ROLUL ŞI IMPORTANŢA CIUPERCILOR MICROSCOPICE

Micologia este acea ramură a biologiei, ce studiază aprofundat reprezentanții

regnului Fungi (din l. greacă mykes- ciupercă). Importanţa studierii ciupercilor
microscopice – acţiunea lor asupra: organismelor vii; alimentelor; furajelor;
materiei organice.

Rolul negativ al fungilor

Efectele dăunătoare generate de ciupercile microscopice sunt deosebit de
numeroase şi complexe, fiind întâlnite zi de zi. Se cunosc aproximativ 50 de
genuri de fungi dăunători ai furajelor şi alimentelor, cele mai importante specii
fiind incluse în genurile Aspergillus, Fusarium şi Penicillium.

Contaminarea cu fungi a cerealelor; fructelor,a altor substraturi nutritive=>

pierderea valorii nutritive şi energetice, a abilităţii de germinare si se exprimă prin
schimbarea culorii, a gustului, dezvoltarea de mirosuri neplăcute şi prin formarea
de toxine şi antibiotice.

Relaţia dintre dezvoltarea fungilor pe suportul alimentar şi deteriorarea calităţii

acestuia este foarte greu de stabilit. Fungii (miceliul sau sporii) nu sunt vizibili
sau detectabili iniţial, în stadiul în care deteriorarea este deja instalată. Fungii pot
secreta o gama largă de metaboliti (enzime), toxine.

Creşterea speciei Penicillium expansum pe mere sau în sucul de mere determină

formarea micotoxinei denumită patulină şi secreţia enzimei pectinază, care se
exprimă prin modificarea gustului. Produşii metabolici sintetizaţi de ciupercile
microscopice sunt termo-rezistenţi şi rămân în produsul final chiar dacă acesta
este supus unui tratament termic.

În procesele tehnologice care asigură o diluare, metaboliţii rămân și pot acţiona

la concentraţii foarte mici asupra unor componenţi ai produsului alimentar òfinit,
deteriorând în continuare calitatea acestuia.

Enzimele speciei Penicillium communae şi P. roqueforti pot degrada acidul

ascorbic folosit cu rol de conservant al alimentelor în 1,3 – pentadienă, substanţă
care generează un miros neplăcut

Un grup important de micotoxine, aflatoxinele, sunt metaboliţi deosebit de toxici,

produşi în anumite condiţii de numeroase specii de Aspergillus. Aflatoxinele
induc: efect toxic, deloc de neglijat: efecte carcinogenetice, aflatoxina B -
toxicitatea acesteia este atât de mare, încât doza care poate provoca intoxicaţie
cronică a fost imposibil de stabilit.
Deosebit de importantă este capacitatea fungilor de a provoca mirosuri
neplăcute. Specii de: Penicillium. Aspergillus pot transforma fungicidele cu care
sunt tratate cutiile de carton sau pungile pentru ambalare, prin metilare, într-un
compus puternic mirositor din categoria anisol. Deseori mirosul este pregnant,
dar fungii nu sunt detectabili.

Efectul dăunător al ciupercilor microscopice se manifestă şi asupra clădirilor.

Prezenţa sporilor şi dezvoltarea fungilor în interiorul construcţiilor poate genera
probleme de sănătate cu gravitate variabilă, precum şi distrugerea structurilor şi
a materialelor atacate. Deoarece fungii posedă o mare varietate de enzime şi
acizi, pot descompune foarte eficient o gamă largă de materiale organice şi
anorganice. În cursul creşterii, sinteza şi excreţia acestor enzime poate produce
distrugerea şi dezintegrarea materialelor de construcţie.

Dezvoltarea masei fungice, împreună cu efectul de decolorare datorat secreţiilor

acestora, se observă pe pereţi, indiferent din ce material sunt construiţi aceştia.
Rolul esenţial în dezvoltarea fungilor în locuinţe sau adăposturi îl are umiditatea.
Dacă sporii se depun pe substraturi caracterizate printr-o activitate a apei
crescută, care le asigură colonizarea pe suportul respectiv, vor germina şi vor
dezvolta micelii.

Ideea că o umiditate relativă mai mică de 75% va stopa dezvoltarea fungilor în

interior este greşită. Activitatea apei a materialelor din care este constituită
clădirea este factorul determinant . Activitatea apei este o expresie care redă
umiditatea disponibilă la punctul de echilibru şi se exprimă prin raportul dintre
presiunea vaporilor de apă din substrat şi presiunea vaporilor de apă pură.

Condiţiile optime de creştere:

• pentru fungii mezofili intervalul de 0,95 şi 0,99 al activităţii apei;

• pentru levuri acest interval este cuprins între 0,88 şi 0,99;

• pentru fungii xerofili între 0,65 şi 0,90.

Primele specii de fungi care invadează clădirile (primii invadatori) sunt:

Penicillium chrysogenum,

P. brevicompactum,

P. communae,

P. expansum

Aspergillus versicolor.
Speciile colonizatoare secundare sunt reprezentate de Cladosporium herbarum,
C. cladosporoides şi C. Shaerosphermum.

Rolul pozitiv al fungilor

Unele specii de ciuperci microscopice sunt considerate adevărate unităţi chimice,
fiind capabile să sintetizeze compuşi complecşi plecând de la molecule simple,
precum etanolul sau acidul citric. În industria chimică se folosesc deja culturi de
ciuperci cu capacităţi enzimatice specifice pentru a cataliza anumite procese. Un
exemplu clasic este Sacharomyces cerevisiae, utilizat pentru conversia zahărului
în alcool.

Speciile de fungi: Aspergilus niger, A. Ochraceus, Rhizopus au fost folosite în

industria farmaceutică pentru introducerea de grupări hidroxil în structura
corticosteroizilor în vederea obţinerii de cortizon. Fungii au un rol deosebit de
important în tratamentul infecţiilor ca urmare a capacităţii lor de a sintetiza
metaboliţi cu efect antibacterian.

Penicillium chrysogenum (P. notatum) - metabolit denumit penicilina G, un

compus de tip beta-lactam cu efecte antimicrobiene. Această capacitate a fost
ulterior folosită pentru dezvoltarea de derivaţi de penicilină cu efecte asupra
bacteriilor Gram negative.

Cefalosporinele - un alt grup de metaboliţi cu efect antimicrobian produşi de

Acremoniu chrysogenum. Aceşti metaboliţi, foarte apropiaţi de peniciline, sunt, de
asemenea, capabili să inhibe sinteza peretelui celular la bacteriile Gram pozitive.
Ciclosporinele produşi de secreţie a speciei Tolypocladium niveum (Beauveria
nivea)

Aceste substanţe au efect imunosupresiv, utilitatea în modularea răspunsului

umoral, cu inhibarea producerii factorului de creştere a limfocitelor T -
interleukina 2 - un important mediator al sistemului imun. Tratamentul cu
ciclosporine a revoluţionat chirurgia transplantelor asigurând reducerea efectului
de respingere a grefelor.

Alcaloizii ergotici produşi de Claviceps purpurea care se regăsesc în cerealele

contaminate de această specie au determinat serioase probleme precum
avorturi atât la om, cât şi la animale, sunt folosiţi în prezent în terapia bolii
Parkinson şi a demenţei senile.
TERMENI ŞI STRUCTURI PARTICULARE

Ciupercile microscopice constituie un grup de microorganisme foarte

heteromorfe, larg răspândite în natură, întâlnite în toate mediile naturale (sol,
aer, apă). Majoritatea sunt saprobiote - trăiesc pe diferite substraturi organice,
intervin activ în circulaţia materiei prin procese complexe de descompunere şi de
mineralizare a acesteia.

Un număr relativ restrâns de ciuperci microscopice sunt patogene atât pentru om

şi animale, cât şi pentru celelalte organisme vii (plante, insecte, peşti, reptile,
păsări). Produc boli a căror gravitate este uneori mai mare decât cea indusă de
bacterii şi virusuri. Pot trăi în anumite faze ale dezvoltării lor ca saprobiote, iar în
anumite condiţii ca parazite, putând deveni astfel patogene.

Din punct de vedere morfologic, ciupercile prezintă un polimorfism accentuat.

În general, o ciupercă este formată din două părţi distincte:

• talul (thallon = ramură), care are rol vegetativ;

• sporul, care are rol în înmulţirea ciupercilor şi în diseminarea în mediu.

Talul poate să se prezintă sub două forme principalefie filamentos, fie ca o

aglomerare de mici elemente ovoide.

Talul filamentos este constituit dintr-o multitudine de formaţiuni variabile ca formă

şi dimensiuni, care pe ansamblu iau aspect de tuburi fine, denumite hife. Celulele
care alcătuiesc hifele sunt foarte diferite ca dimensiuni, având în medie un
diametru de 2 - 5 m şi o lungime de două până la patru ori mai mare.

Hifele, în totalitatea lor, formează un ansamblu denumit miceliu. Pe filamentele

miceliene se dezvoltă structurile de înmulţire şi răspândire sau, în unele cazuri,
structurile de rezistenţă. Hifele şi miceliul pot fi incolore sau pot fi pigmentate în
diferite culori, ca urmare a pigmenţilor pe care îi sintetizează. Deseori pigmentul
produs este folosit la identificarea speciei în cauză.

Morfologia talului, se corelează cu aspectul cultural al miceţilor şi permite

împărţirea acestora în două categorii distincte şi anume: fungii filamentoşi, fungii
levuriformi sau levurile, care au talul constituit dintr-o succesiune de celule ovale
sau sferice, formate prin înmugurire şi dând aspect de pseudomiceliu.

Filamentele miceliene (hifele) pot fi nesegmentate, conţinând protoplasmă şi

numeroşi nuclei, caz în care poartă denumirea de sife, iar ciupercile cu aceste
caracteristici se denumesc generic sifomicete . Pot fi întrerupte de pereţi
transversali, care delimitează fie celule tipice, fie articole plasmodice, caz în care
ciupercile sunt denumite ciuperci septomicete.
Studii ultrastructurale, s-a observat că fiecare sept existent la ciupercile cu hife
septate este perforat de pori şi ca urmare, citoplasma circulă liberă dintr-o unitate
structurală în alta. În schimb, levurile au structuri unicelulare distincte, iar în cazul
în care acestea formează pseudomiceliul, fiecare celulă îşi menţine propria
structură.

ÎNCADRAREA TAXOMOMICĂ ŞI CLASIFICAREA

CIUPERCILOR MICROSCOPICE

Atacul ciupercilor microscopice asupra ţesuturilor vii,, a fost recunoscut încă din
anii 1800, îndeosebi la om, chiar înainte de dezvoltarea bacteriologiei. Structurile
fascinante şi deosebit de complexe ale ciupercilor microscopice au putut fi
examinate la microscoape cu putere mică de mărire.

Cu toate că in prezent sunt disponibile numeroase teste histologice, biochimice şi

serologice, identificarea fungilor patogeni este deseori făcută prin recunoaşterea
caracteristicilor structurale ale ciupercilor obţinute în culturi pure, cu ajutorul unui
obiectiv microscopic cu putere mică de mărire

Odată izolate, speciile de ciuperci microscopice, au fost descrise în literatura de

specialitate şi au fost denumite pe baza semnelor clinice generate de acestea şi
nu a caracterelor culturale. La un moment dat s-au creat numeroase confuzii
deoarece aceleaşi specii primeau nume noi ori de câte ori erau izolate din
fenomene patologice noi

Ca urmare a asemănării structurilor lor cu cele ale plantelor (ramuri, rădăcini,

seminţe etc.), taxonomiştii au clasificat ciupercile microscopice ca plante
primitive. Ulterior, pe măsură ce structura peretelui celular şi fiziologia acestor
microorganisme a fost bine cunoscută, s-a separat această categorie şi s-a
plasat, alături de bacterii şi de alge, într-un grup denumit Protista.

Acest grup este împărţit în două subdiviziuni: Prokariota;Eukariota, pe baza

organizării lor celulare; bacteriile şi algele verzi-albastre - protiste procariote;
protozoarele, ciupercile microscopice şi algele - protiste eucariote.

Ciupercile microscopice sunt protiste eucariote lipsite de clorofilă. Celulele lor

posedă un nucleu bine individualizat, cu membrană nucleară si câţiva
cromozomi, ceea ce le separă de protistele procariote, care nu posedă
membrană nucleară.

În prezent, întreaga biosferă este divizată în cinci regnuri, după cum urmează:

• Monera
 • Protista

• Fungi

• Plantae

• Animalia

Ciupercile microscopice sunt incluse într-un regn de sine stătător, cel al fungilor,
care include două grupe, încrengături:

 Pseudomycota

 Eumycota

Încrengătura Pseudomycota

subîncrengătura Mastigomycotina

în care sunt incluse ciuperci cu filament neseptat (sifonoplast) care se înmulţesc

prin oospori şi asexuat prin zoospori. Peretele filamentos al acestora este celulozic,
lipsit total de chitină.

Încrengătura Eumycota se subdivide în patru subîncrengături:

 Zygomycotina

 Ascomycotina

 Basidiomycotina

 Deuteromycotina - fungilor imperfecţi

Plasarea speciilor de ciuperci microscopice în una din aceste subîncrengături se

bazează pe existenţa şi caracteristicile formelor sexuate . Ciupercile din
subîncrengătura Zygomycotina se caracterizează prin producerea de zigospori.

Subîncrengătura Ascomycotina este împărţită în şase clase. Ea include specii

care se caracterizează prin formarea de spori denumiti ascospori în formaţiuni
denumite asce. Acestea pot să existe de sine stătătoare sau să fie închise în
structuri tipice denumite ascoscarpi

Trei clase din această subîncrengătură includ specii de importanţă medicală:

Hemiascomycetes

Plectomycetes

Pyrenomycetes
Clasa Hemiascomycetes - sunt incluse formele perfecte a numeroase specii de
levuri

Ascele, ce conţin ascospori, sunt prezente de sine stătătoare-ascospori incluşi în

asce individuale la Sacharomyces cerevisiae . Clasa Plectomycetes, ascele cu
ascospori sunt incluse în formaţiuni denumite gymnotecii sau cleistotecii.

Un gimnotecium este constituit dintr-o reţea de hife asemănătoare unui ghem, în

interiorul căruia sunt prinse ascele cu ascospori. Aceste aspecte se observă la
unele specii de dermatofiţi, precum cele din genul Nannizzi, Arthroderma .

Formaţiunile denumite cleistotecii sau ascoscarpi închişi, conţin asce şi ascospori

sunt observate în condiţii de laborator la unele forme perfecte ale speciilor
Aspegillus şi Penicillium.

In clasa Pyrenomycetes se caracterizează prin formarea de asce cu ascospori

într-o formaţiune denumită peritecium formă ovală, ancorată într-o structură de
hife, prevăzută cu o deschidere la unul dintre capete, loc prin care sunt eliberate
ascele.

În subîncrengătura Basidiomycotina sunt incluse specii care se înmulţesc prin

basidiospori. Această subdivizie este structurată în trei clase. În două din
acestea sunt incluse speciile care se înmulţesc prin basidiospori formaţi în
basidiocarpi, asemănător ciupercilor, iar în a treia, clasa Teliomycetes,
basidiosporii se formează într-o formaţiune denumită probasidium.

Cyptococcus neoformans, ce produce o micoză sistemică extrem de gravă - este

plasată în Basidiomycotina - este o levură

În subîncrengătura Deuteromycotina sau grupa fungilor imperfecţi sunt plasate

specii care produc doar spori vegetativi (asexuati) sau cele care nu produc spori.

Nomenclatura fungilor este guvernată de Codul Internaţional al Nomenclaturii

Botanice (International Code of Botanical Nomenclature – ICBN), adoptat de
Congresul Botanic Internaţional.

Orice modificare propusă la acest Cod este publicată în jurnalul Taxon, editat de
Asociaţia Internaţională a Taxonomiei Plantelor şi apoi discutată în Congres în
vederea aprobării.

Scopul acestui Cod este de a asigura o metodă solidă, fermă, pentru denumirea
taxonomică a grupurilor de organisme, evitând şi respingând nume care pot
determina erori, ambiguităţi sau confuzii.

Stricta aplicare a acestui Cod conduce deseori la schimbări de nume, ceea ce

determină nemulţumiri din partea practicienilor, cărora li se îngreunează munca
 (obişnuiţi să denumească boala micotică după numele agentului patogen) şi
care, de multe ori, nu înţeleg motivele schimbării.

Oricum, în prezent, taxonomia unor fungi patogeni este încă instabilă şi mult
controversată. Pentru a ajuta clarificarea confunziilor generate de schimbarea
frecventă a numelor fungilor, Comitetul de Nomenclatură al Societăţii
Internaţionale de Micologie Umană şi Animală publică recomandările sale pentru
denumirea micozelor.

Dubla modalitate de propagare a fungilor, prin spori sexuaţi şi asexuaţi, a

presupus şi o dublă nomenclatură.

Fungul, ca un întreg, include o etapă telomorfă (status sexuat) şi una sau mai
multe etape anamorfe (forme asexuate). Cele două stadii (telomorfe şi
anamorfe) se dezvoltă în perioade diferite şi pe substraturi diferite (cu excepţia
zigomicetelor, la care cele două forme pot să coexiste), fiind descrise
independent şi la distanţă în timp de cercetători, ceea ce a îngreunat şi mai mult
nomenclatura fungilor.

MORFOLOGIA CIUPERCILOR MICROSCOPICE

Ciupercile microscopice sunt organisme eucariote indiferent de grupul în care

sunt clasate, filamentoase sau levuriforme, structura morfologică a celulelor lor
este asemănătoare cu a celulelor eucariote. O celulă este formata din: perete
celular, membrană citoplasmatică, citoplasmă, organite celulare şi unul sau mai
mulţi nuclei.

Peretele celular
Structura peretelui celular la ciupercile filamentoase
Peretele exterior al celulelor care constituie hifele este: relativ rigid, constituit din
polizaharide, acizi graşi, chitină şi alte substanţe care îl fac impermeabil.
Structura şi grosimea peretelui celular prezintă diferenţe de la o specia la alta,
dar şi în funcţie de vârsta celulelor şi de condiţiile de cultivare.

Studiile efectuate prin microscopie electronică - peretele celular al ciupercilor

filamentoase este format dintr-un complex de materiale fibrilare fixate pe o
matrice amorfă. Digestia enzimatică şi chimică a stabilit că fibrilele la fungi sunt
de fapt chitină (chitina=lanţuri de N-acetil-glucozamină, un glucid amino-acetilat
derivat din glucoză). Acelaşi polimer se regăseşte şi în exoscheletul insectelor.
Compoziţia exactă a peretelui celular al fungilor diferă de la un taxon la altul.
Peretele celular este mai subţire şi mai flexibil la celulele tinere, fiind mai gros şi
mai rigid la celulele îmbătrânite.

Structura peretelui celular la ciupercile unicelulare (levuri)

Peretele celulelor levurice este oarecum diferit de cel al ciupercilor filamentoase.
Structura chimică a levurilor este complexă, fiind o caracteristică de specie sau
chiar de tip, la toate predomină compuşii polizaharidici: glucanii, mananii, chitina.

Polimerii glucidici parietali sunt organizaţi într-o componentă fibrilară si una

amorfă. Componenta fibrilară se prezintă sub forma unei reţele dense de
filamente intersectate şi este formată în principal din diglucan-proteină, este
dispusă spre interior şi reprezintă scheletul rigid al peretelui. Componenta
amorfă este dispusă la periferie, conţine glucani legaţi de fibrile de manani
(polimeri de manoză), care sunt legate de proteine, formând peptidomanani.
Această combinaţie particulară asigură o plasticitate mai mare a peretelui celular
şi o formă specifică. În acest fel este uşor să treacă din formă unicelulară în cea
miceliană, fenomen numit dimorfism.

Candida albicans
Peretele celular - aproximativ 20% manan, iar glucidele sunt prezente într-o
cantitate mai mică. În funcţie de tipul de manani predominanţi, există trei
serotipuri distincte de C. albicans : A, B şi C. La tulpinile încadrate în serotipul A
predomină mananopeptoza, La cele din serotipul B este prezentă mananohexoza
- mai rezistent la substanţa antimicotică florocitozina.

Peretele celular, prin morfostructura sa densă şi relativ rigidă, conferă levurilor

forma caracteristică. Structura poroasă atribuie peretelui celular caracterul de
membrană semipermeabilă, care permite realizarea unor schimburi între celulă şi
mediu. Peretele celular participă la procesele de diviziune celulară şi de
înmugurire.

Procesul de separare celulară începe cu îngroşarea peretelui celular la nivelul

istmului ce conectează celula mamă de mugure şi se continuă cu creşterea
centripetă, până când mugurele atinge dimensiunea şi forma celulei mame. Pe
suprafaţa peretelui se găsesc frecvent amprente lăsate de muguri după
desprinderea lor de celula mamă.

Mananii, galactomananii şi, mai rar, rahmnomananii sunt responsabili de

răspunsul imunologic în cazul infecţiilor cu fungi sau levuri. Determinarea
concentraţiilor de manani din serul pacienţilor cu candidoză diseminată s-a
dovedit o tehnică de diagnostic deosebit de folositoare.

Membrana citoplasmatică (plasmalema)

Este intim legată de citoplasmă, între ea şi peretele celular intrepunându-se un
spaţiu plin cu lichid. Indeplineşte funcţii multiple: în schimbul material şi energetic
dintre celulă şi mediu, în reacţiile imunologice de suprafaţă, în reglarea
procesului de creştere celulară, în sinteza unor componenţi chimici ai peretelui
celular.

Principalul component este un sterol nepolar, ergosterolul şi mai puţin colesterol;

principalele lipide din structura membranei citoplasmatice sunt: fosfolipide,
sfingolipide, care formează placa bipolară.

Placa bipolară are faţa hidrofilă orientată spre exterior si fata hidrofobă, orientată
spre interior.Structura lipoproteică a membranei se dovedeşte a fi o barieră
eficientă pentru o serie de molecule. Acestea traversează membrana fie prin
difuziune, fie prin transport activ.

Locul de acţiune a numeroşi agenţi antifungici este reprezentat de ergosterolii din

membrană sau de căile de biosinteză a acestora. Agenţii antifungici de tipul
polienilor, precum amfotericina B, se leagă de ergosteroli şi formează complexe
care permit scurgerea potasiului celular şi a altor ioni sau molecule mici.
Pierderea de potasiu determină inhibiţia glicolizei şi a respiraţiei celulare.

Citoplasma
Se găsesc toate componentele endocelulare, ea fiind locul unde se produc toate
procesele metabolice, respectiv reacţii de sinteză şi dezintegrare, constituenţii
chimici ai citoplasmei sunt reprezentaţi de aminoacizi, substanţe proteice, acizi
organici, enzime şi acizi ribonucleici.

Citoplasma are un aspect omogen, dar prin îmbătrânire devine granulară.

Granulele prezente în citoplasmă sunt produşi de metabolism, iar compoziţia lor
chimică diferă de la un gen la altul.
Organite citoplasmatice :

- reticulul endoplasmatic,

- aparatul Golgi,

- mitocondriile,

- vacuolele

- o reţea de microtubuli.

Microtubulii

Sunt compuşi din tubulină, proteină constituită din două subunităţi. Microtubulii
sunt lungi, cu diametrul de 25 nm. Prin contracţii locale şi generale, au rol în
mişcarea organitelor intracitoplasmatice, a nucleilor şi a aparatului Golgi, care
conţine precursorii pentru peretele celular.

Microtubulii sunt principalele componente ale fusului filamentar care participă la

mişcarea cromozomilor pe perioada mitozei şi a meiozei. Disrupţia microtubulilor
întrerupe transportul substanţelor la periferia celulei, ceea ce inhibă sinteza
peretelui celular.

Mitocondriile

Sunt variabile ca număr şi sunt dispuse cu precădere în zona periferică a

citoplasmei, în vecinătatea membranei citoplasmatice. Numărul şi dispunerea lor
sunt corelate cu creşterea capacităţii respiratorii în cursul fazelor de dezvoltare a
celulelor.

Reticulul endoplasmatic

E conex membranei nucleare sau este intim legat de membrana citoplasmatică;

constituie sistemul de transport intracelular al metaboliţilor şi enzimelor. Reticulul
endoplasmatic intervine în procesele de multiplicare, declanşând sinteza de
enzime necesare.

Aparatul Golgi

Se prezintă sub forma unui complex de enzime în apropierea locului de

emergenţă a mugurilor. Funcţiile aparatului Golgi nu sunt pe deplin lămurite, se
pare că participă la biosinteza peretelui celular şi la anumite procese metabolice.
În plus, citoplasma mai conţine granule de lipide, glicogen şi vacuole.

Nucleul

Este de tip eucariot - cu diametru de 1-3 m, delimitat la exterior de o membrană

nucleară dublă, străbătută de pori cu diametrul de 50 nm. Carioplasma are o
densitate optică redusă şi cuprinde unul sau mai mulţi nucleoli şi granule.
Genomul nuclear este constituit din 2-4 cromozomi. Numărul nucleilor conţinuţi
de hife, precum şi cel al cromozomilor din nuclei, variază de la o specie la alta.

PRINCIPALELE GENURI CU IMPORTANŢĂ MEDICALĂ

GENUL ABSIDIA

Sunt incluse specii de fungi filamentoşi foarte răspândiţi în natură, consideraţi

contaminanţi ai mediului. Se găsesc în resturile vegetale în descompunere, dar
se pot izola şi din alimente şi din spaţiul locuinţelor; frecvent determină alterarea
alimentelor. Sunt incluse 21 de specii, dar cea mai frecvent izolată şi cu
importanţă medicală este specia Absidia corymbifera. Alte specii din acest gen
sunt:

A. coerulea,

A. cylindrospora,

A. glauca

A. spinosa

MACROSCOPIC

Absidia corymbifera are o creştere rapidă, formând colonii plate, cu aspect lânos,
vătos, de culoare gri-oliv la maturitate, care se atinge la patru zile de la inoculare.
Diametrul coloniilor este de 3-9 cm după incubare la 25C timp de şapte zile pe
agar cu extract de cartof şi glucoză. Reversul este nepigmentat.

Absidia corymbifera este o specie psihro-tolerantă, termofilică. Creşte mai repede

la 37C decât la 25C. Temperatura maximă la care această specie se dezvoltă
este de 48-52C, optim este considerată temperatura de 35-37C. Este cunoscut
faptul că specia se dezvoltă în condiţiile unui pH cuprins între 3,0 şi 8,0.

MICROSCOPIC

Absidia corymbifera prezintă caracteristicile ciupercilor microscopoice tipice

speciilor incluse în clasa Zygomycetes. Prezintă hife cu diametru mare (6-15 m),
neseptate. Câteva septe pot fi totuşi prezente, ocazional. Rizoizii sunt foarte rar
observaţi. Sporangioforii poartă sporangii piriforme, de dimensiuni relativ mici (20-
120 m). Un sept delimitează clar sporangiumul de sporangiofori. Sporangiosporii
sunt unicelulari, hialini, rotunzi sau uşor ovali, cu peretele neted sau uşor
echinulat, cu un diametru de 3-4,5 m.
Un sept delimitează clar sporangiumul de sporangiofori. Sporangiosporii sunt
unicelulari, hialini, rotunzi sau uşor ovali, cu peretele neted sau uşor echinulat, cu
un diametru de 3-4,5 µm. Sunt eliberaţi din sporangiu prin ruperea acestuia.

Importanţa medicală a speciei Absidia corymbifera reiese din capacitatea acesteia

de a produce, oportunistic, micoze la om, cu localizare pulmonară, rinocerebrală,
gastrointestinală, renală şi chiar cutanată. Zygomicozele sunt însă rar observate
la pacienţii imunocompetenţi. Această specie este mai frecvent raportată ca agent
patogen la animale. La vaci provoacă frecvent avort micotic.

În plus, Absidia corymbifera este considerată un contaminant al culturilor de

laborator. De aceea, izolarea acestei specii în cultură trebuie să fie corect
evaluată. Totuşi, izolarea de Absidia corymbifera din probe recoltate de la
pacienţii cu imunosupresii sau cu diabet zaharat (diabetus mellitus) prezintă un
potenţial deosebit. De asemenea, punerea în evidenţă a hifelor tipice de ciuperci
din grupul Zygomycetes la examenul microscopic direct a unor probe provenite
din cavităţi considerate sterile trebuie să prezinte importanţă deosebită, chiar
dacă nu se reuşeşte izolarea în cultură.

GENUL ACREMONIUM

Ciupercile din acest gen sunt fungi filamentoşi, cosmopoliţi, izolaţi de obicei din
resturi vegetale şi din sol. Statusul sexuat al acestora nu este încă definit. Ca
urmare, unii taxonomişti au inclus acest gen în grupul deuteromicetelor, iar alţii în
Ascomycetes, datorită proprietăţilor structurale similare cu ale celorlalţi fungi din
această clasă. Există trei specii din cadrul acestui gen implicate în diferite infecţii
şi anume:

Acremonium falciforme,

Acremonium kiliense

Acremonium recifei.

Macroscopic

Speciile din acest gen se caracterizează printr-o creştere rapidă, coloniile

atingând maturitatea după cinci zile de la inoculare. Diametrul coloniilor este de 1-
3 cm, după incubare la 25C, timp de şapte zile pe mediul cu agar, extract de
cartof şi glucoză. Textura coloniilor este compactă; coloniile sunt plate sau
bombate, uneori cu centrul mamelonat şi pot avea aspect glabru, catifelat sau
prăfos. Prin îmbătrânire suprafaţa coloniilor poate deveni vătoasă datorită creşterii
excesive a hifelor. Pe avers coloniile au culoare albă sau gri sau roz pal, iar pe
revers pot fie nepigmentate, fie roz spre roşu, ca urmare a producerii de pigment
Microscopic

Se observă hife hialine, septate, care sunt extrem de înguste şi fine. Fialidele
neramificate şi solitare se formează la vârful hifelor, fiind separate de acestea
printr-un sept. La capătul fialidelor se dispun conidiile (2-3 x 4-8 m) sub formă
de ghem sau mănunchi, niciodată sub formă de lanţuri. Conidiile sunt prinse într-
o masă gelatinoasă şi sunt fusiforme sau uşor curbate. Forma conidiilor este o
caracteristică de specie. Acremonium falciforme prezintă conidii în formă de
semilună, neseptate. Rareori conidiile pot fi septate, prezentând unul sau două
septe. A. kiliense produce conidii drepte, iar Acremonium recifei formează conidii
în formă de semilună, dar neseptate.

Diferenţierea se poate face faţă de: Fusarium, Sporotrix şi Verticillium. Fusarium

şi Verticillium formează colonii care cresc mult mai repede decât cele de
Acremonium şi sunt extrem de vătoase.

Importanţa medicală a speciilor din acest gen este dată de implicarea lor în
producerea de micetoame cu aspect granular. Au fost raportate însă şi
onicomicoze, endocardite, meningite, peritonite şi osteomielite la pacienţii
imunocompromişi, mai ales la cei care au efectuat diverse transplante.

GENUL ALTERNARIA

Acest gen include ciuperci microscopice care se izolează din sol, resturi
vegetale, alimente şi din interiorul locuinţelor. Prezintă o caracteristică majoră
prin producerea de pigment asemănător melaninei. Sunt incluse în acest gen în
jur de 50 de specii. Alternaria alternata este cel mai frecvent izolată, fiind
considerată specia reprezentativă a genului. Alte specii importante sunt:

Alternaria chartarum,

Alternaria dianthicola,

Alternaria geophilia,

Alternaria infectoria,

Alternaria stemphyloides

Alternaria teunissima.
Macroscopic

Speciile de Alternaria se dezvoltă rapid la 25C pe agar cu extract de cartof şi

glucoză, formând colonii cu diametrul de 3-9 cm, după 7 zile. Coloniile sunt plate,
pufoase spre lânoase. Iniţial culoarea este gri-albicioasă pentru ca, pe măsură ce
coloniile se maturează şi îmbătrânesc, culoarea să devină gri-negricioasă sau
oliv-brună cu o dungă marginală mai deschisă. Reversul coloniilor este brun-
negricios, ca urmare a sintezei de pigment.

Microscopic

În preparate se observă hife septate, de culoare brună. Conidioforii sunt prezenţi,

septaţi şi de culoare brună, uneori cu aspect de zig-zag. Aceştia poartă una sau
mai multe conidii de dimensiuni mari (7-10 x 23-34 µm). Conidiile sunt alungite şi
străbătute de septe longitudinale şi transversale. Acestea pot fi observate singure
sau în lanţuri şi sunt ovoide, de culoare neagră, cu peretele muriform sau rugos.
Capătul conidiilor care se prinde de conidiofor este rotunjit, în timp ce celălalt
capăt se îngustează. Ca urmare, conidiile au aspect tipic de cioc.

GENUL ASPERGILLUS

Speciile incluse în acest gen dezvoltă foarte repede colonii, galbene, galben-
brun, brune spre negru sau cu reflexe verzui, cu aspect pâslos dens, datorită
numeroşilor conidiofori. Conidioforii sunt neseptaţi, se termină cu o veziculă,pe
care sunt dispuse formaţiuni alungite denumite fialide. Când pe veziculă este
dispus un singur rând de fialide, caracterul este definit ca uniseriat. Unele specii
prezintă un al doilea rând de fialide dezvoltate peste primul. Acestea din urmă
poartă denumirea de metule, iar caracteristica este definită ca biseriată. Vezicula,
împreună cu fialidele şi metulele (când sunt prezente), constituie capul aspergilar

Conidiile sunt dispuse în lanţuri mai mult sau mai puţin lungi, grupate în
mănunchi cu aspect columnar (de coloane) sau de jur împrejurul veziculei, cu
aspect radiar. Pentru unele specii este tipică producerea de celule Hülle,
formaţiuni cu aspect caracteristic, cu perete subţire şi neted, dispersate sau
dispuse în lanţuri.

Dintre numeroasele specii ale acestui gen, unele au capacitatea de a produce

metaboliţi toxici. Altele, datorită capacităţii fermentative deosebite, sunt folosite în
industria alimentară sau sunt folosite la scară industrială pentru sinteza unor acizi
organici şi a unor enzime. Clasificarea şi încadrarea speciilor în acest gen este
făcută pe baza caracterelor morfologice.
Aspergillus candidus

Această specie este considerată un fung obişnuit al depozitelor de cereale.

Macroscopic

Pe mediul Czapek şi incubare la 25C, coloniile ating un diametru de 1,0-1,5 cm

în decurs de 7 zile. Coloniile sunt fine, iniţial albe, dar pe măsură ce se dezvoltă
miceliul aerian şi conidioforii, culoarea coloniilor devine crem. Pe mediul MEA
coloniile cresc mai repede şi sporulează mult mai intens, comparativ cu cele
obţinute pe mediul Czapek.

Microscopic

Conidioforii sunt hialini, de culoare gălbuie, cu peretele neted. Vezicula este

globuloasă sau subglobuloasă, cu diametrul de 10-50 m. Fialidele pornesc
direct de pe veziculă sau uneori de dezvoltă pe metule. Conidiile sunt globuloase
sau subglobuloase, cu diametrul de 2,5-4,0 m, hialine şi cu peretele neted.

Aspergillus flavus

Aspergillus flavus este o specie întâlnită în întreaga lume, dar este izolată mai
ales din regiunile tropicale şi subtropicale. Se găseşte pe o mare varietate de
substraturi, de la alimente la suprafeţe lemnoase, la materiale de construcţie,
bumbac etc. Limitele de temperatură între care se poate dezvolta sunt de 17-
48C, dar temperatura optimă este de 24-25C. Această specie are caractere
asemănătoare cu Aspergillus orizae, care este forma sa bio-modificată.

Macroscopic

Pe mediul Czapek şi incubare la 25C, coloniile de Aspergillus flavus cresc

repede, având aspect pâslos, dens, de culoare galbenă-verzuie, ce se închide pe
măsura ce coloniile îmbătrânesc. Pe revers culoarea este crem. La unele tulpini
izolate, uneori, se constată formarea unui exudat brun.

Microscopic

Hifele sunt septate şi hialine. Capul aspergilar este radiar, dar odată cu
îmbătrânirea devine columnar. Conidioforii au peretele slab ornamentat cu
granulaţii şi o lungime de până la 800 µm . Vezicula este globuloasă spre
subglobuloasă, biseriată. Conidiile sunt globuloase sau subglobuloase, cu
diametrul de 3,5- 4,5 m, verde pal şi cu suprafaţa uşor rugoasă.

A. flavus este considerată una dintre cele mai dăunătoare specii datorită abilităţii
sale de a produce aflatoxina B1, substanţă naturală cu cel mai puternic efect
carcinogen. Aflatoxinele sunt sintetizate mai ales în cazul dezvoltării ciupercii pe
alune, seminţe de bumbac şi nuci Braziliene. Există numeroşi factori care
restricţionează producţia de aflatoxine, cum ar fi umiditatea substratului şi
temperatura. Substanţele produse de către specia A. flavus, altele decât
aflatoxina B1 şi B2 sunt: acidul cyclopiazonic, acidul kojic şi acidul aspergilic.

În majoritatea materialelor de specialitate se subliniază faptul că, în urma

consumului de furaje contaminate cu A. flavus, atât aflatoxina B1, cât şi acidul
cyclopiazonic acţionează asupra ficatului şi a rinichilor, cu consecinţe deosebit de
grave. Infecţia cu A. flavus a fost semnalată deseori, descriindu-se localizări la
nivelul ochilor, urechilor, a plămânului, inimii şi chiar al vezicii biliare. De
asemenea, au fost descrise ocazional infecţii pulmonare la păsări cu această
specie.

Aspergillus fumigatus

A. fumigatus este saprofit şi are o largă distribuţie. Praful de casă este o nişă
ecologică bună pentru A. fumigatus, fiind pus în evidenţă, în acest mediu, în
întreaga lume. Specia este termotolerantă, putând să crească într-un interval de
temperatură cuprins între 12 şi 57C. Temperatura optimă de creştere este
cuprinsă între 37 şi 43C. Poate să se dezvolte şi în medii cu 100% N2, iar
concentraţia de 10% CO2 este tolerată in vitro. Rezistă la pasteurizarea joasă (la
65C) timp de 25 de minute şi poate produce fenomenul de încingere a fânului.
Substraturile care conţin glucide, peptide şi aminoacizi sunt foarte bune suporturi
de creştere. A. fumigatus poate fi izolat atât din aerul locuinţelor, cât şi din aerul
extern, de pe diferite tipuri de sol, de pe plante în descompunere, compost,
penele şi dejecţiile de pasăre, din fânul autoaprins etc.

Macroscopic

A. fumigatus produce colonii cu un aspect caracteristic pâslos, dens, de culoare

albastră-verzuie, cu zone punctiforme mai deschise la culoare, date de hifele
aeriene. Reversul este pigmentat în galben deschis. Coloniile ating un diametru
de 5 cm în decurs de o săptămână, dacă incubarea se face la 25 C, pe mediul
Czapek. La temperatura de 37C, creşterea este mai rapidă.

Microscopic

Hifele sunt septate şi hialine. Conidioforii au peretele neted, sunt scurţi, cu o

lungime de până la 300 µm, de culoare verde, cu aspect tipic columnar. Această
specie este uniseriată, fialidele acoperind doar partea superioară a veziculei.
Conidiile sunt globuloase spre subglobuloase, cu diametrul de 2,5-3 m, de
culoare verde închis, cu peretele grunjos spre echinulat (aspect de arici).
A. fumigatus produce o serie de enzime şi acizi organici. El a fost folosit pentru
sinteza de proteină din substraturi bogate în amidon, inclusiv manioc. Atât
proteina pură, cât şi biomasa astfel obţinută, atâta timp cât acest fung este un
mare producător de conidii, au un potenţial patogen şi alergic. Mai mult, această
specie poate sintetiza un număr foarte mare de micotoxine. Atacă şi degradează
o mare varietate de fructe, cereale, fân, boabele de cacao etc. În regiunile
tropicale determină deteriorarea bumbacului şi a lânii.

A fumigatus este considerat un agent important al micozelor sistemice atât la om,

cât şi la animale. La oameni, infecţia se produce la persoanele cu imunitate
supresată, ca urmare a terapiei anti-canceroase, a tratamentelor cu steroizi sau la
cei cu diabet. Pacienţii HIV-pozitivi pot fi, de asemenea, subiecţi ai infecţiei cu A.
fumigatus. Infecţia evoluează foarte rar acut, iar sistemul cardiovascular şi urinar,
ca de altfel şi creierul, pot fi afectate. Ocazional se poate localiza în sistemul
respirator la cai.

Aspergillus niger

Aspergillus niger este un fung cosmopolit cu răspândire largă. Este frecvent izolat
din praful de casă, sol, aşternutul de paie, fructe uscate, diferite materiale textile
netratate chimic, de unde frecvenţa sa în industria textilă. Temperatura de
creştere este de 20-40C, cu o valoare optimă de 37C.

Este un microorganism important în industrie datorită faptului că este capabil să

descompună materialul plastic, celuloza, fiind folosit în producerea de diferite
enzime, precum amilaza şi amilo-glucozidaza, utilizate în industria berii şi a pâinii.
Această specie sintetizează acizi organici precum acidul oxalic şi fumaric, iar
fermentarea anuală a unor cantităţi mari de acid citric cu ajutorul acesteia, în
întreaga lume, demonstrează semnificaţia economică enormă a acestei specii,
care în prezent este considerată un microorganism benefic.

Macroscopic

Coloniile cresc repede pe majoritatea mediilor folosite pentru ciuperci. Pe mediul

Czapek şi incubare la 25C au aspect pâslos, la început albe sau galbene, cu
conidiofori negri, iar pe revers prezintă o culoare crem sau galbenă. Ulterior
coloniile se pigmentează în negru. Pe mediul MEA (mediul cu extract de malţ)
coloniile sunt mici, dar cu sporulare intensă.
Microscopic

Hifele sunt septate şi hialine. Capul aspergilar are aspect radiar, biseriat.
Conidioforii sunt lungi (400-3000 µm), netezi şi hialini cu veziculă globuloasă;
metulele şi fialidele acoperă întreaga veziculă. Culoarea este negricioasă.
Conidiile sunt globuloase spre subglobuloase, cu diametrul de 3,5-5 m, de
culoare brun-negricioasă, cu suprafaţa prezentând numeroase proeminenţe,
foarte rugoase şi cu un diametru de 4-5 µm. Frecvent se formează scleroţi de
culoare crem sau brună.

A. niger este foarte larg răspândit şi poate contamina carnea, ouăle şi alte
produse alimentare, determinând spolierea gradată a salamurilor şi prăjiturilor.
Diferite tipuri de fructe uscate şi condimente pot conţine A. niger. Această specie
este recunoscută sub denumirea de ciuperca neagră a cepei determinând pierderi
mari în depozitele de ceapă prin degradare, mai ales în zonele temperate.

Deosebit de important este faptul că această specie poate produce afecţiuni la om

şi animale, fiind frecvent izolată din ureche. În industria producătoare de enzime
sau de acid citric, muncitorii sunt expuşi la fracţiunile proteice ale acestui fung şi
pot dezvolta diferite tipuri de alergii cu consecinţe nedorite. Cu toate acestea,
Aspergillus niger este considerat un agent patogen oportunist. Dintre afecţiunile
produse de acesta cele mai frecvente sunt aspergiloza pulmonară şi otomicozele.
Deşi Aspergillus niger a fost izolat frecvent din cerumenul pacienţilor cu otită se
pare că intervenţia sa în procesul patologic este secundară bacteriilor.

Aspergillus ochraceus

Aspergillus ochraceus este larg răspândit în zonele tropicale şi subtropicale, dar

este întâlnit şi în regiuni din Europa, în diferite tipuri de sol. Se izolează din aerul
şi praful de casă îndeosebi în zonele în care solul a fost tratat cu dejecţii lichide.
Atacă diferite sortimente de cereale precum orezul, porumbul, orzul şi grâul.

Macroscopic

Pe mediul Czapek coloniile ating un diametru de 2,5-3,5 cm după o săptămână

de incubare la 25C. Acestea au aspect pufos, compact, datorat capetelor
conidiale globuloase, fiind de culoare galbenă pe avers .

Microscopic

Capul conidial are aspect radiar, devenind columnar prin îmbătrânire, de tip
biseriat. Conidioforii sunt scurţi, cu o lungime de 1-1,5 m şi au peretele rugos.
Vezicula este sferică, cu peretele subţire, hialin, cu un diametru de 35-50 m.
Conidiile sunt globuloase spre subglobuloase, cu un diametrul de 2,5-3 m, cu un
perete fin rugos.
De asemenea, se pot observa scleroţi de formă neregulată, albi, ce pot să devină
mov-purpuriu.

A. ochraceus poate produce o serie de enzime pentru degradarea proteinelor,

lipopolizaharidelor şi a pectinei. Tolerează o concentraţie de sare de până la 30%.
Specia este folosită pentru controlul biologic al fusariilor dăunătoare culturii de
tomate şi a speciilor de Verticillium. Această specie degradează tutunul,
bumbacul şi pieile tăbăcite. Atacă insectele precum gândacii de Colorado şi
viermii de mătase. A fost izolată din sputa oamenilor. Specia A. ocharceus este
una dintre speciile genului care produce ohratoxina A.

Aspergillus parasiticus

Macroscopic

Pe mediul Czapek şi incubare la 25oC, coloniile ating un diametru de 2,5-3,5 m

în decurs de 7 zile având aspect dens, pâslos, de culoare verde pal. Pe mediul
MEA, coloniile cresc repede, oarecum similar cu cele de pe mediul Czapek.

Microscopic

Capul conidial este radiar, uniseriat, cu conidii rugoase. Conidioforii au o lungime

de 300-700 m, sunt hialini şi cu peretele rugos. Vezicula este subglobuloasă, cu
un diametru de 20,35 m. Fialidele se formează direct pe veziculă şi au
dimensiuni cuprinse între 7-9 x 3,4 m, fiind hialine şi de culoare verde pal.

Importanţa acestei specii este dată de capacitatea sa de a sintetiza aflatoxina B1

şi acidul kojic în substraturile contaminate, prezentând un risc deosebit pentru om
şi animale.

GENUL CANDIDA

Cuprinde un număr mare de specii de ciuperci microscopice unicelulare, care sunt

incluse în categoria levurilor, foarte multe dintre acestea fiind patogene pentru om
şi animale. Pe mediile uzuale folosite în micologie se dezvoltă repede, formând
colonii bombate, lucioase, cu aspect neted, cremos. Microscopic se constată
prezenţa blastoconidiilor izolate, cu dimensiuni care oscilează între 2 x 3 m şi 8 x
14 m, unele din ele aflate în faza de înmugurire. Foarte rar, la unele specii, se
poate observa prezenţa de pseudomiceliu sau de miceliu adevărat.
Candida albicans

Este o specie care se izolează cu regularitate din cavitatea orală şi tubul digestiv
atât de la om, cât şi de la animale, fiind considerată un organism comensal.
Totuşi, această specie poate genera micoze severe, denumite candidoze, cu
localizare diferită, uneori chiar sistemice, în condiţii de scădere a imunităţii sau în
urma tratamentului îndelungat cu antibiotice.

C. stellatoidea,

C. tropicalis,

C. pseudo-tropicalis,

C. krusei,

C. parakrusei,

C. pelliculosa

Procesul patologic poate fi localizat oral (muguet), faringian, cutanat, pulmonar,

endocardic, renal, digestiv, meningean, vaginal sau balano-prepuţial. La animale,
se pot diagnostica, pe lângă infecţiile localizate amintite, mamite şi avorturi
candidozice. Punerea în evidenţă a acestei levuri se poate face prin examenul
microscopic direct din probe de salivă, spută, secreţii vaginale, materii fecale,
lichide de puncţie (LCR, sânge) se izolează prin cultivare: fie pe mediul
Sabouraud glucozat 2%, cu adaos de antibiotice şi cycloheximidă, fie pe mediul
Sabouraud lichid glucozat 2%, pentru lichidele de puncţie. Incubarea se poate
face atât la 25C, cât şi la 37C.

Macroscopic

Coloniile de Candida albians au o creştere rapidă, ajungând în 48 de ore de la

inoculare şi incubare la 25C, la un diametru de 0,5-2 cm. Pe mediul Sabouraud
se dezvoltă colonii albe, lucioase, cu aspect cremos.

Microscopic

În funcţie de provenienţa tulpinii izolate şi de condiţiile de cultivare se pot observa:

blastoconidii izolate cu dimensiuni cuprinse între 2 x 3 m şi 8 x 14 m, unele
aflate în faza de înmugurire. Clamidospori voluminoşi, sferici, refringenţi, cu
peretele îngroşat, cu diametrul de 10-20 m; pseudomicelii, care pot atinge o
lungime de 500-600 m, cu aglomerări de blastoconidii în zona de articulare.
Pentru diferenţierea speciei Candida albicans de alte specii de Candida (C.
stellatoidea, C. tropicalis, C. pseudo-tropicalis, C. krusei, C. parakrusei, C.
pelliculosa etc.) şi de alte levuri se pot folosi o multitudine de teste, care se
bazează pe proprietăţile biochimice ale acesteia şi anume: fermentează glucoza,
maltoza, zaharoza, galactoza, nu fermentează lactoza şi rafinoza; descompune
sulfatul de amoniu, nu descompune azotatul de potasiu.

Capacitatea levurilor de a valorifica glucidele este folosită în prezent pentru

diferenţierea speciilor prin o serie de teste de identificare (API 20 C AUX, ID 32C,
API Candida), aşa numita auxonogramă diferenţierea a 40-60 de specii de levuri,
în decurs de 24-48 de ore. Tot în scop de diagnostic, se poate recurge la testul de
patogenitate pe iepure. Animalele se inoculează i.v. cu câte 1 ml din suspensia
levurică 1%, iar în cazul unei tulpini patogene moartea survine după 3-7 zile, cu
decelarea la examenul necropsic a abceselor renale. Testul însă se aplică extrem
de rar.

GENUL CRYPTOCOCCUS

Genul include 37 de specii, dintre care Cryptococcus neoformans este singura

specie patogenă implicată în patologia omului şi animalelor. Alte specii:

Cryptococcus albidus

Cryptococcus laurentii

Se pot izola din tubul digestiv sau de pe suprafaţa tegumentelor, dar doar fortuit
pot genera afecţiuni. Speciile acestui gen sunt levuri capsulate, de dimensiuni
mici (4-6 m), de formă ovală sau rotundă, care prezintă o singură înmugurire
(burjeonare unică), celulele nou-formate putând rămâne legate, dând naştere la
pseudomicelii.

Cryptococcus neoformans

Are o existenţă saprobiotă, putând fi izolat frecvent din sol şi de pe substraturi

lemnoase. Această specie prezintă patru serotipuri, notate de la A la D.
Serotipizarea s-a efectuat pe baza reacţiei de aglutinare. Este general acceptat
faptul că Cryptococcus neoformans include două varietăţi: var. gatti şi var.
neoformans. Serotipurile A şi D sunt incluse în varietatea neoformans, iar
serotipurile B şi D în varietatea gatti. Identificarea celor două varietăţi este posibilă
numai prin teste biochimice.

Cryptococcus neoformans poate determina micoze localizate sau generalizate

atât la om, cât şi la animale. Păsările sunt rezistente la infecţie, dar ele joacă rol
important în diseminarea acestui agent patogen. Leziunile denumite
criptococoame sau toruloame sunt de tip mixomatos sau granulos, cu aspect
pseudo-tumoral. La om au fost descrise localizări bronhopulmonare, meningeale,
osoase, gastrointestinale, oculare şi cutanate. Forma sistemică apare doar la
persoanele imunodeficiente.

La pisică infecţia se manifestă doar la exemplarele cu leucoză sau cu sindromul

de imunodeficienţă, caracterizându-se prin granuloame miliare localizate
îndeosebi în pulmoni. La bovine au fost descrise infecţii criptococice ale glandei
mamare.

Pentru izolarea din leziuni sau lichide patologice se poate folosi mediul
Sabouraud, cu adaos de antibiotice pentru inhibarea bacteriilor. Incubarea se
poate face atât la 25C, cât şi la 37C. Incubarea la 37C permite dezvoltarea
numai a varietăţii neoformans.

Macroscopic

Coloniile de C. neoformans cresc relativ repede, atât la 25 C, cât şi la 37 C. Au

aspect cremos sau mucoid, de culoare alb-ivoriu. După şapte zile, aspectul
coloniilor se schimbă şi devin rugoase şi convexe, iar culoarea virează spre ocru-
brun.

Microscopic

La examinarea frotiurilor efectuate din culturile tinere se observă celule levurice

fără capsulă, în plin proces de înmugurire. Preparatele efectuate din colonii
mature sau din prelevatele patologice, colorate cu tuş de China evidenţiază
celulele levurice înconjurate de capsulă groasă. O singură capsulă poate
înconjura două sau mai multe celule levurice, cu aspect de halou clar,
nepigmentat în jurul celulelor.

GENUL BLASTOMYCES

Blastomyces dermatitis este singura specie încadrată în acest gen. Blastomyces

dermatitis este un fung dimorfic termofil şi probabil saprob, care se izolează din
sol, mai ales când acesta este bogat în materii organice, dejecţii de animale şi
fragmente de plante.

Blastomicoza este o boală endemică în America de Nord, Mississipi, Ohio şi

Missouri. În Africa au fost semnalate, de asemenea, cazuri de blastomicoză, dar a
fost izolat un serotip distinct de Blastomyces dermatidis. Ca urmare, în prezent,
sunt recunoscute două serotipuri distincte.

Blastomicoza a fost semnalată atât la om, cât şi la animale: pisică, cal, dar în
principal la câine. Iniţial boala se localizează în pulmon şi ulterior diseminează
putând determina moartea după 2 -4 ani, dacă nu este tratată. În laborator se pot
folosi pentru punerea în evidenţă a speciei medii simple (Sabouraud sau agarul
cu geloză şi extract de cartofi), dar se recomandă mediile speciale (geloză cord
creier, geloză cu sânge).

Macroscopic

Datorită faptului că este un fung dimorf, termofil, aspectul microscopic este diferit
în funcţie de temperatura de incubare. La 25C se obţine forma filamentoasă, iar
în urma incubării la 37C se va obţine forma levurică. Prin incubare la 25 C
coloniile cresc relativ repede, diametrul acestora atingând 0,5-3 cm după şapte
zile de la inoculare pe agar cu glucoză şi extras de cartof. Aspectul coloniilor este
pufos spre lânos, de culoare albă spre bej şi cu reversul incolor sau brun. Pe
mediile speciale, îndeosebi cele aditivate cu sânge şi prin incubare la 37 C,
coloniile cresc repede, au aspect cremos, apoi cerat, tipic formei levurice, fiind de
culoare alb-bej.

Microscopic

Forma filamentoasă, care se obţine în urma incubării la 25 C, se caracterizează

prin prezenţa de hife hialine, septate şi a conidiilor piriforme, unicelulare, solitare
şi plasate terminal. Din culturile obţinute la 37C sau din leziuni, se va evidenţia
forma levurică, cu celule ovale de 5-12 m, cu peretele dublu şi gros. Tipică este
prezenţa unui singur blastospor. În culturile vechi apar şi clamidospori mari de 7-
18 m, cu peretele rugos.

GENUL CLADOSPORIUM

Genul cuprinde specii de fungi pigmentaţi, foarte răspândiţi în sol, resturi vegetale
şi pe furajele depozitate. Sporii pot fi izolaţi din aer şi intervin în contaminarea
alimentelor. Genul include peste 30 de specii, dar cele mai răspândite şi mai
frecvent implicate în contaminarea furajelor şi alimentelor sunt :

Cladosporium herbarum,

Cladosporium cladosporoides,

Cladosporium oxysporum,

Cladosporium shaerosspermum.

Macroscopic

Prin însămânţare pe geloză cu extract de cartof şi glucoză şi incubare la 25 C se

obţin colonii cu aspect catifelat spre prăfos, cu suprafaţa denivelată de striuri
neregulate. Culoarea coloniilor variază de la verde-oliv la negru, cu reversul
pigmentat în negru. Dezvoltarea coloniilor este relativ rapidă.
Majoritatea speciilor nu cresc la 35C, cu excepţia C. carrionii, recunoscută a fi
patogenă pentru om la care produce cromoblastomicoza (micoză a ţesutului
subcutanat), spre deosebire de celelalte specii considerate nepatogene.

Microscopic

Hifele sunt pigmentate în negru şi septate. Cele tinere pot fi hialine. Conidioforii,
pigmentaţi în brun, pot fi ramificaţi sau neramificaţi. Celulele conidiogene produc
conidii din mai multe puncte (poliblastice), fiind denumite generic scuturi. Conidiile
sunt netede sau echinulate, produse în lanţuri scurte, unicelulare (Cladosporium
cladosporoides) sau septate (bicelulare la Cladosporium herbarum şi cu patru
celule la Cladosporium sphaerosspermum).

GENUL FUSARIUM

Fungii din acest gen sunt de tip filamentos, larg distribuiţi în natură, izolându-se
din plante şi din sol. Sunt întâlniţi în culturile de orez, soia, porumb, grâu, orz,
ovăz etc. Unele specii sunt specifice zonelor tropicale, dar majoritatea se izolează
din sol, din zonele temperate. Deşi ciupercile din acest gen sunt contaminante
obişnuite ale plantelor, totuşi ele pot genera o serie de îmbolnăviri la om şi
animale. De asemenea, este bine cunoscută capacitatea lor de a secreta toxine.

Genul include mai mult de 20 de specii, cele mai importante fiind:

Fusarium acuminatum

Fusarium avenaceum

Fusarium culmorum

Fusarium equiseti

Fusarium graminearum

Fusarium oxysporum

Fusarium pallidoreseum

Fusarium poae

Fusarium solani

Fusarium sporotrchoides

Fusarium tricinctum

Fusarium verticilloides
Speciile acestui gen dau colonii cu creştere rapidă, iniţial de culoare albă şi apoi
treptat se pigmentează în galben, brun, roşu-carmin, violet, liliachiu. Reversul
coloniilor este de asemenea pigmentat. Miceliul aerian conferă un aspect pâslos
sau lânos sau poate lipsi. Conidiforii sunt ramificaţi de tip basidionot. Fialidele
sunt zvelte şi subţiri prezentând o deschidere fertilă. Conidiile pot forma un fals
substrat îmbâcsit sau lanţuri sau mase de materie lipicioasă.

Se disting două tipuri de conidii: macroconidii – formaţiuni alungite, fusiforme, cu

mai multe septe, cu o extremitate apicală alungită şi o extremitate bazală
pediculată; microconidii – mult mai mici decât macroconidiile, piriforme, fusiforme
sau ovale, drepte sau încurbate, lipsite de septe sau cu unul – două septe, de
obicei dispuse pe miceliul aerian, sub formă de lanţuri sau în grămezi.
Clamidosporii, când sunt prezenţi, sunt dispuşi intercalari sau solitari sau sunt
dispuşi în lanţuri.

Fusarium avenaceum

Este o specie extrem de răspândită în mediu, mai ales în zonele temperate,

putând fi izolată din sol şi din substraturile vegetale. Această specie atacă
rădăcinile lucernei, ale porumbului precum şi fructele (piersici, mere, pere),
seminţele de cereale etc.

Macroscopic

Pe mediul cu agar, extract de cartof şi sucroză şi prin incubare la 22-25 C,

coloniile cresc repede şi ating un diametru de 5,4 cm după patru zile. Sunt
pigmentate în galben sau roşu, cu un miceliu aerian bine dezvoltat, mai deschis la
culoare. Reversul coloniilor este pigmentat în galben sau brun cu urme de culoare
roşietică.

Microscopic

Se disting conidioforii simpli sau puţin ramificaţi. Macroconidiile se dezvoltă pe

fialide, fiind foarte înguste, fusiforme, relativ puţin încurbate, cu 4-7 septe, cu o
celulă apicală mult alungită şi cu celula bazală prezentă. Microconidiile provin din
celulele conidiogene, putând avea 1-3 septe, fiind variabile ca dimensiuni: 6-50 x
2,5-5 m. Clamidosporii sunt absenţi.

Fusarium graminearum

Specia are o largă distribuţie, colonizând şi parazitând majoritatea plantelor

graminee. A fost izolată din sol, seminţe de cereale şi iarbă.
Macroscopic

Coloniile cresc repede pe mediul cu extract de cartof şi sucroză, atingând un

diametru de 9 cm după patru zile de incubare la 25 C. Iniţial au culoarea albă sau
gri-roz spre roşu, dar apoi devin roşii brune. Reversul este pigmentat în rubiniu
închis. Miceliul aerian este bine dezvoltat, dând un aspect floconos. Sporularea
este anevoioasă.

Microscopic

Se observă conidiofori simpli, cu câte o singură fialidă, dar ulterior se ramifică

exagerat şi se aglomerează formând sporodochii. Conidiile sunt subţiri, falcate şi
curbate, cu celula apicală încurbată, iar celula bazală pediculată. Macroconidiile
au dimensiuni cuprinse între 41-60 x 4-5,5 m. Microconidiile lipsesc sau sunt
extrem de rare. Clamidosporii sunt prezenţi foarte rar, fiind dispuşi intercalar şi în
lanţuri.

Fusarium oxysporum

Din punct de vedere economic, este una din speciile cele mai importante ale
acestui gen. Este o specie frecvent izolată din sol unde trăieşte ca saprofit, dar
poate fi patogenă pentru diverse plante, porumb, ovăz, in, arahide, soia, mazăre,
fasole, bumbac, banane, ceapă, cartofi, portocale, mere etc. Boabele de porumb
contaminate cu această specie sunt letale pentru şobolani. Este recunoscută
capacitatea speciei de a secreta zearalenonă.

Macroscopic

În patru zile de la incubare pe mediul cu extract de cartof şi sucroză şi la o

temperatură de 25C coloniile ating un diametru de 4,5 cm. Miceliul aerian foarte
rar şi floconos iniţial, devine pâslos în final. Culoarea se schimbă de la portocaliu
la roşu purpuriu, mai intensă la suprafaţa mediului. Reversul este pigmentat în
purpuriu.

Microscopic

Se observă microconiidii ovale pe fialidele prezente pe conidiofori scurţi.

Microconidiile pot avea forme diferite, dar de obicei sunt ovoid-elipsoidale spre
cilindrice, drepte sau uşor curbate. Macroconidiile se dezvoltă pe fialidele
prezente pe conidioforii ramificaţi sau aflaţi în sporodochii. Prezintă de obicei 3-5
septe, sunt fusiforme, mai mult sau mai puţin curbate, cu un mic pedicul prezent
atât pe celula apicală, cât şi pe cea bazală.
Fusarium solani

Are o mare distribuţie, fiind izolată din sol, de pe plante şi de la animale. Este
recunoscută pentru efectele sale deoarece poate produce micotoxicoze la cai,
vaci, cheratite la om, putrezirea plantelor etc. Frecvent se izolează din plăgi,
intervenind secundar în infecţie.

Macroscopic

Coloniile cresc repede la 25C, pe mediul cu extract de cartof şi sucroză. După

patru zile de la inoculare, diametrul acestora atinge 3,2 cm. Miceliul aerian este
rar, floconos, de culoare gri-albicioasă, iar uneori, la nivelul suprafeţei mediului,
culoarea acestuia devine verzuie.

Microscopic

În preparatele microscopice se observă microconidii abundente, ovale sau

alungite, unele dintre ele cu câte un sept, dispuse fie pe fialidele alungite şi subţiri,
fie pe conidioforii verticiliaţi.

Fusarium poae

Este una din speciile care poate produce un număr mare de toxine, din care cea
mai importantă este toxina T2. Se izolează îndeosebi din zonele temperate, din
sol şi de pe graminee, mai ales de pe grâu, orz, secară etc.

Macroscopic

Coloniile cresc repede pe mediul cu extract de cartof şi sucroză. Ating un

diametru de 5,5-8,8 cm după patru zile de incubare la 25 C. Miceliul aerian are
aspect vătos, este alb sau roz pal sau poate fi portocaliu sau roşu spre violet.
Cultura are un miros caracteristic, de piersică.

Microscopic

Se observă conidiofori neramificaţi la început, dar care se ramifică puternic la

maturitate. Microconidiile sunt abundente, piriforme, de obicei unicelulare, uşor
apiculate la unul dintre poli. Macroconidiile sunt rare, uşor curbate, de obicei cu 2-
3 septe şi cu dimensiuni cuprinse între 18-38 x 3,8-7 m. Uneori se observă şi
macroconidii cu câte cinci septe, cu o lungime de 56 m. Nu se produc
clamidospori.
 GENUL CURVULIA

Dintre speciile acestui gen, Curvulia geniculatae poate produce procese

patologice la om: micetoame, cheratite şi onicomicoze. Majoritatea celorlalte
specii sunt parazite facultative ale plantelor în zonele tropicale şi subtropicale. De
obicei se izolează din sol, resturi vegetale, plate verzi şi seminţe. Cultivarea se
face pe medii uzuale incubate la 25C.

Macroscopic

Coloniile au o creştere rapidă, cu aspect catifelat şi culoare cenuşie sau brun

închis. Reversul coloniilor este pigmentat în brun-oliv sau negru.

Microscopic

La examenul preparatelor din cultură se observă: hife septate, pigmentate în brun,

conidiofori fie solitari, fie grupaţi, de asemenea‚ pigmentaţi, rectilinii sau curbaţi:
sporii sunt mari, de obicei triseptaţi, alungiţi şi uneori încurbaţi. Tipică este
prezenţa în mijlocul sporilor a unei celule mari, de culoare închisă.

GENUL GEOTRICHUM

Geotrichum candidum

Deoarece colonizează tractul intestinal, această specie poate să provoace infecţii

oportuniste la pacienţii cu deficit imunologic .

Macroscopic

Coloniile cresc repede, sunt de culoare albă pe avers şi revers şi au un aspect

cremos ce devine, prin îmbătrânirea coloniilor, prăfos spre vătos.

Microscopic

În preparatele din culturi se evidenţiază hife hialine, septate şi artroconidii

rectangulare (6-12 x 3-6 µm), unicelulare sau în lanţuri. Acestea se formează prin
ruperea hifelor nediferenţiate, la nivelul pereţilor despărţitori dubli. Artroconidiile
sunt rectangulare sau au capetele rotunjite, fiind asemănătoare unor butoiaşe.
Blastroconidiile sunt absente.

Diferenţierea se va face faţă de Coccidioides immitis şi Trichosporum.

Coccidioides immitis - artroconidiile alternează cu celule goale
Trichosporum - produce numeroase blastoconidii.
 GENUL HISTOPLASMA

Genul include fungi termofili dimorfici care se izolează din sol - contaminat cu
dejecţii de păsări şi excremente de lilieci, consideraţi rezervorul natural. Se pare
însă că şi alte specii (câinele, pisica, oaia, calul, porcul, maimuţa, rozătoarele) pot
contamina solul cu aceşti fungi şi pot juca un rol important în epidemiologia bolii.
Boala produsă de aceşti fungi este o micoză sistemică, denumită histoplasmoză.
Genul include o singură specie, Histoplasma capsulatum, cu două varietăţi:
Histoplasma capsulatum var. capsulatum var. Duboisii.

Histoplasma capsulatum

Se poate izola din sputa, urina şi sângele pacienţilor afectaţi precum şi din
biopsiile limfonodurilor şi din leziunile cutanate ale acestora. Însămânţarea se
face pe mediul Sabouraud, cu incubare fie la 25C, când se doreşte obţinerea
formei filamentoase, fie la 37C, când se va obţine forma levurică. Manipularea
culturilor de Histoplasma în laborator trebuie făcută cu precauţie, deoarece sporii
difuzează uşor în aer.

Macroscopic

Coloniile cresc mai lent la 25C decât la 37C. La 25C, coloniile au apect
lânos sau granular şi o culoare albă, care cu timpul devine brună. Reversul se
pigmentează în gălbui. La 37C coloniile au aspect cremos, tipic levurilor, sunt de
culoare crem atât pe avers, cât şi pe revers.

Microscopic

În cazul cultivării la 25C, în preparatele microscopice se evidenţiază: hife

hialine, septate; macroconidii unicelulare, rotunde, cu peretele neted sau verucos;
microconidii unicelulare, nepigmentate, cu peretele neted. În preparatele din
culturile obţinute prin incubare la 37C se pun în evidenţă celulele levuriforme.
Celulele formate prin burjeonare (înmugurire) se desprind uşor de celula
parentală, de care sunt ataşate prin intermediul unui mic pedicul.

GENUL MALASSEZIA

Ciupercile microscopice incluse în acest gen sunt fungi dimorfici, lipofili, strict
episaprobi, prezenţi în mod obişnuit pe pielea vertebratelor homeoterme, fiind
izolaţi de la aproximativ 305 specii de animale examinate. De asemenea, acestea
au fost izolate de pe mucoasa cavităţii bucale şi a anusului de la câine şi pisică şi
de pe pielea şi penele unor specii de păsări, îndeosebi cele acvatice. Pe mediile
de cultură se dezvoltă sub formă levurică, iar in vivo pot fi evidenţiate formele
filamentoase, cu filamente scurte.
Genul include şapte specii:

Malassezia furfur

Malassezia globosa

Malassezia obtusa

Malassezia pachydermatis

Malassezia restricta

Malassezia slooffiae

Malassezia sympodiali

Malassezia furfur produce pitiriazis versicolor la om precum şi dermatite

seboreice, foliculite, blefarite. Malassezia pachydermatis este cunoscută mai ales
prin producerea de otite externe la câine, însă această specie poate determina şi
infecţii diseminate la om. Pentru cultivare se recomandă folosirea mediului
Sabouraud cu adaos de uleiuri vegetale (uleiul de măsline) în proporţie de 2-10
%, pentru aportul de acizi graşi cu lanţ lung, şi cu cycloheximidină (actidion)
pentru inhibarea fungilor filamentoşi contaminanţi. Incubarea se face la 30-37 C.

Macroscopic

Coloniile sunt bombate şi netede iniţial, dar aspectul lor se schimbă devenind
uscate şi zbârcite.

Malassezia furfur– colonii pigmentate în crem sau crem-gălbui,

Malassezia pachydermatis - colonii pigmentate în crem-portocaliu.

O caracteristică care diferenţiază net cele două specii este cerinţa acestora faţă
de acizii graşi. Malassezia furfur necesită pentru creştere şi multiplicare acizi graşi
cu lanţ lung. Aceasta se poate asigura prin depunerea pe suprafaţa mediului de
cultură, înainte de însămânţare, a unei pelicule subţiri de ulei de măsline. Pentru
cultivarea speciei Malassezia pachydermatis nu este necesară îmbogăţirea
mediului cu acizi graşi.

Microscopic

În preparatele din cultură se observă elemente unicelulare, tipice unei levuri.

Aceste celule sunt globuloase spre elipsoidale, dependent de specie, rotunjite la
unul din capete şi drepte la celălalt capăt. Capătul bont este locul de unde se va
dezvolta prin înmugurire o nouă celulă. Indiferent de specie, celulele levuriforme
prezintă un singur pol de înmugurire. Uneori, în aceste preparate microscopice se
pot observa şi câteva elemente hifale rudimentare.
 GENUL TRICHOPHYTON

Peste 20 de specii de ciuperci microscopice, care au afinitate pentru piele şi păr,

fiind izolate de la om şi de la animale. Aspectul cultural este variabil dependent de
specie, dar sunt recunoscute câteva particularităţi de aspect, culoare şi structură
morfologică.

Microscopic

Ciupercile din acest gen etalează formaţiuni structurale utile pentru identificare
precum:

macroconidii cu perete neted, hife spiralate (vrile),

microconidii,

organe nodulare, celule în rachetă

candelabre (hife cu aspect de coarne de cerb),

Speciile mai importante sunt:

Trichophyton ajelloi

Trichophyton concentricum

Trichophyton equinum

Trichophyton mentagrophytes

Trichophyton rubrum

Trichophyton verrucosum

Trichophyton terrestre
Trichophyton ajelloi

Este o specie saprofită, care se izolează din sol, cu patogenitate redusă pentru
om şi animale, pe care le infectează foarte rar. A fost izolată de la babuini, câini,
bovine, cai, marsupiale, şoarece, cobai, veveriţă şi om.

Macroscopic

Coloniile sunt pufoase, crem sau portocaliu închis, iar pe revers se colorează roz
sau albastru violet spre negru.

Microscopic

În preparatele microscopice efectuate din cultură se pot observa microconidii de

formă cilindrică, dispuse în grup de câte 5-12 celule, cu peretele netef.
Macroconidiile, piriforme sau ovale, sunt prezente în număr mare.

Trichophyton equinum

Este o specie zoofilă, care afectează rar omul, frecvent izolat de la cal, măgar şi,
ocazional, de la câine. Mânjii şi tineretul în vârstă de până la un an pot fi afectate,
la nivelul firelor de păr observându-se formarea de depuneri albicioase. Leziunile
pot evolua, în zonele afectate formându-se ulceraţii. Apare alopecia care devine
cronică, crustele încep să se desprindă din leziune, lăsând zone sângerânde.
Firele de păr sunt invadate de spori mari, cu localizare de tip ectotrix. Nu sunt
fluorescenţi.

Macroscopic

Coloniile se dezvoltă lent, sunt de culoare albă-crem, iar pe revers culoarea

acestora este galbenă strălucitoare sau roz închis.

Microscopic

În preparatele microscopice efectuate din cultură se observă microconidii mici

dispuse pe hifele septate şi foarte rare macroconidii pluriseptate.

Trichophyton mentagrophytes

Este agentul primar incriminat în apariţia dermatomicozelor la om şi

supravieţuieşte în sol. Este o specie frecvent izolată de la animale, îndeosebi de
la rozătoare. Rozătoarele sălbatice sunt considerate principalul rezervor. Infecţii
cu acest dermatofit au fost raportate la un număr mare de animale sălbatice şi
domestice, inclusiv babuini, bivoli, pisici, vaci, chinchile, pui, cimpanzei, câini,
vulpi, cobai, capre, cai, arici, canguri, şoareci, marsupiale, nutrii, oposum, dihori,
papagali, iepuri, şobolani, rozătoare, suine, oi, veveriţe, tapiri şi tigri.
Această specie este probabil cea mai frecvent izolată dintre toate speciile de
Trichopyton. Pe firele de păr invadate, Tricophyton mentagrophytes dezvoltă spori
cu localizare de tip ectotrix, dar unele tulpini prezintă şi spori endotrix. Nu
manifestă fenomenul de fluorescenţă.

Macroscopic

Coloniile cresc relativ lent, în două săptămâni ating 4-5 cm. Au centrul neregulat,
pufos şi de culoare albă, iar restul coloniei este de culoare alb-crem cu aspect
pufos uşor fin granular. Pe revers, aspectul coloniilor este mozaicat, iar culoarea
poate oscila între alb-gălbui şi brun-roşcat.

Microscopic

Se pot observa hife hialine, septate, microconidii rotunde sau piriforme, dispuse
sub formă de ciorchine sau de-a lungul hifelor. Macroconidiile sunt pluriseptate,
dar cu peretele neted şi subţire. În culturile vechi se pot observa şi formaţiuni
ornamentale precum hifele spiralate sau celulele osiforme.

Trichophyton rubrum

Este o specie antropofilă, rar izolată de la animale, cu localizare la nivelul părului

şi unghiilor, fiind implicată în producerea onicomicozelor şi a leziunilor la nivelul
corpului şi picioarelor. Omul joacă un rol important în diseminarea fungului la alte
specii de mamifere. Părul este afectat rar, dar când se întâmplă, sporii au
localizare de tip ectotrix, fiind aliniaţi sub formă de lanţ. Nu produce fluorescenţă.

Macroscopic

Dezvoltarea coloniilor este lentă, aspectul lor fiind clar definit după 10 zile de la
inoculare. Coloniile au aspect pufos sau granular pulverulent, de culoare albă sau
roz pal pe avers, iar pe revers produc un pigment tipic roşu, foarte rar cu nuanţe
de brun, care nu difuzează în mediu.

Microscopic

În preparatele microscopice din cultură se observă macroconidii rare, cu aspect

de ţigară, cu două până la opt celule. Microconidiile, cu aspect de picătură, sunt
mai puţin abundente (pe mediu cu extract de cartof şi dextroză acestea sunt
numeroase), dispuse alternant pe hife, sub formă de ace de brad. La tulpinile care
formează colonii pulverulente se observă macroconidii numeroase, aproape
cilindrice, cu peretele neted, subţire şi compartimentate în două până la opt loje.
Trichophyton verrucosum

Este un dermatofit zoofil, fiind cel mai frecvent izolat de la taurine, dar şi de la alte
animale de fermă, la care determină leziuni caracteristice, de formă rotundă, bine
circumscrise şi localizate de obicei la nivelul capului şi gâtului. Pe firele de păr
produce spori de tip ectotrix, asemănători unor lanţuri. La indivizii întreţinuţi în
condiţii deficitare, cu imunitatea scăzută, infecţia se poate generaliza şi leziunile
se extind pe întreg corpul.

La om, firele de păr infectate nu sunt fluorescente, dar acest fenomen este uneori
întâlnit la vaci. Se izolează prin însămânţarea firelor de păr sau a crustelor
recoltate de la periferia leziunilor pe mediul special pentru dermatofiţi
(Mycobiotic), dar se poate folosi şi mediul Sabouraud cu adaos de antibiotic.
Necesită tiamina ca factor de creştere, iar unele tulpini, inozitolul. Temperatura de
incubare poate fi de 25C, dar, spre deosebire de alte specii de Tricophyton,
această specie creşte şi la temperatura de 37C.

Macroscopic

Coloniile cresc foarte lent, aspectul lor caracteristic putând fi descris doar după 2-
3 săptămâni. Coloniile sunt glabre (lipsite de puf), de culoare albă mată sau
gălbuie, cu aspect cerebriform. Reversul nu este pigmentat.

Microscopic

Se observă microconidii mici, sub formă de lacrimă. Macroconidiile sunt rare şi au

aspectul de coadă de şobolan . Tipic sunt prezenţi clamidospori, sferici, dispuşi în
lanţuri. Hifele pot avea o morfologie particulară, asemănătoare candelabrelor sau
coarnelor de cerb.

GENUL MICROSPORUM

Specii de ciuperci microscopice care au afinitate pentru ţesutul cutanat şi fanere

la om şi animale, producând procese patologice caracteristice, denumite
dermatofitoze, alături de Epidermophyton, Trichophyton. Speciile genului
Microsporum se caracterizează prin producerea de macroconidii fusiforme, pluri-
compartimentate, cu peretele rugos sau echinulat.

În gen sunt incluse numeroase specii dintre care cele mai importante sunt:

Microsporum audouinii;

Microsporum canis;

Microsporum cookei;

Microsporum gallinae;
Microsporum gypseum;

Microsporum nanum;

Microsporum versicolor

Microsporum canis

Este o specie izolată mai frecvent de la animale decât de la om, care se poate
contamina prin contactul cu acestea. Specia este întâlnită atât la animalele
domestice, îndeosebi câine şi pisică, cât şi la cele sălbatice. Pisica este
considerată rezervorul principal de M. Canis. La om poate produce leziuni la
nivelul pielii capului (tinea capitis), a pielii corpului (tinea corporis), în zona bărbiei.
De remarcat este faptul că leziunile îmbracă un caracter familial, semnalându-se
la majoritatea membrilor dintr-o familie care întreţine un animal bolnav.

Sporii sunt localizaţi ectotrix, pe firele de păr, acestea fiind înconjurate de

manşoane de spori mici. La testul cu lampa WOOD se observă fluorescenţa la
nivelul pielii şi firelor de păr expuse. Pentru izolare, prelevatele din leziuni (fire de
păr, materialul obţinut prin raclare, cruste etc.) se însămânţează pe mediul
Sabouraud cu antibiotice şi actidion şi vor fi incubate la 25 .

Macroscopic

Coloniile devin vizibile după 4-5 zile de la inoculare, având o creştere rapidă. Au
aspectul pufos-lânos, o culoare alb-gălbui pe avers şi galbenă sau gălbui-oranj pe
revers. Suprafaţa coloniilor poate fi brăzdată de şanţuri radiare.

Microscopic

În preperatele microscopice se observă filamentele miceliene septate, Uneori,

hifele pot avea aspect de rachetă. Macroconidiile sunt numeroase, fusiforme,
lungi, ascuţite la ambele capete, cu o extremitate uşor recurbată. Peretele
acestora este gros, neted sau echinulat şi interiorul pluriseptat, cu 7-14 celule.

Microsporum gallinae

Izolat de păsări. Izolarea se face prin cultivare de cruste sau material obţinut prin
raclare pe mediul Sabouraud cu adaos de antibiotic şi incubare la 25 C.

Microscopic

Se observă hifele septate cu microconidii rare de formă ovoidă sau piriformă.

Macronidiile sunt mari, deseori recurbate, mai subţiri la extremitatea distală şi
pluricompartimentate. Numărul de celule delimitate de septe este cuprins între
cinci şi şase. Peretele lor poate fi neted sau echinulat.
 GENUL PENICILLIUM

Genul include numeroase specii care, deşi au caractere culturale şi structurale

bine definite, sunt dificil de identificat datorită aparentei asemănări, şi
disponibilităţii acestora către variabilitate aceste specii fiind cunoscute sub
denumirea de ciupercile verzi-albastre.

Elementele care caracterizează o specie nu se exprimă dintr-o dată, conturarea

lor se face treptat, pe măsură ce se dezvoltă aparatul vegetativ şi elementele de
fructificare. Observaţiile macroscopice şi microscopice care se fac în vederea
identificării trebuie să înceapă din a doua, a treia zi de la însămânţate şi durează
una-două săptămâni. În acest fel sunt analizate în dinamică atât caracterele
culturale, cât şi cele microscopice. Cunoscând aceste aspecte, pentru
identificarea unei specii încadrate în genul Penicillium trebuie să se respecte
anumite criterii de lucru precum folosirea unor medii de cultură standardizate, a
metodologiei de însămânţare şi a condiţiilor de incubare.

Coloniile de Penicillium au de regulă aspect catifelat, cu suprafaţa netedă sau

boselată, bordată uneori de un brâu mai îngust sau mai lat de culoare albă,
galbenă sau cenuşie.Colonia poate prezenta suprafaţa plană sau bombată, cu
centrul ombilicat sau crateriform, cu şanţuri radiare, care o contorsionează.

Textura coloniei se examinează cu ochiul liber şi la stereomicroscop şi, în funcţie

de forma şi lungimea miceliului aerian şi de particularităţile elementelor structurale
ale peniciliumului, sunt recunoscute patru tipuri: catifelat – miceliul este aproape
în întregime imersat, iar conidioforii cresc din substrat (mononematos), într-o
densitate aproape uniformă; pufos (lânos) – miceliul aerian este abundent, hifele
se împletesc şi formează structuri cu aspect de vată sau de lână dărăcită, iar
conidioforii apar ca ramuri ale hifelor aeriene; funiculat (asemănător unor funii) –
miceliul aerian este foarte bine dezvoltat, hifele adunându-se în cordoane de
diferite grosimi, evidente mai ales la marginile coloniei, iar conidioforii cresc mai
ales din aceste cordoane; fasciculat (sinematos) – conidioforii se dezvoltă în
grupuri asemănătoare unor tufe, de grosimi şi înălţimi diferite, ceea ce conferă
aspectul granular sau prăfos al coloniei.

Morfologic, elementul structural care caracterizează speciile din genul Penicillium

este un angrenaj complicat de ramificaţii, constituit din conidiofor, braţe, metule,
fialide (sterigme) şi conidii. Această structură morfologică, care este delimitată în
partea inferioară de braţul sau tija conidioforului şi în partea superioară de
extremitatea distală a fialidelor, care generează şi poartă conidiile, este cunoscută
denumirea generică de peniciliu.

Fiecare element al acestui angrenaj poate să constituie un criteriu de diferenţiere

între specii.
Conidioforul este elementul principal de susţinere al angrenajului, acesta
desprinzându-se de la nivelul hifei vegetative. Acesta este constituit dintr-o tijă,
care, fie poartă coroana de sterigme, fie poartă angrenajul de braţe, metule şi
fialide. Elementele celulare cuprinse între tija conidioforului şi metule poartă
denumirea de braţe.

În funcţie de numărul de braţe există patru categorii distincte de penicilii:

- monoverticiliate – tija conidioforului poartă doar fialidele;

- biveriticiliate – tija conidioforului se continuă cu un singur rând de braţe, care

poartă fialidele;

- triverticiliate – tija conidioforului se continuă cu două rânduri de ramificaţii

(braţele şi metulele);

- tetraverticiliate sau poliverticiliate – tija conidioforului se continuă cu trei sau mai

multe rânduri de ramificaţii
a şi b- monoverticiliat; c – biverticiliat
(un singur rând de ramificaţii)

d – triverticiliat (două rânduri de

ramificaţii),

e – tetraverticiliat (trei rânduri de

ramificaţii

Penicillium brasilianum

Macroscopic

Pe mediul Czapek şi incubare la 25C, coloniile ating un diametru de 2,5-3 cm

după şapte zile. Au aspect catifelat, de culoare albastră verzuie. Reversul
coloniilor este de obicei pigmentat în galben. Mirosul este absent.

Microscopic

Majoritatea conidioforilor sunt biverticiliaţi (cu un singur rând de ramificaţii), foarte

rar pot fi triverticiliaţi (cu două rânduri de ramificaţii), au peretele rugos, şi poartă
un mănunchi de metule (12-20 x 2,5 m) pe care sunt dispuse fialidele (8-10 x 2-
2,5 m). Conidiile sunt subglobuloase spre elipsoidale, echinulate fin şi frecvent
cu striaţii transverse (2,5-3 x 2-2,5 m).
Penicillium brevicompactum

Această specie se caracterizează printr-o creştere dificilă şi prin penicilii denşi şi

compacţi. La examenul stereoscopic conidioforii pot fi confundaţi cu cei de
Aspergillus.

Macroscopic

Pe mediul Czapek coloniile ating un diametru de 1-1,5 cm după şapte zile de

incubare la 25C, miceliul aerian fiind cu aspect catifelat datorită stratului dens de
conidiofori. Acestea sunt de culoare gri - verzuie sau galben - verzuie, cu reversul
nepigmentat sau pigmentat în galben.

Microscopic

Conidioforii sunt lungi, de 300-500 m, constituiţi dintr-o tijă lungă, cu lăţime mare,
de 4-6 m, ce poartă un peniciliu triverticiliat (cu două rânduri de ramificaţii)
compact. Fialidele au formă de sticlă şi dimensiunile de 7-10 x 3,0-3,6 m.
Conidiile sunt globuloase spre subglobuloase, cu pereţii netezi sau puţin rugoşi şi
cu un diametru de 3-4,5 m.

Penicillium camemberti

Macroscopic

Pe mediul Czapek, în decurs de două săptămâni de incubare la 25 C, coloniile

ating un diametru de 2-3,5 cm, având un aspect floconos ca urmare a dezvoltării
unui miceliu aerian înalt de 1 cm. Iniţial coloniile au culoarea albă, putând să nu-şi
schimbe culoarea sau să devină galbene, roz (extrem de rar) sau gri-verzui,
această ultimă culoare întâlnindu-se de asemenea, extrem de rar. Mirosul poate
să fie de mucegai sau să nu se exprime. Exsudatul se exprimă rar sub forma unor
picături fără culoare.

Microscopic

Structura conidiogenă se dezvoltă din hifele submerse sau ocazional din hifele
aeriene. Conidioforii pot atinge o lungime de până la 500 m, cu o lăţime de de
2,5-4,0 m, cu pereţii conidioforilor rugoşi, uneori ornamentaţi, foarte rar netezi.
Peniciliul este bi- sau triverticiliat. Metulele au dimensiunile de 8-14 x 2,5-3 m şi
poartă fialide grupate câte 3-6. Fialidele au formă de sticlă, cu un gât scurt dar
evident (10-13 x 2,5 m) şi produc conidii globuloase sau subglobusoase, rareori
elipsoidale, cu dimensiunile de 4,0-5,0 x 3,0-4,5 m, dispuse în laţuri încâlcite.
Conidiile sunt hialine pigmentate în gri deschis.
Penicillium chrysogenum

Macroscopic

Coloniile cresc relativ repede atingând un diametru de 4-5 cm după 10 zile de

incubare la 25C pe mediul Czapek. Sunt însă semnalate tulpini a căror creştere
este greoaie şi redusă, care formează colonii cu diametrul de 2,5-4 cm, constituite
din conidiofori simpli, numeroşi şi erectili, ce formează un strat cu aspect catifelat
dens. Uneori coloniile au aspect blănos, radiare, majoritatea azonate, marginile
fiind drepte sau bombate. Culoarea coloniilor este galben-verzuie sau pal
albastru-verzuie, schimbându-se în verde închis. Exsudatul, atunci când este
prezent, este galben pal sau galben strălucitor. Mirosul este aromat sau de fructe
fermentate, frecvent asemănător cu cel de mere sau de piersici.

Microscopic

Conidioforii se formează din miceliul din substrat. Aceştia sunt foarte ramificaţi, de
obicei tri- sau tetraverticiliaţi, dar pot purta mult mai multe rânduri de ramificaţii.
Peretele conidioforilor este neted. Metulele au formă mai mult sau mai puţin
cilindrică, cu peretele subţire şi cu dimensiuni de 8-15 x 2-2,3 m şi poartă grupări
de 3-6 fialide.Fialidele au formă de sticlă. Iniţial conidiile sunt subglobuloase spre
elipsoidale, dar pe măsură ce cultura atinge maturitatea, conidiile devin
globuloase (3,0-4,0 x 2,8-3,8 m), sunt hialine, cu peretele neted, dispuse în
coloane scurte şi pigmentate în verde-gri.

Penicillium citrinum

Macroscopic

Pe mediul Czapek, coloniile cresc restricţionat, atingând un diametru de 1-1,5 cm

după şapte zile. Au aspect catifelat dens şi sunt de culoare albastră-verzuie.
Reversul coloniilor este de obicei galben spre oranj.

Microscopic

Conidioforii sunt biverticiliaţi, cu peretele subţire şi neted şi cu dimensiunile

cuprinse între 50-200 x 2-3m. Metulele poartă grupuri de câte 6-10 fialide.
Dimensiunea metulelor este de 12-20 x 2-3 m. Fialidele (8-10 x 2-2,5 m) au
formă de sticlă şi produc conidii globuloase spre subglobuloase, cu perete neted
sau fin rugos, hialine şi pigmentate în verde.

Penicillium digitatum

Această specie se dezvoltă de obicei pe citrice, ca şi P. italicum, dar se

diferenţiază de aceasta prin conidioforii neregulaţi, conidiile mari şi neregulate şi
dezvoltarea sărăcăcioasă pe mediul Czapek.
Macroscopic

Pe mediul Czapek, coloniile cresc lent şi sporulează puţin. Ating un diametru de

aproximativ 1 cm abia după 14 zile de incubare la 25 C. Pe mediul cu extract de
malţ creşterea este rapidă, coloniile ajungând la 4-6 cm diametru în decurs de
şapte zile. Culoarea coloniilor pe acest mediu este galbenă spre brun-verzuie.

Microscopic

Conidioforii sunt constituiţi dintr-o tijă scurtă, cu puţine ramuri, care poartă grupuri
de câte 3-6 fialide. Fialidele sunt cilindrice, cu un gât scurt, cu dimensiuni
variabile, cuprinse între 15-30 x 3,5-5 m. Conidiile sunt elipsoidale spre cilindrice,
netede, de culoare verde închis, cu dimensiuni variabile, dar de obicei de 3,5-8 x
3-4 m.

Penicillium expansum

Aceasta este una din speciile care determină putrezirea fructelor.

Macroscopic

Pe mediul Czapek, dar şi pe extract de malţ, coloniile cresc la fel de repede,

atingând un diametru de 4-5 cm după 14 zile de incubare la 25 C. Culoarea
coloniilor este galbenă spre albastră verzuie. Prezintă un pronunţat miros aromat,
asemănător celui de mere. Exsudatul este rareori prezent, sub forma unor picături
fine, nepigmentate, dar de cele mai multe ori este absent. Reversul coloniilor este
necolorat sau colorat în gălbui sau gălbui-brun.

Microscopic

Conidioforii sunt hialini, tetraverticiliaţi, cu ramificaţiile foarte apropiate de axul

principal. Tijele conidioforilor au peretele fin şi neted. Metulele sunt mai mult sau
mai puţin cilindrice, cu dimensiuni de 10-15 x 2,2-3 m şi poartă grupări de câte 5-
8 fialide. Fialidele au formă de sticlă, cu un gât scurt, dar evident. Dimensiunea
fialidelor este de 3-3,5 x 2,5-3 m, fiind pigmentate în verzui şi au peretele neted.

CARACTERISTICILE ECO-FIZIOLOGICE ALE CIUPERCILOR

MICROSCOPICE

Ciupercile microscopice sunt organisme heterotrofe, lipsite de clorofilă -

incapabile de fotosinteză, care se dezvoltă pe suporturi vii sau moarte, dar bogate
în substanţe organice. Aproape toate speciile sunt aerobe, necesitând cantităţi
relativ ridicate de oxigen.
 Folosesc ca sursă pentru elementele nutritive necesare o serie de substanţe
organice şi anorganice. Marea majoritate a ciupercilor iau carbonul din
substraturile organice în degradare sau din materia organică vie. Folosesc în
special hidraţii de carbon, dintre care hexozele sunt frecvent utilizate, dar pot
folosi chiar şi alcooli şi acizii graşi.

Sursa de azot pot folosi atât azotul anorganic: azotul gazos, azotul amoniacal,
nitriţii şi nitraţii cât şi azotul organic (amide, anime, aminoacizi etc.). Fosforul este
luat de către ciuperci din fosfaţi şi din substanţele organice precum lecitina, fitina
etc., Sulful este utilizat numai din formele solubile. Substanţele nutritive sunt
preluate de ciupercile microscopice prin absorbţie transparietală. Moleculele mici
(glucidele simple sau aminoacizii), prezente în pelicula apoasă ce înconjoară
hifele sau celulele levurice, pătrund prin difuzie simplă prin peretele celular.
Macromoleculele simple si polimerii insolubili (proteinele, glicogenul, amidonul şi
celuloza), trebuie supuse unui proces preliminar de descompunere înainte de a fi
absorbite de celula fungică.

Eliberarea extracelulară a unor enzime specifice, proteolitice, glicolitice sau

lipolitice, care vor descompune aceste substanţe transformându-le în molecule
simple ce pot fi preluate prin absorbţie. Fungii patogeni folosesc aceste enzime şi
pentru a străbate barierele naturale ale organismelor vii pe care s-au adaptat să
trăiască.

Ciupercile microscopice au nevoie pentru dezvoltare şi de o serie de substanţe

care se găsesc în cantităţi mici în mediul lor natural de viaţă, dar care sunt
indispensabile,

- Vitamine

- Hormoni

În natură, toate substanţele necesare - în substraturile organice pe care se

dezvoltă ciupercile

În laborator, mediile sintetice de cultivare trebuie să conţină aceste elemente.

Nutriţia pe medii sintetice se poate realiza relativ uşor în cazul ciupercilor care îşi
produc singure vitaminele necesare (Aspergillus niger, Mucor mucedo etc.), însă
există şi ciuperci care nu pot realiza acest lucru şi, atunci, în mediul de cultură
trebuie adăugate substanţele necesare.
Ciupercile microscopice, se pot împărţi, în funcţie de cum realizează accesul la
substratul nutritiv şi la sursa de energie, în trei categorii:

- saprobiote - care utilizează în scop trofic substanţele organice din materia în

descompunere;

- parazite - care folosesc ţesuturile vii (plante şi mamifere) pentru hrănire;

simbionte - care se folosesc de organismele ce conţin clorofilă pentru a-şi procura

substanţele nutritive, cum ar fi algele, cu care ciupercile se asociază şi dau
naştere la licheni, sau cu aparatul radicular al plantelor superioare, cu care
formează micorizele.

Unele specii pot să se adapteze la condiţii de saprobioză, dar necesită ţesuturi vii
pentru multiplicare, acestea fiind denumite facultativ saprobiote (ciupercile din
genul Sclerotina). Alte specii pot să se adapteze, pentru o perioadă scurtă, pe
ţesuturi vii, dar de obicei trăiesc pe substraturi lipsite de viaţă, fiind considerate
facultativ parazite (Alternaria, Candida, Fusarium, Mucor).

Ciupercile obligatoriu parazite prezintă de regulă o specializare strictă, fiind

capabile să atace o singură specie sau un singur tip de ţesut. Ciupercile facultativ
parazite sunt polifage, putând să paraziteze specii diferite. După locul unde
parazitează, ciupercile se împart în:

ectoparazite (la suprafaţa organelor sau ţesuturilor) şi

endoparazite (în celulele ţesutului).

Între aceste categorii nu se poate face o separaţie netă, ci există o serie întreagă
de moduri intermediare de nutriţie.

Dependent de echipamentul enzimatic de care dispun pentru descompunerea

substanţelor nutritive, ciupercile microscopice pot fi clasificate în trei categorii:

- monofage;

- oligofage;

- polifage.

În categoria ciupercilor polifage sunt incluse speciile saprobiote, cele facultativ

saprobiote şi facultativ parazite. Ciupercile parazite obligatorii sunt monofage,
dispunând de un sistem enzimatic redus, dar foarte specializat şi adaptat perfect
la compoziţia chimică a organismului gazdă.
Temperatura optimă de dezvoltare este de 22-32C, cu limite extreme de 5 C şi
45C. Comportamentul ciupercilor faţă de temperatură se corelează cu anumite
caractere de patogenitate. În general, pentru dezvoltare, acestea necesită un pH
acid, cuprins între 5 - 6.

În marea majoritate, ciupercile microscopice trăiesc în condiţii de aerobioză,

gradul de aeraţie favorizând procesul de sporulare. Speciile cu metabolism
fermentativ nu se pot dezvolta în anaerobioză strictă decât în prezenţa acidului
oleic sau a ergosterolului. Cele mai multe specii nu au nevoie de vitamine pentru
dezvoltare şi multiplicare, dar un număr restrâns de specii reclamă factori de
creştere cum ar fi: biotina, tionina, piridoxina, inozitolul şi acidul pantotenic.

ÎNMULŢIREA CIUPERCILOR

Este un proces prin care se asigură răspândirea lor în biotopurile specifice şi

dezvoltarea procesului patologic. La unele specii primitive de ciuperci
microscopice, aparatul vegetativ îndeplineşte iniţial funcţia trofică şi apoi pe cea
de reproducere. Acestea sunt considerate ciuperci holocarpice. Ciupercile
microscopice la care miceliul se diferenţiază net de organele de înmulţire sunt
considerate eucarpice.

La ciupercile microscopice se întâlnesc două tipuri de înmulţire şi anume:

asexuată (prin schiziparitate, înmugurire, spori);

sexuată: - prin fenomene de conjugaţie între celule nediferenţiate sexuat, prin

fenomene de conjugaţie între celulele diferenţiate sexuat, prin gametangie totala.

Indiferent de modul de formare, organele de înmulţire ale ciupercilor poartă

denumirea generică de spori.

Înmulţirea asexuată

Se poate realiza prin două tipuri de mecanisme: un proces de neoformaţie în

interiorul filamentelor, sporii rezultaţi (spori de neoformaţie), fiind eliberaţi uşor;
prin simple transformări în cadrul unor filamente talice (spori de transformare),
sporii formaţi fiind strâns leagaţi de elementul pe care s-au format - spori talici sau
talospori.

După locul de formare, sporii de neoformaţie se clasifică în două categorii şi

anume:

endogeni sau endospori - se formează în interiorul unor organe speciale, dispuse

fie pe unele ramificaţii ale miceliului, fie în organe sporogene, plasate pe
segmentul distal al unor filamente;
exogeni sau exospori - se formează pe formaţiuni specializate numite conidiofori,
sporofori sau basidii, ce pot apărea prin metamorfoza totală a elementelor
conidiogene (conidii talice) sau din formaţiuni ce iau naştere prin înmugurire
(blastoconidii).

Sporii asexuaţi de neoformaţie endogeni sporochistosporii; fialosporii ;

conidiocistosporii.

Sporochistosporii se formează în interiorul unei vezicule sporogene, denumită

sporochist, care se deschide doar când ajunge la maturitate pentru a elibera
sporii. Sporochistul este situat de obicei la extremitatea unui filament specializat
denumit sporochistosfor (purtător de sporochist), fiind separat de acesta printr-un
perete transversal, iar formaţiunea pe care o delimitează, cu aspect de veziculă,
se numeşte columelă.

Există două tipuri de sporochistospori: flagelaţi sau zoospori; neflagelaţi sau

hifnospori sau spori inerţi. Fialosporii se formează într-o veziculă sporogenă în
formă de sticlă, denumită fialidă, care posedă în partea superioară o deschidere
prin care sunt eliberaţi sporii pe măsură ce se formează; Conidiocistosporii se
formează într-o veziculă sporogenă denumită conidiocist, în care, simultan, se
formează un număr limitat de spori.

Sporii asexuaţi, direcţi, de transformare

Provin din transformări ale unor filamente miceliene şi de aceea sunt recunoscuţi
sub numele generic de talospori. Fac parte integrantă din filament, fiind
indisociabili, nu se eliberează prin dezintegrarea filamentelor care le poartă, din ei
se formându-se noi filamente. Există patru varietăţi de talospori:

artrosporii;

blastosporii;

clamidosporii;

aleurisporii.

Artrosporii, se formează prin fragmentarea, prin dezarticularea filamentului

micelian. Se prezintă izolaţi sau asociaţi câte doi, trei sau patru, fiind rectangulari,
cu colţuri bine delimitate.

Blastosporii sunt sporii formaţi prin înmugurire. Inmugurirea constă în formarea la

unul din cei doi poli ai celulei miceliene a unui mugure care creşte în volum,
rezultând o celulă asemănătoare cu celula din care a provenit.
 Noua celulă formată poate să se detaşeze de celula mamă, devine o celulă de
sine stătătoare şi poate la rândul ei să dea naştere la un alt mugure sau să
rămână ataşată de celula din care a provenit; poate genera un mugure şi, prin
urmare, o nouă celulă, rezultând astfel un pseudomiceliu sau o pseudohifă.

Clamidosporii

Se formează prin condensarea citoplasmei dintr-un articol al unui filament

sporofor, în jurul căreia peretele celular se dedublează, formând un mantou.
Clamidosporii au formă globuloasă, un diametru mult mai mare decât celelalte
celule din cadrul filamentului respectiv şi peretele celular mai gros decât filamentul
micelian pe care s-a format. Poate ocupa poziţii diferite pe filament:

- terminal,

- intercalar

- lateral

Clamidosporii sunt mai mult formaţiuni de conservare a ciupercii decât pentru

diseminare în mediu.

Aleurisporii sunt asemănători cu clamidosporii, dar mai mici decât aceştia. Se

formează terminal sau lateral pe filamentul micelian, fiind foarte asemănători hifei
din care provin. Se deosebesc de conidii prin faptul că sunt fixaţi printr-o bază
largă de articolul din care provin.

Înmulţirea sexuată sau gamagonică

Din punct de vedere citologic, în ciclul de viaţă al oricărui organism există două
faze: o fază haploidă sau haplofaza, cu celule ce conţin n cromozomi; organismul
aflat în această fază numindu-se haplont; o fază diploidă sau diplofază cu celule
cu 2n cromozomi, organismul numindu-se diplont.

În cursul dezvoltării oricărei vieţuitoare se disting două momente esenţiale:

fecundaţia şi reducerea cromozomială. Fecundaţia este procesul prin care se
trece de la haplofază la diplofază.
Reducerea cromozomială sau meioza este procesul prin care se face trecerea de
la diplofază la haplofază. Uneori cele două faze se succed imediat, iar alteori între
ele se scurge un interval de timp foarte lung.

Din punct de vedere al diferenţierii sexuale, ciupercile pot fi :

homotalice, care formează organe de înmulţire sexuată de sens contrar (+ şi -) pe

aceleaşi taluri

heterotalice, care au dispuse organele de înmulţire de sens contrar pe taluri

diferite.