Sunteți pe pagina 1din 5

Faze staționare în cromatografia de lichide

Introducere
Cromatografia de lichide pe coloană se poate defini ca o tehnică în care componenții
amestecului de analizat se separă datorită migrării lor diferențiale de-a lungul unei coloane
umplută cu o fază staționară solidă sau lichidă pe suport inert sub influența unei faze mobile
lichide.
Cromatografia este un proces de separare în cascadă în care un amestec este separat în
componentele individuale, urmat de detecţia acestora printr-un procedeu convenabil.
Cromatografia, în principiu, necesită două faze, una staţionară şi alta mobilă. În cromatografia
de lichide faza mobilă este lichidă, iar cea staţionară, este, cel mai adesea, legată de un solid,
ce umple o coloană (de sticlă sau metal).
În ultimii 50 de ani cromatografia ca ştiinţă s-a dezvoltat foarte mult din toate punctele
de vedere: numărul sistemelor cromatografice şi al utilizatorilor, cantitatea de material
publicat, varietatea şi complexitatea probelor supuse separărilor cromatografice, viteza de
separare, uşurinţa separărilor, etc. Totuşi această dezvoltare nu a fost continuă şi nici lină.
Dezvoltarea cromatografiei, la fel cu cea a altor ştiinţe a cunoscut perioade de progres şi
perioade de stagnare.
Cromatografia de lichide (LC) se referă la orice proces cromatografic în care faza
mobilă este lichidă, în contrast cu faza mobilă gazoasă din cromatografia de gaze.
Cromatografia tradiţională pe coloană (fie ea de orice tip - de adsorbţie, partiţie, schimb ionic,
etc.), în strat subţire sau pe hârtie, şi cromatografia de lichide modernă sunt toate forme ale
cromatografiei de lichide. Diferenţele dintre toate aceste procedee se referă la detalii de
echipament, material cromatografic, tehnica de lucru, dar cromatografia de lichide modernă
are câteva avantaje majore faţă de celelalte tehnici menţionate: viteză sporită de separare,
posibilitatea de a separa amestecuri complexe, uşurinţă în executare, etc.
Cromatografia de lichide clasică a fost caracterizată de utilizarea unor coloane cu
diametre mari, umplute cu particule de fază staționară de o granulație fină și prin care faza
mobilă trecea sub influența forței gravitaționale. Aceste sisteme, care se mai folosesc astăzi în
separările cromatografice lichid-solid, au permis realizarea separarii unor amestecuri
complexe de substanțe în conditii foarte bune, însa viteza de separare este mică iar analiza
suplimentară a compușilor separați prin metode spectroscopice este mai dificilă. Apariția
cromatografiei de lichide de înalta performanță (HPLC) a permis eliminarea acestor deficiențe
și chiar impunerea cromatografiei de lichide ca o metoda mai performantă de analiză decât
cromatografia de gaze.

2
Faze staționare în cromatografia de lichide

În cromatografia de lichide se folosesc drept faze staționare o serie de materiale


pulverulente, dintre care cele mai utilizate sunt alumina si silicagelul. În masura mai mica se
folosesc silicatul de magneziu, pamântul de diatomee, cât și o serie de alți adsorbenți: amidon,
inulina, fosfat de calciu, carbonat de calciu, hidroxid de calciu. Acestea din urmă se utilizează
numai pentru cazuri speciale și deoarece se prezintă sub formă de pulberi fine trebuie
amestecate cu pamânt de diatomee pentru a permite trecerea fazei mobile.
Un anumit adsorbent poate manifesta variații mari ale suprafeței specifice și ale
energiei superficiale în funcție de metoda de preparare, modul de activare și gradul final de
dezactivare. Aceste diferențe se vor regăsi și în valorile parametrilor de retenție
cromatografici. Suprafața acestor adsorbenți este în general eterogenă, prezentând activități
diferite. Suprimarea pozițiilor active (mai ales în ce privește formarea legaturilor de hidrogen,
dar și a centrilor acizi sau bazici) sau dezactivarea prin acoperirea selectivă a acestora duce la
creșterea capacității liniare de adsorbție. În cele mai multe cazuri pentru dezactivare se
folosește apa, deoarece s-a constatat că cele mai bune rezultate se obțin când apa acopera în
monostrat 50-100% din suprafața solidului, ceea ce înseamnă 0,04 g apă la 100 m2 suprafață
(sau 4-15% apă față de cantitatea de adsorbent). Ca dezactivator se mai pot folosi alți compuși
puternic polari ca etilenglicolul sau glicerina.

Pentru obținerea unui adsorbent de o anumita activitate reproductibilă trebuie să fie


parcurse următoarele etape:

 alegerea tipului de adsorbent;


 îndepartarea apei prin încalzire timp de 8-16 ore (125-250ºC pentru silicagel, 200-
400ºC pentru alumină);
 adăugarea unei anumite cantități de apă după răcire, cu care se lasă timp de 8-16 ore
pentru echilibrare.
Adsorbenții utilizati în cromatografia de lichide se pot prezenta sub două forme:
 granule poroase neregulate, numite faze staționare poroase. Ele au suprafețe specifice
cuprinse între 100-400 m2/g si au o capacitate de încarcare cu probă de 0,5-1 mg/g.
 sfere solide compacte acoperite cu un strat de adsorbent poros, care se numesc faze
staționare superficial poroase sau peliculare.

3
Alumina se poate obține în funcție de temperatura de preparare și activare în mai
multe forme. Dacă activarea se face la temperatură mai mică de 700ºC se obține alumina γ, în
amestec cu alte forme. Dacă activarea se face la o temperatură mai mare de 1000ºC, se obține
alumina α inactivă. Sorturile de alumină cromatografică au în general suprafețe specifice
cuprinse între 100-200 m2/g. Diametrul particulelor sortimentelor comerciale de alumina este
cuprins între 50-200 μm.
Aceste dimensiuni permit o așezare uniformă a umpluturii în coloană, atingerea unui
debit rezonabil de faza mobilă sub influența doar a gravității și atingerea rapidă a echilibrelor
de distribuție ale soluțiilor între adsorbent și faza mobilă.
Alumina normală conține și diferite cantități de apă, fie provenită din forma hidratată a
aluminei, fie sub formă de apă adsorbită.
Activitatea de adsorbție a aluminei depinde de sortimentul realizat. Există trei forme
de bază ale aluminei, bazică (pH 10), neutră (pH 7) și acidă (pH 4) și este importantă folosirea
tipului corect într-o anumită aplicație din cauza unui posibil efect catalitic.
Astfel, alumina bazică poate cataliza hidroliza unor esteri, iar cea acidă
dehidrogenarea unor alcooli, în special a celor terțiari. Activitatea tuturor celor trei forme de
alumină este clasificata în cinci grade pe baza conținutului de apă. Gradul I, cel mai activ, se
obține prin activare la 300-400ºC timp de mai multe ore, iar celelalte grade prin adăugare de
diverse proporții de apă, după racire: 3-4% (gradul II), 5-7% (gradul III), 9-11% (gradul IV),
respectiv 15-19% (gradul V).
Faptul că gradul I este cel mai activ înseamnă că va retine cel mai puternic compușii
polari.
Silicagelul reprezintă adsorbentul cel mai mult utilizat. Ca structură chimică, este un
produs de policondensare al acidului ortosilicic. Silicagelul cromatografic se obține la pH 7,
adică în forma neutră și acest adsorbent se poate obtine în diferite grade, în conformitate cu
conținutul său de apă.
Gradul I se obține prin încalzire la 250ºC timp de mai multe ore, iar celelalte prin
adăugarea unor cantități diferite de apă după răcire: 5% (gradul II), 15% (gradul III), 25%
(gradul IV) si 38% (gradul V).
În cazul sortimentelor cu conținut ridicat de apă se formează un film consistent de apă
la suprafața adsorbentului, deci aceste separări pot fi considerate mai bine pe bază de
repartiție decât de adsorbție.
Suprafața specifică a silicagelului este cuprinsă între 200-800 m2/g. Se consideră că
singurele centre de adsorbție pe care le conține silicagelul sunt gruparile hidroxil de la

4
suprafață. Între aceste grupări și moleculele componentelor adsorbite se stabilesc legături de
hidrogen, moleculele adsorbite având rol de donori de electroni. Există trei tipuri de grupări
silanolice superficiale: vicinale dar nelegate prin legături de hidrogen, legate și izolate.
De asemenea, mai pot exista la suprafața silicagelului grupări silanolice hidratate.
Dacă temperatura de uscare depașește 400ºC, se produce o sinterizare a particulelor,
determinând reducerea activității specifice și a capacității de adsorbție.
Așadar mecanismul adsorbției este diferit în cazul silicagelului față de alumină, unde
activitatea de adsorbție nu se datorează gruparilor hidroxilice superficiale ci unor interacțiuni
de natură electrostatică. Acest lucru s-a confirmat prin faptul că în urma încalzirii la
temperatură ridicată, când are loc pierderea gruparilor hidroxilice superficiale, activitatea
silicagelului scade iar cea a aluminei crește.
Silicatul de magneziu si florisilul - Silicatul de magneziu are o activitate de adsorbție
mai mare decât alumina, fiind utilizată pentru separarea unor anumite clase de substanțe, cum
ar fi lipidele. Florisilul este un silicat de magneziu și sodiu cu suprafață specifică de 300 m2/g,
iar ca activitate de adsorbție se situează între silicagel și alumină. Prezintă însa și fenomen de
chemosorbție, motiv pentru care utilizarea sa este mai limitată.

Carbunele a reprezentat cel mai popular adsorbent la începuturile cromatografiei, însa


la ora aceasta nu prea mai este utilizat.

Dezvoltarea cromatografiei de înalta performanță a determinat realizarea unor


adsorbenți cu particule având diametre mai mici de 30μm. Au existat în aceasta direcție două
tendințe:

 obținerea unor adsorbenți poroși cu diametrul în jur de 5 μm;


 obținerea unor adsorbenți superficial poroși cu diametrul în jur de 30 μm și având un
strat superficial poros cu grosimea de 1-2 μm.

La ora actuală adsorbenții poroși sunt utilizați cu precădere. În cromatografia lichid-


solid clasică diametrul particulelor este de până la 100 μm, în timp ce în cromatografia în strat
subțire clasică, granulația suportului este cuprinsă între 10-40 μm, utilizându-se ca suport în
general silicagelul si alumina.