PARALELĂ ÎNTRE BAROC ŞI ROCOCO LA CURTEA FRANŢEI

Moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715 a avut urmări marcante asupra societăţii
franceze. Cultura palaţială a barocului francez s-a transformat într-o cultură decentralizată, a
hotelurilor pariziene şi a caselor private. Acestea vor deveni centrele de propagare a stilului
Rococo. Termenul de Rococo derivă de la cuvântul franţuzesc „rocaille”, pietricică, dar cu
sensul mai precis de pietricică sau scoică decorativă, fapt pentru care scoica devine
principalul motiv decorativ în ornamentaţia Rococo.

Să aruncăm, deci, o privire asupra societăţii franceze. Ea devine exponentul unor

manifestări care ne sunt prea bine cunoscute, poate, din literatura clasică. Fel şi fel de dame se
întrec în talente şi carismă pentru a atrage cât mai mulţi oameni de seamă la salonurile şi
petrecerile lor. Eticheta morală se metamorfozează în aşa chip încât artificialul cel mai
bombastic devine norma, iar sinceritatea şi entuziasmul nu îşi vor face loc în spiritul societăţii
vremurilor respective.

Trecând în revistă toate acestea, e lesne de înţeles că saloanele, pentru a atrage cât mai
mulţi curioşi, debordau de opulenţă ornamentală, sculpturi, mobilier decorat, argintării şi
ceramică, picturi de toate felurile, mărimile şi pe toate suprafeţele posibile, încadrate într-o
arhitectură care rămânea, în toată gloria sa, barocă. Poate că însăşi etimologia celor două
cuvinte, baroc şi Rococo, reprezintă, cred eu, o primă asemănare, întrucât barocul e perla
deformată cu rol decorativ, iar Rococoul pietricica sau scoica ce, în esenţă, are acelaşi rol,
unul decorativ.

Vom începe tratarea diferenţelor şi asemănărilor dintre baroc şi Rococo cu analiza

ornamentaţiei interioare a două săli reprezentative pentru stilurile lor, anume Sala Oglinzilor
din Palatul Versailles şi Salonul Prinţesei din Hotelul Soubise. În Sala Oglinzilor decorul se
mulează pe liniile brute ale arhitecturii şi parcă amintesc de nava principală a unei biserici în
stil basilical; pilaştrii adosaţi decorează prin însăşi marmura din care sunt sculptaţi, ferestrele
sunt largi şi semicirculare şi se deschid până în pământ precum portalurile. Fiecărui pilastru îi
corespunde câte o statuie, un bust, un suport de lumânare. Candelabrele albe coboară din
registru în registru în grupuri de câte trei. Stucatura aurită cuprinde atât pereţii, cât şi limita
dintre perete şi boltă, împodobind camera cu frunzişuri, uneori flori, şi îngeraşi. Pe toată
suprafaţa tavanului boltit s-a optat pentru o serie de picturi murale care ilustrează măreţia
regnului lui Ludovic al XIV-lea, separate pe registre de aceeaşi stucatură aurită.
 În Salonul Prinţesei observăm o îndepărtare şi mai mare de formele clasice decât în
barocul simplu. Să începem cu asemănările, totuşi. Observăm că Salonul Prinţesei are
predispoziţii similare pentru spaţii luminoase, cu ferestre mari în arc semicircular, dar şi
pentru stucatura aurită. Motivele stucaturii nu diferă foarte mult de cele ale barocului pur:
frunzişuri şi motive florale, însă ele acum se ascut precum nişte spini şi se dispun pe panouri
goale într-un contrast puternic. Un alt motiv similar este cel al îngeraşilor omniprezenţi, care
de data aceasta par a fi făcuţi din alt material, poate pentru a facilita asortamentul cu
mobilierul. La fel ca în
barocul simplu, pictura
murală se împleteşte cu
stucatura şi cu restul
decorului. Liniile de
contur ale camerei se
îndulcesc, dispare
cornişa care în Sala
Oglinzilor fusese atât de
evidentă, peretele şi
bolta se întrepătrund
delicat, apare
predispoziţia pentru linii curbe alternate cu motivul scoicii rocaille. În Rococo camera deja
aerisită se decorează cu o multitudine de oglinzi mari, pentru a da impresia unui spaţiu mai
larg, iar mobilierul este din ce în ce mai prezent în defavoarea sculpturilor mobile.

Barocul european a dat naştere unor stiluri şi tematici picturale ce diferă de la o

naţiune la alta, aşa că în prezentarea de faţă paralela noastră se va limita doar la Franţa.
Patronul artelor baroce, Ludovic al XIV-lea, a reuşit, prin marea sa adoraţie faţă de clasicism,
să mute la Versailles centrul artelor europene. Propagarea barocului clasicizant pictural
francez a fost un succes major, întrucât Ludovic al XIV-lea a reuşit să ademenească o
multitudine de artişti şi să înfiinţeze academii de artă care să propovăduiască pe mai departe
stilul clasic atât de drag lui. Ca exemplu reprezentativ pentru acest fenomen artistic vom lua
Răpirea Sabinelor a lui Nicolas Poussin. Nu vom analiza pe larg această pictură, ci doar vom
scoate în evidenţă calităţile esenţiale pentru paralela noastră.

Poussin a fost un mare adorator şi avid imitator stilistic al lui Rafael. Se spune despre
Poussin că, în măsura în care a fost un reprezentant de seamă al barocului francez, calităţile
operelor sale sunt opuse diametral celor ale altor mari reprezentanţi ai barocului, cum ar fi
Rubens. Poussin îmbină figuri renascentiste într-o temă clasică: răpirea sabinelor, după cum
ne spune şi titlul. Personajele contorsionate aproape teatral, static, amintesc de cele ale lui
Rafael şi Tiţian, contururile sunt foarte dure, iar culorile foarte puternice.

După cum am spus, esenţa Rococo-ului este reprezentată de însăşi bunăstarea

aristocraţiei, iar după moartea Regelui Soare punctul focal se mută pe cei bogaţi. Astfel,
pictura în stil Rococo se reorientează radical faţă de barocul clasicizant pe care l-am observat
la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Ea îşi păstrează opulenţa detaliului, însă barocul se
metamorfozează acum în subiecte desprinse din viaţa de zi cu zi a celor bogaţi, subiecte
frivole şi deseori teatrale, tuşa devine foarte jucăuşă, pensulaţia delicată, paleta gravitează în
jurul culorilor pastelate.

Vom lua ca exemplu reprezentativ pentru pictura Rococo „Leagănul” lui Jean-Honoré
Fragonard. Ni se înfăţişează o domnişoară într-un leagăn împins de un servitor în timp ce
flirtează jucăuş cu iubitul ei aşezat într-o poziţie strategică pe iarbă. În amintirea barocului
clasic, lucrarea abundă de elemente decorative clasicizante, precum statuia lui Eros spre care
domnişoara ne atrage atenţia, plasată pe un soclu decorat în stil clasic cu mare detaliu, şi cei
doi amoraşi moleşiţi din fundalul picturii.
 Barocul sculptural matur a înflorit în Franţa tot la curtea lui Ludovic al XIV-lea. La fel
ca în pictură, stilul oficial era cel clasicizant, preferat de rege, adică cel pe care academiile de
artă aveau să-l propage în toată Franţa şi, ulterior, în afara ei. Poate mai mult decât
preferinţele personale ale lui Ludovic al XIV-lea, un mare impact asupra barocului francez l-a
avut vizita la curtea Franţei a lui Bernini, în 1665. Stilul său a fost mult preferat printre
sculptorii francezi.

Îl vom oferi drept exemplu pe Pierre-Paul Puget, cu al său Milo din Crotona. Profund
inspirat de David al lui Bernini, Puget încearcă să redea aceeaşi atmosferă dramatică, un erou
contorsionat,care de data aceasta suferă, fiind blocat între muşcătura animalului şi trunchiul
de copac. Agonia făţişă a personajului trimite la clasicul Laocoon şi fiii săi, referinţă ce a
făcut din lucrarea lui Puget una tolerată la curtea lui Ludovic, în ciuda reprezentării sale
şocante, îndrăzneţe, a subiectului.

Dramatismul magistral baroc se metamorfozează în ceva mai dulce în Rococo. Se

păstrează predispoziţia pentru teme clasice, inspirate din mitologie, ludismul personajelor şi
poziţiile contorsionate, balansate, puţin nefireşti, teatrale. Ceea ce se schimbă este atmosfera.
Sculptura Rococo avea nevoie să se asorteze unor saloane vesele, intime. Rococo-ul francez
produce sculpturi miniaturale cu scopul decorării acestor saloane, care de data aceasta
deservesc un spirit ludic senzual, fantezist. Ca exemplu tipic îl dăm pe Clodion, cu a sa
statuetă Intoxicarea cu vin. Aici Clodion bifează intimitatea jucăuşă dintre o bacantă şi un
satir într-o îmbrăţişare instabilă, în timp ce bacanta îi toarnă satirului vin în gură.

În ceea ce priveşte mobilierul, situaţia este mai complexă în Franţa întrucât

metamorfoza de la baroc la Rococo se translatează în patru stiluri distincte: stilurile Ludovic
al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea pentru barocul pur, încadrabile în secolul XVII, stilul
Regence, pentru tranziţia lină dintre baroc şi Rococo, şi stilul Ludovic al XV-lea, pentru
Rococo. Le vom trata fugitiv, pe rând, punctând evoluţia fiecăruia în raport cu cele anterioare.
 Stilul Ludovic al XIII-lea se caracterizează
printr-o sobrietate greoaie, de inspiraţie flamandă.
Elementul decorativ principal este cartuşul care apare
în relief pe ziduri, pe panourile uşilor, dar şi pe mobila
propriu-zisă. Mesele, paturile, scaunele şi fotoliile

sunt tapisate cu stofe, mătăsuri, broderii

grele, ele atârnă până în pământ sub forma
unor draperii grele, bogate. Se impune
lemnul masiv, iar motivele principale
pentru ornamentaţia mobilierului sunt
arabescurile, torsadele, colonetele,
baluştrii, motivele florale, ghirlandele,
uneori şi capete de animale şi alte motive
vegetale.

Dragostea lui Ludovic al XIV-lea pentru antichitate se manifestă în toate domeniile

culturii, după cum spuneam, deci şi în domeniul mobilierului. Mobilierul tip Ludovic al XIV-
lea devine mai puţin greoi, capătă o oarecare gingăşie de inspiraţie antică, lemnul folosit se
încrustează acum cu aur, argintărie şi pietre preţioase, se uzează ornamentaţia din bronz, se
folosesc în continuare tapiseriile şi mătăsurile. Odată cu înfiinţarea Manufacturii regale de
mobilă în 1667, mobilierul franţuzesc se îmbogăţeşte considerabil în materie de tehnici
decorative. Vom exemplifica tehnica Boulle, a lui André
Charles Boulle, de a decora capetele mobilierului cu
elemente de bronz. Ornamentaţia se înfăptuia prin
următoarele motive: scoica plată, frunza de acant, iniţiala
regală (cele două L-uri înlănţuite), vrejuri, romburi, motive
 de inspiraţie antică, dar şi emblema apolinică a
regelui Ludovic al XIV-lea (soarele cu chip de
femeie în centru). Din stilul lui Ludovic al
XIII-lea rămâne, deci, doar ornamentaţia
florală şi motivele vegetale, care însă capătă un
caracter mai delicat. Mobilierul Regelui Soare
începe să se unduiască blând şi să anunţe
trecerea la stilul Regence.

Stilul Regence, caracteristic primelor decenii ale secolului XVIII, face trecerea de la
barcul franţuzesc la Rococo. Mobilierul continuă să rămână solemn, însă liniile care începeau
să se curbeze în stilul regelui soarelui capătă acum o zvelteţe şi mai pronunţată, se subţiază şi
mai tare, devin mai elegante, dispar liniile rectangulare. Unii consideră acest stil ca fiind cel
mai caracteristic barocului matur francez. Se face trecerea
la un lemn de esenţă nobilă, cum ar fi lemnul de trandafir,
se păstrează motivele ornamentale florale şi vegetale, se
păstrează motivul ornamental al scoicii, însă se introduc
noi motive, precum stânci, fructe, dar şi unele de factură
exotică, precum pagode, maimuţe, nori, umbrele. În
general mobilierul devine mai aerat şi se renunţă la
tapisare în majoritatea cazurilor.

Stilul Ludovic al XV-lea este prin excelenţă stilul Rococo. El diferă de stilurile
anterioare prin introducerea unor concepte cu totul noi în mobilierul franţuzesc: ideea de
 asimetrie şi ideea de confort. Dacă în Rococo apar
camere de toate formele imaginabile, şi mobilierul
trebuia să se preteze acestor noi libertăţi, el începe să fie
dispus mult mai liber prin încăperi. Se preferă lemnul
preţios, mobilierul este acum doar pictat în culori
pastelate sau sobre, sau doar marchetat. Am observat în
stilul Regence includerea unor elemente decorative
exotice; în stilul Rococo se păstrează motivele florale,
însă acestea capătă o oarecare opulenţă, florile devin cascade de flori, vrejurile şi frunzele
devin adevărate buchete, predomină acum motivele exotice, animalele fantastice, şi mai ales
scoica asimetrică rocaille. Mobilierul Rococo devine în general foarte uşor de manevrat şi
confortabil, în totală opoziţie cu stilurile Ludovic XIII şi Ludovic XIV.

Dacă barocul francez a reprezentat centralismul clasicizant dominat în speţă de

Ludovic al XIV-lea, Rococo-ul a devenit stilul centrelor aristocratice, al comodităţii bogaţilor
cu mare dorinţă de afirmare în societate. Barocul reprezintă forţa magistrală regală,
impunătoare, dramatică, dinamică, iar Rococo-ul, intimitatea şi ludismul salonului
aristocratic, aerul respirat de clasele superioare în căutarea unei supremaţii sociale. Dacă
Rococo-ul s-a concentrat în toată forţa sa de creaţie pe ilustrarea frumuseţii traiului
privilegiat, o remarcă puţin ironică se impune: Rococo-ul debutează cu o moarte, cea a
Regelui Soare, şi se stinge cu câteva mii de morţi, cele ale aristocraţilor linşaţi în Revoluţia
Franceză, doborâţi de propria lor dragoste de opulenţă care a fost scânteia Rococo-ului, sub
mâinile unei societăţi decimate de foamete şi trai mizer.