FLORICICA

COTRAU REBECA

Floarea reprezintă organul de înmulțire al gimnospermelor și

angiospermelor.

Florile au fost mult timp admirate și folosite de oameni pentru a

înfrumuseța mediul lor, dar, de asemenea, ca obiecte de
romantism, ritual, religie, medicină și ca o sursă de hrană.
Structura florii

Elementele florale sunt formate din sepale (primele care apar la

marginea receptaculului) și petale (mai spre interior); totalitatea
acestor elemente constituie învelișurile florale, după care
urmează dispuse pe 1 sau 2 cicluri, și carpelele, formând ultimul
verticil din centrul receptaculului.

Pentru compararea diferitelor tipuri de organizare a florilor, se

folosesc formule florale și diagrame florale.
Floarea

Floarea ia naștere fie din mugurii florali, fie din mugurii micști ce
se găsesc pe ramurile scurte ale tulpinii, în majoritatea cazurilor
la subsioara frunzelor. Este formată dintr-un lăstar scurt, cu
frunzele mai mult sau mai puțin metamorfozate, în funcție de
rolul pe care îl au de îndeplinit. Partea tulpinală constituie axul
florii, de obicei scurt și lățit la vârf, formând receptaculul floral.
Acesta are forme diferite, bombat ca un disc, scobit ca o cupă,
cilindric sau conic. Receptaculul reprezintă deci partea mai
dezvoltată a codiței florii, care se numește și peduncul floral.

Curiozități

Cea mai mare floare din lume se numește Rafflesia Arnoldi. Ea

se găsește în pădurile tropicale din Indonezia, sud-estul Asiei.
Rafflesia Arnoldii este o floare parazit ce poate atinge 1 metru
în diametru și poate cântări circa 10 kg.[necesită citare]

LALEAUA
Lalea (Tulipa)este un gen care cuprinde aproximativ 100 de
specii de plante cu flori din familia Liliaceae .Sunt originare din
sudul Europei, nordul Africii și Asia, din Anatolia și Iran (unde
floarea este reprezentată pe drapelul național) până în China și
Japonia. Zonele cele mai diversificate în ceea ce privește speciile
de lalele sunt Munții Pamir, Munții Hindu Kush și stepele din
Kazakhstan.Exista peste 150 de specii de lalea si peste 3000 de
varietăți sub diferite culori si forme.Este o plantă Hermafrodită.

RASPANDIREA
Gama naturală a genului Lalele constă dintr-un nucleu vast din
Asia Centrală, cuprinzând Peninsula Balcanică în vest, Siberia de
Vest în nord, Iran și Peninsula Sinai în sud, Xinjiang și regiunile
vestice ale Mongoliei în est și focare izolate în vestul
Mediteranei (coasta de sud a Spaniei, coasta de nord a
Marocului, Libia, Tunisia și insula Sicilia) și în Orientul Îndepărtat
(regiunea Irkutsk, regiunea Chita, Manciuria). Mai la nord de
toate speciile din limitele fostei URSS, vin lalea Bieberstein și
laleaua căzută - specii controversate, care sunt considerate
forme ale lalelei de pădure în cea mai recentă taxonomie. Cele
mai apropiate rude ale lalelelor, plante din genul Amana, care
până în 1935 au fost incluse în genul Tulip, au locuit în Peninsula
Coreeană, Insulele Japoneze și estul Chinei. O altă rudă a lalelei,
genul Kandyk, este comună în Eurasia și America de Nord. Cea
mai mare diversitate de specii se observă în teritoriile de la
Cappadocia în vest până la Bactria în est, în special în nordul
Iranului, Pamir-Alai și Tien Shan. Plantele urcă în munți până la
aproximativ 3000 m deasupra nivelului mării. Aici, la poalele
Pamir-Alay și Tien Shan, există două centre primare de formare
a speciilor. În epoca modernă, conform lui Z.P.Bochantseva,
formarea lalelelor continuă în trei regiuni: Pamir-Alai, vestul
Tien Shan și în deșerturile Asiei Centrale.

Lalelele au fost aduse în Europa din Turcia, odată introduse de

om și răspândite pe scară largă dincolo de aria lor naturală.
Diverse forme de lalele din nordul Italiei, Franței și Elveției,
recunoscute anterior ca specii separate ale grupului Neotulipae,
sunt descendenți ai lalelelor de grădină a lui Gesner. Laleaua de
pădure introdusă se găsește aproape peste tot în Europa de
Vest, inclusiv în Scoția, statele baltice și regiunile sudice ale
țărilor scandinave. Harta populațiilor sale din nordul Germaniei
coincide cu harta moșiilor pierdute și grădinilor bisericii.

Specia tip a genului, lalea Gesner, nu a fost găsită în natură.

Toate formele sale sălbatice din Europa, Asia și America de Nord
sunt descendenți sălbatici ai plantelor cultivate; specia în sensul
modern a absorbit multe forme care în trecut erau considerate
specii independente cu creștere sălbatică. Presupunerea că
forma sa naturală ar putea fi laleaua Schrenk care crește în
regiunea Mării Negre este respinsă de botaniștii moderni. În
opinia lor, laleaua lui Gesner este „un nume colectiv dat unui
număr mare de forme horticole și sălbatice de origine
necunoscută”, „o specie extrem de complexă care a dat naștere
majorității soiurilor de grădină” și „un hibrid complex cunoscut
doar în cultură. , și în forme sălbatice - în Franța, Italia,
Norvegia, Rusia, Elveția și Turcia. S-a dezvoltat în Evul Mediu, pe
parcursul mai multor secole de hibridizare intenționată în Iran și
Turcia; la momentul introducerii sale în Europa (mijlocul
secolului al XVI-lea), era deja o specie cu drepturi depline,
izolată de strămoșii săi.

BULBUL
Bulbul de lalele este „un organ complex de reînnoire vegetativă
și reproducere și un organ de stocare al unei plante”, format
dintr-un fund - o tulpină modificată, în formă de disc și de la una
la șase solzi de depozitare - frunze specializate. Adâncimea
bulbilor în natură ajunge la 50 cm. În exterior, becul este
acoperit cu o solză tegumentară de protecție; în plus,
rămășițele moarte ale bulbului mamă și lăstarii de anul trecut
protejează bulbul de deteriorare. La lalea Borshchov, laleaua
Greig și alte specii, astfel de resturi se acumulează ani de zile
sub forma unui tub rigid care continuă până la suprafața solului
(foto). Trăsăturile morfologice exterioare ale bulbilor - forma,
mărimea, culoarea și textura solzii de acoperire, prezența setae
sau fire de păr pe aceasta - sunt importante în taxonomia
speciilor, dar nu decisive. De exemplu, bulbii tipici ai lalelei
Kaufmann și ai lalelei Greig sunt identici în exterior, doar
dimensiunile lor maxime diferă: masa bulbului lalelei Greig în
creștere sălbatică ajunge la 27 g, cea a lalelei Kaufman 11 g.

Durata de viață a becului în natură este de obicei de 22 de luni,

în forme de grădină 24 de luni. În primul an de viață, există sub
formă de rinichi în interiorul bulbului mamei. Un an mai târziu,
vara, bulbul mamă se usucă și moare, iar mugurii așezați în el se
dezvoltă în bulbi cu drepturi depline. Bulbul tânăr principal
(central) se numește înlocuitor, bulbii care se dezvoltă din alți
muguri în axilele solzilor de depozitare se numesc fiice, iar
bulbii mici care se dezvoltă în axilele solzilor de acoperire se
numesc copii. La multe specii, dezvoltarea lor este suprimată:
planta își oferă toate resursele unui singur bec de înlocuire. La
soiurile cultivate selectate după criteriul ratei de reproducere
vegetativă, bulbii fiice se dezvoltă aproape la egalitate cu bulbul
de înlocuire, iar coeficientul de reproducere depășește 3. Vara și
toamna, germenul viitorului lăstar și florii verzi se dezvoltă în
interior. bulbul tânăr și mugurii bulbilor viitori sunt depuși.
După iernare, bulbul înflorește, depune bulbii unei noi generații
și moare.
Conținute în toate țesuturile lalelei, dar mai ales în solzii
tegumentari ai bulbului, glicozidele specifice tuliposide și
derivații lor tulipaline sunt fungicide naturale care previn
infectarea cu Fusarium și majoritatea formelor de putregai
cenușiu. Bulbii tineri sunt cei mai sensibili la fusarium vara, când
conținutul de tuliposid A din solzii tegumentari imaturi nu a
atins încă norma. Tulipalina A este un alergen puternic;
contactul uman cu bulbii de lalele de grădină, mai ales în
condiții industriale, poate provoca dermatită alergică, consumul
de bulbi poate duce la otrăvire. Cu toate acestea, în anii
foametei, europenii foloseau ceapa proaspătă ca înlocuitor
pentru ceapă, iar cele uscate sub formă de pudră erau adăugate
în făină. Din secolul al XVI-lea, mugurii nesuflați de lalele de
grădină au fost folosiți și la gătit. În Orient se mănâncă bulbii
lalelei comestibile (Amana edulis, până în 1935 Tulipa edulis).