SISTEMUL MUSCULAR

Convenţional, sistemul muscular include muşchii scheletici, care asigură mişcarea

corpului sau numai a unei părţi din el, starea de tonus necesar menţinerii posturii.
Muşchii scheletici sunt organe în general ataşate scheletului, permiţând mişcarea
acestuia prin contracţia lor.

1. Tipuri de muşchi scheletici

Forma şi dimensiunile lor variază, existând muşchi: scurţi, lungi, laţi, circulari.
Muşchii scurţi se găsesc în regiunile care efectuează mişcăril de amplitudine redusă,
cum sunt de exemplu muşchii şanţurilor vertebrale. Ei sunt în general groşi pentru a dezvolta
o forţă musculară mare.
Muşchii lungi apar mai ales la nivelul membrelor, unde se realizează mişcări de
amplitudine mare.
Muşchii laţi pot fi subţiri (muşchii abdominali) sau groşi (muşchiul marele pectoral,
muşchiul trapez). Muşchii circulari se dispun în jurul unor orificii (m. orbicularul buzelor, m.
orbicularul pleoapelor).
Având în vedere orientarea fibrelor musculare, muşchiul scheletic poate fi:
 fusiform – muşchiul biceps brahial
 convergent – m. marele pectoral
 unipenat – m. lungul flexor al degetelor
 bipenat – m. drept femural
 multipenat – m. deltoid
 circular – m. orbicularul buzelor

2. Alcătuirea muşchiului scheletic

Un muşchi scheletic este alcătuit din corp şi capete de ataşare (la oase sau cartilaje,
piele, fascii).

1
 Corpul muscular este delimitat la exterior de un strat de ţesut conjunctiv dens,
neregulat numit epimisium. În interiorul corpului muscular, fibrele musculare striate sunt
grupate în fascicule, fiecare grup fiind înconjurat de un strat de ţesut conjunctiv fibros numit
perimisium. În cadrul unui fascicul, fiecare fibră musculară striată este înconjurată de un
strat subţire de ţesut conjunctiv, constituit în principal din fibre reticulare, numit endomisium.
Ca formaţiuni conjunctive, epimisiumul, perimisiumul şi endomisiumul se continuă la
nivelul capetelor de ataşare ale muşchiului.
Capetele de ataşare ale muşchiului scheletic sunt constituite din ţesut conjunctiv dens
regulat, constituind tendoane (înguste ca nişte funii) sau aponevroze (formaţiuni subţiri
aplatizate). Partea de ataşare mai puţin mobilă este numită origine, iar cea mobilă, inserţie.

3. Structura fibrelor musculare striate

Fibrele musculare striate sunt lungi (2-30 cm), cilindrice (10-100 micrometri în
diametru), multinucleate. Au o strictă specializare, fiind foarte diferenţiate, fără posibilitate de
diviziune. După naştere, creşterea muşchilor scheletici se face prin mărirea dimensiunilor
fibrelor musculare existente.
Pe lângă fibrele musculare striate, există celule satelit dispuse între membrana

2
acestora şi matricea pericelulară. Celulele satelit sunt uşor fusiforme, uninucleate, cu rol în
creştere şi în procesele reparatorii ale fibrelor musculare striate.
Fibra musculară striată are sarcolemă (membrană plasmatică), sarcoplasmă
(citoplasmă), numeroşi nuclei alungiţi şi dispuşi periferic, organite celulare şi incluziuni
(lipidice, de glicogen). Dintre organitele celulare comune, numeroase sunt mitocondriile,
dispuse atât periferic, cât şi printre miofibrile. Organitele specifice ale fibrei musculare sunt
miofibrilele şi reticulul sarcoplasmatic.
Miofibrilele sunt organitele contractile ce ocupă circa 80% din volumul fibrei musculare
striate, întinzându-se pe toată lungimea acesteia. În structura miofibrilei intră două proteine
contractile fundamentale: actina (miofilamente subţiri) şi miozina (miofilamente groase),
asociate cu altele reglatoare: troponina şi tropomiozina.
Dintr-o aranjare specifică a miofilamentelor de actină şi miozină rezultă aspectul striat
al miofibrilelor, aspect care este imprimat şi la nivelul fibrei musculare. De-a lungul miofibrilei
apare o succesiune de benzi (discuri) întunecate şi clare. Discul întunecat (banda A) este
străbătut de o zonă îngustă mai clară, numită stria H (Hensen), care la rândul ei conţine o
linie întunecată, numită membrana M. Discul clar (banda I) este străbătut de o linie
întunecată, numită membrana Z. Porţiunea de miofibrilă cuprinsă între două membrane Z
este considerată o unitate morfo-structurală, numită sarcomer. De o parte şi alta a membranei
Z se prind miofilamentele de actină, care străbat lungimea discului clar, dar şi o parte a celui
întunecat, ajungând până la marginea striei H.
În centrul sarcomerului, în limitele discului întunecat, se întind miofilamente de
miozină. Miofilamentele de actină sunt dispuse în jurul celor de miozină, după un model
hexagonal: fiecare filament gros este înconjurat de şase filamente subţiri. Contracţia
musculară se realizează prin alunecarea şi întrepătrunderea filamentelor de actină printre
cele de miozină (miofilamentele de miozină au punţi orientate spre miofilamentele de actină,
pe care le ating şi le trag spre centrul sarcomerului).
Reticulul sarcoplasmatic este o formă specializată a reticulului endoplasmatic, având
două porţiuni:
 joncţională – reprezentată de cisternele terminale
 liberă – formată din tubuli longitudinali (sistemul L) care fac legătura între cisternele
terminale

3
 Cisternele terminale sunt dispuse de o parte şi alta a câte unui tubul T (invaginare a
sarcolemei). Complexul format dintr-un tubul T flancat de cisterne terminale, din dreptul
fiecărei joncţiuni A-I, este numit triadă (la nivelul ei are loc cuplarea excitaţiei cu contracţia).

Tipuri de fibre musculare striate

Fibrele musculare striate scheletice pot fi clasificate după caracteristicile structurale şi
funcţionale în: fibre roşii, fibre albe şi fibre intermediare.
Fibrele roşii sunt mai subţiri, negenerând multă putere, prezintă contracţii lente, fiind
adaptate pentru funcţionarea mai îndelungată. Au un conţinut mai mare de mioglobină şi un
număr sporit de mitocondrii, utilizând ca sursă energetică reacţiile aerobice mitocondriale.
Beneficiază de o bogată reţea de capilare la periferie. Sunt mai numeroase în muşchii
posturali, care trebuie să se contracte continuu pentru a se păstra o anumită poziţie a
corpului.
Fibrele albe conţin mai puţină mioglobină. Sunt mai groase, având mai multe miofibrile
şi mai multe triade. Contracţiile sunt mai puternice, mai rapide, dar de scurtă durată. Numărul
mitocondriilor este mai redus, sursa energetică fiind anaerobă, extramitocondrială. Fibrele
albe sunt mai numeroase în muşchii membrelor superioare, care adesea ridică obiecte grele
pentru perioade scurte.
Fibrele intermediare au diametru mediu (între valorile fibrelor roşii şi albe). Fibrele

4
intermediare au contracţii rapide, dar sunt dependente de oxigen, au un conţinut ridicat de
mioglobină şi sunt bine vascularizate. Astfel, ele sunt rezistente la oboseală, dar mai puţin
decât fibrele roşii, contracţiile lor sunt mai puternice decât ale fibrelor roşii. Dar sub nivelul
celor albe. Sunt abundente în muşchii membrelor inferioare, care trebuie să mişte corpul
pentru perioade lungi, în timpul mersului, alergatului.

Anexele muşchilor scheletici

Structuri de natură conjunctivă, precum fasciile musculare, bursele, tecile inelare, ajută
la funcţionarea muchilor scheletici.
Fasciile musculare sunt formaţiuni conjunctivo-fibroase, de forma unor membrane de
grosimi variabile, care învelesc muşchii scheletici la exteriorul epimisiumului. Fascia poate
înveli un muşchi sau un grup – caz în care dezvoltă septe ce separă muşchii din cadrul
grupului. Fasciile musculare menţin muşchii în poziţie normală în timpul contracţiei, facilitează
alunecarea lor.
Bursele musculare sunt formaţiuni cavitare (pungi seroase) care se găsesc de-a
lungul muşchilor şi a tendoanelor, în cazurile în care trec peste proeminenţe osoase (de
exemplu, bursa muşchiului deltoid). Uneori bursele prezintă legături cu articulaţiile în
apropierea cărora se găsesc.
Tecile inelare (ligamente inelare) sunt formaţiuni conjunctivo-fibroase de formă inelară
care fixează tendoanele pe suporturi osoase, menţinându-le în poziţie normală când muşchiul
se contractă. Sunt numeroase la nivelul mâinii şi piciorului.

4. Pârghiile sistemului locomotor

Muşchii scheletici împreună cu segmentele osoase de care se ataşează se comportă

ca sisteme de mişcare, numite pârghii. La o pârghie se disting trei elemente componente:
➢ punctul de sprijin (S)
➢ două forţe – cea activă sau motrice (F) şi rezistenţa (R)
După modul de dispunere a acestor elemente, se deosebesc trei tipuri de pârghii: de
gradul I, II şi III.
Pârghia de grad I are cele două forţe orientate în aceeaşi direcţie, aplicare de o parte

5
şi de alta a punctului de sprijin. Acest tip de pârghie funcţionează după principiul balanţei, ea
mai numindu-se şi pârghie de echilibru. În corpul uman se întâlnesc numeroase astfel de
pârghii, care au braţele inegale, forţele inegale, cea activă mai mare pentru contrabalansarea
rezistenţei: capul pe coloana vertebrală, coloana pe bazin, coxalul pe femur, femurul pe tibie,
etc. în cazul primului exemplu, sprijinul este situat la nivelul articulaţiei cranio-vertebrale,
rezistenţa este reprezentată de greutatea craniului, iar forţa este dezvoltată de muşchii nucali.
Pârghia de grad II prezintă forţa activă şi rezistenţa orientate în direcţii opuse şi
aplicare de aceeaşi parte a punctului de sprijin. Rezistenţa are punctul de aplicaţie între cel al
forţei active şi sprijin, pârghia numindu-se şi pârghie interezistentă. Braţul forţei active mai
mare decât braţul rezistenţei şi prin urmare forţa motrice este mai mică decât rezistenţa.
Acest tip de pârghie este rar întâlnit în corp şi îl întâlnim, de exemplu, în cazul ridicării
corpului pe vârfurile picioarelor. Sprijinul este situat la capetele distale ale metatarsienelor,
forţa activă este dezvoltată de muşchiul triceps sural, iar rezistenţa, reprezentată de greutatea
corpului, se află la nivelul articulaţiei gleznei. În acest caz are loc o evidentă economisire de
forţă musculară, implicit de energie.
Pârghia de grad III are forţa activă şi rezistenţa orientate în direcţii opuse, aplicate de
aceeaşi parte a punctului de sprijin, forţa activă fiind între sprijin şi rezistenţă. Braţul forţei
active este mult mai scurt decât cel al rezistenţei şi prin urmare forţa motrice trebuie să fie
mai mare, cu mare consum energetic. Un exemplu de astfel de pârghie este cel în care
sprijinul este plasat la articulaţia cotului, forţa activă este dezvoltată de muşchiul biceps
brahial, iar rezistenţa este reprezentată de greutatea antebraţului.