4.

1 Cadru legislativ pentru protecţia siturilor arheologice în România

Ordonanţa nr. 43/2000, republicată în MO nr. 951 din 24 noiembrie 2006,

reglementează regimul juridic privind protecţia patrimoniului arheologic. Prin prezenta lege
se protejează, conform articolului 2, lit. b), siturile arheologice înscrise în Repertoriul
arheologic naţional, siturile clasate în Lista monumentelor istorice, dar şi bunurile mobile şi
locul de descoperire al acestora. Conform articolelor 19 lit. b) şi 20 lit c), autorităţile
administraţiei publice, dar şi primarul localitaţii, trebuie să asigure protecţia patrimoniului
arheologic prin alocarea resurselor financiare necesare acestui scop. Desfăşurarea oricăror
activităţi care să afecteze integritatea sau care pun în pericol conservarea patrimoniului
arheologic se sancţionează cu amendă de la 10.000 la 50.000 lei (articolul 28, lit. a)).

Legea nr. 422 din 18 iulie 2001, republicată în MO nr. 938 din 20 noiembrie 2006
reglementează regimul juridic general prin care sunt protejate monumentele istorice. Prin
prezenta lege, siturile arheologice pot fi incluse pe Lista monumentelor istorice, cu
posibilitate de clasare în grupa A (de importanţă naţională) sau B (de importanţă locală).
Potrivit Legii nr. 329/2009, publicată în MO. Nr. 761 din 9 noiembrie 2009, această listă a
monumentelor se întocmeşte şi se actualizează odată la 5 ani de către Institutul Naţional al
Patrimoniului, instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii. La nivel local, de protecţia
monumentelor istorice se ocupă, prin prezenta lege, administraţia publică sau titularul cu
drept de administrare a monumentului în cauză.

Prin Ordonanţa nr. 47/2000, publicată în MO nr. 45 din 31 ianuarie 2000 se stabilesc
măsuri speciale de protectie a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului
mondial. În această categorie intră, conform articolului 15, şi monumentele istorice pentru
care Statul român a depus dosarul de includere pe Lista patrimoniului mondial UNESCO.

Primele două acte normative menţionate reglementează prin lege protecţia siturilor
arheologice, atât ca bunuri imobile care figurează pe Lista monumentelor istorice, cât şi ca
patrimoniu arheologic. Cetăţile dacice Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-
Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa şi Căpâlna reprezintă singurul ansamblu de situri
arheologice din România protejat de trei acte normative diferite, fiind incluse şi în patrimoniul
mondial UNESCO.

În conformitate cu prevederile Ordonanţei 47/2000, la 1 aprilie 2004 se emite HG nr.

493, care stabileşte metodologia pentru monitorizarea, protecţia şi conservarea monumentelor
incluse în patrimoniul UNESCO, printre care şi cetăţile dacice. Actul normativ a fost publicat
în MO nr. 380 din aprilie 2004. În decembrie 2010 se emite o nouă HG, nr. 1.268, publicată în
MO nr. 11 din 5 ianuarie 2011, în care se aprobă noi măsuri de protecţie pentru monumentele
incluse în patrimoniul mondial UNESCO, prin Programul de protecţie şi gestiune a
monumentelor istorice. HG nr. 1.102, publicată în MO nr. 802 din 14 noiembrie 2011
actualizează articolul 9 al Programului de gestiune, în care se stipulează că protecţia şi
managementul fiecărui monument UNESCO vor fi asigurate de către consiliul judeţean de a
cărui rază teritorială aparţine monumentul (în cazul cetăţilor dacice, consiliile judeţene Alba şi
Hunedoara).

Infracţiunile de distrugere a bunurilor de patrimoniu, mobile sau imobile, sunt

reglementate prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, în Partea specială, articolul 253,
alin. (3): distrugerea sau degradarea patrimoniului cultural se pedepseşte cu închisoare de la 1
la 5 ani. Legea se aplică astfel şi în cazul în care proprietarul de drept al bunului de
patrimoniu este făptaşul.

În realitate, multe dintre prevederile acestor acte normative nu sunt operaţionale:

singurul monument UNESCO dintre cetăţile dacice cu adevărat administrat este
Sarmizegetusa Regia. Sub gestiunea Consiliului Judeţean Hunedoara, aceasta beneficiază de
pază, întreţinere şi promovare. Deşi legea oferă protecţie nominală şi pentru celelalte cetăţi
dacice, aceasta nu este pusă efectiv în aplicare. Administrarea acestor cetăţi impune o serie de
investiţii care, conform legii, sunt condiţionate de dreptul de proprietate. Situaţia se complică
suplimentar din cauza suprapunerii autorităţii mai multor instituţii, precum Ministerul
Culturii, Romsilva, Ministerul Mediului, şi altele. În prezent se încearcă rezolvarea acestor
probleme prin conlucrarea instituţiilor centrale ale Statului român.