Răzvan Pop

Am menţionat anterior că povestea iluminatului public în Transilvania trebuie începută din

Sibiu, având în vedere că de aici ne parvin primele menţiuni în legătură cu dispozitivele
electrice din România, dar şi primele tendinţe în ceea ce priveşte iluminatul public. Sibiu va
reprezenta, aşadar, studiul nostru de caz. Afirmaţie valabilă pentru toată zona Ardealului,
iluminatul public poate fi împărţit într-o fază medievală, pre-habsburgică, caracterizată de
iluminare cu ajutorul lumânărilor, făcliilor, etc., şi una care porneşte din perioada de avânt
tehnologic a imperiului şi până astăzi, caracterizată prin apariţia lampelor şi lampioanelor şi
evoluţia lor ulterioară spre iluminatul cu ajutorul curentului alternativ.

90-91

În primă fază, iluminatul public sau privat în zona Transilvaniei era strict responsabilitatea
cetăţenilor, care, în cazul Sibiului, se împărţea unor structuri administrative numite vecinătăţi.
Atribuţiile acestor vecinătăţi erau, în mare, de pază, ordine şi reparaţii, se îngrijeau de
combaterea incendiilor, de asigurarea siguranţei pe timp de noapte şi asigurarea accesului la
apă potabilă. Asigurarea siguranţei pe timp de noapte se efectua, ca peste tot în Europa, prin
iluminarea străzilor, Sibiul beneficiind, începând cu secolul XVI, de un set de decrete similar
marilor oraşe europene, ce interzicea plimbatul seara fără surse luminoase. În 1757 se dă un
ordin imperial care obligă vecinătăţile să angajeze paznici care să se îngrijească de iluminarea
străzilor pe timp de noapte. Până la începutul secolului XIX, Sibiul era iluminat noaptea doar
cu ajutorul lumânărilor şi doar în serile fără lună.

91

Punctul de turnură care a definitivat ideea iluminatului public şi preluarea sa în administrarea

publică a fost vizita familiei imperiale habsburgice din septembrie 1817. Magistratul supune
vecinătăţile unor cheltuieli deosebite: iluminarea tuturor străzilor cetăţii. În 1835 sunt atestate
nouă lanterne cu lămpi de ulei montate de către vecinătatea Wiesengasse, de pe actuala stradă
a Tipografilor, montate încă de pe vremea vizitei imperiale. Doi ani mai târziu, iluminatul
public cade în grija administraţiei locale şi devine permanent pe timp de noapte.

92-94

Din 1851, guvernatorul Transilvaniei, Karl Borromäus zu Schwarzenberg, ia decizia de a

menţine iluminatul public pe timp de noapte. În 1862, în Transilvania, iluminatul public se
înfăptuia cu lanterne cu petrol lampant, deoarece acesta era mai economic şi mai ieftin decât
uleiul. Începând cu anul 1884, fabrica de textile Sherer implementează primele electrificări
ale unor clădiri sibiene, precum patinoarul şi Casa Reuniunilor, unde, în 1893, a avut loc o
expoziţie de electrificare, menită să popularizeze iluminatul electric în zona de sud-est a
Transilvaniei. În 1895 se semnează proiectul de electrificare a Sibiului şi a zonei
înconjurătoare, inclusiv a hidrocentralei Sadu I. Un an mai târziu se inaugurează şi Uzina
Electrică a Sibiului. Sibiul devine complet electrificat în regie proprie, iluminatul public
trecând, treptat, în următorii 10 ani, pe sistem electric.

95

În anul 1917, în plin război, se decide, în cazul Sibiului, împărţirea unor cartele de petrol
raţionat şi renunţarea totală la iluminatul public. O decizie similară se anunţă în 1943, prin
închiderea iluminatului public după orele 18:00. În 1936, Sibiul devine cel mai iluminat oraş
din România, cu un procent de 76,5% electrificare.

Odată cu intrarea României în sfera de influenţă sovietică, toate sistemele publice de iluminat
din ţară se naţionalizează, intrând sub administrarea statului român. În cazul studiului nostru
de caz, statul comunist român a decis continuarea investiţiilor în ceea ce priveşte iluminatul
public, raionul Sibiu ajungând, la finalul anului 1962, la un grad de 100% electrificare, fiind
primul oraş din România care atinge această performanţă.

În toată zona Transilvaniei iluminatul public a fost unul din priorităţile regimului comunist,
fiind printre primele lucrări realizate odată cu înfiinţarea de noi cartiere muncitoreşti.
Calitatea iluminatului public începe să scadă din cauza recesiunii economice a statului român
din anii `80, forţând reducerea drastică a consumului de curent şi a iluminatului public, dar şi
a calităţii serviciului în particular, penele de curent devenind tot mai dese. Abia după anul
2000 încep să apară din nou investiţii locale în sistemul de iluminat public şi să se reabiliteze
zonele de patrimoniu industrial ale oraşelor.

Laurent Chrzanovski

Pop/Prefaţă:

Marcel Stancu
15

Dat fiind faptul că secolul XVIII a fost unul al marilor descoperiri, concomitent cu inovaţiile
din domeniul eclerajului pe bază de ulei sau gaz se experimenta cu energia electrică. În 1800,
fizicianul Alessandro Volta inventează pila electrică, un generator chimic ce produce curent
continuu de tensiune joasă, ce stă, practic, la baza obţinerii bateriei electrice. William
Nicholson şi Anthony Carlisle descoperă electroliza, ce permite descompunerea apei în
oxigen şi hidrogen cu ajutorul curentului electric. În 1809, Sir Humphry Davy experimentează
cu aceşti curenţi electrici, descoperind diverse curente electrochimice care au stat la baza
electro-metalurgiei şi a electro-galvanizării. În final, Davy demonstrează în 1801 efectul de
iluminare electrică incandescentă ce are loc prin încălzirea unor benzi de platină cu ajutorul
unor baterii. Din cauza costurilor ridicate de producţie, abia pe la jumătatea secolului se
perfecţionează metodele de producţie ale dispozitivelor de iluminat electric. Pe la 1850, în
Franţa şi Anglia apar lămpile electrice cu arc, însă acestea nu rezolvau şi problema
iluminatului interior, din cauza luminozităţii excesive. Două decenii mai târziu apare şi se
perfecţionează dinamul, un generator electric mult mai potent decât cel folosit anterior.

16

Între anii 1878-1879 se instalează la Londra şi la Paris lămpi cu arc conectate în serie la un
generator, numit sistemul Iablocicov, după inventatorul său. Practic, lămpile înlănţuite aveau
acum un întrerupător comun.

32-37

În ceea ce priveşte Ardealul, apariţia iluminatului electric a fost încetinit de o seamă de factori
obiectivi, precum modificări în plan geo-politic, lipsa laboratoarelor de cercetare, dar şi
subiectivi, precum lipsa de interes a cetăţenilor pentru inovaţiile tehnologice ce se desfăşurau
rapid în Europa Occidentală şi America de Nord. Acomodarea Ardealului, respectiv,
Bucovinei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului la tehnologiile occidentale s-a datorat în
mare parte apartenenţei acestor teritorii la Imperiul Austro-Ungar. Mai degrabă, aceşti oameni
constituiau punţile de legătură între deschiderea tehnologică a Occidentului pentru Regat,
decalajul tehnologic fiind recuperat complet abia la instaurarea regimului comunist. Spre
exemplu, în 1884, Timişoara era iluminată cu 731 de lămpi cu incandescenţă şi 16 cu arc, pe
când, cinci ani mai târziu, Bucureştiul avea instalate doar 150 de lămpi cu arc.
37

Electrificarea a pătruns pe meleaguri româneşti prin intermediul firmelor occidentale, printre

care amintim The Anglo-Austrian Brush Electrical Company Ltd., care s-a ocupat de
iluminatul public în Timişoara. Câteva oraşe s-au electrificat în regie proprie, precum Sibiu,
în 1896, Oradea în 1902, Sighişoara în 1903, Bistriţa în 1913, multe din uzine luând fiinţă în
baza concesiunilor acordate de primării. În general, s-a optat pentru folosirea curentului
alternativ, chiar şi la Timişoara, care, în primă fază, se iluminase cu ajutorul curentului
continuu.

45-47

În orice caz, povestea electrificării transilvănene începe, nu la Timişoara, cum am fi tentaţi să

credem, ci la Sibiu, unde avem cele mai vechi menţiuni scrise despre dotarea cu dispozitive
electrice a unui cabinet de fizică al Gimnaziului din Sibiu încă din anul 1853. În 1884, la
Sibiu se atestă alimentarea patinoarului local cu lumină electrică facilitată de către fabrica de
textile Scherer.

47

În acelaşi an, la Timişoara, antemenţionata The Anglo-Austrian Brush Electrical Company

Ltd. Construia instalaţiile pentru iluminarea Timişoarei. Reţeaua a fost pusă în funcţiune la 12
noiembrie 1884 şi se întindea pe 60 km. În 1892, primăria Timişoarei răscumpără de la
concesionar toate instalaţiile electrice şi trece la exploatarea acestora în regie proprie,
înfiinţându-se „Uzina electrică a oraşului Timişoara”.

172-174

În primele trei decenii ale secolului XX, electrificarea se răspândeşte în toată Transilvania
prin prezenţa uzinelor electrice. Câteva exemple timpurii sunt Zlatna, în 1892, Alba Iulia, în
1899, Orăştie, în 1900, Sighişoara şi Deva în 1903, Sebeş Alba în 1905. Electrificarea
Transilvaniei se opreşte aproape complet în timpul Primului Război Mondial, iar multe din
oraşele electrificate trec în regim de „camuflaj”, renunţând la iluminatul public în vreme de
război. În perioada interbelică, electrificarea s-a răspândit în zonele Târnăveni (1920), Agnita
(1927), Blaj (1926), Mediaş (1928), Dumbrăveni (1928), Cristur (1928) şi Saschiz (1929).
Laurent Chrzanovski, De Prométhée à la Fée Electricité, Argonaut, Cluj-Napoca, 2013

228-229

Marile oraşe europene încep să tranşeze problema iluminatului public în jurul secolului XVII.
În 1662, din raţiuni financiare, abatele Laudati de Caraffa obţine de la Ludovic al XIV-lea o
serie de decrete regale care îi permiteau să instaleze puncte de staţionare în care santinele cu
torţe să îi escorteze, contra cost, pe cetăţenii care aveau nevoie să se deplaseze în cursul
nopţii. În 1667, costul iluminatului public devine suportat de stat, iar iluminatul străzilor în
Paris devine obligatoriu. Trei decenii mai târziu alte 30 de oraşe din Franţa vor beneficia de
legea iluminatului obligatoriu. În 1744 Bougeois de Châteaublanc inventează felinarul cu
reverber, iar din a doua jumătate a secolului XVIII se înlocuieşte treptat lumânarea cu lampa
pe ulei. Din 1816 se introduce iluminatul cu ajutorul lămpilor pe gaz, care va coexista cu
iluminatul cu ajutorul lămpilor de ulei o vreme.

230-231

Amsterdam s-a organizat ca primă metropolă europeană prevăzută cu sistem de iluminat

planificat printr-o serie de decrete istorice începând cu secolul XVI: in 1505 este interzistă
plimbarea cetăţenilor prin oraş fără un felinar după ora nouă seara, din 1544 câteva lanterne
încep să populeze punctele centrale ale oraşului pe cheltuiala cetăţenilor, în 1595 se impune
aprinderea a câte unui felinar pe faţada a fiecărei a doisprezecea case. În 1668-1669 se
lucrează la primele planuri de iluminat stradal. Spre 1670, Amsterdam avea deja 1800 de
felinare stradale instalate. Apariţia gazului ca alternativă la ulei în anii 1791-1792 a atras
atenţia multor investitori care s-au întrecut în inovaţii în privinţa eclerajului public.

Volker Wollmann, Patrimoniu preindustrial şi industrial în România, Honterus, Sibiu, 2011

Răzvan Pop, O posibilă scurtă istorie a iluminatului public în oraşul Sibiu, Revista
Transilvania, 10/2015.

Marcel Stancu, Sibiul şi electrificarea României – Cronică ilustrată 1891 – 2013, Honterus,
Sibiu, 2013

Dezvoltarea unui sistem de ecleraj public s-a dezvoltat pe continentul European din nevoia de
a spori siguranţa cetăţenilor pe timp de noapte, întrucât numărul jafurilor şi asasinatelor care
se petreceau în bezna nopţii provocau nelinişte şi fricţiuni atât între orăşenii simpli, cât şi între
cei privilegiaţi cu influenţă politică.

Scurt istoric european