2.1.

PLANTE CU EFECT SEDATIV

a. Valeriana officinalis (Rădăcină de valeriană)

Figura nr.2.1. Rizomul cu rădăcinile plantelor Valeriana officinalis L. şi Valeriana

sambucifolia Mikan (Valerianaceae), odolean.

Descriere
Plante perene cu rizom vertical din care se dezvoltă pe lângă rădăcini şi stoloni
subterani sau aerieni. În primul an se dezvoltă o rozetă de frunze bazale, iar în al doilea an se
dezvoltă tulpinile florifere, înalte până la 2m ramificate în partea superioară. Frunzele bazale
şi cele tulpinale sunt imparipenat sectate sau partite.
La Valeriana officinalis foliolele de pe frunzele bazale sunt late de 1-3,5 cm iar la
Valeriana sambucifolia lăţimea foliolelor este de peste 5 cm. Inflorescenţa este un racem
corimbiform. Florile alcătuite dintr-un caliciu redus, au o corolă roşiatică, violacee-roz sau
albă. Fructul este o achenă aiungitovată, îngustată la vârf, prevdzută cu un papus de peri.
Înfloreşte din luna mai până în august.

Răspândirea
Plantă euroasiatică, la noi creşte pe locuri umede, de-a lungul apelor sau prin păduri
uscate şi locuri stâncoase. În ultimul timp s-a introdus în cultură pe scară largă, datorită
faptului că necesităţile terapeutice sunt din ce în ce mai mari, iar prin culturi se obţine un
produs uniform şi mai valoros. La noi cele mai mari culturi de valeriană sunt în regiunile
Braşov, Crişana, Bacău, Maramureş şi Mureş-Autonomă-Maghiară.
Obţinerea produsului
 Perioada cea mai potrivită pentru recoltarea rizomilor şi rădăcinilor este toamna
începând cu luna octombrie şi până la căderea gerului. În culturi, mai economică este
recoltarea în primul an de vegetaţie. Rizomii şi rădăcinile scoase din pământ puse în coşuri de
nuiele se spală cu apă curgătoare. Rizomii mai groşi se pot despica. După spălare se întind la
aer pentru zvântare, apoi se usucă la 35 - 45oC.
Compoziţie chimică
Conţine ulei volatil 0,20-1,50%. În cantitate mai mare se găseşte în produsul proaspăt
fiind format din aproximativ 20% terpene (pinen, camfen, limonen). Uleiul recent distilat este
inodor, cu timpul însa capată un miros pătrunzător, caracteristic, în urma hidrolizei derivaţilor
valerianici. Unul dintre aceştia este izovalerianatul de bornil, care se dedublează în borneol şi
acid izovalerianic.
Prof. Dr. E. Cionga a izolat piril - α - metil cetona şi un acid ester (C10H18O4) care se
dedublează în acid valerianic şi acid α -hidroxiizovalerianic.
Această substanţă posedă proprietăţi farmacodinamice interesante: în doze de 0,001
mol ¿ g/kg este antitermic, iar în doze mai mari anestezic local.
Stoll şi Seebeck au izolat din valeriană o serie de compuşi chimici ca acizii: formic,
acetic, butiric, malic, hesperitinic, valerianic, acetilvalerenolic, valerenolic, valerenic.
Rădăcina de valeriană mai conţine fermenţi (oxidază, lipază) şi doi alcaloizi în
proporţie de 0,10% (valeriană şi chatinina). Recent s-a izolat o heterozidă activă.
F.R. VIII prevede ca produsul să conţină cel mult 14% umiditate, cenuşă cel mult
12%, cenuşă insolubilă în acid clorhidric diluat cel mult 10%, iar ulei volatil cel pulin 0,3 ml
%.
Întrebuinţări
Rădăcina de valeriană se întrebuinţează ca sedativ al sistemului nervos central şi
antispasmodic. Tinctura de valeriană intră în compoziţia siropului Sedonal, iar extractul se
utiltzează la prepararea comprimatelor de Extraveral.
b. Crataegus monogyna (păducel)
 Figura nr.2.2. Florile şi fructele plantelor indigene Crataegus monogyna Jacq şi
Crataegus oyxacanatha L. păducel (Rosaceae).

Descrierea
Crataegus monogyna, este un arbust sau un mic arbore, înalt până la 8-10 metri, cu
lemn tare şi lujeri spinoşi, frunzele alterne şi variabile. Florile sunt dispuse în corimbe erecte,
fructele roşii, cu receptacolul extern cărnos, care prezintă la vârf resturile calciului. În fiecare
fruct se găseşte un sâmbure ovoid.
Crataegus oyxacanatha are frunze mai puţin adânc divizate. Spre deosebire de specia
precedentă florile conţin 2 ovare şi în fruct se găsesc 2 sâmburi. Înfloresc în lunile mai-iunie.
Răspândirea
Crataegus monogyna este comună la noi în regiunile de câmpie, de deal, prin păduri,
margini de câmpie, tufişuri, mai rar în zona muntoasă. Crataegus oyxacanatha este o specie
centrală şi sud europeană şi se găseşte la noi, mai ales în părţile de sud ale ţării.
Obţinerea produsului
Florile se recoltează înainte de desfacerea lor completă, separat sau împreună cu
frunzele (Folium Crataegi cum floritus) se usucă de preferinţă în uscătorii artificiale, la o
temperatură de 40-450C, pentru a se preveni brunificarea lor. Fructele se recoltează toamna la
începutul maturizării, se usucă la o temperatură de 60-70 0C. Produsul nu trebuie să conţină
fructe negre, arse.

Compoziţia chimică
 În compoziţia chimică a florilor şi frunzelor s-au identificat substanţe triterpenoidice
(acid oleanolic, acid ursolic), acetilcolină, colină, amine (izoamilizobutiletil şi etanolamină),
acid clorogenic o flavonă (hiperozidă) cvercetină, vitexină, tanin şi ulei volatil 0,15%.
Fructele conţin saponine, ulei gras, vitamina B1 şi vitamina C, flavone (hiperozida şi
altele), antociani, colină, acetilcolina, acid clorogenic şi glucide 4%. Nu conţine glicozide
cardiotonice.
Întrebuinţări
Ca sedativ, deşi nu se cunoaşte până în prezent care din compuşii amintiţi în
compozitia chimică au această acţiune. Se foloseşte sub formă de tinctură, extract fluid sau
sirop.

c. Viburnum opulus (călin)

Figura nr. 2.3. Scoarţă de Viburnum opulus L., călin (Caprifoliaceae).

Descriere
Arbust înalt până la 4 m, cu frunze opuse, lat-ovate, cu 3-5 lobi ascuţiţi şi dinţaţi.
Florile albe sunt dispuse în cime umbeliforme, cele marginale sunt mult mai mari decât cele
din interiorul inflorescenţei. Fructele sunt drupe globuloase, roşii, cu un sâmbure şi un miros
pătrunzător neplăcut. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Răspândirea
Specie eurasiatică, frecventă la noi în ţară prin tufărişuri şi păduri umede, de la
câmpie până în regiunea muntoasă.
Obţinerea produsului
 Primavara se recoltează scoarţa tulpinilor şi ramurilor mai groase, după care se usucă
la o temperatură sub 450C.
Substituiri (confuzii)
Nu trebuie confundată cu varietatea cultivată ca plantă decorativă, la care toate florile
sint sterile şi grupate într-o inflorescenţă globuloasă. De asemenea nu se va confunda cu
Viburnum lantana L (dormâzul) din flora spontană care are frunze întregi şi fructe negre.
Scoarţa provenită de la specia Viburnum opulus înlocuieşte la noi produsul de import
obţinut de la planta nord-americană Viburnum prunifolium L.
Compoziţia chimică
Conţine o glicozidă amară viburnina, un complex rezinos, esteri ai acidului
valerianic, amidon.
Reacţii de identificare (F. R. VIII)
 0,5g scoarţă pulverizată se fierb 5 minute cu 10 ml apă şi se filtrează; soluţia se
tratează cu 5 picături clorură ferică; apare o coloraţie verde-închis, aproape neagră.
 1g scoarţă pulverizată se triturează cu un ml acid fosforic; se degajă miros de
acid valerianic.
Umiditate cel mult 12%, cenuşă cel mult 8%.
Întrebuinţări
Ca tonic al sistemului nervos şi sedativ uterin. Din scoarţă se prepară tinctură şi
extract fluid total.

d. Passiflora incarnata (floarea pasiunii)

Figura nr.2.4. Părţile aeriene ale Passiflora incarnata L. (Passifloraceae).

Descrierea
 Plantă lemnoasă, agăţătoare, cu cârcei, cu frunze alterne, trilobate. Florile albe,
mirositoare, prezintă o coroniţă purpurie. Fructul este o bacă portocalie cu un diametru de
circa 5 cm.
Răspândirea
Plantă originară din America, cultivată la noi ca ornamentală, numită ceasornic.
Obţinerea produsului
Produsul se recoltează în perioada înfloririi, înainte de dezvoltarea fructelor.
Compoziţia chimică
Conţine o substanţă de natură glicozidică passiflorina (alcaloid cu nucleu harminic),
substanţe amare, steroli.
Întrebuinţări
Este un sedativ nervos şi antispasmodic. Se administrează ca tinctură şi extract fluid.

e. Humulus lupulus (hamei)

Figura nr. 2.5. Pulbere formată din perii glandulari de pe bracteele inflorescenţelor
femele ale ptantei Humulus lupulus L., hamei (Cannabinaceae).

Descrierea
Plantă dioică, volubilă, cu mai mute tulpini lungi de 6-8 m. Frunzele sunt opuse 3-5
digitat-lobate. Florile mascule dispuse în cime, axilare, racemiforme conţin 5 stamine. Florile
femele, dispuse în amenţi axilari, de forma unor conuri, sunt formate dintr-un număr mare de
bractei membranoase, în axila cărora sunt aşezate florile. Fructul este o achenă cenuşie.
Lungimea bracteelor este de 1-2 cm, culoarea lor este galbenă-verzuie, iar la maturitate
devin complet galbene. Bracteele poartă numeroase glande, a căror secreţie imprimă conurilor
un miros aromat.
Înfloreşte în lunile iulie-august.
Răspândirea
Plantă eurasiatică, la noi creşte prin tufărişuri de-a lungul apelor curgătoare, la
marginea pădurilor şi pe garduri. Se cultivă numai plantele femele pentru conurile
întrebuinţate în industria berii (Strobuli Lupuli).
Obţinerea produsului
Recoltarea se face în momentul în care conurile au o culoare verde sau galbenă-
verzuie, iar bracteele sunt încă strânse în jurul axei. Se usucă în straturi subţiri, iar după uscare
se strâng cu atenţie să nu se scuture glandele.
Glandele se obţin prin frecarea conurilor şi cernarea lor.
Compoziţia chimică
Conţine ulei volatil 2% în compoziţia căruia s-au identificat mai mulţi componenţi:
mircen 30-50%, o sescviterpenă alifatică 15-20%, humulenă 20-40%, esteri valerianici şi
urme de acid formic. Mai conţine 50% rezină, grăsimi, ceară şi glucide. Din rezină s-au izolat
2 substanţe cristalizate cu gust foarte amar: humulona şi lupulona care sunt derivaţi
floroglucinic.
Întrebuinţări
Ca sedativ şi anafrodisiac, se administrează mai cu seamă sub formă de caşete şi
pilule.
Se păstrează în vase bine închise, ferite de lumină.
Hameiul se cultivă pentru conurile sale, care sunt întrebuinţate la fabricarea berei
căreia îi dă un gust plăcut, amărui. Uleiul volatil contribuie la conservarea berii.

f. Leonurus cardiaca (Talpa gâştii)

 Figura nr.2.6. Părţile aeriene ale Leonurus cardiaca L. şi Leonurus villosus Desf .
(sinonim Leonurus quinquelobatus Gilib). (Labiatae).
Descrierea
Plante perene cu rizomi scurţi din care pornesc mai multe tulpini înalte până 1a 100-
150 cm, patru-unghiulare. Frunzele sunt opuse, cele inferioare palmat-lobate, cele superioare
trilobate simplificându-se spre vârf. Florile bilabiate sunt situate la nodurile superioare ale
tulpinii în psedoverticile. Deosebirea între cele două specii este evidentă după înălţimea
tulpinilor şi dispoziţia perilor; la Leonurus cardiaca tulpinile nu depăşesc înăiţimea de un
metru, iar la Leonurus villosus tulpina este mai lungă de un metru. Perii tectori la Leonurus
cardiaca sunt dispuşi exclusiv pe muchii, nu depăşesc lungimea de 0,5-1 mm. La Leonurus
villosus perii tectori sunt dispersaţi pe toată suprafaţa tulpinii, depăşesc lungimea de 1 mm şi
sunt erecţi (viloşi).
Înfloresc în iunie-iulie.
Răspândire
Aceste specii sunt originare din Asia, azi răspândite şi într-o bună parte a Europei.
Studiile făcute la noi în ţară au permis să stabilească ariile de răspândire ale celor două specii,
înire Galaţi şi Satu-Mare. La nord-est de această linie se găsesc staţiunile cu Leonurus
villosus, iar la sud-vest cele cu Leonurus cardiaca. Ambele specii cresc pe marginea
drumurilor pe lângă garduri, pe locuri necultivate.

Obţinerea produsului
 Se recoltează de preferinţă vârfurile tulpinilor înflorite din locurile mai îndepărtate de
drumuri şi şosele pentru a nu fi acoperite cu praf.
Compoziţia chimică
Conţine tanin, urme ale unui alcaloid (leonuria), saponina şi ulei volatil 0,03%.
Întrebuinţări
Se foloseşte sub formă de infuzie şi extract, datorită acţiunii sale sedative în
nevrozele cardio-vasculare.

g. Lavandula angustifolia (lavandă)

Figura nr.2.7. Flori de Lavandula vera DC. sin. Lavandula officinalis Chaix et Vilt.
(Labiatae), cultivată la noi şi cunoscută sub numele de levănţică.

Descrierea
Semiarbust aproape globuros, înalt de 30-70 cm. Tulpinile bătrâne sunt lemnoase,
brune, iar cele tinere tetragonale, verzi. Frunzele sunt opuse, liniar-lanceolate. Florile, dispuse
în inflorescenţe spiciforme grupate în verticile întrerupte, sunt distanţate între ele. Florile
labiate au un caliciu lung de 5 mm, albastru, iar corola este lungă de 1 cm şi albastră sau
albastră violacee. Fructele sunt nucule situate la baza caliciului persistent. Înfloreşte în lunile
iunie-iulie.

Răspândire
 Levănţica creşte spontan în părţile de vest ale bazinului mediteranean până în R.S.F.
Iugosiavia şi Grecia. Cele mai importante staţiuni se găsesc în alpii francezi, pe versantele
sudice, la altitudinea cuprinsă între 700 şi 1800 m. Marea majoritate a producţiei mondiale
provine din culturi. La noi culturile industriale se găsesc la nord de Braşov, în valea Bîrsei.
Obţinerea produsului
Se recoltează florile înainte de deschiderea lor completă şi se usucă la umbră. Pentru
obţinerea uleiului volatil, industria valorifică inflorescenţele proaspete în faza înfloririi
complete. Materialul recoltat se supune imediat distilării, deoarece prin conservare pierde din
cantitatea de ulei volatil.
Experimental, s-a constatat că la 3 ore de la recoltare, inflorescenţele pierd
aproximativ 24% din uleiul volatil, după 24 de ore în medie 26%, iar prin uscare, până la 30
%.
Compoziţia chimică
Conţine ulei volatil 1-3%. În culturi s-a ajuns la varietăţi care conţin până la 7% ulei
volatil. Mai conţine tanin, rezine, substanţe pectice, herniarină.
Uleiul se obţine prin distilarea cu vapori de apă a florilor proaspete. Este un lichid
incolor sau slab-gălbui levogir, cu reacţie neutră cu densitatea de 0,875-0,891 şi p.f. 205-
2100C. Are miros plăcut, aromat, iar gustul este amar. Este soluibil în orice proporţie în
alcool, eter, acid acetic, cloroform. Solubil în alcool de 70 0, uleiuri volatile şi uleiuri grase,
prezintă uneori o slabă opalescenţă. Uieiul de levănţică conţine 40-50% linalol liber sau sub
formă de esteri cu acizii: acetic, butiric, valerianic. Constituentul principal este acetatul de
linalil, care imprimă mirosul uleiului. Alături de aceştia se mai găsesc cineol, borneol,
geraniol şi acetat de geranil.
Factorii pedoclimatici au o mare influenţă atât asupra conţinutului în ulei volatil al
florilor cât şi asupra compoziţiei sale chimice. Astfel, uleiul francez este foarte bogat în acetat
de linalil (49-53%), cel englezesc conţine numai 7-11%, în schimb conţine 20-30% cineol. La
noi variază de asemenea în funcţie de localitate, între 27 şi 33,31%. Cercetătorii români au
obţinut un ulei de lavandula cu un conţinut de 44 % acetat de linalil. Uleiul volatil
de ,,lavandin" (hibrid între Lavandula vera şi Lavandula latifolia) conţine numai 16% acetat
de linalil, iar geraniol şi linalol liber se gsesc în cantitate mai mare, de aceea se întrebuinţează
îndeosebi în parfumerii.
Dozarea acetatului de linalil se face după metoda dată de F.R. VIII, care prevede ca
uleiul de levănţică să conţină cel puţin 35 g % esteri, exprimaţi în acetat de linalil.
Întrebuinţări
 Florile se întrebuinţează sub formă de infuzie datorită proprietăţilor sedative şi
antispasmodice. Uleiul volatil se foloseşte mai ales în parfumerie şi cosmetică. Intră şi în
compoziţia preparatelor farmaceutice: Spiritus Lavandulae, Spiritus Saponatus, Acetum
Aromaticum.

h. Genul Tilia (tei)

Figura nr.2.8. Florile cu sau fără bractee de la Tilia tomentosa Mnch (sin. Tilia
argentea Desfr.), Tilia cordata Mill. (sin. Tilia parvifolia H. Ehrh.) şi Tilia platyphyllos Scop.
(sin. Tilia grandifolia H. Ehrh.) (Tiliaceae).

Descriere
Speciile de tei sunt arbori înalţi (20-40 m), cu tulpina ramificată. Frunzele alterne
peţiolate, la bază cordate, asimetrice, marginea dinţată. Faţa inferioară cu nervaţii
proeminente şi la baza ramificaţiilor cu buchete de peri (Tilia cordata şi Tilia platyphyllos).
La Tilia Tomentosa sin. Tilia argentea, faţa inferioară a frunzelor este acoperită cu un număr
mare de peri stelaţi care îi dau aspectul argintiu-mătăsos.
În funcţie de forma acestor peri, speciile de Tilia se împart în două secţii:
 Secţia Lindnera sau Astrophylyra cruprinde speciile cu mai mult de 50 de
stamine, cu stamiodii şi peri stelaţi (Tilia tomentosa, cu mai multe varietăţi şi forme).
 Secţia Anastraea cuprinde speciile care au 15-20 de stamine, nu au staminodii,
iar perii de obicei sunt filamentoşi (Tilia cordata, Tilia platyphyllos, cât şi numeroase alte
varietăţi şi forme).
Florile se dezvoltă în fiecare an pe ramurile tinere, la subsuoara frunzelor grupate în
inflorescenţe, pendente, asociate cu o bractee. Bracteele, în general, membranoase, alungite,
scurt peţiolate, au nervura mediană până la jumătatea lor concrescută cu pedunculul
inflorescenţei.

Răspândire
Speciile răspândite la noi în ţară prin pădurile de foioase până în zona subalpină sunt:
Tilia parvifolia şi Tilia plathyphyllos. Tilia tomentosa este un element sud-est european şi se
găseşte din abundenţă la noi în ţară. Speciile de tei sunt cultivate ca plante ornamentale prin
parcuri, grădini şi de-a lungul drumurilor.
Obţinerea produsului
Inflorescenţele de tei se recoltează cu sau fără bractei, în momentul când majoritalea
florilor sunt deschise (Flores Tiliae cum bracteis sau Flores Tiliae sine bracteis). Uscarea
florilor trebuie să se facă pe cale naturală, în locuri adăpostite.
Compoziţia chimică
Componenta principală o constituie mucilagul, care se găseşte în cantitate mai mare
în bractee. Mucilagul prin hidroliză dă acid D-galacturonic şi o mentilpentoză. Mai conţin ulei
volatil (0,05%), în compoziţia căruia intră farnesolul. Conţin de asemenea flavone, care derivă
de la cvercetol şi kempferol. De asemenea s-au identificat: tanin, o saponină nehemolitică şi
un derivat triterpenic, tiliadina, identic cu taraxerolul. În florile de tei s-a semnalat existenţa
hormonilor sexuali feminini şi masculini.
Florile nu trebuie să conţină mai mult de 13% umiditate, cel mult 8% cenuşă, iar
substanţe minerale, maximum 0,5%.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează sub formă de infuzii ca emolient (în tuse, bronşite) şi diaforetic.
Florile mai intră în compoziţia unor ceaiuri medicinale şi servesc la prepararea apelor
aromatice.

2.2. REŢETE UTILIZATE ÎN COMBATEREA INSOMNIEI

UZ INTERN
Hameiul – infuzie dintr-o lingură de conuri, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se
beau 2 căni pe zi.
 Levănţica – infuzie dintr-o linguriţă de flori, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se
beau 1-2 căni pe zi.
Măghiranul – infuzie din 5 g plantă mărunţită sau pulbere din plantă, la 100 ml apă
clocotită. Apa se toarnă, peste plantă, într-o cană. Se lasă acoperită 30 de minute şi apoi se
filtrează. Se ia câte o linguriţă, la 2-3 ore.
Păducelul – infuzie dintr-o linguriţă de frunze, flori sau fructe, la o cană cu apă
fierbinte (250 ml). Se bea seara înainte de culcare. Tinctura preparată din 20 g frunze, flori
sau fructe, macerate timp de 10 zile, în 100 ml de alcool 60 o. Se iau 10-15 picături, de trei ori
pe zi, ultima dată înainte de culcare.
Salcia – decoct din 2 linguri de scoarţă mărunţită, la o cană cu apă (250 ml). Se
fierbe 15 minute. Se ia trei linguri pe zi.
Sulfina – infuzie dintr-o linguriţă de plantă, la o cană cu apă (250 ml) clocotită. Se
bea seara, înainte de culcare.
Talpa gâştii – infuzie din 3 linguri de plantă, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se
iau 3,5 linguri pe zi (dintre care 1-2 înainte de culcare). Tinctură preparată din 20 g de plantă,
macerată 7-8 zile, în 100 ml alcool de 70 0. Se iau câte 20-40 picături de 2-3 ori pe zi.
Teiul – infuzie din 1-2 linguriţe de flori, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se bea
2-3 căni pe zi.
Urzica moartă – infuzie dintr-o linguriţă de plantă uscată, mărunţită, peste care se
toarnă o cană de apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 15 minute şi apoi se strecoară. Se
beau 1-2 căni pe zi.
Valeriana – infuzie dintr-o linguriţă de rădăcină, la o cană cu apă (250 ml). Se bea
înainte de culcare.
Vinariţa – infuzie din 2 linguriţe de pulbere plantă, peste care se toarnă o cană cu apă
rece (200 ml). Se lasă de mai multe ori să dea în clocot şi apoi se strecoară. Se bea, seara câte
o ceaşcă.

Ceaiuri complexe
1. Tei – flori (40g), hamei – conuri (30g), talpa gâştii – plantă (20g), valeriană –
rădăcină (20g), păducel – fructe (20g). Infuzie din 1-2 linguriţe de amestec la o cană cu apă
clocotită (250 ml). Se beau 1-2 căni pe zi.
2. Tei – flori (40 g), hamei – conuri (30g), talpa gâştii – plantă (30g), valeriană –
rădăcină (20g), şovârv – plantă (20g), mac – capsule (20 g). Infuzie din 1-2 linguriţe de
amestec la o cană de apă. Cantitatea se bea seara, înainte de culcare.
 3. Păducel – flori (10g), tei- flori (20 g), mătăciune – planta (20 g), talpa gâştii –
planta (40 g), şovâv – planta (10 g). Infuzie din 1-2 linguri de amestec, la o cană cu apă
clocotită (250 ml). Se beau 2-3 căni pe zi.
4. Valeriană – rădăcină (40 g), levănţică – flori (30 g), muşeţel – flori (15 g), izmă –
frunze (15 g). Infuzie dintr-o linguriţă de amestec, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se bea
cu o jumătate de oră înainte de culcare.
5. Busuioc – planta (30 g), măceş – flori (30 g), lămâi – frunze (20 g). Infuzie dintr-o
linguriţă, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se bea o cană, seara, la culcare.
6. Salcie – scoarţă (40 g), muşeţel – flori (40 g), păducel – flori (20 g). Infuzie dintr-o
linguriţă de amestec, la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se bea o cană, înainte de culcare.
7. Valeriană – rădăcină (20 g), hamei – conuri (20 g), roiniţă – frunze (20 g), muşeţel
– flori (40 g), păducel – flori (10 g). Infuzie dintr-o linguriţă de amestec la o cană cu apă
clocotită (250 ml). Se bea o cană, înainte de culcare.
8. Valeriană – rădăcină (10 g). Se macerează 6 ore, în 500 ml apă rece, apoi se fierbe
5 minute şi se adaugă câte o jumătate de linguriţă conuri de hamei, frunze de roinită şi plantă
de sunătoare. Se bea o cană, la culcare.

UZ EXTERN
Hreanul – rădăcină rasă aplicată, sub formă de cataplasmă, pe glezne.
Levănţica – infuzie din 100 g de flori, la 3 litri de apă, care se adaugă în apa de baie.
Decoct dintr-un amestec de ulei de levănţică cu alcool (în cantităţi egale), din care se adaugă
3-4 g la baie.
Pinul – băi generale calde cu ace de pin.
Teiul – infuzie din 150 g de flori, la 2-3 litri de apă, care se adaugă în apa de baie.