INTRODUCEREA ILUMINATULUI PUBLIC ÎN TRANSILVANIA

Dezvoltarea unui sistem de ecleraj public s-a dezvoltat pe continentul european din
nevoia de a spori siguranţa cetăţenilor pe timp de noapte, întrucât numărul jafurilor şi
asasinatelor care se petreceau în bezna nopţii provocau nelinişte şi fricţiuni atât între orăşenii
simpli, cât şi între cei privilegiaţi cu influenţă politică. slide

Marile oraşe europene încep să tranşeze problema iluminatului public în jurul

secolului XVII. Amsterdam s-a organizat ca primă metropolă europeană prevăzută cu sistem
de iluminat planificat printr-o serie de decrete istorice începând cu secolul XVI: in 1505 este
interzistă plimbarea cetăţenilor prin oraş fără un felinar după ora nouă seara, din 1544 câteva
lanterne încep să populeze punctele centrale ale oraşului pe cheltuiala cetăţenilor, în 1595 se
impune aprinderea a câte unui felinar pe faţada fiecărei a doisprezecea case. În 1668-1669 se
lucrează la primele planuri de iluminat stradal. Spre 1670, Amsterdam avea deja 1800 de
felinare stradale instalate. Apariţia gazului ca alternativă la ulei în anii 1791-1792 a atras
atenţia multor investitori care s-au întrecut în inovaţii în privinţa eclerajului public.1 slide

În 1662, din raţiuni financiare, abatele Laudati de Caraffa obţine de la Ludovic al

XIV-lea o serie de decrete regale care îi permiteau să instaleze puncte de staţionare în care,
santinele dotate cu torţe, să îi escorteze, contra cost, pe cetăţenii care aveau nevoie să se
deplaseze în cursul nopţii. În 1667, costul iluminatului public devine suportat de statul
francez, iar iluminatul străzilor din Paris devine obligatoriu. Trei decenii mai târziu, alte 30 de
oraşe din Franţa vor beneficia de legea iluminatului obligatoriu. Slide În 1744 Bougeois de
Châteaublanc inventează felinarul cu reverber, iar din a doua jumătate a secolului XVIII se
înlocuieşte treptat lumânarea cu lampa pe ulei. slide Din 1816 se introduce iluminatul cu
ajutorul lămpilor pe gaz, care va coexista cu iluminatul cu ajutorul lămpilor de ulei o vreme.2

Dat fiind faptul că secolul XVIII a fost unul al marilor descoperiri, concomitent cu
inovaţiile din domeniul eclerajului pe bază de ulei sau gaz, se experimenta cu energia
electrică. În 1800, fizicianul Alessandro Volta inventează pila electrică, un generator chimic
ce produce curent continuu de tensiune joasă, ce stă, practic, la baza obţinerii bateriei

1
Laurent Chrzanovski, De Prométhée à la Fée Electricité, Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, pp. 230-231.
2
Ibidem, pp. 228-229.

1
electrice. William Nicholson şi Anthony Carlisle descoperă electroliza, ce permite
descompunerea apei în oxigen şi hidrogen cu ajutorul curentului electric. 3 slide

În 1809, Sir Humphry Davy experimentează cu aceşti curenţi electrici, descoperind

diverse curente electrochimice care au stat la baza electro-metalurgiei şi a electro-galvanizării.
În final, Davy demonstrează în 1801 efectul de iluminare electrică incandescentă ce are loc
prin încălzirea unor benzi de platină cu ajutorul unor baterii. Din cauza costurilor ridicate de
producţie, abia pe la jumătatea secolului se perfecţionează metodele de producţie ale
dispozitivelor de iluminat electric. slide Pe la 1850, în Franţa şi Anglia apar lămpile electrice
cu arc, însă acestea nu rezolvau şi problema iluminatului interior, din cauza luminozităţii
excesive pe care acestea o produceau. Două decenii mai târziu apare şi se perfecţionează
dinamul, un generator electric mult mai potent decât cel folosit anterior. Între anii 1878-1879
se instalează la Londra şi la Paris lămpi cu arc conectate în serie la un generator, numit
sistemul Iablocicov, după inventatorul său. Practic, lămpile înlănţuite aveau acum un
întrerupător comun.4 slide

În ceea ce priveşte Ardealul, apariţia iluminatului electric a fost încetinit de o seamă de

factori obiectivi, precum modificări în plan geo-politic, lipsa laboratoarelor de cercetare, dar
şi subiectivi, precum lipsa de interes a cetăţenilor pentru inovaţiile tehnologice ce se
desfăşurau rapid în Europa Occidentală şi America de Nord. Acomodarea Ardealului,
respectiv, Bucovinei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului la tehnologiile occidentale s-a
datorat în mare parte apartenenţei acestor teritorii la Imperiul Austro-Ungar. Mai degrabă,
aceşti oameni constituiau punţi de legătură pentru deschiderea tehnologică a Occidentului faţă
de Regat, decalajul tehnologic fiind recuperat complet abia la instaurarea regimului comunist
în România. Spre exemplu, în 1884, Timişoara era iluminată cu 731 de lămpi cu
incandescenţă şi 16 cu arc, pe când, cinci ani mai târziu, Bucureştiul avea instalate doar 150
de lămpi cu arc. 5

Electrificarea a pătruns pe meleaguri româneşti prin intermediul firmelor occidentale,

printre care amintim The Anglo-Austrian Brush Electrical Company Ltd., care s-a ocupat de
iluminatul public în Timişoara. Câteva oraşe s-au electrificat în regie proprie, precum Sibiu,
în 1896, Oradea în 1902, Sighişoara în 1903, Bistriţa în 1913, multe din uzine luând fiinţă în

3
Marcel Stancu, Sibiul şi electrificarea României – Cronică ilustrată 1891 – 2013, Honterus, Sibiu,
2013, p. 15.
4
Ibidem, pp. 15-16.
5
Ibidem, pp. 32-36.

2
baza concesiunilor acordate de primării. În general, s-a optat pentru folosirea curentului
alternativ, chiar şi la Timişoara, care, în primă fază, se iluminase cu ajutorul curentului
continuu.6 slide

În orice caz, povestea electrificării transilvănene începe, nu la Timişoara, cum am fi

tentaţi să credem, ci la Sibiu, unde avem cele mai vechi menţiuni scrise despre dotarea cu
dispozitive electrice a unui cabinet de fizică al Gimnaziului din Sibiu încă din anul 1853. În
1884, la Sibiu se atestă alimentarea patinoarului local cu lumină electrică facilitată de către
fabrica de textile Scherer. slide În acelaşi an, la Timişoara, antemenţionata The Anglo-
Austrian Brush Electrical Company Ltd. construia instalaţiile pentru iluminarea Timişoarei.
Reţeaua a fost pusă în funcţiune la 12 noiembrie 1884 şi se întindea pe 60 km. În 1892,
primăria Timişoarei răscumpără de la concesionar toate instalaţiile electrice şi trece la
exploatarea acestora în regie proprie, înfiinţându-se „Uzina electrică a oraşului Timişoara”.7
slide

Am menţionat anterior că povestea iluminatului public în Transilvania trebuie începută

din Sibiu, având în vedere că de aici ne parvin primele menţiuni în legătură cu dispozitivele
electrice din România, dar şi primele tendinţe de dezvoltare în ceea ce priveşte iluminatul
public. Sibiu va reprezenta, aşadar, studiul nostru de caz. Afirmaţie valabilă pentru toată zona
Ardealului, iluminatul public poate fi împărţit într-o fază medievală, pre-habsburgică,
caracterizată de iluminare cu ajutorul lumânărilor, făcliilor, etc., şi una care porneşte din
perioada de avânt tehnologic a imperiului şi până astăzi, caracterizată prin apariţia lampelor şi
lampioanelor şi evoluţia lor ulterioară spre iluminatul cu ajutorul curentului alternativ.

În primă fază, iluminatul public sau privat în zona Transilvaniei era strict
responsabilitatea cetăţenilor, care, în cazul Sibiului, se împărţea unor structuri administrative
numite vecinătăţi. Atribuţiile acestor vecinătăţi erau, în mare, de pază, ordine şi reparaţii, se
îngrijeau de combaterea incendiilor, de asigurarea siguranţei pe timp de noapte şi asigurarea
accesului la apă potabilă. Asigurarea siguranţei pe timp de noapte se efectua, ca peste tot în
Europa, prin iluminarea străzilor, Sibiul beneficiind, începând cu secolul XVI, de un set de
decrete similar marilor oraşe europene, ce interzicea plimbatul seara fără surse luminoase. În
1757 se dă un ordin imperial care obligă vecinătăţile să angajeze paznici care să se îngrijească

6
Ibidem, p. 37.
7
Ibidem, pp. 45-47.

3
de iluminarea străzilor pe timp de noapte. Până la începutul secolului XIX, Sibiul era iluminat
noaptea doar cu ajutorul lumânărilor şi doar în serile fără lună. 8

Punctul de turnură care a definitivat ideea iluminatului public şi preluarea sa în

administrarea publică a fost vizita familiei imperiale habsburgice din septembrie 1817.
Magistratul supune vecinătăţile unor cheltuieli deosebite: iluminarea tuturor străzilor cetăţii.
În 1835 sunt atestate nouă lanterne cu lămpi de ulei montate de către vecinătatea Wiesengasse,
de pe actuala stradă a Tipografilor, active încă de pe vremea vizitei imperiale. Doi ani mai
târziu, iluminatul public cade în grija administraţiei locale şi devine permanent pe timp de
noapte.9

Din 1851, guvernatorul Transilvaniei, Karl Borromäus zu Schwarzenberg, ia decizia

de a menţine iluminatul public pe timp de noapte. În 1862, în Transilvania, iluminatul public
se înfăptuia cu lanterne cu petrol lampant, deoarece acesta era mai economic şi mai ieftin
decât uleiul. slide Începând cu anul 1884, fabrica de textile Sherer implementează primele
electrificări ale unor clădiri sibiene, precum patinoarul şi Casa Reuniunilor, unde, în 1893, a
avut loc o expoziţie de electrificare, menită să popularizeze iluminatul electric în zona de sud-
est a Transilvaniei. slide În 1895 se semnează proiectul de electrificare a Sibiului şi a zonei
înconjurătoare, inclusiv a hidrocentralei Sadu I. Un an mai târziu se inaugurează şi Uzina
Electrică a Sibiului. Sibiul devine complet electrificat în regie proprie, iluminatul public
trecând, treptat, în următorii 10 ani, pe sistem electric. 10 slide

În anul 1917, în plin război, se decide, în cazul Sibiului, împărţirea unor cartele de
petrol raţionat şi renunţarea totală la iluminatul public. O decizie similară se anunţă în 1943,
prin închiderea iluminatului public după orele 18:00. În 1936, Sibiul devine cel mai iluminat
oraş din România, cu un procent de 76,5% electrificare.11

În primele trei decenii ale secolului XX, electrificarea se răspândeşte în toată

Transilvania prin prezenţa uzinelor electrice. Câteva exemple timpurii sunt Zlatna, în 1892,
Alba Iulia, în 1899, Orăştie, în 1900, Sighişoara şi Deva în 1903, Sebeş Alba în 1905.
Electrificarea Transilvaniei se opreşte aproape complet în timpul Primului Război Mondial,
iar multe din oraşele electrificate trec în regim de „camuflaj”, renunţând la iluminatul public
8
Răzvan Pop, O posibilă scurtă istorie a iluminatului public în oraşul Sibiu, Revista Transilvania,
10/2015, pp. 90-91.
9
Ibidem.
10
Ibidem, pp. 92-94.
11
Ibidem, p. 95.

4
în vreme de război. În perioada interbelică, electrificarea s-a răspândit în zonele Târnăveni
(1920), Agnita (1927), Blaj (1926), Mediaş (1928), Dumbrăveni (1928), Cristur (1928) şi
Saschiz (1929).12

Odată cu intrarea României în sfera de influenţă sovietică, toate sistemele publice de

iluminat din ţară se naţionalizează, intrând sub administrarea statului român. În cazul studiului
nostru de caz, statul comunist român a decis continuarea investiţiilor în ceea ce priveşte
iluminatul public, raionul Sibiu ajungând, la finalul anului 1962, la un grad de 100%
electrificare, fiind primul oraş din România care atinge această performanţă.13

În toată zona Transilvaniei iluminatul public a fost una din priorităţile regimului
comunist, fiind printre primele lucrări realizate odată cu înfiinţarea de noi cartiere
muncitoreşti. Calitatea electrificării publice începe să scadă din cauza recesiunii economice a
statului român din anii `80, forţând reducerea drastică a consumului de curent şi a iluminatului
public, dar şi a calităţii serviciului în particular, penele de curent devenind tot mai dese. Abia
după anul 2000 încep să apară din nou investiţii locale în sistemul de ecleraj public şi să se
reabiliteze zonele de patrimoniu industrial ale oraşelor. Slide slide

12
Marcel Stancu, op. cit., pp. 172-174.
13
Răzvan Pop, op. cit., p. 95.

5
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Chrzanovski, Laurent, De Prométhée à la Fée Electricité, Argonaut, Cluj-Napoca, 2013

Pop, Răzvan, O posibilă scurtă istorie a iluminatului public în oraşul Sibiu, Revista
Transilvania, 10/2015

Stancu, Marcel, Sibiul şi electrificarea României – Cronică ilustrată 1891 – 2013, Honterus,
Sibiu, 2013.

Lucrare realizată de Gora Celina, Istoria artei, an III