mea:
să trântesc jos copacul putred… credeam că sunt mire şi ţineam în mână o
ramură înflorită de migdal; iar eu eram tăietor de lemne. Amintiţi-vă că
hoinăream şi jucam în Galileea şi vesteam: Pământul e frumos, pământ şi cer
sunt una, acum o să se deschidă Raiul să intrăm? Prieteni, a fost vis, ne-am
trezit.
— Nu este împărăţia cerurilor? strigă Petru înspăimântat.
— Este, Petru, este, dar înăuntrul nostru; împărăţia cerurilor e în noi81, afară e
împărăţia celui Viclean. Cele două împărăţii se luptă; război! război! Prima
datorie: să trântim jos, cu securea aceasta, pe Satana.
— Care Satana?
— Lumea asta din jurul nostru. Curaj, prieteni, nu v-am chemat la nuntă, ci la
război; n-am ştiut-o, să mă iertaţi; dar care dintre voi se gândeşte la femeie,
copii, ogoare, fericire, să plece! Nu e ruşine; să se ridice să-şi ia rămas-bun de la
noi în linişte şi să meargă cu bine; încă are timp.
Tăcu; îşi privi pe rând prietenii; nici unul nu se mişcă; Luceafărul se rostogoli
în dosul crengilor negre ale cedrului, ca o picătură mare de apă; păsările de
noapte îşi scuturară aripile, se treziră; o adiere răcoroasă coborî din munţi; iar pe
neaşteptate, în dulceaţa serii, Petru sări:
— Unde e părul tău, rabi, e şi capul meu, strigă el; o să lupt cu tine, până la
moarte.
— Ai rostit o vorbă mare, Petru, nu-mi place; luăm drum anevoios, Petru, ne
vor doborî oamenii, cine vrea mântuirea lui? Când s-a ridicat un profet să
izbăvească poporul şi poporul nu l-a lovit cu pietre? Luăm un drum anevoios,
ţine-ţi cu dinţii sufletul, Petru, să nu fugă; trupul e neputincios, să nu te-ncrezi în
el… Auzi? ţie-ţi vorbesc, Petru.
În ochii lui Petru ţâşniră lacrimile.
— Nu te-ncrezi în mine, rabi? murmură el; dar eu, cum mă vezi, chiar dacă nu
ai încredere în mine, într-o zi o să mor pentru tine.
Iisus întinse mâna, prinse, mângâie genunchiul lui Petru:
— Se poate!… se poate!… şopti el; iartă-mă, dragă Petru.
Se întoarse către ceilalţi:
— Ioan Botezătorul boteza cu apă, spuse, şi l-au omorât; eu o să vă botez cu
foc82, v-o spun limpede astă-seară, s-o ştiţi, când vor apăsa greu ceasurile negre
să nu veniţi la mine să vă plângeţi; înainte de-a porni, vă spun unde mergem: la
moarte; iar după moarte, la nemurire; acesta este drumul; sunteţi pregătiţi?
Prietenii înţepeniră; aspru era glasul ăsta, nu se mai juca, nu râdea; striga la
arme. Aşadar, trebuia, ca să intre în împărăţia cerurilor, să treacă prin moarte; nu
exista oare alt drum? Erau oameni simpli, săraci, lucrători cu ziua; şi neînvăţaţi;
iar lumea, bogată şi atotputernică, cum să se pună cu ea? Şi de-ar fi să vină
îngeri din cer să-i ajute! dar niciodată vreunul din ei n-a văzut înger să umble în
jurul pământului şi să ajute pe cei sărmani şi pe cei îngroziţi. Aşadar, tăceau şi
măsurau tainic în sinea lor, răsmăsurau primejdia; iar Iuda îi privea dintr-o parte
şi râdea nevinovat cu mândrie; numai el nu măsura; el intra în război, dispreţuind
moartea, nu-i păsa de trupul său, dar nici chiar de sufletul său; el avea o mare
ardoare şi bucurie să piară de dragul lui.
În sfârşit, primul deschise gura Petru:
— Rabi, o să vină îngerii din cer să ne-ajute? întrebă.
— Noi suntem îngerii lui Dumnezeu pe pământ, Petru, răspunse Iisus; alţi
îngeri nu are.
— Dar atunci o s-o scoatem la capăt numai noi singuri? dumneata ce zici,
învăţătorule? întrebă Iacov.
Iisus se ridică, îi tremurau sprâncenele:
— Plecaţi, strigă, lăsaţi-mă!
Ioan scoase un strigăt:
— Rabi, nu te las singur; cu tine până la moarte!
— Nici eu, rabi, sări şi Andrei şi îmbrăţişă genunchii lui rabi.
Două lacrimi mari se rostogoliră din ochii lui Petru; dar nu vorbi; iar Iacov lăsă
capul jos, era voinic, se ruşină.
— Şi tu, Iuda, fratele meu? întrebă Iisus, văzând pe barbă-roşcată cum îi
priveşte cu ochi sălbatici pe toţi, mut.
— Eu nu spun cuvinte, vorbi leneş el, şi nici nu plâng ca Petru; câtă vreme ţii
securea, voi fi cu tine; ai părăsit-o? te-am părăsit, nu te urmez pe tine, o ştii;
urmez securea.
— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti lui rabi aşa? făcu Petru.
Dar Iisus se bucură:
— Are dreptate Iuda, spuse el; şi eu urmez securea, prieteni!
Se întinseră toţi pe pământ, se sprijiniră de cedru; stelele se îndesiră pe cer.
— Din clipa aceasta, spuse Iisus, desfăşurăm flamura lui Dumnezeu, pornim la
război; o stea şi o cruce sunt brodate pe flamura lui Dumnezeu; să fie într-un
ceas bun!
Tăceau toţi; luaseră hotărârea, iar inima lor se îmbărbătă.
— O să vorbesc iarăşi în pilde, spuse Iisus prietenilor, care se cufundaseră de-
acum în întuneric; o pildă, cea de pe urmă, înainte de-a porni la luptă: Pământul,
aflaţi-o, este înţepenit pe şapte coloane, iar coloanele pe apă, şi apa pe nor, iar
norul pe vânt, şi vântul pe vijelie, iar vijelia pe fulger; şi fulgerul se reazemă de
picioarele lui Dumnezeu, ca securea.
— Nu înţeleg, rabi, făcu Ioan şi roşi.
— Vei înţelege când vei îmbătrâni şi vei merge şi te vei nevoi într-o insulă şi
se vor deschide cerurile deasupra ta şi va lua foc mintea ta83, Ioane, fiu al
Fulgerului! îi răspunse Iisus şi mângâie părul prietenului său iubit.
Tăcu; întâia oară văzu atât de clar ce este fulgerul lui Dumnezeu: o secure
încinsă la picioarele lui Dumnezeu, iar de securea aceasta sunt atârnate în şir
vijelia, vântul, norul, apa, pământul întreg. Ani de zile a trăit cu oamenii, ani de
zile cu Sfintele Scripturi, nimeni nu-i dezvăluise înfricoşătoarea taină; care
taină? că fulgerul este Fiul lui Dumenezeu, Mesia; el va veni să cureţe pământul.
— Fraţi de luptă, spuse, şi Petru desluşi, o clipă, în întuneric, cum din fruntea
lui se înălţară două flăcări, ca nişte coarne; fraţi de luptă, m-am dus în pustiu, o
ştiţi, să întâlnesc pe Dumnezeu; mi-era foame, mi-era sete, mă frigeam şi şedeam
încolăcit pe o piatră şi strigam pe Dumnezeu să apară. Valuri-valuri loveau
asupra mea demonii, se zdrobeau, făceau spume şi se întorceau iarăşi înapoi;
întâi demonii trupului, apoi demonii minţii şi la urmă, cei mai puternici, demonii
inimii; dar eu ţineam scut de bronz pe Dumnezeu, iar nisipul în jurul meu s-a
umplut de unghii strivite şi de dinţi şi de coarne. Şi-atunci s-a auzit un glas mare
deasupra mea: „Ridică-te; ia securea pe care ţi-a dat-o Înainte-mergătorul,
loveşte!“
— N-o să fie izbăvit nici unul? strigă Petru.
Dar Iisus nu auzi.
— Într-o clipă mâna mea s-a îngreunat, ca şi cum cineva ar fi înţepenit o
secure în pumnul meu; m-am ridicat, şi cum mă ridicam, s-a auzit iarăşi glasul:
„Fiu al Tâmplarului, potop nou izbucneşte; dar nu apă, de-acum, foc; fă o
Corabie nouă şi alege şi pune în ea sfinţii!“ A început alegerea, prieteni, Corabia
e pregătită, uşa încă deschisă; intraţi înăuntru!
Toţi se mişcară, se târâră şi se strânseră în jurul lui Iisus, ca şi cum el ar fi fost
Corabia, să intre.
— Şi s-a auzit iarăşi glasul: „Fiu al lui David, după ce flăcările se vor linişti şi
Corabia va ancora în Noul Ierusalim, urcă pe tronul tău strămoşesc, cârmuieşte
oamenii! Vechiul Pământ va fi nimicit, vechiul cer va fi nimicit; cer nou va fi
întins deasupra capetelor sfinţilor, iar stelele vor străluci de şapte ori mai mult;
de şapte ori mai mult şi ochii oamenilor“.
— Rabi, strigă iarăşi Petru, să nu murim înainte de-a vedea ziua aceasta şi de-a
ne aşeza la dreapta şi la stânga tronului tău toţi fraţii tăi de luptă!
Dar Iisus nu-l auzi; cufundat în priveliştea de foc a pustiului, continuă:
— Şi s-a auzit ulima oară deasupra capului meu glasul: „Fiu al lui Dumnezeu,
ai binecuvântarea mea!“
„Fiu al lui Dumnezeu! Fiu al lui Dumnezeu!“ strigară toţi înăuntrul lor, dar
nimeni nu îndrăzni să deschidă gura.
Acum stelele se iviră toate pe cer, astă-seară coborâră mai mult, se agăţară
între cer şi oameni.
— Iar acum, rabi, întrebă Andrei, unde o să ne aşezăm prima oară tabăra?
— Dumnezeu, răspunse Iisus, a luat lut din Nazaret şi a plăsmuit trupul ăsta al
meu; aşadar, în Nazaret am datoria să mă duc prima oară să lupt; de-acolo
trebuie să-nceapă trupul meu să se facă duh.
— Iar apoi în Capernaum, făcu Iacov, să mântuim pe părinţii noştri.
— Şi apoi în Magdala, propuse Andrei, să luăm şi pe sărmana Magdalena în
Corabie.
— Iar apoi în lumea toată! strigă Ioan întinzându-şi braţul spre Răsărit şi Apus.
Petru îi asculta şi râdea:
— Eu mă gândesc la pântecele nostru, zise el; la ce-o să mâncăm în Corabie;
aşadar, propun să luăm numai hrană vie cu noi; ce ne trebuie, la Dumnezeul
vostru, leii şi musculiţele?
Îi era foame, iar mintea şi gândul său erau la mâncare; toţi râseră.
— Nu ţi-e mintea decât la mâncare, îl dojeni Iacov; aici vorbim de mântuirea
lumii.
— Şi voi toţi, le-o-ntoarse Petru, o aveţi acolo, dar nu mărturisiţi asta; eu, ce-
mi trece prin minte o spun pe faţă, fie bun, fie rău; îmi umblă mintea, umblu şi
eu cu ea; de aceea îmi zic gurile rele moară de vânt; nu am dreptate, rabi?
Faţa lui Iisus se îndulci, zâmbi; îi veni în minte o veche poveste:
— Odată, cică, a fost un rabin, şi voia să găsească pe unul care să cânte
meşteşugit din bucium, să audă şi să vină credincioşii la sinagogă; aşadar, scoase
veste: cei care sunt buciumaşi buni, să poftească; rabinul o să-i pună la încercare
să aleagă pe cel mai bun. Au venit cinci, cei mai buni; a prins fiecare buciumul,
a buciumat; când au sfârşit, rabinul i-a luat unul câte unul şi-i întreba: „La ce te
gândeşti, copilul meu, când sufli în bucium?“ Unul spuse: „Eu mă gândesc la
Dumnezeu“; altul: „Eu la mântuirea lui Israel“; altul: „Eu la săracii care
flămânzesc…“; „Eu la orfani şi la văduve…“
Numai unul, cel mai necăjit, în spatele tuturor, în colţ, nu vorbea. „Iar tu,
copilul meu, la ce te gândeşti, când sufli în bucium?“ îl întrebă rabinul.
„Părinte,“ răspunse el roşind, „sunt sărac şi neînvăţat şi am patru fete şi nu pot să
le dau zestre, să se mărite şi ele, sărmanele; aşadar, când suflu în bucium, mă
gândesc: «Dumnezeul meu, vezi asta, eu lucrez şi mă chinui pentru Tine; trimite
şi Tu patru miri pentru fetele mele!»“ „Ai binecuvântare mea“, zise rabinul, „pe
tine te aleg!“
Iisus se întoarse către Petru, râse:
— Ai binecuvântarea mea, Petru, spuse, pe tine te aleg; ai mâncare în mintea
ta? despre mâncare vorbeşti; ai pe Dumnezeu în mintea ta? despre Dumnezeu
vorbeşti; cinstit! De aceea te şi numesc ei moară de vânt; dar eu pe tine te aleg;
eşti moara de vânt care va măcina grâul, să se facă pâine, să mănânce oamenii.
Aveau o bucată de pâine; Iisus o luă, o împărţi; căzu o îmbucătură în porţia
fiecăruia, dar o binecuvântase rabi, se săturară; după aceea se aplecă unul pe
umărul celuilalt şi adormiră.
Toate lucrurile dorm, se odihnesc şi preamăresc noaptea; şi pietrele şi apele şi
sufletele. Iar dimineaţa când prietenii se treziră, sufletul lor se făcuse uşor şi le
prinsese întregul trup; şi-l umpluse de bucurie şi siguranţă.
Porniră la drum înainte de revărsatul zorilor; văzduhul era răcoros astăzi, norii
se adunară, cerul se întomnase; cocori călători întârziaţi trecură cărând
rândunelele spre sud. Iar prietenii tăiau drumul uşori, cer şi pământ se uniseră în
inima lor, strălucea şi cea mai umilă piatră plină de Dumnezeu.
Iisus mergea înainte, singur-singurel, iar mintea lui se prinsese şi atârna de
mila lui Dumnezeu; ştia, acum a dat deja foc corăbiilor lui, nu putea să se mai
întoarcă înapoi, soarta lui merge înainte, o urmează, şi ce-a hotărât Dumnezeu se
va întâmpla. Soarta lui? Pe neaşteptate auzi iarăşi tălpile tainice, care de-atâta
vreme, nemiloase, îl urmau; ciuli urechea, ascultă; ele erau: iuţi, grele, hotărâte;
dar acum nu mergeau în urma lui, mergeau înainte şi-l călăuzeau… „Mai bine“,
se gândi, „mai bine; acum nu mai pot să pierd drumul…“
Se bucură; mări pasul; i se păru că tălpile se grăbeau, se grăbi şi el; înainta
împiedicându-se în pietre, sărind gropi, alerga: „Să mergem! să mergem!“
murmura călăuzei nevăzute şi înainta. Deodată scoase un strigăt; simţi în mâini
şi-n picioare dureri înfiorătoare, ca şi cum i-ar fi înfipt piroane; se prăbuşi pe o
piatră, năduşeala curgea de pe el, rece, şiroitoare… O clipă mintea lui se
cutremură; pământul se cufundă sub picioarele lui, se întinse o mare întunecată,
sălbatică, pustie; numai o barcă mică roşie plutea curajoasă pe ea cu pânza
umflată până sus… Iisus o privea, o privea şi zâmbea: „Aceasta este inima mea“,
murmura el, „aceasta este inima mea…“ – şi mintea lui se-ntărea iarăşi, durerile
se potoleau, iar când sosiră ucenicii lui, îl găsiră şezând liniştit pe piatră,
zâmbindu-le.
— Să mergem, băieţi, mai repede! spuse şi se ridică.

XXI
Sabatul, au să spună, este un băiat bine hrănit care se odihneşte pe genunchii
lui Dumnezeu. Împreună cu el se odihnesc şi apele, păsările nu clădesc cuiburi,
oamenii nu lucrează; se îmbracă, se împodobesc şi se duc la sinagogă să vadă pe
rabin cum desfăşoară sulul, unde este scrisă cu slove roşii şi negre Legea lui
Dumnezeu; şi să asculte pe credincioşii învăţaţi cum caută şi cum găsesc în orice
cuvânt, în orice silabă, cu mult meşteşug, voia lui Dumnezeu.
Astăzi e sabat, iar acum, iată, credincioşii lui Israel ies din sinagoga
Nazaretului şi ochii lor sunt încă înceţoşaţi de priveliştile pe care le-a înălţat
înaintea lor bătrânul rabin, Simeon. Lumina era atât de puternică în ochii lor,
încât umblau toţi ca nişte orbi, se împrăştiau în piaţa satului şi hoinăreau încet pe
sub curmalii mari, să-şi revină.
Rabinul deschisese astăzi Scripturile la întâmplare; găsi pe profetul Naum;
rezemă degetul iarăşi la întâmplare, căzu la aceste sfinte cuvinte: „Iată, s-au auzit
pe munţi picioarele Vestitorului cu vestea cea bună!“84 Le citi, le răsciti, luă
avânt bătrânul rabin:
— Este Mesia, strigă, vine; priviţi în jurul vostru, priviţi înăuntrul vostru; peste
tot sunt semne ale venirii lui: În noi e mânia, ruşinea, nădejdea; în noi e glasul:
Soseşte de-acum! Iar afară, priviţi: şade Satana pe tronul Lumii; pe un genunchi
al lui ţine şi dezmiardă trupul omului, cel putrezit; pe celălalt genunchi, sufletul
omului, cel desfrânat. Au sosit vremurile pe care le-au profeţit gurile lui
Dumnezeu, profeţii; deschideţi Scripturile, ce spun? „Când Israel va fi doborât
de pe tronul său şi picioare barbare vor călca pământurile noastre sfinte, a sosit
sfârşitul veacului!“ Ce mai spun Scripturile? Că „ultimul rege va fi destrăbălat,
nelegiuit, fără Dumnezeu; copiii lui nevrednici; iar coroana va aluneca de pe
capul lui Israel“. Destrăbălatul şi nelegiuitul rege a venit, Irod; l-am văzut eu cu
ochii mei, când m-a chemat la Ierihon să mă duc să-l însănătoşesc; ştiam ierburi
tainice, le-am luat, m-am dus; m-am dus, iar din ziua aceea nu am putut să
mănânc carne, pentru că am văzut carnea lui cum putrezeşte; nu am putut să
beau vin pentru că am văzut sângele lui plin de viermi; şi se păstrează de peste
treizeci de ani putoarea lui în nările mele… A murit, a crăpat; au venit fiii lui
nevrednici, răsuflaţi, stricăciuni; a alunecat de pe capul lor coroana regală…
Aşadar, au ieşit profeţiile, a sosit sfârşitul veacului! Glas s-a auzit la Iordan:
Vine! Glas s-a auzit înăuntrul nostru: Vine! Astăzi am deschis Scripturile, s-au
adunat slovele, au strigat: Vine! Am îmbătrânit; ochii mei s-au înceţoşat, îmi cad
dinţii, îmi damblagesc genunchii; mă bucur! Mă bucur, pentru că Dumnezeu mi-
a dat cuvântul Său: „Simeon, nu vei muri, înainte de-a vedea pe Mesia“85,
aşadar, cu cât se apropie moartea mea, se apropie şi Mesia. Curaj, fiii mei; nu
este robie, nu este Satana, nu sunt romani; este numai Mesia, şi vine. Bărbaţi,
încingeţi-vă armele, e război! Femei, aprindeţi opaiţele, vine mirele! Nu ştim
ceasul şi clipa; poate azi, poate mâine, vegheaţi! Aud pe munţii apropiaţi cum se
mişcă pietrele sub picioarele lui, vine; ieşiţi afară, poate că-l vedeţi!
Norodul a ieşit afară, s-a împrăştiat sub curmalii mari, erau prea neorânduite
cuvintele bătrânului rabin şi se căzneau să le uite, să se veştejească flacăra prea
mare, să se rânduiască iarăşi sufletul în grijile de zi cu zi… Şi pe când hoinăreau
şi tresăreau uneori că vine amiaza să se întoarcă la casele lor şi să uite, cu
taifasurile, cu certurile, cu mâncarea, cuvintele sfinte – iacătă-ţi se şi iveşte, cu
veşmintele sfâşiate, desculţ, cu faţa care strălucea ca un fulger, fiul Mariei; iar în
urma lui, cu sfială, în turmă, cei patru ucenici, şi la urmă de tot, sucit, cu
pleoape-ntunecate, Iuda cel cu barba roşcată.
Bogătanii se speriară; de unde-apărură pe neaşteptate zdrenţăroşii ăştia? Şi nu e
fiul Mariei cel care merge înainte?
— Priveşte cum calcă; întinde şi-şi zbate braţele, ca nişte aripi.
— I-a luat Dumnezeu minţile, şi se căzneşte să zboare.
— Urcă pe o piatră, face semne, o să vorbească.
— Să mergem să râdem!
Iisus, într-adevăr, se urcase pe o piatră, în mijlocul pieţei; lumea se adună în
jurul lui şi râdea; se bucurară că a venit smintitul ăsta, să uite cuvintele grele ale
rabinului; război, cică, vegheaţi, vine! De ani şi ani tună în urechile lor troparul
ăsta; s-au săturat; acum, slavă Ţie, Dumnezeule, cu fiul Mariei o să se spargă de
râs.
Iisus scutura braţele şi făcea semn să se adune toţi în jurul său; se umplu lumea
de bărbi şi mantii înfoiate şi calpace; unii mestecau curmale să-şi înşele foamea,
alţii seminţe de floarea-soarelui, iar cei mai bătrâni şi temători de Dumnezeu
deşirau lungi şiraguri de mătănii, făcute din nasturi de pânză albastră, iar în
fiecare nasture un cuvânt din Sfintele Scripturi.
Ochii lui Iisus străluceau ca fulgerul şi inima lui, înaintea unei gloate atât de
mari, n-avea nici o teamă; spuse:
— Fraţilor, deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inimile, ascultaţi cuvântul ce-
o să vi-l spun; Isaia strigă: „Duhul Domnului s-a vărsat peste mine, m-a ales pe
mine să aduc celor săraci vestea cea bună, m-a trimis pe mine să vestesc
slobozenie robilor şi lumină orbilor!“ A venit această zi profeţită, fraţilor, pe
mine m-a trimis Dumnezeul lui Israel să aduc vestea cea bună; m-a uns dincolo,
în pustiul Iudeii, de-acolo vin! mi-a încredinţat marea taină; am luat-o, am
străbătut câmpuri şi munţi – n-aţi auzit călcătura mea pe munţi? şi-am alergat
aici, în satul în care m-am născut, să vestesc întâi aici vestea înveselitoare; care
veste înveselitoare? a sosit împărăţia cerurilor!
Un bătrân cu o îndoită cocoaşă, ca a cămilei, ridică şiragul său de mătănii,
chicoti:
— Sunt vorbe-n vânt cele pe care le spui, fiu al Tâmplarului, vorbe-n vânt;
împărăţie a cerurilor, dreptate, slobozenie şi intraţi, câini, măcinaţi – ne-am
săturat de-acum! Minuni, minuni! aici te vreau; fă minuni, să te credem; altfel,
pune-i dop!
— Toate sunt minuni, bătrâne, răspunse Iisus; ce alte minuni ceri? Lasă-ţi ochii
în jos; şi celui mai umil firicel de iarbă îi stă alături un înger păzitor şi-l ajută să
crească; ridică ochii sus – ce minune e cerul înstelat! Iar dacă închizi pleoapele,
bătrâne, ce minune e lumea dinlăuntrul nostru, ce cer înstelat e inima noastră!
Îl ascultau uimiţi; se întorceau unul către altul.
— Ăsta nu e fiul Mariei? cum vorbeşte cu asemenea putere?
— Vorbeşte un demon prin gura lui; unde sunt fraţii lui să-l lege, să nu muşte
pe cineva?
— A deschis iarăşi gura, tăceţi!
— A sosit ziua Domnului, fraţilor, sunteţi pregătiţi? Puţine ceasuri vă rămân,
chemaţi săracii, împărţiţi-le bunurile voastre; de ce vă îngrijiţi de bunurile
pământului? vine focul să le ardă! Înainte de împărăţia cerurilor, împărăţia
focului; ziua Domnului, pietrele din care sunt zidite casele bogaţilor se vor ridica
să lovească pe stăpâni; banii de aur din lăzile lor vor năduşi şi va curge de pe ei
sângele şi sudoarea săracului! Se vor deschide cerurile, potop de foc, şi noua
Corabie va pluti deasupra flăcărilor; eu ţin cheia şi deschid Corabia şi aleg; fraţii
mei, nazarineni, încep de la voi, voi cei dintâi chemaţi, veniţi, intraţi înăuntru;
deja au pornit flăcările lui Dumnezeu şi coboară!
— Huideo! Huideo! a venit fiul Mariei să ne mântuiască! huidui norodul şi-l
apucară râsetele.
Unii se aplecară, îşi umplură pumnii de pietre şi aşteptau.
De la marginea pieţei apăru în fugă Filip, păstorul; auzise că au sosit prietenii
lui şi alergă; ochii lui erau umflaţi şi roşii ca racul, ca şi cum ar fi plâns mult,
obrajii i se afundaseră; în ziua în care îşi luase rămas-bun la lac de la Iisus şi
prietenii lui şi le strigase râzând: „Nu vin, am oi, unde să le las?“, tâlhari au
coborât în fugă din Liban şi i le-au răpit; nu i-a rămas decât bâta ciobănească; o
ţinea acum şi umbla, rege detronat, din sat în sat, din munte în munte şi încă îşi
căuta oile; blestema şi ameninţa, ascuţea un briceag lat şi spunea că va porni spre
Liban; dar când rămânea singur, noaptea, plângea. Acum alergă să-şi întâlnească
prietenii vechi să le spună durerea lui, să pornească toţi împreună spre Liban;
auzi râsetele şi huiduielile: „Ce se-ntâmplă acolo?“ murmură el; „de ce râd?“ Se
apropie; acum Iisus se înfuriase:
— De ce râdeţi? striga; de ce adunaţi pietre să loviţi pe Fiul Omului? De ce vă
mândriţi cu casele voastre şi livezile de măslini şi viile voastre? Cenuşă! Cenuşă!
Şi fiii şi fiicele voastre, cenuşă! Iar flăcările, tâlharii cei mari, se vor năpusti din
munţi să vă răpească oile!
„Ce tâlhari, care oi, ce sunt iarăşi aceste focuri pe care ni le cară?“ bombănea
Filip şi asculta cu bărbia proptită în bâta ciobănească.
Iisus vorbea, şi sosea mereu din vecinătăţile sărace norodul umil; auziseră că a
apărut un nou profet pentru sărăcime şi alergară; ţine, cică, într-o mână focul
cerului, să ardă pe cei bogaţi; iar în cealaltă cântarul, să împartă gloatei sărace
bunurile lor; este noul Moise, şi aduce o Lege nouă, mai dreaptă. Acum stau,
fermecaţi, şi-l ascultă; a sosit, a sosit împărăţia săracilor!
Şi pe când Iisus deschidea iarăşi gura să vorbească, patru braţe căzură asupra
lui şi-l înhăţară, îl coborâră de pe piatră, şi o funie groasă fu înfăşurată repede în
jurul său; Iisus se întoarse, erau fraţii lui, fiii lui Iosif, Simos şchiopul şi Iacov
evlaviosul.
— Acasă! Acasă, îndrăcitule! îi strigau ei şi-l trăgeau împreună cu turbare.86
— Nu am casă, lăsaţi-mă; aceasta este casa mea, aceştia sunt fraţii mei! striga
Iisus şi arăta oamenii.
— Acasă! Acasă! strigau şi bogătanii şi râdeau.
Unul ridică mâna şi aruncă piatra pe care-o ţinea; luă pielea de pe fruntea lui
Iisus, ţâşni prima picătură de sânge. Bătrânul cu două cocoaşe scotea strigăte:
— Moarte! Moarte! Este vrăjitor, aruncă descântece; cheamă focul să vină să
ne ardă, şi-o să vină!
— Moarte! Moarte! se auziră de peste tot strigăte.
Petru sări:
— Ruşine, strigă el, ce v-a făcut? este nevinovat!
Unul voinic se repezi la el:
— Eşti şi dumneata, cred, cu el, e? şi-l apucă de nodul gâtului.
— Nu! nu! zbieră Petru, nu sunt! şi se căznea să descleşteze mâna mare de la
gâtul său.
Ceilalţi trei prieteni ai lui Iisus dispăruseră; Iacov şi Andrei îşi măsurau
puterea, ochii lui Ioan se umpluseră de lacrimi; dar Iuda îşi deschise cale cu
coatele prin mulţime, desprinse de rabi pe cei doi fraţi ieşiţi din minţi, desfăşură
funia.
— Plecaţi, le strigă, o s-aveţi de-a face cu mine, valea!
— Să te duci în patria ta să dai poruncă! ţipă Simos şchiopul.
— Unde-ajung braţele mele dau poruncă, şchiopârnogule!
Se întoarse către cei patru ucenici:
— Nu vă e ruşine? le strigă el; l-aţi tăgăduit deja? Înainte, să stăm în jurul lui,
să nu-l atingă nimeni!
Cei patru se ruşinară, săriră şi săracii şi zdrenţăroşii:
— Suntem şi noi cu voi, fraţilor, strigară; să-i mâncăm!
— Sunt şi eu cu voi! se auzi un glas sălbatic; Filip învârtea bâta şi dădea la o
parte gloata să treacă; vin şi eu!
— Bine-ai venit, Filipe, îi răspunse barbă-roşcată, hai cu noi! Săraci,
nedreptăţiţi, toţi împreună!
Bogătanii, cum văzură mulţimea lor de săraci că-i înfruntă, îşi ieşiră din minţi;
a venit fiul Tâmplarului să trezească minţile sărăcimii, să dea peste cap rânduiala
lumii; aduce, cică, o Lege nouă; moarte! moarte!
Luară foc, se repeziră; unii cu ciomege, alţii cu pumnale, alţii cu pietre;
bătrânii rămâneau în urmă şi ţipau să le dea curaj; prietenii lui Iisus se puseră la
adăpost în dosul platanilor din jurul pieţei; unii se năpusteau descoperiţi. Iisus se
ivi între cei doi potrivnici, deschidea braţele, striga: „Fraţilor! Fraţilor!“ dar
nimeni nu-l asculta; acum pietrele erau aruncate cu turbare şi primii răniţi
mugeau de durere.
O femeie sări dintr-un drumeag; avea faţa înfăşurată strâns cu-o broboadă de
mătase; se vedeau numai gura pe jumătate, nasul şi ochii ei negri mari, cufundaţi
în lacrimi.
— Pentru numele lui Dumnezeu, scoase un strigăt subţire, nu-l omorâţi!
— Maria! se auziră glasuri; mama lui!
Dar bătrânii, de unde să le fie lor milă de mamă! turbaseră:
— Moarte! Moarte! urlau ei; a venit să trezească norodul, să işte răzmeriţă, să
împartă zdrenţăroşilor şi desculţilor bunurile noastre; moarte!
Acum se prinseră la trântă; cei doi fii ai lui Iosif se rostogoliseră la pământ şi
mugeau. Iacov înhăţase o piatră şi le crăpase capetele; Iuda scosese pumnalul
scurt, se oprise înaintea lui Iisus şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el; Filip îşi
amintise de oile lui, văzu negru înaintea ochilor şi trântea ca orbul bâta lui
ciobănească drept în moalele capetelor.
—Pentru numele lui Dumnezeu, se auzi iarăşi glasul Mariei, este bolnav,
bolnav! s-a smintit, fie-vă milă de el!
Dar glasul ei se pierdea; Iuda înhăţase acum pe cel mai voinic şi-i apăsa cuţitul
pe gât; dar apăru Iisus, îi ţinu braţul!
— Iuda, fratele meu, strigă el, nu sânge! nu sânge!
— Dar ce, apă? făcu barbă-roşcată înfuriat. Secure ţii, ai uitat? A venit ceasul!
Se-nfuriase şi Petru de la bătaia pe care-a mâncat-o, apucă un pietroi, îl aruncă-
n bătrâni, Maria intră în tărăboiul încăierării, se apropie de fiul ei; îl prinse de
mână:
— Copilul meu, îi zise, ce-ai păţit? cum ai ajuns în halul ăsta? Vino acasă să te
speli, să schimbi hainele, să-ţi pui sandalele; eşti rănit, fiule!
— Nu am casă, spuse el, nu am mamă; cine eşti?87
Mama izbucni în plâns, îşi înfipse unghiile în obraji şi nu mai spuse un cuvânt.
Petru aruncă pietroiul, căzu şi zdrobi piciorul bătrânului cu două cocoaşe;
acesta mugi de durere şi şontâc-şontâc se târî pe ulicioare şi porni spre casa
rabinului. În timpul acela rabinul apărea gâfâind; auzise vacarmul, sări de la
Sfintele Scripturi, unde era căzut cu faţa şi se căznea, dinlăuntrul slovelor şi
silabelor, să desprindă voia lui Dumnezeu; dar auzi vacarmul, îşi luă cârja şi
alergă să vadă ce se-ntâmplă; găsi pe drum câţiva răniţi, află totul. Dădu la o
parte norodul, ajunse la fiul Mariei.
— Ce-nseamnă astea, Iisuse? îi făcu el cu asprime; tu eşti cel care aduci
dragostea? aceasta e dragostea pe care-o aduci? nu ţi-e ruşine?
Se întoarse către norod:
— Fiii mei, întoarceţi-vă la casele voastre, spuse; este nepotul meu, bolnav,
sărmanul, bolnav de ani de zile; nu fiţi supăraţi pe el pentru ce a spus, iertaţi-l;
nu vorbeşte el, altul vorbeşte prin gura lui.
— Dumnezeu! făcu Iisus.
— Taci tu! zise rabinul şi-l atinse dojenitor cu cârja lui.
Se întoarse iarăşi către norod:
— Lăsaţi-l, copii, nu-l zgândăriţi, nu ştie ce spune; toţi, săraci şi bogaţi, toţi
suntem sămânţa lui Avraam, nu vă certaţi, este amiază de-acum, întoarceţi-vă la
casele voastre; iar pe el, sărmanul, o să-l însănătoşesc eu.
Se întoarse către Maria:
— Maria, întoarce-te la casa ta; acum venim şi noi.
Mama aruncă o ultimă privire plină de dorinţă către fiul ei, ca şi cum şi-ar fi
luat rămas-bun de la el pentru totdeauna; oftă, îşi muşcă capătul broboadei şi o
luă şi se pierdu pe uliţele strâmte.
Acum norii acoperiseră cerul; în ceasul în care oamenii se omorau, ploaia
stătea să cadă, să răcorească pământul. Se iscă un vânt, ultimele frunze din
platani şi smochini se desprindeau şi se împrăştiau pe pământ. Piaţa se golise;
Iisus se întoarse către Filip, îi întinse mâna:
— Filipe, fratele meu, spuse, bine ai venit.
— Bine te-am găsit, rabi, răspunse el şi-i strânse mâna.
Îi încredinţă toiagul păstoresc:
— Ia-l să te reazemi, spuse.
— Să mergem, fraţi de luptă, spuse Iisus; scuturaţi-vă praful de pe picioare88;
să fii sănătos, Nazaret!
— O să vă scot până la marginea satului, spuse bătrânul rabin, să nu vă atingă
nimeni.
Luă pe Iisus de mână, cei doi porniră înainte; rabinul simţea cum arde în palma
sa mâna lui Iisus.
— Nu lua, fiule, asupra ta grijile altora, spuse el; o să te mănânce.
— Eu nu am griji ale mele, părinte; să mă mănânce! răspunse Iisus.
Ajunseră la marginea Nazaretului, apărură livezile, mai încolo ogoarele. În
urmă Ucenicii se opriră deodată şi-şi spălară rănile la o fântână; cu ei erau destui
zdrenţăroşi şi schilozi; şi doi orbi; aşteptau ca noul profet să facă minunea; şi toţi
vorbeau furioşi şi bucuroşi, de parcă se-ntorceau de la o mare luptă.
Dar cei patru Ucenici înaintau tăcuţi, neliniştiţi şi se grăbeau să se apropie de
rabi, să-i mângâie; Nazaretul, patria învăţătorului, i-a huiduit şi i-a alungat, urât
începe marea bătălie! Iar dacă ne alungă şi din Cana, se gândeau ei, şi din
Capernaum şi de peste tot de la lacul Ghenizaret, ce-o să ne facem? unde-o să ne
ducem? cui o să vestim cuvântul lui Dumnezeu? De vreme ce poporul lui Israel
ne tăgăduieşte şi ne huiduieşte, la cine ne vom îndrepta? La necredincioşi?89
Priveau pe rabi, dar nimeni nu deschidea gura să-i vorbească; însă el văzu în
ochii lor teama, luă de mână pe Petru:
— Petru, puţincredinciosule, spuse, o sălbăticiune neagră, cu părul zburlit, şade
chircită în lumina ochiului tău şi tremură: Frica. Ţi-a fost frică?
— Când sunt departe de tine, rabi, mi-e frică; de-aceea m-am apropiat; de-
aceea ne-am apropiat toţi; vorbeşte-ne, să se întărească inima noastră.
Iisus zâmbi:
— Când mă aplec adânc în sufletul meu, spuse, nu ştiu cum şi de ce adevărul
iese dinlăuntrul meu ca o poveste; iarăşi o să vă vorbesc printr-o poveste,
prieteni:
„Odată un mare dregător însurase pe fiul său şi a poruncit să pregătească cina
în palatul său bogat; şi după ce au fost înjunghiaţi taurii şi au fost aşternute
mesele, a trimis robii săi să dea de veste celor chemaţi: «Toate sunt gata, poftiţi,
dacă vă face plăcere, la nuntă.» Dar cei chemaţi găsiră fiecare o pricină să nu
vină: «Am cumpărat un ogor şi mă duc să-l văd», spuse unul. «Sunt însurat de
curând, nu pot să vin», zise altul. «Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc
să-i încerc», răspunse altul… Robii s-au întors, au spus stăpânului lor: «Nici
unul dintre cei chemaţi nu poate să vină; au, cică, treabă.» Dregătorul s-a mâniat:
«Alergaţi repede în pieţe şi la răscrucile de drumuri, adunaţi săracii, şchiopii,
orbii, schilozii şi aduceţi-i aici; am chemat pe prietenii mei, ei nu primesc;
aşadar, voi umple casa mea cu cei nechemaţi, să mănânce şi să bea şi să se
bucure la nunta fiului meu»“90.
Iisus tăcu; începuse liniştit, dar cu cât vorbea, îşi amintea de nazarineni şi ovrei
şi se aprindea mânia între sprâncenele lui. Ucenicii îl priveau uimiţi.
— Cine sunt cei chemaţi, cine cei nechemaţi, care nuntă, nu înţelegem, iartă-
ne, rabi, zise Petru şi se scărpină deznădăjduit în capul său mare.
— O să înţelegeţi, spuse Iisus, când o să strig pe cei chemaţi să urce în Corabie
şi n-o să primească, pentru că au, cică, vii şi ogoare şi femei, şi sunt ochii lor,
urechile, buzele, nările, mâinile lor, cele cinci perechi de boi şi ară; ce ară?
Iadul!
Oftă; privi prietenii, simţi că era singur-singurel în lume.
— Vorbesc, murmură el, cui îi vorbesc? vântului; eu vorbesc, şi eu singur aud;
când o să facă pustiul urechi să mă audă?
— Iartă-ne, rabi, spuse iarăşi Petru, un bulgăre de lut e mintea noastră; ai
răbdare şi-o să-nflorească.
Iisus se întoarse, privi pe bătrânul rabin; dar el avea privirea pironită în
pământ, simţise înfiorătorul înţeles ascuns, şi ochii lui bătrâni fără gene se
umpluseră de lacrimi.
La ieşirea din Nazaret, înaintea unei barăci de lemn, stătea vameşul, care aduna
dajdiile, Matei pe numele lui; pentru mărfurile care intrau şi ieşeau, plăteau
dajdie romanilor. Scund, rotofei, bolnăvicios; mâinile sale, galbene, moi,
degetele sale, pătate, unghiile negre, urechile sale, mari, pletoase; glasul său,
subţire ca de famen91. Întreg satul îl ura şi-i era silă de el, nimeni nu-i dădea
mâna; iar când treceau pe lângă baracă, întorceau faţa în altă parte. Nu spuneau
Scripturile: Numai lui Dumnezeu suntem datori să plătim dajdie, nu oamenilor?
Iar ăsta e în slujba tiranului, dijmuitor, calcă Legea, trăieşte din nelegiuire; şapte
mile în jurul său era pângărit văzduhul.
— Să mergem repede, băieţi, zise Petru, ţineţi-vă răsuflarea; întoarceţi faţa în
altă parte.
Dar Iisus se opri pe vârful picioarelor; Matei, drept, în faţa barăcii, ţinea între
degetele lui pana de scris, răsufla greu şi nu ştia ce să facă – să rămână, se sfia,
să intre în baracă, nu voia; de un timp dorea cu ardoare să vadă de-aproape pe
noul profet, care vesteşte că toţi oamenii sunt fraţi; nu este el cel care a spus într-
o zi: „Mai mult iubeşte Dumnezeu pe păcătosul care se pocăieşte decât pe omul
care n-a păcătuit niciodată“? Iar în altă zi nu a spus: „Eu n-am venit în lume
pentru cei curaţi; am venit pentru cei păcătoşi92; cu ei îmi place să vorbesc şi să
mănânc“? Şi-n altă zi în care l-am întrebat: „Rabi, care este numele adevărat al
lui Dumnezeu?“ el a răspuns: „Dragoste“.
Cuvintele acestea, Matei le chema zi şi noapte în inima sa şi spunea şi ofta:
„Când o să-L văd, o să cad la picioarele Lui!“ Iar acum, iată că era înaintea Lui,
se ruşina să ridice ochii, să-L privească, stătea cu capul plecat, neclintit, şi
aştepta; ce aştepta? acum o să plece şi-o să-L piardă pentru totdeauna.
Iisus făcu un pas, se apropie de el:
— Matei, spuse încet, cu atâta dulceaţă, încât vameşul simţi că i se topeşte
inima.
Ridică ochii; Iisus, înaintea lui, îl privea; dulce, atotputernică privirea, cobora
în măruntaiele vameşului, inima se liniştea, mintea se lumina, străfundurile
sufletului dârdâiau, iar acum cădea soarele peste ele şi le încălzea; ce bucurie era
aceasta, ce adeverire, ce împăcare! Aşadar, atât de simplă e lumea, atât de uşoară
mântuirea?
Matei intră înăuntru, închise catastifele, luă unul nescris la subsuoară, înţepeni
la cingătoare călimara de bronz, îşi petrecu pana de scris după ureche; scoase
după aceea cheia de la cingătoare, închise şi aruncă cheia în livadă. Iar apoi,
după ce sfârşi, se apropie de Iisus; genunchii îi tremurau; se opri; să înainteze?
să nu înainteze? o să-i dea învăţătorul mâna? Ridică ochii, privi pe Iisus, ca şi
cum i-ar fi strigat: „Fie-ţi milă de mine!“ Iar Iisus îi zâmbi, îi întinse mâna:
— Bine te-am găsit, Matei, spuse; vino cu mine.93
Ucenicii se tulburară, se dădură la o parte; bătrânul rabin se aplecă la urechea
lui Iisus:
— Copilul meu, zise, un vameş! e mare păcat; trebuie s-asculţi de Lege.
— Părinte, răspunse el, ascult de inima mea.
Înaintaseră afară din Nazaret, trecură prin livezi, intrară în ţarini; sufla vânt
rece, în depărtare muntele Hebron strălucea presărat cu primii fulgi de zăpadă.
Rabinul prinse iarăşi mâna lui Iisus, nu voia să se despartă înainte de-a-i
vorbi… Dar ce să-i spună? de unde să înceapă? Dumnezeu, cică, în pustiul
Iudeii, i-a încredinţat, într-o mână focul, în cealaltă sămânţa; el va arde, cică,
lumea şi va sădi o nouă… Rabinul privea într-ascuns pe Iisus, să creadă asta? Nu
spun Scripturile că Alesul lui Dumnezeu este asemenea copacului ofilit care a
încolţit în pietre, dispreţuit, părăsit de toţi oamenii? Aşadar, se poate, se poate să
fie acesta… se gândi bătrânul; se sprijini de el:
— Cine eşti? îl întrebă încet, să nu-l audă ceilalţi.
— De-atâta timp, din ceasul în care m-am născut, moş Simeon, eşti cu mine, şi
încă nu m-ai cunoscut?
Suflarea bătrânului rabin se tăie:
— Mintea mea nu-l încape, murmură el, nu-l încape…
— Nici inima ta, moş Simeon?
— Pe ea n-o ascult, copilul meu; duce omul în prăpastie.
— În prăpastia lui Dumnezeu, la mântuire, spuse Iisus şi privi pe bătrân cu
milă.
Iar peste puţin:
— Nu-ţi aminteşti, părinte, visul neamului lui Israel, pe care l-a avut într-o
noapte profetul Daniel, în Babilon? S-a aşezat cel Vechi de zile pe tronul Său;
albe veşmintele Sale, ca zăpada, şi părul capului Său ca lâna albă de berbec; iar
tronul Său făcut din flăcări; şi un râu de foc se rostogolea la picioarele Sale. La
dreapta şi la stânga Sa au fost întronaţi Judecătorii; şi s-au deschis atunci cerurile
şi a coborât pe nori, cine? îţi aminteşti, părinte?
— Fiul Omului, răspunse bătrânul rabin, care se hrăneşte cu visul acesta din
neam în neam – şi au venit nopţi în care-l avusese şi el în somnul său.
— Şi cine este Fiul acesta al Omului, părinte?
Genunchii bătrânului rabin se muiară; privi pe tânăr cu spaimă.
— Cine? murmură el şi se agăţă de buzele lui Iisus; cine?
— Eu, răspunse liniştit el, şi puse mâna pe capul bătrânului, ca şi cum l-ar fi
binecuvântat.
Bătrânul rabin dădu să vorbească, dar buzele lui nu se întâlneau.
— Să fii sănătos, părinte, spuse Iisus, şi-i întinse mâna; fericit tu care ai fost
învrednicit, înainte de-a muri, să vezi ce-ai râvnit toată viaţa ta; Dumnezeu şi-a
ţinut cuvântul Său, moş Simeon!
Rabinul se opri, holbă ochii, îl privea… Ce era lumea asta din jurul său?
tronurile, aripile, fulgerele albe, norii care coborau, Fiul Omului pe nori? Visa?
nu cumva era profetul Daniel şi se deschideau înaintea lui uşile celui ce va să
vină şi vedea? Astea nu erau ţarini, erau nori; iar tânărul acesta care-i întinse
mâna şi-i zâmbea nu era fiul Mariei, era Fiul Omului!
Ameţi; înfipse cârja în pământ, se propti în ea să nu cadă şi privea; privea pe
Iisus cu toiagul său păstoresc cum trece pe sub pomii tomnatici; cerul coborâse,
ploaia nu mai putea să fie ţinută în cer, cădea. Veşmintele bătrânului rabin se
îmbibaseră de apă; i se lipiră de trup, apa îi şiroia prin păr, tremura de frig, dar
rămânea în mijlocul drumului neclintit, iar Iisus şi prietenii în faţa lui se
pierduseră de-acum printre pomi; însă bătrânul rabin, în ploaie şi în vânt, îi
privea încă, zdrenţăroşi, desculţi, cum înaintează, cum urcă… Unde se duceau?
încotro? Să dea zdrenţăroşii, desculţii, neînvăţaţii ăştia foc lumii? Genune sunt
vrerile Domnului…
— Adonai, murmură, Adonai… şi-i curgeau lacrimile.

XXII
Peste popoare şade Roma, cu atotputernice braţe nesătule, deschise, şi primeşte
corăbiile, caravanele, zeii şi roadele întregului pământ şi ale mării. Nu crede în
niciun zeu şi primeşte fără teamă în curtea ei, cu zeflemitoare îngăduinţă, toţi
zeii – din îndepărtata Persie adoratoare a focului, pe fiul cu chip de foc al lui
Ahura Mazda, Mitra, călare pe taurul sfânt muribund; din ţara mult roditoare a
Nilului, pe Isis, care caută primăvara, pe ogoarele înflorite, cele paisprezece
bucăţi ale bărbatului şi fratelui ei, Osiris, pe care l-au ciopârţit părtaşii lui
Tifon94; din Siria, în bocete sfâşietoare, pe preafrumosul Adonis, din Frigia,
întins pe epitaf, acoperit cu toporaşi ofiliţi, pe Atis, din neruşinata Fenicie, pe
Astarte cea cu o mie de bărbaţi, toţi zeii şi demonii Asiei şi Africii, iar din
Grecia, Olimpul cel alb deasupra şi pe Hades cel negru.
Primeşte toţi zeii, a deschis drumuri, a curăţat marea de corsari, uscatul de
tâlhari, a adus rânduiala şi pacea în lume. Deasupra ei nimeni, nici Dumnezeu;
dedesubtul ei, toţi; zei şi oameni, cetăţeni şi robi romani. Un sul brodat în
nenumărate feluri s-a încolăcit Timpul în mâna ei; şi Locul. „Sunt veşnică“, s-a
mândrit ea şi-a mângâiat vulturul cu două capete, care şi-a îndoit şi el aripile
însângerate şi se odihneşte la picioarele stăpânului său. Ce strălucire e aceasta,
ce bucurie nezdruncinată, să fii atotputernică şi nemuritoare, se gândeşte Roma,
şi pe cărnoasa ei faţă boită se revarsă un zâmbet întins, gras.
Zâmbeşte mulţumită, şi nu-i trece prin minte pentru cine a deschis drumurile
pe uscat şi pe mare, pentru cine a trudit, atâtea veacuri, să aducă siguranţa şi
pacea în lume. Învingea, dădea legi, îmbogăţea, se întindea peste lumea locuită,
pentru cine? Pentru desculţul care urcă, în ceasul acesta, drumul pustiu de la
Nazaret la Cana şi-l urmează o ceată de zdrenţăroşi. Nu are unde să doarmă, ce
să îmbrace, ce să mănânce; toate cămările lui şi vitele şi mătăsurile bogate ale lui
se află încă în cer; dar au pornit şi coboară.
Călătoreşte prin pulbere şi pietre, picioarele-i sunt însângerate, ţine toiagul său
umil de păstor, iar uneori se opreşte, se reazemă în el şi îşi poartă privirea, tăcut;
în jur munţii, şi pe munţi o lumină, Dumnezeu, care şade şi străjuieşte de-acolo
de sus oamenii; ridică toiagul păstoresc, Îl salută şi continuă călătoria.
Soseau de-acum la Cana; la fântână, în afara satului, o femeie tânără, cu burta
umflată, palidă, fericită, scotea apă şi-şi umplea urciorul; o recunoscură; era fata
la a cărei nuntă s-au dus, în vară şi i-au urat să facă fiu.
— A prins urarea noastră, îi spuse Iisus şi zâmbi.
Iar ea se îmbujoră, îi întrebă dacă le este sete, nu le era sete, luă urciorul pe
cap, intră în sat şi se pierdu.
Petru porni înainte, o luă la rând să bată-n porţi, alerga din prag în prag, îl
cuprinsese o beţie tainică, dănţuia, striga:
— Deschideţi! Deschideţi!
Uşile se deschideau, apăreau femei, se însera de-acum, pălmaşii se întorceau
de la ogoare, întrebau uimiţi:
— Ce se-ntâmplă, bre băieţi? De ce bateţi în porţi?
— A sosit ziua Domnului, răspundea Petru, potop, băieţi, cărăm noul Chivot,
câţi sunteţi credincioşi, intraţi înăuntru; iată învăţătorul ţine cheia, faceţi-o
repede!
Femeile se înspăimântară, bărbaţii se apropiară de Iisus; el se aşezase acum pe-
o piatră şi desena cu toiagul său păstoresc cruci şi stele în ţărână.
Din tot satul se adunară bolnavii şi schilozii.
— Rabi, atinge-ne, să ne însănătoşim; spune-ne o vorbă bună, să uităm că
suntem leproşi, orbi şi schilozi.
Iar o bătrână de viţă nobilă cu trup înalt, îmbrăcată în negru pana corbului,
scoase un strigăt:
— Am avut un fiu şi l-au răstignit; înviază-l!
Cine era această bătrână nobilă? sătenii se întoarseră uimiţi; nimeni din satul
lor nu fusese răstignit; priviră de unde venea glasul – bătrâna dispăruse în
văzduhul înserării.
Iisus, aplecat pe pământ, desena cruci şi stele, şi trăgea cu urechea la o
trompetă de luptă, care cobora de pe colina din faţă; grea, ritmică se auzi o
lovitură de picior, şi în soarele înserării scânteiară deodată scuturi şi coifuri de
bronz; ţăranii se întoarseră, feţele lor se întunecară.
— Nelegiuitul95 se întoarce de la vânătoare; a ieşit iarăşi să prindă răzvrătiţi.
— A cărat în sat pe fata lui cea damblagită, să se însănătoşească, cică, în aerul
curat; dar Dumnezeul lui Israel ţine catastiful şi scrie şi nu iartă; pământul Canei
o s-o mănânce!
— Nu strigaţi, sărmanilor! Uite-l!
Trei cavaleri mergeau înainte; la mijloc centurionul Nazaretului, Rufus; dădu
pinteni calului său, se apropie de gloata de ţărani; ridică biciul:
— De ce v-aţi adunat? strigă el; împrăştiaţi-vă!
Faţa lui era îndurerată, în câteva luni îmbătrânise, părul îi încărunţise; suferinţa
singurei lui fiice, care pe neaşteptate într-o dimineaţă a fost găsită damblagită, îl
zdrobise. Cum se răsucea cu calul său şi împrăştia sătenii, îl luă la ochi pe Iisus
şezând mai încolo, pe o piatră; o clipă faţa lui se lumină; dădu pinteni calului, se
apropie de el:
— Fiu al Tâmplarului, spuse, bine-ai venit din Iudeea; pe tine te căutam.
Se întoarse către săteni:
— Am de vorbit cu el, plecaţi!
Văzu ucenicii şi zdrenţăroşii care-l urmau din Nazaret, pe unii îi cunoscu,
încreţi sprâncenele:
— Fiu al Tâmplarului, zise, ai răstignit, ai grijă să nu fii răstignit; nu aţâţa
poporul, nu-i lua minţile, vezi, grea este mâna mea, iar Roma nemuritoare.
Iisus zâmbi; ştia el bine, Roma nu este nemuritoare, dar nu vorbi.
Sătenii se împrăştiară peste tot bodogănind, se opriră şi priveau de departe pe
cei trei răzvrătiţi, pe care-i prinseseră soldaţii romani şi-i cărau împovăraţi de
lanţuri; un bătrân cu barba despicată-n două şi cei doi fii ai lui; tustrei priveau cu
capul drept, deasupra coifurilor romane, lumea şi nu vedeau nimic; numai, drept
în văzduh, pe Dumnezeul lui Israel, mâniat.
Iuda îi recunoscu, vechii lui tovarăşi de luptă, le făcu semn, dar ei, orbiţi de
strălucirea lui Dumnezeu, nu-l văzură.
— Fiu al Tâmplarului, făcu centurionul, aplecându-se deasupra calului său,
sunt zei care ne urăsc şi ne omoară, iar alţii care nu catadicsesc să se aplece şi să
ne vadă, şi alţii binevoitori, preamiloşi, care însănătoşesc pe nefericiţii oameni
de boli; fiu al Tâmplarului, dintre care este zeul tău?
— Unul e Dumnezeu, răspunse Iisus; nu huli, sutaşule!
Rufus clătină capul.
— Nu vreau să mă prind în vorbe sfinte cu tine, zise; mi-e silă de ovrei, şi să
mă ierţi, vorbiţi neîncetat de Dumnezeu; eu numai asta am vrut să te întreb:
poate dumnezeul tău…
Se opri; se ruşină să accepte să ceară un hatâr de la un ovreu. Dar îndată se-
nălţă în ochii lui un mic pat de fecioară, şi pe el întins, neclintit, un palid trup de
fetiţă, cu doi mari ochi verzi care-l priveau, îl priveau şi-l rugau…
Înghiţi ruşinea, se aplecă încă mai mult în şaua calului său:
— Poate dumnezeul tău, fiu al Tâmplarului, poate să-nsănătoşească bolnavi?
Privea pe Iisus cu nelinişte.
— Poate? întrebă din nou, văzând pe Iisus că tace.
Iisus se ridică încet de pe piatra unde şedea, se apropie de călăreţ.
— Părinţii fac, spuse el, şi copiii o trag; aşa e legea lui Dumnezeu.
— Nedrept! strigă centurionul înfiorându-se.
— Drept! i-o-ntoarse Iisus; o singură rădăcină sunt părintele şi copilul;
împreună urcă la cer, împreună coboară în Iad; loveşti pe unul, sunt răniţi
amândoi; păcătuieşte unul, sunt pedepsiţi amândoi; ne vânezi şi ne omori, tu,
sutaşule, iar Dumnezeul lui Israel loveşte şi damblageşte pe fata ta.
— Grele sunt cuvintele tale, fiu al Tâmplarului; s-a întâmplat odată să te ascult
cum vorbeşti în Nazaret, şi cuvintele tale mi s-au părut mai dulci decât ceea ce se
potriveşte romanului; iar acum…
— Atunci vorbea împărăţia cerurilor, acum sfârşitul veacului; din ziua aceea în
care m-ai ascultat, sutaşule, Judecătorul cel Drept s-a aşezat pe tronul Său, a
deschis catastifele, a strigat şi-a venit Dreptatea şi s-a oprit, cu sabia în mână,
alături de El.
— Aşadar, nu merge mai departe de dreptate nici dumnezeul tău? strigă
centurionul cu supărare; acolo s-a oprit? Aşadar, ce era vestea cea nouă pe care o
vesteai în Galileea, în vară? Dragoste? Dragoste? Fata mea nu are nevoie de
dreptatea lui Dumnezeu, are nevoie de dragostea Lui; caut un dumnezeu să
treacă peste dreptate şi să-mi poată însănătoşi copilul; de aceea pusesem
dezlegaţi şi legaţi96 să te găsească. Dragoste, auzi? dragoste, nu dreptate.
— Nemilosule, om fără dragoste, sutaşule roman, cine pune în gura ta crudă
cuvintele acestea?
— Dragostea copilului meu, durerea; caut un dumnezeu să-mi însănătoşească
copilul, să cred în el.
— Fericiţi cei care cred în Dumnezeu, fără minuni.
— Fericiţi; dar eu sunt om aspru şi care crede cu greu; am văzut mulţi zei în
Roma, avem mii în cuşti, m-am scârbit.
— Unde se află fata ta?
— Aici, în vârful satului, într-o grădină.
— Să mergem!
Sutaşul dădu una, sări de pe calul său, o luă înainte cu Iisus; în urma lor, de
departe, îi urmau Ucenicii, mai în urmă mulţimea de săteni; iar din coada oştirii
apăru pe neaşteptate în clipa aceea şi Toma, nespus de mulţumit; mergea în urma
ostaşilor şi-şi vindea mărfurile la un preţ bun.
— Ei, Toma, îi strigară Ucenicii, încă nu vii cu noi? acum o să vezi minunea
şi-o să crezi.
— Întâi să văd, răspunse Toma; să văd şi să pipăi.
— Ce să pipăi, negustor mintos?
— Adevărul.
— Are adevărul trup? Ce spui fleacuri dintr-astea, minte uşuratică?
— Dacă nu are trup, ce să fac cu el? făcu Toma chicotind; eu am nevoie să
pipăi97; nu mă-ncred în ochii mei şi nici în urechile mele; mă-ncred în mâinile
mele.
Sosiră în vârful satului, într-o plăcută căsuţă zugrăvită cu var, intrară.
O fată, până-n doisprezece ani, întinsă într-un pat alb, cu ochii mari verzi,
deschişi, văzu pe tatăl ei; faţa îi străluci; sufletul ţâşni cu putere să ridice trupul
damblagit, dar nu putu, şi bucuria de pe faţă se stinse. Iisus se aplecă, luă mâna
copilei; toată puterea lui se-adună în mâna lui; toată puterea lui şi dragostea şi
mila. Nu vorbea; pironea ochii lui în cei doi ochi verzi şi-şi simţea sufletul că se
varsă năvalnic prin vârful degetelor lui şi că intră în corpul copilei; iar ea îl
privea cu ardoare, cu gura larg deschisă, şi-i zâmbea.
Ucenicii intrară în cameră călcând pe vârful picioarelor, iar primul şi mai bun
Toma, cu desaga de mărfuri în spate şi goarna petrecută la cingătoare; în jur, în
grădină şi pe drumeag se împrăştiară sătenii; şi toţi îşi ţineau răsuflarea şi
aşteptau. Centurionul răzemat de perete îşi privea fata şi se căznea să-şi ascundă
tulburarea.
Încet-încet, obrajii copilei prinseră culoare, pieptul ei se ridică, o furnicătură
dulce o străbătea de la mână la inimă şi de la inimă până în tălpile picioarelor;
măruntaiele ei foşneau şi se clătinau, ca frunzele plopului când prinde să sufle o
adiere uşoară; iar Iisus simţea mâna copilei bătând ca o inimă, prinzând viaţă, în
mâna lui; şi-atunci deschise gura, vorbi:
— Copila mea, spuse dulce poruncind, ridică-te sus!
Iar copila se mişcă în linişte, ca şi cum ar fi fost amorţită şi se dezmorţea, se
întinse, ca şi cum s-ar fi trezit, mâinile ei se sprijiniră de pat, ridicară trupul, şi
cu-o săritură se află în braţele tatălui ei. Toma îşi holbă ochii saşii, întinse mâna,
pipăi copila, de parc-ar fi vrut să se încredinţeze că era adevărată; şi Ucenicii
rămaseră uimiţi, se înspăimântară; iar norodul, care roise în jur, mugi o clipă şi
tăcu îndată înfricoşat; nu auzeai decât râsetele răcoroase ale copilei, care
îmbrăţişa şi săruta pe tatăl ei.98
Iuda se apropie de învăţător; faţa lui era înfuriată şi urâtă:
— Îţi risipeşti puterea pentru necredincioşi; faci bine duşmanilor noştri; ăsta e
sfârşitul veacului pe care ni-l aduci? astea sunt flăcările?
Dar Iisus, nespus de departe, plutind în ceruri întunecate, nu-l auzi; dintre toţi
el se înspăimântase cel mai mult, văzând fata că zboară din patul ei; Ucenicii îl
înconjurară, dănţuiau, nu puteau să-şi stăpânească bucuria; aşadar, bine-au făcut
c-au părăsit totul şi-au venit cu el; este adevărat, face minuni. Iar Toma ridicase
balanţa în mintea sa, cântărea; într-o terezie puse mărfurile sale, în cealaltă
împărăţia cerurilor; tereziile jucară mult timp, în sfârşit, se opriră; mai grea era
împărăţia cerurilor, bănoasă treabă, dau cinci, se poate să câştig o mie, înainte,
aşadar, în numele lui Dumnezeu! Se apropie de învăţător:
— Rabi, pentru darul tău scump o să împart săracilor mărfurile mele; să n-o
uiţi, te rog, în cealaltă zi când o să vină împărăţia cerurilor; jertfesc totul, vin cu
tine; astăzi am văzut şi-am pipăit adevărul.
Dar Iisus era încă nespus de departe, auzi, dar nu răspunse.
— O să păstrez numai goarna, continuă fostul negustor, să vestesc, să se adune
norodul; vindem mărfuri noi, nemuritoare, har!
Centurionul, ţinându-şi fata în braţe, se apropie de Iisus:
— Om al lui Dumnezeu, zise el, ai înviat pe fata mea; ce dar vrei să-ţi fac?
— Am slobozit pe fata ta din lanţurile Satanei, răspunse Iisus, slobozeşte şi tu,
sutaşule, pe cei trei răzvrătiţi din lanţurile Romei.
Rufus lăsă capul în jos, oftă:
— Nu pot, murmură trist, cu adevărat, nu pot; am jurat împăratului roman, aşa
cum şi tu ai jurat Dumnezeului pe care-l preamăreşti; este drept să ne călcăm
jurământul nostru? Cere-mi orice alt dar vrei; mâine plec la Ierusalim şi vreau
să-ţi fac darul înainte de-a pleca.
— Sutaşule, răspunse Iisus, o să ne întâlnim într-o zi, într-un ceas greu, în
sfântul Ierusalim; atunci o să-ţi cer darul; până atunci, ai răbdare.
Îşi puse mâna pe părul bălai al copilei, mult timp; închise ochii şi simţea
căldura capului, moliciunea părului, dulceaţa femeii.
— Copilul meu, spuse în sfârşit, deschizând ochii, un singur cuvânt o să-ţi
spun, să nu-l uiţi; ia de mână pe tatăl tău şi călăuzeşte-l pe drumul cel drept.
— Care este drumul cel drept, om al lui Dumnezeu? întrebă copila.
— Dragostea.
Sutaşul dădu porunci, aduseră mâncăruri şi băuturi, aşternură mese:
— Fac chemare, spuse lui Iisus şi Ucenicilor săi, veţi mânca şi veţi bea astă-
seară în casa aceasta; sărbătoresc învierea copilului meu; după ani de zile am de
ce să mă bucur; astăzi inima mea a dat pe dinafară de bucurie; bine aţi venit!
Se aplecă spre Iisus:
— Mare cinste datorez dumnezeului pe care-l slăveşti, zise el; dă-mi-L să-L
trimit la Roma şi pe El, cu ceilalţi zei.
— Se va duce El singur, răspunse Iisus şi ieşi în curte să se liniştească.
Se înnoptă; în cer se aprinseră stelele; iar jos în micul sătuc se aprinseră
opaiţele şi ochii oamenilor străluciră; astă-seară taifasurile de zi cu zi fură
purtate c-un stat de om mai sus – simţeau că Dumnezeu, ca un leu blând, intrase
în satul lor.
Fură întinse mesele, şi Iisus se aşeză între Ucenicii lui, împărţi pâinea şi tăcea;
înăuntrul său sufletul bătea din aripi încă, neliniştit, ca şi cum ar fi scăpat de o
mare primejdie, sau ca şi cum ar fi sfârşit o ispravă neaşteptată. Iar Ucenicii în
jurul lui tăceau şi ei; dar inima lor sărea voioasă; aşadar, toate acestea, sfârşituri
ale veacului şi împărăţii ale cerurilor, nu erau vise şi înflăcărare, erau cu
adevărat; iar tânărul negricios desculţ de lângă ei, care mânca, vorbea, râdea,
dormea şi el, ca toţi oamenii, era într-adevăr trimis al lui Dumnezeu!
Matei, după ce sfârşi cina şi se întinseră toţi să doarmă, îngenunche sub opaiţ,
scoase de la sânul său catastiful neînceput, îşi luă de la ureche pana de scris, se
aplecă asupra hârtiei nescrise şi rămase multă vreme gânditor. Cum să înceapă?
de unde să înceapă? Dumnezeu l-a pus alături de acest om sfânt să înscrie cu
credinţă cuvintele pe care le spune şi minunile pe care le face, să nu se piardă, să
le afle şi generaţiile viitoare, să ia şi ele drumul izbăvirii. Sigur, aceasta este
datoria pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu; ştie carte, aşadar, are răspundere
grea; ceea ce poate să se piardă, el o să prindă cu condeiul său, să pună pe hârtie,
să facă nemuritor faptul ăsta. Chiar dacă le e scârbă de el şi chiar dacă Ucenicii
nu vor să fie deseori cu el, pentru că odată a fost vameş; el o să le arate acum că
e mai bine să fii păcătosul care se pocăieşte decât cel nepăcătos.
Afundă pana de scris în călimara de bronz, auzi un foşnet de aripi în dreapta
lui, ca şi cum un înger s-ar fi apropiat de urechea lui şi i-ar fi dictat, şi începu cu
mână sigură, sprintenă, să scrie: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui
David, fiul lui Avraam. Avraam a născut…“99 Scria, scria până când răsăritul
prinse să se facă alb-albăstrui şi se auzi primul cântat al cocoşului.
Porniră; o luă înainte Toma cu goarna, trâmbiţa, trezea satul, să fiţi sănătoşi,
striga el, la bună vedere în împărăţia cerurilor. În urma lui veneau Iisus cu
Ucenicii şi gloata de zdrenţăroşi şi schilozi care-l urmau încă din Nazaret şi alţii
din Cana şi aşteptau; nu se poate, se gândeau ei, o să vină ceasul binecuvântat să
se întoarcă şi la ei, să-i scape de foame şi de boală. Ultimul rămânea astăzi Iuda;
găsise o desagă largă, se oprea deodată pe la porţi, prindea gospodinele şi le
vorbea, pe jumătate rugător, pe jumătate ameninţând:
— Noi pentru voi lucrăm, să fiţi mântuite, nefericitelor; ajutaţi şi voi să nu
murim de foame; şi sfinţii100 au, cică, nevoie şi ei să mănânce, să prindă putere,
să mântuiască oamenii; o pâine, o mână de măsline, brânză, stafide, curmale, ce
se-ntâmplă, scrie Dumnezeu şi pe cealaltă lume plăteşte; dai o măslină strivită,
şi-o să te plătească, zău, cu-o livadă de măslini.
Iar dacă vreo gospodină se codea să-şi deschidă cămara:
— Ce te caliceşti? îi striga; mâine-poimâine, poate şi astă-seară, o să se
deschidă cerurile, o să cadă focul, iar din toate bunurile tale numai ce-o să dai o
să-ţi rămână; şi dac-o să fii mântuită, s-o datorezi pâinii pe care mi-ai dat-o şi
măslinelor şi urcioraşului de ulei, nefericito!
Femeile se înspăimântau, deschideau cămările, şi până să ajungă la marginea
satului, se umpluse de milostenii desaga lui Iuda.
Iarna se lăsase, pământul tremura de frig; mulţi pomi rămaseră goi de tot, le era
frig; dar, măslinul, curmalul, chiparosul, binecuvântaţi de Dumnezeu, îşi ţineau
neatinsă, iarna, vara, podoaba lor; iar oamenii, care erau săraci, tremurau şi ei ca
pomii desfrunziţi. Ioan aruncase pe umerii lui Iisus mantia lui de lână şi-acum
tremura de frig el şi se grăbea să ajungă în Capernaum, să deschidă lăzile mama
lui; ţesuse mult în viaţa ei bătrâna Salomeea şi era nobilă inima ei şi dădea; ar fi
împărţit haine călduroase prietenilor, chiar dacă ar fi bombănit Zevedeu
zgârciobul; ea, cu încăpăţânarea şi cu blândeţea ei, chivernisea casa.
Se grăbea şi Filip; se gândea la prietenul său bun la inimă din Capernaum, la
Natanael, aplecat să coasă toată ziua şi să cârpească sandale şi haine rupte; aşa
îşi pierdea viaţa, de unde să-i rămână vreme să-şi înalţe mintea la Dumnezeu, să
razeme şi el de cer scara lui Iacov şi să urce? Când o să ajung, cugeta Filip, o să-
i dezvălui marea taină, să se mântuiască şi el sărmanul!
Luară o cale scurtă, lăsară în stânga lor Tiberiada cea urâtă de Dumnezeu, cu
blestematul tetrarh care le-a omorât Botezătorul. Matei se apropie să întrebe pe
Petru ce-şi amintea de râul Iordan şi de Botezătorul, să le înscrie una câte una,
dar Petru se dădu înapoi şi întoarse faţa-n altă parte, să nu tragă-n el răsuflarea
vameşului; iar Matei se amărî, strânse la subsuoară catastiful început, rămase în
urmă, găsi doi căruţaşi care se duceau şi veneau din Tiberiada şi-i întreba să afle,
s-o aştearnă pe hârtiile lui, cum a fost nelegiuitul omor; era adevărat că se
îmbătase tetrarhul şi că a jucat goală fiica lui din altă căsătorie, Salomeea… toate
amănuntele trebuia să le afle Matei, ca să le înveşnicească pe hârtie.
În acest timp ajunseră la fântâna mare, din afara Magdalei; soarele fusese
învăluit de nori, faţa pământului se întunecă, firele negre ale ploii atârnară şi
uniră cerul cu pământul. Magdalena îşi ridică ochii spre lucarnă, văzu cerul cum
se înnegreşte, a căzut iarna, murmură ea, să fac repede! Dădu una fusului de tors
şi porni cu grabă multă să toarcă lâna albă aleasă pe care-o găsise, ca să ţeasă
mantie călduroasă iubitului, să nu-i fie frig.
Din când în când, privea cu mândrie în curte rodiul mare încărcat de fructe; le
păzea Magdalena, nu le tăia, le avea pe toate dăruite lui Iisus. Dumnezeu e
preamilostiv, se gândea ea, într-o zi va trece iarăşi iubitul pe drumeagul ei, şi-
atunci va umple de rodii sânul ei, să le pună la picioarele lui; să se plece, să ia
una să-şi răcorească gâtul. Torcea, privea cu mândrie rodiul şi-şi rechema
ademenitor în minte viaţa ei; începea şi sfârşea cu Iisus, fiul Mariei; ce
amărăciuni, ce bucurii! de ce-a lăsat-o? în ultima noapte a deschis uşa ei ca un
hoţ şi-a plecat; unde s-a dus? încă o să se mai lupte cu umbrele? în loc să sape
pământul, să lucreze lemnul sau să pescuiască-n mare şi să aibă femeie, de la
Dumnezeu e şi ea, să doarmă cu ea. Ah, de-ar fi să treacă, vai, iarăşi prin
Magdala, să alerge cu rodiile în poala ei, să-l răcorească!
Şi pe când deşira toate astea în mintea ei şi răsucea cu mâna sprintenă
îndemânatică fusul, auzi glasuri şi bătaie de picioare pe drum şi-un corn răsună –
bre, nu este al saşiului Toma, umblăreţul? şi se auzi o voce piţigăiată:
„Deschideţi, deschideţi uşile; a sosit împărăţia cerurilor!“
Magdalena sări în sus, pieptul i se ridică: A venit! A venit! friguri şi fiori calzi
străbătură tot trupul ei; se repezi fără broboadă, cu părul revărsat pe spate,
străbătu curtea, apăru-n prag, văzu pe Domnul; scoase un strigăt de bucurie şi
căzu la picioarele lui:
— Rabi, rabi, gânguri ea, bine ai venit!
Uitase rodiile, şi făgăduinţa ei, îmbrăţişa genunchii sfinţi, cu părul negru-
albăstrui revărsat pe pământ; încă mirosea a vechile ei miresme păcătoase.
— Rabi, rabi, bine ai venit, gângurea şi-l trăgea blând spre bordeiul ei.
Iar Iisus se aplecă, o luă de mână, o ridică sus; o ţinea fermecat şi sfios, cum
ţine un mire nepriceput mireasa; până în adânc trupul său se bucura. Aceasta nu
era Magdalena, pe care se apleacă şi-o ridică de la pământ; era sufletul omului,
iar el mirele. Magdalena tremura, se îmbujoră, îşi întinse părul pe piept să-l
ascundă; şi toţi o priveau uimiţi; cum s-a topit şi s-a veştejit, cearcăne viorii i-au
încins ochii, iar gura ei cea îmbietoare se ofilise şi ea, ca o floare neudată. Şi
cum păşeau aşa cei doi şi se ţineau de mână, ca un vis li se părea, nu călcau
pământul, pluteau în văzduh şi se duceau. Nuntă era aceasta şi nuntaşii erau
zdrenţăroşii care ţineau tot drumul şi-i urmau? Iar rodiul care se ivi în curte plin
de fructe era un duh bun, o zeiţă a casei, sau o femeie simplă nespus de fericită,
care a născut fii şi fiice şi-acum stă în mijlocul curţii ei şi se mândreşte?
— Magdalena, îi spuse încet Iisus, păcatele tale toate ţi-au fost iertate, pentru
că ai iubit mult.
Iar ea se aplecă negrăit de bucuroasă şi voi să spună: „Sunt fecioară!“ dar nu
putu, de bucurie, să deschidă gura; alergă, prădă rodiile, îşi umplu poala, clădi un
turn din fructele roşii răcoroase la picioarele Iubitului; şi se întâmplă aidoma
cum îşi dorise ea cu foc în mintea ei: Iisus se aplecă, luă o rodie, o deschise, îşi
umplu mâna, îşi răcori gâtul; iar după aceea se aplecară şi Ucenicii, luară şi ei
câte o rodie, se răcoriră.
— Magdalena, spuse Iisus, de ce mă priveşti cu atâta îngrijorare? ca şi cum ţi-
ai lua rămas-bun de la mine.
— Îţi spun bine ai venit şi-mi iau rămas-bun de la tine în fiecare clipă, din
ceasul în care m-am născut, Iubitule, răspunse Magdalena atât de încet, încât
numai Iisus şi Ioan, care erau aproape de ea, o auziră.
Tăcu, şi după puţin:
— Eu trebuie să te privesc pe tine, zise ea, pentru că din bărbat s-a născut
femeia şi încă nu poate să-şi desprindă trupul de el; dar tu trebuie să priveşti
cerul, pentru că eşti bărbat, şi pe bărbat l-a plăsmuit Dumnezeu; aşadar, lasă-mă
să te privesc, copilul meu.
Spuse cu glas atât de coborât acest mare cuvânt: „Copilul meu!“, încât nici
Iisus n-o auzi; dar sânul ei se umflă şi se clătină, ca şi cum şi-ar fi alăptat fiul.
Se ridică murmur în norod, soseau pe neaşteptate noi bolnavi, se umplu curtea.
— Rabi, zise Petru, norodul murmură, se grăbeşte…
— Ce cere?
— O vorbă bună, o minune; priveşte-l.
Iisus se întoarse; în vântul învolburat al furtunii care venea, desluşi cum îl
privesc cu nelinişte o mulţime de ochi şi guri deschise pe jumătate, numai
dorinţă arzătoare. Un bătrân înaintă prin gloată; sprâncenele lui erau jumulite,
ochii lui ca două răni; de gâtul slăbănogit îi atârnau zece amulete, iar pe fiecare
amuletă şi câte o poruncă a Decalogului; se opri în prag, se propti în toiagul său
bifurcat.
— Rabi, zise, iar glasul său era numai mâhnire şi mânie, rabi, am o sută de ani,
înaintea mea totdeauna, atârnate de gâtul meu, sunt cele zece porunci ale lui
Dumnezeu; pe nici una nu am călcat-o. În fiecare an urc la Ierusalim şi ofer
jertfă sfântului Savaot un berbec, aprind lumânări, ard tămâie frumos
mirositoare; nu dorm în timpul nopţilor, cânt psalmi; privesc când stelele, când
munţii şi aştept, altă răsplată nu vreau, să coboare Domnul şi să-L văd… Ani şi
ani, la naiba; numai un picior al meu se mai află afară din groapă, şi încă nu L-
am văzut; de ce? de ce? am o mare mâhnire, rabi; când o să-L văd pe Domnul,
când o să mă liniştesc?
În timp ce vorbea, se mânia, lovea cu toiagul său bifurcat în pământ şi striga.
Iisus zâmbi:
— Bătrâne, răspunse el, odată, la poarta de răsărit a unei cetăţi puternice, era
un tron de marmură; pe tronul acesta s-au aşezat o mie de regi orbi de ochiul
drept; o mie de regi orbi de ochiul stâng; o mie de regi care vedeau cu amândoi
ochii – şi toţi strigau pe Dumnezeu să apară să-L vadă; dar toţi au fost coborâţi
în mormânt, fără să-L vadă. Şi a venit, după ce au plecat regii, un om sărac,
desculţ şi înfometat, şi s-a aşezat: „Dumnezeul meu“, şopti el, „ochii omului nu
îndură să privească în faţă soarele, este orbit; aşadar, cum să poată să te
privească în faţă pe Tine, Atotputernice? Fie-Ţi milă, Doamne, îndulceşte-Ţi
puterea Ta, micşorează-Ţi strălucirea Ta, ca să pot şi eu, sărmanul şi
neputinciosul, să Te văd!“ Şi-atunci, ascultă, bătrâne! Dumnezeu s-a făcut o
bucată de pâine, o cupă de apă răcoroasă, un veşmânt călduros, o colibă; iar
înaintea colibei o femeie care alăpta un prunc. Şi săracul întinse braţele, zâmbi
fericit: „Îţi mulţumesc Ţie, Doamne“, şopti; „Te-ai făcut mic de dragul meu, Te-
ai făcut pâine, apă, veşmânt călduros, femeie şi fiu al meu, ca să Te văd; şi Te-
am văzut; mă plec şi mă închin chipului Tău, cel iubit, cu multe feţe!“
Toţi tăcură; bătrânul oftă ca un bivol, întinse toiagul bifurcat şi dispăru în
mulţime. Un tânăr, însurat de curând, îşi ridică atunci pumnul, strigă:
— Ţii, cică, foc, să arzi lumea, să arzi casele şi copiii noştri; asta e dragostea
pe care vesteşti că ne-o aduci? asta-i dreptatea? focul?
Ochii lui Iisus se umplură de lacrimi, i se făcu milă de tânărul însurat de
curând; într-adevăr, asta e dreptatea pe care o aduce? focul? Altă cale nu este să
mergem spre izbăvire?
— Vorbeşte desluşit, ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi? strigă un bogătan
şi dădu la o parte cu coatele lui adunarea, să se apropie să audă răspunsul – era
fudul de urechi, nu auzea bine.
— Deschideţi-vă inimile, deschideţi-vă cămările, împărţiţi săracilor bunurile
voastre! tună Iisus; a sosit ziua Domnului! Cine se caliceşte şi ţine pentru cele
de-apoi o pâine, un vas de ulei, o fâşie de pământ, îşi va atârna pâinea aceasta şi
vasul de ulei şi pământul de gât şi-l va afunda în Iad.
— Îmi vuiesc urechile, făcu bogătanul, am ameţit; o să plec, şi să mă ierţi!
O luă înfuriat către conacul său bogat: „Auzi colo, să-mpărţim păduchioşilor
bunurile noastre! asta e dreptate? să-l ia naiba!“ vorbea de unul singur, blestema
şi mergea.
Iisus îl privea cum se depărtează, oftă:
— Largă e poarta Iadului, spuse, larg drumul, aşternut cu flori; strâmtă e poarta
împărăţiei lui Dumnezeu101, şi urcătoare; cât trăim, putem să alegem; viaţă va
să spună slobozenie; dar după ce a venit moartea, ce a fost a fost; mântuire nu
este…
— Dacă vrei să te cred, strigă unul cu cârje, fă minunea, însănătoşeşte-mă;
şchiop o să intru în împărăţia cerurilor?
— Iar eu lepros?
— Şi eu ciung?
— Iar eu orb?
Săriră deodată schilozii, se opriră, ameninţând, înaintea lui Iisus; îşi lepădară
ruşinea, începură să strige; un bătrân fără vedere îşi ridică toiagul:
— Sau o să ne însănătoşeşti, urlă el, sau n-o să mai pleci astă-seară viu din
satul nostru!
Petru înhăţă toiagul din mâinile bătrânului:
— Cu asemenea suflet, îi strigă, niciodată n-o să mai vezi lumina, chiorule!
Schilozii săriră, se înfuriară; se înfuriară şi Ucenicii, se opriră alături de Iisus;
iar Magdalena întinse mâna îngrozită să încuie poarta, dar Iisus o ţinu:
— Magdalena, sora mea, spuse, nefericit e neamul ăsta, numai carne; sufletul
lor îl apasă greu obişnuinţele, păcatele şi grăsimile; dau la o parte carnea, oasele,
măruntaiele, să găsesc sufletul lor, nu-l găsesc; ah, numai focul, cred, poate să-i
însănătoşească!
Se întoarse către gloată; acum ochii lui erau uscaţi, nemiloşi:
— Cum pârjolim ţarinile să semănăm, să meargă bine sămânţei celei bune? la
fel şi Dumnezeu va pârjoli pământul; nu-i este milă de mărăcini, de scaieţi, de
ierburile şarpelui; asta va să zică dreptate; să fiţi sănătoşi!
Se întoarse către Toma:
— Sună din goarnă, Toma, plecăm!
Întinse toiagul păstoresc, norodul încremenit se dădu la o parte, trecu;
Magdalena îşi înhăţă dinăuntru broboada, îşi lăsă lâna pe jumătate toarsă, oala de
lut pe vatră, păsările din curte nehrănite, aruncă cheia porţii în mijlocul
drumului, şi, fără să se întoarcă înapoi, urmă, tăcută, înfăşurată strâns în
broboadă, pe fiul Mariei.

XXIII
Se întuneca de-acum când ajungeau în Capernaum; furtuna trecuse pe deasupra
capetelor lor, suflase un vânt de la nord şi-o împinsese către sud.
— O să dormim toţi în casa noastră, spuseră cei doi fii ai lui Zevedeu; este
largă, ne încape pe toţi; acolo o să ne-aşezăm culcuşul.
— Şi moş Zevedeu? făcu Petru râzând; nu dă apă nici îngerului său.
Ioan se înroşi:
— Am încredere în învăţător, spuse el; răsuflarea lui o să-i facă bine, o s-o
vezi.
Dar Iisus mergea înainte, nu auzea; ochii lui erau plini de orbi, leproşi,
schilozi… Ah, de-ar putea să sufle în fiecare suflet, se gândea el, să-i strige:
„Trezeşte-te!“ Şi-atunci, dacă se va trezi, trupul se va face suflet şi se va
însănătoşi…
În timp ce intrau în satul de frunte, Toma duse la gură cornul său să sufle, dar
Iisus întinse mâna:
— Nu, spuse, am obosit…
Şi într-adevăr, faţa lui era palidă, iar în jurul ochilor săi carnea se învineţise;
Magdalena bătu în prima poartă, ceru o cupă de apă, Iisus bău, se înzdrăveni.
— Îţi datorez o cupă de apă proaspătă, Magdalena, îi spuse şi-i zâmbi.
Îşi aminti ce-i spusese celeilalte femei, samaritencei, la fântâna lui Iacov.
— Îţi voi da ca răsplată o cupă de apă nemuritoare, îi spuse iarăşi.
— Mi-ai dat-o de mult timp, rabi, răspunse Magdalena şi se îmbujoră.
Treceau pe lângă bordeiul lui Natanael, poarta era deschisă, gospodarul stătea
în curte sub smochinul său cu foarfeca de pomi şi-l uşura de crengile uscate;
Filip se rupse de convoi grăbit, intră înăuntru.
— Natanael, zise el, am de vorbit cu tine; lasă copilirea. Intrară în casă,
Natanael aprinse opaiţul.
— Lasă opaiţele şi smochinii şi casa ta, îi spuse Filip, să mergem.
— Unde?
— Unde? Dar n-ai prins de veste? A sosit sfârşitu’ lumii! Azi-mâine se deschid
cerurile, cenuşă e lumea; prinde repede să intri în Corabie, să scapi.
— În care Corabie?
— În braţele lui rabi al nostru, fiul Mariei, fiul lui David, din Nazaret; s-a
întors acum din pustiu, s-a întâlnit acolo cu Dumnezeu, cei doi au vorbit, au
hotărât nimicirea şi mântuirea lumii; Dumnezeu a pus mâna pe păru’ lui rabi al
nostru şi i-a spus: „Aide, să alegi pe cei care vor fi mântuiţi; tu eşti noul Noe;
iată şi cheia Corabiei să deschizi şi să închizi“; şi i-a dat o cheie de aur; o are
agăţată de gâtu’ lui, dar ochi de om n-o vede.
— Vorbeşte desluşit, Filipe, m-am zăpăcit; când s-au petrecut toate minunăţiile
astea?
— Uite, acum îţi spun, în pustiul Iordanului; l-au omorât pe Botezătorul şi
sufletu’ lui a intrat în trupu’ lui rabi al nostru; să-l vezi, n-o să-l cunoşti; s-a
schimbat, s-a făcut crunt, mâinile lui aruncă scântei; uite, acum în Cana, a atins
pe fiica sutaşului din Nazaret, pe damblagita, şi-ntr-o clipită a sărit în sus şi-a
început să joace; da, pe prietenia noastră! Dar să nu pierdem timp, să mergem!
Natanael oftă:
— Măi Filipe, bine eram rostuit şi-aveam atâtea comenzi; priveşte sandalele şi
opincile din piele pe care le-aveam de făcut; îmi mergeau strună treburile, şi-
acum…
Aruncă o privire înceată în jurul său, îşi privi uneltele dragi, scaunul pe care
şedea şi cârpea, cosoarele, sulele, aţele ceruite, cuiele de lemn… Oftă iarăşi.
— Cui să le las? murmură el.
— O să găseşti scule de aur acolo sus, nu te necăji; o să cârpeşti sandalele de
aur ale îngerilor, o să ai veşnice, nenumărate comenzi, coase, descoase, treabă n-
o să-ţi lipsească; numai hai repede, vino să spui învăţătorului: „Sunt împreună cu
tine!“, nimic altceva; „sunt împreună cu tine, şi-o să te urmez unde mergi, până
la moarte!“, aşa am jurat toţi.
— Până la moarte! făcu cârpaciul şi se înfioră – trupul său era uriaş, dar inima
sa inimă de morar.
— Vorba vine, amărâtule! îl linişti păstorul; aşa am jurat toţi, dar nu te teme;
nu mergem la moarte, mergem la măriri; ăsta, prietene, nu e om, nu; este Fiul
Omului!
— E, nu e acelaşi lucru?
— Acelaşi? nu ţi-e ruşine s-o spui? n-ai ascultat niciodată când îl citesc ei pe
profetul Daniel? Fiu al Omului va să spună Mesia, va să spună: rege! Repede o
să se aşeze pe tronul Lumii, iar noi, cei care-am avut isteţimea să mergem cu el,
ne vom împărţi dregătoriile şi bogăţiile; şi n-o să mai umbli şi tu desculţ, ci o să
porţi sandale de aur şi-o să se plece îngerii să-ţi lege nojiţele. Bună treabă, îţi zic,
Natanael, să n-o laşi să-ţi scape din mâini; e de-ajuns să-ţi spun că a venit cu noi
şi Toma, a mirosit friptura preavicleanul, a împărţit ce-avea şi ce nu avea
săracilor şi-a alergat; aşadar, aleargă şi tu, acum se află în casa lui Zevedeu, să
mergem!
Dar Natanael se opri deodată, încă nehotărât.
— Mă iei de grumazul tău, măi Filipe, spuse în cele din urmă; dar dacă le
găsesc negre, pe-aici se duc şi-alţii, s-o ştii; toate ca toate, dar eu nu mă
răstignesc!
— Bine, bine, făcu Filip, o să crăpăm împreună, dar ce? am înnebunit? suntem
înţeleşi, să mergem.
— Atunci, aşadar, în numele lui Dumnezeu!
Îşi încuie uşa, îşi puse cheia în sân şi porniră amândoi braţ la braţ spre casa lui
moş Zevedeu.
Iisus şi Ucenicii şedeau înaintea vetrei aprinse şi se încălzeau; bătrâna
Salomeea intra şi ieşea voioasă, toate bolile îi trecuseră, aşternea masa joasă, nu
se mai sătura să privească mândră pe fiii ei şi să slujească pe omul sfânt care
urma să aducă împărăţia cerurilor.
Ioan se aplecă, îi vorbi în taină mamei lui şi-i arăta cu ochiul Ucenicii care
tremurau de frig îmbrăcaţi încă în hainele de vară de in; mama zâmbi, intră
înăuntru, deschise lăzile, scoase haine de lână, şi repede, înainte să sosească
moşul ei, le împărţi prietenilor; iar mantia cea mai groasă, de lână albă ca neaua,
o aruncă gingaş pe spatele lui Iisus; şi el se întoarse, îi zâmbi:
— Să fii sănătoasă, mamă Salomeea, spuse; potrivit şi drept este să ne îngrijim
de trup; este cămila, şi pe ea călăreşte sufletul şi străbate pustiul; să ne îngrijim,
aşadar, de el să îndure.
Moş Zevedeu intră, privi musafirii neaşteptaţi, salută cu jumătate de gură şi se
aşeză în colţ; nu-i plăcură deloc aceşti bandiţi, aşa-i numea; cine i-a chemat de-
au venit să pună stăpânire pe casa lui? şi le aşternuse deja masa joasă în trei foi
femeia lui cea risipitoare! Blestemat fie ceasul în care-a răsărit scrântitul ăsta; nu
ajunge că i-a luat pe cei doi fii ai lui, mai are şi certuri toată ziua cu toanta lui de
femeie; ea este cu fiii ei, bine-au făcut, zice, ăsta e profet adevărat, va ajunge
rege, o să-i alunge pe romani şi-o să se aşeze pe tronul lui Israel; şi-atunci la
dreapta lui o să fie întronat Ioan, la stânga lui Iacov, mari dregători; nu pescari şi
barcagii, dregători mari şi puternici; dar ce, să putrezească toată viaţa aici în ape?
De-alde de-astea şi altele îi îndruga mereu zi şi noapte neroada, bătea din picior,
striga; iar el, când blestema şi spărgea ce-ntâlnea în cale, când punea coada pe
spinare şi umbla pe marginea lacului ca un smintit; iar acum în ultima vreme o
dăduse pe vin. Şi poftim astă-seară îi cărară toţi bandiţii, nouă ditamai guri, şi-
aveau cu ei şi pe procopsita de Magdalena, cea sărutată de mii de ori; se aşezară
în cerc în jurul mesei şi nici nu se întorceau să-l vadă, pe el, stăpânul, să-i ceară
îngăduinţa… Aşadar, pân-acolo am ajuns! Pentru pomanagiii ăştia au muncit
atâţia ani el şi părinţii lui? Îl apucară furiile lui, sări în sus:
— Ia să vă spun, voinicii mei, le strigă el, a cui este casa asta, a voastră sau a
mea? doi şi cu doi fac patru; vreau să-mi spuneţi!
— A lui Dumnezeu, răspunse Petru, care dăduse multe peste cap şi-i venise
cheful; a lui Dumnezeu, moş Zevedeu. Dumneata n-ai aflat veştile? De-acum nu
mai e al tău şi al meu, toate sunt ale lui Dumnezeu!
— Legea lui Moise… începu Zevedeu.
Dar Petru îi tăie avântul:
— Ce-a făcut legea lui Moise? se duce asta, moş Zevedeu, se duce pe apa
sâmbetei; acum avem Legea Fiului Omului, ai înţeles? toţi suntem fraţi! S-a
lărgit inima noastră, s-a lărgit cu ea şi Legea, îmbrăţişează acum pe toţi oamenii;
tot pământul, Pământul Făgăduinţei! Se duc hotarele! Eu, cum vezi, moş
Zevedeu, o să mă duc să vestesc neamurilor cuvântul lui Dumnezeu; o s-ajung
până la Roma, da, nu râde, o să prind împăratul de nodul gâtului, să-l trântesc
jos, să mă aşez eu pe tron; dar ce-ţi închipui? A spus-o învăţătorul: nu mai
suntem pescari, ca domnia ta, să prindem peşte, suntem pescari şi prindem
oameni. Iar eu îţi vreau binele, pune-te bine cu noi, adu-ne vin şi mâncare din
belşug, o s-ajungem mari dregători într-o zi; şi repede. Ne dai o bucată de pâine
uscată, cu-o pâine rotundă de cuptor o să ţi-o plătim poimâine; şi ce pâine!
nemuritoare; să mănânci, să mănânci, şi să nu fie vrajbă.
— Te văd răstignit cu picioarele-n sus102, sărmane, mormăi Zevedeu, care
încet-încet cu vorbele lui Petru începea să se înfricoşeze şi se ciuci iarăşi în
colţul său.
„Să-i pun dop“, se gândi el, „nu ştii ce se-ntâmplă, lumea e rotundă şi se-
nvârte; poate într-o zi nătăfleţii ăştia… aşadar, să fim prevăzători, să n-o luăm
razna!“
Ucenicii râdeau pe sub mustăţi; ştiau că Petru avea chef şi glumea, dar
înăuntrul lor, în taină, aceleaşi lucruri le cloceau şi ei în mintea lor, dar încă nu
se îmbătaseră să le dea pe faţă. Bogaţii şi dregătorii, veşminte de mătase, inele
de aur, mâncăruri din belşug, iată împărăţia cerurilor; şi să simţi sub tălpile tale
ovreieşti lumea.
Moş Zevedeu bău încă una, prinse curaj:
— Iar dumneata, învăţătorule, zise, nu-ţi deschizi gura să vorbeşti? Pui paie pe
foc, şi-apoi intri domnia ta în apa rece curgătoare să te răcoreşti; dar spune-mi,
pe Dumnezeul tău, pot să văd bunurile mele că-mi sunt risipite şi să nu scot
strigăte?
— Moş Zevedeu, răspunse Iisus, odată a fost un om tare bogat, a secerat, a
cules strugurii, a adunat măslinele, şi-a umplut vasele, a mâncat, s-a săturat, s-a-
ntins cu faţa-n sus în curtea lui: „Suflet al meu ai multe bunuri, mănâncă, bea,
veseleşte-te!“ Şi-ndată ce-o spuse se auzi un glas din cer: „Nerodule, nerodule,
în această noapte o să dai sufletul tău Iadului; iar bunurile pe care le-ai adunat
ce-o să faci cu ele?“103 Moş Zevedeu, ai urechi, ascultă ce-ţi spun; ai minte,
înţelegi ce vreau să spun; acest glas din cer să fie deasupra ta, moş Zevedeu, zi şi
noapte!
Bătrânul bogătan lăsă capul în jos şi de-acum nu mai vorbi.
Deodată uşa se deschise şi apăru în prag Filip, iar în urma lui, o nemaivăzută
matahală, Natanael; inima lui nu mai bătea de două ori; luase hotărârea, se
apropie de Iisus, se aplecă, îi sărută picioarele:
— Sunt cu tine, rabi, zise el, până la moarte.
Iar Iisus puse mâna pe capul lui creţ de bivol:
— Bine ai venit, Natanael, spuse, care faci sandale lumii şi tu umbli desculţ;
asta-mi place mult; vino cu mine! spuse, îl puse de se aşeză la dreapta lui, îi
întinse o felie de pâine şi-o cupă de vin.
— Mănâncă, îi spuse, îmbucătura aceasta de pâine, bea cupa aceasta de vin, să
fii al meu.
Natanael mâncă pâinea, bău vinul şi-şi simţi deodată oasele şi sufletul că se
întăresc; iar vinul urcă şi creierul său se înroşi; vin, pâine, suflet se făcură una.
Natanael şedea ca pe cărbuni; voia să vorbească, dar se ruşina.
— Spune, Natanael, îi făcu învăţătorul, deschide-ţi inima să te uşurezi.
— Rabi, răspunse el, voiam să-ţi spun, ca să ştii, eu am fost totdeauna sărac, cu
ce-am câştigat am trăit de la o zi la alta; nu am avut niciodată vreme să buchisesc
şi eu Legea; sunt orb, rabi, şi să mă ierţi; asta am vrut să-ţi spun; ca să ştii; am
spus-o şi m-am uşurat.
Iisus atinse mângâietor spetele late ale noului luminat; râse.
— Natanael, spuse el, nu ofta; două cărări duc în sânul lui Dumnezeu ; una,
cărarea minţii, cealaltă, cărarea inimii; ascultă povestea pe care-o voi spune:
„Un sărac, un bogat şi un chefliu au murit în aceeaşi zi, în acelaşi ceas, şi s-au
înfăţişat la tribunalul lui Dumnezeu; nici unul dintre ei, în toată viaţa lui, nu
buchisise Legea; Dumnezeu se încruntă, întrebă săracul:
„De ce n-ai învăţat Legea cât timp trăiai?“
„Doamne“, răspunse el, „am fost sărac, mi-era foame, munceam zi şi noapte
să-mi hrănesc femeia şi copiii, nu aveam vreme.“
„Ai fost mai sărac dumneata decât credinciosul meu rob Hilel?“ făcu
Dumnezeu mâniat; „nu avea să plătească, să intre în sinagogă, să asculte cum
tâlcuiesc învăţaţii Legea; aşadar, s-a căţărat pe acoperiş, şi prin lucarnă, întins,
asculta; dar a nins, n-a simţit, răpit cum era să asculte, iar dimineaţa intră rabinul
şi vede sinagoga întunecată; ridică ochii, vede pe lucarnă un trup de om; urcă pe
acoperiş, scurmă zăpada, dezgroapă pe Hilel; îl ia în braţe, îl coboară, aprinde
foc, îl aduce la viaţă; iar de-acum i-a dat îngăduinţa să intre slobod să asculte; şi-
a ajuns vestitul rabin Hilel, toată lumea a auzit de el. Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură săracul şi începu să plângă.
Se întoarse Dumnezeu către cel bogat:
„Iar domnia ta de ce n-ai învăţat Legea cât timp trăiai?“
„Eu am fost tare bogat, am avut multe livezi, multe treburi, multe griji, de unde
să am vreme?“
„Ai fost“, îl privi drept în ochi Dumnezeu, „mai bogat tu, decât Eleazar, fiul lui
Harsom, căruia tatăl său i-a lăsat o mie de ogoare şi o mie de corăbii şi pe toate
le-a părăsit şi se ducea unde afla că se găsea un înţelept şi tâlcuia Legea? Ce ai
de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură şi bogatul şi-ncepu şi el să plângă.
Se întoarse Dumnezeu spre chefliu:
„Şi dumneata, frumosule, de ce n-ai învăţat Legea?“
„Eu am fost nespus de frumos, multe femei au căzut asupra mea, multe
petreceri, de unde să găsesc vreme să mă uit şi la Lege?“
„Ai fost tu mai frumos decât Iosif, pe care l-a iubit femeia lui Putifar, şi era
atât de frumos că spunea soarelui: străluceşte soare, sau să strălucesc eu? Iar
când se desfăşura Legea, slovele se deschideau ca porţile, şi ieşeau afară,
îmbrăcate în lumină şi flăcări, înţelesurile? Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură şi chefliul, şi începu şi el să plângă.
Dumnezeu bătu din palme, chemă din Rai pe Hilel, pe Eleazar şi pe Iosif;
veniră.
„Judecaţi oamenii aceştia“, spuse El, „care din pricina sărăciei lor, a bogăţiilor
lor, a frumuseţii lor, n-au învăţat Legea; spune Hilel; judecă-l pe cel sărac!“
„Doamne“, răspunse el, „cum pot eu să-l judec? ştiu ce va să zică sărăcia, ştiu
ce va să zică foamea; iertat să fie!“
„Şi tu Eleazar?“ spuse Dumnezeu; „iată bogatul, ţi-l încredinţez!“
„Doamne, cum pot eu să-l judec?“ răspunse el; „ştiu ce va să zică să fii bogat;
moarte; iertat să fie!“
„Iar tu, Iosif? e rândul tău; iată pe cel frumos!“
„Doamne, cum pot eu să-l judec?“ ştiu ce luptă, ce chin îngrozitor e să învingi
frumuseţea trupului tău; iertat să fie!“
Iisus tăcu, zâmbea şi privea pe Natanael; iar el, neliniştit:
— Şi aşadar? ce a făcut Dumnezeu?
— Ce-ai fi făcut şi tu, răspunse Iisus şi râse.
Râse şi blândul cârpaci:
— E, atunci prin urmare am fost mântuit.
Apucă amândouă mâinile învăţătorului, le strânse puternic:
— Rabi, strigă el, am înţeles; două cărări, ai spus, duc în sânul lui Dumnezeu:
o cărare a minţii şi o cărare a inimii; eu am luat cărarea inimii şi te-am găsit.
Iisus se ridică, se apropie de uşă; se ridicase vânt puternic, mugea lacul; sus pe
cer nenumărat nisip mărunt de stele; îşi aminti de pustiu, se înfioră; închise uşa:
— Mare dar al lui Dumnezeu e noaptea, spuse el; este Mama omului; vine
încet, gingaş, şi îl acoperă; sprijină mâna ei răcoroasă pe fruntea lui şi stinge din
suflet şi din trup grijile zilei; e vremea, fraţilor, să ne încredinţăm braţelor ei.
Bătrâna Salomeea auzi, se ridică; se ridică şi Magdalena din colţul de lumină,
unde, aplecată, asculta, fericită, glasul Iubitului; cele două femei aşternură
rogojinile, aduseră învelitori; Iacov ieşi în curte, cără un braţ de butuci de măslin
şi îi îngrămădi la vatră. În picioare, în mijlocul casei, cu faţa întoarsă către
Ierusalim, Iisus îşi ridică mâinile şi spuse cu glas adânc rugăciunea de noapte:
„Deschide-ne uşa Ta, Doamne, ziua coboară, soarele apune, soarele se pierde;
venim la uşa Ta, Nepieritorule, te rugăm fierbinte, iartă-ne; Te rugăm fierbinte,
miluieşte-ne; mântuieşte-ne pe noi!“
— Şi trimite-ne şi vise bune, Doamne, spuse Petru; dă să văd, Doamne, în
somnul meu bătrâna mea barcă verde nouă-nouţă, cu pânză roşie!
Băuse şi avea chef.
Iisus se întinse la mijloc, în jurul său Ucenicii şi cuprinseră toată casa în lung
şi-n lat; nu încăpeau, şi moş Zevedeu cu femeia lui intrară în pridvor; cu ei şi
Magdalena. Bătrânul bombănea, îşi pierdu firea, se întoarse înfuriat la baba lui şi
spuse tare să-l audă şi Magdalena:
— Poftim! au venit sălbăticiunile să alunge blânzii casei; unde-am ajuns!
Dar bătrâna se întoarse spre perete şi nu răspunse.
Matei rămase iarăşi şi astă-seară, nu dormi, se ciuci sub opaiţ, scoase de la
sânul său catastiful început şi se puse să aştearnă – cum a intrat Iisus în
Capernaum, cum a venit Magdalena cu ei şi învăţătorul a spus pilda: „Odată a
fost un om tare bogat…“ Scrise, stinse opaiţul, se întinse şi el să doarmă; însă
puţin mai la o parte, pentru că Ucenicii încă nu se obişnuiseră cu răsuflarea lui.
Petru nu apucă să închidă ochii şi-l luă somnul; şi îndată veni îngerul din cer, îi
deschise încet-încet tâmplele şi intră în el ca un vis. Era, chipurile, lume multă
pe malul lacului, iar învăţătorul stătea şi privea cu mândrie cum se leagănă pe
apă o barcă nou-nouţă verde cu pânză roşie; în urma prorei strălucea zugrăvit un
peşte mare, leit cu peştele pe care-l avea pictat Petru pe pieptul său. „A cui este
barca aceasta frumoasă?“ a întrebat. „A mea“, a răspuns Petru cu mândrie.
„Haide, Petru, ia şi pe ceilalţi prieteni, porniţi în largul mării; să mă mândresc,
zice, cu voinicia voastră!“ „Cu bucurie, rabi“, a spus Petru, a dezlegat odgonul, a
sărit în barcă, au sărit şi ceilalţi ucenici, o adiere a suflat strună, s-a umflat pânza
roşie, s-au avântat cântând în largul mării.
Pe neaşteptate se ridică un vârtej de vânt; se răsuci barca, coastele ei trosneau
să se spargă, începu să ia apă şi să se cufunde; Ucenicii începură să plângă,
căzuţi cu faţa în jos pe covertă; iar Petru se agăţase de catarg şi striga: „Rabi,
rabi, ajutor!“ Şi iată în întunericul beznă, văzu pe rabi, îmbrăcat în alb ca neaua,
cum păşeşte pe valuri şi cum vine.104 Ucenicii au ridicat capetele şi l-au văzut:
„Nălucă! Nălucă!“ au strigat şi tremurau. „Nu vă temeţi“, le-a strigat Iisus, „eu
sunt!“ Iar Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti cu adevărat tu, porunceşte-mi să
umblu şi eu pe valuri şi să vin să te găsesc.“ „Vino!“ i-a poruncit Iisus. Petru a
sărit din barcă, a păşit pe valuri, a pornit să umble, dar a văzut largul mării
învolburat, l-a sfâşiat frica, a început să se afunde. „Doamne, scapă-mă“, a scos
el un strigăt, „mă înec!“ Iisus a întins mâna, l-a ridicat: „Puţin credinciosule“, i-a
spus, „de ce ţi-a fost frică? nu ai credinţă în mine? Priveşte!“ A ridicat mâna
peste valuri şi a spus: „Potoliţi-vă!“ şi într-o clipită vântul a încetat, apele s-au
liniştit, iar Petru a izbucnit în plâns; sufletul său a fost încercat şi de data aceasta
şi s-a făcut iarăşi de ruşine.105
Scoase un ţipăt puternic şi se trezi; barba lui era scăldată în lacrimi. Se ridică în
capul oaselor pe rogojină, se rezemă cu spatele de perete, oftă; îl auzi Matei, pe
care încă nu-l luase somnul.
— De ce-ai suspinat, Petru? îl întrebă el.
Petru îşi zise o clipă să facă pe surdul, să nu dea răspuns; nu i-a plăcut, adică,
taifasul cu vameşii; dar visul îl neliniştea, trebuia să iasă din el, să se uşureze;
aşadar, se târî aproape de Matei şi începu să-l povestească, iar în timp ce-l
povestea, îl împodobea; iar Matei asculta cu nesaţ, îl înscria în mintea lui, mâine
cu bine, când se va crăpa de ziuă, să-l copieze pe hârtiile lui.
Petru sfârşi, dar inima lui se clătina încă în el, cu barca lui în vis; şi deodată
sări înspăimântat:
— Nu cumva a venit cu adevărat învăţătorul noaptea şi m-a luat şi ne-am
avântat în largul mării, ca să mă încerce? Niciodată nu am văzut marea mai vie,
barca mai adevărată, teama mai apăsătoare; nu cumva n-a fost vis? ce zici şi tu,
Matei?
— Sigur nu a fost vis; minunea aceasta sigur s-a întâmplat, răspunse Matei, şi
începu să învârtească adânc în mintea lui cum s-o istorisească mâine pe hârtiile
sale.
Tare greu, pentru că nu era cu desăvârşire sigur că a fost vis; nu era cu
desăvârşire sigur că a fost adevărat; erau amândouă; minunea aceasta s-a
întâmplat, dar nu pe pământul şi pe marea aceasta, altundeva; dar unde?
Închise ochii să cugete şi să găsească răspuns; dar veni somnul şi îl luă.
Astăzi toată ziua bătu un vânt puternic cu ploaie; pescarii nu ieşiră să
pescuiască; închişi în colibele lor pescăreşti, îşi cârpeau plasele şi tăifăsuiau
despre ciudatul musafir care înnoptase la bătrânul Zevedeu. Este, cică, Ioan
Botezătorul, care a înviat: îndată ce i-a tăiat gealatul capul, s-a aplecat la pământ,
l-a luat, l-a lipit iarăşi la gâtul său şi pe-aici ţi-e drumul! Dar ca să nu-l prindă
Irod, şi să-i taie din nou capul, s-a dus şi a intrat în fiul Tâmplarului din Nazaret
şi s-au făcut, cică, una; de-l vezi, te pierzi; unul este doi, mintea ţi se zăpăceşte;
dacă îl priveşti drept în faţă, este un om blând şi-ţi zâmbeşte; dacă te mişti puţin,
un ochi al lui se încruntă şi vrea să te mănânce; celălalt îţi dă curaj să te apropii;
te apropii, ameţeşti, nu mai ştii ce e cu tine, îţi părăseşti casa şi copiii şi te duci
cu el! Un bătrân pescar asculta, clătină din cap:
— Astea le păţesc, zise, cei care nu se însoară, vor numai să izbăvească sigur şi
bine lumea; li se urcă sămânţa la cap şi le loveşte mintea. Măi, însoară-te,
descarcă-ţi puterea în femeie, fă copii, să te linişteşti!
Auzise de ieri-seară şi moş Iona veştile, aştepta în bordeiul său, nu se poate, se
gândea el, o să vină fiii mei să vadă dacă trăiesc sau dacă am murit; aşteptă toată
noaptea, se uită şi urmări, îşi puse astăzi încălţările lui înalte căpităneşti pe care
şi le făcuse când s-a însurat şi pe care le purta la zile mari, se acoperi bine cu-o
muşama ferfeniţită şi se porni prin ploaie spre casa prietenului său Zevedeu.
Găsi poarta deschisă, intră.
Vatra era aprinsă, vreo zece bărbaţi şedeau pe vine înaintea focului şi două
femei; pe una o cunoscu, era bătrâna Salomeea; cealaltă era tânără, cândva o
văzuse, dar nu-şi amintea. Casa era pe jumătate întunecată; în scânteierea
focului, o clipă în care feţele lor se întoarseră şi fură luminate, cunoscu pe cei
doi fii ai lui, pe Petru şi pe Andrei; dar nici unul nu auzi că a intrat, nici unul nu
se întoarse să-l vadă; toţi cu gâtul întins, cu gura căscată, ascultau pe unul care
avea faţa întoarsă spre ei şi le vorbea. Ce le spunea? Moş Iona îşi ciuli urechea
lui mare, deschise gura, să audă; din când în când, prindea câte un cuvânt –
dreptate, Dumnezeu, împărăţia cerurilor… Aceleaşi şi-aceleaşi, s-a săturat de
atâţia ani! În loc să spună cum să prinzi peşte, cum să cârpeşti pânza, cum să
călăfătuieşti barca, sau cum să nu îngheţi de frig, să nu te plouă, să nu
flămânzeşti, ei şed şi tăifăsuiesc despre cer; măi, nu spuneţi nimic despre pământ
şi despre mare? Se mânie moş Iona, tuşi să-l audă să se întoarcă; nimeni nu se
întoarse; îşi întinse picioarele lui ca beţele, bătu tunător cu încălţămintea lui
căpitănească, dar degeaba; toţi erau agăţaţi de buzele omului palid care vorbea.
Numai bătrâna Salomeea se întoarse, îl privi, dar nu-l văzu; aşadar, moş Iona
înaintă, ajunse înaintea vetrei, se ciuci în spatele celor doi fii; întinse mâna lui
mare, atinse pe Petru pe umăr, îl scutură; el se întoarse, văzu pe tatăl său, îşi puse
degetul pe buze, îi făcu semn să nu vorbească; şi îşi întoarse iarăşi faţa spre
tânărul palid. Ca şi cum el n-ar fi fost Iona, tatăl său, ca şi cum nu l-ar fi văzut de
luni de zile – îl apucă supărarea, şi apoi mânia, îşi scoase încălţările care
începură să-l strângă, să le arunce în mutra învăţătorului; să mai tacă, să
vorbească şi el cu copiii lui! Ridica deja încălţările, lua avânt, dar o mână în
spatele lui îl ţinu; se întoarse, văzu pe Zevedeu:
— Ridică-te, moş Iona, îi spuse încet la ureche, să mergem înăuntru; să
mergem înăuntru, sărmane; am să-ţi spun o vorbă.
Bătrânul pescar îşi luă încălţările la subsuoară, urmă pe Zevedeu, intrară
înăuntrul casei, se aşezară amândoi alături pe o ladă.
— Moş Iona, începu Zevedeu şi limba i se împletici, pentru că înghiţise şă-şi
înăbuşe furia, moş Iona, neastâmpăratule, ai avut doi fii, şterge-i din minte; am
avut şi eu doi fii, i-am şters; tată al lor, cică, este Dumnezeu, ce ne amestecăm
noi? Ne privesc ca şi cum ne-ar spune: „Cine eşti dumneata, moşule?“ Sfârşitul
lumii, sărmane Iona! La început şi eu mă mâniam, îmi venea să iau cangea şi să-i
arunc afară; dar după ce am văzut că nu e scăpare, m-am strâns în carapacea
mea, le-am încredinţat cheile, înţeleasă şi femeia mea cu ei, s-a prostit sărmana,
aşadar, tăcere, moş Zevedeu, tăcere, moş Iona, asta am vrut să-ţi spun; ce să ne
mai ascundem după deget? doi şi cu doi fac patru, ne-a luat dracul!
Moş Iona îşi puse iarăşi încălţările, se înfăşură în muşama, privi pe Zevedeu să
vadă dacă mai avea să-i spună ceva; nu avea; aşadar, deschise uşa, privi cerul,
privi pământul, întuneric beznă, ploaie, frig, buzele i se mişcară: „Ne-a luat
dracul“, murmură, „ne-a luat dracul…“ şi porni înotând prin noroi către cocioaba
sa.
Gâfâia şi se ducea moş Iona, iar fiul Mariei întindea palmele la foc, ca şi cum
s-ar fi rugat duhului lui Dumnezeu, care era ascuns în flăcări şi încălzea oamenii;
întindea palmele, inima lui se deschisese, vorbea:
— Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legile şi profeţii, le spunea; nu am
venit să desfiinţez vechile porunci, am venit să le duc mai departe. Aţi văzut
incrustat pe tablele lui Moise: „Să nu ucideţi!“ Iar eu vă spun: Chiar şi de se va
mânia cineva pe fratele său şi va ridica mâna asupra lui, sau chiar numai de-i va
arunca un cuvânt greu, va fi prăvălit în flăcările Iadului.106 Aţi văzut incrustat
pe tablele lui Moise: „Să nu preacurveşti!“ Iar eu vă spun: Chiar şi de va privi
cineva o femeie şi o va dori, a preacurvit deja cu ea în inima lui;107 ochiul
tulbure coboară pe desfrânat în Iad… „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!“
porunceşte Legea cea veche; iar eu: Nu păstraţi inima voastră în casa mamei
voastre şi a tatălui vostru, lăsaţi-o să iasă afară, să intre în toate casele, să prindă
tot Israelul, de la muntele Ermon până la pustiul Idumeii, chiar mai departe,
Răsărit şi Apus, lumea întreagă. Tatăl nostru e Dumnezeu, mama noastră
Pământul, suntem jumătate lut jumătate cer, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta
va să spună: cinsteşte Cerul şi Pământul.
Bătrâna Salomeea oftă:
— Greu e cuvântul tău, rabi, zise ea, greu pentru o mamă.
— Greu este totdeauna cuvântul lui Dumnezeu, maica mea, răspunse Iisus.
— Ia şi pe cei doi fii ai mei, murmură bătrâna mamă, încrucişând mâinile; ia-i,
sunt ai tăi.
Iisus ascultă pe mama orfană şi simţi că de gâtul său sunt atârnaţi toţi fiii şi
toate fiicele lumii; îşi aminti iarăşi de ţapul negru pe care-l văzuse în pustiu, de
gâtul căruia erau atârnate, în amulete albastre, toate păcatele poporului; se
aplecă, tăcut, spre bătrâna Salomeea, care îi dădea pe cei doi fii ai ei, ca şi cum i-
ar fi spus: „Iată gâtul meu, atârnă-i pe fiii tăi…“
Aruncă o mână de ramuri de viţă-de-vie pe vatră, focul o luă pe deasupra; mult
timp Iisus privea flacăra cum mistuie ţiuind corzile de viţă-de-vie; se întoarse
iarăşi către prieteni:
— Cel care iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa, spuse, mai mult decât pe mine,
nu este vrednic să vină cu mine; cel care iubeşte pe fiul sau pe fiica sa mai mult
decât pe mine, nu este vrednic să vină cu mine; vechile porunci nu ne mai încap,
nici vechile iubiri.108
Iar după puţin:
— Omul este un hotar: acolo unde încetează pământul şi începe cerul; dar
hotarul acesta se mută neîncetat şi înaintează către cer; cu el se mută şi
înaintează şi poruncile lui Dumnezeu; eu iau poruncile lui Dumnezeu de pe
tablele lui Moise şi le duc mai departe.
— Aşadar, voia lui Dumnezeu se schimbă, rabi? făcu Ioan uimit.
— Nu, iubite Ioan; dar se lărgeşte inima omului şi încape mai multă voie.
— Înainte, să mergem, aşadar, să vestim lumii noile porunci! strigă Petru şi
sări în sus; de ce şedem?
— Aşteaptă, amărâtule, să înceteze ploaia, să nu ne udăm! şuieră Toma
luându-l peste picior.
Iuda clătină din cap înfuriat:
— Întâi să alungăm pe romani, slobozim trupurile; apoi sufletele; fiecare la
rândul său; nu începem să clădim de la acoperiş; întâi temelia.
— Temelia este sufletul, Iuda.
— Temelia este trupul, asta zic eu!
— Dacă nu se schimbă sufletul în noi, Iuda, niciodată nu se va schimba în
afara noastră lumea; înăuntru este duşmanul, înăuntru sunt romanii, dinăuntru
începe izbăvirea!
Iuda sări în sus, fierbea; de mult timp îşi ţinea inima să nu strige: asculta,
asculta, rămânea încremenit, nu mai îndura.
— Întâi să alungăm romanii! strigă din nou şi se înăbuşea; întâi romanii!
— Dar cum să-i alungăm? făcu Natanael, care începuse să se neliniştească şi
privea ponciş către uşă; cum, nu ne spui, Iscariotule?
— Răzmeriţă! strigă el; amintiţi-vă de Macabei, i-au alungat pe greci; a venit
vremea noastră, noii Macabei; să-i alungăm pe romani; iar apoi, pe bogaţi şi pe
săraci, pe nedrepţi şi pe nedreptăţiţi, după ce rămânem numai noi, îi orânduim.
Nimeni nu vorbea; nu ştiau, erau două drumuri – pe care să-l ia? priveau pe
învăţător, aşteptau; iar el privea flacăra gânditor; când vor înţelege oamenii că
numai un lucru este în lume, cel văzut şi cel nevăzut, sufletul?
Petru se ridică:
— Eu, spuse el, nu înţeleg vorbele grele, şi să mă iertaţi; care e temelia, o s-o
vedem în faptă; văzând şi făcând; învăţătorule, dă-ne puterea să ducem Vestea
Bună oamenilor, singuri; iar la întoarcere vorbim din nou.
Iisus săltă capul, privi pe rând Ucenicii, făcu semn lui Petru, lui Ioan şi lui
Iacov, se apropiară; puse greu mâinile lui pe capetele lor.
— Mergeţi întru binecuvântarea mea, spuse el, duceţi Vestea Bună oamenilor;
nu vă temeţi; Dumnezeu vă ţine în palma Sa şi nu vă lasă să pieriţi; nici o vrabie
nu cade din cer fără voia Sa; iar voi faceţi cât multe vrăbii. Dumnezeu fie cu voi!
întoarceţi-vă repede, şi să se agaţe de gâtul vostru mii de suflete; voi sunteţi
Apostolii mei.109
Cei trei apostoli luară binecuvântarea, deschiseră uşa şi plecară în furtună şi
fiecare luă altă cale.
Trecură zile; curtea bătrânului Zevedeu se umplea de lume dimineaţa, se golea
seara; de peste tot soseau pe neaşteptate bolnavi, îndrăciţi, schilozi şi plângeau,
alţii se înfuriau, strigau să facă o minune şi să-i însănătoşească Fiul Omului; nu
pentru asta l-a trimis Dumnezeu? să apară în curte! Iar el se întrista auzindu-i,
apărea în curte, atingea, binecuvânta pe fiecare.
— De două feluri sunt minunile, fraţii mei, le spunea, minunile trupului şi
minunile sufletului; aveţi încredere numai în minunile sufletului; pocăiţi-vă,
curăţiţi-vă sufletele, şi se va curăţi şi carnea voastră; sufletul este pomul; boala,
sănătatea, Raiul şi Iadul, roadele lui.
Mulţi credeau, şi-ndată ce credeau îşi simţeau sângele cum curge şi cum le
umple trupul amorţit, aruncau cârjele, jucau; alţii, îndată ce Iisus îşi punea mâna
pe ochii lor stinşi, simţeau că se varsă o lumină din vârful degetelor lui,
deschideau pleoapele, scoteau un strigăt de bucurie: vedeau lumea!
Matei ţinea pana de scris, deschişi ochii lui şi urechile, nu lăsa nici un cuvânt
să cadă jos, îl aduna şi-l punea pe hârtie; şi aşa încet-încet, zi cu zi, alcătuia
înăuntrul său Evanghelia, Vestea Bună, se înrădăcina, dădea ramuri, se făcea
pom, să rodească, să hrănească pe cei născuţi şi pe cei nenăscuţi. Ştia Matei pe
de rost Scripturile, iar ceea ce acum spune şi face învăţătorul, vede că este
aidoma cum, înainte cu veacuri, vestiseră profeţii; şi dacă vreodată profeţiile nu
se potriveau, era pentru că minţii omului îi era greu să înţeleagă noima ascunsă
pe care o are textul sfânt. Şapte trepte de înţelesuri are cuvântul lui Dumnezeu,
iar Matei se căznea să afle cărei trepte pot să i se potrivească cele desperecheate;
fie câteodată şi cu sila, Dumnezeu iartă; nu numai iartă, ci Dumnezeu vrea asta;
nu vine, ori de câte ori prinde pana de scris, un înger şi se apleacă la urechea lui
şi-i dictează ce să scrie?
Prima oară astăzi a găsit desluşit Matei de unde trebuie să înceapă şi cum
trebuie să prindă sensul vieţii şi purtării lui Iisus: Întâi şi-ntâi unde s-a născut,
care sunt părinţii lui şi strămoşii, paisprezece generaţii; s-a născut în Nazaret din
părinţi săraci, din Iosif tâmplarul şi din Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei. Luă,
aşadar, pana de scris, strigă înăuntrul său pe Dumnezeu, să-i lumineze mintea şi
să-i dea putere; dar îndată ce începu să scrie frumos pe hârtie primele cuvinte,
mâna îi înlemni; i-o apucase îngerul şi auzi o aripă cum bate în văzduh mâniată;
şi auzi glas de trâmbiţă în urechea lui: „Nu fiu al lui Iosif! Ce spune profetul
Isaia? «Iată fecioara va prinde în pântece şi va naşte fiu.» Scrie: Maria era
fecioară, arhanghelul Gavril a coborât în casa ei, înainte încă de-a o atinge bărbat
şi i-a spus: «Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine!»110 şi îndată
sânul ei s-a umplut de rod. Auzi? Asta să scrii! Şi nu în Nazaret, nu s-a născut în
Nazaret, aminteşte-ţi de profetul Isaia. «Şi tu, Betleem, micuţ între miile lui Iuda,
din tine va lăstări Cel care va împărăţi în Israel şi a cărui rădăcină ţine din
veşnicie.»111 În Betleem, aşadar, s-a născut Iisus şi în staul; ce spune
neîndoielnicul psalm: «L-a scos din staul unde sugeau mieii, ca să-l facă păstor
turmelor lui Iacov.»3112De ce te opreşti? slobozeşte-ţi mâna, scrie!“ Dar Matei
se mânie; se întoarse către aripa nevăzută din dreapta lui, mormăi încet, să nu-l
audă Ucenicii care dormeau: „Nu este adevărat; nu vreau; nu scriu!“ Un râs
batjocoritor se auzi în văzduh şi un glas: „Ce înţelegi tu, ţărână, ce este adevărul?
Şapte trepte are adevărul, pe cea mai înaltă treaptă tronează adevărul lui
Dumnezeu, iar acesta nu seamănă deloc cu adevărul omului; acest adevăr,
Evanghelistule Matei, ţi-l dictez eu în ureche; scrie! «şi au venit trei Magi,
urmând o stea mare, să se închine pruncului…»“
Năduşeala curgea şiroaie de pe fruntea lui Matei.
„Nu scriu! Nu scriu!“ striga, iar mâna îi alerga şi scria.
Iisus auzi în somnul său lupta lui Matei, deschise ochii; sub opaiţ îl văzu cum
se apleacă suflând greu şi pana de scris alerga înfuriată deasupra hârtiei, şi
scârţâia să se rupă.
— Matei, fratele meu, îi vorbi încet, de ce răcneşti? cine e deasupra ta?
— Rabi, răspunse el, şi pana de scris alerga, nu mă întreba, mă grăbesc; dormi.
„O fi Dumnezeu deasupra lui“, presimţi Iisus şi închise ochii, să nu tulbure
sfânta stăpânire113.

XXIV
Zilele şi nopţile treceau; veni o lună, trecu, veni cealaltă; ploi, frig, vatră
aprinsă, sfinte vegheri de noapte în casa bătrânei Salomeea; veneau în fiecare
seară, după truda de-o zi, săracii şi necăjiţii din Capernaum, ascultau pe noul
Mângâietor, săraci şi nemângâiaţi veneau, bogaţi şi mângâiaţi se-ntorceau la
colibele lor sărmane. El muta viile lor şi corăbiile şi bucuriile de pe pământ în
cer, le tâlcuia cu cât mai sigur e cerul decât pământul şi inima nefericiţilor se
umplea de răbdare şi nădejde. Chiar şi inima bătrânului Zevedeu, sălbatica,
prinse să se îmblânzească; încet-încet, cuvintele lui Iisus pătrundeau înăuntrul
lui, îi îmbătau uşor mintea, lumea aceasta se rărea, o lume nouă plutea deasupra
capului său, făcută din bogăţii nestricăcioase şi veşnicie; iar în această nouă
lume ciudată Zevedeu şi fiii lui şi bătrâna Salomeea, şi chiar şi cele cinci bărci
ale lui şi lăzile lui pline, ar fi trăit veşnic. Aşadar, să nu bombăne văzând pe
musafirii ăştia nechemaţi cum îi apucă zorii zilei în casa lui şi cum se aşază în
jur la masa lui joasă; va veni, va veni şi plata.
La jumătatea iernii sosiră zilele scăldate-n soare ale păsării; străluci soarele, se-
ncălzi osul pământului, iar migdalul din mijlocul curţii lui Zevedeu se înşelă,
crezu că a venit primăvara şi începu să înmugurească. Aceste calde zile miloase
le aşteptau şi pescăruşii ca să-şi încredinţeze stâncilor ouăle lor; toate păsările lui
Dumnezeu se nasc primăvara, pescăruşii la jumătatea iernii; iar Dumnezeu s-a
milostivit de ei şi le-a rânduit să lase soarele să iasă cald câteva zile iarna, de
dragul lor; şi-acum aceste privighetori ale mării se bucură şi zboară cântând
peste apele şi stâncile Ghenizaretului şi mulţumesc lui Dumnezeu că şi-a ţinut şi
anul acesta cuvântul Său.
Se împrăştiară cu zilele frumoase şi ceilalţi Ucenici prin satele din apropiere şi
pe la bărcile de pescuit, să-şi încerce şi ei aripile; Filip şi Natanael luară cărările
pe uscat, să întâlnească pe prietenii lor câmpeni şi ciobani să le trâmbiţeze
cuvântul lui Dumnezeu; Andrei şi Toma către lac, să prindă pescarii; Iuda o luă
ursuz către munte, să se potolească mânia din el; multe purtări ale învăţătorului
i-au plăcut, dar nu le pricepea deloc; când vorbea prin gura lui cu glas tunător
sălbaticul Botezător, când fostul fiu al Tâmplarului gângurea încă: „Dragoste!
Dragoste!“ Ce dragoste, apucatule? Pe cine să iubeşti? Lumea a putrezit, cere
cuţit; asta zic eu!
Numai Matei rămânea acasă; el nu voia să se îndepărteze de învăţător, nu
cumva să vorbească, să nu lase cuvintele lui să le ia vântul, nu cumva să facă
vreo minune şi trebuie s-o vadă cu ochii lui, s-o istorisească. Şi-apoi unde să se
ducă? Cui să vorbească? nimeni nu se-apropie de el, pentru că odată a fost
vameş pângărit; aşadar, rămânea în casă, în colţ, şi privea pe-ascuns pe Iisus,
care şedea în curte, sub migdalul îmbobocit, iar la picioarele lui era Magdalena
şi tăifăsuia cu ea. Îi vorbea încet, ciulea Matei urechea lui mare să prindă vreun
cuvânt, dar degeaba; vedea numai mâna lui rabi, care din când în când atingea
părul Magdalenei, şi faţa lui aspră şi îndurerată.
Dis-de-dimineaţă porniseră astăzi în sabat închinători din satele îndepărtate,
gospodari din Tebaida, pescari din Ghenizaret, ciobani din munţi, să asculte pe
noul profet să le vorbească despre Iad şi Rai, despre sărmanii oameni şi despre
mila lui Dumnezeu; l-ar fi luat, era soare astăzi, nespus de frumos, l-ar fi urcat pe
muntele înverzit, să se întindă pe iarba verde să-l asculte, poate că i-ar lua dulce
şi somnul pe iarba primăvăratică. Se adunară, aşadar, afară în drum, poarta era
închisă, strigară învăţătorul să se arate.
— Magdalena, sora mea, spuse Iisus, ascultă; au sosit oamenii să mă ia.
Dar Magdalena, pierdută în ochii lui rabi, nu auzi; iar din ceea ce-i spunea de-
atâta timp, nimic nu auzise; se bucura numai de glasul lui, glasul îi spunea totul;
ea nu era bărbat, nu avea nevoie de cuvinte. Odată îi spusese: „De ce-mi vorbeşti
de vieţi viitoare, rabi? Noi nu suntem bărbaţi, să avem nevoie de alte, veşnice
vieţi; suntem femei, iar o clipă cu bărbatul pe care-l iubim este Rai veşnic; o
clipă departe de bărbatul pe care-l iubim, Iad veşnic; noi femeile trăim veşnicia
aici, pe pământul acesta!“
— Magdalena, sora mea, îi spuse din nou Iisus, au sosit oamenii să mă ia;
trebuie să mă duc.
Se ridică, închise poarta; era plin drumul de ochi care doreau cu ardoare, de
guri care strigau şi de bolnavi care gemeau şi întindeau mâinile… Apăru
Magdalena, puse palma la gură să nu scoată un strigăt: „Fiară este poporul, fiară
însetată de sânge, o să mi-l mănânce…“ murmură ea şi-l privea cum porneşte
liniştit înainte, iar în urma lui cum mugeşte poporul…
Cu paşi mari liniştiţi Iisus înainta către munte deasupra lacului, unde odată
deschisese braţele spre mulţime şi striga: „Dragoste! Dragoste!“ Dar din ziua
aceea până astăzi mintea lui se înăsprise, pustiul îi întărise inima şi încă simţea
ca pe doi cărbuni aprinşi buzele Botezătorului pe buzele lui; se aprindeau şi se
stingeau înlăuntrul său profeţiile, reînviau strigătele dumnezeieşti crude şi vedea
cele trei fiice ale lui Dumnezeu, Lepra, Nebunia, Focul, cum despică cerul, cum
coboară.
Iar când ajunse în vârful colinei şi-şi deschise gura să vorbească, sări
dinlăuntrul lui fostul profet şi începu să strige:
— Vine mugind oastea îngrozitoare de la marginile pământului, vine
îngrozitoare, sprintenă. Nici un luptător nu se împleticeşte ostenit, nici unul nu
picoteşte, nici nu doarme; nici o cingătoare nu este desfăcută, nici o încălţare
tăiată. Ascuţite săgeţile, întinse arcurile. Pietre tari copitele cailor, vârtej roţile la
carele de luptă. Rage ca leoaica şi ameninţă; pe cel pe care-l înhaţă, îl ridică în
dinţii ei şi nimeni nu poate să-l scape!
— Care este această oaste? strigă un bătrân, căruia i se zburlise părul alb în
cap.
— Care este această oaste? întrebaţi, oameni surzi, orbi, fără minte.
Iisus ridică mâna spre cer:
— Oastea lui Dumnezeu, nefericiţilor! De departe luptătorii lui Dumnezeu par
îngeri, de-aproape sunt flăcări. Drept îngeri i-am luat şi eu în vară, pe o piatră ca
asta pe care stau acum, drept îngeri, şi strigau: „Dragoste! Dragoste!“ Acum
Dumnezeul pustiului mi-a deschis ochii, am văzut: sunt flăcări! Nu vă mai rabd,
strigă Dumnezeu, cobor! Plânset s-a auzit în Ierusalim şi în Roma, plânset pe
munţi şi în morminte; pământul îşi plânge copiii lui. Îngerii mei coboară pe
pământul pârjolit, caută cu opaiţele să găsească unde a fost Roma, unde
Ierusalimul, sfărâmă cenuşa între degetele lor, o miros; asta va fi fost Roma,
spun ei, ăsta Ierusalimul, şi-o împrăştie în vânt.
— Nu este izbăvire? strigă o mamă şi-şi strânse pruncul la sân; nu vorbesc de
mine, vorbesc de fiul meu.
— Este! îi răspunse Iisus; Dumnezeu, la fiecare potop născoceşte o Corabie, şi-
acolo înăuntru este încredinţat aluatul lumii viitoare; eu ţin cheia!
— Care vor fi izbăviţi pentru aluat; pe care-i vei mântui? avem timp? strigă
iarăşi un bătrân şi-i tremura bărbia.
— Lumea trece pe dinaintea mea şi eu aleg; de o parte cei care-au mâncat peste
măsură, au băut peste măsură, au sărutat peste măsură; de cealaltă înfometaţii şi
nedreptăţiţii lumii; pe aceştia, pe cei înfometaţi şi pe cei nedrept