As.

Andreia cicu
 Afinul
Afinul este un arbust mic,cu ramuri anguloase. Frunzele sunt ovate, denticulate,
verzi pe ambele fete.Florile sunt verzui rosietice, dispuse cate 1-2 la subtioara
frunzelor. Infloreste in mai-iunie. Fructul este o baca albastra cu suc violaceu. Creste
in regiuni montane, in paduri de conifere, pasuni, pe stanci, pe soluri silicoase, pana
la 2500 m altitudine.
Produsul vegetal folosit: frunzele si fructele - Folia et fructus vaccini myrtilis.
Frunzele, impreuna cu ramurile, se recolteaza pe vreme insorita, in lunile mai-
septembrie, iar fructele cand sunt bine coapte, in lunile iulie-septembrie.
Principii active: Frunzele contin : tanin, arbutina, hidrochinona, mirtilina,
neomirtilina.
Fructele contin: tanin, pectine, mirtilina, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi
organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic).
Acţiune farmaceutică: astrigent, bacteriostatic, hipoglicemiant, antidiareic,
diuretic, creste acuitatea vizuala, antihelmintic.

Indicii terapeutice: diabet, reumatism, guta, enterocolita, parazitoze intestinale, infectii urinare,
uremie.
Mod de utilizare: Sub forma de infuzie, care se obtine din frunze. Se beau 2-3 cani pe
zi. Frunzele şi fructele de afin au proprietati astringente datorita taninului.
Au activitate antibiotica, modificand favorabil flora patogena intestinala. Actiunea
hipoglicemianta a frunzelor de afin este controversata. Frunzele intra in compozitia ceaiului
dietetic.
Afinul mai este indicat in infectia urinara, ca antiseptic minor si diuretic, in reumatism,
in guta, in colita de fermentatie sau de putrefactie.
 Anason
Anason - fructe pubescente, acoperite cu peri aspri, foarte scurti. De forma ovala, subcordate la
baza, de 3-5 mm lungime si 2-3 mm grosime. fiecare fruct este format din doua mericarpe
(achene) unite intre ele, greu separabile, fiind ornamentate cu 5 coaste liniare, 3 dorsale si 2
marginale, echidistante.
In partea superioara se observa stilopodul in forma de disc purtand resturile stilulilor, iar la baza un
peduncul subtire. De culoare cenusiu - verzui sau galbene - cenusii, au miros placut,
caracteristic, aromat, gust dulceag, slab arzator.
Compozitia chimica: Fructele contin 2-3% ulei volatil format din 80-90% anetol, metilcavicol sau
izoanetol, cantitati mici de cetone si aldehide anisice si aldehida acetica; 10-20% lipide, colina,
20% substante albuminoide (protide), zaharuri, amidon, 6-10% substante minerale.
Actiune farmacodinamica - utilizari terapeutice: Datorita uleiului volatil au actiune expectoranta,
carminativa si galactogoga. Excita peristaltismul intestinal, stimuleaza secretia salivara, gastrica,
intestinala si pancreatica.
Asupra sistemului nervos central, in doze terapeutice, au efect stimulant in special asupra centrilor
respiratiei si circulatiei.
Supradozate, preparatele pe baza de ulei volatil de anason (sau fructele in cantitati peste 5 g pe zi)
produc stari de excitatie puternica manifestate prin insomnii, excitatii motorii si psihice, tulburari
de vorbire, euforie, urmate de convulsii puternice, dupa care pot aparea stari cometoase si
puternica depresiune asupra sistemului nervos central.
Utilizarea indelungata chiar in doze mai mici produce iritarea mucoaselor
digestive.
Se utilizeaza in anorexii si dispepsii, ca expectorant, carminativ si
corectiv al gustului unor medicamente. Intra in formula "Species pectoralis"
(FR.VIII); uleiul volatil in Calmotusin, Carbocif, Gastrosedol, in spirtul de
amoniac anisat, in spirtul de clorura de amoniu anisat, tinctura etc.
Contraindicat in gastrite hiperacide si ulcer gastric si duodenal, enterocolite
cronice si acute.
 Brusture dulce
Brusture dulce poate fi intalnit pe intreg teritoriul tarii, mai des creste pe
malurile raurilor si paraelor, in locuri umede, in santuri si liziere. Brusture
dulce mai poate fi vazut în apropierea gunoistilor de balegar, în jurul
izvoarelor, uneori în zone de campie.
Brusture dulce creşte de la începutul lunii martie până la sfârşitul lunii
octombrie.
Pe întreaga perioadă de vegetaţie se recoltează rădăcinile, efectul lor
maxim se atinge dacă sau recoltat înainte de perioada de înflorire.
Frunzele se utilizează la comprese.
Boli în care se utilizează: Ceaiurile se utilizează în caz de febră,
insuficienţă respiratorie, artrită, epilepsie, astm.
Comprese se folosesc în caz de luxaţii, entoarse, picioare rănite de mult
umblat, arsuri, leziuni ulceroase, canceroase, plăgi usturătoare.

Ceaiul - o lingură rasă de rădăcini de brusture se pune

peste noapte la macerat în 1/4 litru de apă, se încălzeşte
dimineaţa şi se strecoară.
Comprese - frunzele proaspete sunt spălate, zdrobite şi
aplicate sub forma de comprese, care se înoiesc zilnic.
 Brandusa
Brandusa de toamna este o planta vivace, inalta de 20-45 cm. In pamant are un bulb carnos,
invelit in scuame brune. Primavara rasar 3-4 frunze lunguiete, cu maginile intregi, in mijlocul
carora iese ovarul pe cale de transformare in fruct care este o capsula umlata lunga de 4,5-6,5
cm si cu un diametru de cca. 2-2,5 cm.
In lunile iunie-iulie, fructele sunt deplin dezvoltate, capatand o forma ovala, iar culoarea
verde de la inceput devine albicioasa. In acest stadiu, semintele au culoarea alba.
Cand capsulele sunt complet coapte, ele se deschid prin trei despartituri, lasand sa cada
semintele devenite brune.
Dupa vestejirea frunzelor, prin luna septembrie-octombrie, apar 1-3 flori de culoare violet-
purpurie.
Fiecare floare este formata din 6 petale, unite la partea inferioara intr-un tub lung de 20-30
cm care inconjoara ovarul, aflat in pamant, fixat de bulb.
Brandusa de toamna creste prin fanete - mai ales prin cele umede - din regiunea muntoasa.
De la brandusa de toamna se recolteaza semintele. Pentru a le obtine se culeg fructele
(capsulele) in momentul cand ele au devenit albicioase si cu varful brun, dar inainte de a se
deschide, ceea ce corespunde de cele mai multe ori cu perioada de cosire a fanului.
Brandusa de toamna este o planta otravitoare. De aceea, frunzele si tulpinile ramase de la
separarea capsulelor se vor arde sau ingropa.
Capsulele se intind la soare. Dupa cateva zile ele capata o culoare bruna, se deschid, lasand
sa cada semintele. Daca timpul nu permite, uscarea se poate face si pe cale artificiala.
Samanta obtinuta se lasa 1-2 zile la soare pentru definitivarea uscarii, dupa
care se pune in saci de hartie si se pastreaza la loc uscat.
Din 1,1-1,5 kg seminte aproape uscate rezulta 1 kg de produs uscat. Samanta
de brandusa este folosita pentru extragerea unro substante active
medicamentoase, iar in agricultura ca stimulent al cresterii plantelor, actionand
puternic asupra diviziunii celulare, obtinand forme poliploide.
 Calinul
 Calinul este un arbust stufos a carui inaltime ajunge pana la 4 m. Are scoarta
la inceput neteda, de culoare verde-cenusie, care insa cu timpul devine
cenusie si cu crapaturi.
 Frunzele sunt oval-alungite, divizate in 3-5 lobi dintati pe margini, cu un petiol
scurt, prevazut cu un jgheab, avand 2-4 glande rosietice vizibile.
 Toamna frunzele se coloreaza in rosu, la fel ca si fructele.
 Florile sunt de culoare alb-verzuie, formand o inflorescenta umbeliforma cu
diametrul de 5-7 cm.
 Infloreste in lunile mai-iunie.
 Creste in padurile de la campie pana in cele din regiunea de munte.
 De la calin se strange coaja de pe ramurile si tulpinile tinere.
 Recoltarea se face primavara, in momentul cand seva incepe sa circule mai
intens (aprile-mai).
 Se fac taieturi inelare pe ramuri la distante de 15-25 cm.
 Inelele se unesc intre ele printr-o taietura facuta in lungime. Cu varful
cutitului se desprinde coaja de pe ramuri si tulpini.
Coaja de calin se usuca in straturi subtiri, in aer liber sau in
uscatorii la temperatura de 40-45 grade C. Din 2-3 kg coaja
proaspata se obtine 1 kg de produs uscat.
Coaja de calin se foloseste in industria de medicamente la
prepararea unor extracte cu actiune calmanta si homeostatica.
Intern: astringent, sedativ, antidismenoreic.
 Gălbenelele sunt originare din zona mediteraneană, cresc spontan sau
cultivate ca plante decorative, în gradini, pe lângă zidurile caselor, poteci, drumuri
sau prin parcuri,  şi sunt răspândite şi recunoscute în toata Europa încă din Evul
Mediu.
În trecut era numită şi „floarea ploilor” deoarece atunci când nu se
deschidea era sigur că vin ploile.
În scop terapeutic se folosesc florile, care se culeg atunci când este soare, când
planta este deschisă şi emană uleiuri volatile.

Gălbenele – Acţiune
Au acţiune antiinflamatorie, decongestivă, antiseptică, antimicrobiană,
imunostimulentă, cicatrizantă, grăbeşte vindecarea şi regenerarea ţesuturilor,
reglează ciclurile menstruale, carminativ, reglează funcţia biliară prin principiile
amare.
Gălbenele – Indicaţii terapeutice
Gălbenelele sunt indicate în ulceraţii, eczeme, gastrite, ulcer gastric, ulcer
duodenal, inflamaţii ale colonului, colecistită, boli hepato-biliare, hemoroizi,
dereglări menstruale, dismenoree, micoze, vaginite, infecţii urinare, cistite,
cancer .
Administrare:
Infuzia se prepară din 2 liguriţe cu vârf de floare uscată la o cană de apă clocotită,
se lasă la infuzat 3-5 minute şi se consumă 2- 3 cani pe zi, înainte de mese.
Tinctura se prepară din flori proaspete puse într-o sticlă peste care se toarnă alcool
de 60 de grade, se lasă la macerat, la soare, timp de două săptămâni, se strecoară
şi se păstrează în recipiente închise la culoare, închise ermetic; se administrează de
3 ori pe zi câte 30 de picături, pentru reglarea ciclului menstrual, tratarea ulcerului
gastro-duodenal.
Decoctul se prepară din două linguri de plantă uscată la 1 litru de apă, se lasă la
macerat în apă rece 24 de ore, apoi se strecoară şi se mai fierbe maceratul într-un
litru de apă timp de 10 minute, se strecoară şi se amestecă cele două extracte şi se
administrează atât intern cât şi extern, gargară (afte, stomatite, gingivite, faringite),
se fac băi de şezut, comprese externe (vindecarea ulcerelor, escarelor, abcese,
pustule, fisuri, degeraturi), spălături, clisme.
Pulberea de plantă se obţine prin măcinarea florilor uscate, din care se
administrează câte o linguriţă de plantă pe stomacul gol de 3-4 ori pe zi pentru
efectul antiinflamator, cicatrizant (se depozitează în recipiente bine închise, maxim
10 zile, datorită uleiurilor volatile care se evaporă rapid) .
Unguentul pe bază de gălbenele poate fi utilizat cu succes în diverse boli
dermatologice sau pentru întreţinerea pielii.
 Catina alba
Catina alba creste spontan in zona subcarpatica din Moldova si Muntenia, incepand din bazinul superior al
Siretului pana la Olt.
In agricultura, ea se foloseste in unele zone pentru imbogatirea in azot a solurilor, datorita nodozitatilor
similare celor intalnite la leguminoase (voi vorbi despre acestea mai pe larg), dar si pentru consolidarea
terenurilor predispuse la eroziune datorita capacitatii mari de drajonare.
In subcarpatii Moldovei se intalneste pe vaile raurilor Bistrita, Trotus, Putna si Milcov.
In zona subcarpatica a judetului Buzau catina alba are o frecventa mai mare decat in alte zone din
Romania.
De asemenea, se mai intalneste pe vaile raurilor Teleajen si Dambovita, precum si in Delta Dunarii.
Prezenta catinei albe este insa semnalata de profesorul Ion Simionescu inca din secolul 19 pe vaile
Prahovei si Siretului, in palcuri mixte de catina rosie - Tamarix gallica - si catina alba - Hippophae
rhamnoides.
Catina alba este un arbust spinos ce creste in palcuri sau tufarisuri pe malurile raurilor, in regiunile
mlastinoase pe nisipuri si pietrisuri, mai ales pe formatiuni geologice salinifere. Catina se recolteaza in
decursul lunilor august-septembrie.
Se recomanda ca fructele de catina sa fie recoltate pană la lasarea primului ger, dupa care continutul in
vitamina C scade brusc. Uz intern: hepatita epidemica, hepatita cronica, urticarie, nevroze, alcoolism, guta,
reumatism, ciroza hepatica, ateroscleroza, anemie.
Uz extern: la arsuri, degeraturi, radiatii.
Infuzie 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 30 de minute; se bea
fractionat in cursul unei zile (o bautura placuta si racorotoare se obtine din 750 g fructe cu 6 l apa si 1 kg
zahar – după racire se toarna in sticle si se pastreaza la loc racoros)
Fructul de catina contine de doua ori mai multa vitamina C decat macesul si de 10 ori mai mult decat
citricele. In fructele coapte continutul depaseste 400-800 mg la 100 g suc proaspat. Alte vitamine prezente in
fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regasim celuloza, betacaroten (intr-un procent net superior celui
din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier si sodiu, uleiuri complexe, etc.
Efectele benefice ale acestei plante sunt cunoscute inca din antichitate. In China de exemplu, medicina
traditionala o recomanda in tratamentul bolilor digestive. Pe continentul european, exista insemnari privind
importanta catinei ramase de la Dioscorid si Teophast.
 In prezent, de la catina se obtin urmatoarele produse: ceaiuri din fructe, muguri, frunze si
chiar scoarta, siropuri de fructe, ulei de fructe. Acesta din urma este si cel mai valoros din
punct de vedere medical.
 Uleiul de catina este utilizat in tratamentul unor afectiuni precum: ulcerul gastric si
duodenal, alergiile, diarea, urticaria, reumatismul, afectiunile neuroendocrinologice,
circulatorii, hepatice. Are o actiune reconfortanta, chiar cu efecte usor narcotice.
 De asemenea se mai foloseste in alcoolism, anemii, astenie si stres. Se utilizeaza si in
geriatrie cu rezultate spectaculoase. Cu catina se mai trateaza afectiunile oftalmologice,
coronariene, hipertensiunea arteriala si gingivitele.
 Prin prelucrari in laboratoarele farmaceutice din catina se obtin tratamente extraordinare
pentru tratarea: depresiilor, bolii Parkinson, tumorilor, adenoamelor si leucemiei. Mugurii
de catina au efect afrodisiac.
 Catina este si un foarte bun antiinflamator si inhiba pofta de mancare in cazul unor
tratamente ale obezitatii. Prin prelucarea fructelor in industria alimentara se obtin produse
foarte apreciate cum ar fi suc, nectar, sirop, gem, jeleu, dulceturi, peltea, lichioruri, diverse
bauturi alcoolice.

•Datorita capacitatii mari de drajonare, catina alba se

utilizeaza pentru consolidarea terenurilor in panta, dar si
sub forma de gard viu, avand in vedere numerosii spini
puternici care impiedica patrunderea iepurilor si a altor
animale in spatiile care necesita protectie (livezi, podgorii,
diverse culturi).
 Captalan
 Captalan are frunze mari - putind depasi 80 cm, rotunde si cu baza cordata,
margine dintata, pe fata flabre, iar pe spate cu peri mici si desi care nu se
ruleaza; petiol lung de 30-80 cm, gros si canaliculat la P. hybridus si compact la
P. kablikianus.
 Frunzele contin ulei volatil, mucilagii, inulina, rezine, tanin, o substanta amara
de natura glicozidica, substante de natura proteica, acid a-aminoadipic, saruri
minerale.
 Actiune farmacodinamica - utilizari terapeutice: In trecut aceste specii datorita
proprietatilor diuretice si diaforetice au fost utilizate in boli infectioase, in special
in pesta, de unde si denumirea populara la unele popoare.
 Alte date se refera la utilizarea preparatelor de Petasites ca expectorant in
bronsitele catarale, ca antiasmatic, ca hipotensiv etc.
 Cercetarile stiintifice din ultimele doua decenii au confirmat efectele hipotensive
in unele forme de hipertensiune arteriala si actiunea antispastica a unor
extracte sau subtante pure obtinute din aceste specii.

•La specia P. hybridus componenta predominanta

este furanopetazina. Cercetarile farmacodinamice
efectuate asupra speciilor romanesti au pus in
evidenta o actiune antispastica intensa de tip
papaverinic (de tip musculotrop), fapt care deschide
perspectivele valorificarii terapeutice acestor specii
atat de raspandite in Carpati.
 Cicoare
Cicoare este o planta usor adaptabila ce adevereste prezenta ei pretutindeni, in
campie, prin pajisti, pe marginea drumurilor, si a cailor ferate, in poienele din
padure, are multa nevoie de umeditate si luminozitate, prefera solrile cu textura
mijlocie sau usoara, fertile, bogate in humus, profunde cu reactie neutra.
Creşte din luna mai până în luna octombie, începutul lunii noiembrie.
In scopuri medicinale pot fi utilizate partile aeriene, care se recolteaza in prima
parte a perioadei de inflorire a plantei, in lunile iulie-august, cand tulpinile nu au
intrat in faza de lignificare.
Pentru ca produsul sa fie de calitate superioara se taie si rozeta de frunze bazale.
Radacinile se recolteaza in septembrie-octombrie.
Boli in care se utilizeaza in furunculoza si acnee (sub forma de ceai, in asociatie
cu radacina de brusture si iarba de trei frati patati).
& In angiocolite, deschinezii biliare, constipatii cronice, in alimentatie planta este
cultivata pentru prepararea cafelei de cicoare cu proprietati gastrice.
Uz intern: angiocolita, colicistita, tuse, insuficienta cardiaca, seboree.
Uz extern: vindecarea rănilor şi tăieturilor.

Decoct - 2 lingurite de radacina maruntite în 200ml apa

rece, se fierbe 5 minute, se bea caldut în 3 reprize, inainte
de mesele principale.
O cura de 2 saptamini cu ceai de cicoare ajuta uimitor la
cresterea secretiei de bila, a celulelor hepatice diminuate,
mai ales în cazul consumatorilor de alcool.
 Grepfruit
Grepfruit este un fruct de care putem profita tot anul.
Soiul de culoare roşie este preferat de mulţi consumatori
de citrice pentru că alungă rapid oboseala.
Bogat în minerale, mai ales în fosfor, potasiu şi
magneziu, dar şi în vitaminele C, B1, B2, PP (campioană
este, fireşte, vitamina C), cu puţine calorii, 43 la 100 g,
grepfrutul ţine departe de noi virozele şi răcelile. Este, de
asemenea, un bun drenor hepatic şi renal, depurativ,
aperitiv şi un tonic de renume. Nutriţioniştii îl recomandă
în artrită, fragilitate capilară, insuficienţă biliară, afecţiuni
febrile şi pulmonare, intoxicaţii, anorexie şi oboseală. O
cură, sub formă de suc, de 3 pahare, înainte de masă, ne
ajută să traversăm mai uşor sezonul rece.
 Ipsorita
 Ipsorita este o planta perena, cu tulpina gabra, acoperita la baza cu peri mici, formand
tufe. In pamant are un rizom gros pana la 8 cm, cu radacini numeroase, cilindrice,
infipte adanc, lungi de 1,5-2 m. Frunzele sunt lanceolate, opuse, ascutite la varf si cu
marginea intreaga.
 Florile sunt mici, numeroase, de culoare alba sau roz, avand un caliciu scurt, tubulos,
terminat cu 5 dinti.
 Corola are 5 petale, de doua ori mai lungi decat caliciul, iar staminele sunt in numar
de 10.
 Infloreste din iulie pana in septembrie.
 Creste prin locuri nisipoase, pe coaste stancoase si pe marginea drumurilor.
 Radacinile si rizomii se recolteaza incepand din luna august pana in noiembrie. La
maturizarea semmintelor, radacinile au cea mai mare cantitate de saponine. O data
cu inghetul, saponinele incep sa scada.

Radacinile si rizomii se usuca asezati intr-un strat subtire pe cale

naturala la soare sau incaperi cu o buna aerisire. Pentru ca uscarea
inceata si de lunga durata face sa scada continutul in saponine, se
recomanda uscarea pe cale artificiala la o temperatura de 40-50 grade
C.
Din 3-5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg produs uscat.
Se foloseste ca expectorant, iar in industria alimentara la prepararea
halvalei si alvitei.
 Macrisul iepurelui
Macrisul iepurelui sau macris de padure, macrisul caprei,
trifoi acru sau macrisul pasarilor, este o planta medicinala
utila in tratamentul afectiunilor canceroase localizate la
nivelul tubului digestiv precum si in afectiunile hepatice.
 Macrisul iepurelui este raspandit in principal prin paduri sau
fanete, in zona de campie si deal, mai putin la munte.
De la planta se folosesc florile care se usuca si se utilizeaza
in diferite amestecuri, si frunzele care se consuma in stare
proaspata.
Ceaiul din frunze de macrisul iepurelui este folosit pentru a
inlatura arsurile stomacale, iar sucul de frunze,
proaspat,este folosit in tratamentul formelor de cancer
gastric; cam 3-5 picaturi o data pe ora.
 
 Pinul
 Mugurii de pin sunt ovoizi, cilindrici ascutiti la varf, lungi pana la 3 cm, grosi
pana la 4 mm, cu un ax central verde pe care sunt dispuse in spirala
numeroase bractee brune, membranoase, lanceolate la baza carora se
gasesc mici expansiuni, purtand fiecare o pereche de frunze aciculare,
scurte, inconjurate de o teaca membranoasa.
 Componentul principal al mugurilor de pin este uleiul volatil format din pinen,
limonen si silvestren, drept componenti predominanti cantitativ. Mugurii ca si
cetina de pin contin o cantitate apreciabila de acid ascorbic (pana la 300 mg
%), alaturi de pinitol (metoxi-inozitol) si un principiu amar, pinipicrozida, care
se gaseste in fractiunea rezinoasa.Utilizari terapeutice: Prin continutul lor,
mugurii de pin constituie un modificator al secretiilor bronsice si totodata, un
bun diuretic. Se administreaza sub forma de infuzie si sirop si se recomanda
in tratamentul bronsitelor, pielitelor, cistitelor catarale sau uretrite.Ca
antiseptic al cailor urinare se caracterizeaza prin faptul ca dupa administrare,
urina capata miros de violete. Bune rezultate au dat mugurii de pin in
tratamentul scorbutului ca si faina din cetina de pin, in general, prin
continutul ridicat in acid ascorbic.
 Se mai foloseste in compozitia inhalantelor, ca aromatizant, intra in
compozitia unor preparate antigripale si antireumatice; a figurat in
Farmacopeea Romana Ed. A VII-a ca inlocuitor al balsamului de Tolu si face
parte din compozitia Ceaiului antibronsitic nr. 2.
Muguri de pin
 Pufulita cu flori mici
 Pufulita cu flori mici – tulpină înaltă până la 1 m, cilindrică, cu peri
patenţi, uneori amestecaţi cu peri glanduloşi, scurţi. Baza tulpinii are
lăstari scurţi. Frunze îngust – lanceolate, mărunt şi ascuţit – dinţate,
cele inferioare şi mijlocii opuse, rareori alterne sau verticilate câte trei.

 Flori mici, cu receptacul infundibuliform; caliciul din 4 sepale; corola din
4 petale cordiforme; androceul din 8 stamine, cele episepale mai lungi;
gineceul cu stigmat 4-lobat.
 Partea aeriană conţine un galotanin hidrolizabil, acizi terpenici
pentaciclici, alcool cerilic, ß-sitosterol, poliholozide, pectine, substanţe
flavonozidice, glicozide ale flavonolilor cvercetol, kempferol şi mircetol,
precum şi un număr de opt acizi graşi: palmitic, palmitoleic, stearic,
oleic, arahidonic, arahidic, linoleic şi linolenic.
 Utilizari terapeutice: părţilor aeriene înflorite ale plantei i se atribuie
proprietăţi depurative, astringente, regeneratoare.
 Scaiul vanat
 Scaiul vanat este o planta perena, cu o tulpina inalta de 30-60 cm,
cu ramuri de culoare albastra, terminate cu inflorescente globuloase,
verzi la inceput, albastre in momentul infloririi si brune dupa ce florile
s-au trecut. Inflorescenta este inconjurata de bractee spinoase.
 Frunzele sunt tari la pipait, dintate pe margini si tepoase. Infloreste
in lunile iulie-august.
 Creste prin fanete umede, pasuni si la marginea drumurilor.
 Planta se culege in momentul infloririi, cand capata o frumoasa
culoare albastra.
 Uscarea se face cu usurinta, planta continand putina apa.
 In timpul uscarii se va feri de lumina puternica. Din cca. 3 kg planta
proaspata se obtine 1 kg produs uscat. Se foloseste in calmarea
tusei. Intern: expectorant, antispastic bronsic.
 Smochin
 Smochin este o planta de origine mediteraneana. Era foarte raspandit in Antichitate in Grecia, la Roma, in
nordul Africii (Cartagina) unde fructele lui erau foarte apreciate si erau socotite ca au o actiune favorabila
asupra organismului din cauza virtutilor sale intaritoare si igienice. Grecii si romanii aveau o consideratie
deosebita pentru acest fruct.
 Se povesteste ca, prin contemporanii sai, Caton aprecia atat de mult acest fruct incat era supranumit philo
suxo (iubitorul de smochine). Socotita ca extrem de hranitoare si de intaritoare (intr-adevar, datorita mai ales
bogatiei sale in zahar) smochina era consumata de toti cei care aveau de facut eforturi mari fizice; atletii
consumau multe smochine atunci cand faceau antrenament fizic intens si mai ales in timpul concursurilor.
Printre muncitori, mai ales la tara, smochinele formau o parte importanta a alimentatiei. Galien povesteste ca,
multumita consumarii lor, paznicii viilor care in perioada culesului se hraneau numai cu paine, struguri si
smochine se simteau foarte bine in urma acestei alimentatii fiindca se ingrasau simtitor.Proprietatile nutritive
ale smochinelor.  In timpul Renasterii smochinele erau des recomandate datorita proprietatilor lor nutritive de
netagaduit si a virtutilor lor laxative. Compozitia smochinelor este cu totul diferita, dupa cum este vorba
despre smochine proaspete sau uscate: - smochine proaspete: apa 84,8%, materii azotate 0,79%, celuloza
1,23% si materii extractive 12,15 (dintre care 3,7 zahar); - smochine uscate: materii azotate 5,20%, materii
grase 2,10, materii extractive 79,94 (din care 48,4 zahar), celuloza 8,06 si cenusa 4,70.
 Un cercetator contemporan a gasit in toate partile smochinului un latex capabil sa digere fibrina si datorita
acestei afectiuni el a fost comparat cu sucul pancreatic. Acest latex cuprinde o amilaza care lucreaza asupra
amidonului si o proteza care ataca mai ales laptele fiert. Este interesant de amintit ca grecii din antichitate
intrebuintau latex-ul smochinului la prepararea branzeturilor.
Smochinele nu au contraindicatii. Smochina proaspata are un miros duceag, o aroma delicata si
patrunzatoare, se topeste in gura si lasa o minunata senzatie de prospetime, cu un parfum subtil, nedefinit.
Din pacate la cea mai neinsemnata lovire, coaja ei extrem de subtire crapa, carnea se vestejeste,
fermenteaza si capata un gust de putreziciune. Semintele pe care le cuprind dau smochinelor proprietati
laxative, care sunt cunoscute din totdeauna si sunt apreciate de foarte multe persoane cu intestinul lenes.
 Uscate, smochinele sunt si mai hranitoare pentru ca substantele pe care le cuprind se gasesc in proportii mai
ridicate (100 grame de smochine uscate produc 250 calorii). Decoctia de smochine da un lichid care poate
sluji drept gargara in angine. Intrebuintarea sa a fost recomandata, de asemenea, contra abceselor gingiilor;
in acest scop se aplica o jumatate de smochina pe regiunea umflata.
 Smochinele nu au contraindicatii. Cand sunt culese prea devreme pot sa provoace unele iritatii pe mucoasele
gurii si tubului digestiv (diaree) si, la persoanele predispuse, pot provoca reactii cutanate (acnee, eczema
etc.). Singura contraindicatie in cazul smochinelor uscate este pentru diabetici care digera perfect smochinele
proaspete, dar nu le suporta intotdeauna bine uscate.
 Trifoiul alb
 Trifoiul alb este o planta mica, perena, ierbacee, glabra, cu tulpina culcata la
pamant, din care pornesc radacini. Frunzele sunt trifoliate, adeseori patate
cu alb sau o pata mai inchisa, dispuse pe un petiol lung.
 Pe tulpina, la baza petiolului, se gasesc stipele membranoase, ascutite la
varf, albe-galbui, cu nervuri verzi si liliachii.
 Florile sunt de culoare alba sau usor roze, pe masura infloririi ele se
brunifica.
 Sunt dispuse in capitule globuloase, asezate la varful unor pedunculi drepti,
mai lungi decat frunzele. Infloreste in luna mai pana in septembrie. Creste
prin locuri cultivate, livezi si fanete.
Capitulele florale fara codite se culeg la inceputul infloririi. Florile de trifoi se
usuca pe cale naturala, la soare, sau in locuri aerisite. Uscarea pe cale
artificiala se face la o temperatura de 35-40 grade C. Din 4-5 kg flori
proaspete se obtine 1 kg produs finit. Sub forma de ceai in raceala, gripa.
Denumita stiintific Hypericum perforatum, sunatoarea este o planta erbacee
(plantele erbacee sunt cele care nu au o tulpina lemnoasa, ci una subtire, moale si,
de regula, verde) care creste in Europa, America, Australia, Noua Zeelanda si Asia
de Est, gasindu-se preponderent in zonele de campie si de deal.
Aceasta poate fi recunoscuta usor gratie florilor galbene, cu cinci petale in forma de
stea, care se desfac larg, a frunzelor verzi, in forma ovala, si a tulpinii care ajunge,
in general, la 30 de centimetri inaltime. In unele cazuri, planta poate atinge si un
metru, insa dezvoltarea sa depinde si de factorii de mediu din locul in care creste.
Florile de sunatoare sunt culese, de obicei, in lunile de vara (iunie-iulie) si sunt
lasate la uscat intr-un loc cu umbra, pe o bucata de hartie sau de panza.

Gratie proprietatilor antiseptice, antiinflamatoare si antivirale, produsele din extract

de sunatoare pot fi utilizate cu succes in ameliorarea problemelor digestive. Aceasta
contribuie la eliminarea toxinelor din organism si la detoxifierea ficatului, regleaza
tranzitul intestinal si calmeaza durerile de stomac.
De asemenea, sunatoarea poate ajuta la ameliorarea starilor depresive 6, fiind o
solutie de luat in calcul in perioadele de stres, irascibilitate, insomnie si agitatie.
Totodata, planta este recomandata si in atacuri de panica, avand efect calmant.
Consumul de sunatoare are urmatoarele avantaje:
•combate starile depresive, de anxietate sau de insomnie;
•incetineste deteriorarea functiilor cognitive (o echipa de cercetare din cadrul
Universitatii din Madrid a publicat un studiu conform caruia antioxidantii din
sunatoare reduc riscul aparitiei unor afectiuni neurodegenerative);
•asigura functionarea normala a sistemului hepato-biliar si sprijina detoxifierea
ficatului;
•reduce inflamatiile si durerile;
•amelioreaza simptomele de gripa si raceala, gratie proprietatilor antivirale si
antiseptice;
•amelioreaza migrenele, datorita proprietatilor calmante;
•ajuta la vindecarea mai rapida a ranilor, taieturilor, plagilor sau a eczemelor;
•calmeaza senzatiile de usturime si de arsura de la nivelul pielii;
•atenueaza durerile de stomac, previne si amelioreaza problemele digestive.
ADMINISTRARE
Sunt mai multe moduri in care putem administra sunatoarea, aceasta
putand fi consumata si utilizata sub forma de ceai, ulei, tinctura sau capsule.
Important de mentionat aici este faptul ca, pentru a ne bucura din plin de beneficiile
acestei plante, trebuie sa ne asiguram ca produsele pe care le folosim au la
baza extract standardizat de sunatoare, nu un amestec nestandardizat, care nu
poate produce aceleasi efecte (cum sunt cele din majoritatea ceaiurilor).
Florile de sunatoare pot fi lasate la uscat pe o bucata de panza, pentru a fi apoi
folosite la realizarea ceaiurilor (se adauga o lingura de flori maruntite de sunatoare
la o cana de apa fierbinte).
Ceaiul de sunatoare este benefic in special seara, inainte de culcare, deoarece
are efect calmant si combate starile de agitatie si insomnia. De asemenea, acesta
amelioreaza durerile de stomac si asigura buna functionare a sistemului digestiv.
 Zmeur
 Zmeur – foliole ovat-lanceolate inegal dinţate pe margini fără peţiolul
principal, de culoare verde pe suprafaţa superioară şi albă sau albă –
cenuşie pe cea inferioară. Mirosul frunzelor uscate este plăcut, gustul
astringent.
 Frunzele conţin tanin (cca 10%) substanţe de natură flavonoidică, cca
800 mg% vitamina C.
 Fructele proaspete conţin acid citric, malic şi formic, zaharuri, tanin,
pectine, antociani, glicozidici, substanţe de natură flavonoidică, vitamina
C. (cca 50 mg%).
 Utilizari terapeutice: Fără a avea o acţiune farmacodinamică specifică,
frunzele sunt utilizate empiric ca depurativ şi astringent, iar extern sub
formă de gargară în afecţiuni faringiene. Intră în compoziţia ceaiului
aromat. După unii autori, frunzele au acţiune antispastică şi uterotonică.
Siropul obţinut din fructele proaspete este utilizat în farmacie corectiv
pentru diferite siropuri medicinale.