Introducere

În ultimii ani m-am implicat în săpături arheologice, dar şi în eforturile de conservare

pe care o seamă de asociaţii private le întreprind pentru salvarea monumentelor istorice.
Alegerea acestui subiect pentru lucrarea mea de licenţă s-a manifestat ca o urmare naturală a
congruenţei acestor două interese cu vizita din cadrul practicii de vara trecută la cetăţile
dacice Costeşti şi Blidaru. Procesul de gândire care m-a mânat de atunci încolo a fost
următorul: dacă aceste cetăţi aparţin de patrimoniul mondial UNESCO, de ce le pierdem? De
ce atât de multe monumente valoroase se află în pericol de dispariţie? Care este situaţia
curentă a demersurilor de specialitate la nivel naţional? Cum anume s-au format cutumele
actuale în conservarea monumentelor istorice? Acestea sunt întrebările la care am căutat să
răspund în lucrarea de faţă.

Pentru că nu se poate trata o stare de fapt fără a-i fi urmărit evoluţia în prealabil, am
rezervat un întreg capitol reperelor în istoria conservării europene, dar şi naţionale.
Întotdeauna am căutat să schiţez o paralelă între inovaţiile europene în conservarea
patrimoniului construit şi modul în care au fost ele acceptate şi aplicate în spaţiul românesc.

Am considerat, apoi, că se impune sintetizarea, într-un capitol separat, a unor noţiuni

generale legate de principiile în conservare şi evoluţia lor, a factorilor distructivi asupra
siturilor arheologice, respectiv a metodologiei de elaborare a unui plan de conservare pentru
un sit arheologic. Prin acest capitol am dorit să scot în evidenţă importanţa arheologului în
procesul de salvare şi valorificare a patrimoniului arheologic.

Un ultim aspect teoretic de urmărit a fost cel referitor la legislaţia românească în

vigoare şi la convenţiile internaţionale ratificate de către Statul român, privitoare la protejarea,
conservarea şi valorificarea patrimoniului construit. Am redat şi analizat doar legile şi
convenţiile care au un impact clar asupra siturilor arheologice şi a monumentelor istorice. Mai
exact, am analizat în ce măsură aceste legi oferă protecţie nominală asupra siturilor, respectiv
care este situaţia reală în teren.

Pentru că mi-ar fi fost peste mână analiza practicilor de conservare aplicate tuturor
siturilor arheologice din România, m-am limitat la un singur studiu de caz: Sarmizegetusa
Regia. M-a interesat, în primă fază, cum a ajuns ea în atenţia localnicilor, şi apoi a
vizitatorilor internaţionali. Am documentat istoricul intervenţiilor de conservare, restaurare şi
valorificare asupra sitului, după care am optat pentru o comparaţie a intervenţiilor anterioare
cu planul unei intervenţii viitoare, patronate de Institutul Naţional al Patrimoniului. Întrebarea
la care am vrut să răspund prin această analiză este: cum se prezintă această nouă intervenţie
în evoluţia conservării româneşti?

De fapt, această ultimă întrebare dă tonul scopului final al acestei lucrări: când vine
vorba de chestiunea conservării patrimoniului construit, unde ne aflăm şi încotro ne
îndreptăm?