ROBOT Reguli Definire Model de Calcul PDF

ROBOT MILLENNIUM v 16.
5 – MANUALUL UTILIZATORULUI Actualizare, noiembrie 2003
3. REGULI GENERALE DE DEFINIRE A MODELULUI DE

CALCUL AL STRUCTURII
3.1 Tipuri de structuri

În programul Robot Millennium sunt disponibile elemente finite de tip bară cu două noduri (pentru
definirea structurilor alcătuite din bare), elemente finite de suprafaţă (pentru generarea reţelelor
element finit utilizate la definirea plăcilor plane şi curbe) şi elemente finite volumetrice (utilizate
pentru generarea reţelelor element finit pentru structurile volumetrice). Programul permite modelarea
structurilor conţinând tipuri diferite de asemenea elemente structurale; tipurile de elemente finite
utilizate depind de tipul structurii. În mod curent, în Robot Millennium sunt disponibile următoarele
tipuri de structuri:
• cadru plan sau spaţial,
• reţea reticulată,
• placă plană sau curbă,
• structură aflată în stare plană de tensiune,
• structură aflată în stare plană de deformaţie,
• structură axial-simetrică,
• structură volumetrică (solid).

În afara structurilor menţionate mai sus, programul conţine o mare bibliotecă de structuri tipice
alcătuite din bare, plăci plane sau curbe, a căror definire este simplificată prin introducerea câtorva
parametri (vezi paragraful 3.14).
3.2 Noduri, bare

Primul pas în definirea structurilor alcătuite din bare este crearea nodurilor şi barelor. Nu este
necesară definirea separată a acestora; atunci când se defineşte o bară, nodurile situate în
extremităţile acesteia vor fi create în mod automat. Ca urmare, în cele ce urmează vom descrie doar
metoda de definire a barelor.
Opţiunea este disponibilă astfel:
• prin selectarea din meniu a opţiunii Geometrie/Bare; sau,
• selectarea iconiţei “Definirea structurii” din bara de unelte
• ecranul BARE (în cazul ecranelor NODURI şi BARE, la afişare apar trei zone: editorul grafic, ce
este utilizat la definirea structurii, fereastra de dialog Noduri sau Bare şi un tabel care prezintă
nodurile sau barele definite ale structurii).
La selectarea acestei opţiuni, pe ecran apare fereastra de dialog ce este prezentată în figura de mai
jos:
Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro 51

ROBOT MILLENNIUM v 16.5 – MANUALUL UTILIZATORULUI Actualizare, noiembrie 2003
În afara informaţiilor privind numărul, nodurile din extremităţi,

fereastra de dialog permite setarea următoarelor proprietăţi
suplimentare ale barelor:
• tipul de bară – utilizat în codurile de calcul ale structurilor
alcătuite din bare (dimensionare şi verificare ale barelor
structurii în concordanţă cu codul de proiectare).
• secţiunea transversală a barei
• materialul (acesta fiind atribuit secţiunilor).
OBSERVAŢIE: În partea superioară a ferestrei de dialog (în

partea dreaptă a câmpurilor Tip bară şi Secţiune)
există două butoane. Apăsarea acestora conduce la
deschiderea ferestrei de dialog Tip nou de bară,
respectiv Secţiune nouă, în care poate fi definit un
nou tip de bară, respectiv o nouă secţiune. Tipurile
de bare sau secţiunile definite vor putea fi atribuite
apoi listelor de bare, respectiv de secţiuni.
Un element de tip bară poate fi definit în modurile prezentate mai jos:

1. Prin introducerea numărului barei şi a coordonatelor nodurilor extreme în fereastra de dialog
(sau selectarea proprietăţilor barei, dacă este necesar) şi apoi clic pe butonul Adăugă.
2. Prin efectuarea unui clic stânga cu mouse-ul în câmpul Origine, trecerea în fereastra de
vizualizare grafică şi selectarea prin clic stânga a punctelor ce reprezintă nodul de start al barei
şi respectiv cel de final al barei.
3. Prin utilizarea unei metode ce combină cele două variante descrise mai sus (metodele “text” şi
“grafic”).
Programul oferă încă alte două opţiuni: Proprietăţi noduri şi Proprietăţi bare.
Opţiunea Proprietăţi noduri este utilizată pentru a prezenta datele de bază şi rezultatele de calcul
pentru o singură structură. Fereastra de dialog Proprietăţi noduri nu permite modificarea
parametrilor nodurilor.
OBSERVAŢIE: Prezentarea parametrilor este posibilă doar pentru un singur nod. Dacă în fereastra
de vizualizare sunt selectate mai multe noduri, fereastra de dialog Proprietăţi
noduri va prezenta datele privind nodul având numărul cel mai mic.
Opţiunea devine disponibilă prin selectarea unui nod al structurii, astfel:

• prin selectarea comenzii Rezultate/Proprietăţi/Proprietăţi noduri; sau
• din meniul contextual (deschis în fereastra de vizualizare grafică prin clic dreapta mouse), prin
selectarea comenzii Proprietăţi obiect.
Fereastra de dialog prezintă (lângă numele ferestrei Proprietăţi noduri), următoarele date:
• numărul nodului selectat
• numărul şi numele cazului de încărcare selectat.

Fereastra de dialog Proprietăţi noduri cuprinde trei tablouri: Geometrie, Deplasări şi Reacţiuni.
52 Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro

Câmpul de editare Număr nod permite selectarea nodului:

• în mod grafic, prin clic asupra unui nod al structurii
• prin tastarea numărului nodului în câmpul de editare.
OBSERVAŢIE: În această fereastră de dialog nu este posibilă editarea numărului de nod.
Tabloul Geometrie, prezentat în figura de mai sus, conţine informaţii de bază privind nodul selectat.
În plus faţă de numărul de nod, în tablourile rămase se prezintă sub o formă tabelară valorile
deplasărilor sau ale reacţiunilor ce au fost obţinute în urma calculului, pentru nodul şi cazul de
încărcare selectat. În cazul în care selecţia activă se referă la mai mult decât un caz de încărcare,
tabelul prezintă valorile extreme ale deplasărilor.
OBSERVAŢIE: Numărul de coloane în tabelul deplasărilor sau ale reacţiunilor depinde de numărul
gradelor de libertate nodală ale tipului de structură selectat.
Opţiunea Proprietăţi bare este utilizată pentru a prezenta datele de bază şi rezultatele calculului
pentru o singură structură alcătuită din bare. Fereastra de dialog ce prezintă proprietăţile barelor
permite modificarea unora dintre acestea (tip, secţiune, material).
OBSERVAŢIE: Este posibilă prezentarea proprietăţilor pentru o singură bară.
Opţiunea devine disponibilă prin selectarea unei bare, astfel:

• din meniu, prin selectarea următoarei comenzi: Rezultate/Proprietăţi/Proprietăţi bare; sau
• din meniul contextual (deschis în fereastra de vizualizare grafică prin clic dreapta mouse), prin
selectarea comenzii Proprietăţi obiect.
Selectarea acestei opţiuni deschide fereastra de dialog care conţine cinci tablouri: Geometrie,
Proprietăţi, NTM, Displasări şi Verificare după cod (de proiectare). Primele două tablouri prezintă
informaţii generale privind geometria barei şi proprietăţile secţiunii transversale ale acesteia.
Tablourile NTM şi Deplasări, situate în partea superioară a ferestrei de dialog, conţin diagrama
mărimii selectate în câmpul Diagramă. Această diagramă poate fi oferită doar una dintre mărimile
disponibile: forţele FX, FY şi FZ, momentele MX, MY, MZ, tensiunile Smax şi Smin şi deplasările. În
cazul în care se schimbă cazul de încărcare, diagramele vor fi retrasate..
OBSERVAŢIE: Numărul mărimilor disponibile depinde de tipul de structură.
Opţiunile disponibile în tabloul Verificare după cod (de proiectare) al ferestrei de dialog Proprietăţi

bare este utilizat pentru verificarea rapidă a încărcării capabile a secţiunii barei.
OBSERVAŢIE: Dacă nu au fost efectuate calcule pe structură (fereastra de vizualizare a structurii

afişează următorul mesaj: Rezultate (FEM): nu există sau sunt indisponibile), atunci
tabloul nu este disponibil.
Conţinutul tabloului Verificare după cod (de proiectare) depinde de tipul de bară selectată: mărimile
ce sunt prezentate în cazul oţelului, aluminiului şi lemnului diferă de cele prezentate în cazul unei
bare de beton armat (calculul armăturii teoretice (necesare)).
Tabelul poate prezenta atât valori ale mărimii selectate (de exemplu, deplasări) cât şi extreme ale
acestora.
Dacă cursorul mouse-ului efectuează clic în câmpul în punct, iar apoi este mutat în diagrama mărimii
selectate, care este localizată în partea superioară a ferestrei de dialog, va apare o linie verticală
care permite definirea valorii coordonatei pentru care vor fi prezentate în tabel mărimile relevante.
Dacă cursorul mouse-ului efectuează clic în câmpul pentru o bară, iar apoi este mutat în fereastra de
vizualizare a structurii, atunci, prin indicarea altei bare cu cursorul va conduce la actualizarea
conţinutului ferestrei de dialog Proprietăţi bare, în concordanţă cu selecţia curentă.
3.3 Secţiunile barelor şi materiale

După definirea geometriei structurii trebuie specificate secţiunile barelor (în cazul în care nu au fost
definite în timpul definirii barelor structurii). Opţiunea pentru definirea secţiunilor barelor este
disponibilă astfel:
• din opţiunea Bare, în care trebuie selectat în câmpul Secţiune tipul de secţiune relevant
• din meniu – prin selectarea: Geometrie/Secţiuni/Secţiuni de bare; sau
• din bara de unelte “Definirea structurii” – prin selectarea iconiţei sau
• din ecranul SECŢIUNI ŞI MATERIALE.
După selectarea opţiunii, va apare pe ecran fereastra de dialog prezentată în figura de mai jos, ce
cuprinde trei zone principale:
• câteva iconiţe, situate în partea superioară,
• un câmp conţinând lista secţiunilor active,
• câmpul de selectare curent şi butoane standard.

În partea superioară a ferestrei de dialog sunt localizate
următoarele iconiţe:
= - adaugă un nou tip de secţiune,
= - suprimă tipul de secţiune selectat din lista secţiunilor
active,
= , , şi - afişează o listă a secţiunilor active ,
astfel: iconiţe mari, iconiţe mici, listă prescurtată sau listă
detaliată.
= - permite eliminarea din lista activă a profilelor care nu
apar în exemplul dat.
= - permite salvarea către biblioteca de secţiuni a
secţiunii selectate din lista celor active. Astfel apare o
fereastră de dialog Salvare în baza de date care permite
selectarea bazei de date în care se va face salvarea.
= - permite deschiderea ferestrei de dialog Manager de
etichete (nume).

Pentru a descrie procesul de atribuire a secţiunilor de bare, se va prezenta o metodă generală de

desemnare a atributelor (reazeme, excentricităţi, tipuri de bare, etc.), aceeaşi în toate cazurile.
Procesul de desemnare a secţiunilor (atributelor) la barele structurii este divizat în două etape:
♦ Definirea tipului de secţiune

Se efectuează clic pe iconiţa Secţiune nouă. Dacă lista secţiunilor active este vidă, sau dacă
trebuie adăugată o secţiune nouă în listă, sunt posibile două situaţii:
• în cazul în care se selectează oricare dintre tipurile de secţiuni, clicul pe iconiţa
Secţiune nouă deschide o fereastră de dialog pentru definirea acesteia; câmpurile primului
tablou oferă parametrii ultimei secţiuni (cu excepţia câmpului Etichetă (Nume)) sau
parametrii setaţi din oficiu;
• în cazul în care se selectează oricare dintre secţiuni, clicul pe iconiţa Sectiune nouă
deschide o fereastră de dialog pentru definirea noii secţiuni şi un tablou corespunzător
secţiunii selectate. Toate câmpurile, cu excepţia câmpului Etichetă (Nume) vor fi în
concordanţă cu tipul de secţiune selectat.
De asemenea, este posibilă deschiderea ferestrei de dialog pentru definirea unei noi secţiuni prin clic
dublu pe un element din lista secţiunilor active. Se va deschide fereastra de dialog Secţiune nouă,
propunând în câmpurile editabile parametrii tipului de secţiune selectat. După modificarea
parametrilor corespunzători, noul tip de secţiune este adăugat la lista secţiunilor disponibile prin clic
asupra butonului Adăugă sau prin apăsarea tastei <ENTER>. Dacă numele nu poate fi modificat, pe
ecran va apare un mesaj de avertizare. Această opţiune din fereastra de dialog permite o modificare
uşoară a secţiunii. Fereastra de dialog cuprinde cinci tablouri: Standard, Utilizator, Conică, Secţiune
compusă şi Valori. Tabloul Secţiune compusă este utilizat pentru a defini / selecta secţiunile
compuse (alcătuite), care sunt obţinute din două sau mai multe platbande, conectate cu ajutorul unor
fururi sau diagonale. Astfel de secţiuni sunt utilizate la stâlpi (secţiuni “C”, secţiuni “I”, corniere) ca şi
la structuri reticulate (cel mai adesea, structuri de corniere). Modul de verificare a rezistenţei
secţiunilor compuse este condus în mod asemănător cu cel din cazul secţiunilor pline, ţinând cont de
rigiditatea echivalentă, ce include influenţa rigidizărilor (fururilor). În cadrul verificării se va verifica –
de asemenea- şi rezistenţa acestora.
♦ Atribuirea unei secţiuni barelor structurii

Există câteva metode de a atribui o secţiune barelor structurii (presupunând că există cel puţin
un tip de secţiune în lista secţiunilor active):
• dacă înaintea deschiderii ferestrei de dialog Secţiuni nu au fost făcute selecţii –
atribuiţi secţiunea prin selectarea tipului de secţiune corespunzător din lista activă. Duceţi
cursorul în vizualizatorul grafic, pentru a selecta bara (prin clic stânga al mouse-ului) căreia îi
va fi atribuită secţiunea. Secţiunea selectată va fi marcată (în partea stângă a simbolului
tipului de secţiune va apare o săgeată).
Atunci când se va afla în exteriorul ferestrei de dialog (în ecranul grafic), cursorul îşi schimbă
forma după iconiţa secţiunii selectate; atunci când cursorul se află în fereastra de editare,
structura de bare din vecinătate este marcată,
• dacă selecţia a fost făcută înainte de deschiderea ferestrei Secţiuni – la deschiderea
ferestrei de dialog, lista conţinând selecţia este introdusă în câmpul grupului Linii/Bare. În
vederea atribuirii secţiunii corespunzătoare barelor din listă, selectaţi tipul de secţiune din
lista activă şi apăsaţi tasta <ENTER> sau butonul Aplică. Astfel, tipul de secţiune a fost
atribuit (OBSERVAŢIE: Lista barelor selectate dispare din câmpul de editare Linii/Bare),
• dacă selectarea se va face atunci când fereastra de dialog Secţiuni este deja
deschisă – trebuie ca mai întâi câmpul Linii/Bare să fie activat (localizaţi cursorul mouse-ului
acolo şi faceţi clic stânga). Atunci când cursorul este scos din fereastra de dialog (în
vizualizatorul grafic) el va fi în modul de selectare. Astfel, este posibilă selectarea oricărei
bare a structurii, al cărei număr va fi afişat apoi în câmpul de editare Linii/Bare. În vederea
atribuirii secţiunii corespunzătoare barelor, selectaţi tipul de secţiune din lista activă şi
apăsaţi tasta <ENTER> sau butonul Aplică.
(OBSERVAŢIE: Lista barelor selectate dispare din câmpul de editare Linii/Bare).
Pentru a suprima o secţiune atribuită, se va utiliza “Ştergere secţiune” (iconiţa “Ştergere”). Aceasta
este mereu disponibilă din lista secţiunilor active a ferestrei de dialog Secţiuni. Profilul zero nu poate
fi modificat; el poate fi atribuit unei bare în acelaşi mod ca o definire de secţiune pe structură.
OBSERVAŢIE: Descrierea prezentată mai sus, ca toate descrierile tablourilor, corespunde secţiunilor
de oţel (tablourile pentru secţiunile de lemn şi aluminiu se prezintă în mod similar).
Dacă se selectează în fereastra de dialog Secţiuni un tip de secţiune de beton (de
exemplu, stâlp sau grindă de beton armat), atunci fereastra de dialog Secţiune
nouă va avea o altă formă. Tipurile disponibile de secţiuni transversale sunt:
- stâlpi de beton armat: dreptunghiulari, de formă T, L sau Z, poligon regulat,
semicerc, sfert de cerc;
- grinzi de beton armat: dreptunghiulare, de formă T sau I.
De exemplu, pentru o grindă de beton armat, fereastra de dialog Secţiune nouă va lua forma
prezentată în figura de mai jos:

Fereastra de dialog prezentată mai sus permite utilizatorului:

• să aleagă tipul de secţiune de grindă (dreptunghiulară, de formă T, I sau T asimetric) şi să
definească dimensiunile secţiunii
• să specifice numele secţiunii; programul atribuie din oficiu un nume de secţiune compus din
câteva litere, ce prezintă tipul de secţiune şi dimensiunile secţiunii transversale
• să aleagă culoarea secţiunii.
Utilizatorul poate să selecteze unul dintre cele patru tipuri de secţiuni: dreptunghiulară, de formă T,
de formă I şi de formă T asimetric. Depinzând de tipul de secţiune selectat, fereastra de dialog
prezintă parametrii ce o definesc. Fereastra de dialog ce este prezentată mai sus prezintă parametrii
de definire ai unei secţiuni dreptunghiulare. În cazul unei secţiuni de formă T, opţiunile afişate sunt
similare. Pentru o secţiune T asimetric, apar două tablouri suplimentare: Planşee şi Secţiuni.
Selectarea opţiunii Secţiune variabilă conduce la posibilitatea atribuirii unei secţiuni transversale cu o
variaţie liniară de-a lungul barei, prin specificarea – în câmpul h2 – a valorii înălţimii în extremitatea
dreaptă a segmentului selectat.
Opţiunea Reducerea momentului de inerţie permite utilizatorului să introducă la definirea secţiunii
coeficienţii de reducere a momentelor de inerţie Iy şi Iz (grinzi şi stâlpi de beton armat). Reducerea
este legată de o proprietate a unei secţiuni date şi nu este un parametru global al analizei.
Momentele de inerţie reduse sunt afişate (în tabel sau în ferestrele de dialog), ca şi proprietăţile
curente ale secţiunii. Aceste proprietăţi reduse sunt folosite în analizele statice şi sunt trecute şi în
modulele de dimensionare.
Reducerea momentelor de inerţie a secţiunilor de beton armat este aplicată în calculele statice
pentru a ţine cont de efectul de fisurare a secţiunii. Aceasta este metoda indicată –printre altele- de
codurile americane (UBC 1997 punctul 1910.11.1 sau ACI 318-95 p.10.11.1).
Fereastra de dialog prezentată mai sus conţine butonul Analiză elasto-plastică (el este disponibil în
tablourile Standard şi Utilizator). Opţiunile oferite în fereastra de dialog, ce se deschide la un clic pe
buton, permit precizarea parametrilor pentru analiza elasto-plastică a barei cu o secţiune selectată.
Pentru un tip de secţiune ales (de exemplu, secţiunea I), se poate realiza divizarea secţiunii. Aceasta
depinde de tipul de secţiune; în mod uzual, se realizează prin precizarea unui număr de diviziuni de-
a lungul inimii şi tălpilor. Se admite că –în cazul secţiunilor standard- nu există diviziuni pe grosimea
peretelui. În versiunea curentă a programului sunt disponibile următoarele tipuri de materiale: elastic-
perfect plastic şi elasto-plastic cu consolidare. Curbele tensiuni-deformaţii (curbele caracteristice)
pentru aceste tipuri de materiale sunt prezentate în figurile de mai jos. Valoarile tensiunilor limită au
fost stabilite pe baza rezistenţei de calcul a materialului dat, date în baza de date a materialului.
Modelul de material:
elastic-perfect plastic elasto-plastic cu consolidare
În cazul în care se selectează materialul elasto-plastic cu consolidare, devine accesibil câmpul de

editare E/E1, în care utilizatorul trebuie să introducă valoarea parametrului de consolidare, ce este
definit de raportul dintre modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young) – E – din domeniul
elastic şi valoarea acestuia în domeniul plastic (adoptându-se comportarea liniară în acest domeniu).
În ceea ce priveşte modul de descărcare, există patru modele:
• elastic
• plastic
• cu degradare
• mixt; după selectarea acestui model de descărcare, devine accesibil câmpul de editare pentru
precizarea unui parametru „a”; 0< a < 1.
În plus, în ecranul SECŢIUNI/MATERIALE apare fereastra de dialog Material, care este disponibilă
şi prin selectarea opţiunii din meniu (Geometrie/Materiale) sau prin apăsarea iconiţei . Partea
superioară a acestei ferestre de dialog conţine o listă de materiale disponibile. Mai jos, există o listă
ce conţine două coloane: în prima, numele secţiunilor ce au fost definite, iar în cea de a doua
materialele ce le-au fost atribuite. Lista afişată în fereastra de dialog Material este identică cu cea a
secţiunilor active oferită de fereastra de dialog Secţiuni. Un clic pe butonul Salvează duce la
deschiderea unei ferestre de dialog care permite salvarea materialului în biblioteca curentă de
materiale. Partea din mijloc a ferestrei de dialog Salvează în baza de date conţine o listă de
materiale definită în program. Prin intrarea în această fereastră de dialog, programul marchează
toate materialele ce nu au fost salvate în baza de date. Clic pe butonul Salvează conduce la
salvarea materialelor selectate în biblioteca curentă de materiale.
Pentru a atribui un material unei secţiuni date:

• selectaţi secţiunea respectivă (prin clic stânga pe ea),
• selectaţi materialul din lista de materiale disponibile,
• apăsaţi butonul Aplică.

Atunci când se atribuie secţiuni unei structuri alcătuite din bare, simultan li se atribuie şi materiale
corespunzătoare.
3.4 Panouri
Reţelele de elemente finite bidimensionale pentru plăci plane şi curbe se definesc în două etape.
Prima etapă constă în definirea ariei pe care se vor genera reţelele element finit. O arie este creată
prin definirea laturilor sale (contururile ariilor sunt definite prin utilizarea opţiunii Polilinie - contur).
În aceste arii vor fi definite panourile ce modelează planşee şi diafragme. Pe durata definirii,
panoului i se atribuie anumite proprietăţi (grosime, tip de armare). Cel de al doilea pas (urmând
definirii panoului şi începerii calculului structurii) constă în generarea automată a reţelei de elemente
planare pe baza parametrilor selectaţi în fereastra de dialog Preferinţe de lucru (Opţiuni de

discretizare).
Contururile structurilor de plăci plane sau curbe pot fi definite prin utilizarea opţiunii Polilinie-Contur,
disponibilă pentru ambele tipuri de structuri (plăci plane sau curbe) astfel:
• din meniu, prin selectarea comenzii: Geometrie/Obiecte/Polilinie–Contur; sau
• din bara de unelte „Definirea structurii”, prin selectarea iconiţei .
Opţiunile care permit selectarea metodei de definire a liniei sunt localizate în câmpul Metodă de
definire din fereastra de dialog. Desenele schematice din figura de mai jos prezintă metodele de
definire a liniilor:
Linia este definită utilizând două puncte,

reprezentate de către extremităţile
segmentului de dreaptă.
Definirea liniei frânte (polilinie). Linia va fi

definită prin introducerea de puncte
consecutive ale liniei.
Definirea unui contur; acesta va fi definit prin

precizarea unor puncte consecutive pe
contur.
După definirea conturului, trebuie precizate panourile ce

vor fi incluse în structură. Aceast lucru va fi efectuat
prin opţiunea disponibilă astfel:
• din meniu, utilizând Geometrie/Panouri; sau
• din bara de unelte “Definirea structurii” , prin
selectarea iconiţei .
Definirea panoului presupune introducerea:

• numărului panoului
• laturilor (conturului), iar dacă acesta este definit,
introducerea laturilor (conturului) deschiderilor
localizate în acest panou. Acest lucru poate fi
realizat în trei moduri:
− prin introducerea punctului interior al
panoului/găurii
− prin indicarea numărului obiectului
− prin selectarea listei elementelor finite
• tipului de armare
• materialului (acest câmp nu este disponibil; în
acesta va apare materialul definit pentru panoul
selectat)
• grosimii panoului.
Dacă în câmpul Tip contur a fost selectată opţiunea Faţă, atunci, toate opţiunile din câmpul
Proprietăţi, ca este situat în partea inferioară a ferestrei de dialog, devin indisponibile. Selectarea

acestei opţiuni conduce la definirea obiectului ce va fi generat prin definirea unei feţe (fără a atribui
proprietăţi cum ar fi tip de armare şi grosime); un astfel de obiect va putea fi utilizat pe parcursul
generării unei structuri volumetrice (solid) – poate să constituie o faţă a unui asemenea obiect
volumetric.
OBSERVAŢIE: În partea superioară a ferestrei de dialog (în dreapta câmpurilor Armare şi Grosime)
se află două butoane Un clic pe acestea conduce la deschiderea ferestrelor de
dialog Tip nou de bară sau Secţiune nouă, în care pot fi introduse grosimea unui
nou panou sau tip de armare pentru placă plană sau curbă. Valorile introduse pentru
grosime sau tip de armare sunt apoi aplicate listelor corespunzătoare.
De îndată ce panourile au fost definite şi au fost demarate calculele structurii, programul creează o
reţea element finit în concordanţă cu parametrii selectaţi în fereastra de dialog Preferinţe de lucru
(Opţiuni de discretizare). Reţeaua element finit este vizibilă numai dacă în fereastra de dialog
Afişarea atributelor opţiunea Reţea EF este activă.
Procedura de creare a unei reţele element finit pentru un contur dat poate fi reluată de câteva ori;
este important de subliniat faptul că “noua” reţea element finit o va şterge pe cea “veche”. În program
sunt disponibile două tipuri de elemente finite:
• elemente finite triunghiulare (cu 3 sau 6 noduri),
• elemente finite cu patru laturi (cu 4 sau 8 noduri).
La utilizarea programului Robot se recomandă utilizarea elementelor de suprafaţă având 3 şi 4

noduri. Utilizarea elementelor finite având 6 sau 8 noduri poate conduce la o funcţionare incorectă a
următoarelor opţiuni:
• relaxări liniare
• operaţii Booleene (tăieturi)
• adaptarea reţelelor între panouri, ca şi între panouri şi bare.
Funcţiile utilizate în timpul creării reţelei element finit generează mai întâi noduri în zona selectată,
iar mai apoi atribuie aceste noduri elementelor finite. Nodurile situate în interiorul zonei (conturului)
pot fi create printr-un algoritm de triangularizare Delaunay sau prin utilizarea metodei Coons.
OBSERVAŢIE: În anexele de la sfârşitul Manualului utilizatorului sunt prezentate exemple de

generare a reţelelor element finit pentru structuri de plăci plane şi/sau curbe.
3.4.1 Tipuri de elemente finite planare
Metoda de triangulaţie Delaunay

Metoda de triangulaţie Error! Bookmark not defined.Delaunay poate fi utilizată pentru a crea o
reţea element finit pentru orice suprafaţe bidimensională. Dacă în interiorul acestuia există goluri,
utilizatorul trebuie să le definescă pe acestea ca margini de contur, pentru ca ele să nu fie luate în
considerare pe durata creării reţelei element finit. După alegerea metodei Delaunay, utilizatorul
trebuie să selecteze conturul pe care se va crea reţeua element finit.
În figura alăturată este

prezentat un exemplu de
creare a unei reţele
element finit prin
utilizarea metodei de
triangulaţie Delaunay.
Limitele contururilor Triangulaţie Delaunay
Pentru metoda Delaunay, utilizatorul trebuie să precizeze următorii parametri:

• metoda de generare a reţelei: doar metoda Delaunay sau împreună cu o metodă suplimentară de
generare a nodurilor (metoda Kang - emiţători).
Emiţătorii sunt noduri definite de către utilizator, pentru ca în jurul acestora reţeaua element finit să
fie îndesită. Parametrii acestei îndesiri sunt parametrii Kang:
= parametrii H0 ce definesc lungimea primei unde
= parametrii Kang (Hmax, Q)
Parametrii specifici ai metodei Kang sunt:
1. Hmax – lungimea penultimei unde înainte de limita de acţiune a emiţătorului;
2. Q - coeficient de amplificare a undei (raportul între lungimea de undă următoare şi cea
precedentă).

Metoda Coon
Suprafeţele Coon sunt suprafeţe tridimensionale care sunt dispersate pe contururile de tip patrulater
sau triunghi, ale căror laturi opuse sunt divizate în acelaşi număr de segmente. Formele elementelor
create corespund regiunii în care este creată reţeaua. Principiul general al metodei constă în a uni
prin segmente de dreaptă toate punctele create pe o latură, cu cele corespunzătoare de pe latura
opusă. Prin intersecţiile liniilor “verticale” şi “orizontale” se definesc poziţiile finale ale nodurilor din
interiorul conturului. (vezi figura de mai jos).
După selectarea conturului, utilizatorul
trebuie să definească parametrii
metodei Coons, care descriu forma
reţelei element finit (numai din
triunghiuri, numai din patrulatere şi
combinate), ca şi parametrii divizării:
divizare1 şi divizare2. Parametrii de
divizare descriu numărul de elemente
ce va fi creat pe prima latură (între
primul şi cel de al doilea vârf al
conturului) şi pe cea de-a doua latură
(între cel de-al doilea şi cel de-al treilea
vârf al conturului). Laturile opuse celor
două laturi vor fi divizate în mod
automat, astfel încât diviziunile
corespund celor alese. Pentru
contururile triunghiulare, diviziunile
dintre cel de-al treilea vârf şi primul
corespund cu cele dintre cel de-al
doilea şi al treilea.
În regiunile de tip patrulater, numărul de
diviziuni dintre vârful al treilea şi al
patrulea este acelaşi ca cele dintre
nodul al doilea şi al treilea. Dacă la
divizare, între vârful al treilea şi cel de-
al patrulea se alege un număr de
diviziuni mai mare decât cel al
diviziunilor dintre primul şi cel de-al
doilea, atunci acesta din urmă va fi
crescut în mod automat.
Discretizarea Coons poate fi aplicată
atât în cazul domeniilor bidimensionale
(plane), cât şi în cel al suprafeţelor
tridimensionale (spaţiale – vezi figura
alăturată).
Pentru a utiliza metoda Coons, trebuie

definiţi următorii parametri:
= tipul de reţea element finit (tipologia
Coons)
= parametrii de creare a reţelei
(divizare1 şi divizare2), care au fost
explicaţi mai sus.
Programul oferă şi opţiunea Puncte de bază ale discretizării, care este utilizată pentru a preciza
punctele aparţinând panoului care vor fi utilizate ca bază în generarea reţelei element finit, prin
utilizarea metodei Coons. Această opţiune este disponibilă astfel:
• prin selectarea din meniu a comenzii: Analiză/Model de calcul/Puncte de bază ale discretizării
• din bara de unelte, prin selectarea iconiţei .

Parametrii generării reţelei element finit

În cazul în care se apasă butonul Modifică, care este localizat în fereastra de dialog Preferinţe de
lucru (Opţiunea Opţiuni de discretizare – vezi secţiunea 2.2.3 din manual) sau este selectată din
meniu comanda Analiză/Model de calcul/Opţiuni de discretizare (panourile trebuie selectate ca tip
curent de structură), pe ecran va apare fereastra de dialog din figura de mai jos.
OBSERVAŢIE: Comanda Analiză/Model de calcul/Opţiuni de discretizare este disponibilă în meniu

pentru următoarele tipuri de structuri: plăci plane, plăci curbe şi structuri volumetrice.
În această fereastră de dialog pot fi selectaţi parametrii reţelei element finit. În câmpul Metode
disponibile de discretizare se poate opta pentru una dintre cele două metode de generare: Coons şi
Delaunay. Suplimentar, se poate preciza gradul de obligativitate a utilizării metodei, pentru fiecare
caz de discretizare: frecvent, rar, niciodată. Dacă, de exemplu, utilizatorul optează pentru metoda
Coons, definind gradul de implementare ca “” iar factorul de impunere ca “forţat”, aceasta va
însemna că algoritmul de generare va forţa crearea reţelei în regiunea selectată în concordanţă cu
metoda Coons.
În câmpul Elemente finite se poate selecta tipul de elemente finite utilizate la discretizare: triunghiuri
cu 3 noduri, triunghiuri cu 6 noduri, dreptunghiuri cu 4 noduri, dreptunghiuri cu 8 noduri (vezi figura
de mai sus).

Elemente finite triunghiulare cu 3 şi 6 noduri
Elemente finite dreptunghiulare cu 4 şi 8 noduri
La utilizarea programului Robot se recomandă utilizarea elementelor de suprafaţă având 3 şi 4

noduri. Utilizarea elementelor finite având 6 sau 8 noduri poate conduce la o funcţionare incorectă a
următoarelor opţiuni:
• relaxări liniare
• operaţii Booleene (tăieturi)
• adaptarea reţelelor între panouri, ca şi între panouri şi bare.
De asemenea, se poate preciza factorul de impunere a tipului de element finit de suprafaţă. Dacă, de
exemplu, s-a selectat elementul finit triunghiular cu 3 noduri şi factorul de impunere Oricare,
algoritmul de generare a reţelei element finit va utiliza orice tip de element finit bidimensional
În câmpul Generarea reţelei se poate opta între discretizarea automată sau cea definită de către
utilizator. Pentru metoda Coons se pot preciza următorii doi parametri:
• divizare 1 – parametrul defineşte numărul de elemente care va fi utilizat pe prima latură a
conturului (între primul şi cel de-al doilea vârf). Latura opusă a conturului va fi divizată în mod
automat, astfel ca diviziunile sale să corespundă cu cele ale primei laturi.
• divizare 2 – parametrul defineşte numărul de elemente care va fi utilizat pe cea de a doua latură
a conturului (între cel de-al doilea şi cel de-al treilea vârf). Latura opusă a conturului va fi
divizată în mod automat, astfel ca diviziunile sale să corespundă cu cele ale celei de a doua
laturi.
Opţiunea Dimensiunea elementului oferă mai multe posibilităţi de specificare a dimensiunilor
elementelor finite obţinute în timpul generării reţelei.
Mai mult, acest câmp conţine opţiunea ce permite stabilirea tipului de reţea element finit volumetric
ce va fi generată, permiţând selectarea în domeniul unei reţele grosolane sau rafinate.
În câmpul Parametrii metodei Coons se poate opta pentru una din următoarele metode de divizare a
conturului:
• triunghiuri în contur triunghiular
• triunghiuri şi dreptunghiuri în contur triunghiular
• triunghiuri şi romburi în contur triunghiular
• pătrate în contur dreptunghiular
• triunghiuri în contur dreptunghiular.

Suplimentar, în acest câmp poate fi selectat factorul de impunere al tipului de contur selectat pentru
metoda Coons de generare a reţelei element finit.
Metoda de generare a reţelei element finit poate fi selectată în câmpul Parametrii metodei Delaunay:
• doar metoda Delaunay – selectarea acestei metode conduce la o utilizarea exclusivă a metodei
Delaunay la discretizare.
• metoda Kang – selectarea acestei opţiuni conduce la o generare a reţelei element finit conform
metodei Kang în jurul emiţătorilor selectaţi, în conformitate cu parametrii adoptaţi (H0, Hmax and
Q).
• metoda Delaunay şi metoda Kang – selectarea acestei metode conduce la crearea unei reţele
care în vecinătatea emiţătorilor va fi concordantă cu metoda Kang, iar în exteriorul acestui contur
cu metoda Delaunay.
Dacă în timpul generării reţelei s-a bifat opţiunea Netezire, programul va utiliza un algoritm pentru
netezirea reţelei de elemente finite generate.
Opţiuni utilizate pentru generarea reţelei element finit şi modificarea acesteia
Opţiunile sunt disponibile după clic pe iconiţa Opţiuni ale generării reţelei element finit , care este
localizată în bara de unelte superioară, ce conduce la apariţia barei de unelte prezentată în figura de
mai jos:
şi care conţine următoarele iconiţe:

- generarea modelului de calcul, ceea ce înseamnă generarea reţelei pentru panourile care nu
au fost încă îngheţate
- determinarea punctelor care vor fi bazele generării reţelei la utilizarea metodei Coons
- deschiderea ferestrei de dialog Opţiuni de discretizare pentru panoul selectat
- îngheţarea reţelei pentru panoul dat – selectarea acestei opţiuni conduce la păstrarea reţelei
element finit a acestui panou, în timpul generării modelului de calcul
- dezgheţarea reţelei corespunzătoare unui panou – selectarea acestei opţiuni va conduce la
luarea în considerare a panoului respectiv în timpul generării modelului de calcul
- generarea unei reţele locale – reţeaua va fi generată numai pentru panourile selectate
(OBSERVAŢIE: utilizarea acestei opţiuni conduce la îngheţarea reţelei)
- suprimarea reţelei pentru panoul selectat
- definirea de către utilizator a emiţătorilor
- consolidarea reţelei – fereastra permite conversia elementelor finite triunghiulare în elemente
finite dreptunghiulare, pentru elementele selectate.

generare a reţelelor element finit, pentru structuri de plăci plane şi/sau curbe.
3.4.2 Emiţători, rafinare a reţelei element finit, consolidare şi calitate

Emiţătorii sunt nişte noduri definite de către utilizator, în vecinătatea cărora reţeaua va fi rafinată.
Opţiunea este importantă în timpul calculelor pentru structuri de plăci plane, curbe sau structuri
volumetrice, când utilizatorul doreşte să aibă posibilitatea obţinerii rezultatelor precise în puncte
caracteristice ale structurii (reazeme, puncte de aplicare ale forţelor, etc.). Opţiunea este disponibilă
astfel:
• prin selectarea din meniu a comenzii Analiză/Model de calcul/Emiţători

• prin selectarea din bara de unelte a iconiţei .
Există două metode de definire a emiţătorilor. Acestea depind de maniera de incrementare a reţelei
element finit:
• increment constant - metoda este utilizată pentru structuri de plăci plane şi curbe
• increment variabil - metoda este utilizată la structurile volumetrice.
De îndată ce se selectează această comandă, pe ecran apare fereastra de dialog din figura de mai
jos (în figură este prezentat un caz în care s-a optat pentru un increment variabil).
În această fereastră de dialog se poate alege una din următoarele trei opţiuni:
• definirea unui nod cu emiţător – se defineşte un nod în care

se plasează un emiţător, având coordonatele stabilite de
către utilizator
• defineşte un emiţător într-un nod deja existent – se

precizează numărul de nod în care va fi plasat un emiţător
• şterge (suprimă) un emiţător – precizarea unui număr de

nod din care va fi şters emiţătorul
Opţiunile prezentate mai sus au următorii parametri:

• definirea unui nod cu emiţător:
H0 – lungimea iniţială a undei de discretizare (restul
parametrilor generării reţelei din jurul emiţătorului pot fi
precizaţi în fereastra de dialog Opţiuni de discretizare)
Coordonate – coordonatele ale nodului cu emiţător cu
parametrul H0 definit
• definirea unui emiţător într-un nod existent:
H0 - lungimea iniţială a undei de discretizare (restul
parametrilor generării reţelei din jurul emiţătorului pot fi
precizaţi în fereastra de dialog Opţiuni de discretizare)
lista nodurilor – lista numerelor de nod în care se poziţionează
emiţători parametrul H0 definit
• ştergerea unui emiţător:
lista nodurilor – lista numerelor de nod din care se şterg
emiţătorii.
De îndată ce este selectată opţiunea Increment variabil, fereastra de dialog de mai sus oferă accesul
la opţiunile ce au fost discutate în cazul incrementului constant de discretizare. În afară de acestea,
sunt disponibile următoarele câmpuri editabile:
• r1 – raza sferei în care reţeaua va fi caracterizată prin lungimea iniţială de undă H0
• r2 – raza sferei în care densitatea reţelei va fi scăzută (astfel încât densitatea reţelei va fi
scăzută pe zona cuprinsă între razele r1 şi r2)
• numărul estimat de elemnte în sfera r1 – câmpul nu este accesibil; programul stabileşte numărul
de elemente după ce se introduc valorile coordonatelor emiţătorului şi valorile H0, r1 şi r2.
Pe timpul generării reţelei element finit, se poate profita şi de avantajele următoarelor opţiuni:
consolidarea reţelei şi rafinarea reţelei.
Activarea opţiunii CONSOLIDARE duce la transformarea elementelor triunghiulare selectate în
elemente dreptunghiulare (ceea ce duce la reduxerea numărului de elemente). Utilizatorului i se
recomandă să aplice această opţiune după crearea unei reţele element finit prin metoda triangulaţiei
Delaunay, efectul fiind transformarea elementelor triunghiulare selectate în elemente
dreptunghiulare, ceea ce permite obţinerea unor rezultate mai precise. Înainte de utilizarea opţiunii
CONSOLIDARE, utilizatorul va trebui să precizeze:
• factorul de conversie – parametru ce ia valori în domeniul [−1, +1]
• lista elementelor pentru care se va efectua consolidarea.
Adoptarea factorului de conversie egal cu “+1” înseamnă că elementele dreptunghiulare vor fi create
din cele triunghiulare în toate locurile posibile ale zonei selectate (totuşi, acest lucru poate conduce
la o generare de dreptunghiuri cu o formă incorectă, având ca şi consecinţă o proastă condiţionare a
sistemului de ecuaţii). Adoptarea factorului de conversie egal cu “-1” înseamnă că doar elementele
triunghiulare ce formează dreptunghiuri vor fi transformate.
Utilizarea opţiunii RAFINARE conduce la creşterea rafinării reţelei de elemente finite din zona
precizată de către utilizator. Reţeaua de elemente finite dreptunghiulare este transformată într-o
reţea de elemente finite triunghiulare sau dreptunghiulare cu dimensiuni mai mici, în funcţie de
parametrii adoptaţi. Reţeaua element finit poate fi rafinată, prin precizarea următorilor parametri:
• tipul de rafinare
• lista elementelor pentru care se va face rafinarea reţelei.

În program sunt disponibile trei tipuri de rafinări:
Simplă - laturile elementelor finite nu vor fi divizate
Dublă – fiecare latură a elementului finit va fi divizată

în două părţi
Triplă – fiecare latură a elementului finit va fi divizată

în trei părţi
Ferestrele de dialog oferă şi opţiunea Îngheţarea reţelei element finit. Dacă se activează această
opţiune, reţeaua de discretizare va fi “îngheţată” după operaţia de rafinare a sa pe panourile
selectate. Aceasta înseamnă că reţeaua nu va fi schimbată în timpul pregătirilor pentru calculul
structurii (generarea modelului de calcul al structurii).
Dacă această opţiune nu a fost activată, pe durata pregătirii de calcul, reţeaua element finit va putea
fi schimbată pe panoul pe care ea a fost rafinată, deoarece programul va lua în considerare
parametrii de generare precizaţi în fereastra de dialog Opţiuni de discretizare.
Clicul pe iconiţa Calitatea reţelei permite îmbunătăţirea calităţii reţelei element finit create pe
panourile selectate.
Fiecare element are un anumit coeficient de proporţionalitate, ce determină calitatea geometriei sale,
arătând dacă acesta este bine conformat. Coeficientul ia valori în domeniul (0,1). Valoarea 1
corespunde unui pătrat sau unui triunghi echilateral. Valorile scăzute sunt corespunzătoare
elementelor având o formă defavorabilă, ce se îndepărtează de forma de pătrat sau de triunghi
echilateral. Pe panourile selectate vor fi verificaţi doi parametri:
• Q1 - coeficient ponderat ce ia în considerare importanţa elementului în raport cu aria sa (cu cât
aria elementului este mai mare, cu atât este mai mare ponderea sa în coeficientul global Q1)
• Q2 – coeficient ce ia în considerare numărul elementelor finite „bune” şi „rele”, fără a lua în

considerare ponderea ariei.
Ambii coeficienţi iau valori în domeniul (0,1). Dacă coeficientul se apropie de valoarea 1, aceasta
denotă o bună calitate a reţelei element finit, în timp ce apropierea de valoarea 0 denotă o calitate a
reţelei nesatisfăcătoare. O valoare redusă a coeficientului Q1 indică faptul că reţeaua conţine o zonă
mare cu elemente de o formă necorespunzătoare, în timp ce o valoare redusă a coeficientului Q2
indică faptul că, din numărul total de elemente, o mare parte au o formă necorespunzătoare. În
acelaşi timp, există posibilitatea de a găsi elemente pentru care coeficientul de proporţionalitate este
inferior unei anumite valori (câmpul Precizie din fereastra de dialog Calitatea reţelei).

generare a reţelelor element finit pentru structuri de plăci plane şi/sau curbe, ce
include şi operaţiile de consolidare şi rafinare a acestora.
3.5 Grosimea panoului

Grosimea poate fi atribuită unei structuri de elemente planare astfel:
• opţiunea Panouri, prin indicarea valorii grosimii în câmpul Proprietăţi
• din meniu, prin selecţia: Geometrie/Proprietăţi/Grosime
• prin selectarea iconiţei din bara de unelte „Definirea structurii”
• de îndată ce se selectează ecranul PROPRIETĂŢI – acesta fiind disponibil pentru următoarele

tipuri de structuri: plăci plane şi plăci curbe.
Fereastra de dialog Grosime nouă conţine două tablouri: Omogenă şi Ortotropă. Tabloul Omogenă
poate fi utilizat pentru precizarea următorilor parametri:
• grosimea:
1. uniformă, având valoarea prezentată în câmpul Th
2. variabilă, de-a lungul unei linii definite (parametrii sunt precizaţi în câmpurile
corespunzătoare, pentru punctele P1 şi P2)
3. variabilă, pe un plan definit (parametrii sunt precizaţi în câmpurile corespunzătoare, pentru
punctele P1, P2 şi P3)
• valoarea coeficientului KZ – coeficientul reazemului elastic
• materialul.
Suplimentar, poate fi precizată o ridicare faţă de teren a plăcii plane sau curbe, pe fiecare direcţie.
Opţiunea este disponibilă numai atunci când este precizat un modul de elasticitate al terenului.
Există trei posibilităţi:
• fără – nu există o ridicare
• “+” – ridicarea va fi făcută în sensul axei (de exemplu, UX+)
• “-“ - ridicarea va fi făcută în sens contrar axei (de exemplu, UZ-).
Opţiunile situate în tabloul Ortotropie sunt utilizate pentru luarea în considerare a ortotropiei
structurale a plăcilor plane sau curbe, care presupune dispariţia uniformităţii rigidităţii plăcii în direcţii
diferite, ce poate fi datorată unor rigidizări ale acesteia. Ortotropia ia în considerare diferenţele de
rigiditate pe direcţii ortogonale, dar nu ţine seama de neuniformităţile de material. Toate
neomogenităţile geometrice sunt surprinse doar în matricele de rigiditate ale elementelor. O placă cu
o grosime definită în acest fel trebuie să fie tratată ca o structură cu o grosime echivalentă şi cu
rigiditate diferită pe direcţiile perpendiculare.
OBSERVAŢIE: Schimbările locale ale rigidităţilor nervurilor nu sunt luate în considerare; geometria
exactă a plăcii nu poate fi vizualizată şi nu poate fi luată în considerare în timpul
calculului armăturii.
Fereastra de dialog pentru definirea unei grosimi de placă ortotropă conţine următoarele opţiuni:
• butonul Direcţie – apăsarea acestui buton are ca rezultat deschiderea ferestrei de dialog
Direcţie de ortotropie, în care se poate defini direcţia principală de ortotropie
• lista derulantă cu tipurile predefinite ale geometriei plăcii (planşeu cu nervuri, planşeu casetat,
planşeu pe reţea de grinzi, planşeu cu ortotropie de material); de asemenea, este posibilă
crearea de către utilizator a unei matrice a caracteristicilor de material specifice materialului
ortotrop dorit; după selectarea unui tip de geometrie a plăcii, devin disponibile câmpuri editabile
corespunzătoare acestuia, în care vor fi introduse dimensiunile caracteristice ale plăcii.
• butoanele Afişare sau Definire – apăsarea acestui buton conduce la deschiderea ferestrei de
dialog Matrice de rigiditate
• opţiunea Grosime echivalentă – bifarea acestei opţiuni oferă accesul la câmpul de editare ce
permite definirea valorilor pentru grosimile Th, Th1, Th2. Grosimea Th este utilizată pentru a
evalua greutatea proprie a plăcii, în timp ce grosimile Th1 şi Th2 sunt utilizate la definirea
grosimilor echivalente utilizate pentru calculele efectuate în cazul aplicării unui gradient termic.
Aceste valori ale grosimilor sunt calculate în mod automat, pe baza parametrilor geometrici ai
plăcii.
Observaţie: Calculul armăturii la astfel de plăci nu va oferi rezultate corecte şi va trebui

implementat un algoritm de calcul care să ia în considerare secţiuni de formă T sau
H. De aceea, calculul acestui tip de secţiuni va fi condus ca pentru plăcile omogene

de secţiune constantă.
Un clic pe butonul Coeficientul elastic al solului deschide fereastra de dialog Terenuri de fundare
- calculul coeficientului K care serveşte la calcularea valorii coeficientului K pentru terenuri
stratificate.
Ca în şi în cazul fereastrei de dialog pentru definirea unei secţiuni, procesul de definire a grosimii
pentru panourile selectate a fost divizat în două etape:
• definirea tipului de grosime activă pentru elementul planar (panou)
• atribuirea grosimilor definite panourilor.
Pentru a şterge (suprima) un tip de grosime atribuit unui element definit al structurii, trebuie utilizată
o grosime nulă (iconiţa ŞTERGERE), care este mereu prezentă lista activă a ferestrei de dialog
Grosime element finit. Grosimea nulă nu poate fi modificată; ea este atribuită în acelaşi mod ca în
procedura de atribuire a grosimilor la panourile definite.
De îndată ce grosimea a fost atribuită, în fereastra de vizualizare grafică este desenat un simbol.
3.6 Solide (Structuri volumetrice)
Această opţiune este utilizată pentru generarea obiectelor volumetrice (solidelor). Această opţiune
este disponibilă astfel:
• selectarea din meniu a comenzii: Geometrie/Solide; sau
• prin selectarea iconiţei din bara de unelte “Definirea structurii”.

De îndată ce este selectată acestă opţiune, pe ecran va apare următoarea fereastră de dialog:

Definirea unui solid constă în precizarea:

• numărului solidului
• feţelor solidului (contururilor sale), ce poate fi realizată în două moduri:

⇒ prin precizarea obiectelor de suprafaţă ce determină volumul solidului
⇒ prin precizarea unei liste de elemente finite volumetrice
⇒ prin definirea unei liste de elemente de suprafaţă care determină conturul solidului; dacă este
activată opţiunea Ştergere elemente de suprafaţă, atunci elementele ce definesc conturul
solidului vor fi şterse din structura volumetrică
• proprietăţilor solidului.
OBSERVAŢIE: În partea inferioară a ferestrei de dialog (în stânga câmpului Proprietăţi) este situat
butonul (…). Un clic pe acesta conduce la deschiderea ferestrei de dialog Definirea
proprietăţilor solidelor în care pot fi precizate proprietăţile fizice ale solidelor.
Tipurile de proprietăţi definite ale solidelor sunt adăugate apoi la lista proprietăţilor
active.
Volumul solidelor este creat prin specificarea feţelor lor. Definirea solidelor poate fi realizată prin
utilizarea uneia din cele două metode descrise mai jos:
• prin definirea unei liste a elementelor plane ce creează faţa externă a solidului
• prin specificarea numerelor elementelor finite volumetrice generate. De avantajele acestei

metode se poate profita de îndată ce este generată o reţea de elemente finite.
OBSERVAŢIE: În cazul în care este creat un obiect solid prin utilizarea opţiunii Creare cu o listă de
elemente finite volumetrice, atunci elementele finite selectate nu pot să aibă
incluziuni (deci, nu pot include goluri). Această problemă poate fi rezolvată prin
crearea a două solide într-un astfel de mod încât golul să fie conţinut între ele.
OBSERVAŢIE: Dacă în structură este definită o bară care are un nod conectat cu unul dintre cele
ale unui element volumetric, bara funcţionează în structură ca şi cum ar reprezenta

un reazem articulat pentru elementul volumetric, situat în nodul comun.
Opţiunea Proprietăţi ale solidelor este utilizată pentru a defini proprietăţile elementelor volumetrice
şi pentru a le atribui elementelor volumetrice ale structurii (solidelor). Această opţiune este
disponibilă prin:
• selectarea din meniu a comenzii Geometrie/Proprietăţi/Proprietăţi ale solidelor; sau
• selectarea iconiţei din bara de unelte
• prin selectarea ecranului PROPRIETĂŢI – acesta este disponibil pentru următoarele tipuri de
structuri: solide (structuri volumetrice).
De îndată ce este selectată această opţiune, pe ecran apare următoarea fereastră de dialog:
După clic pe iconiţa “Definirea proprietăţilor solidelor” din fereastra de dialog Proprietăţi ale
solidelor, pe ecran apare fereastra de dialog din figura următoare:

Pentru a defini un nou tip de proprietăţi ale solidelor, trebuie:

• să se introducă un nume al tipului de proprietate ce se defineşte
• să se selecteze o culoare pentru tipul de proprietate ce se defineşte
• să se introducă un model de comportare de material (în versiunea prezentă este disponibil

modelul unui material elastic)
• să se precizeze parametrii ce definesc modul de comportare a materialului.
Un clic pe butonul Import din bază de date conduce la deschiderea unei ferestre de dialog
suplimentare, din care se poate selecta un material disponibil în baza de date. De îndată ce este
selectat un material, caracteristicile sale sunt introduse în câmpurile corespunzătoare ale ferestrei de
dialog Definirea proprietăţilor solidului.
După definirea parametrilor de mai sus şi un clic pe butonul Aplicare, noul tip de proprietăţi va fi
adăugat listei tipurilor active de proprietăţi de solide.
3.6.1 Descrierea elementelor finite volumetrice
Structurile volumetrice pot fi modelate în programul Robot prin utilizarea elementelor finite
volumetrice, având un câmp aproximat al deplasărilor bazat pe funcţii de formă de ordinul întâi.
Sunt disponibile următoarele tipuri de elemente: “cărămidă” (“brick”) B8, “pană” (“wedge”) W6 şi
tetraedru T4.
Funcţiile de formă şi numerotarea nodurilor privind elementele finite tridimensionale sunt prezentate
în tabelul ce urmează:

Elementul finit tridimensional Funcţiile de formă

N i = N i (ξ ,η , ζ ) pentru elemente 3D
i = 1, Nen
Nen = 8
1
N i = (1 + ξi ξ)(1 + ηι η)(1 + ζ i ζ )
8
Nen = 6
1
N i = (1 + ζ ι ζ ) ⋅ N kT(6i ) ( ξ, η)
2
where k (i ) = ((i − 1)( mod 3)) + 1
N 1T 6 = 1 − ξ − η
N 2T 6 = ξ
N 3T 6 = η
Nen = 4
N1 = 1 − ξ − η − ζ
N2 = ξ
N3 = η
N4 = ζ
Descrierea geometriei elementelor, evaluarea deformaţiilor, tensiunilor, a matricii de rigiditate şi a

matricii maselor, ca şi vectorul forţelor elementale pentru fiecare din tipurile de elemente prezentate
sunt realizate în maniera următoare:
• Geometria elementului
Geometria elementului este definită de o proiecţie izoparametrică a elementului model pe un
element oarecare.

x (ξ ) = ∑x
a =1, Nen
a N a (ξ )
• Cămpurile deplasare pe domeniul elementului
u = [u, v, w]T
u( ξ ) = ∑ u a N a ( ξ )
a =1, Nen
• Evaluarea deformaţiilor
ε = [ε xx , ε yy , ε zz , γ xy , γ xz , γ yz ]T
ε ( ξ ) = B( ξ ) u = ∑B
a =1, Nen
a (ξ ) u a ,
unde matricele B se definesc astfel:
 ∂N a 
 ∂x 0 0 
 ∂N a 
 0 0 
 ∂y 
 ∂N a 
 0 0
∂z  , a = 1, Nen
B = [B a ], B a =  
∂N ∂N a
 a 0 
 ∂y ∂x 
 ∂N a ∂N a 
 ∂z 0
∂x 
 ∂N a ∂N a 
 0 
 ∂z ∂x 

Derivatele funcţiilor ce apar în matricele B ale elementelor se definesc astfel:
 ∂x ∂x ∂x 
 ∂ξ ∂η ∂ζ 
 
∂N a ∂N a ∂y ∂y ∂y 
= ( J −1 ) T , J=
∂x ∂ξ  ∂ξ ∂η ∂ζ 
 ∂z ∂z ∂z 
 
 ∂ξ ∂η ∂ζ 
• Tensiunile (cazul materialelor elastice)
σ = [σ xx , σ yy , σ zz , σ xy , σ xz , σ yz ]T ,
σ = D( Bu − ε o ) ,
unde eo sunt deformaţiile impuse (dilatare termică, contracţie), unde D este matricea constitutivă;
pentru un material linear - elastic izotrop, această matrice este:
 v v 
1 1 − v 1 − v 0 0 0 
 v 
 1 0 0 0 
 1− v 
 1 0 0 0 
E (1 − ν)  1 − 2ν 
D= 0 0 
(1 + ν)(1 − 2ν)  2(1 − ν)
 1 − 2ν 
 sym. 0 
 2(1 − ν) 
 1 − 2ν 
 
 2(1 − ν) 
Convenţie de semn
În programul Robot structurile volumetrice sunt modelate prin utilizarea elementelor volumetrice
izoparametrice,cu câmp aproximat al deplasărilor bazat pe funcţii de formă de ordinul întâi.
Convenţia de semn pentru aceste elemente este prezentată schematic în figura de mai jos
(tensiunile reprezentate sunt considerate a fi pozitive).

3.7 Operaţii pe obiecte bidimensionale (Extrudare, Revoluţie,

Unire) şi pe obiecte tridimensionale (Racordare, Teşire)
Robot Millennium este dotat cu opţiuni utilizate pentru crearea obiectelor simple de tip solid prin
extrudarea sau rotaţia obiectelor bidimensionale predefinite. Opţiunea Extrudare este disponibilă
astfel:
• din meniu, prin comanda: Geometrie/Obiecte/Extrudare; sau
• din fereastra de dialog Obiecte: operaţii/modificări, prin clic pe butonul Extrudare (după
selectarea prealabilă a unui obiect).
OBSERVAŢIE: Opţiunea este disponibilă doar pentru următoarele tipuri de structuri: placă plană,
placă curbă, structură volumetrică.
Există două metode de definire a operaţiei de extrudare a unui obiect bidimensional sau
tridimensional (solid):
• prima metodă constă în definirea celor trei coordonate ale vectorului ce defineşte direcţia şi
lungimea extrudării
• cea de a doua metodă este cea de a preciza axa sistemului de coordonate global de-a lungul
căreia va fi efectuată extrudarea şi lungimea sa.
Pentru a realiza operaţia de extrudare a unui obiect prin utilizarea unui vector, trebuie parcurşi
următorii paşi:
1. să se definească un obiect bidimensional;

de exemplu, un dreptunghi (vezi figura
alăturată)
2. să se selecteze obiectul
3. să se deschidă fereastra de dialog
Extrudare
4. să se definească parametrii extrudării
obiectului; ca exemplu, să acceptăm
următorii parametri pentru dreptunghiul
ales: vectorul extrudării - (0,10,0), numărul
de diviziuni - 10, opţiunile partea superioară
şi inferioară - inactive, scara - 0.5, opţiunea
obiect nou - inactivă.
5. să se efectueze un clic pe butonul Aplicare
pentru a realiza efectiv operaţia de
extrudare a dreptunghiului predefinit.
Aceasta va conduce la obţinerea obiectului
prezentat în figura alăturată.
Opţiunea Revoluţie funcţionează într-o manieră foarte asemănătoare. Este utilizată pentru a crea
suprafeţe simple sau elemente de tip solid prin rotirea în spaţiu, faţă de o axă precizată, a
obiectelor bidimensionale predefinite. Opţiunea se poate activa astfel:
• din meniu, prin comanda: Geometrie/Obiecte/Revoluţie; sau
• din fereastra de dialog Objecte: operaţii/modificări, prin clic pe butonul Revoluţie (după
selectarea, în prealabil, a unui obiect predefinit).
OBSERVAŢIE: Opţiunea este disponibilă doar pentru următoarele tipuri de structuri: placă plană,
placă curbă, structură volumetrică.
Pentru a realiza operaţia de rotire a unui obiect bidimensional predefinit, utilizatorul trebuie să
precizeze următorii parametrii: parametrii axei de rotaţie (extremităţile axei de rotaţie), valoarea
unghiului de rotaţie, numărul de diviziuni, partea superioară, partea inferioară, scară, şi obiect nou.
În cele ce urmează vom prezenta un exemplu de definire a operaţiei de rotire a unui pătrat, ce va
conduce la obţinerea unui obiect tridimensional cu şase feţe.
Pentru a realiza operaţia, trebuie parcurşi următorii paşi:
1. să se definească un obiect bidimensional;

pentru exemplificare, fie un pătrat (vezi
figura alăturată, care are următoarele
coordonate ale vârfurilor: (0,0,-6), (0,0,0),
(6,0,0), (6,0,-6)
2. să se selecteze obiectul
3. să se deschidă fereastra de dialog
Revoluţie
4. să se definească parametrii rotaţiei; pentru
exemplificare, pentru pătratul anterior se
aleg: extremităţile axei: (12,0,0) şi (12,0,-6),
unghi de rotire: -90, numărul de diviziuni: fig.A
10, opţiunile parte superioară şi parte
inferioară – inactive, scara: 1.0, opţiunea
obiect nou – inactivă.
5. să se efectueze clic pe butonul Aplică

pentru efectuarea rotirii. Aceasta va
conduce la obţinerea obiectului
prezentat în figura B.
fig.B
Atunci când obiectele sunt create prin utilizarea opţiunilor descrise mai sus, programul creează de
asemenea şi componentele lor (feţe, muchii), care vor fi marcate în mod coresponzător. Sintaxa
listelor acestor componente ale obiectelor create în această manieră este prezentată în paragraful
2.2.6.

Obiectul definit prin extrudarea sau rotirea în spaţiu a

obiectelor bidimensionale predefinite poate fi editat şi
modificat prin utilizarea opţiunii Operaţii şi modificări pe
obiecte, ce este accesibilă din meniu, prin selectarea:
Editare/ Modificare substructură/Modificare obiect.
Fereastra de dialog respectivă este prezentată în fereastra
alăturată şi cuprinde patru zone:
• câmpul de editare Obiect, în care utilizatorul precizează
numărul sau identificatorul obiectului creat/selectat
• fereastra de dialog numită Geometrie/Sub-obiecte
• fereastra de dialog numită Listă de modificări ale

obiectelor
• fereastra de dialog numită Listă de operaţii de modificare

a obiectelor.
După clic pe butonul Geometrie/Sub-obiecte se deschide

fereastra de dialog Polilinie-contur. În aceasta, se poate
preciza obiectul ce va fi supus modificărilor şi/sau operaţiile
pe modificările date.
Zona ferestrei de dialog numită Listă de modificări ale obiectelor conţine opţiuni care permit
selectarea modificărilor ce vor fi aplicate unui obiect şi precizarea parametrilor acestora. În
program există trei tipuri de modificări posibile: Extrudare, Revoluţie, De-a lungul unei
polilinii. La clic pe oricare buton din fereastra de dialog Adăugare modificare obiect, modificarea
selectată este adăugată listei ce specifică stadiile succesive ale modificării aplicate obiectului
bidimensional. Aceste operaţii de modificare a obiectului predefinit pot fi şi şterse. După
selectarea unei modificări a unui obiect din listă şi clic pe butonul Ştergere (lângă Lista de
modificări ale obiectelor), modificarea selectată este ştearsă din listă. După selectarea unei
modificări şi clic pe butonul Parametrii modificării obiectului, fereastra de dialog Obiecte:
operaţii/modificări va fi maximizată, pentru a prezenta parametrii modificării selectate
(Extrudare, Revoluţie şi De-a lungul unei polilinii). Parametrii modificărilor obiectelor menţionate
mai sus sunt prezentaţi în descrierile opţiunilor Extrudare şi Revoluţie. După clic pe butonul
Aplicare (modificarea obiectului fiind deja definită), modificarea selectată este aplicată
obiectului, în concordanţă cu parametrii adoptaţi pentru aceasta.
Zona ferestrei de dialog numită Listă de operaţii de modificare a obiectelor conţine opţiunile care
permit utilizatorului să selecteze operaţiile ce vor fi aplicate modificărilor obiectelor, definite în
partea superioară a ferestrei de dialog. Mai mult, opţiunile permit utilizatorului să precizeze
parametrii operaţiilor de efectuat pentru modificări.
În program sunt disponibile patru tipuri de modificări ale obiectelor: Translaţie, Rotire, Scalare şi
Deformare. Dacăse efectuează clic pe unul dintre aceste butoane (în grupul Adăugare operaţie),
operaţia selectată asupra modificării (selectată în partea superioară a ferestrei de dialog) este
adăugată la lista ce prezintă operaţiile succesive ale modificării asupra obiectului bidimensional
predefinit. Aceste operaţii de modificare a obiectului predefinit pot fi şi şterse. După selectarea unei
modificări a unui obiect din listă şi clic pe butonul Ştergere (lângă Lista de modificări ale obiectelor),
modificarea selectată este ştearsă din listă. După selectarea unei modificări şi clic pe butonul
Parametrii modificării obiectului, fereastra de dialog Obiecte: operaţii/modificări va fi
maximizată, pentru a prezenta parametrii modificării selectate (Translaţie, Rotire, Scalare şi
Deformare).
Parametrii translaţiei şi rotirii sunt aceiaşi cu cei ai extrudării şi revoluţiei. Operaţia de scalare
permite specificarea coeficienţilor scării pentru sistemul de axe propriu. Dacă valoarea este
superioară lui 1.0, obiectul va fi mărit în direcţia selectată, iar dacă valoarea este inferioară lui 1.0,
obiectul va fi redus în această direcţie. Operaţia de deformare permite translatarea punctelor
caracteristice ale obiectului în cursul modificării (de pildă, în cazul unui obiect dreptunghiular,
vârfurile sale vor fi translatate). Cu alte cuvinte, dacă obiectul original ce trebuie extrudat a fost un
pătrat, printr-o selectare adecvată a parametrilor definind deformarea din timpul extrudării, se poate
obţine un trapez.
După clic pe butonul Aplică (modificarea obiectului fiind deja definită), operaţiile şi modificările
selectate sunt aplicate obiectului, în concordanţă cu parametrii adoptaţi.
Opţiunea Unirea obiectelor permite crearea obiectelor complexe pe baza obiectelor bidimensionale
ce au fost formal definite. Ea este disponibilă din meniu, prin selectarea comenzii
Geometrie/Obiecte/Unirea obiectelor sau prin clic pe iconiţa . Opţiunea este disponibilă doar
pentru structuri de plăci plane şi/sau curbe şi pentru structuri volumetrice. La selectarea sa, pe ecran
va apare fereastra de dialog prezentată în figura de mai jos.
OBSERVAŢIE: Aspectul ferestrei de dialog de mai sus şi operaţiile booleene disponibile depind de
metoda de creare a obiectelor booleene selectate. Se poate selecta tehnologia ACIS
Kernel (vezi fereastra de dialog Preferinţe/Avansate) sau mecanismele interne ale
programului Robot.
OBSERVAŢIE: Aplicarea tehnologiei ACIS este nerecomandată pentru următoarele tipuri de

structuri: plăci plane, structuri în stare de tensiune plană, structuri în stare de
deformaţie plană şi structuri axial-simetrice.
Opţiunile incluse în fereastra de dialog ce a fost prezentată mai sus permit unirea obiectelor
bidimensionale (suprafeţe tubulare, suprafeţe prismatice, arcuri, etc.) sau a obiectelor volumetrice
definite, pentru obţinerea unor obiecte mai complexe. Pentru obiectele bidimensionale, operaţiile vor
fi efectuate pe suprafeţe şi nu pe obiecte tridimensionale.
În program sunt disponibile următoarele operaţii pe obiectele definite:
• operaţii logice (algebră booleană) cu doi operanzi – intersecţie, disjuncţie (separat, pentru
structuri de suprafaţă şi structuri volumice), reuniune, diferenţă
• operaţii logice (algebră booleană) cu un operand - reuniune, disjuncţie, intersecţie
• secţionare.
Operaţiile logice prezentate mai sus sunt disponibile atunci când sunt selectate mecanismele interne
ale programului Robot. Operaţiile booleene utilizate folosind tehnologia ACIS kernel include
următoarele tipuri de operaţii logice: intersecţie, reuniune, partiţionare, diferenţă, incluziune şi
partiţionare (A-B) (B-A) (A*B) (ultimele trei tipuri sunt disponibile doar pentru operaţiile cu doi
operanzi).
Pentru ca operaţiile booleene să fie efectuate prin utilizarea modulelor ACIS Kernel, trebuie activată
opţiunea Kernel geometric ACIS, din fereastra de dialog Preferinţe (OBSERVAŢIE: opţiunea Kernel
geometric ACIS este disponibilă în fereastra de dialog, în cazul în care opţiunea este disponibilă în
protecţia programului Robot.)
Atunci când se aplică tehnologia ACIS, utilizatorul trebuie să ţină cont de următoarele limitări:
• o operaţie booleană ce a fost efectuată nu poate fi modificată; cu alte cuvinte, oricare ar fi
operaţia efectuată (de exemplu, practicarea unui gol într-un solid), utilizatorul nu va mai putea să
modifice sau să corecteze parametrii operaţiei; acest lucru poate fi realizat numai prin anularea
operaţiei prin utilizarea opţiunii REVENIRE („UNDO”) sau prin operaţii booleene suplimentare,
care să readucă structura la starea iniţială
• elementele volumetrice nu pot conlucra cu elementele de tip placă („shell”); aceasta înseamnă
că nu există posibilitatea de a combina aceste elemente (o placă nu poate străpunge un solid şi
nici nu poate fi adiacentă unui solid).
Dacă se activează opţiunea Kernel geometric ACIS, acest lucru va afecta următoarele opţiuni
disponibile în programul Robot: Racordare 3D şi Teşire. Opţiunile sunt disponibile din meniu, prin
comanda Geometrie/Obiecte sau prin clic pe iconiţa , respectiv, .
Opţiunile sunt utilizate pentru a crea racordări sau teşiri ale feţelor obiectelor tridimensionale.
Versiunea curentă a programului Robot oferă posibilitatea de a accesa -prin utilizarea tehnologiei
ACIS- următoarele operaţii:
• Racordare 3D
• Teşire
• Unirea obiectelor
• Unirea feţelor
• Translatarea feţelor
• Încovoierea obiectului
• Întinderea („tragerea”) obiectului
• Torsionarea obiectului
• Distorsionarea obiectului.
Mai mult chiar, opţiunile de mai sus au fost completate cu operaţii pe feţele obiectului, prin aplicarea
tehnologiei ACIS (ele nu funcţionează numai după selectarea feţelor obiectului).
• extrudare
• extrudare de-a lungul unei polilinii
• rotire
• ştergere
• toate operaţiile disponibile de editare (inclusiv editarea complexă).
OBSERVAŢIE: În cazul operaţiei de unire a obiectelor de suprafaţă (cum sunt plăcile plane sau
curbe), nu trebuie utilizată metoda Coons de creare a reţelei de discretizare, ci
metoda lui Delaunay.
În vederea efectuării operaţiilor logice (cu unul sau doi operanzi), trebuie parcurşi paşii:
• să se precizeze numărul obiectului complex care va fi creat din obiectele selectate
• să se aleagă operaţia cu unul sau doi operanzi
• să se indice tipul de operaţie logică (reuniune, disjuncţie, parte comună, exclusivitate alternativă)
- vezi figura de mai jos
• să se definească lista obiectelor care vor fi luate în considerare în timpul procesului creării
obiectului complex.
• să se efectueze clic pe butonul Aplică.
Opţiunea de secţionare permite stabilirea părţii de pe suprafeţele obiectelor selectate care sunt
situate de o parte a planului definit. Operaţia conduce la obţinerea unui obiect “tăiat” din obiectul
selectat prin utilizarea planului definit; definirea direcţiei permite determinarea părţii obiectului
selectat care va fi obţinută prin “tăiere”. O exemplificare a acestei operaţii este prezentată în figura
de mai jos. Cele două obiecte (A şi B) vor fi supuse operaţiei de secţionare. Mai întâi s-a definit
planul de secţionare şi apoi direcţia (prin precizarea unui punct arbitrar într-una din părţi). Rezultatul
operaţiei este reprezentat de către obiectul marcat cu o culoare gri.
3.8 Reazeme
Desemnarea reazemelor pentru

nodurile structurii se poate efectua
astfel:
• din meniu, prin selectarea
Geometrie/Reazeme; sau
• din bara de unelte "Definirea

structurii” – prin selectarea
iconiţei
• din ecranul REAZEME.

La selectarea acestei opţiuni, pe
ecran va apare fereastra de dialog ce
este prezentată în figura alăturată.
Se pot defini următoarele tipuri de reazeme:

• reazem nodal (într-un nod al structurii)
• rezemare de-a lungul unui segment de dreaptă; de exemplu, de-a lungul unei laturi a unei plăci
sau a unei structuri volumetrice (este disponibilă pentru următoarele tipuri de structuri: plăci
plane, plăci curbe, structuri volumetrice)
• rezemare pe o suprafaţă (este disponibilă pentru structurile volumetrice).

Ca şi în cazul ferestrei de dialog pentru definirea altor atribute structurale, definirea reazemelor
structurii este divizată în două etape:
♦ Definirea tipului de reazem
Se execută clic pe iconiţa Definire reazem. Dacă lista reazemelor active este vidă sau trebuie
adăugat un nou tip de reazem în lista activă, sunt posibile două situaţii:
• Dacă nu este selectat nici un tip de reazem, un clic pe iconiţa Tip nou de reazem deschide o
fereastra de dialog pentru definirea acestui nou tip de reazem; primul tablou va fi completat cu
câmpurile definite anterior (cu excepţia câmpului Nume (Etichetă)) sau vor fi setaţi parametrii din
oficiu; în program sunt disponibile următoarele tipuri de reazeme:
= reazem fix (cu posibilitatea modelării unei decalări)
= reazem elastic
= reazem cu amortizare
= reazem neliniar.
Definirea unui nou tip de reazem constă în selectarea gradelor de libertate blocate din nod
(UX, UY, UZ, RX, RY, RZ), cu următoarele posibilităţi: de a selecta direcţia unei decalări a
reazemului; de a determina valoarea coeficientului elastic pentru o direcţie (în cazul
reazemelor elastice); de a preciza valoarea coeficientului de amortizare (în cazul reazemelor
elastice); de a preciza un reazem cu o comportare neliniară. Reazemele pot fi definite în
sistemul de coordonate global sau local.
Programul oferă o opţiune ce permite definirea unui comportament neliniar al reazemelor, a
relaxărilor şi a nodurilor compatibile, în cazul tuturor tipurilor de structuri. Opţiunea poate fi
activată în tablourile Neliniar(ă) din ferestrele de dialog pentru definirea reazemelor, a
relaxărilor şi a nodurilor compatibile. De asemenea, este posibilă definirea unei relaţii
neliniare forţă (moment) – deplasare (rotire) pentru direcţiile sau gradele de libertate
selectate, în mod independent, pentru fiecare direcţie (nu sunt interacţiuni). În versiunea
curentă a programului sunt disponibile următoarele tipuri de modele neliniare: liniar, biliniar,
parabolic, parabolic în concordanţă cu EC2, perfect plastic, plastic cu consolidare, gol/cârlig
ca şi model creat prin precizarea unei funcţii.
Suplimentar, se poate defini o decalarea reazemului pentru fiecare direcţie. Există trei
posibilităţi: fără (nu există decalare), “+” – decalare în sensul pozitiv al axei (de exemplu,
UX+), “-” – decalare în sensul negativ al axei (de exemplu, UZ-). Dacă se defineşte o
decalare pentru un reazem, atunci există şi posibilitatea de a determina coeficientul de
elasticitate al rezemării; de exemplu, KZ. Trebuie reamintit, totuşi, faptul că acest coeficient
de elasticitate va fi calculat numai pentru sensul contrar al sensului de decalare (ridicare)
rezemului; deci, pentru (UZ-) – vezi figurile schematice de mai jos.
Fereastra de dialog Reazem nou conţine butonul Avansat. Clicul pe acesta conduce la
deschiderea ferestrei de dialog cu opţiuni utilizate la definirea parametrilor specifici ai
reazemului, ce sunt utilizaţi în timpul definirii şi analizei structurilor de beton armat. Aceste
opţiuni sunt utilizate în modulul de calcul al armăturii din plăcile de beton armat. Un reazem
poate fi definit ca:
- reazem definit în nod (acesta este tipul selectat din oficiu)
- reazem definit prin precizarea dimensiunilor stâlpului; sunt disponibile două posibilităţi:
stâlp dreptunghiular – este necesară definirea celor două dimensiuni ale secţiunii
transversale (dimensiunile b şi h)
stâlp circular – este necesară precizarea diametrului d al secţiunii transversale
- reazem definit prin precizarea dimensiunilor peretelui; este necesar să se precizeze
grosimea acestuia, b. Suplimentar, lângă opţiunea Perete există o listă derulantă a
tipurilor disponibile de pereţi (zidărie de cărămidă, perete din beton), ce devine disponibilă
după selectarea opţiunii Perete. Un anumit tip de perete definit este luat în considerare
numai la calcului armăturii din placa plană sau curbă (cu bare independente sau cu
plase); nu afectează parametrii modelului de calcul.
În tabloul Elastic este disponibil butonul Coeficienţi elastici; un clic pe acesta deschide
fereastra de dialog Terenuri de fundare – calculul coeficientului K, ce este utilizată pentru
a calcula valoarea coeficientului K pentru un teren stratificat.
• dacă se selectează orice reazem, un clic pe iconiţa Nou tip de reazem deschide
fereastra de dialog necesară definirii unui nou tip de reazem; va apare un tablou
corespunzător tipului de reazem selectat. Toate câmpurile editabile, cu excepţia câmpului
Nume (Etichetă) vor fi completate în concordanţă cu tipul de reazem selectat.
De asemenea, este posibilă deschiderea ferestrei de dialog pentru definirea unui nou tip de
reazem prin dublu clic pe elementul din lista de reazeme active. Fereastra de dialog
Definire reazem va fi deschisă, iar în tabloul corespunzător tipului de reazem toate
câmpurile vor lua valorile specifice tipului selectat. După modificarea parametrilor
corespunzători, noul tip de reazem este adăugat (sau, actualizat) în lista de reazeme active
prin clic pe butonul Adăugă sau prin apăsarea tastei <ENTER>. Dacă numele (eticheta) nu
poate fi modificat(ă), pe ecran va apare un mesaj ce anunţă acest lucru. Această opţiune din
fereastra de dialog permite o modificare facilă a reazemului.
♦ Atribuirea reazemelor la nodurile structurii – operaţie asemănătoare celei de atribuire

a secţiunilor la bare
Pentru a suprima un reazem atribuit, trebuie utilizată “Ştergere reazem” (iconiţa ŞTERGERE).
Aceasta este mereu disponibilă din lista de reazeme active. Un astfel de reazem (reazemul zero) nu
poate fi modificat; el este atribuit în acelaşi mod în care s-a făcut definirea reazemelor structurii.
După ce reazemul a fost atribuit, în fereastra de vizualizare grafică va apare un simbol specific.
3.8.1 Definirea reazemelor elastice (Terenuri stratificate)

Programul Robot oferă posibilitatea de a calcula o valoare a coeficientului elastic pentru un teren
stratificat. Calculatorul de terenuri, ce oferă posibilitatea de a calcula coeficientul elastic echivalent
pentru un teren stratificat, se instalează pe hard-ul calculatorului la instalarea programului Robot.
Acest coeficient poate fi utilizat la definirea următoarelor elemente:
• reazem elastic
• grindă pe mediu elastic
• placă pe mediu elastic.
“Calculatorul” permite calcularea coeficientului elastic în mod direct, pe baza unui profil definit al
terenului stratificat. “Calculatorul” oferă următoarele posibilităţi:
• de a defini un profil al terenului stratificat, profitând de avantajul utilizării bibliotecii de
caracteristici ale terenurilor
• să salveze şi să citească datele referitoare la un profil complet definit de către utilizator
• să calculeze coeficientul elastic al profilului definit
• să redirecţioneze valoarea calculată în ferestrele de dialog pentru definirea reazemelor sau a

terenului.
Opţiunea funcţionează ca o unealtă independentă, care oferă posibilitatea calculării coeficientului

terenului pentru o fundaţie şi un profil date. Un profil de teren salvat poate fi utilizat în modulul de
calcul pentru betonul armat şi pentru fundaţiile continue.
La conceperea acestui modul de calcul au fost folosite următoarele ipoteze:

• un teren supus acţiunii unor forţe lucrează în domeniul de comportare liniară, ceea ce
corespunde Stării Limită Ultime din codurile de proiectare disponibile şi permite adoptarea
principiilor Teoriei Liniare a Elasticităţii
• un teren este un semispaţiu infinit, în care parametrii materialului variază doar în plane paralele
cu suprafaţa
• se ia în calcul o fundaţie de formă dreptunghiulară, de rigiditate infinită
• un model de teren este un model discret, stratificat, cu o grosime constantă a stratelor.
“Calculatorul” poate fi activat în următoarele moduri:

• prin selectarea din meniu a comenzii Unelte / Terenuri de fundare - Calculator
• prin clic pe iconiţa Terenuri de fundare , din bara de unelte Unelte
• prin clic pe iconiţa disponibilă pe desktop-ul computerului
• prin selectarea opţiunii Terenuri de fundare – calculul coeficientului K, ce este inclusă în grupul
creat în timpul instalării programului Robot
• prin clic pe butonul Coeficient elastic, care este oferit în câteva ferestre de dialog ale
programului Robot (ferestrele de dialog Definirea unui nou reazem, Nou teren elastic,
Definirea unei noi grosimi).
La activarea “calculatorului”, pe ecran va apare fereastra de dialog utilizată la calcularea

coeficientului echivalent, şi care este prezentată în figura de mai jos.
Coeficientul K este calculat pe baza valorilor presiunilor medii de sub fundaţie. De asemenea, este
calculat şi coeficientul echivalent KZ, pe baza dimensiunilor specificate.
Pentru a calcula coeficientul echivalent pentru un teren stratificat, utilizatorul trebuie să urmeze paşii
listaţi mai jos:
• să precizeze în tabelul din partea superioară a ferestrei de dialog parametrii straturilor succesive
de teren (solurile disponibile sunt solurile din baza de date selectată în fereastra de dialog
Preferinţe de lucru a programului Robot) – straturile consecutive vor fi prezentate schematic în
partea inferioară stângă a ferestrei de dialog
De îndată ce se selectează tipul de sol din lista derulantă furnizată în coloana Nume, trebuie
precizată cota stratului dat; aceasta este definită prin două mărimi: Nivel sau Grosime; parametrii
rămaşi neprecizaţi sunt citiţi din baza de date privind terenurile
• să aleagă tipul de fundaţie:
fundaţie izolată, având dimensiunile A x B; unitatea de măsură pentru coeficientul KZ

este (forţă/lungime); valoarea KZ = K * A * B poate fi utilizată pentru definirea coeficientului
elastic, în fereastra de dialog pentru definirea reazemelor
fundaţie continuă, având dimensiunile: A (lungimea) şi B (lăţimea); unitatea de măsură

a coeficientului KZ este (forţă/(lungime)2); valoarea KZ = K * B poate fi utilizată pentru definirea
coeficientului elastic, în ferestra de dialog pentru definirea unui tip de teren elastic

fundaţie de tip radier, având dimensiunile A x B; unitatea de măsură a coeficientului

KZ este (forţă/(lungime)3); valoarea KZ = K poate fi utilizată pentru definirea coeficientului
elastic, în fereastra de dialog pentru definirea tipului de grosime de panou
• să precizeze dimensiunile tipului de fundaţie selectat
• după ce dimensiunile sunt precizate, să apese tasta Tab sau să efectueze clic pe butonul OK –
în câmpul K = va fi specificată o valoare a coeficientului echivalent pentru terenul stratificat.
Un clic pe butonul OK, conduce la trimiterea valorii calculate a coeficientului KZ către câmpul de
editare din fereastra de dialog Definirea unui reazem nou, Nou teren elastic sau Definirea unei
noi grosimi (cu condiţia ca fereastra de dialog să fie deschisă şi câmpul de editare pentru definirea
coeficientului de elasticitate să fie disponibile).
OBSERVAŢIE: Valoarea coeficientului K poate fi trimisă numai către câmpurile editabile KY şi KZ

ale ferestrelor menţionate. Trebuie reamintit faptul că valorile coeficientului elastic
trebuie transferate ferestrei de dialog corespunzătoare, depinzând de tipul de
fundaţie selectat.
Un profil de teren definit poate fi salvat pe disc prin clic pe butonul Salvare în, care permite salvarea
într-un fişier cu extensia *.mdb (bază de date). Câmpul Nume fişier prezintă un nume al profilului de
teren curent, cu o cale de acces completă. Clic pe butonul Deschidere permite citirea fişierului cu
parametrii definiţi ai profilului.
3.9 Încărcări
Pentru definirea încărcărilor aplicate structurii se recomandă utilizarea ecranului Robot Millennium
ÎNCĂRCĂRI. Ecranul va fi divizat în trei părţi: o fereastră de vizualizare grafică - ce permite definirea
structurii, fereastra de dialog Tipuri de încărcări (prezentată mai jos) şi tabelul ce permite
utilizatorului definirea încărcărilor pentru cazurile de încărcare generate.
În fereastra de dialog, cazurile de încărcare ale structurii

create sunt definite de către utilizator. Pentru fiecare caz de
încărcare trebuie precizate: natura încărcării, numărul şi
numele (programul sugerează un nume, din oficiu). De îndată
ce se efectuează clic pe butonul Nou, cazul va fi definit şi
adăugat la lista de cazuri definite, ce se găseşte în partea
inferioară a ferestrei de dialog Tipuri de încărcări.
Parametrii cazului de încărcare pot fi shimbaţi, prin utilizarea
butonului Modifică, trebuind să fie parcurşi următorii paşi:
• să se selecteze (din lista cazurilor de încărcare definite)
cazul de încărcare ce urmeză a fi modificat
• să se modifice numărul, numele sau natura cazului de

încărcare
• să se efectueze clic pe butonul Modifică.
În Robot Millennium, este posibilă definirea următoarelor

cazuri de încărcare: greutate proprie, permanentă, utilă, vânt,
zăpadă, temperatură, accidentală and seismică.

De îndată ce cazurile de
încărcare au fost definite,
încărcările se manifestă în
cazurile definite. Acest
lucru poate fi realizat în
două moduri:
• prin deplasarea în tabelul localizat în partea inferioară a ecranului ÎNCĂRCĂRI, ce este utilizat la
definirea încărcărilor ce acţionează în cazurile date.
Pentru a defini o încărcare ce acţionează într-un caz de încărcare definit, trebuie parcurşi paşii:
• să se efecueze clic stânga în câmpul Caz şi să se selecteze din listă cazul de încărcare definit în
fereastra de dialog Tipuri de încărcări
• pentru cazul de încărcare selectat, să se definească tipul încărcării aplicate. După un clic într-un
câmp din coloana Tip de încărcare apare o listă a tipurilor de încărcări disponibile în sistem. În
Robot Millennium sunt disponibile următoarele tipuri de încărcări:
- pentru structuri din bare: încărcări permanente, forţe nodale, forţe distribuite uniform, forţe
distribuite trapezoidal, forţe concentrate pe bare, încărcări termice, deplasări impuse, dilatare şi
momente distribuite
- pentru structuri de plăci plane şi curbe: încărcări permanente, încărcări distribuite uniform pe o
suprafaţă, încărcări distribuite pe o suprafaţă definite de 3 puncte, încărcări liniare definite de 2
puncte, încărcări din presiune, încărcare uniformă pe contur, încărcare distribuită definită de 3
puncte de pe contur şi încărcări temice.
• să se selecteze barele/nodurile structurii în care vor fi aplicate încărcările, prin clic în câmpul din
coloana LISTĂ şi să se selecteze (grafic, în editorul de încărcări sau prin utilizarea opţiunii
Selectare din editorul grafic al meniului contextual).
La selectarea tipului de încărcare, tabelul încărcărilor se va modifica, pentru a corespunde cu tipul
de încărcare selectat (astfel că acest tabel va conţine numai coloanele necesare pentru definirea
tipului de încărcare selectat). De exemplu, pentru o încărcare uniformă pe un cadru
bidimensional, tabelul va avea disponibile următoarele coloane:
- coloanele de definire a încărcărilor pe direcţiile X şi Z (valorile px şi pz)
- coloanele în care se indică dacă încărcarea trebuie aplicată în sistemul local sau global de
coordonate sau dacă nu se proiectează.
• să se deschidă fereastra de dialog Încărcare,

care permite definirea încărcărilor pentru
cazurile de încărcare create. Această opţiune
este disponibilă din meniu, prin selectarea
comenzii Încărcări/Definire încărcare.
OBSERVAŢIE: Comanda Definire încărcare nu

este activă până când nu este definit cel
puţin un caz de încărcare.
De îndată ce opţiunea este selectată, pe ecran

apare fereastra de dialog ce este prezentată în
figura alăturată şi care conţine patru tablouri:
Nod, Bară, Suprafaţă şi Greutate proprie şi masă.
De îndată ce este selectat tabloul Nod, fereastra de dialog conţine următoarele iconiţe:
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea forţelor nodale,
- deschide o fereastră de dialog pentru precizarea deplasărilor impuse din reazemele

nodale,
- deschide o fereastră de dialog pentru precizarea valorilor forţelor într-un punct al structurii
proiectate (opţiunea este disponibilă pentru structuri de plăci plane şi curbe)
- suprimă (şterge) un tip de încărcare nodală selectat. Pentru a şterge o încărcare de pe
structură, trebuie selectat tipul de încărcare şi apoi trebuie indicate nodurile din care
aceasta va fi suprimată.
De îndată ce se selectează tabloul Bară, fereastra de dialog conţine următoarele iconiţe:

- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcărilor uniforme,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcărilor trapezoidale,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea forţelor concentrate ce acţionează pe

lungimea barei,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea valorilor dilatării,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcării termice,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea unor încărcări de suprafaţă pe bare,

structură, trebuie selectat tipul de încărcare şi apoi trebuie indicate barele de pe care
Programul oferă posibilitatea de a lua în considerare încărccare care nu sunt aplicate pe axa barei.
Dacă există o asemenea excentricitate geometrică faţă de axa barei, punctul de aplicaţie al forţei
este definit în raport cu un sistem de coordonate local, ataşat elementului. Încărcările aplicate barelor
ce acţionează cu o anumită excentricitate, permit definirea forţelor aplicate unei bare cu o dezaxare
faţă de axa acesteia. Excentricitatea (distanţa de la forţă la axa barei) va fi definită în sistemul de
coordonate local.
Încărcările cu excentricitate pot fi definite pentru următoarele tipuri de încărcări: forţe şi momente
concentrate ce acţionează într-un punct de pe lungimea barei (forţă pe bară) şi forţe uniform
distribuite pe bară. Opţiunea este accesibilă prin clic pe butonul Încărcare cu excentricitate,
disponibil în ferestrele de dialog utilizate la definirea tipurilor de încărcări menţionate. Încărcările
definite excentric sunt reduse la axa barei (vezi figura de mai jos, corespunzătoare unei forţe
concentrate): trebuie precizate componentele forţei concentrate (în concordanţă cu sistemul local de
coordonate) Fx,Fy, Fz. Apoi, se vor putea calcula în sistemul local de coordonate momentele
adiţionale: Mx = Fz*y – Fy*z, My = Fx*z şi Mz = - Fx*y.

De îndată ce se selectează tabloul Suprafaţă, fereastra de dialog conţine opţiunile următoare:
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcărilor uniform distribuite pe o

suprafaţă,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcărilor distribuite pe o suprafaţă, cu

valori precizate în 3 puncte,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcărilor distribuite pe un segment de

dreaptă, cu valori precizate în 2 puncte,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea încărcărilor din presiuni,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea unei încărcări de suprafaţă uniform

distribuite, pe un contur definit,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea unei încărcări de suprafaţă, cu valori

precizate în 3 puncte, pe un contur definit,
- deschide o fereastră de dialog pentru definirea unor încărcări termice, cu valori precizate
în 3 puncte,
- deschide o ferestră de dialog pentru definirea încărcărilor liniare de pe laturile definite

structură, trebuie selectat tipul de încărcare şi apoi trebuie indicate elementele de pe
care aceasta va fi suprimată.
OBSERVAŢIE: În cazul elementelor volumetrice (solidelor), în partea inferioară a ferestrei de dialog

va apare opţiunea Încărcări pe solide. Selectarea acesteia va însemna că se vor
preciza încărcări corespunzătoare structurilor volumetrice.
Programul oferă posibilitatea de a defini anumite tipuri de încărcări ce vor fi aplicate unei părţi a unui
panou. Pentru aceasta, se va utiliza opţiunea Limitări geometrice. Aceasta este disponibilă prin clic
pe butonul Limitări geometrice, disponibil în ferestrele de dialog utilizate la definirea următoarelor
tipuri de încărcări: încărcări uniforme de suprafaţă; încărcări distribuite pe o suprafaţă, cu valori

precizate în 3 puncte; încărcări din presiune uniformă şi din presiune hidrostatică; încărcări termice
pe elemente. De asemenea, opţiunea este disponibilă şi în tabelul Încărcări (prin clic pe butonul
Limitări), în cazul în care a fost selectat un tip de încărcare dintre cele menţionate mai sus.
După definirea planului, se poate preciza un semispaţiu sau un strat al panoului (obiectului) pe care
va fi aplicată încărcarea definită. Figura de mai jos prezintă stratul de grosime d căruia i se va aplica
încărcarea.
La selectarea tabloului Greutate proprie şi masă, fereastra de dialog conţine următoarele iconiţe:
- aplică greutatea proprie elementelor întregii structuri,
- deschide fereastra de dialog pentru aplicarea greutăţii proprii pe elementele selectate,

- deschide fereastra de dialog în care pot fi definite forţele masice,
- deschide fereastra de dialog în care pot fi definite acceleraţiile centrifugale şi unghiulare,
- deschide fereastra de dialog în care pot fi definite valorile maselor nodale,
- deschide fereastra de dialog în care pot fi definite valorile maselor barelor,

structură, trebuie selectat tipul de încărcare şi apoi trebuie indicate barele de pe care
Noile tipuri de încărcări ce permit definirea forţelor masice, ca şi a forţelor centrifuge şi a celor
determinate de acceleraţiile unghiulare, oferă posibilitatea de analiză şi dimensionare a
structurilor din industria marină (structuri asociate cu industria de extracţie a petrolului de pe
fundul mării; de exemplu, componente ale platformelor de foraj).
Tipurile de forţe menţionate sunt cele care generează în structură forţele de inerţie datorate
vitezelor sau acceleraţiilor prescrise. Acest tip de forţe este aplicat structurilor marine, la care
forţele de transport pot să aibă o mare importanţă (de exemplu, o structură ridicată cu macaraua
sau aşezată pe un vapor.) Astfel de tipuri de forţe nu rezolvă toate problemele de modelare a
structurilor marine, dar le fac mult mai simple.
Forţa masică este o încărcare statică ce permite includerea maselor adiţionale. Această încărcare
generează forţe, rezultând din masa elementelor şi din masele adăugate fie în noduri, fie pe
elemente, care sunt produse de către o acceleraţie dată, de valoare a, astfel: F = m * a. Forţele
centrifuge şi cele cauzate de acceleraţiile unghiulare sunt forţe statice, care permit luarea în
considerare a maselor suplimentare, având una din formele următoare:
• forţa centrifugă produsă de o viteză unghiulară dată (V): Fr = m * v 2 * r
• forţa tangentă direcţiei de mişcare a punctului, pentru o acceleraţie unghiulară dată (a):
Ft = m * a * r, unde r este o distanţă a masei din nod la sistemul de coordonate poziţionat în
punctul central de rotaţie (vezi desenul de mai jos):

În programul Robot este posibilă definirea maselor (greutăţilor) adăugate în noduri sau pe bare, ca şi
conversia încărcărilor în mase. Masele suplimentare vor fi –în principal- luate în considerare în
analizele dinamice (dinamice, armonice, spectrale, seismice şi temporale), dar trebuie luate în
considerare în analizele statice pe durata generării forţelor pentru încărcările masice şi pentru
greutatea proprie. De aceea, în versiunea curentă a programului:
• dacă a fost definit orice caz de încărcare, este accesibil un tabel al maselor adiţionale
• în fereastra de dialog sunt disponibile opţiunile privind masele adiţionale (nodale şi de pe bare)
• în tabelul maselor şi în fereastra de dialog Tip de analiză din tabloul Conversia încărcării în
masă, este prezentată o listă completă a cazurilor simple de încărcare.
O masă adiţională influenţează un caz de încărcare dat, atunci când se defineşte una din
încărcările din lista de mai jos:
• greutate proprie
• forţe masice
• forţe centrifugale şi forţe produse de acceleraţiile unghiulare.

Adesea, încărcarea din greutatea proprie este aplicată barelor şi panourilor din structură înainte chiar
de definirea acestora. Deoarece încărcarea din greutatea proprie nu este atribuită barelor şi
panourilor ce au fost definite după activarea greutăţii proprii, vom avea în calcul o structură ce nu
este în totalitate sub efectul greutăţii proprii. O problemă similară poate să apară şi atunci când este
efectuată o operaţie de editare (translaţie, rotire, etc.) cu opţiunea Tragere activată; datorită acesteia,
barele ce au fost generate nu au greutatea proprie activată.
Pentru a facilita luarea în considerare a greutăţii proprii pentru întreaga structură, au fost adăugate
atributele: Întreaga structură şi Parte a structurii. Dacă se setează într-un tabel opţiunea Întreaga
structură, atunci, pe parcursul generării datelor de calcul, va fi luată în considerare greutatea proprie
a tuturor barelor şi panourilor din structură.
Atributul Întreaga structură poate fi precizat în două moduri:
• în fereastra de dialog Greutate proprie - dacă utilizatorul execută clic pe iconiţa utilizată la
aplicarea greutăţii proprii pe întreaga structură (toate barele şi panourile), ceea ce va înseamna
că încărcarea din greutatea proprie va fi atribuită în mod automat întregii structuri
• în tabelul încărcărilor: prin selectarea opţiunii Întreaga structură într-o linie în care este definit un
caz de încărcare din greutate proprie (aceasta este setarea din oficiu a atributului).
Programul Robot oferă posibilitatea de a genera încărcări obţinute din pretensionarea elementelor
de beton. Pierderile din aceste elemente pot fi calculate în concordanţă cu următoarele coduri de
proiectare:
- codul american ACI 318-99
- codul european EuroCode 2 (ENV 1992-1 : 1999)
- codul polonez PN-B-03264:1999
- codul francez BAEL 91.
După selectarea unuia dintre codurile de mai sus (opţiunea Preferinţe de lucru/Coduri), selectarea
unui element structural de beton şi apoi a opţiunii Analiză/Analiza elementelor pretensionate din
meniu, se disponibilizează un ecran al sistemului ESOP, care permite calcularea şi generarea
încărcării datorate pretensionării. Datele privind elementul de structură ales (lungime şi dimensiuni
ale secţiunii) sunt trimise către acesta; după efectuarea calculelor cu ajutorul programului ESOP, vor
fi operate modificările aduse structurii, prin adăugarea cazului de încărcare.
OBSERVAŢIE: Pentru a avea o conexiune operaţională între Robot şi ESOP, trebuie ca ambele
programe să fie instalate pe discul dur. Dacă ESOP nu este accesibil, atunci când se
încearcă o activare a opţiunii Analiză/Analiza elementelor pretensionate, pe ecran va
apare un mesaj cu informaţia că sistemul ESOP nu a fost instalat.
În prezent, sunt disponibile trei ecrane ce privesc structurile pretensionate (post-tensionate). Acestea
includ calculul şi generarea încărcărilor datorate pretensionării, considerând pierderile imediate
cauzate de:
- frecarea dintre fascicul (cablu) şi canalul său
- alunecarea ancorajului
- deformaţia elastică a betonului.
Precizări suplimentare privind operaţiile din ecranul menţionat pot fi găsite în descrierile furnizate în
programul ESOP (în Ajutor).
Partea superioară a ferestrei de dialog conţine informaţii referitoare la cazul de încărcare selectat
(nume, număr) pentru a-i fi generată încărcarea şi tipul de încărcare ce va fi atribuit
nodurilor/barelor/panourilor din structură.
La setarea unui tip de încărcare, acesta va putea fi atribuit nodurilor/barelor structurii într-unul din
următoarele moduri:
1. Introducerea numerelor de nod/bară/panou în câmpul Aplicare la şi apoi un clic pe butonul
Aplică;
2. Aplicarea consecutivă a încărcării definite la nodurile/barele/panourile structurii (cursorul îşi va
schimba forma în simbolul încărcării);
3. Selectarea grafică a nodurilor/barelor/panourilor şi apoi un clic pe butonul Aplică.
Dacă încărcările sunt definite în ecranul ÎNCĂRCĂRI al programului Robot, atunci în colţul din
dreapta jos al ecranului grafic, unde este vizualizată structura, va apare o legendă a tipurilor de
încărcări deja definite, ce conţine: simbolul fiecăruiaia şi unităţile utilizate la definirea sa. Talia
simbolului depinde de talia caracterului de scriere selectat). Tabelul de mai jos prezintă simbolurile
utilizate pentru individualizarea tipurilor de încărcări.
SIMBOL TIP DE ÎNCĂRCARE
greutate proprie (în cazul prezentat, greutatea acţionează pe direcţia axei Z, în sens
contrar acesteia)
încărcare uniformă
forţă concentrată
moment
deplasare impusă, dilatare
încărcare termică

încărcare de suprafaţă
încărcare mobilă
mase (greutăţi).
OBSERVAŢIE: Simbolurile tipurilor de încărcări definite pot fi prezentate şi într-un ecran grafic (deci,
într-un ecran arbitrar al Robot-ului), dacă a fost bifată opţiunea Simboluri, localizată
în tabloul Încărcări din fereastra de dialog Atributele ecranului.
În tabelul încărcărilor va exista câte un câmp INFO la începutul şi la sfârşitul fiecărei înregistrări de
încărcare. Aceste câmpuri permit adăugarea unei descrieri a fiecărui caz de încărcare (utilizatorul
are posibilitatea de a adăuga descrieri suplimentare ale modului de acţiune a încărcării; de exemplu,
încărcare transmisă de către acoperiş grinzii).
În programul Robot, poziţia centrului de greutate şi a centrului geometric al structurii sunt stabilite în
maniera următoare:
Centrul geometric
i = x,y,z
Centrul de greutate
Pentru o structură tridimensională:

încărcarea permanentă acţionează pe direcţia Z
Xc[0] = Suma(My(0,0,0))/Suma(Pz)

Xc[1] = -Suma(Mx(0,0,0))/Suma(Pz)

Xc[2] = -Suma(My(0,0,0))/Suma(Px)
Pentru plăci şi reţele reticulate:


Xc[1] = - Suma(Mx(0,0,0))/Suma(Pz)
Xc[2] = 0
Pentru cadre plane şi grinzi cu zăbrele

Pentru structuri în stare de tensiune/deformaţie plană


Xc[1] = 0
încărcarea permanentă acţionează pe direcţia X

Pentru structuri axial-simetrice
încărcarea permanentă acţionează pe direcţia Y

Xc[0] = 0
Xc[1] = 0
încărcarea permanentă acţionează pe direcţia X

3.9.1 Combinaţii (ale cazurilor) de încărcări

Sistemul Robot Millennium permite şi crearea de combinaţii pentru cazurile de încărcări generate.
Pentru aceasta, se selectează opţiunea Încărcări/Combinaţii. De îndată ce este specificat tipul şi
natura combinaţiei (Stare Limită Ultimă, Stare Limită a Exploatării Normale, accidentală), trebuie
precizat numele combinaţiei şi cazurile de încărcare, cu coeficienţii corespunzători fiecăreia. La
alegerea tipului de combinaţie, va apare pe ecran fereastra de dialog Combinaţii, prezentată mai
jos:
În câmpul din stânga al ferestrei de dialog

se găsesc toate cazurile de încărcare
definite. Pentru a crea o combinaţie pentru
acestea, selectaţi cazul de încărcare dorit
şi faceţi clic pe butonul . Cazul de
încărcare selectat, cu factorul
corespunzător, va fi adăugat în câmpul din
dreapta al ferestrei de dialog,
corespunzător combinaţiilor (factorul
încărcării poate fi introdus şi manual, în
câmpul Factor). Prin clic pe butonul
Nouă se poate crea o nouă combinaţie, iar
prin clic pe butonul Modifică se poate
modifica una existentă. Modificarea este
efectuată în acelaşi mod ca definirea
combinaţiilor.
Versiunea curentă a programului permite generarea combinaţiilor conţinând încărcări mobile.

Această opţiune implică, oricum, următoarele limitări:
• după generarea unei combinaţii liniare ce conţin cazuri de încărcări mobile, sunt definite încă trei
cazuri adiţionale (ca în cazul combinaţiilor de cod); aceste cazuri vor fi disponibile în lista de
selectare a cazurilor de încărcare; o combinaţie generată de către utilizator este accesibilă doar
în fereastra de dialog şi tabelul combinaţiilor; utilizatorul nu poate solicita afişarea rezultatelor
pentru această combinaţie, deoarece rezultatele sunt obţinute pentru toate componentele
(combinaţia conţinând încărcări mobile conţine cazurile componente, în mod similar combinaţiei
de cod)
• combinaţiile pătratice (COMB QUA) nu pot conţine nici cazuri de încărcări mobile, nici combinaţii
ce conţin astfel de încărcări; pentru combinaţiile ce conţin încărcări mobile, rezultatele nu sunt
disponibile

• combinaţiile liniare pot conţine anumite cazuri de încărcări mobile (cazurile de încărcări mobile
pot fi înseriate); există posibilitatea de a aplica combinaţii pătratice în combinaţiile liniare ce
includ cazuri de încărcări mobile.
3.9.2 Combinaţii de cod (de normativ)

Sistemul Robot Millennium este echipat cu o opţiune care permite alcătuirea combinaţiilor
prevăzute într-un anumit cod de proiectare (acesta trebuie selectat în Preferinţe de lucru: opţiunea
Coduri/ Combinaţii de cod). Opţiunea este disponibilă din meniu, prin selectarea comenzii:
Încărcări/Combinaţii de cod.
Combinaţiile de cod (ponderările) din sistemul Robot Millennium oferă utilizatorului o metodă
simplă pentru definirea şi calculul combinaţiilor selectate. Fereastra de dialog ce este prezentată mai
jos conţine şase tablouri: Cazuri, Combinaţii, Grupuri, Relaţii, Combinaţii simplificate de cod şi
Selectare. De îndată ce s-au definit parametrii de creare ai structurii (cazuri de încărcare, şabloanele
de combinaţii şi relaţiile adiţionale, etc.), faceţi clic pe butonul Calcul. Calculele curente de
combinaţii de cod depind de indicarea tuturor cazurilor de combinaţii posibile (teoretic disponibile).
Pentru o analiză detaliată a combinaţiilor de cod, sunt create combinaţiile corespunzătoare SLEN
(SLU, excepţionale), care permit studierea rezultatelor pentru fiecare dintre combinaţii, atât separat
(în cazul combinaţiilor compuse), cât şi pentru combinaţiile compuse. Pentru prezentarea tabelară a
valorilor minime şi maxime, vor fi create cazurile notate cu SLEN+, SLU-, (SLEN-, SLU+, ALS+,
ALS-). Acestea permit afişarea valorilor corespunzătoare extreme. Selectarea cazurilor SLES,
SLEN+ şi SLEN- nu produce diferenţe în prezentarea grafică.
Tabloul Cazuri, ce este prezentat în figura

alăturată, este utilizat pentru selectarea
cazurilor de încărcare ce au fost definite
pentru structură şi care vor incluse în
crearea de combinaţii de cod. În câmpul
Selectarea cazurilor active este prezentată
o listă a cazurilor de încărcare definite, cu
precezarea naturilor lor. Coeficientul ce va
fi utilizat la crearea combinaţiei pentru o
anumită încărcare, este determinat de
către natura sa. Din oficiu, la crearea
combinaţiilor de cod, vor fi selectate toate
cazurile din Lista cazurilor active (ele sunt
marcate cu simbolul , ce este alăturat
numărului şi numelui cazului). Dacă se
doreşte omiterea unuia dintre cazurile de
încărcare,se efectuează clic dreapta pe
acesta.

Tabloul Definirea combinaţiilor este utilizat

pentru definirea tipurilor de combinaţii de
cod ce vor fi create.
Procedurile numerice permit stabilirea
numeroaselor tipuri de combinaţii
(şabloane) descrise în fişierele codului.
Depinzând de metoda de combinare şi de
numărul de coeficienţi, regulile sunt
regrupate în modelul utilizat de diversele
coduri, după cum urmează: cerinţe privind
combinaţiile încărcărilor permanente, utile,
accidentale şi seismice. Modul de
considerare a acestora este precizat în
fişierul de reglementare.
OBSERVAŢIE: versiunea curentă a
programului Robot include aplicaţia
adiţională PondEdit (din directorul
SYSTEM / EXE al programului Robot), ce
permite editarea sau crearea de fişiere de
reglementare.
Ca şi în cazul definirii numărului de cazuri active, utilizatorul poate decide -înaintea calculului
combinaţiilor de cod- care din seturile propuse vor fi excluse. Selectarea tuturor, va conduce la o
listă completă de combinaţii, în concordanţă cu modelele indicate.
Tabloul Groupuri este utilizat pentru crearea/afişarea grupurilor care sunt seturi de combinaţii legate
prin relaţii logice.
În versiunea curentă a programului, toate încărcările permanente sunt legate într-un grup de
încărcări “combinate” (ce acţionează simultan). Zăpada şi vântul formează un grup separat de
încărcări, “cu existenţă exclusivistă”; mai exact, existenţa uneia o exclude pe a celeilalte. Toate
celelelte încărcări utile sunt independente.
Programul creează grupurile şi relaţiile menţionate în mod automat. Această abordare rezolvă
problema combinaţiilor de bază. Pentru altele, mai avansate, pot fi utilizate opţiunile din tabloul
Relaţii, ce permit crearea de operaţii logice cu grupuri de cazuri, cu ajutorul operatorilor logici “ŞI”,
“SAU (INCLUSIV)” şi “SAU (EXCLUSIV)”. La crearea de operaţii, utilizatorul poate utiliza parantezele
pentru a include sau pentru a exclude grupurile selectate de încărcări. Funcţionarea operatorilor va fi
explicată printr-un foarte scurt exemplu. Să presupunem că, pentru o anumită structură, au fost
definite următoarele trei grupuri de cazuri de încărcare: G1, G2 şi G3. Operatorii logici funcţionează
în maniera următoare:
• ŞI – acest operator conduce la
activarea simultană a tuturor
încărcărilor (încărcările din
cazurile G1, G2 şi G3 vor fi
aplicate simultan structurii);
acest lucru se poate reprezenta
simbolic astfel:
G1 G2 G3
• SAU (EXCLUSIV) – acest
operator conduce la excluderea
mutuală a acţiunii încărcărilor
aparţinând grupurilor (structurii i
se vor aplica fie încărcările din
G1, fie din G2, fie din G3); acest
lucru se poate reprezenta
simbolic astfel:
G1
G2
G3

• SAU (INCLUSIV) – acest

operator conduce la posibilitatea
combinării grupurilor de cazuri de
încărcări; acest lucru poate fi
reprezentat simbolic astfel:
G1
G2
G3
G1 G2
G1 G3
G2 G3
G1 G2 G3
Pentru probleme mai complexe (pentru mai mult de 10 cazuri de încărcare), crearea de combinaţii
de cod poate fi mare consumatoare de timp calculator. Din acest motiv, trebuie avut în vedere un
mecanism de definire a unor combinaţii de cod simplificate, care să genereze combinaţiile extreme.
Pentru aceasta, sunt utilizate opţiunile din tabloul Combinaţii simplificate.
Într-un astfel de caz, utilizatorul trebuie să ofere o listă de puncte şi să precizeze valorile decisive
pentru forţe, momente, tensiuni. Programul va decide care combinaţii îndeplinesc astfel de condiţii şi
numai aceste valori vor fi salvate ca şi combinaţii de cod ale barei selectate. În cazul interacţiunii
dintre două valori selectate, sistemul va încerca să ofere înfăşurătoarele acestor variabile.
În cazul unor analize mai complexe, se poate realiza o simplificare a creării combinaţiilor de cod
simplificate pentru nodurile şi/sau barele selectate ale structurii. Opţiunile disponibile în tabloul
Selectare sunt concepute pentru a realiza astfel de calcule:
• pentru toate barele (valorile selectate în tabloul Combinaţii de cod simplificate vor fi verificate
pentru toate barele structurii) sau pentru barele dintr-o listă dată (valorile selectate în tabloul
Combinaţii de cod simplificate vor fi verificate pentru barele structurii care sunt selectate de către
utilizator şi sunt introduse în câmpul corespunzător).
• pentru toate nodurile (valorile

selectate în tabloul Combinaţii
de cod simplificate vor fi
verificate pentru toate nodurile
structurii) sau pentru nodurile
dintr-o listă dată (valorile
selectate în tabloul Combinaţii
de cod simplificate vor fi
verificate pentru nodurile
structurii ce sunt selectate de
către utilizator şi care sunt
introduse în câmpul corespun-
zător).

3.9.3 Încărcări mobile

Opţiunea pentru definirea încărcărilor mobile permite analiza unei structuri pe care este aplicată o
încărcare mobilă. Încărcarea mobilă poate fi definită prin orice combinaţie de forţe (definiţia
încărcărilor provenite din vehicule poate conţine încărcări concentrate, încărcări liniare şi încărcări de
suprafaţă).
Opţiunea este disponibilă prin:
• selectarea din meniu a comenzii Încărcare/Încărcări speciale/Mobile
• prin clic pe iconiţa din bara de unelte.
Pe ecran va apare fereastra de dialog din figura de mai jos.
Încărcările mobile sunt definite prin precizarea convoiului

(vehiculului) şi a traseului său pe structură. Convoiul (vehiculul)
este un set de forţe având o definite direcţia, valoarea şi poziţia.
Fiecare pas constă în deplasarea convoiului (vehiculului) dintr-o
poziţia într-alta, astfel că -pentru fiecare poziţie- este creat un set
de forţe aplicate elementelor. Acesta este şi motivul pentru care
o încărcare mobilă este tratată ca fiind un set de câteva cazuri
de încărcări statice (ce descriu poziţiile succesive ale convoiului
sau vehiculului).
Partea superioară a ferestrei de dialog conţine următoarele
iconiţe:
= - permite adăugarea unui nou tip de convoi (vehicul),
= - permite eliminarea (ştergerea) unui tip selectat de convoi
(vehicul) din lista activă,
= , , şi - permite afişarea listei de convoaie (vehicule)
ca iconiţe mari, ca iconiţe mici, ca listă scurtată şi, respectiv, ca
listă detaliată,
= - permite eliminarea (ştergerea) din lista activă a tuturor
tipurilor de convoaie (vehicule) ce nu sunt utilizate în analiza
structurii.
Procesul de definire a unui caz de încărcare mobilă poate fi divizat în următoarele etape:
• definirea şi selectarea convoiului (vehiculului) ce va fi deplasat pe structură; pentru aceasta,
trebuie făcută o selectare din lista tipurilor active de convoaie (vehicule)
• definirea cazului de încărcare mobilă
Pentru a defini un caz de încărcare mobilă, trebuie introdus numărul şi numele acesteia, iar apoi
trebuie făcut clic pe butonul Nouă, pentru a crea noul (următorul) caz de încărcare
• definirea traseului pe care îl va urma convoiul (vehiculul) selectat
Pentru a defini traseul convoiului (vehiculului), trebuie făcut un clic pe butonul Definire. Aceasta
va conduce la deschiderea ferestrei de dialog Polilinie – contur. Un clic pe butonul Parametri
conduce la deschiderea unei ferestre de dialog adiţionale, în care pot fi precizaţi parametrii
traseului (coeficienţii multiplicatori ai încărcărilor ce aparţin încărcării mobile, etc.).
Parametrii de bază ai definirii unei încărcări mobile sunt următorii doi:
Pas (Increment) – mărimea pasului cu care convoiul (vehiculul) se deplasează pe structură (pasul
defineşte poziţiile succesive ale convoiului sau vehiculului); şi
Direcţia încărcării – direcţia forţelor ce definesc încărcarea mobilă

• definirea planului de aplicare a încărcării; această opţiune descrie metoda de redistribuire a

forţelor ce definesc convoiul (vehiculul) ce se deplasează pe structură. Există două posibilităţi:
Automată - forţele sunt distribuite în mod automat pe elementele cele mai apropiate ale structurii
Selecţie - forţele vor fi aplicate pe elementele cele mai apropiate (sau nodurilor aparţinând acestor
elemente) selectate din <lista_elementelor> ce este disponibilă în partea inferioară
dreaptă a ferestrei de dialog; dacă se bifează opţiunea Luarea în considerare a
dimensiunilor convoiului (vehiculului), atunci programul va selecta barele pe care va
genera forţele provenite din încărcarea mobilă; această selecţie este determinată de
către dimensiunile conturului convoiului sau vehiculului: b – lăţime, d1 şi d2 – distanţele
forţei faţă de partea anterioară, respectiv, posterioară a convoiului (parametrii conturului
convoiului sunt precizaţi, împreună cu definirea unui set de încărcări, în fereastra de
dialog pentru definire).
În timpul generării forţelor pe bare, ce rezultă dintr-un convoi (vehicul), programul ia în considerare
toate barele sau pe cele selectate în lista Plan de aplicare - selectare. Aceste bare sunt proiectate pe
planul format de către un segment ale poliliniei ce descrie traseul şi un vector perpendicular definit
de către utilizator ca Direcţie a încărcării. Dacă este activată opţiunea Luarea în considerare a
dimensiunilor convoiului (vehiculului), atunci este definit conturul convoiului (vehiculului) pe planul de
proiecţie şi selecţia barelor este redusă la a celor care sunt conţinute sau traversate de către conturul
convoiului (vehiculului). Acest tip de limitare a selectării barelor pe care se vor genera forţe provenite
din acţiunea convoiului (vehiculului) poate fi de ajutor în situaţiile în care căutarea automată a
barelor poate cauza anumite probleme.
Un clic pe butonul Aplică va conduce la crearea unui nou caz de încărcare mobilă, a cărui parametri
sunt definiţi în fereastra de dialog prezentată mai sus.
După ce se efectuează calculul structurii, cu ajutorul opţiunii Vizualizare/Încărcări, pot fi vizualizate:
traseul convoiului (vehiculului), convoiul (vehiculul), elementele structurii care sunt acţionate de către
convoi (vehicul) şi seturile de încărcări.
Rezultatele obţinute pentru cazul de încărcare mobilă pot fi prezentate în două moduri. Prima dintre
acestea constă în prezentarea rezultatelor pentru un caz static corespunzător poziţiei selectate de
către utilizator, existând opţiuni ce permit modificarea poziţiei încărcării mobile. Utilizatorul poate
deplasa încărcarea pas cu pas, sau poate să profite de avantajul animaţiei convoiului (vehiculului).
Cea de a doua metodă constă în prezentarea modificărilor valorilor unei mărimi selectate dintr-un
punct precizat, datorită deplasării încărcării pe structură; de exemplu, prezentarea liniilor de influenţă
pentru mărimea selectată (vezi paragraful 5.11).
OBSERVAŢII PRIVIND UTILIZAREA ÎNCĂRCĂRILOR MOBILE LA DIFERITE TIPURI DE

STRUCTURI
Structuri de bare
În cazul acestor tipuri de structuri (CADRE, REŢELE RETICULATE, GRINZI CU ZĂBRELE), este
posibilă aplicarea unei încărcări generate de către un convoi (un vehicul) prin utilizarea forţelor
concentrate şi liniare. Forţele concentrate sunt considerate ca fiind forţe aplicate pe lungimile barelor.
În cazul în care o forţă concentrată nu este aplicată în mod direct pe o bară, programul distribuie
forţa barelor din vecinătate. Forţele distribuite liniar sunt modelate prin 10 încărcări concentrate, de-a
lungul încărcării distribuite.
Pentru structuri alcătuite din bare, nu pot fi modelate convoaie (vehicule) prin forţe de suprafaţă.
Structuri de plăci plane şi curbe
În cazul acestor tipuri de structuri (PLĂCI PLANE, PLĂCI CURBE), se pot utiliza toate tipurile de
convoaie (vehicule), definite prin utilizarea forţelor concentrate şi a celor distribuite liniar sau pe o
suprafaţă. O încărcare concentrată este aplicată pe elementele de suprafaţă, ca încărcare într-un
punct, şi este repartizată elementelor de tip bară. Forţele distribuite liniar sunt aplicate ca încărcări
pe un contur, aplicat elementelor de suprafaţă. La utilizarea acestui tip de forţe, trebuie acordată o
atenţie deosebită locului de aplicare a conturului forţei, pentru că forţele sunt generate pe fiecare
panou care se află în interiorul limitelor conturului. Pentru ca tipul de încărcare să fie aplicat numai
pe panourile selectate, trebuie să se utilizeze opţiunile de selectare de la definirea cazului de
încărcare mobilă.
În cazul structurilor mixte (bare-plăci curbe), forţele distribuite liniar şi pe o suprafaţă pot fi aplicate
numai elementelor bidimensionale. Pentru ca o încărcare provenită dintr-un convoi (vehicul) să se
aplice direct pe bare, trebuie ca în definirea încărcării mobile să se utilizeze forţe concentrate.
DEFINIREA UNUI NOU CONVOI (VEHICUL)
Un convoi (vehicul) este un set de forţe ce constituie încărcarea mobilă. Convoiul (vehiculul) se
deplasează de-a lungul unui traseu definit printr-o distanţă cunoscută sub numele de pas al mişcării.
Fiecare poziţie a vehiculului este salvată în cazuri componente succesive.
Definirea unui convoi (vehicul) se poate face prin forţe concentrate, forţe distribuite liniar sau forţe
distribuite pe o suprafaţă, ce acţionează pe un contur dreptunghiular.
La clic pe iconiţa “Convoi

(vehicul) nou” din
fereastra de dialog
Încărcări mobile, pe
ecran va apare fereastra
de dialog din figura
alăturată, ce permite
selectarea convoiului
(vehiculului) ce va fi
adăugat listei active de
convoaie (vehicule). Ea
este localizată în
fereastra de dialog
Încărcări mobile şi este
împărţită în mai multe
zone.
Sunt disponibile două tipuri de convoaie (vehicule):

• convoaie (vehicule) simetrice – încărcările sunt definite ca perechi de forţe cu o distanţare
dată, simetrică în raport cu axa vehiculului, în orice punct al axei; forţele sunt definite ca fiind
verticale (este posibil să apară şi forţe orizontale, datorate frecării; în cazul acestora, trebuie
definiţi coeficienţii specifici ai suprafeţei); convoaiele (vehiculele) de acest tip sunt utilizate la
modelarea încărcărilor la poduri
• convoaie (vehicule) oarecare – încărcările sunt definite ca forţe în orice punct de pe lungimea
axei vehiculului şi la orice distanţă de acesta; forţele concentrate pot fi definite în direcţiile X,Y,
Z ale sistemului de coordonate al convoiului (vehiculului); la acest tip de convoi (vehicul), utilizat
pentru modelarea podurilor (grinzilor) rulante, coeficienţii suprafeţei nu vor fi activi.
În partea superioară stângă a ferestrei de dialog se află câmpul Selectarea convoiului (vehiculului),
care conţine două câmpuri de selectare: Cod (bază de date) şi numele convoiului (vehiculului). În
plus, se găsesc şi următoarele trei butoane:
• Nou – permite definirea unui convoi (vehicul) nou; un clic pe acest buton duce la deschiderea
unei ferestre de dialog adiţionale, în care se poate preciza numele acestuia. Sunt posibile două
situaţii: dacă utilizatorul va efectua clic pe butonul Adăugă după definirea încărcărilor pentru
noul convoi (vehicul), acesta va fi adăugat numai în lista convoaielor (vehiculelor) active din
fereatra de dialog Încărcări mobile; dacă utilizatorul va efectua clic pe butonul Salvează în
bază de date după definirea încărcărilor pentru noul convoi (vehicul), va apare o fereastră de
dialog, în care se poate selecta baza de date (dosarul) de convoaie (vehicule) în care acesta va
fi salvat.
• Salvează în bază de date – permite salvarea convoiului (vehiculului) nou într-o bază de date;
clicul pe acest buton conduce la deschiderea ferestrei de dialog în care este posibilă selectarea
bazei de date (dosarului) în care va fi salvat noul convoi (vehicul).

• Suprimă (şterge) – permite suprimarea (ştergerea) convoiului (vehiculului) selectat din baza de
date.
OBSERVAŢIE: În fereastra de dialog Preferinţe de lucru, prin opţiunea Baze de date privind
convoaiele (vehiculele), utilizatorul poate defini o bază de date proprie.
Colţul superior drept al ferestrei prezintă un desen schematic al convoiului (vehiculului) selectat, în
timp ce partea mediană a ferestrei conţine un tabel conţinând o descriere a încărcărilor pentru
acesta.
Programul oferă trei tipuri de încărcări: forţe concentrate, forţe distribuite liniar şi forţe distribuite pe o
suprafaţă. Fiecare parametru al încărcării poate fi editat (modificat).
Pentru fiecare tip de încărcare trebuie precizaţi următorii parametri:

forţă concentrată Convoaie (vehicule) simetrice:
F- valoarea forţei concentrate
X – valoarea coordonatei punctului în care va fi aplicată forţa (de-a lungul axei
convoiului sau vehiculului)
S – lăţimea (distanţa) dintre forţe
Convoaie (vehicule) asimetrice:

FX, FY, FZ – valorile forţelor concentrate
X - valoarea coordonatei punctului în care va fi aplicată forţa (de-a lungul axei
Y – valoarea coordonatei punctului în care va fi aplicată forţa (perpendicular pe
axa convoiului sau a vehiculului)
forţă distribuită Convoaie (vehicule) simetrice:

liniar Q- valoarea unei forţe distribuite liniar
X – valoarea coordonatei liniei de-a lungul căreia va fi aplicată forţa (de-a lungul
axei vehiculului)
S - lăţimea (distanţa) dintre forţe, numai în direcţia axei Y
Dx – lungimea unei segment de-a lungul căruia acţionează forţa (de-a lungul
axei convoiului sau vehiculului)
Dy - lungimea unei segment de-a lungul căruia acţionează forţa (perpendicular
pe axa convoiului sau vehiculului)

Faţă de convoaie (vehiculele) simetrice, în locul valorii S, aici vom avea:
Y - valoarea coordonatei punctului în care va fi aplicată forţa (perpendicular pe
forţă distribuită Convoaie (vehicule) simetrice:

pe o suprafaţă P – valoarea încărcării de suprafaţă
X - valoarea coordonatei liniei de-a lungul căreia va fi aplicată forţa (de-a lungul
axei vehiculului)
S - lăţimea (distanţa) dintre forţe, numai în direcţia axei Y
Dx - lungimea laturii dreptunghiului pe care acţionează forţa (de-a lungul axei
Dy - lungimea laturii dreptunghiului pe care acţionează forţa (perpendicular pe
axa convoiului sau vehiculului)

Faţă de convoaie (vehiculele) simetrice, în locul valorii S, aici vom avea:
Y - valoarea coordonatei punctului în care va fi aplicată forţa (perpendicular pe
Partea inferioară a ferestrei de dialog conţine următoarele două câmpuri:

• Dimensiunile convoiului (vehiculului):
b - lăţimea
d1 – distanţa dintre încărcare şi conturul convoiului sau vehiculului (de la partea anterioară a
acestuia)
d2 - distanţa dintre încărcare şi conturul convoiului sau vehiculului (de la partea posterioară a
acestuia)
• Unităţi:
forţe – prezentarea unităţilor în care vor fi afişate valorile forţelor (acestea pot fi modificate în
fereastra de dialog Preferinţe de lucru)
lungimi - prezentarea unităţilor în care vor fi afişate valorile distanţelor (acestea pot fi
modificate în fereastra de dialog Preferinţe de lucru).
PARAMETRII TRASEULUI
Opţiunea este utilizată pentru a preciza coeficienţii de scalare, care permit utilizatorului să obţină
valoarea reală (de calcul) a încărcării datorate convoiului (vehiculului). Opţiunea este disponibilă prin
clic pe butonul Parametri, ce este localizat în fereastra de dialog Încărcări mobile.
OBSERVAŢIE: Pentru a deschide această fereastră de dialog în care se definesc aceşti coeficienţi,
utilizatorul trebuie să selecteze o polilinie, pentru care se vor preciza valorile
coeficienţilor de multiplicare.
De îndată cese efectuează clic pe butonul Parametri din fereastra de dialog Încărcări mobile, pe
ecran va apare fereastra de dialog din figura de mai jos.
Această fereastră de dialog, conţine un tabel ce prezintă următorii parametri ai traseului (poliliniei):
• Coloana Latură – numărul şi numele poliliniei ce defineşte traseul convoiului (vehiculului)
• Coloana Gamma – un convoi (vehicul) poate fi rotit în jurul unei axe verticale; aceasta duce la
modificarea poziţiei forţelor (direcţiile lor rămân nemodificate); rotaţia este definită de către
unghiul Gamma, definit în acelaşi mod în care se defineşte unghiul Gamma de la descrierea
proprietăţilor barelor
• Coloana coeficient VS – coeficientul de scalare pentru forţa verticală (V), ce operează în stânga;
el permite programului să multiplice valoarea încărcării (de exemplu, o forţă concentrată), pentru
a obţine valoarea reală (de proiectare) a încărcării
• Coloana coeficient VD - coeficientul de scalare pentru forţa verticală (V), ce operează în dreapta;
el permite programului să multiplice valoarea încărcării (de exemplu, o forţă concentrată), pentru
a obţine valoarea reală (de proiectare) a încărcării

• Coloana coeficient HS - coeficientul de scalare pentru forţa orizontală transversală (H) ce

operează în stânga; el permite programului să multiplice valoarea încărcării (de exemplu, o forţă
concentrată), pentru a obţine valoarea reală (de proiectare) a încărcării (încărcarea orizontală,
perpendiculară pe direcţia mişcării)
• Coloana coeficient HD - coeficientul de scalare pentru forţa orizontală transversală (H) ce

operează în dreapta; el permite programului să multiplice valoarea încărcării (de exemplu, o
forţă concentrată), pentru a obţine valoarea reală (de proiectare) a încărcării (încărcarea
orizontală, perpendiculară pe direcţia mişcării)
• Coloana coeficient LS - coeficientul de scalare pentru forţa orizontală transversală (L) ce

operează în stânga; el permite programului să multiplice valoarea încărcării (de exemplu, o forţă
concentrată), pentru a obţine valoarea reală (de proiectare) a încărcării (încărcarea orizontală,
paralelă cu direcţia mişcării)
• Coloana coeficient LD - coeficientul de scalare pentru forţa orizontală transversală (L) ce

operează în dreapta; el permite programului să multiplice valoarea încărcării (de exemplu, o
forţă concentrată), pentru a obţine valoarea reală (de proiectare) a încărcării (încărcarea
orizontală, paralelă cu direcţia mişcării).
Dacă valorile coeficienţilor din dreapta şi din stânga diferă, coeficienţii intermediari de pe lăţimea
convoiului (vehiculului) sunt interpolaţi.
Suplimentar, utilizatorul poate utiliza opţiunile de limitare a poziţiei vehiculului pe structură: Limita
poziţiei convoiului (vehiculului) – start traseu şi Limita poziţiei convoiului (vehiculului) – final traseu.
Dacă opţiunile sunt activate, atunci –la începutul şi la sfârşitul traseului convoiului (vehiculului)-
programul va asigura roţile împotriva alunecării de pe traseul precizat (de exemplu, un pod rulant
sau o grindă rulantă nu trebuie să alunece de pe căile de rulare).
Partea inferioară a ferestrei de dialog conţine câmpul de editare Toleranţă. Acesta este un parametru
atribuit la analiza unui caz definit de încărcare mobilă. Toleranţa determină condiţiile generării
încărcărilor pe bare, datorită convoiului (vehiculului) definit. Ea este definită de distanţa maximă de
la o bară până la o forţă concentrată precizată la definirea convoiului (vehiculului) şi care va fi
aplicată direct pe bară, fără a considera forţe distribuite pe bare.
Dacă se activează opţiunea Moment produs de excentricitatea forţei, atunci se va genera şi aplica
(pe o bară dată) o încărcare cu moment concentrat, rezultat din forţa concentrată, prin luarea în
considerare a excentricităţii.
3.9.4. Autoîncărcător (generator automat de încărcări) – Încărcări

mobile
Opţiunea încărcărilor mobile, ce a fost descrisă în capitolul anterior, permite analiza încărcărilor
cauzate de un set de încărcări mobile (convoi sau vehicul), care este deplasat –pe durată analizei- în
poziţii succesive, de-a lungul unui traseu definit pe structură. Astfel, se obţine un caz compus, care
conţine componentele corespunzătoare fiecărei poziţii a convoiului (vehiculului). Această abordare
este convenabilă la analiza mişcării convoiului (vehiculului) de-a lungul unui singur traseu. În cazul
structurilor de poduri, se pot defini mai multe trasee pentru vehicule, prin luarea în considerare a mai
multor cazuri de încărcare şi, apoi, prin analiza combinaţiilor, ceea ce duce la obţinerea unui număr
mare de rezultate.
Programul Robot oferă posibilitatea de a accesa modulul Autoîncărcător (Generare automată a
încărcărilor), ce este utilizat la analiza încărcărilor pe poduri, luând în considerare prevederile
codurilor de proiectare. Pentru a realiza o analiză Autoîncărcare (generare automată a încărcărilor) a
încărcărilor pe poduri, se utilizează liniile (suprafeţele) de influenţă; o linie de influenţă este o formă
bidimensională a suprafeţelor de influenţă, care sunt tridimensionale. Pe baza unei suprafeţe de
influenţă, utilizatorul poate obţine distribuţia încărcării rezultate în cel mai defavorabil caz, pentru o
mărime ce este descrisă de o suprafaţă de influenţă dată. Autoîncărcătorul (generatorul automat de
încărcări) conduce o astfel de analiză şi oferă cea mai defavorabilă distribuţie a încărcării pentru o
suprafaţă de influenţă dată.
Autoîncărcătorul (generatorul automat de încărcări) funcţionează ca modul intern al programului
Robot. Ca rezultat al operării cu acest modul, se generează noi cazuri de încărcare, cu distribuţia
cea mai defavorabilă pentru suprafaţa de influenţă dată.
Opţiunea Încărcări mobile - Autoîncărcător (generator automat de încărcări) este accesibilă astfel:
• prin selectarea din meniu a comenzii: Încărcări/Încărcări speciale/ Mobile - Autoîncărcător
(generator automat de încărcări)
• prin clic pe iconiţa Încărcări mobile din bara de unelte.
Operarea cu interfaţa Autoîncărcătorului (generatorului automat de încărcări) este divizată în câteva

etape (introducerea datelor şi analiză), dintre care pot fi puse în evidenţă următoarele:
• precizarea datelor geometrice şi selectarea unei suprafeţe de influenţă
• definirea parametrilor modulului Autoîncărcare (generare automată a încărcărilor)
• generarea modelului şi lansarea calculelor pentru un caz auxiliar, cu încărcări unitare
• generarea unui fişier de date de intrare şi lansarea modulului de analiză Autoîncărcare (generare
automată a încărcărilor)
• generarea cazurilor de încărcare într-un model al programului Robot.
OBSERVAŢIE: Suprafeţele de influenţă sunt generate pentru o încărcare unitate, ce

acţionează în direcţia axei Z (sensul: minus Z). De aceea, tablierul podului trebuie
definit într-un plan orizontal (paralel cu planul XY); încărcările ce se vor obţine
(pentru pod) vor acţiona pe direcţie verticală (în direcţia axei Z).

Fereastra de dialog de mai sus permite precizarea datelor geometrice şi definirea (selectarea) unei
suprafeţe de influenţă (primul punct din lista prezentată mai sus). În programul Robot, suprafeţele de
influenţă sunt generate prin utilizarea unei metode statice, adică prin aplicarea unei forţe concentrate
unitare în puncte succesive. După rezolvarea cazurilor de încărcare unitare, pe baza rezultatelor
obţinute din cazurile succesive este construită o suprafaţă de influenţă.
Suprafeţele de influenţă sunt definite în mod identic cu liniile de influenţă pentru analiza încărcărilor
mobile. Atât liniile cât şi suprafeţele de influenţă sunt diagrame ce prezintă variaţia unei valori
rezultate (de exemplu, forţă sau deplasare) în funcţie de poziţia unei forţe unitate. Valoarea liniei de
influenţă într-un punct este egală cu valoarea mărimii rezultat, când forţa unitate se află în acel
punct.
În câmpul Tablier (suprafaţă) - Obiect utilizatorul poate introduce sau poate indica în mod grafic un
obiect al suprafeţei solicitate pe care se va genera suprafaţa de influenţă. Aceste obiecte nu vor
avea o contribuţie la rigiditatea structurii, ci sunt doar obiecte geometrice, utilizate la generarea
încărcărilor.
Opţiunea Bare: Automat / Selectare este utilizată pentru precizarea planului pe care se va aplica
încărcarea; opţiunea permite utilizatorului să specifice metoda de distribuire pe barele structurii a
forţelor ce definesc un convoi (vehicul). Sunt disponibile două opţiuni:
• Automata – forţele sunt distribuite în mod automat elementelor cele mai apropiate dintre toate
elementele structurii
• Selecţie – forţele sunt aplicate listei –definite de către utilizator- conţinând elementele cele mai
apropiate sau nodurile acestor elemente.
În câmpul Traseu – linie/arc se poate preciza o anumită poziţie pe tablier. Traseele sunt definite prin
utilizarea axelor vehiculelor şi a lăţimilor acestora. Utilizatorul poate defini câteva trasee pe tablier.
Totuşi, trebuie reamintit faptul că toate trebuie să fie de acelaşi tip (segmente drepte sau fragmente
de arce).
După acceptarea unui set de parametri geometrici definiţi şi clic pe butonul Aplică, se deschide
fereastra de dialog Autoîncărcător (generator automat de încărcări) – Parametri, ce permite
precizarea parametrilor încărcării şi analizei efectuate cu modulul Autoîncărcător (printre altele,
valorile coeficienţilor şi încărcările aplicate pe durata analizei, parametrii specifici unui cod naţional
selectat; totuşi, trebuie reamintit faptul că, pentru a avea deschisă fereastra de dialog pentru
definirea parametrilor, trebuie făcută o setare corectă a datelor geometrice:
• trebuie indicat numărul obiectului de pe tablier
• trebuie definit cel puţin un traseu.

Modulul de generare automată a încărcărilor (Autoîncărcare) permite analiza încărcării podurilor în
concordanţă cu următoarele coduri:
• UK - Highways Agency Departmental Standard BD 37/88 “Loads for Highway Bridges”, care
include BS5400 Part 2:1978
• UK - Highways Agency Departmental Standard BD 21/97 “Assessment of Highway Bridges and

Structures”
• Malaysia – Standardul de încărcare a autostrăzilor JKR
• Hong Kong - guidelines from Hong Kong, ca extensie a codului BD 37/88
• RU - RU capitol din codul BD 37/88
• RAIL – Parametrii specifici de generare automată a încărcărilor, de aplicat pentru încărcările

mobile
• Australia – Standardul AUSTROADS
• USA – Standardul AASHTO.

În modulul Autoîncărcare pot fi analizate următoarele tipuri de încărcări de poduri:

• încărcări normale, constând în încărcări uniforme de suprafaţă (Uniformly Distributed Load -
UDL) sau încărcări liniare (Knife Edge Load - KEL); trebuie menţionat faptul că, în diversele
coduri menţionate, este utilizată o terminologie diferită pentru aceste tipuri de încărcări: BD
37/88 le numeşte HA, AUSTROADS le numeşte L44, în timp ce JKR le numeşte LTA
• încărcări anormale din convoaie sau vehicule (încărcările rezultate dintr-un set de forţe
concentrate); terminologia folosită în diversele coduri variază: BD 37/88 le numeşte HB,
AUSTROADS le numeşte HLP, în timp ce JKR le numeşte SV
• SDL - superimposed dead loading (încărcări permanente supraimpuse).
Trebuie subliniat faptul că programul realizează analiza cu un anumit grad de aproximare. Ea

reprezintă doar un instrument util şi rezultatele sale trebuie apoi verificate, pentru a ne asigura de
corectitudinea lor. Analiza constă în poziţionarea încărcărilor –de către program- într-un contur al
unei suprafeţe de influenţă, considerând coeficienţii corespunzători codurilor de proiectare.
Suprafeţele de influenţă sunt salvate ca reţele de puncte cu pas stabilit, iar valorile dintre aceste
puncte sunt stabilite prin interpolare liniară. Astfel, poziţia unui convoi (vehicul) analizat este
determinată de definirea unor anumiţi paşi. Utilizatorul poate lucra cu ambele tipuri (pas al reţelei de
discretizare şi pas al convoiului sau vehiculului). O reţea mai grosolană poate conduce la soluţii
incorecte. Cu cât reţeaua devine mai fină sau cu cât pasul vehiculului scade, acurateţea rezultatelor
va creşte. Totuşi, trebuie reamintit faptul că –în acest caz- va fi necesar un timp calculator mult mai
mare. Ca urmare, ca în majoritatea calculelor numerice, utilizatorul trebuie să aleagă o soluţie de
echilibru, ţinând cont de costul calculelor şi de acurateţea lor.
3.10 Încărcarea din zăpadă / vânt
De îndată ce se selectează din meniu comanda

Încărcări/Încărcări speciale/Zăpadă/Vânt, pe ecran
apare fereastra de dialog din figura alăturată şi
devine posibilă generarea încărcărilor din zăpadă
şi vânt. Opţiunile din această fereastră de dialog
permit definirea acestor încărcări, în concordanţă
cu Codul american ANSI/ASCE 7-98, cu Eurocodul
1 (codul general al ţărilor Comunităţii europene şi
individual al altor câtorva – vezi lista de mai jos),
cu codurile franceze NV 65/N84 Mod.96 sau
NV65+Carte96, ca şi cu cel algerian DTR C2-
47/NV99.
Eurocodul 1 are o aplicare naţională în
următoarele ţări europene: Austria, Belgia,
Denemarca, Finlanda, Franţa, Spania, Germania,
Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Suedia,
Elveţia, Marea Britanie.
OBSERVAŢIE: Opţiunea “ÎNCĂRCĂRI DIN ZĂPADĂ/VÂNT” este disponibilă doar pentru două tipuri
de structuri: CADRE PLANE şi STRUCTURI PLANE DE BARE ARTICULATE.
Generarea automată a acestor încărcări este imposibilă pentru alte structuri sau
dacă nu a fost definită vreo structură.
Fereastra de dialog Încărcare din zăpadă/vânt conţine opţiunile privind structurile pentru care se
face generarea încărcării.

Învelitoare - Opţiune pentru precizarea elementelor structurii pe care va fi generată

încărcarea din zăpadă/vânt. Nodurile selectate vor defini această învelitoare.
Auto - Conduce la generarea automată a învelitorii. Parametrii sunt setaţi în
concordanţă cu opţiunile selectate ale recunoaşterii automate a învelitorii.
Fără parapete - Dacă este activată acestă opţiune, se va efectua o generare automată a
învelitorii, fără a considera parapete.
Adîncime totală - Opţiune pentru definirea adâncimii (lungimii) clădirii, necesară pentru
definirea coeficienţilor globali de zăpadă/vânt ai structurii.
OBSERVAŢIE: Pentru a asigura o generare corectă a încărcării din zăpadă/vânt,
această opţiune TREBUIE utilizată.
Traveea - Opţiune pentru setarea distanţelor în care e împărţită lungimea. Este necesară
pentru evaluarea acumulărilor.
OBSERVAŢIE: Pentru a asigura o generare corectă a încărcării din zăpadă/vânt, această

opţiune TREBUIE utilizată.
Pentru a asigura o generare corectă a încărcării din zăpadă/vânt, trebuie precizată învelitoarea şi cei
doi parametri de bază ai clădirii: adîncimea (lungimea) şi traveea.
Butonul Parametri este localizat în partea inferioară a ferestrei de dialog. Acesta deschide fereastra
de dialog ce conţine parametrii încărcării dei zăpadă şi vânt. După deschiderea ferestrei de dialog şi
selectarea tabloului Parametrii globali, pe ecran va apare fereastra de dialog prezentată în figura
alăturată.
Fereastra de dialog conţine
opţiunile de bază necesare prin
selectarea codului naţional de
zăpadă/vânt în modulul Preferinţe.
La selectarea opţiunii, în partea
superioară dreaptă a ferestrei
apare o iconiţă corespunzătoare.
Fereastra de dialog este divizată
în câteva câmpuri ce conţin
grupurile opţiunilor specifice. În
partea superioară a ferestrei de
dialog se găsesc următoarele
opţiuni: Categoria de expunere,
Categoria clădirii şi Altitudinea faţă
de nivelul mării. După acestea,
sunt: Înălţimea structurii (în
câmpul Dimensiunile structurii) şi
Zonă de uragane.
În fereastra de dialog de mai sus există încă trei tablouri, care sunt: Vânt, Zăpadă şi Permeabilitate.
Acestea permit definirea parametrilor pentru zăpadă şi vânt, ca şi parametrii permeabilităţii clădirii în
concordanţă cu codul de proiectare selectat.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE – CODURI

* European Code Eurocode 1: Basis of Design and Actions on Structures
* Regles N V 65 Et Annexes Regles N 84 Regles Definissant Les Effets De La Neige Et Du Vent Sur
Les Constructions Et Annexes, Eyrolles 1987

3.10.1 Încărcarea din zăpadă şi vânt în 3D
De îndată ce utilizatorul a
definit parametrii generali ai
structurii, ce sunt indispen-
sabili pentru generarea
încărcărilor din vânt şi din
zăpadă pe o structură 2D
(deci, învelitoare, travee,
adâncime) şi a dat un clic pe
butonul Generare 3D din
fereastra de dialog Încărcări
din zăpadă/vânt, pe ecran
va apare fereastra de dialog
prezentată în figura alăturată,
ce poartă numele de
Încărcări din zăpadă/vânt –
geometrie 3D.
Încărcările din zăpadă şi vânt 3D sunt create în maniera următoare:

• încărcările din zăpadă/vânt sunt generate pentru un cadru 2D, definit anterior
• o structură 3D (cadru) este generată pe baza parametrilor structurii 3D, ce au fost precizaţi în
fereastra de dialog prezentată mai sus
• cadrul 2D definit este copiat de un număr determinat de ori (ţinând seama de traveea precizată
de către utilizator)
• între cadrele consecutive sunt generate barele orizontale (panele); încărcările vor fi transmise de
învelitoare către elementele cadrelor prin intermediul acestor pane.
Încărcările 2D din zăpadă/vânt pentru cadre bidimensionale (exprimate ca forţă pe unitatea de arie)
sunt colectate din suprafeţele corespunzătoare şi aplicate panelor ca încărcare uniform distribuită
(exprimate ca valoare pe unitatea de lungime). Pentru pane, încărcarea este colectată de pe o
suprafaţă plană, definită de zona dintre panele vecine sau de marginea suprafeţei (în cazul în care
nu există pane vecine în această direcţie).
În câmpul Dispunerea cadrelor pot fi definiţi următorii parametri:
• Dispunerea cadrelor – maniera de poziţionare a cadrelor 2D (regulată – cu distanţă constantă
între cadre, iregulată – distanţe diferite între cadre consecutive).
• Număr de cadre – numărul estimat de cadre în structura 3D finală
• Valori ale traveii – distanţele dintre cadre; valoarea acestei distanţe este stabilită pentru
dispunerea regulată a cadrelor; pentru o dispunere neregulată, trebuie să se definească cele n-1
valori ale acestor distanţe dintre cadre, prin n notându-se numărul de cadre.
În câmpul Dispunerea elementelor longitudinale, se poate selecta o bară din structură (prin utilizarea
butoanelor ‘<’ şi ‘>’, şi –apoi- să se precizeze parametrii acesteia. Alături de câmpul Bară, va apare
numărul barei selectate, iar bara va fi marcată în câmpul ce prezintă schematic cadrul 2D (de
asemenea, bara poate fi precizată în fereastra grafică ce prezintă acest cadru). Dispunerea
elementelor longitudinale conţine şi următoarele opţiuni:
• Butonul Secţiune – permite selectarea unei secţiuni ce urmează a fi utilizată la crearea panelor
(grinzilor longitudinale)
• Poziţia – poziţionarea “relativă” sau “absolută” a panelor pe bara curentă a cadrului 2D
• Excentricităţi - activarea acestei opţiuni va face ca programul să ţină cont de excentricităţi pe

durata creării panelor.
Clic pe butonul Generare 3D va conduce la generarea încărcării din zăpadă/vânt în 3D.
3.10.2 Încărcări din vânt – Piloni / Turnuri

Această opţiune este utilizată pentru a genera încărcările din zăpadă/vânt pe următoarele tipuri de
structuri: piloni zăbreliţi, stâlpi şi turnuri (turnuri-suport pentru liniile de înaltă tensiune), teurnuri de
transmisie, turnuri de televiziune, etc. Generarea acestor încărcări este lansată prin:
• selectarea din meniu a comenzii Încărcări/Încărcări speciale/Vânt acţionând pe turnuri
• clic pe iconiţa Încărcări pe turnuri .
La alegerea oricărei variante, pe ecran va apare fereastra de dialog din figura de mai jos.
OBSERVAŢIE: Opţiunea Încărcări din vânt asupra turnurilor este disponibilă doar pentru structuri
tridimensionale de bare: CADRE 3D şi STRUCTURI RETICULATE 3D. Baza
structurilor create trebuie să fie un triunghi echilateral sau un dreptunghi. Generarea
încărcărilor din vânt asupra pilonilor, turnurilor şi stâlpilor este efectuată conform
codului american EIA şi celui francez NV 65.
Fereastra de dialog prezentată mai jos conţine patru tablouri: General, Specific, Segmente şi
Echipament (opţiunile localizate în fiecare dintre acestea fiind dependente de codul selectat). În
tabloul General, pe moment, se pot defini următorii parametrii: zona, viteza vântului, presiunea
vântului şi direcţii.

Partea centrală a ferestrei de

dialog conţine câmpul Înălţimea
structurii, care permite precizarea
acestei dimensiuni, în vederea
calculării presiunii vântului.
Partea inferioară a ferestrei de
dialog conţine opţiunile ce permit
selectarea:
• manierei de definire a
presiunii vântului (aici
existând următoarele trei
posibilităţi: automată - pe
baza unei viteze de bază a
vântului pentru zona care a
fost selectată, manuală - prin
tastarea unei valori de bază a
presiunii şi manuală – prin
precizarea vitezei vântului)
• numărul şi direcţia de operare

a cazurilor de încărcare din
vânt (conform codului – ia în
considerare simetria
structurii; toate direcţiile
standard – opţiunea este utilă
în cazul structurilor axial-
simetrice)
• maniera de calculare a presiunii vântului pentru elementele structurii (aici existând două
posibilităţi: valoare constantă – calculată pentru punctul segmentului care este situat cel mai sus;
valoare variabilă – calculată pe fiecare element în parte, corespunzător punctului care este situat
cel mai sus, pentru fiecare).
Opţiunile localizate în celelalte tablouri, permit următoarele:
• tabloul Specific – permite definirea parametrilor adiţionali (îngheţ, acţiunea dinamică a vântului,
etc.)
• tabloul Tonsoane – permite definirea parametrilor tronsoanelor în care este divizată structura de
tip pilon/stâlp ce se analizează (de exemplu, stâlpi de înaltă tensiune, stâlpi de radio şi televiziune,
etc.)
• tabloul Echipament – permite definirea suprafeţelor adiţionale ce au o influenţă semnificativă

asupra încărcării aplicate structurii (antene, table, panouri, etc.).
Partea inferioară a ferestrei de dialog conţine butoane standard (Închide, Ajutor şi Abandon)
precum şi butonul Generare. La un clic pe acesta din urmă, programul porneşte generarea
încărcărilor din vânt pe turnul definit în prealabil şi pregăteşte notele de calcul.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE – CODURI

TIA/EIA STANDARD Structural Standards for Steel Antenna Towers and Antenna Supporting
Structures TIA/EIA-222-F (Revision of EIA/TIA-222-E), Telecommunications Industry Association,
June 1996
3.10.3. Încărcări din zăpadă/vânt pe structuri 3D

Operaţia opţiunii utilizate la generarea încărcărilor din zăpadă/vânt pentru suprafeţe este similară
manierei de generare în cazul cadrelor 2D (vezi paragraful 3.10). Paşii succesivi de generare a
încărcărilor din zăpadă/vânt pentru cadrele 2D şi echivalenţii acestora în cazul structurilor 3D sunt

următorii:
Cadre 2D Structuri 3D
1. generarea învelitorii 1. definirea suprafeţei
2. precizarea parametrilor codului 2. precizarea parametrilor codului
3. generarea coeficienţilor 3. generarea /modificarea coeficienţilor
4. aplicarea încărcărilor pe barele structurii 4. generarea încărcărilor de suprafaţă (acestea –
prin utilizarea suprafeţelor definite – sunt transmise
barelor structurii).
Opţiunea Zăpadă şi vânt 2D/3D poate fi activată astfel:

• prin selectarea din meniu a opţiunii: Încărcări/Încărcări speciale/Vânt şi zăpadă 2D/3D
OBSERVAŢIE: Opţiunea este disponibilă doar pentru următoarele tipuri de structuri: Cadre 3D şi
Plăci curbe (în prezent, pentru codul francez NV65).
Pentru a genera încărcari din zăpadă/vânt pe suprafeţe, utilizatorul trebuie:

• să precizeze o listă a suprafeţelor pe care vor fi generate încărcările din zăpadă/vânt (fereastra
de dialog prezentată în figura de mai sus)
• să precizeze parametrii utilizaţi la generarea automată a încărcărilor din zăpadă/vânt (de îndată
ce se efectuează clic pe butonul Parametri al ferestrei prezentate mai sus, programul va
deschide fereastra de dialog în care se pot preciza parametrii încărcărilor din zăpadă/vânt); după
precizarea acestor parametri şi clic pe butonul aplicare, fereastra de dialog Parametri se va
închide şi pe ecran va apare fereastra de dialog Încărcări din zăpadă/vânt.
Fereastra de dialog Încărcări din zăpadă/vânt prezintă o vedere a structurii definite şi o listă de
selectare a cazurilor de încărcare cu zăpadă/vânt. Fereastra de vizualizarea a structurii (vezi figura
de mai jos) prezintă planele încărcărilor prin utilizarea unui cod de culori. În tabelul conţinut în
fereastra de dialog sunt prezentate toate feţele structurii; pentru cele care nu au fost încărcate în
mod automat -de către program- valorile forţelor vor fi nule.

De îndată ce s-a efectuat clic pe butonul Generare, fereastra de dialog de mai sus va fi închisă şi
încărcările vor fi aplicate pe suprafeţe, sub formă de presiuni pe obiecte planare, în sistem local sau
în cel global. După aceea, încărcările sunt transmise barelor, într-o manieră identică cu cea de
generare a încărcărilor pe bare din obiecte 3D; încărcările sunt transferate barelor în timpul generării
modelului structurii.
Setul de coeficienţi care sunt utilizaţi la determinarea încărcării din zăpadă/vânt este salvat în
proiect, astfel încât utilizatorul poate să editeze coeficienţii şi parametrii unei încărcări din zăpadă
sau din vânt.
Atunci când se vorbeşte despre definirea încărcărilor din zăpadă/vânt, trebuie menţionată opţiunea
Placare, ce este folosită pentru a defini un nou tip de obiect – o suprafaţă care reprezintă obiectul ce
permite transmiterea încărcărilor planare la bare (fără a fi portant şi fărăr a încărca structura).
Opţiunea permite definirea structurilor de bare cu pereţi alcătuiţi din panouri. Un asemenea obiect
facilitează considerabil generarea încărcărilor, oferind posibilitatea de a defini obiecte structurale
reale, neportante, cum sunt pereţii de închidere şi placările de acoperiş.
Opţiunea Placare este accesibilă astfel:
• prin selectarea din meniu a comenzii: Geometrie/Atribute adiţionale/Placări; sau
OBSERVAŢIE: Programul nu generează reţea element finit pe elementele de placare, ce reprezintă

doar obiecte auxiliare, utilizate pentru a defini încărcări.
Un obiect de suprafaţă este generat sub forma unei feţe, odată cu definirea placării. O suprafaţă este
definită în aceeaşi manieră ca şi un panou (prin indicarea unui punct interior sau a listei de obiecte
neliniare).
Opţiunea care permite definirea de suprafeţe prin atribuirea placării către “faţa” obiectului este
disponibilă pentru următoarele tipuri de structuri: structuri de bare şi structuri de plăci curbe. Se
acceptă ipoteza că, pentru structurile volumetrice, obiectul “faţă” se comporţe ca o faţă reală a

structurii volumetrice; nu este posibilă definirea de suprafeţe încărcate pe un asemenea obiect.
3.10.4. Încărcări din vânt pentru structuri cu o bază poligonală (Prisme)
Opţiunea este utilizată pentru a genera încărcări din vânt pe structuri axial-simetrice (structuri a căror
bază este un poligon regulat). Opţiunea este disponibilă pentru următoarele coduri de proiectare:
• codul american de zăpadă/vânt ANSI/ASCE 7-98
• codul francez de zăpadă/vânt NV65 (articolul 3).

Figura de mai jos prezintă tipurile de structuri pentru care poate fi efectuată generarea încărcărilor.
Opţiunea permite generarea încărcărilor din vânt p esuparfaţa elementelor finite şi pe panouri.
Pentru a activa această opţiune, utilizatorul trebuie să selecteze panourile sau elementele finite pe
care va fi generată încărcarea din vânt.
Generarea încărcărilor din zăpadă/vânt poate fi realizată astfel:
• prin selectarea din meniu a comenzii Încărcări / Încărcări speciale / Vânt pe cilindri
• clic pe iconiţa vânt pe cilindri.
OBSERVAŢIE: Opţiunea Vânt pe cilindri este disponibilă numai pe structuri de plăci curbe.
OBSERVAŢIE: Încărcările din vânt sunt generate pe baza codului american ANSI/ASCE 7-98 sau a
codului francez NV 65.
Parametrii precizaţi pentru generarea încărcării din vânt pe acest tip de structuri sunt similari celor
discutaţi în capitolul anterior (ei privesc următoarele coduri de zăpadă/vânt: codul american
ANSI/ASCE 7-98 şi codul francez NV65).
De îndată ce este selectată această opţiune, pe ecran va apare fereastra de dialog din figura de mai
jos.

În partea superioară a ferestrei de dialog din câmpul Direcţii ale vântului:

• în lista Generare – utilizatorul poate preciza direcţia pe care este dezvoltată înălţimea structurii
axial-simetrice (cilindrului); se pot selecta direcţiile X,Y şi Z ale sistemului global de coordonate
• opţiunile Vânt permit utilizatorului să definească direcţiile pe care va acţiona încărcarea din vânt;
direcţiile selectate corespund sistemului global de coordonate.
În partea inferioară a ferestrei de dialog, în câmpul Tip de structură pot fi precizaţi următorii
parametri:
* pentru codul american:
• Categoria – lista conţine categoriile de structuri analizate disponibile:
categoria I pătrată
categoria II hexagonală sau octogonală
categoria III circulară, puţin lisă
categoria IV circulară, rugoasă (D’/D=0.02)
categoria V circulară, foarterugoasă (D’/D=0.08).
Pentru fiecare categorie, este disponibilă opţiunea Număr de feţe; trebuie ca din listă să se aleagă un
număr de feţe ale structurii axial-simetrice.
* pentru codul francez:

• Categoria – lista conţine categoriile de structuri analizate disponibile:
categoria I prismatică: 3 sau 4 feţe
categoria II prismatică: 5 la 10 feţe fără nervuri curbe
categoria III prismatică: 11 la 20 feţe cu/fără nervuri curbe
categoria IV cilindrică: bază circulară cu rigidizări groase sau subţiri (muchii ascuţite)
categoria V prismatică: mai mult de 20 feţe cu/fără nervuri curbe
categoria VI cilindrică, lisă, cu bază circulară, fără nervuri.
Dacă se alege categoria II, atunci devine disponibilă opţiunea Număr de feţe; utilizatorul trebuie să
selecteze din listă un număr de feţe pentru structura axial-simetrică. Pentru celelalte structuri,
opţiunea este inaccesibilă.
După definirea parametrilor de bază ai structurii axial-simetrice şi clic pe butonul Parametri, apare
pe ecran fereastra de dialog ce permite definirea parametrilor încărcării din vânt. Aceasta conţine trei
tablouri:
Generali
Specifici
Tronsoane.
Opţiunile puse la dispoziţia utilizatorului de către cele trei tablouri sunt:
• Tabloul Generali – definirea parametrilor de bază ai încărcării (locaţia structurii, presiunea
vântului, nivelul de referinţă al structurii, etc.)
• Tabloul Specifici – definirea parametrilor adiţionali ai acţiunii vântului (de exemplu, factorul
topografic şi coeficientul efectului de rafală – în cazul codului american şi acţiunea dinamică a
vântului – în cazul codului francez)
• Tabloul Segmente – definirea parametrilor pentru tronsoanele în care este divizată structura.
Parametrii daţi în aceste tablouri depind de codul de zăpadă/vânt ce a fost selectat.
În partea inferioară a ferestrei de dialog există butoane standard (Închide, Ajutor şi Abandon)
precum şi butonul Generare. La un clic pe acesta din urmă, programul porneşte generarea
încărcărilor din vânt pe structura definită în prealabil şi pregăteşte notele de calcul.
OBSERVAŢIE: Deoarece în codul ASCE 7-98 nu se specifică modul în care trebuie distribuită forţa
rezultantă pe suprafaţa structurii, în program s-a adoptat metoda de distribuire
precizată în codul francez de vânt NV 65, modificând 99, şi în cazul codului ASCE 7-
98.
3.10.5 Raport de încărcare (Încărcări obţinute din baza de date)
În prezent, programul permite pregătirea unui raport privind încărcările ce acţionează pe fiecare
element al structurii. Acesta reprezintă o unealtă foarte utilă pentru adăugarea de încărcări pe un
element dat al structurii. În acest tabel se vor găsi atât valorile normate cât şi cele de calcul (afectate
de către coeficienţi); valorile normate sunt scoase din tabelele salvate în bazele de date, în timp ce
valorile de calcul sunt obţinute din valorile normate prin înmulţirea valorilor normate cu factorii
corespunzători ai încărcărilor.
În program, această opţiune funcţionează asupra încărcărilor de suprafaţă rezultate din încărcări
permanente. Încărcările permanente includ încărcările cauzate de:
• încărcările de suprafaţă (de exemplu, greutatea acoperişului, a învelitorii, a izolaţiei)
• densitate (de exemplu, greutatea materialelor de construcţie, a materialelor de umplutură, etc.).

Opţiunea serveşte drept „calculator de buzunar” pentru pregătirea raportului privind încărcările.
Valorile calculate ale forţelor nu sunt transferate către valorile înregistrate ale acestora, ci va trebui
ca utilizatorul să definească valori pentru fiecare caz de încărcare, utilizând valorile calculate în
fereastra de dialog de mai jos.
OBSERVAŢIE: După schimbarea valorilor specifice ale forţelor în baza de date, valorile încărcărilor
nu sunt actualizate.
Opţiunea Raport de încărcare poate fi acesată astfel:

• prin selectarea din meniu a comenzii: Încărcări / Încărcări speciale / Raport de încărcare
• prin clic pe iconiţa Raport de încărcare .

De îndată ce se selectează această opţiune, pe ecran apare fereastra de dialog din figura de mai
jos.

Opţiunea este disponibilă pentru toate tipurile de structuri disponibile în programul Robot.
Partea din stânga a ferestrei conţine opţiuni utilizate la calcularea, citirea şi salvarea unui raport de
încărcare:
• lista de selectare a seturilor disponibile; conţine lista seturilor salvate – acest câmp permite şi
definirea unui nume (unei etichete) pentru identificarea setului – acesta fiind furnizat şi într-o
notă; un set va fi citit după selectarea din listă a numelui său.
Deasupra listei de selectare, se găsesc următoarele butoane:
Nouă – un clic pe acest buton permite definirea unui nou nume de set (cel curent fiind suprimat
sau şters)
Salvează – un clic pe acest buton permite salvarea setului curent definit; în timpul salvării unui
set, utilizatorul trebuie să precizeze un nume
Suprimă (Şterge) – un clic pe acest buton permite suprimarea (ştergerea) din listă a setului
curent (selectat)
Observaţie (Notă) – activarea editorului de text ce conţine datele raportului de încărcare curent
(aceasta poate fi utilizată atunci când se pregăteşte o compoziţie pentru listare)
• în tabelul Raport de încărcare sunt afişate datele privind întreaga încărcare table; înregistrările
succesive din tabel includ:
numele încărcării
valoarea Încărcării specifice (încărcare volumică sau de suprafaţă), citită din baza de date
valoarea Grosimii stratului - în cazul densităţii, acesta poate fi editat – valoarea din oficiu este
de 10 cm (pentru incărcări de suprafaţă, acest câmp este inaccesibil); dimensiunile secţiunii
sunt
valorile încărcării normate:
- pentru densitate, aceasta înseamnă produsul (încărcare specifică)*(grosime)
- pentru încărcările de suprafaţă, aceasta este chiar (încărcarea specifică)
unitatea de măsură: forţă/(lungime)2
valoarea Factor al încărcării Gf – câmp editabil; valorile din oficiu sunt salvate în (şi extrase din)
bazele de date
valoarea Încărcare de calcul = (încărcare normată)* (factorul încărcării)
unitatea de măsură: forţă/(lungime)2
ultima linie din tabel conţine încărcările totale normate şi de calcul, adică sumele încărcărilor din
liniile de mai sus.
• Sub acest tabel sunt disponibile opţiuni utilizate la calcularea forţelor concentrate sau a celor
distribuite liniar, care sunt rezultate din încărcările de suprafaţă p (normate şi de calcul).
- Încărcări concentrate – produsul: A*B*p, unitatea de măsură: forţă
- Încărcări distribuite liniar - produsul: A*p (dimensiunea B este inaccesibilă), unitatea de măsură:
forţă/lungime
- Încărcare de suprafaţă: egală cu p (dimensiunile A, B sunt inaccesibile), unitate de măsură:
forţă/(lungime)2.
Partea din dreapta a ferestrei de dialog include opţiuni care permit suportul bazelor de date privind
încărcările specifice:
• grupul de opţiuni Încărcări este utilizat pentru selectarea unei încărcări din baza de date; o
încărcare selectată poate fi transferată către raportul de încărcare (situat în partea stângă a
ferestrei de dialog), prin clic pe butonul < ; câmpul Bază de date prezintă numele bazei curente
de încărcări specifice
• câmpul Bază de date prezintă numele bazei curente de încărcări specifice; baza de date curentă
poate fi selectată în fereastra de dialog Preferinţe de lucru
• lista de selectare utilizată pentru alegerea tabelului de încărcări specifice corespunzător –

conţinutul acestei liste depinde de tipul de încărcare selectat: Greutatea materialului, Greutatea
elementului, Greutatea solului sau Încărcări variabile; selectarea tipului de material depinde de
conţinutul bazei de date (câmp NUME, tablou GRUPURI): Beton, Materiale lemnoase, Învelitori,
etc.
• tabel pentru vizualizarea şi selectarea încărcărilor specifice – elementele tabelului nu pot fi

modificate; tabelul conţine coloane salvate în baza de date: Material şi Greutate
Unitatea de măsură a greutăţii depinde de tipul selectat ; dacă este vorba de greutatea
materialului, atunci unitatea de măsură este forţă/(lungime)3; dacă este vorba de greutatea
elementului, atunci unitatea de măsură este forţă/(lungime)2
• un clic pe butonul Editarea încărcărilor din baza de date deschide fereastra de dialog pentru
editarea bazei de date, care conţine opţiuni ce permit utilizatorului să definească, să suprime (să
şteargă), să modifice o înregistrare (cu posibilitate de copiere), să selecteze coloanele ce vor fi
afişate.
3.10.6 Definirea automată a încărcărilor produse de către presiunea

pământului
Programul Robot oferă o unealtă pentru calcularea presiunlor ce acţionează asupra elementelor
situate în sol, cum ar fi zidurile de sprijin, zidurile, etc. Pot fi luate în considerare atât presiunea
produsă de teren cât şi cea produsă de către forţele care sunt aplicate suprafeţei acestuia.
O anumită valoare a presiunii terenului poate fi modificată după modul de lucru al elementului:
• presiune influenţată de către prezenţa altor obiecte – în cazul a diferite obiecte situate în
apropiere, care reduc presiunea terenului
• presiune activă – presiune redusă, dacă un element de reţinere a fost deplasat datorită acţiunii
forţelor exterioare, pe direcţia şi în sensul în care acţionează presiunea terenului
• presiune pasivă – presiune mărită, dacă un element de reţinere a fost deplasat datorită acţiunii
forţelor exterioare, pe direcţia în care acţionează presiunea terenului, dar în sens contrar.
Pentru o încărcare ce acţionează asupra suprafeţei terenului se ia în considerare o distribuţie liniară

a tensiunilor în teren. Opţiunea permite utilizatorului următoarele:

• să definească un profil al terenului, folosind facilităţile oferite de baza de date conţinând
proprietăţile solurilor,
• să salveze şi să citească un profil de teren definit de către utilizator şi să editeze baza de date
privind terenurile,
• să definească încărcările aplicate pe suprafaţe terenului,
• să calculeze şi să afişeze diagramele de presiuni pe teren,
• să genereze o încărcare ce acţionează asupra panourilor şi a barelor, pe baza presiunii calculate.

Un profil de teren salvat poate fi schimbat, utilizând profilele de teren.
Opţiunea Presiunea solului este disponibilă astfel:

• prin selectarea din meniu a comenzii: Încărcări / Încărcări speciale / Presiunea solului;
• prin selectarea din bara de unelte a iconiţei Presiunea solului .
De îndată ce această opţiune este selectată, pe ecran apare fereastra de dialog prezentată în figura
de mai jos (în funcţie de obiectele selectate pentru a recepţiona presiunea terenului –bare sau
panouri- fereastra de dialog va include uşoare diferenţe ale datelor referitoare la direcţia de aplicare
a forţelor).
În fereastra de dialog de mai sus pot fi precizaţi următorii parametri:

• numărul şi numele cazului curent de încărcare; pentru acest caz, va fi generată încărcarea din
presiunea solului
• selectarea tipurilor de obiecte pe care este aplicată încărcarea: Panouri sau Bare

• lista de bare sau panouri (în câmpul de editare Lista obiectelor) pe care va fi definită presiunea
terenului; trebuie reţinut faptul că dintre aceste obiecte vor fi încărcate doar cele care se află sub
coordonata Z ce a fost definită ca şi cotă (nivel) a(l) terenului, în fereastra de dialog Parametri;
valoarea încărcării depinde de cât de adânc este situat acest element în teren
• dacă se defineşte o încărcare pe bare, atunci este necesar să se precizeze o valoare a

distanţării; deoarece presiunea terenului este calculată ca şi încărcare de suprafaţă, pentru a
obţine o încărcare liniară pe bară, aceasta trebuie înmulţită cu valoarea distanţării barelor
• direcţia de acţiune a încărcării

pentru panouri – presiunea terenului este mereu definită ca încărcare normală pe suprafaţă;
singurul parametru pe care utilizatorul îl poate selecta în timpul definirii încărcării este dacă
încărcarea este definită În concordanţă cu sistemul local al suprafeţei (în concordanţă cu sensul
axei Z) sau În sens opus sistemului local al suprafeţei; pentru bare – utilizatorul poate alege orice
direcţie de încărcare în raport cu sistemul Local sau Global al unei bare.
Un clic pe butonul Aplică va conduce la definirea unei încărcări din presiunea solului care este
aplicată unei liste de elemente selectate, în concordanţă cu direcţia aleasă. Încărcarea este definită
pentru cazul de încărcare curent selectat. Un clic pe butonul Închide va închide fereastra de dialog
(fără a salva nici un parametru).
Fereastra de dialog Presiunea terenului (parametri) este deschisă după un clic pe butonul
Parametri din fereastra de dialog Încărcări din teren.
Fereastra de dialog conţine trei tablouri: Soluri, Încărcări şi Rezultate.
Tabloul Soluri
În acest tablou vor putea fi definiţi următorii parametri:
• date geometrice privind un element de reţinere şi un teren geometrical data concerning a
retaining element and soil
- cota terenului; valoarea cotei terenului identifică coordonata Z a nivelului terenului pe modelul
structurii; această valoare nu poate fi modificată, deoarece ea corespunde nivelului superior al
primului strat definit în tabel
- unghiul de înclinare a terenului faţă de orizontală α
- unghiul de deviere a elementului de reţinere de la verticală β
- distanţa până la alt obiect; această valoare trebuie definită dacă există o reducere a presiunii,
datorită existenţei în apropiere a unui alt obiect
- nivelul apei subterane, ce va fi precizat în coordonate globale (faţă de nivelul terenului); valoarea
trebuie precizată dacă există o reducere a presiunii, cauzată de către prezenţa apei subterane;
această poziţie a apei subterane este marcată în figura ce reprezintă secţiunea transversală a
terenului; trebuie să reamintim faptul că prezenţa apei subterane are efect asupra valorii
presiunii datorită reducerii densităţii solului şi a presiunii produse de apă
- datele ce determină modul de lucru al solului în funcţie de deplasarea elementului de reţinere;
deplasarea este definită prin utilizarea rotirii elementului ρ, care este aproximată la valoarea f/H
(deplasarea la pareta superioară a elementului / înălţimea elementului); modul de lucru al
elementului poate fi următorul:
- presiune activă Ka -> ρa ≤ ρ < 0
- presiune statică Ko -> ρ = 0
- presiune pasivă Kp -> 0 < ρ ≤ ρp
- valoare limită sau valoare intermediară.
• Tablou utilizat la definirea straturilor terenului
Utilizatorul trebuie să selecteze un tip de teren în lista derulantă din coloana Nume şi apoi să
precizeze o cotă a stratului de teren, prin introducerea unei valori în coloana Cotă sau Grosime;
tabelul permite accesul la baza de date conţinând terenuri, care este baza de date precizată în
fereastra de dialog Preferinţe de lucru (lista din baza de date este editabilă prin selectarea
opţiunii: Unelte / Preferinţe de lucru sau tabloul Baze de date / Baze de date pentru soluri)
• o reprezentare grafică a straturilor de teren a view şi o scală a adâncimilor; câmpul Profil conţine
opţiunile care permit salvarea şi deschiderea unui profil definit de către utilizator; un clic pe
butonul Salvează deschide fereastra de dialog pentru salvarea fişierului; fiecare profil este salvat
ca fişier independent, în format MS Access © (*.mbd); dacă se efectuează clic pe
butonul Deschide, atunci se activeză fereastra de dialog pentru deschiderea de fişiere de tip
*.mbd; câmpul editabil Nume calea spre fiţierul cu baza de date a profilului curent.
Un clic pe butonul Editare bază de date privind solurile permite editarea bazei de date a profilului
curent.
Tabloul Încărcări
În fereastra de dialog de mai sus se pot defini încărcări aplicate terenului, prin precizarea unor valori
în tabelul din partea inferioară a ferestrei de dialog. Fiecărei încărcări îi corespunde un nume şi o
listă de parametri, care depinde de tipul încărcării. Pot fi definite următoarele tipuri:
• încărcare liniară – încărcarea este descrisă prin următoarele date: nume, distanţa x [lungime],
intensitatea încărcării Q [forţă/lungime],
• încărcare distribuită – încărcarea este descrisă prin următoarele date: nume, distanţa x1
[lungime], distanţa x2 [lungime], intensitatea încărcării P [forţă/(lungime)2],
• încărcare uniformă – încărcarea este descrisă prin următoarele date: nume, distanţa x [lungime],
intensitatea încărcării P [forţă/(lungime)2].
Mai mult chiar, există posibilitatea de a alege tipul de distribuţie a presiunilor, în concordanţă cu
următoarele coduri:
• codurile poloneze: PN-83/B-03010 şi PN-85/S-10030
• cerinţele franceze: SETRA
• codul rus: RD 31.31.27-81.
Tabloul Rezultate
Tabloul prezintă:
• în partea dreaptă a ferestrei de dialog – lista încărcărilor definite; lista cuprinde întotdeauna
încărcarea din presiunea terenului şi cazurile definite de către utilizator, rezultând din încărcări
aplicate umpluturii cu pământ; lista permite selectarea cazurilor care vor fi transferate modelului
ca încărcări
• în partea stângă a ferestrei de dialog – o reprezentare grafică a secţiunii transversale cu o

digramă de încărcare; diagrama prezintă cazul ce a fost selectat în listă; atunci când se mişcă
cursorul prin diagramă, utilizatorul poate citi valorile din anumite puncte ale diagramei
• în cazul unor date greşite, mesaje de avertizare, afişate în câmpul localizat sub listă.
Un clic pe butonul Note de calcul deschide editorul de text cu o notă ce conţine o serie de date,
precum şi diagrama de presiuni obţinută. La un clic pe butonul OK, fereastra de dialog se va închide
şi va începe pregătirea pentru generarea încărcărilor.
3.11 Cabluri
Programul Robot Millennium oferă posibilitatea de a defini structuri la care există cabluri ca
elemente portante. Un cablu este un element la care una dintre dimensiunile principale ale secţiunii
transversale este mai mare decât celelalte două şi rigiditatea sa la încovoiere şi torsiune este mică în
comparaţie cu rigiditatea la întindere.
Concluzia de bază a definiţiei de mai sus este că aceste cabluri lucrează numai la întindere. Totuşi,
în anumite cazuri, se pot aplica acestor cabluri şi foarte mici momente încovoietoare şi de torsiune,
ca şi forţe tăietoare.
Opţiunea care permite atribuirea proprietăţilor cablurilor la elementele structurii este disponibilă
astfel:
• din meniu, prin selecţia: Geometrie/Proprietăţi/Cabluri; sau
• selectarea din bara de unelte a iconiţei “Definirea structurii” .
Definirea unui cablu într-o structură este similară celei de atribuire a unei secţiunii către o bară sau a
unui reazem către un nod.
Pentru un cablu se pot defini următorii parametri: nume, culoare, secţiune transversală (defineşte
aria secţiunii transversale a cablului), materialul (selectarea materialului din care este alcătuit cablul)
ca şi următorii parametri de montaj ai cablului:
• tensiune – selectarea acestei opţiuni permite specificarea tensiunilor normale (calculate în raport
cu coarda) pentru cazuri de încărcare de asamblare. Valoarea tensiunii trebuie introdusă în
câmpul corespunzător.
• forţă – selectarea acestei opţiuni permite specificarea parametrului cablului – forţa Fo (calculată
în raport cu coarda) pentru un caz de încărcare de asamblare. Valoarea forţei trebuie să fie
introdusă în câmpul corespunzător.
• lungime – selectarea acestei opţiuni permite specificarea unei lungimi neîncărcate a cablului
pentru un caz de asamblare. Valoarea lungimii trebuie introdusă în câmpul corespunzător.
• dilatare – dacă se selectează această opţiune, poate fi specificată dilatarea cablului (sau
dilatarea relativă, dacă se selectează opţiunea Relativă) pentru un caz de asamblare. Valoarea
dilatării trebuie să fie introdusă în câmpul specificat. Dilatarea reprezintă diferenţa dintre
lungimea cablului neîncărcat şi distanţa dintre nodurile între care va fi montat cablul. Dacă
dilatarea ia o valoare pozitivă, acest lucru înseamnă că lungimea cablului este mai mare decât
distanţa dintre noduri; dacă ia o valoare negativă, distanţa dintre noduri este mai mare decât
lungimea cablului.
OBSERVAŢIE: Opţiunile Tensiune, Forţă, Lungime şi Dilatare sunt mutual exclusive şi nu sunt
obligatorii (dacă utilizatorul nu specifică niciunul dintre aceşti parametri, lungimea
cablului va fi egală cu distanţa dintre nodurile de montaj).
Teoria structurilor pe cabluri se bazează pe următoarele ipoteze:

• încărcările şi celelalte efecte externe sunt de tip cvasi-static şi constante în timp,
• nu se vor lua în considerare momente încovoietoare şi forţe tăietoare pentru acestea,
• cablurile lucrează în domeniul de comportare elastică a materialului (modulul de elasticitate sau

modulul lui Young este E = const),
• pot fi aplicate orice încărcări, cu excepţia încărcărilor moment,
du
• sunt permise deplasări mari u, dar cu gradienţi mici ,
dx
• aria secţiunii transversale a cablului este constantă (F = const),
• lungimea cablului neîncărcat este = l.
Ecuaţii guvernante ale problemei

Să considerăm un cablu cu o săgeată mică (deci, un cablu pentru care unghiul format de tangenta
din punctul curent al cablului cu dreapta ce uneşte extremităţile sale) şi care este încărcat cu o forţă
oarecare în planul său. Vom analiza un element infinitezimal din acest cablu, care este descris în
starea iniţială (în primul stadiu – cel de montaj), de către încărcarea q0, temperatura T0 şi tensiunea
H0; lungimea acestui element este egală cu ds0 (Fig. 1a). De îndată ce este aplicată o încărcare
cablului (stadiul al doilea – cel final, caracterizat de către încărcarea q, temperatura T şi tensiunea
H), lungimea acestui element ajunge ds (Fig. 1b). În Fig. 2 sunt prezentate ambele stadii, împreună
cu încărcările din ambele plane (xy şi xz).
Fig.1a Fig.1b
Admiţând o valoare mică a săgeţii cablului şi că efortul din cablu trebuie să fie tangent la acesta, se
poate considera ca alungirea corespunzătoare cablului este o funcţie doar de valori statice (se poate
scrie pe forma nedeformată). De îndată ce se efectuează integrarea de-a lungul întregului cablu, se
va obţine formula alungirea ∆ pentru un cablu cu săgeată redusă; ea poate fi obţinută din formula (1).
Fig. 2
unde:

A, B - nodurile de capăt ale cablului,

EF - rigiditatea la întindere (unde: E – modulul lui Young, F – aria secţiunii transversale a
cablului),
α - coeficient de dilatare termică,
l - lungimea iniţială a cablului (pentru cablul neîncărcat),
∆ - modificarea distanţei dintre reazeme,
δ - contracţia/alungirea iniţială, internă a cablului (stabilizare),
∆T - modificarea temperaturii,
Q(x) - funcţia forţă tăietoare, obţinută ca pentru o grindă simplu rezemată (pe direcţia axei
Y şi a axei Z, pentrul stadiul iniţial şi stadiul final) – vezi desenul schematic de mai
jos (Fig. 3a),
Fig. 3a
N(x) - funcţia efort axial, produs de către încărcarea statică a unei grinzi dublu încastrate
(în stadiul iniţial sau final) - vezi desenul schematic de mai jos (Fig. 3b).
Fig. 3b
Trebuie să remarcăm faptul că în ecuaţia cablului, (1), contrar metodelor de soluţionare aplicate în
mod tradiţional, efortul axial poate să varieze de-a lungul lungimii cablului (în ambele integrale din
ecuaţia (1) vor exista următoarele componente ale funcţionalei: [H+N(x)] 2 and [H0+N0(x)] 2). Ele vor
conduce la o mai mare acurateţe a rezultatelor.
Cabluri în Robot Millennium

Teoria elementelor de tip cablu din programul Robot Millennium se bazează pe ipoteza săgeţilor
mici. În concordanţă cu aceasta, rigiditatea cablului este o funcţie implicită de următorii parametri ai
acestuia: rigiditatea la întindere (E*F), tensiunea, deplasările reazemelor, încărcarea transversală de
pe ambele direcţii (py, pz).
Datorită neliniarităţii elementului de tip cablu, definirea sa în structură necesită aplicarea metodelor
iterative de analiză a structurii.
Capabilităţile de implementare a cablurilor în ROBOT MILLENNIUM:
• Elementele de tip cablu pot fi utilizate împreună cu alte tipuri de elemente în următoarele tipuri
de structuri: CADRE PLANE, CADRE SPAŢIALE, PLĂCI CURBE,
• Sunt posibile toate tipurile standard de analiză a structurii: Liniară (de fapt, este o analiză
neliniară, dar fără efecte neliniare; există doar neliniaritatea elementelor de tip cablu), Neliniară
(în ceea ce priveşte efectul tensiune-rigiditate), P-Delta, Incrementală, Flambaj, Dinamică,
Armonică, Seismică; OBSERVAŢIE: Analiza dinamică va fi tratată ca şi analiză liniară, luând în
considerare rigiditatea curentă).
• Este posibilă luarea în considerare a excentricităţilor,
• Materialul este definit ca în cazul barelor (singura necesitate este legată de modulul lui Young; în
cazul definirii unei încărcări permanente din cablu, trebuie adăugată greutatea specifică RO, iar
în cazul încărcării termice, coeficientul de dilatare termică LX),
• Unghiurile GAMMA, definite ca în cazul barelor (sunt esenţiale doar pentru descrierea
încărcărilor).
Limitări ale implementării elementelor de tip cablu:

• Pentru elementele de tip cablu, definirea eliberărilor din reazeme este imposibilă, deoarece
rigiditatea la încovoiere şi torsiune nu se aplică în cazul unor asemenea elemente.
Încărcări ale cablurilor

Elementelor de tip cablu li se pot atribui următoarele tipuri de încărcări:
♦ încărcări nodale
♦ încărcări permanente
♦ încărcări uniforme (constante sau variabile)
♦ contracţie/alungire iniţială (încărcări suplimentare în timpul fazei de montaj-tensionare)
♦ încărcarea din temperatură
♦ forţe concentrate pe lungimea elementului.
În cazul elementelor de tip cablu, nu sunt disponibile următoarele tipuri de încărcări:

♦ moment concentrat,
♦ moment uniform distribuit.
SINTAXĂ (date introduse de către utilizator în fişierul text)

PROperties (<listă elemente>) CABles AX = <aria secţiunii> (E=<modulul lui Young>)
(RO=<greutate specifică>) [STRess = <s> | FORce = <h> | LENgth = <l>
| [DILatation = <d> (RELative) ]]
where:
STRess - tensiunea normală (calculată pe coardă) ce va fi atinsă în cazul de montaj
(tensionare)
FORce - forţa de tensionare (calculată pe coardă) ce va fi atinsă în cazul de montaj

(tensionare)
LENgth - lungimea iniţială a cablului
DILatation - diferenţa dintre lungimea iniţială a cablului şi distanţa dintre nodurile de

reazem (dacă este o valoare pozitivă, atunci lungimea este mai mare
decât distanţa dintre noduri; dacă este negativă, atunci lungimea este mai
mică decât distanţa dintre noduri)
RELative DILatation - raportul dintre diferenţa dintre lungimea iniţială a cablului şi distanţa dintre
nodurile de reazem - la numărător şi distanţa dintre nodurile de reazem - la
numitor; (dacă este o valoare pozitivă, atunci lungimea este mai mare
decât distanţa dintre noduri; dacă este negativă, atunci lungimea este mai
mică decât distanţa dintre noduri).
Cazuri de încărcare la montaj (tensionare)

Programul Robot Millennium include stadiul de montaj (tensionare) al structurii, recomandând ca

acesta să fie primul caz de încărcare. Sintaxa pentru un astfel de caz este următoarea:
CASe
ASSembly
[descrierea cazului]
Pentru acest caz de încărcare:
• pentru barele selectate, utilizatorul trebuie să specifice forţele iniţiale de tensionare, prin
introducerea în fişierul text (comanda PROperties) a uneia din valorile prezentate mai jos:
STRess = s0 (tensiune iniţială în cablu) sau

FORce = t0 (forţa iniţială de tensionare din cablu),
• lungimea iniţială a cablului poate fi specificată sub forma LENgth = l0, în cazul în care aceasta va
diferi de valoarea din oficiu LONG = (x B − xA ) + ( yB − yA ) + ( zB − zA )
2 2 2
care reprezintă
distanţa dintre noduri,
• contracţia/alungirea iniţială a cablului poate fi specificată prin utilizarea comenzii DILatation

(RELative)
• dacă nu se foloseşte RELative, DILatation va fi exprimată în valori absolute
• în cazul utilizării lui RELative, alungirea iniţială este exprimată ca o fracţie, astfel că lungimea
finală a cablului va fi: L = LONG (1 + DIL),
• vor fi luate în considerare toate cazurile definite (de exemplu, încărcare permanentă, mase
suplimentare),
• este posibilă definirea unei temperaturi TX pentru cabluri pentru stadiul de montaj (tensionare),
• deplasările calculate pentru un asemenea caz de încărcare descriu geometria iniţială a structurii
pentru celelalte cazuri.
Forţele aplicate structurii pe faza de montaj (tensionare) vor fi luate în considerare la scrierea
echilibrului pentru cazurile de încărcare succesive. Deplasările atribuite acestui caz sunt utilizate ca
bază a analizelor viitoare; desigur, eforturile te tensionare predefinite se vor modifica (ceea ce
înseamnă ce -după tensionare- cablul va fi fixat).
Cazuri de încărcare pentru fazele următoare tensionării

După efectuarea completă a analizei structurii, rezultatele pentru elementele de tip cablu sunt
similare celor obţinute în cazul elementelor de tip bară; totuşi, există câteva diferenţe, care sunt
descrise în cele ce urmează:
• pentru elementele de tip cablu nu se pot obţine forţe tăietoare şi momente,
• pentru elementele de tip cabluri se pot obţine atât deformaţii calculate simplificat (ca în cazul
barelor), cât şi deformaţii calculate exact (pe baza ecuaţiei diferenţiale a săgeţii),
• în cazul elementelor de tip cablu, apar suplimentar şi următoarele rezultate (ca şi consecinţă a
fazei de montaj):
⇒ în cablurile în care tensiunea este prescrisă, (în sintaxă ROBOT Millennium: STRess sau
FORce), este determinată valoarea de regularizare [m] pentru obţinerea tensiunii,
⇒ în toate celelalte cabluri, efortul este esenţial pentru realizarea montajului.
Astfel de rezultate sunt utile la calculul în faza de montaj. Ele sunt disponibile din modulul
Rezultate prin selectarea comenzii: Tensiuni/Parametri/Rezultate, pentru faza de montaj.
• efortul axial se obţine cu ajutorul formulei:
N= FX 2 + FY 2 + FZ2 ,
unde:
N - efortul aplicat după direcţia tangentei la cablu,
FX, FY, FZ - componentele efortului axial N pe direcţiile sistemului de axe local.
3.12 Alte atribute structurale

În versiunea curentă a programului este posibilă definirea unor atribute structurale adiţionale cum ar
fi relaxările din reazeme, excentricităţile, noduri compatibile, legături rigide, vute,
întindere/compresiune în bare şi tipuri de bare. Legăturile barelor structurii sunt rigide şi există o
compatibilitate a săgeţilor şi rotirilor pentru toate barele ce converg într-un nod dat. În cazul în care
este necesar, legăturile rigide pot fi relaxate. Opţiunea Geometrie/Relaxări permite utilizatorului să
relaxeze gradele de libertate selectate dintr-un nod dat al structurii. În program pot fi definite
următoarele tipuri de noduri compatibile: rigid, elastic, cu amortizare, unilateral şi neliniar.
În program a fost implementat un nou algoritm care permite calculul unei structuri în care au fost
definite relaxări (Algoritmul DSC din fereastra de dialog Preferinţe de lucru/Analiza structurii).
Pentru fiecare bară pentru care a fost definit un tip de analiză, cu următoarele tipuri de relaxări:
• normală
• unilaterală
• elastică
• elastică şi unilaterală
se efectuează următoarele operaţii:
• în structură se generează un nod nou (în timpul generării modelului structurii)
• datele privind elementul cu relaxări este modificat astfel încât noul nod îl înlocuieşte pe element
pe cel vechi (vechiul nod rămâne pe celelalte elemente ale structurii)
• între vechiul nod şi cel nou, programul creează aşa-numitul element DSC (Discontinuitate) – vezi
figura de mai jos.
Elementul DSC este un element cu 2 noduri, în care forţele nodale sunt generate în concordanţă cu
formula următoare:
f1 = − Tk T TT ( u 2 − u1 )
f2 = Tk T TT ( u 2 − u1 )
unde k = [ ki ]; i = 1, Ndl este vectorul de rigiditate asociat gradelor de libertate respective.
Matricea de rigiditate a elementului are următoarea formă:

 Tdiag(k )TT − Tdiag( k )TT 

K= 
 − Tdiag( k )T
T
Tdiag( k )TT 
unde T este maticea de transformare din sistemul local în cel global, moştenit de la elementul bară,
în timp ce diag(k) este matricea diagonală creată din vectorul k.
Introducerea elementului DCS permite definirea relaxărilor elastice pe un element de tip bară, fapt ce
era imposibil în abordarea de până acum.
Utilizatorul poate obţine aceleaşi valori ale deplasărilor în punctele de intersecţie ale barelor pentru
structuri formate din bare concurente. Acest lucru poate fi realizat prin utilizarea opţiunii Noduri
compatibile. Trebuie definite tot atâtea noduri cu coordonate identice câte bare sunt. Fiecare nod
aparţine unei alte bare. Opţiunea este disponibilă din meniu, prin selecţia: Geometrie/Atribute
adiţionale/Noduri compatibile. În program pot fi definite următoarele tipuri de noduri compatibile:
rigid, elastic, cu amortizare şi neliniar.
Legăturile rigide sunt utilizate pentru a modela părţile perfect rigide ale structurilor elastice (definirea
corpurilor rigide din structură). Toate nodurile dintr-o astfel de conexiune au rotiri şi deplasări identice
datorită rigidităţii întregii conexiuni. Pentru un anumit grad de libertate deplasările şi rotirile precizate
pentru o legătură rigidă pot fi limitate. Pe moment, deplasările liniare pot fi blocate, în timp ce rotirile
sunt permise. Primul nod este numit nod principal, în timp ce celelalte sunt numite noduri secundare.
Opţiunea este disponibilă din meniu: Geometrie/Atribute adiţionale/Legături rigide.
Pentru anumite elemente structurale este necesară definirea unei excentricităţi; de exemplu,
prinderea excentrică a barelor în noduri. Aceasta se poate realiza prin utilizarea opţiunii
Geometrie/Atribute adiţionale/Excentricităţi.
Pentru o anumită structură de bare, o anumită excentricitate poate fi definită în mod automat; atunci
excentricitatea va fi determinată printr-un salt al axei barei, ce poate avea valori până la
dimensiunile extreme ale secţiunii. Poziţia exei este selectată prin clic pe butonul de selectare
corespunzător, localizat în fereastra de vizualizare; va apare o descriere a poziţiei secţiunii barei,
adică Saltul axei şi caracteristicile poziţiei secţiunii ce descriu valoarea saltului în sistemul local de
coordonate; de exemplu, -Vpy, Vz (saltul axei: colţul din stânga sus).
Programul oferă posibilitatea de a defini un teren elastic pentru barele structurii, utilizând opţiunea
Geometrie/Atribute adiţionale/Bare pe mediu elastic. Calculele pentru asemenea bare sunt efectuate
pe baza modelului de mediu elastic al lui Winkler, nefiind posibilă ridicarea barei de pe teren
OBSERVAŢIE: Mediul elastic (terenul) poate fi luat în considerare doar pentru anumite tipuri de
structuri. Direcţiile accesibile ale acestuia ca şi tipurile de structuri compatibile
(gradele de libertate permise pentru un tip de structură selectat) sunt:
CADRU 2D KZ
CADRU 3D KY, KZ, HX
REŢEA ZĂBRELITĂ KZ, HX
PLACĂ PLANĂ KZ, HX
PLACĂ CURBĂ KY, KZ, HX
STRUCTURĂ ARTICULATĂ 2D definire imposibilă
STRUCTURĂ ARTICULATĂ 3D definire imposibilă
În cazul structurilor de plăci plane şi/sau curbe, există şi posibilitatea de a defini un coeficient al
mediului elastic; totuşi, o valoare a acestui coeficient este determinată în fereastra de dialog utilizată
pentru definirea grosimii panoului sau a plăcii curbe (vezi paragraful 3.5).
Se poate ca –uneori- să fie necesară definirea unor vute în anumite noduri ale structurii de bare.
Opţiunea respectivă este disponibilă din meniu prin selecţia:Geometrie/Atribute adiţionale/Vute.
Vutele sunt folosite în structuri pentru a îmbunătăţi proprietăţile secţiunii barelor în zona nodurilor.
Ele permit preluarea –în aceste zone- a unor momente şi forţe tăietoare mai mari, cu utilizarea unei
secţiuni mai mici de-a lungul barei. Vutele se pot aplica numai secţiunilor “I”. Există două metode de
vutare:
• prin utilizarea de plăci de dimensiuni stabilite
• prin utilizarea unor decupaje corespunzătoare unei bare date

Pentru a defini o vută trebuie să precizăm metoda de realizare, dimensiunile acesteia (valori
absolute sau relative) şi tipul (la partea superioară, la cea inferioară sau la ambele). O vută definită
în acest mod este salvată sub un nume ales de către utilizator. Mai târziu, aceasta poate fi utilizată
de mai multe ori într-o structură. Vutele unei bare sunt introduse în mod separat, pentru fiecare
capăt al barei.
Vutele pot fi luate în considerare în diferitele etape succesive ale calculului, în următoarele moduri:
• în timpul calculelor statice: se consideră că partea vutată a barei are o secţiune cu moment de
inerţie variabil, care rezultă din definirea vutei
• în timpul dimensionării prinderii (conexiunii): în cazul în care se defineşte o îmbinare metalică,

dimensiunile sunt transferate în mod automat modulului de dimensionare a îmbinărilor.
Modificările fac necesară actualizarea dimensiunilor vutei definite sau definirea uneia noi.
• În timpul calculelor de cod: la verificarea barelor vutate, se introduc anumite ipoteze cu privire la
parametrii secţiunii înlocuitoare a barei tratate ca întreg. Momentul de inerţie a barei virtuale de
substituţie este calculată pe baza lungimii şi a momentului de inerţie ale componentelor barelor,
adică segmente de bară vutate şi nevutate. Pentru verificarea stabilităţii generale a barei se vor
utiliza proprietăţile barei virtuale de substituţie. Pentru a face verificarea tensiunilor, se vor lua în
considerare proprietăţile secţiunii reale.
La dimensionare, deci la găsirea secţiunii optime, vor fi luate în considerare şi vutele.
Opţiunea Imperfecţiuni geometrice (accesibilă din meniu prin selectarea comenzii:

Geometrie/Atribute adiţionale/Imperfecţiuni geometrice) permite definirea imperfecţiunilor geometrice
iniţiale. Imperfecţiunile geometrice pot fi atribuite unei singure bare sau unui grup de bare coliniare
(aşa numitele “superbare”). Imperfecţiunile nu produc eforturi iniţiale şi tensiuni în structură; dacă
sunt luate în considerare imperfecţiunile, acestea rezultă doar la schimbări în geometria structurii. În
timpul aplicării acestei opţiuni, trebuie adoptate următoarele ipoteze:
• imperfecţiunile pot fi atribuite doar elementelor de tip bară
• imperfecţiunile sunt atribuite punctului median al unei singure bare (sau al unui grup de bare
coliniare)
• imperfecţiunile cauzează modificări ale geometriei unei bare sau a unui grup de bare; oricum,
modificarea geometriei este obţinută prin crearea elementelor de calcul ce modelează o formă
deformată
• toate rezultatele calculelor structurii sunt afişate pe forma deformată (deci, structura cu
imperfecţiunile geometrice considerate); deplasările nodale sunt calculate faţă de geometria
iniţială, precizată de către utilizator.
Programul permite şi definirea articulaţiilor neliniare, ce pot fi utilizate la analizele “pushover”.
Analiza “pushover” este o analiză statică, neliniară, în care magnitudinea încărcării este crescută
incremental, în concordanţă cu modelul de încărcare adoptat. Creşterea valorii încărcării permite
găsirea elementelor slabe ale structurii şi modul de cedare al structurii. Analiza “pushover” încearcă
să determine adevărata capacitate portantă a structurii. Opţiunea este disponibilă din meniu, prin
selectarea comenzii: Geometrie/Atribute adiţionale/Articulaţii neliniare. Fereastra de dialog Definirea
modelelor de articulaţii neliniare conţine opţiuni care permit definirea curbei de degradare şi a
parametrilor. În această fereastră de dialog sunt disponibile trei tipuri de articulaţii neliniare: forţă-
deplasare, moment-rotire şi tensiune-deformaţie.
Programul Robot permite definirea unor bare din structură astfel încât să lucreze doar la întindere
sau compresiune, a barelor prinse articulat (opţiune utilizată pentru a defini asemenea bare în
structuri de tip cadre; o asemenea definire nu corespunde relaxării unor legături pentru un element
de cadru; totuşi, acest lucru va modifica tipul de element la cel al unuia articulat în noduri), ca şi a
barelor pentru care va fi luată în calculul deformaţiilor influenţa forţelor tăietoare. Opţiunea este
disponibilă din prin selectarea meniu a comenzii Geometrie/Atribute adiţionale/Proprietăţi avansate
ale barelor. În fereastra de dialog Proprietăţi avansate, utilizatorul va trebui să definească – în
câmpul editabil corespunzător (prin tastarea numerelor de bare) sau grafic –pe ecran- barele ce
lucrează numai la întindere/compresiune, barele articulate în noduri sau barele pentru care se va lua
în calculul deformaţiilor structurii influenţa forţelor tăietoare.
Tipul de bară (de metal/lemn) este atribuit în timpul definirii structurii; nu este necesară definirea
acestuia în timpul analizei structurii, fiind utilizat în timpul dimensionării elementelor specifice ale
structurii de metal/lemn (grinzi, stâlpi, etc.), de exemplu la calcularea lungimii de flambaj, a tipului
de flambaj lateral, etc. Definirea atributelor structurii (menţionate anterior) este identică cu metoda
de atribuire a secţiunilor la barele structurii.
În timpul lucrului în Robot, utilizatorul defineşte multe nume (etichete) ce descriu parametri de bare,
panouri sau solide; acestea reprezintă seturi diferite de asemenea parametri, ce sunt utilizaţi la
determinarea sau la atribuirea proprietăţilor fizice sau mecanice la elementele structurii. Exemple de
asemenea nume (etichete) sunt: secţiunile barelor, grosimile de plăci, seturile de parametrii utilizaţi
la dimensionarea elementelor metalice ale structurii sau aplicaţi la calculul armăturii la elementele de
beton armat, caşi la definirea reazemelor, articulaţiilor, etc.
Opţiunea Manager de nume (etichete) este disponibilă prin selectarea din meniu a comenzii Unelte/
Manager de nume (etichete); ea permite efectuarea următoarelor operaţii referitoare la nume
(etichete):
• salvarea numelor (etichetelor) din proiectul respectiv către baza de date
• citirea numelor (etichetelor) din baza de date în proiectul curent
• vizualizarea conţinutului definiţiilor numelor (etichetelor)
• transferul numelor (etichetelor) definite într-un program de instalare într-altul, sau dintr-un
program de tip staţie de lucru într-altul.
Totuşi, trebuie reamintit faptul că numele de cod ale barelor (adică, tipul de bară de oţel sau
aluminiu, tipul de bară de lemn, tipul de bară de beton) sunt înregistrate în codul curent de
dimensionare pentru structuri de oţel, lemn sau beton armat (armare teoretică sau necesară); de
aceea, tipurile de bare definite pentru un cod nu trebuie folosite pentru altele, deoarece ar putea
conduce la pierderea unor parametri specifici sau a definirii. Toate barele dintr-un anumit proiect sunt
dimensionate conform codului de proiectare al selecţiei curente. În ceea ce priveşte numele
(eticheta) sau armarea unei plăci plane sau curbe, aceastea sunt salvate pentru un anumit cod de
dimensionare a elementelor de beton armat. Astfel, caracteristicile tipului de armare pot fi utilizate în
mod independent faţă de norma de dimensionare selectată din oficiu.
3.13 Alte componente ale structurii
În timpul definirii structurii, axele sale sunt foarte utile. Structural Opţiunea este accesibilă astfel:
• din meniu, prin selecţia: Geometrie / Axe structurale; sau
• din bara de unelte “Unelte” , prin selectarea iconiţei .

De îndată ce se selectează această opţiune, pe ecran apare următoarea fereastră de dialog:

Axele structurale creează o reţea adiţională, care

permite utilizatorului să definească diferite
elemente structurale şi să indice componentele
selectate ale acesteia (fiind posibilă selectarea lor).
Reţeaua de axe creează puncte în care, în timpul
definirii structurii, se poate plasa cursorul. Aceste
axe ale structurii sunt vitale atunci când utilizatorul
se ”mişcă” pe un model al structurii. Utilizarea lor
conduce la rapida afişare pe ecran a planului de
lucru (fereastra de dialog Vizualizare) şi
selectarea elementelor poziţionate pe acestea.
Selectarea axelor poate fi făcută utilizând notaţiile
poziţionate la cele două extremităţi ale lor. Un clic
pe una din notaţiile unei asemenea axe, va avea
ca rezultat selectarea tuturor elementelor structurii
ce sunt situate pe această axă.
O reţea de axe structurale poate fi definită ca:
• reţea ortogonală în sistem Cartezian (în planul
ZX – în cazul structurilor 2D, în planul XY – în
cazul structurilor 3D, ce au direcţia Z ca
înălţime). În cazul structurilor multietajate,
pentru fiecare dintre nivele se va crea acelaşi
sistem de axe ce a fost definit în planul XY.
• reţea în sistem de coordonate cilindrice sau

polare
• sistem de axe arbitrare (linii drepte, raze şi

segmente).
Pentru axele structurale definite în sistem Cartezian, sunt disponibile două opţiuni de definire a
coordonatelor (după clic pe butonul Parametri avansaţi), fereastra de dialog se deschide, oferind
următoarele opţiuni adiţionale):
• relative (opţiunea Axe raportate la poziţia unui punct este activată) - la selectarea acestei opţiuni,
devine disponibilă fereastra de dialog Punct de inserare; poziţia axei structurale create este
definită în raport cu coordonatele acestui punct
• absolute (opţiunea Axe raportate la poziţia unui punct este dezactivată) – dacă se selecteză
această opţiune, axele structurale vor fi create pe baza valorilor reale ale coordonatelor fiecăreia
(în sistemul global de coordonate).
În cazul unei reţele create în sistem de coordonate cilindric sau polar, este disponibilă doar definirea
relativă (în raport cu un punct de inserţie), după un clic pe butonul Parametri avansaţi.
Axele structurale din sistemul cartezian pot fi rotite ca ansamblu. Pentru aceasta, utilizatorul trebuie
să activeze opţiunea Axe/Unghi de rotire, să selecteze axa faţă de care acestea vor fi rotite şi să
precizeze un unghi de rotire. Axele ce au fost definite într-o manieră relativă, sunt rotite în raport cu
punctul de inserţie.
Partea superioară a ferestrei de dialog conţine lista seturilor definite de axe structurale. Definirea
unui nou set începe prin atribuirea unui nume acestuia, în câmpul editabil Nume (numele atribuit din
oficiu este Axa structurii); numele noului set va fi adăugat listei de axe structurale definite.
În partea inferioară a ferestrei de dialog se află butonul Managerul axelor (un clic pe acesta
activează fereastra de dialog Managerul axelor structurale), precum şi butonul Nou, (un clic pe
acesta activează definirea unui nume al unui nou set de axe structurale).

Opţiunile localizate în această fereastră de dialog permit gestionarea seturilor de axe structurale.
Partea superioară a ferestrei de dialog cuprinde reţelele de axe structurale definite – identificate prin
numele ce le-au fost atribuite în timpul definirii lor.
La selectarea unui set de axe structurale (apare simbolul ) şi la un clic pe butonul OK, pe ecran
vor deveni vizibile axele structurale ale acestui set. La deselectarea unui set de axe structurale
(simbolul dispare) , urmată de clic pe butonul OK, axele structurale ale acestui set nu vor mai fi
vizibile pe ecran.
În partea inferioară a ferestrei de dialog se află butoanele:
• Elimină (şterge) – un clic pe acest buton va duce la eliminarea (ştergerea) setului de axe
selectat
• Elimină (şterge) totul – un clic pe acest buton va duce la eliminarea (ştergerea) tuturor seturilor
de axe disponibile în fereastra de dialog
Definirea este limitată la reţelele ortogonale (pentru structurile 2D – în planul ZX, iar pentru structurile
3D – în planul XY, unde direcţia Z reprezintă înălţimea structurii). În cazul unei structuri multietajate,
la fiecare nivel va fi creată o reţea de axe ca cea definită similară celei din planul XY.
Fereastra de dialog Axe structurale conţine trei tablouri, în care se pot defini:
• axele verticale (selectarea coordonatei X din planul YZ),
• niveluri (selectarea coordonatelor Z în planul XY),
• axele verticale (selectarea axelor Y în planul XZ).

În cazul structurilor 2D (cadre plane 2D şi grinzi cu zăbrele 2D), sunt active doar primele două
tablouri; pentru structurile reticulate sunt disponibile doar primul şi cel de-al treilea. Pentru reţelele
cilindrice, sunt disponibile următoarele tablouri din partea superioară a ferestrei de dialog: Rază,
Unghi şi Z (ultimul tablou fiind disponibil doar pentru structuri 3D).
Tablourile succesive sunt identice, iar definirea nivelurilor şi a axelor orizontale şi verticale este
aceeaşi. Trebuie să se introducă date în următoarele câmpuri editabile: POZIŢIE, NUMĂRUL DE
REPETIŢII şi DISTANŢĂ. Pentru a genera axele/nivelurile definite, se efectuează clic pe butonul
Inserează. Axele/nivelele create vor fi listate în două coloane ce conţin: numele (eticheta)
axei/nivelului şi locaţia în sistemul de coordonate global.
Atunci când se definesc axe utilizând opţiunea Arbitrare, trebuie să se opteze între: segment, semi-
linie sau linie. Apoi, trebuie precizate două puncte ce definesc o axă. În cazul în care punctele sunt
definite în mod grafic, prin utilizarea mouse-ului axele sunt adaugate în mod automat listei de axe
generate ale structurii. Dacă utilizatorul introduce coordonatele punctelor în fereastra de dialog,
atunci –pentru ca axele să fi adăugate acestei liste- trebuie să se facă clic pe butonul Adăugă.
Dacă este activată opţiunea Arbitrare, atunci –în partea superioară a ferestrei de dialog- va apare
butonul adiţional Creare axe din barele/liniile selectate. Un clic pe acest buton conduce la
generarea axelor structurii pe baza barelor şi liniilor (laturilor obiectelor 2D şi 3D generate) ce au fost
selectate pe modelul structurii.
Numele axei se selectează în câmpul Numerotare; pentru axele verticale, numele atribuite din oficiu
sunt A, B, C,… , în timp ce pentru axele/nivelurile orizontale sunt 1,2,3 ... .
Utilizatorul are posibilitatea de a defini şi niveluri/axe proprii, astfel:
• precizând poziţia axei/nivelului
• selectând opţiunea Definire în câmpul Numerotare
• oferind descrierea axei definite/nivelului definit în câmpul localizat în partea inferioară a ferestrei
de dialog (ce devine activă după selectarea opţiunii Definire); de exemplu, dacă se introduce
numele Nivel, programul va genera automat următoarele nume: Nivel1, Nivel2, etc.
• efectuând clic pe butonul Inserează
Suplimentar, axelor structurii pot primi nume care corespund poziţiilor lor (în special, numele axelor
în direcţia axei Z – ale nivelurilor); de exemplu, 4.0, 6.5, etc. Pentru a realiza acest lucru, utilizatorul
trebuie să selecteze opţiunea Valoare din lista Numerotare. Pentru a genera nume de axe care
depind de poziţiile acestora şi a obţine astfel numele de niveluri dorite de către utilizator, poate fi
utilizată şi variabila %v.
Pentru a elimina o singură axă/un singur nivel, trebuie făcută selecţia în listă şi făcut un clic pe
butonul Elimină (şterge). Pentru a elimina toate axele/nivelurile, se va utiliza butonul Elimină
(şterge) totul.
Pentru a evidenţia în ecranul grafic un nivel sau o axă, trebuie ca acesta (aceasta) să fie selectat(ă)
în listă şi să se efectueze clic pe butonul Evidenţiere (Individualizare). După aceasta, în a treia
coloană, va apare simbolul “X” corespunzător axei. Aceasta înseamnă că axa a fost evidenţiată (şi
este prezentată cu linie îngroşată).
Axele din listă vor fi prezentate întotdeauna într-o ordine alfabetică, în concordanţă cu ordinea
ascendentă a coordonatelor ce definesc axele.
Poziţia unei axe carteziene poate fi modificată simultan cu cea a tuturor elementelor structurale ce
sunt situate pe ea. Pentru a lansa modificarea axelor structurii, utilizatorul trebuie să localizeze
cursorul pe notaţia acesteia (care va fi evidenţiată), să efectueze clic dreapta şi să selecteze
opţiunea Proprietăţile obiectului din meniul contextual.
Programul oferă, de asemenea, şi posibilitatea selectării elementelor structurale prin utilizarea de

diverse reţele de axe ale structurii.
Această opţiune este disponibilă prin selectarea din meniu a comenzii Editare/Selectare specială/
Axele structurii.
În anumite cazuri, foarte utilă se dovedeşte a fi aplicarea opţiunii Numerotare, care permite
utilizatorului să definească numerotarea nodurilor, barelor şi obiectelor. Această opţiune devine
aplicabilă astfel:
• selectarea din meniu a comenzii Geometrie/ Numerotare,
• clic pe iconiţa Numerotare.

Opţiunile care se găsesc în fereastra de dialog permit

utilizatorului să modifice numerotarea nodurilor, a barelor, a
panourilor şi obiectelor definite în structură. Fereastra de
dialog este divizată în două părţi: Bare/Panouri/Obiecte şi
Noduri. În ambele câmpuri se găsesc aceleaşi opţiuni:
(Numărul obiectului, Pas, Selecţie).
Pentru a modifica numerotarea obiectelor dintr-o structură,
trebuie parcurşi următorii paşi:
• precizarea primului număr de nod în câmpul Numărul
nodului sau a numărului barei/panoului/obiectului în
câmpul Numărul obiectului
• precizarea unui pas al numerotării
• selectarea nodului/barei/panoului/obiectului a cărui

(cărei) numerotare va fi modificată
• clic pe butonul OK.

Dacă nu apar conflicte de numerotare, (dacă noul număr nu
este atribuit altui nod, altei bare, altui panou sau altui obiect),
numerele nodurilor/barelor/panourilor/obiectelor selectate vor
fi schimbate.
OBSERVAŢIE: Dacă, de exemplu, se doreşte modificarea numerelor barelor 8, 11, 15, 20 şi sunt
introduşi următorii parametri de modificare a numerotării: Numărul de obiecte = 11
iar Pasul = 2, atunci, nu vor apare conflicte atâta timp cât barele 13 şi 17 nu au fost
definite în structură.
De asemenea, există posibilitatea de a efectua operaţia de renumerotare geometrică. Parametrii

acestui tip de renumerotare sunt disponibili după clic pe butonul Parametri din fereastra de dialog
prezentată mai sus (butonul va deveni disponibil la selectarea opţiunii Renumerotare geometrică).
În anumite cazuri, pe desenul structurii sunt necesare linii de cotă. Asemenea linii pot fi adăugate
structurii prin utilizarea opţiunii Unelte/Linii de cotă. De îndată ce se selecteză această opţiune, pe
ecran va apare o fereastră de dialog pentru definirea parametrilor liniilor de cotă (tip de linie, poziţia
acesteia, extremităţi, etc.).
3.13.1 Operaţii de editare
Programul Robot este echipat cu numeroase unelte de editare, care facilitează munca utilizatorului
pe durata definirii şi a modificării structurii. Aceste opţiuni, includ, printre altele: rotire, translaţie,
simetrie orizontală şi verticală (oglindire), simetrie faţă de un plan, simetrie axială şi scalare. Toate
opţiunile de editare enumerate sunt disponibile din meniu (submeniul (Editare/Editare) sau prin
iconiţele din submeniul Editare.
În program e disponibilă şi opţiunea Editare complexă, care este utilizată pentru a combina operaţiile
de editare (translaţie, rotaţie şi scalare) pentru nodurile/obiectele structurii selectate anterior.
Opţiunea este accesibilă din meniu, prin selectarea comenzii Editare/Editare complexă. Pentru a
defini editarea complexă a nodurilor sau obiectelor selectate din structură, trebuie să se decidă mai
întâi care dintre operaţii va fi realizată pe durata editării complexe; această opţiune poate consta în
următoarele operaţii de editare: translaţie, rotaţie şi scalare. Editarea complexă poate consta în două
sau trei seturi de operaţii menţionate într-o ordine arbitrară.
În timpul definirii modelului, următoarele operaţii pot fi foarte utile: Divizare, Extindere şi Scurtare.
Opţiunea Divizare este utilizată pentru a diviza barele sau feţele obiectelor în bare mai mici sau în
segmente ale feţelor.

Opţiunea este accesibilă astfel:
• prin selectarea comenzii Editare/Divizare din meniu,
• prin clic pe iconiţa Divizare din bara de unelte.

Opţiunea Extindere se bazează pe “tragerea” unui obiect (unei bare) selectat(e) până la obiectele sau
barele care definesc limitele extinderii.
• prin selectarea comenzii Editare/Extindere din meniu,
• prin clic pe iconiţa Extindere din bara de unelte.

Opţiunea Scurtare (Tăiere) se bazează pe indicarea pe obiectul (pe bara) selectat(ă) a unei părţi care
va fi scurtată. Partea scurtată este localizată între barele/obiectele care definesc laturile tăieturii,
care pot fi bare sau obiecte (arce, cercuri, polilinii, etc.).
• prin selectarea comenzii Editare/Scurtare din meniu,
• prin clic pe iconiţa Scurtare (Tăiere) din bara de unelte.
3.14 Structuri tipice
Această opţiune permite selectarea /definirea de structuri tipice (structuri elementare). Opţiunea este
disponibilă în modulul Proiectare 3D, atât din meniul text, cât şi din iconiţe:
• prin selectarea iconiţei Bibliotecă de structuri
• prin selectarea din meniu a comenzii Fişier / Bibliotecă.
Pe ecran apare fereastra de dialog din figura de mai jos.
Biblioteca de structuri este organizată în anumite baze de structuri. Pentru a selecta o structură, mai
întâi trebuie identificată baza corespunzătoare. Fereastra de dialog prezentată mai jos constă în
câteva iconiţe, ce corespund tipurilor de structuri. Pentru a selecta un anumit tip de structură, se face
dublu clic (cu butonul din stânga al mouse-ului) pe iconiţa corespunzătoare acestuia. În versiunea
curentă a programului Robot sunt disponibile următoarele tipuri de baze de structuri:
• bibliotecă de structuri tipice - cadre, grinzi cu zăbrele, grinzi
• structuri tipice – baze suplimentare
• plăci plane şi curbe.

În program sunt disponibile câteva structurile

tipice de bare, frecvent utilizate la proiectarea
structurilor:
Grinzi continue,
Cadre cu mai multe nivele,
Cadre cu mai multe

deschideri,
Reţele de grinzi,
Diferite tipuri de grinzi cu

zăbrele.
Aceste structuri de bare pot fi configurate în mod arbitrar cu ajutorul şablonulul. Vor trebui precizate
următoarele valori:
- lungimea,
- înălţimea/lăţimea
- numărul de câmpuri/diviziuni/deschideri,
- numărul de pante (“ape”) al acoperişului – la cadre
Structurile tipice de plăci plane şi curbe care au fost definite în baza de date a acestor tipuri de
elemente structurale:
Plăci dreptunghiulare Pereţi (ziduri) cu goluri
Plăci dreptunghiulare cu
Jumătăţi de plăci circulare
goluri dreptunghiulare
Plăci dreptunghiulare cu
Jumătăţi de plăci inelare
goluri circulare
Plăci dreptunghiulare cu Jumătăţi de plăci circulare cu

nervuri gol dreptunghiular
Structură alcătuită din

Plăci circulare elemente de placă curbă –
paralelipiped
Plăci inelare elemente de placă curbă –
cilindru
Plăci circulare cu gol
elemente de placă curbă –
dreptunghiular
trunchi de con

În plus, pentru elementele finite de suprafaţă, vor trebui definiţi următorii parametrii:
- grosime,
- tipul de reţea,
- tipul de armare şi geometria acesteia,
- etc.
O structură definită cu ajutorul bibliotecii de structuri poate fi utilizată ca şi componentă a unei
structuri mai mari (opţiunile corespunzătoare permit inserarea sa într-o structură deja existentă, într-o
formă convenabilă şi de acurateţe; eventual, poate fi separată de structura existentă.
3.15 Faze de realizare a construcţiei

Printre cele mai interesante opţiuni oferite de către programul Robot este posibilitatea de a analiza
fazele succesive de realizare a construcţiei (etapele tehnologice de realizare a sa). Opţiunea este
disponibilă din meniu, prin utilizarea următoarelor comenzi de activare:
Geometrie/Faze (Etape)/Selectarea fazei (etapei)
Geometrie/Faze (Etape)/Colectarea fazelor (etapelor).
Programul realizează calculul structurii în mod separat, pentru fiecare fază în parte. Rezultatele sunt
obţinute pentru fiecare din etapele de realizare, pentru fiecare dintre acestea, ea fiind tratată ca o
structură separată. Programul relizează această analiză în mod automat, fază după fază. Utilizatorul
poate decide care va fi faza (etapa) activă pentru care vor fi vizualizate rezultatele.
Rezultatele obţinute pot fi vizualizate separat, pentru fiecare fază, sau pot fi centralizate (combinate)
într-o fază, pentru a le compara şi a crea o înfăşurătoare a rezultatelor pentru întreaga structură, prin
utilizarea rezultatelor obţinute pentru fazele selectate.
De îndată ce s-a selectat opţiunea Selectarea fazei (etapei), va apare pe ecran fereastra de dialog
din figura de mai jos (care conţine aici patru faze). În fereastra de dialog sunt disponibile următoarele
opţiuni:
• câmpul Activarea/Editarea domeniului – câmpul în care vor fi afişate numele fazelor definite de
realizare a structurii; alăturat, se găseşte numărul curent al fiecăreia şi un câmp ce permite
activarea sau dezactivarea transferului barei/elementului către alte faze (dacă opţiunea este
activă pentru o anumită fază –marcată prin simbolul “√”- barele/elementele definite în faza curent
selectată vor fi incluse şi în faza pentru care a fost activat transferul; dacă opţiunea este
dezactivată, barele/elementele definite pentru faza curent selectată nu vor fi incluse în faza dată)
• opţiunea Toate ferestrele – dacă opţiunea este

activată, atunci activarea unei faze a structurii se va
referi la toate ferestrele de vizualizare deschise în
program; dacă ea este dezactivată, activarea fazei
se va referi doar la fereastra de vizualizare activă.
• Câmpul Fază nouă – câmpul în care se poate defini

o nouă fază a structurii; trebuie să se atribuie acestei
faze un nume (programul atribuie în mod automat
numerele curente; faza va primi numărul următor) şi
să se efectueze clic pe butonul Definire.
• Trei butoane:
Activează – un clic efectuat pe acesta va conduce la
activarea fazei selectate (şi marcate în listă); acest
lucru poate fi efectuat şi prin dublu clic pe faza
selectată a structurii
Modifică – un clic efectuat pe acesta permite
modificarea numelui fazei selectate a structurii (ce
este marcată în listă)
Suprimă (Şterge) - un clic efectuat pe acesta
conduce la suprimarea (ştergerea) fazei selectate a
structurii
OBSERVAŢIE: Bara de titlu a programului Robot afişează numele fazei curent selectate.

Opţiunea Colectarea fazelor este utilizată pentru definirea rezultatelor pentru o fază de realizare a
structurii, pe baza unei faze finale selectate (faza de bază) care trebuie să reprezinte structura
completă. Opţiunea conduce la “lipirea” (combinarea rezultatelor) pentru fazele selectate şi permite
compararea grafică a fazelor. Trebuie ca în partea superioară să se precizeze Faza de bază (care
trebuie să reprezinte structura completă). Pentru a preciza Fazele adăugate, trebuie să se selecteze
fazele corespunzătoare (numele fazei este marcat cu simbolul “√“). Fiecare fază poate fi cu uşurinţă
adăugată sau eliminată din lista curentă ce reprezintă baza de faze.
OBSERVAŢIE: În timpul definirii fazelor succesive ale structurii, trebuie acordată o mare atenţie
numerotării barelor structurii; pentru ca operaţia de colectare a fazelor să aibă sens
(pentru a combina rezultatele obţinute în fazele individuale pentru aceleaşi
bare/elemente), barele trebuie să aibă aceleaşi numere în fazele succesive.
Rezultatele pentru o structură “colectată” în acest mod vor fi prezentate la selectarea din fereastra de
dialog Faze a fazei Structură lipită (asamblată) / Prima fază înaintea colectării.
3.16 Elemente finite de suprafaţă
În programul Robot sunt disponibile două tipuri de elemente finite de suprafaţă: cele pentru plăci
plane şi cele pentru plăci curbe. Definirea lor se va face în următorii paşi:
• definirea materialului
• definirea conturului
• definirea panoului şi a golurilor
• definirea rezemărilor
• definirea încărcării.
Definirea materialului, reazemelor şi a încărcării sunt similare definirilor în cazul barelor, care au fost
descrise în paragrafele 3.3 şi 3.5.
Un contur poate fi precizat în modul următor::

• Definirea conturului
− linie,
− polilinie/contur,
− arc, sau
− forme geometrice predefinite, cum ar fi un cerc sau un dreptunghi.
Atunci când se selectează metoda polilinie/contur, este necesar ca -la definirea colţurilor panoului- să
se realizeze închiderea conturului. Acest lucru se realizeză prin specificarea primului colţ de două ori,
ca prim şi ultim punct al conturului.
Punctele pot fi definite în două moduri diferite, utilizând mouse-ul sau prin tastarea coordonatelor
pentru fiecare. Pentru aceasta, există fereastra de dialog Linii.

• Definirea panoului şi a golurilor

Un panou poate fi definit atât prin selectarea unui singur punct interior aparţinând panoului, cât şi prin
selectarea tuturor obiectelor ce definesc forma panoului (linii, arce sau alte polilinii, etc.).
Proprietăţile panoului pot fi atribuite în aceeaşi fereastră de dialog sau din meniul text. Trebuie
specificate două proprietăţi: materialul din care este realizat panoul şi grosimea acestora. Opţional,
pentru elementele de beton armat, se poate defini şi armarea. Când este definit un panou cu gol, mai
întâi trebuie definit acest gol; ca urmare, ordinea paşilor este următoarea:
⇒ Selectarea opţiunii Gol, din câmpul Tip contur
⇒ Crearea unui contur, de exemplu, prin alegerea unui punct interior dintr-o figură ce
defineşte un gol
⇒ Selectarea opţiunii Panou, din câmpul Tip contur
⇒ Crearea unui panou, de exemplu, prin alegerea unui punct interior al unui panou, dar care
este exterior golului.
3.17 Sisteme de coordonate
3.17.1 Sisteme globale

Fiecare structură este iniţial definită prin poziţia nodurilor. Elementele pot fi definite prin precizarea
unei liste a nodurilor extreme corespunzătoare.
Poziţiile nodurilor sunt determinate prin coordonatele dintr-un sistem cartezian drept, care reprezintă
SISTEMUL GLOBAL în care vor fi efectuate calculele.
Pentru sistemele plane, la definirea structurii se va lucra în planul XZ. Totuşi, ecranul de vizualizare
grafică va prezenta o imagine 3D, care – pentru crearea variatelor vederi- poate fi rotită în jurul
oricărei axe,

3.17.2 Sisteme locale de coordonate

Fiecare element definit al structurii are propriul SISTEM LOCAL DE COORDONATE, în care sunt
definite proprietăţile secţiunii (momentele de inerţie, locaţiile fibrelor extreme) şi în care vor fi
obţinute rezultatele eforturi. Mai mult chiar, utilizând aceste sisteme de coordonate locale, pot fi
definite cazurile de încărcare şi atributele adiţionale, cum ar fi relaxările şi excentricităţile.
3.17.2.1 Elemente de tip bară

Sistemul de coordonate pentru acest tip de elemente este un sistem cartezian drept, având
următoarea orientare a axelor:
• axa locală „x” va reprezenta întotdeauna axa longitudinală a elementului, având originea în
primul nod al barei şi sensul dinspre acesta înspre cel de-al doilea nod al său, după cum se
poate observa în Fig. 4.
• axele “y” and “z” sunt dispuse în concordanţă cu regula mâinii drepte. Aceste axe reprezintă în
mod obişnuit axele principale ale secţiunii – axele “1” şi “2” (axele ce corespund momentelor de
inerţie axiale maxim, respectiv minim). Orientarea „din oficiu” (considerată automat de către
program) pentru elementele de tip bară 3-D este prezentată în figura de mai jos.
Sistemul local (axele “y” şi “z”), împreună cu secţiunea transversală, pot fi rotite în jurul axei “x”, prin
setarea unghiului GAMMA.
OBSERVAŢIE: Orientarea “din oficiu” a elementelor de tip bară 2D este tratată ca şi caz particular.
În cazul cadrelor plane şi în cel al structurilor plane de bare (modelate în planul XY)
axele “z” şi “y” reprezintă axele principale “1” şi “2”. Iniţial (pentru GAMMA=0),
profilul este setat în poziţia mai avantajoasă pentru structură, cu valoarea mai mare
a momentului de inerţie axial opunându-se efectului de încovoiere produs de către
încărcările considerate (astfel încât axa Z, ce este perpendiculară pe planul XY -al
structurii- este presupusă a fi “din oficiu” axa cu momentul de inerţie maxim).
z y Y y
Z
x
B
A B x
A
Y X
A - b e g in n in g n o d e
B - end node
X 3D 2D
Fig. 4

Z Z
Z
Z
TH TH
Y Y TH
Y HT Y
HT
D TF
BF
BF
Z Z Z Z
Y Y Y Y
Z Z Z
Z
Y Y Y Y
Z Z
TF TF1 B1 Z Z
TW Y TW Y Y Y
HT HT
TF2 B2
BF
3.17.2.2 Elemente finite

Sistemul local de coordonate al unui element finit nu are –în mod necesar- un sistem local în fiecare
nod. Totuşi, este necesar ca direcţia vectorului normal pe suprafaţa elementului să permită o definire
corespunzătoare a presiunilor normale.
- vectorul normal este orientat perpendicular pe suprafaţa elementului, conform regulii mâinii
drepte, pentru o parcurgere a elementului de la primul nod înspre cel de-al doilea. Sistemul
local şi vectorul normal pentru cazul elementelor finite cu 6 sau 8 noduri sunt prezentaţi în
figura de mai jos.
z y
z y
3 z y
x
4
7
8 x 3
6 n z e
2
y n x
e 5
2 y
z e1
1 6
e x y
1 y z
z 5
1 x 4
2 x
2 x
3.17.3 Relaţii între sistemele globale şi locale de coordonate

În precizarea relaţiilor dintre sistemul global de coordonate şi sistemul local de coordonate, unghiurile
pozitive sunt definite prin regula mâinii drepte. Robot Millennium utilizează un sistem comun de
transformare a unghiurilor, în care unghiurile ALPHA, BETA şi GAMMA reprezintă rotirile pozitive în
jurul axelor sistemului global de coordonate. Pentru transformările compuse, succesiunea rotirilor
este foarte importantă. Astfel, dacă există unghiuri nenule, prima care se aplică este rotirea în jurul
axei Z (ALPHA), apoi cea în jurul axei Y (BETA) şi –în fine- cea în jurul axei X (GAMMA). Primele
două unghiuri de rotire definesc poziţia exactă a axelor locale x ale fiecărui element. Poziţia
specifică a secţiunii transversale (poziţiile axelor y şi z) este determinată prin unghiul GAMMA.

Z
Pentru a înţelege definirea unghiului
y
Z2 GAMMA, considerăm o transformare
γ X2=x
Y2
a sistemului 3D global în sistem
z cartezian local. Mai întâi, rotirea în
jurul axei Z (unghiul ALPHA) setează
noua axă X1 în linie cu proiecţia
elementului pe planul orizontal.
β Rotirea următoare (cu unghiul BETA)
Y
ridică orizontala situată pe axa X în
poziţia sa finală. În fine, rotirea
Z0 Z1 GAMMA fizează profilul cu axele sale
Y1 locale y şi z în poziţia finală a sa.
Y0
Această succesiune a rotirilor este
α X1
prezentată în figura alăturată.
X=X0
Dacă elementul este în Z

poziţie verticală, (axa locală x
este paralelă cu axa globală
Z), proiecţia sa pe planul Y
orizontal XY se reduce la un X
punct. Într-o asemenea
GAMMA=90
situaţie, unghiul ALPHA este GAMMA=30
considerat a fi nul şi –pentru
a aduce axa X pe axa
elementului- se aplică numai
unghiul de rotire BETA. În GAMMA=-15
GAMMA=0
figura alăturată sunt GAMMA=-90
prezentate câteva exemple GAMMA=0 GAMMA=180
de elemente, având valori
diferite ale unghiului
GAMMA.
GAMMA=90
3.18 Convenţii de semn

În general, sensurile pozitive ale vectorilor forţă şi deplasare sunt aceleaşi cu sensurile pozitive ale
axelor. Pentru sensurile pozitive ale unghiurilor, rotirilor şi momentelor din sistemul de coordonate
extern (local sau global), se utilizează regula mâinii drepte. Această convenţie defineşte semnul
forţelor exterioare, al forţelor nodale, al deplasărilor şi al rotirilor. Acestea sunt regulile ce vor fi
utilizate pe timpul definirii, analizei şi trecerii în revistă a rezultatelor structurii.
Totuşi, pentru eforturi (forţele din interiorul elementelor), se utilizează alte convenţii de semn; în plus,
aceste convenţii diferă pentru elementele de tip bară faţă de cele de suprafaţă.
3.18.1 Elemente de tip bară

Sensurile pozitive ale eforturilor ce rezultă din convenţiile de semn descrise sunt prezentate
schematic în figura de mai jos. În program, convenţia de semn pentru elementele de tip bară este
bazată pe convenţia de semne utilizată din cazul eforturilor secţionale. În concordanţă cu această
convenţie, eforturile secţionale au aceleaşi semne dacă ele produc acelaşi efect în nodul “2” al barei
ca forţele nodale pozitive (forţele ale căror sensuri coincid cu sensurile axelor sistemului local de
coordonate) aplicate în nodul “1” al barei. Astfel, forţele de compresiune vor fi pozitive atunci când
forţele de întindere vor fi negative. Momentele încovoietoare pozitive MY produc întindere în fibrele
de la coordonate locale “z” negative, în timp ce momentele încovoietoare pozitive MZ produc
întindere în fibrele de la coordonate locale “y” pozitive.
Sensurile pozitive ale vectorilor forţe, conform convenţiilor de semn prezentate, sunt reprezentate
schematic în figura de mai jos.
3.18.2 Elemente finite

Robot nu afişează forţele nodale ale elementelor finite în timpul imprimării rezultatelor, ci numai
eforturile şi tensiunile. Acestea sunt definite în raport cu direcţiile normalei şi tangentei la secţiunea
transversală. Dacă notăm cu n vectorul normal pe suprafaţa elementului, cu s tangenta la aceasta,
iar cu z normala exterioară a suprafeţei elementului, cei trei vectori (n, s, z) vor creea un sistem
cartezian drept, iar forţele, momentele şi tensiunile pozitive de pe o secţiune dată vor acţiona pe
direcţiile şi în sensurile lor (n, s, z).
Fz ( τ)
Ms
Mn
z
s Fs ( σs ) În figura alăturată sunt prezentate
eforturile pozitive.
n
Mns Fn ( σn )

3.18.3 Elemente finite volumetrice

În programul Robot, structurile volumetrice sunt modelate prin utilizarea elementelor volumetrice
izoparametrice, cu câmp al deplasărilor bazat pe funcţii de interpolare de gradul întâi. Convenţia de
semne pentru tensiuni, în cazul acestor elemente este prezentată schematic în figura de mai jos.
3.19 Definirea secţiunii

Funcţia modulului Secţiuni este de a permite utilizatorului să definească în mod grafic o secţiune
transversală, să-i calculeze proprietăţile geometrice şi să poată salva totul în bazele de date (deci,
atât geometria secţiunii cât şi proprietăţile geometrice), pentru că acestea vor fi utilizate apoi în
analiză sau la dimensionări.
Secţiunile transversale definite pot fi:
• secţiuni masive (sau cu pereţi groşi),
• cu sau fără goluri,
• omogene (un material) sau compozite (proprietăţi de materiale diferite pentru zonele diferite ale
secţiunii transversale),
• cu segmente având contur drept sau curb,
• extrase din catalogul de profile din modulul Tabele de secţiuni, apoi modificate şi adăugate altui
contur.
Modulul Secţiuni are două opţiuni generale pentru a defini secţiunea transversală şi a-i calcula
proprietăţile. Acestea sunt opţiunile Secţiune transversală masivă şi Secţiune de tip bară cu pereţi
subţiri, cu contur deschis. Fiecare opţiune operează puţin diferit de cealaltă, iar selectarea uneia
determină modul de reprezentare grafică şi procesul de calcul utilizate. Opţiunea bară cu pereţi
subţiri cu contur închis nu este implementată în versiunea curentă a Robot Millennium.
Pentru secţiunile masive şi cele de tip bară cu pereţi subţiri cu contur deschis, se calculează şi se
prezintă sub formă grafică următoarele proprietăţi:

• aria reală a secţiunii ( A x ) şi aria ponderată ( A ∗x ),
• circumferinţa secţiunii
• poziţia centrului de încovoiere-lunecare ( Y0 , Z0) sau ( Y0∗ , Z ∗0 ) în sistemul de coordonate al

utilizatorului,
• unghiul direcţiei principale (Alpha) sau (Alpha*),
• momentele de inerţie (şi cele ponderate): faţă de axele utilizatorului (I Y , I Z , I YZ ) sau

∗ ∗ ∗
(I , I , I ) ; sau faţă de axele centrale paralele cu cele ale sistemului
Y Z YZ de axe de coordonate
al utilizatorului;
• razele de inerţie
• coeficienţii de participare la forfecare
• momentele statice (în orice sistem de coordonate)
• sistemul principal central şi momentele de inerţie principale (I y , I z ) sau ( I ∗y , I ∗z ),
• momentul de inerţie la torsiune (I x )
• distanţele până la fibrele extreme ( Vy , Vpy , Vz , Vpz ),
• ariile de forfecare reduse ( A y , A z ) pentru calculul tensiunilor tangenţiale maxime din forfecare.
Generarea secţiunii necesită parcurgerea următorilor paşi:

1. Definirea grafică a geometriei secţiunii.
2. Definirea proprietăţilor fizice ale materialului.
3. Efectuarea calculelor.
4. Salvarea noilor rezultate în baza de date a utilizatorului.
De asemenea, utilizatorul poate să genereze note de calcul, pe care să le verifice, efectuând Analiza
tensiunilor cu forţe unitare aplicate secţiunii.
Pentru a defini geometria secţiunii, utilizatorul poate să utilizeze o combinaţie de poligoane, arce,
dreptunghiuri sau cercuri. Apoi, aceasta poate fi modificată prin translaţie, rotaţie, oglindire, ca şi prin
modificarea oricărei laturi sau a oricărui nod. Forma finală trebuie să un contur închis, bidimensional,
continuu.
Adesea, în timpul editării secţiunii, utilizatorul doreşte să şteargă porţiuni suprapuse ale două figuri
separate şi să le unifice într-una singură. Acest lucru poate fi realizat cu uşurinţă cu utilitarul
Standardizare. Pentru a efectua această “standardizare”, utilizatorul trebuie să efectueze un clic pe
iconiţă, să selecteze toate figurile separate şi apoi să efectueze un nou clic pe aceeaşi iconiţă.
Golurile pot fi create într-un mod simplu, prin descriere unei figuri în interiorul unei secţiuni existente,
utilizând uneltele descrise anterior.
Materialul ce va fi atribuit unei secţiuni poate fi selectat prin activarea opţiunii Contur/Proprietăţi,
urmată de alegerea tipului de material, în câmpul destinat materialului, ca în figura de mai jos.

Aici, utilizatorul poate modifica şi poziţia fiecărui

colţ al secţiunii.
Utilizatorul poate şi să importe o secţiune
predefinită din baza de date (cum ar fi AISC în
cazul secţiunilor de oţel). Această opţiune este
disponibilă în meniul text sub forma Fişier/Import
din bazele de date.
Rezultatele pot fi obţinute în două moduri: prin
selectarea din meniul text a opţiunii
Rezultate/Proprietăţi geometrice/Rezultate sau prin
clic pe iconiţa Rezultate. Fereastra de dialog ce va
apare permite vizualizarea tuturor caracteristicilor
secţiunii create şi generarea notelor de calcul ce
vor fi adăugate raportului final al proiectului, în
compoziţia destinată imprimării.
Funcţia opţiunii Rezultate este de a realiza calculul caracteristicilor geometrice şi a caracteristicilor

ponderate (transformate) ale secţiunii transversale. Pentru secţiuni transversale compuse,
proprietăţile ponderate sunt marcate cu simbolul "*". Acestea sunt definite prin relaţia:
∑A α i i
unde:
i - reprezintă cel de-al “i”-lea material al secţiunii compuse,
b - reprezintă materialul “de bază” al secţiunii compuse.
∗ i
A =
αb
Datele de ieşire furnizate de către

program prezintă –în general-
rezultatele independente de sistemul
de coordonate precum şi rezultatele
dependente de sistem şi de natura
sistemului de coordonate (arbitrar,
central, principal).
Acum, utilizatorul poate să verifice

proprietăţile prin aplicarea unei forţe
unitare (sau a unui moment unitar) pe
fiecare direcţie a axelor principale.
Totuşi, această opţiune este
accesibilă numai pentru secţiunile
omogene, ce sunt realizate din
acelaşi material.

În cazul unei secţiuni de tip bară cu pereţi subţiri – contur deschis, vor fi prezentate sub o formă
grafică sau numerică următoarele valori:
• aria secţiunii (Ax)
• poziţia centrului de greutate ( Y0 , Z 0 ) în sistemul global de coordonate
• unghiul principal (Alpha) – unghiul pe care direcţia principală „1” îl face cu sensul pozitiv al axei
Y a sistemului principal de coordonate.
• momentele de inerţie axiale şi cel centrifugal, calculate de către utilizator faţă de sistemul de axe
de coordonate definit de către acesta ( I Y , I Z , I YZ ) , ca şi faţă de cel principal central ( Iy, Ix )
• momentul de inerţie la torsiune
• distanţele de la fibrele extreme ale secţiunii la axele principale şi centrale
• poziţia centrului de încovoiere-lunecare ( Yc, Zc ) în sistemul global de coordonate
• masa pe unitatea de lungime.
Pentru a calcula proprietăţile geometrice ale acestui tip de secţiuni, se aplică următoarea metodă: se
consideră că secţiunea transversală este redusă la linia centrală a secţiunii, constituită din puncte
având masa prescrisă m(s)= ρ(s) δ(s)=1*δ(s), unde δ(s) reprezintă grosimea peretelui secţiunii, iar s
este o coordonată parţială de pe linia centrală. O secţiune de bară cu pereţi subţiri, cu contur
deschis, este tratată ca o figură unidimensională şi divizată într-un număr finit arbitrar de segmente
şi/sau arce.
Opţiunea Rezultate/Proprietăţi geometrice/Note de calcul (disponibilă de îndată ce au fost efectuate

calculele privind proprietăţile geometrice ale secţiunii) activează un editor de text, în care se găsesc
datele privind secţiunea şi rezultatele calculului efectuat pentru obţinerea proprietăţilor geometrice.

BIBIOGRAFIE SELECTIVĂ
Generală
K.J. BATHE, E. WILSON, Numerical Methods in Finite Element Analysis, Prentice Hall, New Jersey
1976
J.L. BATOZ, G. DHATT, Modelisation des structures par elements finis, Hermes, Paris 1990.
M.A. CRIESFIELD, Solution procedures for non-linear structural problems, 1984
T. GALEA, H. GACHON, Modele d'analyse nonlineaire des structures a barres methodes d'approche
du seuil de bifurcation, Construction Metallique, 2-1978
E. HINTON, D.R.J. OWEN, An Introduction to Finite Element Computations, Pineridge Press,
Swansea 1984
E. HINTON, D.R.J. OWEN, C. TAYLOR (Eds), Recent Advances in Non-linear Computational
Mechanics, Pineridge Press, Swansea 1982
T.J.R. HUGHES, The Finite Element Method - Linear Static and Dynamic Finite Element Analysis,
Prentice-Hall, New Jersey 07632
T.J.R. HUGHES, F. BREZZI, On Drilling Degrees of Freedom, Comp. Meth. In Appl. Mech. and Eng.
72(1989), 105-121
W. KANOK-NUKUICHAI, Mathematical modelling of cable-stayed bridge, Structural Engineering
International, 2/92
J.S. PRZEMIENIECKI, Theory of Matrix Structural Analysis, McGraw-Hill, New York 1968
S.P. TIMOSHENKO, J.M. GERE, Theory of Elastic Stability, McGraw-Hill, New York, 1961
S.P. TIMOSHENKO, WOYNOWSKI-KRUGER, Theory of Plates and Shells, McGraw-Hill, New York
1966
K. WASHIZU, Variational Methods in Elasticity and Plasticity, Pergamon Press, 1976
O.C. ZIENKIEWICZ, Finite Element Method, McGraw-Hill, London 1977.
Bibliografie selectivă privind metodele de generare a reţelei element finit

AKHRAS, DHATT, "An automatic node recaballing schema for minimizing a matrix or network
bandwidth, IJNME'76, vol. 10, 787-97
AKIN, Contouring on isoparametric surfaces, IJNME'77, v.11, 893-7
AMEZWA el. el. 3, A general algorithm for the bidimensional Finite Element meshing, II Congress
Mundial Vasco, ed. ALEA t.I, 1988 p. 540-52
BARNHILL, BIRKOFF, GORDON, Smooth Interpolation in Triangles, J. of Approx. Theory 8,114-28,
(1973)
BOWYER, Computing Divicklet tesselations, The Computer Journal, v.24, 2, 1981
BYKAT, Automatic generation of triangular grid: I - subdivision of a general polygon into convex
subregions, II - triangulation of convex polygons, IJNME'76, 1329-42
BYKAT, A note on an element ordering schema, IJNME '76, 194-8
BYKAT, Design of a recursive shape controlling mesh generator, 1375-90, vol. 19, 1983
CAVENDISH, GORDON, HALL, Substructured macro elements based on locally blended
interpolation, IJNME'83, v11, IJNME'77, 1405-21
COLLINS, A modified prefrontal routine, IJNME '77, 765-6
DUROCHER, GASPER, A Vertical Two-Dimensional Mesh Generator with Automatic Bandwidth
Reduction, Computer & Structures, 1979, v. 10, p. 561-75
EISENBERG, MALVERN, On FE Integration in Natural Co-ordinates, IJNME'73, v.7, N 4, 574-5
FREY, HALL, PORSCHING, An application of computer graphics to 3D FE, C&3 1979, v. 10, 149-54
GOLDEN, Geometric structural modelling: a promising basis for FE analysis, Computers &
Structures 1979, v. 10, 347-50
GORDON, Spline blended surface interpolation through curve networks, Journal of Math & Mech.
(JMM) '69, 931-52
GORDON, HALL, Transfinite Element Methods: Blending Function Interpolation over Arbitrarily
Curved Element Domains, Numer. Math, 21, 109-29
HABER, SHEPHARD, ABEL, GALLAGHER, GREENBERG, A General 2-D Graphical FE
Preprocessor Utilizing Discrete Transfinite Mappings, IJNME, 1981, vol. 17, 1015-44
HALL, LUCZAK, SERDY, Numerical Solution of Steady State Heat Flow Problems over Curved
Domains, ACM - TrMS'76 (Transaction of Mathematical Software), vol. 2, Nr 3, Sept. 76, p. 257-74
HALL, Transfinite Interpolation and Applications to Engineering Problems, Theory of Approximation
with Applications, ed. LAW, SAHNEJ, 308-31
HENSHELL, Differences Between Isoparametric Assumptions and True Circles, IJNME, 1977, p.
1193-6
JOE, SIMPSON, Triangular meshes for regions of complicated shape, IJNME'86, v. 23, 751-78
JOHNSON, Meshing - Beauty is only skin deep, BENCHmark, June 1993, p. 34-37
KLEINSTREUER, HOLDEMAN, A triangular FE mesh generator for fluid dynamic systems of
arbitrary geometry, IJNME'80, v. 15, 1325-34
LEE, LO, An Automatic Adaptive Refinement, FE Procedure for 2D Elastostatic Analysis, IJNME
1992, vol. 35, P. 1967-89
LEWIS, ROBINSON, Triangulation of Planar Regions with Applications, The Computer Journal 1987,
vol. 21, n°4, p. 324-32
LIU, CHEN, A 2D Mesh generator for variable order triangular and rectangular elements, Computer &
Structures, v. 29, Nr 6, 1033-53, 1998
LO, Generation of High-Quality Gradation Finite Element Mesh, Engineering Fracture Mechanics,
1992,vol. 41, N° 2, pp. 191 - 202
LO, Visualisation of 3D solid FE mesh by the method of sectioning, C&S, 1990, vol. 35, N° 1, pp. 63-
8
LO, Volume discretization into tetrahedra - I. Verification and orientation of B surfaces, C&S, 1991,
vol. 39, N° 5, pp. 493-500
LO, Volume discretization into tetrahedra - II. 3D triangulation by advancing front approach,
Computers & Structures, 1991, vol. 39, N° 5, pp. 501-11
LO, CHEUNG, LEUNG, An algorithm to display 3D objects, C&S'82, v. 15, No. 6, 637-83
McNEICE, MARCAL, Optimization of FE Grids based on Minimum Potential Energy, Transaction of
ASME (Journal of Eng. for Indus.), February 1973, p. 186-90
MEEK, BEER, Contour Plotting of Data Using Isoparametric Element Representation, IJNME, 1975,
vol. 10, N°4, P; 954-7
MOSCARDINI, LEWIS, CROSS, AGHTOM - Automatic Generation of Triangular and Higher Order
Meshes, IJNME, 1983, vol. 19, pp. 1331-53
OBERKAMPF, Domain Mappings for the Numerical Solution of Partial Differential Equations, IJNME,
1976, vol. 10, p. 211-23
PARK, WASHAM, Drag method as a FE mesh generation scheme, Computers & Structures, 1979,
vol. 10, p. 343-6
PEANO, PASINI, RICCIONI, SARDELLA, Adaptive Approximations in FE Structural Analysis, C&S,
1979, vol. 10, p. 333-42
PERUCCHIO, INGRAFFEA, ABEL, Interactive Computer Graphic Preprocessing for 3D FE Analysis,
IJNME, 1982, vol. 18, p. 909-26
PERUCCHIO, SAXENA, Automatic Mesh Generation from Solid Models Based on Recursive Spatial
Decompositions, IJNME, 1989, vol. 28, pp. 2469-501
PIEGL, Hermite and Coons like interpolants using rational Bezier approximation form with infinite
control points, CAD, 1988, p. 2-10
PINA, An Algorithme for Frontwidth Reduction, IJNME, 1981, vol. 17, p. 1539-46
PISSANETZKY, KUBIK, An Automatic 3D FE Mesh Generator, IJNME, 1981, vol. 17, p. 255-69
POURAZADY, RADHAKRISHAN, Optimization of a triangular mesh, Comp. & Structures, 1991, v.
40, Nr 3, pp. 795-804
PREISS, Checking the Topological consistency of a FE mesh, IJNME 1979, v. 14, 1805-12
RHEINBOLDT, Adaptative Mesh Refinement Processes for FE solutions, IJNME, v. 17, 649-62, 1981
RUDD, Impacting the design process using solid modelling and automated FE mesh generation,
CAD'88, p. 212-60
SADEK, A Scheme for the Automatic Generation of Triangular Finite Elements, IJNME, 19780 vol.
15, p. 1813-22
SCHROEDER, SHEPHARD, Geometry Based Fully Automatic Mesh Generation and the Delaunay
Triangulation, IJNME, 1988, vol. 26, p. 2503-15
SIMPSON, Automatic Local Refinement for Irregular Rectangular Meshes, IJNM, 1979, v. 14, 1665-
78
SLOAN, A Fast Stiffness Formulation for FE Analysis of 2D Solids, IJNME 1981, v. 17, p. 1313-23
STELZER, WELZEL, Plotting of Contours in a Natural Way, IJNME, 1987, v. 24, 1757-69
STRICKLIN, HO, RICHARDSON, HAISLER, On Isoparametric vs. Linear Strain Triangular Elements,
IJNME, 1977, v. 11, 1041-43
WU, Techniques to Avoid Duplicate Nodes and Relax Restrictions on Superelement Numbering in a
Mesh Generator, Computers & Structures, 1982, vol. 15, n° 4, p. 419-22
WU, ABEL, GREENBERG, An Interactive Computer Graphics Approach of Surface Representation,
Communication of the ACM, October 1977, vol. 20, n° 10, p. 703
ZIENKIEWICZ, ZHU, Error estimates and Adaptivity - The Essential Ingredients of Engineering FEM
Analysis, BENCHmark, July 1989, p. 9-15
SPATIAL TECHNOLOGY, ACIS Geometric Modeler - Technical Overview, Printed in the USA, 1996
SPATIAL TECHNOLOGY, ACIS 3D Toolkit - Technical Overview, Printed in the USA, 1996/97

ROBOT Reguli Definire Model de Calcul PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S-ar putea să vă placă și

ROBOT Reguli Definire Model de Calcul PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROBOT Reguli Definire Model de Calcul PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROBOT MILLENNIUM v 16.

5 – MANUALUL UTILIZATORULUI Actualizare, noiembrie 2003

3. REGULI GENERALE DE DEFINIRE A MODELULUI DE

3.1 Tipuri de structuri

• placă plană sau curbă,

• structură aflată în stare plană de tensiune,

• structură aflată în stare plană de deformaţie,

• structură volumetrică (solid).

3.2 Noduri, bare

• selectarea iconiţei “Definirea structurii” din bara de unelte

Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro 51

În afara informaţiilor privind numărul, nodurile din extremităţi,

• secţiunea transversală a barei

• materialul (acesta fiind atribuit secţiunilor).

OBSERVAŢIE: În partea superioară a ferestrei de dialog (în

Un element de tip bară poate fi definit în modurile prezentate mai jos:

Opţiunea devine disponibilă prin selectarea unui nod al structurii, astfel:

• numărul şi numele cazului de încărcare selectat.

52 Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro

Câmpul de editare Număr nod permite selectarea nodului:

• prin tastarea numărului nodului în câmpul de editare.

OBSERVAŢIE: În această fereastră de dialog nu este posibilă editarea numărului de nod.

OBSERVAŢIE: Este posibilă prezentarea proprietăţilor pentru o singură bară.

Opţiunea devine disponibilă prin selectarea unei bare, astfel:

OBSERVAŢIE: Numărul mărimilor disponibile depinde de tipul de structură.

Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro 53

OBSERVAŢIE: Dacă nu au fost efectuate calcule pe structură (fereastra de vizualizare a structurii

3.3 Secţiunile barelor şi materiale

• din meniu – prin selectarea: Geometrie/Secţiuni/Secţiuni de bare; sau

• din bara de unelte “Definirea structurii” – prin selectarea iconiţei sau

• din ecranul SECŢIUNI ŞI MATERIALE.

• un câmp conţinând lista secţiunilor active,

• câmpul de selectare curent şi butoane standard.

54 Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro

Pentru a descrie procesul de atribuire a secţiunilor de bare, se va prezenta o metodă generală de

♦ Definirea tipului de secţiune

♦ Atribuirea unei secţiuni barelor structurii

Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro 55

56 Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro

Fereastra de dialog prezentată mai sus permite utilizatorului:

• să aleagă culoarea secţiunii.

În cazul în care se selectează materialul elasto-plastic cu consolidare, devine accesibil câmpul de

Pentru a atribui un material unei secţiuni date:

• selectaţi materialul din lista de materiale disponibile,

• apăsaţi butonul Aplică.

planare pe baza parametrilor selectaţi în fereastra de dialog Preferinţe de lucru (Opţiuni de

• din bara de unelte „Definirea structurii”, prin selectarea iconiţei .

Linia este definită utilizând două puncte,

Definirea liniei frânte (polilinie). Linia va fi

Definirea unui contur; acesta va fi definit prin

După definirea conturului, trebuie precizate panourile ce

Definirea panoului presupune introducerea:

Web: www.altiscad.ro e-mail : office@altiscad.ro Serviciul tehnic: service@altiscad.ro 59

• elemente finite cu patru laturi (cu 4 sau 8 noduri).

La utilizarea programului Robot se recomandă utilizarea elementelor de suprafaţă având 3 şi 4

OBSERVAŢIE: În anexele de la sfârşitul Manualului utilizatorului sunt prezentate exemple de

3.4.1 Tipuri de elemente finite planare

Metoda de triangulaţie Delaunay