1.1.

DEFINIȚIE
Ciupercile sunt organisme heterotrofe, majoritatea cu structură hifală, care își obțin
substanțele nutritive prin absorbție.
Știința care studiază ciupercile se numește micologie. Termenul micologie are
etimologie greacă: mykes – ciupercă; logos - știință.

1.2. CIUPERCILE ÎNTRE LEGENDĂ ȘI ADEVĂR

Diversitatea formelor și culorilor ciupercilor a prezentat întotdeauna un interes special
și adesea constituie subiectul unor legende și mituri din tradiția vechilor civilizații greco-
romane, precum și a altor popoare.
Una dintre cele mai vechi și mărețe civilizații, cea Miceniană, își leagă numele de o
ciupercă legendară, pe care eroul mitologic Perseus a găsit-o în peregrinările sale. De la
această ciupercă simbolică, locul a fost denumit Mycenae, iar locuitorii Mycenieni.
În dicționarul de simboluri al lui Biederman (2002) se menționează că ”ciupercile sunt
simbolul fericirii”, în mod surprinzător amanitaceele otrăvitoare, folosite frecvent de
populațiile sibire ca narcotice halucinogene. În Europa Centrală o asemenea corelație este
greu de acceptat, fiindu-ne însă mai la îndemână să avem în vedere aspectul bizar al pălăriilor
ciupercilor, roșii picățele albe, care le conferă acestora o înfățișare ”veselă”.
Unele ciuperci – buretele puturos – datorită formei asemănătoare unui falus, în
anumite tradiții populare sunt asociate cu ideea de potență și fecunditate în sensul vechii
”teorii a simbolurilor”.
Ciupercile care cresc în cerc (bureții din zona Bayern și Austria) erau uneori numite
”inelele vrăjitoarelor”, aparent din cauză că erau interpretate drept urme lăsate peste vegetație
în timpul horelor nocturne ale vrăjitoarelor sau ielelor.
În vechea Chină, ciuperca ku sau chih, era simbol al vieții îndelungate, denumit și
ciuperca miraculoasă, ciuperca zeilor sau planta nemuririi. Pe Insulele fericiților din mitologia
chineză se spune că s-ar afla un ”palat ciupercă” din aur și argint.
Atât în spațiul german, cât și în cel românesc, există expresii în care termenul de
comparație folosit este creșterea rapidă a ciupercilor: ”cresc ca ciupercile după ploaie.”
În vechiul Mexic, ciuperca halucinogenă Psilocybe cubensis era uneori reprezentată,
în scrierile ilustrate, ca atribut al zeilor și se folosea cu certitudine în ritualurile religioase
pentru a încerca trăirea unor stări vizionare.
În Dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant, ”ciuperca, mai ales speciile
genului Agaricus reprezintă un simbol de longevitate. Aceasta se datorează probabil faptului
că, după uscare, se poate păstra mult timp. Aceasta figurează printre atributele zeului
longevității. Nemuritorii o consumă cu scorțișoară, aur sau jad. De aici obțin ei ușurința
corpului” scrie Wang Zhong.
Pe de altă parte, ciupercile (ling-zhe) se consideră că se dezvoltă doar pe timp de pace
și ordine deplină în imperiu. Traiul său este deci semnul unei folosiri corecte a mandatului
ceresc.
Pentru anumite triburi bantu din partea centrală a Republicii Congo, ciuperca este și
un simbol al sufletului. Triburile lulua vorbesc de ciuperca din curte și de ciuperca din brusă
(butuc tăiat în patru muchii) pentru a evoca lumea celor vii și pe cea a morților. Un înțelept
afirmă că ciuperca din curte este una și aceeași cu ciuperca din savană. Toate aceste credințe
au un punct comun, ele fac parte din ciupercă simbolul vieții regenerate prin fermentație,
descompunere organică, adică după moarte.
1.3. ÎNMULȚIREA CIUPERCILOR
Ciupercile sunt organisme cu o adaptare foarte variată la diferite medii de viață și se
înmulțesc asexuat și sexuat. În ciclul biologic al ciupercilor se disting două stadii care se
succed:
 Stadiul anamorf (asexuat, imperfect)
 Stadiul teleomorf (sexuat sau perfect).
Ciupercile care prezintă în ciclul biologic cele două stadii succesive se numesc fungi
perfecți, iar cele care prezintă doar stadiul anamorf se numesc fungi imperfecți.
Înmulțirea asexuată la ciuperci
Înmulțirea asexuată se poate realiza prin porțiuni de miceliu (înmulțire vegetativă) sau
prin organe speciale numite spori asexuați (imperfecți).
Înmulțirea vegetativă
La ciuperci, înmulțirea vegetativă se poate realiza prin fragmentarea hifelor, care pot
regenera un nou miceliu în condiții favorabile de mediu. Acest fenomen este întâlnit la
mucegaiuri, la ciuperca de cultură (specii ale genului Agaricus) și la specii care trăiesc în
pământ.
Înmulțirea prin spori imperfecți
Înmulțirea prin spori imperfecți este dependentă de ciclul de viață al ciupercilor și de
condițiile de mediu: nutriție, umiditate, temperatură și pH. La unele specii de ciuperci, întreg
aparatul vegetativ se transformă în organe sporifere, iar la alte specii doar anumite porțiuni
din aparatul vegetativ pot deveni organe sporifere.
 Înmulțirea prin spori imperfecți (asexuați) se realizează cu ajutorul zoosporilor,
sporangiosporilor și conidiilor.

Figura nr. 1.1. Înmulțirea asexuată la ciuperci

Înmulțirea sexuată la ciuperci
Înmulțirea sexuată a ciupercilor se realizează cu ajutorul sporilor sexuați, care se mai
numesc și spori perfecți, formarea acestora fiind precedată de fecundație și meioză. Prin
fecundație se realizează trecerea de haplofază și diplofază. Fecundația presupune două etape
distincte:
 Plasmogamia – fuzionarea citoplasmelor
 Cariogamia – fuzionarea nucleilor – celulelor cu polaritate sexuală diferită.
Înmulțirea prin spori perfecți
Ca urmare a înmulțirii sexuate se formează sporii sexuați, care prezintă caractere
taxonomice cu o importanță deosebită științifică în determinarea speciilor de ciuperci. Sporii
sexuați sunt: zigosporii, oosporii, ascosporii și basidiosporii.

1.4. NUTRIȚIA CIUPERCILOR

Ciupercile sunt organisme lipsite de pigmenți asimilatori, prezentând o nutriție
heterotrofă. Miceliul vegetativ acționează asupra substratului nutritiv (cu viață sau fără viață),
iar prin enzimele pe care le secretă descompune substanțele organice complexe în produși mai
simpli, care sunt incluși în celulele hifelor.
Acest fenomen poate avea loc pe toată suprafața miceliului sau prin porțiuni
specializate: rizoizii la ciupercile saprofite și haustorii la ciupercile parazite. Astfel, ciupercile
parazite determină starea de boală a organismelor gazdă (plante și animale vii), iar cele
saprofite descompun resturile vegetale sau animale.
Simbioza la ciuperci
Simbiozele micorizante constituie o alternativă la modificările morfologice ale
rădăcinii ca răspuns la calitatea solului.
Micorizele reprezintă rezultatul unei asociații simbiotice în cadrul căreia radicelele
celor mai multe plante sunt colonizate de specii de ciuperci caracteristice, în cursul dezvoltării
ontogenetice. Această interrelație presupune următoarele aspecte:
 Este o asociere constantă a celor două organisme
 Infecția plantei presupune absența proceselor patologice
 Invadarea exclusivă a scoarței radiculare, cu menținerea stării de sterilitate la
nivelul meristemului apical și la cilindrul central
 Absența leziunilor și menținerea proprietăților biologice normale ale celulelor
radiculare
 Plantele micorizante sunt mai bine dezvoltate decât cele fără micorize, iar
ciupercile formează corpuri sporifere abundent.
În acest tip de relație, planta micorizantă asigură ciupercii glucide, vitamine și
substanțe stimulatoare de creștere a miceliului și de sporulare, iar prin intermediul hifelor
ciuperca favorizează absorbția apei și a sărurilor minerale din sol, solubilizează unele
substanțe greu solubile, care conțin azot și fosfor și intensifică activitatea metabolică generală
a plantei.

1.5. ECOLOGIA CIUPERCILOR

Ciupercile semnalate în diferiți biotopi se găsesc într-o strânsă relație cu factorii de
mediu, dar și cu plantele sau cu formațiunile vegetale. După modul de viață, ciupercile pot fi:
saprofite, parazite și simbionte. În raport cu substratul pe care se dezvoltă. Spectrul biologic al
ciupercilor este foarte variabil, cu importanță în ecologia acestor organisme.
Ciupercile saprofite se pot dezvolta în sol și în apă, pe lemnul în descompunere, pe
frunzele putrede, pe alimente sau pe dejecții animaliere.
 Ciupercile din sol (Mucor, Aspergillus, Penicillium) se dezvoltă în straturile
superficiale, unde contribuie activ la formarea humusului. Unele specii de ciuperci din sol, în
anumite condiții devin parazite, provocând boli la plante și animale.
Specii de ciuperci din ordinul Pezizales prezintă miceliul în pământ, iar corpurile
sporifere la suprafața solului, în timp ce specii din ordinul Tuberales prezintă atât miceliul, cât
și corpurile sporifere în pământ.
Ciupercile cu miceliul în sol pot fi:
 Ciuperci humicole – se dezvoltă pe soluri bogate în humus, care rezultă din
descompunerea resturilor vegetale (Macrolepiota rhacodes, Morchella conica)
 Ciuperci tericole – se dezvoltă pe soluri sărace în humus (Laccaria laccata,
Clitopilus prunulus)
 Ciuperci praticole – cresc în locuri deschise în pajiștile naturale (Agaricus
campestris, Clitocybe geotropa, Marasmius oreades)