Sunteți pe pagina 1din 469

Cuvânt Înainte

Imunologia este unul dintre domeniile cele mai dinamice ale ştiinţelor biologice. Funcţia
imunitarã este esenţialã pentru organismul uman şi animal şi de aceea, disfuncţiile imunitare
severe sunt incompatibile cu supravieţuirea. Pe de altã parte, activarea neadecvatã a funcţiei
imunitare are drept consecinţã iniţierea sau progresia stãrilor patologice de hipersensibilitate şi a
maladiilor autoimune, ceea ce a amplificat interesul pentru studiul Imunologiei.
ceastã lucrare este intitulatã Imunologie şi Imunochimie, pentru cã accentuea!ã "n mod
deosebit, studiul reactanţilor fundamentali ai imunitãţii# antigene şi anticorpi. $ucrarea pre!intã
"ntr%o formã didacticã, foarte accesibilã, mecanismele moleculare ale reactivitãţii imunitare "n
diferitele sale iposta!e# rãspunsul imun faţã de antigene moleculare, antigene de naturã
infecţioasã, autoantigene, antigene tumorale sau antigene de transplantare.
Conţinutul acestei lucrãri este re!ultatul cãutãrilor de%a lungul mai multor ani şi a "ncercãrii de a
pre!enta "ntr%o formã concisã, coerentã şi unitarã, problematica ma&orã a Imunologiei, "n
conte'tul dove!ilor tot mai numeroase şi mai convingãtoare, cã funcţia imunitarã are nu numai
rolul clasic de apãrare antiinfecţioasã, ci este "ntr%o continuã e'pansiune a implicãrii sale, atât "n
menţinerea homeosta!iei chimice a organismului, cât şi "n numeroase stãri patologice.
Imunologie şi Imunochimie este titlul unei lucrãri care şi%a propus ca de!iderat, sã consolide!e
un mod de gândire şi de "nţelegere a funcţiei de apãrare ca o funcţie biologicã esenţialã, a cãrei
activare are nu numai efecte benefice, dar uneori generea!ã manifestãri patologice, aşa cum sunt
reacţiile de hipersensibilitate şi conflictele imunitare care stau la ba!a progresiei maladiilor
autoimune.
În construcţia lucrãrii Imunologie şi Imunochimie am pornit de la volumul Imunobiologie  şi de
la captivantele cursuri ţinute, la "nceputurile Imunologiei "n Facultatea de (iologie a )niversitãţii
(ucureşti, de *omnul cademician Profesor *octor *ocent +. -/, cãruia "i aduc un
respectuos omagiu pentru genero!itatea efortului constructiv al *omniei 0ale, investit "n
de!voltarea disciplinelor microbiologice.
$ucrarea Imunologie şi Imunochimie este materiali!area eforturilor de actuali!are şi conectare
cât mai trainicã a domeniului, la realitãţile ştiinţifice ale momentului.
$ucrarea se adresea!ã tuturor studenţilor şi absolvenţilor mai noi, dar mai ales celor vechi, ai
facultãţilor de (iologie, 1edicinã umanã şi 1edicinã veterinarã, precum şi specialiştilor ale
cãror preocupãri profesionale, practice sau teoretice, interferã cu domeniul Imunologiei.
2in sã mulţumesc anticipat tuturor acelora care vor studia lucrarea Imunologie şi Imunochimie şi
vor face observaţii critice "ntemeiate, de care voi ţine seama "ntr%o viitoare ediţie a acestei cãrţi.
utorul

I3-4*)C/-/
Imunologia studia!ã, "n primul rând, funcţia de apãrare a organismului uman şi animal, care face
parte din categoria funcţiilor de relaţie şi este esenţialã pentru supravieţuire. 0istemul imunitar
este esenţial pentru supravieţuirea organismelor multicelulare, datoritã agresiunii permanente a

agenţilor infecţioşi
tegumentului, 5microorganisme
un numãr şi virusuri6.
uriaş de celule bacteriene4mul
5circaadult poartã
78796, mai pe suprafaţa
multe mucoaselor
decât propriile şi a
celule,
unele având potenţialul de a iniţia procese infecţioase.
*isfuncţia severã congenitalã sau dobânditã a funcţiei imunitare este incompatibilã cu viaţa.
3ermenul de imunitate are o provenienţã socialã# "n -oma anticã, persoanele scutite de impo!ite
cãtre stat, erau considerate imune. 0ensul termenului s%a e'tins, ulterior desemnând persoanele
scutite de a suferi efectele infecţiei cu agenţi patogeni.
Imunologia s%a nãscut şi s%a de!voltat ca un domeniu al 1icrobiologiei, ba!ându%se pe
cunoştiinţele şi conceptele Patologiei şi (iochimiei.

În sensul clasic, restrâns al noţiunii, Imunologia studia!ã reactivitatea organismului animal şi


uman, consecutiv contactului cu agenţii patogeni, mecanismele elaborãrii rãspunsului imun,
precum şi particularitãţile ţesuturilor, celulelor şi moleculelor care condiţionea!ã starea de
imunitate. In sens clasic, noţiunea de imunitate defineşte starea de nereceptivitate sau de
re!istenţã a organismului faţã de un agent patogen infecţios, "n situaţia "n care sunt "ndeplinite
condiţiile pentru apariţia unei maladii infecţioase. *in acest motiv, Imunologia s%a de!voltat ca
un domeniu al 1icrobiologiei.
În concepţia clasicã, s%a considerat cã activarea funcţiei imunitare are un efect e'clusiv benefic,
protector pentru organism.
În concepţia modernã, funcţia imunitarã se defineşte ca o proprietate biologicã esenţialã a
organismului uman şi animal, care constã "n capacitatea de a diferenţia rapid şi specific,
substanţele proprii de cele strãine.
0istemul imunitar este tolerant faţã de substanţele proprii, deoarece a "nvãţat sã le recunoascã
"n timpul vieţii embrionare, dar este dotat cu proprietatea de a recunoaşte şi de a diferenţia
prompt substanţele strãine, faţã de care se activea!ã şi le "ndepãrtea!ã din organism.
3oleranţa imunitarã este re!ultatul unui proces de selecţie a clonelor de limfocite, selecţie ce are
loc "n perioada de!voltãrii embrionare a limfocitelor, ele fiind celulele efectoare ale rãspunsului
imun. 0elecţia constã "n eliminarea clonelor de limfocite potenţial autoreactive 5potenţial

reactive faţã de moleculele proprii6


Componentele chimice proprii organismului, pe care sistemul imunitar le tolerea!ã, sunt incluse
"n noţiunea de self 5self, engle! : propriu6, iar cele strãine, care se abat de la structura chimicã
programatã genetic a organismului, poartã denumirea de substanţe nonself sau antigene. stfel,
funcţia imunitarã este o funcţie biologicã esenţialã, prin intermediul cãreia organismele
diferenţia!ã prompt şi cu mare sensibilitate, componentele self de substanţele nonself.
Funcţia imunitarã are un rol determinant pentru pãstrarea homeosta!iei mediului intern şi a
individualitãţii chimice a fiecãrui organism, prin faptul cã sistemul imunitar recunoaşte şi
tolerea!ã moleculele proprii, dar se activea!ã la contactul cu substanţele strãine care se abat de la
programul biochimic tolerat.
*upã ce "nvaţã sã tolere!e self%ul, chiar din perioada de!voltãrii embrionare, funcţia imunitarã
reali!ea!ã un permanent control de calitate a moleculelor self.

şa cum aparatul genetic asigurã stabilitatea şi integritatea unei specii ca sistem biologic,
sistemul imunitar asigurã pãstrarea homeosta!iei biochimice a organismului.
Funcţia imunitarã este mediatã de molecule cu rol de receptori de pe suprafaţa limfocitelor şi de
molecule solubile "n umorile organismelor.
4biectul de studiu al Imunologiei s%a diversificat odatã cu progresul general al ştiinţelor
biologice şi "n special, odatã cu aprofundarea cunoaşterii funcţiei de apãrare. Începând din anii
;8, interesul ştiinţific pentru Imunologie a crescut considerabil din douã motive#
76 În primul rând s%a demonstrat cã funcţia imunitarã este esenţialã pentru organism, insuficienţa
sa mãrind riscul infecţiilor cu microorganisme patogene sau potenţial patogene, iar disfuncţia
imunitarã severã este incompatibilã cu viaţa.
<6 0%a demonstrat cã activarea funcţiei imunitare nu este totdeauna beneficã pentru organism, ci
uneori, stimularea ei determinã le!iuni tisulare severe, chiar ireversibile, asociate cu stãrile de
hipersensibilitate sau iniţia!ã evoluţia unor stãri patologice grave, ca de e'emplu, maladiile
autoimune. /'emplul clasic este oferit de infecţia cu 1=cobacterium tuberculosis sau cu 1.
leprae. $e!iunile tisulare, materiali!ate "n e'istenţa granuloamelor, se datorea!ã chiar rãspunsului
imun, care este aşa de amplu "ncât produce manifestãrile patologice.
0tãrile de hipersensibilitate definesc o stare de reactivitate imunitarã crescutã şi se caracteri!ea!ã
prin aceea cã, la primul contact cu o substanţã nonself, nu se produce un rãspuns imun detectabil,
ci organismul dobândeşte o stare specialã de sensibili!are imunitarã faţã de un antigen. $a
contactul secundar ulterior, chiar cu cantitãţi foarte mici ale antigenului sensibili!ant, organismul
rãspunde cu manifestãri patologice de intensitãţi variabile, al cãror re!ultat final poate fi fatal.
şa se "ntâmplã "n stãrile de hipersensibilitate 5alergii6 la polen, la diferite medicamente 5de
e'emplu, penicilina6, la veninul insectelor sau la diferite substanţe alimentare. 1odificãrile
patologice consecutive alergiilor pot fi locale sau generali!ate.
)n domeniu vast, "n continuã e'pansiune, dar relativ recent al Imunologiei "l constituie maladiile
autoimune. In esenţã, maladiile autoimune semnificã "ntreruperea stãrii de toleranţã perfectã pe

care
legatesistemul imunitar
de procese o manifestãunor
de "mbãtrânire, faţã procese
de componentele self.
infecţioase, *atoritã
datoritã unorunor stãri fi!iologice
procese patologice
degenerative sau ca urmare a utili!ãrii substanţelor medicamentoase, "n organism se produc
modificãri chimice tisulare care sunt detectate de celulele sistemului imunitar. Consecinţa este
declanşarea unui rãspuns imun faţã de componentele self modificate chimic. stfel se iniţia!ã un
conflict autoimun, "n cursul cãruia sistemul imunitar generea!ã efectorii sãi celule activate şi
molecule care recunosc specific moleculele self modificate.
-espingerea grefelor de ţesuturi şi organe este consecinţa activãrii funcţiei imunitare. ntigenele
ţesutului grefat, solubile sau fi'ate pe suprafaţa celulelor din grefã, activea!ã limfocitele
5celulele efectoare ale rãspunsului imun6. utogrefele sunt totdeauna tolerate. În condiţiile unei
reactivitãţi imunitare normale, alogrefele şi 'enogrefele sfârşesc prin a fi respinse. Cu cât
diferenţele genetice şi implicit biochimice "ntre organismul donor şi cel receptor de grefã sunt
mai accentuate, cu atât grefa este respinsã mai repede.

/tapele de!voltãrii Imunologiei ca ştiinţã


Imunologia este o ştiinţã relativ tânãrã, care a apãrut iniţial ca un domeniu a 1icrobiologiei, care
la "nceputurile sale a studiat mecanismele reacţiilor de apãrare a organismului uman şi animal
faţã de agresiunea infecţioasã. Imunologia a fost fundamentatã de descoperirile lui Pasteur şi
1etchni>off şi pãstrea!ã "ncã legãturi de esenţã cu disciplina mamã % 1icrobiologia, deşi astã!i
ea este una dintre ramurile cele mai importante şi mai dinamice ale ştiinţelor biologice.

pariţia
faptul cã Imunologiei ca ştiinţã
vindecarea unor a fost
maladii precedatã
infecţioase eracuurmatã
milenii,
dede observaţii
o stare empiricepermanentã
de re!istenţã referitoare la
la
reinfecţie sau cel mult de forme uşoare de "mbolnãvire. Cu <%? secole ".C., "n China şi India s%a
observat cã unele maladii foarte grave 5variola, pesta, ciuma6, lasã "n urmã o stare de re!istenţã
permanentã la reinfecţie sau cel mult, persoanele fãceau forme foarte uşoare de "mbolnãvire.
În infecţia variolicã, apar le!iuni caracteristice mai ales pe tegumentul feţei. 1ai "ntâi apar
ve!icule mici, pline cu lichid clar, al cãror conţinut se tulburã datoritã infiltratului celular şi fac
crustã, iar dupã vindecare, lasã o cicatrice ce se pãstrea!ã toatã viaţa 5vãrsat de vânt6. 0%a trecut
la infectarea artificialã a persoanelor sãnãtoase "n scopul declanşãrii unei "mbolnãviri uşoare,
care sã instale!e starea de imunitate. Practica varioli!ãrii prin pri!area pe nas a mo&aratului de
cruste uscate, recoltate de la cei trecuţi prin boalã, era "nsoţitã de infecţii grave, datoritã cantitãţii
mari de virus inhalat.
În 797@, procedeul varioli!ãrii a fost introdus "n nglia de 1ar= Aortle= 1ontagu şi s%a
practicat o perioadã, cu toate riscurile "mbolnãvirii cu severitate necontrolatã.
Baccinarea antivariolicã a fost introdusã de /. enner 57DE;6. Ca vaccin, el a utili!at un virus de
la bovine 5copo'6. 1etoda s%a ba!at pe observaţia empiricã a re!istenţei "n cursul marilor
epidemii de variolã, a mulgãtorilor care fuseserã infectaţi cu virusul copo'. cesta, produce o
infecţie pustularã şi fiind "nrudit antigenic cu virusul variolei, conferã protecţie antivariolicã.
Baccinarea persoanelor sãnãtoase s%a fãcut cu lichidul recoltat din pustulele de pe ugerul vacilor.
Perioada ştiinţificã a Imunologiei a fost inauguratã de $. Pasteur, prin descoperirea unor
vaccinuri cu o largã aplicaţie practicã. *enumirea de vaccin a fost datã de Pasteur, "n amintirea
produsului recoltat de enner din le!iunile de pe ugerul vacii. *enumirea s%a pãstrat pentru toate
produsele folosite "n practicã, pentru a crea o stare de re!istenţã preventivã faţã de eventualul
contact cu agentul patogen.
Pasteur a fundamentat ştiinţific practica producerii şi utili!ãrii vaccinurilor. /l a demonstrat cã
proprietãţile biologice 5patogenitatea şi virulenţa6 bacteriilor şi virusurilor patogene nu sunt fi'e.
In anumite condiţii, aceste proprietãţi se pot diminua prin anumite artificii de tehnicã, aşa "ncât
un agent virulent care de regulã determinã o infecţie mortalã, poate fi transformat "ntr%un agent
care produce o infecţie uşoarã, fãrã semne clinice, dar creea!ã o re!istenţã foarte solidã.
Baccinurile atenuate "ndeplinesc aceste de!iderate. Pasteur a atenuat virulenţa agenţilor patogeni
prin douã metode# prin "nvechirea culturilor şi prin cultivarea la temperaturi ridicate. Pasteur a

descoperit trei vaccinuri# al holerei gãinilor, al antra'ului la ovine şi al rabiei.


gentul patogen al holerei gãinilor Gersinia pestis este o bacterie foarte virulentã. )n inocul de
câteva celule este suficient pentru a produce "mbolnãvirea şi moartea organismelor sensibile.
Cultura virulentã de Gersinia, prin menţinere la temperatura camerei 5"nvechire6 se atenuea!ã şi
dupã inoculare la gãinile normale, nu mai produce "mbolnãvirea. Pãsãrile inoculate cu cultura
bacterianã atenuatã, devin re!istente la reinfecţia cu o culturã virulentã, spre deosebire de
pãsãrile lotului martor, care se "mbolnãvesc şi mor. Cultura bacterianã veche a creat o stare de
imunitate, adicã a avut rolul unui vaccin. tenuarea virulenţei prin "nvechirea culturii este un
proces necontrolat şi probabil se datorea!ã modificãrilor biochimice sau genetice ale celulelor,
sub influenţa produselor de catabolism acumulate "n mediul de culturã sau se datorea!ã epui!ãrii
mediului "n substanţele esenţiale pentru creştere.

gentul patogen al infecţiei cãrbunoase 5anthra'6 este (acillus anthracis, o bacterie sporulatã.
0porul se formea!ã la ?Do. Cultura bacterianã crescutã la 9<o, "şi modificã proprietãţile
biologice, pierde capacitatea de sporulare 5devine asporogenã6. ceste modificãri se "nsoţesc de
pierderea progresivã a virulenţei. Incubarea la 9<o este o modalitate a obţinerii dintr%o culturã
virulentã, a unei culturi cu virulenţã progresiv atenuatã pentru organismul ga!dã5oaie, iepure,
cobai, şoarece6.

Cãrbunele este o boalã gravã a oilor, ce se transmite şi la om. Pasteur a imaginat o schemã de
vaccinare a ovinelor, "ncepând cu un inocul bacterian virulent pentru şoarece şi continuând cu
inocul bacterian cu virulenţã mai mare.  creat o stare de imunitate a ovinelor, cãrora le%a
conferit re!istenţã la bacteriile foarte virulente.

gentul infecţios al rabiei nu a fost evidenţiat de Pasteur. utorul a utili!at ţesut nervos medular
sau creier de la iepurele infectat e'perimental, pe care l%a modificat prin uscare "n pre!enţa
potasei caustice.  obţinut un vaccin care, administrat cât mai repede dupã muşcãtura animalului
rabid, creea!ã o stare de re!istenţã, "n absenţa cãreia infecţia rabicã evoluea!ã invariabil spre
moarte.

Cercetãrile lui Pasteur au pus ba!ele Imunologiei medicale şi ale obţinerii şi utili!ãrii pe ba!e
ştiinţifice a vaccinurilor.  urmat o perioadã "n cursul cãreia s%au "nregistrat progrese importante
"n obţinerea şi administrarea vaccinurilor.

(a!ele conceptului imunitãţii humorale au fost puse de (ehring şi Hitasato 57@E86, care au
evidenţiat anticorpii serici, dupã imuni!area animalelor de laborator. 0erurile imune pot fi
folosite "n scop terapeutic pentru a stopa sau a atenua evoluţia unei boli infecţioase, cu condiţia
ca administrarea acestor seruri sã fie foarte precoce. In 7E<?, (ehring a organi!at producţia de
seruri imune, preluatã de Institutul Pasteur din Paris 5"nfiinţat "n 7@E96 şi apoi de Institutul (abeş
şi de Institutul Cantacu!ino.

În 7@E9, Pfeiffer a descris fenomenul de bacterioli!ã, demonstrând cã serul sanguin al animalelor


imuni!ate are proprietatea de a provoca li!a celulelor bacteriene. /l a demonstrat cã bacterioli!a
necesitã douã componente# serul sanguin al animalului imuni!at şi o picãturã de ser proaspãt de
cobai. Procesul este foarte specific# serul produce numai li!a celulelor bacteriene care au
specificitate faţã de anticorpii serici.

. (ordetcuaserul
contact evidenţiat cã de
sanguin fenomenul li!ei
la iepurele se produce
imuni!at şi "n ca!ul
cu hematii, hematiilor,
la care dacã
se adaugã sersunt puse "n
proaspãt de
cobai, "n care se gãseşte complementul 5ale'ina6.
Conceptul imunitãţii mediate celular a fost formulat de 1etchni>off 57@E76. /l a evidnţiat cã "n
organism e'istã o serie de celule speciali!ate, cu capacitatea de a recunoaşte celulele strãine şi de
a le "ngloba prin procesul de fagocito!ã, care sunt digerate şi eliminate din celula fagocitarã.
1etchni>off a fãcut observaţii pe crustaceul *aphnia magna, ale cãrui celule fagocitare
"nglobea!ã şi digerã sporii fungici 51onospora bicuspidata6. Când infecţia cu spori este masivã,
capacitatea de apãrare a organismului este depãşitã şi ga!da moare.

Cele douã doctrine ale fenomenului imunitar, care s%au confruntat prin repre!entanţii lor, au fost
unificate de Aright 57E8?6. /l a demonstrat e'istenţa "n ser a unor anticorpi naturali denumiţi
opsonine, care acţionea!ã "n cooperare cu fagocitele.

În 7E?8, H. $andsteiner a evidenţiat o structurã antigenicã pe suprafaţa hematiilor umane şi a


stabilit e'istenţa sistemului antigenic (4, precum şi a normelor ce trebuie respectate "n
practica transfu!iei de sânge.

-amon 57E<6 a demonstrat cã unii agenţi patogeni 5ca de e'emplu, al difteriei, al tetanosului6
produc to'ine foarte puternice. ceste to'ine au un potenţial foarte ridicat# cantitãţi foarte mici
de to'ine sunt suficiente pentru a provoca moartea animalelor de e'perienţã. 3ratarea
preparatului de to'inã cu formol 9Jo şi menţinerea amestecului la ?Eo pentru o perioadã de
timp, este urmatã de pierderea completã a proprietãţilor to'ice. Preparatul ato'ic este inofensiv şi
poate fi administrat "n cantitãţi relativ mari, fãrã sã determine efecte patologice. Preparatul ato'ic
"şi pãstrea!ã proprietãţile imunogene şi induce o stare de re!istenţã a organismelor imuni!ate.
0ub acţiunea combinatã a formolului şi temperaturii, to'inele diftericã şi tetanicã au fost
transformate "n anato'ine.

Cercetãrile de biochimie57E?8%7E86 au permis elucidarea structurii moleculare a antigenelor, a


imunoglobulinelor şi a haptenelor.

0tudiul mecanismelor celulare ale proceselor imunitare 57E8%7E@86 este marcat de progresele
biologiei moleculare şi de interferenţa cu Birologia, 1icrobiologia, (iologia celularã, (iofi!ica,
(iochimia, +enetica. 0%a evidenţiat rolul esenţial al limfocitului "n fenomenele imunitare,
precum şi rolul plasmocitelor "n sinte!a şi secreţia anticorpilor.

1c Farlane (urnet 57EE6 a elaborat teoria selecţiei clonale a rãspunsului imun, iar
.F..P.1iller 57E;86 a stabilit rolul esenţial al timusului "n dobândirea competenţei funcţionale a
limfocitelor 3.
-. +ood 57E;86 a evidenţiat rolul bursei lui Fabricius "n gene!a sistemului imunitar la pãsãri.

. *ausset 57E96 a demonstrat cã pe suprafaţa celulelor oricãrui organism se gãseşte o serie de


molecule 5antigene6, care conferã fiecãrui organism o individualitate antigenicã unicã. *atoritã
acestor antigene, reacţiile care sunt determinate de o grefã de ţesut sau de organ, pot evolua "n
mod diferit# "ntre organismele foarte "nrudite, grefa prinde foarte bine, iar o grefã "ntre organisme
cu diferenţe ma&ore de ordin genetic, produce o reacţie de respingere, care este cu atât mai rapidã
cu cât diferenţele antigenice sunt mai mari. ntigenele suprafeţei celulare care conferã
individualitate biochimicã unicã fiecãrui organism, se numesc antigene de histocompatibilitate.
/valuarea diferenţelor celor doi parteneri 5donor şi receptor6 "n ceea ce priveşte moleculele de
histocompatibilitate, este esenţialã "nainte de grefarea organului.

*upã 7ED8, studiul sistemului imunitar corespunde unei abordãri integratoare. *upã opinia lui .
H. erne 57E@6, imunologia şi%a pierdut statutul de disciplinã i!olatã, fiind pe cale de a fi
absorbitã de biologia clasicã.

*upã 7E@8, Imunologia s%a diversificat şi s%a aprofundat, dar "n acelaşi timp este mai unificatã ca
oricând, sub imperativul numitorului comun al "nţelegerii funcţiei imunitare la nivel molecular.
bordãrile moleculare vor sta la ba!a tuturor cercetãrilor viitoare, legate de funcţia imunitarã.

În perspectivã, ori!ontul de evoluţie a Imunologiei se e'tinde asupra "nţelegerii genelor


codificatoare ale moleculelor efectoare şi reglatoare ale rãspunsului imun şi ale mecanismelor
acţiunii lor. stfel vom "nţelege diferenţierea limfocitelor, activarea lor, mecanismele sinte!ei,
secreţiei, recirculãrii limfocitelor şi mecanismele acţiunii moleculelor efectoare. r urma
utili!area cunoştiinţelor imunologice pentru prevenirea maladiilor cu substrat imunitar 5alergii,
maladii autoimune6, pentru prevenirea respingerii grefelor de ţesuturi şi organe şi pentru
imunoterapia neopla!iilor. Ba fi o perioadã a re"ntoarcerii aplicãrii Imunologiei moleculare, la
nivelul "ntregului organism.

*ivi!iunile Imunologiei
Imunologia s%a nãscut ca un domeniu al 1icrobiologiei şi s%a de!voltat ca un domeniu al
(acteriologiei medicale, cu care a rãmas "n raporturi de dependenţã pânã cãtre anul 7E;8. 3reptat
"nsã, prin acumularea unui volum mare de date ştiinţifice care au demonstrat intervenţia funcţiei
imunitare şi a reacţiilor imune "n numeroase fenomene normale şi patologice, Imunologia a
devenit o ştiinţã de sine stãtãtoare. Consecinţa fireascã a implicãrii funcţiei imunitare "ntr%o
multitudine de procese normale şi patologice, a fost aceea cã din domeniul Imunologiei s%au
desprins ramuri care, la rândul lor, tind sã aibã o e'istenţã autonomã.

Imunobiologia este cea mai cuprin!ãtoare dintre ramuri. /a studia!ã fenomenele imunitare ca
manifestãri ale unei funcţii biologice esenţiale  funcţia de apãrare. 0tudia!ã substratul biologic
al rãspunsului imun 5celulele imunitare, srcinea şi mecanismele diferenţierii lor, factorii celulari
şi humorali care asigurã diferenţierea lor6, mecanismele celulare şi moleculare ale biosinte!ei
anticorpilor, e'plicã implantarea celulelor tumorale şi gene!a cancerului clinic "n condiţiile

acţiunii efectorilor
de ţesuturi sistemului
şi organe, imunitar.
mecanismele 0tudia!ãimunitare
reactivitãţii mecanismele imunitare
"n filogenie ale respingerii
şi ontogenie, precumgrefelor
şi
ba!ele celulare şi moleculare ale stãrilor de hipersensibilitate şi ale maladiilor autoimune.

Imunochimia este o disciplinã de graniţã ce aparţine Imunologiei şi (iochimiei, care studia!ã


funcţia imunitarã sub aspect biochimic. Preocuparea esenţialã a constat "n studiul chimiei
antigenelor şi anticorpilor şi al mecanismului lor de interacţiune "n reacţia antigen%anticorp.
*atele referitoare la structura chimicã a antigenelor şi anticorpilor au pus ba!ele Imunochimiei,
dar ulterior, domeniul şi%a lãrgit sfera de activitate şi studia!ã urmãtoarele aspecte#

% factorii moleculari ai rãspunsului imun şi "n special ai imunitãţii mediate celularK

% moleculele de histocompatibilitateK

% mar>erii antigenici specifici diferitelor populaţii de celule limfoideK

% moleculele cu funcţie de receptor de antigen, pe suprafaţa celulelor limfoideK

% factorii de cooperare celularã "n cursul elaborãrii rãspunsului imun 5interleuchine6K


% componentele complementului etc.

3ermenul de Imunochimie a fost introdus de chimistul suede! rrhenius 57E8D6. /l şi%a intitulat
astfel studiul cu privire la reacţiile chimice care se produc "n organismul uman şi animal, dupã
imuni!are. Fondatorul Imunochimiei este P. /hrlich. /l a introdus metode cantitative "n studiul
reacţiilor antigen%anticorp şi a elaborat o teorie generalã asupra recunoaşterii imune 5teoria
catenelor laterale sau a receptorilor6. *upã 7E8, Imunochimia s%a de!voltat spectaculos, datoritã
descoperirilor din domeniul biochimiei, datoritã utili!ãrii unor metode fi!ico%chimice de anali!ã
a macromoleculelor şi prin aplicarea acestora la domeniul Imunologiei. 0%a nãscut un set de
metode, "n esenţã biochimice, puse "n slu&ba anali!ei moleculelor implicate "n funcţia imunitarã.
*omeniul s%a numit anali!ã imunochimicã şi utili!ea!ã metode care derivã din "mbinarea
tehnicilor fi!ico%chimice cu cele imunologice. Imunochimia este deservitã de metoda
imunodifu!iei, imunofluorescenţei, -I, /$I0, diali!a la echilibru etc. /fectul utili!ãrii acestor
metode de investigare a fost cunoaşterea mecanismelor moleculare care stau la ba!a rãspunsului
imun, "ndeosebi humoral şi aplicarea "n laboratorul clinic, a unor noi metode de diagnostic.

În clinicã, studiile de Imunochimie au propus noi metode de tratament, ba!ate pe interacţiunea


unor molecule cu rol de vehicul pentru anticorpi, cu receptorii unor celule ţintã 5imunoto'ine6.

Imunogenetica studia!ã determinismul genetic al rãspunsului imun# mecanismele genetice care


asigurã diversitatea anticorpilor şi a antigenelor de histocompatibilitate.

Imunohematologia s%a nãscut odatã cu stabilirea diferenţelor antigenice ale eritrocitelor umane şi
cu preci!area grupelor sanguine 5H. $andsteiner, 7E876 şi s%a de!voltat dupã ce s%a stabilit
e'istenţa unor diferenţe fine "ntre diferite tipuri de eritrocite şi, "n special, dupã descoperirea
factorului -h şi a rolului sãu "n patologia sarcinii.

Imunologia medicalã umanã şi veterinarã s%a de!voltat "n trei direcţii#

% direcţia profilacticã, orientatã spre descoperirea şi producerea unor noi vaccinuri, capabile sã
cree!e o stare de re!istenţã. /a se preocupã, de asemenea, de schemele de vaccinare, de
posibilitatea asocierii diferitelor vaccinuri şi de posibilitatea stimulãrii rãspunsului imun cu

a&utorul ad&uvanţilorK

% direcţia terapeuticã studia!ã posibilitatea obţinerii serurilor imune. /le conţin anticorpi şi se
administrea!ã organismelor care pre!intã riscul "mbolnãvirii prin infecţiiK
% direcţia diagnosticului studia!ã posibilitatea identificãrii agenţilor etiologici ai diverselor
maladii infecţioase, cu a&utorul reactanţilor imunologici 5seruri imune şi antigene6.

Imunopatologia studia!ã fenomenele imunitare "n relaţie cu diferite maladii. In multe situaţii
patologice, rãspunsul imun 5activarea funcţiei imunitare6 are efecte defavorabile, pre&udiciante
asupra organismului. -ãspunsul imun se instituie drept cau!ã, dar "n special ca mecanism, pentru
producerea unor manifestãri patologice. fecţiunile generate de activarea sistemului imunitar
5imunopatii6 se grupea!ã "n douã categorii#

% stãrile de hipersensibilitate5alergiile6K

% maladiile autoimune.

Imunopatologia studia!ã, de asemenea, imunodeficienţele 5"nãscute şi dobândite6, imunitatea de


transplant şi imunitatea antitumoralã, rãspunsul imun "n maladiile infecţioase virale şi bacteriene,
precum şi "n maladiile para!itare.

0erologia 5Imunoserologia6 s%a de!voltat ca o ramurã practicã, dedicatã studiului tehnicilor de


e'plorare a reacţiilor imune in vitro.

p
C-C3/-I-/ +//-$L
 3I+//$4-

+-. 1IML/0C), C1/$I 1IML/0C)

Convenţional, antigenele se definesc ca substanţe strãine, care, consecutiv introducerii "n


organismul uman sau animal pe o cale parenteralã 5alta decât cea digestivã6, declanşea!ã sinte!a
anticorpilor cu care se combinã specific. *efiniţia este incompletã din câteva motive.

7. Calea digestivã de administrare a antigenelor nu e'clude totdeauna posibilitatea declanşãrii


rãspunsului imun. Pentru agenţii infecţioşi care se multiplicã "n tractul digestiv, administrarea
oralã asigurã o bunã imuni!are 5de e'emplu, vaccinul polio se administrea!ã oral, deşi calea
parenteralã este mai eficientã6.

<. )nele substanţe nonself sunt "n mod eronat considerate ca neantigenice, deoarece, deşi in vivo
stimulea!ã reactivitatea imunitarã şi induc sinte!a unei cantitãţi mici de anticorpi, in vitro nu
produc reacţii vi!ibile antigen%anticorp.

?. Faţã de unele antigene, organismele nu declanşea!ã rãspunsul imun, ci manifestã o stare de


toleranţã.

9. )nele molecule "n stare nativã nu induc un rãspuns imun, ci numai dupã cuplarea covalentã cu
o moleculã purtãtor. 1olecula nativã "şi pãstrea!ã proprietatea de a se combina specific cu
anticorpii sinteti!aţi. stfel de molecule se numesc haptene.
. F. (ach 57ED;6 defineşte antigenele ca fiind molecule care, consecutiv introducerii "n organism
pe o cale adecvatã, induc un rãspuns imun materiali!at prin proliferarea celulelor limfoide şi
sinte!a moleculelor de recunoaştere 5anticorpi şi receptori celulari6, cu care se combinã in vivo şi
in vitro.

1odelul general de structurã a unui antigen

4 moleculã antigenicã este alcãtuitã din douã componenteK

% componenta purtãtor 5carrier6, care corespunde celei mai mari pãrţi a moleculei#

% grupãrile determinante de specificitate sau epitopi, locali!ate pe suprafaţa componentei purtãtor


şi formate din secvenţe specifice de monomeri. /pitopii, prin secvenţa proprie a monomerilor şi
prin configuraţia spaţialã specificã, conferã individualitate chimicã şi specificitate antigenicã
moleculei nonself. +rupãrile determinante de specificitate sunt echivalenţii moleculari şi
funcţionali ai haptenei.

+rupãrile determinante de specificitate se gãsesc "n numãr variabil pe suprafaţa purtãtorului şi


pot fi identice atât "n ceea ce priveşte compo!iţia chimicã, cât şi configuraţia spaţialã 5ca "n ca!ul
antigenelor poli!aharidice cu epitopi repetitivi6 sau sunt diferite, atât ca secvenţã a monomerilor
cât şi "n privinţa configuraţiei spaţiale. Fig. 7. 1odelul general de structurã a unui antigen. Cea
mai mare parte a oricãrei molecule antigenice este repre!entatã de gruparea carrier, pe care sunt
locali!aţi epitopii cu diferite configuraţii spaţiale, stimulatori ai reactivitãţii imunitare. )nii
epitopi pot fi unici, iar alţii sunt multipli. )neori, epitopii stimulea!ã sinte!a anticorpilor cu
afinitãţi diferite.

Proprietãţile definitorii ale antigenelor

În studiile e'perimentale asupra imunogenitãţii unor molecule sintetice, 1. 0ela 57E;E6 a descris
douã proprietãţi esenţiale ale antigenelor#
7. Imunogenitatea sau antigenitatea este proprietatea unui antigen complet, format din gruparea
carrier şi epitopi, de a declanşa un rãspuns imun, humoral sau celular, ori de câte ori pãtrunde "n
organism pe o cale adecvatã. Proprietatea de imunogenitate este asociatã cu gruparea carrier a
moleculei de antigen, grupare care "ntr%o oarecare mãsurã influenţea!ã şi specificitatea
anticorpilor.

<. 0pecificitatea defineşte capacitatea antigenului "ntreg sau numai a epitopilor sãi de a se
combina specific cu anticorpii sau cu receptorii celulari a cãror sinte!ã a fost indusã. Proprietatea
de specificitate este dependentã, "n primul rând de epitopi, dar este influenţatã "ntr%o mãsurã mai
mare sau mai micã şi de gruparea carrier.

oţiunea de imunogen, uneori, este distinctã de aceea de antigen. oţiunea de imunogen este
mai restrictivã şi semnificã proprietatea unei substanţe, "n stare nativã, de a stimula rãspunsul
imun, fãrã sã necesite con&ugarea cu o altã moleculã.

oţiunea de antigen este mai largã, deoarece desemnea!ã molecule nonself care sunt imunogene
"n stare nativã sau devin imunogene dupã con&ugarea cu o moleculã purtãtor. ntigenul poate fi
uneori inacapabil, "n forma sa nativã, sã stimule!e rãspunsul imun.

C$0IFIC-/ NI I1)4+/I33/ 3I+//$4-

*upã srcinea lor, antigenele sunt e'ogene şi endogene.

ntigenele e'ogene sunt cele mai numeroase şi pot fi "mpãrţite "n trei categorii# 76 naturaleK <6
artificialeK ?6 sintetice.

ntigene naturale
ntigenele naturale formea!ã categoria cea mai cuprin!ãtoare. ici sunt incluse toate
macromoleculele naturale din virusuri, microorganisme, fungi, plante şi animale.

*upã dimensiuni se disting antigene moleculare 5solubile6 şi antigene corpusculare.

ntigenele moleculare 5solubile6 constituie gruparea cea mai numeroasã, care include toate
tipurile de macromolecule# proteine, poli!aharide, lipide, aci!i nucleici.

ntigenele corpusculare 5insolubile 6 sunt repre!entate de virusuri şi de celule 5procariote şi


eucariote6.

ntigenele moleculare

Cele mai studiate antigene sunt proteinele şi poli!aharidele, la care se adaugã con&ugatele#
glicoproteine, nucleoproteine, lipoproteine, peptidoglicani, glicolipide.

Proteinele sunt cele mai numeroase şi mai importante antigene moleculare. *iversitatea lor
chimicã, generatã de variaţia secvenţei de aminoaci!i este uriaşã. Practic, fiecare tip de moleculã
proteicã nonself din lumea vie este un antigen pentru organismul animal şi uman, deoarece are o
secvenţã unicã de aminoaci!i, care determinã o structurã secundarã şi tridimensionalã proprie şi
implicit, e'istenţa unor epitopi proprii ca secvenţã a aminoaci!ilor şi conformaţie spaţialã.

Imunogenitatea este o proprietate generalã a proteinelor, a celor cu rol structural 5colagenul,


cheratina, elastina, fibroina viermelui de mãtase, proteinele capsidei virale6, a celor cu rol
funcţional 5mio!inã, actinã, albuminã, hemoglobinã, mioglobinã, en!ime, hormoni,
imunoglobuline6, a celor cu rol de depo!it de aminoaci!i5ovalbumina, ca!eina, gliadina  din
seminţele de grâu6. 3oate proteinele şi polipeptidele cu o greutate molecularã mai mare de 7888
* sunt imunogene, "ntr%o mãsurã mai mare sau mai micã.

*e cele mai multe ori, pentru antigenele proteice, nu se face distincţia dintre epitopii inductori ai
rãspunsului imun şi gruparea carrier, deoarece proteinele posedã un spectru continuum de
determinanţi antigenici, ce corespund unor secvenţe discrete ale suprafeţei moleculare locali!ate
"n !onele cele mai e'puse contactului cu receptorii sistemului imunitar. ntigenitatea
moleculelor globulare este determinatã adeseori, de configuraţia lor spaţialã, re!ultatã din plierea
tridimensionalã. Pentru cele mai multe proteine globulare 5mioglobina, hemoglobina, li!o!imul,
ribonuclea!a etc.6, aproape toţi determinanţii antigenici sunt conformaţionali, adicã sunt
re!ultatul plierii spaţiale a moleculei, iar alţii sunt secvenţiali, adicã sunt repre!entaţi de o
secvenţã particularã de aminoaci!i. 1oleculele proteice fibrilare 5cheratina, colagenul, fibroina6
au configuraţii mai simple decât cele globulare, catenele lor fiind aran&ate sau rãsucite pe o
singurã dimensiune. *eterminanţii antigenici ai acestor proteine sunt secvenţiali, formaţi din ?%;
aminoaci!i.

0istemul imunitar al unui organism recunoaşte un numãr limitat de determinanţi antigenici ai


unei molecule proteice. /pitopii, conformaţionali sau secvenţiali, care stimulea!ã rãspunsul imun
in vivo, iar in vitro induc proliferarea limfocitelor, se numesc epitopi dominanţi. 4 parte a
determinanţilor antigenici ai unei molecule native, cel mai adesea, sunt neimunogeni
5imunosilenţioşi6, nefiind accesibili sistemului imunitar al organismului, dar se pot e'prima "ntr%
un anumit set de condiţii de imuni!are 5ga!dã, ad&uvant etc.6. ceştia sunt epitopi interni ai
proteinelor globulare. )n determinant intern poate fi silenţios "n molecula nativã, dar devine
imunostimulator dupã clivarea en!imaticã a moleculei, in vivo sau in vitro. *e aceea, 1. 0ela a
recomandat utili!area termenului de grupare imunodominantã, pentru epitopul sau epitopii care
se e'primã "n anumite condiţii5ga!dã, ad&uvant, cale de administrare6 şi determinã specificitatea
rãspunsului imun.
Fig.<. /pitopii dominanţi sunt locali!aţi la suprafaţa moleculei globulare. /pitopii subdominanţi
devin accesibili dupã clivarea moleculei "n etapa prelucrãrii "n macrofag, iar epitopii criptici sunt
inaccesibili fenomenului de recunoaştere imunitarã.

Imunogenitatea antigenelor proteice se modificã "n diferite condiţii.

*enaturarea moleculelor native sub acţiunea agenţilor chimici şi a cãldurii, modificarea


configuraţiei moleculei sub acţiunea agenţilor reducãtori sau hidroli!a en!imaticã, modificã
imunogenitatea. nticorpii specifici faţã de proteina nativã precipitã slab sau de loc proteina
denaturatã termic sau chimic.

Formaldehida şi glutaraldehida sunt agenţi de legare "ncrucişatã a moleculelor proteice,


constituind reţele multimoleculare stabile. ceşti agenţi produc denaturarea proteinelor şi
modificã funcţiile celor cu activitate biologicã 5to'ine, en!ime6. stfel, e'oto'inele tratate cu
formaldehidã, "şi pierd proprietãţile to'ice, dar rãmân imunogene. Formaldehida şi
glutaraldehida se folosesc pentru conservarea antigenelor cu greutate molecularã micã 5peptide6,
dar sunt mai puţin utili!ate pentru conservarea proprietãţilor antigenice ale moleculelor mari.
genţii chimici de legare "ncrucişatã modificã imunogenitatea moleculelor proteice prin
schimbarea conformaţiei moleculei şi mascarea epitopilor sau prin modificarea chimicã a
aminoaci!ilor epitopului.
*enaturarea semnificã deplierea structurii rãsucite a moleculelor proteice şi are loc prin
modificarea pM, prin "ncãl!ire, prin reducerea legãturilor 0%0 sub acţiunea ureii şi a beta%
mercaptoetanolului sau a acidului performic. Prin denaturare, proteina "şi pierde nu numai
funcţia biologicã, dar "şi modificã specificitatea antigenicã. *e e'emplu, cele 9 punţi 0%0 ale
-%a!ei, "ntre resturile de cistinã, sunt reduse de O%mercaptoetanol şi transformate "n @ resturi de

cisteinã,
nativã nucuprecipitã
pierderea totalã a activitãţii
moleculele de -%a!ã en!imatice.
denaturatãnticorpii faţã delegãturilor
prin reducerea -%a!a pancreaticã
0%0. Invers,bovinã
anticorpii faţã de -%a!a denaturatã, nu precipitã -%a!a nativã. 1odificarea specificitãţii
anticorpilor sugerea!ã cã reducerea legãturilor 0%0 determinã pierderea epitopilor
conformaţionali.

Proteinele denaturate reversea!ã greu la forma nativã, chiar prin restabilirea condiţiilor de mediu.

Midroli!a en!imaticã modificã configuraţia spaţialã a moleculelor proteice native şi diminuã


imunogenitatea lor, cu atât mai mult cu cât fragmentele re!ultate au dimensiuni mai mici. Prin
clivare en!imaticã se anulea!ã imunogenitatea epitopilor conformaţionali şi se relevã epitopi care
"n molecula nativã au statutul de epitopi criptici.

4 atenţie specialã s%a acordat studiului imunogenitãţii unor proteine ale cãror proprietãţi
biologic%active sunt uşor de evaluat# en!ime, inhibitori en!imatici, hormoni proteici, to'ine,
imunoglobuline 5"n calitatea lor de antigene6, proteine ale capsidei sau ale "nvelişului viral.

/n!imele
specifici asunt antigenice,
constituit indiferent
o modalitate de de srcinea lor.
determinare -eacţia epitopilor.
a po!iţiei moleculelornticorpii
de en!imãfaţã
cu de
anticorpii
diferiţi
epitopi ai moleculei de en!imã modificã "n grade foarte diferite activitatea ei cataliticã. *acã
anticorpii sunt specifici faţã de epitopi locali!aţi la nivelul situsului activ al en!imei, molecula "şi
pierde activitatea faţã de substrat, deoarece legarea anticorpilor la situsul activ inhibã competitiv
legarea moleculelor de substrat. +radul de inhibiţie a activitãţii en!imatice este cu atât mai
accentuat, cu cât molecula este mai mare. /fectul inhibitor al anticorpilor nu se produce dacã
en!ima a legat de&a substratul specific. *acã grupãrile determinante de specificitate ale moleculei
de en!imã sunt situate "n afara situsului catalitic, activitatea en!imei este parţial inhibatã, datoritã
modificãrilor conformaţionale care survin dupã reacţia antigen%anticorp, sau rãmâne intactã.
Foarte rar, comple'ul en!imã%anticorp are un efect catalitic superior, comparativ cu en!ima
nativã.

Mormonii sunt molecule slabimunogene, datoritã uniformitãţii relative a structurii lor chimice "n
regnul animal. nticorpii specifici faţã de ma&oritatea hormonilor proteici se obţin prin asocierea
lor prealabilã cu ad&uvantul Freund. Imunogenitatea hormonilor este "ntr%o relaţie directã cu
gradul deosebirilor chimice e'istente "ntre hormonul e'ogen şi hormonul produs de organismul
receptor. Consecinţa este sinte!a anticorpilor antihormon.

Proprietãţile antigenice ale insulinei sunt bine cunoscute, datoritã utili!ãrii clinice a hormonului.
1olecula de insulinã este alcãtuitã din douã catene polipeptidice, cu un numãr total de 7 de
aminoaci!i# <7 ai catenei  şi ?8 ai catenei (. Cele douã catene sunt reunite prin punţi 0%0.
0tructura moleculelor de insulinã de la diferite specii este foarte asemãnãtoare, 9D din cei 7 de
aminoaci!i fiind identici. *eosebirile se gãsesc "n catena  pentru aminoaci!ii @, E şi 78 5la
bovine la, 0er, Bal, la om sunt 3hr, 0er, Ile, iar la ovine la, +l=, Bal6. In catena (, diferenţa
este limitatã la aminoacidul C%terminal. ceste mici diferenţe ale secvenţei de aminoaci!i nu
modificã funcţia hormonului. *e aceea, insulina, indiferent de provenienţã, este la fel de
eficientã pentru tratamentul diabetului uman. 1icile diferenţe de secvenţã, "n general, nu sunt
sesi!ate de organismul receptor. 3otuşi, dupã administrare prelungitã, organismele receptoare cu
reactivitate imunitarã mai "naltã, sinteti!ea!ã anticorpi anti%insulinã.

Poli!aharidele,
posibilitãţilor dedeşi au comple'itate
legare a atomilor destructuralã relativ
carbon, sunt mare,slabimunogene
molecule condiţionatã de"nmultitudinea
stare nativã,
comparativ cu proteinele. ntigenitatea lor este conferitã de succesiunea unitãţilor componente,
de configuraţia spaţialã a moleculei şi de greutatea molecularã. Cele cu greutãţi mai mici de 8
>* nu sunt imunogene. Poli!aharidele sunt antigene cu epitopi secvenţiali repetitivi şi cel puţin
uneori, "n funcţie de srcinea poli!aharidului şi de specia imuni!atã, sunt imunogeni.

*in punctul de vedere al structurii moleculare, se disting douã tipuri de poli!aharide# a6 cele care
au o catenã centralã pe care se inserã ramificaţiile lateraleK b6 poli!aharide lipsite de o catenã
centralã, iar ramificaţiile sunt dispuse aleatoriu, fãrã nici o simetrie. -olul catenelor centrale "n
conferirea imunogenitãţii este controversat, dar ramificaţiile laterale au o importanţã deosebitã
pentru determinarea specificitãţii antigenice a poli!aharidelor. *in punctul de vedere al
compo!iţiei chimice pot fi homo% sau heteropli!aharide, iar "n ceea ce priveşte sarcina, pot fi
neutre sau "ncãrcate. 4ligo% şi poli!aharidele pot dobândi o structurã terţiarã 5globularã6. )neori,
configuraţia spaţialã a polimerului glucidic este determinantã pentru specificitatea sa antigenicã.
0chimbãrile conformaţionale ale poli!aharidelor se produc mai uşor decât ale proteinelor, pentru
cã au bariere energetice scã!ute. Pentru poli!aharide, denaturarea este practic necunoscutã, ceea
ce le conferã stabilitate. *acã imunogenitatea poli!aharidelor native este slabã, adeseori ele se
comportã ca haptene, adicã devin antigenice dupã cuplarea cu un purtãtor proteic, re!ultând
lectine, cu o foarte largã distribuţie "n lumea vie. In calitate de haptene, poli!aharidele au
proprietatea de specificitate, adicã se combinã cu anticorpii complementari faţã de comple'ul
glicoproteic.

*in motive de ordin practic, cele mai studiate poli!aharide din punct de vedere antigenic sunt
cele de srcine bacterianã# de'tranul şi poli!aharidele capsulare.
*e'tranii sunt polimeri ramificaţi de gluco!ã, resturile gluco!il fiind unite mai ales prin legãturi
de tip  7%;, dar "n funcţie de specia producãtoare, punctele de ramificaţie ale catenelor polimere
pot fi 7%<, 7%? sau 7%9.

*e'tranii sunt sinteti!aţi "n special de unele bacterii lactice, din !aharo!ã, dupã
reacţia#*e'trana!ã
5!aharo!ã6 %%%%%%%%%%%%%%% 5+luco!ã6n Q 5Fructo!ã6n

*e'tranii au greutãţi moleculare foarte diferite 5pânã la 78; *6, "n funcţie de gradul de
polimeri!are. u sunt imunogeni şi de aceea se folosesc ca "nlocuitori ai plasmei. Prin transfu!ii
repetate cu soluţii de de'tran la om şi prin in&ectare repetatã la şoarece, s%au sinteti!at anticorpi
antide'tran. 0pecificitatea anticorpilor antide'tran este foarte "naltã. In serul animalelor
imuni!ate cu de'trani s%au detectat douã tipuri de anticorpi# unii specifici faţã de resturile de
gluco!il legate 7%< şi alţii specifici faţã de resturile de gluco!il legate 7%?, ce nu dau reacţii
"ncrucişate, deşi deosebirea dintre cele douã categorii de molecule de de'tran constã numai "n
modul diferit de legare a resturilor de gluco!il "ntre ele.

Poli!aharidele capsulare se pot gãsi fie subforma moleculelor libere 5solubile6, fie subformã
corpuscularã 5ataşate celulelor bacteriene capsulate6.

Bariaţiile biochimice ale poli!aharidelor capsulare, determinate de compo!iţia glucidicã a


catenei, de secvenţa monomerilor sau de modul de legare a lor "n catenã, conferã tulpinilor
bacteriene, specificitate antigenicã de tip. $a 0tr. pneumoniae s%au identificat peste @8 de tipuri
antigenice ale poli!aharidelor capsulare. In compo!iţia lor intrã he'o!e, pento!e, derivaţii lor
aminaţi, metilaţi etc. 0pecificitatea antigenicã a poli!aharidelor capsulare depinde atât de
compo!iţia chimicã, cât şi de succesiunea monomerilor "n catena poli!aharidicã. Ca vaccinuri,
poli!aharidele induc starea de toleranţã.

În stare purificatã sunt molecule neimunogene, datoritã uniformitãţii lor structurale "n lumea vie.
In&ectarea lor la animale nu induce sinte!a anticorpilor. ci!ii nucleici nativi sunt con&ugate
nucleoproteice, "n care aci!ii nucleici au rolul de haptenã. 1a&oritatea epitopilor con&ugatului
sunt conformaţionali. 4 fracţie din anticorpii anti%con&ugat se combinã cu aci!ii nucleici.
nticorpii anti%aci!i nucleici se combinã cu aci!ii nucleici "n stare purã, indiferent de
provenienţã. Proteinele asociate aci!ilor nucleici conferã o nouã specificitate antigenicã şi
determinã sinte!a anticorpilor care se combinã cu proteina putãtor.
/'perimental, anticorpii anti%aci!i nucleici se obţin pe una din urmãtoarele cãi#

7. Imuni!area cu bacteriofagi din seria 3 par 53<, 39, 3;6, supuşi şocului osmotic. * al
acestor fagi se deosebeşte de * din celulele eucariote, prin pre!enţa %hidro'i%metilcito!inei
glico!ilate, "n locul cito!inei. nticorpii au specificitate faţã de ba!ele glico!ilate, ceea ce e'plicã
lipsa reacţiilor "ncrucişate cu alţi aci!i nucleici.

<. Imuni!area cu ribosomi din celulele vegetale sau animale. nticorpii sinteti!aţi reacţionea!ã
cu - de srcine bacterianã, vegetalã sau animalã, precum şi cu polinucleotidele sintetice5poli%
, poli%C, poli%)6, dar nu reacţionea!ã cu * nativ şi nici cu * denaturat.

?. Imuni!area cu con&ugate haptenã%proteinã, "n care haptena este repre!entatã de ba!e a!otate,
ribonucleo!ide, de!o'iribonucleo!ide, nucleotide, dinucleotide şi trinucleotide. nticorpii
sinteti!aţi reacţionea!ã atât cu haptena cât şi cu * nativ sau denaturat.

9. Imuni!area cu comple'e formate din aci!i nucleici şi albuminã metilatã. Cele douã molecule
formea!ã un comple' necovalent, datoritã interacţiei dintre grupãrile negative ale aci!ilor
nucleici şi cele po!itive ale proteinei. nticorpii sinteti!aţi reacţionea!ã cu comple'ul molecular,
cu proteina, cu acidul nucleic nativ şi denaturat de diferite srcini.

. nticorpii anti%aci!i nucleici se gãsesc "n sângele pacienţilor cu lupus eritematos diseminat
5$/*6.

nticorpii sinteti!aţi faţã de aci!ii nucleici cu rol de haptene "n con&ugatele cu proteine nu au
specificitate, deoarece precipitã * monocatenar, - de diferite srcini, poliribonucleotide şi
aci!ii nucleici dublu catenari.

$ipidele sunt molecule neimunogene "n stare nativã, dar se pot cupla cu proteinele şi "n
con&ugatul format au rolul de haptene. *in punct de vedere imunologic, cele mai importante
lipide sunt fosfatidele 5sfingomielina şi cefalina6 şi glicosfingolipidele5galactocerebro!ida6.

4 haptenã lipidicã cu o importanţã practicã deosebitã este cardiolipina, din cordul mamiferelor.
In sângele indivi!ilor infectaţi cu 3. pallidum se gãsesc anticorpi care reacţionea!ã cu
cardiolipina "nalt purificatã 5reacţie "ncrucişatã6, e'trasã din cordul bovin.
)n alt antigen lipidic este antigenul Forssman, inductor al sinte!ei anticorpilor hemaglutinanţi şi
"n pre!enţa complementului, hemolitici.

0tudiul imunogenitãţii lipidelor a fost "ngreunat de insolubilitatea lor "n apã. Problema
reactivitãţii anticorpilor cu antigenele lipidice a fost depãşitã parţial, prin utili!area lipidelor
au'iliare 5lecitina şi colesterolul6 "n suspensia antigenicã. *isponibilitatea liposomilor a permis
studiul imunogenitãţii lipidelor asociate cu membranele.

Maptene

Maptenele5haptein, grec : a apuca6 sunt substanţe chimice naturale sau de sinte!ã, cu moleculã
micã, a cãror imunogenitate este condiţionatã de cuplarea cu o moleculã purtãtor, dar "şi
pãstrea!ã proprietatea de specificitate, adicã reacţionea!ã cu anticorpii specifici a cãror sinte!ã a
fost indusã de haptena con&ugatã cu o moleculã cu rol de purtãtor.

*enumirea de haptenã a fost introdusã de $andsteiner pentru a caracteri!a din punct de vedere
funcţional un e'tract alcoolic de rinichi de cal, neimunogen ca atare pentru iepure, dar capabil sã
se combine cu anticorpii sinteti!aţi dupã imuni!area iepurelui cu e'tractul alcoolic de rinichi de
cal, cuplat cu o moleculã purtãtor. /l a propus ca "n categoria haptenelor sã fie cuprinsã orice
substanţã naturalã sau sinteticã, cu greutate molecularã micã sau mare, care "n formã nativã nu
poate sã inducã un rãspuns imun detectabil, dar dobândeşte capacitatea imunogenã, dupã
cuplarea sa in vivo sau in vitro, cu o moleculã purtãtor cu greutate molecularã mare. Con&ugatul
este imunogen nu numai "n raport cu epitopii moleculei purtãtor, ci şi cu epitopul haptenei.

*in punct de vedere funcţional, haptenele s%au numit &umãtãţi de antigene , deoarece au numai
una din cele douã proprietãţi esenţiale ale antigenelor# nu sunt imunogene, dar "şi pãstrea!ã
proprietatea de specificitate. *e aceea, termenul antigenic  nu este sinonim cu cel de 
imunogenic. Maptena este un antigen, dar "n forma sa nativã, nu este imunogenã.

În general, haptenele sunt molecule mici, deşi uneori, macromoleculele pot funcţiona ca haptene.
/'tractul alcoolic de rinichi de cal este o haptenã comple'ã. Maptenele simple sunt repre!entate
de polinucleotide, alcooli, formaldehida, unele medicamente etc.

)tili!ând haptenele simple, prin reacţii de cuplare cu o moleculã purtãtor s%au obţinut antigene
artificiale. Maptena din comple'ul molecular are rolul grupãrii determinante de specificitate.
0tudiul imunogenitãţii con&ugatelor haptenã%moleculã purtãtor a permis determinarea mãrimii
grupãrilor determinante de specificitate ale antigenelor şi indirect, determinarea situsului de
combinare a anticorpilor. Pe aceiaşi cale s%a evaluat specificitatea, afinitatea şi heterogenitatea
anticorpilor. Maptenele au fost folosite pentru studiile de cristalografie cu ra!e R a unui comple'
antigen%anticorp.

Maptene autocuplante sunt molecule cu greutate molecularã micã, a cãror particularitate constã "n
aceea cã, dupã in&ectare, "n organism se combinã spontan cu proteinele tisulare şi formea!ã
con&ugate haptenã%proteinã, in vivo. Con&ugatele haptenã%proteinã induc sinte!a anticorpilor şi
determinã procese de hipersensibilitate sau iniţia!ã maladii autoimune. stfel se comportã
derivaţii dinitrofenolului substituiţi cu clor sau fluor, unii produşi de degradare a penicilinei.

ntigenele corpusculare

ntigenele corpusculare sunt, "n esenţã, antigene moleculare asociate virusurilor şi celulelor.
Proteinele capsidale şi glicoproteinele "nvelişului viral sau proteinele pre!entate pe suprafaţa
celulelor infectate cu virusuri, sunt foarte imunogene şi stimulea!ã rãspunsul imun al ga!dei. *e
aceea, imunitatea consecutivã infecţiei virale este, de obicei, de lungã duratã.

ntigenele bacteriene sunt fie solubile 5eliminate "n mediul e'tracelular6, fie corpusculare 5legate
de celulã6. *in prima categorie fac parte e'oto'inele şi poli!aharidele capsulare libere, iar din
cea de a II%a, antigenul somatic 4 5endoto'ina bacteriilor +ram negative6, antigenele
poli!aharidice din glicocali', flagelina, pilina, aci!ii teichoici, mureina etc.

ntigenele eritrocitare sunt glicoproteine ale suprafeţei eritrocitare, cu determinism biochimic


cunoscut, "n sistemul , (, 8. +licoproteinele eritrocitare de grup sanguin se gãsesc şi pe
suprafaţa celulelor tisulare, dar şi "n secreţiile e'ocrine 5salivã, suc gastric etc.6, la circa DJ
dintre indivi!i, denumiţi secretori . +licoproteinele din secreţii sunt hidrosolubile şi studiul lor a
fost mai uşor decât al moleculelor eritrocitare.

+rupãrile glucidice ale glicoproteinelor membranei eritrocitare au rol dominant "n determinarea
specificitãţii de grup sanguin, aşa cum au evidenţiat studiile de digestie en!imaticã controlatã.

/ritrocitele
de gena M6, tuturor grupelorpesanguine
bine e'primat suprafaţaauantigenelor
un precursor
de antigenic comun
grup 8 şi "n cantitãţiantigenul
progresivM 5codificat
descrescânde pe hematiile de grup , (şi b.
0pecificitatea antigenicã de grup 8 este conferitã de $%fuco!ã. +rupul  are o genã ce codificã
sinte!a glico!il%transfera!ei, en!imã ce adaugã %acetil%*%galacto!amina, la galacto!a
preterminalã a moleculei M. *e aceea, specificitatea antigenicã a eritrocitelor de grup  este
conferitã de tri!aharidul %acetil%galacto!aminã, galacto!ã şi $%fuco!ã#

%acetil galacto!aminã 5 7%?6 +al  - 5- : restul catenei poli!aharidice6

 7%<

Fuc

Indivi!ii de grup (au o genã ce adaugã *%galacto!a 5"n loc de %acetil galacto!aminã6 la
galacto!a preterminalã a moleculei M, având un determinant antigenic format din douã resturi
terminale de *%galacto!a şi $%fuco!a.
Fig. ?. 4ligo!aharidele cu rol de epitopi determinanţi ai grupelor sanguine (4. 4ligo!aharidul
este ancorat "n membrana eritrocitului prin intermediul sfingomielinei, denumitã ceramidã. @J
din indivi!ii umani secretã substanţele de grup sanguin "n salivã. $a indivi!ii secretori,
oligo!aharidele sunt pre!ente sub forma con&ugatelor cu polipeptidele codificate de genele
secretoare 5dupã -oitt, 7EED6.

Pre!enţa restului de fuco!ã 5adicã antigenul M6 este esenţialã pentru e'presia epitopilor  şi (.
+ena M şi antigenul sãu lipsesc la fenotipul (omba=. *e aceea, transfera!ele  şi ( nu pot
adãuga glucidele specifice la restul +al al poli!aharidului şi antigenele de grup  şi ( nu sunt
e'primate.

/'primarea antigenelor (4 pe hematii poate fi modificatã prin tratamentul in vitro cu


glico!ida!e# o %glico!ida!ã 5e'trasã din bobul de cafea verde6 poate cliva restul de +al de pe
hematiile de grup ( şi le converteşte "n hematii de grup 8, ce pot rãmâne funcţionale dupã
transfu!ia la subiecţii
de grup 8.
ntigenele de histocompatibilitate 5descrise de . *ausset, 7E@6 sunt molecule de suprafaţã ale
ma&oritãţii ţesuturilor. *in punct de vedere biochimic, ele sunt strict specifice fiecãrui organism
uman şi animal şi conferã individualitate biochimicã proprie fiecãrui organism. 0e numesc şi
antigene de transplantare, deoarece, dupã grefarea unui ţesut sau a unui organ, moleculele de
histocompatibilitate se comportã ca antigene şi declanşea!ã rãspunsul imun al organismului
receptor, care determinã respingerea grefei.

ntigenele individuale de histocompatibilitate se evidenţia!ã prin reacţia de respingere a grefei.


În funcţie de raportul genetic dintre donor şi receptor, antigenele de histocompatibilitate aparţin
urmãtoarelor categorii#

76 autoantigenele includ antigenele proprii de histocompatibilitate, care, "n condiţii normale sunt
tolerate de sistemul imunitar. 0ub acţiunea unor factori fi!ici, chimici sau biologici, antigenele de
histocompatibilitate se modificã devenind autoantigene, generatoare ale conflictelor autoimuneK

<6 i!oantigenele cuprind antigenele de transplantare comune orga%nismelor identice din punct de
vedere genetic, care aparţin unei linii genetic pure 5inbred6. Berificarea puritãţii genetice a unei
populaţii de organisme se face prin transplantul de piele. *acã grefa este acceptatã, organismele
respective aparţin aceleiaşi linii inbred. 3ermenii i!oantigen  şi inbred nu au corespondenţã
pentru populaţia umanãK

?6 aloantigenele 5alos : altul6 includ molecule care, dupã in&ectare declanşea!ã rãspunsul imun la
organisme ale aceleiaşi specii, dar diferite genetic, de organismul donor. loantigenele sunt
inegal rãspândite la indivi!ii unei specii şi induc rãspunsul imun la organismele care nu posedã
antigenul respectiv. loantigenele se evidenţia!ã dupã imuni!area unui organism, cu o suspensie
celularã provenitã de la organisme ale aceleiaşi specii, dar aparţinând unui alotip diferitK

96 heteroantigenele 5'enoantigene, 'enos : strãin6 includ molecule care se gãsesc "nSpe celulele
tuturor indivi!ilor unei specii şi care se comportã ca antigene faţã de organismele altei specii.
Meteroantigenele se evidenţia!ã prin sinte!a anticorpilor faţã de antigenele celulelor provenite de
la un organism al unei specii diferite.

Celulele uneişi specii


aloantigene diferite aduc "n*eorganismul
chiar autoantigene. receptor
aceea in&ectarea nu heteroantigen
unui numai heteroantigene, ci şi cele mai
este una dintre
utili!ate metode pentru a induce sinte!a autoanticorpilor.
ntigenele de organ sunt molecule specifice care conferã particularitãţile biochimice şi
funcţionale ale celulelor unui organ. *e e'emplu, proteinele hepatice sau ale glandei mamare
diferã de proteinele ţesutului renal al aceluiaşi organism.

ntigene artificiale

$a srcine, antigenele artificiale sunt antigene naturale, modificate chimic prin cuplarea, cel mai
adesea covalentã, cu una sau mai multe molecule mici, care le conferã o nouã individualitate
antigenicã şi o nouã specificitate de combinare cu anticorpii, "n raport cu molecula de srcine.

ntigenele artificiale s%au obţinut, "n principal, pornind de la moleculele proteice. Prin legarea
moleculelor proteice cu diferite haptene s%au obţinut trei tipuri de antigene artificiale#

a6 con&ugate haptenã%proteinã, prin reacţia de dia!otare, iodurare şi respectiv substituţie


nucleofilãK

b6 con&ugate proteinã%proteinã, prin intermediul unor agenţi bifunc%ţionali de legare 5dii!ocianaţii


şi carbodiimidele6K

c6 proteine legate de suporturi insolubile, prin reacţia de dia!otare sau prin intermediul
carbodiimidelor.

a6 Con&ugatele haptenã%proteinã au fost utili!ate de $andsteiner, "n studiile cu privire la


mecanismele rãspunsului imun. In con&ugate, haptenele "ndeplinesc rolul de epitopi 5grupãri
determinate de specificitate6, iar mole%culele proteice au rolul de carrier. -ãspunsul imun nu este
orientat strict faţã de epitopii haptenici, ci şi faţã de determinanţi antigenici ai grupãrii carrier.

Cuplarea haptenã%purtãtor necesitã e'istenţa unei grupãri reactive a haptenei, care sã se lege
covalent cu grupãrile funcţionale ale purtãtorului, cu condiţia pãstrãrii integritãţii funcţionale a
celor doi reactanţi. Maptenele se pot cupla cu purtãtori foarte diverşi, dar proteinele naturale
5albumina, globulinele6 furni!ea!ã con&ugate foarte imunogene.

$andsteiner a cuplat amino%ben!en%sulfonatul cu molecule proteice, prin reacţia de dia!otare şi a


obţinut a!oproteine#
*upã cuplarea haptenei cu 3ir, Mis sau $=s din structura unei proteine, re!ultã un antigen
artificial care induce formarea a douã categorii de anticorpi cu specificitãţi diferite, dupã cum
reacţionea!ã cu haptena, sau cu molecula purtãtor.

Con&ugatele a!oproteice au permis studiul influenţei configuraţiei spaţiale a haptenei, asupra


specificitãţii antigenice. +ruparea sulfonat a fost legatã "n po!iţia orto, meta sau para a haptenei
aminoben!en. ntiserurile obţinute au specificitate faţã de fiecare i!omer. I!omerul meta al
aminoben!en%sulfonatului, cuplat cu proteina, pãstrea!ã capacitatea de a precipita cu anticorpii
specifici faţã de proteina nativã, "n timp ce con&ugatele cu i!omerii orto% şi para% dau reacţie
foarte slabã de precipitare. Conclu!ia este cã i!omerii de po!iţie induc modificãri sterice
5conformaţionale6 ale haptenei.

Con&ugatele haptenã%proteinã se pot obţine prin reacţia de iodurare. Proteinele puternic iodurate
"şi modificã specificitatea antigenicã. /le induc sinte!a anticorpilor care dau reacţii "ncrucişate
de precipitare cu proteinele iodurate heterologe. 0emnificaţia este cã prin iodurare, proteinele "şi
pierd specificitatea antigenicã. 3oate proteinele iodurate induc sinte!a anticorpilor faţã de o
grupare ioduratã, "n special faţã de tiro!ina ioduratã, indiferent de specificitatea grupãrii purtãtor.

4 altã reacţie de obţinere a con&ugatului haptenã%proteinã este cea de substituţie nucleofilã. Cele
mai folosite haptene sunt <,9%dinitrofenolul5*P6 şi <,9,;%trinitrofenolul53P6.

1ecanismul molecular al cuplãrii este urmãtorul# un atom de M din gruparea 4M% , M<Q sau 0%
0M a proteinei, este "nlocuit de gruparea haptenicã prin eliminarea apei. Proteina pierde
electroni, iar nucleul ben!enic "i acceptã. +rupãrile donoare de electroni sunt 4M% , M<Q, 0%0M.
+rupãrile *P şi 3P sunt cuplate cu proteina purtãtor sub forma <,9%dinitroben!en%sulfonatului
de a, a <,9,;%trinitroben!en%sulfonatului de a sau subforma derivaţilor halogenaţi.

-eacţia dintre o proteinã şi <,9%dinitroben!en%sulfonatul de sodiu ilustrea!ã mecanismul atacului


nucleofilic, reacţie "n care proteina cedea!ã electroni, iar nucleul ben!enic "i acceptã.

b6 Con&ugatele proteinã%proteinã se obţin prin intermediul agenţilor bifuncţionali de legare#


dii!ocianaţii şi carbodiimidele. *eoarece grupãrile ciano au reactivitate diferitã, reacţia de
cuplare se reali!ea!ã "n trepte. *e e'emplu, gruparea din po!iţia 9 a toluilen%dii!ocianatului este
mai reactivã decât gruparea ciano din po!iţia <. ceasta permite ca una dintre proteine sã se
cuple!e "n po!iţia 9, iar ulterior, "ntr%o nouã etapã a reacţiei, cea de a II%a proteinã se va cupla la
gruparea ciano din po!iţia <#

Carbodiimidele, utili!ate
anhidride simetrice ca agenţi bifuncţionali pentru cuplarea proteinelor, sunt considerate
ale ureii#

M<  C  M<  M4M


4 T  : C :M M<  C 9 
M
)ree Carbodiimida simetricã Cianamida asimetricã

Carbodiimidele pot fi substituite simetric sau asimetric cu molecule proteice#

-7 : C : -7 sau -7 : C : -<.

genţii bifuncţionali de cuplare permit obţinerea con&ugatelor proteice 5con&ugate anticorpi%


feritinã, insulinã%albuminã6, dar se folosesc şi ca mediatori ai legãrii diferitelor molecule proteice
pe suprafaţa eritrocitelor.

1arca&ul cu feritinã este deosebit de important din punct de vedere practic, deoarece se foloseşte
pentru evidenţierea electrono%opticã, la nivelul membranei, a diferitelor molecule proteice.

c6 Con&ugatele proteinã%suport insolubil se obţin prin cuplarea proteinelor cu un suport insolubil,


prin reacţia de dia!otare, prin intermediul carbodiimidelor sau al (rC. Ca suporturi insolubile
se folosesc derivaţi celulo!ici# sephade', sepharo!a, agaro!a etc. $egarea proteinei de suport,
prin reacţia de dia!otare, se face prin intermediul tiro!inei, li!inei, histidinei, triptofanului sau
argininei.

Con&ugatele anticorpi%suport insolubil se numesc imunosorbenţi şi sunt folosiţi cu o eficienţã


deosebitã pentru purificarea proteinelor dintr%un amestec, datoritã specificitãţii lor de combinare
cu anticorpii corespun!ãtori, fi'aţi "ntr%o coloanã de material inert. ntigenul complementar
specificitãţii de legare a anticorpului fi'at "n coloanã, se leagã necovalent de imunosorbent, dupã
care poate fi eluat cu un agent chimic.

nticorpii pot fi imobili!aţi pe un suport insolubil, prin tratamentul cu un agent de legare


"ncrucişatã 5glutaraldehidã6, dar multe din situsurile reactive pt fi denaturate sau rãmân ascunse.
Fig. 9. Principiul funcţional al imunosorbenţilor utili!aţi "n cromatografia de afinitate. Coloana
conţine sefaro!ã, pe care sunt fi'ate moleculele de anticorp. mestecul de antigene este trecut
prin coloanã, unde va fi reţinut numai antigenul care recunoaşte specific anticorpul fi'at.
Cel mai bun suport de imobili!are este agaro!a, un poli!aharid obţinut prin fracţionarea agarului.
garo!a este re!istentã la acţiunea degradativã a en!imelor bacteriene şi a agenţilor chimici şi
poate fi regeneratã. /ste disponibilã subforma sferelor poroase hidratate, cu diametrul de 98%?88
Um şi conţine <%@J agaro!ã "n soluţie apoasã.

In coloana de imunosorbent se pot fi'a nu numai anticorpii, ci şi antigenele sau chiar celule
intacte.

Imunosorbenţii se folosesc "n activitatea de cercetare şi "n clinicã, pentru prepararea unor
produse biologice şi a medicamentelor.

ntigene sintetice

ntigenele sintetice sunt polimeri de aminoaci!i, cu secvenţã cunoscutã, obţinuţi in vitro.


Proprietãţile imunogenice ale homopolimerilor 5poli%$=s, poli%+lu, poli%Pro6 şi ale
heteropolimerilor au fost studiate de 1. 0ela. 0tudiul imunogenitãţii heteropolimerilor are
avanta&ul cã oferã posibilitatea studiului influenţei compo!iţiei chimice, a greutãţii moleculare şi
a conformaţiei moleculare, uşurând studiul imunochimic al grupãrilor determinante de
specificitate antigenicã.

Catenele polipeptidice sintetice pot fi lineare sau ramificate. Cele ramificate re!ultã prin ataşarea
polimerilor lineari, la o catenã polifuncţionalã. -amificarea se obţine mai uşor cu aminoaci!i
aromatici.

Momopolimerii nu sunt imunogeni, cu e'cepţia poli%$%Pro, poli%$%+lu, poli%$%rg, poli%$%$=s.


Copolimerii formaţi din doi aminoaci!i nu sunt totdeauna imunogeni, dar cei re!ultaţi prin
polimeri!area a trei aminoaci!i diferiţi sunt totdeauna imunogeni. Cu cât compo!iţia lor este mai
heterogenã, imunogenitatea este mai accentuatã. Pre!enţa aminoaci!ilor aromatici conferã o
anumitã rigiditate a epitopilor şi implicit, o imunogenitate superioarã.

Pentru a fi imunogeni, copolimerii trebuie sã fie cataboli!aţi de aparatul en!imatic al celulelor


care prelucrea!ã şi pre!intã antigenul. Polipeptidele formate din *%aminoaci!i sunt slab
imunogene, datoritã incapacitãţii organismului de a cataboli!a polimerul. Polipeptidele sintetice
s%au dovedit a fi foarte utile "n studiile de imunochimie, cu privire la#

% determinarea mãrimii grupãrii determinante de specificitate şi indirect, a situsului de


combinare a anticorpilor specificiK

% rolul dimensiunilor moleculei asupra proprietãţilor de imunogenitateK

% rolul configuraţiei spaţiale a moleculei "n conferirea proprietãţii de imunogenitateK

% identificarea epitopilor secvenţiali şi conformaţionali.

*eterminan2ii antigenici
*e cele mai multe ori, antigenele sunt macromolecule comple'e sau chiar celule "ntregi, dar
rãspunsul imun, dupã in&ectarea lor "n organism, este orientat predominant faţã de situsuri
discrete, strict limitate ale antigenului, denumite grupãri determinante de specificitate 5gds6,
situsuri antigenice, determinanţi antigenici sau epitopi.

/pitopul este regiunea limitatã a antigenului care induce un rãspuns imun specific, se combinã cu
situsul activ al moleculei de anticorp şi determinã specificitatea reacţiei antigen%anticorp.

ntigenele proteice pre!intã cea mai mare diversitate de epitopi, atât "n privinţa compo!iţiei
chimice, cât şi a configuraţiei spaţiale. 0tudiile de cristalografie cu ra!e R permit identificarea
atomilor individuali ai unei molecule şi determinarea mobilitãţii lor, e'primatã "n factori de
temperaturã atomicã. Factorii de temperaturã ridicatã corespund regiunilor moleculare cu
mobilitate "naltã 5regiuni calde6. In molecula proteicã, epitopii corespund !onelor moleculare cu
o mobilitate "naltã a atomilor. $a temperatura biologicã, aceste secvenţe necesitã cantitãţi mici de
energie, pentru a trece dintr%o conformaţie "n alta. Invers, regiunile moleculare cu mobilitate
atomicã redusã au factori termici de valoare scã!utã 5regiuni reci6 şi necesitã o cantitate mai
mare de energie pentru schimbarea conformaţiei. deseori, epitopii antigenici sunt locali!aţi "n
regiunile calde ale moleculei.

Capacitatea unei regiuni a moleculei de antigen de a funcţiona ca epitop 5adicã de a stimula


rãspunsul imun6 se numeşte imunopotenţã.

1ãrimea grupãrii determinante de specificitate s%a apreciat indirect prin determinarea mãrimii
haptenei capabilã sã umplã complet situsul de combinare al anticorpului. În acest scop s%a
utili!at sistemul de'tran%antide'tran, "ntr%o reacţie de precipitare. *e'tranul cu greutate
molecularã de 8 >* este imunogen şi prin in&ectare repetatã la iepure, se obţine serul imun anti%
de'tran. rtificial se preparã oligo!aharide cu dimensiuni controlabile. -eacţia de precipitare
de'tran%anticorpi specifici este inhibatã progresiv de oligo!aharidul de gluco!ã şi este completã
"n pre!enţa he'a!aharidului. 4ligomerul cu ; resturi de gluco!ã corespunde celui mai bun ligand
care se cuplea!ã cu anticorpii anti%de'tran 5ligandul este orice moleculã capabilã sã forme!e un
comple' cu o altã moleculã6. Mepta!aharidul, ca şi oligo!aharidele cu mai puţin de ; resturi de
gluco!ã inhibã mai puţin eficient reacţia de precipitare a sistemului de'tran%antide'tran.
Fig. . 4ligo!aharidul format din ;%D resturi de gluco!ã, bloche!ã cu cea mai mare eficienţã,
reacţia de precipitare dintre de'tran şi anticorpii specifici antide'tran. 4ligo!aharidele mai mari
sau mici nu se combinã eficient cu anticorpii şi inhibã "ntr%o mãsurã progresiv mai micã reacţia
de precipitare cu de'tranul.
Cercetãri similare s%au fãcut cu homopolimeri de aminoaci!i 5poli%$=s, poli%la6, legaţi de
proteine purtãtor. 0erul imun obţinut pe iepure, faţã de aceste con&ugate, conţine predominant
anticorpi specifici faţã de haptena homopolimericã. -eacţia de precipitare dintre serul specific şi
con&ugatul haptenã%proteinã, este inhibatã de pentamerul de alaninã, ceea ce denotã cã acesta se
leagã cu cea mai mare afinitate de situsul de combinare al anticorpului. Pentamerul corespunde
mãrimii epitopului antigenic al con&ugatului şi reflectã, indirect, mãrimea situsului de combinare
al anticorpilor specifici.

În conclu!ie, mãrimea unui epitop poli!aharidic corespunde la ;%@ unitãţi monomerice, iar pentru
antigenele proteice, epitopul are 9%; aminoaci!i.

Balenţa antigenului s%a definit convenţional prin numãrul de epitopi ai unui antigen. umãrul de
epitopi ai unei molecule antigenice varia!ã "n raport cu mãrimea şi comple'itatea sa structuralã.

Balenţa se evaluea!ã prin numãrul moleculelor de anticorp care reacţionea!ã cu o moleculã de


antigen. Pentru evaluarea numãrului de epitopi ai unui antigen, trebuie avut "n vedere cã
molecula de anticorp este bivalentã 5leagã doi epitopi6, dar şi faptul cã un antiser nu conţine
anticorpi faţã de toţi epitopii unui antigen.

0tudiile privind reacţia antigen%anticorp in vitro, au condus la conclu!ia e'istenţei a trei tipuri de
valenţe antigenice 5epitopi6#

% valenţele funcţionale conformaţionale sunt conferite de epitopii conformaţionali, situaţi la


suprafaţa moleculei native de antigen şi sunt accesibili sistemelor imunitare de recunoaştere
specificã a moleculei. umãrul lor este proporţional cu greutatea molecularã a antigenului şi este
dependent de comple'itatea conformaţionalã a moleculei. )n situs antigenic, teoretic, s%ar gãsi la
fiecare câteva mii de daltoniK

% valenţele funcţionale interne sunt repre!entate de epitopi interni, care, "n molecula nativã sunt
inaccesibile sistemului imunitar. /le devin funcţionale, in vivo, dupã degradarea parţialã a
moleculei, "n celulele care prelucrea!ã antigenulK
% valenţe nefuncţionale, repre!entate de epitopi criptici care nu devin funcţionale dupã
prelucrarea antigenului in vivo, dar se pot releva dupã clivarea en!imaticã in vitro a moleculei.

umãrul total al epitopilor unui antigen nu se cunoaşte, dar se poate evalua cu apro'imaţie, dupã
degradarea parţialã a moleculei de antigen. *e e'emplu, albumina sericã bovinã nativã are ;
situsuri funcţionale conformaţionale. *upã scindarea en!imaticã mena&atã in vitro, re!ultã E
fragmente peptidice, fiecare dintre ele dând reacţie de precipitare cu serul anti%albuminã nativã.
Pentru ca reacţia de precipitare sã aibã loc, sunt necesari cel puţin doi epitopi, ceea ce "nseamnã
cã molecula de albuminã sericã bovinã are cel puţin 7@ epitopi, care devin funcţionali dupã
scindarea en!imaticã a moleculei şi induc sinte!a anticorpilor specifici.

/fectul de carrier

ntigenele pre!intã o dualitate funcţionalã evidentã, conferitã de faptul cã specificitatea


rãspunsului imun este orientatã predominant, dar nu e'clusiv, faţã de grupãrile determinante de
specificitate. $a rândul sãu, suportul macromolecular 5carrier6 are proprietatea de imunogenitate,
dar conferã şi un grad de specificitate a rãspunsului imun. -e!ultatele e'perimentale cu con&u%
gate haptenã%proteinã 5dinitrofenol%albuminã sericã6 au evidenţiat cã "n ca!ul "n care suportul
carrier este nonself, rãspunsul imun este mai intens. ntigenul artificial s%a obţinut prin cuplarea
*P cu albumina de şoarece. In&ectarea con&ugatului la şoarece induce un rãspuns imun slab, cu
un titru scã!ut al anticorpilor anti%*P5anti%haptenã6. Con&ugatul *P%albuminã sericã bovinã,
in&ectat la şoarece, stimulea!ã intens rãspunsul imun primar anti%haptenã, ceea ce demonstrea!ã
cã gruparea carrier are rol modulator asupra rãspunsului imun.

-olul grupãrii carrier "n reactivitatea imunitarã a fost evidenţiat prin evaluarea titrului
anticorpilor dupã stimularea secundarã. nimalele stimulate repetat cu haptena , cuplatã cu
purtãtorul (, produc un rãspuns imun secundar intens, cu anticorpi anti%haptenã şi anti%carrier.
Însã, "n rãspunsul imun secundar, dacã stimularea s%a fãcut cu haptena , cuplatã cu un carrier
diferit 5C6 titrul anticorpilor anti%haptenã nu creşte. cest fenomen curios s%a denumit efect de
carrier.

)n purtãtor eficient pentru stimularea rãspunsului imun trebuie sã fie imunogenic, adicã sã
stimule!e rãspunsul celulelor 3. 1oleculele neimunogene sunt purtãtori ineficienţi ai haptenelor,
pentru stimularea rãspunsului imun. ceasta aratã cã mecanismele de recunoaştere pentru
haptenã şi pentru gruparea purtãtor sunt diferite.
Imuni!area cu con&ugate haptenã%carrier, a indus numai sinte!a anticorpilor specifici anti%
haptenã, dacã purtãtorul a fost un antigen 3%dependent. 1oleculele neimunogene nu au calitãţi de
carrier pentru haptene.

/fectul de carrier denotã cã haptena şi epitopii purtãtorului sunt recunoscuţi separat, de


limfocitele ( şi respectiv 3. Cele douã subpopulaţii de celule cooperea!ã pentru a induce sinte!a
anticorpilor cu specificitate de haptenã.

Factorii care cond2ionea!L


imunogenitatea

ntigenul este o substanţã nonself, care, la contactul cu celulele sistemului imunitar, declanşea!ã
sinte!a anticorpilor specifici şi a receptorilor celulari cu care se combinã in vitro şi in vivo.
*efiniţia este nesatisfãcãtoare, pentru cã se referã la ce face antigenul, fãrã sã%l defineascã "n
termeni proprii. *efinirea completã a antigenului este re!ultatul "nsumãrii unei serii de
proprietãţi, fiecare dintre ele fiind o condiţie necesarã a imunogenitãţii, dar nu şi suficientã.

Condiţiile imunogenitãţii au fost deduse prin studii e'perimentale, utili!ând antigene artificiale şi
sintetice.

7. Caracterul strãin al moleculei este condiţia ma&orã a imunogenitãţii. 4 moleculã nonself este
cu atât mai imunogenã, cu cât este mai diferitã de moleculele organismului receptor. In esenţã,
caracterul nonself al unei molecule nu este strict dependent de raporturile ta'onomice ale
organismului donor cu cel receptor de antigen, ci este consecinţa deosebirilor de structurã
molecularã.

Cele mai multe proteine ale unei specii sunt nonself pentru alte specii, dar uneori, proteinele
omologe ale unor specii sunt lipsite reciproc de imunogenitate. *e e'emplu, hemoglobina de cal
nu este imunogenã pentru iepure, deşi celelalte proteine de cal sunt imunogene. Caracterul
nonself nu implicã "n mod obligatoriu e'istenţa unor molecule cu totul noi, ne"ntâlnite la
organismul receptor, ci numai modificãri minime ale moleculei, conferite de e'istenţa câtorva
aminoaci!i diferiţi "n anumite po!iţii ale catenei proteice. Pentru restul secvenţei, molecula
nonself poate fi asemãnãtoare proteinelor proprii organismului receptor de antigen. 1icile
diferenţe de secvenţã a aminoaci!ilor, au rolul de epitopi. *e regulã, proteinele apãrute timpuriu
"n evoluţie au un grad superior de asemãnare chimicã interspecificã şi sunt slab imunogene
pentru speciile "nrudite 5de e'emplu, albumina sericã6, iar cele apãrute mai târ!iu 5de e'emplu,
globulinele serice6 sunt mai heterogene şi mai imunogene.

<. 1ãrimea moleculei influenţea!ã imunogenitatea moleculelor nonself. Pentru a fi imunogenã, o


moleculã trebuie sã aibã dimensiuni care sã depãşeascã un prag limitã. 1oleculele cu o bunã
imunogenitate sunt mai mari de 78 >*. Cu cât o moleculã este mai mare, cu atât numãrul
epitopilor sãi este mai mare. 0ecvenţele de aminoaci!i cu rol de epitopi au şansa repetãrii de mai
multe ori "ntr%o moleculã mai mare. Proteinele mari 5de e'emplu, ovalbumina  98 >*, albumina
sericã % D8 >*, hemocianina  ;888 >*6 sunt foarte imunogene, iar cele cu moleculã micã
5insulina  ,D >*, histonele  ; >d, glucagonul  ?, >*6 sunt puţin imunogene. +lucagonul
este cea mai micã moleculã naturalã faţã de care s%au obţinut anticorpi, iar cea mai micã
moleculã sinteticã imunogenã este un polipeptid de 7,9 >*.

Pentru poli!aharide, limitele minime pentru imunogenitate sunt mai mari. *e'tranii sunt

antigenici dacã au bine,


şoarecele rãspund peste cobaiul
8 >*, cu variaţiipuţin6.
 foarte mari de rãspuns imun de la o specie la alta 5omul şi

1oleculele mici neimunogene sau slab imunogene pot dobândi o imunogenitate optimã, dupã
adsorbţia pe particule inerte de colodiu, caolin sau de cãrbune. cestea au rol de purtãtori şi
asigurã creşterea taliei moleculare.

?. Comple'itatea molecularã. *imensiunile mari ale unei molecule nonself nu sunt totdeauna
suficiente pentru a%i conferi imunogenitate. *e e'emplu, moleculele de polimeri sintetici 5poli%
acrilamida, n=lonul6 sunt foarte mari, fiind formate dintr%un numãr mare de monomeri repetitivi,
dar nu sunt imunogene pentru cã nu au comple'itatea molecularã minimã necesarã.

1oleculele naturale, "n special proteinele au un grad "nalt de comple'itate, datoritã diversitãţii
monomerilor componenţi. Fiecare tip de moleculã proteicã are o configuraţie tridimensionalã
unicã, determinatã de secvenţa specificã de aminoaci!i.

Proteinele globulare au cea mai mare comple'itate antigenicã, derivatã din configuraţia lor

terţiarã. /le posedã


recunoaştere de cãtreepitopi e'primaţi
celulele pe suprafaţa
sistemului imunitar şimoleculei native, care
epitopi interni, accesibili fenomenului
pot stimula de
rãspunsul
imun, dupã clivarea en!imaticã a moleculei "n celulele speciali!ate pentru prelucrarea
antigenelor. *e e'emplu, serul imun anti% albuminã sericã bovinã precipitã cu fiecare din cele E
fragmente peptidice re!ultate prin cliva&ul en!imatic al moleculei native, ceea ce sugerea!ã cã in
vivo, molecula este scindatã şi astfel se relevã epitopi interni, faţã de care se sinteti!ea!ã
anticorpi specifici.

Comple'itatea unei molecule nu depinde numai de diversitatea monomerilor, ci şi de secvenţa


lor şi de efectul secvenţei asupra structurii secundare, terţiare şi eventual Vuaternare a moleculei.

9. 0tarea fi!icã a antigenului. Imunogenitatea unei molecule este condiţionatã de o anumitã


rigiditate a epitopilor sãi. $ipsa rigiditãţii ar e'plica imunogenitatea redusã a gelatinei, o proteinã
denaturatã, derivatã din hidroli!a colagenului, foarte bogatã "n glicocol 5<7%?J6.

În mod obişnuit, rotaţia liberã a unei molecule are loc numai "ntre C  şi legãtura peptidicã.
+licocolul nu reali!ea!ã ramificaţii ale catenei polipeptidice "n po!iţia C , ceea ce face ca
molecula de gelatinã sã pre!inte rotaţii libere "n &urul a'ului longitudinal. +elatina are o
proporţie foarte micã de aminoaci!i aromatici 53ir, Mis6, iar cisteina şi triptofanul lipsesc.
$egarea
$%3ir, "n proporţie de <J mãreşte gradul de imunogenitate a gelatinei. Comple'ul induce sinte!a
anticorpilor care precipitã gelatina nativã.

. 0olubilitatea. Condiţia solubilitãţii unui antigen pentru a fi imunogen este sugeratã de


urmãtarele observaţii#

% polimerii macromoleculari sintetici care nu sunt solubili!aţi, adicã nu sunt hidroli!aţi, sunt
lipsiţi de imunogenitateK

% organismele cu echipamente en!imatice hidrolitice mai active 5şoarece6 elaborea!ã un rãspuns


imun mai amplu faţã de un antigen greu solubil5de e'emplu, poli!aharidul de pneumococ6, "n
raport cu organismele care hidroli!ea!ã mai greu 5de e'emplu, iepurele6K

% antigenele corpusculare 5celule, virioni6 devin imunogene dupã solubili!area şi eliberarea


componentelor imunogene "n macrofag, unde are loc degradarea mena&atã a antigenelor.

Midroli!a en!imaticã a antigenului nu este totdeauna o condiţie prealabilã obligatorie a


imunogenitãţii. 0tudiile cu antigene sintetice au arãtat cã, "n momentul recunoaşterii de cãtre
celulele sistemului imunitar, o parte a epitopilor sunt intacţi, identici cu aceia ai moleculei native.
;. ccesibilitatea determinanţilor antigenici. Pentru ca un epitop sã fie imunogen, trebuie sã fie
e'pus la suprafaţa moleculei, pentru a fi accesibil mecanismelor de recunoaştere imunitarã. *e
e'emplu, un polimer de $%$=s, cu rol de purtãtor pentru tripeptidul 3ir%la%+lu este imunogen.
*upã mascarea epitopilor tripeptidici cu catene de poli%la, molecula "şi pierde imunogenitatea.
Fig. ;. -olul accesibilitãţii determinanţilor antigenici "n imunogenitate. Copolimerul

multicatenar format
alaninei 5%6, din acidulpolili!inã
de purtãtorul $%glutamiceste5+6 şi tiro!ina
imunogen. 536, legat
celaşi prin intermediul
copolimer, poli
legat direct de$%
purtãtorul polili!inã, dar mascat de polialaninã, este neimunogen.

D. Configuraţia spaţialã a moleculei este un factor decisiv pentru imunogene!ã. 0tudiile privind
imunogenitatea antigenelor sintetice, au evidenţiat cã cel mai adesea, anticorpii se formea!ã faţã
de o anumitã secvenţã de aminoaci!i, care are rol de epitop. *ar, uneori, anticorpii sunt specifici
faţã de configuraţia spaţialã a unui determinant antigenic. Conclu!ia a reieşit din specificitatea

distinctã a anticorpilor
configuraţii faţã deIndouã
spaţiale diferite. polipeptide
primul sintetice cuantigenic
ca!, determinantul aceiaşi compo!iţie chimicã,
este tripeptidul dar cu
3ir%la%+lu,
legat de un polimer sintetic, cu rol de purtãtor. $a iepure, se sinteti!ea!ã anticorpi specifici faţã
de tripeptidul 3ir%la%+lu.

În al II%lea ca!, prin polimeri!area tripeptidului se obţine o moleculã cu structura periodicã a


secvenţei 3ir%la%+lu, care dobândeşte configuraţie %helicalã. *upã imuni!area iepurelui, se
sinteti!ea!ã anticorpi care precipitã moleculele cu structurã spaţialã %helicalã, dar nu precipitã
tripeptidul simplu. Pe ba!a acestor observaţii, 1. 0ela recunoaşte e'istenţa a douã tipuri de
determinanţi antigenici#

% determinanţi secvenţiali, a cãror specificitate este datã de secvenţa subunitãţilor componente


5aminoaci!i, mono!aharide6, indiferent de structura spaţialã a moleculei. /pitopii secvenţiali sunt
comuni pentru toate polipeptidele care au secvenţe de aminoaci!i identice sau asemãnãtoare şi
e'istenţa lor este o sursã a reacţiilor imune "ncrucişateK Fig. D. 3ipuri de epitopi. /pitopi
secvenţiali şi conformaţionali, continui şi discontinui.

% determinanţi antigenici conformaţionali, a cãror specificitate derivã din configuraţia spaţialã a


moleculei. /pitopii conformaţionali sunt de douã feluri# continui şi discontinui. Cei discontinui
sunt formaţi din regiuni distincte ale moleculei, care a&ung "n &u'tapo!iţie când molecula se
plia!ã "n configuraţia sa nativã.
1enţinerea integritãţii determinanţilor conforma%ţionali este condiţionatã de integritatea
legãturilor 0%0. *upã fragmentarea en!ima%ticã a moleculei, epitopii conformaţionali discontinui
"şi pierd integritatea şi semnificaţia funcţionalã, iar cei continui au o soartã variabilã# "şi pierd
sau "şi pãstrea!ã configuraţia avutã "n molecula nativã.

Importanţa epitopilor conformaţionali a fost evi%denţiatã pentru molecula de li!o!im din albuşul
de ou de gãinã. (ucla formatã de aminaci!ii ;9%@8 este "nchisã de o legãturã 0%0 "ntre douã
resturi de cisteinã. 0ecvenţa buclei a fost sinteti!atã artificial şi legatã de polimerul la%$=s, cu
rol de carrier. Comple'ul format induce sinte!a anticorpilor la iepure, specifici faţã de aceastã
secvenţã, dar dau reacţie de precipitare şi cu molecula nativã de li!o!im. Fig. @. (ucla formatã
din aminoaci!ii ;9%@8 ai secvenţei moleculei de li!o!im din albuşul de ou, formea!ã un
determinant conformaţional.

În general, anticorpii care se sinteti!ea!ã faţã de antigenele proteice naturale au specificitate, "n
primul rând, faţã de epitopii conformaţionali şi mai rar faţã de cei secvenţiali, ceea ce denotã cã
sistemul imunitar recunoaşte molecula nativã sau regiuni ale ei, cu configuraţia spaţialã iniţialã.

În conclu!ie, studiul antigenelor sintetice a avut un rol decisiv pentru definirea condiţiilor de
imunogenitate. Poli!aharidele sunt molecule cu o slabã imunogenitate, corespun!ãtoare unei
comple'itãţi moleculare limitate. ci!ii nucleici şi lipidele sunt molecule neimunogene "n stare
nativã, dar dupã cuplarea cu un suport proteic, "ndeplinesc rolul de haptene şi devin foarte
imunogene. *in aceastã cau!ã, nucleoproteinele şi lipoproteinele sunt antigene foarte eficiente.
Proteinele native sunt imunogene, dar pentru e'primarea la un nivel superior a acestei
proprietãţi, trebuie sã "ndeplineascã condiţiile enumerate. cestea, luate "n parte, sunt necesare,
dar nu suficiente. 4 bunã imunogenitate este re!ultatul cumulãrii unui numãr cât mai mare de
condiţii.

)n antigen ideal trebuie sã fie greu degradabil 5pentru o persistenţã cât mai lungã "n organism6,
sã fie timodependent şi sã aibã un numãr cât mai mare de semnale imunogene 5epitopi6,
conectate "ntr%un ansamblu funcţional, denumit imunon.

ntigene endogene

ntigenele endogene sunt componente celulare şi tisulare proprii 5self6, faţã de care, "n condiţii
normale, sistemul imunitar nu manifestã reactivitate. 3otuşi, unele componente tisulare, "n
anumite condiţii, pot sã stimule!e reactivitatea imunitarã. 0e disting douã categorii de antigene
endogene# 76 antigene sechestrate 5mascate6 şi <6 antigene alterate.

ntigenele sechestrate sunt substanţe cu locali!are intracelularã şi de aceea nu sunt accesibile


sistemului imunitar pentru a fi recunoscute "n cursul de!voltãrii ontogenetice. 0ub acţiunea unor
factori 5fi!ici, chimici, biologici6, inductori ai unor procese de li!ã celularã, moleculele cu
locali!are intracelularã se pot elibera şi sunt recunoscute ca nonself de sistemul imunitar. *e
e'emplu, anticorpii antimitocondriali care caracteri!ea!ã ciro!a biliarã primitivã, se sinteti!ea!ã
dupã li!a unor celule şi eliberarea acestor organite.

lteori, unele componente tisulare sunt separate de sistemul imunitar, prin bariere anatomice#

% proteinele cristalinului, delimitate de cristaloidã, se eliberea!ã "n cursul intervenţiilor


chirurgicale, dupã traumatisme care sparg capsula sau dupã afecţiuni care permeabili!ea!ã
cristaloida. /le sunt recunoscute ca molecule nonself şi stimulea!ã rãspunsul imun anti%cristalin,
ce poate afecta irisul, procesele ciliare şi coroidaK

% proteinele spermatice, "n stãrile de spermosta!ã, induc sinte!a localã a autoanticorpilor "n
structurile epididimului. nticorpii recunosc specific un antigen al spermato!oi!ilor şi re!ultatul
este imobili!area sau chiar aglutinarea, cu consecinţa sa, sterilitatea imunitarãK

% caseina din lapte poate stimula reactivitatea autoimunitarã.

ntigenele alterate sunt molecule normale ale suprafeţei celulare, legate de membranã, care, din
diferite cau!e5u!urã fi!iologicã sau sub acţiunea diferiţilor factori  fi!ici, chimici, biologici6 "şi
modificã structura chimicã şi sunt recunoscute ca molecule nonself. *e e'emplu, unele
medicamente, dupã legarea cu diferite molecule din plasmã sau de pe suprafaţa eritrocitelor, le
modificã conformaţia nativã şi acestea sunt recunoscute ca nonself. Birusurile induc sinte!a "n
celula infectatã, a antigenelor proprii, dar adeseori moleculele specific virale determinã
modificarea unor molecule self, care sunt recunoscute ca molecule strãine şi iniţia!ã conflictul
autoimun.

În condiţii normale, antigenele sechestrate şi alterate sunt neutrali!ate şi eliminate, fãrã


consecinţe patologice. În 7E88, /hrlich a formulat conceptul horror autoto'icus, care semnificã
preponderenţa acţiunii mecanismelor homeostatice. In condiţiile unei reactivitãţi imunitare
crescute, activarea rãspunsului imun faţã de aceste componente chimice are drept consecinţe,
declanşarea maladiilor autoimune, considerate ca fiind e'presia patologicã a funcţiei imunitare.
ntigene heterofile

ntigenele heterofile sunt substanţe neidentice, dar "nrudite chimic, pre!ente la numeroase specii
de organisme# om, animale, plante, microorganisme. Particularitatea dominantã constã "n faptul
cã ele induc sinte!a anticorpilor care dau reacţii "ncrucişate# anticorpii specifici faţã de un
antigen al grupului heterofil, reacţionea!ã 5"ntr%o reacţie de precipitare sau de aglutinare6 cu
oricare dintre antigenele grupului.

Prototipul antigenelor heterofile este antigenul de tip Forssman, descoperit "n 7E77 "n ţesuturile
de cobai. . Forssman a descoperit cã serul imun obţinut prin imuni!area iepurelui cu omogenat
tisular de cobai, aglutinea!ã eritrocitele de berbec. /ste o reacţie "ncrucişatã, pe care autorul a
denumit%o reacţie heterologã. 3ermenul heterolog  s%a pãstrat pentru reacţiile "ncrucişate
previ!ibile, pe care le manifestã diferite antigene "nrudite 5de e'emplu, albumina sericã de om şi
de primate6. *enumirea heterofil  s%a atribuit reacţiilor "ncrucişate pe care le produc antigene
ne"nrudite.

-egnul animal poate fi "mpãrţit "n specii Forssman po!itive 5cobai, hamster, şoarece, oaie, caprã,
cal, pisicã, câine, pui de gãinã etc.6 şi specii Forssman negative 5om, iepure, şobolan, maimuţe,
bou, gâscã6. ici unele nici altele nu au vreun grad de "nrudire geneticã.

bsenţa antigenului Forssman pe suprafaţa celulelor tisulare la iepure, este foarte importantã din
punct de vedere practic. 0erul imun anti%antigen Forssman se obţine prin imuni!area iepurelui cu
o suspensie de hematii de berbec. In contact cu hematiile de berbec, serul imun obţinut pe iepure,
produce aglutinarea lor, iar "n pre!enţa complementului se produce li!a. nticorpii specifici faţã
de antigenele hematiei de berbec dau reacţie "ncrucişatã cu antigenele tisulare ale grupului
Forssman, dar şi cu antigene de srcine bacterianã. ntigene de tip Forssman s%au identificat
ulterior, prin reacţii serologice, "n celulele unor bacterii patogene 50tr. pneumoniae, 0higella,
0almonella6 şi chiar "n celulele microbiotei din tractul digestiv, ceea ce e'plicã pre!enţa
anticorpilor naturali anti%hematie de berbec, "n serul uman.

-eacţiile imune "ncrucişate pe care antigenele de tip Forssman le dau cu serul imun obţinut faţã
de unul din antigenele grupului se e'plicã prin asemãnarea structurii chimice a acestor molecule.
Cele mai multe antigene heterofile sunt glicoproteine sau glicolipide, "n care grupãrile glucidice
au rolul de haptene. Componentele glucidice ale antigenelor heterofile sunt foarte asemãnãtoare
din punct de vedere chimic, chiar dacã aparţin unor organisme cu po!iţie sistematicã foarte
diferitã. ntigenul Forssman este un glico%sfingolipid, la care determinantul antigenic este
format din douã resturi de %acetil%galacto!aminã.
Poli!aharidele antigenelor de tip Forssman, "n stare purificatã, nu sunt imunogene, sunt re!istente
la fierbere şi chiar la autoclavare.

Cele mai importante sisteme heterofile sunt cele cu semnificaţie biologicã sau importanţã
medicalã# sistemul Forssman, sistemul Paul%(unnell 5P%(6 şi sistemul Manganut!iu%*eicher5M%
*6.

nticorpii caracteristici mononucleo!ei infecţioase 5Paul şi (unnell, 7E?<6 apar la E8J dintre
pacienţii infectaţi cu virusul /pstein%(arr şi sunt Ig1 care se evidenţia!ã "ntr%o reacţie de
aglutinare cu eritrocite de ovine sau bovine. nticorpii serici recunosc douã antigene distincte#
un antigen pre!ent numai pe eritrocitele bovine 5(6 şi un al II%lea antigen, e'istent atât pe
eritrocitele de bovine cât şi pe cele de ovine 5(06. 1a&oritatea pacienţilor cu mononucleo!ã
infecţioasã sinteti!ea!ã anticorpi anti%( şi anti%(0, dar o micã proporţie conţin numai anticorpi
anti%(. nticorpii P%( se sinteti!ea!ã faţã de un antigen, ce pare a fi o glicoproteinã codificatã de
virus.

nticorpii M%*, descrişi de Manganut!iu 57E<96 şi *eicher 57E<;6 sunt declanşatori ai maladiei
serului, la pacienţii care au primit in&ecţii de ser heterolog. 0inte!a lor este indusã de antigenul
M%*, care se gãseşte "n ţesuturile mamiferelor, dar lipseşte din ţesuturile normale umane, "nsã
reapare "n unele ţesuturi umane patologice 5limfoame şi mieloame6. *in punct de vedere chimic,
antigenul M%* este acid %glicolil%neuraminic.

lte antigene heterofile. ntigenele grupului -h se gãsesc pe eritrocitele maimuţei 1acaccus


rhesus şi pe eritrocitele a circa @J dintre indivi!ii umani.

ntigenul M de pe eritrocitele umane de grup 8 este foarte asemãnãtor cu un poli!aharid al


celulelor de Gersinia pestis 5agentul ciumei6, iar antigenul eritrocitar uman de grup  este
asemãnãtor cu un antigen al virusului variolei 5smallpo'6. *e!avanta&ul asemãnãrii chimice
dintre antigenele unor agenţi patogeni şi antigenele de grup sanguin este evident# indivi!ii umani
de grup sanguin 8 şi  reacţionea!ã mai slab la contactul cu antigenele asemãnãtoare, iar
procesul infecţios se instalea!ã mai rapid.

4 importanţã
Fracţia ma&orãpracticã deosebitã
a anticorpilor au antigenele
specifici heterofile
faţã de 3. pallidumdeaglutinea!ã
3. pallidumo suspensie
şi cele de Proteus
de celuleo'7E.
bacteriene de Proteus o'7E. ceiaşi fracţie a anticorpilor se combinã cu cardiolipina, ceea ce
permite ca "n reacţia de fi'are a complementului pentru determinarea infecţiei cu 3. pallidum sã
se utili!e!e antigenul cardiolipinic, mult mai uşor de obţinut.
d&uvanţii
0ubstanţele sau amestecurile de substanţe, care "n asociaţie cu un antigen sau in&ectate simultan
cu acesta, intensificã rãspunsul imun specific faţã de antigenul respectiv sunt denumite ad&uvanţi
5ad&uvere, latin : a a&uta6.

Punctul de plecare al introducerii ad&uvanţilor "n practica imunologicã a fost un fapt de


observaţie# dupã asocierea unui vaccin bacterian celular, cu un vaccin macromolecular
5anato'inã6, rãspunsul imun antito'inã este mult mai intens decât "n ca!ul "n care cele douã
vaccinuri se administrea!ã separat. *upã in&ectarea vaccinului celular anti%tifoparatific  şi (,
"mpreunã cu anato'ina tetanicã 53(6, titrul anticorpilor faţã de anato'ina tetanicã este de <8%?8
de ori mai mare decât "n ca!ul in&ectãrii separate a anato'inei tetanice. /'plicaţia acestui
fenomen a fost datã ulterior# la locul in&ectãrii vaccinului, corpii celulari bacterieni determinã un
proces inflamator, adicã un aflu' local de celule efectoare ale rãspunsului imun 5limfocite,
macrofage6. 1acrofagele captea!ã şi fi'ea!ã anato'ina "ntr%un stoc, de unde este eliberatã treptat

şi astfel se prelungeşte durata de stimulare a sistemului imunitar.

Cel mai cunoscut şi folosit pentru studiul e'perimental al imunogenitãţii antigenelor este
ad&uvantul Freund, o emulsie7 de apã "n ulei mineral de parafinã. ntigenul se suspendã "n apã.
/mulsia de apã "n ulei se reali!ea!ã cu un emulgator care conţine grupãri lipofile şi hidrofile
5lanolina, arlacel 6. cesta este ad&uvantul Freund incomplet. *upã adãugarea celulelor
omorâte de 1. tuberculosis, re!ultã ad&uvantul Freund complet. Principiul imunostimulator al
celulelor de 1. tuberculosis este repre!entat de glicolipidele şi glicolipopeptidele5denumite
ceruri6 din structura peretelui celular. +licolipopeptidele sunt formate din aci!i micolici
esterificaţi cu un poli!aharid 5arabinogalactan6 ce conţine arabino!ã, galacto!ã, mano!ã, la care
se leagã un fragment peptidic ce conţine * şi $%alaninã, acid *%glutamic, acid diaminopimelic.
Fig. E. -epre!entarea schematicã a interacţiunii moleculelor componente ale ad&uvantului
Freund.

d&uvantul Freund determinã urmãtoarele efecte# a6 persistenţa antigenului "n organism prin
"ntâr!ierea degradãrii sale şi eliberarea treptatã "n circulaţieK b6 picãturile de emulsie vehiculea!ã
antigenul pe cale limfaticã, "n tot organismul, inclusiv spre ganglionii limfatici, unde se va
declanşa rãspunsul imunK c6 ad&uvantul Freund complet şi incomplet fac imunogene do!e mici de
antigene,
antigen. care altfel nu ar fi imunogene şi mãresc semnificativ titrul anticorpilor faţã de oricare
mestecul de ad&uvant şi antigen se administrea!ã subcutan sau intradermic. dministrarea
intravenoasã anulea!ã efectul ad&uvantului. /ste posibilã administrarea decalatã la interval de
câteva !ile 5mai "ntâi a ad&uvantului6, dacã cele douã in&ectãri se fac "n acelaşi loc.

/fectul stimulator al ad&uvantului Freund este foarte intens pentru do!ele mici de antigen. /ste
foarte eficient "n asociaţie cu antigenele proteice, stimulând sinte!a Ig+. )tili!area sa la om este
limitatã de efectele secundare pe care le produce 5artrita de ad&uvant6.

/ndoto'inele bacteriilor +ram negative 50almonella, (rucella, (ordetella etc.6 au efect ad&uvant.
/le sunt "n acelaşi timp ad&uvanţi, antigene, to'ine şi factori pirogeni. /fectul ma'im se obţine
numai dacã endoto'ina se administrea!ã simultan sau la mai puţin de ; ore dupã in&ectarea
antigenului. u se adaugã vaccinurilor umane pentru cã produce febrã.

0ãrurile de aluminiu 5l54M6?, l50496<. 7< M<46, fosfatul de aluminiu6 şi cele de calciu au
efect ad&uvant, deoarece se combinã cu imunogenul şi formea!ã un comple' insolubil la situsul
subcutan sau intramuscular al in&ectãrii, mãrind intervalul de timp "n care celulele imunitare pot
fi activate. 0e stimulea!ã aflu'ul de fagocite şi funcţia de fagocito!ã.

Compuşii aluminiului sunt singurii ad&uvanţi acceptaţi "n clinica umanã şi veterinarã, deşi
pre!intã unele de!avanta&e# stimulea!ã rãspunsul imun mediat humoral, dar nu şi imunitatea
mediatã celularK vaccinurile care conţin compuşi ai l nu pot fi conservate prin "ngheţ şi nici
liofili!ate şi de aceea necesitã transport refrigerat.

lţi ad&uvanţi acţionea!ã prin stimularea activitãţii en!imelor li!osomale. Bitamina  şi sãrurile
de beriliu, de siliciu, sãrurile Vuaternare de amoniu mobili!ea!ã macrofagele la locul in&ectãrii şi
stimulea!ã activitatea lor fagocitarã şi degradativã.

7/mulsia este o suspensie de picãturi mici ale unui lichid "n alt lichid, cu care nu este miscibil.

I1)4+$4()$I/$/ 53IC4-PII6
/'istenţa anticorpilor a fost demonstratã de (ehring şi Hitasato 57@E86, "n serul animalelor
imuni!ate e'perimental cu to'ina tetanicã. 0erul lor neutrali!ea!ã to'ina in vitro şi o face
inofensivã pentru animalele de e'perienţã. utorii au folosit denumirea de anticorp pentru a
desemna substanţele protectoare ce apar "n ser, cu specificitate faţã de un antigen corpuscular
5bacterii6.

Meidelberger 57E?86 a purificat anticorpii din ser şi a evidenţiat cã aparţin fracţiei proteice.
3iselius şi Habat 57E?@6 au demonstrat e'perimental cã, de cele mai multe ori, funcţia de
anticorp este asociatã cu fracţia gama a proteinelor serice şi le%au dat denumirea de
gamaglobuline.

În 7ED8, prin consens "ntre specialişti, 410 a stabilit ca substanţele cu proprietãţi de anticorp, sã
fie grupate "n categoria imunoglobulinelor, pornind de la faptul cã toate substanţele din acest
grup au funcţie imunitarã şi sunt cuprinse "n fracţia globulinicã a serului. nticorpii nu sunt
numai gamaglobuline. /'istã şi alte globuline cu funcţie de anticorp, dupã cum e'istã şi
gamaglobuline care nu au activitate de anticorp 5de e'emplu, proteinele patologice (ence%ones6.

Fig.78. 1obilitatea electroforeticã a imunoglobulinelor serice. Ig+ are cea mai heterogenã
sarcinã electricã şi migrea!ã "n regiunile gama şi beta. Ig/ are are mobilitate similarã cu a Ig*,
dar nu poate fi identificat pe electroforegramã datoritã nivelului seric scã!ut.

nticorpii sunt imunoglobuline care se sinteti!ea!ã "n organism dupã pãtrunderea unui antigen şi
au proprietatea de a se cupla specific cu antigenul inductor şi de a%i anihila acţiunea nocivã.
3ermenul de anticorp "n accepţiunea sa actualã, a fost folosit de /hrlich 57@E76 "n lucrarea 
0tudii e'perimentale asupra imunitãţii.

nticorpii formea!ã <8J din totalul proteinelor plasmatice, dar se gãsesc şi "n lichidele
e'travasculare, "n secreţiile e'ocrine 5salivã, lapte, lacrimi6 şi ca molecule receptor de anti%gen
pe suprafaţa limfo%citelor (.
1oleculele de anticorpi au cea mai micã mobilitate electroforeticã. *eşi sunt asemãnãtoare ca
structurã, moleculele de imunoglobuline formea!ã o familie de o diversitate imensã, ne"ntâlnitã
la nici o altã proteinã. *iversitatea lor uriaşã este ordonatã "n clase şi subclase, "n primul rând pe
ba!a compo!iţiei "n aminoaci!i. Meterogenitatea compo!iţiei "n aminoaci!i se reflectã "n sarcina
lor electricã, foarte diferitã. $a electrofore!ã, celelalte proteine serice migrea!ã ca o bandã
compactã, cu o mobilitate caracteristicã, deoarece moleculele lor sunt omogene "n ceea ce
priveşte sarcina electricã, la un pM dat. Imunoglobulinele migrea!ã ca o bandã largã, fiind
heterogene, nu numai prin secvenţa aminoaci!ilor, ci şi prin sarcina electricã.

0tructura moleculei de imunoglobulinã

0tructura moleculei de imunoglobulinã 5Ig6 s%a stabilit prin anali!a proteinelor omogene
secretate de plasmocitoame, cu metodologii comple'e# biochimice, analitice, cristalografia prin
difracţie cu ra!e R.

)nitatea structuralã de ba!ã a moleculei de Ig este monomerul. cesta este o unitate


tetrapeptidicã, formatã prin asocierea a douã lanţuri grele 5M, Meav= : greu6, fiecare având circa
98 de aminoaci!i şi o greutate molecularã cuprinsã "ntre 8%D; >* şi douã lanţuri uşoare 5$,
$ight : uşor6, fiecare având circa <7; aminoaci!i şi o greutate molecularã de < >*. Cele 9
catene polipeptidice sunt legate "ntre ele prin punţi 0%0 şi se rãsucesc "n spiralã % atât unul faţã de
altul, dar şi fiecare separat  faţã de propria%i a'ã, re!ultând o configuraţie tridimensionalã,
stabili!atã prin 7;%<9 legãturi 0%0 şi prin alte interacţiuni necovalente. 1onomerul tetrapeptidic
tridimensional are formã de 3 sau de G.

În funcţie de secvenţa aminoaci!ilor, fiecare lanţ polipeptidic este alcãtuit din douã regiuni
distincte#

a6 regiunea constantã 5C 6 corespunde &umãtãţii C%terminale a celor 9 catene polipeptidice. re o


secvenţã relativ uniformã a aminoaci!ilor şi asigurã unitatea structuralã şi funcţionalã a
moleculei de IgK

b6 regiunea variabilã 5B6 cuprinde o secvenţã de circa 778 aminoaci!i "n &umãtatea %terminalã a

celor 9 catene
aminoaci!i. polipeptidice.
-egiunile 1ãrimea
variabile sa nuperechi
ale fiecãrei este fi'ã,
de deoarece intervin situsul
catene formea!ã inserţiide
saucombinare
deleţii de al?%;
moleculei de Ig, care conferã specificitate de legare cu antigenul.
Bariabilitatea ma'imã a secvenţei de aminoaci!i a catenei $ se concentrea!ã "n po!iţiile <9%?9,
8%, @E%ED, iar a catenei M, la secvenţele
?8%?;, 8%;, @;%E7 şi E%788. ceste secvenţe formea!ã regiunile hipervariabile sau regiunile
determinante de complementaritate 5-*C6, faţã de configuraţia spaţialã a epitopului.
minoaci!ii acestor secvenţe intrã "n alcãtuirea situsului de combinare al moleculei de Ig.

0ecvenţele relativ invariante se numesc regiuni cadru 5-C6 şi formea!ã @8%@J din regiunea
variabilã a moleculei de Ig. Bariaţia secvenţei aminoaci!ilor la nivelul regiunilor cadru este
limitatã la J. 0ecvenţa regiunilor cadru şi a celor determinante de complementaritate
alternea!ã astfel# -C7, -*C7, -C<, -*C<, -C?, -*C?, -C9, -*C9.

proape de &umãtatea catenelor M se gãseşte o secvenţã de circa 7 aminoaci!i, "n care sunt
grupate toate resturile de cisteinã ce formea!ã punţi 0%0 intercatenare. ceastã secvenţã se
numeşte regiunea balama. /ste sensibilã la acţiunea protea!elor fiind clivatã de papainã, pepsinã
etc. $a Ig1 şi Ig/, regiunea balama lipseşte, dar cea omologã balamalei este clivatã de protea!e.
-egiunea balama asigurã fle'ibilitatea moleculei de Ig, permiţând mobilitatea fragmentelor Fab,
care, teoretic, pot forma unghiuri variabile, "ntre 8%7@8o, conferind moleculei o geometrie
variabilã. Cele 7;%<9 legãturi 0%0 ale monomerului tetrapeptidic sunt constante ca numãr şi
locali!are pentru diferitele clase de Ig. 0e disting ? categorii de punţi 0%0#

% legãturi intercatenare M%M sau $%M, ale unui monomer. $egãturile $%$ s%au descris la Ig< şi
la proteinele (ence%ones, care sunt dimeri de lanţuri $K

% legãturi intracatenare, care determinã structura terţiarã a fiecãrui lanţ polipeptidic.

% legãturi intercatenare, "ntre lanţurile M ce aparţin unor monomeri diferiţi, la Ig< şi Ig1, care
formea!ã comple'e moleculare polimerice#

moleculei de Ig se formea!ã prin plierea fiecãreia din cele 9 catene polipeptidice şi prin rãsucirea
lor "n spiralã. *omeniile sunt regiuni globulare ale moleculei, legate "ntre ele prin secvenţe
lineare scurte. *omeniile se plia!ã "ntr%o conformaţie stabilã, conferitã de secvenţa proprie de
aminoaci!i. Comparativ cu secvenţele lineare, domeniile pliate sunt mai re!istente la proteoli!ã.

Catena $ are douã domenii# unul corespun!ãtor regiunii variabile 5B$6 şi altul corespun!ãtor
regiunii constante 5C$6.
Catena M are 9 domenii# unul corespun!ãtor regiunii variabile 5BM6 şi trei domenii ale regiunii
constante# CM7, CM<, CM?.
Fig. 77. a. -epre!entarea schematicã a structurii primare a moleculei de imunoglobulinã.

Fig. 77. b. $ocali!area diferitelor funcţii ale moleculei de anticorp.

Fiecare catenã M a moleculelor de Ig1 şi Ig/ are  domenii# unul "n regiunea variabilã 5BM6 şi 9
"n regiunea constantã 5CM7  CM96.

0ecvenţa de legãturã "ntre regiunea constantã 5CM76 şi cea variabilã a fiecãrei catene se numeşte
!onã de comutare 5s : sitch6.

Fiecare domeniu are o formã cilindricã sau globularã, cuprinde o secvenţã de circa ;8 de
aminoaci!i şi este stabili!at prin interacţiuni necovalente de tip trans, cu domeniul omolog din
lanţul opus şi de tip cis, cu domeniul vecin al aceleiaşi catene.

*omeniile fiecãrui lanţ, "mpreunã cu cele omologe ale lanţului opus, formea!ã unitãţi
funcţionale denumite module. Cooperarea lor funcţionalã este ilustratã de faptul cã domeniile B$
şi BM separate, au o capacitate foarte limitatã de legare a antigenului, "n timp ce forma lor
asociatã 5care constituie situsul de legare al moleculei6 este foarte eficientã "n legarea
antigenului.
Fig. 7<. -epre!entarea schematicã a domeniilor pliate şi stabili!ate ale moleculei de Ig+.

1oleculele de imunoglobuline e'istã sub douã forme# secretate, ca anticorpi "n umorile
organismului şi legate de membrana limfocitelor (, "ndeplinind funcţia de receptori de antigen.
Forma legatã pre!intã o secvenţã hidrofobã la capãtul C%terminal, de circa ?8 de aminoaci!i, care
strãbate membrana şi se ancorea!ã "n structura ei.
1etodele de clivare şi de denaturare chimicã a moleculei de imunoglobulinã au contribuit la
"nţelegerea structurii şi funcţiei sale. Clivarea s%a reali!at cu en!ime proteolitice 5papainã,
pepsinã, tripsinã6 sau prin cianoli!ã cu (rC.

Fig. 7?. Cliva&ul en!imatic al moleculei de Ig+7 umane. Pepsina clivea!ã catena M şi eliberea!ã
fragmentele F5ab6< şi regiunea Fc 5segmentul cristali!abil6. Midroli!a prelungitã taie fragmentul
Fc "n peptide scurte. Papaina clivea!ã molecula "n regiunea balama 5la restul <<96 şi eliberea!ã
douã fragmente Fab şi un fragment Fc 5dupã -oitt, 7E@96.

Papaina scindea!ã mo%lecula de imunoglobulinã la nivelul regiunii balama 5aminoacidul <<96 şi


elibe%rea!ã douã fragmente Fab 5Fragment antigen binding6 şi fragmentul Fc 5cristali!abil6.
Fiecare fragment Fab 58 >*6 conţine un lanţ $ "ntreg şi &umãtatea %terminalã a lanţului M,
notatã cu Fd 5difficult6, care cuprinde domeniile BM şi CM7. Frag%mentul Fab poate fi scindat
transversal şi re!ultã frag%mentul Fv 5variabil6 format din domeniile B$ şi BM, se%parat de
domeniile C$ şi CM7.

Fragmentul Fc 58 >*6 este format din &umãtãţile C%terminale ale celor douã catene M, unite
printr%o legãturã 0%0 şi prin legãturi necovalente.

Pepsina clivea!ã lan%ţurile M sub regiunea balama şi eliberea!ã fragmentul Fc , mai mic decât
fragmentul Fc papainic şi douã fragmente Fab  legate "ntre ele 5Fab6<, prin punţi 0%0
intercatenare.

(rC scindea!ã lanţurile polipeptidice la nivelul secvenţelor cu 1et, pe care o transformã "n
homoserinã. Fragmentele re!ultate sunt heterogene ca mãrime, "n funcţie de frecvenţa
metioninei. Polipeptidele re!ultate prin clivare en!imaticã, cât şi prin cianoli!ã, se separã prin
tehnici cromatografice.

*enaturarea moleculei de imunoglobulinã prin reducerea legãturilor 0%0. genţii reducãtori


5mercaptoetanolul, mercaptoetanolamina, ditiotreitolul6 au o grupare 0M liberã şi reduc legãturile
0%0 intercatenare şi intracatenare.

M4  CM<  CM<  0M 51ercaptoetanolul6


$egãturile intercatenare 5M%M sau M%$6 sunt reduse mai uşor, iar cele intracatenare, care
stabili!ea!ã buclele domeniilor moleculei de imunoglobulinã, sunt disociate mai greu.

-educerea legãturilor 0%0 este reversibilã. *upã "ndepãrtarea agentului denaturant, renaturarea
este rapidã şi completã. *in acest motiv, agenţii denaturanţi se "ncorporea!ã "n sistemul supus
denaturãrii. *enaturarea se poate stabili!a prin diferite metode chimice.

Funcţiile moleculei de imunoglobulinã

În ansamblul efectorilor sistemului imunitar, moleculele de imunoglo%bulinã "ndeplinesc douã


categorii de funcţii#

% funcţii de specificitate

% funcţii grupate sub denumirea de activitãţi biologice efectoare

0pecificitatea imunoglobulinei faţã de un antigen este e'primatã prin capacitatea de recunoaştere


finã a epitopului complementar al antigenului şi de combinare cu acesta. 0pecificitatea moleculei
de imunogobulinã este conferitã de situsul sãu de combinare. 1area diversitate a moleculelor de
anticorpi, asigurã o diversitate uriaşã a situsurilor de combinare, de ordinul a 78@  78E
specificitãţi de legare.

0pecificitatea de legare este datã de structura spaţialã a situsului de combinare cu antigenul,


conferitã de resturile de aminoaci!i ale regiunilor hipervariabile ale catenelor M şi $.

minoaci!ii care formea!ã situsul de combinare al moleculei de imunoglobulinã, prin plierea


regiunilor hipervariabile, delimitea!ã o cavitate molecularã ce diferã ca formã şi mãrime.

Cavitatea pre!intã substructuri 5proeminenţe şi depresiuni6, pe care le formea!ã secvenţele


hipervariabile, "n timp ce restul regiunilor variabile ale celor douã catene conferã structura
tridimensionalã a cavitãţii moleculare.
Potrivirea spaţialã dintre situsul de combinare al moleculei de anticorp şi epitopul specific, din
punctul de vedere al configuraţiei spaţiale, este perfectã. /ventualele imperfecţiuni geometrice
pot fi ocupate de moleculele de apã. Potrivirea perfectã a celor douã unitãţi combinante este
sugeratã de metafora cheie%broascã .

*upã combinarea cu antigenul, modificãrile spaţiale ale situsului de combinare a anticorpului


sunt minime, nedectabile. /pitopul antigenic are un rol important "n potrivirea conformaţionalã
perfectã cu situsul de combinare a anticorpului, deoarece corespunde unei regiuni moleculare cu
factor de temperaturã mai ridicatã, ceea ce sugerea!ã o fle'ibilitate mai accentuatã a secvenţei
moleculare respective.

Fle'ibilitatea unui determinant antigenic "i permite sã se adapte!e mai uşor "ntr%un situs de legare
pree'istent al moleculei de anticorp, chiar dacã epitopul nu se potriveşte e'act geometriei
situsului de combinare a anticorpului. *atoritã fle'ibilitãţii epitopului, legarea antigenului cu
anticorpul se aseamãnã cu "ntâlnirea a doi nori şi nu cu aceea a douã pietre.

nticorpii specifici faţã de secvenţele peptidice mobile 5calde6 ale antigenului proteic, se leagã
cu afinitate mai mare de proteina nativã. ceste re!ultate sunt foarte importante din punct de
vedere practic, pentru selectarea segmentelor peptidice "n vederea obţinerii vaccinurilor sintetice
subunitare.

*imensiunile situsului de combinare s%au dedus indirect, prin determinarea mãrimii haptenei
care blochea!ã reacţia de combinare a anticorpilor cu antigenul nativ# oligo!aharidul format din
;%@ unitãţi monomerice ocupã complet situsul de combinare al moleculei de anticorp.
4ligo!aharidele mai mici inhibã parţial reacţia specificã de precipitare. Pentru anticorpii
specifici faţã de antigene proteice, tetrapeptidele au blocat cu ma'imã eficienţã reacţia de
precipitare dintre anticorpi şi antigenul nativ.

Funcţiile biologice efectoare sunt amorsate de reacţia antigen%anticorp. umãrul funcţiilor


biologice efectoare este mai mic şi sunt dependente de regiunile constante ale moleculei de
imunoglobulinã.

Fiecare
funcţii# domeniu al regiunii constante a moleculei de imunoglobulinã "ndeplineşte anumite
% legarea antigenului pe imunoglobulinele de suprafaţã care funcţionea!ã ca receptori pe
limfocitele (, declanşea!ã proliferarea şi diferenţierea lor, iar legarea antigenului cu
imunoglobulinele citotrope pentru mastocite, declanşea!ã degranularea acestor celuleK

% dupã cuplarea cu antigenul, moleculele de imunoglobulinã e'pun fragmentul Fc, recunoscut


ulterior de receptorii specifici pentru Fc de pe suprafaţa monocitelor, macrofagelor, P1.
stfel se stimulea!ã procesul de fagocito!ã a celulelor nonself tapetate cu imunoglobuline,
denumit imunofagocito!ãK

% celulele H, prin intermediul receptorilor pentru Fc, interacţionea!ã cu celulele nonself tapetate
cu Ig+ şi reali!ea!ã li!a de contact prin fenomenul de citoto'icitateK

% interacţiunea antigen%anticorp generea!ã un semnal care se transmite regiunii Fc. ceasta "şi
modificã configuraţia spaţialã şi e'pune un situs de recunoaştere 5pentru Ig+ situat "ntre +lu ?7@
şi $=s ?<<6, de care se leagã C7VK

% regiunea balama este transductoare de semnale şi are un rol important "n fle'ibilitatea
moleculei de imunoglobulinã, permiţând variaţia unghiului dintre fragmentele Fab# ele trec
reversibil de la forma 3 la G. +eometria variabilã a moleculei de imunoglobulinã mãreşte
eficienţa de legare a antigenului, deoarece a&ustea!ã po!iţia celor douã situsuri de combinare ale
anticorpului, "n funcţie de distanţa la care se gãsesc determinanţii antigenici pe suprafaţa unui
antigen particulat 5virus sau celulã6K

% regiunea balama a moleculelor de Ig+ şi Ig* este sensibilã la acţiunea en!imelor proteolitice,
iar a moleculei de Ig este re!istentã.

Componenta glucidicã a imunoglobulinei "ndeplineşte urmãtoarele funcţiiK

% reali!ea!ã şi menţine o conformaţie a moleculei de imunoglobulinã, esenţialã pentru secreţieK

% mãreşte solubilitatea moleculelor de imunoglobulinãK

% are rol de spaţiator "ntre domeniile unui lanţ şi "ntre catenele moleculeiK
% participã la funcţiile citotrope ale moleculei de imunoglobulinãK

% are rol "n legarea C7V, componentã a sistemului complement.

Meterogenitatea anticorpilor

1oleculele de imunoglobuline din plasma oricãrui organism sunt foarte heterogene, atât datoritã
diversitãţii epitopilor faţã de care s%au sinteti!at  ceea ce induce variaţii ale secvenţelor
hipervariabile ale moleculei, cât şi datoritã variaţiilor secvenţei de aminoaci!i "n regiunile
constante ale moleculei.

Meterogenitatea anticorpilor este ordonatã "n clase, subclase, tipuri, alotipuri şi idiotipuri, pe ba!a
variaţiei secvenţei de aminoaci!i. 1oleculele de imunoglobuline au calitãţi duble# ele se
comportã nu numai ca molecule de recunoaştere, care recunosc specific antigenul, dar la rândul
lor sunt recunoscute ca antigene. Pentru sporirea gradului de imunogenitate, moleculele de
imunoglobuline se asocia!ã cu ad&uvantul Freund şi se in&ectea!ã la animale de e'perienţã.
Bariaţiile de structurã chimicã a imunoglobulinelor se comportã ca determinanţi antigenici şi
induc sinte!a anticorpilor anti%imunoglobulinã. Bariaţiile de ordin chimic ale imunoglobulinelor
se evidenţia!ã prin metode imunochimice de precipitare "ntre moleculele de imunoglobulinã cu
rol de antigen şi anticorpii anti%imunoglobulinã din serul imun.

*in punctul de vedere al manifestãrii imunopotenţei determinanţilor antigenici ai


imunoglobulinelor, s%au definit trei nivele de heterogenitate# i!otipicã, alotipicã şi idiotipicã.

Meterogenitatea i!otipicã

Meterogenitatea i!otipicã 5i!os : acelaşi6 defineşte variantele biochimice ale imunoglobulinelor,


comune pentru toţi indivi!ii unei specii. Bariantele biochimice se datorea!ã variaţiilor secvenţei
de aminoaci!i "n regiunea constantã a catenei M. /le se comportã ca determinanţi antigenici dupã
in&ectarea "n organismul altei specii. Pentru identificarea epitopilor i!otipici ai moleculelor de
imunoglobulinã umanã, acestea, "n asociaţie cu ad&uvantul Freund, se in&ectea!ã la iepure.

Fiecare individ al unei specii e'primã toate variantele antigenice i!otipice caracteristice speciei.
Bariantele antigenice i!otipice ale imunoglobulinelor umane s%au identificat iniţial, "n regiunea
constantã a catenei M.

/'istã  variante antigenice distincte ale catenelor M "n regiunea constantã, notate cu g, m, a, d,
e, corespun!ãtoare celor  clase de imunoglobuline# Ig+, Ig1, Ig, Ig*, Ig/. 0erul imun faţã de
un determinant antigenic de clasã nu dã reacţii "ncrucişate cu celelalte tipuri de determinanţi,
deoarece catenele M ale diferitelor clase de imunoglobuline pre!intã diferenţe mari de ordin
chimic "ntre domeniile echivalente, care merg pânã la circa ;8J din totalul aminoaci!ilor.

*eterminanţii antigenici ai unei clase de imunoglobuline sunt comuni tuturor indivi!ilor unei
specii şi se evidenţia!ã "n serul imun heterolog, obţinut prin imuni!area organismelor altei specii.
*e e'emplu, un antiser faţã de lanţul uman , obţinut pe iepure, va precipita numai anticorpii
clasei Ig+ din orice ser uman.

)lterior, determinanţii antigenici s%au identificat şi "n regiunile constante ale catenelor $.
*eterminanţii antigenici ai catenelor $ determinã tipurile de imunoglobuline.

Catena $ are douã variante antigenice, notate cu > şi l, care se gãsesc la toate cele  clase de
imunoglobuline. Cele douã tipuri structurale de lanţuri $ 5> şi l6 pre!intã deosebiri de secvenţã a
aminoaci!ilor "n regiunea constantã şi nu au determinanţi antigenici comuni. *e aceea, nu dau
reacţii imune "ncrucişate. 0erul imun heterolog anti%molecule de imunoglobuline umane cu
catenã $>, obţinut pe iepure, precipitã toate moleculele de imunoglobuline umane care conţin
catena $>, indiferent de clasã. 0erul imun anti%$> nu precipitã moleculele de imunoglobuline
care conţin catena $ l.

4 moleculã de imunoglobulinã are douã catene de tip > sau l. Formula generalã a diferitelor clase
de imunoglobuline este
g<>< 5sau g < l <6, m<>< 5m< l <6, a<>< 5a< l <6.

Catenele $ de tip > şi l determinã tipurile moleculare de imunoglobuline. $a om, raportul Ig >S l
este DS?, iar la şoarece este 7ES7, valori care probabil reflectã raportul numeric al genelor
codificatoare pentru cele douã tipuri de catene.

I!otipurile catenelor M nu influenţea!ã funcţia de specificitate a moleculelor de imunoglobuline#


acelaşi antigen poate fi legat de oricare din cele  clase de imunoglobuline.
Pe lângã variantele antigenice menţionate  clase şi tipuri  s%au identificat diferenţe mai subtile
ale moleculelor de Ig+ şi Ig, "n ceea ce priveşte proprietãţile fi!ice, chimice şi biologice,
diferenţe care corespund subclaselor antigenice. ceasta "nseamnã cã, pe lângã determinanţii
antigenici de clasã, e'istã şi alte variante antigenice ale regiunii constante ale catenei M,
corespun!ãtoare subclaselor. /le se notea!ã cu litera clasei, urmatã de o cifrã# Ig+7, Ig+<, Ig+?,

Ig+9, respectiv Ig7, Ig<.

1oleculele de imunoglobuline ale subclaselor au "n comun determinanţii antigenici proprii


fiecãrei subclase, aducând un nivel superior de heterogenitate a catenelor M.

*iferenţele secvenţei de aminoaci!i ai catenei M, "ntre diferite subclase sunt mici# <9 de
aminoaci!i "ntre Ig+7 şi Ig+9. Cea mai importantã deosebire constã "n numãrul legãturilor 0%0
intercatenare.

1oleculele diferitelor subclase sunt sinteti!ate de celule diferite.

Bariantele alotipice

*escoperirea alotipiei 5alos : altul6 a pornit de la urmãtorul fapt de observaţie# "n serul
pacienţilor cu artritã cronicã reumatoidã se gãsesc molecule de tip special, "ncadrate "n categoria
factorilor reumatoi!i 5F-6. Factorii reumatoi!i sunt molecule de auto%anticorpi, adicã Ig1 anti%
Ig+.

Factorii reumatoi!i se evidenţia!ã in vitro, prin capacitatea lor de a determina aglutinarea


eritrocitelor tapetate cu o do!ã subaglutinantã de anticorpi specifici antieritrocitari 5Ig+6.

+rubb 57E;6 a observat cã F- seric, uneori, aglutinea!ã hematiile tapetate cu auto%anticorpi


specifici 5care se sinteti!ea!ã "n anemia hemoliticã autoimunã6 ale unor pacienţi, iar alteori,
reacţia de hemaglutinare nu se produce, testul evidenţierii F- in vitro fiind fals negativ.
Conclu!ia reacţiei de hemaglutinare pe care, uneori, F- din serul pacienţilor de artritã
reumatoidã o produce asupra hematiilor tapetate cu o do!ã subaglutinantã de anticorpi specifici,
a fost urmãtoarea# autoanticorpii de pe suprafaţa eritrocitelor unor indivi!i cu anemie hemoliticã
autoimunã, posedã determinanţi antigenici diferiţi, pe care F- poate sã%i recunoascã. stfel s%a
dedus cã moleculele de imunoglobulinã de la indivi!i diferiţi, sunt diferite din punct de vedere
antigenic. În consecinţã, imuni!area unui individ cu imunoglobulinele provenite de la alt individ
al aceleiaşi specii, determinã sinte!a anticorpilor faţã de determinanţii antigenici ai moleculelor
imunoglobulinice ale donorului.

Imunoglobulinele sunt aloantigene ineficiente dacã sunt in&ectate ca proteine solubile "n
organismul uman. *e aceea, transfu!iile de sânge total, de plasmã sau in&ectarea
imunoglobulinelor solubile, de cele mai multe ori, nu induc sinte!a anticorpilor anti%
imunoglobuline ale donorului. 1oleculele de imunoglobuline devin antigenice dupã asocierea
lor cu ad&uvantul Freund.

0emnificaţia variantelor antigenice alotipice ale moleculelor de imunoglobuline este analogã


celei a antigenelor de grup sanguin. Fenomenul este general, adicã şi alte molecule provenite de
la un organism pot fi imunogene pentru alte organisme ale aceleiaşi specii, la care se comportã ca
aloantigene.

Bariantele alotipice ale imunoglobulinelor se detectea!ã "n reacţia de precipitare cu aloantiseruri


obţinute pe organisme ale aceleiaşi specii, dar cu alotip diferit de acela al organismului donor al
antigenului imunoglobulinic.

Bariantele moleculare alotipice sunt consecinţa e'istenţei genelor alele perechi 5aa6, o
caracteristicã generalã a organismelor diploide. Prin mutaţii succesive, "n acelaşi locus, apar mai
multe alele care formea!ã o serie polialelicã % a7, a<, a?  an. +enele alele ocupã acelaşi locus
pe cromosomii omologi, ca şi gena de tip sãlbatic a. Fiecare individ va avea o combinaţie de
gene alele# aa7, aa< .. aan sau a7a<, a7a?  a7an, cu variante antigenice distincte.

lotipurile imunoglobulinelor sunt re!ultatul variaţiilor secvenţei aminoaci!ilor "n regiunile


constante ale catenelor M şi $, ceea ce le conferã un grad superior de heterogenitate, consecinţã a
alelelor codominante la acelaşi locus.

Pentru moleculele imunoglobulinice umane s%au descris trei categorii de mar>eri alotipici#

% factorii +m 5gama mar>er6, numerotaţi de la 7 la <, pe catena M a subclaselor de Ig+. *e


e'emplu, mar>erul +7m5a6 pe moleculele de Ig+7 are secvenţa sp%+lu%$eu%3hr%$=s, iar
moleculele altor indivi!i au secvenţa +lu%+lu%1et%3hr%$=s, adicã doi aminoaci!i diferiţi. Pentru
Ig+? sau descris 79 aleleK
% factorii <m576 şi <m5<6, identificaţi pe catenele M ale subclasei Ig<K

% factorii Hm5Inv6, pe catenele $>, "n numãr de treiK

% douã variante alelice pentru Ig/.

Foarte rar, determinanţii antigenici alotipici sunt locali!aţi "n domeniile variabile ale moleculei.

Ca şi "n alte sisteme alelice, indivi!ii pot fi homo!igoţi sau hetero!igoţi pentru genele care
codificã mar>erii. +enele se e'primã codominant şi se transmit "n descendenţã dupã mecanismul
mendelian. *e e'emplu, alotipurile b9b pe catenele $ ale imunoglobulinelor de iepure se
e'primã astfel# un organism homo!igot b9b9 sau bb e'primã alotipul b9, respectiv b. *ar
genotipul b9b re!ultat "n descendenţa lor e'primã mar>erul b9 pe o fracţie a moleculelor şi
mar>erul b, pe restul moleculelor de imunoglobuline.

Bariantele idiotipice

Idiotipul 5idios : individual6 este repre!entat de o populaţie omogenã de molecule de anticorpi,


sinteti!ate de descendenţii unei clone celulare, care recunosc şi se combinã cu un singur
determinant antigenic 5epitop6.

0pecificitatea idiotipicã a unei populaţii de anticorpi s%a dedus pe cale e'perimentalã#

% antigenul 5celule de 0. t=phi6 s%a in&ectat la organismele  şi ( 5iepuri6, identice din punct de
vedere genetic. 0e sinteti!ea!ã anticorpi aglutinanţi
anti 0. t=phiK

% anticorpii aglutinanţi 75produşi de organismul 6 s%au in&ectat la organismul C 5iepure din


aceiaşi linie geneticã6. 0e sinteti!ea!ã anticorpi anti%anticorpi 7, evidenţiaţi "n reacţia de
precipitare.
0urprin!ãtor, anticorpii anti%anticorpi 7 nu precipitã anticorpii <, deşi anticorpii 7 şi anticorpii <
au aceiaşi specificitate faţã de antigenele 0. t=phi, iar organismele , (, C aparţin aceluiaşi
alotip.

Conclu!ia este cã anticorpii 7 şi anticorpii <, deşi au aceiaşi specificitate faţã de antigenul de 0.
t=phi, la rândul lor, au determinanţi antigenici proprii. *e aceea, anticorpii anti%anticorpi 7 nu
precipitã anticorpii <, sinteti!aţi de un alt organism. 1oleculele de anticorpi cu aceiaşi
specificitate de combinare faţã de un antigen, sinteti!ate de organisme identice genetic, au o
individualitate antigenicã distinctã, denumitã specificitate idiotipicã.

Meterogenitatea idiotipicã este consecinţa determinanţilor idiotipici, locali!aţi "n regiunile


hipervariabile ale catenelor M şi $. 0pecificitatea idiotipicã a moleculelor de anticorpi sinteti!aţi
de o clonã de celule este conferitã de unicitatea secvenţei de aminoaci!i de la nivelul secvenţelor
hipervariabile ce participã la formarea situsurilor de combinare, care determinã epitopi cu
caracter strict individual denumiţi idiotopi. )nii idiotopi sunt locali!aţi chiar "n interiorul

situsului
epitopuluidespecific
combinare sau "n de
de situsul imediata sa vecinãtate.
combinare *ovada
a anticorpului, o constituie
blochea!ã "ntr%ofaptul cã legarea
mãsurã mai mare sau
mai micã, legarea anticorpilor anti%idiotipici. Fig. 79. Ilustrarea diagramaticã a heterogenitãţii
anticorpilor.

Colecţia de idiotopi ai situsului de combinare a unei molecule de imunoglobuline formea!ã


idiotipul ei. Idiotipul este re!ultatul configuraţiei spaţiale unice a regiunilor hipervariabile ale
catenelor M şi $, conferitã de o secvenţã unicã a aminoaci!ilor.

-epertoriul idiotipurilor este de acelaşi ordin de mãrime cu acela al specificitãţii situsurilor de


com%binare. Pentru situsul de combinare al moleculei de imunoglobulinã s%a pro%pus denumirea
de paratop.

$a alcãtuirea idiotipului participã ambele catene. Cele douã catene disociate nu pot sã lege anti%
idiotipul sau "l leagã cu o eficienţã foarte scã!utã.

Ig+
Imunoglobulinele repre!intã circa <8J din totalul proteinelor serice. Ig+ este dominantã
cantitativ "n serul uman normal, repre!entând D8%DJ din cantitatea totalã de imunoglobuline.
Concentraţia sa medie "n ser este de 7<8 mgS788 ml, cu variaţii individuale normale "ntre @88 
<888 mgS788 ml.

Ig+ este cea mai heterogenã dintre imunoglobuline "n ceea ce priveşte sarcina electricã. *in
aceastã cau!ã, "n câmpul electroforetic se distribuie "n fracţiile g 7 şi g < ale serului.

*in punct de vedere structural, Ig+ este un monomer cu greutatea molecularã de 78 >* şi cu
constanta de sedimentare D0. Componenta glucidicã repre!intã circa ?J din greutatea
molecularã a Ig+.
Fig. 7. 1odelul structural al Ig+7. *omeniile variabile ale celor douã catene 5BM şi B$6
formea!ã situsul de legare a antigenului. Cercurile negre indicã po!iţia grupãrilor glucidice. M-
: regiunea balama.

g+ se sinteti!ea!ã tardiv "n rãspunsul imun pri%mar, dar este imunoglobulina predominantã a
rãspunsului imun secundar şi se distribuie uniform "n compartimentele intra% şi e'travasculare.

Ig+ se pre!intã sub forma a 9 variante antigenice, conferite de compo!iţia "n aminoaci!i a
catenei g# Ig+7, Ig+<, Ig+?, Ig+9. Proporţia normalã a celor 9 subclase este de ;;J pentru
Ig+7, <?J pentru Ig+<, DJ pentru Ig+? şi 9J pentru Ig+9.

Ig+? este mai grea, datoritã catenei g ? şi are o regiune balama e'tinsã, codificatã de câţiva
e'oni, iar Ig+9 are o regiune balama scurtã şi rigidã, ceea ce produce o nepotrivire stericã pentru
fi'area complementului.

Ig+ este singura imunoglobulinã care traversea!ã placenta, asigurând astfel protecţia fãtului şi
nou%nãscutului "n primele luni de viaţã. Pe membrana sinciţio%trofoblastului se gãsesc receptori
pentru regiunea Fc a Ig+, care media!ã transferul placentar al moleculei.

In vivo, funcţia esenţialã a Ig+ este neutrali!area to'inelor bacteriene. Ig+ activea!ã sistemul
complement şi produce li!a celulelor bacteriene şi a particulelor virale, dar are şi rol opsoni!ant.
In vitro, Ig+ participã la reacţiile de aglutinare şi precipitare.
3ermenul de "n&umãtãţire al Ig+ este de <7 de !ile.

În toate serurile imune, o proporţie de %7J din moleculele de Ig+, pare sã conste din molecule
asimetrice, cu un singur situs funcţional de legare 5molecule monovalente6. ceste molecule nu
participã la reacţiile secundare in vitro 5aglutinare, precipitare6. Celãlalt situs este blocat
stereochimic de un poli!aharid bogat "n mano!ã, legat de primul domeniu constant 5CM76.
Ig

)nitatea de ba!ã a structurii Ig este monomerul, alcãtuit din douã catene grele 5M6 cu
specificitate de clasã 5i!otipicã6 a şi douã catene uşoare 5$6 de tip l sau >.

)nitatea monomericã 5l6< sau 5a%>6< are o tendinţã constantã de a produce structuri moleculare
polimerice, formate din <, ?, 9 sau  monomeri 5780, 7?0, 70, respectiv 7D%7@06, care "n ser se
gãsesc "n concentraţii descrescânde.

$a microscopul electronic, molecula de Ig monomerã are aspectul literei G. Comple'ele


dimerice au forma a douã litere G, aşe!ate una "n prelungirea celeilalte. Cele douã fragmente Fc
formea!ã un lanţ lung şi rigid.

Ig se gãseşte atât "n plasma sanguinã, cât şi "n secreţiile e'terne# salivarã, lacrimalã, gastricã
vaginalã, intestinalã, biliarã, pancreaticã, lactatã.

Pe ba!a unor diferenţe de structurã molecularã 5numãrul punţilor 0%0, secvenţa aminoaci!ilor "n
regiunea balama6 au fost descrise douã subclase de Ig# Ig7 şi Ig<. /le diferã prin << de
aminoaci!i, "n primul rând datoritã deleţiei a 7? aminoaci!i din regiunea balama a Ig<, dar care
se gãsesc la Ig7. ceastã diferenţã structuralã conferã re!istenţã moleculei de Ig< la acţiunea
unor protea!e bacteriene, care clivea!ã specific Ig7 "n regiunea balama.

În funcţie de locali!are se disting Ig sericã şi Ig din secreţii.


Fig. 7;. 0tructura Ig7 umanã. 0unt indicate po!iţiile punţilor disulfurice inter% şi intracatenare,
precum şi po!iţia ipoteticã a catenelor poli!aharidice. 4 punte disulfuricã suplimentarã
stabili!ea!ã domeniul C a < şi o alta leagã lanţul  "n polimerul de Ig.
Ig sericã este repre!entatã "n primul rând de Ig7 5E8J6 şi este monomerã "n proporţie de @8J.
Catenele $ şi M sunt reunite prin douã punţi 0%0. 0ubclasa Ig< repre!intã numai 78J din Ig
sericã. Pe ba!a mar>erilor alotipici ai catenei M, Ig< se subdivide "n douã variante alotipice#
<m7 5la populaţiile cauca!iene6 şi <m< 5la populaţiile mongoloide%negroide6

Funcţiile Ig seric nu sunt bine preci!ate, datoritã dificultãţilor de purificare. -olul sãu cel mai
important ar fi acela de a "ndepãrta cantitãţile mici de antigene, provenite din alimente sau
antigenele solubile ale microorganismelor, absorbite "n circulaţia generalã. /liminarea timpurie
"mpiedicã accesul acestor antigene la celulele sistemului imunitar şi stopea!ã declanşarea unui
rãspuns imun de amploare, care ar devia forţele de apãrare a organismului, de la funcţia sa
esenţialã, aceea a protecţiei antiinfecţioase.

In vivo, Ig nu activea!ã complementul pe calea clasicã şi nu produce li!a antigenelor celulare,
dar moleculele agregate in vitro de Ig7 şi Ig< activea!ã calea alternã. Funcţia opsoni!antã a
Ig este controversatã. Ig nu produce reacţii de precipitare cu antigenele moleculare.

Ig din secreţii5sau Ig secretor6 se gãseşte "n secreţia mucoaselor 5digestivã, respiratorie,
urinarã6, "n secreţia biliarã şi pancreaticã. *e aici derivã şi denumirea sa improprie, Ig
secretoare 5sIg6, deşi mai corectã ar fi denumirea de Ig din secreţii.
Fig.7D.0tuctura sIg7 umanã. Piesa secretoare, probabil este rãsucitã "n &urul dimerului de Ig şi
se leagã prin punţi disulfurice de domeniul C a < al fiecãrui monomer. Piesa  este amplasatã la
&oncţiunea celor doi monomeri. Puntea disulfuricã ce leagã domeniul C a < de regiunea balama
nu este figuratã 5dupã -oitt, 7E@96.

sIg se gãseşte "n special "n formã dimericã 5@8J6, iar restul ca monomer sau alt tip de polimer.
Compartimentul seric al Ig nu influenţea!ã semnificativ concentraţia Ig din secreţii şi invers,
Ig din secreţii nu este absorbit "n circulaţie.

sIg se sinteti!ea!ã local, "n structurile limfoide asociate mucoaselor# "n mucoasa tractului
respirator, dar mai ales cea na!alã, a tractului digestiv 5"n special "n mucoasa antrului piloric şi a
intestinului subţire6, "n lamina propria a acinilor secretori ai glandelor salivare şi mamare, "n

glandele lacrimale.
Imuni!area In toate aceste
oralã stimulea!ã structuri
"n primul rând,sesinte!a
gãsescIg.
numeroase plasmocite şi precursorii lor.

0tructura moleculei de sIg


1olecula de sIg este alcãtuitã din doi monomeri de Ig, legaţi prin catena  5&oining6 şi o
catenã suplimentarã, denumitã componentã secretoare 5C06. Formula generalã a sIg dimer este
5Ig6<  C0 şi are greutatea molecularã de ?@ >* şi constanta de sedimentare 780.

Comple'ul molecular 5Ig6<  C0 este foarte re!istent la proteoli!ã datoritã conformaţiei


speciale dobânditã dupã legarea catenei  şi a catenei C0, precum şi datoritã capacitãţii sale de a
se lega de mucinele din secreţii.

Catena  este un glicopeptid de 7%7; >* 57?; aminoaci!i6 şi se sinteti!ea!ã "n plasmocitele
producãtoare de Ig. /ste bogat "n aci!i glutamic şi aspartic şi conţine un oligo!aharid legat de
sp din po!iţia 9?. Conţine D%@ resturi de cisteinã. $anţul  se leagã prin punţi 0%0 de regiunea
Fc a Ig1 polimeric şi de sIg. Pre!enţa catenei  s%a stabilit la imunoglobulinele polimerice de
la toate clasele de vertebrate, iar -m pentru catena  s%a detectat la numeroase nevertebrate.
In comple'ele moleculare cu un grad superior de polimeri!are, numai douã molecule de Ig sau
Ig1 se leagã prin intermediul catenei , celelalte fiind legate una de alta prin punţi 0%0.
Polimeri!area moleculelor de Ig "n citoplasma celulei producãtoare este esenţialã pentru
transportul lor la suprafaţa mucoasei. $anţul  se gãseşte "n citoplasma limfocitelor (, "n cursul
diferenţierii spre plasmocit. proape toate limfocitele din structurile limfoide asociate
mucoaselor 5digestivã, respiratorie6, din ţesutul interstiţial mamar, salivar şi lacrimal, e'primã
lanţul  intracelular. Catena  este sinteti!atã şi de unele celule care produc Ig+ sau Ig* din
aceste structuri, dar este degradatã "n citoplasmã. Plasmocitele din mãduva osoasã care produc
Ig sau Ig+ sunt negative pentru lanţul .

Componenta secretoare a sIg este o glicoproteinã din categoria betaglobulinelor, ne"nruditã cu


imunoglobulinele, bogatã "n glucide 5@,DJ6. 0ecvenţa catenei cuprinde D8 de aminoaci!i,
distribuiţi "n trei domenii# domeniul citoplasmatic 578? aminoaci!i6, transmembranar 5<?
aminoaci!i6 şi e'tracelular 5circa ;< aminoaci!i6, la care se adaugã o secvenţã semnal de 7@
aminoaci!i, care este clivatã dupã sinte!ã.

Componenta secretoare se sinteti!ea!ã "n celulele epiteliale ale mucoaselor. *upã prelucrarea "n
comple'ul +olgi 5unde are loc glico!ilarea6, C0 migrea!ã pentru a fi integratã "n plasmalema
ba!alã şi lateralã a celulelor. 0inte!a C0 este independentã de Ig. $a noul nãscut, C0 se
sinteti!ea!ã "n sãptãmâna a @%a 5"nainte de apariţia plasmocitelor6. /ste pre!entã chiar la
persoanele "n ale cãror secreţii Ig lipseşte.

Funcţiile componentei secretoare. Componenta secretoare are rol de receptor pentru moleculele
dimere şi polimere de Ig şi Ig1, care au legat lanţul  5receptor poli%Ig6. $egarea lanţului  pare
sã determine o schimbare conformaţionalã a acestor molecule. 1oleculele de Ig secretate ca
monomeri, ca şi polimerii care nu au legat lanţul  nu se pot comple'a cu C0 şi trec "n circulaţie.

Ig dimeric trebuie sã a&ungã "n contact cu celulele epiteliale, pentru a fi transportat la suprafaţa
mucoasei. 3eoretic, Ig polimeric poate veni "n contact cu celulele epiteliale care au lanţul C0
inserat "n membranã, pe una din urmãtoarele douã cãi#

% difu!ia liberã prin ţesutul con&unctiv adiacent plasmocitelor din lamina propria a mucoasei,
unde are loc sinte!aK

% translocaţia din circulaţie la nivelul capilarelor mucoasei.

Componenta secretoare este inseratã "n membrana lateroba!alã a celulei epiteliale. *in aceastã
po!iţie, prin domeniul sãu e'tracelular, C0 leagã dimerii de Ig care conţin lanţul , printr%un
mecanism necunoscut. )na din ipote!ele privind mecanismul legãrii presupune cã C0 s%ar
"nfãşura "n &urul dimerului de Ig, e'tin!ându%se de la o regiune balama la cealaltã, mãrind astfel
re!istenţa dimerului la proteoli!ã. Comple'ul format este endocitat "n ve!icule de pinocito!ã şi
este eliberat pe faţa luminalã a celulelor epiteliale, "n secreţia lor e'ternã. )n astfel de transport
are loc "n celulele epiteliale ale mucoasei tubului digestiv, ale mucoasei bronşice, la nivelul
epiteliului ve!icii biliare şi al tractului biliar, al acinilor glandelor mamare, al acinilor pancreatici
şi salivari. C0 leagã chiar comple'ele imune care conţin Ig polimeric, formate "n lamina
propria a mucoasei. cestea sunt transferate la suprafaţa luminalã a epiteliului prin acelaşi
mecanism ca şi Ig polimeric. nihilarea pe aceastã cale a antigenelor este foarte importantã "n
tractul intestinal, unde componentele antigenice alimentare şi ale microbiotei pot dobândi acces
la lamina propria.

Fig.7@. -epre!entarea schematicã a diferitelor trepte care se succed "n generarea sIg şi Ig1
umane, pe calea transportului epitelial mediat de receptorul de poli%Ig 5pIg-6. Ig polimeric care
conţine lanţul  5Ig%6 şi Ig1 pentameric 5Ig1%6 sunt secretate de plasmocitele locale.
Componenta secretorie 5C06 este sinteti!atã "n reticulul endoplasmic granular 5-/+6 al celulelor
epiteliale şi se maturea!ã prin glico!ilare "n comple'ul +olgi. In reţeaua transgolgianã 53+6, este
fosforilat şi este e'pus ca receptor de poli%Ig, pe membrana plasmaticã ba!olateralã. /ndocito!a
ligandului comple'at cu receptorul de poli%Ig, ca şi a receptorului poli%Ig liber, este urmatã de
transcito!a la endosomii apicali şi "n final are loc clivarea receptorului poli%Ig şi eliberarea
moleculei Ig "n secreţii 5dupã (randt!aeg şi col., 7EE@6.
-olul C0 "n transportul Ig la suprafaţa mucoaselor este argumentat de faptul cã bolnavii cu
deficit al sinte!ei sale, nu au Ig "n secreţii, deşi nivelul Ig seric este normal.

3ransportul transepitelial al sIg este asociat cu o pierdere continuã de receptori, care, spre
deosebire de alţi receptori, dupã e'ocito!ã la suprafaţa celulei epiteliale nu sunt recirculaţi şi nici
nu se refac prin sinte!ã de novo.

Funcţiile efectoare ale sIg Fig. 7E. -epre!entarea schematicã a fenomenului de e'cludere
imunã, pe care%l produc anticorpii din secreţia mucoasei intestinale. Inainte de imuni!are, o
micã parte a antigenului proteic ingerat, scapã digestiei intraluminale, este preluat de enterocit şi
transportat "n spaţiile intercelulare. *upã imuni!are, anticorpii din secreţia intestinalã, leagã
antigenul formând comple'e g%c. $egarea antigenului la suprafaţa celulelor epiteliale este
blocatã. ntigenele comple'ate cu anticorpii "n "nvelişul mucos, pot fi degradate de en!imele
pancreatice adsorbite la supra%faţa intestinului. stfel, scade cantitatea de antigen disponibil
pentru absorbţia de cãtre celulele intestinale.

0tudiul funcţiilor efectoare ale Ig este "ngreunat de dificultãţile obţinerii sIg "n stare purã.

Funcţia biologicã esenţialã a sIg este apãrarea organismului faţã de antigenele moleculare care
ar putea fi "nglobate 5prin endocito!ã6 la nivelul mucoaselor 5"n special cea digestivã6 şi de a
asigura protecţia faţã de agenţii patogeni care tind sã pãtrundã de la e'terior pe calea mucoaselor
digestivã, respiratorie, genito%urinarã. sIg formea!ã comple'e cu urmtoarele tipuri de antigeneK

% cu antigenele mole%culare adsorbite la suprafaţa mucoaselor, având rol "n e'cluderea imunã a
acestora. /'cluderea imunã este o funcţie ma&orã a sIg, ce constã "n limitarea penetrãrii
materialelor antigenice prin epiteliul mu%coasei. *eoarece Ig este ine%ficient "n activarea
comple%mentului şi nici nu stimulea!ã fagocito!a, e'cluderea imunã este un mecanism, "n primul
rând, neinflamator.

% cu antigenele celulare bacteriene, reali!ând imobi%li!area şi aglutinarea acestora. stfel, este


prevenitã pãtrunderea lor "n organismK

% blochea!ã legarea virusurilor de receptorii celulelor epiteliului respirator şi ale mucoasei


digestiveK
% neutrali!ea!ã efectul to'inelor 5botulinicã, tetanicã, holericã6K

% este imunoglobulina predominantã "n salivã şi constituie principalul mecanism de apãrare "n
cavitatea oralã, prin acţiune sinergicã cu alţi factori antibacterieni 5li!o!im, lactoferinã,
pero'ida!ã salivarã şi mucine6.

Pre!enţa sIg "n colostru şi "n lichidul amniotic sugerea!ã rolul sãu foarte important "n
conferirea imunitãţii pasive a noului nãscut, atât la om cât şi la animale. -e!istenţa noilor
nãscuţi, hrãniţi natural este net superioarã comparativ cu a celor hrãniţi artificial.

Concentraţia sIg "n colostrul uman este foarte mare "n primele <9%9@ de ore de lactaţie 5;%@@
mgSml6 şi diminuã brusc datoritã diluţiei "ntr%un volum secretor mult sporit. Concentraţia foarte
mare a sIg "n colostru se datorea!ã eliberãrii unor cantitãţi mari "ntr%un volum mic de secreţie.
+landa mamarã are un numãr relativ mic de celule producãtoare de anticorpi, deoarece nu este
stimulatã antigenic. 4riginea sIg "n glanda mamarã are douã surse#

% o sinte!ã localã foarte intensã "n plasmocitele din ţesutul con&unctiv subiacent epiteliului
acinilor glandulariK

% transportul Ig din sânge.

sIg din secreţia mamarã, la nivelul mucoasei digestive a noului nãscut, nu este transportat "n
circulaţia acestuia decât "ntr%o micã mãsurã, "n primele ore de viaţã 5la om6 sau !eci de ore la alte
mamifere. $a unele mamifere 5ovine, bovine6, sIg din secreţia lactatã maternã este transportat
foarte activ "n circulaţia noului nãscut. /fectul protector antiinfecţios al sIg de srcine maternã
se e'ercitã prin faptul cã moleculele rãmân legate de celulele epiteliale ale mucoasei digestive şi
blochea!ã astfel aderenţa microorganismelor şi a virusurilor.

1oleculele de Ig nu sunt transferate prin placentã. 0ângele noului nãscut nu conţine Ig.
ivelul seric al Ig caracteristic adultului, este atins
la E%78 luni.
În condiţii naturale, "n tractul intestinal se sinteti!ea!ã Ig faţã de multe antigene e'ogene. Ig
din secreţia intestinalã poate sã treacã intactã prin tubul digestiv şi sã%şi pãstre!e activitatea.

Persoanele cu deficit congenital al Ig 57S88%D886 au sensibilitate mare la infecţiile mucoaselor,


deşi celulele epiteliale sinteti!ea!ã C0. celeaşi persoane sunt predispuse la maladii autoimune,
deoarece, "n absenţa sIg, mucoasa digestivã este traversatã de o mare diversitate de antigene,
care induc sinte!a unor anticorpi ce interacţionea!ã nu numai cu antigenul e'ogen inductor, ci şi
cu componente moleculare proprii.

In vivo, sIg nu activea!ã cascada complementului, dar moleculele agregate artificial, in vitro,
activea!ã calea alternã.

Fig. <8.0tructura Ig1 pentameric. Catenele grele de Ig1 uman au  domenii. 1onomerii sunt
legaţi prin punţi disulfurice "ntre domeniile Cm? şi Cm9. 0unt repre!entate catenele
oligo!aharidice, ca şi po!iţia ipoteticã a catenei  5dupã -oitt, 7E@96.

Ig1

Caracteristica struc%turalã a Ig1 este pre!enţa unui lanţ greu al i!otipului m, alcãtuit din D;
aminoaci!i. Ig1 conţine  grupãri prostetice oligo!aharidice, care constituie 7<J din greutatea
molecularã totalã. 0ecvenţa de aminoaci!i a lanţului M cu specificitate antigenicã m este
organi!atã "n  domenii# unul variabil şi 9 constante 5Cm7, 78 amino%aci!i  Cm9, 777
aminoaci!i6, codificaţi de e'oni diferiţi. $ipseşte regiunea balama, fiind "nlocuitã cu domeniul
CM<, sensibil la acţiunea protea!elor.

Ig1 se gãseşte sub douã forme#

% monomerã, legatã de membrane

% polimerã, liberã "n ser.

Ig1 legat de membrana unor limfocite, are "n plus o secvenţã C44M%terminalã, hidrofobã,
formatã din 97 de aminoaci!i, care "ntrerupe transportul lanţurilor m prin membranã şi ancorea!ã
molecula "n structura sa. Ig1 este molecula ma&orã cu rol de receptor de antigen, pe suprafaţa
limfocitelor (.

Ig1 sericã are structura unui pentamer 5$< m <6, cu greutatea molecularã de E8 >*. Fiecare
pentamer conţine un lanţ polipeptidic , bogat "n cisteinã, foarte acid, cu rol "n polimeri!area
monomerilor. Cele  unitãţi monomere sunt aşe!ate radiar, cu regiunile Fc orientate spre centru,
unite prin punţi 0%0, formate "ntre domeniile CM? şi prin lanţul . (raţele 5Fab678 sunt orientate
spre e'terior, chiar "n unghi drept faţã de discul 5Fc6

$a microscopul electronic, pentamerul Ig1 are aspect de stea cu  braţe, dispuse "n &urul discului
central. Fiecare braţ are forma literei G. (raţele pot lua po!iţii diferite, ceea ce denotã e'istenţa
unei !one mobile pentru fiecare subunitate. Fiecare unitate monomericã este mobilã la nivelul
articulaţiei "n discul central, astfel cã dupã legarea cu epitopii de pe o suprafaţã membranarã,
Ig1 poate adopta configuraţia asemãnãtoare unui crab, iar regiunile multiple Fc devin accesibile
lui C7V.

Ig1 poate sã e'iste "n formã he'americã, de 78%<8 de ori mai eficientã "n li!a mediatã de
activarea C, decât "n varianta pentamericã.

Balenţa pentamerului este teoretic 78, dar aceasta s%a determinat numai "n reacţia cu haptenele
mici. In reacţia cu antigenele comple'e, valenţa scade la  sau chiar mai puţin, datoritã probabil
insuficientei fle'ibilitãţi a moleculei. Balenţa Ig1 este dependentã de natura ligandului.

Funcţiile Ig1. Ig1 este receptorul ma&or de antigen pe suprafaţa limfocitelor ( mature.

Ig1 seric are funcţii aglutinante, fiind de 7888 de ori mai eficient decât Ig+ "n legarea
antigenelor particulate. Ig1 repre!intã %78J din cantitatea totalã de anticorpi serici, cu valori
normale "ntre @9%7D8 mg la 788 ml de sânge.

Ig1 activea!ã complementul5C6, producând li!a antigenului celular şi ingestia rapidã a


comple'elor solubile. *e aceea, Ig1 este foarte eficient "n reacţia de apãrare faţã de bacteriemii
şi faţã de to'ine5diftericã, tetanicã, botulinicã, to'ina din veninul de şarpe6.

Ig1 este principala opsoninã imunoglobulinicã a serului.


finitatea Ig1 5care semnificã forţa de legare dintre un epitop şi un paratop6 poate sã fie slabã,
dar aviditatea globalã 5energia medie a interacţiunii Ig1 cu epitopii multipli ai unui antigen6 este
foarte mare faţã de antigenele comple'e şi faţã de celule, ambele având epitopi repetitivi.

Cea mai mare parte a anticorpilor Ig1 se sinteti!ea!ã "n stadiul timpuriu al rãspunsului imun
primar faţã de un antigen. Ig1 se sinteti!ea!ã ca re!ultat al activãrii policlonale, nespecifice, a
limfocitelor (, produsã de virusul /pstein%(arr la om sau de $P0 la şoarece. nticorpii
sinteti!aţi dupã stimularea policlonalã a limfocitelor, leagã o varietate de antigene# virusuri,
bacterii, proto!oare, para!iţi şi fungi.

În plasmã se gãsesc anticorpi naturali sau spontani a cãror sinte!ã are loc "n afara stimulãrilor
antigenice. 3ermenul natural se foloseşte pentru a distinge aceste imunoglobuline, de cele care
se sinteti!ea!ã dupã imuni!are. 1a&oritatea anticorpilor naturali aparţin i!otipului Ig1. /i
reacţionea!ã nu numai cu o diversitate de antigene nonself, ci şi cu molecule self# cu hormoni
5insulina, tiroglobulina6, cu constituienţi celulari 5*, mio!ina, actina, tubulina etc.6, cu

fragmentul Fc al Ig+ autolog 5F- : factorul reumatoid6.

Ig1 repre!intã forma sub care se gãsesc anticorpii naturali ai grupelor sanguine 5aglutininele a şi
b6, precum şi anticorpii faţã de antigenul somatic 4 5endoto'ina6 al bacteriilor +ram negative
sau cei detectabili prin reacţia Aassermann, dupã infecţia cu 3. pallidum.

Ig1 trece greu sau nu trece "n lichidele interstiţiale şi nici prin bariera placentarã.

ivelul seric al Ig1 de la adult este atins la 78 luni. Ig1 este i!otipul cel mai bine conservat "n
evoluţie, fapt evidenţiat prin relativa constanţã a secvenţei de aminoaci!i.
Fig. <7. 0tructura Ig/ umanã. 1olecula este formatã din 9 domenii constante şi un domeniu
variabil. /ste indicatã po!iţia punţilor disulfurice inter% şi intracatenare, precum şi po!iţia
catenelor oligo!aharidice. Cliva&ul en!imatic al Ig/ poate elibera fragmentele F5ab6<,
fragmentele Fc şi Fc.

Ig/

*enumirea de Ig/ vine de la eritem, deoarece aceastã clasã de anticorpi este unul din
mediatorii reacţiilor vasculare eritematoase.
Ig/ a fost i!olatã şi caracteri!atã de Ishi!a>a 57E;;6, dintr%un mielom producãtor al acestui
i!otip. 1olecula de Ig/ are douã catene $ identice cu catenele $ ale celorlalte clase de imuno%
globuline şi douã catene grele M cu specificitate antigenicã e, fiecare cu câte 8 de aminoaci!i,
distribuiţi "n  domenii# 9 domenii "n regiunea constantã şi unul "n regiunea variabilã. Catenele M
sunt reunite prin douã legãturi 0%0, locali!ate "n domeniul C<.

Conţinutul glucidic este de pânã la 77,DJ.

Ig/ este sinteti!atã "n celule din mucoasa respiratorie, gastrointestinalã şi "n ganglionii regionali.

În sânge, Ig/ se gãseşte "n concentraţii foarte mici 5<8 ngSml6. ivelul sãu caracteristic
adultului este atins la 78%7 ani. Ig/ nu strãbate bariera placentarã.

Concentraţia sericã a Ig/ creşte "n para!ito!e şi "n stãrile alergice. In ca!urile de astm alergic,
concentraţia Ig/ a&unge la 78 ngSml.

Ig/ este o moleculã citotropã# interacţionea!ã in vivo prin regiunea Fc, cu receptorii specifici de
pe suprafaţa mastocitelor şi ba!ofilelor, dar şi in vitro cu celulele aceleiaşi specii sau ale speciilor
"nrudite. Incãl!irea serului la ;o anulea!ã activitatea citotropã a Ig/.

-olul fi!iologic principal al Ig/ pare a fi acela de protecţie a situsurilor anatomice e'puse
traumatismelor şi pãtrunderii agenţilor patogeni. Ig/ recrutea!ã factorii plasmatici şi celulele
efectoare, stimulând reacţia inflamatorie acutã.

Ig/ ar fi unul din efectorii mecanismelor de "ndepãrtare a para!iţilor intestinali. cţiunea sa s%ar
e'ercita prin efectul chimiotactic po!itiv faţã de eo!inofile, "n focarul de para!ito!ã şi prin
stimularea contracţiilor rapide şi prelungite a musculaturii netede. Ig/ mãreşte permeabilitatea
vascularã şi permite anticorpilor serici şi celulelor eo!inofile sã penetre!e mucoasa şi sã participe
la reacţiile de apãrare. /o!inofilele eliberea!ã conţinutul en!imatic al li!osomilor şi produc li!a
para!itului.

Ig/ este declanşatoare a reacţiilor de hipersensibilitate imediatã de tip anafilactic. In reacţiile de


hipersensibilitate imediatã, mastocitele şi ba!ofilele care leagã Ig/ se activea!ã. ctivarea ar fi
re!ultatul formãrii unor punţi antigenice "ntre moleculele de Ig/ adiacente, care leagã un
antigen5alergen6 multivalent. 1oleculele de Ig/ conectate prin puntea antigenicã generea!ã
semnalul activãrii celulare, a cãrei consecinţã este eliberarea moleculelor vasoactive 5histamina,
serotonina, /CF, 0-06.
Fig.<<. 0tructura Ig* umanã. 0chema ilustrea!ã po!iţia punţilor disulfurice inter% şi
intracatenare, precum şi po!iţia ipoteticã a catenelor oligo!aharidice.

Ig*

Ig* s%a descoperit "n 7E; ca o proteinã de mielom, cu proprietãţi speciale, care nu are
specificitate antigenicã a Ig+, Ig sau Ig1, dar precipitã cu anticorpii specifici faţã de catenele $
ale imunoglobulinelor şi este alcãtuitã din cele 9 catene. )lterior Ig* s%a identificat "n serul
uman normal, dar şi la toate speciile de mamifere şi pãsãri.

Ig* se gãseşte "n sânge, "n cantitate foarte micã 58,<J din cantitatea totalã de imunoglobuline6.

1olecula de Ig* este monomerã. $anţurile $ sunt "n special de tip l, iar catenele M au
specificitate antigenicã d. $anţul M are 9 domenii# ? "n regiunea constantã şi unul "n regiunea
variabilã. -egiunea balama este foarte e'tinsã şi este sensibilã la acţiunea protea!elor.

Funcţii. proape toatã cantitatea de Ig* are rol de receptor de antigen, "mpreunã cu Ig1, pe

suprafaţa ma&oritãţii
transmembranar şi o limfocitelor ( mature.
scurtã e'tensie 1oleculele
citoplasmaticã, membranare
analogã au un domeniu
formei membranare a catenei m.
Cele douã i!otipuri membranare 5d şi m6 au acelaşi tip de catenã $, iar situsul lor de legare este
identic, adicã recunosc acelaşi epitop. u e'istã molecule hibride mSd, deoarece cele douã catene
M nu se "mperechea!ã. -aportul dintre cele douã i!otipuri de pe suprafaţa limfocitelor ( este
variabil şi semnificaţia funcţionalã a acestui raport nu se cunoaşte.

Ig* scade pe suprafaţa limfocitelor ( de memorie şi dispare complet pe mãsurã ce celulele se


diferenţia!ã spre plasmocit.

Ig* seric are o concentraţie de ?%98 mgSml, fiind produs de un numãr mic de plasmocite splenice
şi tonsilare. 0inte!a "ntr%un numãr mic de celule şi timpul de "n&umãtãţire scurt 5de <,@ !ile6
e'plicã nivelul seric scã!ut al Ig*. umãrul mic de plasmocite producãtoare de Ig* e'plicã
raritatea mieloamelor producãtoare de Ig*. *upã stimularea antigenicã repetatã nu se
sinteti!ea!ã anticorpi ai i!otipului Ig*. Ig* nu are funcţie de anticorp efector. *upã stimularea
limfocitelor ( care au ca receptor de suprafaţã molecule de Ig*, diferenţierea nu urmea!ã o cale
din care sã re!ulte celule anga&ate "n secreţia de Ig*. $a pacienţii cu deficit al sinte!ei de Ig, "n
glandele lacrimale, "n parotide şi "n glandele na!ale, plasmocitele producãtoare de Ig sunt
"nlocuite cu cele producãtoare de Ig*, iar "n mucoasa intestinalã, cu cele care sinteti!ea!ã Ig+ şi
Ig1. 3otuşi, Ig* nu este o imunoglobulinã caracteristicã secreţiilor, deoarece "n secreţii nu este
mai concentratã decât "n ser.
Fig. <?. -epre!entarea graficã a distribuţiei cantitative a diferitelor clase de imunoglobuline "n
umorile interne şi e'terne.

I3/-C2I)I 3I+/%3IC4-P

-eacţiile g%c sunt consecinţa proprietãţii esenţiale a imunoglobulinelor, aceea a specificitãţii


de legare cu determinantul antigenic care a indus sinte!a lor.

Cele mai multe date referitoare la natura interacţiunii s%au obţinut "n reacţia dintre anticorpii
specifici faţã de haptene şi epitopul haptenei. Maptenele au avanta&ul cã, teoretic, pre!intã un
singur epitop.

-eacţia g%c poate fi consideratã ca prototip al interacţiunilor macromoleculare, dar se


deosebeşte de interacţia en!imã%substrat prin douã caracteristici#

% reacţiile g%c, in vivo, sunt totdeauna reversibile, deoarece anticorpii nu alterea!ã ireversibil
antigenul, aşa cum o en!imã modificã substratul eiK

% heterogenitatea anticorpilor nu are echivalenţã la alte categorii de proteine.

-eacţiile g%c pot fi clasificate, dupã efectele pe care le produc# reacţii primare, secundare şi
terţiare.
-eacţiile primare semnificã recunoaşterea specificã şi legarea celor doi reactanţi. -eacţiile
primare se studia!ã prin metoda diali!ei la echilibru, a imunofluorescenţei, -I.

-eacţiile secundare pot sã aparã in vitro, ca o consecinţã directã, dar nu obligatorie, a


interacţiunii primare. /le se evidenţia!ã "n timp prin fenomene de aglutinare sau de precipitare,
"n funcţie de natura antigenului.

-eacţiile terţiare e'teriori!ea!ã consecinţele biologice ale reacţiilor primare in vivo. /le au un
caracter comple', deoarece sunt influenţate de factorii organismului# de concentraţia
complementului, de mediatorii eliberaţi de alte celule 5mastocite6, de afinitatea receptorilor de
antigen. -eacţiile terţiare pot fi protectoare, dacã au ca efect imobili!area bacteriilor,
neutrali!area to'inelor şi a virusurilor sau pot avea efecte nocive# şoc anafilactic, anafila'ie
localã, hemoli!ã intravascularã.

(a!ele moleculare ale interacţiunii g%c

Interacţiunile g%c, in vivo sunt totdeauna reversibile. Factorii care condiţionea!ã interacţiunea
g%c sunt#

% complementaritatea structuralã dintre determinantul antigenic şi situsul de combinare al


anticorpului. cesta este factorul e'clusiv al specificitãţii reacţiei. Complementaritatea
structuralã presupune adaptarea conformaţionalã a celor douã grupãri reactante şi a fost gânditã
"n termeni structurali, pe principiul cheie%broascãK

% complementaritatea electrochimicã a grupãrilor reactante este consecinţa complementaritãţii


structurale şi semnificã intrarea "n acţiune a unor forţe intermoleculare care stabili!ea!ã şi
consolidea!ã interacţiunea celor douã grupãri. Formarea legãturilor intermoleculare necesitã
e'istenţa unor grupãri atomice suficient de apropiate pe cele douã molecule. *istanţa dintre ele
este invers proporţionalã gradului de complementaritate.

*eşi complementaritatea structuralã strictã nu este obligatorie, o potrivire spaţialã cât mai "naltã
este mai favorabilã interacţiunii. /a se e'primã prin congruenţa suprafeţelor de contact care
furni!ea!ã forţe de atracţie intermolecularã ce stabili!ea!ã comple'ul.
$a interacţiunea g%c participã urmãtoarele tipuri de legãturi necovalente# legãturile de M,
forţele electrostatice, legãturi van der Aaals şi legãturi hidrofobe. 3oate sunt forţe nespecifice cu
valoare micã şi natura lor face ca reacţia sã fie reversibilã.

$egãturile de M se formea!ã când doi atomi au "n comun un nucleu atomic de M 5un proton6.
Protonul comun se gãseşte "ntre doi atomi de  sau de 4 sau "ntre unul de  şi unul de 4.
ucleul de M este legat covalent de unul dintre cei doi atomi 5de  sau de 46. $egãtura de M are
energia de legare de ?%D >calSmol.

Fig. <9. Forţele intermoleculare implicate "n formarea comple'ului g%c. cţiunea acestor
forţe necesitã un contact strâns "ntre cele douã grupãri reactante. $egãturile de M re!ultã prin
formarea unei punţi de M "ntre doi atomi apropiaţi. Forţele electrostatice se datorea!ã atracţiei
grupelor ionice cu sarcini opuse situate la periferia celor douã lanţuri proteice. Forţele Ban der
Aaals re!ultã prin interacţiunea "ntre diferiţi nori electronici, repre!entaţi sub forma dipolilor
oscilanţi. $egãturile hidrofobe, care pot contribui cu &umãtate din forţa de legare g%c, sunt

produse
*istanţa prin asociaţia
optimã grupãrilorreactive
"ntre grupãrile nepolare şi hidrofobe,
varia!ã cu tipul de
de unde moleculele de apã sunt e'cluse.
legãturã.

Forţele electrostatice 5coulombiene sau ionice6 sunt re!ultatul atracţiei dintre atomi sau dintre
grupe de atomi cu sarcinã electricã opusã, situate pe cele douã grupãri reactante# de e'emplu,
"ntre un cation 5aQ6 şi un anion 5Cl%6 sau "ntre C44% şi M?Q. /nergia de legare a acestor forţe
este semnificativã la distanţe foarte mici 5sub 788 o6 dintre grupãrile reactante. u'tapunerea
e'actã a ionilor favori!ea!ã ac%ţiunea acestor forţe. /nergia de legare este de  >calSmol şi
varia!ã invers proporţional cu pãtratul distanţei dintre cele douã grupãri reactante 57Sd<6.

$egãturile van der Aaals, cele mai slabe forţe de interacţiune, sunt active pe distanţe foarte mici
dintre grupãrile reactante. /nergia de legare este de 7%< >calSmol. $egãturile van der Aaals nu se
ba!ea!ã pe o separare permanentã a sarcinilor electrice, ci pe fluctuaţii ale acestora, induse de
apropierea moleculelor. $a o distanţã intermolecularã limitã se formea!ã câmpuri electrice
instantanee, cu efect polari!ant asupra moleculelor "nvecinate. Intre atomii suficient de apropiaţi,
apare o forţã de atracţie reciprocã indusã de sarcina dipol fluctuantã, pe care un dipol o induce "n
dipolul "nvecinat. ceste forţe se mai numesc şi forţe de dispersie. Intensitatea lor depinde de
distanţa dintre grupãrile implicate şi este invers proporţionalã cu puterea a D%a a distanţei.
Baloarea lor este optimã la 7%< W.

$egãturile hidrofobe 5sau apolare6 apar "ntre grupãri nepolare 5neioni!ate6 "n soluţii apoase şi
sunt consecinţa tendinţei de e'cludere a reţelei ordonate de molecule de apã, dintre molecula de
antigen şi cea de anticorp. ceste legãturi sunt favori!ate de aminoaci!ii cu grupãri apolare, care
au tendinţa de asociere, diminuând numãrul moleculelor de apã din vecinãtatea lor. Prin
eliminarea moleculelor de apã dintre grupãrile reactante, distanţa dintre situsurile active scade
foarte mult şi creşte valoarea forţelor stabili!atoare.

Complementaritatea spaţialã sau forţele intermoleculare nu sunt, fiecare "n parte, suficiente
pentru a forma legãturi stabile. Pentru stabilitatea interacţiunii g%c sunt necesare ambele
condiţii. Cu cât energia de legare a reactanţilor este mai mare, cu atât comple'ele g%c sunt
mai stabile.

Interacţiunea grupãrilor reactante ale antigenului şi anticorpului este definitã de doi parametri#
afinitatea şi aviditatea anticorpilor.

Fig.<. 1ãsurarea afinitãţii anticorpilor prin diali!a la echilibru. Interacţiunea g%c este
reversibilã. In interiorul sacului de diali!ã, haptena este parţial sub formã liberã şi parţial legatã
cu anticorpii, "n funcţie de afinitatea anticorpilor. Prin membrana sacului de diali!ã poate difu!a
numai haptena liberã şi con%centraţia sa e'ternã va egala concentraţia haptenei libere din
interiorul sacului. 1ãsu%rarea concentraţiei haptenei "n sacul de diali!ã permite calculul cantitãţii
de haptenã legatã de anticorpi. -e"noirea constantã a tamponului duce la disocierea totalã şi la
pierderea haptenei din sacul de diali!ã, ceea ce denotã natura reversibilã a legãturii g%c 5dupã
-oitt, 7EED6.

finitatea anticorpilor mãsoarã forţa de legare dintre un determinant antigenic şi situsul


complementar de legare
de respingere, care al unui
media!ã anticorp specific.
interacţiunea celor doifinitatea
reactanţi.este re!ultanta
Forţa forţelor de atracţie
acestor interacţiuni se şi
mãsoarã "n reacţia dintre un antigen monovalent 5a unei haptene6 cu anticorpii specifici. 4
interacţiune cu afinitate "naltã presupune structuri complementare perfecte, "n timp ce
complementaritatea imperfectã a grupãrilor reactante determinã o afinitate scã!utã, deoarece
forţele de atracţie sunt active numai pe distanţe foarte mici şi sunt diminuate de forţele de
respingere.

1etoda de mãsurare a afinitãţii anticorpilor este diali!a la echilibru. 1etoda se ba!ea!ã pe


proprietatea haptenelor mici, monovalente 5care nu dau reacţii de precipitare cu anticorpii
specifici6, de a traversa membrana de diali!ã, impermeabilã pentru anticorpi, ca şi pentru
comple'ele haptenã%anticorpi.
0oluţia concentratã de anticorpi se reparti!ea!ã "ntr%un sac de diali!ã şi se imersea!ã "ntr%un
volum cunoscut de soluţie tampon, la pM D,9, ce conţine o concentraţie cunoscutã a haptenei.
Maptena liberã difu!ea!ã prin membranã, "n compartimentul cu anticorpi şi se combinã parţial cu
aceştia. $a echilibru, se mãsoarã concentraţia haptenei libere la e'terior, egalã cu concentraţia
haptenei libere din interior. Concentraţia totalã a haptenei "n sacul de diali!ã este mai mare,
deoarece o proporţie a moleculelor sale este legatã de anticorpi.

*iferenţa dintre concentraţia iniţialã şi cea finalã a haptenei, "n compartimentul e'terior, mãsoarã
afinitatea ei de legare cu anticorpii specifici, "n condiţiile unui e'ces de molecule haptenice, care
favori!ea!ã disocierea comple'elor antigen%anticorp.

viditatea este un parametru al interacţiunii g%c, care re!ultã din multivalenţa antigenului.
Cele mai multe antigene posedã mai mult decât un determinant antigenic. *e e'emplu, celulele
bacteriene sau virionii, dar şi poli!aharidele, au pe suprafaţã un numãr mare de determinanţi
antigenici repetitivi. ntigenele proteice au totdeauna determinanţi antigenici multipli, dar
diferiţi.

ntigenele multivalente leagã un numãr echivalent de molecule de anticorpi. /nergia totalã de


legare a epitopilor multipli ai unui antigen, cu situsurile anticorpilor specifici este mult
superioarã comparativ cu energia separatã a fiecãrei interacţiuni dintre situsul de combinare şi
epitop. viditatea caracteri!ea!ã energia medie de legare a unui antigen multivalent cu anticorpii
specifici şi mãsoarã forţa re!ultantã a afinitãţii dintre epitopii multipli ai unui antigen şi paratopii
complementari. Comple'ele g%c formate de antigenele multivalente sunt stabile, disocierea
lor fiind dificilã, deoarece este necesarã ruperea tuturor legãturilor e'istente.

finitatea furni!ea!ã date cu privire la natura fi!ico%chimicã a reacţiei g%c, iar aviditatea este
semnificativã pentru antigenele naturale multivalente.

finitatea şi aviditatea condiţionea!ã proprietãţile fi!iologice ale anticorpilor. Cei cu afinitate


mare sunt mai eficienţi "n reacţiile biologice# "n protecţia antibacterianã şi antiviralã, "n reacţia de
precipitare in vitro.

Comple'ele g%c formate de anticorpi cu afinitate micã, persistã "n circulaţie şi se depun pe
membrana ba!alã a glomerulilor renali. Comple'ele formate de anticorpii cu afinitate mare se
eliminã rapid din circulaţie, fãrã efecte defavorabile asupra funcţiei renale.
Interacţiunea g%c este caracteri!atã permanent prin formarea şi anularea diferitelor tipuri de
legãturi intermoleculare. In vivo, probabil toate reacţiile g%c sunt reversibile, dar reacţiile
secundare, in vitro 5aglutinarea, precipitarea6, "n condiţiile echilibrului reactanţilor, sunt
ireversibile.

(/$/ 14$/C)$-/ $/ -/C32II$4- I1)/ ÎC-)CIN3/

3rãsãtura dominantã a reacţiilor g%c este specificitatea, derivatã din "nsãşi caracterul
rãspunsului imun. In general, anticorpii reacţionea!ã numai cu antigenul homolog, adicã
antigenul inductor al sinte!ei lor, dar e'istã şi e'cepţii, când anticorpii unui ser imun
reacţionea!ã şi cu antigene heterologe, adicã altele decât cel folosit la imuni!are, dar "nrudite
chimic cu acesta.

1olecula de imunoglobulinã, cu o structurã tridimensionalã unicã, poate sã lege un numãr de


determinanţi antigenici diferiţi, similari ca structurã chimicã cu antigenul inductor sau cu o
structurã chimicã distinctã, dacã epitopul sãu se potriveşte spaţial, cel puţin cu o !onã limitatã a
situsului de combinare al anticorpului.

/nergia interacţiunii anticorpului cu antigenele heterologe este totdeauna mai micã. Posibilitatea
ca o moleculã de anticorp sã interacţione!e cu antigene heterologe stã la ba!a multispecificitãţii
imunoglobulinelor sub aspect molecular şi a reacţiilor "ncrucişate sub aspect serologic.

*in punct de vedere molecular, posibilitatea legãrii unor epitopi diferiţi, cu un anticorp unic "n
ceea ce priveşte situsul sãu de combinare, se e'plicã prin faptul cã la nivelul subunitãţilor sale
structurale, se leagã epitopi diferiţi, cu dimensiuni mai mici şi configuraţie complementarã
acestora.

Capacitatea unui situs de combinare al unei molecule de anticorp, de a lega douã antigene
diferite, corespunde reactivitãţii serologice "ncrucişate adevãrate. $egarea epitopilor heterologi
se face totdeauna cu afinitate mai micã. Pentru antigenele proteice, reactivitatea "ncrucişatã este
determinatã de e'istenţa unor epitopi asemãnãtori din punct de vedere spaţial, cu mici diferenţe
ale secvenţei de aminoaci!i, care induc uşoare modificãri ale epitopilor. /senţa reactivitãţii
"ncrucişate adevãrate este cã situsul moleculei de anticorp leagã epitopi diferiţi.

4 altã cau!ã de ordin molecular a reacţiilor "ncrucişate o constituie heterogenitatea configuraţiei


spaţiale a situsului de combinare al moleculelor de anticorpi ale unui ser imun. Meterogenitatea
anticorpilor este consecinţa faptului cã nu e'istã nici un antigen care sã aibã un singur epitop.
Cea mai simplã haptenã poate induce sinte!a câtorva specificitãţi de combinare a anticorpilor.
Meterogenitatea specificitãţii de combinare a anticorpilor unui ser imun, mãreşte şansa unei
reacţii cu antigene heterologe.

*in punct de vedere serologic, capacitatea anticorpilor unui ser imun, cu diferite specificitãţi de
legare, de a reacţiona imunologic cu antigene heterologe se numeşte reactivitate "ncrucişatã de
tip II şi reflectã capacitatea unei subpopulaţii a anticorpilor serici de a lega un antigen heterolog.

/'emple de reacţii imune "ncrucişate

-eacţiile imune "ncrucişate au fost iniţial detectate pentru serurile imune faţã de celulele
bacteriene, datoritã comple'itãţii antigenice a acestora. 4rice celulã bacterianã conţine un numãr
mare de antigene distincte 5flagelare, somatice, capsulare, piliare, fimbriale, etc.6. 0erul imun
specific conţine anticorpi 5"n diferite proporţii6 faţã de toate categoriile de antigene celulare,
unele fiind comune mai multor linii bacteriene.

$a rândul lor, moleculele mari conţin numeroşi determinanţi antigenici, unii dintre ei putând fi
comuni moleculelor omologe ale diferitelor specii.

-eacţiile "ncrucişate sunt mai frecvente pentru antigenele care au epitopi de naturã glucidicã,
deoarece glucidele reali!ea!ã polimeri cu configuraţii spaţiale limitate ca diversitate.

ntigenele heterofile de tip Forssman, de naturã poli!aharidicã, cu o largã distribuţie "n lumea
vie 5om, animale, plante, microorganisme6, se caracteri!ea!ã prin capacitatea lor de a reacţiona
cu un ser imun specific faţã de unul din antigenele grupului.

ntigenele proteice din surse ta'onomice "nrudite, dau frecvent reacţii "ncrucişate. *e e'emplu,
antiserul faţã de albumina de ou de gãinã, precipitã albumina din oul de raţãK albumina sericã
bovinã şi cea eVuinã sau fibrinogenul uman şi cel bovin reacţionea!ã "ncrucişat cu serul imun
obţinut faţã de una din aceste proteine. nticorpii anti%Mbg de cal, sinteti!aţi de iepure,
reacţionea!ã nu numai cu antigenul specific, dar şi cu Mbg a unor specii "nrudite# !ebra, vaca,
porcul, "nsã reacţionea!ã foarte puţin cu Mbg de ro!ãtoare, de pãsãri, de amfibieni.

-eacţia g%c a fost un instrument util pentru determinarea diferenţelor structurale dintre
proteinele omologe, care constau "n secvenţa aminoaci!ilor. Cu cât douã specii de organisme
sunt mai apropiate filogenetic, cu atât proteinele lor omologe sunt mai asemãnãtoare şi dau
reacţii "ncrucişate mai intense.

Capacitatea antigenelor distincte, dar "nrudite chimic, de a induce sinte!a anticorpilor care
reacţionea!ã "ncrucişat, a creat complicaţii "n tratamentul bolnavilor cu diabet insulino%
dependent. Insulina de srcine animalã 5porcinã, bovinã, ovinã6, asemãnãtoare cu cea umanã, a
determinat la unii pacienţi aflaţi sub tratament de lungã duratã, sinte!a anticorpilor anti%insulinã,
datoritã micilor deosebiri ale secvenţei aminoaci!ilor din po!iţiile @, E, 78. nticorpii specifici

faţã de insulina
78 unei specii, reacţionea!ã cu insulina celorlalte specii. @ E

bovinã la 0er Bal


Insulina oaie la +l= Bal
cal 3hr +l= Ileu
porc 3hr 0er Ileu

ltã complicaţie a derivat din utili!area preparatelor de insulinã, contaminate cu proinsulinã.


Insulina este sinteti!atã "n celulele ( ale insulelor $angerhans, ca preproinsulinã, care se
deosebeşte de proinsulinã printr%o secvenţã de <8 de aminoaci!i la capãtul . *upã scindarea
acestei secvenţe rãmâne proinsulina, la care aminoacidul 7 din catena  şi aminoacidul ?8 din
catena (, sunt legaţi prin catena C 5?? aminoaci!i6. Peptidul C are rol "n formarea punţilor 0%0
"ntre catenele  5<7 aminoaci!i6 şi ( 5?8 aminoaci!i6.

In&ectarea preparatelor de proinsulinã determinã formarea autoanticorpilor anti%insulinã.


/liberarea proinsulinei "n organism prin li!a celulelor insulare ( are acelaşi efect.

-eacţiile imune "ncrucişate reciproce sunt frecvente, dar nu obligatorii. *e e'emplu, serul imun
de iepure anti%albuminã sericã bovinã precipitã ovalbumina, dar reacţia reciprocã nu are loc.
-eacţii "ncrucişate "ntre antigene microbiene şi tisulare. 0erul imun anti%poli!aharid capsular de
0tr. pneumoniae aglutinea!ã eritrocitele umane de grup  5a cãror specificitate antigenicã este
conferitã de %acetil%galacto!aminã6, iar serul imun anti /. coli aglutinea!ã eritrocitele umane de
grup ( 5a cãror specificitate antigenicã este conferitã de galacto!ã6.

0erurile imune de la pacienţii cu maladii infecţioase reacţionea!ã cu antigenul microbian


omolog, dar uneori, şi cu antigene ale ga!dei. 4 astfel de reacţie este foarte interesantã, deoarece
poate sta la srcinea intoleranţei faţã de self, dupã un proces infecţios. )n e'emplu este ca!ul
anticorpilor ce apar la pacienţii infectaţi cu 3. pallidum, care se combinã cu cardiolipina.
nticorpi reactivi faţã de cardiolipinã se gãsesc de asemenea, "n serul pacienţilor infectaţi cu 1.
leprae şi la cei cu lupus eritematos sistemic. Cardiolipina liberã "n circulaţie nu este imunogenã,
dar devine imunogenã dupã asocierea cu "nvelişul e'tern de 3. pallidum, ceea ce e'plicã sinte!a
anticorpilor la cei infectaţi, dar lipseşte "n celulele de 1. leprae.

-eactivitatea "ncrucişatã a stat la ba!a e'plicaţiei reacţiilor autoimune care se produc "ntre
antigene ale muşchiului cardiac sau antigene valvulare şi anticorpii anti%proteinã 1 de 0tr.
haemoliticus.

0I03/1)$ I1)I3-

/'istenţa tuturor organismelor vii este condiţionatã de activitatea unor mecanisme de re!istenţã
şi de imunitate, capabile sã prote&e!e individualitatea lor chimicã, prin mecanisme de
recunoaştere şi diferenţiere a substanţelor proprii 5self6 de cele strãine 5nonself6. In mod normal,
aceste mecanisme sunt perfect tolerante faţã de moleculele self, dar se activea!ã şi reacţionea!ã
mai mult sau mai puţin viguros pentru a "ndepãrta, a neutrali!a sau a distruge substanţele nonself.

1ecanismele de re!istenţã şi imunitate sunt pre!ente pe toatã scara evolutivã a organismelor,


"ncepând cu bacteriile şi se comple'ea!ã "n evoluţie.

Celulele bacteriene posedã mecanisme de protecţie a individualitãţii genetice, repre!entate de#


% fenomenele de restricţie mediate de pre!enţa unor sisteme en!imatice specifice 5en!ime de
restricţie6, care recunosc moleculele strãine de *, le clivea!ã la nivelul unor situsuri
specifice, re!ultând fragmente mai mici, sensibile la acţiunea e'o% şi endonuclea!elorK

% fenomenele de reparaţie geneticã dependente de activitatea unor sisteme en!imatice care


recunosc modificãrile * induse de mutaţii sau de lipsa de fidelitate a mecanismelor de
replicare, transcriere şi traducere geneticã, corectându%le fie complet 5sistemele error free6 sau
minimali!ând erorile "n ca!ul sistemelor reparatorii predispuse la erori 5error prone s=stems6.

$a plantele superioare, mi&loacele de apãrare specificã, aparent sunt absente, dar e'istã o gamã
largã de modalitãţi de apãrare nespecificã#

% continuitatea şi integritatea ţesuturilor epidermice, acoperite sau impregnate cu substanţe


impermeabile pentru virusuri şi microorganismeK

% re!istenţa fi!iologicã conferitã de conţinutul "nalt de !aharuri reducãtoare, pre!enţa taninurilor,


a diferiţilor aci!i organici, a pseudoanticorpilor cu activitate hemaglutinantã "n sucurile vegetale.

$a proto!oare, procesele de recunoaştere asigurã selecţia hranei, identificarea partenerilor pentru


con&ugare la parameci, iar la cele para!ite, procesele de recunoaştere media!ã interacţiunea cu
ga!da.

1/CI01/ */ PL--/
$ /B/-3/(-3/

*eşi nu au sistem limfoid, nevertebratele recunosc şi rãspund la substanţele nonself, la fel de


eficient ca şi vertebratele. $a ele funcţionea!ã o diversitate de mecanisme, unele fiind
inductibile. -ãspunsul este de scurtã duratã şi nu are specificitate faţã de agentul infecţios
patogen. -ãspunsul imun al nevertebratelor se aseamãnã calitativ cu cel "nãscut al vertebratelor
mediat de celulele fagocitare şi de moleculele neimunoglobulinice.
$a nevertebrate, apãrarea organismului este asiguratã de bariere fi!ico%chimice comple'e#
secreţia mucoasã care acoperã corpul celenteratelor, anelidelor, moluştelor şi protocordatelor,
omoarã potenţialii patogeni. /'oscheletul dur al celenteratelor, moluştelor, artropodelor,
echinodermelor şi protocordatelor, formea!ã o barierã protectoare eficace faţã de agenţii
infecţioşi. 1a&oritatea nevertebratelor superioare au sistem circulator cu celule albe, denumite

hemocite sau celomocite, "n funcţie de natura cavitãţii corpului. $ipsesc hematiile.

În mediul intern al nevertebratelor se gãsesc fagocite, factori antimicrobieni constitutivi şi


inductibili cu efect neutrali!ant şi litic, factori de coagulare a macromoleculelor strãine. 3oate
nevertebratele, chiar cele care nu au cavitãţi ale corpului 5spongieri, anemone, viermi laţi6, au
fagocite, uneori de mai multe tipuri. Ca şi la vertebrate, fagocitele sunt efectorii rãspunsului
inflamator, sinteti!ea!ã en!ime li!osomale şi posedã mecanisme citocide dependente de
supero'id.

-eacţiile de apãrare 5repararea tisularã, fagocito!a, reacţia de "ncapsulare6sunt mediate de


fagocite şi de celulele hemostatice. Ingestia microorganismelor invadatoare este re!ultatul
acţiunii fagocitelor, iar un numãr mare de microorganisme şi de meta!oare para!ite este
"ncapsulat de celulele hemostatice şi de tip fagocitar. /ndopara!itul care pãtrunde "n organismul
nevertebratelor este fagocitat, sau dacã are dimensiuni prea mari, este "ncapsulat. Incapsularea
este re!ultatul unei fagocito!e fruste. deseori, endopara!itul "ncapsulat, este omorât sub
acţiunea intermediarilor to'ici ai unei cascade en!imatice.

$a nevertebrate lipsesc limfocitele şi moleculele de imunoglobuline, dar acestea sunt compensate


de o varietate de factori umorali de apãrare# aglutinine, li!o!im, bactericidine, en!ime
li!osomale, factori de imobili!are. $a insecte s%au detectat peste 7 tipuri de proteine
antibacteriene inductibile "n câteva ore dupã in&ectarea unui antigen.

evertebratele nu au proteinele cascadei complementare, dar viermii, insectele, crustaceii conţin


sistemul profenolo'ida!ei. Componentele acestui sistem sunt activate de o serie de en!ime. $a
capãtul cascadei de activare se formea!ã en!ima activã fenolo'ida!a, cu rol esenţial "n
"ndepãrtarea substanţelor nonself. Fig.<;. )n mecanism posibil de activare a profenolo'ida!ei la
fenolo'ida!ã, la artropode. ctivarea este stimulatã de le!iunile tisulare, de infecţia cu
microorganisme, de schimbãri ale concentraţiei ionilor de Ca<Q şi ale valorii pM, care pot duce la
coagularea
5dupã -oitt,plasmei
7EED6. şi generarea factorilor care media!ã evenimentele ulterioare ale imunitãţii
Fagocito!a este foarte activã şi este stimulatã de aglutininele şi bactericidinele cu rol de
opsonine. *in punct de vedere funcţional, aglutininele şi bactericidinele sunt similare
anticorpilor. cestea sunt lectine, cu rolul de a lega componenta glucidicã a glicoproteinelor de
pe suprafaţa celulelor nonself, re!ultatul fiind aglutinarea.

$ectinele sunt molecule care au apãrut timpuriu "n evoluţie şi sunt ubicvitare# se gãsesc la
bacterii, plante, nevertebrate şi vertebrate. /le tapetea!ã microorganismele invadatoare şi au rolul
de a le imobili!a, dar au şi rol opsoni!ant, uşurând fagocito!a. In funcţie de specificitatea lor de
legare cu glucidele, lectinele sunt foarte diferite.

În corpul gras al insectelor superioare s%au caracteri!at circa 788 de peptide antimicrobiene, a
cãror sinte!ã rapidã este indusã de infecţie. *in punct de vedere structural sunt de douã tipuri#

% peptide ciclice, care conţin punţi 0%0 5de e'emplu, drosm=cina6, active faţã de bacteriile +ram
po!itive şi faţã de fungiK

% peptide lineare 5cecropine bogate "n +l= şi Pro6, active faţã de bacteriile +ram negative.

Componentele celulare şi humorale cu funcţii protectoare media!ã reacţii de apãrare nespecifice


5"nãscute6, fãrã rãspuns accelerat la stimularea antigenicã secundarã.

4-+I-/ 0I03/1)$)I I1)I3-


$ B/-3/(-3/

$a vertebrate, apãrarea este asiguratã de mecanisme complicate celulare şi humorale, de


re!istenţã şi imunitate. Funcţia esenţialã a sistemelor de apãrare este protecţia faţã de agenţii
patogeni invadatori. Interacţiunea permanentã cu microorganismele are un rol hotãrâtor "n
dobândirea
faptul cã la comple'itãţii structurale
animalele germ%free şi funcţionale
5a'enice6, numãrulalimfocitelor
sistemului imunitar.
( şi titrul*ovada o constituie
anticorpilor serici
naturali sunt de %78 ori mai mici decât la organismele convenţionale. /voluţia a generat tipuri
celulare speciali!ate, tot mai eficiente funcţional, care neutrali!ea!ã, sechestrea!ã, omoarã sau
"ndepãrtea!ã agenţii infecţioşi.
$a vertebrate, reacţiile de apãrare sunt re!ultatul acţiunii unor factori humorali nespecifici
5complement, substanţe bactericide6 şi specifici 5anticorpi6 şi a unor populaţii de celule
speciali!ate, cu acţiune nespecificã 5fagocite6 sau specificã 5limfocite6.

*in punct de vedere structural, "n concepţia modernã, sistemul imunitar al organismelor
superioare este considerat ca un organ difu! sui%generis, alcãtuit dintr%un numãr foarte mare de
molecule şi celule, reunite "ntr%o reţea de interacţiuni comple'e, a cãrei funcţie este asigurarea
integritãţii şi individualitãţii structurale a organismului.

În concepţia restrictivã a lui .H. erne, sistemul imunitar este repre!entat "n e'clusivitate de
limfocite, iar "ntr%o accepţiune mai largã, pe lângã limfocite, "n alcãtuirea sistemului imunitar
intrã o serie de celule accesorii cu rol esenţial "n declanşarea rãspunsului imun# macrofagele şi o
serie de celule "nrudite5celulele $agerhans din tegument, celulele dendritice şi cele interdigitate6.

0e aprecia!ã cã numãrul limfocitelor, la adultul normal, este de 787<, iar al moleculelor de


imunoglobuline, de ordinul a 78<8. Impreunã, aceste componente formea!ã organul difu!, cu
greutatea de circa E78 g 57%<J din greutatea corpului6, a cãrui e'istenţã este adeseori ignoratã,
datoritã caracterului sau difu!, "n tot organismul. Celulele şi moleculele sistemului imunitar sunt
pre!ente "n toate ţesuturile, dar "n unele organe 5splinã, ganglioni limfatici, plãci Pe=er,
amigdale, timus6, componentele celulare au o densitate ma'imã.

0istemul imunitar este unul din cele mai comple'e ale organismului. Comple'itatea lui derivã
din
din structura de reţea pe
efectele multiple complicatã de comunicaţii
care le determinã intercelulare,
un numãr din ubicvitatea
mic de categorii celulare. sa "n organism
0istemul şi
imunitar
este considerat un adevãrat creier mobil.

*in punct de vedere structural şi funcţional, sistemul de apãrare al organismelor superioare


pre!intã numeroase dualitãţi#

% e'istenţa unui compartiment al re!istenţei nespecifice şi neadap%

tative 5"nãscutã6 şi a unui compartiment cu acţiune specificã şi adaptativã 5sistemul imunitar6K

% pre!enţa a douã populaţii "nclinate de limfocite 53 şi (6, care media!ã imunitatea celularã şi
respectiv humoralãK
% activitatea limfocitelor este modulatã fie stimulator, fie inhibitor, sub acţiunea unor celule şi a
unor factori humoraliK

% e'istenţa organelor limfoide centrale 5primare6 şi periferice 5secundare6K

% e'istenţa unui rãspuns imun primar şi a unui rãspuns imun secundarK

% dualitatea structuralã 5douã perechi de catene polipeptidice6 şi funcţionalã 5bivalenţa6 a


moleculei de anticorpK

% comportamentul dublu al moleculei de anticorp# molecula de anti%

corp recunoaşte epitopul specific şi la rândul ei este recunoscutã de molecule cu rol receptor.

umãrul celulelor sistemului imunitar 5cu un ordin de mãrime superior neuronilor6 şi al


moleculelor sale nu reflectã fidel potenţialul de apãrare a organismului, deoarece "n cursul
rãspunsului imun are loc proliferarea şi amplificarea numericã a limfocitelor, precum şi a
potenţialului de biosinte!ã. $a aceasta se adaugã o ratã "naltã de re"noire şi refacere a re!ervelor
sale celulare.

$a om se produc !ilnic un miliard de limfocite ce trec "n circulaţie. Circulând şi recirculând prin
reţeaua vaselor sanguine şi limfatice, celulele şi moleculele sistemului imunitar asigurã
supravegherea organismului, recunoaşterea moleculelor şi a celulelor nonself, pentru a le
elimina.

$imfocitele

0istemul imunitar este repre!entat de ţesuturi derivate din me!oderm, a cãror principalã
componentã celularã este limfocitul. *e aici derivã denumirea de sistem limfoid. In ultimul timp
se foloseşte denumirea de limfon, care semnificã totalitatea organelor limfoide  primare şi
secundare, precum şi celulele componente cu funcţia de a recunoaşte antigenul.
$imfocitele sunt celule care "n cursul elaborãrii rãspunsului imun, recunosc specific antigenul şi
de aceea se mai numesc imunocite. *e aici derivã denumirea de sistem imunocitar, echivalentã
celei de sistem limfoid. 3oate celulele acestui sistem poartã pe suprafaţa lor, molecule cu rol
receptor, capabile sã recunoascã specific determinanţii antigenici strãini.

0istemul imunitar funcţionea!ã pe ba!a interacţiunii dintre semnal 5antigen6 şi receptorul specific
limfocitar preformat.

În concepţia modernã, limfocitul este celula centralã a sistemului imunitar. /a nu este celula cap
de serie  aşa cum o considerau vechii histologi, ci pre!intã o e'traordinarã capacitate de
reactivitate şi diferenţiere.

umãrul limfocitelor.

Copiii au un numãr mai mare de limfocite şi de aceea vârsta trebuie consideratã ca un parametru
fi!iologic de variaţie, "n evaluarea numericã a acestor celule. /le repre!intã <%??J din totalul
leucocitelor, adicã circa <788 celuleSmm? de sânge. Balori mai mici de 788 limfociteSmm?
semnificã starea de limfocitopenie şi cel mai adesea semnificã un deficit numeric al limfocitelor
3.

Pânã "n anii 8, limfocitele erau distinse numai dupã dimensiuni# mari, mi&locii şi mici. Cele
mai multe limfocite circulante au dimensiuni mici# D%78 Um diametru. $a microscopul optic, pe
frotiul colorat 1a= +runald  +iemsa, limfocitele se disting de celelalte dupã dimensiuni, sunt
agranulare şi au cel mai mare raport nucleocitoplasmatic. $imfocitele mari au un raport
nucleocitoplasmatic mai mic şi "n citoplasmã se gãsesc granulaţii a!urofile. 0e numesc limfocite
granulare mari 5$+$6. In vitro, limfocitele sunt neaderente şi nu fagocitea!ã.

stã!i, Imunologia are la ba!ã conceptul unei heterogenitãţi funcţionale nelimitate a limfocitelor,
care derivã din diversitatea specificitãţii receptorilor suprafeţei lor.

Populaţia de limfocite care are receptori identici de antigen şi recunoaşte un singur epitop 5sau
câţiva "nrudiţi6 formea!ã o clonã. 3oate celulele unei clone sunt descendente ale unei singure
celule%mamã. In consecinţã, "n organism sunt tot atâtea clone de limfocite, câte tipuri de
determinanţi antigenici e'istã 5teoretic6 "n naturã. Corespondenţa complementaritãţii spaţiale
dintre receptorii limfocitari de antigene şi epitopii antigenici asigurã posibilitatea elaborãrii unui
rãspuns imun specific, dupã contactul limfocitelor cu oricare dintre epitopi.
Caracteri!area funcţionalã a limfocitelor este re!ultatul cercetãrilor "ntreprinse dupã anul 7E;8.
În raport cu organul limfoid primar "n care se produce diferenţierea şi maturarea, -oitt şi col.
57E;;6 au "mpãrţit limfocitele "n douã categorii distincteK

% limfocite 3, care se diferenţia!ã şi se maturea!ã "n timusK

% limfocite (, care se diferenţia!ã şi se maturea!ã "n bursa lui Fabricius la pãsãri şi "n
echivalenţii ei funcţionali, la mamifere.

În funcţie de capacitatea lor de a interacţiona cu antigenul specific, limfocitele sunt#

% incompetente 5imature6, cele care nu recunosc antigenulK

% competente 5mature6, cele care recunosc antigenul specific.

0tarea de competenţã este condiţionatã de pre!enţa receptorilor prin intermediul cãrora


antigenele sunt recunoscute. Pe suprafaţa unei celule pot fi pânã la 788 888 de molecule
receptoare identice, care aşteaptã "ntâlnirea cu substanţele nonself corespun!ãtoare.

*upã ce limfocitul şi%a dobândit competenţa "n unul din organele limfoide primare, poate sã
rãmânã "n repaus, dacã organismul nu a recepţionat mesa&ul antigenic corespun!ãtor. ceste
limfocite sunt neanga&ate 5neinformate sau naive6. Cele care au venit "n contact cu antigenul
specific sunt limfocite anga&ate 5informate6. /le constituie substratul material al memoriei
imunologice şi ori de câte ori se vor re"ntâlni cu antigenul, vor produce un rãspuns imun rapid şi
amplu.

*upã durata vieţii, limfocitele sunt#

% cu viaţã scurtã 5efectoare ale rãspunsului imun6K


% cu viaţã lungã 5de memorie6. /le recirculã "n organism perioade "ndelungate 5de ordinul
anilor6. $a om, limfocitele de memorie ar supravieţui circa 78 ani, fãrã sã se dividã.

În raport cu funcţia pe care o "ndeplinesc, se disting urmãtoarele categorii de limfocite#

% efectoare, cele care direct sau indirect, prin molecule efectoare, neutrali!ea!ã antigenulK

% reglatoare, cele care rali!ea!ã echilibrul optim al rãspunsului imun.

$imfocitele (

$imfocitele ( repre!intã %7J din totalul limfocitelor circulante şi constituie o divi!iune


funcţionalã ma&orã a populaţiei limfocitare. Impreunã cu descendenţii lor diferenţiaţi
5limfoblastul, plasmocitul6, limfocitele ( sinteti!ea!ã anticorpi, efectorii rãspunsului imun
mediat humoral 5-I1M6.

$imfocitul ( imunocompetent 5matur, neanga&at6 sinteti!ea!ã cantitãţi mici de molecule ale unui
i!otip de imunoglobuline, care rãmân legate de membrana limfocitului, având rol de receptori de
antigen, adevãrate antene de detectare a antigenului specific.

0ub aspectul specificitãţii de legare a antigenului, fiecare organism posedã milioane de clone de
limfocite (, adicã mici populaţii celulare identice, descendente din aceiaşi celulã mamã, care
recunosc şi leagã acelaşi antigen şi produc anticorpi cu aceiaşi configuraţie spaţialã a situsului de
combinare.

*upã activare, toţi descendenţii limfocitului ( sinteti!ea!ã imunoglobuline şi le secretã ca


anticorpi, cu aceiaşi specificitate de legare pe care a avut%o receptorul.

-eceptorul de antigen al limfocitelor (. 1a&oritatea limfocitelor ( umane din sângele periferic


e'primã douã i!otipuri de imunoglobuline pe suprafaţa lor# Ig1 şi Ig* sau numai Ig*. 0itusurile
de legare ale celor douã i!otipuri sunt identice. umai 78J dintre limfocitele ( au pe suprafaţa
lor, ca receptor de antigen, molecule de Ig+, Ig sau Ig/. Cele care au ca receptor molecule de
Ig, sunt locali!ate "n ţesutul limfoid asociat mucoaselor.
1oleculele receptoare de imunoglobulinã sunt inclavate cu capãtul
C%terminal "n membranã. Intre Ig1 legat de membranã 5Ig1m6, cu funcţia de receptor de
antigen şi Ig1 seric 5Ig1s6, sunt douã deosebiri ma&ore#

% Ig1m conţine o secvenţã C%terminalã hidrofobã, prin care se ancorea!ã "n membrana
limfocitelor mature neanga&ate, care nu au venit "n contact cu antigenulK

% Ig1m este monomer, iar Ig1 seric este pentamer.

0ecvenţa C%terminalã a Ig1m cuprinde < de aminoaci!i hidrofobi ce formea!ã domeniul


transmembranar, urmat de o secvenţã cationicã $=s%Bal%$=s. Ca la toate proteinele ancorate "n
membranã, acest domeniu formea!ã un %heli', cu o lungime suficientã pentru a strãbate
membrana. Fiind hidrofobã, secvenţa de aminoaci!i are interacţiuni strânse cu lipidele
membranei. 0ecvenţa cationicã se e'tinde "n citoplasmã, mãrind gradul de stabilitate a moleculei
"n membrana celularã.

*upã stimularea antigenicã, sinte!a se comutã la Ig1 seric. 3recerea de la Ig1m la Ig1s este
re!ultatul unor diferenţe ale modului de prelucrare a - premesager. Copia de -
premesager pentru sinte!a catenei U5M6 are douã situsuri potenţiale de clivare şi ataşare a
resturilor de poli%, ce marchea!ã capãtul -m. *upã stimularea antigenicã, din -
premesager sunt clivate secvenţele codificatoare ale domeniului C%terminal hidrofob şi se
sinteti!ea!ã molecule de Ig1 fãrã secvenţa C%terminalã de aminoaci!i hidrofobi.

Comutarea Ig1m %%% Ig1s nu modificã lanţul $ al moleculei. Cele douã forme ale Ig1 au
domenii identice BM şi B$, adicã au aceiaşi specificitate de legare a antigenului 5au acelaşi
idiotip6.

$imfocitul ( are receptori membranari pentru substanţele mitogene, pentru complement 5C?b6,
pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor, pentru insulinã etc. -eceptorul pentru C?b funcţionea!ã
şi ca receptor pentru virusul /pstein%(arr. $imfocitele ( neactivate au receptori de micã afinitate
pentru I$%<, dar dupã stimularea antigenicã, ele e'primã rapid, receptori pentru I$%< de "naltã
afinitate. $imfocitele ( rãspund la efectul stimulator al I$%<, prin proliferare rapidã şi secreţia
Ig1. Pe suprafaţa limfocitelor ( se gãsesc la densitate "naltã, moleculele C1M II.

$imfocitele 3
$imfocitele 3 repre!intã pânã la @8J din totalul limfocitelor circulante. Balorile normale "n
sânge, pentru limfocitele 3 sunt cuprinse "ntre 7;<8%9?<8Smm?, "ntre una şi 7@ luni de viaţã şi
"ntre E8%?8E8Smm?, dupã 7@ luni.

Proporţia limfocitelor 3 se poate determina prin metoda ro!etelor cu hematii de berbec sau prin
metoda imunofluorescenţei cu anticorpi monoclonali faţã de receptorul de antigen.

$imfocitele 3 mature e'primã mar>erulX C*9XX sau C*@. ceste molecule aparţin
suprafamiliei imunoglobulinelor. Celulele C*9 au de obicei funcţie helper, iar cele ce e'primã
mar>erul C*@ sunt citoto'ice.

$imfocitele 3 "ndeplinesc funcţii comple'e, atât efectoare ale rãspunsului imun mediat celular
cât şi reglatoare, prin intermediul unor factori humorali pe care%i secretã, denumiţi limfochine.
$imfocitele 3 reali!ea!ã urmãtoarele funcţii#

 li!ea!ã celulele care e'primã molecule nonself pe suprafaţa lorK

 reglea!ã rãspunsul imunK

 media!ã reacţiile de hipersensibilitate "ntâr!iatã.

ceste funcţii sunt re!ultatul heterogenitãţii funcţionale şi se datorea!ã activãrii unor


subpopulaţii distincte de limfocite 3#

% limfocite 3c 53cl, citoto'ice sau citolitice6 e'primã pe suprafaţa lor mar>erul 3@ 5C*@6K

% limfocite 3h 5helper6 au pe suprafaţã mar>erul C*9. cestea sunt cele mai numeroase,
repre!entând ;8%;J din numãrul total de limfocite 3 ale organismului umanK

% limfocite 3s 5supresoare6, purtãtoare ale mar>erului C*9K


% limfocite 3* sau 3*M 5dela=ed h=persensitivit=6 e'primã mar>erul C*@.

Funcţiile limfocitelor 3h se reali!ea!ã prin intermediul limfochinelor secretate. In funcţie de


limfochinele pe care le sinteti!ea!ã, limfocitele 3h se clasificã "n douã subseturi#3h%7 şi 3h%<.

Celulele 3h%7 53h%c6 secretã IF gama, I$%< şi 3F beta 5citochine de tip 7, stimulatoare ale
imunitãţii mediate celular6. Citochinele de tip 7 produc urmãtoarele efecte# stimulea!ã reacţia de
citoto'icitate şi inflamatorie asociatã cu reacţiile de hipersensibilitate "ntâr!iatã. In esenţã,
limfocitele 3h%7 au rol "n edificarea unui rãspuns imun mediar celular 5-I1C6.

Celulele 3h%< 53h%b6 secretã citochine de tip <# I$%9, I$%, I$%; şi I$%78 5dar nu secretã Il%<6 şi
stimulea!ã activitatea limfocitelor ( de memorie. Citochinele tip < 5I$%9, I$%6 stimulea!ã
rãspunsul imun humoral faţã de para!iţii e'tracelulari 5stimulea!ã diferenţierea limfocitelor (
spre plasmocit6 şi instalarea stãrilor alergice prin capacitatea lor de a induce sinte!a Ig/ şi de a
stimula mastocitele. In esenţã, limfocitele 3h%< sunt implicate "n edificarea rãspunsului imun
mediat humoral 5-I1M6. Prin toate aceste efecte, limfocitele 3h sunt amplificatoare ale
rãspunsului imun

$imfocitele C*@ 53 citototo'ice6 repre!intã <%?J dintre limfocitele 3 circulante. Funcţia lor
constã "n efectul litic prin contact celular direct asupra celulelor infectate cu virusuri, maligni!ate
sau alogenice.

$imfocitele 3* sunt mediatoare ale reacţiilor de hipersensibilitate "ntâr!iatã 5dela=ed6 de tip


tuberculinic. /le secretã limfochine cu efecte locale asupra macrofagelor şi limfocitelor din
focarul inflamator.

$imfocitele 3s sunt inhibitoare ale amplitudinii rãspunsului imun, dupã epui!area antigenului.
/le au rolul de a diminua intensitatea -I1C şi -I1M, menţinând "n limite fi!iologice
intensitatea reacţiilor imunitare. 0e pare cã "şi e'ercitã rolul supresor asupra rãspunsului imun,
prin inhibarea activitãţii limfocitelor 3h, dar au şi efect supresor direct asupra limfocitelor 3 şi (
efectoare. $imfocitele 3s au rol important "n inducerea stãrii de toleranţã faţã de antigenele
e'ogene, ca şi faţã de moleculele self. *eficienţele funcţionale ale limfocitelor 3s creea!ã

predispo!iţii pentru maladiile autoimune.

*istincţia funcţionalã "ntre limfocitele 3C*9 şi 3C*@ nu este totdeauna netã. )nele clone de
limfocite 3C*9 au proprietãţi citoto'ice, iar unele clone 3C*@, dupã contactul cu antigenul,
proliferea!ã şi secretã limfochine, ca şi limfocitele 3C*9.
-eceptorul de antigen al limfocitelor 3 5-C36

*eşi moleculele de anticorpi au fost printre primele a cãror structurã chimicã s%a identificat,
caracteri!area biochimicã a receptorului de antigen al celulelor 3 s%a fãcut foarte greu, deoarece
nu a e'istat un echivalent celular 3 al tumorilor de mielom. 1olecula cu rol de receptor de
antigen a limfocitelor 3 s%a identificat recent, dupã ce a fost posibilã cultivarea liniilor de
hibridom de celule 3.

1oleculele receptoare de antigen ale limfocitelor 3 au o largã


variaţie biochimicã, corespun!ãtoare specificitãţii de legare a spectrului foarte larg de antigene.

Ca şi "n ca!ul anticorpilor, pentru receptorul de antigen al celulelor 3, se foloseşte termenul de 

idiotip 53i6, pentru a desemna o moleculã a -C3 cu un set unic de epitopi asociaţi, derivaţi din
configuraţia sa spaţialã unicã, complementarã pentru legarea specificã a unui epitop antigenic.

Pentru i!olarea şi identificarea receptorului 3i s%au utili!at anticorpi monoclonali 51C6 anti% 3i,
care precipitã specific moleculele 3i dintr%un amestec comple' de proteine membranare.
/'aminarea peptidelor "n imunoprecipitatele diferitelor clone de celule 3, prin metoda
electrofore!ei "n 0*0%poliacrilamidã, a evidenţiat cã -C3 este un heterodimer şi constã dintr%o
glicoproteinã de @8%E8 >*, care "n condiţii reducãtoare se disocia!ã "n douã peptide de 98 şi
respectiv 9? >*. 1olecula "ntreagã constã dintr%o pereche de lanţuri peptidice, similare ca
dimensiuni, legate prin punţi 0%0.

$anţul 

$anţul O
Fig. <D. 0tructura receptorului de antigen al limfocitului 3. 1olecula este un heterodimer format
din lanţurile  şi O, care se e'tind prin membrana celularã şi au scurte porţiuni citoplasmatice.
Comple'ul 3? este alcãtuit din 9 subunitãţi proteice 5Y, Zşi < [6, locali!ate "i dublul strat lipidic
şi "n citoplasmã.

Cele douã peptide sunt distincte şi s%au notat  şi O. $anţul  are <9@ aminoaci!i, cu punctul
i!oelectric la pM : ,8%,. $anţul O are <@< aminoaci!i, iar punctul i!oelectric este la pM ;,%
D,8.

Fiecare catenã are 9 domenii# unul variabil 5B , respectiv B O6, unul constant 5C , respectiv C
O6, unul transmembranar şi unul intracitoplasmatic. stfel alcãtuitã, molecula -C3 face parte
din suprafamilia moleculelor imunoglobulinice. Prin dimensiuni se aseamãnã cu lanţul $ al
imuno%globulinelor# domeniul variabil al fiecãrui lanţ are 778 aminoaci!i, dar pentru cã se
ancorea!ã "n membranã, se aseamãnã cu lanţul M.

*omeniile
catene variabile 5 şi O6 sunt
ale imunoglobulinelor6 e'trem delavariabile
şi participã formarea5ca şi regiunile
situsului variabile alale-C3.
de combinare celor douã

0itusul de combinare al -C3 este alcãtuit din regiunile hipervariabile sau regiunile determinante
de complementaritate -*C 5? ale catenei  şi 9 ale catenei O6 şi este aplati!at, adaptat funcţiei
sale de a lega suprafaţa aplati!atã a moleculelor C1M.

$a om, -C3 heterodimer este asociat cu molecula 3?, o grupare de trei peptide asociate
necovalent. Funcţia probabilã a lui 3? este aceea de transductor al semnalului de activare, de la
3i la citoplasmã, constituind, prin modificãri conformaţionale, un canal de trecere a ionilor de
Ca<Q prin membranã, dupã ce receptorul a legat epitopul specific.

0%au identificat douã tipuri de -C3#Fig.<@.a. 0ubseturi ma&ore de celule 3


Fig. <@.b. 0ubseturi funcţionale de celule 3 C*9Q
0ubseturi de limfocite 3, "n funcţie de tipul de -C3 5-C3%<, -C3%<6. $imfocitele -C3%7 au un
repertoriu restrâns de interacţiune cu antigenul, dar nu manifestã fenomenul restricţiei C1M.
$imfocitele -C3%< e'primã C*9 sau C*@, care determinã recunoaşterea antigenului asociat cu
moleculele C1M II sau C1M I. $imfocitele 3C-%<Q C*9Q sunt divi!ate pe ba!a limfochinelor
pe care le secretã, "n subseturi de celule 3h75stimulatoare ale I1C6 şi 3h< 5stimulatoare ale
I1M6 5dupã -oitt, 7EED6.

% -C3%< este heterodimerul format din polipeptidele  şi O, legate prin punţi 0%0, pre!ent pe
suprafaţa a circa E8J dintre limfocitele 3K

% -C3%7 este asemãnãtor structural cu -C3%<, dar constã din polipeptidele Y şi Z, cu o altã
specificitate antigenicã, identificatã prin intermediul anticorpilor monoclonali. 0e gãseşte pe
suprafaţa a 8,%7J dintre limfocitele 3 circulante umane, dar este mai frecvent pe limfocitele
intraepiteliale ale mucoasei intestinale.

$imfocitele 3 YSZ e'primã mar>erul C*? şi recunosc antigenul printr%un mecanism asemãnãtor
cu acela al limfocitelor 3 SO, adicã recunosc epitopii asociaţi cu moleculele C1M I şi II, dar
frecvent par sã interacţione!e cu molecule C1M neclasice, iar specificitatea interacţiunii lor cu
epitopii antigenici este limitatã. ceste limfocite pot sã recunoascã antigene neconvenţionale, ca
de e'emplu, proteinele de şoc termic şi antigenele nepeptidice 5glucidice6.

În general, limfocitele cu -C3%7 5 YSZ6 sunt negative pentru mar>erul C*9 şi pentru C*@, deşi
unele e'primã nivele scã!ute ale unuia dintre mar>eri.

)nele studii sugerea!ã cã aceste celule contribuie la rãspunsul iniţial al ga!dei, la diferiţi agenţi
infecţioşi# virusuri, bacterii5"n special micobacterii6, para!iţi, dar şi la rãspunsul anti%tumoral. /le
par sã constituie prima linie de apãrare . Ipote!a este "n acord cu locali!area lor anatomicã, la
poarta de intrare "n organism, "n ţesuturile nelimfoide 5tegument, intestin6, dar şi "n situsurile
inflamatorii. $imfocitele 3 YSZ se aglomerea!ã "n focarele inflamatoare cronice5membrana
sinovialã, le!iunile asociate cu lupusul eritematos diseminat6.
$a rumegãtoare, ?8%@8J din totalul limfocitelor 3 circulante au receptor YSZ, valorile ma'ime
"nregistrându%se la organismele nou%nãscute. $a alte specii, numãrul acestor limfocite 3 este mic.
bundenţa lor numericã la rumegãtoare este corelatã, probabil, cu bacteriemia masivã care
"nsoţeşte procesul digestiv.

În esenţã, mar>erii -C3 şi C*? sunt definitorii pentru limfocitele 3.

$imfocitele 3 au un mar>er distinctiv pe suprafaţa lor, faţã de limfocitele (# 3h= 7 5C*E86.


cest mar>er poate fi e'primat şi pe alte tipuri celulare şi lipseşte la o micã proporţie a
limfocitelor 3.

Celulele H

Celulele H 5natural >iller6 repre!intã circa 7J din totalul limfocitelor sanguine. /le derivã din
mãduva osoasã şi au srcine comunã 5acelaşi progenitor6, ca şi celulele 3. In vitro, sunt
neaderente şi nefagocitare, ceea ce le aseamãnã cu limfocitele. *in punct de vedere morfologic,
celulele H sunt mari, granulare 5$+$, large granular l=mphoc=tes6, având citoplasmã mai
bogatã decât celelalte limfocite, cu granulaţii a!urofile.

Celulele H nu au nici unul din receptorii de antigen caracteristici limfocitelor 3 sau ( şi de


aceea au fost denumite celule nule.

Celulele H au pe suprafaţa lor unii mar>eri caracteristici limfocitelor# au receptor pentru Fc Y


de micã afinitate, formea!ã ro!ete /, au receptor de micã afinitate pentru I$%<, produc I$%< şi
IF Y. u şi receptori caracteristici seriei mieloide.

În de!voltarea lor, celulele H nu sunt dependente de timus.

Celulele
esenţial "nH au viaţã scurtã
mecanismele şi repre!intã
de apãrare o linie
"nãscutã importantã, primordialã
a organismului# sunt active "n"nrespingerea
evoluţie, cugrefelor
rol şi
a celulelor modificate sub raport antigenic. Funcţia celulelor H este de a recunoaşte şi de a li!a
anumite celule tumorale şi celule infectate cu virusuri. Celulele H au li!at celulele liniilor (
limfoblastoide transformate de /(B, deficiente "n molecule C1M I, dar nu au mai li!at aceste
ţinte dupã transfecţia cu genele M$%( sau M$%C. 1ecanismul recunoaşterii celulelor
purtãtoare de molecule nonself nu este cunoscut. 0e admite cã celulele H recunosc moleculele
C1M şi se activea!ã când receptorii lor nu "ntâlnesc moleculele C1M pe suprafaţa celulelor ţintã
sau când moleculele C1M au o densitate mai micã decât cea normalã. /fectul interacţiunii este
li!a celulei ţintã.

cţiunea definitorie a celulelor H este citoto'icitatea. /le li!ea!ã fãrã restricţie C1M, celulele
tumorale sau pe cele infectate cu virusuri.

ctivitatea celulelor H este foarte "naltã la şoarecele nud 5fãrã timus6 sau la şoarecii
timectomi!aţi neonatal. *upã activare, celulele H eliberea!ã IF Y.

Cel mai studiat receptor membranar al celulelor H este receptorul de micã afinitate pentru Fc al
Ig+ 5C*7;6.

4 subpopulaţie distinctã a celulelor H o repre!intã celulele H 5>iller6. /le sunt tot $+$, dar
spre deosebire de celulele H, e'primã receptorul de mare afinitate pentru Fc Y. cţiunea lor
principalã este citoto'icitatea mediatã de anticorpi 5*CC6, faţã de celulele modificate
antigenic.

In vitro, limfocitele 3 din sânge, sub acţiunea stimulatoare a unor citochine 5I$%<, IF 6
diferenţia!ã o subpopulaţie, care au fost denumite $H 5l=mpho>ine activated >illers6. In vitro,
prin adãugarea I$%< şi a antigenului tumoral, devin citoto'ice faţã de celulele tumorale omologe.

X 1ar>erii de suprafaţã ai limfocitelor 3 umane s%au identificat cu dificultate, datoritã naturii


outbred a populaţiei. 0%au notat cu literele 3C*, urmate de o cifrã, "n ordinea descoperirii#
3C*7, 3C*< etc. nticorpii monoclonali au constituit instrumentul esenţial de lucru. Cel mai
cunoscut este mar>erul 3C*9, deoarece funcţionea!ã ca receptor pentru MIB. /ste un glicopeptid
cu o regiune e'tracelularã formatã din 9 domenii, un domeniu transmembranar şi unul
citoplasmatic, iar C*@ este dimeric şi pre!intã un domediu asemãnãtor cu domeniul variabil al
moleculei de imunoglobulinã.
XX C* 5cluster designation6 se referã la grupele 5cluster6 de anticorpi monoclonali utili!aţi pentru
identificarea subpopulaţiilor de limfocite. Fiecare grupã de 1C are specificitate faţã de un
anumit mar>er celular.

(/$/ +//3IC/ $/ *IB/-0I3L2II -/C/P34-I$4- */ 3I+/

Funcţia imunitarã se ba!ea!ã pe interacţiunea specificã dintre receptorii limfocitari şi epitopii


nonself. *iversitatea specificitãţii de legare a receptorilor limfocitari este paradigma pe care se
clãdeşte "ntregul edificiu al ştiinţei imunologice. *iversitatea receptorilor caracteri!ea!ã ambele
populaţii de limfocite.

$imfocitele ( ale vertebratelor sinteti!ea!ã anticorpi cu o mare diversitate a specificitãţii


situsului de combinare 578@% 78E tipuri diferite, care leagã un numãr echivalent de epitopi
antigenici diferiţi6. Inţelegerea determinismului genetic al acestei uriaşe diversitãţi a "ntâr!iat
mult faţã de alte aspecte ale funcţionalitãţii sistemului imunitar.

Prima teorie modernã cu privire la specificitatea anticorpilor a fost teoria lanţurilor laterale a
lui /hrlich 57E886. $anţurile laterale sunt receptori preformaţi, inseraţi "n membrana limfocitelor

$egarea
moleculeantigenului
identice cupe receptorul
receptorul demembranar
antigen, careal trec
limfocitului
"n ser ca va stimula ceastã
anticorpi. celula sãteorie
sinteti!e!e
a anticipat
teoria selecţiei clonale, precum şi ideea cã sistemul imunitar poate genera receptori cu mult
"nainte de a veni "n contact cu antigenul. -eceptorii limfocitari sunt preformaţi, au o structurã
asemãnãtoare cu aceea a anticorpilor serici şi rãmân "n aşteptarea "ntâlnirii cu antigenul specific.
/hrlich considerã, "nsã, "n mod eronat, cã o celulã posedã receptori pentru mai multe antigene.
3eoria a fost abandonatã când $andsteiner a arãtat cã sinte!a anticorpilor este indusã şi de
antigenele artificiale 5con&ugate haptenã%proteinã6, ne"ntâlnite niciodatã "n naturã şi astfel
specificitatea anticorpilor a fost e'plicatã prin teoriile instructive 5(reinl şi Maurovit!, 7E?86.
ceste teorii atribuiau un rol important grupãrilor determinante de specificitate. /pitopii ar
pãtrunde "n celula care sinteti!ea!ã anticorpi şi ar acţiona ca matriţã, imprimând polipeptidelor "n

curs de sinte!ã, o configuraţie spaţialã complementarã.

3eoriile instructive au fost infirmate dupã evidenţierea diversitãţii enorme a moleculelor de


anticorpi, care se sinteti!ea!ã dupã stimularea cu un antigen, precum şi de faptul cã o celulã ( şi
descendenţii ei produc anticorpi cu o specificitate unicã faţã de un epitop.
În 7EE, 1c Farlane (urnet a formulat teoria selecţiei clonale, care postulea!ã cã sistemul
imunitar este repre!entat de un numãr uriaş de clone de limfocite, corespun!ãtor unui numãr
echivalent de epitopi. Clona este o populaţie de celule identice din punct de vedere genetic,
descendente ale unei singure celule de srcine. *iversitatea clonelor este reflectatã "n
specificitatea fiecãreia de a recunoaşte un anumit epitop şi este generatã "n timpul diferenţierii

celulelor
molecule limfoide dinimunoglobulinã,
identice de celulele de srcine. 3oate
care celulele unei
funcţionea!ã clone poartã
ca receptori pe suprafaţa
specifici lor, *upã
de antigen.
interacţiunea cu antigenul, molecula receptor va fi sinteti!atã şi secretatã, cu o ratã foarte "naltã,
ca anticorp. /pitopii antigenici selecţionea!ã din aceastã colecţie imensã, clonele de limfocite
care au receptori complementari din punctul de vedere al configuraţiei spaţiale şi determinã
proliferarea şi diferenţierea lor "n celule producãtoare de anticorpi. 3oate celulele clonei au
aceiaşi specificitate pentru antigen. Fig. <E. Ilustrarea schematicã a teoriei selecţiei clonale.
Fiecare clonã de limfocite are pe suprafaţa sa, un receptor de antigen, specific pentru un epitop
antigenic complementar. $a pãtrunderea "n organism, antigenul selectea!ã acele clone care pot sã
lege specific epitopii complementari. Celulele selectate sunt stimulate sã se dividã şi sã se
diferenţie!e "n celule efectoare mature şi celule de memorie.

0istemul imunitar funcţionea!ã pe principiul gata fãcut , adicã receptorul de antigen pree'istã
pe suprafaţa limfocitelor, astfel "ncât problema diversitãţii anticorpilor trebuie e'plicatã pe ba!e
genetice.

3eoria selecţiei clonale este argumentatã de câteva dove!i e'perimentale#

% limfocitele imunocompetente au specificitãţi distincte pentru diverse antigene# de e'emplu,


numai 7%<J dintre limfocite leagã albumina sericã bovinã. umãrul celulelor care leagã un
anumit antigen creşte mult dupã imuni!area cu antigenul respectivK

% limfocitele unei clone au receptori şi produc anticorpi cu o singurã specificitate, faţã de un


singur epitop. Faptul cã iniţial se sinteti!ea!ã Ig1 şi ulterior Ig+, nu este un contraargument,
deoarece anticorpii celor douã clase au regiuni variabile identice şi au aceiaşi specificitate de
legare cu epitopulK

% clona de celule cu specificitate de legare a unui epitop se poate elimina selectiv prin pasa&ul
celulelor pe o coloanã de afinitate, cu bile de sticlã tapetate cu antigenul specific. Celulele care
au receptori pentru antigen aderã de coloanã, iar celelalte trec, ceea ce denotã cã limfocitele sunt
anga&ate sã rãspundã la un antigen, "nainte de a se "ntâlni cu el, prin receptorii lor specifici
preformaţiK

% incubarea limfocitelor cu un antigen puternic radiomarcat, produce moartea numai a celulelor


care "l leagã specific.

1ecanismele genetice ale diversitãţii imunoglobulinelor

0usţinutã de dove!i e'perimentale, teoria selecţiei clonale este acceptatã. 0e pune problema
modalitãţii de codificare geneticã a sinte!ei unei mari diversitãţi moleculare de anticorpi.
Potenţialului imens al unui organism de a sinteti!a milioane de tipuri de molecule diferite de
anticorpi, ar trebui sã%i corespundã un numãr egal de gene codificatoare. +enerarea potenţialului
uriaş de diversitate geneticã s%a e'plicat "n diferite moduri#

% teoria liniei germinale considerã cã genele care codificã sinte!a domeniilor B$ şi BM se gãsesc
"n celula germinalã. In genomul fiecãrui individ s%ar gãsi un numãr imens de cistroni care s%ar
transmite ereditar. Pentru cele 78@  78E specificitãţi de legare ale moleculelor de anticorpi, ar
e'ista tot atâtea gene codificatoare. 3eoria nu e'plicã modalitãţile de pãstrare "n cursul evoluţiei,
a acestui numãr uriaş de gene şi nici posibilitatea sinte!ei anticorpilor specifici faţã de
antigenele sinteticeK

% teoria recombinãrilor somatice presupune e'istenţa unui numãr limitat de cistroni codificatori
ai domeniilor variabile ale moleculei de anticorp, "n linia germinalã. *iversificarea specificitãţii
de combinare a anticorpilor s%ar reali!a prin recombinãri somatice "ntre un numãr limitat de
cistroni, asociate cu divi!iunile celulare "n cursul diferenţierii limfocitelorK

% teoria mutaţiilor somatice considerã cã repertoriul genelor pentru sinte!a imunoglobulinelor


este construit de novo "n cursul de!voltãrii sistemului imunitar, pornind de la un numãr mic de
gene ale liniei germinale, prin mutaţii la nivelul celulelor somatice. 0elecţia po!itivã 5pãstrarea
viabilitãţii clonelor limfoide cu receptori pentru antigenele e'ogene6 s%ar face sub influenţa
antigenelor care selecţionea!ã şi stimulea!ã proliferarea celulelor mutante, care sinteti!ea!ã
anticorpi cu situs de combinare complementar. 3eoria presupune persistenţa "n organism, pentru
perioade lungi de timp, a unui numãr mare de antigene, ceea ce este improbabilK
% teoriile mi'te presupun e'istenţa unui numãr limitat de cistroni codificatori ai domeniului
variabil 5B6, "n celulele liniei germinale. *iversificarea imensã a potenţialului de codificare şi
sinte!ã s%ar face prin recombinãri somatice "ntre aceşti cistroni, "n timpul divi!iunilor celulare,
declanşate de recunoaşterea şi stimularea antigenicã.

Ipote!a lui *re=er şi (ennett 57E;6 e'plicã diversitatea anticorpilor prin "nsãşi particularitãţile
lor de structurã. /'istenţa unei singure gene codificatoare pentru regiunile B şi C ale moleculei
de imunoglobulinã este improbabilã, deoarece nu este posibil ca o genã sã sufere atâtea variaţii
corespun!ãtoare capãtului M< al catenei polipeptidice şi sã rãmânã constantã pentru secvenţa
codificatoare a capãtului C44M. u se cunoaşte nici o situaţie "n care segmentul *
corespun!ãtor regiunii constante a unei proteine sã fi rãmas nemodificat, iar cel codificator al
regiunii variabile sã fie e'pus fenomenelor mutaţionale cu o frecvenţã atât de mare.

0ingura modalitate de a e'plica variabilitatea regiunii %terminale şi constanţa regiunii C%


terminale este acceptarea ideii cã molecula de imunoglobulinã este codificatã de mai multe gene

distincte cel puţin douã % una pentru regiunea variabilã şi una pentru regiunea constantã.

În acord cu aceastã ipote!ã, "n celulele limfoide embrionare ar e'ista câteva sute de gene
codificatoare ale regiunii variabile şi o genã pentru regiunea constantã, care s%ar asocia la
"ntâmplare "n cursul diferenţierii limfocitelor (. 4 moleculã funcţionalã de imunoglobulinã s%ar
sinteti!a ori de câte ori recombinarea geneticã aduce "n limfocitul precursor al plasmocitului, o
genã B "n apropierea genei C corespun!ãtoare. stfel s%ar forma cuplurile de gene funcţionale
B$%C$ şi BM%CM, codificatoare ale celor douã catene.

Ipote!a venea "n contradicţie cu câteva dogme ale biologiei celulare şi moleculare#

% dogma conform cãreia, o genã codificã un polipeptidK

% dogma constanţei genomului pe toatã perioada de de!voltare a unui organismK

% dogma imposibilitãţii rearan&ãrii genelor "ntr%o celulã somaticãK

% dogma continuitãţii informaţiei genetice. *in aceste motive, ipote!a nu a fost acceptatã.
3eoria genelor multiple codificatoare ale unei molecule de imunoglobulinã a fost confirmatã
ulterior prin tehnica cineticii de hibridare 5$eder şi 0an, 7ED76. utorii au arãtat cã atât "n
celulele limfoide embrionare cât şi "n celulele tumorii de mielom, regiunea constantã a catenelor
M şi $ ale moleculei de imunoglobulinã este codificatã de o singurã genã, iar regiunea variabilã
este codificatã de mai multe gene.

Prin tehnica hibridãrii, s%a comparat distribuţia genelor codificatoare "n * din douã surse#

% dintr%o tumorã de mielom de şoarece, ce secretã un lanţ >K

% din celulele limfoide embrionare 5imature6 de şoarece, ce nu sinteti!ea!ã imunoglobuline.

* din ambele surse a fost clivat cu en!ime de restricţie, "n fragmente separate ulterior prin
electrofore!ã.

Fragmentele codificatoare ale lanţului > au fost identificate prin hibridare cu *c, obţinut prin
transcrierea inversã a -m al lanţului >. 0%au folosit douã tipuri de -m ale lanţului >#

% un fragment pentru lanţul $> "ntreg 5cu domeniile B> şi C>6K

% un fragment corespun!ãtor &umãtãţii ? a -m, codificator al domeniului C>K

Pentru ambele categorii de molecule de -m s%au obţinut fragmentele de *c


corespun!ãtoare.

În proba cu * obţinut din limfocitele embrionare, *c al fragmentului C> a hibridat cu un
fragment de * ce conţine gena C>, iar *c pentru "ntregul lanţ > a hibridat atât cu
fragmentul genei C>, cât şi cu un alt fragment de * re!ultat prin clivarea cu en!imele de
restricţie, care probabil conţine gena B>.

În conclu!ie, "n celulele limfoide embrionare, cele douã gene codificatoare ale catenei > se
gãsesc situate la distanţã, "n fragmente de restricţie diferite.
În proba cu * obţinut din celulele limfoide de mielom, ambele probe de *c,
corespun!ãtoare domeniului C> şi lanţului "ntreg B> au hibridat "ntr%un singur fragment.

În conclu!ie, "n limfocitele mature, cele douã fragmente codificatoare ale lanţului > se gãsesc "n
vecinãtate imediatã, "n acelaşi fragment de restricţie.

În esenţã, genele funcţionale pentru sinte!a imunoglobulinelor "n celulele mature sunt re!ultatul
rearan&ãrii prin procese de transpo!iţie, a unor segmente genice mici, moştenite "n * al liniei
germinale. -earan&ãrile au loc "n limfocite, pe mãsurã ce ele se diferenţia!ã din celule imature
precursoare, "n limfocite ( producãtoare de anticorpi.

0ingurul mecanism care aduce cele douã gene "ntr%un ansamblu funcţional este reunirea prin
transpo!iţie şi recombinarea geneticã a celor douã secvenţe de * pentru a forma o genã activã
$ şi o genã activã M.

Polipeptidele $ şi M sunt codificate de trei grupuri de gene nelincate#

% grupul genelor M, pentru sinte!a catenelor Y, U, , Z , [ 5situate pe cromosomul 79 la om şi 7<


la şoarece6K

% grupul genelor >, codificatoare ale lanţului $> 5situate pe cromosomul < şi respectiv ;6K

% grupul genelor \] pentru sinte!a catenei $ \ 5situate pe cromosomul << şi respectiv ;6.

Fiecare din aceste familii cuprinde un numãr controversat de gene codificatoare ale regiunii
variabile, situate separat, la distanţã, de gena codificatoare a regiunii constante a moleculei de
imunoglobulinã.

+enele pentru catena $ a imunoglobulinei de şoarece s%au studiat prin clonarea fragmentelor de
* "ntr%un fag ce se replicã "n celulele de /. coli. 0%a obţinut astfel o cantitate suficient de
mare de * al genelor codificatoare pentru catenele $> şi $ \, atât din limfocitele embrionare,
cât şi din celulele limfoide mature de mielom, producãtoare de imunoglobuline.
+ena codificatoare a lanţului \ este formatã din 9 segmente separate, ordinea lor "n direcţia   %%%
? find $T\, B \,  \ şi CT\.

0egmentul genic $ \T codificã 7%<8 de aminoaci!i ai secvenţei leader de la e'tremitatea %


terminalã a catenei polipeptidice. ceastã secvenţã este clivatã pe mãsurã ce lanţul strãbate
membrana reticulului endoplasmic şi lipseşte din molecula de imunoglobulinã maturã

0egmentul genic B \ codificã cea mai mare parte a regiunii variabile a lanţului \, specificând
legarea aminoaci!ilor de la po!iţia 7 la ED.

0egmentul genic  \ 5, &oining : legare6 codificã restul regiunii variabile, adicã aminoaci!ii "ntre
po!iţiile E@%778.

0egmentul genic C \ codificã secvenţa constantã a catenei $, "ntre po!iţiile 777%<79.

Familia de gene codificatoare ale catenei $> este organi!atã asemãnãtor cu a genelor $ \#
secvenţe leader $>, aşe!ate "n tandem cu cele circa <8 de segmente genice B>,  segmente
genice > strâns legate "ntre ele 5din care unul este defectiv6 şi la o distanţã de 7888 pb se gãseşte
un singur segment genic C>.

+enele pentru catena M a imunoglobulinelor au o organi!are asemãnãtoare celei a genelor


catenei $. 0egmentele genice codificatoare ale catenei M sunt mai numeroase şi au o organi!are
mai comple'ã, deoarece conţin "n plus secvenţe codificatoare * 5diversit=6, intercalate "ntre
secvenţele BM şi M. Cele circa 7< secvenţe genice * codificã fiecare %7 aminoaci!i şi
amplificã diversitatea biochimicã a anticorpilor. /le conferã cea mai mare variaţie biochimicã a
catenei M.

0ecvenţele genice BM par a fi "n numãr de câteva sute. Fiecare segment BM este asociat cu
segmentul $M, codificator al secvenţei leader. $a şoarece sunt <88%?88 de segmente genice BM,

78%<8circa
care segmente *, sunt
&umãtate 9 gene M şi 78 gene
funcţionale6, CM,
circa ?8iar
de la om*sunt
gene şi Ecirca
gene788 segmente
, din genice
care ; sunt BM5din
funcţionale.
+enele BM sunt diseminate "n 9 aglomerãri.
+enele CM, codificatoare ale regiunii constante ale claselor şi subclaselor de catene M, se gãsesc
"n ordinea# U, Z, ]TY?, Y7, [, ^5nefuncţionalã6,  _7, Y<, Y9, [, 9

Fiecare segment genic CM conţine mai mulţi e'oni. Fiecare e'on codificã un domeniu structural
al moleculei de imunoglobulinã.

samblarea genei active pentru catena $. Pentru a re!ulta o genã funcţionalã $>, unul din cele
circa <8 segmente genice B> se uneşte cu unul din cele 9 segmente genice funcţionale >,
printr%un proces de recombinare probabilisticã. Impreunã cu gena C>, se formea!ã ansamblul
BC, codificator al catenei $>, transcris ulterior "n - premesager. Prin procesul de clivare şi
"nãdire, intronii sunt eliminaţi şi re!ultã -m pentru catena $>. 0e sinteti!ea!ã lanţul
polipeptidic, iar secvenţa leader este clivatã "n cursul transferului prin membrana reticulului
endoplasmic. -earan&area funcţionalã a genei pentru catena $, stopea!ã rearan&area genelor ce
codificã acelaşi i!otip 5fenomenul e'cluderii alelice6. Fig. ?8. -ecombinarea genelor umane
codificatoare ale catenei $> a imunoglobulinelor. +ena funcţionalã "n limfocitul ( matur, re!ultã

prin recombinarea uneia


C>. -ecombinarea poatedin numeroasele
avea gene B,
loc "ntre oricare dincugene
una lilustrea!ã
din cele 9 gene  funcţionale
aran&area şi gena
genicã "ntre B< 
9  C>.

samblarea genei active pentru catena M este similarã asamblãrii genei active pentru catena $,
dar mai comple'ã, deoarece implicã recombinarea a trei regiuni genice distincte ale domeniului
variabil# BM, * şi M. Iniţial s%ar reali!a legarea segmentelor genice * şi M, urmatã de
transpo!iţia uneia din genele BM "n vecinãtatea comple'ului *%M, pe unul din cromosomii
celulei pre%(. -earan&ãrile sunt posibile datoritã secvenţelor de recunoaştere ale genelor B, *, .

*e cele mai multe ori, rearan&ãrile genice au loc intracromosomal şi foarte rar intercromosomal.
*acã rearan&area este nefuncţionalã, are loc rearan&area genelor "n celãlalt cromosom pereche. In
general, rearan&area are loc la situsul >, iar dacã rearan&area "n cei doi cromosomi este
neproductivã, este iniţiatã rearan&area la situsul \.

$a comple'ul BM%*%M este translocatã una din genele CM, care codificã clasa şi subclasa
catenei M. Fig. ?7. 1odelul organi!ãrii genei umane codificatoare a catenei M. +enele regiunii
BM sunt multiple 58%?886, fiecare cu secvenţa leader. -eunirea segmentului genic * cu gena M
precede legarea genei B de perechea *M. Intronul genei leader 5$6 este "ndepãrtat prin clivarea
şi reunirea e'onilor -. -eunirea alternativã poate genera imunoglobulina de membranã 5m6
sau secretatã 5s6. Cifrele indicã numãrul apro'imativ de gene de segmente genice. /u : regiune
activatoareK 0u : regiunea de comutare 5sitch6 5dupã Potter, 7EE@6.
Imensa diversitate a specificitãţii de legare a anticorpilor este generatã prin câteva mecanisme#

76 *iversitatea combinaţiilor posibile prin asamblarea "ntâmplãtoare a segmentelor genice. *e


e'emplu, cele circa <8 segmente genice B> şi cele 9 segmente funcţionale > produc circa 7888
5<8 ' 96 combinaţii B>%>. Pentru gena M e'istã posibilitatea unui numãr superior de combinaţii
BM  *  M# circa <8 segmente BM, 7< segmente * şi 9 segmente M 5<8 ' 7< ' 9 : 7<8886.

<6 Fle'ibilitatea &oncţionalã a segmentelor genice. În momentul asamblãrii comple'elor BM  *


 M sau B$  $ se produc deleţii, adiţii, substituţii de ba!e, care modificã circa ? aminoaci!i la
fiecare &oncţiune. umãrul variantelor biochimice ale moleculelor de imunoglobulinã creşte de ?
ori pentru lanţul $ 57888 ' ?6 şi de E ori pentru catena M 57< 888 ' E : 7888886.

diţiile şi deleţiile care "nsoţesc legarea segmentelor genice B$%$ trebuie sã se facã astfel "ncât
sã se pãstre!e unicul cadru de citire al tripletelor pentru fiecare segment genic B şi . *acã
legarea segmentelor genice introduce sau pierde 7 sau < nucleotide 5sau alt numãr nedivi!ibil cu
?6, secvenţa "n aval nu va fi cititã. ceasta este o rearan&are genicã neproductivã.

0egmentele genice * pot fi citite "n toate cele ? cadre de citire, "n diferite recombinãri B%*%,
ceea ce contribuie semnificativ la diversitatea anticorpilor.

?6 *iversitatea combinatorialã prin "mperecherea "ntâmplãtoare a catenelor M şi $. *acã oricare


lanţ $ poate fi "mperecheat cu oricare lanţ M, vor re!ulta peste 78@ variante de imunoglobuline
5788888 M ' ?888 $6.

96 diţii de nucleotide "n regiunea . Cea mai variabilã regiune a moleculei de anticorp este cea
de a III%a secvenţã determinantã de complementaritate a catenei M 5aminoaci!ii @;%E76, locul de
unire a segmentelor genice BM%* şi *%M. ici se gãsesc scurte secvenţe de aminoaci!i, foarte
variabile, denumite regiuni . /le sunt codificate de secvenţe de nucleotide adãugate de en!ima
terminal%deo'inucleotidil%transfera!ã 53d36, activã "n celulele limfoide imature, capabilã sã
adauge nucleotide la capãtul ? al catenei de * "n curs de sinte!ã, fãrã sã necesite matriţã.
ctivitatea 3d3 este minimã la fãt şi la noul%nãscut, dar este stimulatã postnatal. /n!ima
acţionea!ã preponderent pe genele catenei M, dar regiunile  s%au identificat şi la &oncţiunile B%
ale catenei $.
6 1utaţiile somatice. )n numãr de ordinul milioanelor de variante ale regiunii B pot sã aparã
prin substituţii unice de nucleotide "n segmentul genic B. cesta este fenomenul hipermutaţiei
somatice a domeniilor variabile, care este activat mai ales "n condiţiile imuni!ãrii intense, ceea
ce e'plicã creşterea afinitãţii anticorpilor pentru epitopul stimulator.

Mipermutaţia somaticã este mecanismul esenţial pentru generarea diversitãţii anticorpilor. $a om,
hipermutaţia somaticã se produce "n pre!enţa antigenului şi are loc "n centrii germinativi din
ţesutul limfoid periferic.

-earan&ãrile genice se produc, iniţial, la nivelul genei pentru sinte!a catenei M. Catena M apare
prima "n citoplasma limfocitelor. )lterior are loc rearan&area genelor ce codificã sinte!a catenei
$.

-earan&area genelor se desfãşoarã continuu "n limfocitele ( din mãduva osoasã hematogenã.
$imfocitele care nu generea!ã o rearan&are genicã productivã sunt eliminate, nefiind utile
sistemului imunitar. Probabil cã pentru o rearan&are productivã sunt necesare, statistic, multe
altele neproductive, ceea ce presupune cã pentru fiecare limfocit funcţional se pierde un numãr
mare de celule. 3eleonomic "nsã, risipa este &ustificatã de importanţa esenţialã a funcţiei
imunitare pentru organism.

1ecanismele de recombinare genicã permit ca "n conte'tul e'istenţei a mai puţin de 7888 de
gene "n linia germinalã, organismul sã producã o mare diversitate de anticorpi 5câteva miliarde6,
ceea ce constituie repertoriul imunoglobulinelor.

*escoperirea mecanismelor genetice de transpo!iţie, generatoare a uriaşei diversitãţi a


specificitãţii de combinare a anticorpilor, a deschis o nouã cale a "nţelegerii asupra modului "n
care informaţia geneticã poate sã fie diversificatã.

1ecanismele de transpo!iţie sunt active "n limfocitele (, dar şi "n celulele liniei 3, "n care
codificã o diversitate asemãnãtoare a receptorului de antigen al acestor celule, dar nu au fost
identificate pentru alte gene.

1ecanismele genetice ale generãrii diversitãţii -C3i


1ecanismele genetice generatoare ale diversitãţii specificitãţii de legare a -C3i sunt
asemãnãtoare cu cele care generea!ã diversitatea imunoglobulinelor. Calculele teoretice
sugerea!ã cã e'istã posibilitatea a cel puţin 7879 combinaţii 3C- <.

+enele codificatoare pentru 3i s%au studiat dupã clonarea *c, obţinut prin metoda hibridãrii
substractiveXXX . 0%a studiat distribuţia genelor atât "n celulele 3 embrionare, cât şi "n limfocitele
3 mature. 0e cunosc mai bine genele care codificã lanţul O. /le sunt plasate "n 9 regiuni distincte,
care corespund segmentelor B, *, , C. u se cunoaşte numãrul genelor "n fiecare regiune.

Prima treaptã este sinte!a *c din -m al limfocitelor 3. *c este hibridat cu -m "n
mare e'ces, din limfocitele (. 0ecvenţele de *c care nu hibridea!ã cu -m, probabil vor
repre!enta secvenţele de -m specifice numai limfocitelor 3.

-egiunea C are douã segmente genice distincte# C O 7 şi C O <. -egiunea  are douã grupuri de
minigene#  O 7 şi  O <, fiecare cu câte D segmente genice 5unul este nefuncţional6. -egiunea *
are un numãr nedefinit de gene 5*7 % *=6, iar regiunea B are circa ?8 de gene.

Formarea unei gene funcţionale implicã rearan&area celor 9 segmente genice, dar rearan&ãrile
sunt mai versatile decât ale genelor codificare pentru moleculele de imunoglobuline şi re!ultã
mai multe variante# Bb % b K *b  *bK *b  bK Bb  *b  b. 3ipul dominant de recombinare
pare a fi B % * %  % C.

*iversitatea -C3 se reali!ea!ã prin mai multe mecanisme#

% numãrul mare de gene B, *, K

% asocierile combinatoriale diverse ale segmentelor B  *% . /le sunt mai diversificate decât ale
genelor pentru imunoglobuline, fiind posibile rearan&ãri *  * şi B  K

% diversitatea &oncţionalã prin deleţie sau adiţie de ba!e, la legarea segmentelor B, *, .

-earan&ãrile genice pentru -C3i se produc "n timocitele imature, "n !ona corticalã a timusului,
"nainte de a a&unge "n !ona medularã. Fig. ?<. +enele codificatoare ale receptorului limfocitar de
antigen. Catenele , O şi Y, Z sunt codificate de gene B 5ale regiunii variabile6, gene *,  şi o
regiune genicã constantã 5C6.

-earan&area genelor B O pe unul din cromosomi, supresea!ã rearan&area genelor pe cromosomul


pereche 5e'cludere alelicã6, astfel cã fiecare celulã e'primã un singur tip de catenã -C3 O.
-earan&area genelor alele  nu este supusã fenomenului e'cluderii alelice şi de aceea fiecare
celulã are douã tipuri de receptori de antigen 5-C36, fiecare având propriul sãu lanţ , dar lanţul
O este comun. 0urprin!ãtor, celulele C*@ din epiteliul intestinal, care sunt generate e'tratimic, au
-C3 format din homodimeri  %T.

XXX1etoda hibridãrii substractive 5prin scãdere6 este o cale de a "mbogãţi o anumitã secvenţã de
nucleotide "nainte de clonarea *c. 1etoda se foloseşte "n ca!urile "n care sunt disponibile
douã tipuri celulare foarte asemãnãtoare ale unui organism, dar proteina de interes este sinteti!atã
de un singur tip. ceastã metodã a fost folositã pentru a identifica proteina receptor de antigen a
limfocitelor 3, absentã pe suprafaţa limfocitelor (.

*/B4$3-/ 434+/ICL
 0I03/1)$)I I1)4CI3-

$imfocitele 3 şi ( se diferenţia!ã dintr%o celulã stem 5celulã mamã, tulpinã, de srcine6, care nu
a fost identificatã, fiind doar ipoteticã, deoarece nu are caractere structurale distinctive.

Celula stem este de srcine me!enhimalã. $a pãsãri şi mamifere, celula stem apare "n
me!enhimul paraaortic al embrionului, având un potenţial foarte "nalt de multiplicare şi
diferenţiere.

Celula stem este pluripotentã, chiar totipotentã, deoarece prin multiplicare şi diferenţiere,
generea!ã toate categoriile de celule sanguine# granulocite, monocite, limfocite, mastocite,
megacariocite, eritrocite. *iferenţierea iniţialã a celulei stem este pe linie eritrocitarã şi mieloidã,
iar diferenţierea pe linie limfoidã este ulterioarã şi simultanã cu procesul de maturare.
1aturarea limfocitelor semnificã dobândirea imunocompetenţei, adicã a capacitãţii de a
recunoaşte specific antigenul şi de a se activa.

*in me!enhimul paraaortic, celula stem migrea!ã "n sacul vitelin, unde, pentru un interval de
timp se desfãşoarã hematopoe!a.

0acul vitelin este sediul esenţial al diferenţierii celulelor stem pe cale limfoidã, la pãsãri şi
mamifere, "nainte de migrarea lor "n ficat şi splinã. *upã cultivarea embrionului total de şoarece,
fãrã sacul vitelin, "nainte de migrarea şi coloni!area sa cu celule stem limfoide, nu s%a evidenţiat
diferenţiere celularã pe cale limfoidã. )lterior "n viaţa embrionarã, funcţia hematopoeticã este
preluatã de ficat şi splinã. In aceste organe, celulele stem se divid cu o ratã "naltã şi se
diferenţia!ã pe linie eritrocitarã, mieloidã 5granulocitarã6, monocitarã, limfoidã.

În ultima parte a vieţii embrionare, funcţia hematopoeticã este preluatã de mãduva osoasã, chiar
dacã ficatul şi splina pãstrea!ã o activitate hematopoeticã foarte limitatã şi un scurt interval dupã
naştere.

Celulele limfoide diferenţiate "n mãduva osoasã, la pãsãri, migrea!ã iniţial "n splinã şi ficat, iar
de aici migrea!ã "n organele limfoide centrale 5timus şi bursa lui Fabricius6.

$a mamifere, din mãduva osoasã, limfocitele migrea!ã "n ficat şi splinã. )nele "şi dobândesc
competenţa imunitarã chiar "n mãduva osoasã, "n ficat sau "n splinã, organe care "ndeplinesc
funcţiile bursei la pãsãri, iar altele migrea!ã "n timus. cesta este circuitul primar al limfocitelor,
"n care se produce diferenţierea independentã de antigen, "n cursul cãreia limfocitele devin
imunocompetente. ceastã etapã se desfãşoarã "n organele limfoide primare 5timus, bursa lui
Fabricius şi echivalenţii bursali ai mamiferelor6. In cursul ei, limfocitele dobândesc receptori
specifici de antigen.
Fig. ??. *iferenţierea celulelor stem "n limfocite 3 şi ( are loc "n timus şi respectiv, "n mãduva
osoasã. $imfocitele mature migrea!ã "n ţesuturile limfoide 5dupã (lac>, 7EE;6.

Fig. ?9. )n model al cãilor de diferenţiere a celulelor sanguine din celulele stem hematopoetice,
"n raport cu condiţiile de mediu. Celulele stem şi cele imature sunt delimitate de linii "ntrerupte
5dupã I>uta, 7EE<6.
 II%a fa!ã a diferenţierii limfocitelor este dependentã de antigen şi se produce "n circuitul
secundar. $imfocitele imunocompetente trec "n circuitul sanguin şi de aici migrea!ã "n ţesuturile
limfoide secundare, de unde, pe cale limfaticã se re"ntorc "n sânge. In circuitul secundar,
limfocitele au şansa "ntâlnirii cu antigenul specific receptorului lor, se activea!ã, proliferea!ã şi
se diferenţia!ã spre stadiile de celule efectoare şi celule cu memorie. Fig. ?. *iferenţierea
limfocitelor are loc "n douã etape# 76 diferenţierea independentã de antigen "n mãduva osoasã şi
"n organele limfoide primareK <6 diferenţierea dependentã de antigen "n organele limfoide
secundare.

1ecanismele moleculare care condiţionea!ã migrarea limfocitelor din splinã şi ficat, "n organele
limfoide primare, nu se cunosc. /ste un proces aleatoriu sau este programat de receptori celulari,
eventual dobândiţi "n aceste organe. *acã este un proces condiţionat, "nseamnã cã "n ficat,
celulele limfoide sunt de&a pre%( 5prebursocite6 şi vor migra "n bursa lui Fabricius şi respectiv
pre%3 5pretimocite6, care vor migra "n timus.

-olul bursei lui Fabricius "n diferenţierea limfocitelor (

(ursa lui Fabricius este un organ limfoepitelial şi se de!voltã ca un diverticul dorsal al


intestinului terminal, situat lângã cloacã. Primordiul bursal se observã la embrionul de 9 !ile de
incubaţie, ca un mugure epitelial "n regiunea cloacalã. Pe mãsurã ce creşte, mugurele se
vacuoli!ea!ã şi vacuolele
cavitãţii bursale, epiteliul prin coalescenţã,
formea!ã formea!ã lumenul
pliuri longitudinale, bursal. şiPeconstituie
proliferea!ã suprafaţaaglomerãri
internã a
celulare 5muguri epiteliali6 "n lamina propria. Formarea mugurilor epiteliali este dependentã de
interacţiunea celulelor epiteliale cu ţesutul me!enhimal. Celulele stem limfoide din sacul vitelin
coloni!ea!ã mugurele epitelial "n !ilele @%77 de de!voltare embrionarã. Fiecare mugure epitelial
este coloni!at de 7%? celule stem limfoide prebursale. Celulele limfoide proliferea!ã intens şi
formea!ã medula foliculilor bursali.

tât celulele epiteliale ale bursei cât şi celulele stem ale liniei limfoide proliferea!ã intens "n
cursul vieţii embrionare, dar şi <%9 sãptãmâni dupã eclo!iune. $a 9 sãptãmâni dupã eclo!iune,
bursa conţine circa 78 888 de foliculi, fiecare având circa 78 limfocite.

Celulele stem limfoide prebursale sunt srcinare "n me!enhimul embrionar. Înainte de a a&unge "n
bursã, genele pentru sinte!a imunoglobulinelor s%au rearan&at, fiind anga&ate "n de!voltarea pe
linia (. $a 7< !ile de incubare, "n interiorul bursei apar celule care e'primã Ig1 membranar, iar
la eclo!iune, circa E8J din celulele bursale au Ig1 pe suprafaţa lor şi sub 7J e'primã Ig+ sau
Ig.

Celulele epiteliale din !ona medularã formea!ã o reţea la'ã, având o structurã internã de tip
secretor. In !ona medularã, pe lângã celulele epiteliale se gãsesc limfocite, plasmocite, fagocite.
-egiunea medularã şi cea corticalã sunt separate prin membrana ba!alã. $a suprafaţa lumenului
bursal, celulele epiteliale se diferenţia!ã "n epiteliul asociat foliculului, cu funcţia de a fagocita şi
de a transporta materialul antigenic, din lumenul bursal, "n regiunea medularã. Celulele epiteliale
din epiteliul asociat foliculilor şi cele din medula bursalã sunt diferite "n privinţa capacitãţii de a
fagocita şi a activitãţii en!imatice.

$a eclo!iune, bursa are ?8%98 mg, atinge de!voltarea ma'imã 5?%9 g6 la <%9 luni şi se menţine
pânã la 9%; luni, când "ncepe sã involue!e şi se atrofia!ã la maturitatea se'ualã, când dispar
complet structurile limfoide şi epiteliale.

(ursectomia la eclo!iune nu "mpiedicã migrarea limfocitelor ( la periferie, pentru cã procesul


"ncepe timpuriu "n de!voltarea embrionarã. Îndepãrtarea chirurgicalã a primordiului sau ablaţia
chimicã a epiteliului bursal prin tratament cu testosteron, se poate face la <% !ile de incubare,
"nainte ca foliculii bursali sã fie populaţi de celulele stem limfoide. $a pasãrea adultã
timectomi!atã, numãrul de limfocite ( "n organele limfoide periferice nu este influenţat. 0e
gãsesc plasmocite şi anticorpi, dar cu un repertoriu foarte limitat al specificitãţii de legare, ceea
ce denotã o maturare e'trabursalã foarte limitatã a limfocitelor (. Conclu!ia este cã bursa lui
Fabricius nu este strict necesarã pentru asamblarea genelor codificatoare ale sinte!ei
imunoglobulinelor şi nici pentru diferenţierea limfocitelor (, dar are un rol esenţial pentru
diversificarea clonalã a limfocitelor (, adicã pentru diversificarea repertoriului lor antigenic.

(ursa lui Fabricius este un organ limfoid speciali!at "n care se produce diversificarea somaticã
e'tensivã a genelor rearan&ate pentru sinte!a anticorpilor, cât şi e'pansiunea clonalã a
limfocitelor.

0pre deosebire de mamifere, la care generarea diversitãţii celor circa 78E specificitãţi de legare a
anticorpilor se face prin legarea combinatorialã a segmentelor genice B%*% 5pentru catena M6 şi
a segmentelor genice B% 5pentru catena $6, linia avianã de evoluţie a vertebratelor a e'ploatat o
altã strategie pentru generarea diversitãţii specificitãţii de legare a moleculelor de anticorpi. In
timpul de!voltãrii embrionare a puiului de gãinã, potenţialul generãrii diversitãţii genetice prin
procese de recombinare genicã este limitat, deoarece regiunea variabilã a catenei M şi a catenei $
este codificatã de secvenţe genice funcţionale unice B şi . Conversia genicã are loc cu o ratã
mare "ntre singura genã funcţionalã B 5BM7 sau B$76 şi un grup de pseudogene B. *e aceea,
rearan&area genelor "n celulele embrionare ale liniei limfoide, "nainte de migrarea "n bursã, va
produce o diversitate foarte limitatã a specificitãţii de legare a anticorpilor. 1icromediul bursal
selectea!ã şi favori!ea!ã diferenţierea celulelor stem bursale care suferã o conversie genicã
productivã, iar celelalte 5circa E8J6, probabil cu conversie neproductivã, mor prin apopto!ã "n
interiorul bursei.

Între celulele epiteliale ale bursei şi celulele liniei limfoide se stabilesc interacţiuni foarte strânse,
esenţiale pentru diversificarea specificitãţii antigenice a limfocitelor (. /fectul bursei este
mediat de factori humorali, ca de e'emplu, bursopoetina, un polipeptid mic, capabil sã inducã
diferenţierea limfocitelor ( in vitro.

*iferenţierea limfocitelor ( la mamifere

*iferenţierea liniei celulare ( este ulterioarã diferenţierii liniilor eritrocitarã şi mieloidã.

$a mamifere, primul organ "n care are loc diferenţierea celulelor (, este ficatul fetal. Iniţial,
ficatul primeşte celule precursoare ale liniei limfoide generate "n sacul vitelin, dar ulterior el
"nsuşi devine sediul funcţiei hematopoetice. ceiaşi funcţie de stimulare a diferenţierii
limfocitelor ( ar avea%o splina fetalã şi chiar sângele circulant, care strãbãtând diferite organe
dobândeşte capacitatea de a induce maturarea limfocitelor (.

0tudiul diferenţierii limfocitelor ( "n ficatul fetal este "ngreunat, deoarece ficatul nu se poate
e'tirpa 5aşa cum se pot e'tirpa timusul şi bursa lui Fabricius6, iar numãrul limfocitelor este mic
comparativ cu al celulelor liniei eritrocitare.

Celulele precursoare ale liniei ( generate "n ficatul embrionar şi ulterior "n mãduva osoasã, nu
e'primã mar>eri imunoglobulinici de suprafaţã. /le "şi dobândesc competenţa imunitarã "n
mãduvã, "n ficat sau "n splinã. 1aturarea 5dobândirea competenţei6 constã "n e'primarea
receptorului imunoglobulinic membranar. In genomul lor are loc rearan&area genelor B, *,  ale
catenei M. 4datã cu rearan&area genicã, limfocitele suferã o tran!iţie rapidã şi devin limfoblaste
mari, care se divid. Prin divi!iune re!ultã celule pre%( mici, care e'primã catena U"n citoplasmã,
dar nu e'primã Ig de membranã 5U citQ, $%, Igm%6. )lterior se rearan&ea!ã genele > ale catenei $

şi
$, numai dacã genele
moleculele > nu se rearan&ea!ã
de imunoglobulinã cu succes,
se e'primã se recombinã
pe suprafaţa genele . *upã sinte!a catenei
limfocitului.
-earan&area "ntr%o combinaţie funcţionalã a genelor unuia din cei doi cromosomi, "mpiedicã
recombinarea genelor "n cromosomul pereche, sugerând o e'plicaţie pentru fenomenul e'cluderii
alelice.

Prima imunoglobulinã de suprafaţã a limfocitelor ( este Ig1, ca proteinã integratã, cu o


densitate de peste <88 888 de moleculeScelulã. $imfocitele ( care e'primã pe suprafaţa lor
numai molecule Ig1 sunt considerate imature. lãturi de Ig1 pot sã coe'iste Ig sau Ig+. Pe
mãsurã ce diferenţierea limfocitelor ( progresea!ã, alãturi de Ig1 apare Ig*, care treptat devine
dominantã cantitativ. $imfocitele ( mature, "n repaus 5neanga&ate6 au pe suprafaţa lor, nivele mai
"nalte de Ig* decât Ig1. cestea sunt celule imunocompetente.

$imfocitele ( care nu reuşesc sã genere!e o rearan&are funcţionalã a genelor pentru sinte!a


catenelor M şi $, sunt eliminate "ntr%un stadiu timpuriu al diferenţierii lor.

*upã stimularea antigenicã, limfocitele ( mature secretã Ig1, Ig+ 5una din subclase6, Ig sau
Ig/. u se diferenţia!ã o linie celularã care sã sinteti!e!e i!otipul Ig*.

3imusul la mamifere şi rolul lui "n diferenţierea limfocitelor 3

3imusul este un organ limfoid voluminos, aşe!at "n partea superioarã a mediastinului anterior.
re srcine epitelialã dublã# derivã din ectodermul perechii a III%a de pungi branhiale şi din
endodermul celei de III%a pungi faringiene. Primordiile epiteliale fu!ionea!ã şi formea!ã
primordiul timic epitelial, care pierde legãtura cu faringele şi lumenul dispare.

3imusul este primul organ limfoid care apare la pãsãri şi mamifere. Primordiul timic este
strãpuns de celulele stem limfoide 5la şoarece, "n !iua a 77%a de de!voltare embrionarã6, cu
srcinea "n sacul vitelin. )lterior "n cursul de!voltãrii fetale, celulele limfoide vin din ficat, iar
dupã naştere, din mãduva osoasã. $a fãtul uman, la <8 de sãptãmâni de sarcinã, timusul este
de!voltat complet.

rhitectura timusului

3imusul este alcãtuit din doi lobi. Fiecare lob este "mpãrţit incomplet, prin septuri con&unctive, "n
lobuli. $obulii conţin o reţea de celule epiteliale, printre care sunt diseminate numeroase celule
limfoide 5timocite6.
/piteliul timic este diferenţiat !onal# !ona corticalã şi !ona medularã. Fig. ?;. Componentele
stromale ale micromediului timic.

$a animalele tinere, !ona corticalã formea!ã @8J din ţesutul timic. Celulele epiteliale sunt de
formã stelatã, cu numeroase prelungiri fine care se interconectea!ã, formând un citoreticulum.
umãrul limfocitelor este mai mare decât al celulelor epiteliale. $imfocitele sunt mici şi pe
secţiunile colorate cu hemato'ilinã, !ona corticalã este "ntunecatã, datoritã raportului nucleo%
citoplasmatic "nalt al limfocitelor imature. 1a&oritatea limfocitelor5@8%@J6 sunt imature, dublu
po!itive 5e'primã nivele "nalte ale moleculelor C*9 şi C*@6 şi au un nivel scã!ut de molecule
-C3. /le stau "n ochiurile unei reţele de celule epiteliale şi celule dendritice care e'primã
molecule C1M. 1oleculele C1M au rol esenţial "n selecţia po!itivã a limfocitelor, adicã
maturarea lor "n celule 3 mature. 4 micã proporţie a limfocitelor sunt blaste.

ona medularã este formatã dintr%o reţea densã de celule epiteliale mai mari, de formã ovoidã, cu
prelungiri citoplasmatice scurte, bogate "n organite secretoare. În ochiurile reţelei se gãseşte un
amestec de limfocite cu un singur mar>er, C*9Q sau C*@Q, dar e'primã -C3 %O, cu o densitate
net superioarã. -aportul celulelor C*9QSC*@Q este <S7. $imfocitele sunt situate printre celulele
pre!entatoare de antigen 5celule dendritice, interdigitate şi macrofage6. )n numãr mic 5sub 7J6
de limfocite timice e'primã -C3 Y%Z, diseminate "n corte' şi medula.

În !ona medularã apar douã tipuri de structuri, derivate din celule epiteliale# corpusculii Massal
formaţi din celule epiteliale dispuse concentric, cu aspect general de degenerescenţã şi cavitãţile
chistice, cãptuşite de celule epiteliale columnare prevã!ute cu microvili. Fig. ?D. -epre!entare
schematicã a arhitecturii generale a timusului. 0ubregiunile timusului sunt pre!entate "n dreapta
figurii, iar constituienţii lor celulari, "n stânga 5dupã Mood şi colab., 7E@96.

3imusul este bogat inervat, cu fibre adrenergice şi colinergice, iar neurotransmiţãtorii o'itocina,
vasopresina şi neurofi!ina sunt sinteti!aţi endogen de celulele perivasculare medulare şi de
celulele nurse5celule epiteliale mari, asociate cu un numãr mare de limfocite6, ceea ce
sugerea!ã raporturile strânse ale timusului cu sistemul nervos.

În raport cu distribuţia limfocitelor, timusul are 9 regiuni funcţionale#


% regiunea subcapsularã, bogatã "n limfocite imature 5pre%36, abia intrate "n timusK

% corte'ul timic, "n care limfocitele se divid cu o ratã "naltãK

% &oncţiunea cortico%medularã, formatã dintr%un cordon de macrofage santinelã, cu rolul unei


site celulareK

% regiunea medularã, cu relativ puţine limfocite, care poartã mar>erii de suprafaţã proprii
limfocitelor mature.

3imusul evoluea!ã, atingând adeseori o de!voltare ma'imã odatã cu maturitatea se'ualã, dupã
care "ncepe involuţia, asociatã cu sensibilitatea sa la hormonii steroi!i. $a şoarece, involuţia
"ncepe la ; sãptãmâni. $a om, involuţia timicã "ncepe dupã pubertate, ţesutul reducându%se cu
circa ?J pe an, pânã la ?%98 de ani şi cu 7J pe an dupã aceea. *imensiunile nu se reduc,
deoarece ţesutul timic este "nlocuit de ţesut gras.

trofia glandei timice poate fi acceleratã de corticosteroi!i. Producerea unor cantitãţi crescute de
corticosteroi!i sau terapia cu corticosteroi!i accelerea!ã atrofia timicã. Fenomenul se numeşte
involuţie de stress, pentru cã nivelul de corticosteroi!i creşte "n stãrile de stress şi "n cele clinice.
0teroi!ii au acţiune citoliticã asupra timocitelor corticale. $imfocitele medulare sunt relativ
re!istente, datoritã en!imei <8 %hidro'il steroid%dehidrogena!ei.

1aturarea limfocitelor 3 "n timus

*e!voltarea repertoriului limfocitelor 3, este un proces comple' de evenimente de selecţie


po!itivã şi negativã, ce implicã interacţiunea moleculelor de suprafaţã şi necesitã influenţa
micromediului timic. $imfocitele 3 au raporturi spaţiale strânse cu celulele stromale epiteliale.
cestea furni!ea!ã `semnale educaţionale` care orientea!ã maturarea limfocitelor "n douã
direcţii#

% dobândirea -C3 şi a capacitãţii de a recunoaşte antigenele e'ogeneK

% dobândirea toleranţei faţã de selfK


% eliminarea celulelor 3 self%reactive, precum şi a celor care nu generea!ã combinaţia genicã a
unui receptor funcţional.

Celulele pre%3 se diferenţia!ã "n ficatul fetal şi "n mãduva osoasã. /le conţin o en!imã specificã %
terminal deo'=nucleotidil%transfera!a 53d36 % cu locali!are nuclearã. In corte'ul timic,
limfocitele pre%3 e'primã mar>erii C*< şi C*? pe membrana citoplasmaticã. Pe mãsurã ce
maturarea progresea!ã, limfocitele fiind "ncã "n corte'ul timic, e'primã mar>erii C*9 şi C*@.
*upã e'presia la micã densitate a moleculelor C*9 şi C*@, se rearan&ea!ã genele care codificã
-C3 şi celulele devin triplu po!itive5-C3Q, C*9Q, C*@Q6. cestea suferã procesele de selecţie,
prin care se eliminã celulele 3 autoreactive şi se selectea!ã celulele care recunosc moleculele
C1M I şi C1M II. Când limfocitul 3 imatur migrea!ã "n !ona medularã, se pierde fie mar>erul
C*9, fie C*@. În acest stadiu dispare mar>erul 3d3.

Celulele C*9 Q şi C*@Q se de!voltã din celule progenitoare dublu po!itive pentru cei doi
mar>eri, iar acestea "şi au srcinea "n celule dublu negative.

*obândirea toleranţei faţã de self. În !ona corticalã a timusului, limfocitele "nvaţã sã tolere!e
selful, fenomen ce constã "n selecţia celulelor care recunosc moleculele C1M e'primate pe
suprafaţa celulelor epiteliale. pro'imativ E8J dintre celulele pre%3 care a&ung "n !ona corticalã,
nu reuşesc sã traverse!e &oncţiunea cortico%medularã. /le sunt supuse unui proces de selecţie
po!itivã ce constã "n supravieţuirea limfocitelor care recunosc moleculele C1M ale celulelor
epiteliale. 0elecţia po!itivã constã "n supravieţuirea limfocitelor care recunosc şi interacţionea!ã
cu afinitate medie, cu moleculele C1M. $imfocitele care nu generea!ã un receptor care sã
recunoascã moleculele C1M, ca şi cele care leagã cu mare afinitate moleculele C1M, potenţial
inductoare ale conflictelor autoimune 5selecţie negativã6, sunt eliminate prin apopto!ã.

În !ona medularã, selecţia limfocitelor continuã, prin eliminarea clonelor reactive faţã de self.
1edula timicã are particularitãţi funcţionale proprii, care favori!ea!ã inducerea toleranţei faţã de
self. In contrast cu corte'ul, medula este deschisã circulaţiei libere a proteinelor de srcine
sanguinã şi "n structura ei se gãsesc CP 5celule pre!entatoare de antigen6 srcinare "n mãduva
osoasã 5macrofage, celule dendritice, şi interdigitate6. ceasta semnificã faptul cã moleculele
self din sânge a&ung "n timus şi induc toleranţa celulelor 3 imature. 1oleculele self care nu intrã
"n sânge 5de e'emplu, moleculele tisulare6, nu a&ung "n timus şi nu induc selecţia negativã. Faţã
de aceste molecule este posibilã "ntreruperea stãrii de toleranţã. Fig.?@. *iferenţierea celulelor 3
"n timus. Celulele autoreactive cu specificitate pentru antigenele self nee'primate "n timus, pot sã
devinã tolerante prin contactul e'tratimic cu antigenele. 3C-7 : receptor Y, ZK pre%3C-< :
receptor pre%3 , OK 3C-< : receptor matur , OK 3d3 : terminal deo'inucleotidil transfera!a
5dupã -oitt, 7EED, modificatã6.
Prin selecţie negativã, "n !ona medularã, sunt eliminate limfocitele 3 self%reactive, adicã cele cu
potenţialul de a se activa faţã de antigenele self asociate moleculelor C1M. /liminarea acestor
celule este esenţialã pentru inducerea toleranţei faţã de self. 0unt de asemenea eliminate celulele
3 care nu generea!ã o combinaţie genicã pentru codificarea unui receptor funcţional de antigen.
0e maturea!ã limfocitele care generea!ã receptori specifici faţã de epitopii nonself.

0elecţia negativã este dependentã de cantitatea de antigen ce a&unge "n timus. *e e'emplu, un
antigen abundent 5albumina6 reali!ea!ã o concentraţie mare "n timus şi determinã o selecţie
negativã completã, adicã eliminã "ntregul spectru de limfocite 3  cu receptori de "naltã şi &oasã
afinitate. *e aceea, toleranţa faţã de albuminã nu va fi niciodatã "ntreruptã şi nu se cunosc
maladii autoimune cu reactivitate limfocitarã faţã de albuminã. lte molecule pãtrund "n timus,
"n cantitãţi mici, pe cale sanguinã5de e'emplu, insulina6 şi selecţia negativã este incompletã,
adicã sunt eliminate numai celulele 3 cu receptor de mare afinitate pentru antigen. In condiţii
e'perimentale, prin in&ectarea antigenului la concentraţii mari, toleranţa faţã de aceste molecule
poate fi "ntreruptã şi se poate stimula reactivitatea autoimunã.

0e considerã cã e'primarea -C3 şi a moleculei C*9, ce interacţionea!ã cu moleculele C1M II,


inhibã e'primarea moleculelor C*@, sau diferenţierea celulelor cu un singur mar>er5C*9 ori
C*@6 este un proces stochastic.

-e!ultatul final al diferenţierii limfocitelor 3 "n timus, constã "n generarea receptorilor celulelor
3, cu capacitatea de a tolera selful, asociat cu moleculele C1M, şi de a reacţiona la moleculele
nonself, ceea ce este esenţial pentru interacţiunile celulare "n cursul elaborãrii rãspunsului imun.

umãrul celulelor 3 mature "n organele limfoide secundare rãmâne constant, la o valoare
ridicatã, "n condiţiile "n care timusul involuea!ã treptat. Constanţa numericã a celulelor 3 este
atribuitã duratei lungi de viaţã a acestor limfocite, dar nu este e'clusã producerea de novo "n alte
ţesuturi 5intestin, ficat, mãduvã osoasã6.

Factorii celulari şi humorali ai diferenţierii limfocitelor

Pe ba!a datelor e'perimentale acumulate se poate deduce e'istenţa a cel puţin douã mecanisme
active asupra diferenţierii limfocitelor "n organele limfoide centrale. 1ecanismele propuse nu se
e'clud. Coe'istenţa şi sinergismul lor demonstrea!ã importanţa organelor limfoide centrale "n
controlul procesului de diferenţiere şi comple'itatea acestuia. 1a&oritatea cercetãrilor au vi!at
factorii de diferenţiere ai timusului, dar re!ultatele pot fi e'trapolate asupra factorilor bursali ai
diferenţierii limfocitelor ( la pãsãri.

0%au conturat douã ipote!e referitoare la factorii de diferenţiere ai limfocitelor# ipote!a celularã şi
ipote!a hormonalã 5humoralã6.

În acord cu ipote!a celularã a micromediului epitelial al timusului, diferenţierea limfocitelor 3 s%


ar reali!a prin contactul direct al pretimocitelor cu epiteliul timic. /'perienţele de e'tirpare a
timusului la animalele nou nãscute, cu sistem imunitar imatur au evidenţiat cã pre!enţa timusului
funcţional este o condiţie esenţialã pentru funcţia optimã a imunitãţii mediate celular. /'tirparea
timusului la animalele nou%nãscute este urmatã de instalarea sindromului de epui!are51iller,
7E;76, ale cãrui simptome se manifestã progresiv mai intens şi "n esenţã reflectã incapacitatea
organismului de a se apãra faţã de infecţiile virale şi fungice 5disfuncţia imunitãţii mediate
celular6. +refa timusului 5de la organisme singenice6 le restabileşte treptat starea normalã.

/'tirparea timusului la organisme mature a evidenţiat cã absenţa timusului este compatibilã cu


viaţa, fãrã manifestarea unor deficienţe notabile. 0%a dedus astfel, cã mecanismele celulare de
contact al limfocitelor cu celulele epiteliului timic ar fi active numai "n primele fa!e ale maturãrii
limfocitelor 3, dar absolut necesare pentru diferenţierea lor.

*upã datele actuale, mecanismul celular al influenţei timice nu este suficient pentru diferenţierea
celulelor 3. 0%a emis ipote!a hormonalã, care considerã cã procesul de diferenţiere şi maturare
imunitarã ar continua dupã ce timocitele pãrãsesc timusul. Mormonul secretat de celulele
epiteliului timic ar e'ercita o acţiune stimulatoare asupra diferenţierii limfocitelor, atât intratimic
cât şi la distanţã, dupã trecerea sa "n circulaţie, asupra celulelor limfoide circulante sau locali!ate
"n organele limfoide secundare, continuând astfel influenţa directã a epiteliului timic.

În favoarea e'istenţei unui factor hormonal timic s%au adus argumente e'perimentale, care pot fi
grupate "n douã categorii#

a6 /'perienţe de restabilire a funcţiei imunitare sub acţiunea factorilor timici# de e'emplu,


"ndepãrtarea timusului la şoarecele nou%nãscut este urmatã de pierderea imunitãţii mediate

celular. Implantarea
pereţi poroşi, subtegumentarã
permeabilã a uneidar
pentru molecule, grefe de timus, plasatã
impermeabilã pentru"ntr%o camerã
celule, specialã cu
restabileşte
imunocompetenţa, ceea ce demonstrea!ã cã nu este strict necesar contactul limfocitelor cu
celulele epiteliului timic. /ste suficient ca mediatorul 5mediatorii6 chimic secretat de timus sã fie
pre!ent "n organism pentru a se produce maturarea limfocitelor 3. Pe de altã parte, şoarecii%
femele timectomi!ate la naştere, "şi recapãtã competenţa imunitarã "n timpul sarcinii, sub
influenţa hormonilor timici fetali, care trec "n circulaţia maternã.

b6 /videnţierea factorilor timici prin metode biochimice# unii hormoni au fost i!olaţi din timus,
iar alţii din sânge. u sunt "ntru%totul asemãnãtori hormonilor convenţionali, pentru cã nu se pot
substitui complet ţesutului timic şi pentru faptul cã unele molecule din categoria hormonilor
timici pot fi generate şi "n alte ţesuturi. Factorii serici de srcine timicã dispar dupã timectomie şi
reapar dupã grefa de timus. /'istenţa factorilor serici de srcine timicã argumentea!ã "n favoarea
ipote!ei cã imunocompetenţa se dobândeşte atât "n fa!a timicã a limfocitelor, cât şi la distanţã,
dupã ce limfocitele au pãrãsit timusul.

*enumirea factorilor de imunocompetenţã varia!ã mult, "n funcţie de srcine, proprietãţi


biochimice, efecte biologice.

*in timusul de viţel s%au e'tras câteva polipeptide, iar unele s%au preparat pe cale sinteticã. 4
serie de componente manifestã activitate imunobiologicã# timulina, timopoetina, timo!inele.

3imo!inele 5evidenţiate de +oldstein6 din cea de %a fracţie proteicã de e'tract timic de viţel,
repre!intã un grup de polipeptide cu greutatea molecularã cuprinsã "ntre 7888 şi 7 888 *,
stabile la @8o. Prin combinarea metodelor analitice de cromatografie analiticã şi gel%filtrare, din
aceastã fracţie s%au i!olat 7; polipeptide. /le induc, in vitro, sinte!a 1IF de cãtre limfocite,
precum şi diferenţierea celulelor formatoare de anticorpi. *e asemenea, timo!inele restabilesc
funcţiile imunitare la animalele timectomi!ate neonatal şi la persoanele vârstnice, la care
competenţa imunitarã diminuã datoritã involuţiei timusului. *in acest amestec de polipeptide, cel
mai activ este un polipeptid de 78@ aminoaci!i 57< >*6, a cãrui secvenţã a fost determinatã.

3imopoetina este un hormon polipeptidic al timusului de viţel, i!olat de +oldstein, format din 9E
de aminoaci!i, evidenţiat "n primul rând datoritã efectelor sale asupra transmiterii
neuromusculare şi mai puţin prin efectele sale asupra sistemului imunitar. (olnavii atinşi de
m=asthenia gravis pre!intã, de regulã, o hiperpla!ie timicã 5timom6. 0%a creat sistemul
e'perimental al acestei maladii, ceea ce a permis i!olarea unui polipeptid care modificã
transmiterea neuromuscularã, iar la indivi!ii bolnavi provoacã oboseala muscularã. 0%au
identificat douã variante de timopoetinã, care diferã prin doi aminoaci!i şi stimulea!ã activitatea
limfocitelor 3.

3imulina 5Factorul timic seric, F306 s%a i!olat din serul uman, din serul de porc şi din timusul de
viţel. In acord cu criteriile clasice ale endocrinologiei şi fi!iologiei, timulina este singurul
polipeptid de origine timicã recunoscut ca hormon, adicã este secretatã şi reglatã de timus.
3imulina lipseşte "n serul şoarecelui nud, iar la animalele convenţionale, dispare dupã
timectomie, dar reapare dupã grefa timicã. /ste un peptid cu greutatea molecularã de E88 *, cu
urmãtoarea secvenţã a celor E aminoaci!i# +lu%la%$=s%0er%+ln%+l=%+l=%0er%sn. Concentraţia
F30 depinde de vârstã şi scade odatã cu scãderea greutãţii timusului. 3imulina are activitate
biologicã numai când este cuplatã eVuimolar cu n. /chilibrul n este alterat la vârstnici.

0e pare cã hormonii timici acţionea!ã asupra limfocitelor 3, dupã ce acestea au pãrãsit timusul.
/fectul lor stimulator se e'ercitã asupra tuturor categoriilor funcţionale de limfocite 3# helper,
citoto'ice, supresoare.

)biVuitina este un polipeptid ce conţine D9 de aminoaci!i 5@,9 >*6 care se gãseşte "n timus şi "n
ma&oritatea ţesuturilor la animale şi chiar la plante. In vitro, stimulea!ã diferenţierea limfocitelor
precursoare ale liniei 3 şi (, ceea ce e'plicã pãstrarea funcţiei imunitare dupã timectomi!area
animalelor mature.

4-+/$/ $I1F4I*/ 0/C)*-/ 5P/-IF/-IC/6

0istemul limfatic,
integrantã alcãtuit
a sistemului din vasele
vascular limfatice,
sanguin limfã şi organele
al veretebratelor, limfoide secundare,
dar la mamifere este parte
are rol esenţial "n
transportul şi distribuţia antigenelor, anticorpilor şi a celulelor imunocompetente. Celulele
tumorale se diseminea!ã 5metasta!ea!ã6 frecvent pe cale limfaticã.

Funcţia primarã a sistemului limfatic este de a colecta lichidul proteic interstiţial, care re!ultã
prin e'trava!area continuã la nivelul capilarelor sanguine şi de a%l readuce "n sistemul vascular
sanguin, menţinând astfel constanţa volumului plasmei sanguine circulante.

$a srcinea sistemului limfatic se gãsesc capilarele limfatice, delimitate de o membranã ba!alã


subţire, de care sunt ataşate la' celulele endoteliale. Prin aşe!area lor, aceste celule au rolul unor
valve, care favori!ea!ã intrarea limfei "n capilar şi limitea!ã ieşirea. 1embrana ba!alã este
continuã şi este "ncon&uratã de fibre musculare netede. Invelişul muscular al vaselor limfatice
manifestã contracţii ritmice intrinsece, care generea!ã o presiune de câţiva mm Mg, favori!ând
circulaţia limfei. Fig.?E. Principiul formãrii limfei. Presiunea hidrostaticã la capãtul arterial al
capilarului determinã ieşirea fluidului proteic prin peretele capilar. $a capãtul venos, presiunea
hidrostaticã este micã şi presiunea coloid%osmoticã a proteinelor plasmatice determinã reintrarea
apei, electroliţilor şi cristaloi!ilor "n circulaţie. Proteinele nu pot fi reabsorbite şi "mpreunã cu o
parte a apei şi sãrurilor, sunt drenate prin limfã. *iametrul capilarului permite trecerea
hematiilor, iar leucocitele, fiind mai mari, trebuie sã se deforme!e. ceasta creea!ã o re!istenţã
la curgere, ceea ce determinã o cãdere a presiunii "ntre capãtul arterial şi cel venos al capilarului
5dupã Mall,7EE@6.

Confluenţa capilarelor limfatice formea!ã vase mai mari, prevã!ute cu numeroase valve
bicuspide ce "mpiedicã curgerea gravitaţionalã a limfei.

$imfa mamiferelor poate fi compartimentatã "n limfã perifericã, intermediarã şi centralã.

$imfa perifericã 5cea care nu a trecut printr%un ganglion limfatic6 are un conţinut scã!ut de celule
albe 5sub 7888Smm?6, de dimensiuni mici, din care circa @J sunt celule 3 şi circa 78J sunt
celule cu voal.

$imfa intermediarã 5din segmentul vascular "n care se gãsesc ganglionii limfatici6 conţine un
numãr mare de limfocite mici 5<8 888Smm?6, dintre care DJ sunt limfocite 3 care au e'trava!at
la nivelul venulelor postcapilare din ganglioni.

$imfa centralã se gãseşte "n vasele limfatice "n aval de ganglioni, ce se unesc pentru a forma
trunchiurile limfatice mari 5intestinal, toracic, ductul limfatic drept, ductul cervical6.

$a mamifere, pe traseul vaselor limfatice care transportã limfa de la periferie spre marile vene de
la ba!a gâtului, se gãsesc ganglionii limfatici.

0istemul limfoid este alcãtuit din limfocite, ca element celular esenţial şi din organele limfoide
primare şi secundare.

4rganele limfoide secundare repre!intã suportul anatomic al rãspunsului imun şi sunt


repre!entate de urmãtoarele tipuri de structuri#
% ganglionii limfatici, splinã, ţesuturi limfoide organi!ate asociate cu suprafeţele mucoase
5tonsile, plãci Pe=er, ţesutul limfoid asociat mucoasei gastrointestinale5+$36, respiratorii
5($36K

% altele sunt formaţiuni limfoide difu!e, repre!entate de aglomerãri de diferite categorii de celule
"n care predominã limfocitele, asociate cu tractul gastrointestinal, respirator şi urogenital.

2esuturile limfoide au locali!ãri strategice, la porţile de intrare a antigenelor "n organism#


tegumentul sau mucoasele. ici se gãsesc aglomerãri de limfocite şi celule care transportã şi
pre!intã antigenele. /le interacţionea!ã funcţional, pentru a capta şi neutrali!a materialele
nonself.

4rganele limfoide secundare au urmãtoarele particularitãţi funcţionale#

% sunt populate tardiv cu limfocite care şi%au dobândit competenţa funcţionalã "n organele
limfoide primareK

% la nivelul lor, limfopoe!a este diminuatã sau ine'istentãK

% la nivelul capilarelor care le irigã, limfocitele pãrãsesc flu'ul sanguinK

% e'tirparea lor totalã este imposibilã, datoritã caracterului difu!K

% conţin proporţia covârşitoare a limfocitelor, segregate "n arii distincte# aria celulelor 3 conţine
un numãr mic de limfocite (, dar are un numãr mare de celule dendritice, cu rolul de a pre!enta
antigenele pentru activarea limfocitelor 3 şi (K aria celulelor ( conţine "n principal foliculi
primari, ce repre!intã situsurile "n care limfocitele ( activate, proliferea!ã şi formea!ã centrii
germinali, "nainte de a se diferenţia "n celule producãtoare de anticorpi şi celule de memorieK Fig.
98. -eţeaua ganglionilor limfatici.
glomerarea celulelor cu funcţie imunã "n ţesuturi limfoide secundare mãreşte eficienţa
reactivitãţii imunitare prin distribuţia limfocitelor 3 şi ( "n arii ce favori!ea!ã interacţiunea lor
cu celulele care pre!intã anti%genul şi prin caracterul de reţea, care permite circulaţia limfocitelor
"n ariile "n care antigenele sunt concentrate.

+anglionii limfatici

+anglionii lim%fatici sunt organe lim%foide secundare, situate "n grupuri pe traseul vaselor
limfatice care drenea!ã ariile super%ficiale ale pielii sau viscerele, cu dimensiuni de la câţiva mm
pânã la 7cm. 0uprafaţa lor este acoperitã cu o capsulã con&unctivã din care pornesc numeroase
trabecule ce strãbat parenchimul ganglionar. Capsula este formatã din ţesut colagenic dens. In
structura ganglionului limfatic se distinge stroma, formatã din fibre şi celule reticulare. Celulele
reticulare sunt fibroblaste mari, ramificate, care produc fibre reticulare. In ochiurile reţelei se
gãsesc celule limfoide, macrofage, vase limfatice şi sanguine, care formea!ã parenchimul
ganglionar.

+anglionii limfatici au o vasculari!aţie dublã# limfaticã şi sanguinã. $imfa este adusã "n ganglion
prin cele %@ vase limfatice aferente, care se varsã "n sinusul subcapsular. *e aici, printre
trabeculele con&unctive, pornesc radiar sinusurile corticale, care ulterior devin sinusuri medulare.
cestea se continuã cu vasele limfatice eferente.

Parenchimul ganglionar are o structurã diferenţiatã !onal. 0e disting !ona corticalã şi cea
medularã.

ona corticalã este divi!atã "n douã sub!one#

% corticala e'ternã foarte bogatã "n limfocite (K

% corticala profundã 5paracorticalã6, populatã de limfocite 3 5la şoarecele nud  atimic% corticala
profundã este atrofiatã6.

În sub!ona corticalã e'ternã se gãsesc numeroase aglomerãri de limfocite, denumite foliculi


limfoi!i primari, formaţi "n special din limfocite mici. u diametrul de circa 7 mm şi sunt
distribuiţi printre limfocitele dispersate uniform. Foliculii primari sunt formaţi din limfocite (
mici, mature, neanga&ate, "mpachetate strâns. 4 componentã nelimfoidã importantã a foliculilor
primari o constituie aglomerãrile de celule foliculare dendritice5CF*6. Prin receptorii lor pentru
complement şi pentru Fc, CF* concentrea!ã comple'ele imune "n aria limfocitelor (.

*upã stimularea antigenicã, "n timpul elaborãrii rãspunsului imun, foliculii primari devin foliculi
limfoi!i secundari, datoritã proliferãrii celulare intense, cu o !onã centralã formatã din celule
limfoide mai mari 5celule ( de memorie6, macrofage şi celule foliculare dendritice, denumitã
centru germinativ. Centrul germinativ este sediul proliferãrii celulare intense dupã stimularea
antigenicã.

0ub!ona corticalã profundã 5paracorte'6 este o arie limfoidã situatã sub corte', "ntre foliculi şi
!ona medularã. $imfocitele şi limfoblastele sunt dense, iar celulele pre!entatoare de antigen 5"n
special celule interdigitate, celule cu voal6 sunt diseminate printre limfocite. Paracorte'ul este o
arie 3%dependentã, limfocitele3 "n repaus şi activate fiind ma&oritare. Intern faţã de paracorte'
sunt cordoanele medulare, populate cu macrofage şi plasmocite, care duc spre sinsul medular.
)nitatea funcţionalã a paracorte'ului este cordonul paracortical, care se "ntinde de la ba!a

foliculului,
7888 Um şi pânã la cordonul
este spaţiul medular
"n care celulelesubiacent.
dendriticeCordonul
pre!intã paracortical are unclone
antigenul, rarelor diametru de 788% 3
de limfocite
specifice şi favori!ea!ã activarea lor.

ona medularã conţine ţesut limfoid dens, sub forma unor cordoane aşe!ate printre sinusurile
medulare. In cordoane predominã limfocitele ( producãtoare de anticorpi 5plasmablaste şi
plasmocite mature6, asociate cu macrofage, celule 3. 0inusurile limfatice sunt cãptuşite cu celule,
a cãror suprafaţã apicalã pre!intã denivelãri care "ncetinesc percolarea limfei prin ganglion.

ntigenele care au penetrat barierele protectoare de suprafaţã a&ung "n ganglionii limfatici prin
vasele limfatice aferente. 1acrofagele care cãptuşesc sinusurile limfatice, preiau antigenele şi le
transferã !onelor 3%dependentã şi 3%independentã, unde sunt recunoscute de limfocitele care au
receptori specifici. 0timularea limfocitelor din foliculii primari, de cãtre antigenele 3%
independente, induce de!voltarea foliculilor secundari, cu formarea centrilor germinali "n care se
gãsesc şi sunt reţinute limfocitele ( de memorie. Celulele ( activate de antigen, migrea!ã "n
cordoanele medulare şi se diferenţia!ã "n plasmocite producãtoare de anticorpi. nticorpii
pãrãsesc ganglionul limfatic prin vasul limfatic eferent. Fig. 97. 0tructura unui ganglion limfatic.
0ub capsula con&unctivã se gãseşte sinusul subcapsular, tapetat cu celule fagocitare. $imfocitele
şi antigenele pãtrund "n ganglion prin vasele limfatice aferente. Corte'ul conţine aglomerãri de
limfocite ( 5foliculi limfoi!i6. 1a&oritatea foliculilor posedã un focar de celule proliferante,
denumit centru germinativ. ona paracorticalã conţine, "n esenţã, limfocite 3, ma&oritatea fiind "n
contact cu celule interdigitate, pre!entatoare de antigen. Fiecare ganglion are o vasculari!aţie
arterialã şi venoasã proprie. $imfocitele circulante intrã "n ganglion la nivelul endoteliului
speciali!at al venulelor post%capilare ale !onei paracorticale. 1edula conţine limfocite 3 şi ( şi
ma&oritatea plasmocitelor organi!ate "n cordoane. $imfocitele pãrãsesc ganglionul numai prin
vasul limfatic eferent.
ntigenele 3%dependente a&ung "n ganglioni odatã cu limfa aferentã, fiind transportate de celulele
cu voal "n !ona paracorticalã. ctivarea şi proliferarea celulelor 3 produc creşterea "n volum a
ariei 3%dependente.

0ângele circulã "n direcţie opusã limfei. rtera aferentã pãtrunde "n ganglion la nivelul hilului şi
se continuã cu arteriolele, care formea!ã un bogat ple' capilar. $a nivelul corte'ului profund, din
ple'ul capilar se formea!ã venulele postcapilare cu endoteliu "nalt. $a acest nivel, limfocitele
pãrãsesc circulaţia sanguinã prin celulele endoteliale şi se distribuie "n !onele caracteristice#
limfocitele (  "n corte'ul e'tern, iar limfocitele 3  "n corte'ul profund 5paracorte'6. *upã ce
strãbat lent teritoriile ganglionare specifice, limfocitele trec "n !ona medularã. ici se colectea!ã
sinusurile limfatice medulare, care drenea!ã limfa spre vasele limfatice eferente. $imfocitele
pãrãsesc ganglionul prin vasele limfatice eferente.

Circulaţia lentã a sângelui "n vasele din ganglionul limfatic, permite unui numãr mare de
limfocite sã treacã din sânge "n limfã, unde pot "ntâlni antigenul corespun!ãtor. 0e mãreşte astfel
şansa ca un numãr mic de limfocite imunocompetente sã "ntâlneascã antigenul specific şi sã
reacţione!e proliferativ.

4rgani!area ganglionului limfatic trebuie sã favori!e!e interacţiunile dintre antigene şi limfocite.


+anglionii conţin numeroase celule capabile sã prelucre!e şi sã pre!inte antigenele# macrofage,
celule dendritice, celule interdigitate şi celule cu voal. In ganglioni, populaţia celularã se
re"noieşte continuu, prin traficul celulelor limfoide şi al celulelor accesorii

Funcţiile ganglionului limfatic sunt urmãtoarele#

% filtrarea limfei şi epurarea componentelor nonself 5celule bacteriene, to'ine etc.6 de cãtre
fagocitele ganglionareK

% este suportul material al proliferãrii limfocitelor şi al sinte!ei anticorpilor, dupã stimularea


antigenicã. $imfa eferentã este filtratã şi "mbogãţitã "n anticorpi şi "n limfocite. Fig. 9<. 0tructura
splinei. 0plina este alcãtuitã din pulpã roşie şi pulpã albã. Pulpa roşie "ncon&urã ariile pulpei albe.
Pulpa albã conţine foliculi primari şi centrii germinativi, ca şi "n ganglionul limfatic.
*upã stimularea antigenicã inductoare a rãspunsului imun mediat humoral, "n sub!ona corticalã
e'ternã 5a celulelor (6 se produc ample modificãri citologice, iar dupã administrarea unui
antigen timodependent, modificãrile citologice apar şi "n sub!ona corticalã profundã 5a celulelor
36.

0plina

0plina este cel mai mare organ limfoid, cu rol important "n funcţia imunitarã. 0plina este
acoperitã de o capsulã con&unctivã, cu puţine fibre musculare şi incapabilã de contracţii ample,
de la care porneşte o reţea de trabecule con&unctive, ce "mpart ţesutul splenic "n com%partimente
comunicante. În fiecare compartiment se gãsesc pulpa albã şi pulpa roşie, spri&initã pe ţesutul
con&unctiv reticular .

În trabeculele con&unctive se gãsesc arterele trabeculare 5ramificaţii ale arterei splenice6. Când
ating diametrul de circa <88 Um, arterele pãrãsesc trabeculele con&unctive şi pãtrund "n
parenchimul splenic. /le dau ramificaţii laterale 5arteriole6, fiecare arteriolã fiind acoperitã de un
manşon dens de ţesut limfoid. In &urul arteriolei se gãsesc limfocite, distribuite "ntr%o stromã
con&unctivã, ce formea!ã teci limfoide periarteriolare 5P$0 : periarteriolar l=mphoid sheats6
sau manşoane coa'iale de limfocite, "n &urul arteriolelor. rteriola are o po!iţie centralã "n
manşonul limfoid.
Fig. 9?. 0tructura pulpei albe a splinei. Pulpa albã este "mpãrţitã "ntr%o !onã centralã bogatã "n
celule 3  teaca limfoidã periarteriolarã 5P$06  "ncon&uratã de foliculi primari care conţin
celule (. In fiecare folicul primar se gãseşte o aglomerare de celule foliculare dendritice 5F*C6.
Pulpa albã este separatã de pulpa roşie 5-P6 prin sinusul marginal 5106. 0inusul marginal este
inclus "ntr%un strat de limfocite ale !onei marginale 516. diacente sinusului marginal sunt
macrofagele metalofile, care se crede cã au rol important "n reglarea traficului "n spaţiile pulpei
roşii şi albe. Canalele colapsate 5CC6 par a fi ariile prin care limfocitele intrã şi ies din pulpa
albã. C : arteriola centralã.

3otalitatea tecilor periarteriolare 5manşoane limfoide coa'iale6 formea!ã pulpa albã a splinei.
1anşoanele au o !onã internã, bogatã "n limfocite 3 şi o !onã e'ternã bogatã "n limfocite (,
grupate "n aglomerãri denumite foliculi. $imfocitele pulpei albe se vãd pe secţiunea ţesutului ca
!one alb%cenuşii, "ncon&urate de pulpa roşie. Fig. 99. 3opografia regiunilor timo%dependente
53*6 şi timo%independente 53I6 "n splinã. 3eaca limfocitarã periarteriolarã constituie regiunea
3*, "n timp ce foliculii limfoi!i şi ţesutul limfoid adiacent repre!intã !ona 3I.
)nele arteriole, dupã ieşirea din manşonul limfoid 5pulpa albã6 dau numeroase ramificaţii "n
perie, denumite arteriole penicilate, care pãtrund "n pulpa roşie.

Pulpa roşie "ncon&urã pulpa albã şi este formatã din cordoane de ţesut splenic 5cordoane (ilroth6
situate printre sinusurile venoase. )nele capilare arteriale se pot conecta cu sinusurile venoase,
dar ma&oritatea arteriolelor penicilate se deschid "n cordoanele (ilroth 5circulaţie deschisã6.
0inusurile venoase sunt canale vasculare, delimitate de endoteliu şi o membranã ba!alã.
/ndoteliul este perforat de spaţii poligonale mari, aşe!ate ordonat.

Cordoanele (ilroth sunt formate dintr%o reţea tridimensionalã de celule reticulare şi fibre
reticulare, care formea!ã o unitate funcţionalã cu adventicea sinusurilor. In aceastã reţea se
deplasea!ã celulele splenice libere cu funcţie fagocitarã 5macrofage6. Cordoanele (ilroth
comunicã cu sistemul venos al splinei.

0plina este un filtru al sângelui, legat pe o derivaţie a marii circulaţii.

$a nivelul cordoanelor (ilroth, circulaţia are caracter deschis, deoarece sângele vine "n contact
direct cu celulele splenice. In ochiurile cordoanelor (ilroth se gãsesc sinusurile. /le sunt capilare
cu diametrul neuniform, tapetate cu celule din seria macrofagelor, care au rolul de a fagocita
antigenele particulate. In sinusuri se deschide o parte din arteriolele penicilate 5circulaţie
"nchisã6.

1acrofagele din peretele sinusurilor şi din cordoanele de ţesut splenic reţin şi captea!ã hematiile
"mbãtrânite şi plachetele. 1acrofagele e'primã receptori pentru Fc al Ig+, astfel cã elementele
figurate tapetate cu Ig+ 5autoanticorpi6 sunt fagocitate. Prin "mbãtrânire, eritrocitele "şi pierd
acidul sialic de pe suprafaţã, e'punând mano!a şi galacto!a, care sunt recunoscute de celulele
splenice.

lte arteriole, dupã ieşirea din manşonul limfoid se terminã "n sinusul !onei marginale, care se
deschide "ntr%un sinus venos al pulpei roşii. ona marginalã constã dintr%o reţea finã de fibre
reticulare, "n ochiurile cãreia se gãsesc limfocite (. 0inusul marginal este adiacent foliculilor
limfatici şi constã din spaţii vasculare aplati!ate, ce se continuã cu sinusurile pulpei roşii.
Peretele sãu este foarte permeabil şi permite trecerea limfocitelor din sânge "n pulpa albã 5"n
teaca periarteriolarã6. 0inusul !onei marginale formea!ã graniţa dintre pulpa albã şi pulpa roşie şi
repre!intã !ona de schimb celular dintre cele douã compartimente. *in pulpa albã, limfocitele
trec "n sinusurile marginale, apoi "n sinusurile pulpei roşii şi de aici "n sistemul venos al splinei.
În pulpa albã se gãsesc foliculii limfoi!i primari. /i sunt locali!aţi la periferia tecii limfoide
periarteriolare sau "n imediata ei vecinãtate. In manşoanele limfoide periarteriolare, limfocitele
au o distribuţie selectivã# celulele 3 segregã predominant "n tecile periarteriolare, iar celulele (,
"n foliculii limfoi!i.

ntigenele din sânge sunt preluate de macrofagele !onei marginale şi a&ung "n pulpa albã.
0inte!a anticorpilor faţã de antigenele circulante este una din funcţiile ma&ore ale splinei.
Celulele ( activate "n pulpa albã, migrea!ã "n pulpa roşie, unde se gãseşte ma&oritatea
plasmocitelor. In !ona marginalã se gãseşte ma&oritatea celulelor H.

0plina nu are circulaţie limfaticã. $a nivelul splinei, limfocitele ies din sânge prin peretele
capilarelor !onei marginale, care este foarte permeabil şi se distribuie "n pulpa albã, iar de aici
strãbat drumul invers şi a&ung "n pulpa roşie, "n sinusurile venoase. cestea comunicã atât cu
capilarele !onei marginale, cât şi cu sistemul venos al splinei.

$imfocitele pãrãsesc splina prin vena splenicã.

0istemul imunitar al mucoaselor

1ucoasele 5digestivã, respiratorie, genitalã, urinarã6, din punctul de vedere al contactului cu


antigenele, constituie structurile cele mai vulnerabile ale organismului uman şi animal. In special
la nivelul intestinului, contactul permanent cu microorganismele creea!ã condiţiile pãtrunderii
acestora "n mediul intern. 1ucoasele repre!intã nu numai o entitate anatomicã, ci şi una
funcţionalã imunologic. Particularitãţile lor structurale şi funcţionale tind sã le delimite!e tot mai
mult de aparatul imunitar sistemic.

0istemul imunitar al mucoaselor, la mamifere, este o reţea integratã de ţesuturi, formate din
celule specifice, celule limfoide şi molecule cu funcţie imunitarã, protectoare faţã de infecţiile pe
calea membranelor mucoase. $a nivelul structurilor de contact cu antigenele, sistemul imunitar
al mucoaselor este divi!at anatomic şi funcţional# structurile ($35bronchus associated
l=mphoid tissue6 şi +$35gut associated l=mphoid tissue6. $a ro!ãtoare, structurile ($3 sunt
bine de!voltate, având rolul de a rãspunde la antigenele inhalate. $a om, structurile ($3
propriu%!ise nu se de!voltã, iar ţesuturile limfoide ma&ore echivalente sunt tonsilele palatine şi
formaţiunile adenoide 5tonsilele na!ofaringiene6. Impreunã, ele formea!ã o barierã fi!icã de
ţesuturi limfoide, care constituie inelul Aalde=er. 3onsilele şi adenoidele se descriu ca $3
5nasal associated l=mphoid tissue6. 0tructurile limfoide asociate mucoaselor 51$36 includ
câteva categorii de celule antigen%reactive# celule (, po!itive pentru moleculele C1M II,
macrofage, celule $angerhans, celule dendritice, celule foliculare dendritice, plasmocite. ceste
celule sunt fie distribuite difu!, fie organi!ate "n structuri anatomice distincte# foliculi limfoi!i,
plãcile Pe=er, amigdalele.

migdalele 5tonsilele palatine6 sunt aşe!ate "n unghiurile mandibulare. *imensiunile unei
amigdale mãsoarã <, cm lungime, 7, cm lãţime şi 7 cm grosime. 3onsilele şi adenoidele sunt
singurele structuri limfoide asociate tractului digestiv, acoperite de o capsulã care aderã intim de
ţesutul limfoid subiacent. Pe faţa internã 5care priveşte spre vestibulul faringian6 se gãsesc
deschiderile criptelor tonsilare. Criptele pãtrund adânc "n masa limfoidã a tonsilei, uşurând
contactul celulelor reactive 5macrofage şi limfocite6, cu antigenele care pãtrund pe care digestivã
şi respiratorie. Circa 8J dintre celulele tonsilare sunt limfocite (, constituite "n foliculi care
conţin centrii germinali. 1a&oritatea limfocitelor ( au ca receptor de antigen Ig+, iar restul sunt
Ig1Q şi IgQ. Circa 98J din celulele tonsilare sunt limfocite 3. Fig.9. -olul potenţial al $3
pentru de!voltarea imunitãţii mucoaselor. 3onsila palatinã pre!intã cripte adânci. 0chema
ilustrea!ã categoriile ma&ore de celulele pre!entatoare de antigen, 5$C : celule $angerhans, 1f :
macrofageK F*C : celule foliculare dendritice6, centrul germinativ al celulelor ( şi ariile
parafoliculare cu celule 3 53*6. $imfocitele efectoare şi cele de memorie recirculã pe calea
sistemului imunitar comun al mucoaselor 5dupã 1c+hee, 7EE@6.

pendicele este o structurã limfoidã asociatã intestinului, pre!entã numai la iepure, maimuţe
antropoide şi la om. Pre!intã structuri limfoide cu organi!are similarã plãcilor Pe=er, cu un dom
bine definit, aglomerãri de celule ( organi!ate "n foliculi şi arii interfoliculare bogate "n celule 3.
/piteliul domului este permeabil, permiţând trecerea liberã a antigenelor solubile şi a celor
particulate, ca şi a bacteriilor.

Foliculii limfoi!i sunt structuri asociate, caracteristice mucoasei intestinale, care se gãsesc fie ca
foliculi solitari de 8,%<,8 mm, foarte numeroşi "n partea terminalã a ileonului, fie ca foliculi
agregaţi ce formea!ã plãcile Pe=er. Foliculii 5solitari sau agregaţi6 sunt locali!aţi "n corionul
mucoasei, dar pãtrund şi "n submucoasã.
Fig. 9;. 0tructura schematicã a unei plãci Pe=er şi a unui ganglion me!enteric. M/B : venule cu
endoteliu "naltK C+ : centru germinativ.

4 placã Pe=er conţine <8%?8 de foliculi agregaţi. re formã circularã sau alungitã 5elipticã6, cu
a'ul mare orientat "n lungul intestinului. 0unt mai numeroase "n ileonul terminal. $ungimea este
variabilã, "ntre 7%7< cm, iar lãţimea, "ntre 8,@%7cm. Plãcile Pe=er ocupã marginea liberã a
intestinului5niciodatã marginea me!entericã6. /le se formea!ã "n cursul de!voltãrii fetale, ating
nu%mãrul ma'im la pubertate 5peste <886 şi scad "ncet cu vârsta. 0e estimea!ã cã 78J din
celulele limfoide umane sunt asociate cu structurile limfoide ale tractului gastro%intestinal

Fiecare folicul al plãcii Pe=er este format dintr%o aglomerare de macrofage, limfocite,
plasmocite. riile interfo%liculare sunt bogate "n limfocite 3. 0tructura foli%cularã individuali!atã
este separatã de lumenul intes%tinal prin structuri speci%ali!ate, denumite domuri# domul epitelial,
alcãtuit
din celule epiteliale dife%renţiate, de aspect cubo%idal, ale mucoasei intes%tinale şi domul
con&unctiv subepitelial.

$a nivelul domului, epiteliul intestinal pre!intã puţine celule mucoase şi puţini microvili, dar
e'istã "n schimb, o categorie de celule speciali!ate funcţional, denumite celule 1
5membraneous6, ataşate de enterocite prin comple'e &oncţionale. Pre!enţa vimentinei şi
cheratinei "n celulele 1 este dovada srcinii lor epiteliale. $a nivel microscopic, celulele 1 se
recunosc prin asocierea lor strânsã cu limfocitele intraepiteliale. /le au pliuri membranare mari,
ba!olaterale, "n care stau limfocitele intraepiteliale. Celulele 1 formea!ã o umbrelã deasupra
unui spaţiu "n care se gãsesc limfocite intraepiteliale, macrofage, celule dendritice.

Celulele 1 au rolul de a pinocita antigenele solubile din lumenul intestinal, dar preiau şi
antigene particulate5virusuri, bacterii, proto!oare6. Inglobarea antigenului nu este urmatã de
degradare li!osomalã, ci antigenul intact este transportat "n ve!icule spre membrana lateroba!alã.
Prin fu!iune, antigenul este eliberat "n spaţiul lateroba!al, unde este transferat celulelor
subiacente, unele speciali!ate "n prelucrarea şi pre!entarea antigenelor, fenomen denumit
translocaţie. ntigenele sunt prelucrate "n celulele dendritice şi "n macrofagele subepiteliale şi
sunt pre!entate limfocitelor locale sau sunt transferate celulelor interdigitate şi pre!entate
celulelor 3 interfoliculare. Celulele interdigitate care pre!intã antigenul, derivã din celulele
dendritice care au "nglobat antigenul. Fig. 9D. a. 4 placã Pe=er. b. -epre!entarea schematicã a
mecanismului funcţional al plãcii Pe=er. *etaliu al celulei 1. *upã "nglobarea şi transportul de
cãtre celula 1, antigenul este prelucrat de macrofage sau de celulele dendritice, care se
transformã "n celule interdigitate 5I*C6 şi apoi este pre!entat limfocitelor "n ariile celulelor 3 ale
plãcii Pe=er şi ale ganglionilor limfatici me!enterici 51$6. / : enterocitK $: limfocitK m:
macrofagScelulã dendriticã 5dupã 0minia, 7EE@6.

4 placã Pe=er are ? regiuni structurale# domul, foliculii cu centrii germinali 5!ona celulelor (6 şi
aria parafolicularã5populatã de celulele 3, "n special celule 3h6. Plãcile Pe=er sunt populate iniţial
de limfocite 3. *e!voltarea centrilor germinali5ai limfocitelor (6 este dependentã de antigenele
microbiotei intestinale, pentru cã la animalele germ%free, plãcile Pe=er sunt slab de!voltate şi
lipsesc centrii germinali. $a organismele timectomi!ate neonatal şi la cele congenital atimice,
ariile interfoliculare sunt sãrace "n limfocite 3. Pentru completa de!voltare a plãcilor Pe=er, sunt
necesare atât influenţele stimulatoare ale timusului, cât şi contactul cu microbiota intestinalã.

0tructurile limfoide asociate tractului digestiv sunt lipsite de "nvelişul capsular şi de vasele
limfatice aferente. In lipsa vaselor limfatice, lichidul interstiţial care scaldã structurile limfoide
"ndeplineşte funcţia limfei aferente.

$imfocitele foliculare au raporturi de vecinãtate cu epiteliul şi de aceea se numesc foliculi


asociaţi epiteliului. Foliculul limfoid, ca unitate structuralã a plãcii Pe=er, este strãpuns de o
arteriolã ascendentã, ce se terminã "ntr%o reţea capilarã situatã sub epiteliul folicular. ceste
capilare se continuã cu venulele postcapilare din ariile interfoliculare 3%dependente.

$imfocitele libere, diseminate "n mucoasa tractului digestiv au distribuţie difu!ã. /le se gãsesc "n
lamina propria şi "n stratul epitelial al mucoasei, printre enterocite. /ste o populaţie heterogenã
de limfocite# cele din lamina propria sunt "n proporţii egale limfocite 3 şi (, dar şi un numãr
mare de plasmocite. In mucoasa intestinalã se gãsesc limfocite (, cu mar>erul Ig/Q , numãrul lor
fiind crescut la persoanele cu alergii alimentare. In submucoasa gastrointestinalã, "n special "n
vecinãtatea vaselor de sânge, se gãsesc mastocite cu receptori de mare afinitate pentru Ig/.

$imfocitele intraepiteliale sunt "n special limfocite 3 citoto'ice5DJ6 şi limfocite (, cu mar>erul


IgQ. 1a&oritatea limfocitelor ( sunt "n curs de diferenţiere spre plasmocite. /le sunt primele
care recunosc antigenele luminale ce traversea!ã mucoasa pe o cale independentã de celulele 1.
$imfocitele 3 intraepiteliale media!ã hipersensibilitatea "ntâr!iatã cu specificitate de antigen şi
au funcţie citoto'icã.

Celulele limfoide din structurile organi!ate5plãcile Pe=er6 sunt neanga&ate. /le au rolul de a iniţia
rãspunsul imun, dupã interacţiunea cu antigenele care traversea!ã celulele 1. $imfocitele difu!e
din lamina propria sunt "n mare parte activate, având funcţia de a produce Ig.

Funcţiile 1$3. 0istemul imunitar al mucoaselor are o funcţionalitate precisã# sã e'cludã


antigenele e'ogene, "nainte ca ele sã pãtrundã "n mediul intern şi sã evite sau sã minimali!e!e
e'punerea aparatului imunitar sistemic, la antigenele moleculare sau celulare care tind sã

pãtrundã
insensibil"nlamediul intern.
microbiota In acelaşi
normalã timp, ţesutul
a mucoaselor. limfoid
1$3 are asociat
calitateamucoaselor
de !onã detrebuie
controlsã rãmânã
a
organismului, la contactul cu antigenele, dar are şi rol reglator asupra funcţionalitãţii aparatului
imunitar sistemic. şa se e'plicã faptul cã administrarea oralã a unui antigen la om sau animale,
"n esenţã, nu produce un rãspuns imun sistemic, ci de obicei, un rãspuns imun al mucoasei.
1ecanismul nu este cunoscut, dar sistemul imunitar al mucoaselor "mpiedicã rãspunsul imun
amplu al aparatului imunitar sistemic, la un numãr foarte mare de antigene intestinale, "n special
de srcine alimentarã. ntigenele comple'e bacteriene sau virale pot iniţia un rãspuns imun
comple', prin intermediul aparatului imunitar al mucoaselor. *eficienţele funcţionale ale 1$3
e'pun organismul şi aparatul imunitar sistemic, unei permanente stãri de activare, care depãşeşte
limitele fi!iologice, consecinţa fiind instalarea maladiilor autoimune.

Prin epiteliul folicular, microorganismele dobândesc acces la structurile limfoide ale foliculului.
Consecinţa este beneficã, deoarece, astfel se iniţia!ã rãspunsul imun protector faţã de
microorganismele luminale. *in acest punct de vedere, celulele 1 formea!ã un sistem de
averti!are timpurie. Pãtrunderea microorganismelor la nivelul epiteliului folicular are şi
consecinţe nefavorabile, deoarece acesta poate fi o cale de acces a microorganismelor patogene
50.t=phi6, la structurile submucoase.

$imfocitele ( din foliculii limfoi!i ai plãcilor Pe=er se gãsesc "ntr%o stare de proliferare activã.
3otuşi, numãrul plasmocitelor este mic, ceea ce reflectã posibilitatea ca limfocitele ( din

structurile +$3, sã migre!e "n alte mucoase, "nainte de a se diferenţia "n plasmocite.

3abel comparativ privind principalele caracteriatici ale organelor limfoide primare şi


secundareCaracteristici

4rgane limfoide primare

4rgane limfoide secundare

4riginea $a !ona de trecere "ntre ectoderm şi endoderm. Conţin celule derivate din
ectoderm din me!oderm 5limfocite6 .In me!oderm
1omentul de!vol%tãrii sau dupã naştere Foarte timpuriu "n viaţa embrionarã 3ardivã "n
cursul vieţii fetale
-olul 0unt populate timpuriu cu celule precursoare ale limfocitelor şi au rol "n dobândirea
competenţei imunitare a acestora. 0unt populate tardiv numai de limfocite mature.
*urata funcţiei lor $a adult suferã o involuţie progresivã, care la vârstele "naintate este
"nsoţitã de o deficienţã a funcţiilor imunitare. Persistã toatã durata vieţii
ctivitatea mitoticã a limfocitelor /ste intensã şi independentã de stimularea antigenicã
Intensã numai dupã stimularea antigenicã

Formarea centrilor germinativi de reacţie bsentã Foarte intensã


/fectele e'tirpãrii precoce -educerea numãrului de limfocite şi diminuarea rapidã a
reactivitãţii imunitare u este posibilã. *upã blocarea imunitar ã diminuã, dar totdeauna rãmân
celule imunocompetente.
/fectele e'tirpãrii tardive -educerea numãrului de limfocite şi limitarea reactivitãii imunitare
Imposibilã
Funcţia esenţialã Centre de proliferare, maturare şi diseminare a limfocitelor. Focare
ale rãspunsului imun.

Fig. 9@. -epre!entarea schematicã a circuitului global al limfocitelor. 576 $imfoblastele din
mãduvã a&ung pe cale sanguinã "n splinã şi timus. *upã maturare, limfocitele sunt eliberate "n
sânge. 5<6 $imfocitele mature intrã "n splinã şi o pãrãsesc. 5?6 $imfocitele mature pot intra "n
structurile 1$3 şi "n ţesuturile periferice. 596 $imfocitele pãrãsesc 1$3 şi ţesutul periferic pe
calea limfaticelor. 56 $imfocitele intrã "n ganglionul limfatic, trecând prin celulele speciali!ate
care cãptuşesc venulele postcapilare. 5;6 $imfocitele pãrãsesc ganglionul limfatic pe cale
limfaticã şi reintrã "n sânge prin ductul toracic.

-/CI-C)$-/ $I1F4CI3/$4-

4rganele limfoide primare 5mãduva oaselor, timusul, bursa lui Fabricius6 au rolul de a produce
limfocite mature neanga&ate 5virgine6. *upã ce pãrãsesc organele limfoide primare, limfocitele
au proprietatea constitutivã de a recircula "n organele limfoide secundare şi "n compartimentul
terţiar nelimfoid, "n absenţa stimulului inflamator.
4rganele limfoide secundare sunt repre!en%tate de ganglionii lim%fatici, de splinã şi de structurile
1$3. Funcţia lor este de a acumula şi pre!enta antigenele, atât limfocitelor neanga&ate cât şi
celor de memorie.

2esuturile nelimfoide ale compartimentului terţiar sunt repre!entate de restul ţesuturilor


organismului. In mod obişnuit, ele conţin puţine celule limfoide, dar "n focarele de inflamaţie se
acumulea!ã populaţii limfocitare numeroase, "n special limfocite de memorie.

2esutul limfoid secundar este suportul structural al reacţiilor celulare ale rãspunsului imun. $a
acest nivel se produce contactul limfocitelor cu antigenul specific. Faptul impune, ca o condiţie
funcţionalã esenţialã, recircularea continuã a limfocitelor pentru a "ntâlni şi a recunoaşte
antigenul. *in acest punct de vedere, limfocitele au o particularitate funcţionalã unicã# pãrãsesc
sângele ca şi celulele mieloide 5neutrofile, monocite6, trec "n organele limfoide secundare şi "n
compartimentul terţiar, dar, spre deosebire de cele mieloide, se re"ntorc "n flu'ul sanguin.
-ecircularea sânge%ţesuturi limfoide secundare%sânge se repetã tot restul vieţii limfocitelor şi este

independentã de stimularea
limfoid secundar, astfel "ncâtantigenicã. 1ilioane
fiecare antigen de limfocite
pãtruns trecpe
"n organism !ilnic prin
o cale saufiecare organ
alta, va fi e'pus
"ntregului repertoriu de receptori de antigen ai limfocitelor.

Capacitatea limfocitelor de a recunoaşte şi de a coloni!a anumite ţesuturi limfoide a fost


denumitã ecota'is sau homing.
Fig. 9E. -ecircularea limfocitelor şi a celulelor pre!entatoare de antigen. $imfocitele neanga&ate
pãrãsesc timusul şi migrea!ã "n organele limfoide secundare 5splinã, ganglioni limfatici6.
Celulele pre!entatoare de antigen 5celulele dendritice şi fagocitele mononucleare6, dupã ce
pãrãsesc mãduva, trec "n sânge, apoi intrã "n ţesuturi, "nglobea!ã antigenul şi "l transportã "n
ţesuturile limfoide pentru a fi pre!entat celulelor 3 şi (. $imfocitele activate migrea!ã din
ţesuturile limfoide şi se acumulea!ã preferenţial la situsurile infecţiei sau ale inflamaţiei.

1ecanismele homing au un rol esenţial "n menţinerea divi!iunilor funcţionale ale organelor
limfoide şi "n orientarea limfocitelor mature neanga&ate şi a celor de memorie. -ecircularea
reali!ea!ã dispersia populaţiilor de limfocite efectoare şi de memorie, spre ariile cele mai e'puse
inva!iei antigenice, dar reali!ea!ã şi supravegherea ţesuturilor "n raport cu pre!enţa antigenelor.

0oluţia naturalã pentru aceastã funcţie a fost compartimentarea sistemului limfoid "n organe
individuali!ate şi ţesuturi care sunt conectate şi unificate printr%un trafic limfocitar orientat şi
prin recirculare.
-ecircularea limfocitelor este impusã de modul de organi!are a sistemului limfoid# fiecare organ
limfoid drenea!ã un teritoriu definit al organismului. stfel, antigenul in&ectat subcutan sau
intradermic este transportat la ganglionii limfatici regionali. ntigenul in&ectat intravenos a&unge
"n splinã, iar cele care pãtrund la nivelul mucoaselor 5digestivã, respiratorie, genito%urinarã6
a&ung la structurile limfoide 1$3 5+$3 şi ($36.

$imfocitele care recunosc antigenul la nivelul ţesuturilor limfoide secundare, se activea!ã şi


iniţia!ã rãspunsul imun, iar cele care nu au "ntâlnit antigenul specific, trec prin ţesuturile
limfoide "n câteva ore, se re"ntorc "n sânge pentru câteva minute şi "şi reiau un nou circuit.

Celulele limfoide mature 5competente6 se gãsesc concentrate "n organele limfoide secundare.
Cele din sânge constituie numai o proporţie micã din totalul limfocitelor.

*in totalul limfocitelor, numai o proporţie foarte micã, 5<J6 recirculã "n unitatea de timp, pe
traseul sânge  ganglioni limfatici  limfã  canal toracic  sânge, iar restul rãmân "n
organele limfoide secundare.

$imfocitele cu cea mai "naltã ratã a rcirculãrii sunt celulele 3 de memorie. $imfocitele 3 şi (
neanga&ate 5naive6, recirculã cu o ratã mult mai scã!utã "ntre organele limfoide secundare, pânã
"ntâlnesc antigenul sau mor. Cele care au "ntâlnit antigenul specific, se activea!ã. )na din
primele consecinţe ale activãrii este e'primarea intensã a unor molecule de suprafaţã, din
categoria integrinelor, care media!ã aderenţa fermã a limfocitului de componentele matricei
e'tracelulare.
secundar. $imfocitele care recunosc antigenul sunt reţinute selectiv "n organul limfoid

/fectul pe termen mai lung al stimulãrii antigenice este e'pansiunea clonalã a limfocitelor şi
diferenţierea lor "n celule efectoare ale rãspunsului imun şi celule de memorie. ceste categorii
au proprietãţi de migrare 5homing6 net diferite faţã de limfocitele neanga&ate.

$imfocitele efectoare şi cele de memorie dobândesc capacitatea de a migra "n compartimentul


terţiar 5adicã "n organele nelimfoide6. Pe de altã parte, ele manifestã o selectivitate pronunţatã a
compartimentului de homing, adicã dupã activare, recirculã preferenţial "n formaţiuni limfoide
de aceiaşi categorie cu cele care au fost activate la contactul primar cu antigenul.

$imfocitele 3 YSZrecirculã preferenţial "n ţesuturile epiteliale neinflamate.


Importanţa fenomenului de homing. Fenomenul de homing este foarte important "n procesul
gene!ei embrionare a organelor limfoide primare, deoarece asigurã migrarea "n timus, respectiv
"n bursa lui Fabricius şi echivalenţii ei, a precursorilor limfocitelor 3 şi ( 5pre%3 şi pre%(6.
Procesul recirculãrii permite ca limfocitele mature neanga&ate sã dobândeascã acces la structurile
care concentrea!ã antigenele ce au pãtruns pe cale tegumentarã sau pe calea mucoaselor şi sã

"ntâlneascã
activate, câtepitopul specific.
şi cele de memorie $imfocitele
manifestã3selectivitate
activate, proliferea!ã şi se diferenţia!ã.
de organ, adicã tât cele
recirculã "n acelaşi tip de
organ limfoid secundar. 1igrarea cu specificitate de organ, a celulelor 3 de memorie, mãreşte
eficienţa rãspunsului imun, deoarece re"ntâlnesc antigene asemãnãtoare celor care le%au indus
activarea primarã. 1ecanismul migrãrii selective este puţin "nţeles. Probabil implicã mecanisme
de trafic selectiv, controlat de molecule membranare. $a organismul adult, limfocitele recoltate
din ductul toracic migrea!ã preferenţial "n 1$3, iar cele din ganglionii limfatici se re"ntorc "n
ganglioni, "n ariile timo%dependente. $imfocitele 3 şi ( recoltate din splinã, dupã transferul "n
organismul receptor, se distribuie "n compartimentele 3 şi ( ale organelor limfoide secundare.
1a&oritatea limfocitelor din mãduva osoasã, migrea!ã "n ariile timo%independente.

riile timo%independente 5populate de limfocite (6 ale organelor limfoide secundare sunt#


foliculii corte'ului e'tern din ganglionii limfatici, foliculii din plãcile Pe=er şi foliculii !onei
periferice din pulpa albã a splinei.

riile timo%dependente 5populate de limfocite 36 sunt# corte'ul profund al ganglionilor


5paracorte'6, manşonul limfoid periarteriolar al pulpei albe a splinei şi !onele interfoliculare ale
plãcilor Pe=er.

(a!ele moleculare ale fenomenului de homing

Fig. 8. 0ecvenţa de evenimente ce reglea!ã migrarea limfocitelor din sânge prin pereţii
venulelor cu endoteliu "nalt 5M/B6, "n organele limfoide. 1işcarea de rostogolire a limfocitelor
pe suprafaţa celulelor endoteliale este convertitã repede "n aderenţã stabilã dependentã de
integrine, "n 7%? s. 1igrarea transendotelialã a limfocitului aderent este reglatã de un stimul de
migrare e'primat de celulele endoteliale "nalte. (a!ele moleculare ale stadiului final al migrãrii
prin membrana ba!alã nu se cunosc, dar probabil este reglatã de chimioatractanţii eliberaţi de
ganglionul limfatic 5dupã ger, 7EE@6.
Fi!iologia recirculãrii limfocitelor se ba!ea!ã, "n esenţã, pe reglarea proprietãţii lor de aderenţã şi
mobili!are. $imfocitele au proprietatea rarã, de a%şi regla proprietãţile ade!ive, toatã durata
vieţii. *acã "n sânge limfocitele nu trebuie sã adere "ntre ele sau de alte celule circulante şi nici
de endotelii, trecerea lor "n spaţiul e'travascular necesitã aderenţa fermã de celulele endoteliale.

3raficul limfocitar implicã evenimente comple'e, care duc la recrutarea celulelor din flu'ul
sanguin. Procesul implicã "ncetinirea deplasãrii limfoci%telor, la contactul cu endoteliul vascular,
apoi aderenţa strânsã de celulele endoteliale, urmatã de migrarea transendotelialã.

Fenomenul migrãrii preferenţiale a limfocitelor din sânge, "n ţesuturile limfoide specifice
5homing6, este e'plicat prin e'istenţa moleculelor cu rol de aderenţã, denumite generic ade!ine,
atât pe suprafaţa limfocitelor cât şi pe suprafaţa venulelor cu endoteliu "nalt 5M/B6.

de!inele suprafeţei limfocitelor sunt receptori specifici de homing, iar cele de pe suprafaţa
celulelor endoteliale ale venulelor au rol de antireceptori. tât unele cât şi altele aparţin familiei
integrinelor. mbele categorii de molecule media!ã interacţiunea selectivã a celulelor sanguine
cu endoteliul vascular, ca o precondiţie a migrãrii "n ţesuturi şi se numesc selectine.

0electina $ se gãseşte pe suprafaţa celor mai multe leucocite circulante# limfocite, neutrofile,
monocite. 0pre deosebire de celelalte douã tipuri 5/,P6, selectina $ este e'primatã constitutiv pe
suprafaţa celulelor. -olul ei este medierea tran!itului leucocitelor "n situsul inflamator, dar şi "n
orientarea specificã a recirculãrii constitutive spre ganglionii limfatici periferici.

*eoarece fenomenul recirculãrii limfocitelor este permanent, selectinele corespun!ãtoare sunt


e'primate de asemenea permanent, atât pe celulele endoteliale ale venulelor cât şi pe limfocite.

Interacţiunea limfocitelor cu selectinele endoteliale s%a studiat in vitro, prin incubarea


limfocitelor cu secţiuni subţiri de ţesut limfoid. $imfocitele se leagã specific de venulele cu
endoteliu "nalt 5M/B6 şi "n proporţie nesemnificativã, de endoteliul altor vase sanguine.

$imfocitele ( aderã preponderent de M/B din plãcile Pe=er, iar limfocitele 3 aderã preferenţial
de M/B din ganglionii limfatici.

*upã legarea specificã a receptorilor limfocitari de antireceptorii celulelor endoteliale, se iniţia!ã


evenimentele al cãror re!ultat este e'trava!area limfocitelor din ţesuturile limfoide secundare.
3recerea limfocitelor din flu'ul sanguin, prin peretele vascular, are loc "n mai multe etape#

% deschiderea &oncţiunilor strânse dintre celulele endoteliale 5"n %78 minute6K

% migrarea selectivã a limfocitelor 3 şi (, "n ariile caracteristice, "n orele urmãtoare.

-ecircularea limfocitelor "n structurile limfoide ale mucoaselor

-ecircularea limfocitelor "n structurile limfoide ale mucoaselor 5+$3 şi 1$36 are
particularitãţi distincte faţã de recircularea limfocitelor "n celelalte organe limfoide secundare.
Principala diferenţã constã "n aceea cã, "ntr%o mãsurã importantã, sistemul imunitar al

mucoaselor este
este re!ultatul separatpreferenţial
modului din punct dedevedere funcţional,
recirculare de aparatul
a limfocitelor imunitar
"n +$3 sistemic.
şi ($3 0epararea
şi anume,
limfoblastele generate "n structurile limfoide ale tractului gastrointestinal circulã "n ductul toracic
şi au tendinţa de a se re"ntoarce "n aceleaşi structuri limfoide.

$imfocitele recirculã "n sânge şi reintrã "n ţesutul limfoid secundar. Celulele mature, neanga&ate,
se distribuie aleatoriu "n structurile 1$3 şi asigurã e'istenţa "ntregului repertoriu de receptori
de antigen.

$imfa ductului toracic este calea finalã comunã a "ntregii cantitãţi de limfã generatã sub nivelul
diafragmei, ma&oritatea având srcinea "n teritoriul intestinal. In ductul toracic se gãsesc
limfocite mari 5blaste6. Celulele efectoare şi de memorie manifestã un homing preferenţial, care
menţine compartimentarea limfocitelor. $imfocitele stimulate şi blastele generate "n structurile
1$3, dupã ce sunt descãrcate "n sânge, e'trava!ea!ã rapid "n lamina propria şi revin cu o mare
probabilitate "n aceleaşi structuri sau se distribuie "n structuri limfoide omologe, asociate altor
mucoase. 1ulte se transformã "n plasmocite care sinteti!ea!ã Ig. Pentru cã celulele stimulate la
nivelul tractului gastrointestinal recirculã spre alte situsuri mucoase5plãmân, glande mamare,
tractul urogenital6 s%a propus conceptul de “sistem imunitar comun al mucoaselor”. Chiar dacã
proporţia limfocitelor care recirculã preferenţial la nivelul diferitelor mucoase 5tractul respirator
şi urogenital6 este limitatã, fenomenul este foarte important, deoarece sugerea!ã posibilitatea
stimulãrii imunitãţii protectoare generale, la toate situsurile mucoase, folosind un vaccin oral.

În plãcile Pe=er şi "n foliculii limfatici solitari ai mucoasei gastrointestinale se gãsesc


preponderent limfocite ( cu i!otip Ig, dar şi limfocite ( cu i!otip Ig+ şi Ig1. Preponderenţa
lor numericã se e'plicã prin aceea cã se leagã mai ferm de venulele cu endoteliu "nalt,
comparativ cu limfocitele 3. *upã contactul cu antigenul, ele se activea!ã, proliferea!ã şi se
diferenţia!ã. 3otuşi, "n plãcile Pe=er, practic nu e'istã celule producãtoare de anticorpi. cest
fapt denotã cã plãcile Pe=er sunt structuri limfoide speciali!ate "n medierea contactului dintre
limfocite şi antigenele tractului digestiv, dar celulele ( dupã stimulare migrea!ã din plãcile Pe=er
"nainte de a se diferenţia "n plasmocite. (lastele re!ultate din celulele ( stimulate, pãrãsesc
plãcile Pe=er pe cale limfaticã şi a&ung "n ganglionii limfatici me!enterici. *e aici, blastele
migrea!ã selectiv "n mucoasa digestivã şi respiratorie şi constituie ţesutul limfoid difu!.

$imfocitele 3 au o modalitate mai puţin restrictivã de a migra "n mucoase. In structurile limfoide
ale mucoasei, celulele 3 sunt minoritare. -olul lor pare a fi limitat la efecte reglatoare asupra
limfocitelor (.

În conclu!ie, recircularea limfocitelor ( la nivelul mucoaselor este restrictivã, "n sensul cã


celulele stimulate de antigene, "n structurile limfoide ale mucoasei digestive au o tendinţã

marcatã de aderecircula
specificitãţi organ a"nrecirculãrii
structuri limfoide asociate
limfocitelor mucoaselor.
(. Cele activate "n0%a avansat
($3 voripote!a unei
recircula "n
mucoasa respiratorie, iar cele activate "n +$3 vor recircula la nivelul mucoasei digestive,
asigurând o eficienţã protectoare ma'imã.

-ecircularea limfocitelor "n compartimentul terţiar nelimfoid

*intre ţesuturile nelimfoide, cele mai cunoscute "n privinţa raporturilor lor cu limfocitele sunt
suprafeţele epiteliale# epiteliul tegumentar şi mucoasele tractului gastrointestinal, urogenital şi
respirator. ceste structuri se caracteri!ea!ã prin pre!enţa a douã componente limfoide distincte.
Prima, evidenţiatã la şoarece, populea!ã epiteliile "n cursul de!voltãrii embrionare. cestea sunt
limfocite cu locali!are intraepitelialã 5I/$6 şi pentru a se diferenţia sau pentru a se menţine "n
aceastã locali!are, nu necesitã contactul cu antigenul e'ogen. 0e pare cã limfocitele
intraepiteliale "şi au srcinea direct "n organele limfoide primare sau chiar "n mãduva osoasã, fãrã
sã necesite un stadiu de tran!it prin organele limfoide secundare. Fig. 7. -olul 1$3 "n
inducerea sinte!ei Ig "n mucoase. Inglobarea antigenului de cãtre celulele 1, declanşea!ã
rãspunsul imun local. $imfocitele ( IgQ şi 3h C*9Q, pe calea limfaticelor eferente, migrea!ã
"n ganglionii limfatici me!enterici şi apoi "n ductul toracic, pentru a a&unge "n sânge. ceste
celule migrea!ã "n situsurile "n care Ig este molecula efectoare, unde are loc diferenţierea
finalã, sinte!a şi transportul sIg. 0timularea limfocitelor "n 1$3 şi e'odul celulelor spre
situsurile efectoare &ustificã denumirea de sistem imunitar comun al mucoaselor.
 II%a categorie de limfocite din structurile nelimfoide sunt, "n special, limfocite 3 de memorie şi
limfocite efectoare care s%au activat "n organele limfoide secundare. /le au locali!are
intraepitelialã sau se gãsesc "n ţesutul con&unctiv subepitelial.

Celulele epiteliale reglea!ã direct activitatea celulelor limfoide, atât prin pro'imitatea lor directã,
cât şi prin capacitatea de a sinteti!a citochine, ce activea!ã şiSsau recrutea!ã celulele efectoare.

$imfocitele intraepiteliale sunt, "n primul rând celule 3, cu receptor %O sau Y%Z. 0uprafaţa foarte
mare a epiteliilor, trebuie sã fie corelatã cu e'istenţa mai multor I/$, decât alte tipuri de celule 3.
1a&oritatea sunt bogate "n granule citoto'ice, ceea ce a dus la presupunerea cã I/$ recunosc şi
li!ea!ã celulele epiteliale infectate, formând prima linie de apãrare. /ste greu de e'plicat modul
"n care celulele 3, cu o diversitate foarte largã a specificitãţii de legare a receptorilor de antigen,
recunosc epitopii specifici e'puşi pe suprafaţa celulelor epiteliale fi'e. *e aceea, s%a presupus cã
I/$ recunosc semnalele de stress imunitar, şi nu epitopii specifici ai agenţilor infecţioşi.
0emnalele sunt transmise de proteinele "nrudite 51IC, 1IC(6, dar distincte de moleculele

C1M I. ceste
recunosc molecule
diferenţele nu pre!intã
nivelului antigenul,
de e'primare dupã modelul
a moleculelor clasic
1IC al moleculelor
şi 1IC(, C1M,
pe suprafaţa ci I/$
celulelor
normale şi a celor stressate. 0timulii activãrii 1IC şi 1IC( pot fi de naturã infecţioasã sau
evenimente de transformare care pun "n pericol integritatea organismului.

I/$ sunt po!itive numai pentru C*@ 5C*@ Q,O%6 sau sunt negative pentru ambii coreceptori
5C*9% C*@  %, O%6. 0e pare cã epiteliile favori!ea!ã de!voltarea e'tratimicã a I/$, care vin
direct din mãduva osoasã.

$imfocitele asociate epiteliilor recirculã cu o ratã scã!utã, care poate fi constitutivã, dar se
amplificã mult dupã stimularea antigenicã localã.

În ţesuturile nelimfoide, limfocitele 3 reali!ea!ã controlul de calitate a moleculelor e'puse pe


suprafaţa celulelor tisulare. *acã este detectatã pre!enţa antigenelor nonself 5virale, tumorale sau
induse chimic6, limfocitele 3 iniţia!ã rãspunsul imun citoto'ic.

3I+//$/ C41P$/R)$)I 14-


*/ MI034C41P3I(I$I33/ 5C 1 M6
/'istenţa antigenelor de histocompatibilitate a fost dedusã din faptul cã alogrefele tegumentare
sau de organe, nu sunt viabile "n organismul receptor. *upã D%78 !ile, ţesutul transplantat se
inflamea!ã şi curând dupã aceea, grefa este respinsã.

-espingerea grefei este de naturã imunitarã# sistemul imunitar al receptorului de grefã recunoaşte
ca nonself, anumite molecule ale celulelor grefei şi se activea!ã. 1oleculele de suprafaţã ale
celulelor grefate, recunoscute ca nonself, sunt denumite antigene de histocompatibilitate. /le
conferã individualitate biochimicã fiecãrui individ.

ntigenele de histocompatibilitate se definesc ca molecule ale suprafeţei celulare şi care, datoritã


diferenţelor biochimice individuale sunt recunoscute de sistemul imunitar al unui organism cu un
alotip diferit 5cu o altã combinaţie de gene alele la situsul codificator6.

*iversitatea biochimicã la nivel individual a acestor molecule, stã la ba!a unicitãţii biochimice a
fiecãrui individ uman şi este determinatã de o diversitate geneticã corespun!ãtoare.

*eoarece se comportã ca antigene ma&ore "n organismul receptor de grefã, antigenele C1M se
numesc şi antigene de transplantare.

În funcţie de capacitatea lor de a stimula rãspunsul imun de respingere a grefei, antigenele C1M
sunt tari şi slabe.

ntigenele C1M tari repre!intã principala barierã "n calea transplantului de ţesuturi şi organe. $a
şoarece, moleculele C1M tari aparţin sistemului M%<. +refele de ţesuturi şi organe "ntre
organisme care diferã prin antigenele comple'ului M%< ale suprafeţei celulare sunt invariabil
respinse "n 78%79 !ile. ntigenele tari aparţin claselor I şi II.

ntigenele slabe 5uşoare6 sunt codificate de sistemul minor de histo%compatibilitate şi determinã


respingerea lentã a grefei de piele, "n circa <88 de !ile.
$a om, corespondentul sistemului molecular antigenic M%< de la şoarece este comple'ul
antigenic al sistemului M$ 5Muman $eucoc=te ntigen6. *enumirea semnificã faptul cã
moleculele sistemului au fost detectate iniţial
5. *ausset, 7E@6, pe suprafaţa leucocitelor.

ntigenele comple'elor M%< şi M$ au o varietate antigenicã individualã şi de aceea natura lor
chimicã se poate studia numai "n populaţii genetic pure 5inbred6 de şoarece, obţinute prin
"mperecheri multiple "ntre indivi!ii aceleiaşi descendenţe.

0tructura molecularã a antigenelor C1M clasa I

ntigenele codificate de genele C1M clasa I sunt glicoproteine de membranã, a cãror regiune C%
terminalã se gãseşte "n citoplasmã, iar cea %terminalã este e'pusã e'tracelular.

4 moleculã C1M clasa I este alcãtuitã dintr%un lanţ M 5Meav=6 polipeptidic glico!ilat 59 >*6, "n
asociaţie strânsã, necovalentã, cu O%< microglobulina 57< >*6, un polipeptid care se gãseşte şi "n
ser.

Catena M este alcãtuitã din ??E aminoaci!i, distribuiţi "n urmãtoarele  domenii#

% trei domenii e'tracelulare, "n regiunea %terminalã, notate cu %l, %<, %?, fiecare cu câte E8 de
aminoaci!i. 0ub acţiunea papainei, pot fi clivate de restul moleculei. *omeniile %< şi %?
pre!intã legãturi 0%0 intracatenare şi formea!ã bucle de ;? şi respectiv @; aminoaci!iKFig.<.
-epre!entare schematicã a structurii moleculelor C1M clasa I, ancorate "n membrana
citoplasmaticã. Catena codificatã de gena C1M pre!intã ? domenii globulare 5%7, %<, %?6.
*omeniul %? este asociat cu un peptid  O%< microglobulina, un mic peptid globular de 7< >*
cu o structurã terţiarã asemãnãtoare unui domeniu al Ig, stabili!at printr%o punte 0%0.

% domeniul transmembranar conţine < resturi de aminoaci!i hidrofobi, care traversea!ã


membrana. Imediat deasupra acestui domeniu se gãsesc  aminoaci!i ba!ici 5rg, $eu6, tipici
pentru proteinele legate de membranã, cu rolul de a ancora lanţul polipeptidic "n membranãK
% domeniul hidrofil cito%plasmatic 5?8 de aminoaci!i la om, 98 la şoarece6, conţine "n special
serinã, unele resturi
fiind fosforilate, este implicat "n transmiterea semnalului de la domeniile e'tracelulare, la
mediatorii citoplasmatici. cest domeniu conţine resturi de cisteinã cu rol "n legarea prin
intermediul punţilor 0%0, de alte catene M sau de proteine citoplasmatice.

Componenta glucidicã este alcãtuitã din douã grupãri, fiecare fiind formatã din 7<%7 resturi de
!aharuri, ataşate de domeniile %7 şi %<. 0unt oligo!aharide care conţin mano!ã, de care se leagã
catene laterale de gluco!aminã şi acid sialic.

Catena M are o regiune variabilã "n &umãtatea %terminalã, cu douã sub!one hipervariabile, care
diferã prin mai mult de ;8J din aminoaci!i, de la un organism la altul, locali!ate "n domeniile %
7 şi %<. 0tudiile prin difracţie cu ra!e R ale domeniilor e'tracelulare, cristali!ate dupã clivarea
cu papainã aratã cã domeniile %7 şi %< sunt foarte asemãnãtoare ca secvenţã de amino%aci!i şi
prin pliere formea!ã "mpreunã o cavitate molecularã, presupusã a fi situsul de legare stabilã a
epitopului antigenic. Cavitatea, susţinutã de secvenţe O%pliate ale aceloraşi domenii %7 şi %<,
este ocupatã de o moleculã linearã, care este un peptid ce cristali!ea!ã concomitent cu catena M.
0itusul cavitar, dupã ce leagã antigenul, formea!ã un comple' recunoscut de limfocitele 3C*@.
-estul catenei M corespunde regiunii constante.
Fig.?.a. -epre!entarea schematicã "n ochi de pasãre a suprafeţei superioare a moleculei C1M
clasa I umane, ba!atã pe structura obţinutã "n cristalografie cu ra!e '. 0ecvenţele O%pliate care
formea!ã ba!a cavitãţii sunt marcate prin sãgeţi groase, orientate "n direcţia amino%carbo'il.
0ecvenţele %helicale sunt repre!entate prin liniile groase spiralate. 0uprafeţele interne ale celor
douã helice şi faţa superioarã a secvenţelor O%pliate formea!ã o cavitate. Cele douã sfere negre
repre!intã o legãturã 0%0 ntracatenarã.
b. Bedere lateralã a aceleiaşi molecule, care aratã anatomia cavitãţii şi plierea domeniilor %? şi
O%< m 59 catene O%pliate antiparalele pe o faţã şi ? pe cealaltã6 5dupã -oitt, 7EED6

O%< microglobulina 5O%< m6 5o globulinã micã, ce migrea!ã la electrofore!ã "n regiunea O%<6 a
fost descoperitã "n 7E;@, "n urina pacienţilor cu disfuncţie renalã provocatã de into'icaţia cronicã
cu cadmiu. /ste sinteti!atã de ma&oritatea celulelor din organism. Conţine circa 788 aminoaci!i,
cu uşoare variaţii numerice. u pre!intã variabilitate detectabilã pe cale chimicã sau imunologicã
şi nu este glico!ilatã.

Ca şi domeniul %? al catenei M, O%< m pre!intã omologie a secvenţei de aminoaci!i cu


domeniile constante ale moleculei de Ig. 0ecvenţa de aminoaci!i a O%< m formea!ã un singur
domeniu stabili!at printr%o punte 0%0, "ntre douã resturi de cisteinã.
O%< m se asocia!ã necovalent cu lanţul M al moleculei C1M clasa I, prin interacţiunea cu
domeniul %?, dar studiile recente de cristalografie cu ra!e R, sugerea!ã un contact e'tins cu
toate cele trei domenii. 1oleculele de O%< m legate, se aflã "n echilibru cantitativ cu cele din
plasmã.

socierea celor douã catene se face dupã terminarea sinte!ei lor şi este o condiţie obligatorie
pentru transportul moleculelor C1M I de la reticulul endoplasmic la membrana citoplasmaticã şi
pentru ancorarea lor "n membranã. Celulele liniei *audi 5derivatã din limfomul (ur>itt6, deşi
sinteti!ea!ã catena M, nu e'primã molecule C1M I, deoarece nu sinteti!ea!ã O%< m.

1oleculele C1M I au un turnover constant. Cele vechi se eliberea!ã şi trec "n circulaţie sau sunt
endocitate şi se sinteti!ea!ã altele noi. 0tabilitatea lor este condiţionatã de rata disocierii
peptidului şi O%< m. Catenele M libere se denaturea!ã şi sunt degradate.

1oleculele C1M clasa I sunt adevãrate certificate de identitate biochimicã şi geneticã, pentru
fiecare organism, datoritã polimorfismului lor biochimic foarte accentuat. /le veghea!ã la
pãstrarea homeosta!iei biochimice a organismului şi devin ţinta sistemului imunitar "n
urmãtoarele situaţii#

dupã grefarea ţesuturilor şi organelor care poartã molecule incompatibileK

dupã ce se asocia!ã cu antigenele virale, tumorale sau cu cele induse de agenţii chimiciK

dupã modificarea biochimicã printr%un proces mutaţional.

0tructura molecularã a antigenelor C1M clasa II

ntigenele C1M clasa II%a sunt glicoproteine heterodimere de membranã, formate din douã
catene diferite, notate cu  şi O.
Prin solubili!are cu detergent, aceste molecule se eliberea!ã "ntregi. $anţul  are ?8%?9 >*, iar
lanţul O are <;%<E >*.

Fiecare catenã este formatã din 9 domenii#

% douã e'tracelulare, alcãtuite din circa E8 de aminoaci!i fiecare, notate cu %7, %<, respectiv O%
7, O%<K

un domeniu transmembranar 5circa ?8 de aminoaci!i6K

un domeniu citoplasmatic 578%7 aminoaci!i6.Fig. 9. -epre!entarea schematicã a moleculelor


C1M clasa II%a. 1olecula este formatã din < catene diferite 5 şi O6, legate necovalent, a cãror
e'tremitate C%terminalã se inserã "n citoplasmã. Cele douã catene au câte douã domenii
globulare, asemãnãtoare cu domeniile Ig. Cu e'cepţia domeniului %7, toate celelalte sunt
stabili!ate printr%o punte 0%0 intracatenarã. Cele douã catene sunt glico!ilate 5dupã -oitt, 7EED6.

*omeniile %7 şi O%7 au o variabilitate accentuatã a secvenţei de aminoaci!i. /le se asocia!ã


pentru a forma o structurã ce delimitea!ã o cavitate "n care este legat peptidul antigenic.

*omeniile %< şi O%< pre%!intã omologie a secvenţei de aminoaci!i, cu domeniile mole%culei de


Ig.

*omeniile %<, O%7 şi O%< sunt stabili!ate prin legãturi 0%0, iar domeniile %7, %< şi O%< sunt gli%
co!ilate. +ruparea glucidicã conţine mano!ã, galacto!ã, fuco!ã, glu%co!aminã. *iferenţele
greutãţii mo%leculare a celor douã catene se dato%rea!ã nivelului diferit de glico!ilare.

*eterminismul genetic al moleculelor C1M

1oleculele C1M sunt codificate de genele comple'ului ma&or de histocompatibilitate.


Calificativul comple' este &ustificat de numãrul mare de gene componente, iar cel de ma&or
semnificã importanţa deosebitã a moleculelor codificate de aceste gene, "n reali!area unor funcţii
imunitare importante#
%elaborarea rãspunsului imun

%respingerea grefelor de ţesuturi şi organe.

În raport cu tipul de proteine pe care le codificã, genele C1M aparţin clasei I şi clasei a II%a.

$a şoarece, genele C1M codificatoare ale moleculelor comple'ului antigenic M%< sunt locali!ate
pe cromosomul 7D, "ntr%un fragment de <888%9888 >b perechi, suficient de mare pentru a
codifica circa <88 de proteine de dimensiuni medii. In acest comple' se gãsesc ? tipuri de gene
descoperite independent#

%primul grup de gene


induc respingerea 5descoperit
rapidã a grefelor"n de ’986 codificã
aniitegument antigenele
şi de organe, “tari
"ntre ” de transplantare,
indivi!i care
neidentici genetic
5aparţin unor alotipuri diferite6. cestea sunt genele C1M clasa I, care codificã moleculele C1M
clasa IK

%al II%lea grup, denumite genele rãspunsului imun 5I-6 codificã sinte!a unor molecule care
condiţionea!ã intensitatea rãspunsului imun al organismului, slab sau puternic, faţã de un
antigen. +enele I- codificã proteinele clasei a II%a de molecule C1M, denumite şi molecule Ia 5I
associated6K

%al III%lea set de gene ale comple'ului C1M codificã sinte!a unor componente ale
complementului.

$a şoarece, moleculele C1M I sunt codificate de gene situate la e'tremitãţile comple'ului genic
M%<, notate H şi *. +ena H are circa  de variante alelice. Fiecare variantã codificã proteine
distincte.
Fig. . -epre!entare diagramaticã a locali!ãrii subregiunilor genice C1M la şoarece şi om şi
po!iţia genelor ma&ore "n aceste subregiuni. $a om, locusurile genice clasa II%a sunt locali!ate
"ntre centromer şi locusurile clasei I, ca şi la alte specii de mamifere.
Comple'ul M%< la şoarece 5pe cromosomul 7D6.
-egiuneacromosomal H I 0 *
ClasaI II III I
$ocusurigenice H ,/ C9,C<,(f,3F *,$

$a om, moleculele C1M clasa I sunt codificate de genele M$, iar moleculele C1M II, de
regiunea cromosomalã *, locali!ate pe cromosomul ;.

1oleculele C1M I sunt codificate de trei gene# M$%, M$%(, M$%C. 0%au descris genele
M$%/, %F, %+, %M şi %, dar acestea sunt considerate gene neclasice pentru cã produsele lor de
sinte!ã se deosebesc structural şi funcţional de ale genelor M$%, %( şi C.

1oleculele C1M II sunt codificate de regiunea cromosomalã M$%*, ce aparţine genelor clasei
a II%a.

+enele clasei a III%a codificã sinte!a aceloraşi proteine plasmatice 5C9, C<, (f6.

Comple'ul M$ 5pe cromosomul ;6.


-egiunea cromosomal * C9, C<, (f ( C /, F, +, M, 
Clasa II III I +eneneclasice
$ocusuri genice *P, *, *- C9, C<, (f ( C  /, F, +, M, 

+enele M$ clasa I şi II au cel mai "nalt grad de polimorfism genetic dintre toţi determinanţii
genici cunoscuţi ai organismului uman#

M$% are @? de alele


M$%(, 7@ de alele

M$%C, 9< de alele.

umãrul alelelor este "n continuã creştere pe mãsurã ce se identificã noi variante. Polimorfismul
genic este consecinţa e'istenţei a cel puţin douã alele pentru un locus. Pe fiecare din cei doi
cromosomi pereche, un individ pre!intã ? gene C1M diferite 5M$%, M$%(, M$%C6.
Celulele umane pre!intã ; variante diferite de gene clasa I, câte trei de la fiecare pãrinte. +enele
C1M I sunt codominante, astfel cã pe suprafaţa fiecãrei celule se e'primã produsele de sinte!ã
ale ambelor alele parentale. 0e sinteti!ea!ã astfel ; variante biochimice de molecule C1M I.

Într%o populaţie umanã, moleculele C1M I şi C1M II sunt foarte diferite din punct de vedere
biochimic, ca o e'presie a polimorfismului genic al indivi!ilor umani.

ntigenele M$%, ( şi C sunt antigenele ma&ore recunoscute de sistemul imunitar al ga!dei, "n
reacţia de respingere a grefei. Cantitativ, moleculele M$%C sunt inferioare faţã de M$% şi
M$%(. 3oate sunt capabile sã pre!inte antigenul. 1oleculele C1M neclasice 5/, F, +6 nu
pre!intã antigenul.

Polimorfismul biochimic al moleculelor C1M I este limitat la domeniile  7 şi  <, la nivelul


secvenţelor ce formea!ã cavitatea molecularã.

+enele C1M II sunt locali!ate "n regiunea M$%*. -egiunea genicã M$%* controlea!ã
rãspunsul limfocitelor "n amestec. 0pecificitãţile alelice ale genelor C1M II au fost definite prin
tipi!are limfocitarã şi aparţin locusurilor * şi M$%*P sau prin tipi!are serologicã şi aparţin
locusurilor M$%*P, *, *-.

-egiunea * este divi!atã "n trei subregiuni funcţionale ma&ore, care codificã moleculele *-, *
şi *P. In subregiunile * şi *P se gãseşte o pereche de gene funcţionale *7 şi *(7,
respectiv *P7 şi *P(7, care codificã cele douã catene 5 şi O6 ale moleculei C1M II.

0ubregiunea *- este mai comple'ã. /a conţine o singurã genã pentru sinte!a catenei , *-7 şi
una sau douã gene pentru sinte!a catenei O 5*-(7, *-(?, *-(9 sau *-(6.r. alelelor
*-7 <
*-(7 7@9
*-(? 77
*-(9 @
*-( 7<
*7 7@
*(7 ?7
*P7 78
*P(7 DD

Ca şi genele codificatoare ale moleculelor C1M I, genele codificatoare ale moleculelor C1M II
sunt codominante. 0e sinteti!ea!ã astfel @ variante biochimice de molecule C1M II 5deoarece
sunt douã gene codificatoare ale genei O pentru mlecula M$%*-6.

Combinarea aleatorie a numãrului mare de alele e'plicã polimorfismul e'tensiv al moleculelor


C1M "ntr%o populaţie umanã. umãrul combinaţiilor genice posibile "ntre aceste alele este
evaluat la circa 78E8, un numãr cu mult mai mare decât al indivi!ilor umani care coe'istã la un
moment dat. In conte'tul e'istenţei unui numãr mare de gene alele codificatoare, posibilitatea ca
doi indivi!i ne"nrudiţi sã aibã proteine identice ale moleculelor C1M clasele I şi II este micã. u
e'istã doi indivi!i identici pentru toate cele ; variante de molecule C1M I şi pentru cele @
variante de molecule C1M II.

1oleculele C1M I şi II au rolul de a lega peptidele antigenice. 4 variantã molecularã poate sã


lege un numãr limitat de peptide antigenice5de ordinul milioanelor6, dar probabilitatea unei
potriviri spaţiale creşte mult prin e'istenţa a ; variante de molecule C1M I şi a @ variante de
molecule C1M II.

Peptidul antigenic este legat deosebit de stabil "n situsul cavitar al moleculelor C1M I şi II.

/valuarea diferenţelor antigenice ale moleculelor C1M


Fiecare organism are o specificitate antigenicã proprie conferitã de moleculele C1M clasa I.
*iferenţele antigenice dintre indivi!ii alotipici ai unei specii, dependente de moleculele C1M I
se evaluea!ã serologic. 0erul imun specific anti%molecule C1M se obţine prin in&ectarea unei
suspensii de leucocite, la un organism al aceleiaşi specii, diferit din punct de vedere genetic,
adicã un organism cu o altã combinaţie de gene alele codificatoare ale moleculelor C1M I.
4rganismul receptor sinteti!ea!ã anticorpi faţã de antigenele M$ ale leucocitelor donorului,
care se deosebesc de propriile sale molecule.

0pecificitatea antigenicã a unui organism poate sã conste "n pre!enţa unei molecule antigenice pe
sau "n celulele sale, care nu e'istã pe sau "n celulele altor organisme sau se datorea!ã unor
diferenţe structurale fine ale moleculelor de histocompatibilitate, pre!ente la toate organismele
speciei, "n variante genetice distincte.

nticorpii anti%M$ se gãsesc "n serul femeilor multipare şi se sinteti!ea!ã ca re!ultat al


stimulãrilor antigenice M$ de srcine paternã, e'primate pe celulele fãtului, dar absente pe

suprafaţa
circulaţia celulelor
maternã şiorganismului
induc sinte!amatern.
Ig+, cu$eucocitele
persistenţãfãtului care strãbat
"ndelungatã bariera placentarã trec "n
"n circulaţie.

4 altã sursã de ser imun anti%M$ o constituie pacienţii politransfu!aţi. stfel ei se imuni!ea!ã
faţã de antigenele M$ alotipice de pe suprafaţa leucocitelor donorilor de sânge.

ntiserurile M$ se pot obţine prin imuni!area voluntarilor.

*iferenţele antigenice dintre doi indivi!i, determinate de moleculele C1M clasa II%a se
evaluea!ã prin capacitatea lor de a iniţia reacţia limfocitarã mi'tã 5-$16. $imfocitele de la doi
indivi!i ce poartã alele diferite la locusul M$%* sunt co%cultivate in vitro. Condiţia reactivitãţii
limfocitare este diferenţa unei singure alele la locusul ce codificã aceste molecule.

Indivi!ii care au molecule C1M I identice nu reacţionea!ã serologic, dar dacã celulele lor diferã
prin moleculele C1M II, codificate de alele diferite ale locusului M$%* produc un rãspuns
intens "n -$1.

Într%un amestec de celule limfoide homo!igote aa şi bb se activea!ã ambele populaţii de


limfocite, deoarece limfocitele aa reacţionea!ã faţã de antigenul b, iar limfocitele bb se activea!ã
faţã de antigenul a. Intr%un amestec de limfocite homo!igote aa, cu populaţia de limfocite
hetero!igote ab, rãspund numai limfocitele aa. -ãspunsul bidirecţional apare şi "n amestecul
limfocitelor ac şi ab.
*e obicei se evaluea!ã capacitatea limfocitelor receptorului de grefã de a se activa faţã de
antigenele donorului şi pentru a induce un rãspuns unidirecţional, populaţia de limfocite a
donorului este tratatã cu mitomicinã C 5un inhibitor al sinte!ei *6 sau este iradiatã.
3ratamentul nu modificã imunogenitatea celulelor. Funcţia stimulatoare a celulelor limfoide este
restrânsã la celulele speciali!ate pre!entatoare de antigen, radiore!istente şi care nu se divid in

vitro. -ãspunsul
1oleculele C1Mcelulelor "n -$1
II constituie este orientat
un stimul primar e'clusiv faţã de-$1.
esenţial pentru moleculele C1M I şi II.

1oleculele C1M clasa I şi II au rol esenţial "n elaborarea rãspunsului imun, iar din punct de
vedere antigenic, determinã respingerea alogrefelor 5grefe "ntre indivi!i ai aceleiaşi specii, dar
aparţinând unor alotipuri diferite6.

*istribuţia tisularã a moleculelor C1M I şi II şi semnificaţia lor evolutivã

1oleculele C1M I se gãsesc pe suprafaţa ma&oritãţii ţesuturilor, pe celulele endoteliale ale


capilarelor, iar leucocitele e'primã cea mai "naltã densitate a moleculelor C1M I# 7J din
moleculele de suprafaţã ale membranei leucocitare sunt molecule M$.

1oleculele C1M I au o densitate mai micã pe suprafaţa celulelor hepatice, din plãmân, rinichi şi
sunt foarte diluate pe suprafaţa celulelor musculare şi a celor mai multe glande endocrine 5cu
e'cepţia suprarenalelor6.

1oleculele C1M II sunt e'primate predominant, pe suprafaţa limfocitelor ( şi pe celulele


speciali!ate pentru prelucrarea şi pre!entarea antigenelor# celulele seriei monocit%macrofag,
celulele endoteliale ale capilarelor sanguine şi limfatice, celulele Hupffer, celulele dendritice,
eo!inofile, microglia 0C.

1oleculele C1M lipsesc pe eritrocite, pe celulele endoteliului corneean, pe componenta


e'ocrinã a pancreasului, pe celulele acinare ale glandelor parotide, pe neuronii 0C, pe celulele
endoteliale ale capilarelor 0C, pe ţesutul placentar.

În condiţii normale, o formã solubilã de molecule M$ se gãseşte "n plasmã. ivelul ei creşte
marcat "n timpul infecţiei virale, probabil datoritã creşterii ratei sinte!ei moleculelor M$,
stimulatã de interferon şi de alte citochine.
Intensitatea e'primãrii noleculelor C1M II este variabilã, fiind controlatã de diferiţi factori#
interferonul Y şi I$%<, sinteti!aţi de limfocitele 3, amplificã nivelul de e'primare a moleculelor
C1M II, iar P+/<, glucocorticoi!ii, %fetoproteina, $P0 din bacteriile +ram negative, diminuã
densitatea acestor molecule, având astfel rol imunosupresor.

$imfocitele ( şi celulele tumorale secretã molecule C1M II.

Privitã "n perspectiva evoluţiei, e'istenţa moleculelor C1M nu semnificã respingerea grefelor de
ţesuturi şi organe, deoarece acestea nu se reali!ea!ã "n mod natural, ci au fost introduse "n
practica medicalã a ultimelor decenii. In sens evolutiv, e'istenţa moleculelor C1M ar putea fi
atribuitã necesitãţii organismelor de a semnali!a rapid, celulele care pre!intã molecule antigenice
pe suprafaţa lor# celulele infectate cu virusuri sau cele transformate malign. In acest conte't,
moleculele C1M au o semnificaţie deosebitã# pentru supravieţuirea organismului, li!a celulelor
purtãtoare de molecule nonself trebuie sã fie rapidã, "nainte ca virusul sã se multiplice şi
respectiv, "nainte ca celula malignã sã se dividã şi sã forme!e o microtumorã.

Pentru ca intervenţia limfocitelor 3c sã fie eficientã, este necesar ca moleculele C1M sã fie
pre!ente pe oricare celulã ce poate fi infectatã de un virus sau poate sã fie transformatã malign.
Pe de altã parte, moleculele C1M, al cãror rol esenţial este acela de a pre!enta epitopii nonself,
trebuie sã permitã acţiunea eficientã şi rapidã a limfocitelor 3c.

1oleculele C1M "ndeplinesc şi funcţii neimune. 1oleculele C1M I sunt componente ale
receptorilor
C1M I şi nudearehormoni. *e e'emplu,
nici receptor linia celularã
pentru insulinã, stabili!atã
deoarece *audi nuO e'primã
nu sinteti!ea!ã moleculele
<%microglobulina.

-L0P)0)$ I1)

4rganismul, ca sistem funcţional este echilibrat atâta timp cât informaţia antigenicã pe care o
primeşte, este identicã cu cea proprie. Faţã de moleculele strãine, care se abat de la modelul
informaţional propriu, sistemul imunitar rãspunde prin activarea mecanismelor de recunoaştere
pentru a "ndepãrta moleculele nonself.
nsamblul fenomenelor comple'e "n cascadã, declanşate de interacţiunea specificã a sistemului
imunitar cu antigenul, "n cursul cãrora celulele imunocompetente se activea!ã, proliferea!ã şi se
diferenţia!ã "n celule efectoare şi celule de memorie, constituie rãspunsul imun.

Funcţionalitatea sistemului imunitar se suprapune parţial, modelului general al arcului refle',


deoarece presupune e'istenţa unui flu' informaţional care corespunde unui e'citant specific 5g6
faţã de un receptor 5limfocitele6, o cale aferentã 5celulele care "nglobea!ã şi prelucrea!ã g6, un
organ central 5celulele limfoide dintr%un organ limfoid secundar6 şi efectorii rãspunsului imun
5anticorpi, celule efectoare6.

semãnãrile dintre sistemul imunitar şi sistemul nervos se e'tind şi asupra altor particularitãţi#

% sistemul imunitar este dotat, ca şi sistemul nervos, cu inteligenţã  5capacitatea de a recepţiona


un numãr mare de stimuli 5adicã de a recunoaşte un numãr mare de determinanţi antigenici
diferiţi6 şi de a prelucra informaţie chimicã. 0istemul nervos prelucrea!ã informaţie sen!orialã,
iar sistemul imunitar recunoaşte şi prelucrea!ã informaţie molecularã. Inteligenţa  sistemului
imunitar se manifestã discontinuu, "n funcţie de agresiunile antigenice asupra organismuluiK

% educaţia sistemului imunitar 5adicã stocarea informaţiei antigenice primitã prin stimulãri
repetate6, ca şi "n ca!ul sistemului nervos, "ncepe dupã naştereK

% ambele sisteme "nvaţã prin e'perienţã, pentru cã ambele sunt dotate cu memorie, care poate fi
consolidatã prin repetarea stimulului. 1emoria ambelor sisteme este "nscrisã "n modificãri
moleculare persistente ale reţelei, dar nu poate fi transmisã la descendenţiK

% ambele sisteme sunt organi!ate dupã modelul unei comple'e reţele celulare şi moleculare.

Între cele douã sisteme e'istã şi deosebiri# sistemul nervos recepţionea!ã stimuli de orice naturã,
care acţionea!ã la nivelul "ntregului organism, iar sistemul imunitar recunoaşte şi reacţionea!ã
numai la stimuli de naturã molecularã, care tind sã perturbe echilibrul chimic al organismului.

P-3IC)$-I3L2I$/ +//-$/ $/ -L0P)0)$)I I1)


/laborarea rãspunsului imun faţã de o substanţã nonself este un proces fi!iologic care se
caracteri!ea!ã printr%o mare eficienţã şi supleţe şi are urmãtoarele particularitãţi generale#

% funcţia imunã are caracter adaptativ, care decurge din orientarea specificã a reacţiilor sale faţã
de o substanţã nonself. Caracterul adaptativ al rãspunsului imun implicã mobili!area unor celule
preprogramate care aşteaptã sã fie activate de un anumit antigen, corespun!ãtor specificitãţii lorK

% caracterul foarte economic al funcţiei imunitare derivã din specificitatea acţiunii sale. In timpul
rãspunsului imun se selecţionea!ã şi se activea!ã numai clonele de limfocite care au recunoscut
specific epitopii antigenului, toate celelalte clone rãmânând disponibile pentru alte interacţiuniK

% eficienţa funcţiei imune derivã din caracterul foarte economic al mi&loacelor celulare şi
moleculare pe care le mobili!ea!ã şi din capacitatea de a amplifica efectorii sãi, pe douã cãiK

a6 proliferarea masivã 5circa @ generaţii celulare6 a celulelor selecţionate sub acţiunea


stimulatoare a substanţei nonself. *upã activare se produc modificãri funcţionale calitative ale
acestor celule, de diferenţiere proliferativã şi maturare, re!ultatul fiind generarea celulelor
efectoare cu mare capacitate de acţiune şi a celulelor de memorieK

b6 celulelefaţã
specifici efectoare producnonselfK
de substanţa cantitãţi mari de molecule de recunoaştere, sub forma receptorilor

% caracterul de reţea a celulelor activate "n rãspunsul imun, conectate prin mediatori moleculari
5interleuchine6 şi care condiţionea!ã eficienţa rãspunsului imunK

% celulele sistemului imunitar cooperea!ã stimulator cu numeroase alte categorii de celule,


capabile la rândul lor sã confere re!istenţã organismului. Cooperarea are loc, inclusiv cu factorii
nespecifici 5"nãscuţi6 ai re!istenţei 5fagocitele, proteinele sistemului complement, molecule
bactericide sau bacteriolitice din plasmã6K

% rãspunsul imun adaptativ necesitã o perioadã de timp pentru activarea şi proliferarea


limfocitelor care au recunoscut antigenul, "n timp ce reacţiile neadaptative sunt prompteK
% rãspunsul imun adaptativ asigurã protecţia organismului şi a descendenţilor sãi, prin transferul
placentar al anticorpilor şi prin secreţia lactatãK

% rãspunsul imun adaptativ are o proprietate fundamentalã unicã % memoria imunã % consecinţã a
e'perienţei antigenice individuale, netransmisibilã la descendenţi.

-ãspunsul imun este re!ultatul cooperãrii unui numãr restrâns de tipuri celulare şi moleculare.

In funcţie de predominanţa componentei celulare sau moleculare "n compartimentul efector al


rãspunsului imun, se disting douã tipuri de reactivitate imunitarã.

7. -ãspunsulcaimun
anticorpilor mediatefectoare.
molecule humoral /fectele
5-I1M6,-I1M
care sesunt
caracteri!ea!ã
urmãtoarele#"n esenţã, prin sinte!a

% neutrali!area to'inelor şi a infecţio!itãţii particulelor virale

% opsoni!area antigenelor celulare5bacterii, celule eucariote6

% legarea antigenelor moleculare "n comple'e g%c şi eliminarea lor.

Imunitatea mediatã humoral este transferabilã de la un organism la altul prin intermediul serului.
-I1M este protector faţã de infecţiile bacteriene 5"n special piogene6, faţã de reinfecţiile virale şi
faţã de antigenele moleculare pe care le neutrali!ea!ã.

<. -ãspunsul imun mediat celular 5-I1C6 se caracteri!ea!ã prin aceea cã, dupã pãtrunderea
antigenului, de regulã celular, sistemul imunitar mobili!ea!ã celule speciali!ate, care atacã
antigenul ţintã. tacul se reali!ea!ã fie prin contact celular direct "ntre limfocitele 3 efectoare şi
celula ţintã, fie prin mediatori moleculari.

-ãspunsul imun mediat celular este declanşat de antigene care se e'primã pe suprafaţa celulelor#
% antigene virale e'primate pe suprafaţa celulelor infectate, "n special dupã infecţia viralã
primarãK

% antigene fungiceK

% antigene e'primate pe suprafaţa celulelor infectate de bacteriile cu locali!are intracelularã


obligatã 5-ic>ettsia, Co'iella, Chlam=dia6 sau facultativ intracelularã 51. tuberculosis, 1. bovis,
1. leprae, (rucella sp., $isteria monoc=togenes, Francisella tularensis6, "n special "n macrofageK

% antigenele tumoraleK

% antigenele celulare din grefele de ţesuturi şi organe alogenice.

/'istenţa celor douã compartimente ale rãspunsului imun este argumentatã de re!ultatele
e'perimentale, dar şi de observaţiile clinice, adevãrate e'perienţe ale naturii", asupra unor
indivi!i cu afecţiuni determinate de incapacitatea -I1M sau -I1C.

0indromul *i +eorge se caracteri!ea!ã prin apla!ia congenitalã a timusului şi paratiroidelor.


(olnavilor le lipseşte reactivitatea faţã de antigenele care mobili!ea!ã I1C şi de aceea sunt
sensibili la infecţiile virale, fungice şi la cele produse de bacterii cu locali!are intracelularã.
0inte!a şi titrul Ig serice sunt normale.

Mipo% şi agamaglobulinemia congenitalã de tip (ruton este o afecţiune congenitalã determinatã


de gena tiro!in%>ina!ei, situatã pe cromosomul R, care afectea!ã diferenţierea celulelor limfoide
( şi produce imunodeficienţa R lincatã 5Rid6. Celulele ( "n sânge sunt rare, deşi numãrul
limfocitelor pre%( "n mãduva osoasã nu este semnificativ redus, ceea ce sugerea!ã o moarte
celularã crescutã la tran!iţia pre%(%(. *eficienţa clinicã constã "n incapacitatea de a sinteti!a
anticorpi şi din aceastã cau!ã, copiii, dupã ?%; luni de viaţã, fac infecţii repetate şi recurente cu
bacterii +ram po!itive şi pre!intã manifestãri ale maladiilor autoimune. -eactivitatea I1C
rãmâne nemodificatã, pentru cã organismul "şi pãstrea!ã re!istenţa faţã de infecţiile virale şi faţã
de bacteriile +ram negative. 0epararea celor douã compartimente ale rãspunsului imun,
humoral şi celular, este artificialã, deoarece "ntre ele este o condiţionare reciprocã şi profundã#
anticorpii au funcţie opsoni!antã, favori!ând astfel I1C, iar pe de altã parte, I1C este mediatã
de numeroşi factori solubili. Cele douã compartimente interacţionea!ã sinergic pentru
producerea unui rãspuns imun eficient. 3otuşi, separarea este menţinutã deoarece reflectã
diferenţele fundamentale ale mecanismelor de acţiune ale celor douã populaţii de limfocite#
limfocitele ( pentru -I1M şi limfocitele 3 pentru -I1C.
ici un antigen nu induce un rãspuns imun pur, humoral sau celular. 3otdeauna rãspunsul imun
este mi't, cu predominanţa unuia sau a celuilalt dintre compartimente.

/3P/$/ -L0P)0)$)I I1)

-ãspunsul imun este re!ultatul succesiunii urmãtoarelor etape#

% pãtrunderea antigenului "n organism şi "nglobarea lui de cãtre celulele accesoriiK

% prelucrarea antigenului şi pre!entarea epitopilor pe suprafaţa celulelor accesoriiK

% recunoaşterea specificã a componentelor nonself şi activarea celulelor efectoareK

% producerea efectorilor rãspunsului imun.

Pãtrunderea antigenului "n organism se reali!ea!ã pe diferite cãi#

% pe cale cutanatã

% pe calea circulaţiei sanguine

% pe calea mucoaselor5respiratorie, gastro%intestinalã şi urogenitalã6.

/piteliul tegumentar şi mucoasele repre!intã o suprafaţã foarte mare, e'pusã la o mare


diversitate de substanţe antigenice. 3egumentul este o barierã mecanicã faţã de cele mai multe
antigene, iar mucoasele sunt prote&ate, "n primul rând, de Ig din secreţii. /piteliul tegumentar şi
epiteliile mucoaselor au rol "n fenomenul e'cluderii antigenice". 0chimbul liber "ntre mediul
e'tern şi cel intern are loc numai "n situaţii patologice.

/laborarea rãspunsului imun este, "n esenţã, re!ultatul cooperãrii a douã categorii de celule#
celulele accesorii ale rãspunsului imun şi celulele limfoide.

ntigenul este recunoscut de celule speciali!ate funcţional şi "nglobat, cel mai adesea prin
acţiunea unor mecanisme nespecifice, de celulele accesorii, cu rolul de a prelucra şi de a pre!enta
antigenul.

Celulele pre!entatoare de antigen 5CP6

Celulele accesorii au rol esenţial "n elaborarea rãspunsului imun, datoritã capacitãţii lor de a
"ngloba substanţele strãine, de a le prelucra şi de a le pre!enta limfocitelor, de a fagocita celulele
opsoni!ate şi de a sinteti!a substanţe imunomodulatoare. Pre!entarea antigenului este treapta
obligatorie care precede recunoaşterea antigenelor proteice de cãtre celulele 3.

4rice celulã care poartã pe suprafaţa ei molecule C1M poate sã participe la elaborarea
rãspunsului imun. Celulele pre!entatoare de antigen au urmãtoarele proprietãţi# preiau

antigenele, le
moleculele deinternali!ea!ã
aderenţã care şi le prelucrea!ãK
favori!ea!ã e'primãcu
interacţiunea moleculele C1M
limfociteleK I şi IIK
produc e'primã
molecule
stimulatoare ale creşterii şi diferenţierii limfocitelor 3K eliberea!ã citochine.

Cele mai importante celule accesorii pentru elaborarea rãspunsului imun sunt macrofagele. In
vivo, macrofagul participã decisiv la procesul de imunogene!ã. Indiferent de calea de pãtrundere
"n organism, antigenele sunt captate de celule accesorii, cel mai adesea, de macrofag.

Cea mai mare parte a antigenelor circulante sunt eliminate "nainte de a declanşa rãspunsul imun,
"n primul rând de celulele Hupffer, locali!ate pe faţa luminalã a capilarelor sinusoide din ficat.
$a nivelul ficatului se eliminã circa E8J din totalul antigenelor circulante 5bacteriile care strãbat
bariera mucoasei digestive, endoto'inele absorbite la nivelul colonului, antigenele de srcine
alimentarã6.
lte celule speciali!ate, cu rol ma&or "n pre!entarea antigenului sunt celulele dendritice şi
limfocitele (.

Celulele dendritice fac parte dintr%o familie care cuprinde urmãtoarele tipuri de celule#

% celulele $angerhans, locali!ate "n epiderm, dar şi "n mucoase5oralã, na!alã, esofagianã,
bronşicã, "n mucoasa traheii6

% celulele cu voal, din limfa aferentã

% celulele dendritice, din epiderm, din epiteliile mucoaselor, din organele limfoide şi din sânge

% celulele interdigitate, din aria paracorticalã a ganglionilor limfatici.

4riginea acestor celule nu este certã, dar se admite urmãtoarea filiaţie# monocitul sanguin, celula
$angerhans din epiderm, celula cu voal din limfa aferentã ganglionului limfatic, celula dendriticã
din derm, din organele limfoide şi din sânge.

Celulele dendritice s%au i!olat din organele limfoide şi din sânge, pe ba!a capacitãţii lor de a
adera de suport 5ceea ce permite eliminarea limfocitelor din amestec6 şi de a%şi pierde aderenţa
dupã <9 de ore de cultivare. -olul lor "n pre!entarea antigenului este argumentat de faptul cã
stimulea!ã intens reacţia limfocitarã mi'tã.

Celulele dendritice au rol foarte important pentru iniţierea rãspunsului imun. 0unt larg distribuite
"n ţesuturile limfoide şi nelimfoide la toate speciile de mamifere studiate. Precursorii celulelor
dendritice şi ai macrofagelor sunt locali!aţi "n mãduva osoasã, iar monocitul este un stadiu
comun, "nainte de diferenţierea pe cele douã linii. 1onocitul trece "n sânge, de unde se
diseminea!ã "n ţesuturile nelimfoide 5epiderm, epiteliul tractului respirator, gastrointestinal,
urogenital6 şi se diferenţia!ã "n celulã dendriticã. În tegument, celulele dendritice şi celulele
$angerhans formea!ã o reţea ramificatã "n tot epidermul. /le au capacitãţi optime de captare şi
prelucrare a antigenelor, care pãtrund pe cale tegumentarã. *upã maturare, favori!atã de
citochinele produse local, migrea!ã din ţesuturile nelimfoide, "n ţesuturile limfoide secundare.
1igrarea din epitelii are loc pe cale limfaticã, pânã "n ganglionii limfatici regionali, iar cele din
spaţiile interstiţiale migrea!ã pe cale sanguinã "n splinã. In timus, celulele dendritice pre!intã
comple'ele C1M%peptide, timocitelor care "şi dobândesc competenţa imunitarã, pentru
inducerea toleranţei imune.

Celulele acestei familii nu au receptori pentru Fc şi nici pentru C?, dar e'primã la un nivel
ridicat, moleculele C1M I şi II.

Celulele $angerhans repre!intã <%@J din totalul celulelor epidermice şi formea!ã o reţea printre
cheratinocitele straturilor profunde. /le repre!intã celulele dendritice imature şi e'primã nivele
mai mari de molecule C1M II. 0unt capabile sã preia antigenul e'ogen prin intermediul
moleculelor de suprafaţã, fiind celule pre!entatoare de antigen foarte eficiente. Celulele
$angerhans pot sã pre!inte antigenul local, "n epiderm, sau pot sã se mobili!e!e, sã pãrãseascã
stratul ba!al şi sã migre!e pe cale limfaticã, pânã "n ganglionii regionali. In timpul migrãrii,
celulele au prelungiri membranare şi se numesc celule cu voal. In ganglionul limfatic, ele se
distribuie "n aria paracorticalã5corte'ul profund6 şi devin celule dendritice şi celule interdigitate
5o variantã morfologicã cu prelungiri mai scurte6, având rol esenţial "n pre!entarea antigenelor şi

activarea
diferite alelimfocitelor 3. Celulele
liniei celulelor $angerhans, celulele cu voal şi celulele interdigitate sunt stadii
dendritice.

Celulele acestei familii nu au proprietãţi fagocitare. 3otuşi, li se atribuie un rol important "n
procesul prelucrãrii antigenelor. ntigenele rãmân legate la nivelul membranei celulare şi sunt
prelucrate prin intermediul ectoprotea!elor pe care le secretã. Iradierea tegumentului cu ra!e )B
duce la dispariţia celulelor $angerhans.

$imfocitul ( este celula efectoare a -I1M, dar are şi rolul de captare şi pre!entare a antigenului
specific. /ficienţa sa "n captarea antigenului este ma'imã, deoarece receptorul imunoglobulinic
leagã specific epitopii corespun!ãtori chiar la concentraţii foarte mici, de 7888 de ori mai mici
decât cele necesare pre!entãrii sale de cãtre macrofag sau de cãtre celula dendriticã.

$imfocitul ( recunoaşte şi pre!intã numai antigenele moleculare mici 5peptide6. Probabil cã


proteinele mari nu le sunt accesibile. /'istã dove!i cã antigenul peptidic legat la suprafaţa
limfocitului (, prin intermediul receptorului imunoglobulinic specific, este endocitat, prelucrat "n
compartimentul acid şi pre!entat "n asociaţie cu moleculele C1M II, pentru a fi recunoscut de
limfocitele 3. $imfocitele ( e'primã nivele relativ "nalte ale moleculelor C1M II. -olul lor de
captare şi eventual, prelucrare a antigenului este semnificativ la contactul secundar cu antigenul.

Cele mai importante celule, cu funcţia de captare şi prelucrare a antigenului sunt macrofagele şi
celulele dendritice.
Prima treaptã a interacţiunii antigenului e'ogen cu CP 5macrofag, celula dendriticã6 este
legarea nespecificã, necovalentã, cu structuri nedeterminate ale suprafeţei celulare. ntigenele
din comple'ele imune sunt recunoscute de CP prin intermediul receptorilor pentru Fc şi C?.

*upã ce a pãtruns "n organism, antigenul este repede "nglobat şi depo!itat "n interiorul
macrofagului. 0coaterea antigenului din circulaţie are o semnificaţie funcţionalã deosebitã,
deoarece constituie un depo!it din care este eliberat treptat şi stimulea!ã imunogene!a. ntigenul
liber "n organism poate sã inducã una din cele douã stãri defavorabile pentru reactivitatea
imunitarã#

% poate fi eliminat prea rapid din organism, "nainte de stimularea rãspunsului imunK

% do!ele prea mari de antigen liber sunt defavorabile reactivitãţii imunitare, prin blocarea
rãspunsului limfocitelor.

0tarea caracteri!atã prin incapacitatea de rãspuns imun a organismului se numeşte parali!ie


imunologicã. /ste o stare de blocare completã a reactivitãţii imunitare prin inundaţie
antigenicã".

ntigenele moleculare sau particulate cu o bunã imunogenitate sunt reţinute parţial "n macrofag
sub o formã re!istentã la degradare, pentru perioade mai lungi de timp.

1acrofagele modificã imunogenitatea antigenelor# dupã legarea de macrofag, cele slab


imunogene devin mai imunogene, iar cele cu imunogenitate ridicatã, dupã legarea de macrofag
"şi pierd parţial aceastã calitate.

Prelucrarea antigenelor

Prelucrarea antigenelor e'ogene este o etapã obligatorie deoarece limfocitele 3 53h şi 3c6 nu
recunosc şi nu preiau direct informaţia antigenicã nativã. $imfocitele 3 recunosc numai
informaţia antigenicã pre!entatã pe suprafaţa CP. Celulele accesorii ale rãspunsului imun
prelucrea!ã antigenele moleculare mari şi pe cele particulate. *in punct de vedere biochimic,
prelucrarea semnificã deplierea, clivarea proteinelor şi generarea peptidelor, ca re!ultat al unei
proteoli!e parţiale. Prelucrarea antigenului e'ogen de cãtre celulele pre!entatoare, parcurge
urmãtoarele etape# internali!area antigenului "n ve!iculele membranare acideK proteoli!a parţialãK
cuplarea cu moleculele C1MK transportul la nivelul membranei plasmatice.

+radul prelucrãrii antigenului este dependent de natura sa. Intervalul de prelucrare este de 9%;8
minute. *urata s%a determinat prin inactivarea metabolicã a macrofagelor cu paraformaldehidã,
la diferite intervale de timp dupã contactul cu antigenul.

/'perienţele cu antigen marcat au evidenţiat cã "n CP, materialul imunogen are douã destinaţii#
o parte este e'pusã pe suprafaţa celulei şi este recunoscutã de celulele 3, iar o altã parte este
sechestratã "n celulã, de unde este eliminatã activ "n mediul e'tracelular şi este preluatã de alte
CP.

Principalul mecanism degradativ care are loc "n CP este proteoli!a li!osomalã. Conclu!ia a fost
dedusã e'perimental# amoniacul şi cloroVuina 5substanţe li!osomotrope6 se acumulea!ã "n
li!osomi şi blochea!ã activitatea en!imelor prin creşterea pM li!osomal. 1acrofagele astfel
tratate sunt incapabile sã pre!inte antigenele proteice sau bacteriene. CloroVuina blochea!ã
numai etapa prelucrãrii antigenului, dar nu şi recunoaşterea sa de cãtre limfocitele 3, deoarece
administrarea ei dupã o orã de la contactul macrofagelor cu antigenul, a rãmas fãrã efect.
CloroVuina a blocat pre!entarea antigenului de cãtre celulele dendritice, deşi ele nu sunt
fagocitare in vitro şi au un echipament li!osomal puţin de!voltat. 0%a dedus cã ele prelucrea!ã
antigenul la suprafaţã, prin intermediul ectoprotea!elor membranare, deşi nu e'istã dove!i
directe "n acest sens.

Pre!entarea antigenelor şi asocierea cu moleculele C1M I nu este sensibilã la acţiunea


substanţelor li!osomotrope alcalini!ante.

Proteina!ele cisteinice 5funcţionea!ã prin intermediari covalenţi en!imã%substrat6 sunt


importante pentru prelucrarea antigenelor proteice, aşa cum s%a demonstrat cu antigene sintetice.

Proteoli!a rapidã şi e'tensivã


absenţei imunogenitãţii6. )neleeste cau!a slabei
antigene imunogenitãţi
sintetice a unor
5copolimerul antigene
$%acid 5sau chiar a sunt
glutamic%$%alaninã6
mult mai imunogene dupã inhibarea acţiunii proteina!elor cisteinice.
1ecanismele moleculare ale prelucrãrii antigenelor sunt puţin cunoscute. In macrofage se
produce o digestie selectivã a antigenului, "n urma cãreia o parte din epitopi se pãstrea!ã, dar cea
mai mare parte a antigenului este complet degradatã.

Comple'itatea antigenului condiţionea!ã numãrul de peptide cu rol de epitopi, care derivã prin
procesul de prelucrare şi care pot fi legate de moleculele C1M. *acã antigenul este o bacterie,
numãrul de epitopi este nedeterminat şi specificitatea lor antigenicã este variabilã, "n funcţie de
comple'itatea aparatului en!imatic hidrolitic al celulei care prelucrea!ã antigenul.

u toate antigenele necesitã proteoli!a 5fragmentarea6 prealabilã recunoaşterii de cãtre celulele


3. )neori este suficientã numai denaturarea 5deplierea6 proteinelor pentru ca antigenul sã fie
pre!entat de CP, chiar tratate cu cloroVuinã.

Forma sub care limfocitele 3 recunosc antigenele, depinde atât de natura CP, dar "n special de
natura antigenului.

1a&oritatea proteinelor sunt rapid endocitate şi prelucrate, dar unele sunt legate de membrana
celulei şi pre!entate "n stare nativã, fãrã o prelucrare prealabilã. ntigenele peptidice mici
5insulina, angiotensina6 pot fi recunoscute "n formã nativã, de unele subpopulaţii de limfocite 3,
"n timp ce altele recunosc formele prelucrate ale aceloraşi antigene.

*imensiunea şi configuraţia spaţialã a moleculei de antigen sunt hotãrâtoare "n ceea ce priveşte
gradul prelucrãrii sale, "nainte de a fi pre!entat. *e regulã, moleculele mari necesitã prelucrarea
prealabilã, iar cele mici sunt pre!entate "n formã nativã.

Forma chimicã a antigenului, dupã prelucrare, nu este cunoscutã cu certitudine. Foarte probabil,
este un polipeptid de dimensiuni mici 5E%<8 aminoaci!i6.

*upã alţi autori, prelucrarea nu este necesarã pentru ca antigenul sã fie pre!entat limfocitelor 3,
dar totdeauna este necesarã conversia sa la o formã care sã%i permitã interacţiunea cu moleculele
C1M II ale CP şi cu receptorii limfocitelor 3. *ovada este adusã de faptul cã liposomii cu
molecule C1M II inserate "n stratul lipidic, la care s%au ataşat o varietate de antigene proteice
native, stimulea!ã clonele de limfocite 3 in vitro, "n absenţa completã a CP.
/pitopii antigenelor peptidice e'ogene sunt e'puşi la suprafaţa CP, "n asociaţie cu moleculele
C1M clasa II, iar epitopii antigenelor de srcine endogenã sunt pre!entaţi "n asociaţie cu
moleculele C1M clasa I.

-olul moleculelor C1M "n pre!entarea antigenelor

-ãspunsul imun este re!ultatul interacţiunilor comple'e "ntre celulele care pre!intã antigenele şi
limfocitele 3 şi (.

Pre!entarea antigenelor este o etapã obligatorie a elaborãrii rãspunsului imun, ce derivã din
faptul cã limfocitele nu interacţionea!ã direct cu antigenele "n stare nativã, ci numai dupã ce
acestea au fost prelucrate şi pre!entate pe suprafaţa unei celule.

1oleculele C1M "ndeplinesc funcţia de pre!entare a antigenelor şi au un rol esenţial "n


declanşarea rãspunsului imun.

Pentru a deveni disponibili interacţiunii cu receptorii de antigen ai limfocitelor, epitopii sunt


asociaţi intracelular, cu moleculele C1M I sau II şi sunt transportaţi la suprafaţa CP ca
fragmente peptidice sau ca proteine intacte, "n funcţie de natura şi de mãrimea antigenului. Fig.
;. Prelucrarea şi pre!entarea antigenului e'ogen, "n asociaţie cu moleculele C1M II.
1oleculele C1M II, cu catena invariantã, sunt asamblate "n reticulul endoplasmic 5-/6 şi
transportate prin reţeaua +olgi, de unde sunt orientate spre ve!icula endosomalã, care conţine
proteinã degradatã parţial, derivatã din antigenul e'ogen. *egradarea catenei invariante, face
posibilã asocierea peptidului antigenic cu molecula dimericã 5*16. Comple'ul este transportat
la suprafaţa celulei şi este recunoscut de limfocitele 3h.

1oleculele C1M I şi II au capacitatea funcţionalã de a lega şi de a e'pune pe suprafaţa celulei,


un numãr neli%mitat de peptide diferite. Comple'ul format de mo%leculele C1M I sau II şi
epitopul peptidic este recu%noscut de limfocitele 3.

u se cunoaşte modalitatea interacţiunii dintre moleculele C1M şi epitopii antigenici. r putea


fi o interacţiune fermã sau moleculele C1M au numai rolul de suport pentru epitopii antigenici.
0e acceptã ideia unei ierarhii a epitopilor cu privire la ordinea legãrii competitive de moleculele
C1M, dato%ritã sensibilitãţii diferen%ţiate la protea!e. -e!ultã peptide cu afinitate diferitã faţã de
situsul de legare a moleculelor C1M. stfel, e'istã epitopi dominanţi, care se asocia!ã cu mare
probabilitate de molecu%lele C1M, epitopi subdominanţi, cu mai puţine şanse de asociere cu
moleculele C1M şi epitopi criptici, care se asocia!ã rareori "n comple'e cu moleculele C1M şi
care nu devin accesibili limfocitelor 3 potenţial reactive.

ntigenele e'ogene sunt pre!entate "n asociaţie cu moleculele C1M II

1oleculele C1M II leagã peptide derivate din proteinele e'ogene endocitate de celule# proteine
solubile, proteine ale capsidei virale, proteine bacteriene sau proteine ale proto!oarelor
endocitate de celulã. In vitro, s%a demonstrat cã moleculele C1M II purificate, leagã suficient de
stabil o moleculã peptidicã, pentru a fi i!olate "mpreunã prin gel%filtrare.

ntigenele e'ogene sunt "nglobate şi prelucrate "n fagoli!osomii celulelor pre!entatoare de


antigen 5CP6. 1oleculele C1M II se sinteti!ea!ã "n reticulul endoplasmic granular şi sunt
modificate post%traducere, "n cisternele +olgi. Cele douã catene ale moleculei sunt reunite prin
catena invariantã. socierea este menţinutã pânã când moleculele C1M II a&ung "n sistemul
endocitar al celulei. In drumul lor spre suprafaţa celulei, moleculele C1M II a&ung prin fu!iunea
ve!iculei transportoare, "n compartimentul fagoli!osomului ce conţine antigenul parţial degradat.
$a acest
legare nivel este eliminatã
a antigenului. catena
1oleculele C1Minvariantã ce reuneşte
II se asocia!ã catenele
cu peptidul  şi O şide
antigenic care ocupã
7?%< situsul de
aminoaci!i.
Comple'ul format este e'pus la nivelul membranei, unde este recunoscut de limfocitele 3C*9.
0itusul de legare al moleculei C1M II este o cavitate formatã prin O%plierea domeniilor %7 şi O%
7, delimitatã de secvenţele %helicale ale domeniilor %7 şi O%7. Comple'ul format este
recunoscut de limfocitele 3C*9. Fig. D. -epre!entarea schematicã a asocierii moleculelor C1M
II cu peptidul antigenic 5dupã Cressell, 7EE96.

1oleculele C1M II
faţã de antigenele au funcţia
e'ogene, prinfundamentalã de a stimula3C*9.
intermediul limfocitelor elaborarea rãspunsului
$imfocitele 3C*9imun specific
secretã I$%<,
I$%9, I$%, IF Y, cu efect stimulator faţã de limfocitele 3c şi (.
socierea unui peptid nonself cu moleculele C1M II semnificã cererea de a&utor" pentru
eliminarea antigenului, materiali!at "n activarea limfocitelor 3C*9 şi secreţia de limfochine
stimulatoare ale rãspunsului imun.

1oleculele C1M II au rol esenţial pentru stimularea rãspunsului imun, dar şi pentru reglarea
intensitãţii sale. Interacţiunea moleculelor C1M II cu epitopii antigenici nu este specificã.

*eoarece moleculele C1M sunt polimorfe, e'istã diferenţe, uneori importante, "ntre organismele
outbred ale unei specii de a rãspunde la un antigen. stfel se e'plicã diferenţele individuale de
sensibilitate faţã de un agent infecţios. )n rãspuns imun mai amplu, este generat de un organism
care e'pune mai mulţi epitopi antigenici diferiţi, asociaţi cu diferitele variante de molecule C1M
II, comparativ cu un organism care e'pune mai puţine fragmente antigenice asociate cu 7 sau <
tipuri de molecule C1M II.

ntigenele endogene sunt pre!entate "n asociaţie cu moleculele C1M I

-olul moleculelor C1M "n procesul recunoaşterii antigenelor care se sinteti!ea!ã "n interiorul
celulei 5proteine endogene6, a fost demonstrat de inc>ernagel şi *ohert= 57ED96, pentru
antigenele virale, "n e'perienţe de genul urmãtor#

% şoarecii liniei inbred * au fost inoculaţi cu virusul coriomeningitei limfocitare 5cu specificitate
antigenicã 6, pentru a stimula proliferarea limfocitelor 3c faţã de celulele infectate cu acest
virusK

% culturile de fibroblaste de la embrionii liniei * se infectea!ã cu varianta antigenicã  şi


respectiv (, iar fibroblastele liniei H se infectea!ã cu varianta antigenicã K

% limfocitele 3c ale organismelor liniei *, stimulate cu virusul , recunosc şi li!ea!ã, in vitro,


fibroblastele liniei *, infectate cu varianta antigenicã , dar nu recunosc şi nu li!ea!ã
fibroblatele liniei * infectate cu varianta antigenicã ( şi nici fibroblastele liniei H, infectate cu
varianta antigenicã .
Conclu!ia a fost cã nucleoproteinele citosolice virale, sinteti!ate "n celulã, pot deveni ţinta
celulelor 3c, dupã ce sunt e'puse ca un peptid prelucrat, "n asociaţie cu moleculele C1M I ale
celulei infectate. Pe ba!a acestei conclu!ii s%a stabilit principiul general cã proteinele
intracelulare 5care nu sunt destinate membranei citoplasmatice6, pot sã%şi semnale!e pre!enţa "n
raport cu celulele 3, prin e'punerea asociatã cu moleculele C1M I. -e!ultatele au fost
e'trapolate şi pentru categoria largã a antigenelor e'ogene. Fig. @. cţiunea limfocitelor 3c este
restrictivã "n raport cu moleculele C1M I, deoarece celula 3c recunoaşte atât antigenul specific,
cât şi molecula C1M I. mãnunte "n te't.

-ecunoaşterea asociatã a antigenelor cu moleculele C1M I sau II are douã semnificaţii ma&ore#

% celulele sistemului imunitar interacţionea!ã cu proteinele proprii, numai dacã acestea sunt
asociate cu un determinant antigenic nonself, de srcine viralã, tumoralã sau indus de agenţi
chimiciK

% recunoaşterea antigenului este condiţionatã de e'istenţa fenomenului de histocompatibilitate,


adicã celulele care pre!intã antigenul şi cele care "l recunosc 5limfocitele 3c şi 3h6 trebuie sã
poarte molecule C1M identice, adicã celulele care interacţionea!ã trebuie sã aparţinã aceluiaşi
organism sau unor organisme genetic identice5ale aceleiaşi linii inbred6. cesta este fenomenul
de restricţie 5limitare6 a interacţiunilor celulare prin moleculele C1M.

1oleculele C1M I au rolul de a lega şi de a pre!enta proteine self, peptide derivate din
catabolismul proteinelor
virale sinteti!ate "n celulãcitosolice, antigene
prin traducerea unuibacteriene sau ale
-m viral, para!iţilor
antigene intracelulari,
tumorale antigene
sau antigene a
cãror sinte!ã a fost indusã de agenţi chimici. *upã asocierea cu epitopi antigenici, moleculele
C1M I devin ţinta atacului limfocitelor 3C*@.

$imfocitele 3c sunt implicate, "n primul rând, "n recunoaşterea şi eliminarea celulelor infectate
cu virusuri sau a celor transformate malign. mbele tipuri de antigene sunt sinteti!ate "n celulã şi
sunt considerate ca având srcine endogenã.

/venimentele celulare al cãror re!ultat este pre!entarea peptidelor, se succed "n urmãtoarele
trepte#

% catabolismul antigenului proteic 5"n citoplasmã6


% transportul peptidului din citosol, "n cisternele reticulului endoplasmic

% asamblarea comple'ului format din peptid şi molecule C1M I

% transportul comple'ului la suprafaţa celulei.

ntigenele endogene se asocia!ã cu moleculele C1M I, chiar "n cisternele reticulului


endoplasmic granular. $a acest nivel, moleculele C1M II sunt inaccesibile asocierii cu epitopii
antigenici, deoarece catenele  şi O sunt reunite prin catena invariantã.

Pre!entarea antigenelor endogene, asociate cu moleculele C1M I nu este sensibilã la acţiunea

agenţilor li!osomotropi
peptidici5di% alcalini!anţi
sau tripeptide 5amoniac,
aldehidice6 cloroVuinã6,
care inhibã dar este
proteasomul. sensibilã este
Proteasomul la derivaţii
un comple'
proteic multicatalitic, compus din mai multe subunitãţi inelare suprapuse, asamblate "ntr%o
structurã cilindricã, "n care se produce proteoli!a moleculelor proteice citosolice con&ugate cu
ubicvitina. Proteasomul este o structurã care controlea!ã turn%overul proteinelor citosolice,
inclusiv al factorilor de transcriere şi al ciclinelor. )bicvitina este un polipeptid mic, care este
asociat pe cale en!imaticã dependentã de 3P, de li!ina proteinelor citosolice. $egarea
ubicvitinei produce deplierea proteinei ţintã şi asigurã recunoaşterea de cãtre elementele
comple'ului proteasomic citosolic. Proteinele celulare modificate dupã cuplarea cu ubiVuitina,
devin sensibile la proteoli!ã. Proteoli!a are loc "n mediul apos al structurii cilindrice şi este
independentã de 3P. stfel sunt prote&aţi constituienţii celulari de degradarea necontrolatã.
Peptidele re!ultatecu
cã ele se asocia!ã "n proteinele
proteasomchaperone,
sunt foartecu
rapid degradateşi"ndecitoplasmã.
rol protector orientare a*e aceea s%a"npresupus
peptidelor lumenul
reticulului endoplasmic. Fig. E. Prelucrarea şi pre!entarea antigenului endogen, de cãtre
moleculele C1M I. Proteinele citosolice sunt degradate de comple'ul proteosomic, "n peptide
care sunt transportate "n reticulul endoplasmic 5-/6. $a acest nivel, O%< m induce diso%cierea
catenei M de proteina chaperone 5calne'ina6. 0e asamblea!ã molecula C1M I şi se asocia!ã cu
peptidul antigenic. Comple'ul peptid%C1M I se eliberea!ã din asocierea cu transportorul 3P,
traversea!ã cisternele +olgi şi se e'primã pe suprafaţa celulei, gata sã fie recunoscut de -C3.
Celulele deficiente "n 3P7S< nu eliberea!ã peptidele pentru a se asocia cu moleculele clasa I şi
nu pot e'ercita efectul citoto'ic asupra ţintei 5dupã -oitt, 7EED6.

Fig. ;8. Formarea comple'ului C1M I%peptid "n cisternele -/.


Peptidele re!ultate din pre%lucrarea antigenelor endogene sunt transportate "n reticulul endo%
plasmic, de o categorie de proteine transportoare, denumite 3P 5pro%teine transportoare asociate
cu pre!entarea antigenului6 care folo%sesc energia re!ultatã din hidroli!a 3P, pentru a transporta
prin membrane diferite proteine, ioni, antibiotice. 1olecula 3P este un heterodimer, format din
douã subunitãţi 53P7 şi 3P<6. Fiecare subunitate are o regiune hidrofobã %terminalã

transmembranarã
transloca peptideleşiprin
un domeniu C%terminal
membrana -/. ce leagã 3P. 1oleculele 3P au capacitatea de a

Catenele moleculei C1M I se sinteti!ea!ã separat pe cisternele -/ şi odatã cu traducerea sunt


transportate "n -/. Catena M, O%< m şi peptidul se asamblea!ã "ntr%un comple', chiar "n
cisternele -/ sau "n compartimentul pregolgian. În cisternele +olgi, catena M este glico!ilatã, iar
comple'ul C1M I%peptid este ancorat "n membranã şi e'pus la suprafaţa celulei. 1oleculele
C1M I leagã peptide mici, de @%78 aminoaci!i. 0pecificitatea de legare este largã. 1olecule
C1M I identice leagã peptide diferite.

$iniile celulare care nu sinteti!ea!ã O%< m, nu e'primã molecule C1M I pe suprafaţa lor. cesta
este un e'emplu al funcţiei de control de calitate" pe care "l are -/. 1oleculele C1M pliate
incorect nu sunt transportate la nivelul membranei, ci rãmân "n cisternele -/ şi sunt degradate.
bsenţa O%< m determinã plierea greşitã şi degradarea catenei mari. Controlul de calitate este
mediat de un set de proteine chaperone, care se asocia!ã reversibil cu proteinele pliate incorect şi
astfel permit corectarea" greşelii de pliere.

$a nivel membranar, comple'ul molecular este recunoscut de limfocitele 3c şi re!ultatul


interacţiunii este li!a celulei ţintã.

1oleculele C1M I nu disting "ntre peptidele self şi nonself. Peptidele asociate cu moleculele
C1M I au fost i!olate, fracţionate prin MP$C 5high%performance liVuid chromatograph=6 şi
secvenţiate. Fiecare celulã e'pune pe suprafaţ ã, sute de peptide, cele mai multe fiind proteine
citosolice autologe.

socierea moleculei C1M I cu un peptid nonself pe suprafaţa celulei, semnificã necesitatea


distrugerii celulei ţintã. *ovada "n favoarea acestei ipote!e este adusã de faptul cã, in vivo,
situsul de legare al moleculelor C1M I este ocupat de peptide self, adicã fragmente ale
proteinelor proprii, pe care celulele le captea!ã din spaţiul interstiţial sau le produc "n proteasom
şi le pre!intã ca şi pe cele nonself.
*upã disocierea peptidului, molecula C1M I goalã" e'pusã la suprafaţa celulei, este instabilã.

Faptul cã situsul de legare al moleculelor C1M I este ocupat de peptide self, este "n acord cu
teoria supravegherii imune, conform cãreia, celulele >iller şi limfocitele 3c controlea!ã
permanent suprafaţa celulelor organismului, pentru a detecta eventuala apariţie a antigenelor
tumorale sau virale. Celulele care e'primã pe suprafaţa lor molecule nonself, sunt eliminate
prompt.

*eoarece celulele prelucrea!ã şi pre!intã continuu molecule proprii, celulele sistemului imunitar
sunt stimulate permanent. $imfocitele controlea!ã calitatea moleculelor C1M I şi detectea!ã
celulele ce pre!intã molecule alterate sau molecule nonself.

Indivi!ii umani deficienţi ai moleculelor C1M I, nu par a avea o incidenţã crescutã a infecţiilor
virale severe, ceea ce sugerea!ã e'istenţa şi a altor mecanisme de recunoaştere a moleculelor
nonself, neasociate cu moleculele C1M I.
Fig. ;7. -epre!entarea schematicã a moleculelor C*9 şi C*@.

1odelul recunoaşterii antigenuluide cãtre limfocitele 3

-ecunoaşterea antigenului de cãtre limfocitele 3 este mediatã "n primul rând, de receptorul de
antigen 5-C36. 0ecvenţele hipervariabile ale lanţurilor  şi O formea!ã regiunile determinante de
comple%mentaritate 5-*C 7 şi -*C <6. (uclele -*C 7 şi -*C < ale regiunilor variabile 5B6  şi
O ale -C3, interacţionea!ã cu regiunea  helicalã a moleculei C1M, iar cele douã secvenţe -*C
?, interacţionea!ã cu peptidul antigenic.

Interacţiunea limfocitului cu celula pre!entatoare de antigen este mediatã şi de alte molecule.

$imfocitele 3c pre!intã pe suprafaţa lor, mar>erul C*@ şi recunosc antigenele asociate cu


moleculele C1M I, iar limfocitele 3h pre!intã mar>erul C*9 şi recunosc antigenele asociate cu
moleculele C1M II. 1oleculele C*9 şi C*@ sunt proteine membranare, monomorfe,
participante la recunoaşterea comple'elor C1M%peptide, de pe suprafaţa celulelor ţintã.
*omeniile lor e'tracelulare, prin secvenţa aminoaci!ilor, se aseamãnã cu domeniile
imunoglobulinelor.

1olecula C*9 este monomericã şi este pliatã "n 9 domenii e'tracelulare, omologe cu ale
moleculei de Ig, stabili!ate prin punţi 0%0.

C*@ este o proteinã dimericã, iar conformaţia sa spaţialã pre!intã un domeniu asemãnãtor
domeniului variabil al moleculei de imunoglobulinã.

În procesul recunoaşterii antigenului, molecula C*@ se asocia!ã cu domeniul constant %?, al


moleculei C1M clasa I, iar molecula C*9 se asocia!ã cu domeniile constante %< sau O%< ale
moleculei C1M clasa II%a.

1oleculele C*@ şi C*9 sunt importante nu numai pentru orientarea limfocitelor spre ţintele
adecvate, dar au şi rol "n transducerea semnalului, deoarece co!ile lor citosolice leagã o tiro!in%
>ina!ã, cu rol esenţial "n transmiterea semnalului activator al limfocitului 3.

-eceptorul de antigen al limfocitelor 3 recunoaşte fragmentele peptidice comple'ate cu


moleculele C1M I sau II. Pentru fiecare organism, diversitatea moleculelor C1M este limitatã,
dar ele leagã o largã varietate de peptide scurte 5@%E aminoaci!i, pentru moleculele C1M I şi
circa 79 aminoaci!i, pentru moleculele C1M II6. *eşi nu este o legare pe ba!a specificitãţii,
interacţiunea peptidului antigenic cu moleculele C1M este caracteri!atã de o afinitate "naltã,
deoarece se stabileşte cu grupãrile M< şi C44M de la e'tremitatea peptidului, restul secvenţei
de aminoaci!i rãmânând disponibili pentru interacţiunea cu -C3.
Fig. ;<. *iagrama domeniilor e'tracelulare ale moleculelor C1M clasa I 5sus6 şi clasa II 5&os6.
0itusurile de legare ale celor douã clase de molecule au configuraţii tridimensionale
asemãnãtoare şi sunt ocupate de peptidul re!ident self sau nonself 5dupã -oitt, 7EE?6.

*eoarece moleculele C1M I şi II leagã peptide scurte, epitopii celulelor 3 sunt alcãtuiţi din
secvenţe peptidice lineare, adicã configuraţia epitopilor nu este dependentã de conformaţia
proteinei native. *eoarece epitopii recunoscuţi de limfocitele 3 sunt peptide scurte, re!ultã cã
prelucrarea proteoliticã a antigenelor este o etapã obligatorie, care precede interacţiunea lor cu
limfocitele 3.
Pre!entarea antigenelor asociate cu moleculele C*7

ntigenele nepeptidice sunt pre!entate celulelor 3, prin alte mecanisme. 1oleculele C*7 se
aseamãnã structural cu moleculele C1M I. /le pre!intã antigenele "n asociaţie cu domeniile
hidrofobe, care formea!ã cavitãţi, capabile sã lege antigenele lipidice şi glico%peptidice. În
aceastã asociaţie, antigenele sunt recunoscute de limfocitele 3. 0e cunosc 9 i!o%forme distincte
de molecule C*7 5C*7a, %b, %c, %d6, codificate de  gene situate pe cromosomul 7. Pre!entarea
antigenelor lipidice "n asociaţie cu moleculele C*7 este sensibilã la agenţii de acidificare a
endosomului 5cloroVuinã, concana%micinã 6. Probabil, asocierea antigenelor lipidice cu cu C*7
se produce "n compartimentul endo%somal acid.

1oleculele C*7 sunt impor%tante pentru reacţiile de apãrare anti%infecţioasã, pentru cã ele
pre!intã antigenele de micobacterii 5acidul micolic, lipoarabinomananul6, celulelor 3.

Calea C*7 de pre!entare a antigenelor se aseamãnã cu cãile de pre!entare a antigenelor


peptidice "n asociaţie cu moleculele C1M I şi II. C*7 este asemãnãtoare din punct de vedere
structural, cu moleculele C1M I, dar asocierea cu antigenul are loc "n endosomul lipidic.
Pre!entarea antigenelor "n asociaţie cu moleculele C*7 este consideratã ca o cale distinctã.

ctivarea limfocitelor 3

Fig. ;?. 1oleculele C1M reglea!ã rãspunsul imun. a. 4 celulã 3 citoto'icã 5C*@6 recunoaşte
peptidul "n asociaţie cu o moleculã C1M clasa I, pe suprafaţa unei celule infectate cu un virus.

b. 4 celulã 3 helper 5C*96 recunoaşte peptidul antigenic asociat cu o moleculã C1M clasa II, pe
suprafaţa unei celule pre!entatoare de antigen 5CP6. /pitopii antigenici sunt recunoscuţi de
-C3, dar la procesul recunoaşterii participã şi moleculele C*@ şi respectiv C*9. C*@ recunoaşte
domeniul %? al moleculei C1M I, iar C*9 se leagã de domeniile %<%O%< ale moleculei C1M
II.
Cel puţin trei molecule distincte sau comple'e moleculare, fi!ic independente, ale membranei au
rol "n transducerea eficientã a semnalului activator al celulei 3, fiecare fiind asociatã cu o
activitate en!imaticã relevantã#

% -C37 %O şi comple'ul C*? 5Y%Z%[6. Partea invariantã a -C3 este asociatã cu tiro!in%china!a
pEf=nK

% coreceptorii C*9 sau C*@, asociaţi cu tiro!in%china!a p;lc>K

% C*9, cu activitate fosfata!icã tiro!in%specificã.

$imfocitele 3 mature
peptidice legate cu -C3 %O
de moleculele suntII,C*9
C1M sau C*@.
iar celulele Celulele
3C*@ 3C*9
recunosc recunosc fragmentele
fragmentele peptidice legate
de moleculele C1M I. ceastã specificitate a condus la sugestia cã molecula C*9 poate sã lege
molecula C1M II, iar molecula C*@ leagã molecula C1M I, ambele având rol de coreceptori de
antigen.
Fig. ;9. a. 0uprafamilia genelor care codificã imunoglobulinele şi diferite alte molecule cu rol "n
recunoaşterea intercelularã. 3oate aceste molecule au o structurã asemãnãtoare. Familia
moleculelor multigenice, cu rol "n recunoaşterea antigenului cuprinde imunoglobulinele, -C3,
moleculele C1M I şi II.

b. Familia moleculelor monogenice cuprinde molecula 3h= 5e'primatã pe celulele 3 şi pe


neuroni6, receptorii de poli%Ig 5transportã Ig prin epiteliul mucoaselor6, %C1 5o moleculã de
aderenţã a neuronilor6, C*9, C*@, precum şi alte proteine 5o proteinã plasmaticã umanã, o
proteinã neurocitoplasmaticã6 5dupã -oitt, 7EED6.

Coreceptorii C*9 şi C*@ sunt glicoproteine trans%membranare. Fiecare este aso%ciatã cu o


moleculã de tiro!in%>ina!ã specificã celulei 3, p;lc>. In procesul activãrii celulei 3 de cãtre
antigen, coreceptorul trebuie sã se lege de aceiaşi moleculã C1M ca şi -C3, pentru transducerea
optimã a semnalului. Inter%acţiunea facilitea!ã transmi%terea semnalului activator cu o eficienţã
de pânã la ?88 de ori mai mare.
C*9 şi C*@ sunt mem%bre ale suprafamiliei imuno%globulinelor. *eşi ambele au rol de
coreceptori şi se asocia!ã cu aceiaşi tiro!in%>ina!ã 5p;lc>6, nu au omologie structuralã.

0tudiile de cristalografie cu ra!e R au arãtat cã domeniul e'tern al moleculei C*9 formea!ã o


protru!ie pe faţa lateralã a moleculei, implicatã "n legarea moleculei C1M II.

1olecula C*@ este formatã din douã catene diferite 5 şi O6 şi are un singur domeniu de
omologie cu molecula de Ig, la capãtul amino. cesta este urmat de o secvenţã cu configuraţie
nedefinitã şi cuprinde resturile de cisteinã care permit legarea moleculelor "n dimeri funcţionali.
1olecula C*@ are rol de coreceptor, participând la recunoaşterea antigenului, prin asocierea cu
domeniul %? al moleculei C1M I. Fig. ;. *iferite aran&amente ale -C3 şi ale co%receptorilor
sãi sunt determinate de i!oformele lui C*9 e'primate pe celula 3. Pe celulele neanga&ate, C*9,
C*9 şi -C3 migrea!ã independent pe suprafaţa celulei. Pe celulele 3 de memorie, cele trei
molecule sunt asociate. Pe celulele 3h< clonate, o i!oformã de C*9 cu gr. mol micã, se leagã de
C*9, dar acest comple' nu se asocia!ã cu -C3. ctivarea optimã a celulei are loc "n ca!ul "n

care cele trei molecule sunt asociate strâns pe suprafaţa limfocitului 5dupã anea=, 7EED6.

Coreceptorii se asocia!ã fi!ic cu -C3 "n timpul activãrii celulei 3.

1olecula C*9 este o fosfata!ã transmembranarã tiro!in%specificã. /ste un antigen leucocitar,


pre!ent pe toate celulele de srcine hematopoieticã, alcãtuit dintr%un domeniu e'tern variabil şi
un domeniu citoplasmatic constant ce constã din douã subdomenii cu activitate fosfata!icã
tiro!in%specificã.

C*9 pre!intã mai multe i!oforme, care varia!ã cu tipul celular. Baria%bilitatea re!ultã din
clivarea alternativã a -m. Celulele 3 "şi schimbã i!oforma de C*9 "n timpul activãrii şi
dupã activare. Pe limfocitele 3 neanga&ate, i!oformele de C*9 sunt toate cu greutate molecularã
mare, iar celulele 3 activate sau de memorie e'primã o variantã a C*9 cu greutate molecularã
micã.

I!oformele distincte se asocia!ã "n mod diferit cu celelalte componente ale comple'ului la
celulele neanga&ate şi la cele de memorie, modificând eficienţa transmiterii semnalului de
activare.
$imfocitele 3C*9 recunosc com%ple'ul molecular C1M II%epitop, e'pus la suprafaţa celulei
pre!entatoare de antigen 5CP6 şi se activea!ã. $imfocitul activat secretã I$%<, o interleuchinã
esenţialã pentru e'pansiunea clonalã a limfocitelor 3C*9 şi amplificarea rãspunsului imun.
mplificarea rãspunsului imun parcurge mai multe etape# Fig. ;;. 1ecanismul activãrii celulei
3.

% dupã legarea limfocitului 3C*9 de CP, ultima produce I$%7K

% stimulea!ã limfocitul 3C*9 sã producã I$%<. I$%< acţionea!ã stimulator asupra celulelor care o
produc 5buclã autocrinã6 şi asupra limfocitelor "nvecinate, care au aceiaşi specificitate a
receptorului de antigen 5acţiune paracrinã6, efectul fiind e'primarea intensã a receptorilor pentru
I$%< pe suprafaţa limfocitelor stimulateK

% limfocitele 3C*9 activate de I$%< proliferea!ã şi generea!ã o populaţie de celule


imunoreactive, 3h7 şi 3h<, care la rândul lor, prin intermediul interleuchinelor pe care le secretã,
au efecte activatoare asupra compartimentului imunitãţii celulare sau stimulea!ã activarea şi
proliferarea limfocitelor ( specifice, "n funcţie de natura antigenului. Fig. ;D. mplificarea
rãspunsului imun.

Pentru ca epitopii sã fie recunoscuţi, moleculele C1M trebuie sã e'punã simultan pe suprafaţa
celulei, un numãr mare de peptide nonself, pentru un interval suficient, astfel "ncât sã permitã
limfocitelor 3 sã controle!e calitatea moleculelor C1M ale fiecãrei celule.

3impul de generaţie al unei celule 3, dupã stimularea antigenicã poate fi de 9, ore, adicã "ntr%o
sãptãmânã, dintr%o singurã celulã 3 pot sã re!ulte 787< celule, ceea ce ar "nsemna dublarea
numãrului de limfocite 3 "n organism. 4 proteinã de dimensiuni medii, cu <%78 epitopi, poate fi
recunoscutã de 78%7888 celule neanga&ate, "n funcţie de capacitatea moleculelor C1M de a
pre!enta epitopii peptidici. Consecutiv unei infecţii virale, numãrul celulelor C*@ cu
specificitate faţã de antigenele virale, la şoarece poate sã creascã de 78 ori.

*urata de viaţã a limfocitelor 3 este greu de evaluat, dar moartea lor prin apopto!ã este
declanşatã de I$%< şi de antigen. *upã stimularea ciclului celular sub acţiunea antigenului,
limfocitele 3 devin foarte sensibile la apopto!ã. Proliferarea celulelor 3 este stimulatã dupã ce
I$%< se fi'ea!ã pe receptorul specific. *upã unul sau câteva cicluri, limfocitele 3 "n fa!a +7 sau
0, devin foarte sensibile la apopto!ã. şa se e'plicã moartea hibridoamelor 3 ca rãspuns la
legarea "ncrucişatã a -C3.

popto!a celulelor 3 este declanşatã "n douã situaţii# sub acţiunea stimulatoare a antigenului şi "n
absenţa limfochinelor.

-ãspunsul celulelor 3 la antigen se desfãşoarã "n douã fa!e, cu evenimente moleculare distincte#
fa!a de activare şi cea de proliferare.

Fa!a de activare constã "n inducerea genelor pentru sinte!a I$%< şi a receptorului de mare
afinitate pentru I$%<. In aceastã fa!ã, apopto!a este practic absentã. Fa!a de proliferare a
limfocitelor 3 este iniţiatã de fi'area I$%< pe receptorul sãu. *upã ce celulele 3 au parcurs unul
sau câteva cicluri celulare şi intrã "n fa!a +7 sau 0, devin foarte sensibile la apopto!ã. Factorul
esenţial al apopto!ei este I$%<.

Conceptul controlului feed%bac> al intensitãţii rãspunsului imun prin fenomenul apopto!ei


5reglarea propriocidã6 s%a nãscut din nevoia de a e'plica acest nou rol al I$%<, care contrastea!ã
cu proprietãţile sale proliferative. 3eoria afirmã cã I$%< conferã celulelor 3, sensibilitate la
apopto!ã. +radul stimulãrii antigenice determinã inducerea apopto!ei. *upã "ncetarea stimulãrii
antigenice, sinte!a I$%< şi a receptorului sãu scade. In absenţa I$%<, cu rol trofic pentru
limfocitele 3, se iniţia!ã apopto!a pasivã. Invers, dacã celulele 3 intrate "n ciclul divi!iunii sunt
intens stimulate de antigen, se produce apopto!a activã 5indusã de antigen6.

popto!a pasivã diminuã e'pansiunea populaţiei celulelor 3, şi o adaptea!ã la intensitatea unui


rãspuns fi!iologic. popto!a activã este indusã numai de activarea -C3. Ca re!ultat al acestor
douã forme de apopto!ã, rãspunsul feed%bac> eliminã celulele 3 dacã antigenul şi I$%< sunt "n
e'ces sau "n deficit.

4 parte a celulelor 3 poate sã scape morţii apoptotice pasive sau active şi sã devinã limfocite 3
de memorie, cu viaţã lungã.

7 0tructura -C3 a fost pre!entatã Într%un capitol anterior.

ctivarea limfocitelor (
0pre deosebire de limfocitele 3 care recunosc numai antigenul modificat, prelucrat şi pre!entat
"n asociaţie cu moleculele C1M, limfocitele ( recunosc atât forma prelucratã cât şi forma nativã,
nemodificatã a antigenului solubil.

Contactul limfocitelor ( cu un antigen timo%dependent, declanşea!ã diferenţierea limfocitelor (


pe douã cãi#

% calea e'trafolicularã, re!ultatul fiind sinte!a timpurie a anticorpilor

% calea centrilor germinativi, care duce la memorie imunologicã şi generea!ã plasmocite.

În splinã, "n absenţa cooperãrii cu limfocitele 3h, consecinţa este lipsa de rãspuns imun
5anergia6. *acã are loc cooperarea 3%(, se formea!ã focare proliferative oligoclonale. *in focare,
unele limfocite ( migrea!ã "n centrul germinativ şi dobândesc memoria imunitarã.

$imfocitele ( recunosc direct antigenele timo%independente şi se activea!ã fãrã sã necesite


cooperarea limfocitelor 3.

*upã activare "ntr%un centru germinativ, de cãtre un antigen 3%independent sau dupã interacţiuni
cu celule 3h, celulele ( mici "n repaus sunt convertite la limfoblaste mari şi ulterior acestea
evoluea!ã fie spre plasmocite producãtoare de anticorpi, fie se diferenţia!ã "n celule mici de
memorie. Procesul de activare "n centrul germinativ este "nsoţit de generarea mutaţiilor "n
regiunea B şi comutarea de la Ig1, la Ig+, Ig sau Ig/. 1utaţiile mãresc diversitatea situsurilor
de legare a antigenului. *acã mutaţia produce un situs nefuncţional, celula activea!ã programul
morţii genetice 5apopto!a6. ceste modalitãţi de diferenţiere sunt influenţate de semnale co%
stimulatoare şi de citochine 5I$%<, 9, ;, 78, 3+F(6.

$imfocitul ( leagã specific antigenul "n configuraţia nativã, prin intermediul receptorului
imunoglobulinic de membranã şi probabil "l "ncorporea!ã sub forma comple'ului antigen%
anticorp. şa se e'plicã faptul cã anticorpii specifici faţã de proteinele native recunosc epitopi
conformaţionali discontinui, alcãtuiţi din aminoaci!i, care "n secvenţa primarã sunt locali!aţi la
distanţã, dar "n molecula pliatã a&ung "n pro'imitate. *e aceea, limfocitele ( sunt foarte eficiente
"n procesul captãrii, prelucrãrii şi pre!entãrii unui antigen in&ectat "n do!ã foarte micã 5de 7 888
de ori mai micã decât do!a necesarã pre!entãrii aceluiaşi antigen de cãtre macrofage sau de cãtre
celulele dendritice6. ntigenele care stimulea!ã receptorii celulelor ( sunt diverse# proteine,
poli!aharide, lipide, molecule mici5arsenat, trinitrofenol6.

Importanţa limfocitelor ( ca pre!entatoare de antigen este redusã "n cursul rãspunsului imun
primar, dar devin foarte importante "n cursul rãspunsului imun secundar, "n special "n ca!ul "n
care do!a stimulantã de antigen este foarte micã.

În cursul stimulãrii antigenice secundare, limfocitele ( de memorie, a cãror populaţie este


numeroasã, "nglobea!ã specific antigenul prin intermediul receptorilor imunoglobulinici
5endocito!ã mediatã de receptori sau prin pinocito!ã nespecificã6.

0oarta antigenului recunoscut specific de limfocitele ( nu este cunoscutã. ntigenul ar rãmâne "n
compartimentul ve!icular şi nu ar fi amestecat cu proteinele citoplasmatice. Proteinele
internali!ate, probabil sunt prelucrate de protea!ele li!osomale şi se eliberea!ã fragmentele
peptidice care se asocia!ã cu moleculele C1M II. Comple'ele peptid%molecule C1M II sunt
transportate la suprafaţa celulelor (, unde interacţionea!ã cu -C3 specific al celulelor 3h.
Interacţiunea peptid%-C3, determinã eliberarea citochinelor din limfocitul 3h, la rândul lor, cu
rol stimulator asupra proliferãrii şi maturãrii celulelor (. Pe de altã parte, antigenul nativ, fãrã sã
fie internali!at şi prelucrat, ar putea declanşa stimularea limfocitelor ( de memorie. *in aceastã
cau!ã, rãspunsul imun va fi specific faţã de epitopii conformaţionali ai moleculei native, "n
configuraţia sa spaţialã.

$imfocitele ( recunosc şi leagã specific, polipeptide mici şi mi&locii. 1oleculele proteice mari şi
antigenele corpusculare sunt "nglobate şi prelucrate de macrofage şi de celulele dendritice, iar
epitopii lor sunt e'puşi "n asociaţie cu moleculele C1M II, fiind recunoscuţi de limfocitele 3 şi
(.

1ecanismul molecular al activãrii limfocitelor ( este greu de studiat, datoritã faptului cã


proporţia limfocitelor stimulate de antigenul specific este micã, chiar şi dupã stimularea
secundarã. *in acest motiv, activarea limfocitelor s%a e'plicat prin e'trapolarea re!ultatelor
obţinute dupã activarea policlonalã nespecificã, in vitro, consecutivã legãrii moleculelor de
lectine, cu efect mitogen asupra limfocitelor (. -eceptorii de lectine ai limfocitelor ( nu s%au
identificat.

 II%a metodã de studiu a mecanismului activãrii limfocitelor ( a constat "n utili!area


anticorpilor cu specificitate faţã de Ig de membranã, marcaţi cu fluorocromi. stfel s%a evidenţiat
cã moleculele imunoglobulinice ale suprafeţei limfocitului (, cu rol de receptor de antigen,
pre!intã un grad ridicat de mobilitate. *upã cuplarea cu anticorpii specifici 5sau cu antigenul
bivalent specific6, moleculele imunoglobulinice membranare se grupea!ã "n !one discontinui 5
petice"6 şi ulterior confluea!ã "ntr%o !onã delimitatã a membranei, denumitã bonetã". cesta este
fenomenul de capping" 5bonetare6. 1oleculele receptoare de antigen astfel grupate, sunt
eliberate "n mediul e'tracelular sau sunt endocitate. $egarea "ncrucişatã a moleculelor de
suprafaţã, declanşea!ã activarea limfocitului (.

-eceptorul limfocitelor ( este evaluat la 78@%78E specificitãţi de legare. *atoritã numãrului


foarte mare de specificitãţi de legare antigenicã a limfocitelor (, organismul pre!intã o mare
diversitate de imunoglobuline serice 578888888 tipuri diferite6, adicã un numãr de 7888 de ori
mai mare decât numãrul proteinelor structurale, en!imatice şi hormonale din organism.

ntigenele timo%independente par sã active!e limfocitul (, prin acelaşi mecanism. /le au epitopi
repetitivi care leagã simultan mai mulţi receptori de antigen ai membranei limfocitului (. Punţile
moleculare "ntre receptorii de antigen, declanşea!ã semnalul activator al limfocitului,

materiali!at
unui antigen"ncuproliferarea şi diferenţierea sa. Fig. ;@. ctivarea limfocitului (, dupã legarea
epitopi repetitivi.

0timularea nespecificã a limfocitelor (

Proliferarea limfocitelor ( este indusã nu numai de antigenul specific şi de superantigene, ci de


orice ligand care leagã "ncrucişat receptorii de antigen şi formea!ã punţi intermoleculare.
$egarea "ncrucişatã a imunoglobulinelor de suprafaţã 5probabil nu numai a lor, ci şi a altor
molecule membranare6 declanşea!ã semnalul pentru proliferare, dar nu şi pentru diferenţierea lor
"n plasmocite.

0timularea limfocitului ( este, uneori, re!ultatul activãrii receptorilor membranari


neimunoglobulinici, sub acţiunea diferitelor mitogene. 1itogenele sunt antigene timo%
independente. Cele mai cunoscute mitogene sunt lectinele< din seminţele plantelor. *in punct de
vedere chimic, mitogenele sunt glicoproteine cu specificitate de legare pentru glucidele de pe

suprafaţa celulelor.

$ectinele sunt produse de toate organismele, dar unele tipuri de celule produc cantitãţi mari de
lectine.
vând o distribuţie ubicvitarã, lectinele "ndeplinesc funcţii biologice importante, fiind molecule
de recunoaştere "n diferite procese biologice#

% eliminarea glicoproteinelor din circulaţie

% aderenţa agenţilor infecţioşi de celulele ga!dã sensibile

% recrutarea leucocitelor la situsul inflamator

% medierea interacţiunilor celulelor imunitare.

$ectinele cele mai studiate sunt cele din plantele leguminoase# Con , PM, lectinele de soia
50(6 şi din arahide 5P6. Ca model de structurã, toate lectinele leguminoaselor sunt formate
din < sau 9 subunitãţi identice sau aproape identice de <%?8 >* fiecare, toate având aceiaşi
specificitate de legare a glucidului.

$ectinele se clasificã "ntr%un numãr mic de grupe de specificitate, "n funcţie de mono!aharidul
pentru care ele manifestã cea mai "naltã
afinitate de legare 5mano!a, galacto!a, %acetilgluco!amina, $%fuco!a şi acidul %
acetilneuraminic6. )nele lectine leagã slab mono!aharidul, dar interacţionea!ã cu
oligo!aharidele5di%, tri% şi tetra!aharidele6. *e e'emplu, selectinele leagã numai oligo!aharidele.

$ectinele se combinã cu glucidele printr%o reţea de legãturi de M şi interacţiuni hidrofobe.

$ectinele au constituit instrumentul ma&or pentru studiul mecanismelor stimulãrii mitogenice a


limfocitelor.

În pre!enţa unei lectine mitogene, in vitro, o largã varietate de


celule ţintã ne"nrudite antigenic, sunt li!ate de celulele 3c, fenomen cunoscut sub denumirea de
citoto'icitate dependentã de lectinã5prin analogie cu fenomenul *CC6.
$i!a celulelor tumorale de cãtre macrofage, dependedntã de lectine, este o altã formã de
citoto'icitate. )nele lectine sunt to'ice pentru celulele mamiferelor, in vivo şi in vitro.

Funcţia ma&orã a lectinelor este cea de recunoaştere celularã. *e e'emplu, hemaglutinina


peplosului viral este lectina specificã pentru acidul %acetil neuraminic, iar lectinele suprafeţei
bacteriene media!ã legarea celor patogene de celulele ga!dã, o treaptã esenţialã pentru iniţierea
procesului infecţios. Maptenele inhibitoare ale lectinelor bacteriene prote&ea!ã faţã de infecţia
e'perimentalã cu bacteriile care e'primã lectina, furni!ând ba!a de!voltãrii terapiei anti%ade!ine
a infecţiilor bacteriene.

)nele lectine ale suprafeţei celulei bacteriene media!ã legarea specificã de fagocitele 5P1,
macrofage6 umane şi de şoarece, "n absenţa opsoninelor, re!ultatul fiind fagocito!a, ingestia şi
digestia bacteriilor. Procesul s%a denumit lectino%fagocito!ã.

$a nevertebrate, se crede cã lectinele de pe suprafaţa hemocitelor sunt molecule de recunoaştere


a moleculelor nonself.

$ectinele cu funcţie endocitarã sunt receptori legaţi de membranã cu diferite specificitãţi şi par a
avea rol "n clearance%ul glicoproteinelor şi chiar al celulelor 5eritrocite "mbãtrânite, bacterii6 din
circulaţie.

Interacţiunile ade!ive mediate de glucidele de suprafaţã şi de selectine, controlea!ã traficul


leucocitelor spre situsurile inflamatorii şi migrarea 5homing6 a limfocitelor "n organele limfoide
specifice.

-ãspunsul limfocitelor ( la lectine este policlonal, deoarece sunt activate limfocitele cu


specificitãţi multiple de legare a antigenului. In vitro, la concentraţii mari, unele mitogene
activea!ã toate clonele de limfocite (, inclusiv pe cele de memorie, independent de specificitatea
lor antigenicã. $a concentraţii mici, mitogenele pot produce chiar activarea specificã a
limfocitelor (. -eceptorii de mitogene nu se cunosc, dar sunt diferiţi de receptorii
imunoglobulinici pentru antigene.

$imfocitele 3 sunt stimulate policlonal de PM, Con , iar PA1 5po>eeed mitogen6
stimulea!ã celulele 3 şi (.
lţi activatori policlonali ai limfocitelor ( şi ai diferenţierii lor la plasmocite sunt virusul
/pstein%(arr, concentraţiile mari de endoto'ine ale bacteriilor +ram negative, poli!aharidul de
0tr. pneumoniae, ficolul, polimerii *%aminoaci!ilor, polivinil%pirolidona. 3oate aceste antigene
persistã "ndelung "n organism, pe suprafaţa macrofagelor din sinusul subcapsular al ganglionilor
limfatici şi "n !ona splenicã marginalã. /le leagã "ncrucişat receptorii imunoglobulinici ai
limfocitelor (.

Celulele ( ale noilor nãscuţi nu rãspund bine la antigenele timo%independente, ceea ce are
consecinţe importante pentru eficienţa vaccinurilor poli!aharidice la copiii mici.

0emnificaţia fi!iologicã a activãrii policlonale nu este clarã. *upã activarea nespecificã


policlonalã, se sinteti!ea!ã anticorpi a cãror specificitate nu este totdeauna complementarã
antigenului inductor. *e e'emplu, limfocitele ( stimulate de virusul /pstein%(arr sinteti!ea!ã
anticorpi care se combinã cu fosforil%colina, o moleculã absentã "n structura virionilor, dar
pre!entã "n peretele celular de 0tr. pneumoniae. ctivarea policlonalã a limfocitelor ( este

importantã "n fa!ele fenomene


inducerea variatelor timpurii aleautoimune.
infecţiei, dar are şi posibile consecinţe negative ce constau "n

Cooperãri celulare "n elaborarea rãspunsului imun

*e cele mai multe ori, sinte!a anticorpilor dupã stimularea antigenicã, este re!ultatul
interacţiunilor stimulatoare ale limfocitelor ( convenţionale 5(<6, cu limfocitele 3h. )n antigen
macromolecular poate fi considerat ca un comple' format din carrier şi determinanţi haptenici
5epitopi6, recunoscuţi de limfocitele 3h şi (.

ntigenele care pentru stimularea rãspunsului imun necesitã cooperarea celor douã populaţii de
limfocite, aparţin grupului larg al antigenelor timo%dependente. /le sunt repre!entate de
proteinele heterologe, de polipeptidele sintetice, de hematiile heterologe, de flagelina monomerã
etc. Cele mai multe antigene moleculare, "n special de naturã proteicã sunt timo%dependente.

Cooperãri celulare 3%(%macrofag. Pentru declanşarea rãspunsului imun, antigenele timo%


dependente necesitã cooperarea limfocitelor 3h, cooperare supusã restricţiei moleculelor C1M.
ceste antigene se comportã ca univalente, "n raport cu specificitatea antigenicã a fiecãrui
determinant şi de aceea, "n absenţa cooperãrii celulare, ele sunt ineficiente "n stimularea
rãspunsului imun. Pe de altã parte, antigenele timo%dependente pot fi prea repede degradate de
celulele fagocitare. u au activitate mitogenicã, iar dacã se leagã de receptorii limfocitelor (,
aceste antigene se comportã ca haptene şi nu declanşea!ã diferenţierea celulelor (.

*e cele mai multe ori, limfocitele cooperante 3h şi ( recunosc epitopi diferiţi ai aceleiaşi
molecule de antigen solubil nativ, neprelucrat, dar e'pus pe suprafaţa limfocitului (. $imfocitele
( recunosc epitopi conformaţionali ai antigenelor proteice mici, iar limfocitele 3h recunosc
epitopi secvenţiali, de 78%<8 aminoaci!i. Cele douã celule cooperante aderã una de alta. *upã ce
recunoaşte antigenul, celula 3h activatã secretã I$%< "n spaţiul intercelular "ngust, cu rol
declanşator al stimulãrii limfocitului (. Clona de limfocite (, cu receptori specifici pentru
epitopul antigenic, proliferea!ã. stfel, se produce fenomenul e'pansiunii clonale.

$imfocitele 3h şi ( cooperea!ã şi "n ca!ul "n care recunosc epitopi diferiţi ai unui antigen,
asociaţi cu moleculele C1M II, pe suprafaţa unei CP.

1a&oritatea antigenelor solubile şi toate antigenele corpusculare sunt captate şi prelucrate de


macrofage şi de celulele dendritice şi sunt pre!entate "n asociaţie cu moleculele C1M II. /pitopii
acestor antigene, de cele mai multe ori cu specificitate diferitã, sunt recunoscuţi de limfocitele (
şi 3h. $imfocitele 3h se activea!ã şi eliberea!ã I$%< cu efect stimulator asupra limfocitului (,
care proliferea!ã şi se diferenţia!ã pânã la celula cap de serie  plasmocitul  ce sinteti!ea!ã şi
secretã anticorpi specifici faţã de epitopul stimulator al limfocitului (.

ctivarea limfocitelor (, indusã de antigenele timo%independente

ntigenele timo%independente se numesc astfel, deoarece declanşea!ã rãspunsul imun prin


activarea directã a limfocitelor (, fãrã sã necesite cooperarea limfocitelor 3h. ntigenele timo%
independente sunt molecule mari, neproteice# poli!aharidul capsular de 0treptococcus, ficolul
5polimer de sucro!ã6, de'tran%sulfatul, $P0 ale bacteriilor +ram negative, levanii 5polimeri de
fructo!ã6, polivinil%pirolidona.

ntigenele timo%independente au trei proprietãţi comune#


% au secvenţe repetitive "n structura lor chimicã. ceastã condiţie nu este suficientã şi nici
definitorie pentru calitatea de antigen timo%independednt, deoarece polimerii sintetici ai $%
aminoaci!ilor, au secvenţe repetitive, dar sunt antigene timo%dependenteK

% au o structurã tridimensionalã care favori!ea!ã interacţiunea directã cu receptorii de antigen ai


limfocitelor (K

% sunt molecule re!istente la acţiunea en!imelor degradative şi persistã "ndelung "n organism.

$imfocitele 3 nu cooperea!ã la elaborarea rãspunsului imun indus de antigenele poli!aharidice,


deoarece acestea sunt re!istente la procesele degradative şi nu furni!ea!ã oligo!aharide care sã se
poatã asocia cu moleculele C1M II. Fragmentele moleculare eventual re!ultate din procese
degradative, se leagã cu afinitate micã de proteine şi nu se asocia!ã cu moleculele C1M II.

Cele douã categorii funcţionale de antigene nu sunt strict delimitate "n ceea ce priveşte
mecanismul activãrii rãspunsului imun. *upã degradarea structurilor repetitive, antigenele timo%
independente devin timo%dependente. *e e'emplu, glucagonul5antigen timo%dependent6, dupã
clivare cu tripsinã, eliberea!ã doi determinanţi antigenici# unul corespun!ãtor capãtului %
terminal, timo%independent şi cel corespun!ãtor capãtului C%terminal, timo%dependent5stimulator
al limfocitelor 3h6.

ctivarea limfocitelor (7

$imfocitele (7 par sã fie stimulate şi sã producã anticorpi dupã un mecanism independent de


celulele 3. ceste celule au nivele "nalte de Ig1 pe suprafaţa lor, apar timpuriu "n ontogenie şi
migrea!ã predominant "n cavitãţile peritonealã şi pleuralã, au capacitate de re"noire şi manifestã
diferite specificitãţi de legare a epitopilor antigenici. Celulele (7 recunosc antigenele bacteriene
comune 5fosforil%colina6, Ig, *, proteinele membranare eritrocitare.

0pectrul reactivitãţii nu este limitat la molecule nonself, ci se manifestã şi faţã de molecule


proprii# hormoni 5insulinã, tiroglobulinã6, constituienţi celulari 5*, mio!inã, tubulinã,
fosfolipide, fragmentul Fc al Ig+ autolog6. 0inte!a auto%anticorpilor de cãtre celulele (7 este
argumentatã de faptul cã e'pansiunea neopla!icã a acestor celule 5ca "n leucemia limfocitarã
cronicã6 este adeseori asociatã cu simptomele autoimune.

Celulele (7 au un rol important "n imunitatea "nãscutã, deoarece secretã cantitãţi mari de
anticorpi naturali 5Ig16 fãrã e'punerea la antigenele din mediu şi fãrã imuni!are.

Celulele (7 au o contribuţie foarte importantã la rãspunsul imun al mucoaselor. 1ulte


plasmocite din structurile limfoide ale intestinului, producãtoare de Ig, derivã din celulele
peritoneale (7, sugerând migrarea limfocitelor "ntre cavitatea peritonealã şi +$3. Ig sinteti!at
faţã de antigenele peretelui bacteriilor din lumenul intestinal, este secretat "n special de celulele
(7. sIg produs de celulele (7 are rol important "n protecţia suprafeţei mucoaselor, "mpiedicând
penetrarea sistemicã a bacteriilor microbiotei intestinale. 0inte!a sIg nu necesitã celulele 3h şi
nici structuri foliculare organi!ate 5plãci Pe=er şi centri germinali6.

)n alt situs strategic de apãrare antimicrobianã este !ona marginalã a splinei, locali!atã la
&oncţiunea pulpei albe şi roşii. /a conţine macrofage, celule dendritice, celule ( şi este prima
linie de apãrare faţã de agenţii patogeni veniţi pe cale sanguinã. Celulele ( din !ona marginalã se
deosebesc fenotipic de alte limfocite splenice prin pre!enţa mai bine e'primatã, a receptorilor
pentru complement şi pentru Ig1. Ca şi celulele (7 peritoneale, celulele !onei marginale sunt
foarte sensibile la stimularea cu $P0, care induce diferenţierea lor rapidã "n plasmocite.
0timularea lor este independentã de celulele 3h.

/fectele stimulãrii antigenice asupra ţesutului limfoid secundar

ntigenul in&ectat intravenos este captat preferenţial de macrofagele din !ona marginalã a
splinei. ntigenele care strãbat mucoasa intestinalã sunt captate de celulele 1 ale domului plãcii
Pe=er. /le sunt transportate la limfocitele 3 şi ( din ariile plãcii. /venimente asemãnãtoare au
loc "n ţesutul limfoid asociat bronhiilor.

ntigenul in&ectat subcutan sau intradermic este transportat "n ganglionii limfatici locali, fie "n
stare liberã cu flu'ul limfatic, fie legat pe suprafaţa celulelor speciali!ate5celulele $angerhans
pãrãsesc epiderma prin vasele limfatice eferente, devin celule cu voal şi dupã ce a&ung "n
ganglionul limfatic migrea!ã "n aria celulelor 3 şi devin celule interdigitate6.
$imfocitele mature recirculante vin "n contact cu CP, se activea!ã şi formea!ã centrii
germinativi.

Într%un ganglion limfatic se disting 9 fa!e ale reactivitãţii celulare.

76 In primele ore dupã stimularea antigenicã se produce o reacţie inflamatorie localã, cu o


creştere a flu'ului sanguin de circa < de ori. 0e intensificã traficul limfocitar spre ganglionii
regionali. Concomitent se produce obturarea cãii de ieşire a limfocitelor din ganglion, dar rata
curgerii limfei nu se modificã. 0ub acţiunea unor factori locali 5prostaglandine, factori de
aderenţã6 se mãreşte gradul de aderenţã limfocitelor şi astfel "n ganglioni se formea!ã un dop"
limfocitar.

<6 *upã 7%< !ile se intensificã ieşirea limfocitelor ganglionare "n flu'ul limfatic eferent. In
ganglion sunt reţinute limfocitele care au recunoscut specific antigenul.

?6 În cea de a III%a şi a IB%a !i dupã stimularea antigenicã se intensificã proliferarea limfocitelor


activate şi "n limfa eferentã apar limfoblaste. cestea au proprietãţi specifice de homing# vor
migra "n alţi ganglioni şi "n noile sedii se diferenţia!ã "n celule care sinteti!ea!ã anticorpi
5plasmocite6.

96 *upã cea de a IB%a !i diminuã generarea blastelor. *in celulele stimulate re!ultã celule de
memorie care trec "n sânge şi devin circulante.

0timularea cu antigene timo%dependente este "nsoţitã de formarea centrilor germinativi. In


centrii germinativi, limfocitele ( proliferante se gãsesc "n asociaţie cu limfocitele 3h.

*I1IC -L0P)0)$)I I1)


1/*I3 M)14-$
În serul normal, cantitatea totalã de imunoglobuline este de 78 mgSml 5circa  ' 787; molecule6.

Înainte de imuni!are, anticorpii serici specifici faţã de un antigen dat, sunt sub nivelul detectabil
prin metodele clasice.

-ãspusul imun generat dupã contactul primar al organismului cu antigenul constituie rãspunsul
imun primar, "n a cãrui dinamicã se disting trei fa!e#

% fa!a de latenţã

% fa!a de creştere a titrului anticorpilor

% fa!a de scãdere a titrului anticorpilor serici.

Fa!a de latenţã este intervalul cuprins "ntre momentul stimulãrii antigenice şi "nceputul creşterii
titrului anticorpilor serici. *urata sa este foarte variabilã "n funcţie de natura antigenului 5de
e'emplu, <%? !ile pentru hematiile de berbec şi <8 de !ile pentru to'ina diftericã6, de do!a de
antigen administratã, de calea de administrare 5subcutanã, intramuscularã, intravenoasã6, de
modul de administrare 5cu sau fãrã ad&uvant6.

$atenţa este mai scurtã pentru antigenele corpusculare. Perioada de latenţã este necesarã
e'pansiunii clonale. $a contactul primar al sistemului imunitar cu antigenul, "n organism se
gãseşte o populaţie numeric restrânsã de limfocite care recunosc specific antigenul. In perioada
de latenţã, clona de limfocite activatã specific, proliferea!ã intens 5cu o succesiune de circa @
generaţii celulare6 şi va produce o populaţie de celule, corespun!ãtoare numeric reacţiei de
apãrare a organismului.

Fa!a de creştere a titrului anticorpilor serici "ncepe la sfârşitul perioadei de latenţã. 3itrul
anticorpilor
berbec, titrulcreşte
ma'im cualo anticorpilor
ratã e'ponenţialã. *urata
este atins sa !ile,
la 9% este foarte variabilã# faţã
iar al anticorpilor de hematiile
anti%to'inã de
diftericã,
la circa E8 de !ile. 3itrul rãmâne ma'im 5"n platou6, câteva !ile, dupã care "ncepe sã scadã.
Fa!a de scãdere a titrului anticorpilor "ncepe curând dupã atingerea valorii ma'ime. -ata scãderii
depinde de rata sinte!ei, de rata degradãrii anticorpilor, dar şi de cantitatea de antigen disponibil,
care leagã anticorpii "n comple'e, determinând scãderea titrului lor. 3itrul Ig+ scade cu DJS !i,
Ig  cu <JS !i, Ig1  cu 7@JS!i. $a ?8%98 de !ile, titrul anticorpilor poate deveni nedectabil.
În fa!ele de creştere şi de scãdere a titrului, anticorpii sunt detectabili prin reacţii secundare in
vitro, de aglutinare şi de precipitare.

Fig. ;E. Celefa!a


anticorpilor, 9 fa!e
de caracteristice
platou şi fa!a ale
de rãspunsului# fa!a cãreia
declin, "n timpul de lag,anticorpii
fa!a creşterii
sunt logaritmice
cataboli!aţi.a titrului
*inamica rãspunsului imun depinde de natura antigenului şi de specia ga!dã.

În perioada de debut a rãspunsului imun primar se sinteti!ea!ã Ig1. *upã câteva !ile se
detectea!ã Ig+, care atinge un titru ma'im mai "nalt decât Ig1. 3itrul Ig1 "ncepe sã scadã,
"nainte ca titrul Ig+ sã atingã valoarea ma'imã. $a nivelul ma'im al titrului anticorpilor, Ig+
este de circa 78 ori mai concentrat decât Ig1, ceea ce denotã cã dupã activare, deşi ma&oritatea

limfocitelor
sinte!a de la(i!otipul
5circa E8J6
Ig1 laaui!otipul
ca receptor
Ig+. de antigen molecula de Ig1, dupã activare comutã

)nele limfocite ale clonelor "n e'pansiune, nu se diferenţia!ã "n plasmocite, ci sinteti!ea!ã
molecule de imunoglobulinã care rãmân asociate membranei citoplasmatice. În tehnica
hemoli!ei locali!ate "n gel, aceste celule nu produc pla&e de li!ã. /le constituie substratul celular
al memoriei imunitare.

-ãspunsul imun are caracter adaptativ şi se caracteri!ea!ã prin trei trãsãturi esenţiale 5care
lipsesc reacţiilor de apãrare nespecifice, "nãscute6#

% specificitatea 5anticorpii se combinã cu antigenul inductor6

% diversitatea i!otipicã şi a situsului de combinare

% memoria 5pãstrarea memoriei e'perienţei contactului cu antigenul6.

*iversitatea. 1oleculele de anticorpi sunt foarte heterogene "n ceea ce priveşte i!otipul 5Ig+, ,
1, /6. Ig1 dispare relativ repede, dar Ig+ şi Ig persistã la titruri scã!ute, nedectabile prin
metodele obişnuite, pentru perioade variabile 5sãptãmâni, ani6. nticorpii sunt heterogeni din
punctul de vedere al specificitãţii de legare cu diferiţi epitopi ai antigenului inductor.

nticorpii rãspunsului imun primar 5Ig1 şi Ig+6, "n general, au afinitate scã!utã, dar aviditatea
lor este mare.

finitatea anticorpilor mãsoarã forţa de legare dintre un epitop şi situsul de combinare al


anticorpului specific. finitatea este re!ultanta forţelor de atracţie 5legãturi de M, forţe
electrostatice, forţe van der Aaals, legãturi hidrofobe6, dintre cele douã grupãri reactante.

viditatea mãsoarã forţa re!ultantã a afinitãţii dintre epitopii multipli şi paratopii complementari
şi este consecinţa faptului cã cele mai multe antigene sunt mo!aicuri de epitopi. Comple'ele
antigen%anticorp cu Ig1 au aviditate mare, deoarece anticorpul este decavalent.

-L0P)0)$ I1) M)14-$ 0/C)*-

-ãspunsul imun secundar este e'presia memoriei imunitare. 1emoria defineşte capacitatea unui
organism de a elabora un rãspuns imun mai eficient, adicã mai rapid, dar "n special mai intens,
dupã contactul secundar cu antigenul.

-ãspunsul imun secundar faţã de antigenele timo%independente este comparabil cu rãspunsul


imun primar#

% dupã stimularea secundarã, titrul anticorpilor nu creşte semnificativ

% se sinteti!ea!ã predominant Ig1

% nu se produce comutarea sinte!ei la Ig+


% memoria imunitarã este slab e'primatã.

-ãspunsul imun secundar este indus de antigenele timo%dependente şi se caracteri!ea!ã printr%o


latenţã mai scurtã, creşterea rapidã a titrului anticorpilor, cu un ma'im mult mai "nalt decât "n
rãspunsul imun primar.

*o!a de antigen inductoare a rãspunsului imun secundar este mult mai micã, iar timpul necesar
dublãrii titrului este de ordinul orelor. Iniţial se sinteti!ea!ã Ig1, fãrã o perioadã evidentã de
latenţã. 0inte!a Ig+ este de asemenea acceleratã. 3itrul ma'im al Ig+ este de câteva ori mai
mare decât "n rãspunsul imun primar şi rãmâne ridicat o perioadã mult mai lungã de timp.

*in punctul de vedere al evenimentelor celulare, la câteva !ile dupã iniţierea rãspunsului imun
secundar, limfocitele ( de memorie, activate, migrea!ã "n mãduva osoasã şi se maturea!ã "n
plasmocite. 1ãduva osoasã este un sediu ma&or al rãspunsului imun specific şi o sursã ma&orã de
imunoglobuline. In rãspunsul imun secundar, cea mai mare parte a imunoglobulinelor se
sinteti!ea!ã "n mãduva osoasã. In timp ce ţesutul limfoid periferic rãspunde rapid dupã
stimularea antigenicã, dar numai pentru o perioadã scurtã, mãduva osoasã rãspunde lent, dar
sinte!a de anticorpi este masivã şi de lungã duratã, faţã de un antigen care stimulea!ã repetat.
Fig. D8. -ãspunsul imun primar şi secundar faţã de un antigen macromolecular. /ste ilustratã
corelarea titrului anticorpilor cu activitatea celulelor (. Citochinele reglea!ã comutarea sinte!ei
de la Ig1 la Ig+.

3rãsãturile distinctive ale rãspunsului imun secundar sunt#

a6 maturarea afinitãţii anticorpilorK

b6 comutarea i!otipului la sinte!a Ig+.

1aturarea afinitãţii anticorpilor se e'plicã prin aceea cã pe parcursul diferenţierii proliferative a


limfocitelor (, se produc mutaţii somatice ale secvenţei regiunii B, prin substituţii de nucleotide
şi prin selecţia mediatã de antigen, a clonelor de limfocite cu afinitate mare de legare a epitopilor
complementari. $a om, hipermutaţia are loc "n pre!enţa antigenului, "n centrii germinativi,
singurul situs "n care antigenul este reţinut pentru luni sau ani, asociat cu celulele. ntigenul este
sechestrat pe suprafaţa celulelor dendritice foliculare, care "l pãstrea!ã sub forma comple'elor
antigen%anticorp, "n pro'imitatea limfocitelor (. Consecutiv mutaţiei somatice, se sinteti!ea!ã
anticorpi cu afinitate mai mare, deoarece, treptat, creşte numãrul limfocitelor ( cu mutaţii care
conferã afinitate mai mare de legare a anticorpilor cu antigenul. Celulele ( care au suferit mutaţii
nefuncţionale, mor prin apopto!ã.

1utaţiile sunt mai ales punctiforme, cu foarte rare deleţii sau inserţii a nucleotidelor unice.

0inte!a anticorpilor cu afinitate "naltã are douã consecinţe practice importante#

% comple'ele antigen%anticorp sunt greu disociabile şi se eliminã mai rapid din mediul internK

% anticorpii dau reacţii "ncrucişate cu antigenele "nrudite.

-eacţiile "ncrucişate ale anticorpilor cu afinitate crescutã au o importanţã practicã deosebitã,


pentru cã imuni!ãrile cu antigene "nrudite, pot avea efecte neaşteptate. *e e'emplu, indivi!ii
adulţi vaccinaţi cu virusul influen!a, pot sã producã, surprin!ãtor, anticorpi cu un titru mai mic
faţã de antigenul folosit "n vaccinare, decât titrul anticorpilor faţã de o tulpinã de virus care a
produs o infecţie la vârsta copilãriei. cesta este fenomenul amintirii pãcatului srcinar" şi stã la
ba!a studiilor epidemiologice retrospective, pentru preci!area serotipului unui agent infecţios
care a declanşat epidemii trecute. /'plicaţia constã "n faptul cã imuni!area primarã generea!ã
celule cu memorie faţã de mai multe antigene "nrudite. $a re"ntâlnirea cu unul din antigenele
"nrudite, este stimulatã o populaţie de celule care recunoaşte determinanţi antigenici comuni. 0e
sinteti!ea!ã anticorpi care se combinã cu ambele variante antigenice, deşi, uneori, anticorpii
specifici faţã de epitopii celui de al II%lea antigen pot sã lipseascã.

Comutarea i!otipului constã "n trecerea de la sinte!a Ig1 "n cursul rãspunsului imun primar, la
sinte!a altor i!otipuri, "n special Ig+, "n rãspunsul imun secundar.

$a nivel molecular, comutarea i!otipului este re!ultatul deplasãrii comple'ului genic B*, de la
po!iţia sa srcinalã, adiacentã capãtului  al genei CU, "ntr%o po!iţie nouã, adiacentã capãtului 
al altei gene C, de e'emplu C Y. *upã aceastã aran&are genicã, toatã secvenţa genicã dintre
po!iţia iniţialã a comple'ului B* şi locali!area finalã, este eliminatã prin deleţie. Procesul
rearan&ãrii genelor se numeşte recombinare prin comutare 5sitch recombination6.

/'cepţia de la acest mecanism este sinte!a simultanã a receptorilor de membranã Ig1 şi Ig*
5mIg1 şi mIg*6, de cãtre celulele ( mature. 0inte!a catenei Z nu implicã recombinarea prin
comutare, ci este re!ultatul "nãdirii alternative a e'onilor unei copii de - premesager care
conţine genele B*, cu secvenţa genei CU sau a genei Cd. Fig. D7. a. 1ecanismul "nãdirii genice
pentru comutarea de la Ig1 membranar, la Ig1 secretat. Pentru forma secretatã, secvenţa
hidrofobã codificatã de e'onii 1%1 care ancorea!ã Ig1 receptor de membranã este eliminatã.
b. Ig1 şi Ig* cu funcţia de receptori de antigen, coe'istã pe aceiaşi celulã, prin "nãdirea
diferenţiatã a copiei primare de -.

+ena activã pentru sinte!a imunoglobulinelor este transcrisã "n - premesager, care conţine
secvenţe codificatoare pentru regiunile B şi C 5e'oni6, dar şi secvenţe necodificatoare5introni6.
Intronii se gãsesc "ntre secvenţele recombinate B sau B* şi gena C. Pentru catena M, intronii
se gãsesc "ntre e'onii care codificã domeniile individuale. Intronii sunt eliminaţi prin "nãdirea
- şi re!ultã -m unitar, care este tradus "n polipeptidele moleculei de imunoglobulinã.

0inte!a imunoglobulinei se face cu rate distincte "n diferite celule (, "n raport cu gradul ei de
diferenţiere. 4 celulã ( nestimulatã antigenic sinteti!ea!ã circa 78; molecule de imunoglobulinã
pe !i, cu rol, "n primul rând, de receptori membranari de antigen, iar un plasmocit produce pânã
la <888 molecule de imunoglobulinãSsecundã, toate având rolul de anticorpi plasmatici.

evertebratele nu au memorie imunitarã.

nticorpii "ndeplinesc urmãtoarele funcţii esenţiale#

% se combinã specific cu antigenele solubile şi formea!ã comple'e antigen%anticorp, care sunt


epurate de macrofage

% neutrali!ea!ã to'inele

% se leagã specific cu determinanţii antigenici virali şi neutrali!ea!ã infecţio!itatea virionilor

% opsoni!ea!ã microorganismele dintr%un focar infecţios


% fi'ea!ã complementul pe suprafaţa unui antigen celular şi efectul este li!a 5bacterioli!a,
citoli!a, hemoli!a6.

Factorii care condiţionea!ã intensitatea rãspunsului imun

3itrul anticorpilor sinteti!aţi "n cursul rãspunsului imun este dependent de mai mulţi factori# de
calea de administrare a antigenului, de do!ã, de ritmul şi modul de administrare 5cu sau fãrã
ad&uvant6 şi de factorii genetici ai organismului imuni!at.

Pentru
limfaticiproducerea contactului
este avanta&oasã calearapid dintre antigen
parenteralã şi celuleleintradermicã,
de administrare# imunocompetente din ganglionii
subcutanã sau
intramuscularã. In&ectarea intravenoasã favori!ea!ã contactul antigenului cu limfocitele din
splinã, dar rãspunsul imun are o intensitate micã, datoritã eliminãrii rapide a antigenului.

Cea mai eficientã cale de administrare a antigenului este cea intradermicã, pentru cã persistenţa
sa la locul in&ectãrii este de lungã duratã şi la situsul in&ectãrii se acumulea!ã celule implicate "n
elaborarea rãspunsului imun. /'istã chiar posibilitatea sinte!ei locale, in situ, a anticorpilor.

*o!a de antigen influenţea!ã nivelul afinitãţii anticorpilor. *o!ele mari de antigen, induc o
maturare insuficientã a afinitãţii anticorpilor, "n raport cu do!ele mici, deoarece acestea
stimulea!ã numai clonele de limfocite cu receptori de "naltã afinitate faţã de antigenul stimulant,
"n timp ce do!ele mari ale aceluiaşi antigen stimulea!ã clonele de limfocite de "naltã şi de micã
afinitate şi produc chiar stimularea nespecificã a limfocitelor.

Intensitatea rãspunsului imun este dependentã de legea do!elor repetate şi a intervalelor.


dministrarea aceleiaşi do!e de antigen, "n mod fracţionat şi la intervale adecvate, este mai
eficientã decât administrarea do!ei unice, deoarece fiecare do!ã micã pregãteşte organismul,
fãcându%l mai reactiv faţã de do!a urmãtoare.

)neori, a II%a in&ectare, foarte apropiatã "n timp de prima, poate fi inoperantã, deoarece antigenul
este eliminat de anticorpii sinteti!aţi dupã stimularea primarã. Cel mai bun protocol de
administrare pentru a obţine un rãspuns imun secundar optim, constã "n in&ectarea unei do!e mici
de antigen, urmatã de do!e progresiv crescânde.

4 cantitate prea mare de antigen, produce inundarea" organismului cu substanţe nonself şi


rãspunsul este parado'al. In loc de stimularea rãspunsului imun se obţine efectul invers, denumit
parali!ie imunologicã.

Parali!ia imunologicã este o reacţie de protecţie a organismului, faţã de do!ele mari de antigen.
4rganismul "şi blochea!ã toate mecanismele de rãspuns imun. Fenomenul areactivitãţii imunitare
poate surveni atât dupã in&ectarea unei cantitãţi prea mari de antigen uşor metaboli!abil, cât şi
dupã in&ectarea unei cantitãţi moderate a unui antigen care se metaboli!ea!ã greu. $a fiecare
specie de organisme, pentru fiecare antigen, pare sã e'iste un echilibru controlat genetic, "ntre
do!a stimulatoare a rãspunsului imun şi cea care produce parali!ia imunologicã.

ntigenele bune" sunt hidroli!ate parţial şi stimulea!ã declanşarea rãspunsului imun, iar
antigenele slabe", fie sunt degradate rapid, fie sunt re!istente la degradare şi induc starea de
parali!ie imunitarã. *e aceea, do!a optimã necesarã inducerii unui rãspuns imun optim este
diferitã de la un antigen la altul şi se determinã e'perimental pentru fiecare ca!. *e asemenea,
pentru fiecare antigen se stabileşte numãrul de fracţii ale do!ei, intervalul administrãrii fracţiilor,
calea de administrare, ad&uvantul.

Pentru antigenele corpusculare, in&ectãrile se fac, "n general, la D !ile, iar pentru cele
macromoleculare, la 79%<7 de !ile.

-aportul dintre cantitatea de antigen intact şi cel parţial degradat, care se gãseşte "n organism la
un moment dat dupã adminisrare, este o reflectare directã a ratei cu care antigenul este
metaboli!at.

Imunogenitatea unui antigen este influenţatã de modul de administrare. socierea cu ad&uvanţii


mãreşte gradul de imunogenitate a multor antigene, iar pentru altele, asocierea cu un ad&uvant
este o condiţie obligatorie a imunogenitãţii. dministrarea "n asociere cu un ad&uvant este foarte
importantã pentru imunogenitatea proteinelor uşor degradabile şi a celor slab imunogene 5de

e'emplu,
organism,hormonii6. Cele cu
dar "n asociaţie uşorundegradabile, dupã
ad&uvant sunt administrare
eliberate treptat, "nstimulând
stare nativã, dispar repede
organismul din
o perioadã
mai lungã de timp.

In&ectarea intravenoasã anulea!ã efectul favorabil al ad&uvantului.


1aturitatea sistemului imunitarn 5imunocompetenţa6 influenţea!ã intensitatea rãspunsului imun.
dministrarea unui antigen la un organism al cãrui sistem imunitar este imatur, nu activea!ã
rãspunsul imun, ci induce o stare de toleranţã.

-ãspunsul imun al indivi!ilor umani, la cei doi poli ai vârstelor, este slab. $a copii, sistemul
imunitar este imatur, iar la vârstnici, treptat, funcţia imunitarã diminuã, ceea ce se reflectã "n
reducerea activitãţii limfocitelor 3, creşterea proporţiei limfocitelor 3s, scãderea activitãţii
celulelor H, toate având un efect imunodepresiv, asociat cu creşterea incidenţei neopla!iilor şi
cu scãderea capacitãţii de apãrare faţã de agenţii infecţioşi.

Factorii genetici sunt esenţiali pentru capacitatea de rãspuns imun a organismului. 4 substanţã
nonself poate fi un bun antigen pentru unele specii, dar neantigenicã pentru altele. *e e'emplu,
albumina sericã bovinã este imunogenã pentru iepure, dar este slab imunogenã pentru om, iar
poli!aharidul capsular de 0tr. pneumoniae este imunogen pentru om şi şoarece, dar neimunogen
pentru iepure şi cobai.

ntigenele naturale sunt mo!aicuri de epitopi. 0istemul imunitar al unei specii, recunoaşte unii
epitopi, dar rãspunde mai greu sau ignorã alţi epitopi. *iferitele specii de organisme, pot
sinteti!a anticorpi cu specificitãţi distincte faţã de acelaşi antigen, deoarece recunosc epitopi
diferiţi.

)neori se "nregistrea!ã diferenţe semnificative ale reactivitãţii imunitare, chiar "ntre organisme
ale aceleiaşi
aceastã cau!ã,specii, corelate
serurile imunecunustarea
sunt fi!iologicã, cu starea nutritivã,
reactivi standardi!aţi cu se'ul,
şi re!ultatele cu vârsta.
obţinute *in
"n reacţiile
imune in vitro, nu sunt totdeauna reproductibile.

nticorpi naturali

Imunoglobulinele serice sunt cele mai abundente proteine serice 578 mgSml6, care s%au sinteti!at
"n afara oricãrui proces de imuni!are, dar au specificitate faţã de antigene cunoscute. *e
e'emplu, "n serul de şoarece se gãsesc anticorpi anti%hematie de berbec. *enumirea de anticorpi
naturali" sau spontani" s%a folosit pentru a%i distinge de anticorpii sinteti!aţi dupã imuni!are.
nticorpii naturali se sinteti!ea!ã ca urmare a stimulãrii imunitare continue, sub acţiunea
antigenelor microbiotei intestinale. Funcţiile anticorpilor naturali sunt controversate.

nticorpii naturali sunt polireactivi, adicã dau numeroase reacţii "ncrucişate, cu o diversitate de
antigene 5poli!aharide, proteine, aci!i nucleici6, de diferite srcini# virale, bacteriene, fungice
sau ale para!iţilor multicelulari.

4 importanţã deosebitã au anticorpii naturali ce se leagã cu determinantul


%gal, cu levanul, cu $P0 sau cu fosfatidil%colina. Funcţia anticorpilor naturali anti%%gal pare a fi
legatã direct de apãrarea faţã de agenţii patogeni. Pierderea genei galacto!il%transfera!ã "n
evoluţie, a conferit un avanta&, prin sinte!a anticorpilor anti%gal, cu rol protector faţã de agenţii
patogeni.

1a&oritatea anticorpilor naturali sunt sinteti!aţi de un set special de limfocite (, denumite (7.

0inte!a anticorpilor naturali se datorea!ã faptului cã, postnatal, organismele sunt supuse
stimulãrilor antigenice multiple, cu antigene de diferite srcini 5virale, bacteriene, fungice,
alimentare6, care pãtrund pe calea mucoaselor digestive şi respiratorii. ntigenele stimulea!ã
policlonal, limfocitele ( din formaţiunile limfoide asociate mucoaselor. *eşi se sinteti!ea!ã dupã
stimulãri repetate cu do!e mici de antigene, afinitatea anticorpilor naturali este inferioarã celei a
anticorpilor sinteti!aţi dupã imuni!are.

nticorpii naturali aparţin i!otipului Ig1. *in aceiaşi categorie fac parte aglutininele sanguine 
şi O. 0inte!a lor are loc "nainte de naştere, "n afara oricãrei stimulãri antigenice.

nticorpii naturali, datoritã spectrului larg de legare cu antigene ma&ore comune diferiţilor agenţi
patogeni, au rolul de molecule de recunoaştere ale imunitãţii "nãscute.

0istemul imunitar "nãscut cuprinde şi molecule cu o structurã diferitã de aceea a anticorpilor, ca


lectina care leagã mano!a 51($ : manose binding lectin6. /ste o opsoninã din sânge care
fi'ea!ã complementul şi utili!ea!ã receptorul C7V al macrofagului.
0erul normal de bovine conţine o proteinã denumitã conglutininã, care determinã agregarea
5conglutinarea6 eritrocitelor tapetate cu componente ale complementului. $a alte specii, sinte!a
conglutininei este indusã de imuni!area cu molecule tapetate cu componente ale complementului
sau sinte!a sa este declanşatã dupã activarea complementului in vivo.

Imunoconglutininele sunt auto%anticorpi faţã de epitopi e'primaţi de componentele activate ale


complementului, care "n moleculele native sunt criptice. Conglutininele sunt anticorpi anti%
complement, echivalenţi factorilor reumatoi!i, specifici faţã de Ig+. 0erul uman conţine nivele
scã!ute de imunoconglutinine, dar nivelul lor creşte dupã activarea complementului "n infecţiile
acute şi cronice şi "n maladiile inflamatorii cronice, produse de virusuri, de microorganisme şi de
para!iţi.

(iosinte!a imunoglobulinelor

0ediul sinte!ei imunoglobulinelor este plasmocitul. $imfocitele sinteti!ea!ã cantitãţi minime de


imunoglobuline, care rãmân ancorate "n membrana citoplasmaticã şi au rolul de receptor de
antigen. *upã activarea limfocitului, celulele descendente re!ultate printr%un proces de
proliferare şi diferenţiere, sinteti!ea!ã cantitãţi crescânde de imunoglobuline.

Plasmocitul este celula cap de serie, diferenţiatã terminal, care nu se divide şi trãieşte câteva !ile.
/a sinteti!ea!ã molecule identice de imunoglobuline 5monoclonale6, cu o singurã specificitate de
legare faţã de un epitop antigenic, cu o ratã de circa <888 moleculeSsecundã.

Catenele polipeptidice $ şi M se sinteti!ea!ã separat, pe polisomi de dimensiuni diferite, ataşaţi


pe cisternele reticulului endoplasmic. 1ãrimea polisomilor este proporţionalã cu lungimea
catenei polipeptidice, pe care o sinteti!ea!ã şi este dependentã de lungimea moleculei de -m
codificatoare. Catena $ se sinteti!ea!ã pe polisomi de D%@ ribosomi, iar catena M, pe
polisomi de 79%7; ribosomi. Polisomii lungi, purificaţi precipitã in vitro, cu serul imun anti M.

Cele douã catene se sinteti!ea!ã ca precursori mai mari, cu o secvenţã %terminalã de circa <8 de
aminoaci!i 5secvenţa leader6, care este clivatã "n timpul transferului "n lumenul cisternei de
reticul endoplasmic. Cele douã tipuri de catene se sinteti!ea!ã ca unitãţi de sine stãtãtoare şi
ulterior se asamblea!ã pentru a forma o structurã tetracatenarã. 1oleculele de imunoglobulinã
sinteti!ate, se acumulea!ã "n cisternele reticulului endoplasmic granular şi ulterior sunt
transferate "n cisternele +olgi. $a acest nivel se formea!ã legãturile 0%0 şi se ataşea!ã grupãrile
glucidice. Compo!iţia componentei glucidice este variabilã, dar ca structurã de ba!ã este
repre!entatã de %acetil%gluco!aminã, mano!ã, galacto!ã, fuco!ã, acid sialic. $egarea primelor
douã mono!aharide "ncepe "n momentul "n care catena M este ataşatã de polisom. Catena
poli!aharidicã se alungeşte progresiv, pe mãsurã ce proteina se deplasea!ã "n cisternele +olgi.
1oleculele de anticorpi pãrãsesc aparatul +olgi, "n ve!icule secretorii, care fu!ionea!ã cu
membrana citoplasmaticã şi eliberea!ã conţinutul la e'terior.

+lico!ilarea este o condiţie obligatorie pentru secreţia moleculelor de imunoglobulinã.

1oleculele de Ig şi Ig1 pre!intã forme polimeri!ate. socierea polimerilor este catali!atã de
lanţul . Polimeri!area are loc concomitent cu secreţia. In citoplasma plasmocitului nu se gãsesc
molecule polimeri!ate.

În celulele care sinteti!ea!ã imunoglobuline destinate secreţiei, catenele $ se gãsesc "n mic e'ces
faţã de catenele M. Pentru fiecare din cele douã tipuri de catene, e'istã un numãr egal de
molecule de -, dar catena $ se sinteti!ea!ã de douã ori mai repede decât catena M, având
dimensiuni de douã ori mai mici.

Catabolismul imunoglobulinelor

Catabolismul imunoglobulinelor s%a studiat utili!ând moleculele marcate cu I7< sau I7?7.
Primul are timpul de "n&umãtãţire de D de !ile, iar al II%lea, de @ !ile. Iodul radioactiv se
cuplea!ã cu nucleul aromatic al tiro!inei, sub acţiunea blândã a unor agenţi o'idanţi 5M<4<,
cloramina 36, care mãresc şansa ca molecula de imunoglobulinã marcatã sã rãmânã nemodificatã
din punct de vedere structural şi funcţional. -ata scãderii radioactivitãţii, reflectã rata
cataboli!ãrii proteinei native. Cataboli!area imunoglobulinei este o reacţie de ordinul 7, adicã
din molecula nativã re!ultã produşi finali de catabolism.

Cantitatea de imunoglobulinã cataboli!atã5dIg6 "ntr%un interval de timp 5dt6 este direct


proporţionalã cu concentraţia moleculelor "n sânge şi este constantã, conform relaţiei# d IgSdt : >
Ig 5> repre!intã rata cataboli!ãrii imunoglobulinelor, adicã fracţia de molecule din cantitatea
totalã, ce se cataboli!ea!ã "n unitatea de timp, de obicei "n <9 de ore6.

-ata de cataboli!are este o reflectare directã a timpului de "n&umãtãţire a imunoglobulinelor.


Balorile celor doi parametri sunt cu atât mai mari, cu cât concentraţia imunoglobulinelor este mai
mare. Pentru calculul ratei de cataboli!are a imunoglobulinelor este suficient sã se determine
timpul de "n&umãtãţire a radioactivitãţii, care la un individ normal este de << de !ile.

1ecanismul cataboli!ãrii imunoglobulinelor. Prima ipote!ã cu privire la mecanismul molecular


al cataboli!ãrii afirmã cã moleculele de imunoglobulinã trec din spaţiul vascular, "ntr%un 
compartiment de cataboli!are", "n care se gãsesc celule capabile sã le recunoascã şi sã le capte!e
prin pinocito!ã. *eoarece aceste celule au un numãr limitat de receptori capabili sã lege specific
moleculele de imunoglobulinã, "n ve!iculele de micropinocito!ã vor fi "ncorporate nu numai
moleculele fi'ate pe receptori, ci şi molecule libere. In accepţiunea ipote!ei, moleculele fi'ate pe
receptorii celulelor, sunt prote&ate de procesele degradative şi pãrãsesc celula, revenind "n

circulaţie, "n timp


receptori6 sunt ce moleculele
degradate. Ipote!acare au fost
e'plicã pinocitate
logic nespecific
dependenţa ratei de5fãrã legarea prealabilã
cataboli!are a de
imunoglobulinelor, de concentraţia lor. $a concentraţie sanguinã scã!utã, ma&oritatea
moleculelor de imunoglobuline sunt endocitate specific, prin intermediul receptorilor şi astfel
sunt prote&ate de degradare, "ntorcându%se intacte "n circulaţie. şa se e'plicã faptul cã "n
ca!urile de hipogamaglobulinemie, timpul de "n&umãtãţire este mare. $a concentraţii mari de
imunoglobuline, timpul de "n&umãtãţire se scurtea!ã. În aceste ca!uri, numai o proporţie micã de
molecule este prote&atã de degradare prin legarea de receptorii celulari, restul fiind endocitate
nespecific şi e'puse degradãrii.

 II%a ipote!ã considerã cã procesul catabolic este iniţiat numai dupã ce moleculele de
imunoglobuline au suferit o modificare conformaţionalã a regiunii Fc. 1oleculele modificate
5prin u!urã metabolicã6 se fi'ea!ã prin regiunea Fc, de membrana celulelor care au astfel de
receptori# leucocitele, P1, macrofagele 5"n special hepatice şi splenice6 şi sunt "nglobate prin
micropinocito!ã. In ve!iculele de pinocito!ã, are loc reducerea legãturilor 0%0 intercatenare şi
hidroli!a sub acţiunea en!imelor li!osomale. ceastã ipote!ã, contrarã celei de mai sus,
considerã cã moleculele de imunoglobulinã, odatã fi'ate pe receptorii celulari, sunt "nglobate "n
celule şi degradate parţial sau total. Pentru procesul cataboli!ãrii, "n concepţia ipote!ei,
hotãrâtoare este tran!iţia moleculei de imunoglobulinã de la conformaţia nativã, la cea
modificatã. Ipote!a este spri&initã de heterogenitatea receptorilor pentru Fc de pe suprafaţa
macrofagelor. 4 categorie de receptori pentru Fc fi'ea!ã numai moleculele care au suferit
modificãri ale regiunii Fc. /i se deosebesc de receptorii clasici pentru Fc, care leagã moleculele
native de imunoglobulinã.
)tili!ãri ale serurilor imune

Cea mai largã utili!are 5"n perioada 7E<8%986 a serurilor imune a constituit%o domeniul
seroterapiei 5terapia de urgenţã a unor infecţii septicemice, a infecţiei difterice, scarlatinoase,
tetanice, rabice6. *e!avanta&ul ma&or este cã serurile imune conţin nu numai anticorpii specifici,
ci şi toate celelalte proteine serice, care sunt imunogene pentru organismul receptor şi induc
rãspunsul imun, adeseori cu manifestãri patologice 5boala serului6.

nticorpii se folosesc "n tehnici şi metodologii de diagnostic imunologic. )tili!area lor depinde
de posibilitatea de a%i produce pe iepure, caprã, berbec sau cal. Principalele direcţii de utili!are a
anticorpilor sunt urmãtoarele#

% "n determinãrile fine ale unor cantitãţi mici de antigene 5tehnicile /$I0, -I6K

% pentru purificarea proteinelor "n cromatografia de afinitateK

% pentru identificarea unor medicamente "n ser şi urinãK

% pentru deto'ifierea organismului de droguri 5eliminarea digo'inei dupã into'icare prin


administrarea "ndelungatã la pacienţii cu insuficienţã cardiacã6K

% pentru identificarea unui agent infecţios, prin reacţiile serologice care utili!ea!ã seruri imune cu
specificitate cunoscutã 5serotipi!are6.

<$ectinele sunt glicoproteine care se leagã nespecific cu glucidele sau cu grupãrile glucidice ale
glicoproteinelor. /le precipitã poli!aharidele şi glicoproteinele sau aglutinea!ã celulele.
ctivitatea lor aglutinantã şi precipitantã poate fi inhibatã de haptene5mono!aharide şi
oligo!aharide6.

I1)I33/ 1/*I3L C/$)$-

-ãspunsul imun mediat celular s%a evidenţiat "nainte de descoperirea diferenţelor funcţionale
dintre limfocitele 3 şi (, odatã cu observaţia cã unele antigene induc reacţii inflamatorii a cãror
intensitate nu este corelatã cu titrul anticorpilor serici. $a indivi!ii la care anticorpii serici nu
sunt detectabili, pot fi produse reacţii de hipersensibilitate "ntâr!iatã, ca manifestãri directe ale
rãspunsului imun mediat celular.

În organism, imunitatea mediatã celular "ndeplineşte urmãtoarele funcţii#

% protecţia faţã de infecţiile bacteriene cu locali!are intracelularã, faţã de infecţiile fungice, virale
şi cele produse de proto!oareK

% re!istenţa faţã de multe tipuri de celule tumoraleK

% mediator al proceselor inflamatorii asociate cu diferite procese infecţioaseK

% respingerea alogrefelor.

În toate aceste ca!uri, reacţia imunã mediatã celular se declanşea!ã "nainte de sinte!a
anticorpilor.

-ãspunsul imun mediat celular este consecutiv recunoaşterii unei structuri antigenice pe
suprafaţa unei celule ţintã, de cãtre limfocitul citoto'ic 3C*9 sau 3C*@, ori de cãtre celulele H
sau H, cu potenţial litic natural. În general, limfocitele 3C*9 recunosc antigenele prelucrate, sub
forma fragmentelor peptidice, pe suprafaţa celulelor speciali!ate 5macrofage6, "n asociaţie cu
moleculele C1M II.
Fig. D<. Citoto'icitatea mediatã celular. Celulele 3 5C*@ şi unele celule C*96 recunosc antigenul
asociat cu moleculele C1M. Celulele H detectea!ã absenţa moleculelor C1M I autologe pe
celula ţintã şi a unor ligan!i puţin cunoscuţi pe celulele tumorale. Celulele H recunosc regiunea
Fc a Ig+ legat pe antigenele de suprafaţã ale celulei ţintã 5dupã -oitt, 7EE?6.

$imfocitele 3C*@ recunosc antigenele pre!entate pe suprafaţa celulelor ţintã, "n asociaţie cu
moleculele C1M I. /le au dimensiuni mici şi recunosc celulele proprii infectate cu virusuri sau
maligni!ate, dar şi transplantele alogenice sau 'enogenice. $imfocitele 3C*@ produc efecte
citoto'ice asupra celulei ţintã, atât in vivo cât şi in vitro.

Procesul morţii celulare sub acţiunea limfocitelor 3c specifice, in vitro, se desfãşoarã "n trei
stadii#

% stadiul de recunoaştere

% programarea pentru li!ã

% de!integrarea celulei ţintã.

$imfocitul 3c recunoaşte antigenul de pe suprafaţa celulei ţintã, prin intermediul receptorului de


antigen. Fig. D?. Interacţiuni celulare "n procesul litic al celulei ţintã.

$a contactul cu celula ţintã, mobilitatea limfocitului 3c se accentuea!ã şi "ntreaga suprafaţã a


celulei ţintã este e'ploratã "n câteva minute. 0tadiul de recunoaştere durea!ã circa un minut şi
necesitã obligatoriu pre!enţa cationilor bivalenţi 5Ca<Q6.

Programarea pentru li!ã constã "n eliberarea moleculelor cu efect citoto'ic. In spaţiul "ngust al
&oncţiunii cu celula ţintã, limfocitul 3c eliberea!ã o proteinã citoliticã 5o limfoto'inã6 de D8 >*
denumitã perforinã şi gran!imele 5en!ime asociate granulelor6# serin%protea!a 5denumitã
gran!ima (6, o cistein%aspartic protea!ã 5caspa!ã6. Caspa!ele sunt protea!e din categoria cistein%
protea!elor, care necesitã pentru acţiunea lor, intermediari covalenţi cisteinil%aspartat. /le
clivea!ã substraturi celulare specifice care produc modificãri ale citoscheletului şi cromatinei ce
declanşea!ã moartea apoptoticã a celulei ţintã. 0pecificitatea strictã a acţiunii lor este neobişnuitã
la protea!e.

Perforina şi gran!imele sunt principalele molecule ale granulelor celulelor 3C*@ şi H.
cţiunea lor este sinergicã.

Protea!ele determinã li!a rapidã a celulei ţintã, iar celelalte proteine cu efect citoto'ic acţionea!ã
lent. Perforina se polimeri!ea!ã şi formea!ã pori transmembranari, cu diametrul de 78 nm. *in
acest punct de vedere, modul sãu de acţiune se aseamãnã cu CE .
Fig.D9. Ilustrarea schematicã a celor douã mecanisme ale citoto'icitãţii# e'ocito!a granulelor de
perforinãSgran!imã şi citoto'icitatea mediatã prin interacţiunea Fas$SFas, produsã de limfocitele
3c C*@Q şi C*9Q.

*e!integrarea celulei ţintã se caracteri!ea!ã prin apariţia le!iunilor membranare şi durea!ã circa
788 minute. /ste un proces dependent de temperaturã şi nu necesitã pre!enţa limfocitului 3c,
deşi "n pre!enţa sa procesul este accelerat.

*upã contactul cu o celulã ţintã, limfocitul 3c se deplasea!ã pentru a e'plora alte celule.
Procesul de recunoaştere a antigenului este limitat 5restrictiv6 de identitatea moleculelor C1M I.

$imfocitul 3c este re!istent la acţiunea liticã a proteinelor proprii, deoarece gran!imele sunt
sinteti!ate ca prepropeptide. *upã cliva&ul peptidelor leader, moleculele sunt transportate prin
cisternele golgiene pânã la granulele omologe li!osomilor. Pentru li!a unei celule ţintã,
limfocitul 3c eliberea!ã 78J din conţinutul sãu to'ic.

l II%lea mecanism al citoli!ei, independent de Ca<Q şi de perforinã 5descris "n 7EE?6 este mediat
de interacţiunea receptorului Fas cu ligandul Fas 5Fas$6. -eceptorul Fas 5C*E6 este e'primat
pe celula ţintã, iar ligandul Fas 5Fas $ : C*E$6 este e'primat pe limfocitele 3 citoto'ice.
Fig.D. -epre!entare schematicã a rolului perforinelor citolitice asupra celulei ţintã 5dupã 1ale
şi colab., 7E@D6.
În conclu!ie, limfocitele 3 citoto'ice pot media li!a celulei ţintã, fie prin e'ocito!a granulelor
citolitice, care conţin comple'ul perforinã%gran!imã, fie prin interacţiuni "ntre receptorul Fas şi
ligandul Fas.
Fig.D;. *upã eliberarea conţinutului en!imatic, celula efectoare rãmâne viabilã şi funcţionalã
faţã de alte celule ţintã.

cţiunea limfocitelor 3c se evidenţia!ã in vitro, "n reacţia limfocitarã mi'tã5-$16 uni% sau
bidirecţionalã. În reacţia unidirec%ţionalã, limfocitele organismului  se cultivã "n amestec cu
limfocitele organismului (, blocate metabolic prin tratament cu mitomicinã C sau prin iradiere
R. *upã tratament, proprietãţile antigenice rãmân nemodificate, dar limfocitele devin neproli%
ferante. În 9% !ile, limfocitele populaţiei viabile sunt stimulate, pro%liferea!ã şi devin citoto'ice.

În -$1 bidirecţionalã, se produce activarea concomitentã a celor douã populaţii de limfocite 3c


cocultivate. -aportul numeric este decisiv pentru evoluţia interacţiunilor. $imfocitul 3c este
supus atacului concertat al câtorva limfocite 3c agresoare şi este li!at. Indepãrtarea ionilor de
Ca<Q din mediul de cultivare, cu /*3, previne li!a celulei ţintã. Probabil, ionii de Ca au un rol
esenţial "n e'ocito!a şi "n activarea perforinei.

$imfocitele granulare mari 5$+$, $arge granular l=mphoc=tes6 sunt celule non%3, non%(,
efectoare ale citoto'icitãţii mediate celular şi au receptori pentru regiunea Fc a
imunoglobulinelor. -a%portul nucleo%citoplasmatic este mic, cu multe granule a!urofile "n
citoplasmã. *atoritã dimensiunilor mai mari şi densitãţii mai mici, $+$ pot fi uşor separate de
limfocitele mici, prin centrifugare. /fectul lor citoto'ic s%a evidenţiat in vitro, pentru celulele
umane şi de şoarece. /le repre!intã %78J din totalul limfocitelor circulante şi recunosc celulele
purtãtoare de antigene prin mecanisme distincte.

a6 Celulele H 5atural >iller6 se identificã, datoritã capacitãţii lor de a adera la suportul de


plastic, dupã <9 de ore de incubare a limfocitelor i!olate din sângele periferic, cu I$%<
recombinant. stfel, celulele H pot fi captate pe suportul de plastic şi separate de limfocitele 3,
a cãror activare şi e'primare a moleculelor membranare de aderenţã, necesitã o perioadã mai
lungã de timp. In vitro, celulele H li!ea!ã spontan o varietate de celule maligne, celule
infectate cu virusuri sau celule alogenice, "ntr%o interacţiune nespecificã ce nu este restrictivã "n
raport cu identitatea moleculelor C1M. Imuni!area prealabilã a organismului cu celule sensibile,
nu ridicã nivelul citoto'icitãţii nerestrictive "n raport cu moleculele C1M şi de aceea se numesc
ucigaşe naturale".
u se cunoaşte receptorul prin care celula H interacţionea!ã cu celula ţintã şi nici structura
membranarã a celulei ţintã recunoscutã de celula H. 1oleculele C1M I de pe suprafaţa celulei
ţintã, cel puţin uneori, inhibã li!a mediatã de celulele H, aşa cum aratã studiile in vitro. ceste
observaţii au condus la ipote!a cã celulele H sunt speciali!ate sã recunoascã şi sã li!e!e
celulele cu nivele scã!ute ale moleculelor C1M I. ctivitatea lor citoto'icã este stimulatã de
interferon. Fig. DD. Celulele H nu li!ea!ã celulele self normale 56, dar li!ea!ã celule alogenice
5(6 sau celulele self care nu e'primã molecule C1M clasa I 5C6. Celula H e'primã cel puţin un
receptor specific cu rol inhibitor al interacţiunii cu moleculele autologe C1M clasa I. *upã
infecţia viralã sau ca o consecinţã a transformãrii maligne, celulele autologe pierd o proporţie
importantã a moleculelor C1M I, fiind "nlocuite de peptidele anormale. In ambele ca!uri, aceste
celule devin sensibile la li!a mediatã de celulele H. Celulele alogenice care e'primã molecule
C1M I, ne"nrudite cu moleculele self, sunt li!ate deoarece interacţiunile dintre receptorii H şi
moleculele C1M I nu sunt inhibate eficient.

/fectul litic este re!ultatul acţiunii unui factor pe care celula H "l transferã "n celula ţintã, prin
contact intercelular direct. +ranulele secretorii conţin molecule citoto'ice, ca şi cele secretate de
limfocitele 3c.

Celulele H par a avea un rol foarte important "n re!istenţa organismului faţã de celulele
tumorale şi "n li!a celulelor infectate cu virusuri. cţiunea lor este detectabilã la <%? !ile dupã
infecţia viralã, precedând astfel acţiunea efectorilor limfocitelor 3c specifice şi a anticorpilor.

b6 Celulele H sunt limfocite granulare mari 5$+$6, dar se deosebesc de celulele H, prin
pre!enţa receptorilor membranari de "naltã afinitate pentru Fc Y. Celulele H interacţionea!ã cu
celulele ţintã prin intermediul moleculelor de Ig+. Celulele tumorale sau cele infectate cu
virusuri leagã moleculele de Ig+ pe suprafaţa lor, la nivelul situsurilor antigenice şi e'pun
fragmentul fragmentul Fc. cesta funcţionea!ã ca adaptor, permiţând celulei H, prin intermediul
receptorului pentru Fc, sã recunoascã şi sã li!e!e celulele ţintã tapetate cu anticorpi. $i!a celulei
ţintã, mediatã de receptorii pentru regiunea Fc, este cunoscutã sub denumirea de citoto'icitate
mediatã de anticorpi
5*CC : antibod= dependent cell c=toto'icit=6.

Fenomenul *CC s%a demonstrat indirect, in vivo, la pacienţii in&ectaţi cu 1C specifici faţã de
antigenele unor celule tumorale 5melanom, limfom al celulelor (6# se produce li!a e'tensivã a
celulelor tumorale, atât prin fenomenul *CC, cât şi li!a consecutivã fi'ãrii complementului.
lte celule $+$ sunt limfocitele H activate in vitro, sub acţiunea I$%<, cunoscute sub
denumirea de celule $H 5l=mpho>ine activated >iller6.Fig. D@. Ilustrarea schematicã a
mecanismului citoto'icitãţii mediate de anticorpi 5*CC6.

*upã activarea cu stimuli e'ogeni 5de e'emplu, I$%<6, unele limfocite 3 şi celulele H se
activea!ã# cresc ca dimensiuni, creşte numãrul granulelor şi dobândesc capacitatea de a lega şi de
a li!a un spectru larg de celule tumorale, celule infectate cu virusuri sau chiar celule tisulare
normale. stfel de celule efectoare, activate de I$%<, s%au denumit $H 5l=mpho>ine activated
>iller6. Celulele $H se definesc ca limfocite care media!ã citoto'icitatea nerestrictivã "n raport
cu moleculele C1M, faţã de o varietate de ţinte, dupã activarea in vivo sau in vitro numai cu I$%
< sau "n amestec cu alte citochine. Celulele $H nu repre!intã o categorie specialã de limfocite,
ci derivã preponderent din celulele H, dar şi din limfocitele 3. 1ai puţin de 7J din totalul
celulelor 3, care media!ã citoto'icitatea nerestrictivã "n raport cu moleculele C1M, sunt pre%
cursorii celulelor $H. Ce%lulele $H secretã citochine# 3F% şi interferon.

Celulele purtãtoare de molecule nonself 5malig%ni!ate sau infectate cu virusuri6 sunt recunoscute
de monocite şi chiar de P1 eo!inofile, care au activitate liticã asupra celulelor ţintã.

1acrofagele şi monocitele activate sunt mai mari decât celulele "n repaus, e'primã mai intens
moleculele C1M II şi au conţinut li!osomal
mai bogat.
Fig.DE. Celulele 3h au rol esenţial "n I1C. Celulele accesorii prelucrea!ã antigenul şi "l pre!intã
limfocitelor
mecanismele3h. Prin intermediul
efectoare adecvate. I$
/lepepotcare le secretã,
stimula limfocitele
celulele 3h selectea!ã
( sã se diferenţie!e "n şi activea!ã
celule
producãtoare de anticorpi, sã stimule!e sau sã inhibe alte categorii de celule efectoare# 3c, H,
macrofage, granulocite şi celule H mediatoare ale citoto'icitãţii mediate de anticorpi 5dupã -oitt,
7EE?6.

1acrofagele se activea!ã sub acţiunea IF Y, a endoto'inelor bac%teriene, dupã infecţia cu


bacterii intracelulare 51=cobacterium, $isteria6. ctivarea constã "n amplificarea ratei

metabolice. 1acrofagul
cu celula ţintã activatdedevine
nu este mediatã citoto'ic
structuri pentru
specifice, darcelula ţintã. Interacţiunea
macrofagul macrofagului
activat face discriminare
"ntre celulele modificate 5maligni!ate sau infectate cu virusuri6 şi cele normale. 1acrofagele
activate fagocitea!ã intens şi reali!ea!ã efectul *CC. /le produc IF  cu efect activator
asupra celulelor H, secretã o'id nitric 546, to'ic pentru celula ţintã, M<4<, produşi de o'idare
a gluco!ei cu efect to'ic asupra ţintei, secretã I$%7, 3F 5tumour necrosis factor6, colagena!ã.
3F este o pro%teinã citoto'icã cu efect lent 59@%D< de ore6 asupra celulei sensibile, foarte
asemãnãtoare limfoto'i%nei produsã de limfoci%tele 3c activate. mbele sunt proteine hidrofobe
şi se leagã cu mare afini%tate de aceiaşi receptori ai celulei ţintã.

/o!inofilele au rol important "n apãrarea faţã de viermii para!iţi, prin efecte de citoto'i%citate de
tip *CC. Fo%carele de para!ito!ã sunt asociate cu eo!inofilie.

4ricare ar fi celu%lele efectoare ale citoto%'icitãţii mediate celular, limfocitele 3h 5subsetul 3h76
au rol esenţial "n stimularea reactivitãţii imunitare mediate celular, prin intermediul cito%chinelor,
"n special I$%< şi IF.

1/*I34-II 14$/C)$-I I -/C3IBI3L2II I1)I3-/

-ãspunsul imun este controlat atât prin interacţiuni directe ale diferitelor tipuri de celule
cooperante, cât şi prin produsele de sinte!ã pe care acestea le secretã.

Factorii moleculari cu rol "n reglarea rãspunsului imun, iniţial, au fost denumiţi citochine.
Citochinele cunoscute sunt "mpãrţite "n urmãtoarele grupe funcţionale# C0F 5Colon= 0timulating
Factors6, I$ 5Interleuchine6, IF 5Interferoni6 şi 3F 53umor necrosis factor6, factori de creştere
şi chemochine.

Citochinele sunt proteine inductibile, care pot fi secretate de orice celulã din organism, cu
posibila e'cepţie a eritrocitelor.

Citochinele sunt molecule cu activitate biologicã, "n concentraţii foarte mici 5femto%molar : 78%
76, care induc un rãspuns specific al celulelor sensibile. cestea posedã receptori de mare
afinitate pentru diferite citochine şi rãspund prin modificarea ratei sinte!ei - şi a proteinelor.
Citochinele sunt parte integrantã a conceptului lui C. (ernard, privind homeosta!ia mediului
intern.
ctivitatea citochinelor se manifestã in vivo şi in vitro, la concentraţii foarte scã!ute şi din
aceastã cau!ã au fost denumite imunohormoni sau hormoni reglatori ai rãspunsului imun. 0pre
deosebire de hormoni, care acţionea!ã la distanţã, citochinele acţionea!ã la nivel local, iar
mecanismul acţiunii lor este similar cu acela al hormonilor peptidici.

0pectrul de acţiune al citochinelor este foarte larg, fiind implicate "n toate aspectele patologice.
Citochinele nu au activitate en!imaticã, dar produc efectele numai dupã ce se leagã de receptorii
specifici de mare afinitate, ai celulelor sensibile. Cele mai multe celule au un numãr mic de
receptori 5sute, pânã la câteva mii6. Pentru a produce un rãspuns ma'im, numai un procent al
receptorilor trebuie sã lege citochina specificã. 0e activea!ã cãile de semnali!are intracelularã şi
eventual se produce comutarea unui set de gene, care codificã diferite proteine# molecule de
aderenţã intercelularã, protea!e, proteine de fa!ã acutã, en!ime ale catabolismului lipidic, 4%
sinta!a şi citochine, inclusiv cea care a produs stimularea iniţialã a celulei.

În funcţie de efectele pe care le produc, I$ se grupea!ã astfel#

% I$ care stimulea!ã mobilitatea orientatã a celulelor 5chemochine6

% I$ care modificã rata 5stimulare sau inhibiţie6 divi!iunii celulelor şi diferenţierea lor

% I$ stimulatoare sau inhibitoare ale funcţiilor specifice ale unor celule

% I$ care modificã viabilitatea celulelor 5induc apopto!a6.

Caracteristicile generale ale citochinelor sunt urmãtoarele#

% ma&oritatea citochinelor sunt polipeptide sau glicoproteine cu gr. mol. "ntre % ?8 >*K

% multe formea!ã homodimeri sau homotrimeri 5I$%7< este un heterotrimer6K

% sinte!a lor constitutivã este minimã sau absentãK


% acţiunea lor este limitatã, autocrinã, paracrinã sau chiar intracrinã, dar nu endocrinã, deşi unele
se gãsesc "n sânge "n timpul infecţiilor generali!ate. cţiunea lor este mediatã de receptori de
mare afinitate. )nele citochine au spectru larg de acţiune, dar cel puţin unele efecte ale lor se
manifestã asupra celulelor hematopoetice. Citochinele acţionea!ã adeseori prin stimularea
sinte!ei sau inhibiţiei altei citochine 5cascada de citochine6 sau prin modularea e'primãrii
receptorilor pentru alte citochine. )neori, citochine cu structuri moleculare diferite au acţiuni
asemãnãtoare 5redundanţã6. 4 singurã citochinã acţionea!ã asupra mai multor tipuri de celule şi
produce acţiuni multiple 5pleiotropism6. *e obicei, celulele "n organism sunt supuse acţiunii
concomitente a mai multor citochine cu efect sinergic sau antagonic.
Fig. @8.a. cţiunea citochinelor este, "n general, localã. -areori, ele se gãsesc "n cantitãţi
semnificative "n sânge. cţiunea localã a citochinelor este intracrinã 5"n interiorul celulei6,
autocrinã 5autostimularea celulei producãtoare6 şi paracrinã 5acţiunea asupra celulelor din
pro'imitatea situsului sinte!ei6. 0emnalele locale pe care le transmit diferitele citochine sunt
esenţiale pentru menţinerea homeosta!iei celulare, tisulare şi a organismului.
b. -epre!entare diagramaticã a spectrului de activitãţi pe care le induc citochinele asupra celulei
eucariote. Cele mai importante sunt activarea metabolismului şi a sinte!ei diferitelor proteine
5cicloo'igena!ã, en!ime proteolitice, 4%sinta!ã6, diferiţi receptori de aderenţã. Citochinele pot
sã modifice ciclul celulei sensibile, producând stimularea divi!iunii, inhibiţia ei sau apopto!a.
Chemochinele sunt o clasã de citochine mici, care determinã migrarea orientatã a leucocitelor.

I3/-$/)CMI/ 5I$6

*enumirea veche de limfochine sugerea!ã cã ele sunt sinteti!ate "n primul rând de limfocite.
Pentru citochinele produse de celulele seriei monocit%macrofag se foloseşte denumirea de
monochine. *enumirea de interleuchine este mai adecvatã, deoarece reflectã rolul lor esenţial,
acela de a media cooperarea celulelor sistemului imunitar.

Interleuchinele sunt peptide hidrosolubile, cu rol reglator, sinteti!ate "n special de limfocite, dar
şi de alte celule. /fectul lor se e'ercitã, "n primul rând asupra celulelor limfoide, dar şi asupra
altor celule.

Producerea interleuchinelor, in vitro, s%a evidenţiat "n 7E;<, prin tehnica incubãrii celulelor din
e'udatul peritoneal de şoarece, "n tuburi capilare plasate "n ambianţa materialului solubil eliberat
de limfocitele sensibili!ate dupã stimularea cu antigen, in vitro. Factorul solubil produs de
limfocitele stimulate, inhibã migrarea macrofagelor din tubul capilar şi s%a denumit factorul
inhibitor al migrãrii macrofagelor 51IF6.
Producerea interleuchinelor in vivo s%a recunoscut "n 7E;D, dupã ce s%a remarcat cã procesele
inflamatorii sunt mult mai intense "n raport cu titrul anticorpilor sinteti!aţi şi cã ele sunt
dependente de eliberarea unor factori din limfocitele 3 activate şi din macrofage. Interleuchinele
au rolul de a recruta alte celule, pe care le atrag "n focarul inflamator.

Pânã la descoperirea interleuchinelor rãmãseserã nee'plicate modalitãţile prin care, o multitudine


de celule neconectate anatomic, "şi coordonea!ã activitatea "n sensul elaborãrii rãspunsului imun,
dupã stimularea antigenicã.

0inte!a I$ este doveditã de urmãtoarele observaţii#

% e'istenţa liniilor limfoide, a cãror creştere in vitro este dependentã de I$. ceste linii celulare
se folosesc pentru testarea pre!enţei I$ "ntr%un lichid biologicK

% unele clone de limfocite, dupã stimularea in vitro cu lectine, produc cantitãţi mari de I$,
utili!abile pentru anali!a biochimicã.

In vivo, I$ sunt produse de limfocitele 3 5mai puţin de limfocitele (6, de celulele seriei monocit%
macrofag, de celulele endoteliului vascular, de fibroblastele ţesutului con&unctiv, de cheratinocite
etc.

I$%7

0ursa ma&orã de I$%7 o repre!intã fagocitele mononucleare 5celulele seriei monocit%macrofag6.


*ar orice tip de celulã nucleatã maturã poate sã sinteti!e!e I$%7# cheratinocitele, celulele
dendritice, astrocitele, microglia, limfocitele ( normale, unele clone de limfocite 3 in vitro,
celulele H, neutrofilele, fibroblastele, celulele endoteliale, celulele musculare netede.

0inte!a
negative,I$%7 este indusã
e'oto'inele, de acţiunea
mureina unor stimuli
bacteriilor biologici!imosanul
+ram po!itive, 5endoto'inele bacteriilor
din peretele +ramal
celular
levurilor, comple'ele imune, C?a, citochinele limfocitelor activate, lectinele mitogene6 sau
nebiologici 5particule de 0i, cristale de uraţi6. Fig. @7. genţii declanşatori ai sinte!ei I$%7.
0unt douã variante moleculare 5I$%7  şi I$%7O6, codificate de gene distincte. 0%a identificat a III%
a variantã molecularã, I$%7ra 5receptor antagonist6, care se fi'ea!ã pe receptorii pentru I$%7  şi
I$%7 O, inhibând efectele lor. I$%7  şi I$%7 O se sinteti!ea!ã ca precursori de ?7>* 5<D7 şi
respectiv <;E aminoaci!i6, care sunt clivaţi proteolitic şi re!ultã molecule de 7D >*. I$%7 este
activã atât "n varianta nativã, cât şi forma re!ultatã dupã clivare. I$%7 O este clivatã de o cistein%

protea!ã intracelularã 5IC/ : interleu>in converting en!=me6.

/fecte. *upã ce este produsã local de celulele stimulate, I$%7 acţionea!ã autocrin sau paracrin,
stimulând rãspunsul inflamator şi rãspunsul imun specific, fiind un mesager cu spectru larg de
acţiune. I$%7 este un mediator pleiotropic 5cu efecte multiple6 al rãspunsului ga!dei la infecţii
sau la le!iuni#

%stimulea!ã producerea altor citochine 5+%C0F, 3F%, I$%;, I$%@, I$%77, P*+F6KFig.@<. I$%7
este produsã de multe tipuri celulare ca rãspuns la le!iuni, infecţie sau dupã stimularea antigenicã
şi influenţea!ã multe categorii de celule şi proceseK stimulea!ã activitatea citocidã a celulelor
HK activea!ã metabolismul P1 şi chimiota'ia spre situsul producerii I$%7K induce e'presia
moleculelor de aderenţã "n endoteliu şi mãreşte permeabilitateaK stimulea!ã chimiota'ia şi
funcţia citocidã a macrofagelorK stimulea!ã proliferarea celulelor 3h, e'primarea receptorului
pentru I$%< şi pro%ducerea de citochineK stimulea!ã proliferarea şi dife%renţierea limfocitelor ( "n
celule producãtoare de anticorpi.

% stimulea!ã prolife%rarea celulelor 3, crescând sinte!a de I$%< şi e'primarea receptorilor pentru


I$%< pe celulele 3K

% induce e'primarea moleculelor C1M II pe CPK

% stimulea!ã diferen%ţierea limfocitelor pre%( şi maturarea lor "n celule (K

% stimulea!ã monocitele sã producã I$%7 5buclã autocrinã6K

% este chemoatractant pentru leucocite la situsul inflamaţiei, prin inducerea sinte!ei moleculelor
de aderenţã pe endoteliul vascularK
% induce sinte!a pro%teinelor de fa!ã acutã 5C-P6 "n ficatK

% este reglatoare a hema%topoe!ei, contracarând efectele mielosupresoare ale radioterapiei şi


chimioterapiei prin inducerea sinte!ei 04* 5en!imã cu 1n6 "n mitocondriiK

% stimulea!ã producerea de C-M din hipotalamus, cu eliberarea C3M din hipofi!ã. I$%7 poate
stimula direct eliberarea C3M. 0timularea a'ei hipotalamo%corticosuprarenalei induce sinte!a
glucocorticoi!ilor. ceştia au efect reglator prin feed%bac>, inhibând sinte!a I$%7, dar stimulând
e'primarea receptorilor pentru I$%7K

% pare a avea rol "n distrugerea cartila&ului articular, sub acţiunea unei metaloprotea!e produsã de
condrocite, care caracteri!ea!ã artrita reumatoidã. In aceastã maladie autoimunã, I$%7 activea!ã
condroclastele şi osteoclastele şi de aici derivã denumirea ei de catabolinãK

% stimulea!ã proliferarea fibroblastelorK

% in vitro are efecte citostatice şi citocide pentru unele linii de celule maligneK

% este factorul pirogen endogen, pentru cã stimulea!ã sinte!a prostaglandinelor 5P+?6, active
asupra centrului hipotalamic al termogene!ei, producând febrãK
Fig.@?. Cãile producerii compuşilor ico!anoidici din fosfolipidele membranare. $iniile groase
repre!intã conversia en!imaticã, iar cele "ntrerupte, transformãri neen!imatice. P+ :
prostaglandinãK 3' : trombo'anK $t : leucotrienã.

Fig.@9. -epre!entare schematicã a cascadelor" en!imatice ce duc la formarea P+ şi $3,


mediatori ai efectelor endoto'ice şi ai reacţiilor inflamatorii.

% stimulea!ã proliferarea celulelor ( dupã contactul lor cu gK


% este factor contrasupresor, deoarece inhibã activitatea celulelor 3sK

% stimulea!ã activitatea metabolicã a macrofagelor şi secreţia en!imelor 5colagena!ã6, uşurând


mobilitatea lor "n substanţa fundamentalãK

% activea!ã limfocitele 3 şi (K

% produce hipo!incemie9 şi hipoferemie şi inhibã creşterea şi divi!iunea celulelor bacterieneK

% asupra corte'ului cerebral, I$%7 produce inhibiţie 5somn6, cu unde lente.

I$%<

I$%< a fost descoperitã "n 7ED; de +allo, "n mediul de creştere al limfocitelor normale, stimulate
cu PM. *enumirea veche a I$%< este 3C+F53%cell groth factor6. I$%< este principalul hormon
cu rol esenţial "n generarea unui rãspuns eficient şi este factorul esenţial reglator al rãspunsului
imun. /ste produsã de limfocitele 3C*9 activate. $imfocitele 3C*9 "n repaus nu produc I$%<,
dar limfocitele 3h7 se activea!ã dupã ce recunosc antigenul asociat cu moleculele C1M II şi
produc I$%< şi interferon Y, iar setul 3h< produce I$%9, I$% şi I$%;. )nele clone de limfocite
3C*@ pot produce cantitãţi mici de I$%<. $imfocitele ( infectate cu B/( produc I$%<. In vitro,
I$%< este produsã de linii celulare 3, dupã stimulare cu PM sau Con . lte linii celulare
sinteti!ea!ã I$%< constitutiv, fãrã stimularea prealabilã cu lectine mitogene.

Conformaţia tridimensionalã a moleculei de I$%< este un %heli', alcãtuit din 9 catene.

ctivitãţi biologice. I$%< e'ercitã efect stimulator asupra celulelor care au secretat%o 5buclã
autocrinã6, dar şi asupra altor limfocite 5buclã paracrinã6, deoarece receptorul de mare afinitate
pentru I$%< se gãseşte pe ma&oritatea celulelor limfoide.
$imfocitele stimulate proliferea!ã şi e'primã, la densitate "naltã, receptorii de I$%< pe suprafaţa
lor. stfel se produce e'pansiunea clonalã a limfocitelor care au recunoscut specific un antigen.
Interacţiunea I$%< cu receptorul sãu declanşea!ã activarea şi proliferarea celularã.

-olul primar al I$%< este e'pansiunea clonalã a limfocitelor C*9 şi C*@.

I$%< stimulea!ã diferenţierea limfocitelor 3C*9, "n celule 3h7 sau 3h<. supra celulelor 3h7,
I$%< acţionea!ã autocrin, iar asupra celulelor 3h< şi C*@ acţionea!ã ca factor paracrin.
0timulea!ã activitatea citoto'icã a limfocitelor C*@.
Fig.@. I$%< este sinteti!atã de limfocitele 3h. -olul sãu esenţial este stimularea celulelor 3 şi
eliberarea mediatorilor 5IF Y6, dar stimulea!ã şi creşterea limfocitelor (. ctivarea monocitelor
şi a celulelor H este importantã pentru amplificarea rãspunsului imun. $a pacienţii cu carcinom
renal, precursorii autologi ai celulelor H pot fi activaţi in vitro, de do!e mari de I$%< 57888
)ISml6 şi generea!ã celule $H 5l=mpho>ine%activated >iller6, utili!ate e'perimental "n terapia
cancerului.

$imfocitele (, dupã stimularea sub acţiunea I$%<, se activea!ã, e'primã receptori de mare
afinitate pentru I$%<, proliferea!ã intens şi secretã Ig+, Ig, Ig1. I$%< stimulea!ã comutarea
i!otipicã din rãspunsul imun secundar.

Celulele H rãspund la efectul stimulator al I$%< prin creşterea activitãţii citoto'ice, fãrã
activarea proliferãrii.

I$%< stimulea!ã activitatea macrofagului, care devine citoto'ic pentru celulele tumorale şi pentru
bacteriile para!ite intracelular. 1acrofagul stimulat produce M<4<, 4, P+/< şi 3F%.
ctivitatea antifungicã a granulocitelor creşte mult dupã stimularea cu I$%<. Probabil se
intensificã producerea de lactoferinã şi 3F%.

0inte!a I$%< este stimulatã de I$%7. $a rândul ei, I$%< stimulea!ã sinte!a I$%9, , ;. I$%< rãmâne
principala citochinã care controlea!ã rãspunsul proliferativ al limfocitelor C*9.

0inte!a I$%< este indusã de orice stimul antigenic, dar acţiunea ei este specificã, deoarece
determinã numai e'pansiunea clonelor care au recunoscut determinanţii antigenici.
+ena codificatoare a I$%< a fost clonatã, ceea ce a permis obţinerea unei cantitãţi suficiente de
I$%< "n stare cristali!atã. /ste o glicoproteinã de 7,9 >* şi conţine resturi de sialil şi glico!il.

0%a clonat gena codificatoare pentru receptorul I$%<. -eceptorul este format din ? catene
polipeptidice# I$%<-  5>*6, I$%<- O 5D >d6 şi catena Y, al cãrei rol rãmâne incert. Catena Y
este componentã a receptorilor celulari pentru alte citochine# I$%9, I$%D, I$%E, I$%7 şi de aceea a
fost notatã cu Y c 5comunã6.
0%au identificat trei clase de receptori pentru I$%<#

% receptorul de mare afinitate, format din toate cele trei cateneK

% receptorul de afinitate medie, format din catenele  şi OK

% receptorul de micã afinitate, format numai din catena .

$imfocitele nestimulate antigenic au numai receptorul de micã afinitate. *upã stimularea


antigenicã primarã, se e'primã receptorul de afinitate intermediarã, iar dupã stimularea
secundarã se e'primã, cu o densitate mare, receptorul de afinitate "naltã. ceasta sugerea!ã cã
intensitatea rãspunsului imun este condiţionatã de disponibilitatea receptorilor de I$%<.

-eceptorul de I$%< funcţionea!ã ca un "ntrerupãtor start%stop 5on%off6. I$%< interacţionea!ã


iniţial, cu catena de  >* şi ulterior, cu cea de D >*. Interacţiunea este fermã şi de aceea,
disocierea este lentã. *upã disocierea I$%< de receptor, semnalul de activare a limfocitelor
dispare.

I$%? este un polipeptid de 798 aminoaci!i la şoarece şi 7?? la om. /ste produsã de limfocitele 3
şi de celulele H, iar mastocitele şi eo!inofilele stimulate produc cantitãţi mici de I$%?. In
reacţiile alergice, I$%? modificã funcţiile mastocitelor, eo!inofilelor şi macrofagelor. /fectele ei
se e'ercitã asupra celulelor din imediata vecinãtate a celor care au produs%o, dar când se produce
o activare masivã a limfocitelor 5de e'emplu, "n infecţia gripalã6, I$%? apare şi "n circulaţie şi
efectele ei sunt sistemice. I$%? stimulea!ã activarea celulelor accesorii 5granulocite, fagocite,
plachete6, cu funcţii de apãrare şi reparare "ntr%un focar inflamator. 0timulea!ã diferenţierea
celulelor stem "n mãduva hematopoeticã, efectul fiind recuperarea funcţionalã a mãduvei osoase
consecutivã chimioterapiei citoto'ice.
I$%9 este produsã de câteva seturi de limfocite şi are efecte multiple asupra celulelor limfoide.
0ursa ma&orã de I$%9 sunt limfocitele 3h<, o subpopulaţie esenţialã pentru iniţierea -I1M faţã
de agenţii patogeni e'tracelulari. I$%9 acţionea!ã autocrin şi determinã stimularea celulelor
producãtoare. 0timulea!ã e'primarea moleculelor C1M II pe celulele ( şi secreţia Ig/ şi Ig+7.
*e aceea s%a numit factorul stimulator al limfocitelor (. Induce diferenţierea celulelelor 3C*9
spre celule 3h<, care la rândul lor secretã I$ 5I$%, I$%786 stimulatoare ale -I1M. /ste o
citochinã anti%inflamatorie, producând inhibiţia citochinelor inflamatorii 5I$%7, 3F6 şi a P+.

I$% este secretatã de limfocitele 3h< şi stimulea!ã proliferarea şi diferenţierea limfocitelor ( "n
rãspunsul imun. 0timulea!ã diferenţierea celulelor stem medulare, "n monocite şi eo!inofile.
0inte!a crescutã a I$% determinã eo!inofilie.

I$%; este o citochinã multifuncţionalã, secretatã de macrofage, de limfocitele 3, de celulele


endoteliale. 0timulea!ã sinte!a Ig "n structurile limfoide asociate mucoaselor. /fectele I$%;
sunt sinergice cu ale I$%7. I$%; este un mediator al rãspunsului de fa!ã acutã. -ãspunsul de fa!ã

acutã este o reacţie


caracteri!ea!ã sistemicã
prin febrã, anti%inflamatoare,
leucocito!ã, creşterea consecutivã infecţiei
permeabilitãţii sau le!iunii
vasculare, scãdereatisulare şi se
nivelului
metalelor 5n, Fe6 şi a steroi!ilor plasmatici, dar creşte nivelul proteinelor de fa!ã acutã.
Proteinele de fa!ã acutã sunt sinteti!ate de hepatocite sub acţiunea stimulatoare a unui factor
specific, iar I$%; are acţiune similarã cu aceea a factorului stimulator al hepatocitelor.

I$%D este produsã de fibroblaste. $a şoarece, rolul esenţial al acestei citochine este de a stimula
diferenţierea celulelor limfoide imature, "n limfocite 3 şi (, "n special intrarea şi menţinerea lor
"n fa!a 0. 0itusurile acţiunii sale sunt mãduva osoasã şi timusul.

I$%@ este produsã de macrofage, fibroblaste, celule endoteliale. Face parte din categoria
chemochinelor. cţiunea sa principalã este cea chemotacticã faţã de neutrofile, eo!inofile,
limfocite 3, "n focarul inflamator. 0inte!a ei rapidã este indusã de $P0, de infecţia viralã, "n
celulele mononucleare din sânge, "n fibroblaste, "n cheratinocite. I$%@ stimulea!ã activarea
neutrofilelor 5migrare transendotelialã, eliberarea en!imelor li!osomale, intensificarea
metabolismului o'idativ, generarea anionului supero'id "n focarul inflamator6. re efecte asupra
celulelor nelimfoide# este haptotacticã5induce migrarea celulelor epiteliale spre suprafaţã6.

I$%E este sinteti!atã de limfocitele 3 şi determinã efecte multiple asupra celulelor stem
hematopoetice, limfopoetice şi neuronale. cţiunea sa este sinergicã cu I$%9. In absenţa I$%9, I$%
E stimulea!ã activarea limfocitelor ( şi sinte!a Ig/ şi Ig+.
I$%78 are rol reglator important asupra sinte!ei diferitelor citochine. /ste produsã de limfocitele
3 activate, de monocite, de celulele (, de cheratinocite5dar şi de celulele carcinomului de colon,
de melanoame6. Celulele 3h< constituie sursa principalã de I$%78, dar este produsã de clone 3h7
dupã stimularea cu antigenul specific. /fectele sale multiple se e'ercitã asupra limfocitelor,
monocitelor, celulelor H, celulelor dendritice. Inhibã activarea macrofagelor şi e'primarea
moleculelor C1M II pe suprafaţa lor. Inhibã sinte!a citochinelor proinflamatorii.

Fig.@;.
celuleleI$%7<
H şieste
3 sãprodusã deinterferon
elibere!e macrofageY,şiiararecelulele
rol central "n rãspunsul
3 neanga&ate suntimun. I$%7<sãstimulea!ã
stimulate se
diferenţie!e spre fenotipul 3h7.

I$%77 are ase%mãnãri funcţionale cu I$%;, dar are un spectru mai restrâns de acţiune. /fectele sale
se e'ercitã asu%pra sistemului hema%topoetic, limfopoetic, hepatic, adipos şi neuronal. /ste proin%
flamatorie şi induce sinte!a proteinelor de fa!ã acutã.

I$%7< s%a identificat "n supernatantul liniilor celulare ( transformate, "nsã celulele ( normale 5de
om şi şoarece6 nu sinteti!ea!ã cantitãţi semnificative de I$%7<. 0ursele principale sunt
macrofagele şi celulele dendritice. 1acrofagele % primele celule care recunosc antigenul, "ncep
sã producã I$%7<. Celulele ţintã ale I$%7< sunt limfocitele 3 5C*9, C*@6 şi H. In vivo, I$%7<
induce diferenţierea limfocitelor 3C*9, "n celule 3h7 care sinteti!ea!ã interferon Y, inductor al
anemiei, neutropeniei şi limfopeniei. /ste o citochinã de iniţiere a rãspunsului imun, fiind puntea
de unire "ntre reacţiile de apãrare nespecificã şi rãspunsul imun specific. 0timulea!ã diferenţierea
celulelor 3h neanga&ate, "n celule 3h7, mediatoare ale -I1C.

I$%7? este produsã de celulele 3h<, dar şi de alte seturi de celule 3h, de celulele 3C*@, de alte
celule activate 5mastocite, eo!inofile, ba!ofile6. Induce proliferarea limfocitelor ( care
sinteti!ea!ã Ig/ şi Ig+9, sugerând rolul sãu "n patogene!a stãrilor alergice. Inhibã activarea
macrofagelor şi sinte!a citochinelor proinflamatorii, având astfel proprietãţi anti%inflamatorii.

I$%7 are multe activitãţi biologice comune cu ale I$%<. Catenele O şi Y ale receptorului pentru
I$%7 sunt comune şi pentru receptorul de I$%<, iar catena  este specificã. I$%7 are o distribuţie
tisularã mai largã decât I$%<. /ste factor de creştere pentru celulele 3 5umane şi de şoarece6,
pentru celulele ( şi H. re acţiune sinergicã cu I$%7<. I$%7 se gãseşte "n lichidul sinovial la
pacienţii cu artritã reumatoidã, unde recrutea!ã limfocitele 3 şi le stimulea!ã pentru a produce
IF Y, 3F% şi +1%C0F. -olul reglator al I$%< nu este compensat de I$%7 şi nici de alte
citochine.
lte citochine

Celulele limfoide şi macrofagele sinteti!ea!ã factori proteici, denumiţi limfoto'ine, cu efect litic
asupra celulelor sensibile. $imfoto'ina s%a evidenţiat iniţial, ca un factor citoto'ic "n
supernatantul limfocitelor activate.

$imfoto'inele sunt produse de limfocitele 3C*@, de celulele H şi de macrofagele stimulate.


*enumirea de limfoto'ine" derivã de la efectul lor citoto'ic sau citostatic, faţã de celulele
maligni!ate sau faţã de cele infectate cu virusuri.

$imfoto'ina produsã de limfocitele 3c se numeşte perforinã şi are rol ma&or "n li!a celulei ţintã.

$imfoto'ina poate fi produsã ca proteinã solubilã sau ca proteinã asociatã membranei


citoplasmatice a unor celule. Forma solubilã a limfoto'inei este alcãtuitã din trei monomeri de
limfoto'inã  5$3 6 şi este produsã de celulele 3c 5C*@6 şi de subsetul 3h%7 al limfocitelor
C*9.

$imfoto'ina se e'primã şi pe suprafaţa celulelor 3, "ntr%o altã variantã biochimicã# o subunitate


proteicã a $3%, asociatã cu douã molecule de $3%O.

1acrofagele stimulate cu endoto'ine, sinteti!ea!ã o mono>inã de 7D >*, denumitã 3F% sau


caşectinã.

3F% este o glicoproteinã de 7; aminoaci!i, trimericã, produsã "n primul rând de macrofage
dar şi de alte celule# adipocite, limfocite (, cheratinocite, fibroblaste, granulocite, mastocite,
monocite, celule H, celule musculare netede, celule 3.

Factorii inductori ai sinte!ei 3F% sunt foarte numeroşi# celulele alogenice şi bacteriene,
peptidoglicanul, comple'ele imune, $P0, intermediarii reactivi ai reducerii 4<, celule
maligni!ate, infecţia viralã, !imosanul din peretele levurilor, ionii de n etc.
/fecte. 3F% inhibã ciclul de replicare viralã şi stimulea!ã diferite activitãţi biologice#
diferenţierea monocitelor "n macrofage, activitatea *CC, sinte!a moleculelor C1M I şi II,
activitatea fagocitarã, creşterea şi proliferarea fibroblastelor, este un factor pirogen, hipotensiv,
favori!ea!ã regenerarea ficatului, induce sinte!a proteinelor de fa!ã acutã şi apopto!a celulelor
ţintã, activea!ã celulele endoteliale, stimulea!ã distrugerea cartila&ului, activea!ã limfocitele 3 şi

(, stimulea!ã
vascular sinte!a Ig. $ocal,
şi le stimulea!ã 3F% mãreşte
citoto'icitatea. aderenţa limfocitelor
/ste o citochinã 3C*@ la endoteliul
proinflamatorie.

3F% este implicat direct "n distrugerea celulelor ( insulare, "n diabetus melitus insulino%
dependent.

*enumirea de caşectinã pentru 3F% derivã de la efectul ei stimulator asupra catabolismului,


ceea ce e'plicã apariţia şi manifestarea sindromului de epui!are 5caşe'ia6, caracteri!at prin
pierderea "n greutate, la pacienţii neopla!ici sau cu infecţii cronice. Caşectina inhibã transcrierea
genelor care codificã sinte!a en!imelor lipogene.

-eceptorii de caşectinã se gãsesc pe hepatocite, pe celulele musculare şi adipoase şi rãspund prin


intensificarea catabolismului. Ca urmare, trigliceridele sunt mobili!ate din depo!ite şi creşte
concentraţia plasmaticã a lipoproteinelor cu densitate foarte micã.

Factorul inhibitor al migrãrii macrofagelor 51IF6 este prima limfochinã ale cãrei efecte au fost
descrise. Inhibiţia migrãrii macrofagelor este produsã de o varietate de factori# citochine,
mitogene, to'ine. anterioare
apoasã a camerei 0ub denumirea de 1IF
a globului a fostcare
ocular, caracteri!atã o proteinã
produce supresia de 7<,
rapidã  >* din umoarea
a citoto'icitãţii
mediatã de celulele H, faţã de endoteliul corneean. Camera anterioarã a globului ocular este
consideratã ca situs privilegiat din punct de vedere imunologic. 2esuturile sale 5endoteliul
corneean şi cristaloida6 nu e'primã molecule C1M I şi astfel devin ţinta atacului litic al
celulelelor H infiltrate. ctivitatea inhibitorie a 1IF a fost anulatã de anticorpii specifici anti%
1IF.

I3/-F/-4II NI 1/CI01/$/ C2I)II $4-


Interferonii sunt o categorie specialã de citochine, a cãror sinte!ã este indusã de diferiţi agenţi
chimici sau biologici. Funcţiile lor se caracteri!ea!ã printr%un spectru larg de activitãţi
nespecifice, cea mai importantã fiind inducţia stãrii antivirale.

Interferonul a fost descoperit de Isaacs şi $indenmann 5lED6. /i au observat cã in&ectarea


membranei corioalantoice a embrionului de gãinã, cu virus influen!a inactivat 5denumit virus
inductor sau interferent6, blochea!ã replicarea ulterioarã a virusului influen!a infecţios 5virus
revelator al interferenţei6. utorii au arãtat cã inhibiţia replicãrii virale 5interferenţa6 se datorea!ã
unui factor inhibitor, pe care l%au denumit interferon 5IF6.

/lucidarea naturii chimice şi a modului de acţiune a interferonilor a constituit o problemã de


interes ma&or a biologiei moleculare şi a virologiei "n ultimele decenii.

Inducerea stãrii antivirale este cea mai importantã funcţie a interferonilor, dar ei au şi alte
activitãţi biologice ma&ore#

% inhibiţia multiplicãrii celulelor normale şi tumorale

% reglarea proceselor de diferenţiere celularã

% reglarea funcţiei imunitare.

atura interferonilor. *iferitele variante moleculare de interferoni au fost grupate "n douã tipuri#
interferoni de tip I şi de tip II. Interferonul de tip I cuprinde variantele , O şi . Interferonul de
tip II include varianta molecularã Y. Interferonul  este produs de leucocite şi este repre!entat de
o varietate largã de molecule, codificate de un numãr mare de gene. Interferonul O este sinteti!at
de variate celule nehematopoetice 5de e'emplu, fibroblaste6, dupã infecţia cu virus sau dupã ce
sunt stimulate cu - dublu catenar. 0inte!a sa este codificatã de o singurã genã. Interferonul ,
s%a identificat la bovine şi la ovine şi este sinteti!at "n cantitãţi mari "n epiteliul uterin, "n
perioada care precede implantarea embrionului şi de aceea s%a denumit interferon trofoblastic.
Interferonul Y este produs de limfocitele activate sub acţiunea antigenului specific sau a
substanţelor mitogene şi repre!intã interferonul de tip II. *eoarece, in vivo, este sinteti!at de
limfocitele 3 activate, de limfoblastele seriei ( şi de limfocitele granulare mari 5celulele H6,
interferonul Y este considerat a fi de tip imun.
*istribuţia interferonilor "n cele douã tipuri şi subtipuri se ba!ea!ã pe proprietãţile lor antigenice
individuale. ntiserul specific faţã de moleculele de interferon ale unui tip nu precipitã şi nu
neutrali!ea!ã acţiunea interferonilor celuilalt tip.

În general, moleculele de interferoni sunt glicoproteine. Interferonii O şi Y au resturi glucidice


legate la asparagina @8 şi respectiv < şi ED. 1a&oritatea interferonilor  nu sunt glico!ilaţi.
+lico!ilarea nu este esenţialã pentru e'primarea activitãţilor biologice, ceea ce e'plicã faptul cã
interferonii sinteti!aţi "n celulele bacteriene, de genele codificatoare clonate, au activitate
biologicã.

Interferonii  şi O sunt stabili chiar la pM < şi "şi pãstrea!ã activitatea "n pre!enţa 0*0, ultima
fiind o proprietate foarte importantã pentru purificare.

0inte!a interferonilor. In mod obişnuit, celulele normale nu sinteti!ea!ã cantitãţi detectabile de


interferoni. +enele codificatoare ale sinte!ei lor nu sunt transcrise. 0inte!a interferonilor este
indusã de diferiţi agenţi# virusuri infecţioase sau inactivate, moleculele de - dublu catenare
helicale, endoto'inele bacteriilor +ram negative 5(rucella sp., $isteria monoc=togenes6, infecţia
cu micoplasme, cu ric>ettsii şi chlamidii, polimerii sintetici, mananii 5poli!aharide6, diferiţi
activatori metabolici etc. $P0 este un bun inductor al IF  şi O.

Pentru virusurile cu genom - dublu catenar, inductorul sinte!ei de interferon este chiar
genomul viral. Birusurile cu genom *, cu e'cepţia celor din grupul po', sunt slab inductoare,
iar cele cu genom - monocatenar sunt inductoare ale sinte!ei interferonilor, deoarece - se
replicã printr%un intermediar dublu catenar.

- monocatenar, * mono% sau dublu catenar, ca şi hibri!ii *%- nu sunt inductori ai
sinte!ei interferonilor.

Birusurile inactivate 5din vaccinuri6, ca şi cele ce infectea!ã un substrat nepermisiv sunt


inductoare ale sinte!ei interferonilor. În leucocitele mononucleare, sinte!a IF este indusã de
glicoproteinele "nvelişului viral.

In vitro, la ?Do, sinte!a "ncepe la 9 ore dupã infecţia viralã şi atinge rata ma'imã concomitent cu
sinte!a proteinelor virale.
Informaţia geneticã codificatoare a sinte!ei interferonilor este distribuitã "n trei familii de gene.
0inte!a interferonului  este codificatã de l9 gene şi D pseudogene, locali!ate pe braţul scurt al
cromosomilor perechii a E%a. Interferonul O este codificat de o genã 5sau câteva6, cu aceiaşi
locali!are, iar interferonul Y este codificat de o singurã genã locali!atã pe perechea a l<%a de
cromosomi. Ca o caracteristicã, nici una din gene nu conţine introni.

Cel mai bun inductor al sinte!ei de interferon este - dublu catenar natural sau sintetic.
1ecanismul inducţiei nu este cunoscut. Probabil, - dublu catenar induce sinte!a unui factor,
care, la rândul sãu neutrali!ea!ã represorul specific al transcrierii acestor gene. Factorul
determinant al inducţiei este "nsãşi natura bicatenarã a moleculei de - şi nu informaţia
geneticã "nscrisã "n ea. u se cunoaşte nici mecanismul inducţiei sinte!ei interferonului Y 5de tip
imun6, "n limfocitele activate de antigenul specific sau stimulate de mitogene.

Inducţia sinte!ei interferonilor necesitã sinte!a -m şi traducerea sa "n catena polipeptidicã.
Inhibitorii sinte!ei proteinelor 5actinomocina *6, administraţi simultan cu inductorul, inhibã

sinte!a interferonilor.

Interferonii secretaţi de diferite specii de organisme sau de diferite categorii de celule ale unui
organism, pre!intã deosebiri legate de secvenţa aminoaci!ilor, de conţinutul glucidic, care au stat
la ba!a grupãrii lor "n cele trei clase.

3oţi interferonii se sinteti!ea!ã ca precursori de l;; aminoaci!i, cu secvenţe semnal %terminale


de <8%<? aminoaci!i, necesare secreţiei. *imensiunle reale ale catenei polipeptidice sunt de l9?,
l9 şi respectiv de l9; resturi de aminoaci!i.

1olecula de interferon are douã domenii cu secvenţe de aminoaci!i relativ constante# unul "n
&umãtatea %terminalã, care formea!ã situsul de legare pe receptorul celular, iar celãlalt, "n
&umãtatea C%terminalã, pare sã module!e legarea de receptor şi probabil media!ã funcţiile
biologice.

0tudiul biochimic al moleculei de interferon a fost "nlesnit de obţinerea anticorpilor monoclonali


specifici faţã de diferite tipuri de interferon.

Interferonii se sinteti!ea!ã, probabil, la toate clasele de vertebrate.


ctivitãţi biologice efectoare ale interferonilor

ctivitatea biologicã principalã a interferonilor este cea antiviralã şi a fost demonstratã


e'perimental. Infecţiile virale sunt mult mai severe la animalele de e'perienţã, cãrora, odatã cu
virusul infecţios li s%a in&ectat ser imun specific anti%interferon.

Interferonii formea!ã prima linie de apãrare umoralã faţã de infecţiile virale, "nainte de
mobili!area rãspunsului imun. Interferonii prote&ea!ã celulele de efectele citopatice virale, dar nu
eliminã complet infecţia. 0tarea de protecţie antiviralã, indusã de interferoni durea!ã câteva !ile
şi apoi dispare. *upã câteva !ile de absenţã, starea de protecţie poate fi indusã din nou.

Interferonii nu au acţiune antiviralã directã, ci induc o stare antiviralã.

Interferonii au specificitate de specie, adicã activitãţile biologice şi "n special efectul protector
antiviral se manifestã faţã de orice virus, "n raport cu celulele speciei care a produs interferonul.
(a!a specificitãţii de acţiune, re!idã "n interacţiunea dintre interferon şi receptorul celular.
ctivitatea biologicã a interferonilor este direct proporţionalã cu afinitatea lor de legare cu
substratul celular. Interferonul de şoarece are, in vitro, efect protector faţã de celulele de şoarece,
indiferent de virusul infectant. celaşi interferon are un efect protector minim 5J6 pentru
celulele de şobolan, iar pentru celulele umane, efectul protector este nul.

Protecţia antiviralã este dependentã de concentraţia interferonilor. *o!ele mari, administrate "n
sisteme e'perimentale, in vitro, sunt protectoare faţã de nivelul scã!ut al multiplicitãţii de
infecţie, asemãnãtor celui natural. 1ultiplicitatea "naltã de infecţie 5cea e'perimentalã6,
depãşeşte efectul protector al interferonilor.

*escoperirea interferonilor a condus la revi!uirea conceptului imunitãţii celulare şi a rolului sãu


"n limitarea infecţiilor virale. 0istemul interferonului este primul care "şi e'ercitã efectul
protector, dintre toate sistemele de apãrare cunoscute. /l este operativ "n decurs de câteva ore de
la infecţie.

Cele mai multe virusuri sunt inductoare ale sinte!ei interferonului şi sunt sensibile, "n diferite
grade, la acţiunea lui.
Interferonul este produs de celulele infectate, concomitent cu desfãşurarea ciclului multiplicãrii
virale. /ste eliberat din celule imediat dupã sinte!ã şi difu!ea!ã spre celulele "nvecinate, cãrora
le induce starea antiviralã. stfel, virusul, "n ciclul sãu replicativ, "ntâlneşte o barierã
intracelularã. ivelul activitãţii antivirale, probabil, este dependent de concentraţia e'tracelularã
a interferonului, astfel cã celulele "nvecinate celor producãtoare de interferon devin cele mai

re!istente la infecţia cu virus. Celulele mai "ndepãrtate sunt mai puţin prote&ate.

/ficienţa relativã a diferitelor mecanisme de apãrare, inclusiv a celui mediat de interferon


depinde de ruta pe care se rãspândeşte virusul. *e la poarta de intrare, virusul se diseminea!ã
spre organele ţintã, pe calea fluidelor organismului 5sânge, limfã6, prin leucocitele infectate sau
pe cale a'onalã. *iseminarea pe cale sanguinã şi limfaticã este limitatã de macrofagele asociate
capilarelor sanguine şi limfatice. Biremia diminuã şi odatã cu ea diminuã severitatea infecţiei.
/'perienţele cu administrare de interferon evidenţia!ã cã interferonul circulant reduce viremia şi
prote&ea!ã organele ţintã. Interferonul este mai puţin eficient faţã de virusurile care se
diseminea!ã pe cale a'onalã.

$a pacienţii hipogamaglobulinemici, limitarea şi eliminarea infecţiei virale este re!ultatul


acţiunii interferonului, a reacţiei febrile a organismului, a rãspunsului inflamator şi a imunitaţii
mediate celular.

(a!ele moleculare ale activitãţii interferonilor

Interferonii nu au activitate biologicã "n celulele care "i sinteti!ea!ã. Principala lor activitate cea
antiviralã% nu este directã, deoarece interferonii nu sunt molecule efectoare, ci inductori ai stãrii
antivirale. Interferonii acţionea!ã asupra celulelor neinfectate şi le induc starea de re!istenţã faţã
de infecţie, influenţând multiplicarea virusurilor "n diferite etape ale ciclului 5de e'emplu,
transcrierea -m, traducerea etc.6, "n funcţie de sistemul celular.

*upã secreţia din celulele "n care a fost sinteti!at, interferonul se leagã de receptorul membranar
al altor celule, unde funcţionea!ã ca o citochinã paracrinã şi activea!ã un set de gene specifice.
Corespun!ãtor celor douã tipuri de interferoni, se cunosc douã tipuri de receptori. mbele sunt
glicoproteine de membranã.
Comple'ele interferon%receptor sunt endocitate. Internali!area lor declanşea!ã evenimentele
nucleare, al cãror re!ultat este starea antiviralã şi apariţia unor modificãri ale metabolismului
celular.

Interferonii induc sinte!a unor proteine, care media!ã efectele lor multiple. 0tarea antiviralã este
produsã pe mai multe cãi. Pot fi inhibate diferite etape ale ciclului de replicare viralã# penetrarea
şi de!velirea, transcrierea -m viral, traducerea -m viral, replicarea genomului,
asamblarea şi eliberarea virusului progen. *ecisivã este natura virusului, dar tipul celular poate
avea un rol important. 0tarea antiviralã este, "n primul rând, consecinţa sinte!ei "n celulã, a unei
proteine inhibitoare a transcrierii şiSsau a traducerii mesa&ului genetic viral 5PI36, care interferã
fie cu sinte!a -m viral, fie cu traducerea sa, fie cu ambele procese. 4 a II%a cale ma&orã a
inducerii stãrii antivirale este degradarea -m viral prin acţiunea <% oligo%adenilat%sinteta!ei
şi a riboendonuclea!ei.

În cele mai multe sisteme virus%celulã, inhibiţia multiplicãrii virale este re!ultatul interferenţei cu

etapa traducerii
de şoarece6, -m
infectate cuviral.
virus In celuleleseliniei
vaccinal, sensibile
produce $ 5srcinarã
de!agregarea din fibroblaste
polisomilor de embrion
celulari. -m
viral se asocia!ã cu ribosomii eliberaţi şi formea!ã polisomi ce sinteti!ea!ã proteine specific
virale. In celulele tratate cu interferon, "nainte de infecţia viralã, -m viral nu se asocia!ã cu
ribosomii şi nu se sinteti!ea!ã proteine specifice. In absenţa proteinelor virale, infecţia este
abortivã. /fectul este acelaşi dupã infecţia cu reo%, picorna%, toga%, rhabdo%, parami'o%, herpes%
sau cu papovavirusuri.

În celulele tratate cu actinomicina * 5un inhibitor specific al sinte!ei proteice6, efectul protector
al interferonului nu se reali!ea!ã.

)na din proteinele inhibitoare ale traducerii -m viral este protein%china!a dependentã de
- dublu catenar 5PH-6, denumitã şi china!a factorului de iniţiere a sinte!ei proteinelor la
eucariote 5eIF%<6.
Fig.@D. cţiunile antivirale ale interferonilor 5IF6. Interferonii se leagã specific de receptorii de
IF şi produc numeroase efecte, douã dintre ele fiind ilustrate "n schemã. IF induc sinte!a
proteinelor antivirale  <, adeno!in%sinteta!a şi o protein%china!ã. mbele sunt activate de
- dublu catenar, intermediarul replicãrii virale. 0inteta!a induce formarea <ppp%oligo ,
care activea!ã o endonuclea!ã capabilã sã producã degradarea -m. Protein%china!a
fosforilea!ã
7E@D6. factorul de iniţiere al traducerii proteinelor, elF<, pe care "l inactivea!ã 5dupã 1ale,
PH- este o china!ã serinãStreoninã, pre!entã "n celule şi "n mod normal se sinteti!ea!ã cu o ratã
foarte scã!utã. /n!ima, "n proporţie de <8J se gãseşte "n nucleu 5mai ales "n nucleol6 şi @8J are
sediul citoplasmatic. In cea mai mare parte, protein%china!a citoplasmaticã este legatã de
ribosomi şi este mai fosforilatã decât cea nuclearã. Protein%china!a este inactivã 5latentã6, dar
poate fi activatã de - dublu catenar. În celulele tratate cu interferon, nivelul protein%china!ei
5o proteinã de ;D >*6 creşte de peste <8 de ori.

PH- se activea!ã "n pre!enţa - dublu catenar, re!ultatul fiind autofosforilarea câtorva resturi
de serinã şi treoninã. utofosforilarea este cel mai probabil, intermolecularã şi se produce "ntre
douã molecule de PH- asociate cu aceiaşi moleculã de - dublu catenar. In consecinţã,
concentraţiile mari de -%dublu catenar inhibã procesul autofosforilãrii. Meparina 5un
polianion6 activea!ã aceastã en!imã. 0ubstratul fi!iologic unic al PH- fosforilate este
subunitatea  a factorului de traducere eIF%<. eIF%< fosforilat nu poate fi reciclat pentru iniţierea
traducerii şi produce inhibiţia sinte!ei proteinelor celulare.

În
se celula infectatã
fosforilea!ã. cu un virus, protein%china!a,
Protein%china!a se asocia!ã
activatã, poate fosforila un cu -%dublu
numãr catenar,
de substraturi se activea!ã şi
celulare,
inclusiv factorul < , de iniţiere a sinte!ei proteinelor la eucariote 5eIF%< 6, la restul de serinã l
5Humar, 7EE@6. eIF%<  fosforilat, blochea!ã iniţierea sinte!ei catenei polipeptidice.

ltã cale activatã de - dublu catenar şi de interferon este calea <,%oligo%adenilat%
sinteta!eiS-%a!a. Interferonii induc sinte!a unei familii de en!ime denumite <%56sinteta!e,
care polimeri!ea!ã 3P "n oligo%adenilaţi de diferite lungimi, legaţi <%. ceste en!ime sunt
inactive, dar se activea!ã datoritã unei schimbãri conformaţionale care se produce consecutiv
legãrii sale cu - dublu catenar. <,%0 activatã este capabilã sã polimeri!e!e 3P şi alte
nucleotide "n legãturi <%. In molecula de <,%oligoadeno!inã, resturile de ribo!ã sunt legate
prin punţi fosfo%diesterice <%. cestea sunt legãturi unice, deoarece toate polinucleotidele
naturale conţin legãturi ?%.

<,%oligoadeno!ina activea!ã -%a!a $. -%a!a $ este detectabilã "n toate celulele animale.
1a&oritatea celulelor conţin o fosfodiestera!ã ce poate hidroli!a <%56. -%a!a $ poate cliva
- celular şi viral monocatenar la secvenţe specifice )p, )p+ şi )p). -%a!a $ poate
manifesta efecte antivirale prin inducţia apopto!ei. ceastã cale este activã "n inhibiţia replicãrii
picornavirusurilor "n celulele tratate cu IF

Cei mai buni interferoni stimulea!ã sinte!a interferonilor, care la rândul lor activea!ã ambele
en!ime 5adenilat%sinteta!a şi protein%>ina!a6.
Interferonii au acţiune directã, prin inducerea modificãrilor "n membrana plasmaticã a celulei,
mãrind rigiditatea stratului lipidic. cesta poate fi mecanismul efectului inhibitor al
interferonului asupra transformãrii maligne a celulelor, sub acţiunea virusurilor oncogene.

*acã la nivel celular, efectele antivirale ale interferonilor sunt mediate "n primul rând prin
acţiunea proteinelor antivirale intracelulare, "n organism interferonii acţionea!ã prin alte
mecanisme. Interferonii stimulea!ã funcţia imunitarã. Celulele infectate de virusuri sunt li!ate de
celulele imunitare. -ecunoaşterea lor este mediatã de moleculele C1M I, a cãror e'presie este
stimulatã de interferoni. Interferonii sunt stimulatori ai en!imei nitric%o'id%sinteta!ã, care prin
o'idul nitric546 inhibã replicarea virusurilor "n anumite celule.

lte activitãţi biologice ale interferonilor. Interferonii e'ercitã o gamã largã de acţiuni, cu efecte
inhibitoare sau stimulatoare asupra celulelor sensibile

/fectele inhibitorii se e'ercitã nu numai asupra multiplicãrii virusurilor, ci şi asupra creşterii şi


multiplicãrii microorganismelor para!ite cu locali!are intracelularã, asupra unor activitãţi
metabolice tisulare 5de e'emplu, prin inhibiţia sinte!ei proteice, interferonul poate sã inducã
procese de necro!ã celularã6, asupra multiplicãrii celulelor tumorale, asupra creşterii şi divi!iunii
celulelor normale, asupra reacţiilor de hipersensibilitate "ntâr!iatã.

/fectele stimulatoare ale interferonilor se e'ercitã asupra nivelului de e'primare a unor molecule
de suprafaţã a celulelor 5de e'emplu, moleculele C1M, receptorii de mare afinitate pentru
regiunea Fc a Ig+ pe suprafaţa macrofagului, cu consecinţe importante pentru rata eliminãrii
comple'elor imune prin fagocito!ã şi asupra *CC6.
Fig. @@. Funcţiile IF Y sunt multiple# activitãţile antiviralã şi antiproliferativã sunt mai puţin
intense decât ale IF  şi O, dar este cel mai puternic inductor al activãrii macrofagelor şi al
e'primãrii moleculelor C1M clasa II pe celulele tisulare, fiind sinergic cu 3F  şi 3F O.

Interferonii stimulea!ã activitatea citoto'icã a limfocitelor H şi activea!ã metabolismul


o'idativ al macrofagelor, precum şi activitatea lor antitumoralã. Pe suprafaţa limfocitelor 3,
interferonii intensificã e'primarea receptorilor pentru I$%<. 0timulea!ã rãspunsul imun, dacã este

administrat
e'primãri a concomitent cu antigenul.
moleculelor C1M, ceea ce/fectul imunostimulator
condiţionea!ã se poate
o pre!entare atribui unei
mai eficientã mai bune
a antigenului.
0emnificaţia biologicã a interferonilor. Interferonii sunt componente ale reţelei citochinelor.
Citochinele sunt molecule active, produse de diferite categorii de celule, sub acţiunea unor
stimuli, inclusiv sub acţiunea interferonilor.

Citochinele interacţionea!ã cu receptorii altor celule şi reglea!ã procesele lor de proliferare şi


diferenţiere. *eoarece limfocitele stimulate produc interferon Y, aceastã clasã de molecule face
parte din categoria limfochinelor.

deseori, efectele biologice ale diferitelor categorii de citochine sunt antagonice. Momeosta!ia
celularã este, probabil, re!ultatul unui echilibru "ntre efectele induse de o varietate de citochine.

Între interferoni şi hormoni, e'istã câteva asemãnãri, cu privire la mecanismul secreţiei şi


eliminãrii din celulele producãtoare, al interacţiunii cu celulele sensibile, al mecanismului de
acţiune asupra celulelor 5ca şi hormonii, interferonii activea!ã cicla!ele +1P şi 1P6, precum şi
"n ceea ce priveşte efectele reglatoare şi modulatoare ale celor douã categorii de molecule asupra
reacţiilor imunitare.

vând "n vedere aceste asemãnãri, s%a propus ca interferonii sã facã parte din grupul hormonilor
neclasici", alãturi de /+F 5/pidermal +roth Factor6, P*+F 5Platelet *erived +roth Factor6,
+F 5erv +roth Factor6 etc.

Perspectivele producerii şi utili!ãrii interferonilor

În unele celule, sinte!a interferonilor este indusã spontan, "n absenţa unui inductor detectabil.
Interferonii  şi Y sunt produşi de liniile celulare limfoblastice srcinare "n celulele 3, "n
concentraţii variabile, de la l la
l888 )Sml.

Interferonii sunt produşi prin biotehnologii moderne, "n celule manipulate genetic. +enele
codificatoare ale sinte!ei interferonilor au fost i!olate, secvenţiate şi inserate "n vectori de
clonare. ceştia au fost transferaţi "n celula procariotã 5/. coli6 sau eucariotã. +enele
codificatoare ale interferonilor sunt transcrise atât "n celule bacteriene, cât şi "n celule eucariote.
Pe aceastã cale, in vitro sau obţinut cantitãţi mari de interferoni 5utili!abili "n clinicã6, fiind
sinteti!aţi de celulele bacteriene, de levuri şi de celulele de mamifere.

Interferonii se utili!ea!ã pe scara largã "n tratamentul infecţiilor cu virus rabic şi cu virusuri
encefalitogene. /fectul lor este ameliorarea sau chiar eliminarea infecţiilor persistente, cu
virusul hepatitei (, C, cu herpes%!oster sau cu citomegalovirus.

Interferonii au proprietãţi antiproliferative şi se folosesc "n tratamentul unor stãri neopla!ice


umane. 3umorile srcinare "n limfocitele ( sau "n celulele plasmocitare sunt cele mai sensibile.
Cea mai eficientã activitate antiproliferativã o are interferonul . Barietatea Y este activã "n
maladia Modg>in 5proliferarea malignã a macrofagelor ganglionare6.

)tili!area interferonilor "n clinicã este limitatã de manifestarea unor efecte secundare# febrã,
hipotensiune, mialgie, bradicardie

?1embranele biologice sunt depo!ite pentru precursorii mediatorilor derivaţi din lipide.
-ãspunsul celular este Însoţit de remodelarea rapidã a lipidelor membranare sub acţiunea
lipa!elor activate. $ipa!ele includ fosfolipa!a <, * şi C. 0e generea!ã rapid lipide bioactive, cu
funcţie de mediatori. P+ formea!ã o familie de aci!i graşi nesaturaţi cu catenã de <8 atomi de C.
Precursorul P+ este acidul arachidonic 5nesaturat6, legat esteric de C< al fosfolipidelor
membranare de unde este eliberat sub acţiunea fosfolipa!ei <. cidul arachidonic este
precursorul sinte!ei compuşilor ico!anoidici 5P+ şi leucotriene  $36 şi este convertit la
endopero'i!i ciclici 5P+6 sub acţiunea cicloo'igena!ei. 0inte!a acestei en!ime este inhibatã de
aspirinã şi indometacinã, substanţe cu efect antifebril. /fectul lor antifebril se e'ercitã prin
inhibiţia sinte!ei P+. P+ se sinteti!ea!ã În monocite, macrofage, granulocite, dar şi În
ma&oritatea celorlalte ţesuturi ale organismului uman şi animal. *upã sinte!ã sunt eliberate În
circulaţie şi sunt inactivate În ficat, rinichi şi plãmâni. P+ sunt inhibitori ai reactivitãţii
imunitare, deoarece diminuã reactivitatea limfocitelor şi macrofagelor.

9incul este un element esenţial pentru funcţia imunitarã. 0e gãseşte În situsul activ a peste <88
metaloen!ime, fiind foarte important pentru metabolism. 0inte!a aci!ilor nucleici este
dependentã de metaloen!imele cu n 5-% şi * polimera!ele6. *eficienţa n 5datoratã
ingestiei scã!ute sau malabsorbţiei6 produce disfuncţii ale limfocitelor 3, atrofia timusului,
diminuarea numãrului de limfocite 3 În organele limfoide secundare. In rãspunsul inflamator
acut febril5consecutiv unei infecţii6, concentraţia plasmaticã a n scade la &umãtate din valoarea
normalã, fiind sechestrat În hepatocite, timocite şi În mãduva osoasã. 1ecanismul sechestrãrii nu
se cunoaşte. *eficienţele n sunt asociate cu malnutriţia proteicã sau cu malabsorbţia.)nele
fibre dietetice Împiedicã absorbţia n. In reacţiile de fa!ã acutã ale stãrilor febrile, balanţa
metabolicã a a!otului este negativã şi este Însoţitã de scãderea n, datoritã sechestrãrii tisulare.

(/$/ C/$)$-/ NI 14$/C)$-/


$/ 1/14-I/I I1)I3-/

-ãspunsul imun are trei particularitãţi generale# 76 specificitateaK <6 diversitatea 5heterogenitatea
anticorpilor6K ?6 memoria.

1emoria imunitarã este caracteri!atã printr%un rãspuns imun mai rapid şi mai e'tins "n timp.
rgumentul direct este chiar timpul de latenţã mai scurt al rãspunsului imun secundar, e'plicabil
prin faptul cã dupã prima e'punere la antigen, re!ultã o populaţie mai numeroasã de celule cu
receptori specifici faţã de epitopii imunostimulatori. ceste celule au parcurs de&a câteva trepte
ale diferenţierii spre celulele producãtoare de anticorpi.

nticorpii rãspunsului imun secundar au o afinitate mai mare de legare cu antigenul specific. In
rãspunsul imun secundar 5de memorie6, iniţial se secretã Ig1, dar şi alte i!otipuri, "n special Ig+.

1emoria imunitarã implicã tipuri funcţionale speciali!ate de limfocite 3 şi (, denumite celule de


memorie.

-eceptorii de antigen ai limfocitelor ( de memorie sunt "n special molecule de Ig+, iar ai
limfocitelor neanga&ate sunt molecule de Ig1 şi Ig*. Pe suprafaţa altor celule de memorie s%au
identificat şi alţi receptori# Ig1 şi Ig+, Ig1 şi Ig, Ig1 şi Ig/. ceşti mar>eri asigurã generarea
i!otipurilor corespun!ãtoare de imunoglobuline "n rãspunsul imun secundar. $imfocitele ( de
memorie
secretaţi# au locali!ãricare
limfocitele specifice şi receptorii
au ca receptor lor de antigen
de antigen moleculeprefigurea!ã i!otipul
de Ig şi Ig/ anticorpilor
sunt locali!ate "n
structurile limfoide asociate mucoaselor 5digestivã, respiratorie6. *e aceea, calea de administrare
a antigenului influenţea!ã profund i!otipul anticorpilor care se sinteti!ea!ã, fiecare i!otip având
o eficienţã optimã ca mediatori ai funcţiilor efectoare particulare# Ig inhibã aderenţa
microorganismelor la suprafaţa mucoaselorK Ig+ şi Ig1 sunt efectorii rãspunsului imun humoral,
iar Ig/ activea!ã mastocitele.

-eceptorii de antigen ai limfocitelor ( de memorie au afinitate mai mare de legare a antigenelor


şi de aceea sunt mai eficienţi "n captarea cantitãţilor mici de antigene şi "n pre!entarea mai rapidã
a acestora.

1ecanismul generãrii limfocitelor ( de memorie este ipotetic. )na din teorii considerã cã atât
plasmocitele 5producãtoare de anticorpi6 cât şi celulele ( de memorie derivã din acelaşi limfocit
( precursor. Celulele re!ultate din divi!iunile succesive declanşate de stimularea antigenicã
evoluea!ã diferit# unele se diferenţia!ã "n plasmocite, iar altele rãmân limfocite mici care se
re"ntorc la starea +8 şi devin limfocite de memorie. *escendenţii clonei stimulate evoluea!ã spre
plasmocit sau spre celula de memorie, "n raport cu influenţele pe care le primeşte de la diferite
limfochine, de la celulele accesorii sau de la celulele 3h.

*upã altã teorie, celulele de memorie şi plasmocitele provin din celule ( diferite. $imfocitele (
par fi preprogramate sã devinã plasmocite sau limfocite de memorie, "nainte de e'punerea la
antigen.

-ãspunsul imun secundar se caracteri!ea!ã prin creşterea afinitãţii anticorpilor.

finitatea receptorilor şi a anticorpilor faţã de antigene este conferitã de regiunea variabilã a


moleculei. Creşterea afinitãţii este e'plicabilã prin douã mecanisme#

% stimularea selectivã a limfocitelor care au receptor BMSB$ de mare afinitate, e'primat pe


suprafaţa limfocitelor ( neanga&ate. ltfel spus, pe mãsurã ce cantitatea de antigen scade,
continuã sã se active!e numai celulele cu receptori de mare afinitate şi sã domine rãspunsul
imunK

% dupã stimularea antigenicã, "n centrii germinativi ai organelor limfoide secundare are loc
procesul hipermutaţiei somatice, printr%un mecanism necunoscut ce introduce mutaţii
punctiforme "n regiunile B.

1ecanismul memoriei imunologice pentru perioade lungi de timp 5luni, ani sau tot restul vieţii6
nu este cunoscut. Populaţia celulelor de memorie trebuie, prin definiţie, sã aibã viaţã lungã şi
aceasta, teoretic, se poate reali!a fie prin generarea celulelor care nu se divid şi nu mor sau prin
generarea unei populaţii care se re"noieşte prin divi!iuni care "nlocuiesc celulele moarte. Primul
model are avanta&ul cã nu necesitã un component reglator, iar al II%lea impune acţiunea unui
mecanism reglator al ratei de re"noire.

/'istenţa unor limfocite cu viaţã lungã, dupã unii autori, este cu totul improbabilã, dar re!ultatele
anali!ei limfocitelor la om, dupã e'punerea severã la radiaţii, sugerea!ã cã celulele individuale
pot sã persiste fãrã sã se dividã, un interval de ordinul câtorva decade. *upã alte opinii,
supravieţuirea limfocitelor 3 şi ( este dependentã de pre!enţa antigenului. /'perienţele de
transfer adoptiv al celulelor de memorie 53 şi (6 au arãtat o scãdere a rãspunsului de memorie, "n
?8%98 de !ile, ceea ce sugerea!ã cã memoria imunitarã nu este re!ultatul diferenţierii limfocitelor
de memorie cu viaţã lungã. Pãstrarea antigenului "n organism pare sã aibã rol esenţial "n
menţinerea tuturor categoriilor de celule de memorie.

ntigenul se depo!itea!ã şi se pãstrea!ã "n organism pentru perioade de ordinul lunilor sau chiar

un an, "n asociaţie


stimularea continuãcua celulele foliculare
limfocitelor dendritice,
(, la un sub forma
nivel scã!ut. comple'elor
Celulele imune. /lesunt
foliculare dendritice reali!ea!ã
esenţiale pentru memoria imunitarã a celulelor (, a cãror stimulare de duratã o reali!ea!ã cu
antigenele pe care le poartã pe suprafaţa lor. Celulele foliculare dendritice nu prelucrea!ã şi nu
pre!intã antigenele, dar depo!itea!ã comple'ele antigen%anticorp pe suprafaţa lor.

4 altã modalitate a pãstrãrii "ndelungate a memoriei imunitare este consecinţa e'punerii


periodice a limfocitelor ( la antigene cu reacţie "ncrucişatã, la superantigene sau la mitogene,
care prin intermediul interleuchinelor determinã o e'pansiune limitatã la câteva cicluri de
divi!iune.

-eţeaua idiotipicã a lui erne e'plicã memoria imunitarã# interacţiunile idiotipice dintre diferiţii
constituienţi moleculari şi celulari ai reţelei, iniţiate de contactul cu antigenul, ar fi suficiente
pentru pãstrarea memoriei informaţiei antigenice dobânditã anterior.

$imfocitele ( de memorie nu se activea!ã sub acţiunea mitogenilor sau a activatorilor


policlonali, ci rãspund numai la antigenul specific.
ctivarea lor necesitã o cantitate mult mai micã de antigen şi este mult mai puţin 3%dependentã.

Celulele 3h de memorie sunt probabil generate "n corte'ul ganglionilor limfatici, dar
mecanismul nu este cunoscut. 1ecanismul memoriei celulelor 3 a fost propus dupã modelul
inducerii dermatitei de contact, o reacţie de hipersensibilitate "ntâr!iatã, mediatã de celulele C*9.
*in punct de vedere funcţional, "n contrast cu celulele 3h neanga&ate, celulele 3h de memorie
primesc informaţie antigenicã nu numai de la macrofag, ci şi de la limfocitele ( locali!ate la
interfaţa dintre foliculi şi corte'ul ganglionilor limfatici. Cele neanga&ate stimulea!ã slab celulele
(, iar celulele C*9 de memorie media!ã rãspunsul viguros al limfocitelor (.

-eceptorul de antigen al limfocitelor 3 5-C36 nu suferã fenomenul maturãrii de afinitate.


ceasta "nseamnã cã limfocitele 3 de memorie nu leagã epitopii antigenici cu afinitate mai mare,
dar dupã stimularea secundarã, ele se activea!ã mai rapid. Coreceptorul C*9 este pre!ent "ntr%o
i!oformã cu greutate molecularã mai micã decât al limfocitelor 3 C*9 neanga&ate.

Caracteristica funcţionalã definitorie a celulelor 3h de memorie este rãspunsul lor mult mai
amplu la stimulul antigenic, prin proliferare intensã, comparativ cu celulele neanga&ate. *upã
stimulare, celulele 3h de memorie produc o gamã mult mai largã de limfochine# I$%<, I$%9, I$%,
I$%;, IF Y, spre deosebire de limfocitele 3h neanga&ate, care la contactul cu antigenul
sinteti!ea!ã I$%<.

1ecanismul molecular al generãrii limfocitelor 3c 5C3$6 de memorie nu este cunoscut.


-ãspunsul imun mediat celular faţã de antigenele de transplantare şi faţã de antigenele celulare
"n general, are la ba!ã aceleaşi caracteristici ale reactivitãţii imunitare# instalarea memoriei
imunitare dupã stimulul primar şi o reactivitate intensã şi rapidã dupã ree'punerea la antigen.
-eactivitatea imunã secundarã mediatã celular se evidenţia!ã "n dinamica respingerii alo% şi
'enogrefelor# organismele liniei genetice  resping alogrefa primarã de la linia inbred ( dupã
dinamica rãspunsului imun primar 578%79 !ile6.  II%a grefã de ţesut de aceiaşi provenienţã este
respinsã dupã dinamica rãspunsului imun secundar 5%; !ile6, iar a II%a grefã de la un organism al
liniei inbred C este respinsã de organismele liniei  dupã dinamica rãspunsului imun primar.

Celulele 3 C*@ de memorie produc o gamã largã de citochine, iar cele neanga&ate produc IF Y.

-ãspunsul imun secundar 5de memorie6 este re!ultatul cooperãrii variatelor tipuri de celule de
memorie. *e e'emplu, celulele 3h de memorie produc I$%<, cu efect stimulator asupra celulelor
3c şi ( de memorie. Cooperarea celularã mãreşte eficienţa rãspunsului imun. 4 cooperare de tip
special este aceea a limfocitelor ( de memorie, care au capacitatea de a capta foarte eficient
cantitãţile foarte mici de antigene specifice şi de a le pre!enta limfocitelor 3h. Captarea
antigenului prin intermediul receptorului imunoglobulinic specific de antigen este de circa 7888
de ori mai eficientã decât prin pinocito!ã nespecificã.
Pe suprafaţa limfocitelor 3 de memorie nu apar molecule noi, dar se e'primã la un nivel superior,
cele implicate "n aderenţa la epiteliul venulelor. 1oleculele de suprafaţã sunt implicate "n
recircularea limfocitelor la situsuri preferenţiale 5homing6. Celulele 3 de memorie recirculã "n
primul rând "n ţesuturile nelimfoide, a&ung "n ţesuturile limfoide prin limfaticele aferente şi se
re"ntorc "n sânge prin limfa eferentã. *ovada este adusã de faptul cã in vivo, celulele care intrã
cu limfa "n ganglionii limfatici, sunt e'clusiv celule de memorie. u se ştie dacã aceste celule
recirculã sau rãspund la o stimulare antigenicã.

În conclu!ie, cele mai ample diferenţe "ntre celulele neanga&ate şi cele de memorie sunt de ordin
funcţional şi constau "n primul rând "n capacitatea celulelor de memorie de a secreta o gamã
foarte largã de citochine. Populaţia celulelor de memorie are viaţã lungã, dar se pot divide cu o
ratã controlatã de mecanisme homeostatice. Condiţiile pentru generarea şi menţinerea memoriei
nu sunt clare. -ee'punerea la antigenul specific nu pare a fi necesarã pentru pãstrarea memoriei.

-/+$-/ -L0P)0)$)I I1)

Pentru eficienţa acţiunii nu este suficient sã pose!i efectori foarte buni, ci performanţele
efectorilor trebuie monitori!ate .5. Aiener, 7E;76.

3eoria selecţiei clonale considerã cã organismul animal sau uman, "n mod obişnuit rãspunde la
stimularea cu orice substanţã antigenicã naturalã
sau artificialã, deoarece sistemul imunitar este alcãtuit dintr%un numãr imens
de populaţii de celule limfoide, fiecare având receptori specifici pentru un epitop antigenic.

0istemul imunitar manifestã o stare de toleranţã perfectã faţã de constituienţii proprii


organismului, dar e'istã situaţii de e'cepţie, "n care anumite molecule self pot deveni
imunogene.

Interacţiunile reciproce ale reţelei idiotipice, ca mecanism esenţial al reglãrii rãspunsului imun,
se ba!ea!ã pe raţionamentul cã dupã stimularea antigenicã, rãspunsul imun evoluea!ã pe douã
direcţii esenţiale#
% sinte!a anticorpilor complementari faţã de antigenul inductor, efectul fiind legarea şi
neutrali!area antigenuluiK

% sinte!a unor molecule care se combinã specific cu moleculele de imunoglobuline libere, dar şi
cu receptorii limfocitelor 3 şi ( şi "i blochea!ã, inhibând funcţia lor şi stopând rãspunsul imun.
ceste molecule au rol esenţial "n reglarea rãspunsului imun.

0inte!a moleculelor cu acţiune specificã faţã de receptorii limfocitari se datorea!ã faptului cã


moleculele de imunoglubuline, libere sau legate de celule, au determinanţi antigenici proprii care
se comportã ca imunogene chiar pentru organismul "n care s%au sinteti!at.

*eterminanţi antigenici i!otipici. 1olecula de imunoglobulinã poartã "n structura sa mai multe
categorii de determinanţi antigenici, evidenţiaţi prin in&ectarea imunoglobulinei asociatã cu
ad&uvantul Freund, la animalele de laborator. nticorpii se comportã ca antigene faţã de
organismele altor specii şi se sinteti!ea!ã anticorpi faţã de determinanţii antigenici care definesc
variantele i!otipice, caracteristici diferitelor clase de imunoglobuline. *eterminanţii antigenici
i!otipici se gãsesc pe catena M 5Y, U, , Z, [6 sau pe catena $ 5 sau \6 şi sunt invarianţi pe toate
moleculele de imunoglobuline ale unei clase, la toţi indivi!ii unei specii.

*eterminanţii alotipici se gãsesc pe moleculele de imunoglobuline ale organismelor unei specii,


care au acelaşi alotip, adicã aceiaşi combinaţie de gene alele codificatoare ale anticorpilor.
*eterminanţii alotipici sunt locali!aţi "n regiunile constante ale catenelor M şi $ şi semnificaţia
lor este analogã celei a antigenelor de grup sanguin.

*eterminanţii idiotipici sunt locali!aţi "n regiunile variabile ale moleculei de imunoglobulinã şi
reflectã particularitãţile biochimice ale acestei regiuni. ici se gãsesc determinanţii antigenici cu
caracter individual ai moleculei de imunoglobulinã, denumiţi idiotopi, consecinţã a
hipervariabilitãţii aminoaci!ilor.

Fiecare determinant antigenic se numeşte idiotop, iar ansamblul lor formea!ã idiotipul. Idiotopii
sunt asociaţi cu secvenţele hipervariabile ale moleculei# trei secvenţe ale catenei $ şi trei din cele
patru secvenţe hipervariabile ale catenei M 5secvenţa a ?%a nu intrã "n alcãtuirea paratopului6.

Fenomenul idiotipiei semnificã e'istenţa unor determinanţi proprii fiecãrui organism, locali!aţi
pe moleculele de anticorpi. Pre!enţa idiotopilor nu este limitatã la moleculele libere de
imunoglobuline, ci se gãsesc şi "n structura receptorilor limfocitari de antigen, "n special "n
structura moleculelor de imunoglobuline cu rol de receptor de antigen de pe suprafaţa
limfocitelor (.

3eoria reţelei idiotipice considerã cã idiotopii sunt imunogeni chiar pentru organismul "n care s%
au sinteti!at şi induc sinte!a anticorpilor specifici cu care se combinã. ceştia se numesc
anticorpi anti%idiotipici. $a rândul lor, anticorpii anti%idiotipici induc sinte!a anticorpilor anti%
anti%idiotipici. stfel, reţeaua idiotipicã nu este numai o reţea de interacţiuni moleculare "ntre
imunoglobulinele libere, ci este o reţea mi'tã de interacţiuni celulare şi moleculare.

În conte'tul teoriei, distincţia dintre idiotip şi anti%idiotip este numai operaţionalã. 4rice idiotip
de pe suprafaţa unui receptor de antigen5moleculã liberã sau ancoratã "n membrana limfocitelor
3 şi (6 poate funcţiona simultan, ca imunogen5epitop6 stimulator al rãspunsului imun, dar
funcţionea!ã şi ca paratop, capabil sã se lege cu idiotipul complementar.

-epertoriul idiotipurilor este egal cu acela al specificitãţilor de legare.

3eoria reţelei idiotipice a lui erne se ba!ea!ã pe faptul cã "ntr%un organism, fiecare moleculã de
anticorp este recunoscutã de situsurile de combinare ale altor molecule de anticorpi cu
configuraţie spaţialã complementarã. stfel, idiotopii proprii anticorpilor sinteti!aţi "n fa!a
iniţialã a rãspunsului imun, se comportã ca determinanţi antigenici şi declanşea!ã un rãspuns
imun de fa!a II%a, "n care se sinteti!ea!ã anticorpi anti%anticorpi din fa!a I%a a rãspunsului imun.
nticorpii din fa!a a II%a se numesc anticorpi anti%idiotip. $a rândul lor, aceştia au un set propriu
de idiotopi, care se comportã ca epitopi antigenici şi induc sinte!a anticorpilor de fa!a a III%a
ş.a.m.d. Ca "ntr%o salã a oglin!ilor, acest proces se poate repeta continuu. nticorpii sinteti!aţi
"ntr%o astfel de cascadã a rãspunsului imun, sunt legaţi "ntr%o reţea de interacţiuni specifice, care
poate sã implice "ntregul sistem imunitar. Fig.@E. /lementele reţelei idiotipice, "n care receptorii
de antigen ai unui limfocit recunosc reciproc un idiotip pe receptorii altui limfocit. $imfocitele
3h, 3s şi ( interacţionea!ã prin reacţii idiotip%antiidiotip, producând stimularea sau supresia.
Interacţiunile 3%3 pot avea loc prin recunoaşterea directã a unui -C3 de cãtre altul sau mai
frecvent, prin recunoaşterea unui peptid -C3 prelucrat şi asociat cu moleculele C1M. )nul din
seturile de anticorpi antiidiotipici, b< poate purta un idiotip asemãnãtor cu antigenul 5adicã
este imaginea internã a acestuia6. celaşi idiotip 546 poate fi pre!ent pe receptorii cu specificitãţi
distincte, astfel cã anti%5anti%Id76 nu se leagã "n mod necesar de antigenul srcinal 5 : antiK Id :
IdiotipK b7 : IdK b< : anti%Idiotip ce nu implicã paratopulK b<  : anticorpi anti%Idiotip
imaginea internã care implicã paratopulK b? : anti5anti%Id 6.
nticorpii anti%idiotipici constituie forţa reglatoare a sistemului imunitar.

În mod asemãnãtor, reţeaua de interacţiuni specifice se creea!ã "ntre idiotopii moleculelor


receptoare de antigen din membrana limfocitelor 3. /i sunt recunoscuţi de situsurile de
combinare ale receptorilor de pe un alt set de limfocite.

3eoria reţelei idiotipice se ba!ea!ã pe e'istenţa unei reţele imense de interacţiuni idiotip%
antiidiotip, atât "ntre anticorpi cât şi "ntre receptorii celulari, ce asigurã controlul rãspunsului
imun.

*upã erne, interacţiunile reţelei se produc nu numai ca rãspuns la un stimul antigenic, ci şi "n
starea de echilibru a sistemului imunitar.

Caracterul de reţea a sistemului imunitar decurge din faptul cã fiecare moleculã de anticorp sau
de receptor, funcţionea!ã mai "ntâi ca moleculã efectoare a rãspunsului imun, dar şi ca moleculã
inductoare a sinte!ei altor efectori. Prin intermediul interacţiunilor idiotip%antiidiotip, sistemul
imunitar interacţionea!ã cu el "nsuşi.

În absenţa stimulilor antigenici, sistemul imunitar este "n stare de echilibru 5stead= state6 şi
reţeaua idiotipicã funcţionea!ã unitar. Interacţiunile reţelei activea!ã limfocitele ( şi ele
sinteti!ea!ã mici cantitãţi de anticorpi. stfel, sistemul imunitar este concentrat asupra
componentelor proprii şi produce anticorpi%antiidiotipici faţã de propriul sãu repertoriu de
receptori. 3oate componentele reţelei imunitare5celule, molecule6 sunt "ntr%o stare de comunicare
permanentã şi "n stare de echilibru reciproc. Consecinţa interacţiunilor reciproce inductoare
idiotip%antiidiotip este starea normalã 5echilibratã6, represatã, a sistemului imunitar.

Pãtrunderea unui antigen e'ogen "n organism, stimulea!ã câteva clone de limfocite şi astfel
sistemul imunitar iese din starea de represie obişnuitã. 0e sinteti!ea!ã c7, care au idiotipul
75I76.

Ca rãspuns la determinanţii idiotipici ai idiotipului 7, limfocitele ( sinteti!ea!ã anticorpi de fa!a


a II%a 5anticorpi anti%idiotip I76. /fectele declanşate de un antigen se propagã "n tot sistemul
imunitar, aşa cum pe suprafaţa unei ape, sub impactul unui şoc mecanic se induc unde succesive
tot mai mici, pânã se a&unge la starea de echilibru.
3eoria reţelei idiotipice introduce un concept nou  al imaginii interne a antigenului, foarte
important din punct de vedere teoretic şi practic. In acord cu aceastã concepţie, anticorpii 5c76
faţã de un epitop poartã imaginea sa negativã. Idiotopii acestor molecule, asociaţi situsului de
combinare, induc sinte!a anticorpilor anti%idiotipici 5c<6. ceştia poartã imaginea negativã a
anticorpilor 7 şi vor reproduce imaginea internã a epitopului iniţial. nticorpii <, care sunt
imaginea internã a antigenului, pot fi stimulatori ai rãspunsului imun faţã de antigenul iniţial.

umãrul imaginilor interne creşte odatã cu sinte!a unui nou idiotip, pe mãsura ce influenţa
antigenului se propagã "n reţeaua sistemului imunitar.Fig. E8. Ilustrarea graficã a reţelei
idiotipice. nticorpii generaţi ca rãspuns faţã de un antigen constituie primul val al rãspunsului.
l II%lea val este iniţiat de idiotipul anticorpilor din primul val şi se numesc anticorpi anti%
idiotipici. /i e'primã idiotipul care generea!ã al III%lea val al rãspunsului anticorpilor 5anticorpi
anti%anti%idiotipici6. 3eoria considerã cã rãspunsul idiotip%anti%idiotip continuã indefinit, "nsã
circuitul se "ncheie când unul din idiotipurile anticorpilor se aseamãnã cu unul din idiotipurile
sinteti!ate "ntr%un val anterior.

Concepţia actualã a funcţionalitãţii sistemului imunitar presupune cã acesta este format dintr%un
numãr mare de clone de limfocite, care poartã receptori preformaţi faţã de antigene. In acord cu
reţeaua idiotipicã, imaginile interne ale diferiţilor epitopi ai clonelor de limfocite, sunt pre!ente
"n reţea, aşa "ncât nici un epitop din mediul e'tern nu este cu adevãrat strãin pentru sistemul
imunitar, deoarece toţi epitopii capabili sã inducã un rãspuns imun, sunt repre!entaţi "n sistemul
imunitar de receptori limfocitari, prin imaginea lor internã.

)nii idiotopi ai reţelei sunt chiar imaginea internã a moleculelor antigenice din propriul
organism. In acord cu aceastã concepţie, maladiile autoimune sunt consecinţa perturbãrii reţelei
idiotipice.

-eţeaua idiotipicã se stimulea!ã şi sinteti!ea!ã anticorpi anti%idiotipici, numai când idiotopii


ating o concentraţie limitã.

erne comparã
care iniţial cascada activãrii
se formea!ã imagineaidiotip%antiidiotip a sistemului
negativã a structurii imunitar, cu oapoi
nonself 5anti%nonself6, salã anti%anti%
a oglin!ilor, "n
nonself, care la rândul lor reflectã universul antigenelor e'ogene.
3eoria reţelei idiotipice permite "nţelegerea sistemului imunitar ca un sistem global de
interacţiuni reciproce, "n contradicţie cu teoria clasicã a clonelor de limfocite care aşteaptã pasiv
"ntâlnirea cu antigenul.

/lementul fundamental al teoriei este cã sistemul imunitar formea!ã o reţea funcţionalã de


interacţiuni "ntre molecule de anticorpi şi receptorii limfocitari, continuu echilibratã "nainte de
pãtrunderea antigenului e'ogen.

Interacţiunile idiotipice sugerea!ã o legãturã funcţionalã permanentã "ntre limfocite, precum şi


"ntre limfocite şi alte categorii de celule din organism, stimulând pe unele, represând pe altele,
printr%un ansamblu de semnale interne.

34$/-2 I1)I3-L

3oleranţa este o stare fi!iologicã, caracteri!atã prin absenţa rãspunsului imun faţã de un antigen
şi prin pãstrarea capacitãţii de rãspuns imun faţã de alte antigene.

0istemul imunitar este tolerant, "n primul rând faţã de componentele self, pe care a "nvãţat sã le
recunoascã "n timpul de!voltãrii embrionare.

0tarea de toleranţã este specificã pentru un antigen dat şi pentru


cele "nrudite din punct de vedere chimic, dar este asociatã cu pãstrarea reactivitãţii imunitare faţã
de toate antigenele care nu dau reacţie "ncrucişatã cu antigenul tolerat.

3oleranţa imunitarã şi reactivitatea imunitarã pre!intã urmãtoarele caracteristici comune#

% sunt specifice faţã de un antigen dat


% se manifestã dupã contactul cu antigenul inductor

% sunt mediate de limfocite.

3oleranţa se deosebeşte de starea de imunosupresie, ultima fiind consecinţa unei incapacitãţi


congenitale sau dobândite de a rãspunde la o varietate de antigene.

Importanţa fenomenului de toleranţã faţã de componentele proprii organismului a fost


recunoscutã de /hrlich şi 1orgenroth 57E886, care au formulat conceptul horror autoto'icus", o
consecinţã esenţialã a funcţiei normale a sistemului imunitar, ce semnificã faptul cã "n mod
normal, organismul "şi asigurã protecţia propriilor sale componente faţã de autodistrugerea prin
reactivitatea imunitarã.

0tarea de toleranţã poate fi indusã natural sau e'perimental.

*upã 7E<8 s%a evidenţiat cã toleranţa poate fi indusã e'perimental, faţã de unele antigene
administrate "n do!e mari# to'ina diftericã, poli!aharidul de streptococ 5la şoarece6, Y globulina
de cal 5la iepure6. celeaşi antigene, "n do!e mici sunt stimulatoare ale rãspunsului imun.

În 7E?@, 3raub a indus toleranţa specificã, prin inocularea şoarecilor in utero, cu virusul
coriomeningitei limfocitare 5$C1B6.

În 7E9, 4en a evidenţiat cã gemenii di!igoţi de bovide 5aparţinând unor alotipuri diferite6 "şi
tolerea!ã reciproc antigenele tisulare, dacã "n cursul vieţii embrionare, un proces de fu!iune
placentarã a permis un schimb reciproc de elemente figurate. Cei doi gemeni resping grefele de
ţesut de srcine parentalã sau de la organisme cu aceiaşi ascendenţã. ceşti gemeni au elemente
figurate sanguine proprii, dar şi celule sanguine ale gemenului cu un alotip diferit şi se numesc
himere hematopoetice.

Conclu!ia a fost cã, prin contactul timpuriu, "n cursul vieţii embrionare, al limfocitelor cu
antigenele, se creea!ã o stare de toleranţã specificã faţã de nonself şi ulterior, antigenele
inductoare ale toleranţei vor fi recunoscute ca self şi tolerate.
Mimerele hematopoetice pot fi obţinute artificial, la organismele adulte, prin iradiere sau prin
imunosupresie severã medicamentoasã, urmatã de in&ectarea celulelor de mãduvã osoasã strãinã.
In clinicã, pentru tratamentul unor malignitãţi ale sângelui se reali!ea!ã eliminarea totalã a
mãduvei hematopoetice prin iradiere şi imunosupresie, urmatã de transplantul de mãduvã osoasã
umanã.

În sens mai larg, himera biologicã este un organism dotat "n mod artificial cu componente
celulare, cu ţesuturi sau organe, care provin de la alt organism.

În 7E?, (illingham, (rent şi 1edaar au descoperit faptul cã maturarea limfocitelor parcurge


un stadiu, "n cursul cãruia contactul cu antigenul, perturbã acest proces, consecinţa fiind
pierderea funcţiei imunitare, adicã limfocitele devin tolerante faţã de antigenul respectiv.

0tarea de toleranţã se induce e'perimental, la şoarecii nou%nãscuţi, faţã de toate tipurile de


antigene. -evelatoare "n acest sens sunt stãrile de toleranţã, induse la animalele nou%nãscute, faţã
de celulele provenite de la organisme genetic diferite. nimalele in&ectate la naştere cu celule
alogenice, la vârsta adultã vor accepta grefele tisulare de la organismele donoare de celule.

Inducerea stãrii de toleranţã, prin contactul timpuriu cu antigenul, "nainte de naştere sau imediat
dupã aceea, se datorea!ã faptului cã, "n stadiul embrionar şi o perioadã postnatalã de duratã
variabilã "n funcţie de specie, sistemul imunitar este imatur şi "n consecinţã, foarte sensibil la
inducerea stãrii de toleranţã imunitarã.

0tarea de toleranţã este specificã faţã de determinantul antigenic. 3oleranţa poate fi "ncrucişatã,
adicã se manifestã concomitent faţã de mai
multe antigene diferite, "nrudite chimic, dacã au cel puţin un determinant antigenic comun.

$imfocitele ( imature sunt foarte sensibile la inducerea stãrii de toleranţã, datoritã faptului cã
uneori, ele preiau informaţia antigenicã prin contactul direct cu epitopii specifici ai antigenului,
dar dupã maturare devin re!istente la acest proces. 0ensibilitatea limfocitelor 3 faţã de inducerea
toleranţei varia!ã "n limite mai restrânse "n cursul ontogeniei lor.
1ecanismele celulare şi moleculare ale toleranţei sunt ipotetice, dar probabil sunt dependente de
momentul inducerii toleranţei, "n cursul ontogeniei lor.

3oleranţa indusã "n cursul vieţii fetale este re!ultatul contactului limfocitelor antigen%reactive, cu
antigenul. Capacitatea de rãspuns imun la stimulul antigenic specific este pierdutã definitiv şi
ireversibil 5de e'emplu, toleranţa şoarecelui faţã de $C1B dupã inocularea in utero6.

În cursul vieţii fetale, toleranţa se instalea!ã dupã acelaşi mecanism al toleranţei faţã de
componentele self, care este puţin cunoscut.

0tarea de toleranţã a limfocitelor ( mature este mai greu inductibilã. 1ecanismul toleranţei este
ipotetic.

În cursul vieţii adulte, dupã stimularea repetatã cu un g timo%dependent, toleranţa se instalea!ã


ca re!ultat al epui!ãrii limfocitelor ( antigen%reactive. 3oate limfocitele ( mature, capabile sã
reacţione!e specific faţã de un antigen, sunt stimulate şi se diferenţia!ã "n celule producãtoare de
c, astfel "ncât o stimulare ulterioarã cu acelaşi antigen rãmâne farã rãspuns.

3oleranţa imunitarã poate fi mediatã de celulele 3s. cest mecanism a fost demonstrat
e'perimental la şoarece, dupã in&ectarea unei cantitãţi mari de hematii de berbec. 0tarea de
toleranţã este transferabilã la organisme i!ogenice, prin intermediul limfocitelor splenice 3s.

3oleranţa poate fi indusã de factori blocanţi din plasmã, a cãror naturã nu este totdeauna
cunoscutã, dar uneori s%au identificat a fi anticorpi, care "ndeplinesc funcţia de specificitate, dar
nu şi funcţiile biologice efectoare.

)neori, starea de toleranţã indusã de antigenele greu degradabile este aparentã, deoarece se
sinteti!ea!ã anticorpi specifici faţã de antigenul in&ectat. 0e formea!ã comple'e imune cu
antigenul care persistã "n organism şi de aceea, "n ser nu se detectea!ã anticorpi liberi prin
metodele obişnuite.

Factorii care condiţionea!ã inducerea stãrii de toleranţã


Inducerea stãrii de toleranţã este dependentã de do!a de antigen, de modul de administrare, de
starea fi!icã a antigenului, de calea de administrare, de rata de cataboli!are a antigenului, de
vârstã, de factori genetici.

*o!ele inductoare ale rãspunsului imun şi ale toleranţei varia!ã mult de la un organism la altul,
dar adeseori, do!ele foarte mici şi foarte mari induc starea de toleranţã, iar do!ele medii sunt
inductoare ale rãspunsului imun. *e e'emplu, albumina sericã bovinã, "n do!e mici 57 mgS>g
corp, de ? ori pe sãptãmânã, timp de câteva sãptãmâni6 sau "n do!ã mare 5788 mgS>g corp6
induce starea de toleranţã.

dministrarea antigenelor fãrã ad&uvant favori!ea!ã instalarea toleranţei imunitare.

dministrarea intravenoasã şi chiar oralã favori!ea!ã inducerea toleranţei, iar in&ectarea


subcutanã, intradermicã sau intramuscularã stimulea!ã rãspusul imun.

0tarea fi!icã a antigenului influenţea!ã reactivitatea imunitarã. ntigenele proteice "n stare
agregatã sunt imunogene, iar forma monomericã 5solubilã6 a aceloraşi antigene este, "n funcţie de
do!ã, imunogenã sau tolerogenã. *o!ele mari de antigene solubile favori!ea!ã toleranţa, dar "n
asociaţie cu ad&uvanţii sunt imunogene.

Pentru inducerea şi menţinerea stãrii de toleranţã este necesarã persistenţa antigenului "n
organism. ntigenele care se cataboli!ea!ã greu induc starea de toleranţã.

Cea mai cunoscutã stare de toleranţã e'perimentalã este cea indusã de do!ele mari de
poli!aharide 5antigene timo%independente, greu degradabile6. /le produc parali!ia limfocitelor (,
dupã legarea "n e'ces de receptorii lor. Corespondentul clinic al acestei situaţii e'perimentale
este starea de toleranţã indusã de microorganismele capsulate, care produc infecţii pulmonare la
persoanele vârstnice. Pe fondul reactivitãţii imunitare scã!ute, ţesutul pulmonar este inundat cu
poli!aharide capsulare şi sfârşitul este letal.

*urata stãrii de toleranţã este variabilã, "n funcţie de mecanismul celular care a mediat instalarea
ei.

3oleranţa indusã "n timpul vieţii embrionare, probabil ca re!ultat al anulãrii reactivitãţii clonei de
limfocite specfifice, este ireversibilã. 3oleranţa indusã dupã maturarea limfocitelor este o stare
reversibilã şi revenirea la starea imunoreactivã normalã este dependentã de timpul necesar
regenerãrii limfocitelor mature imunoreactive.

*urata toleranţei indusã prin fenomenul inundaţiei" antigenice este dependentã de rata
cataboli!ãrii g.

3oleranţa fãtului

Pentru organismul matern, fãtul este o alogrefã, deoarece &umãtate din !estrea sa geneticã este de
srcine paternã.

*in punct
dovadã, de vedere
grefa de ţesutimunologic, organismul matern nu este tolerant faţã de antigenele fetale. Ca
fetal este respinsã.

Pe toatã durata sarcinii, organismul matern "şi pãstrea!ã reactivitatea imunitarã normalã, dar prin
intermediul placentei, fãtul dispune de un sistem eficient de protecţie.

Placenta, ane'ã de srcine embrionarã, este o barierã care neutrali!ea!ã efectorii imunitari ai
organismului matern. 3rofoblastul este "nvelişul celular al placentei şi al al membranelor
e'traembrionare ce acoperã fãtul şi repre!intã ţesutul fetal de interfaţã cu sângele matern şi cu
ţesutul endometrului. $a om, stratul trofoblastic e'tern al vilo!itãţilor corionului placentar este
sinciţiotrofoblastul, un strat celular continuu farã &oncţiuni intercelulare. Prin sinciţiotrofoblast,
fãtul se hrãneşte, respirã şi supravieţuieşte.

Pe faţa internã 5spre embrion6, placenta nu e'primã antigenele ma&ore de histompatibilitate, iar
pe faţa e'ternã predominã antigenele minore. 1oleculele C1M de srcine fetalã au o densitate
micã. 4rganismul matern recunoaşte antigenele fetale ale placentei şi reacţionea!ã prin
mecanisme imunitare. şa se e'plicã faptul cã "n circulaţia maternã se detectea!ã anticorpi
antifetali la circa 7J dintre gravide. *iferenţele antigenice dintre mamã şi fãt par a fi chiar
benefice pentru de!voltarea fãtului. şa se e'plicã vigoarea hibri!ilor, "n contrast cu dificultãţile
de propagare a liniilor inbred. +reutatea placentei şi a embrionului este mai mare la femelele
alogenice, faţã de cele singenice "n raport cu fãtul lor.
Pe fondul unei reactivitãţi imunitare normale a organismului matern faţã de stimulii antigenici, la
nivelul placentei, ca !onã de interfaţã feto%maternã, se produce o modelare a reactivitãţii
imunitare, care favori!ea!ã toleranţa faţã de antigenele fetale.

3oleranţa faţã de antigenele fetale se reali!ea!ã prin urmãtoarele mecanisme#

% În placentã se secretã şi se concentrea!ã substanţe cu acţiune imunosupresoare strict locali!atã,


care inhibã activarea limfocitelor 3c şi HK

% placenta secretã factori care neutrali!ea!ã local c antiplacentã şi "i transformã "n anticorpi
blocanţi, care la rândul lor au efect protectorK

% În placentã s%au detectat limfocite cu efect imunosupresor 53s6, iar numãrul lor creşte
semnificativ "n a II%a &umãtate a sarciniiK

% placenta are o re!istenţã deosebitã. Celulele sale re!istã efectului litic al celulelor 3c şiHK

% placenta are o capacitate proprie de regenerare. /ventualele sale le!iuni provocate de efectorii
I1C şi I1M sunt compensate prin proliferarea celulelor re!istente. Placenta supusã atacului
efectorilor imunitari este mai groasã decât "n mod obişnuitK

% placenta are rolul de a minimali!a recunoaşterea antigenelor fetale de cãtre efectorii imunitari
de srcine maternã, având rolul unui "burete" imunitar. 0inciţiotrofoblastul uman, dar şi al altor
specii, pre!intã receptori pentru regiunea Fc Y, prin intermediul cãrora Ig+ matern este
transportat selectiv "n circulaţia fetalã şi conferã imunitate pasivã tran!itorie postnatalã "ntr%un
mediu ostil din punct de vedere antigenic. 3ransferul ma'im are loc "n sãptãmânile <8%<< de
sarcinã. Concomitent pot fi transferaţi anticorpi materni specifici faţã de antigenele fetale 5"n
special anticorpi anti%M$, care s%au sinteti!at "ntr%o sarcinã anterioarã6 şi care ar avea efect
defavorabil asupra de!voltãrii fetale, dacã ar penetra bariera placentarã. /'istã mecanisme care
prote&ea!ã fãtul de Ig+ matern. lo%anticorpii materni specifici anti%M$ fetale sunt legaţi pe
celulele netrofoblastice 5fibroblaste, endoteliale etc.6 din me!enchimul intravilar al ţesutului
placentar şi nu a&ung "n circulaţia fetalã. Ig+ matern cu potenţial le!ional 5Ig+ anti * sau anti%
plachetari6, care scapã efectului neutrali!ant al placentei "ntâlnesc ţinte antigenice foarte e'tinse
5pe eritrocite, pe plachete6K
% sub aspect imunitar, placenta este o !onã neutrã", datoritã nivelului scã!ut al moleculelor
C1MK

*acã toate aceste bariere de apãrare sunt depãşite, se produce avortul imunitar.

0)-0/ */ +1+$4()$I/ 414+//

1oleculele de anticorpi ale unui ser imun sunt foarte heterogene din punctul de vedere al
specificitãţii lor de combinare cu epitopii antigenici inductori, deoarece, atât antigenele

moleculare,
epitopi. Chiardarşi "n special cele
antigenele corpusculare
moleculare 5virusuri,
cele mai simplecelule6, pre!intã de
sunt mo!aicuri o mare diversitate
epitopi. de
0pecificitatea
de combinare a moleculelor de anticorpi corespunde epitopilor faţã de care s%au sinteti!at.

*iversitatea uriaşã a specificitãţii de combinare a anticorpilor 5evaluatã la 78@%78E6 generea!ã o


heterogenitate biochimicã de acelaşi nivel, materiali!atã "n variaţia secvenţei de aminoaci!i, ceea
ce a constituit un obstacol ma&or "n calea studiului lor prin metode analitice, deşi anticorpii se
gãsesc totdeauna "n sânge, cu e'cepţia ca!urilor patologice de agamaglobulinemie.

nali!a biochimicã a imunoglobulinelor a fost condiţionatã de e'istenţa unei surse omogene de


molecule de anticorpi, cu o secvenţã identicã a aminoaci!ilor. Condiţia identitãţii secvenţei de
aminoaci!i este "ndeplinitã de anticorpii care au aceiaşi specificitate de legare, nu faţã de un
antigen, ci faţã de un singur epitop.

Proteine de mielom
0ursa naturalã de molecule de imunoglobulinã, omogene, identice din punct de vedere biochimic
5monoclonale6, este mielomul multiplu 5plasmocitomul6, o afecţiune tumoralã malignã, iniţiatã "n
mãduva osoasã şi re!ultatã prin proliferarea unui plasmablast.

Plasmocitomul produce molecule de imunoglobuline identice din punct de vedere biochimic şi al


sarcinii electrice, denumite proteine de mielom, deoarece toate celulele tumorii sunt descendente
ale unei singure celule producãtoare de anticorpi. 1oleculele secretate de o tumorã de mielom se
numesc proteine 1 51ielom6 sau paraproteine şi pot sã repre!inte pânã la EJ din totalul
gamaglobulinelor plasmatice.

3umorile de mielom apar spontan cu o frecvenţã micã la om, câine, cal, şobolan, şoarece sau se
induc e'perimental la şoarecii liniilor inbred ( şi ($(Sc. 3umora este transplantabilã "n
serie.

)neori, proteinele 1 au aceiaşi secvenţã de aminoaci!i ca şi imunoglobulinele normale, dar


adeseori, sinte!a catenelor patologice este incompletã# lipsesc diferite secvenţe de aminoaci!i, de
diferite lungimi.

-areori, proteinele de mielom "şi pãstrea!ã chiar proprietatea de a lega specific determinanţi
antigenici cunoscuţi# de e'emplu, J din proteinele 1 ale unei linii inbred de şoarece, leagã
determinanţi antigenici ai suprafeţei celulelor bacteriene enterice, ceea ce sugerea!ã cã tumora "şi
are srcinea "n descendenţii limfocitelor (, care proliferea!ã ca rãspuns la stimularea specificã cu
antigene ale microbiotei enterice.

3umorile de mielom, de cele mai multe ori, secretã molecule incomplete sau fragmente de
molecule imunoglobulinice.

În celulele tumorilor de mielom, rata sinte!ei catenelor M şi $ este de!echilibratã. *e e'emplu,


mielomul (ence%ones, sinteti!ea!ã catenele $ "n mare e'ces. Proteinele (ence%ones sunt
dimeri de lanţuri $ 5> sau \6. )na din cele douã catene $ are rolul catenei M şi participã la
formarea situsului de legare. 1olecula patologicã are activitate de anticorp faţã de unele
componente tisulare sau faţã de antigene mici.

1ielomul lanţurilor grele sinteti!ea!ã numai catenele M ale i!otipurilor ]TY sau U, iar mielomul
macroglobulinemiei Aaldenstrom sinteti!ea!ã molecule de Ig1. 1a&oritatea mieloamelor
produc proteine (ence%ones.
În laboratorul clinic, diagnosticul de mielom se pune dupã detectarea "n ser, prin electrofore!ã, a
unei cantitãţi mari de molecule ale unui i!otip de imunoglobulinã 5circa 8 mgSml6.

Proteinele de mielom precipitã la 8%;8o, la pM 9%;, se redi!olvã prin "ncãl!ire la @8%E8o şi


reprecipitã prin rãcire.

$a pacienţii cu mielom, "n special la cei cu macroglobulinemie Aaldenstrom, vâsco!itatea


sângelui creşte mult, datoritã cantitãţii e'cesive de proteine produse de mielom. /liminarea
proteinelor patologice se face prin procedeul plasmafere!ei. Plasmafere!a este tehnica de
recoltare a unor volume mari de sânge, urmatã de reintroducerea "n organism, a celulelor
sanguine suspendate "ntr%un "nlocuitor de plasmã.

0urse artificiale de anticorpi monoclonali. 3ehnologia hibridomului

1etoda clasicã de obţinere a anticorpilor necesari studiilor clinice şi de diagnostic, constã "n
stimularea repetatã, prin in&ectarea antigenului "ntr%un organism cu reactivitate imunitarã optimã.
Când titrul anticorpilor specifici este ma'im, animalul este sângerat şi se obţine serul imun

5antiserul6,
are care este folosit "n stare nativã sau este utili!at pentru purificarea anticorpilor. 1etoda
câteva de!avanta&e#

% cantitatea şi calitatea anticorpilor faţã de un antigen varia!ã de la un organism la altul şi chiar


"ntre sângerãrile succesive ale aceluiaşi animalK

% serul imun este un amestec foarte heterogen de molecule de anticorpi, chiar şi "n ca!ul "n care
imuni!area se face cu un antigen cu grad

"nalt de puritateK

% oricât de simplu ca structurã molecularã, un antigen are mai mulţi epitopi care stimulea!ã mai
multe clone de limfocite, ce produc anticorpi cu specificitãţi şi afinitãţi diferiteK
% antigenele "nalt purificate conţin impuritãţi antigenice care induc sinte!a anticorpilor specifici
"n cantitãţi disproporţionat de mariK

% chiar dupã purificare  proces costisitor  antiserurile conţin anticorpi cu afinitãţi diferite şi cu
reactivitate "ncrucişatã.

*in aceste cau!e, toate serurile imune sunt amestecuri de anticorpi policlonali, "n cantitãţi
variabile de la un organism la altul. 4bţinerea unor cantitãţi mari de anticorpi cu specificitate de
legare faţã de un epitop unic, prin metoda clasicã este imposibilã.

3ehnologia modernã de obţinere a anticorpilor omogeni, denumitã hibridoma 5hibrid Q mieloma6


a fost propusã de Hhler şi 1ilstein 57ED6, se ba!ea!ã pe urmãtoarele principii metodologice şi
teoretice#

76 ntigenul purificat se in&ectea!ã animalelor de e'perienţã.

<6 $a momentul adecvat, din splinã sau din ganglionii limfatici, se separã limfocitele. Fiecare
limfocit şi plasmocitele derivate sinteti!ea!ã molecule omogene de anticorpi, cu specificitate
unicã de combinare pentru un singur epitop, denumiţi anticorpi monoclonali 51C6.

?6 $imfocitele ( trãiesc puţin "n afara organismului, iar plasmocitele care sinteti!ea!ã cea mai
mare cantitate de anticorpi, nu supravieţuiesc in vitro şi de aceea cultivarea sau clonarea lor nu
este posibilã.

96 Celulele de mielom sunt nemuritoare, datoritã capacitãţii lor de a se menţine un timp nelimitat
"n culturã. Fu!iunea lor cu limfocitele ( in vitro, le conferã celor din urmã proprietatea de 
nemurire", re!ultând o celulã hibridã5hibridom6, care sinteti!ea!ã şi secretã anticorpi
monoclonali 51C6. 1C sunt consideraţi ca varianta in vitro a proteinelor de mielom, pentru
cã "n ambele ca!uri, o clonã de limfocite proliferea!ã şi secretã anticorpi cu o anumitã
specificitate

6 Mibridomul producãtor de anticorpi moşteneşte caracteristici atât de la limfocit  adicã secretã


anticorpi cu specificitate faţã de un antigen, cât şi de la celula de mielom, adicã este nemuritor.
;6 Celulele hibridoma pot fi clonate individual şi fiecare clonã produce anticorpi specifici faţã de
un singur determinant antigenic. /le pot fi menţinute indefinit prin pasa&e in vivo sau prin
cultivare in vitro. Fig.E7. (iotehnologia hibridomului de producere a anticorpilor monoclonali se
ba!ea!ã pe fu!iunea limfocitului, cu celula tumoralã de mielom de şoarece. ntigenele
membranare specifice ale celor douã celule, se distribuie "n mo!aic pe suprafaţa celulei fu!ionate

heterocarion.

/tapele obţinerii hibridomului

1etodologia obţinerii unei linii celulare hibride, nemuritoare, producãtoare de 1C, parcurge
mai multe etape.

7. 4bţinerea celulelor de mielom. (a!a tehnologiei hibridomului a fost obţinerea unei linii
celulare mutante de mielom, care nu secretã anticorpi şi este deficientã pentru hipo'antin%
guano!in%fosfo%ribo!il%transfera!ã 5M+P-36.

1ielomul 5plasmocitomul6 este re!ultatul divi!iunilor necontrolate ale unui singur plasmablast
sau ale unui precursor al sãu din linia limfocitarã (. Proliferarea necontrolatã este "nsoţitã de
sinte!a unor cantitãţi mari de molecule omogene de imunoglobulinã, cu proprietãţi biochimice
uniforme. 1oleculele sinteti!ate de tumorile de mielom se deosebesc de imunoglobulinele
normale, prin aceea cã nu pre!intã specificitate de legare cu antigenul.

3umorile de mielom apar spontan la multe mamifere, iar la om, 7J din tumori sunt mieloame.
3umorile de mielom se induc e'perimental la mai multe linii de şoarece 5($(Sc şi (6, dupã
in&ectarea intraperitonealã a uleiurilor minerale, sau dupã implantarea materialelor plastice, care
produc o reacţie inflamatorie cronicã. 3umorile apar dupã 7<8%7?8 de !ile şi se pot menţine prin
pasa&e seriate la şoareci din aceiaşi linie inbred sau prin cultivare in vitro şi produc cantitãţi
suficiente de imunoglobuline pentru anali!a biochimicã. u s%au obţinut mieloame care sã
sinteti!e!e anticorpi cu specificitate de legare faţã de un antigen.

Mibridoamele se obţin din linii speciale de mielom, care au douã particularitãţi mutaţionale#
% nu sinteti!ea!ã propria moleculã de imunoglobulinã, astfel cã celula hibridã va produce
e'clusiv molecule de imunoglobulinã caracteristice limfocitului ( normalK

% sunt deficiente pentru sinte!a en!imei M+P-3, necesarã sinte!ei aci!ilor nucleici.

% Pentru hibridare sunt disponibile linii celulare de mielom de şoarece, de şobolan, de om, dar
cea mai folositã este linia P?%R;?%g@, i!olatã de la linia ($(Sc, cu urmãtoarele caracteristici#

 este M+P-3%K

% este tumsrcenã pentru şoareceK

% are o frecvenţã relativ "naltã 57S78%78;6 de fu!iune cu limfocitele de şoareceK

% nu sinteti!ea!ã imunoglobulina proprie şi nu represea!ã genele pentru sinte!a imunoglobulinei


"n hibridomK

% are o eficienţã "naltã de clonare in vitro.

*eoarece sunt deficiente pentru sinte!a en!imei M+P-3, celulele sale nu deto'ificã efectul
aminopterinei, care se adaugã "n mediul de creştere. minopterina, un antagonist al reducta!ei
acidului folic, blochea!ã calea sinte!ei * prin inhibiţia sinte!ei purinelor 5, +6 şi a
timidinei. In mediul cu aminopterinã, celulele cu M+P-3% nu supravieţuiesc.

<. Imuni!area. 4bţinerea unei populaţii mari de limfocite (, prin fenomenul e'pansiunii clonale,
anga&ate "n sinte!a anticorpilor specifici faţã de un anumit epitop, se reali!ea!ã prin imuni!are.
ntigenul stimulea!ã mai multe clone de limfocite. Fiecare clonã de limfocite activate,
sinteti!ea!ã anticorpi specifici faţã de unul din epitopii antigenului. Procedura de imuni!are
5cantitatea de antigen, tipul de ad&uvant, calea de administrare6 este selectatã empiric.

Cea mai bunã sursã de limfocite rãmâne splina de şoarece şi de şobolan, dar "n special şoarecele
($(Sc, pentru cã mielomul are aceiaşi srcine şi prin hibridare se evitã incompatibilitatea
C1M. Mibridoamele de şobolan, obţinute prin fu!iunea limfocitelor splenice cu celule de
mielom, sunt mai stabile şi anticorpii pe care "i sinteti!ea!ã fi'ea!ã complementul.

Cantitatea de antigen necesarã pentru imuni!are depinde de imunogenitatea acestuia. ntigenele


celulare bacteriene sau ale celulei eucariote sunt foarte imunogene. ntigenele solubile
5polipeptide, glucide, hormoni6 sunt slab antigenice. Imunogenitatea lor creşte dupã cuplarea cu
hemocianinã de $imulus 5H$M6 sau cu albumina. Cea mai bunã imuni!are se obţine prin
in&ectare intravenoasã sau intraperitonealã repetatã, timp de câteva sãptãmâni sau luni, a
antigenului slab imunogen.

0plina se recoltea!ã "nainte de atingerea titrului ma'im al anticorpilor serici. (lastele fu!ionea!ã
mai uşor decât celulele "n repaus.

4 alternativã a imuni!ãrii este stimularea limfocitelor in vitro, prin incubarea "n pre!enţa
antigenului.

?. Fu!iunea se reali!ea!ã "n scopul imortali!ãrii" celulelor producãtoare de anticorpi şi este


esenţa biotehnologiei hibridomului. 0copul imortali!ãrii"este pãstrarea capacitãţii limfocitelor
individuale de a secreta un singur tip de 1C, prin creşterea nelimitatã "n timp, fãrã senescenţã,
in vivo sau in vitro, ca o consecinţã a transformãrii, indusã cu celule de mielom.

$imfocitele sau imortali!at pe trei cãi#

% prin fu!iune cu celule tumorale de mielom

% prin infecţie cu un virus transformant *

% prin transfecţie cu * transformant din celulele maligne sau cu * al unui oncodnavirus.

Cea mai utili!atã metodã de imortali!are" este aceea a fu!iunii cu o celulã de mielom. Fu!iunea
limfocitelor viabile din splinã, obţinute prin de!agregare mecanicã, cu celulele de mielom
M+P-3% se reali!ea!ã prin amestecul lor "n proporţie de <% celule spleniceSo celulã de mielom.
Procesul fu!iunii este stimulat pe mai multe cãi, dar cel mai adesea se foloseşte P/+ cu gr. mol.
de 9888 *. mestecul de celule se menţine ? minute "n 8,<8%8,8 ml P/+ 98J, la ?D8, pM D,%
@,8. Frecvenţa fu!iunii creşte sub acţiunea impulsurilor electrice scurte, de mare intensitate.

umãrul şi varietatea hibridoamelor obţinute este mare, ceea ce impune selecţia celor
producãtoare de anticorpi cu specificitatea doritã.

9. 0elecţia celulelor de hibridom. mestecul de fu!iune conţine celule splenice şi celule de


mielom nefu!ionate, celule splenice fu!ionate "ntre ele, celule de mielom fu!ionate "ntre ele şi
celule hibridom, re!ultate prin fu!iunea splenocitelor cu celule de mielom.

0elecţia are ca scop, separarea celulelor de hibridom şi eliminarea din amestec, a celorlalte tipuri
celulare, nefu!ionate sau fu!ionate neutili!abile. In acest scop, amestecul de celule se cultivã pe
mediul selectiv M3 5hipo'antinã%aminopterinã%timidinã6, "n care splenocitele nefu!ionate şi
fu!ionaţii splenocit ' splenocit mor "n 7%< sãptãmâni, copleşite fiind numeric de celulele de
hibridom, care se divid la fiecare 7D%<9 de ore.

1ediul selectiv M3 permite supravieţuirea numai a fu!ionaţilor mielom ' splenocit şi este
inhibitor pentru celulele de mielom, ca şi pentru fu!ionaţii mielom ' mielom. cţiunea sa
selectivã se ba!ea!ã pe urmãtoarele condiţii e'perimentale#

a6 minopterina din mediul M3 blochea!ã sinte!a purinelor 5, +6 pe calea ino!in%
monofosfatului şi astfel blochea!ã sinte!a aci!ilor nucleici. In acest mediu, celulele M+P-3%
devin dependente de surse e'terne de purine
5, +6 şi de timidinã. Mipo'antina din mediul M3 poate fi convertitã la ino!in%monofosfat, de
cãtre en!ima M+P-3 şi se formea!ã adeno!in%monofosfat şi guano!in%monofosfat. 3imidina
poate fi fosforilatã la timidin%monofosfat şi timidin%trifosfat, de cãtre en!ima 3H. mbele
en!ime 5M+P-3 şi 3H6 se gãsesc "n splenocitele normale.

b6 Celulele de mielom sunt M+P-3% şi pe mediul selectiv M3 nu supravieţuiesc nici celulele ca
atare, nici fu!ionaţii mielom%mielom. Pe acest mediu supravieţuiesc şi se divid indefinit, celulele
de hibridom, deoarece sunt M+P-3Q 5codificatã de genomul splenocitelor6 şi sunt nemuritoare",
calitate conferitã de celulele de mielom.

. Clonarea. Clona este o populaţie de celule identice, genetic stabile, derivate din divi!iunea
unei singure celule. Clonarea se face prin diseminarea suspensiei celulare diluate, pe medii
nutritive agari!ate. Fiecare celulã de hibridom, prin divi!iuni succesive, produce o colonie, adicã
o clonã celularã. 4peraţia de clonare se repetã pentru a garanta o descendenţã omogenã. *intre
sutele de hibridoame clonate, este necesarã selectarea celor cu capacitate de sinte!ã a anticorpilor
specifici faţã de antigenul cu care s%a fãcut imuni!area. Fig.E<. Ilustrarea schematicã a etapelor
producerii anticorpilor monoclonali 51C6. nimalele, de obicei şoareci, sunt imuni!ate cu un
antigen 5de e'emplu, un microorganism care conţine 9 antigene de suprafaţã % a, b, c, d6. Fiecare
antigen conţine un numãr de epitopi, de e'emplu molecula b conţine epitopii b, b, b". 0erul
animalelor imuni!ate este policlonal şi conţine anticorpi , (, (, (", C, *. Prima treaptã "n
producerea 1C este obţinerea suspensiilor de celule ( şi celule de mielom. In etapa urmãtoare,
cele douã populaţii de celule 5m şi s6 sunt puse "n amestec, "n pre!enţa P/+, ca agent de fu!iune.
0uspensia se reparti!ea!ã "n godeurile unei plãci pentru cultivarea celulelor, la o diluţie adecvatã
astfel "ncât, fiecare godeu sã nu conţinã mai mult decât o celulã hibridã. Celulele se cultivã "n
mediu M3 pentru a inhiba creşterea celulelor de mieloma nefu!ionate. Celulele splenice
nefu!ionate nu se divid şi mor dupã câteva !ile. In procesul de selecţie mor şi fu!ionaţii s % s şi m
% m. 0upravieţuiesc şi proliferea!ã fu!ionaţii am, bm, bm, dm şi 'm. Clonarea se repetã.
Mibridoamele se cultivã şi se determinã specificitatea anticorpilor sinteti!aţi. Cele care
sinteti!ea!ã anticorpi cu specificitatea necesarã se propagã "n recipiente mai mari "n care se obţin
7%78 UlSml. Celulele pot fi in&ectate "n cavitatea peritonealã de şoarece, unde se multiplicã sub
forma ascitei şi produc 7 mgSml anticorpi specifici.

Mibridoamele producãtoare de anticorpi cu specificitatea doritã, se cultivã in vitro, "n culturi cu


perfu!ie continuã cu mediu proaspãt sau "n bioreactoare cu capacitate mare.

Cea mai simplã tehnicã este a cultivãrii in vivo şi constã "n inocularea intraperitonealã a circa < '
78; celule hibridoma, la organisme ale aceleaşi linii genetice 5pentru evitarea fenomenului de
incompatibilitate C1M6. Mibridomul se de!voltã intraabdominal şi lichidul de ascitã care o
"nsoţeşte, conţine anticorpi "n proporţie de 8J din totalul proteinelor sale.

-andamentul producerii 1C in vivo este de 788%7888 de ori mai mare decât in vitro. nticorpii
din lichidul ascitic se purificã prin fracţionare cu sulfat de amoniu sau prin metoda
cromatografiei cu schimb de ioni.

vanta&ele biotehnologiei hibridomului


Producerea 1C prin tehnologia hibridomului are un avanta& net faţã de metoda convenţionalã a
obţinerii serului imun, deoarece se pot obţine anticorpi specifici produşi de câte un hibridom,
pentru fiecare epitop al unui antigen natural. Clonarea individualã a fiecãrui hibridom, creea!ã
condiţii ca fiecare clonã celularã sã secrete anticorpi cu specificitate unicã faţã de un singur
epitop al unui antigen.

Celulele de hibridom proliferea!ã rapid, ceea ce scurtea!ã timpul necesar obţinerii 1C.

Mibridoamele produc cantitãţi foarte mari de anticorpi, ce depãşesc de câteva ori concentraţia
anticorpilor din serul animalelor imuni!ate.

Clonele de hibridom se menţin indefinit prin cultivare in vitro sau in vivo.

Mibridomul oferã posibilitatea obţinerii 1C marcaţi, prin adãugarea precursorilor marcaţi
radioactiv 5marcare internã6. nticorpii marcaţi in situ 5"n timpul sinte!ei6 oferã un avanta& net "n
raport cu anticorpii marcaţi dupã purificare 5marcare e'ternã6. 1arcarea e'ternã cu I7< implicã
purificarea imunoglobulinelor din antiserul convenţional, dar presupune modificarea chimicã şi
denaturarea parţialã, cu pierderea proporţionalã a specificitãţii de legare.

Pentru marcarea internã se folosesc elemente radioactive cu perioada de "n&umãtãţire mai lungã
decât a I7< # C79, 0?, M?. 1arca&ul radioactiv intern este net superior celui cu pero'ida!ã şi
feritinã, utili!at "n tehnicile convenţionale.

3ehnologia hibridomului este un model e'perimental care poate fi e'tins şi la alte categorii de
celule care sinteti!ea!ã substanţe utile 5interferon, insulinã6. 4bţinerea unor hibri!i dintre celula
de mielom de şoarece şi un limfocit normal, de la aceiaşi specie, "n scopul producerii 1C, a
introdus un concept nou "n biologia molecularã % conceptul imortali!ãrii funcţiilor specifice
diferenţiate.

plicaţii practice ale 1C


1C repre!intã un reactiv imunochimic bine definit şi de aceea, re!ultatele obţinute prin
utili!area lor sunt reproductibile.

1C se folosesc ca reactivi de mare specificitate "n cercetare, "n diagnosticul clinic, "n
farmacologie pentru profila'ia şi terapia unor infecţii la om şi animale, "n tehnicile de biochimie
analiticã pentru purificarea unor molecule.

În domeniul cercetãrii imunocitochimiceX, 1C sunt reactivi cu "naltã specificitate, utili!aţi


pentru identificarea unor proteine care se gãsesc "n cantitãţi foarte mici. *e e'emplu, 1C
marcaţi cu fluoresceinã permit evidenţierea moleculelor membranare, inaccesibile investigaţiei
cu metodele clasice. 1C au fost mar>eri eficienţi pentru identificarea diferitelor subpopulaţii
de limfocite 3 şi (, a antigenelor membranare ale celulelor seriei mieloide şi monocitare.
0istemul C* 5cluster differentiation6 este definit "n "ntregime pe ba!a utili!ãrii 1C şi cuprinde
acum peste <88 de mar>eri de suprafaţã. 1C cu specificitate C* se folosesc pentru a detecta
apariţia sau absenţa populaţiilor celulare "n timpul stimulãrii antigenice. Fig. E? 0tructura

fluoresceinei.

*atoritã specificitãţii lor de legare, 1C se folosesc pentru a evidenţia diferenţele antigenice
minore "ntre diferite variante moleculare. stfel sau identificat variaţiile compo!iţiei "n
aminoaci!i ale spiculelor glicoproteice, consecutive driftului antigenic la virusul influen!a .

1C se folosesc pentru identificarea moleculelor neurotransmiţãtoare, a receptorilor sinaptici şi


asunt
en!imelor de biosinte!ã.
mari pentru 0%au obţinut 1C
cã neurotransmiţãtorii faţã de receptorul
sunt antigene slabe. de acetilcolinã, dar dificultãţile

În diagnosticul serologic, serurile imune obţinute prin metoda clasicã au avut adeseori
inconvenientul ma&or al lipsei reproductibilitãţii re!ultatelor. 1C se folosesc ca reactivi de
mare specificitate pentru diagnosticul rabiei pe secţiunile de ţesut nervos al animalelor infectate,

nticorpul este marcat cu o moleculã generatoare de semnal 5de e'emplu, un fluorocrom, o


en!imã producãtoare de culoare prin acţiunea sa asupra substratului specific, ori o particulã
metalicã6. 0ensibilitatea metodei, adicã puterea semnalului poate fi mãritã prin creşterea
raportului dintre molecula indicator 5anticorpul marcat6 şi antigen. Imunocitochimia necesitã
producerea anticorpilor specifici şi tratamentul adecvat al ţesuturilor, adicã fi'area şi
histoprepararea pentru a favori!a interacţiunea optimã "ntre reactiv şi molecula ţintã a hepatitelor
virale (, C, *, a infecţiei cu MIB 5prin determinarea pre!enţei antigenelor "n ser6 şi a unor
infecţii bacteriene. Pentru diagnostic se folosesc anticorpi marcaţi cu fluoresceinã sau metodele
/$I0 sau -I.

1C se folosesc pentru diagnosticul neopla!iilor, pe ba!a evidenţierii antigenelor specific%


tumorale. În acest scop se utili!ea!ã 1C marcaţi cu i!otopi radioactivi, cu specificitate faţã de
C/, FP etc.

1C se folosesc pentru detectarea hormonilor polipeptidici# 30M, F0M, MC+. Mormonii sunt
molecule cu un numãr mic de epitopi. 0ubunitãţile  ale diferiţilor hormoni sunt foarte
asemãnãtoare, dar diferã "n special prin catenele O. /'istã 1C specifici pentru ambele
subunitãţi şi 1C care recunosc epitopii conformaţionali ai moleculei native.

1C se folosesc "n farmacologie. In scop profilactic se fac imuni!ãri pasive faţã de infecţiile
bacteriene care nu beneficia!ã de preparate vaccinale şi sunt re!istente la antibiotice#
Pseudomonas, Clostridium.

În scop terapeutic, 1C se folosesc pentru tratamentul rabiei, pentru neutrali!area endoto'inelor
5$P06 produse de infecţiile cu bacterii +ram negative, consecutive arsurilor. 0epticemiile sunt
cau!ate de o largã varietate de bacterii +ram negative, toate având "n comun lipidul  "n
structura chimicã a $P0. Pentru tratamentul ma&oritãţii infecţiilor bacteriene se utili!ea!ã
antibiotice, la un preţ de cost inferior "n raport cu 1C.

1C se folosesc "n controlul fertilitãţii# 1C anti%MC+ şi anti%!ona pelucida sunt folosiţi
pentru imuni!area pasivã a femeilor fertile.

0peranţa utili!ãrii 1C "n tratamentul tumorilor s%a nãruit. )na din cau!e este cã ma&oritatea
tumorilor umane "şi au srcinea "n celulele epiteliale ale colonului, sânului, plãmânului şi
prostatei, iar oncogenele activate codificã proteine intracelulare, inaccesibile terapiei cu 1C.
Frecvenţa acestor tumori nu creşte la persoanele imunosupresate, ceea ce este un argument "n
favoarea codificãrii antigenelor intracelulare, inaccesibile sistemului imunitar. Chimioterapia
oferã mult mai multe şanse de succes, la un preţ de cost inferior.

În sistemul hematopoietic şi imunitar, 1C se folosesc pentru a distruge toate populaţiile


celulare, cu e'cepţia celulelor stem, cu scopul eliminãrii celulelor maligni!ate şi a precursorilor
ei care poartã oncogena activatã.
1C se folosesc pentru neutrali!area nivelelor to'ice ale unor medicamente 5digo'ina6.

1C se folosesc ca agenţi imunosupresori. -eceptorilor de grefã li se administrea!ã 1C


specifici faţã de comple'ul antigenic membranar C*?, "n ca!urile "n care imunosupresia chimicã
5cu ciclosporinã6 nu reuşeşte.

În maladiile autoimune, 1C se administrea!ã pentru a reali!a o imunosupresie parţialã, care sã


permitã apãrarea faţã de infecţiile cu agenţi oportunişti.

1C se folosesc pentru producerea imunoto'inelor 5con&ugate 1C%medicamente6.


1edicamentele utili!ate sunt agenţi citoto'ici, care, prin intermediul situsului de legare a 1C,
sunt destinate sã se lege specific de celulele ţintã5de e'emplu, celulele maligne6. In acest scop
sunt necesari 1C cu o afinitate "naltã a specificitãţii de legare faţã de antigene specific
tumorale. 1C se cuplea!ã cu to'ine 5diftericã, ricinã, abrinã6, cu medicamente citostatice sau
cu radionucli!i.

1C se folosesc "n tehnicile de biochimie analiticã, "n scopul purificãrii proteinelor, sub forma
coloanelor de afinitate imunoabsorbante. 1C sunt imobili!aţi pe suporturi "n coloane solide
5imunosorbenţi6, prin care este trecut amestecul de proteine. In coloanã sunt reţinute specific,
moleculele care se leagã cu 1C. stfel se purificã proteine care se gãsesc "n amestec, "n
concentraţii foarte mici 5IF6.

XImunocitochimia este o tehnicã de laborator care permite identificarea vi!ualã a moleculelor


ţintã "n ţesuturi şi celule, prin interacţiunea specificã a anticorpilor marcaţi, cu antigenul.

1/CI01/ */ PL--/ 3IIF/C2I40L

0istemul imunitar a evoluat şi s%a comple'at structural şi funcţional, "n condiţiile presiunii
selective permanente pe care o e'ercitã agenţii infecţioşi, ce tind sã invade!e, sã coloni!e!e şi sã
se multiplice "n ţesuturi. 0tructura sistemului imunitar este o reflectare directã a interacţiunilor
sale cu diversitatea agenţilor infecţioşi care%l stimulea!ã. Cele douã forţe opo!ante s%au modelat
reciproc, "ntr%un conflict constant. +a!dele care nu neutrali!ea!ã agentul infecţios sunt sortite
morţii, iar cele care supravieţuiesc sunt mai bine adaptate sã re!iste infecţiilor ulterioare.

Problema heterogenitãţii antigenice a virusurilor şi bacteriilor patogene este importantã nu numai


din punct de vedere teoretic, ci este esenţialã pentru aspectul practic al vaccinãrii, deoarece
e'istã riscul stimulãrii rãspunsului imun fãrã eficienţã protectoare. Consecinţa stimulãrii unui
rãspuns imun ineficient poate fi agravarea maladiei infecţioase sau chiar activarea mecanismelor
patogenitãţii autoimune.

/valuarea imunogenitãţii moleculelor structurilor suprafeţei virusurilor şi bacteriilor este dificilã,


deoarece o moleculã "n soluţie poate avea o altã configuraţie a epitopilor decât "n ansamblul
structural nativ. *iferenţa derivã din raporturile sale spaţiale cu moleculele vecine, pe suprafaţa
agentului infecţios. *in aceastã cau!ã, rãspunsul imun al organismului, la stimularea cu un agent
patogen, rãmâne un domeniu de studiu practic nelimitat. 4 altã complicaţie este consecinţa

faptului cã specificitatea
atât la virusuri antigenicã
cât şi la bacterii. a unor molecule
-ãspunsul este,sãuneori,
imun trebuie variabilã
contracare!e nude la o tulpinã
numai la alta,
diversitatea
antigenelor la care este e'pus, ci trebuie sã gãseascã soluţia de rãspuns, pentru variaţia
biochimicã a unei structuri, la diferite tulpini de microorganisme.

-L0P)0)$ I1) 0P/CIFIC 3IIF/C2I40

-ãspunsul imun antibacterian şi antiviral are atât o componentã humoralã cât şi una celularã.
Prevalenţa unuia sau altuia dintre cele douã compartimente este diferitã "n funcţie de natura
agentului infecţios. *e cele mai multe ori, predominã rãspunsul imun mediat humoral, iar "n
ca!uri mai rare 5de e'emplu, infecţia cu 1. tuberculosis sau cu 1. leprae6 este preponderent
rãspunsul imun mediat celular.

-ãspunsul imun faţã de diferite antigene ale agenţilor patogeni are grade variate de protecţie
antiinfecţioasã, "n funcţie de natura agentului, de gradul sãu de virulenţã şi de natura rãspunsului
imun pe care%l iniţia!ã. )neori, rãspunsul imun antiinfecţios este puţin benefic pentru ga!dã sau
este chiar detrimental, din diferite cau!e#
% rãspunsul imun este orientat faţã de componente moleculare neesenţiale ale agentului infecţios.
0timularea antigenicã activea!ã un rãspuns imun ineficient. nticorpii nu au efect neutrali!ant al
infecţio!itãţii, pentru cã structurile de care se leagã specific nu constituie situsuri critice ale
agentului patogen 5de e'emplu, anticorpii antiflagelari, care in vitro determinã aglutinarea, in
vivo au o eficienţã mai scã!utã, limitatã la imobili!area celulelor bacteriene6K

% rãspunsul imun poate produce le!iuni mai puternice şi mai e'tinse decât "nsuşi agentul
infecţios. Infecţia propriu%!isã produce le!iuni minime, dar activarea imunitãţii mediate celular
amplificã le!iunile tisulare şi grãbeşte evoluţia procesului infecţios 5de e'emplu, le!iunile
consecutive infecţiei cu virusul corio%meningitei limfocitare la şoarece şi li!a hepatocitelor
infectate cu virusul hepatiei ( umane6.

Componentele structurale antigenice ale unui agent infecţios, care stimulea!ã un rãspuns imun
protector se numesc situsuri critice sau structuri imunodominante.

)n rãspuns imun eficient 5protector6 trebuie sã aibã ca re!ultat final, le!area structurii peretelui
bacterian, fungic sau a "nvelişului viral, prin acţiunea combinatã a anticorpilor şi a proteinelor
complementului.

0tructura antigenicã a celulei bacteriene

1ulte molecule bacteriene modulea!ã activitatea sistemului imunitar, având ori un efect
stimulator 5ad&uvant6, ori diminuã reactivitatea imunitarã. /le modificã rãspunsul celulelor
imunitare competente, prin mecanisme de semnali!are. *e aceea se numesc molecule
imunomodulatoare. /fectele lor reali!ea!ã un echilibru comple' "ntre mecanismele de
recunoaştere şi neutrali!are a antigenelor şi virulenţa bacterianã. Imunomodulatorii pot avea
efecte asupra limfocitelor 3, ( şi asupra macrofagelor, similare cu cele produse de citochine.

Imunomodulatorii cu activitate mitogenicã, induc activarea policlonalã a limfocitelor 3 şi (, care


se deosebeşte de activarea specificã. -e!ultatul este sinte!a anticorpilor cu specificitãţi multiple,
dintre care, o fracţie sunt specifici faţã de agentul infecţios. *eşi fãrã specificitate, sinte!a rapidã
a anticorpilor poate fi suficientã pentru stoparea infecţiei.

1oleculele imunomodulatoare modificã nu numai reactivitatea imunitarã, ci şi mobilitatea


celulelor, "n special a fagocitelor 5de e'emplu, pot inhiba migrarea macrofagelor din focarul
inflamator6. *acã moleculele imunomodulatoare persistã "n ţesuturi, stimulea!ã cronic sistemul
imunitar, cu efecte patologice autoimune, cea mai cunoscutã fiind artrita de ad&uvant.
1ulte molecule imunomodulatoare de srcine bacterianã au efecte mai generale, care se e'tind
asupra altor sisteme# ele produc febrã, influenţea!ã sistemul de coagulare sanguinã, concentraţia
ionilor, a Fe etc.

1oleculele bacteriene cu rol imunomodulator sunt locali!ate pe suprafaţa celulei. /le sunt
polimeri ai "nvelişului, dar şi molecule e'cretate, cu efect to'ic. Pe de altã parte, eficienţa
rãspunsului imun antibacterian, depinde de raportul dintre reactivitatea sistemului imunitar şi
mecanismele de autoprotecţie ale bacteriei, menite sã devie!e rãspunsul imun.

*in punct de vedere antigenic, bacteriile interacţionea!ã cu ga!da prin modalitãţi diverse. $a o
e'tremitate sunt cele lipsite de atributul inva!ivitãţii, care produc cantitãţi mici de to'ine, iar la
cealaltã, sunt bacteriile care cresc cu o ratã "naltã "n ţesuturi sau "n sânge şi produc septicemii.
)nele bacterii pre!intã determinanţi antigenici asemãnãtori ca structurã chimicã, moleculelor self
ale organismului ga!dã. -ãspunsul imun specific va fi absent ori nesemnificativ, sau efectorii
imunitari dau reacţii "ncrucişate cu moleculele self. lteori, suprafaţa bacterianã posedã
determinanţi antigenici de naturã proteicã sau poli!aharidicã, inductori ai rãspunsului imun.

Cele mai semnificative structuri bacteriene din punct de vedere antigenic sunt cele parietale#
peptidoglicanul din peretele +ram po!itiv şi +ram negativ, peptidoglicolipidele din peretele
comple' al micobacteriilor şi structurile parietale ale spirochetelor. 3oate tipurile structurale de
perete conţin mureinã 5peptidoglican6, dar se deosebesc prin alte numeroase componente chimice
cu semnificaţie antigenicã.

)nitatea minimã a peptidoglicanului care pãstrea!ã activitatea imunostimulatoare este %acetil%


muramil%$%alanina%*%i!oglutamina 5muramil dipeptid% 1*P6. tât componenta glucidicã cât şi
aminoaci!ii 1*P au funcţie imunomodulatoare.

 II%a clasã de polimeri imunomodulatori sunt aci!ii teichoici şi lipoteichoici ai bacteriilor +ram
po!itive.

Proteinele de suprafaţã asociate peretelui celular au, uneori, semnificaţie antigenicã. Cea mai
cunoscutã este proteina 1 de la 0tr. p=ogenes 5grup 6, care conferã specificitate de tip. 0%au
identificat peste @8 de variante antigenice, cu rol de factor de virulenţã.
Componentele antigenice esenţiale ale membranei e'terne a bacteriilor +ram negative sunt
lipopoli!aharidele 5$P06, a cãror specificitate este conferitã de poli!aharidul 4, o structurã
imunodominantã care cuprinde pânã la 98 de unitãţi glucidice. umeroasele variaţii structurale
ale catenei glucidice determinã e'istenţa unui numãr corespun!ãtor de variante antigenice
bacteriene. $P0 este componentul principal al bacteriilor +ram negative, activator al rãspunsului
imun "nãscut, prin componentul sãu lipidic. 3ermenii $P0" şi endoto'inã" sunt frecvent utili!aţi
cu acelaşi sens. $P0 trebuie sã desemne!e moleculele purificate, iar termenul de endoto'inã"
semnificã $P0 şi proteinele asociate din membrana e'ternã, eliberate din suprafaţa celulei.

$P0 sunt molecule amfifile, ceea ce condiţionea!ã interacţiunea lor cu celulele organismului. /le
au o regiune hidrofobã, capabilã sã stabileascã legãturi cu lipidele membranare şi o parte
hidrofilã, care poate rãmâne "n fa!a apoasã. 4 primã modalitate de interacţiune este cea directã,
dintre molecula amfifilã şi suprafaţa celulei. 1olecula $P0 poate fi inseratã "n membrana celulei,
prin &umãtatea hidrofobã sau se leagã de receptorii membranari prin &umãtatea hidrofilã.

 II%aleagã
care modalitate de $P0
5binding6 interacţiune a moleculei
5$(P6. 1olecula de$P0
$P0cu celulele
este este indirectã,
recunoscutã şi legatãmediatã de proteina
de o glicoproteinã
plasmaticã de ;8 >*, din categoria proteinelor de fa!ã acutã. /ste sinteti!atã de hepatocite şi are
un situs de legare pentru lipidul .

Poli!aharidele capsulare ale unor bacterii patogene +ram po!itive şi negative, libere "n
supernatant sau legate de perete, sunt foarte imunogene dacã conţin lipide sau proteine terminale.
Bariaţia lor biochimicã derivã nu numai din schimbarea ordinii unitãţilor glucidice componente,
ci, "n primul rând, din posibilitatea legãrii mono!aharidelor de oricare din cei ; atomi ai he'o!ei
adiacente. *iferenţele de secvenţã a mono!aharidelor generea!ã determinanţi antigenici care nu
reacţionea!ã "ncrucişat cu anticorpii specifici faţã de un alt determinant cu aceiaşi compo!iţie.

3o'inele de naturã proteicã sunt imunogene şi stimulea!ã rãspunsul imun cu efect protector.

Peretele celular al micobacteriilor este foarte re!istent la acţiunea factorilor litici. In alcãtuirea sa
intrã glicolipide, formate din resturi de acid micolic, legaţi covalent de resturile de arabino%
galactan 5lipoarabinogalactan6 şi arabinomanan 5lipoarabinomanan6. Comple'ul glicolipidic se
leagã de peptidoglican, prin punţi fosfat.

1embrana e'ternã a spirochetelor este bogatã "n lipide şi lipopeptide, stimulatoare ale
rãspunsului imun şi ale reacţiilor de hipersensibilitate.
(acteriile to'igene, lipsite de inva!ivitate 5C. diphteriae, C. tetani, clostridiile enterice6
stimulea!ã rãspunsul imun humoral antito'ic.

(acteriile inva!ive determinã infecţii regionale sau generali!ate 5sistemice6. 1a&oritatea se


multiplicã "n spaţiile e'tracelulare, unele au locali!are facultativ intracelularã, iar altele sunt
obligat intracelulare.

(acterii cu locali!are e'tracelularã (acterii facultativ intracelulare, (acterii obligat intracelulare


0treptococcus sp 1=cobacterium tuberculosis -ic>ettsia
0taph=lococcus sp 1. leprae Chlam=dia
eisseria sp (rucella sp.
/scherichia coli $isteria monoc=togenes
Hlebsiella sp. Gersinia sp.
Proteus sp. 0almonella t=phi
Pseudomonas sp. 0. parat=phi
(acteroides fragilis 3reponema pallidum
Maemophilus influen!ae
ctinom=ces sp.

(acteriile cu locali!are e'tracelularã induc un rãspuns imun mediat humoral. ctivarea


limfocitelor ( este re!ultatul cooperãrilor celulare macrofag%limfocit (%limfocit 3h. In focarul de
inflamaţie, bacteriile cu locali!are e'tracelularã determinã formarea abcesului, "n care predominã
polimorfonuclearele

(acteriile
Persistenţaculorlocali!are intracelularã
"n celulele induc,
fagocitare are preponderent,
ca re!ultat un rãspuns
final, formarea imun mediatCele
granulomului. celular.
mai tipice
pentru natura lor imunitarã sunt granuloamele care se formea!ã "n infecţiile cu 1. tuberculosis şi
cu 1. leprae.
1ecanisme prin care microorganismele evitã apãrarea ga!dei

Infecţio!itatea microorganismelor patogene este dependentã de capacitatea lor de a coloni!a


ţesuturile ga!dei şi de a contracara mecanismele de apãrare ale ga!dei. Capacitatea de variaţie
rapidã a moleculelor de suprafaţã este o trãsãturã evolutivã comunã "n tot spectrul patogenilor. 0e
cunosc e'emple de bacterii patogene care au elaborat mecanisme ce permit variaţia antigenicã
rapidã şi eficientã. 1oleculele de suprafaţã pre!intã regiuni bine conservate, ancorate "n
membranã, dar nu sunt niciodatã e'puse contactului cu sistemul imunitar al ga!dei. -ata "naltã
de mutaţie produce un numãr mare de variante antigenice. stfel, "n patogene!a gonoreii şi
meningitei, cau!ate de eisseria sp, rolul fimbriilor este esenţial pentru ataşarea de celulele
epiteliale. 1oleculele de fimbrilinã evidenţia!ã secvenţe constante, semivariabile şi
hipervariabile. -egiunile hipervariabile determinã antigenitatea acestor structuri şi tropismul faţã
de celulele epiteliale ale tractului urogenital uman. . meningitidis este capsulatã şi numai

fimbriile proeminã dincolo


inhibã proprietatea de limitele stratului poli!aharidic. *e aceea, pierderea fimbriilor
de aderenţã.

Poli!aharidul capsular este repelent pentru fagocite, deoarece celulele fagocitare nu au receptori
pentru poli!aharidele capsulare. )neori, acestea sunt asemãnãtoare oligo!aharidelor din
moleculele glicoproteice proprii organismului, ceea ce e'plicã slaba lor imunogenitate. 3ulpinile
variante, necapsulate sunt mai puţin virulente, dar au avanta&ul cã nu sunt recunoscute de
anticorpii specifici faţã de antigenele capsulare. bsenţa capsulei, la Maemophilus influen!ae,
conferã celulei o capacitate sporitã de a se ataşa şi de a invada celulele epiteliale ale ga!dei.

$a 0tr. p=ogenes s%au identificat peste @8 de serotipuri diferite, ce re!ultã din mutaţiile
punctiforme ale genei ce codificã proteina 1, componentã a peretelui celular.

$P0 prote&ea!ã fi!ic celula bacterianã de acţiunea complementului şi a fagocitelor, constituind un


strat protector, iar diversitatea glucidelor din oligo!aharidul terminal, conferã o variaţie
antigenicã e'trem de largã. $a. 0. t=phimurium s%au identificat peste <888 de variante antigenice,
cu tot atâtea specificitãţi serologice.

$a spirocheta (orrelia hermsii 5agentul febrei recurente, caracteri!atã prin cri!e febrile, separate
de intervale asimptomatice6, episoadele febrile semnificã apariţia şi multiplicarea unei noi
variante antigenice. ntigenul variant este o proteinã abundentã a membranei e'terne 5B1P :
variable
ma&or protein6.

)nul dintre cele mai bine studiate e'emple de variaţie antigenicã şi rolul ei "n infecţie, este al
tripanosomelor africane care produc boala somnului.
3. brucei produce o para!itemie, care creşte şi descreşte, deoarece generea!ã subpopulaţii care
sunt variante antigenice ale unei glicoproteine specifice 5B0+  variant%specific gl=coprotein6 a
suprafeţei celulei. )ndele de para!itemie constituie trãsãtura principalã a infecţiei cronice, care
persistã pânã când individul tratat se vindecã, ori netratat, moare. In stadiile terminale, agentul
patogen invadea!ã alte ţesuturi şi capacitatea de apãrare este depãşitã.

În cursul infecţiei, numãrul mare de para!iţi, dã naştere la o subpopulaţie care poartã o B0+
modificatã biochimic şi antigenic, ce scapã controlului imediat al rãspunsului imun. )lterior,
aceastã variantã nouã este recunoscutã de sistemul imunitar, dar generarea rapidã a noilor B0+
"mpiedicã eliminarea infecţiei. Capacitatea para!itului de a se comuta la diferite B0+ duce la
epui!area forţelor de apãrare ale ga!dei "n fa!ele terminale ale bolii.

Infecţia cu Plasmodium falciparum este persistentã, recurentã şi se caracteri!ea!ã printr%un


tablou foarte variabil al manifestãrilor clinice. Imunitatea specificã se de!voltã lent şi numai
dupã infecţii ample şi repetate, se consolidea!ã un rãspuns imun protector faţã de infecţia severã,
dar este o imunitate incompletã şi incapabilã sã sterili!e!e organismul. In ariile geografice cu o
ratã "naltã de transmitere a para!itului, apar complicaţii severe, cu mortalitate crescutã, la copiii
sub  ani. Copiii care depãşesc  ani, au imunitate adecvatã pentru a controla infecţia. 0tarea de
protecţie persistã tot restul vieţii, "n condiţiile inoculãrii continue a sporo!oiţilor de la ţânţarii
infectaţi. -ãspunsul imun faţã de antigenele para!itului este mediat de anticorpi 5Ig+6. $a
pacienţii cu 0I* 5care e'acerbea!ã dramatic evoluţia tuberculo!ei sau infecţiile oportuniste6,
malaria nu are o evoluţie mai severã, ceea se "nseamnã cã sinte!a Ig+ este independentã de
celulele 3. /ritrocitele infectate sunt ingerate de macrofage, independent de IF.

*iversitatea antigenicã a tulpinilor de Plasmodium este argumentatã de miniepidemiile de


malarie severã, care apar "n !onele endemice mari. 3ulpinile mai virulente au proprietãţi
antigenice şi de citoaderenţã modificate. *iferenţele proprietãţilor de aderenţã produc
manifestãri severe, inclusiv malarie cerebralã, iar modificãrile de antigenitate permit para!itului
sã persiste şi sã producã infecţii repetate.

1oleculele de suprafaţã ale eritrocitelor infectate cu P. falciparum pre!intã variaţie antigenicã,


ceea ce condiţionea!ã citoaderenţa. derenţa eritrocitelor infectate, de ţesutul cerebral, renal sau
hepatic, este cau!a malariei severe. +enerarea continuã a diferitelor populaţii variante antigenice
de para!iţi, cu diferite specificitãţi de aderenţã, este cau!a infecţiilor persistente caracteri!ate
prin unde de para!itemie şi manifestãri clinice specifice malariei.
*iversitatea fenotipicã corespun!ãtoare variaţiei antigenice este o strategie foarte eficientã
pentru adaptarea la presiunea selectivã pe care o e'ercitã efectorii rãspunsului imun şi la
diversitatea de particularitãţi structurale şi funcţionale ale ţesuturilor ga!dei. 1ecanismele de
variaţie sunt deosebit de importante pentru succesul diseminãrii unei infecţii "n populaţia ga!dã.

-L0P)0)$ I1) Î IF/C2II$/ BI-$/

Infecţiile virale constituie, "ncã, o cau!ã ma&orã a morbiditãţii şi mortalitãţii, deşi vaccinarea a
redus incidenţa infecţiilor severe 5polio, oreion, ru&eolã, rubeolã6 şi a eradicat variola.
Cunoaşterea mecanismelor rãspunsului imun antiviral este importantã pentru evaluarea
problemelor clinice de fond 5de e'emplu, dinamica rãspunsului imun6 şi pentru cãutarea unor noi
metode de obţinere a vaccinurilor.

Interacţiunea virusurilor cu organismele, este modulatã de sistemele de apãrare "nãscute şi


dobândite. Pentru a se perpetua "ntr%o populaţie, virusul trebuie sã fie virulent, dar suficient de
fle'ibil "n modularea virulenţei, pentru a se pãstra "n populaţia sensibilã. In perspectivã
evolutivã, interacţiunea virusului cu organismul sensibil trebuie sã confere superioritate
virusului. *acã este prea virulent şi nu poate fi controlat de imunitatea ga!dei, re!ultatul poate fi
moartea şi "n final dispariţia ga!dei. *acã este lipsit de virulenţã, virusul va fi eliminat prea rapid
de sistemul imunitar al ga!dei şi poate sã disparã prin incapacitatea de a se perpetua.

deseori, virulenţa viralã este diminuatã prin mutaţie şi "n acelaşi timp se selectea!ã ga!de mai
bine adaptate imunitar, re!ultând un echilibru fluctuant, "n care coe'istã atât ga!da cât şi virusul.

Proteinele virale, componente ale capsidei şi peplosului, sunt imunogene şi induc un rãspuns
imun intens "n organismul infectat. -ãspunsul imun antiviral este orientat atât faţã de antigenele
e'primate pe suprafaţa virionilor, cât şi faţã de antigenele pre!entate pe suprafaţa celulei
infectate.

ntigenele e'puse pe suprafaţa celulei infectate, diferã "n funcţie de natura virusului 5nud sau
acoperit6 şi de mecanismul maturãrii virionilor. Celulele infectate cu virusuri nude 5adeno%, reo%,
enterovirusuri6 e'pun pe suprafaţa lor proteine virale asociate cu moleculele C1M I, iar cele
infectate cu virusuri "nvelite, "n special cu virusuri care se maturea!ã prin "nmugurire la nivelul
membranei, e'pun glicoproteinele peplosului, inserate "n arii limitate ale membranei. In ambele
ca!uri, celula infectatã devine ţinta mecanismelor de recunoaştere imunitarã.

ntigenele e'puse pe suprafaţa virionului sau a celulei infectate, stimulatoare ale rãspunsului
imun, se numesc antigene protectoare. ntigenele intrinseci ale virionului, au rol protector
nesemnificativ, deoarece nu vin "n contact cu sistemul imunitar, decât "n ca!ul "n care se
sinteti!ea!ã "n e'ces şi se eliminã din celula infectatã.

ntigenele virale libere sau asociate virionului, stimulea!ã rãspunsul imun humoral, iar cele
pre!entate pe suprafaţa celulelor infectate, stimulea!ã rãspunsul imun celular.

ctivarea unuia sau altuia dintre compartimentele imunitãţii, depinde de mai mulţi factori# de
tipul de infecţie 5primarã sau secundarã6, de re!ultatul interacţiunii virus%celulã 5li!ã sau infecţie
persistentã6 etc.

Birusurile care produc infecţii acute, determinã o competiţie "ntre replicarea viralã şi efectorii
rãspunsului imun. -e!ultatul este "nsãnãtoşirea sau moartea ga!dei.

Pentru virusurile care produc infecţii cronice, scara de timp este mai lungã. Birionii sau
antigenele virale din sânge sau din alte fluide, determinã formarea comple'elor g%c, cu
manifestãri patologice secundare. lteori, anticorpii antivirali şi celulele 3 activate, pot produce
le!iuni ale celulelor infectate. 1a&oritatea manifestãrilor clinice care "nsoţesc infecţiile virale
cronice, sunt consecinţa rãspunsului imun al ga!dei, stimulat de antigenele virale.

-ãspunsul imun primar

1ecanismele de apãrare nespecificã 5interferonul, acţiunea celulelor H, rãspunsul mucociliar6


pot influenţa re!ultatul infecţiei.
*upã infecţia viralã primarã sau dupã administrarea vaccinului inactivat, se stimulea!ã rãspunsul
imun mediat celular5citoto'ic6 şi humoral. -ãspunsul humoral, cu sinte!a anticorpilor, are o
dinamicã lentã. In stadiul acut al infecţiei, titrul anticorpilor specifici este abia detectabil, dar
atinge valoarea ma'imã la <%9 sãptãmâni şi persistã sãptãmâni sau luni, "n funcţie de ga!dã, virus
etc. Pentru virusul febrei galbene şi cel ru&eolic, nivelul detectabil al anticorpilor persistã tot
restul vieţii.

*upã infecţia primarã sau dupã vaccinarea cu preparatul viral atenuat sau inactivat, se
sinteti!ea!ã anticorpi din clasele Ig1, Ig şi Ig+. 0inte!a anticorpilor este indusã de marea
ma&oritate a virusurilor, dar rolul protector al imunoglobulinelor este variabil de la un virus la
altul, "n funcţie de sediul multiplicãrii, care la rândul sãu condiţionea!ã manifestãrile patologice
ale infecţiei.

În funcţie de mecanismul patogene!ei, se disting trei tipuri de virusuri#

% virusurile care infectea!ã mucoasele tractului respirator şi digestiv şi rãmân la poarta de intrare#
rinovirusuri, influen!a, parainfluen!a, virusul respirator sinciţial, enterovirusuriK

% virusuri care infectea!ã şi se multiplicã la nivelul mucoaselor, iar ulterior se diseminea!ã pe


cale sanguinã, limfaticã sau a'onalã, pentru a infecta viscerele sau sistemul nervos central#
virusul poliomielitei, ru&eolic, al oreionului, herpes simple', po', virusul hepatitei K

% virusuri inoculate direct "n sânge, prin muşcãturã, "nţepãturã, prin traume, iar de aici se
rãspândesc la organele ţintã# MIB, virusul hepatitei (, virusul rabic, virusurile
encefalitogene5alfa% şi flavivirusuri6.

-olul anticorpilor "n imunitatea antiviralã

Cei mai importanţi anticorpi cu rol protector antiviral sunt cei care au specificitate de combinare
faţã de epitopii critici ai suprafeţei virionilor. $egarea anticorpilor cu virionul se face dupã
modelul complementaritãţii spaţiale "ntre epitopii antigenelor suprafeţei virale şi situsul de
combinare al anticorpilor. /fectul principal al interacţiunii anticorpilor cu particulele virale, "n
fa!a fluidã, este neutrali!area, adicã pierderea infecţio!itãţii virionilor. Pentru producerea
efectului neutrali!ant, este necesarã legarea mai multor molecule de anticorpi, care trebuie sã
recunoascã o structurã esenţialã a virionului, denumitã situs critic. *e e'emplu, fagii din seria 3%
par au un singur situs critic şi infecţio!itatea lor este anulatã de legarea anticorpilor specifici la
nivelul fibrelor co!ii. Birionul gripal are situsuri critice multiple# anticorpii anti%M sunt
neutrali!anţi, cei specifici anti% au efect neutrali!ant minim, iar anticorpii anti%proteinã 1
sunt total ineficienţi.

$a adenovirusuri, situsurile critice sunt capsomerele he'onice şi fibra pentonicã. nticorpii


specifici faţã de aceste structuri sunt neutrali!anţi, iar anticorpii anti%penton nu diminuã
infecţio!itatea. Pentru MIB, situsul critic este !ona prin care virionul se ataşea!ã de moleculele
C*9 ale limfocitului 3h. nticorpii specifici faţã de situsul de legare al virusului /pstein%(arr de
receptorul pentru C?b al limfocitului (, au efect neutrali!ant.

1oleculele de anticorpi legate pe suprafaţa virionului "nvelit formea!ã comple'e, care, in vivo

sau in vitro, iniţia!ã fi'area complementului. -e!ultatul final este li!a virionilor "nveliţi.

)n alt efect al interacţiunii anticorpilor cu virionii, in vitro, este agregarea. Fenomenul este
dependent de un prag limitã a densitãţii virionilorSunitate de volum. gregarea virionilor este
"nsoţitã de diminuarea infecţio!itãţii, deoarece chiar "n ca!ul unui mare e'ces al moleculelor de
anticorpi, unele particule virale din interiorul agregatului, rãmân "n afara contactului cu
anticorpii neutrali!anţi şi "şi pãstrea!ã infecţio!itatea, denumitã infecţio!itate re!idualã sau
persistentã. gregarea viralã fiind dependentã de un prag al densitãţii virionilor, este un fenomen
care se manifestã numai in vitro. In vivo nu se reali!ea!ã niciodatã o densitate limitã a virionilor
care sã producã acest efect.

nticorpii antivirali ce se sinteti!ea!ã "n cursul rãspunsului imun primar, au energie micã
5afinitate6 de legare cu situsurile antigenice ale virionilor şi se disocia!ã uşor, lãsând o
infecţio!itate re!idualã. lteori, moleculele de anticorpi nu acoperã situsurile critice ale
virionilor, care condiţionea!ã iniţierea procesului infecţios.

/fectul protector al anticorpilor circulanţi este demonstrat pentru infecţiile cu fa!ã viremicã,
având o contribuţie esenţialã la "ncheierea procesului infecţios.

nticorpii reduc "ncãrcãtura de virus şi diminuã infecţio!itatea viralã, consecinţa fiind scãderea
numãrului de celule infectate, uşurând astfel sarcina celulelor 3c de a elimina celulele infectate.
În cursul infecţiei secundare, anticorpii se sinteti!ea!ã rapid, la titru "nalt.

nticorpii se folosesc pentru profila'ia şi terapia infecţiilor virale. Imuni!area pasivã cu ser
imun, diminuã riscul infecţiei virale şi se foloseşte "n tratamentul infecţiilor stabili!ate.

Protecţia mucoaselor. $a nivelul mucoaselor, imunitatea antiviralã este dependentã, "n primul
rând de Ig. 0inte!a localã de anticorpi 5"n special Ig6 dupã stimularea viralã este relativ
independentã de rãspunsul imun sistemic. nticorpii sinteti!aţi la nivelul mucoaselor au efect
protector, "n absenţa anticorpilor sistemici. nticorpii din secreţiile mucoaselor "ndeplinesc douã
funcţii ma&ore faţã de agenţii patogeni virali# e'cluderea imunã şi neutrali!area infecţio!itãţii
virale.

/'cluderea imunã este un mecanism protector foarte important la nivelul mucoasei respiratorii şi
pare a fi dependent nu numai de imunoglobuline, ci şi de stratul de mucus care acoperã epiteliul.
bsenţa activitãţii ciliare este asociatã cu infecţii severe ale tractului superior, sugerând
importanţa barierei mucoase. sIg neutrali!ea!ã infecţio!itatea virionilor, iar secreţia mucoasã
este "n primul rând o barierã mecanicã ce blochea!ã adsorbţia virionilor pe membrana celulelor
epiteliale.

Ig din secreţii are rol esenţial "n re!istenţa la reinfecţia cu virusurile care se multiplicã e'clusiv
"n celulele epiteliale ale mucoaselor digestive şi respiratorii. Baccinarea oralã cu virus polio
inactivat are ca scop stimularea imunitãţii mucoasei. *acã au titru crescut, anticorpii serici 5Ig16
difu!ea!ã "n mucoase. u se ştie "n ce mãsurã anticorpii din secreţii sau din sânge prote&ea!ã
epiteliul tractului respirator inferior.
Fig. E9. 1ecanismele protectoare ale mucoasei tractului respirator, faţã de infecţia viralã. *upã
inoculare, particulele virale sunt neutrali!ate 576 de anticorpi, care a&ung la suprafaţa mucoasei
prin transport transepitelial 5Ig polimeric6, prin difu!ie 5Ig+6 sau prin administrare artificialã
5picãturã spra=, aerosol6. lt mecanism este e'cluderea imunã" 5<6 şi se produce când
particulele virale sunt legate de anticorpi, incluse "n mucus şi "ndepãrtate prin activitate
mucociliarã. nticorpii pot difu!a prin mucus pentru a neutrali!a virusul progen şi particulele
care trec prin stratul de mucus. eutrali!area viralã poate sã se producã intracelular 5?6, "n timpul
transportului intracelular al Ig polimeric. $a suprafaţa ba!olateralã a celulelor epiteliale
infectate, Ig+ se poate fi'a specific de proteinele membranare codificate de virus şi media!ã li!a
celulei 596 dupã fi'area complementului sau prin fenomenul *CC. Celulele infectate de virus
pot fi li!ateimunitari
efectorilor sub acţiunea limfocitelor
"n ambele direcţii3c specifice.
5dupã Aelt!in,$i!a celulelor epiteliale uşurea!ã trecerea
7EEE6.
În tractul respirator inferior, "n secreţia mucoasã, se gãsesc concentraţii mari de Ig şi Ig+.
nticorpii a&ung "n secreţii, "n mare parte, prin difu!ia printre celule sau prin ruperi ale
epiteliului.

*eşi vaccinurile gripale se administrea!ã parenteral, este clar cã anticorpii din secreţii 5sIg6 au
rol ma&or "n protecţia antiinfecţioasã. sIg conferã o mai bunã protecţie "ncrucişatã faţã de
variante antigenice re!ultate prin drift antigenic, comparativ cu Ig+ circulant.

Pentru antigenele virale e'puse pe suprafaţa celulelor infectate, studiile in vitro au evidenţiat cã
anticorpii antivirali şi complementul se leagã specific şi pot sã producã citoli!a.

Complementul poate acoperi comple'ul g%c, blocând eventualii receptori disponibili.


Comple'ele sunt fagocitate de celule care au receptori pentru C?.

Complementul poate li!a virionii "nveliţi. -etravirusurile sunt li!ate de complement, chiar "n
absenţa anticorpilor. Complementul pare sã aibã rol "n fa!a timpurie a infecţiei, când titrul
anticorpilor este foarte scã!ut şi au afinitate micã.

Proteinele complementului sunt importante ca mecanism efector humoral faţã de infecţiile


bacteriene, dar re!istenţa celor cu deficit al complementului, faţã de infecţiile virale este
normalã.

Imuni!area pasivã a mucoasei respiratorii poate fi folositã "n scop profilactic sau terapuetic. re
avanta&ul cã efectul protector este imediat, iar efectele colaterale sunt rare. nticorpii sunt mai
eficienţi faţã de infecţiile virale, când se administrea!ã profilactic. nticorpii administraţi prin
imuni!are pasivã, "n secreţiile tractului respirator, pot sã previnã, sã diminue!e sau sã vindece
infecţile virale. Imuni!ãrile s%au fãcut "n special cu Ig+ pentru cã este mai uşor de obţinut. Ig
are avanta&ul de a fi polimeric şi teoretic, are activitate aglutinantã superioarã faţã de Ig+ şi
pentru cã nu fi'ea!ã complementul, probabil nu stimulea!ã reacţiile inflamatorii. re o perioadã
de activitate mai lungã, deoarece componenta secretoare 5C06 "l prote&ea!ã de acţiunea
protea!elor.

În conclu!ie, imunitatea mediatã humoral repre!intã modalitatea tacticã, de neutrali!are a


virusurilor "n fa!a e'tracelularã.
nticorpii se sinteti!ea!ã "n rãspunsul imun primar şi secundar antiviral, dar activitatea lor
protectoare este neesenţialã pentru controlul multor infecţii primare sau secundare. Copiii cu
agamaglobulinemie "nãscutã de tip (ruton, nu au sensibilitate crescutã faţã de infecţiile virale, cu
e'cepţia meningitei enterovirale, produsã de echovirusurile E sau 77. nticorpii sunt activi faţã
de antigenele virale din umorile organismului, dar nu penetrea!ã "n celulele infectate.

Imunitatea antiviralã mediatã celular

În ciclul infecţios al multor virusuri, antigenele sunt e'puse târ!iu pe suprafaţa celulei. In aceste
ca!uri, rolul protector al anticorpilor este secundar.

Imunitatea mediatã celular 5I1C6 constituie mecanismul ma&or al apãrãrii specifice antivirale.
*upã infecţia primarã sau dupã administrarea vaccinului viral atenuat, se activea!ã rãspunsul
celulelor 3c, care are activitate ma'imã la D%78 !ile şi scade la <%? sãptãmâni dupã infecţie.

Pentru controlul infecţiei virale, celulele 3c sunt esenţiale. $a pacienţii cu sindrom *i +eorge 5cu
apla!ie timicã congenitalã6, la pacienţii 0I*, la cei leucemici sau la cei supuşi terapiei
imunosupresoare prelungite, frecvenţa şi severitatea infecţiilor virale cresc semnificativ.

-olul I1C
normali, "n protecţia
infecţia produceantiviralã este elocventcaracteristicã
erupţia tegumentarã "n ca!ul infecţiei cu virusul
şi ulterior ru&eolic.
virusul $a copiii$a
este eliminat.
copiii cu deficienţã a celulelor 3, boala este adeseori fatalã. 1anifestãrile eruptive sunt mediate
de celulele 3 şi la copiii imunosupresaţi nu se produc. pariţia erupţiei este indicatorul evoluţiei
favorabile. $a copiii agamaglobulinemici, erupţia se produce şi evoluţia infecţiei este nealteratã
de absenţa anticorpilor. 0e instalea!ã imunitatea de memorie.

I1C precede sinte!a anticorpilor "n toate infecţiile virale, dar "n special "n ca!ul infecţiilor
citolitice "n care virusul se multiplicã rapid. I1C are rol important "n apãrarea faţã de infecţiile
virale primare, deoarece se activea!ã "ntr%un timp scurt şi rãspunde nevoilor de apãrare rapidã
faţã de infecţiile virale, "nainte de edificarea rãspunsului imun mediat humoral. In focarul
inflamator indus de infecţia viralã se acumulea!ã celule efectoare ale I1C, care ating valoarea
ma'imã la douã !ile de la "nceputul replicãrii virale. I1C se activea!ã dupã ce virusul a pãtruns
"n celulã şi aceasta e'pune pe suprafaţa ei, antigene virale. /fectul sãu este li!a celulelor
infectate şi are rolul de a limita diseminarea virusului "n mediul e'tracelular. $i!a celulelelor
infectate cu virusuri citocide este protectoare numai dacã se produce rapid, "nainte de asamblarea
virionilor progeni. $i!a tardivã are efect opus, deoarece favori!ea!ã diseminarea virusului.
Pentru virusurile care produc infecţii persistente, citoli!a timpurie sau tardivã are efect protector.
Fig. E. Controlul infecţiilor virale citocide şi necitocide de cãtre celulele 3c. $i!a celulei
infectate poate sã se producã "n fa!a de eclipsã, "nainte de asamblarea virionilor maturi sau "n
fa!a de mi&loc, când numai o parte a virionilor s%a asamblat. In ambele ca!uri, li!a este
protectoare faţã de infecţia cu virusuri citocide şi necitocide. In contrast, li!a relativ târ!ie "n

timpul
celuleleciclului de replicare
3c nu produc viralã este
li!a, celulele protectoare
infectate pot sãnumai faţã de virusurile
supravieţuiascã necitocide.
şi sã elibere!e *acã
virioni
infecţioşi perioade lungi de timp. In ca!ul infecţiei citocide, li!a tardivã nu diminuã diseminarea
virusului, deoarece asamblarea s%a "ncheiat şi virionii vor fi eliberaţi prin citoli!a produsã de
efectorii imunitar 5dupã Hagi, 7EE;6.

I1C constituie modalitatea strategicã de protecţie antiviralã, al cãrei efect este li!a celulei
"nainte de "ncheierea ciclului de replicare viralã.

/fectorii imunitãţii mediate celular detectea!ã celulele a cãror suprafaţã este modificatã din
punct de vedere antigenic 5celule infectate cu virus, celule transformate malign, celule
"mbãtrânite sau celule nonself6.

4rice proteinã structuralã a virionului sau e'istentã numai "n celula infectatã 5proteinã
nestructuralã6 poate fi prelucratã de celulele infectate sau de celulele accesorii ale rãspunsului
imun. 1oleculele nonself prelucrate sunt asociate cu moleculele C1M I 5sau C1M II6 şi sunt
e'puse pe suprafaţa celulei. Comple'ele moleculare devin ţinte pentru acţiunea limfocitelor 3c.
Celula infectatã este li!atã sub acţiunea factorilor litici eliberaţi de limfocitul 3c. Celulele 3c
recunosc orice proteinã viralã, structuralã sau nestructuralã, asociatã cu moleculele C1M.

$imfocitele 3c activate sunt specifice faţã de virusul infectant. *e e'emplu, limfocitele 3c


sensibili!ate faţã de virusul variolei, li!ea!ã numai celulele infectate cu acest virus. u li!ea!ã
celulele normale şi nici celule alogenice infectate cu virusul variolei.

inc>ernagel şi *ohert= 57ED96 au demonstrat e'perimental specificitatea acţiunii limfocitelor

faţã de antigenele
efectoare cu celulavirale, daridentitatea
ţintã, de şi fenomenul de limitare
moleculelor 5restricţie6
C1M. Celulelea interacţiunilor celulei şi cele
care pre!intã antigenul
care "l recunosc trebuie sã fie histocompatibile, adicã sã poarte pe suprafaţa lor, molecule C1M I
şi II identice.
În infecţia secundarã, rãspunsul celulelor 3c este rapid, mediat de celulele 3c de memorie.
Celulele de memorie pot sã persiste "n absenţa antigenului specific, probabil datoritã stimulãrii
sporadice nespecifice, de citochinele eliberate local "n timpul reacţiilor faţã de antigenele
ne"nrudite.

Celulele H nu au specificitate faţã de antigen şi nu produc memorie imunitarã. Celulele H se


activea!ã rapid şi la <%? !ile dupã infecţie ating activitatea ma'imã, dupã care diminuã rapid.
*eficienţele pentru celulele H sunt rare, dar sunt "nsoţite de infecţii severe cu virusul varicela
!oster, cu virusul citomegalic, herpes simple' virus 7.

1ecanismul interacţiunii celulei H cu celula infectatã nu se cunoaşte. Celulele H li!ea!ã


celulele care au pierdut moleculele C1M şi astfel au devenit anormale. ctivitatea celulelor H
este stimulatã de interferon.

Celulele infectate cu virusuri pot fi li!ate prin fenomenul *CC 5antibod= dependent cell
cito'icit=6, prin acţiunea limfocitelor 3c sau H. /le li!ea!ã celulele tapetate cu anticorpi.

Fagocitele mononucleare 5monocitul sanguin, macrofagul tisular, celula dendriticã6 au rol


important pentru eliminarea virusului dintr%un proces infecţios. Fagocitele mononucleare
fagocitea!ã virionii inoculaţi prin "nţepãturã. 1acrofagele au şi activitate *CC.

1ecanisme prin care celulele infectate evitã efectorii rãspunsului imun

În mediul e'tern, virusurile sunt instabile, datoritã sensibilitãţii la factorii de mediu. *e aceea,
pentru a se perpetua "ntr%o populaţie de organisme sensibile, virusul trebuie sã rãmânã cât mai
mult "n ga!da infectatã, ori sã se transmitã cât mai eficient de la o ga!dã la alta. Pe de altã parte,
efectorii rãspunsului imun humoral şi celular nu sunt totdeauna eficienţi "n recunoaşterea şi
eliminarea celulelor infectate cu virus, iar virusul eliberat din celulã, trebuie sã evite contactul cu
efectorii rãspunsului imun.

În ma&oritatea infecţiilor persistente, virusurile infectea!ã celulele sistemului imunitar# virusul


hepatitei (, papovavirus, herpes, virusul /pstein%(arr, virusul citomegalic, rubela, ru&eola,
oreion, influen!a, parainfluen!a, M3$B I, II, MIB, diminuând potenţialul reactiv al imunitãţii.
4 celulã infectatã care e'pune pe suprafaţa ei un numãr mic de situsuri antigenice poate sã scape
li!ei, deoarece situsurile antigenice distanţate nu permit legarea celor douã situsuri de combinare
ale moleculei de anticorp, necesarã activãrii complementului. Celulele infectate persistent
e'primã o cantitate limitatã de antigene virale pe suprafaţa lor, comparativ cu celulele "n care
ciclul de replicare viralã este litic. cesta pare a fi mecanismul de supravieţuire a celulelor
infectate cu virusul coriomeningitei limfocitare 5$C16, cu virusul ru&eolei sau cu virusul
hepatitei (.

ntigenele virusului hepatitei ( se sinteti!ea!ã "n mare e'ces şi se eliminã din hepatocite, sub
forma unor particule fãrã genom. 0e considerã cã e'cesul cantitativ de antigene virale determinã
fenomenul de toleranţã imunitarã.

Celulele infectate persistent manifestã fenomenul de fluctuaţie cantitativã a antigenului viral,


e'pus pe suprafaţa lor. Celulele infectate cu virusul ru&eolic trec succesiv prin cicluri de
dispariţie şi reapariţie a antigenelor virale, asociate membranei citoplasmatice, "n timp ce

moleculele normale ale celulei nu au variaţii cantitative semnificative. Fenomenul se numeşte


modulaţie antigenicã.

nticorpii necitolitici pot masca antigenele virale e'puse la suprafaţa celulei, devenind astfel
inaccesibile celulelor efectoare litice 5limfocite 3c, H6.

)neori, virusurile infectea!ã celule care nu e'primã molecule C1M I. euronii e'primã puţin
sau de loc moleculele C1M I şi repre!intã un situs preferenţial al persistenţei virale.
Merpesvirusurile infectea!ã latent neuronii, iar virusul ru&eolic, virusul $C1 şi alfavirusurile pot
infecta aceste celule.

denovirusurile codificã o proteinã de 7E >*, care se asocia!ã cu moleculele C1M I şi


blochea!ã transportul lor spre suprafaţa celulei şi astfel celula infectatã care nu e'primã molecule
C1M I nu este recunoscutã de limfocitele 3.

Birusul influen!a evitã efectul neutrali!ant al anticorpilor specifici, prin rata "naltã de mutaţie a
-%polimera!ei, generând noi variante biochimice ale hemaglutininei 5M6 şi "ntr%o mãsurã

limitatã, ale neuraminida!ei


funcţia, adicã virionul trebuie56.
sã fieoile variante
infecţios, dar antigenice ale M
scapã detectãrii deşianticorpii
 trebuie sã%şi pãstre!e
pree'istenţi.
Fenomenul variaţiei antigenice limitate se numeşte drift antigenic.
0hiftul antigenic corespunde unei noi variante genetice a virusului influen!a şi este re!ultatul
unei reasortãri a genomului, care are loc cel mai probabil la pãsãri, unde se produce co%infecţia
cu un virus uman 5ce infectea!ã rareori pãsãrile6 şi cu o linie de virus aviar.

Birusurile contracarea!ã acţiunea citochinelor. Birusurile sunt atât inductori ai sinte!ei


interferonilor 5IF6, cât şi ţinta principalã a acţiunii lor. )n virus care induce sinte!a IF şi este
foarte sensibil la acţiunea sa inhibitorie nu se poate propaga. /voluţia a favori!at virusurile care
contracarea!ã efectele inhibitorii ale IF asupra ciclului de replicare viralã. Birusurile cu
virulenţã "naltã, inhibã sinte!a - celular şi sinte!a proteinelor 5efect de "ntrerupere6, ceea ce
interferã cu capacitatea celulei de a produce IF şi de a rãspunde la acţiunea lui.

1ulte virusuri sunt re!istente la acţiunea IF. )nele de!o'iribovirusuri codificã proteine ce
inhibã cãile ma&ore de transducere a semnalelor induse de IF. *e e'emplu, proteina /7 a
adenovirusurilor inhibã semnalul indus de IF ] TO sau Y. Po'virusurile codificã sinte!a unor
receptori solubili pentru citochine 5pentru 3F şi I$%76, denumiţi virochine.

3IP)-I$/ */ I1)I33/ *4(*I3L

5*P33IBL6

Momeosta!ia organismului uman şi animal este asiguratã de sisteme comple'e de apãrare, ale
cãror particularitãţi funcţionale au fost definite "n primul rând, "n raport cu modul de acţiune faţã
de agenţii infecţioşi. 4rganismele dispun de douã categorii de mecanisme de apãrare#

% mecanisme de apãrare specificã, repre!entate de sistemul imunitarK

% mecanisme de apãrare nespecificã sau "nãscutã, adicã cele care asigurã re!istenţa sau imunitatea
naturalã.

Prin imunitate naturalã" sau "nãscutã se "nţelege re!istenţa unui organism faţã de un agent
infecţios sau faţã de un para!it, "n absenţa unui rãspuns imun evident.
Cele douã sisteme de apãrare, specificã şi nespecificã, se condiţionea!ã reciproc. u se poate
evalua gradul "n care mecanismele de re!istenţã naturalã sunt influenţate dupã e'punerea la
contactul cu agenţii infecţioşi, dar rãspunsul imun detectabil sau chiar subliminal produce
modificãri ale stãrii de activitate a sistemului fagocitar mononuclear şi a celulelor >iller.

1ecanismele de apãrare antiinfecţioasã sunt atât specifice 5adaptative, dobândite6 cât şi


nespecifice 5"nãscute6.

Imunitatea dobânditã are un caracter specific şi se defineşte ca o stare de re!istenţã


antiinfecţioasã, cu caracter individual, condiţionatã de contactul anterior al organismului, "ntr%un
proces infecţios natural, cu agentul infecţios virulent, cu to'inele sale native sau cu agentul
atenuat şi anato'inele sale administrate ca vaccin. Imunitatea dobânditã, denumitã şi inductibilã,
este relativã, "n sensul cã, deşi "n general este foarte solidã, poate fi "nvinsã prin agresiunea
e'ercitatã de o cantitate mare de agenţi infecţioşi sau de infecţia cu o tulpinã deosebit de
virulentã.

În funcţie de srcinea şi modul de instalare, imunitatea dobânditã este de douã tipuri# dobânditã
pe cale naturalã şi pe cale artificialã. In ambele ca!uri, imunitatea poate fi dobânditã atât activ,
prin rãspunsul imun la stimulul antigenic, cât şi pasiv, prin transferul de anticorpi e'ogeni.

Imunitatea dobânditã natural activ se instalea!ã dupã trecerea organismului printr%o stare de
infecţie aparentã 5decelabilã clinic6 sau inaparentã. *urata stãrii de imunitate este variabilã.
3recerea prin unele infecţii asigurã o protecţie specificã pentru tot restul vieţii 5ru&eola, variola,
varicela, oreionul6. lte infecţii 5difteria, scarlatina, tusea convulsivã etc.6 conferã o protecţie
mai puţin solidã, astfel "ncât la o nouã e'punere5dupã câţiva ani6, organismul poate face din nou
boala "ntr%o formã mai uşoarã decât prima "mbolnãvire.

Imunitatea dobânditã natural pasiv este re!ultatul transferului transplacentar şi prin secreţia
lactatã, al anticorpilor de la mamã la fãt. ceastã formã de imunitate este variabilã din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, "n funcţie de comple'itatea structuralã a barierei placentare şi
diversitatea antigenelor la care a fost e'pus organismul matern. 3recerea imunoglobulinelor prin
filtrul placentar depinde de structura placentei, adicã de numãrul de straturi celulare ce se
interpun "ntre circulaţia maternã şi cea fetalã. 3ran!itul anticorpilor este restrictiv la speciile de
bovine, cabaline, porcine, canine, care au placentã de tip epiteliocorial, cu 9 straturi tisulare#
endoteliul capilar matern, epiteliul corionic, ţesutul con&unctiv fetal, endoteliul capilar fetal.
ou%nãscutul este prote&at de imunoglobulinele din colostru. In primele <9 de ore, aparatul
gastrointestinal este imatur din punct de vedere funcţional şi digestia proteicã nu are loc.
Imunoglobulinele din colostru rãmân intacte şi sunt transportate "n mediul intern prin celulele
epiteliului intestinal. 3ransferul placentar al imunoglobulinelor este foarte intens la speciile cu
placentã hemocorialã 5om, maimuţe, ro!ãtoare6, la care stratul endoteliului capilar matern
lipseşte şi sângele matern scaldã ţesutul placentar fetal. ou%nãscutul uman primeşte anticorpi
materni şi dupã naştere, prin colostrul bogat "n imunoglobuline, provenite din circulaţia maternã.

Imunitatea dobânditã natural şi pasiv asigurã noului nãscut o stare de nereceptivitate faţã de
agenţii infecţioşi pentru care organismul matern este imun. ceastã imunitate scade treptat dupã
naştere, pe mãsura catabolismului anticorpilor de srcine maternã, astfel "ncât, dupã o perioadã
de ?%; luni copilul devine sensibil faţã de agenţii infecţioşi. Imunitatea transplacentarã e'plicã
raritatea maladiilor infecţioase la copii, "n primele luni de viaţã.

Imunitatea dobânditã artificial activ

Imunitatea dobânditã artificial activ este consecutivã administrãrii vaccinurilor. *enumirea de


vaccin vine vine de la cuvântul latin vaca şi semnificã srcinea primului preparat pe care /.
enner 57DE@6 l%a utili!at pentru controlul variolei.

BCCI)-I

Baccinurile sunt produse biologice care conţin bacterii vii cu virulenţã atenuatã, bacterii omorâte,
to'ine modificate 5anato'ine6, virusuri infecţioase dar cu virulenţã atenuatã, respectiv virusuri
inactivate şi care, introduse pe o cale adecvatã "n organismul uman sau animal, stimulea!ã
reactivitatea imunitarã, generând o stare de protecţie temporarã faţã de agentul infecţios din care
au fost preparate.

Preparatul vaccinal trebuie sã fie eficient, adicã sã inducã un rãspuns imun protector, a cãrui
memorie sã se pãstre!e "n timp şi, pe de altã parte, sã pre!inte un grad "nalt de siguranţã, adicã sã
nu determine efecte secundare defavorabile.

dministrarea unui vaccin se face pe ba!a unei strategii bine definitã. 0copul vaccinãrii poate fi
eradicarea, eliminarea sau limitarea unui proces infecţios.
/radicarea semnificã dispariţia agentului patogen, consecutiv acţiunii de vaccinare.

/liminarea corespunde dispariţiei manifestãrilor patologice, deşi agentul patogen se pãstrea!ã "n
populaţia umanã sau animalã.

$imitarea semnificã posibilitatea controlului unei maladii infecţioase pânã la un nivel la care nu
mai repre!intã o problemã de sãnãtate publicã.

În general, vaccinurile se administrea!ã "nainte de a se produce infecţia cu tulpina sãlbaticã a


agentului patogen. Face e'cepţie vaccinul rabic, care se administrea!ã dupã ce s%a produs o
presupusã infecţie. Faptul este posibil, deoarece infecţia rabicã are o perioadã lungã de incubaţie
şi permite ca preparatul vaccinal sã inducã un rãspuns imun eficient, care modificã evoluţia
infecţiei cu o tulpinã de virus `de stradã`.

*upã conţinutul lor, vaccinurile pot fi monovalente, adicã includ antigenele unei singure tulpini
bacteriene sau virale 5de e'emplu, vaccinul stafilococic6, bi%, tri% sau polivalente, care conţin
antigene provenind de la douã, trei sau mai multe specii de microorganisme sau tulpini virale 5de
e'emplu, vaccinul diftero%tetano%pertusis6.

*upã provenienţa agenţilor patogeni utili!aţi la prepararea unui vaccin, se disting autovaccinuri
şi stocvaccinuri. utovaccinul este vaccinul preparat cu o tulpinã a unui microorganism sau a
unui virus, i!olatã de la un bolnav şi destinat a fi folosit numai pentru vaccinarea pacientului de
la care s%a fãcut i!olarea. 0tocvaccinurile se obţin din amestecul mai multor tulpini de agenţi
infecţioşi şi sunt destinate imuni!ãrii "ntregii populaţii susceptibile.

Baccinuri de srcine bacterianã

Baccinurile vii constau din suspensii de bacterii vii, dar cu virulenţã atenuatã, astfel "ncât sã nu
determine o infecţie aparentã, dar sã rãmânã capabile sã iniţie!e un proces infecţios inaparent, cu
efect imuni!ant. Baccinurile vii conţin celule viabile, slab virulente şi care, dupã administrare,
induc o imunitate solidã, comparabilã celei consecutive trecerii prin boalã, dar produc cel mult
semne minime de "mbolnãvire. Indiferent de locul inoculãrii, agentul infecţios din vaccinul viu
nu rãmâne locali!at, ci se rãspândeşte "n organism, pãtrun!ând şi multiplicându%se "n aceleaşi
ţesuturi "n care se locali!ea!ã şi "n ca!ul infecţiei naturale, dar infectând un numãr mic de celule
sensibile şi multiplicându%se lent, agentul infecţios din vaccin nu declanşea!ã o boalã clinicã, ci
numai o infecţie de formã atenuatã, care este "nsoţitã de modificãri umorale şi de reactivitate
imunitarã.

Pentru prepararea vaccinurilor vii se utili!ea!ã mutante bacteriene cu virulenţã atenuatã,


selecţionate prin cultivarea unor tulpini sãlbatice "n condiţii speciale# de e'emplu, cultivarea la o
temperaturã superioarã celei optime "n ca!ul bacilului cãrbunos  (acillus anthracis, sau prin
acţiunea unor substanţe chimice şi utili!area unor medii de cultivare care oferã condiţii
nefavorabile 5vaccinul (C+6.

Baccinurile omorâte constau din suspensii bacteriene omorâte prin "ncãl!ire la temperaturi

ridicate 5;8o6, *in


ca pre!ervant. ori sub acţiunea
aceastã formolului
categorie sauvaccinul
fac parte a fenolului şi care conţin
tifo%paratific  şiuna din aceste
( 53(6, substanţe
vaccinul
pertusis 5din (ordetella pertusis6, vaccinul stafilococic. Proprietãţile imunogene ale vaccinurilor
bacteriene omorâte se menţin intacte.

nato'inele 5to'oi!ii6 sunt preparate biologice cu proprietãţi imnogene, derivate din to'ine.
)neori, to'inele se transformã spontan "n derivaţi lipsiţi de to'icitate, dar pãstrea!ã proprietãţile
de imunogenitate şi specificitate ale to'inei native. 1ecanismul molecular al inactivãrii to'inelor
nu este cunoscut. Inactivarea este un proces lent şi progresiv, dependent de pM, temperaturã,
pre!enţa ionilor sau a proteinelor contaminante, de procesul "nvechirii preparatului. )n factor
ma&or al inactivãrii pare a fi proteoli!a parţialã a moleculelor de to'inã sub acţiunea protea!elor
contaminante, dar şi schimbarea conformaţiei moleculei, polimeri!area sau clivarea unui
fragment molecular pot acţiona "n acelaşi sens.

Inactivarea to'inelor şi transformarea lor "n produse ato'ice are loc "n condiţii diri&ate, sub
acţiunea formolului 9Jo, la ?Do şi re!ultã anato'ine. Fenomenul a fost descoperit de -amon
57E<6. (eta%propiolactona, <%9%dinitrofluorben!enul şi glutaraldehida au aceleaşi efecte asupra
to'inelor.

Pentru a fi utili!atã ca vaccin, o anato'inã trebuie sã "ndeplineascã urmãtoarele condiţii# a6 sã fie


imunogenã şi sã inducã sinte!a anticorpilor la un titru suficient pentru a neutrali!a in vivo, to'ina
nativãK b6 sã fie complet lipsitã de to'icitateK c6 sã nu aibã proprietãţi alergi!ante. nato'ina
idealã ar putea fi produsã de microorganisme manipulate genetic sau prin mutaţii ale genei
codificatoare a to'inei. /a ar fi o proteinã neto'icã, dar cu aceleaşi proprietãţi de imunogenitate
cu ale to'inei native, capabilã sã inducã sinte!a anticorpilor neutrali!anţi.

Condiţiile optime pentru obţinerea anato'inelor sunt proprii fiecãrei to'ine şi au fost optimi!ate
empiric, dar mecanismele moleculare ale inactivãrii nu se cunosc. În general, condiţiile optime
pentru obţinerea anato'inelor sunt urmãtoarele#

% concentraţia proteicã trebuie sã fie de 7 mgSml, iar cea de formol, de 7,? mgSmlK

% temperatura de deto'ifiere este de ?D%98oK

% pM%ul optim este de D,@%@,< pentru to'inele diftericã şi tetanicã şi , pentru cea botulinicãK

% durata contactului cu formolul este de ?% sãptãmâni.

*eto'ifierea "ncepe simultan cu adãugarea formolului. Procesul de deto'ifiere este evident dupã
un minut şi creşte e'ponenţial timp de <9 de ore, când to'icitatea are valoare foarte scã!utã şi
tinde spre 8, la  !ile. Forma neto'icã poate reveni total sau parţial la forma to'icã. *e aceea este
necesarã prelungirea contactului cu formolul, o perioadã mai lungã de timp. 1olecula de
anato'inã are o structurã stabili!atã, prin formarea legãturilor noi "ntre formol şi resturile de
aminoacil, dar "n acelaşi timp, prin acţiune prelungitã, formolul are rolul unui agent de reticulare

pentru cã favori!ea!ã
polimeri!area formarea legãturilor "ntre moleculele proteice identice, ceea ce e'plicã
unor anato'ine.

nato'inele bacteriene, ca şi e'oto'inele sunt foarte imunogene pentru om, cal, caprã, iepure,
cobai, "n special dupã asocierea cu ad&uvanţi 5fosfat de Ca6. /le se pot administra ca vaccinuri
pentru imuni!area activã sau se folosesc pentru imuni!area animalelor "n vederea obţinerii
serurilor imune utili!abile "n seroterapie.

Baccinuri virale

Baccinurile virale sunt de trei categorii#


76 Baccinuri cu virus activ 5infecţios6 atenuatK

<6 Baccinuri cu virus inactivat 5neinfecţios6.

mbele categorii sunt vaccinuri unitare.

?6 Baccinuri subunitare.

Baccinuri unitare

Baccinurile cu virus atenuat se obţin din tulpinile virale atenuate, lipsite complet sau aproape
complet de patogenitate, dar "şi pãstrea!ã capacitatea de a induce un rãspuns imun protector.
Fiind infecţioase, ele se multiplicã "n organismul vaccinat şi produc o stimulare antigenicã
continuã, "ntr%un interval de timp.

Baccinarea cu virusuri atenuate conferã o imunitate de duratã, dupã administrarea unei singure
do!e.

tenuarea virusurilor se obţine pe mai multe cãi.

76 )tili!area pentru vaccinare, a unui virus "nrudit, de la o altã ga!dã. Cel mai vechi vaccin viral
5enner, lDE@6, utili!at "n controlul variolei, este virusul vaccinal, recoltat din le!iunile pustulare
de pe ugerul vacii. Birusul vaccinal imuni!ea!ã "ncrucişat cu virusul variolei 5smallpo'6 şi este
protector faţã de infecţia variolicã.

Birusul ru&eolei
neutrali!ea!ã imuni!ea!ã
virusul câinele
bolii Carr, darfaţã deinvers.
nu şi virusul bolii Carr. nticorpii faţã de virusul ru&eolei

Calea de abordare a lui enner pentru obţinerea preparatelor virale utili!abile ca vaccinuri umane
este folositã şi astã!i. /a implicã i!olarea unor virusuri de la mamifere sau de la pãsãri, "nrudite
antigenic cu diferite virusuri umane. Pasa&ul lor "n celulele diploide umane 5C*)6 in vitro,
echivalea!ã cu procesul atenuãrii. Celulele diploide umane repre!intã un substrat semipermisiv
pentru virusurile umane şi mamaliene şi adeseori, multiplicarea lor este lipsitã de eficienţã.

+enele virusurilor mamaliene şi aviare, care determinã spectrul de ga!dã au o mare diversitate a
secvenţelor de nucleotide, faţã de genele corespun!ãtoare ale virusurilor umane. /fortul de a
reali!a noi vaccinuri, pe calea clasicã a lui enner, trebuie sã se spri&ine pe tehnicile de geneticã
viralã, biologie molecularã şi imunologie.

<6 Inocularea virusului patogen sau parţial atenuat, pe o cale nenaturalã", adicã alta decât cea
prin care virusul pãtrunde "n mod obişnuit "n organism. 1etoda este folositã pentru vaccinarea
animalelor 5de e'emplu, virusul laringotraheitei pãsãrilor, se administrea!ã prin instilare "n ochi6.
Pentru om, metoda nu se foloseşte, deoarece riscul infecţiei este mare.

?6 Pasa&ul virusului de srcine umanã "ntr%un substrat nenatural",


 in vivo sau in vitro. Cele mai
importante vaccinuri pentru om şi animale s%au obţinut pe aceastã cale. Birusul se cultivã "n mod
repetat, prin inoculare la organisme sãnãtoase sau "n culturi primare de celule# virusul febrei
galbene s%a inoculat la şoarece şi apoi "n embrionul de gãinãK poliovirusul s%a inoculat "n celulele
de rinichi de maimuţãK virusul ru&eolei  "n fibroblaste de embrion de gãinã. Pasa&ul "ntr%un
substrat celular nenatural", selecţionea!ã mutante printr%un cumul de evenimente mutaţionale
"ntâmplãtoare. In practica vaccinãrii, se utili!ea!ã cele cu proprietãţi adecvate de atenuare şi
imunogenitate. 1utantele care dupã administrare rãmân locali!ate la poarta de intrare, sunt cele
mai utile. )nul din marile succese ale acestei metode de atenuare este vaccinul polio. Prin pasa&e
succesive "n culturile celulare de rinichi de maimuţã, s%a selectat o linie lipsitã de neurovirulenţã,
dupã inocularea intracerebralã sau intraspinalã la maimuţã. Baccinul rubeolic s%a obţinut prin
cultivarea virusului pe acelaşi substrat, iar liniile folosite ca vaccin ru&eolic şi al febrei galbene s%
au cultivat pe fibroblaste de embrion de gãinã.

Baccinarea cu un preparat viral atenuat echivalea!ã cu o infecţie uşoarã, asimptomaticã.

Baccinurile virale atenuate au avanta&ul important al stimulãrii ambelor compartimente ale


rãspunsului imun# celular şi humoral, atât sistemic cât şi local. cest fapt este deosebit de
important pentru infecţiile virale "n care imunitatea mediatã celular are un rol esenţial "n
eliminarea virusului, cât şi pentru infecţiile mucoaselor, "n care atât imunitatea localã cât şi cea
sistemicã, sunt necesare pentru re!istenţa optimã.

Baccinurile virale atenuate stimulea!ã rãspunsul imun faţã de fiecare din antigenele protectoare
ale unui virus. Imunitatea indusã de aceste vaccinuri este mai durabilã, mai eficientã şi are un
spectru mai larg de reactivitate "ncrucişatã, decât cea indusã de virusurile inactivate.
-eactivitatea "ncrucişatã este foarte importantã pentru virusurile care suferã variaţie antigenicã
progresivã.

Birusurile atenuate din vaccinuri, pãstrându%şi capacitatea de multiplicare "n organismul


vaccinat, se rãspândesc "n populaţie şi imuni!ea!ã chiar indivi!i nevaccinaţi.

Baccinurile atenuate se produc cu un preţ de cost mai scã!ut şi se administrea!ã mai uşor. In
ca!ul vaccinului polio, o singurã do!ã administratã oral este suficientã pentru a crea o bunã stare
de protecţie.

*e!avanta&ele vaccinurilor virale atenuate sunt legate de riscul ridicat al contaminãrii cu agenţi
infecţioşi supraadãugaţi. *e e'emplu, loturile iniţiale de vaccin polio, au fost contaminate cu
0B9o, din celulele de rinichi de maimuţã, dar nu s%a constatat creşterea incidenţei tumorilor la
copiii vaccinaţi. Baccinul atenuat al virusului febrei galbene, multiplicat "n fibroblastele de
embrion de gãinã, a fost contaminat iniţial cu virusul leuco!ei aviare.

)nele virusuri atenuate 5ru&eolic, rubeolic, al febrei galbene6 pãstrea!ã un nivel scã!ut de
virulenţã re!idualã, care determinã infecţii la copiii cu imunodeficienţe.

4 problemã importantã, legatã de infecţio!itatea vaccinurilor atenuate, este aceea a restaurãrii


unui grad variabil de virulenţã dupã vaccinare, care determinã infecţii cu manifestãri clinice la
copiii imunodeficienţi. Procesul infecţios nu este consecinţa alterãrii genetice a virusului din
vaccin. *in aceastã cau!ã, vaccinul nu se administrea!ã gravidelor.

Baccinurile atenuate ridicã problema instabilitãţii genetice. Birusul ru&eolic atenuat este labil, "n
special la variaţiile termice şi de aceea necesitã un regim termic constant 5Q9o6, pe toatã durata
depo!itãrii.

)n alt de!avanta& constã "n faptul cã virusul atenuat poate sã producã o infecţie persistentã. *e
asemenea, administrarea vaccinului atenuat poate sã interfere cu virusul de tip sãlbatic care
infectea!ã natural şi sã domine pânã la anulare eficienţa vaccinãrii. *e e'emplu, virusul polio
atenuat, se administrea!ã pe cale oralã, dar poate sã interfere cu o largã varietate de
enterovirusuri.
Baccinurile inactivate conţin virioni care, dupã tratamentul cu agentul chimic inactivant nu pot sã
iniţie!e ciclul de multiplicare "n substratul permisiv.

Preparatul viral brut se obţine prin cultivarea virusului "ntr%un substrat permisiv# "n oul embrionat
de gãinã 5virusul influen!a6, "n culturi celulare de rinichi de maimuţã 5virusul polio6, sau "n
fibroblastele umane de embrion de gãinã 5polio, ru&eolic, rabic6. Preparatul brut se inactivea!ã cu
formol, acetil%etilenimina sau cu beta%propiolactona.

Preparatele virale inactivate, utili!abile ca vaccin au avanta&ul riscului minim al infecţiei.


-areori, preparatele inactivate conţin virus infecţios re!idual, care a re!istat tratamentului de
inactivare, sau care provine din contaminarea cu un alt virus.

Baccinurile virale inactivate au câteva de!avanta&e. )neori, tratamentul cu un agent chimic


anulea!ã imunogenitatea unor proteine virale, astfel "ncât rãspunsul imun faţã de virusul inactivat
nu este protector. *e e'emplu, inactivarea cu formol a virusului ru&eolic anulea!ã
imunogenitatea proteinei de fu!iune 5F6, iar vaccinul "şi pierde proprietatea protectoare.

Baccinurile inactivate nu stimulea!ã imunitatea mediatã celular 5mediatã de limfocitele 3c6, care
au rol decisiv "n eliminarea celulelor infectate cu virus şi "n re!istenţa la infecţiile cu o gamã
largã de virusuri.

Preţul de cost al vaccinurilor inactivate este mai mare.

Preparatele virale inactivate, folosite ca vaccinuri, se obţin din virusul rabic cultivat "n C*) şi "n
embrionul de raţã, din virusul oreionului şi din virusul influen!a, cultivate "n embrionul de gãinã,
din virusul polio, cultivat "n celulele de rinichi de maimuţã. 3oate sunt inactivate cu beta%
propiolactonã sau cu formol.

Preparatul inactivat al virusului hepatitei ( este o reali!are recentã, dar este foarte costisitor
pentru cã virusul nu se cultivã "n sisteme celulare in vitro, iar tehnicile de purificare a virusului
din serul pacienţilor infectaţi cronic sunt foarte laborioase.

Baccinuri subunitare
Iniţial, vaccinurile s%au obţinut din preparatele brute de virus, dupã multiplicarea lor "ntr%un ţesut
5in vivo6 sau "n culturi celulare. Pe mãsurã ce a fost posibilã obţinerea unor titruri "nalte de virus,
"n scopul diminuãrii to'icitãţii vaccinului, s%a trecut la purificarea virusului şi a unor componente
virale.

Baccinurile subunitare conţin proteine virale "n care se gãsesc locali!ate situsuri antigenice
ma&ore şi care se pot substitui virionilor "n practica vaccinãrii. *e e'emplu, pentru virusul
influen!a, vaccinul subunitar conţine antigenele de suprafaţã M şi . Preparatul este mai puţin
to'ic decât virusul integral inactivat, dar este mai puţin eficient "n stimularea rãspunsului imun.

Celulele mamaliene repre!intã un sistem optim pentru producerea proteinelor virale, utili!abile
ca vaccinuri subunitare. Celulele "n culturã se infectea!ã cu virus şi din li!atele celulare se
purificã antigene proteice. În li!ate se gãseşte o cantitate mare de proteine virale "n e'ces,
ne"ncorporate "n virioni.

4bţinerea vaccinurilor subunitare proteice, "n culturile de celule animale ridicã probleme dificile
de purificare a proteinelor virale, din amestecul cu proteinele celulare. *acã se folosesc linii
celulare continue, trebuie "ndepãrtat * celular, potenţial oncogen.

3ehnici moderne de obţinere a vaccinurilor subunitare

*e!voltarea biologiei moleculare şi cunoaşterea mecanismelor rãspunsului imun, a stimulat


preocupãrile privind obţinerea unor vaccinuri noi. )tili!area anticorpilor monoclonali a fãcut
posibilã identificarea epitopior cu rol esenţial "n stimularea rãspunsului imun, iar genele
codificatoare ale antigenelor, au fost clonate prin tehnicile de inginerie genicã.

+enele codificatoare ale antigenelor protectoare, se pot i!ola dupã fragmentarea genomului sub
acţiunea cataliticã a en!imelor de restricţie. Prin tehnologia * recombinant, genele se inserã
"n celula procariotã 5/. coli,
(. subtilis6, sau "n celulele eucariote 5levuri, celule mamaliene6.

Fragmentarea genomului cu endonuclea!e de restricţie este posibilã numai pentru


de!o'iribovirusuri. +enomul - trebuie mai "ntâi transcris "n *c şi ulterior poate fi utili!at
"n tehnicile de * recombinant. +enomul - de polaritate po!itivã este adecvat scopului
clonãrii, dar nu a fost clonat *c al unei catene de - de polaritate negativã.

Celulele de mamifere repre!intã substratul optim pentru clonarea genelor şi pentru producerea
proteinelor virale, deoarece plierea, transportul celular şi prelucrarea proteinelor sunt
asemãnãtoare celor ce au loc "n celula infectatã de virusul natural. Celulele produc cantitãţi mari
de antigen viral, codificate de gena clonatã.

3ehnicile de clonare genicã se folosesc pentru sinte!a proteinelor unor virusuri, care nu se
multiplicã in vitro, "n sistemele celulare u!uale. *e e'emplu, gena pentru sinte!a antigenului
M(s a fost inseratã "ntr%o plasmidã şi clonatã de levuri. Proteina viralã este neglico!ilatã, dar este
imunogenã pentru om şi induce sinte!a anticorpilor protectori faţã infecţia naturalã. 0%au clonat
genele codificatoare ale glicoproteinelor de M0B, B/(, MIB, B-0 5virusul respirator sinciţial6.

Pentru purificarea glicoproteinelor virale din celulele infectate "n care a fost clonatã gena, s%a
folosit tehnica cromatografiei de afinitate cu anticorpi monoclonali sau alte tehnici de separare
5cromatografia cu lectine, tehnici de separare fi!icã6.

* viral este funcţional chiar "n celula procariotã, dupã transferul prin intermediul unui vector
5plasmidã sau fag6. stfel s%au sinteti!at antigene de poliovirus, antigenul M(s, antigenul
virusului hepatitei , M şi  ale virusului gripal.

4 variantã a tehnicilor de * recombinant este aceea de obţinere a vaccinurilor cu virusul


vaccinal hibrid. +enomul po'virusurilor codificã circa <88 de proteine. )nele sunt esenţiale
pentru multiplicarea viralã, dar un interes deosebit pre!intã genele neesenţiale pentru ciclul de
multiplicare. /le repre!intã circa ?8J din genom şi sunt grupate la e'tremitãţile genomului *
dublu catenar linear. In plus, genomul este "mpachetat la' "n virion. ceste particularitãţi au
permis obţinerea, prin tehnicile de inginerie genicã, a po'virusurilor recombinate, infecţioase,
capabile sã e'prime genele strãine inserate "n genomul lor.

* viral este inserat "n genomul virusului vaccinal prin recombinare la situsuri omologe.
Birusul vccinal hibrid se multiplicã "n celulele permisive şi genele inserate "n genomul sãu

codificã antigenul M(s, antigenul rabic, antigenul M0B etc.

Baccinurile virale hibride sunt stabile şi stimulea!ã ambele compartimente ale rãspunsului imun.
4 altã cale de producere a vaccinurilor virale atenuate, genetic stabile, implicã obţinerea
mutantelor de deleţie. cestea au o capacitate diminuatã de multiplicare, ceea ce echivalea!ã cu
atenuarea. 1utantele prin deleţie trebuie sã%şi pãstre!e infecţio!itatea şi imunogenitatea şi sã fie
stabile genetic.

ntigene peptidice sintetice. Producerea şi utili!area antigenelor sintetice s%au impus dupã
demonstrarea ba!elor moleculare ale imunogenitãţii şi dupã studiile privind proprietãţile
imunogene ale antigenelor artificiale. Pe de altã parte, s%a demonstrat ca macromoleculele
proteice sau glicoproteice din structura virusurilor şi a microorganismelor infecţioase, au un
numãr mare de determinanţi antigenici, dar numai un numãr limitat dintre aceştia au
semnificaţie imunogenã şi un numãr foarte mic sunt inductori ai rãspunsului imun protector.

0inte!a artificialã a peptidelor a devenit posibilã dupã introducerea metodelor de secvenţiere a


*. Cunoaşterea secvenţei ba!elor a permis diri&area secvenţei de aminoaci!i a proteinelor cu
activitate biologicã.

Baccinurile sintetice conţin secvenţe polipeptidice sinteti!ate pe cale chimicã. /le includ
determinanţi antigenici esenţiali pentru inducerea unui rãspuns imun protector faţã de agenţii
patogeni corespun!ãtori.

Condiţia esenţialã pentru obţinerea vaccinurilor sintetice este cunoaşterea structurii chimice a
determinanţilor antigenici nativi ai virusului 5sau ai microorganismelor patogene6 şi identificarea
regiunilor imuno%dominante ale moleculei.

3ehnicile de cristalografie cu ra!e R, cromatografia "n fa!a lichidã, au permis identificarea


situsurilor antigenice ma&ore ale unor virusuri foarte importante pentru clinicã. *e e'emplu, s%a
determinat structura tridimensionalã a hemaglutininei virusului gripal şi s%au identificat regiunile
calde ale moleculei, care, cu mare probabilitate, corespund determinanţilor antigenici. 0%a stabilit
secvenţa aminoaci!ilor, care a fost reprodusã "n proteinele sinteti!ate artificial.

1area ma&oritate a peptidelor sintetice sunt secvenţe scurte, lineare de aminoaci!i, care reproduc
un fragment din structura primarã a moleculei proteice. *e!avanta&ul ma&or este cã secvenţele

sintetice nu reproduc
discontinui. configuraţia
ceştia sunt spaţialã
alcãtuiţi din a determinanţilor
resturi antigenici naturali,
de aminoaci!i neadiacenţi "n special
"n structura primarãa acelor
moleculei, dar pot fi &u'tapuşi "n structura tridimensionalã a proteinei pliate. stfel se e'plicã
slaba imunogenitate a peptidelor sintetice. meliorarea calitãţilor de imunogenitate ale
peptidelor sintetice, utili!abile ca vaccinuri, depinde de gradul de asemãnare a conformaţiei lor,
cu determinantul antigenic nativ.
*imensiunile mici ale peptidelor sintetice impun cuplarea lor cu o moleculã purtãtor, pentru
creşterea gradului de imunogenitate. 0%a folosit hemocianina de 1egathura 5HM$6, cuplatã prin
intermediul glutaraldehidei sau a unei grupãri tiol a unui rest de cisteinã, adãugat la o e'tremitate
a secvenţei sintetice.

0%au sinteti!at peptide care reproduc secvenţe de aminoaci!i ale unor polipeptide ale virusului
hepatitei (, cu diferite eficienţe imunoprotectoare, precum şi peptide care reproduc unele
secvenţe ale hemaglutininei virusului gripal.

Polipeptidele sintetice utili!ate ca vaccinuri, au avanta&ul cã nu conţin alte componente care ar


putea produce efecte secundare şi stimulea!ã rãspunsul imun strict specific faţã de epitopii
antigenici critici ai agentului infecţios. 0unt stabile indefinit şi se produc la un preţ de cost
scã!ut. u "nsã de!avanta&ul ma&or de a nu stimula rãspunsul imun mediat celular.

Baccinurile care conţin virioni inactivaţi şi anato'inele se administrea!ã, "n general, pe cale
parenteralã 5subcutan, intradermic, intramuscular6, "n mod obişnuit "n trei in&ecţii separate la
intervale de , D şi respectiv <7 de !ile.

Baccinurile bacteriene vii şi cele virale atenuate se administrea!ã "ntr%o singurã do!ã, "n general,
pe cale parenteralã. Baccinul (C+, ca şi vaccinul polio infecţios atenuat, la nou nãscuţi se
administrea!ã pe cale oralã.

Imunitatea consecutivã vaccinãrii se instalea!ã relativ lent, la circa 7%<8 de !ile de la ultima
in&ecţie şi are o duratã variabilã de la un vaccin la altul 5"n general, "ntre 7 şi D ani6, scã!ând
treptat pânã la dispariţia completã. Baccinarea primarã, ca şi infecţia, conferã organismului o
stare specialã de reactivitate imunitarã % memoria imunitarã % graţie cãreia, orice contact ulterior
cu agentul patogen respectiv, reali!at pe cale naturalã5infecţie şi boalã6 sau pe cale artificialã5prin
vaccinare6 declanşea!ã o redeşteptare" rapidã a imunitãţii, care se manifestã cu o intensitate mai
mare decât aceea a rãspunsului imun postvaccinal. Cea de a II%a administrare a vaccinului
declanşea!ã o reacţie anamnesticã 5de memorie6, cu o creştere bruscã şi masivã a titrului
anticorpilor.

*eşi "n general este solidã, imunitatea postvaccinalã este relativã, "n sensul cã unele persoane
vaccinate pot totuşi sã facã boala "ntr%o formã mai uşoarã, mai ales consecutiv unei infecţii
masive cu un agent patogen deosebit de virulent.
*atoritã faptului cã se instalea!ã lent, imuni!area prin vaccinare se foloseşte "n scop profilactic
pentru a evita riscul infecţiei cu un agent patogen.

Imunitatea dobânditã artificial pasiv

0erurile imune sau terapeutice sunt produse biologice obţinute din serul sanguin al unui animal
imuni!at prin vaccinare sau din serul unui convalescent imuni!at prin infecţie naturalã sau prin
vaccinare. 0erul imun conţine anticorpi specifici, capabili sã neutrali!e!e acţiunea antigenului
corespun!ãtor. Primele "ncercãri de folosire a serurilor "n terapeuticã datea!ã din 7@@@, când
-ichet şi Mericourt au demonstrat cã inocularea organismelor animale cu agenţi patogeni,
determinã apariţia "n ser a anticorpilor, cu efect protector nu numai pentru organismul care i%a
sinteti!at, dar şi pentru organismele cãrora li se in&ectea!ã serul imun.

În general, serurile imune se preparã pe animale mari 5cal6, care sunt hiperimuni!ate, dupã
principiile imuni!ãrii active, cu do!e repetate crescânde de celule, virioni, anato'ine sau to'ine.
0erul sanguin obţinut prin sângerarea animalelor imuni!ate este inactivat şi tratat cu fenol 5ca
pre!ervant6, controlat pentru sterilitate, inocuitate 5lipsa de nocivitate6 şi pentru eficacitate 5titrul
de anticorpi6. 0erul imun se administrea!ã sub formã de in&ecţii intravenoase, intramusculare sau
subcutane, "n special "n scop terapeutic.

*upã cum specia organismului donor este sau nu aceiaşi cu a organismului receptor, serurile
imune pot fi omologe 5serurile recoltate de la convalescenţi sau de la voluntarii imuni!aţi prin
vaccinare6 sau heterologe 5serurile obţinute prin imuni!area animalelor6.

*upã natura antigenelor folosite, se disting trei categorii de seruri imune# a6 seruri imune
antimicrobiene, obţinute prin administrarea antigenelor celulare 5de e'emplu, serurile
antistreptococice şi antimeningococice6K b6 seruri antito'ice, obţinute prin imuni!area
organismelor cu to'ine şi anato'ine 5de e'emplu, serurile antidifteric şi antitetanic6K c6 seruri
imune mi'te 5antimicrobiene şi antito'ice6, obţinute prin imuni!area cu antigene celulare şi cu
to'ine 5de e'emplu, serul antigangrenos6.

Imunitatea pasivã, consecutivã administrãrii serurilor imune se instalea!ã imediat dupã in&ectarea
intravenoasã sau dupã câteva ore, pe mãsura resorbţiei anticorpilor, "n ca!ul administrãrii pe alte
cãi. Imunitatea pasivã asigurã o protecţie de scurtã duratã 5circa ?8 de !ile6, datoritã faptului cã
anticorpii primiţi "n mod pasiv au un timp de "n&umãtãţire" de 79 !ile. Persistenţa lor este mai
"ndelungatã dacã serul este homolog. *upã cataboli!area anticorpilor e'ogeni, organismul
redevine receptiv la infecţie. *atoritã acestei particularitãţi, serurile imune sunt folosite "n
special pentru tratamentul unei maladii infecţioase "n evoluţie 5seroterapie6.

0erurile imune 5antito'ice, antivirale, antibacteriene6 acţionea!ã prin opsoni!area moleculelor de


to'inã, a virionilor şi a celulelor bacteriene. /fectul este de neutrali!are a to'inei şi a
infecţio!itãţii virale, iar celulele bacteriene tapetate cu anticorpi devin sensibile la acţiunea
fagocitelor şi a complementului.

0erurile imune pot fi folosite şi "n scop profilactic 5seroprofila'ie6, la persoane care au fost sigur
"n pericol de a se infecta şi la care se urmãreşte prevenirea declanşãrii maladiei "n forma clinicã.
Pentru a evita riscurile de infecţie, care pot surveni dupã epui!area imunitãţii pasive, se
recomandã ca seroterapiei şi seroprofila'iei sã li se asocie!e vaccinarea, pentru pãstrarea stãrii de

imunitate dupã cataboli!area anticorpilor e'ogeni.

*atoritã riscului crescut al producerii reacţiilor imune secundare 5alergie, şoc anafilactic6, 410
recomandã "nlocuirea serurilor hiperimune obţinute pe animale 5heterologe6, cu cele umane
obţinute de la donori hiperimuni!aţi voluntar sau de la convalescenţi 5homologe6.

În pre!ent se folosesc seruri imune concentrate şi purificate, din care s%au eliminat circa ?S9 din
proteinele serului sanguin, pãstrându%se numai fracţia globulinicã specificã. Prin acest procedeu
s%a redus foarte mult volumul serului in&ectat şi se evitã accidentele care ar putea re!ulta din
sensibili!area organismului uman faţã de proteinele nespecifice din serul heterolog.

-/I03/2 3IIF/C2I40L
ÎL0C)3L /0P/CIFICL
Prin imunitate sau re!istenţã naturalã, "nãscutã sau congenitalã se "nţelege capacitatea unui
organism de a fi re!istent faţã de un agent infecţios, "n absenţa unui rãspuns imun detectabil.
ceastã proprietate este "nãscutã pentru organismele unei specii şi "n mod obişnuit este absolutã,
adicã toţi indivi!ii speciei respective sunt re!istenţi faţã de un anumit patogen, chiar "n ca!ul
inoculãrii cu do!e mari ale agentului infecţios. *e e'emplu, omul este re!istent la agenţii
patogeni care produc !oono!e 5agentul pestei bovine, al pestei porcine, al holerei gãinilor etc.6,
iar animalele sunt re!istente la gonoree, ru&eolã, oreion, di!enterie, gripã etc.

0tarea de re!istenţã naturalã nu este condiţionatã de contactul anterior cu agentul patogen


respectiv, ci este consecinţa unei modalitãţi prompte de reacţie a organismului. 0tarea diametral
opusã este aceea de receptivitate sau de sensibilitate 5susceptibilitate6, caracteristicã
organismelor care, ca re!ultat al agresiunii unui agent patogen, reacţionea!ã prin apariţia unui
proces infecţios. 0tarea de nereceptivitate este, uneori, relativã, "n sensul cã e'istã deosebiri
individuale de reactivitate "n cadrul speciei, unii indivi!i fiind total re!istenţi, iar alţii pre!intã
diferite grade de receptivitate. -ãspunsul diferit al organismelor unei specii, la contactul cu un
agent patogen, este re!ultatul eficienţei variabile a forţelor de apãrare a organismului, care,
i!olate sau "n asociaţie, opun agentului patogen o barierã de nepãtruns, determinã inhibarea
multiplicãrii sau distrugerea lui "n ţesuturi sau umori, precum şi neutrali!area şi eliminarea
substanţelor to'ice eliberate. *iferenţele sunt, probabil, re!ultatul acţiunii unor factori genetici.
*e e'emplu, oile din lger sunt mult mai re!istente la infecţia cãrbunoasã 5produsã de (.
anthracis6, decât cele din /uropa. $a primele, macrofagele conţin un numãr mai mare de
li!osomi şi en!imele componente au activitate hidroliticã mult mai intensã. 0%au evidenţiat
diferenţe de sensibilitate a raselor umane la tuberculo!ã# populaţiile africane sunt mai sensibile.
Influenţele de ordin genetic asupra re!istenţei naturale au condus la conclu!ii de ordin practic. Pe
acest criteriu se face selecţia populaţiilor 5liniilor6 genetic pure ale animalelor de laborator, care
au o re!istenţã foarte mare faţã de un agent patogen sau o sensibilitate deosebitã.

4ri de câte ori un agent patogen vine "n contact cu un organism neimuni!at, iniţierea procesului
infecţios este stopatã, "n primul rând prin intrarea "n acţiune a mecanismelor re!istenţei
constitutive, nespecifice, repre!entate de barierele mecanice 5tegumentul şi mucoasele6, de
componentele moleculare antiinfecţioase a cãror sinte!ã este amplificatã "n reacţia inflamatorie,
de componentele celulare care au capacitatea de fagocito!ã. )lterior, dacã barierele re!istenţei
nespecifice au fost depãşite, intrã "n acţiune sistemul imunitar. 1ecanismele de apãrare
antiinfecţioasã, specifice şi nespecifice, sunt strâns integrate funcţional, astfel "ncât, acţiunea lor
este totdeauna combinatã. *e e'emplu, epiteliul tubului digestiv secretã li!o!im, ca factor al
re!istenţei "nãscute, iar "n stratul de mucus care "l tapetea!ã se gãseşte Ig, ca factor al imunitãţii
dobândite.

(arierele mecanice de apãrare a organismului sunt repre!entate de tegument şi de mucoase.


/piteliul tegumentar şi mucoasele sunt structurile care limitea!ã accesul agenţilor infecţioşi,
constituind "n primul rând bariere fi!ice, dar la acest nivel funcţionea!ã mecanisme moleculare şi
celulare cu rol neutrali!ant sau litic faţã de microorganisme şi virusuri. *eşi contactul lor cu
microbiota normalã sau potenţial patogenã este permanent, aceste structuri sunt deosebit de
eficiente ca bariere mecanice protectoare faţã de infecţii. Particularitãţile lor funcţionale sunt
conferite de integritatea anatomicã, de secreţiile proprii, de re"noirea prin descuamare, de
impermeabilitatea sau de permeabilitatea lor selectivã. stfel, tegumentul intact este
impermeabil pentru virusuri şi microorganisme, dar alterarea structurii sale, "n special dupã
arsuri, este urmatã de infecţii. Fig. E;. 1ecanismele apãrãrii nespecifice a organismului.

0uprafaţa tegumentului este acoperitã cu o peliculã finã, formatã din produsele de secreţie ale
glandelor sudoripare şi sebacee, cu pM acid 5pM : ?,8%,86, care au efect bacteriostatic. *upã
"ndepãrtarea 5prin spãlare6 peliculei de secreţie, funcţia protectoare antiinfecţioasã a
tegumentului diminuã.

Con&unctiva este prote&atã prin acţiunea mecanicã şi chimicã a secreţiei lacrimale, "n care se
gãseşte li!o!im. $i!o!imul este o proteinã cationicã micã, pre!entã "n toate fluidele
organismului, cu efect en!imatic, hidroli!ând legãturile glico!idice ale peptidoglicanului parietal
bacterian.

1ucoasele sunt acoperite de secreţii. $actoferina este o glicoproteinã care leagã Fe<Q. $a nivelul
tractului respirator, rolul protector faţã de agenţii infecţioşi este "ndeplinit de mucinele cu efect
neutrali!ant, iar e'pul!area lor este asiguratã prin mişcarea cililor celulelor epiteliale şi prin
refle'ele de strãnut şi de tuse. 1ucinele formea!ã un strat mucos vâscos, ce tapetea!ã mucoasele
digestive şi respirator. /le captea!ã microorganismele şi antigenele, limitând penetrarea lor "n
ţesuturi.

Mistatinele5peptide bogate "n histidinã6 formea!ã o familie micã de peptide ba!ice de ?% >*,
produse de celulele acinare salivare şi pancreatice. /le inhibã de!voltarea celulelor de C.
albicans, "n forma infecţioasã sau neinfecţioasã.

Cistatinele sunt fosfoproteine ce conţin cisteinã, secretate de celulele acinare. u efect inhibitor
asupra creşterii microorganismelor.

1ucoasa gastricã este prote&atã de gelul mucos care o tapetea!ã, ce formea!ã un adevãrat
glicocali' şi de aciditatea conferitã de MCl, component al sucului gastric. (acteriile +ram
negative sunt foarte sensibile la acţiunea mediului acid gastric. *upã neutrali!area aciditãţii
gastrice cu substanţe alcaline, capacitatea sa protectoare diminuã pânã la dispariţie şi infecţiile se
instalea!ã rapid. 3otuşi, pe cale digestivã pãtrund agenţii patogeni a numeroase maladii
infecţioase, evitând bariera aciditãţii gastrice. (olul alimentar este protector faţã de aciditate şi "n
interiorul sãu e'istã condiţii favorabile supravieţuirii agenţilor patogeni ingeraţi odatã cu
alimentele.

0ecreţiile mucoase, "n compo!iţia cãrora intrã mucinele 5glicoproteine6, au rol important "n
apãrarea antiinfecţioasã. 1ucinele aderã la suprafaţa agenţilor patogeni şi a para!iţilor, formând
un strat molecular care "mpiedicã interacţiunea lor cu celulele epiteliale. $or li se atribuie de
asemenea, un rol neutrali!ant asupra to'inelor. În acelaşi timp, secreţiile formea!ã o peliculã
5film6 protectoare, continuã pe suprafaţa mucoasei, constituind o barierã greu de trecut pentru
microorganisme "n calea lor spre situsurile epiteliale de aderenţã. Pelicula eliminã bacteriile care
nu se pot adapta condiţiilor de sub peliculã, la graniţa mucus%epiteliu.

)n alt mecanism nespecific care controlea!ã creşterea microorganismelor la !ona de contact cu


mucoasa digestivã, este peristaltismul intestinal. 1icroorganismele aderã la mucoasa epitelialã,
prin intermediul unor molecule din categoria lectinelor, care reali!ea!ã adevãrate punţi de

legãturã
reali!area"ntre suprafaţa
acestor bacteriei
interacţiuni şi a celulei
stabile, creind epiteliale.
un flu' carePeristaltismul intestinal "mpiedicãpatogene,
deplasea!ã microorganismele
"nainte ca ele sã coloni!e!e suprafaţa epiteliului. umeroase infecţii intestinale accelerea!ã
peristaltismul. nomaliile mişcãrilor peristaltice sunt factori favori!anţi ai creşterii e'cesive a
populaţiilor bacteriene ale microbiotei normale a tractului intestinal. In absenţa unui clearance
mecanic normal al tractului digestiv, microbiota normalã poate dobândi un rol patologic.

-olul factorilor humorali "n apãrarea antiinfecţioasã nespecificã. Mormonii au un rol esenţial "n
reglarea unor mecanisme homeostatice. /i nu modificã specificitatea de reacţie a celulelor
limfoide. Concentraţiiile optime de hormoni determinã o funcţionalitate optimã a sistemului
imunitar, iar modificãrile lor cantitative induc perturbãri ale metabolismului limfocitelor.
Pubertatea şi sarcina se caracteri!ea!ã prin creşterea steroi!ilor plasmatici. Cunoaşterea
multiplelor interacţiuni dintre funcţia imunitarã şi sistemul endocrin, precum şi perfecţionarea
tehnicii de radioimunodo!are 5-I6 a hormonilor, au condus la delimitarea unei noi discipline
intermediare  imunoendocrinologia.

fecţiunile de naturã endocrinã au un rãsunet ma&or "n raport cu re!istenţa nespecificã faţã de
agenţii patogeni. )n e'emplu "n acest sens este patologia infecţioasã asociatã cu diabetul.
(olnavii de diabet fac "n mod frecvent infecţii de tip tuberculos, infecţii urinare şi tegumentare
de tipul furunculo!elor. /le se datorea!ã fie unor de!echilibre locale provocate de lipsa insulinei,
fie glicemiei crescute.

Mormonii tiroidieni influenţea!ã re!istenţa faţã de infecţii. Mipotiroidismul mãreşte incidenţa


infecţiilor.
Corti!olul are influenţã directã asupra limfocitelor. Mipofuncţia corte'ului glandelor suprarenale
mãreşte re!istenţa faţã de agenţii infecţioşi.

Capacitatea autosterili!antã a umorilor este un factor decisiv al re!istenţei nespecifice. In ţesuturi


şi "n umori se gãsesc substanţe cu rol antibacterian# li!o!imul, lactoferina etc. stfel se e'plicã
re!istenţa organismului faţã de numeroasele agresiuni ale microorganismelor, care pãtrund
permanent "n ţesuturi, pe diferite cãi. 1icroorganismele 5"n special bacterii6 trec din lumenul
intestinal "n sânge, la toate animalele, inclusiv la om, datoritã condiţiilor speciale de
permeabilitate a epiteliului, create "n timpul absorbţiei intestinale. Permeabilitatea mucoasei este
mai accentuatã la rumegãtoare. $a om s%a evidenţiat cã, postprandial, se produce o bacteriemie
temporarã, srcinarã "n cavitatea bucalã, ca re!ultat al masticaţiei sau al peria&ului dentar. *upã
e'tracţia dentarã, e'istã chiar o perioadã septicemicã 5cu multiplicare bacterianã6. *atoritã stãrii
de bacteriemie temporarã, animalele nu trebuie hrãnite o perioadã de 78%<8 de ore "nainte de
sacrificare.

În mod obişnuit, stãrile de bacteriemie fi!iologicã nu sunt urmate de infecţii clinice, datoritã
capacitãţii autosterili!ante 5clearance6 a ţesuturilor şi umorilor, care se manifestã prin mecanisme
variate#

% condiţiile tisulare improprii multiplicãrii microorganismelor şi "n primul rând concentraţia 4<#
microorganismele strict anaerobe nu se multiplicã "n ţesuturile bine o'igenate, ci numai "n cele
traumati!ate sau devitali!ate. *e e'emplu, C. perfringens, agentul gangrenei ga!oase creşte "n
plãgile musculare provocate de e'plo!ii, iar 1. tuberculosis 5strict aerob6 se locali!ea!ã
preferenţial la nivelul ţesutului pulmonar. *upã distrugerea liticã a granulomului, se formea!ã un
ţesut ca!eos "n care 4< nu difu!ea!ã. 0e creea!ã condiţii de anaerobie, improprii multiplicãrii
celulelor de 1. tuberculosis şi astfel evoluţia infecţiei este limtatãK

% substanţe din categoria li!inelor

% properdina

% sistemul complement

% interferonii
% proteina C reactivã

-olul acestor componente humorale "n apãrarea antiinfecţioasã şi mecanismele acţiunii lor vor fi
pre!entate "n acest capitol.

0I03/1/ C/$)$-/ C) -4$ Î -/I03/2 3IIF/C2I40L /0P/CIFICL

-e!istenţa antiinfecţioasã a organismului uman şi animal este re!ultatul acţiunii unor sisteme
celulare cu acţiune nespecificã, independentã de caracterul nonself al unei substanţe sau al unui

agent infecţios.
/le intrã Funcţia
"n acţiune dupãprincipalã
ce agentula infecţios
sistemelor celularebarierele
a depãşit cu acţiune nespecificã
mecanice este fagocito!a.
protectoare ale
organismului.

0istemul fagocitar include celule de srcine me!odermicã, cu distribuţie difu!ã "n organism, care
au capacitatea de a "ngloba molecule nonself, virusurile şi celulele strãine şi de a le distruge prin
procese en!imatice de digestie intracelularã.

Fenomenul fagocito!ei 5phagein : a mânca6 a fost descoperit de Ilia 1etchni>off 57@@<6. /l a dat
denumirea genericã de fagocite", celulelor libere sau fi'e din ţesuturi care au capacitatea de a
ingera particule strãine.

Fagocito!a este cel mai prompt mecanism de apãrare şi, "n filogenie, derivã din funcţia de
nutriţie a proto!oarelor şi meta!oarelor inferioare. $a organismele superioare, fagocitele
"ndeplinesc activitãţi fi!iologice importante#

% eliminã moleculele organice proprii care au devenit nefuncţionale şi reintroduc "n economia
organismului, constituienţii lor chimiciK

% la vertebratele superioare, fagocitele "ndepãrtea!ã celulele "mbãtrânite, au rol "n remodelarea


tisularã "n embriogene!ã, "n remanierea osoasã etc.
I. 1etchni>off a clasificat fagocitele "n douã categorii#

% microfage 5P16  celule care fagocitea!ã particule mici

% macrofage  celule care "nglobea!ã particule mari, chiar celule "ntregi.

În 7E<9, schoff a creat conceptul de sistem reticulo%endotelial 50-/6, "n care a inclus#

% fagocitele propriu%!ise

% celulele reticulare ale sinusurilor venoase din splinã şi ganglioni

% celulele endoteliale ale vaselor sanguine şi limfatice

% fibroblastele din ţesutul con&unctiv.

În 7E<D, Boltera a propus denumirea de sistem reticulohistiocitar 50-M6.

În 7ED8, fagocitele au fost "mpãrţite "n douã categorii funcţionale#

% fagocite profesioniste", capabile sã ingere particule strãine tapetate cu Ig sau cu componente


ale complementului 5C?6. /le au receptori pentru regiunea Fc a Ig şi pentru C?. +rupul include
fagocitele mononucleare şi polimorfonucleareK


%facultativã.
fagocite neprofesioniste",
ceastã categoriecele care nu
include au astfel decelulele
fibroblastele, receptori, funcţia şifagocitarã
reticulare fiind
celulele epiteliale.

Celulele "nglobea!ã materialele nonself particulate şi solubile prin urmãtoarele mecanisme#


pinocito!ã, endocito!ã mediatã de receptori 5/1-6 şi fagocito!ã.
Pinocito!a este procesul prin care o celulã "nglobea!ã fluidele şi soluţiile şi este foarte
asemãnãtoare cu /1-, proces prin care celulele "nglobea!ã macromoleculele, virusurile şi
particulele mici. Pinocito!a şi /1- au "n comun mecanismul ba!at pe clatrinã şi se produc
independent de polimeri!area actinei.

Fagocito!a semnificã "nglobarea particulelor mari5mai mari de 8, Um6 şi se produce printr%un
mecanism activ, dependent de actinã, dar independent de clatrinã. Proto!oarele fagocitea!ã
pentru obţinerea nutrienţilor, iar la 1eta!oa, fagocito!a este funcţia, "n primul rând, a unor celule
speciali!ate 5macrofagele, neutrofilele6 şi a evoluat ca un proces care susţine o varietate de
procese biologice# "nglobarea şi distrugerea agenţilor infecţioşi şi a celulelor senescente,
remodelarea tisularã "n cursul de!voltãrii embrionare, rãspunsul imun, procesul inflamator.

0istemul fagocitar mononuclear 50 F 16

Fagocitele mononucleare se gãsesc "n toate ţesuturile, dar "n condiţii obişnuite, proliferarea lor
are loc numai "n mãduva osoasã.

0 F 1 reuneşte toate tipurile de celule cu capacitate fagocitarã bine e'primatã, precum şi


precursorii lor. Conceptul 0 F 1 a fost elaborat de van Furth 57ED<6, sub egida 410.

Celulele 0 F 1 "şi au srcinea "n celula stem din mãduva osoasã. Celula stem nu s%a identificat,
dar este nediferenţiatã, cu activitate mitoticã "naltã, este pluripotentã. /a generea!ã nu numai
precursorul macrofagului, ci şi precursorul eritrocitului, al polimorfonuclearelor şi
megacariocitului. Pe mãsurã ce se diferenţia!ã, descendenţii celulei stem "şi pierd potenţialitatea
şi devin precursori separaţi ai liniilor monocitarã, polimorfonuclearã, eritrocitarã şi plachetarã .

1onoblastul este prima celulã identificatã, pe linia de diferenţiere a fagocitelor mononucleare.


re receptori pentru regiunea Fc a Ig, fagocitea!ã şi, in vitro, aderã de suport. 1onoblastul se
divide o singurã datã "n douã promonocite.
Promonocitul, locali!at ca şi monoblastul "n mãduva osoasã, este o celulã mai mare 57 Um6,
citoplasma este acidofilã, bogatã "n poliribosomi. +ranulaţiile a!urofile conţin mielopero'ida!ã.
Cele douã celule re!ultate din divi!iunea unicã a promonocitului sunt monocite.

1onocitul rãmâne "n mãduva osoasã timp de <9 de ore de la diferenţiere, trece "n sânge şi devine
celulã circulantã pentru alte <9%D< de ore. In condiţii normale, celulele care circulã la contactul
cu endoteliul capilar, migrea!ã spre diferite ţesuturi şi cavitãţi, unde devin macrofage re!idente
sau migrea!ã spre un focar de inflamaţie#

% "n plãmân, monocitul se diferenţia!ã direct "n macrofagul alveolar, fãrã maturare "n ţesutul
interstiţialK

% "n sinusoidele ficatului, monocitul devine celulã HupfferK

% "n cavitatea peritonealã, monocitul vine direct din capilare şi devine macrofag al seroasei.

În condiţii normale, puţine macrofage re!idente se divid şi rãmân viabile 7%? luni. u e'istã
dovada cã ele recirculã prin limfã spre vasele sanguine. Probabil cã mor "n ţesuturi sau migrea!ã
spre ganglionii limfatici. In ca!ul unei infecţii locale sau unui proces inflamator, factorii
chimiotactici şi alţi mediatori ai inflamaţiei  citochine şi molecule ico!anoidice  stimulea!ã
monocitele sã migre!e spre situsul le!at, unde se diferenţia!ã "n macrofagele e'udatului.

*upã migrarea "n ţesuturile şi cavitãţile organismului, macrofagele varia!ã "n privinţa
caracteristicilor morfologice şi funcţionale şi au denumiri diferite# celule Hupffer "n ficat,
macrofage pulmonare şi alveolare "n plãmân, celule microgliale "n 0C.

*istribuţia celulelor 0 F 1 "n cele trei compartimente este urmãtoarea#

3ipul de celulã

$ocali!are
% Celula stem

% 1onoblastul În mãduva osoasã

% Promonocitul

% 1onocitul
% 1onocitul circulant În sânge
1acrofagul tisular 5re!ident6
% Mistiocit
În ţesutul con&unctiv din tegument

În ţesutul limfoid secundar5ganglioni, 1$36

În mãduva osoasã

În plãmân 5macrofage alveolare şi tisulare6

În membrana sinovialã a cavitãţilor articulare

În membranele seroase ale cavitãţilor peritonealã, pleuralã, cardiacã În glande

%4steoclastul 5re!ultat prin fu!iunea monocitelor6 În ţesutul osos

%1icroglia 5pare a fi de srcine monocitarã deoarece nu se evidenţia!ã "nainte


de formarea vaselor sanguine6
În 0  C
% 1acrofagul intravascular

Celulele Hupffer

%1acrofagul &u'tavascular Mistiocitul din pulpa roşie a splinei, din mãduva osoasã, din
sinusurile ganglionare.

% 1acrofagul din e'udat

% Celulele epitelioide În focarul inflamator

% Celulele gigante multinucleate 5se

formea!ã prin fu!iunea macrofagelor

e'udatului6.

În 0F1 nu sunt cuprinse#

% celulele reticulare, de srcine a limfocitelor, din mãduva osoasã

% celulele reticulare ale sinusurilor venoase din splinã şi ganglioni

% celulele endoteliale ale vaselor sanguine şi limfatice


% fibroblastele

% celulele $angerhans

% celulele interdigitate

%celulele dendritice din ganglionii limfatici.

4riginea celulelor dendritice nu se cunoaşte cu certitudine, dar pare a fi comunã cu a


monocitului. +lucocorticoi!ii induc o scãdere rapidã a monuclearelor circulante, inclusiv a
monocitelor, dar şi o dispariţie rapidã a celulelor dendritice din ţesuturi. cesta este un argument

care spri&inã ipote!a


endocitea!ã, cã celulele
prelucrea!ã dendritice
antigenul derivãnu
şi "l pre!intã, dinpot
precursori din mãduva
fi considerate osoasã.
ca fagocite *eşi ele
mononucleare,
deoarece nu s%a stabilit cu fermitate srcinea lor monocitarã.

Celulele $angerhans derivã din celule mononucleare circulante care migrea!ã "n tegument. In
tegument, celulele $angerhans rãmân un interval scurt, "nainte de a migra pe cale limfaticã, sub
forma celulelor cu voal, spre ganglionii limfatici unde devin celule dendritice şi interdigitate.

Fagocitele mononucleare intravasculare şi &u'tavasculare sunt celule care vin "n contact direct cu
sângele 5celule Hupffer, histiocitele din cordoanele pulpei roşii splenice6 sau cu limfa
5macrofagele intra% sau e'trasinusoidale din ganglionii limfatici6. /le supraveghea!ã aceste
fluide pentru a capta materialele nonself, pe care le prelucrea!ã şi le pre!intã limfocitelor.
Celulele Hupffer sunt aşe!ate "n "ntregime "n lumenul sinusoidelor hepatice şi nu au nici o
cone'iune evidentã cu endoteliul sinusoidal. *atoritã po!iţiei, macrofagele splenice
&u'tavasculare, ca şi cele din mãduva osoasã, trebuie sã strãbatã endoteliul, "nainte de a fagocita
materialul nonself.

1acrofagele intra şi &u'tavasculare sunt fi'e. Fig. ED. Celulele sistemului fagocitar mononuclear.
1acrofagele tisulare şi cele asociate vaselor formea!ã o populaţie de 7D%<8 miliarde, "ntr%un
organism de D8 de >g. /le "şi au srcinea "n monocitul sanguin sau re!ultã prin proliferarea
tisularã a monocitelor imigrate. 0e pare cã predominã cele de srcine monocitarã.

*atoritã locali!ãrii lor diverse şi a condiţiilor fi!iologice locale foarte diferite 5condiţii cvasi%
anaerobe pentru cele peritoneale şi o bunã aerare pentru cele pulmonare6, macrofagele sunt
heterogene din punct de vedere morfologic, dar au caracteristici structurale şi funcţionale
comune#

% sunt bogate "n li!osomi 5pentru digestia en!imaticã a substanţelor nonself6K

% membrana citoplasmaticã formea!ã prelungiri fine denumite voaluri hialoplasmatice, cu


dimensiuni de pânã la &umãtate din diametrul macrofagului. In microscopia scanning, suprafaţa
macrofagului se aseamãnã cu petalele unui trandafir.

*atoritã mobilitãţii membranei, macrofagul are douã proprietãţi importante#

% aderã de suportul solid

% endocitea!ã 5pinocitea!ã şi fagocitea!ã6.

Fagocitele sanguine au proprietatea de a migra din patul vascular, "n ţesuturi, unde devin
macrofage re!idente, dar mobile "n interiorul ţesutului.

*eplasarea tisularã a macrofagului este "ntâmplãtoare 5neorientatã de stimuli chimiotactici6, şi se


numeşte chimiochine!ã sau este orientatã şi se numeşte chimiota'ie. *eplasarea orientatã este
uşuratã de en!imele pe care macrofagul le secretã, active la pM%ul tisular.

-eceptorii membranari ai macrofagului


0istemul fagocitar mononuclear are capacitatea de a discrimina un numãr mare de agenţi
patogeni, "n raport cu selful, utili!ând un numãr relativ restrâns de receptori, deşi agenţii
infecţioşi au tendinţa de a suferi mutaţii. ceastã tendinţã este contracaratã de e'istenţa unor
receptori care recunosc componente antigenice bine conservate, care nu se gãsesc la eucariotele
superioare, dar "ndeplinesc roluri esenţiale "n biologia agenţilor patogeni şi sunt supuse

proceselor
bacteriilor, mutaţionale cu o ratã scã!utã 5mananii din peretele levurilor, peptidele formilate ale
$P0, aci!ii lipoteichoici6.

1acrofagul este o celulã multifuncţionalã, care primeşte o multitudine de semnale din mediul
e'tracelular, prin intermediul receptorilor membranari, capabili sã recunoascã ligan!i ai altor
celule sau ligan!i moleculari solubili.

-eceptori pentru regiunea Fc a tuturor i!otipurilor de lanţ greu al Ig. Cei mai numeroşi sunt
receptorii pentru regiunea Fc a Ig+ monomerã 5Ig+ citofilã6, Ig+ agregatã şi Ig+ din comple'ele
imune 5Fc Y - I, Fc Y - II, Fc Y - III6. ceşti receptori constituie legãtura crucialã dintre celulele
fagocitare efectoare şi limfocitele care secretã imunoglobuline.

Fc Y - I 5C*;96 este receptorul de mare afinitate, leagã Ig+ monomerã, iar e'primarea sa este
stimulatã de IF. ceşti receptori media!ã *CC.

Fc Y - II 5C*?<6 este receptorul de micã afinitate, leagã slab Ig+ monomerã şi are afinitate de
78 ori mai micã decât Fc Y -I, dar leagã uşor comple'ele imune.

Fc Y - III 5C*7;6 au afinitate scã!utã pentru Ig+ monomerã şi se gãseşte pe macrofagele


tisulare, neutrofile şi celulele H.

nticorpii citofili se cuplea!ã la suprafaţa celulei, prin intermediul receptorilor pentru Fc, iar
ulterior leagã antigenul specific. -eceptorii pentru Fc al Ig/ au o densitate semnificativã.

$egarea "ncrucişatã a receptorilor de Fc Y, de cãtre comple'ele imune care conţin mai mult de o
moleculã de Ig+, stimulea!ã activitatea macrofagului. 1acrofagele alveolare au un numãr mare
de receptori pentru Fc al Ig/.
-eceptorii pentru complement 5C-7, C-?, C-96 leagã fragmentele C?b, C9b, primul fiind foarte
eficient ca opsoninã, dar mai puţin eficient ca mediator al ingestiei.

-eceptorii pentru limfochine leagã mediatorii moleculari secretaţi de limfocitele activate# 1IF,
1F, IF. 0ub influenţa acestor mediatori, macrofagele devin foarte active "n pre!enţa celulelor
nonself.

-eceptorii pentru glicoproteinele 5lectine6 care au glucide terminale resturi de fuco!il, mano!il,
gluco!il, acetil%gluco!aminã, sunt foarte importanţi pentru recunoaşterea celulelor strãine, a
hematiilor "mbãtrânite, a fungilor, a bacteriilor.

-eceptorul de mano!ã 51-6 este o lectinã a membranei macrofagelor tisulare, dar lipseşte pe
monocitul circulant. cest receptor pare a fi important pentru ingestia agenţilor patogeni de cãtre
macrofagele tisulare. -eceptorul de mano!ã recunoaşte şi leagã cu mare afinitate
microorganismele care au pe suprafaţa lor molecule cu resturi de mano!ã şi fuco!ã, având rol
important "n fagocito!a levurilor şi proto!oarelor para!ite.

1onocitele sanguine nu e'primã 1-, ceea ce sugerea!ã cã aceşti receptori sunt esenţiali pentru
evenimentele inflamatorii.

-eceptorii pentru fibronectinã sunt implicaţi "n aderenţa monocitelor la !onele de discontinuitate
ale endoteliului vascular şi "n ingestia particulelor opsoni!ate cu fibronectinã.

-eceptori pentru proteinele care conţin Fe, ceea ce e'plicã rolul macrofagului "n metabolismul
Fe.

-eceptori pentru hormoni5de e'emplu, receptorul pentru insulinã6.

-eceptorii pentru $P0. Celulele 0F1 sunt esenţiale pentru mecanismul imunitãţii antibacteriene
"nãscute.

1acrofagul posedã un mecanism fin de recunoaştere a $P0. *e multe ori, 7 pgSml 5circa 788
f16 stimulea!ã un rãspuns detectabil. In soluţie apoasã, $P0 formea!ã comple'e
macromoleculare, analoge miceliilor fosfolipidice. ceste comple'e se pot insera direct "n
membrana plasmaticã şi alterea!ã fluiditatea ei, iar la concentraţii mari, produc de!agregarea
membranei celulare. *e aceea, s%a considerat cã miceliile $P0 se pot insera direct "n membrana
plasmaticã. *ar "n condiţii fi!iologice, $P0 diferã de varianta purificatã, "n soluţii apoase.

$P0 "n plasmã, "n fluidul interstiţial sau $P0 asociat suprafaţei bacteriilor +ram negative, este
legat de diferite proteine plasmatice, care uşurea!ã clearance%ul lor. $P0 este opsoni!at de o
proteinã 5$(P6 care leagã $P0 5$P0 binding protein6, iar comple'ul este recunoscut de
receptorul opsonic al suprafeţei macrofagului  C*79. C*79 se asocia!ã cu suprafaţa celulei
printr%o legãturã glicolipidicã. Comple'ul ternar format din $P0%$(P%C*79 nu transmite
semnalul activator, dar activea!ã o catenã proteicã transmembranarã.

Caracteri!area comple'elor $P0%proteine plasmatice a fost esenţialã pentru "nţelegerea


interacţiunii $P0%macrofag. Conclu!ia este cã macrofagul leagã $P0 nativ cu o eficienţã foarte
scã!utã, dar leagã foarte eficient comple'ele $P0%proteine plasmatice, pe calea receptorilor
specifici.Fig. E@. $P0 sunt recunoscute de un receptor 5C*796, dupã cuplarea lor cu o proteinã

plasmaticã 5$(P : $P0 binding protein6 şi formarea comple'ului $(P%$P0.

Proteinele plasmatice care leagã $P0 sunt anticorpii spe%cifici faţã de antigenul somatic 546,
complementul, lipoprotei%nele cu densitate "naltã 5M*$6, albumina, proteina care leagã $P0
5$(P6 şi septina. $(P este produsã de hepatocite şi are valori normale medii de D UgSml, iar "n
fa!a acutã, la om, de <<8 UgSml. Chiar dacã este un reactant de fa!ã acutã, $(P se gãseşte "n
concentraţii suficiente "n plasma normalã, pentru a avea rol de apãrare "n timpul infecţiei.

*iferiţii receptori fagocitari trimit semnale spre citoscheletul de actinã şi iniţia!ã mecanismele de
internali!are.

ctivarea macrofagului

ctivarea macrofagului are loc "n condiţiile stimulãrii antigenice şi este un proces care decurge
stadial#
% recrutarea monocitului imatur din sânge şi diferenţierea "n celulã capabilã sã reacţione!e "n
pre!enţa limfochinelorK

% dobândirea proprietãţii de citoto'icitate sub acţiunea unor semnale secundare 5cantitãţi mari de
limfochine, $P0 etc.6.

$imfocitele 3h7 sunt principalele celulele activatoare ale macrofagului, prin intermediul
interferonului Y. Interacţiunea dintre limfocitul 3 şi macrofag stã la ba!a imunitãţii mediate
celular şi a hipersensibilitãţii "ntâr!iate. )n alt factor, foarte potent, activator al macrofagului este
lipopoli!aharidul bacteriilor +ram negative 5$P06.

1acrofagul activat pre!intã urmãtoarele particularitãţi#

% are dimensiuni mai mari, este mai mobil, voalurile membranare sunt mai evidenteK

% metabolismul o'idativ al gluco!ei este mult mai activK

% conţinutul en!imatic li!osomal este crescut şi creşte secreţia de protea!eK

% creşte rata procesului de endocito!ãK

% creşte activitatea antibacterianã şi antitumoralã

% creşte sinte!a de monochine# I$%7 şi 3F.

ctivarea este nespecificã, ceea ce e'plicã faptul cã macrofagul activat de componente


antigenice ale celulelor de 1. tuberculosis, este mult mai eficient "n activitatea de clearance a

oricãror celule nonself, bacteriene, fungice sau tumorale.

Principala monochinã mediatoare a acţiunii locale sau sistemice a macrofagului activat este 3F
, iar intermediarii reactivi ai 4< şi < au rol ma&or "n li!a bacteriilor para!ite intracelular.
3F poate avea rol determinant al efectului letal al $P0. nimalele care au primt o do!ã letalã
de /. coli, supravieţuiesc dacã li se administrea!ã 1C ce neutrali!ea!ã 3F. ceasta denotã cã
efectul letal al $P0 se datorea!ã hiperreactivitãţii ga!dei faţã de agentul infecţios şi infecţiei sau
efectului to'ic direct al $P0.

*acã macrofagul este activat prin stimulare antigenicã de duratã sau nu reuşeşte sã elimine
agenţii patogeni intracelulari, poate deveni refractar la stimularea ulterioarã.
Fig. EE. 1acrofagele sunt celule esenţiale pentru funcţia de apãrare. /le constituie o linie de
apãrare, "nainte de activarea specificã a limfocitelor 3 şi (. Participã la elaborarea rãspunsului, "n
calitatea lor de celule care prelucrea!ã şi pre!intã antigenul. 1acrofagele sunt activate de
limfochinele eliberate de celulele 3 şi eliberea!ã limfochine cu funcţii stimulatoare ale funcţiei
imunitare 5dupã -oitt, 7EE?6.

/ndocito!a

/ndocito!a este activitatea biologicã a macrofagului, cea mai bine e'primatã. Ingestia
macromoleculelor dispersate "n fa!ã lichidã se numeşte pinocito!ã 5pinos, grec : a bea6.
Pinocito!a are loc prin invaginarea membranei, re!ultatul fiind formarea unor ve!icule mici 58,<
Um6 şi se numeşte micropinocito!ã sau a ve!iculelor mai mari 5pânã la 7%< Um6 şi poartã
denumirea de macropinocito!ã.

1icropinocito!a este constitutivã 5adicã are loc "n absenţa unui stimul declanşator din mediu6 şi
are o ratã foarte intensã. In ?8 de minute se internali!ea!ã echivalentul "ntregii suprafeţe celulare.

1acropinocito!a are o ratã minimã "n condiţii de repaus, in vitro, dar este stimulatã de serul
adãugat "n mediu, de comple'ele imune, de mucopoli!aharide etc.

/ndocito!a mediatã de receptori este un proces specific prin care macromoleculele şi antigenele
particulate sunt "nglobate dupã asocierea lor cu un receptor membranar.
Capacitatea de ingestie a macrofagului se materiali!ea!ã "n urmãtoarele funcţii#

% funcţia citocatereticã, adicã de epurare sau de sechestrare a celulelor senescente5de e'emplu,


hematii6. Prin "mbãtrânire, hematiile "şi pierd acidul sialic din glicopropteinele membranare şi
e'pun componente care sunt recunoscute de macrofag. In focarul inflamator, macrofagele curãţã
terenul de celulele moarte şi asigurã vindecarea le!iunilor inflamatoriiK

% funcţia anti'enicã 5clearance6, adicã de "ndepãrtare a materialelor strãine, prin fagocito!ãK

% funcţia imunã, constã "n participarea macrofagului la elaborarea rãspunsului imun, prin
prelucrarea g şi cooperarea cu limfocitele.

Fagocito!a

Fagocito!a este procesul de ingestie a materialelor particulate, mai mari de 8, Um, printr%un
mecanism dependent de actinã şi de obicei, independent de clatrinã. Fagocito!a presupune
aderenţa particulei la suprafaţa macrofagului şi ingestia ei. $a proto!oare, funcţia fagocitarã are
semnificaţia ingestiei nutrienţilor, dar la meta!oare este un proces comple' reali!at de celule
speciali!ate# macrofage şi polimorfonucleare. Funcţia fagocitarã a macrofagului este esenţialã
pentru "nglobarea şi degradarea moleculelor nonself, a agenţilor infecţioşi şi a celulelor
senescente. 1acrofagul este o celulã esenţialã pentru elaborarea rãspunsului imun şi pentru
rãspunsul inflamator. Fagocito!a este foarte importantã "n embriogene!ã, pentru remodelarea
tisularã.

derenţa semnificã reali!area contactului fi!ic dintre particula strãinã şi membrana fagocitului şi
este mediatã de moleculele de suprafaţã ale particulei, de sarcinile sale electrice sau de
opsoninele din umori. In funcţie de mecanismul aderenţei particulei strãine la suprafaţa celulei
fagocitare se disting douã tipuri de fagocito!ã#

% fagocito!a nemediatã de receptori, condiţionatã "n principal de forţe ionice. stfel sunt ingerate
particulele inerte 5de late', de cãrbune, siliciu, a!best etc.6, moleculele agregate de albuminãK

% fagocito!a mediatã de receptori este un proces prin care antigenele particulate sunt "nglobate
prin intermediul unui receptor membranar şi este activã "n ingestia bacteriilor.
-eceptorii membranari pentru lectine, leagã nespecific componentele glucidice ale celulei
nonself. )nele lectine ale suprafeţei bacteriene pot sã medie!e legarea specificã a bacteriilor de
P1 şi macrofage, "n absenţa opsoninelor, re!ultatul fiind activarea fagocitului, ingestia şi
digestia bacteriei. Procesul a fost denumit lectino%fagocito!ã. $ectino%fagocito!a este definitã ca
o fagocito!ã non%opsonicã, ba!atã pe recunoaşterea dintre receptorii suprafeţei fagocitului şi
glucidele suprafeţei celulei fagocitate. $a nevertebrate, se crede cã lectinele suprafeţei
fagocitelor au rol de recunoaştere a moleculelor nonself.

Pe suprafaţa macrofagului se gãsesc nu numai receptori de lectine, ci şi lectine cu funcţie


endocitarã, cu rol "n clearance%ul glicoproteinelor plasmatice şi chiar al eritrocitelor "mbãtrânite
sau al bacteriilor a&unse "n mediul intern. *e e'emplu, lectina cu specificitate de mano!ã de pe
suprafaţa macrofagului, are rol "n apãrarea antimicrobianã nespecificã. ceastã lectinã leagã
celulele infecţioase ce e'pun pe suprafaţa lor grupãri cu mano!ã, uşurând fagocito!a şi digestia
lor intracelularã.

*e cele mai
specifici multe
pentru ori, interacţiunea
diferite opsonine# Ig,dintre fagocit şi celula
C, fibronectinã strãinã
etc. Cei este mediatã
mai importanţi suntdereceptorii
receptori
pentru Fc. -eceptorii pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor aparţin la douã clase# cei implicaţi
"n funcţiile efectoare şi sunt activatori ai funcţiilor macrofagului şi cei care transportã
imunoglobulinele prin barierele epiteliale.

Fagocitele recunosc şi leagã celulele opsoni!ate. 3oate opsoninele media!ã legarea celulei strãine
de suprafaţa fagocitului şi stimulea!ã ingestia sa. Fig. 788. 0tadiile "nglobãrii unui patogen
ipotetic de cãtre macrofage. -eceptorii cu rol "n recunoaşterea fagocitarã sunt Fc-, C-, 1F-
5mano!ã6, CM4 5glucidic6. F%77 5macrosialina6 este o glicoproteinã pan%macrofagicã,
e'primatã abundent "n fagosomi 5dupã +ordon, 7EE@6.

4psoninele. *enumirea 5opsein, grec : a aduce de mâncare6 semnificã o categorie diversã de


molecule care au rolul de a uşura ingestia particulelor strãine, funcţionând ca punţi de legãturã
"ntre fagocit şi particula nonself. 4psonina ma&orã termostabilã este Ig+, iar cea termolabilã este
repre!entatã de proteinele complementului. Cele mai importante opsonine sunt anticorpii
specifici ai sublaselor Ig+7 şi Ig+?, deoarece se leagã cu cea mai mare afinitate de receptorii
pentru Fc Y. $egarea anticorpului pe particula nonself este mediatã de fragmentul Fab al
moleculei
Fagocitele Ig+,
umaneiarpot
regiunea Fc ?interacţionea!ã
e'prima cu receptorii
clase de receptori FcFc-II
Fc Y# Fc-I, Y ai membranei fagocitului.
şi Fc-III. Pentru
interacţiunea dintre Ig+ şi receptorul sãu este esenţial ca Ig+ sã fie locali!at pe suprafaţa e'ternã
a particulei, pentru ca Fc sã fie accesibil receptorului pentru Fc.
Ig1 ca atare nu are rol opsoni!ant, deoarece fagocitele umane nu au receptori pentru Fc al Ig1.
Ig1 fi'ea!ã complementul pe calea clasicã, cu mare afinitate şi particulele tapetate cu Ig1 pot fi
opsoni!ate cu peptidele derivate din fi'area C. 1oleculele de C?b tapetea!ã celula bacterianã,
formând "n &urul ei o pãturã molecularã. Pentru iniţierea ingestiei este necesar al II%lea semnal,
transmis prin receptorii membranari ai macrofagului.

Ig favori!ea!ã fagocito!a microorganismelor şi eritrocitelor. Ig activea!ã calea alternã a


complementului şi astfel capacitatea sa opsoni!antã creşte prin legarea proteinelor
complementului la suprafaţa particulei.

Ig/ nu are proprietãţi opsoni!ante.

Componentele opsoni!ante ale complementului sunt C7V, C9b, C?b, iC?b 5produsul de
degradare al lui C?b6. Fragmentele derivate din C? sunt cele mai importante opsonine, generate
prin activarea complementului pe calea clasicã sau alternã. Produsul ma&or al clivãrii lui C?
5C?b6 se leagã covalent pe suprafaţa particulelor. 1. tuberculosis leagã fragmentele de C?b şi
C?bi, care uşurea!ã "nglobarea lor "n celula fagocitarã. Inglobarea pe aceastã cale reduce
e'punerea celulei bacteriene la compuşii to'ici ai 4<.

C?b este opsoni!ant pentru bacteriile +ram negative ce cresc "n forme coloniale -, deoarece
lipsesc catenele poli!aharidice terminale ale $P0. $P0 este activator al cãii alterne. Formele
coloniale 0 sinteti!ea!ã $P0 complete şi dupã opsoni!are nu sunt fagocitate. C?b este opsoni!ant
pentru celulele eucariote şi media!ã interacţiunea citoto'icã a macrofagului cu celula ţintã.

În focarul de inflamaţie se sinteti!ea!ã o diversitate de proteine, multe dintre ele având rol
opsoni!ant.

Colectinele formea!ã o familie de lectine plasmatice, cu activitate opsoni!antã. ctivea!ã


complementul şi au rol "n apãrarea antiinfecţioasã. *omeniul lor lectinic media!ã legarea de
structurile glucidice ale suprafeţei microorganismelor, iar secvenţele de tip colagenic sunt
implicate "n legarea de receptorul de colectinã al suprafeţei fagocitelor.

1edicamentele induc modificãri ale suprafeţei bacteriilor şi schimbã specificitãţile opsonice ale
microorganismelor. ntibioticele inhibitoare ale sinte!ei proteinelor sunt foarte eficiente "n acest
sens. Proteina 1 pe suprafaţa celulelor de 0treptococcus p=ogenes inhibã activarea
complementului. *iminuarea cantitativã a proteinei 1 5dupã tratamentul cu clindamicinã şi
lincomicinã6 determinã o opsoni!are crescutã cu C? şi o creştere a activitãţii fagocitelor. celaşi
efect, atribuit sinte!ei scã!ute de proteinã , s%a constatat faţã de celulele de 0. aureus.

1. leprae posedã capacitatea de a lega fibronectina, care apoi are rolul unei punţi "ntre bacterie şi
receptorul de fibronectinã al celulei ga!dã.

Fa!a de ingestie este condiţionatã de mobilitatea receptorilor membranari ai fagocitului. Bacuola


formatã prin invaginarea membranei, se "nchide asemen