Info,

TOPORAŞI (VIOLA ODORATA) Comentează

cuprins

Cunoscută sub denumirea populară de toporaşi, violete sau viorele (a nu se

confunda cu specia Scilla bifolia), specia Viola odorata, reprezintă o gingaşă
plantă ierboasă spontană, a cărei flori catifelate îşi fac apariţia primăvara
devreme.

Sistematică

Violetele aparţin familiei Violaceae.

Descriere

Toporaşii sunt plante ierboase, perene, fără tulpină,

componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung şi
articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia toporaşilor
este modestă (2-15 cm) (vezi imaginea 1).
Tot din rizomi, toporaşii mai dezvoltă rădăcini adventive şi
stoloni târâtori, care asigură înmulţirea vegetativă a speciei
(vezi imaginea 2).
Frunzele la toporaşi sunt lung peţiolate, la bază acestor codiţe, formându-se
stipele triunghiulare. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară - îşi
fac apariţia la înflorire şi sunt mai mici (2-3 cm) şi frunze de vară - apar după
încheierea înfloritului şi sunt mai mari (4-6 cm) [M. Alexan, O. Bojor, Fl.
Crăciun]. Limbul frunzelor este lat, de formă cordată (cu aspect de inimă), cu
marginea fin dinţată [L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma].
Florile la toporaşi sunt lung peţiolate, zigomorfe, parfumate,
solitare, cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau
albăstruie. Floarea de toporaş prezintă un pinten drept sau
îndoit în sus (vezi imaginea 3).
Pe tija floriferă apar două bractee, sub forma unor
frunzuliţe reduse. Sepalele periantului, sunt inegale şi în
număr de 5.
Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau
purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând
seminţele, care ajung pe sol. Seminţele sunt uşor alungite,
cu suprafaţa externă netedă, prezentând la un capăt un
manşon cărnos, foarte atractiv pentru furnici (vezi imaginea
4).
Furnicile apucă sămânţa de toporaşi de partea cărnoasă, după care o târăsc
spre muşuroi. Astfel se realizează diseminarea la distanţă, deoarece, după un
timp, sămânţa se eliberează, furnicile rămânând între fălci, doar cu anexa
moale a acesteia.

Înflorire
 Toporaşii înfloresc primăvara devreme, înaintea înfrunzirii
arborilor, în martie-aprilie, odată cu viorelele (vezi imaginea
5).
Un al doilea rând de flori, are tendinţa de a se forma vara, însă se formează
doar boboci, care nu se mai deschid [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun].

Ecologie

Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlneşte în Europa şi în Asia

Mică.
Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu
semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajişti mai umede şi umbroase, tufişuri,
păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporaşul îşi face apariţia în
zonele de câmpie şi de deal.
Nefiind plante pretenţioase (rezistă la geruri, au cerinţe moderate faţă de
umiditate şi faţă de tipul de sol - cu condiţia ca acesta să fie bogat în humus),
toporaşii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie şi de deal.
Pe lângă faptul că sunt vegetale cu mare putere de adaptare, toporaşii, prin
faptul că se înmulţesc uşor, atât pe cale sexuată, cât şi vegetativă, cunosc o
răspândire largă. Regenerarea toporaşului, ca şi al altor violete, este ieşită din
comun, astfel încât, o bucată dintr-o singură frunză este suficientă pentru a
genera o pantă nouă.
Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri,
ca plantă decorativă, existând şi varietăţi horticole deosebite, create de om.
Toporaşul nu creşte izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această
concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că
emanaţia de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puţinele insecte
polenizatoare trezite la viaţă după ieşirea din iarnă.

Specii asemănătoare - Colţunii popii (Viola silvestris) şi alte specii de

toporaşi

O specie foarte asemănătoare toporaşilor, dar cu flori aproape

nemirositoare, este Viola silvestris (colţunii popii). Atât ca aspect sau înflorire,
cât şi ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în
general, sub denumirea generică de toporaşi sau violete.
Colţunii popii, pentru ochii mai fini, se deosebesc de
toporaşi prin frunzele mai puţin late, care sunt mai mult
triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai
alungite şi prin fructele (capsulele) ascuţite (vezi imaginea
6).
O serie de alte specii de toporaşi, foarte asemănătoare, greu de diferenţiat
între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola
mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, viola alba [I. Iancu].

Utilizări
 Din florile şi frunzele de toporaşi se prepară un parfum foarte fin, cunoscut
sub numele de parfum de violete. Proprietăţile specifice ale parfumului de
violete este conferit de nonadienol.
Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spaţiile exterioare, în scopuri
ornamentale.
Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor şi
masivelor de arbori sau pe lângă ziduri, în parcuri şi grădini (C. Pârvu).
Florile proaspete de toporaşi prezintă proprietăţi tinctoriale, utilizându-se la
vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat (C. Pârvu).
Toporaşii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele
naturiste, încă din vechime.

Compoziţie, principii active

Florile de violete conţin un ulei volatil format din aldehide şi din alcooli
alifatici nesaturaţi (dienoli- mai ales nonadienol, alcool benzilic, parmonă,
etc.). Pe lângă uleiul eteric, în flori s-au mai identificat o serie de compuşi ca:
rezine, glucide, glicozide (viola-cvercetina), pigmenţi albaştrii (violamina),
alcaloizi (violina), mucilagii, acid salicilic, substanţe amare şi săruri minerale.
În părţile subterane s-au identificat mai multe substanţe, dintre care
saponozidele, alcaloidul odorantina şi derivaţii acidului salicilic, prezintă
efecte curative asupra organismului uman.
Frunzele toporaşilor, conţin substanţe minerale, clorofilă şi nonadienol - ulei
volatil.

Toxicitate

Nu s-au izolat principii toxice în toporaşi. Rădăcinile şi rizomii speciei, prin

compoziţia lor în substanţe iritante, trebuiesc administrate cu precauţie.

Fitoterapie

În fitoterapie, de la toporaşi, se folosesc părţile aeriene - flori (FLOS VIOLAE

ODORATAE) şi frunze (FOLIUM VIOLAE ODORATAE), precum şi părţile
subterane - rizomi şi rădăcini (RADIX VIOLAE ODORATAE). Datorită
conţinutului de principii active, violetele se încadrează în rândul plantelor
medicinale (mai multe despre toporaş ca plantă medicinală).

Denumire stiintifica: Primula officinalis

Denumiri populare: aglica, anghelina, calce, cinci-foi, cizma-cucului, talpa-gastei,
tita-caprei, tita-oii, urechita-ursului, tata-vacii, anghicel

Descriere

Ciubotica-cucului este o planta mica, de aproximativ 10-30 cm inaltime. Acesta creste

in poieni si luminisuri, fanete, dar si in regiunile muntoase. In pamant are un rizom
foarte mic, din care cresc radacinute scurte si grosute. Rizomul se termina intr-un
boboc care infloreste in timpul sezonului de primavara. Ciubotica-cucului infloreste in
luna mai, iar florile au o culoare galben-aurie si raspandesc un miros foarte placut. De
la aceasta planta sunt folosite: rizomul, radacinile, florile si uneori frunzele.

Proprietati si beneficii

Ciobotica-cucului poate fi folosita in stare proaspata sau uscata. Florile si frunzele

sunt bogate in vitamina C si beta-caroten, potasiu, calciu, sodiu si salicilati, care ajuta
la intarirea sistemului imunitar, prin proprietatile sale antioxidante, si scad nivelul
colesterolului. De asemenea, planta contine saponoizi care au efecte expectorante si
emetic (vomitiv). Radacina si tulpina contin Saccharum, amidine si tanoids. Planta
este de asemenea un diuretic natural si sedativ, cu efect antispastic, sudorific, calmant,
cicatrizant, hemostatic, fluidificator al secretiilor bronhice, emolient.

Procedeu de uscare a plantei

Rizomii impreuna cu radacinile se intind la soare sau se pot usca artificial la

temperaturi de 40-50 grade C. Din 3-4 radacini proaspete se obtine aproximativ 1 kg
de produs uscat. Florile se usuca in straturi subtiri pe cale naturala sau artificiala la o
temperatura de 35-40 grade C. Din 6-7 kg flori proaspete se obtine aproximativ 1 kg
produs uscat. In cazul recoltarii frunzelor, ele se usuca imediat dupa culegere la o
temperatura de 100 grade C pentru conservarea vitaminei C, principiul lor activ de
baza.

Tratamente si amestecuri

Planta se administreaza sub forma de infuzie (in cazul florilor), decoct (in cazul
radacinii - ce trebuie maruntita in prealabil) sau praf (din frunzele bogate in vitamina
C). Extern se foloseste sub forma de cataplasme calde ce se aplica pe locurile
dureroase, avand actiune calmanta, cicatrizanta si hemostatica. De asemenea,
ciubotica-cucului este folosita in bronsita, pneumonie, afectiuni renale si ale vezicii
urinare, disfunctii gastrointestinale.

Ceai (infuzie) de ciubotica-cucului: se obtine dintr-o lingurita cu flori si tulpini de

ciubotica cucului, la o cana cu 250 ml apa clocotita); se lasa 1 minut, se strecoara si se
administreaza cel mult doua cani pe zi.

Ceai (pentru insomnie): se obtine din amestecul descris anterior (amestec ceai sau
infuzie), si se administreaza o cana inainte de culcare.

Vin tonic pentru cardiaci: intr-o sticla de 2 litri se pun flori proaspete de ciubotica-
cucului, se toarna vin alb natural, si se lasa doua saptamâni la loc insorit astupata cu
un dop de pluta. Dupa acest interval de timp se administreaza cate trei linguri in
fiecare zi. Are efect linistitor asupra inimii, fiind foarte indicat pentru persoanele
agitate.

Sirop de ciubotica-cucului: se recomanda in cazuri de tulburari ale respiratie si este

obtinut din flori zdrobite, amestecate cu miere si apa.

Decoct din ciubotica-cucului: se adauga intr-o cana de apa o lingura de radacini de

ciubotica-cucului. Amestecul este apoi lasat sa fiarba putin. Dupa racire se poate
consuma asemenea ceaiului sau infuziei.

Atentie!

• ciubotica-cucului nu este recomandata celor care sunt alergici la aspirina, din

cauza cantitatii sale ridicate de salicylants, care sunt principala baza pentru
aspirina
• nu este recomandaat persoanelor care urmeaza tratamente anticoagulante sau
de catre femeile gravide. Acesta poate fi utilizat insa de femeile care alapteze,
deoarece ceaiul de ciubotica-cucului stimuleaza alaptare

De Sfintele Sarbatori de Pasti, apare "Floarea Pastelui", o floare mica, alba

care seamana putin cu margareta. Apare cu o saptamana, poate doua inainte de Paste.

Multi copii o culegeau si o duceau in Vinerea Mare la biserica, unde o puneau pe

masa speciala, sarutau icoana si treceau pe sub aceasta masa incarcata cu flori, de trei
ori. Astfel ei deveneau imuni bolilor si relelor, si isi puneau trei dorinte, cate una la
fiecare trecere.

Florile aduse in Vinerea Mare sunt date dupa Denia Prohodului, catre toti credinciosii
care au inconjurat biserica de trei ori. Ele sunt puse la icoane, sa aduca bucurie si
bunastare si sa apere de rele.

Floarea Pastilor sau Floarea Pastelui este o specie vegetala perena, ierboasa, care
apartine genului Anemone, familiei Ranunculaceae, frecvent intalnita in padurile de
foioase din intreaga tara.

Planta prezinta un rizom orizontal brun, din care se dezvolta o tulpina de 6-30 cm
inaltime, verde, carnoasa, ce poarta cate 3 frunze compuse, divizate. Fiecare frunza
 este compusa din 3 lamine, care se divizeaza la randul lor. Laminele se unesc bazal
dand frunzei un aspect palmat.

Petiolurile celor 3 frunze se insereaza la acelaşi nivel al tulpinii. Florile care apar
primavara (in aprilie) sunt solitare, apicale, albe, mari, uneori pe dos rosiatice, cu 5
tepale (uneori 4, 6 sau 7) si cu numeroase stamine. Creste pe soluri afanate, slab
acide, in locuri umbroase, prin paduri sau in tufarisuri.

Asocierea Florii Pastelui cu sarbatoarea pascala apartine unei traditii indelungate.

Aceasta planta delicata si robusta in acelasi timp, cu flori albe, imaculate a semnificat
o reprezentare a puritatii si a perenitatii in ciuda fragilitatii aparente.

Se spune ca florile albe s-au nascut din lacrimile Mantuitorului. In traditia populara,
aceste flori se culeg in Vinerea Mare si se duc la biserica.

Floarea Pastilor este o specie bogata in anemonol, o componenta toxica, care in stare
pura are proprietati puternic iritante. Din acesta cauza, planta este vezicanta si toxica.
Medicina populara utiliza in trecut Floarea Pastilor extern, in paralizii si ca remediu
antireumatic si antigutos. Se mai utiliza, empiric, in bronsite.

Urzica moarta este o planta medicinala, eficienta in diferita tratamente datorita

principiilor active si actiunilor binefacatoare pe care le are asupra organismului uman.

De la urzica moarta sunt utilizate in principal florile. Numele de "moarta" provine de

perisorii pe care-i detine, si care ustura.

Urzica moarta de-a lungul timpului a capatat mai multe denumiri populare: urzica
alba, mierea ursului, fata matei, urzica creata, sugel alb, urzica surda etc.

Oamenii s-au folosit in decursul timpului de proprietatile tamaduitoare ale urzicii

moarte pentru tratarea multor afectiuni ce amenintau organismul uman.

Popular, urzica moarta era utilizata pentru vindecare tusei, gripei, racelii, boli de
piept (ceai din frunze de urzica moarta), reumatism (urzica moarta fiarta in vin),
leucoree, inflamatiile prostatei (infuzie de urzica moarta).

Majoritatea specialistilor medicinei naturiste recomanda folosirea urzicii moarte in

tratarea si vindecarea bolilor aparatului genito-urinar, anexitei, inflamatiilor
uterului, spasmelor uterine, prostatei, hipertrofiei de prostata, tulburarilor si durerilor
menstruale, starilor de nervozitate datorita instalarii menopauzei, bolilor renale grave,
usturimilor la urinat, retentiei urinare.

Tratamente naturale cu urzica moarta:

Daca se beau doua cani de ceai din urzica moarta pe zi (una dimineata si una dupa-
amiaza) pacientii se pot trata si vindeca de prostata, dismenoree, stari de nervozitate
din perioada de menstruatie, afectiuni respiratorii, hemoragii, diaree, sangerari nazale.

Ca uz eztern ceaiul din urzica moarta se poate utiliza sub foarma de bai, spalaturi si
comprese: abcese, ulceratii ale pielii, eczeme, leucoree (spalaturi vaginale).

Pacientelor care au probleme cu ovare sau uterul li se recomanda baile de sezut cu

urzica moarta. Aceste bai sunt recomandate si celor care doresc tratarea paraliziilor
vezicale, nefritelor.

Fiecare primavara aduce sperante in soare si caldura. Ne simtim iarasi veseli si plini
de avint, ne bucuram de prima inverzire a naturii si de voiosia lumii pasarilor cu
intreaga fiinta, ca de un autentic dar de la Creator. In fata acestei noi splendori verzi,
ar trebui sa pasim spre o noua cura de primavara, o curatire si depuratie a
organismului care duc la improspatare si inviorare igienica demne de luat in seama.
Mai ales leurda, numita si ai-ciorasc, ai-de-padure, ai-salbatic, aiuti, aliu, aliu-de-
iunie, leoarda sau leorda, face parte dintre acesti vestitori ai primaverii. Frunzele, de
un verde proaspat, lanceolate, lucioase, asemanatoare celor ale lacramioarei, ies dintr-
un bulb lunguiet care este inconjurat de membrane albe, transparente. Tulpina neteda,
de un verde deschis, impreuna cu potirul alb ajung la o inaltime de 30 de centimetri.
Leurda creste numai in cimpii bogate in humus si umede, sub tufisuri, in paduri de
foioase si alpine. I se simte puternicul miros de usturoi chiar inainte de a zari planta.
El i-a si adus in popor numele de „ai” – salbatic, de padure – insemnind usturoi; acest
miros exclude fara nici o indoiala orice confuzie cu frunzele lacramioarei sau cu
otravitoarea brindusa de toamna. La inceputul primaverii, multe zavoaie sunt
acoperite cu frunze proaspete, verzi ale leurdei. Ele rasar din pamint in aprilie sau
mai, uneori chiar mai devreme. Florile devin insa vizibile abia pe la mijlocul lui mai
sau iunie. Puternice forte vindecatoare zac in ea si se spune ca si ursii o cauta cind ies
din hibernare, pentru a-si curata stomacul, intestinele si singele. Leurda contine in
esenta proprietatile usturoiului nostru, numai ca are o putere curativa mult mai mar.
Este, de aceea, deosebit de indicata in curele depurative de primavara si ajuta la
vindecarea bolilor cronice de piele. Intrucit frunzele isi pierd portele lecuitoare in
stare uscata, in cura de curatire si depuratie de primavara ele se folosesc proaspete. Se
pun, taiate marunt, pe piinea cu unt; tocate fin, in loc de alt condiment (nefierte) in
supa zilnica, pe cartofi, in perisoare, chiftele sau in alte mincaruri al caror gust este
imbunatatit alminteri de patrunjel. Frunzele pot fi preparate si ca piure sau salata.
Intrucit folosite in cantitati mari au un gust intepator, ar trebui amestecate in piure cu
funze de urzici. Frunzele tinere se aduna in aprile sau mai, deci inainte de inflorire, iar
bulbii la sfirsitul verii si toamna. Bulbii de leurda pot fi folositi la fel ca si usturoiul.
Este indicat ca persoanele cu stomac sensibil sa toarne lapte cald peste frunzele si
bulbii taiati marunt, sa lase totul sa stea 2-3 ore, apoi sa bea acest lichid, inghititura cu
inghititura. Pentru a avea pe tot parcursul anului leurda in casa si a beneficia de
puterea ei tamaduitoare, se prepara tinctura de leurda (a se vedea „Moduri de
folosire”). Din aceasta tinctura se iau zilnic 10-12 picaturi in putina apa. Aceste
picaturi ajuta la o memorie excelenta, previn arterioscleroza si alunga multe alte
afectiuni si indipozitii. Leura are un efect foarte favorabil asupra aparatului digestiv.
Se recomanda atit la diaree acuta si cronica, chiar daca aceasta este insotita de
balonari si colici, cit si la constipatie, daca aceasta se bazeaza pe spasme interne sau
de lenevirea intestinelor. Viermii intestinali, chiar si limbricii, mor la citva timp dupa
folosirea leurdei. O data cu imbunatatirea activitatii intestinale dispar si acele
indispozitii care apar adesea la oameni virstnici sau la gurmanzi din cauza intestinelor
lenese, inactive sau prea pline, insomnia, tulburarile cardiace provocate de stomac,
indispozitiile provenite din arterioscleroza sau hipertensiune artificiala – ca verijul
(ameteala), senzatia de apasare (la cap), de neliniste si depresiunile – vor ceda.
Suprapresiunea scate treptat. Vinul de leurda (a se vedea :Moduri de folosire”) este un
preparat minunat pentru toti batrinii cu vesnice secretii pulmonare abundente si
greutati in respiratie legate de acestea. Chiar in cazurile de tuse rebela indelungata se
scapa de flegma si de insuficienta respiratorie provocata de ea. Acest leac este indicat
in tuberculoza pulmonara si hiropizie, de care sufera desori cei batrini. Frunzele
folosite in stare proaspata curata rinichii si vezica, favorizind urinarea. Ranile care se
vindeca greu, unse cu suc proaspat de leurd, se vor inchide rapid. Chiar si starea
bolnavilor cardiovasculari se amelioreaza. Leura este un mijloc depurativ inca
nepapreciat la justa sa valoare, care se dovedeste bun mai ales pentru epidemia cronic
suferinda. Mediucl naturist si preotul elevetian Kunzle a laudat in mod special aceasta
planta: „Ea curata intregul organism, face singele sanatos, alunga si distruge
substantele otravitoare. Persoanele mereu bolnavicoase, cele cu eczeme si cu tenul
fainos, scrofulosii si reumaticii ar trebui sa venereze leurda asemenea aurului. Nici o
planta de pe pamint nu este atit de eficace pentru curatirea stomacului, a intestinelor si
a singelui. Tinerii ar inflorii ca niste roze si s-ar deschide ca un con de brad la soare!”
Kunzle arata mai incolo ca stie familii ai caror membrii erau inainte „tot timpul anului
bolnaviciosi, mergeau din doctor in doctor, erau plni de eruptii si eczeme, scrofulosi
pe tot corpul, palizi, de parca ar fi zacut deja in groapa si i-ar fi riciit gainile iarasi
afara de sub pamint si care s-au insanatosit si inviorat dupa o intrebuintare mai
indelungata a acestui dar minunat al Dumezeirii”.

Mod de folosire
-sub forma de condiment: frunzele proaspete de leurda se maruntesc ca patrunjelul sau
ceapa si se presara pe piine, in supe, sosuri, salate si mincaruri de carne. -tinctura de
leurda: frunzele sau bulbii taiati marunt se introduc intr-o stical pina la git fara a se
indesa, se toarna desupra rachiu de secara sau orice alt rachiu de 38-40% facut in casa
si se lasa 14 zile in soare sau in apropierea masinii de gatit. Se iau de 4 ori pe zi cate
10-15 picaturi in putina apa. -vin de leurda: se ia 1 pumn de frunze taiate marunt, se
lasa sa dea citeva clocote in 1 litru de vin alb, se indulceste dupa gust cu miere sau
sirop si se bea din acest vin peste zi, iâââ.â

Despre leurda am aflat acum cativa ani cand am fost intro primavara la tara, in
Banat.Localnicii mergeau in padure sa culeaga aceste frunze de forma lunguiata care
sunt bune de mancat doar in aceasta perioada a primaverii.Se pot manca crude, dar si
in diferite mancaruri, ei preferand sa le prajeasca in tigaie alaturi de cateva oua.Mai
tarziu am aflat ca leurda e si un leac natural care scade colesterolul si tensiunea.

Leurda (usturoiul salbatic) este o planta perena care creste in umezeala padurilor, in
locuri umbroase. Are radacina asemanatoare unei cepe si tulpini inalte de 15 pana la
40 cm care poarta frunze mari, stralucitoare, de forma ascutita si culoare verde
proaspat. Din aprilie pana in iunie are flori albe, caracterizate de o aroma de usturoi.
Planta are seminte negre si se inmulteste prin polenizare.
Leurda nu necesita cultivare, are nevoie doar de o locatie umbroasa, preferabil sub
copaci, si va creste singura. Se dezvolta cel mai bine in soluri umede, desi se
acomodeaza si acolo unde solul este foarte umed doar iarna. Cand are conditii propice
va forma un adevarat covor si poate fi destul de invaziva, avand tendinta de a se
raspandi peste tot. Leurda incepe sa se dezvolte de la mijlocul pana la sfarsitul iernii,
infloreste primavara si moare in mijlocul verii, ceea ce permite altor plante sa creasca
in acelasi spatiu.Asemanator cu usturoiul, dar mai putin puternic si cu o aroma de
arpagic.

Frunzele trebuiesc recoltate inainte ca

planta sa infloreasca. Bulbul, mult mai mic decat cel al usturoiului, este rareori
folosit.Frunzele au un gust delicios crude sau gatite, cu o aroma de usturoi, mai
blande decat usturoiul si cuisoarele, si dau o aroma intr-adevar distincta salatelor pe
timp de iarna. Sunt folosite la asezonarea supelor, tocanelor, salatelor si pot fi utilizate
chiar si in loc de spanac.

Florile au aroma mai puternica decat

frunzele, in cantitati mici fiind un element decorativ valoros pentru salate, carora le
imbunatateste gustul si buchetul.
Bulbul poate fi si el mancat crud sau gatit si poate fi recoltat pe toata durata anului,
desi este mai bun cand planta hiberneaza, adica intre iulie si ianuarie. Are o aroma
puternica de usturoi, desi este mai mic si mai greu de folosit. Daca este recoltat in
iunie-iulie, poate fi pastrat cel putin 6 luni.

Leurda este folosita in bucataria europeana, dar, neputand fi cultivata, nu a castigat o

mare importanta. Primavara, frunzele sunt culese si folosite crude pentru a aromatiza
branza, supele si sosurile.
Frunzele uscate au un miros slab si pot fi folosite in cantitati mari. Se pot conserva
mai bine preparate intr-un sos ca pesto (vezi BUSUIOC) sau prin congelare.
Leurda nu trebuie fiarta, ci utilizata doar cruda, frunzele fiind amestecate exact inainte
ca mancarea sa fie servita. Altfel, cea mai mare parte a aromei se pierde, parfumand
aerul din bucatarie si nu mancarea.
In Germania si in restul Europei centrale, leurda a castigat multa popularitate in
ultimii ani.
sursa

Leurda, planta purifianta a primaverii.Proprietatile leurdei o recomanda drept un

excelent purificator general al organismului si un tonifiant remarcabil al sistemului
imunitar. Substantele active continute de leurda ajuta la dilatarea vaselor de sange si
la reglarea tensiunii arteriale. De asemenea, leurda are un efect remarcabil asupra
sistemului nervos, ajutand la vindecarea starilor depresive si la eliminarea starilor de
neliniste si nervozitate.