Un o m i n t re o a m e n i

Ca m i l Pe t re s c u
CUVÎNT ÎNAINTE
Cu mult timp în urmă, Camil Petrescu, la o Iiltrebare cordial
academică, răspundea lucid de disponibilităţile sale artistice ^ cu
orgoliu juvenil : „Voi scrie pînă la 25 de ani versuri, pentru că este
vremea iluziilor şi a visurilor ; voi scrie între 25—35 de ani teatru^
pentru că teatrul cere şi o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie
nervoasă ; voi scrie între 35—40 de ani- romane, pentru că romanele
cer o bogată experienţă a vieţii şi o anumită maturitate expresivă.
Şi abia la 40 de ani mă- voi întoarce la filozofie." Mi-am amintit, cu
aproximaţie, replica, tocmai cind urma ca peste cîteva ore să ajung
la Sinaia, unde Camil Petrescu, într-o impusă claustrare din pricina
lătăţii pandită de neguri pretimpurii, îşi încheiase volumul de versuri. în
vila înconjurată de culori vesperale am stat de vorbă, după
ce Camil Petrescu îşi nuanţase confesiunea scrisă cu creionul pe ua
caiet de dictando, confesiune devenită sub titlul „început de toamnă
pe Cumpătul..." postfaţă la culegerea apăruta cu puţine zile înaintea
morţii sale (14 mai 1957). Deci ultima cai'te a lui Camil Petrescu,
acest
scrutor complet, avea încrustat pe copertă cuvintul Versuri. Mai era
el la vîrsta iluziilor ? îşi respectase cu stricteţe cronologică evoluţia
literară ? într-o oarecare măsiară, da. In acest sens exemplul lui are
un accent programatic şi ne invită să medităm asupra scrisului gîndi-
t
cu severă disciplină ideatică.
Atunci cînd scriitorul pleca dintre noi cu mult înainte "de vreme,
Tudor yianu spunea : „Dar vom păstra comoara amintirii lui şi vom
contribui ca mesajul lui să-şi atingă ţinta cea mai îndepăi'tată, cînd şirul
nostru de oameni se va istovi, dar ui-maşii noştri vor continua să crească în
putere şi dreptate, prin lumina operei lui".
 Retrăiesc emoţia celui care 1-a văzut pe Camil, în septembrie 1956,
într-o cameră cu ferestrele larg deschise spre Bucegii luminaţi de amintirea
Ultimei nopţi de dragoste, întîii nopţi de război, o cameră invadată
de Jocul ielelor". Pe masa de lucru, în cîteva plicuri marî şi numerotate,
avea o mică parte din documentaţia necesară defini*-tivării ultimului
volum al trilogiei Un om între oameni pe care o con-
p
tinua acolo cu febrilitate. Cele 15—20 file redactate Ia Sinaia pînă
atunci erau acoperite de un scris nervos, cu spatii mari între rîn-duri. Erau
desigur acele file pe care aveam să le revăd, mai încărcate, peste aproape un
sfert dc veac, cînd a trebuit să reconstitui tpxtul volumului al Vl-lea pentru
edifia critică.
Cum s-a născut romanul V n om intre oameni ? împrejurarea nc-a
mărturisit-o însuşi Camil Petrcscu şi lipseşte din interviurile sale după Ì
primului volum. în primăvara anului 1S50. conducerea
„Edilu. . i i. wieretului'* îi solicita o nuvelă de 80—100 de pagini al
cărei erou să fie Bălcescu. După acceptarea propunerii, fapt cunoscut şi de
Al. Rosetti, prietenul şi editorul său, în numai cîteva săptămîni scrisese
peste o sută de pagini însă în registru romanesc încît s-a decis să
abandoneze ideca nuvelei, intitulată provizoriu Jurâmintul lui
Bălcescu. Timp de aproape un an, Camil P i n-a făcut decît să-şi
extindă documentarea, să cl' zeci dc iu.iâri în legătură cu ce
avea să însemne anul 1848, ' - ^ . . i . : . - . j^i căutare de acte şi
material iconografic, convins e..... are istorică presupune
revitalizarca datelor realului filtrate prin imaginaţie. De altfel Camil
Petrcscu, după apariţia primului volum din U n om intre oameni şi-a
împărlăşit punctul de vedere în acest sens : ,.Mi se pare că un roman istoric
trebuie să găsească modul de a unifica necesităţile epicului cu necesităţi'
'^vărului istoric. De felul soluţiei ' ' i mod
problematic . . :o şi soarta romanului istoric. F urmă
proprie datele zise actuale pe baza unor date i — termeni în
 care se cuprind şi datele zise actuale — scriitorul creează o adevărată
realitate secundă, a cărei evaluare e dată de gradul în care se oglindeşte în
ca realitatea originară. Şi tocmai din această cauză, fiindcă e creaţie,
realitatea secundă să ofere din nou interpretării istoricului şi analizei
adinei, ca <i ronlitatoa orirJn-.v:i" ( Co ì ì t mv p n - ranul, nr. 16, din 16
aprilie 1954).
Textul ediţiei de faţă reproduce, cu fidelitate, pe acela din Camil
Petrescu, Opere (ediţie critică) apărută la editura „Minerva" (voi. IV— VI,
1982, 1983, 1984). Notele, trecute la subsol, au fost considerate necesare,
uneori, pentru precizarea detaliilor privitoare la evenimentele evocate. Ele
au menirea să sugereze modalitatea de elab'-M-^vp a romanului U n om
între oameni, această vastă cronică roma logată de anul 1848, unul din
marile momente ale istoriei poporului nostru.
LIVIU CALIN
^ 5- ^ 3. 3 3- m- o.
»'S. s p ^
FUGA DIN FAŢA REVOLUŢIEI
Suntem în 1821, pe la începutul lui februarie. Iarna fusele destul
de uşoară, căci după o zăpadă moale şi deasă, căzută cam după Sf întu
Dumitru, vremea fusese mai mult uscată pînă la Bobotează, care
trecuse cu zloată şi pîclâ. Micii boieri de ţară de prin Argeş şi Olt se
tot întîlneau, vizitîndu-se speriaţi pe la conacele lor, întrebîndu-se ce
e de făcut, dacă să fugă din calea pandurilor lui Tudor Vladimires^u
sau să rămînă locului (fie ce-o fi). Umbla zvonul pretutindeni că
pandurii vin cu urgie asupra boierilor, că jefuiesc conacele şi îi supun
la chinuri, ca să spună unde ţin ascunşi banii, giuvaericalele şi sculele
de preţ. Se ştia, e drept, că Tudor dăduse, nu demult, porunci
straşnice şi că pedepsea cu mînie jafurile, ba pe unul dintre căpitani,
pe loniţă Râduţoiu, boier de la Steic clin Mehedinţi, pusese să-1 bată
la tălpi, cu nuiele, fiindcă doi oameni ai săi jefuiseră un conac pe
lîngă Severin.
 Se vede că asta nu era Se ajuns. Oamenii nu erau liniştiţi. De la
Bucureşti, mai toţi marii boieri — în frunte cu banul Brâncoveanu şi.
Teodor Văcărescu, zis Furtună — fugiseră, ori erau pe cale să fugă la
Braşov. Umblau tot felul de veşti, de se încreţea carnea pe om.
Acuma, întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova şi se apropia, cu
mult popor după ea, de Olt. Cînd auziră boiernaşii de pe Topolog că
fug cu spaimă" chiar oamenii căimăcămiei, nu mai şovăiră nici ei,
Căimăcămia ducea ţara în locul lui vodă Şuţu, otrăvit se pare de
propriii lui fii, care-1 rugaseră să facă parte din Eterie, iar el refuzase
şi de aceea devenise primejdios, căci ar fi putut da pe faţă totul la
Istambul, devletului, prin oameni de taină. Cu toate că de cîteva zile
se pornise o viforniţă ce împînzea întreaga zare, zguduia
acoperişurile, uşile şi gardurile, troienind dr'umurile şi văile,
oamenii, după ce-şi în-cheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă
înainte, stă-
te: oìcior de plecare. Miercuri, către prînz, viscolul mai xul Barbu
Petrescu se pomeni că vine spre conac m goana calului, prin fulgii rari ^i
grei de zăpadă, luptînd cu nămeţii, vecinul sau, stolnicul Gheorghe
Biscoveanu. îl văzuse " - c ^ : "-ainte în cerdacul înzăpezit.
_ _____ . plecăm într-un cea? !î strigă omul
de pe c=L refuzînd sa mai intre inăumtni,
— într-un ceas ? întrebă pitarul speriat.
— Xu întindă,.. E primejdie mare... Au trecut chiar acum un ceas,
spre Sălătruc stolnicul Matei Lacusteanu şi clucerul Ghinescuu cei doi
ispravnici ai districtului de la Slatina.^ Au fugit cum au putut în cinci
sănii... Chiar căpitanul Farmachi i-a sfătuit să fugă si îe-a d:* doisprez-^- r-
~?-\:tî de pază pînă la CîinenL
Pitarul îngălbeni H ştia bine pe ispravnicul Matei Lăcus-teanii, îl
cunoscuse la botezul băiatului lui cel mare, Grigore, care acum avea
aproape doisprezece ani şi trebuia să fie pe drum în chervan, speriat şi el de
răzmeriţă. Dacă şi ispravnicul Matei Lacusteanu, care fusese cărvunar pe
\-remuri, fugit, atunci nu mai e Mnic de f^rvt ?r tr^'^r-sv ^rr^-bnic spre
stolnic şi strigă parcă în fug
— Intr-un ceas suntem gata şi noL Ne întâlnim, aşa cum am vorbit, la
mînăstirea Cotmeana, ca sa călătorim toţi în chervan-
Pe poarta deschisă, Bîscoveanul trec^ s.^-^
.ui costeliv, dar vînos, şî se topi în ninsoarea rădea
moale.
La mînăstire, cei de la Bălcesti sosiră ultimii. î>.îoă cum se vorbiseră
din vreme, luaseră acelaşi calaba acela
număr de cai la fiece sanie, ca să nu rămiie xTreunui mai in rmă şi să-
i ţie pe ceilalţi în loc.
La început hotărîseră să se indiepie spre Sâ.a;ruc. ca să i^să pe la
Grebleşti spre Tumu Roşu, dar auzind că unele eîe de panduri ajunsese de
acum pe la Rîmnic şi că urcau s^r-e Loiru, ei trecură Bîscovul, şi apoi
dealurile c-tt '^'^v'-ă, ind drumul Cimpulungului, pentru ca p e
r.gă muntele GhimbavuliiL să treacă spre graniţă, lăsind a stìnga
peştera Dîmbovicioarei, unde, de altfel, unii se cam gindeau să se ascundă.
Aveau să aştepte apoi la R ori
mai bine la Braşov, pînă va trece urgia. Dar mai dacă receau cu
bine această goană de iarnă, urma să se facă un i^pas de citeva ziie la Bran,
unde să se înîocuî?-?c?. r^eHe-nl^ e pe drum şi mai ales caii c .a suişuri
f
be
10
il
u
I
UL
m ul i... ir-
i
re,
pe
 IV-
,a
i
am

4
rul
sa ele :au ră, pe înd am ori
\
. '1
a
mari, săseşti. Deocamdată, de-a lungul văii largi, urcînd mereu
pe lîngă rîul Tîrgului, drumul e drept, dar cînd spulberat, cînd greu
troienit. Acum s-au împotmolit de tot.
Boierii, călări, au alergat la sania din faţă, unde slugile tuturor,
laolaltă, fac drum cu lopeţile... Sunt toţi acolo : că minarul B.abeanu
de la Vărzari, paharnicul Petculescu de la Deduleşti, stolnicul
Bîscoveanu de la Schitu şi pitarul Barbu Petrescu de la Bălceşti. Sania
celor de la Bălceşti e a treia din cap. E o sanie ţărănească mare,
acoperită cu un coviltir de rogojini, legate între ele cu şipci îndoite şi
căptuşite pe dedesubt cu velinfe şi pînză groasă de cînepă. La fundul
săniei au pus o ladă cu lucrurile de preţ mai grele : sfeşnice, tăvi şi
vase de argint, şalurile de India, blănurile de samur şi o parte din
bani. Altă parte din bani, în aur, şi cîteva giuvaericale şi scule erau
ascunse prin diferite încheieturi ale săniei şi prin căptuşelile
hainelor. Peste ladă s-a pus f în din belşug, peste f în, covoare şi
macaturi aduse pe vremuri de unchiul mamei, hagiul Faca de la
Istambul, iar peste acestea, ascunzîndu-le, velinţe mai de rînd, perne
multe, plăpumi groase.
De coviltir atîrnau înăuntru, pe ici, pe colo, săculeţe cu de-ale
mîncării, căci pitarul dăduse poruncă să se adune toate afum.ăturile
din porcii tăiaţi la Crăciun — şunci, trandafiri şi costiţe — şi în grabă
fuseseră fripte şi vreo zece găini, ţinute ca să aibă copiii mîncare mai
uşoară pe drum. Luaseră, de asemenea, piine multă, cu cartofi, cum
ştiau de la nemţi, să ţină vreme mai îndelungată, şi cîţiva cozonaci,
precum şi ouă şi brînză în coajă de brad, căci nu ştiau ce vor găsi pe
drum, şi apoi fugarii înşişi erau mulţi, ca la treizeci de suflete cu slugi
cu tot, şi greu ar fi fost să găsească, prin satele sărace, de pe acea
vreme, cu ce să-i hrănească pe toţi. E drept că, pentru slugi, puseseră
de-a başca işimilîcul cuvenit, tot aşa cum, pe de altă parte, luaseră şi
tainul de nutreţ, socotit cu grije, pentru cai. N-au uitat oamenii nici
butoiaşul cu vin, nici bota cu ţuică, aceasta, mai ales, dînd omului
iarna oleacă de inimă la drum, cu deosebire cînd e fiartă cu zahăr şi
puţină scorţişoară. Alte lucruri de preţ, pe care n-avuseseră chip să le
ia, fuseseră ascunse la conac cum s-a putut, unele îngropate în
beciuri, şi totul rămăsese în seama vătafului Nistor şi a nevestei lui,
jupîneasa Tuca.
în sanie, pităreasa Zinca e mînioasă p6 împieliţatul de băiat —
Costache — care nu se mai astîmpără, bucuros de cele ce se întîmplă,
căci mersul în sanie îi place — şi ce poate să ştie el la opt ani de
spaimele şi necazurile celor mari ?
11
I
îmbrăcat cu cojocel, ca să nu tăvălească scurteicuţa de pambriu
verde, şi încălţat cu opincuţe, ca să poată să i se puie trei perechi de
ciorapi de lînă, eu căciulă ţuguiată în cap, vrea acum, zor-nevoie, să
coboare şi el, iar mamă-sa îl ţine în loc doar cu ameninţările. Cel mai
mic, Nicu, o mînă de om, nu are decît doi ani şi stă culcat în poala ei.
E cam slăbuţ, tare negricios, cu ochi mari şi căpşorul lunguieţ,
seamănă cu maică-sa, femeie ca la treizeci de ani. Pităreasa a dat la o
parte scurteica de pambriu verde, căptuşită cu vulpe roş cată, pe care
a pus-o la drum lung, ca să şî-o cruţe pe cea de samur, şi ţine strîns la
piept trupşorul cald al copilaşului, care încă nu vorbeşte decît cu
greutate, dar pricepe orice. Pruncul acesta stă toată ziua tăcut şi
parcă,gînditor ca un filozof, are ochii negri cu albul catifelat. E
îmbrăcat cu rochiţă groasă, de fată.
Din sania din faţă a coborît bălaia şi tînăra nevastă a
Petculescului. Pînă se deschide drumul, vrea să schimbe o vorbă,
două, să se mai dezmorţească. Doreşte să afle de la pităreasa dacă vor
ajunge pînă seara la CLmpulung, dacă la noapte va fi iar viscol, ori de
se va însenina... Zinca de la Bălceşti le ştie pe toate : semnele vremii,
cu ce se vindecă unele grele boale după naştere ale femeilor, cum se
aleg ierburile pentru ceaiuri şi (ceea ce a făcut să i se ducă vestea
departe, dincolo de Bucureşti, în toată ţara) cum se vindecă albeaţa
de pe ochii betegi.
Acum, întrebată, clatină din cap, hu nedumerire... Deşi ca-ul e
acoperit şi e mult după -chindie, nu e întuneric de ^ 't, căci zăpada dă
o lumină scăzută.
— De, ştiu eu, cuconiţă dragă ? Dar şi dacă n-om ajungp în
faptul serii, înainte de cîntatul cocoşilor tot ajungem... Viscol nu cred
că are să mai fie, însă tocmai pentru că se înseninează vom avea la
noapte un ger năprasnic, să crape pietrele...
Toate le ştia pităreasa Zinca Petrescu de la Bălceşti, numai una
n-ar fi putut s-o ştie, căci nimeni n-ar fi putut bănui atunci asta,
anume că însuşi băieţaşul acela negricios, micuţ şi cu ochi gînditori
în albul catifelat al scleroticei lor, pe care ea îl ţine lipit de talia ei, e
cel care, peste douăzeci şi şapte de ani, va slăvi şi va duce mai
departe, în fruntea poporului, tocmai revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, de care ei fug acum cu toţii înspăiniîntaţi.
cui
12
le
se în îl nă lă-nâ la
k
de
iui, ice. un cu
 Â aO aA
 1
A
1
de
11
ICUŢ
GAMAN
Nu intrase în circiumă la Nedelcu de mai bine de doi ani. Erau
acum duşmani de moarte... Cînd avea chef de o stacană de vin, şi asta
i se întîmpla cam des, Miai se ducea prin satele vecine, dincolo de
gîrlă, de unde începeau să C ' Gu-
rile, cînd împădurite, cînd cu rîpi pline de lă' ' cori
CM petece mari de vie şi livezi de pruni. Nici . -
, .ra de la vreo circiumă. Avea mai în fiece sat de care se simţea
mai legat şi care',' de cum îl ved-cu pălăria lui lată pe o sprinceană,
pr^făc' se vorbiseră, că se duce într-aiu- ul
fript şi cu bărdaca de ruginiu, cum u ştia ea poaeie,,. irt^ dacă
n-ar fi fost clăcaş, pe moşia ' ' icului ^ ' " şi-ar fi găsit oriunde în
altă parte un CA.C.^ pe po..^ LUI, U.I ' să-şi dureze casă pentru copii...
Pentru cei ştiuţi, că alti.. era mulţi. Pe vreo trei sate in jurul
Zăvoiului, ca şi în Zăvoiu, de vreo şapte ani încoace se tot năşteau
copii negri-cioşi, cu falca făcind colţ rotund, coltuc în jos de ureche,
cu nasul întors ca un plisc de uliu şi mic, cu. umerii obrajilor traşi
spre coada ochilor negri ca focul. Dar şi cîte bătăi şi cîte spargeri de
case pînă să se ivească asemenea plozi...
Flăcăul tomnatic de acum, mergea pe douăzeci şi opt de ni, Miai
sin Firu, cum îl scrisese pîrcălabul în condica lui, GVB, vestit ca
zurbagiu fâi'ă pereche... Vînos, de părea răsucit din fii'e de fier căUt,
era iute foc. Nu era înalt, dar era spătos şi — cam rar, e drept —
straşnic la treabă... Cînd se apuca de muncă, sf îrşea înaintea
celorlalţi, căci se grăbea din silă, ea să scape mai repede... I se
întimplaseră şi lucruri proaste De vreo două, trei ori, în şapte ani,
fusese adus mai mult mort decît viu, snopit în bătăi de bărbatul şi
rudele cîte unei ibovnice... Ce poţi să faci cînd trei inşi te pîndesc
noaptea cu pax'ul după poartă ? Caiete nu ştia şi era slab de tot şi v:
13
socoteli. Altfel se descurca uşor unde-1 puneai. Pentru el lumea
toată era Zăvoiu Dihorului şi satele în care împărăţea. frîngînd ca un
erete iubeţ, cu apucături de cuc, inimile muierilor. Una, de pe la
Leordeni, îl înţolise binişor, că-i cumpărase şi iminei groşi, cum
purtau cei din Găeşti. Alta, o cîrciumăreasă văduvă de pe Valea
Glîmbocelului, îi cumpărase un cal murg, pintenog de trei picioare,
că, fiind clăcaş, umbla mai mult noaptea.
Cu vreo trei săptămîni înainte se întorsese beat în sat dar nu cu
scripcarii după el cîntînd şi chiuind, cum îi era obi ceiul, de ieşeau
muierile din bordeie şi se ţineau copiii dup el ciurdă, ci văicărindu-se
şi dînd dreptate popii Gheorght care-1 oprise din drum şi-1 dăscălea,
fără nădejde, de altfel Se ţinea greu pe picioare şi tot căuta sprijin de
umărul popii
— A dracului să fie... dă viaţă... părinte... Că nimic n-s-a ales
din mine... S-a dus tinereţea. S-a dus, mama ei d tinereţe... Şi cu ce
m-am ales ? Alţii au casa lor, muierea lor... copiii lor... Da' io ?
Pindesc pă lîngă gard să mă strecor în aşternutul femeii şi fug ca un
cline sepriat pă din dos cînd să aude că trosneşte poarta... M-am
săturat şi dă asta... Şi pă urmă tot sărac am rămas... Şi se scînci,
sughiţind şi iar căută sprijin de umărul popii Gheorghe.
— Taci dîn gură, mă, porc dă cîine, că şi taică-tu nu era mai
breaz. Ai copii... că ai stricat atîtea fete... Dă ce nu t* însori cu vreuna
dîn ele ? Uite, Petruţa lui Nedelcu... Acun. vă împlineşte plodu
aproape doi ani... Dă ce n-o iei ?
Flăcăul, înmuiat de băutură, ridică din umeri cu o privir^ a
niznai şi-şi ridică uşor, cu degetul, mustaţa mică, dar neagră ca pana
de gaiţă.
 — Ştiu şi io... Am s-o iau... Să ştii c-am s-o iau... S-a isprăvit...
M-am săturat dă muierile altora. Vreau o nevastă a mea... Vreau să mă
culc cu muierea în aşternutu meu să mănînc mămligă cu ceapă pă
gîrliciu bordeiului fără s tot pîndesc uşile omeneşti. ^
— Du-te, mă, la Petruţa... şi să veniţi chiar înainte dă Sîntu
Dumitru la biserică... îi spuse mereu uimit şi acum grăbit popa
Gheorghe, căci întîia dată îl auzea vorbind astfe' De obicei nici nu
vrea să audă de însurătoare.
Se adunase lume în jurul lor ca de obicei cîna Uccea prin sat
beat, mai ales că femeile ieşiseră pe la porţi, ca deschidă vacilor, căci
se întorcea cireada satului de la păşune, acoperind soarele care
scăpata roşu şi mare spre Găeş în sus, cu un nor de praf pînă la
văzduh... Cînd Măria U
14
ca;
buri op :a
-im
j
«^^^^
Căciulămare, în dreptul casei căreia erau acum, auzi că Găman
s-a săturat de burlăcie, izbucni cu un rînjet bălan şi strepezit.
— Ce, mă, ţi s-a făcut dă însurătoare acum ? Fi-ţi-ar dă cap să-ţi
fie.
Miai se uită la ea cu ochii împăienjeniţi şi surise icnind moale.
— îhî !
Popa Gheorghe, care ştia că doi din cei cinci copii ai lui
Căciulămare sunt ai lui Găman, se temu ca ea să nu-1 facă să se
răzgîndească... îl trase după el din mijlocul drumului năpădit de vite
şi trecu albia îngustă, ca un şanţ, a gîrliţei, Gîrloagei cum i se spunea,
acum secată. Deşi era gras şi cu o burtă de se speriau de el toţi cei
care-1 vedeau întîia dată, popa era parcă mai sprinten decît orice
bărbat de vîrsta lui, din sat. îl ajută deci el pe Găman să urce dîmbul
din faţa casei lui Căciulămare, că dacă i-ar fi dat drumul, beat mort
cum era, s-ar fi rostogolit pe prundişul gîrliţei secate.
Erau la o răscruce, în mijlocul satului. O răscruce mare cît un
maidan, strîmbă şi sucită. îi mai ziceau şi poiana bise ricii, ori poiana
răscrucii... Locaşul de lemn al bisericii era ridicat deasupra răscrucii,
ca pe un mal, pe o altă poiană de cîţiva paşi, înverzită şi mărginită ca
de un parmalîc de cîţiva arţari... Urcai la ea pe drumul care pornea de
aci, din .poiana răscrucii, rupt şi bolovănit de pietrele care se rupeau
de la dezgheţuri. Aşa cum era, o lua puţin spre dreapta, ca să urce
rîpa, apoi cotea scurt şi, după o sută de paşi, trecea prin spatele
bisericii, aşezată cu altarul spre răsărit, deci spre drum, şi ieşea apei
pe o costiţă lungă şi uşor înclinată, jpe care la o zvîrlitură de băţ era
curtea boierului... Era drumul conacului mai mult decît al bisericii.
Alt drumeag pornea din poiana răscrucii în jos spre eleşteu, mai întîi,
şi după ce-1 ocolea într-o parte, ieşea spre zăvoaiele Argeşului. Dar
drumul adevărat care tăia-poiana răscrucii era drumul cel mare, de
ţară, pe care alergau căruţele de poştă de la Piteşti, prin Găeşti şi
Mărunţişu, spre Bucureşti... Pe aci treceau rădvanele boiereşti şi tot
pe aci coborau carele cu coviltire de rogojini ale oamenilor de la deal,
cînd cu mere, cînd cu butoaie cu ţuică, ori cu vin, ba şi cu păcură
adesea, spre Ruşii-de-Vede, spre Zimnicea, ba chiar spre Giurgiu.
Satului îi spunea Zăvoiu Dihorului şi era socotit sat mare, avînd ca la
o sută douăzeci, o sută cincizeci de fumuri... Mai mult de trei
sferturi, bordeie văruite în faţă.
15
Se întindea de-a lungul acestui drum de ţară înghesuit Intre
eleşteu şi deal, cum îi ziceau oamenii satului, dar nu era decît un mal
ridicat al luncii Argeşului. Deasupra, podişul, împădurit puternic, era
tăiat nu numai de albia îngustă a gîrlei, ci şi de un alt drum de ţară,
mai scurt, dar mai greu, tot de la Bucureşti la Piteşti, care trecea însă
pe la Tî^'.i F^-a drumul Bucureştilor, zis de vară.
 Popa Gheorghe îl aşeză pe Găman cu un soi de gingăşie
mătăhăloasă pe laviţa de la poarta lui Căciulămare. In jurul lor se
adună iar lumea, femei, fete şi copii... Dar era greu de vorbit, din
pricina tălăngilor şi de mugetul vacilor care-şi cereau porţile
deschise... Mai fiece gospodărie din cele ascunse printre duzi în jurul
răscrucii, cele mai răsărite din sat, avea cîte cinci-şase vaci... şi toată
cireada satului trecea de cîncî sute... într-o clipă toţi fură acoperiţi de
norii de praf car^ parcă sporeau înserarea.
O vecină mică şî uscată, Chiva lui Ristache, se uită cu un fel de
milă la flăcăul oacheş care acum ofta amărît ^ viţa de lemn, crăpată
de ploi.
— Aoleu... ce-i cu tine, mă Miai... . "^'^--^'--ţi ... o. . . ^
- carii cu care treceai fălos prin sat ? S5 intrat *n r>r>-morţii...
Popa Gheorghe se : de i se zburli barba şi rară, iar ochii
înecaţi cu grăsime i se făcură aspri...
— Fă, muiere, nu mai spune şi tu nerozii... Las ce acum.
Maiua lui Căciulămare deschise poarta, ca să dea . .....]
celor opt vaci care-şi sprijineau boturile, jilave de bale, de
ulucile ascuţite şi care umpluseră de baligă poteca îngustă de
deasupra Gîrloagei.
— Şi cu cine dracu vrei să te însoi'i, mă neisprăvituL iiitrebă eâ
înciudată. Auzi, cică ăsta-i om dă însurat ? Bati-mă păinnte, omoară-
mă, da' io nu-1 văd pă diavolu ăst: ■ un plod în braţe.
Popa Gheorghe văzu primejdia şi întoarse vorba pe drumul care
i se părea cel mai bun.
— Cum, cu cine... ? Cu Petruţa lui Nedelcu... care stă S5 dea în
oftică din pricina lui. Şi se întoarse apoi spre Găman. Vino, mă, cum
ţi-am spus, înainte dă Sîntu Dumitru, să vă pun.pirostriile pă cap.
Măria rînji şi clătina cu dezgust din laici... Popa îi spuse apoi
unui băieţandru lung şi deşirat, ca de şaisprezece ani, Ihe al Iui
Ristache :
m
 16
— Du-1, mă, pînă acasă, vezi să nu cadă de-a berbeleacu în
Gîrloagă, că s-a muiat dă tot... Apoi se lăsă uşor, cu burta lui ca nişte
foaie pline, în Gîrloagâ, o trecu şi se îndreptă spre casă, care era peste
drum de biserică.
Găman porni în jos pe poteca îngustă de deasupra Gir-loagei,
care îşi tîra prundişul uscat şi prăfuit, în jos spre eleşteu... La vreo
sută de paşi era, mică şi cam într-o rînă, dar cu tindă şi odaie,
cocioaba lui frate-său Ion, Ion sin Firu, cum îl însemnase în catastişa
ludelor, pentru bir, pîrcălabul.^ Oamenii îi ziceau Ion al'Firului, după
tată-su. Erau trei fraţi de toţi, feciorii lui Firu, acum mort, şi o fată...
Cel de al treilea dintre ei, cel mai mic, Toma, se luase în mai după o
ceată de panduri din oastea lui Tudor Vladimirescu şi, după spargerea
taberei de la Goleşti, nu i se mai ştia de urmă... Nevasta acestuia,
Stanca, rămasă cu un plod în burtă, îl născuse în ux^mă ; era băiat. îl
aştepta mereu pe bărbatu-său, deşi i se spunea mereu că e mort.
Popa Gheorghe se mai opri o dată deasupra rîpii, acum, cînd
norul de praf se rnai rărise, îşi şterse pleoapele cu ba maua, ca să vadă
mai bine şi, cînd înţelese că Găman ajunsese aproape de casă, sări şi
el pîrleazul, cu toată suta de ocale pe care o trăgea, şi intră în grădină,
făi^ă să mai ocolească pe poarta de peste drum de biserică...
Cînd coti după puţul cu cumpănă şi socoti că nu-1 mai vede
popa, Găman se opri scurt, se ridică înfipt în picioare, îl înjură de
mamă pe băieţandru, ti^imiţindu-1 acasă, şi pe urmă scuipă şi se
scarpină în cap mulţumit de el însuşi. Nu era beat...
Mihai al Firului ar .fi vrut şi mai demult, totuşi, să se însoare,
dar nu cu Petruţa lui Nedelcu, ci cu fata lui moş Truţă cel fonf şi
amărît. Era cu vreo patru ani înainte de răzmeriţa lui Tudor
Vladimirescu. Nica era pe atunci o codană care abia împlinise
treisprezece ani, dar crescuse înaltă de părea' de' optsprezece. Era o
frumuseţe de se întreba lumea : de unde ? Oacheşă şi spiincenată, cu
trup sprinten şi vînjos, mlădioasă, părea o şerpoaică neagră. Numai
ce-şi petrecuse Găman mîna pe după gîtul ei, şi ea i se topise toată în
braţe. Au fugit într-o seară amîndoi şi au rămas în pădure într-un
bordei părăsit în sus, spre Vadu Rău, ne-mîncaţi, nu numai noaptea
aia, ci şi a doua zi, şi încă noaptea
17
următoai'e.,. El era mai mare decît ea cu unsprezece ani... şi.
frîntă de gîtul lui, îi spunea „nea Miai''... Cìnta ca o căpiat: cîntece de
dragoste, cu ochii în ochii lui. Nici una în sat nu cinta ca ea. Cînd s-
au întors, ca de pe altă lume, a aflat de la frate-său Ion că il căutau în
toate părţile oamenii boierului, căci îl socoteau fugit. Şi era niult
dator la curte. TrimiseserJ şi slujitori după el. Se sf îrşise prăşila, că
era mult după Sfinţi-împăx^aţi Constantin şi Elena, şi el trebuia să
plece împreună cu alţii din sat. în podvadă cu carul cu boi, să ducă
nişte grî; de an în saci, la schelă la Zimnîcea... Acum ştia că, dacă pun
mîna pe el, îl snopesc în bătăi.
Nu era chip să te opui. Oricine ai fi tu, gîndeau oamenii zdrobiţi
în picioare, cu boierul şi cu stăpînirea nu te poţi pune. Flăcăul ăsta,
care împărăţea peste cinci sate, era clăcaş. putea fi deci scuipat,
plesnit cu harapnicul, călcat cu cizma, dar trebuia să rămîie mut ca
un vierme. Cînd era vofba de boier şi de stăpînire, nu m.ai era ,.nea
Miai"... Ce ar fi putut deci să facă ? Să fugă din sat fără învoire ?
Pravila neînduplecată îl aducea înapoi, legat, cu arnăuţi, cu oasele
frînte, mai mult neom. îndatoririle către boier, fie şi silnice (şi aşa
erau îndeobşte), priveau temeliile statului şi ale orîn-duirii lui. Ei
între ei, sătenii erau oameni feluriţi unul de altul, cu dragostele lor,
cu certurile lor, frumoşi sau sluţi, deştepţi sau nătîngi, voinici sau
slăbănogi, răi şi mîndri, ori blînzi şi înţelepţi ; se batjocoreau ori se
cinsteau unul pe altul, îşi aveau părinţii ori muierile lor, dar la curtea
boierilor erau toţi la fel, supuşi sudalmelor şi biciului, uneori mai
puţin deosebit ca vitele. între Miai, Găman cum îl porecliseră satele,
şi bîlbîitul aproape schilod, Dumitru al lui Ghiţigan, era depăiiare ca
de la o gloabă la calul arăpesc, dar în faţa boierului erau tot o apă,
puşi la aceeaşi povai'ă, ei şi toţi ' clăcaşiij aşa cum boii din cireada
erau toţi boi... Harapnicul logofătului la fel îi îngenunchea şî la fel le
cresta carnea.., Rămînea să se facă haiduci.,. Dar atîta tărie Miai nu
avea... îi plăcea să trăiască mai bine în culcuş de muiere decît fugărit
de poteră.
Dacă ar fi fost după el, ar fi trăit de pe urma femeilor din satele
de moşneni, cu vii şi cu livezi, de la deal, dar nu nureaj că era clăcaş,
dar avea, poate tocmai din această pricină, socoteli atît de încurcate
cu stăpînul moşiei, datorii scrise la condică de logofeţi, încît era legat
de sat ca un cal priponit de un ţăruş de fier. Nu numai el ; aşa erau
toţi se-melcii lui. • ^îatori nu numai la boieri, ci şi la stăpînire, cari
CUÎ^
veac, mi^"
16
iţa ul
rit
s
nu istă orii cal se-lire, care nici ea nu vrea să le piardă urma dacă
plecau din sat cumva. Dăjdiile de tot soiul, afurisite, de trei ori într-
un veac, cu blestem bisericesc de către domnitori, de către
mitropoliţi şi boieri, dar de trei ori şi mai mult sporite apoi, îl
frîngeau şi îl îngenunchcau pe oricare dintre ei. Podvezile şi mai ales
apoi corvezile fără sf îrşit pentru oştirile împărăteşti îl furau de la
muncă şi îi răpeau timpul cel mai potrivit al anului, dar mai greu încă
era că gelepii Ţarigradului îi cumpărau, cu ajutorul zapciului, la
preţuri hotărîte silnic (care nici alea nu se plăteau), toată bruma de
bucate, care era rodul trudei lui, de trebuia apoi să vîndă din vite, ca
să împlinească ce era dator la sorocul dărilor. Trebuia să taie neapărat
porci, ca să ducă muşchiul de Crăciun la cămara boierului, şi trebuia
să aibă pui de Sîm-pietru, căci asta era chiria bordeiului, chiar dacă
nu fusese în stare să-şi facă un bordei al lui, cum se întîmpla acum cu
Miai, care rămăsese în cocioaba durată de frate-său, mai mic cu trei
ani. Ion, pe locul socotit părintesc, dar care era al boierului, cu
buruienile lui cu tot, căci ei erau toţi ca într-o temniţă, chipurile
largă cît o moşie de zece mii de pogoane, dar temniţă. Puteau să se şi
depărteze o zi, două, dar nu în vremea muncilor şi numai să nu fi fost
nevoie de ei pentru cine ştie ce meremetisire la conac. Unii aveau
noroc şi erau primiţi slugi pe moşie. Ăştia robeau ca şi clăcaşii, dar
cel puţin nu ştiau de pîrcălabul stăpînirii şi de gelepii Ţari gradului.
Sultana făcea şi ea clacă, în locul lui moş Truţă, care nu era
chiar atît de moş după ani, căci nu avea decît vreo pa truzeci, dar era
cu oasele uscate de muncă, vedea prost şi n-avea dinţi, iar la vîrsta
asta încărunţise de tot. Pentru ea era şi mai rău, că era frumoasă şi
poftită aprig de toţi... De flăcăii şi bărbaţii din sat, de logofeţi, de
vătaf, de vechil. Oricine avea în mină un harapnic şi o părticică de
putere de la conac o îngenunchea mai rău ca pe altele, ca s-o frîngă şi
să şi-o aducă la aşternut... Fără să izbutească, totuşi, deocamdată cel
puţin.
Din pricina ei i se dăduse lui moş Truţă în anul ăla po goanele
cele mai proaste, cele de pe marginea eleşteului, cu pămînt clisos, în
care se tîra greu plugul şi se făceau bucate rare, ca în sărătură. Pentru
că era frumoasă, era chemată la toate corvezile, la meremetisirile de
la conac, de era ori de nu era ne^^oie de ea, deşi nu împlinise încă
paisprezece ani.
19
In aceeaşi noapte în care, coborînd în sat, a aflat de Ia frate-său
Ion de înverşunarea cu care-1 căutau logofeţii şi slugile boierului
Medelioglu, Găman s-a făcut din nou ne-' văzut. Ca să nu întil^iească
pe nimeni, a luat-o la picior prin zăvoaiele Argeşului şi, după ce a
trecut apa, a început să urce spre Piteşti prin partea cealaltă, de
dincolo de gîrlele împletite ale rîului. După vreo trei zile a ajuns într-
un sat din jos de Cotmeana, unde avea el o ibovnică pe care o vedea
mai rar, că era prea departe... Cînd se ducea la ea, nu se mai îndura să
plece, mai mult din pricina cîntecelor... Nu mai era chiar tinerică,
nici frumoasă nu era, dar era vînjoasă şi bună de tăvăleală în
dragoste. Cìnta cu foc, şi lui Găman îi plăcuse întotdeauna cîntecul.
Cìnta şi el, cu patimă chiar, dar nu izbutea să cìnte aşa cum se cìnta
pe aci pe Argeş, unde veneau toate doinele olteneşti, ba unde, de cînd
se făcuseră satele de mocani subt munţii Vîlcei, se auzeau tot mai des
şi doinele amare, şi mai domoale, din Ardeal... De obicei stătea la
Zamfira, ^că aşa o chema, dar lumea îi zicea Fira, cam cîte o
săptămînă, că altfel era văduvă şi mai mult săracă. Potrivea el de
obicei să fie după ce se făcea ţuica. Pe urmă cobora cu ceva bani în
punguţa atîrnată de gît, pe sub^ cămaşă, pînă la Găeşti. Aci avea
lăutarii lui. îi lua după ei. Trecea prin sate, aşa de-al dracului, cu
lăutarii după el, chiuind ca să iasă femeile în pragul bordeielor, ori în
poartă... îl priveau ăţîţate de poftă şi mîrîiau bărbaţii.
— Auzi, trece nebunu dă Găman cu lăutarii după el. Lu-a-l-ar
dracu să-1 ia... Dă unde o fi avînd, soro, atîţia bani
— Şi tu, Chivo, nu ştii că să ţine cu una cu avere, o v<*-duvă dă
pă Glimboeelu ? -
— Care, cîrciumăreasă aia ? Păi am auzit că aia e femeîfe
bătrînă, fă... Spun unii, c-au văzut-o, că aia ar putea să-i fie mamă...
— Aş, fugi d-aci, ce bătrînă ? Muiere dă seama noastiă Cică ea i-
a dat murgu pă care umblă noaptea.
Cînd trecea prin sate cu cei doi lăutari după el, Gă man Îşi ducea
murgul pintenog de dîrlogi, ţinut cu o mină... Cu cealaltă în şold,
chiuia şi ofta cînd cobzarul lungea ofu-rile. Asta era de obicei
duminică seara şi în zilele de sărbătoare, că-şi potrivea treaba la
conac aşa ca să poată lipsi o zi, două... Mai munceau pentru el şi fraţii
lui, Ion şi Toma, .jcarpralelăsabru^________
De săptăn sporea
dupK
tase, r Dar X.
Nu-I moaJ
vasta
 rău..|
A
mine păcu
tot S'c
puţul Căcii
mai J
cu con
— era
ceva a tu nu mai e pruna ruşine dălînj
De data asta nu avu curajul să se întoarcă nici după o
săptămînă, şi întîrzia zi după zi, dar fiece 2d de întîrziere îi sporea
teama de oamenii boierului.
Sultana se întoarse acasă cu ochii bătuţi în cearcăne tari, după
cele trei zile şi trei nopţi petrecute în pădure. Aştep tase, pitită în
bordei, să vie noaptea Miai să doarmă la ea... Dar Miai nu veni. Nu
veni nici a doua noapte... O gheară rece începu să-i strìnga inima...
Nu cumva şi-o fi bătut joc de ea ? Nu-i venea să creadă. Era prea copil
şi se ştia atît de frumoasă, că nU-şi închipuia că ar putea s-o lase un
bărbat. După trei zile începu să iasă din bordei. După felul cum o
privea toată lumea înţelesese că tot satul numai despre fuga lor
vorbea. De asta nu-i păsa. Miai avea să vie s-o ia de nevastă... Aşa au
început mai toate... Numai dacă Miai a minţit-o şi şi-a bătut joc de
ea, de a făcut-o de rîsul satului, e rău... Atunci are să se arunce în
f întînă.
Aşteaptă o săptămînă... şi Miai tot nu veni... într-o di mineaţă,
fata văzu peretele din faţă al bordeiului uns tot c păcură, şi în vîrful
furcii o ulcică spartă... Acum înţelese ca tot saţul rìde de ea. într-o
seară venea cu doniţa de apă de la puţul cu ciutură din poiana
răscrucii. Se întîlni cu Maria V ' r-.ciulămare, că puţul era chiar în
dreptul casei acesteia .. vrut să treacă repede de ruşine.
— Ce, fă... Te-ai boierit dă cînd te-a împuns Miai dă nu r-'.ai dai
bună seara la lume ?
 Sultana a iuţit pasul cu ochii în pămînt : îi dădeau lacri mile...
Smintita de Maria a strigat după ea :
— Fă, să nu omori copUu, că te duce la ocna părăsită, fă, cu
obezile dă mîini.
A auzit în urma ei chicotele celorlalte muieri care veneau cu
cobiliţele pe umeri.
I s-a chircit inima.
A început să iasă la muncă. într-o zi logofătul Dobre — era la
praşilă — o luă de guşă.
— Zi... d-astea mi-ai fost, fă, Nico... ? Păi nu era mai bine să
mergi tu cu neică în zăvoi... ? Te-ai fi ales şi tu cu ceva acolo... că îţi
dădeam doi boi, să-i ai dă zestre... Parcă tu nu ştiai cine-i Miai ?
Acuma, că nu mai eşti fată, deh, nu mai e acelaşi lucru... O privea
drept în ochii ei mari, tari ca pruna verde... O vedea negricioasă, dar
şi albă ca varul de ruşine şî ciudă... Vino mîine, după ce apune luna,
pă poteca dă lîngă eleşteu*ş-o^ vorbi...
21
Logofătul Dobre avea patruzeci şi cinci de ani, era însu rat şi cu
copii mari.
Acum flăcăii din sat nu o mai ajutau la muncă şugu-ind, ci o
priveau chiorîş. Se socoteau parcă jefuiţi de un drept al lor. Unii, mai
puţin omenoşi ca logofătul, căutau s-o răs toarne cînd o întîlneau pe
haturi. Şi pentru că nu se prindea, o înjurau de mamă şi o scuipau,
încercînd s-o plesnească cu dosul palmei.
Trei săptămîni a stat ascuns Miai la văduva lui de po Argeş...
După o săptămînă însă simţea că nu mai poate să sufere femeia de
lîngă el... Dar de plăcut, îi plăcea cînd o auzea cîntînd. îi plăcea
fiindcă se gîndea la Sultana şi potrivea tîlcul viersului după ea... Se
uita la femeia de lingă el, o vedea arsă de focul dragostei, dar nu lua
din ea decît suferinţa cîntecului. Şi dulcr^ N T N nmnră a glasulin caro
se răsucea pierdut în el însuşi :
Foaie verde iasomie... măi...
 Leano, măi,.. L-aştept pă neică sa vio... măi...
Leano, măi... Dă pă prispă mă LOT UIT,., IRĂI...
Leano, măi... Că nu l-am văzut dă mult... măi...
Leano, mâi... Cînd te văd suind, călare, Dă vii, neică, dumneata, Sare-
n mine inima. Să aşterne drumului... Subt copita calului...
Leano, măi...
Nu vorbele însemnau mare lucru, ci mai cu scamă tot ceea ce
aducea doina cu ea, zestrea ei amară, de păreau aceste vorbe uscate,
prinse în răsucirile ei, în „Leano", „Lino", în ^ăi, măi" în toate
jumătăţile de vorbă întoarse în lungi tărăgănări şi topite în amintire
ca nişte vietăţi negre prinse In carnea străvezie, galbenă şi caldă a
chihlimbarului. Fiecare rînd de vorbe era pe deasupra zis de două ori
în două răsuflări deosebite. Abia în unduirile grele, ca drojdia,
vorbele
22
îşi căf aştept; vătase Iui îns dor, n onioar are d r de boi<
Sul Era Iu ceid|
lei-
Do;
plecaţi un I O! durerii
inii- ^
î l v dtcit c
îşi căpătau tîlcul adevărat... Se frămînta mocnit. Oare îl aştepta
şi pe el, cu un cîntec ca ăsta pe prispă, Nica ?... în văţase cîntecul, nu
cìnta prea grozav, dar cît cìnta îi ajungea lui însuşi. îl cinta ceasuri
întregi... Pînă cînd, înnebunit de dor, n-a mai putut... Şi-a spus că de
omorît tot n-o să-1 omoare... Boierul are drept să puie oamenii să-1
bată, dar nu are drept să-1 ucidă... Că dacă omoară un om, cîtu-i
boierul de boier, merge şi el la ocnă... Aşa-i pravila.
Sultana îl aştepta pe acoperişul bordeiului privind luna... Era
lungită pe un ţol şi cìnta... Plîngea şi cìnta... Avea obiceiul să schimbe
vorbele, uneori dinadins, alteori fiindcă nu le învăţa ca lumea, dar le
potrivea de la ea.
Foaie verde dă sulfină... măi... Şi-astă-seară-i lună plină... măi... Da'
neică tot nu mai vine... măi... Da' neică tot nu mai vine... măi... Of, of...
Leano... Lino...
Dospea în ea drojdia amintirii, o sf îşiau ghimpii neîndu plecaţi
ai depărtării. Lungea şi tărăgănea amar şi gingaş cîte un % ori un a,
suindu-1 pînă cînd îl pierdea uşor în volbura durerii. Luna de altădată
a dragostei din pădure îi stilcea inima.
Unde e, nu o mai vede... ? Lino, măi... I-au luat ochii alte fete... ?
Lino, măi... Nu vede cîtu-i de rece ? Leano, măi... Dă cînd nu ne mai
petrece ? Leano, măi... Of, of, Leano... Lino...
îl vedea aievea venind pe Gîrloagă, dar se risipea numai-decît ca
o nălucire şi rămînea însetată de făptura lui.
Unde pune neică mîna... Lino, măi... Simţi că te dogoare luna... Lino,
măi... Unde pune neică mîna... Leano, Lino... Cînd te ţine neica-n braţe...
Lino, măi... Nu mai vezi că-i dimineaţă... Lino, măi...
23
Nu venise călare. Lăsase murgul în spume la bordei... I Ion. S-a
lungit tăcut lîngă ea... Ea a îngheţat ca l i n ^ă un strigoi. Pe urmă s-a
dezgheţat... „Unde pune neică mîna, simţi că te dogoare luna"...
Neică i-a vîrît mîna în sîn. Odată cu ţîţişoara stìnga i-a prins şi inima.
Pe Miai l-au bătut la curte de l-au snopit. Atîta şî-a ferit, ochii şi
dinţii. Cînd îl croiau cu gîrbaciul simţea arsura, simţea sîngele
curgîndu-i pe coapse, dar ca să poată îndura, se gîndea la altceva... Se
gîndea la Nica... Pînă la urmă a avut dreptate, n-a murit. L-au oblojit
vecinele... i-a cîntat Nica... şi-ntr-o lună au trecut şi astea. Omul
sărac dacă iubeşte trebuie să ştie să îndure, că atîta i-a mai rămas, se
gîndea Miai. Şi ceilalţi din sat, la fel cu el.
Ce a urmat apoi a fost de mirare pentru tot satul... Miai. s-a
mutat la moş Truţă în bordei — dinspre partea eleşteu-liii — şi a ieşit
în rînd cu oamenii la muncă. După vreo săptămînă nu mai era în r?
nd, ci în frunte... A fost o - â ceţoasă şi dogoritoare...
Grîu se făcuse puţin, dar, oricît de puţin, secerişul fu sese tot atît
de greu ca şi mai înainte... Ba şi mai greu, că trebuia să se aplece şi
mai mult şi să se chinuie să prindă cî. mai multe fire, că erau rare.
Au ieşit mai întîi pe lanurile boiereşti. Trei săptămîni •au avut
de trudit pe ele... Ii erau picioarele şi mîinile însln-gerate ca şi ale
celorlalţi, îi ardeau ochii de năduşeala care i se scurgea printre
pleoape, îl năucea soarele în ceafă, ii ardea gura de sete şi-i crăpaseră
buzele ca la toţi ceilalţi, dar el se gîndea la altceva şi parcă nu mai
simţea nimic... Se gîndea că o să-şi facă în toamnă o căsuţă a lui şi că
după Crăciur. face nunta cu Nica... Ceea ce îndura greu de tot era să
stea cocoşat,, ca să taie griul de la rădăcină... Din zori şi p?nă seara,
căci soarele apunea tîrziu. După un timp simţea şa lele doar
înţepenite... Se îndrepta, se răsucea şi iar se apleca... Pe urmă începea
o durere de parcă-i stringea cineva în cleşte şira spinării în dreptul
buricului... Spre seară rămînea încocîrjat şi-I durea şi mai rău, cînd
încerca să se îndrepte din şale.
Greu a fost şi la ti-eieratul cu caii. Ii venea să-şî scuipe bojocii
în care simţea usturimea prafului şi a cojilor spulbe rate... Era o
zăpuşeală ca un viscol fierbinte care-i tăia râ
24
ca dooij
frat^ nise-H
¿4
Mered
însingfli remetifl LoJ
mă-tii... ? Miaij
pot Şil
di^ra, 1
I
3
 e suflarea. în jurul pleoapelor, năduşeala şi praful făceau unj fel
de noroi care-1 orbea. O vedea lîngă el pe Nica cu ooh\i li-i piţi ca la
soboli, cu părul cărunt subt cîrpa de pe cap, cu buH zele arse... Ridica
grîul cu lopata şi ea. Şi nu se mai sf îrşea...j Cînd lăsau lucrul pe
lanurile boiereşti, oamenii trudiţi cădeau ca dobitoacele vlăguite.
— Unde vă mai duceţi, mă ? Nu vedeţi că să înnoptează, se
minuna Vasile al lui Mînjoc, care parcă avea oasele frînte... Aşterneţi
ţolu şi hai să ne odihnim o ţîră, că dă cu noapte iar începem.
Oamenii se minunau cînd vedeau că Miai, Sultana, Ion, frate-
său, şi Măria lui, Toma, fratele ăl mai mic, care împli nise de curînd
şaptesprezece ani, nu se odihneau... Porneau năuci peste gîrlă, în joa
de pădure, unde-şi aveau pogoanele kîate pe seama lor. Miai îi
înnebunise pe toţi. Abia se ţineau de el.
An greu, n-au ieşit decît trei-patru saci de pogon. N-au putut
duce acasă decît un sac de fiecare bordei... Luaseră " - iarnă de la
boier cu împrumut, şi acum datoria trebu; warsă. Şi ei încă tot s-au
ales cu ceva, dar cei care muncit şi noaptea, au pierdut tot, că a
început o săptămînă de ploi mari ^\ s-a scuturat grîul pe cîmp şi mai
ales a mucegăit.
După ce au dus grînele la Zimnicea, oamenii au mai pu-t să
răsufle aşteptînd încă o praşilă a porumbului, dacă va li nevoie, adică
ar fi putut să răsufle, dar au fost chemaţi la curte la podvadă, că
boierul vrea să-şi ridice lîngă conac, în curtea din spate, un patul
nou. O parte din ei trebuiau să meargă la pădure să taie arini
drepţi,^alţii îi cărau cu carele... Ceilalţi munceau alături de dulgheri,
subt porunca lor... Oamenii cuprinşi de deznădejde şf de furie
scîrşneau din dinţi... Dar ce puteau să facă ?... Podvada era podvadă...
Meremetul era meremet.
— Pravila nu cere să facem din nou, a strigat cu ochîî însîngeraţi
Miai către logofăt... Pravila cere numai să me-remetisim pă cele care
au nevoie...
Logofătul Beaşcă fu gata să-1 plesnească peste faţă.
 — lotă-te la el !.., Ai citit tu pravila, mă, dumnezeu mă-tii... ?
Hai ? îl înveţi tu pă boier ce e pravila/ mă ?
Miai nu se mai putu stăpînL
— Io plec acasă..* Fie ce-o fi... M-am săturat.,. Nu mai pot. Şi
porni năuc. Sultănica alergă după el şi-1 întoarse din drum.
25:
^SH3^ =2
2, 5^

■ir
1= SC r
a: ^ - »
^ 2, ^
3 -* f ^ -
;3 5
•—- ■ ■ ■ *
- ^ " = ^ Í => r
- 3 C
— -Ir r
- -O
S3 c -
= ? =■ f S.r
6
r
45
7186
73
7
işte pe covoare şi perine, citea cu picioarele î n d o i te bt el.
învăţase la Sf. Sava, la Academia grecească, şi sese in slujba lui
Caragea înainte de a-şi cumpăra mo-i. Delphine do M-me de Staël'şi
mai ales Atala a lui Cha-lubriand, pe care o recitea chiar acum, ii
dăduseră gustul ntru frumuseţea naturii. Ar fi putut să contemple
acest ireţ şi molcom apus de soare, întins ca o imensă coadă de un
peste pădurile care începeau să ruginească, de sus din foişorul
conacului. Aci în vie se simţea însă, subt nucul copleşitor, el însuşi in
sinul naturii, se înfrăţea cu natura, aşa ca în descripţiile pe care le
citea. Era un visător de felul lui, cu idei liberale, membru al Eteriei.
Fugise dezgustat de la curte, după ce făcuse avere. La Bucureşti, la
unele conace se întîlnea ades şi cu unii boieri, la fel de înaintaţi ca el,
cu care ar fi vrut să înceapă o mişcare de cărvunari şi în Ţara
Românească, aşa cum se lucra de zor, în taină, în Moldova. Altfel era
un ins mic de -statură, firav ca înfăţişare, negru-^ălbui la chip, cu
faţa scăzută, delicată şi osoasă în acelaşi timp. Ras la tîmple şi la
ceafă, purta o mustaţă neagră şi întoarsă, ca o lipitoare, în jurul gurii
mari cu buze subţiri.
Soarele îşi strînsese snopul nemăsurat de raze şi căzuse de
cîteva clipe ca o tipse roşiatică în ceaţa de dincolo de dea lurile şi
muscelele care creşteau spre Cîmpulung. Mai api'oape, altă ceaţă
uşoară, mai mult simţită decît văzută, se ridica încet, ca o respiraţie,
de peste păduri, de peste ape... N-ai fi putut să spui unde e anume,
căci avea în liniştea pulberii şi reci ceva din însăşi înserarea pe care o
vestea, aşa cum vestea în acelaşi timp şi începutul toamnei.
Medelioglu mergea cu pas uşor, cu făptura lui, spre conac, şi tocmai
deschisese din nou cartea cu coperta mătăsoasă, ca să verifice nişte
pasagii pe care le spunea în gînd, pe dinafară, şi nu era sigur de un
cuvint... Tresări, căci lîngă el, la cîţiva paşi, se oprise, '^îind, fiindcă
venise se vede în fugă, cu pălăria ruptă în uună, Toma, fratele lui
Găman.
— Boierule, măria-ta, unde e crama... ?
Postelnicul îl privi mirat, cu ochii mari şi lăcrămoşi aţin uşi
asupra lui, şi întrebă moale :
 — Pe mine mă întrebi ?
Băieţandrul, căci nu avea decit şaptesprezece ani, răs punse
amărît :
27
t
— M-a trimis logofătul Beaşcă să aduc trei coşuri goale de la
cramă şi m-am rătăcit pă potecile astea, din vie, că toate-s la fel...
Postelnicul murmură şi mai moale, pentru el însuşi parcă :
— Şi mă întrebi pe mine... ?
— M-a trimis logofătul Beaşcă şi nu ara întîlnit pă ni meni... nu
ştiu seama în vie, măria-ta, spuse Toma, cu ochM încălziţi şi rîzînd
fericit că boierul îi vorbeşte atît de frumos..,
— Aşteaptă...
Postelnicul vîrî cartea la brîu şi lovi din palmele lui ne gricioase,
mici şi subţiri.
Apăru un om cu cămaşa udă de scursoare din coşul ca struguri,
cu chica înăclăită de sudoare.
— Cheamă dumneata aica pe Beaşcă... Medelioglu spunea
dumneata chiar şi sătenilor.
Logofătul veni în fugă şi se opri speriat lîngă boier.
— Am venit, măria-ta, dar în clipa aceea îngheţă pe loc, i...u
speriat încă, fiindcă văzu buzele moarte ale boierului frămîntî"^
- ^ 0 uşor şi ochii ieşiţi încă mai în afară din orbite decît de i.
Il ştia şi înţelese că s-a întîmplat o nenorocire.
— Dumneata l-ai trimis să mă întrebe pe mine unde e crama ?...
întrebă postelnicul cu miere pe buze.
Logofătul începu să tremure.
— Măria-ta, nu l-am... Nu sf îrşi vorba şi se năpusti tur bat, cu
pumnii, asupra lui Toma, care, luat repede, încercă
se dea înapoi şi se împiedică de o joardă de viţă... Născă-. .irca
cui te-a făcut... Pastele şi grijania... Pă măria-sa ţi-ai găsit să-1 întrebi
? Mă... io te omor.
 L-a lăsat jos căzut, năuc, şi s-a întors către boier. - Măria-ta,
ăştia din neamul lui Firu suht nişte blestemaţi dă-ţi vine să le crapi
capu.
Boierul rămăsese tot timpul nemişcat, numai buzele î se
^irîngeau întruna... îl privi cu ochii lăcrămoşi pe logofăt şi-i spuse
subţire :
— Să-ţi iei catrafusele şi să te muţi în sat...
Beaşcă încremeni, de parcă ar fi fost lovit în moalele ca pului. Il
cunoştea prea bine pe boier şi ştia că nu-1 va scoate din pîine, ca să-1
trimită la bordei... Pricepu că vrea să spuie cu asta doar că nu e
mulţumit de bătaia pe care i-a tras-o lui Toma... Se năpusti deci iar
asupra flăcăului, care abia se ridicase de jos şi tot nu pricepea ce se
întîmplă cu el, nu înţelegea c maşă, i trînti i picioan care au prieten " 1 Mia cu şiroc
vedea c brîncin< Toma, { şi pe M: " î sunt ag cit bdl
:me|ţ
om c^
reu dup -I^
Auzi..J
dă băl Ini
începuji loil " L
vede că Oami
de nero2 Duţă
^ bor
citeasd el bucM
Daci
dreptul ; cum se^ într-atît£
28
legea de ce e băut. Il prinse cu amîndouă mîinile de cămaşă, ca
şi cînd l-ar fi strîns de gît, şi, smucindu-1 spre el, îl trînti iar jos. Urla,
înjurîndu-l, lovindu-L îl călca acum în picioare, cînd începu să se
adune lumea care era la cules şi care auzise urletele logofătului.
Vasile al lui Dedu pescarul, prieten de-al lui Toma, tot în anii Iui,
alergă la Găman.
— Nea Miai, hai repede că-i omoară Beaşcă pă Toma... Miai lăsă
jos coşul cu struguri pe care îl ducea la cramă şî,
cu şiroaie de zeamă curgîndu-i pe gît, alergă spre nucul unde
vedea că se duc şi ceilalţi. îşi făcu loc într-un suflet şi, îm-brîncindu-1
pe Beaşcă, îl luă pe umăr, îndoit de mijloc, pe Toma, care era moale şi
mereu năuc. Beaşcă îl lovi în ceafă şi pe Miai...
— Hristosu mă-tii şi al lui tat-tu, acolo în groapă unde. sunt
amîndoi, că nu v-au învăţat cuviinţa şi cum să vorbeşti cu boiex 'U... Şi
iar aleargă, îl ajunse pe Miai, şi-i mai trînti un pumn în ceafă.
Alergă şi Ion, care-1 văzu doar din spate pe Miai cobcn^ rînd cu
Toma atîrnat pe umărul lui. întrebă in jurul lui nedumerit :
— Vere, ce să întîmpină... ? Ce fuse ?
Vasile al lui Mînjoc, un bărbat bine legat, cu faţa us^...^, om
cam de vreo patruzeci de ani, îi răspunse uitîndu-se me reu după Miai
:
— Nărodu dă Toma a făcut-o dă oaie... Şi începu să rìda..:
Auzi... 1-a întrebat pă boier unde e crama... A luat oleacă dă bătaie.
întîmplarea li se păru oamenilor atît de năzdrăvană, că începură
să rîdă acum cînd aflară despre ce e vorba. Ion se cruci...
— L-a întrebat chiar pă boier... ? Togma pă boier ? Să vede că i-a
luat Dumnezeu minţile. Şi alergă după cei doi.
Oamenii se adunau acum în faţa cramei, minimîndu-se de
nerozia lui Toma,
Duţă Căciulămare, un vlăjgan, altfel om în toată fiiea, cam
borţos, se scarpină în cap...
— Mă, prostu tot prost... Acu, Toma ăsta, deh... ştie să
citească... Aşa spune popa Gheorghe, că zice că l-a învăţat el buchile.
Da' mai bine îl învăţa cum să vorbeşte cu boieru...
 Dacă unii găseau întîmplarea glumeaţă, alţii erau de-a dreptul
întărîtaţi. Găseau o necuviinţă supărătoare în felul cum se purtase
Toma... Cum să se poată uita flăcăul pînă într-atîta ?
Postelnicul Medelioglu porni încet pe tăpşanul din marginea
viei spre conac... Nu se vedea asta subt anteriu şi fermenea, dar
făptura lui mică tremura de supărare... I se păru nemaipomenit ca un
ţăran de pe moşia lui să-şi îngăduie obrăznicia să-1 întrebe pe el unde
e crama... Cu cit se gîndea mai mult, cu atît vedea în această întrebare
un înţeles mai supărător. Va să zică ăştia erau ţăranii de pe moşia
lui... ? Medelioglu era şi el de aceeaşi părere, ca mai toţi boierii, că
ţăranul trebuie să fie pătruns pînă în adîncul fiinţei lui de teamă faţă
de stăpînul moşiei... Să devie, cînd era vorba de boier, o unealtă
necugetătoare... care să primească orice măsură fără să crîcnească, să
îndeplinească orice poruncă fără să se mai gîndească, dintr-o dată, ca
de spaima morţii... Ţăranul trebuia să fie crescut nu ca un om, ci ca o
specie aparte, căruia respectul faţă de boier trebuia să-i intre în sînge
din tată în fiu şi din generaţie în generaţie. Această impunere a
semnelor exterioare" nu era o toană individuală, ci o stră veche
politică de castă. Trebuia ca supunerea, cu toate re flexele ei, să devie
la sătean, la cei de jos, o a doua natură... Nu ca să-i facă plăcere, ci
fiindcă era pătruns de adevărul că numai aşa se putea întări o clasă,
aleasă cum se stăpînea ea, dar atît de puţin numeroasă, care stăpînea
totul şi ţinea un popor întreg în robie.
De altfel, acelaşi lucru era valabil la altă scară şi în sînul
societăţii alese, de cine o fi fost aleasă, însăşi. în aparenţă faptul
petrecut nu avea nici o însemnătate. A întrebat, altfel cuviincios, un
ţăran pe boier unde e crama... Dar boierii erau pătrunşi de sensul pe
care-1 aveau şi în societatea lor, în această vreme, semnele exterioare
ale respectului, ca şi în genere orice chestiune de ,,preseanţă", cum
spunea marele logofătul Costache Cantacuzino. Ştiau bine de ce
aveau aceste semne exterioare o tărie de fetiş. Dacă singur nu-ţi
păstrezi, clipită cu clipită, rangul şi laşi pe altul să-ţi treacă înainte,
apoi lucrul acesta se află numaidecît, că lumea-i mică, şi toţi cei din
urma ta cred că a sosit timpul să-ţi treacă şi ei înainte. Nu putea fi
altfel în societatea în care meritul personal nu juca aproape nici un
rol, ci se preţuiau numai formele lui corcite. Pentru ,,păstrarea
rangului" se dădea o luptă în felul ei necruţătoare, şi fiecare
înţelegea, de altfel, drama" celui ce nu mai poate trăi după rangul
său... (Cu condiţia să nu fie în conflict cu el, cu acest fiecare, căci
atunci fiecare era fiară.) Boierul nu mergea pe jos şi nu intra în
genere într-o curte străină (de boier superior lui în rang), pe jos,
tocmai pentru
30
mea ^ in casi
DE ìnm sonagm SOCIAL I DE CASI CARE S J SPADELJ S-A SPJ FEL ORI I CAR,
PUS ■ 1-AUFL
DE dm IN C» SÌNGEB
LOGOFÙ..., IN CAJÉJ
DECIT m TREI zue LEMNEJJ CA ş i M
PRA LU"
TEALĂ.... 5EAŞC^
MINĂ ci NOAPTE^ DE MASI
TREILEA m LĂMUREA^ VREO zm şi ASTA. I
ca să nu se întîmple vreo confuzie supărătoare... Să nu-1
oprească în cale vreun mojic cumva ca să-1 întrebe cît e vre mea —
tocmai pe el — sau să nu-1 privească de sus slugile în casa în care
intra şi să-1 îndrepte po uşa din dos... O astfel de întrebare aflată
numaidecît se comenta cu răutate, şi personagiul devenea ridicol,
adică începea să se descompună social (cînd nu avea alte mijloace, de
pildă, puterea de slugă de casă domnească, ori bani mulţi, ca să
repare răul). Armele care se încrucişau acum în lupta pentru slujbe
nu mai erau spadele, ci intriga, dar mai ales ridiculizarea. Ridicolul
ucide, s-a spus, dar ucide numai pe cei care depind de alţii într-un fel
ori altul, pe subalterni ori pe snobi care vor să pară, mă car, dacă nu
pot să fie, ceea ce nu sunt. Neavînd ce face, boierii stăteau la taifas şi
ascultau, înveselindu-se, fel de fel de întîmplări cu semeni de ai lor
ridiculizaţi.
iul
itl'U
L-au oblojit şi pe Toma vreo două săptămîni pînă l-au pus iar pe
picioare... Dar abia l-au pus pe picioare şi iar l-au chemat la curte,*
pe el şi pe Miai... Fusese găsit într-o luni de dimineaţă Beaşcă lungit
pe marginea drumului, cu un sac în cap... I se sfărîmaseră toţi dinţii
şi avea chica năclăită cu sînge închegat...
— Ăştia ai Firului nu să mai astîmpără, rosti dezgustat logofătul
Dobre... Trebuie să facem ceva să le intre minţile in cap. •
De altfel, tot satul fu de părere că isprava nu putea fi decît a lui
Miai şi a lui Toma... La curte se ştia îf îsă că de trei zile Miai era la
podvadă în sus de Stilpeni, ca să aducă lemne pentru conac. J^u era
singur. Erau cu el şi alţi săteni, ca şi celălalt logofăt, Core. Aşa că
bănuiala căzu numai asupra lui Toma... îl bătură bine, dar de data
asta mai cu socoteală. Nu numai că oamenii curţii se bucurau de
păţania lui Beaşcă, dar istoria asta le făcuse oarecare plăcere şi celor -
lalţi, care nu-1 puteau suferi... Cum cel bătut avu o săptă mînă capul
ca o baniţă, căci era legat cu trei ştergare şi urla noaptea de durere,
deoarece îi mai rămăseseră nescoşi colţi de măsele sfărîmate,
cercetarea a trebuit s-o facă Ţurloaie, al treilea logofăt. Acesta lovi
mai cu inimă şi-1 lăsă pe Toma să lămurească în aşa fel lucrurile, că
nu ieşi nici el vinovat... Vreo zece zile stătu băiatul culcat cu faţa în
jos. Trecu şi asta.
31
Mai prost fu însă că în toamnă, după ce se trudiră greu Ifc
culesul porumbului,-întîi pe tarlalele boiereşti, apoi pe ale Ier, în
burniţă, cu feţele scrijilate de foile înalte uscate, căci pentru porumb
fusese un an bun, ai Firului aşteptară zadarnic aproape două
săptămîni să vie logofătul Beaşcă să ridice partea cuvenită boierului
(două din cinci, în loc una din zece, cum s-ar fi cuvenit, căci doar
făceau şi clacă pentru aceste pogoane). Nu s-au ales deci cu nimic
nici din porumb... Cînd peste cîteva zile a fost să se împartă iar po -
goanele, pentru aniol viitor, pentru cei care întîi^ziaseră ori îl
întîrziaseră logofeţii ca să-i frece, lui Găman i se dădură nişte rîpe
pietroase, iar pe Ion îl trecură cu cele cinci pogane pă marginea
eleşteului, lîngă moş Truţă, unde era pămîntul clisos.
Cei trei se întrebau dacă nu e mai bine să-şi ia lumea în cap şi să
plece în codru... Era pe atunci unu, Radu al lui Anghel, care dijmuia
ciocoimea pe trei judeţe. Toma, cel puţin, spuse că el nu mai vede
cum ar putea şă mai rămîie
moşie, în duşmănie cu boierul şi cu logofeţii lui, într-un
ori într-altul, ăştia vroiau să-i împingă ori la omor, orî să-i ducă
de vii în mormînt.. La drept vorbind puteau să facă şi una, şi alta. Ion
îl privi cu ochii săi cenuşii în faţa tăiată parcă în lemn. Era însurat de
doi ani şi se născuse o fetiţă, Lisaveta, chiar în vară.
— Unde să mă- duc io cu nevasta şi copilu... ? Aci, în satu ăsta,
sunt rădăcinile mel^, aci rămîn... Buruienile că sunt buruieni şi cad
lîngă rădăcinile lor. O să mă petrec şi io ca ăi dinaintea mea, dă ñu să
poate altfel... O să cad pă loc, acolo unde îmi sunt rădăcinile.
Nici Miai nu vroia să audă de haiducie. Ceea ce vi^ea el acum
era sa aibă o cocioabă a lui. Să ia de nevastă pe Sultana, să muncească
alături de ea şi să doarmă nopţile acasă, în pat cu nevasta lui.
Se îndîrji şi mai mult în încercarea de a se face, cu orice preţ,
om în rîndul lumii, cum ziceau bărbaţii din sat... începu să-şi care şi
pentru el crăci lungi şi bîrne, ca să înceapă la primăvară căsuţa. Cu o
singură odaie deocamdată... Munceau din zori şi pînă în noapte, şi el,
şi ea, de se speteau.
32
Vara, zuţi pe u nimic, ă ceaţă m trudindg cinci, m erau alu. căzuse^ trei, cil ducă » de cojor
de găini in bordl ligă şil şi-1 ţinea de crer-_
să-şi M căuta m drum m
 poată c de la
Intri icoană I
scumpiJi
iul şi ia^ rău, că cumpăi gan, d( fierbinţ prăvălii un ade Secu, n titşidrur potrivit si tinjea m
leu şi ■ vin.« m lapte sfl taie pora
r ÜD om Imn
t
ai
%

I
• Vara, Miai şi Sultánica adormeau frinţi de oboseală, căzuţi pe
unde găseau, nu le mai ardea nici de dragoste, nici de nimic, dar se
simţeau bine unul lingă altul... Simţea o dulceaţă în munca femeii
alături de el, deşi n-ar fi vrut s-o vadă trudind atîta, că se urîţea din zi
în zi, dar muncea şi el cît cinci, munceau amîndoi ca să se ţie
împreună. Şi cînd oboseau erau alături, împreună şi în oboseală. Fu
mai greu după ce căzuse bruma... Se înghesuiau în bordeiul lui moş
Truţă toţi trei, că la Ion un tindă dormea Toma şi n-ar fi putut să-şi
ducă femeia acolo... Dar era greu de tot. îl trăsnea duhoarea de cojoc
vechi şi prost argăsit, de obiele şi opinci murdare, de găinaţ de
pasăre, de porc ţigănesc, căci îl ţineau şi pe el in bordei, mirosul greu
noaptea de oameni hrăniţi cu mămă-Ugă.şi ceapă, ori cu fasole,
murături şi varză acră... Murgul |El ţinea subt o aplecătură pe care o
făcuse el dintr-o leasă de crengi uscate. îl ferea dintr-o parte cu
coceni cam mucegăiţi de ploaie, pe care pînă la urmă îi aduseseră de
pe cîmp... Lui Miai îi venea uneori să-şi ia cîmpii, dar îşi zicea mereu
că e doar un hop greu de trecut şi că pe urmă, cînd vor avea Âdăiţa lor,
va merge mai uşor. Era în el o sete neostoită acum W-şi aibă şi el casa
lui, vita lui, muierea şi copiii lui... îşi căuta casa ca un cîine culcuşul.
Adunau din greu, dintr-un drum sau două pe care le făcea el, cu carul
lui Ion, ca să-şi poată cumpăra Sultana, de nuntă, opinci noi, bine
argăsite, de la Piteşti, poate şi vreo iie de mătase cu in, ori un
mintean.
într-o zi. Ignat Secu vi^u să cumpere de la Bucureşti o icoană
pentru care se tocmise mult în primăvară, dar se scumpise la trei lei şi
n-o luase. O icoană muscălească, cu raiul şi iadul în colori vii,
zugrăvite pe sticlă. Acum îi părea rău, căci visase de curînd că îl certa
muierea că de ce n-r cumpărat icoana... Că d-aia s-a îmbolnăvit
fecioru-su. Dragan, de lingoare, de zace năuc ridicîndu-se în picioare
de fierbinţeală şi vorbind ca neoamenii. îi dădu lămuriri despre
prăvălie şi socoti că e destul de deştept ca s-o nimerească. Fu un
adevărat chilipir pentru Miai, căci, la întoarcere, Ignai Secu,
mulţumit, îi dădu doisprezece lei. Cam atîta ar fi plătit şi drumul cu
căruţa postii, luată de la Mărunţişu. Fu lucru potrivit şi pentru
murgul lui Miai, care stătuse prea mult şi tînjea nerăbdător după
drum. La Bucureşti mai cîştigase un leu şi mîncarea, că ajutase la
descărcatul unor butoaie cu vin... Pe drum, cu leul cîştigat, cumpărase
un purcel de lapte să-1 aibă de Crăciun, pînă la nuntă, cînd avea să taie
porcul cel mare... Pînă la Crăciun, cu ce s-o găsi pe ici,
33
Un om Intre oameni, voi. 1
pe colo, îl fac de douăzeci de ocale, se gîndea omul. A fost mare
veselie în bordei cînd s-a întors. Miai începu să guste şi mai mult
bucuria de a fi la casa lui, de a fi aşteptat şi el să vie şi pentru altceva
decît pentru aşternut. Dar lipsurile erau tot mai grele. De la o vreme,
mîncau dintr-o mămăligă două zile, iar fasole n-aveau decît o dată pe
săptămînă. Mai mult zeamă goală. Se mulţumeau şi cu două-trei cepe
zdro-.'^ite cu pumnul.
Toma era însă din ce în ce mai otrăvit. Nu mai vorbea decît de
plecarea din sat. într-o zi îl îr^tîlni pe Beaşcă tocmai cînd urca pe
Gîrloagă spre bordeiul Stanchii, cu care vorbea de astă-vară, de la o
furcărie. Vru să treacă mai repede, ca să-1 ascundă clinul văii, dar
Beaşcă opri calul cam înspre el. Avea două pistoale la brîu.
 — Ia stai, mă... Unde dumnezeu mă-tii fugi... ?
Toma se opri locului cu sprîncenele uşor ridicate a ne-
dumerire... Beaşcă, de la bătaia pe care o mîncase, vorbea fonf şi abia
se înţelegea ce spune. O clipă se gîndi să-i sfărîme şi fălcile, dar văzu
pistoalele şi se stăpîni. Ascultă, frămîn-tînd cu piciorul gol clisa văii.
— Aud că ai gînduri dă plecare... ? Tu nu ştii că eşti omul
boierului ?
— Păi... cum asta ?
— Păi, ai împlinit optsprezece ani, nu ?
— Ei şi...
— Apăi ce pîine ai mîncat pîn' la vîrsta asta ? N-ai mîn-cat
pîinea boierului ? Eşti dară omul lui...
— Da' dă ce sunt omul lui ?
— Mă, tu eşti prost, ori te prefaci ? N-auzi... ? Oricine să naşte
şi creşte pă moşia boierului şi mănîncă pîinea lui e omu lui. Să vii
mîine să-ţi dau două pogoane pentru la pri măvară, să le pui cu
porumb şi orz... Dumnezeu mamii tale, credeai că ai scăpat dă mine...
? Pînă nu-ţi frîng oasele nu mă las.
Dacă i s-ar fi pus obezi la mîini şi butuc cu lanţ de pi cioare,
Toma nu s-ar fi simţit mai legat.
S-a dus a doua zi... Ce era să facă ? Şi i-a dat şi lui vreo două
pogoane pe rîpa gîrlei, dar nu lîngă Miai, ci mai de parte. Pentru ele
avea să facă zile de clacă, douăsprezece pe hîrtie, peste şaizeci de
fapt, cele mai bune de muncă din puţinele zile bune ale anului, avea
să ajute la meremetisirea pă-
34 tulelor ŞI Podvezi în de van de N puţin de teala s-O nevast^ porc, m dea vM partea N să
deajjj
omului, pentru 1 To m a ^
Dreptu-i
porci M
Da r ]
drept M LORRL
 drept U ION|
-EL
la CURA
TOTL
scoate I Beaşcă I
înjura W u n cuti^ porcesM
CANI
coviltir dl ost ste iei rile iga «ai Iro-
'bea mai 'bea . ca
ne-
--
a
esti
in-
ie e )ritulelor şi grajdurilor conacului, avea să care saci în spinare.
Podvezi nu făcea, căci deocamdată nu avea boi şi car. HŞ în
decembrie, Miai şi Sultana nu mai avură nici un găvan de mălai în
casă... Fură nevoiţi să vîndă purcelul pe mai puţin de o baniţă de
grîu... Jumătate din făină făcură socoteala s-o păstreze pînă la
nuntă... Făcură Crăciunul cu Ion şi nevastă-sa, care era însărcinată
din nou... Acesta tăiase \m porc, mai mult godinac, care nu se
îngrăşase, dar trebui să dea muşchiul şi două pulpe la conac, aşa cum
era pravila, partea lui şi partea lui Miai şi, află acum, cu spaimă,
trebui să dea şi pentru Toma.
— Neică Beaşcă, fii omu lui Dumnezeu, nu rupe inima omului.
Dăm la curte muşchiu dă Crăciun, drept chirie pentru locu dă casă
dîn vatra satului... Da, nici Miai, nici Toma n-au casă, n-au bordei.
Atunci dă ce să plătească ? Dreptu-i asta ?... Stai şi dumneata şi
judecă...
— Nu şi-au făcut bordei că sunt puturoşi... Ce, boieru e dă vină
că nu şi-au făcut bordeiul ? Ei, mama voastră dă porci dă Clini, că nu
mai ştiţi ce să născociţi.
 Ion clătină din cap amărît :
— Mm... da...
Dar Beaşcă se înfurie :
— Cum „mmda", mă ?... Cum ,,mmda"... E drept ori nu e drept
ca să plăteşti pentru locu dă casă ?
Ion oftă :
O fi drept...
Beaşcă se înfurie :
— Ce tot oftezi, mă, pastele mă-tii... ? E drept ori nu e drept ?
Spune !
Ion privi aşa, în gol, şi nu mai oftă...
— E drept.,, e drept...
— Hai, cară-te în aia a mă-tii şi mîine să-mi vii cu porcu lâ
curte.
Tot satul înjura... că doar cu înjurătura, ziceau, îşi mai scoate
omul din necaz. Dar aşa... mai cu socoteală. Despre Beaşcă toţi ştiau
că e gură spurcată. Ceea ce durea era că el înjura şi cînd nu trebuia.
înjura şi cînd înjurătura intra ca un cuţit în inima omului. Era din
cale-afară de ticălos... soi porcesc.
Cam după Crăciun se opri în poiana răscrucii o sanie cu coviltir
de rogojini. Subt coviltir erau cîţiva saci de prune afu-
35
mato. au înjugaţi doi boi, ici-colo negri, restul fu-
murii, cu oasele şoldurilor tare ieşite... Mîna carul o fată cam de
douăzeci de ani, iai' subt coviltir, pe un cojoc mare, dor mea, pare-se,
un bătrîn. Opriseră lingă-pnţul cu cumpănă din care ieşeau aburi,
căci era un ger cumplit. Copiii nu se sinchiseau de asta. Cu picioarele
înfofolite în obiele mai mult decît în opinci parcă se dădeau pe
derdeluş... Săniuţele lor coborau în chiote pe drumul de la biserică
spre poiana răscrucii. Unii se urcau pe mal sus, şi pînă jos la puţ nu se
mai opreau... De răsturnat nu se puteau răsturna, căci tăl-pigile lor
erau două bucăţi de lemn, groase cît braţul şi ascuţite, încovoiate
spre vîrf... De-a latul, bătute în cuie ori numai legate cu curmei, alte
lemne mai subţiri>.. Zăpada era bătută, şi ei alunecau straşnic.
Oarecare piimejdie era la cotul pe care îl făcea drumul la jum.ătatea
rîpei, cînd coborîşul se îndrepta spre apus. Tare primejdioasă era însă
încercarea unora mai răsăriţi de a coborî, de la biserică în jos, ripa
de-a dreptul... Se năpusteau în jos, chiuind, cu astfel de iuţeală, că
treceau peste răscruce, peste drumul de ţară, pînă jos în Gîrloagă, în
faţa casei lui Duţă Căciulămare, lîngă puţul căptuşit cu gheaţă. Mai
în mijlocul poienei, Toma şi ceilalţi flăcăiandri^ se jucau de-a hererea
cu codanele din sat. Toma era cloşca, de spatele lui se prindea Stanca,
de Stanca se prindea Oagea, de Oagea, Riţa şi aşa mai departe in şir,
un flăcr iandru, o codană... Heretele era Vasile al lui Dedu pescarul,
căruia avea să i se dea porecla Peştefript. Vasile, chiuind, ■ repezea să
smulgă din şir pe cine-i plăcea lui, pe Safta IU Firică, dar cloşca, Toma
adică, îşi apăra puii cu îndîrjirc
Hu... hererea... Hu... hererea... Lasă-mi puii, Că mă-nfurii...
VABI.c oc repezea spre şir :
Hu, pă ăsta o să-1 iau, Şi-napoi nu ţi-1 mai dau... Tiu ..
încerca să prindă fata.
Toma se răsucea în loc, şirul tot se răsucea. Uneori se ţineau
strìnsi unul de altul, băieţii ţinînd fetele de subt sîni, ca uliul să nu
poată smulge pe nimeni. Alteori răsucirea ra aşade rau zvîrii rindea
ur ea o fată, osie şi cal
Saftafc ile, cara î Şirul s liu flămi lete arflj ar mai n fatăiMj
liegri ş" :propia^
Incărcăfl ise pel
ereze şnl llan n-?' ucă. ^ idaie pm la Ign^ bine. ifl d om^ burtă, C
rheorght. [ată de -lă urce .-or să. -daie din i :a să nu L ipoi o fată ;atul
vecin ;artora dei ni, care s kă-i vie rîn
Seara ] ^umb de^ m foc bun
39
fu.
 or-
hv i se
iCU-
a
ie-"
t
..i
1\
S
se ubt irea
ra aşa de repezită, că şirul se rupea, şi mai ales cei din coadă rau
zvîrliţi departe de-a berbeleacul în zăpadă. Dacă Vasile rindea un
băiat, îi trăgea un ghiont prin mintean, dacă prin-ea o fată, o pupa
hoţeşte pe obrajii rumeniţi de ger, pe gura □sie şi caldă care aburea.
"Safta bălana, care vrea cu dinadins să fie sărutată de Vă ile, cam
înşela la joc şi-şi dădea drumul de flăcăul din faţa i. Şirul se rupea, şi
Vasile drept în ea se înfigea ca un liu flămînd, dindu-i afurisit
minteanul la o parte. Multe ete ar fi vrut ca Toma, care era tot atît de
înalt ca Vasile. ar mai frumos, să fie şi el uliu. Dar Toma era mai sfios
ca fată mare, cînd era vorba de dragoste
Cînd au văzut că sania de lîngă puţ, cu boii jumătate egri şi
jumătate fumurii, nu mai pleacă, flăcăiandrii s-au propiat de fata care
adăpase boii... Veneau dinspre Curtea-e-Argeş, mergeau la un 'conac
spre Bucureşti, ca să ducă icărcătura asta de prune boiereşti. Dar
bătrînul se îmbolnă-ise pe drurn şi gîndeau să mîie în sat, că începuse
să se în-ereze şi se vestea o noapte geroasă. Nu ştiau unde... că pentru
an n-aveau bani. S-au gindit toţi cum să facă, unde să-i ucă. Era
greu... Oamenii aveau, cei mai mulţi, o singură daie pentru toţi ai
casei, ori numai un bordei. I-ar fi dus a Ignat Secu, dar Drăgan,
flăcăul lui, încă nu se făcuse )ine. Tocmai se frămîntau ce să facă şi
cum să ajute pe bie-al om, cînd văzură coborîndu-şi la vale
nemaipomenita lui urtă, cu spaimă să nu dea vreo săniuţă peste el, pe
popa rheorghe. Cînd veni lîngă ei, întrebă, cu barba roşie incăr-ată de
promoroacă, despre ce este vorba. Aflînd, le spuse â urce lîngă
biserică, dacă pot, să dejuge boii în curte la el, -or să doarmă în
bordeiul ţîrcovnicului, care va dormi într-o daie din mai^gine, a
popii, unde-şi ţine el acum nişte cartofi, a să nu îngheţe. Popa
Gheorghe avea o preoteasă hapsînă, poi o fată de optsprezece ani,
Tudora, de curînd măritată, în atul vecin, o altă fată, Lenuţa, de
doisprezece ani, care era artora derdeluşului, şi un băiat, Mitică, de
vreo unsprezece ni, care se certa şi se bătea cu ceilalţi copii, că nu
aştepta ă-i vie rîndul să se dea cu săniuţa.
Seara a fost clacă la Duţă Căciulămare ca să cureţe po* umb de
pe ştiuleţi. Bătrînul a rămas în odaia ţîrcovnicului, la n foc bun de
paie, iar fata, care se împrietenise cu ceilalţi.
371
a venit şi ea la clacă. I-a minunat pe toţi, căci şi-a adus cu ea şi
cavalul... Nu mai văzuseră fată să cinte din caval... Şi aşa cinta, ^e n-
au mai ascultat în seara aia flăcăii şi fetele pe nimeni altul... Cìnta din
caval, se oprea, îi zicea din gură şi apoi iar din caval... Mai tîrziu a
cîntat şi cîntece haiduceşti. Era o fată cu faţa aspră, cam urîtă, tare
barbata. Nici cînd a venit căldarea cu porumb fiert în trei ape, pînă
înflorise tot, nu s-au îndurat s-o lase în pace... Toma asculta năuc.
După un timp a început să cìnte şi el după ea.
— Hai, Toma, învaţă-le şi tu cìntecele astea, îl îndemnau
flăcăii...
Mai ales cînd era cîte-o doină de dragoste, ei ar fi vrut să nu o
uite, ca să rămîie în sat...
Două fete care aveau glas, Lica lui Dugău şi Riţa, sora lui Vasile,
nu erau încă destul de coapte pentru astfel de cîntece... Toma cìnta de
cinci-şase avi cu sîrguinţă, după fata aia, cîte o doină răscolitoare, cu
chiuituri prelungi, întoarse din cap în piept :
Dă cînd mama m-a făcut.,. Tot în codru am crescut... Nimenea nu m-
a văzut... Făr' luna şi soarele... Şi cu căprioarele...
 Glasul fetei, cam aspru, gîlgîia cu patimă, lungind în unele
locuri viersul şi răsucindu-1 apoi cu mînie :
Căprioare, Surioare,
Roadeţi poala codrului, Să-mi văd matca Oltului, Unde Oltul
ocoleşte, Badea calu-şi potcoveşte ; Cu potcoave dă aramă, Ca să nu
plătească vamă... Şi cu cuie dă argint, Să n-atingă dă pămînt...*
Toma cìnta şi el după ea.
— Dumneata ai viers frumos, îi spuse fata după ce-1 ascultă cu
ochii ei şterşi ca oţelul, şi-i păcat să nu le cìnti cìntecele astea ale
noastre. Pari şi voinic şi văz ce sărăcie
33 lare e in boier... dea codr Lcior... Ei Era ni ipţi, ochi ivâţat toi ise a prir două si j i-a fost Tului, cî
cimitir: plecat c\ ?şti, laj
Cam dl îrcălabul. ălări, luai tăpînirii c [•j.ră găsiţi Hat porcu! fugit cu .ui Ion, Ci 'ircălabul [orţoasă
şi raca stearp
— Acuj a Visterie. o trebuie lani, nu ? legustori s umătate d 'on sin Fir ;cot pă vac |a primăva lă lei.
Aşa zic ;ăcuţi şi-I c DaM lă patruzec lupă Paşte
— Aşa umărul,
cu Şi
Id a tot
mau fi
Bn
cin-fata Darse
id în
1 are e în satu ăsta al dumneavoastră. Vă usucă blăstematu ( L
boier... N-ar trebui să răbdaţi atît. La noi, flăcăii iau ( lea codrului...
Sunt mai iuţi dă mină şi mai sprinteni dă cior... Hei, să fiu şi io
flăcău...
Era numai pe jumătate. Avea un păr ca paiele, obrajii ipţi, ochii
fără gene, era urîtă, e drept, nu era flăcău... N-a vaţat toate cìntecele
ei, în seara aia, Toma, dar vreo cinci-.se a prins şi le cinta destul de
bine... Fata a stat în sat ca |două săptămîni. Bătrînul nu s-a mai
înzdrăvenit. Nimic j i-a fost de ajutor. Căpătase aprindere la bojoci
din pricina arului, cînd adormise în carul cu coviltir. L-au îngropat
cimitir în marginea viei boiereşti, cam spre han. Apoi fata plecat cu
sania încărcată cu saci de prune afumate, boie-i§ t i , la vale.
Cam după Sînt Ion, oamenii s-au pomenit în sat cu Şcălabul cu
căruţa, însoţit de cinci slujitori ai zapciului, Ilari, luaţi dintre
poteraşi. Au ridicat tot ce se cuvenea ăpînirii după socoteala lor... căci
mai toţi oamenii din sat -iră găsiţi că au datorii din anii trecuţi. Lui
moş Truţă i-au lat porcul şi păsările. Miai a prins de veste din vreme
şi fugit cu calul în pădure, luîndu-şi tot ce era al lui cu el. ui Ion, care
avea doi boi şi trei vaci, i-au luat o vacă... ircălabul a văzut fetiţa
golaşă pe vatră, a văzut femeia orţoasă şi s-a arătat mai cumsecade. S-
a îndurat şi i-a luat aca stearpă, lăsîndu-i-le pe cele două pline cu
viţei.
— Acum vedeţi şi voi... Io nu dau vacile şi porcii voştri t
Visterie... Că acolo nu să primesc vaci şi porci... Nu-i aşa ? 3 trebuie
să prefac vitele, pă care le primesc dă la voi, în ani, nu ? Ei, credeţi că
e aşa uşor ? Trebuie să mă rog dă egustori să le primească... Şi dă
multe ori nu scot nici pă umătate dîn cît am socotit. Uite, am scris
aici în condică, on sin Firu, douăzeci şi cinci dă lei. Ei, Dumnezeu
ştie dacă cot pă vaca asta stearpă şi slabă, care va^trebui nutrită pînă
à primăvară, mai mult dă cincisprezece... ăl mult douăzeci ă lei.
Aşa zicea el... Oamenii ce puteau să facă ? îl ascultau acuţi şi-1
credeau.
— Da' bagă de seamă, mă Ioane, că văd că mai ai un rest ă
patruzeci dă piaştri... Să nu-i uiţi, că sunt scrişi aici. Vezi, upă Paşte,
cînd o creşte preţul la vite...
— Aşa o fi... dacă e scris... Şi Ion îşi lăsă capul gînditor umărul
sting.
39
Februarie a fost luna cea maî grea... Erau aproape ameţiţi de
nemîncare toată ziua... Au încercat să-şi înşele foamea şi cu coceni de
porumb, fierţi.
 Oamenii din sat, care trecuseră de mult de fundul sacului, l^u
împrumutat cît s-au împrumutat prin vecini, apoi s-au dus pe rînd la
curte.
I-au înjurat cît i-au înjurat logofeţii, dar după ce i-au scris iar în
catastive, măcar nu s-au întors cu mîna goală.
Nu numai lui moş Truţă, dar nici lui Ion Firu n-au vrut să-i dea
nimic- Toma se gălbejise la faţă şi părea buburos.
— Neică Ioane, neică Miai, ăştia vor să ne ducă dă vii în
mormînt... Vedeţi bine că sunt hotărîţi să sf îrşească cu noi... Dacă nu
rnurim în primăvara asta, apăi ne prăpădim în primăvara viitoare.
Miai se saturase şi el de sărăcie... Sultana se urîţise du tot... Era
acum deşelată şi slabă, pămîntie la faţă, cu buzele crăpate... De
nuntă, din pricina sărăciei, nu mai putea fi vorba acum, cînd
pîrcălabul le luase porcul.
într-o zi. Ion se hotărî-să vîndă o vacă. Nu mai găse^^ nici
coceni să-i fiarbă.
Cu vreo săptămînă înainte, moş Truţă se dusese la Ignat Secu şi-
i ceruse un sac cu mălai, cu împrumut.
— Cum împrumut, mă Truţă ? l-a întrebat acesta aspru. Cum
împrumut ? Şi la vară dă unde ai să-mi dai ? Că eşti vîndut boierului
pă cinci ani... Am' făcui şi io ceva porumb, nu prea mult... ce să poate
face pă cinci pogoane... Adică... ce mi-a mai rămas dîn ce mi-a luat
boieru. Nu mi-a ajuns. Am vîndut doi boi, ca să cumpăr porumb. Dar
pot să dau ir cîte un sac dă porumb fiecărui om nevoiaş dîn sat ?... Şti
cît dă greu mi-a fost cu flăcău bolnav...
— Ne prăpădim cu toţii, mă omule... ajută-ne !
— Nu pot... Uite, ca să nu zici că ai bătut la uşa mea şi ai plecat
cu mîna goală, uite... să-ţi dau un găvan, două dă mălai, aşa dă la
mine, cum am dat la ăilalţi. Cu împrumut nu pot să dau...
într-adevăr, aşa făcuse cu cincizeci-şaizeci de familii.
Nu lăsase pe nimeni să plece cu mîna goală, dar fiecare
înţelesese că încă o dată nu mai poate încerca.
 Ion nu avusese curajul să încerce în nici un fel. Se pregătea să
plece cu vaca la Găeşti, la tîrgul de săptămînă, cînd fu chemat de
Ignat la el. Casa acestuia, casă mărişoară, cu două odăi şi cu tindă, cu
coşare în curte,, căci omul avea opt boi zdl
pătule, 01 n-aveâajl
vite şi şi orz, că acum il cergi nuu iandrii* răscrucii.
i ¡..
e;a de™ încă nuj| i-ai fi I vreme.J
vrei săi lonîT
bat dl
R
stufo
Ignat
i un o:
in moifl
bor^oa'^^
Aci... desti dà è
cà ^'^^^
tejti sa pr n pumn c " S i .
u?ii ?i rabi vaci cui greu, nin
45
Ul,
■au
l
dă. rut :os.
I
zele
m
m
ipfu.
eşti imb, ică... juns. HI ic
Ştu
 lea Şl Ú dă umut
iu.
iecare
epre-
Í, cînd ră, cu ea opt
boi zdraveni şi vreo zece vaci, mai avea şi oi destule, cu| pătule,
deşi giine nu prea avea dé unde să facă, fiindcăj n-avea nici el pămînt
— era tot clăcaş, dar măcar vindea; vite şi cumpăra. Cumpăra grîu,
cumpăia porumb, cumpărat şi orz, că avea şi doi cai. La poartă făcuse
o laviţă, pe care acum îl scosese din casă pe Drăgan slăbit rău,
înfăşurat i n cergi miţoase. I se făcuse băieţandrului dor să vadă
flăcăiandrii şi fetele cum se joacă în faţa casei lor, în poiana.
răscrucii. ¡
împlinise şi el de curînd cincisprezece ani.
— M-ai chemat, nea Ignate ?... c-aşa-mi spuse Maria..;Í Ignat era
acum om care se apropia de patruzeci de ani,j
era deci cu vreo şaptesprezece ani mai mare ca Ion, care^ încă
nu împlinise douăzeci şi trei de ani, deşi după înfăţişare Í i-ai fi dat
cel puţin treizeci, că era îmbătrânit înainte de] vreme. ]
— Mă,Ioane, ia stai tu colea pă pat ! Ce-am auzit io, căj vrei să
vinzi o vacă plină ? ì
ţ Ion îl privi mirat şi bucuros. I
— Neică Ignate, dacă mi-o cumperi, mă scuteşti să mail bat
drumu la Găeşti cu ea. îţi faci pomană cu mine. ]
Ignat tăcu îndelung, îşi suci mustaţa neagră, nu prea i
«ufoasă, şi-i puse mîna lui păroasă pe umăr. ^
^ — Ioane, să nu faci asta, că dă vinzi acuma vaca plină, \ eşti
un om mort... Nu mai e nici o nădejde să te ridici. 1
— Murim cu toţi dă foame, nea Ignate... Boieru ne duce ^ în
mormînt... Ne vîjîie urechile dă foame la toţi... Maria e j borţoasă ş-a
slăbit ca o altă.aia... Ce să facem ? J
 — Mă Ioane, tu nu eşti ca ăilalţi... \ Aci Ion simţi că Ignat se
gîndeşte la Miai.
— Tu nu eşti ca ăilalţi... Tu eşti un om muncitor... Tru-' desti dă
dimineaţă pînă seara... Ai ceva vite dă la taică-tu... | Da' ţi-a pus gînd
rău... şi boieru, şi slugile lui...
— Nu sunt numai ale mele vitele... Sunt şi ale lui Toma, | că
Miai şi le-avmîncat... ' 1
— Ei, mă, acum e ceasul dă aman pentru tine... Dă izbu- j testi
să prinzi cheag cu vitele... nu te mai poate strìnge boieru ! în pumn
cum vrea el, \
— Şi ce să fac ? \
— Rabdă ! Mai rabdă şi primăvara asta... Muşcă usciorul | uşii şi
rabdă... x^ăbdaţi cu toţii... Dă ieşi în primăvară cu două j vaci cu
viţei... eşti pă cale bună... prinzi cheag. Mai e încă Í greu, nu zic ba,
da' eşti pă cale bună... încă o Jună, n-o să :

41 i
muriţi dă foame... Uite, vezi, în sacu ăsta mai sunt vreo două-
trei baniţe dă mălai... la-le... caută s-o duci cu ele pînă în mai, că mai
mult nu-ţi pot da. Dă treci dă Paşte, încep să iasă urzicile, ştevia...
Da' vaca acum să n-o vinzi, mă ! Fără vacă nu poţi să prinzi cheag, ca
să lupţi cu boieru. Se sculase şi se îndrepta spre uşă, arătînd că atîtea
avea de spus. Apoi tresări şi se întoarse. Vezi să nu uiţi să-mi trimiţi
sacu !
Ion îl privi năuc. Gîndul că se duce acasă cu două baniţe de
mălai îi înmuia picioarele. Pe urmă se încleşta în el însuşi şi ţinu să-1
întrebe în prag :
— Nea Ignate, nu te supăra că te intreb : dă ce-ai făcut asta ? Dă
ce mă ajuţi ?
Ignat Secu se opri, îşi frecă buzele albicioase cu arătă torul,
gîndindu-se, şi apoi îi spuse liniştit :
— Ai auzit dă moş Stoica Bălăţoiu ?
— Păi... cum nu ? L-am apucat şi io. Eram copil.
 — Ascultă... Acum doisprezece ani; cînd Drăgan nu avea decît
trei ani, şi nevastă-mea, Anica, Dumnezeu s-o ierte, era bolnavă... io
eram la mare năcaz, şi moş Stoica a făcut pentru mine, atunci, tocmai
ceea ce am făcut şi io azi pentru tine. Spune : „Să-i fie ţarina uşoară
lui moş Stoica Bălăţoiu''... şi fă cum ţi-am spus.
Ion se închină cucernic.
— Să-i fie ţârîna uşoară... în prag, Ş U VA I uin nou... Dar dă
dumneata cum m-oi plăti, nea Ignate, c-o să-mi fie greu...
— Ai să faci şi tu, Ioane... pentru altu, care va trudi cîndva, cum
trudeşti tu azi, ceea ce am făcut io pentru tine acum... Dacă voi fi
petrecut dîn viaţă la acea vreme, atunci să-mi spună omu acela : „Să-i
fie ţărîna u.^oară lui Ignat...*'
Prin martie au fost iar chemaţi la conac. Miai a fost trimis cu
carul lui Ion în podvadă, să aducă două pluguri de fier de la
Bucureşti, iar Ion. moş Truţă, Sultana şi Toma au început să
pregătească la curte sămînţa de primăvară şi să meremetisească
coşarele -^i plugurile de lemn. Era un martie ploios şi trebuiau să
înceapă arăturile de primăvară. Din nou, lui Beaşcă îi căşună
împotriva lui Toma, pe care îl ţinu pînă seara tîrziu, stricîndu-i tot ce
dresese şi înjurîndu-1 necontenit... ameninţîndu-I cu gîrbaciul.
Toma tremura tot, îi spuse în şoaptă lui Ion :
48
Minjoc|
ŞAPTE CARAI
în PRIMÂ^ BAIDUCEŞT
ELE.ŞHL ŞI MI SIL
ALTU, C U D
uodJ
— Dă-1 omor, vino cu o traistă, cu lucruri dc-ale mele, deasupra
cimitirului, lingă nucu ăl mare dă lîngă vie...
Ion gemu cu faţa lui tăiată in lemn :
— Toma, să nu faci asta, că s-a isprăvit cu noi. Rabdă...
 — Şi răbdarea trebuie să aibă un rost, neicuţule. Trebuie să
aştepţi ceva... Trebuie să crezi că vine ori nu vine ceva... Da' io nu văz
ce s-ar mai putea întîmpla, ca să fie altfel dă cum e...
Era sîmbătă seara. A doua zi fură chemaţi la Vasile Mînjoc, care
tăia moţul lui Panică, băieţaşul născut după şapte ani de aşteptare,
după cele două fete mari. A fost mîncare bună pentru douăzeci de
inşi. căci omul înstărit încă mai avea ciolane de porc afumat, de astă-
iarnă, şi costiţă. Le-a gătit cu fasole. A fost şi vin, destul... S-a vorbit
despre toate... Şi-au vărsat oamenii năduful, ca să-1 înece în vin.
Mînjoc era printre fruntaşii satului şi era însurat cu Neaga, vară cu ai
Firului... Toma le-a spus la toţi în gura mare că în primăvara asta el
pleacă... Şi le-a cîntat cu foc doine haiduceşti.
— Iau pistoalele lui nea Miai, că tot nu are ce face cu ele. Şi-ntr-
o noapte, p-aci mi-e drumu... Aci îmi ard tălpile şi mi să topeşte
carnea pă mine... Am să iau şi calu... îi aduc altu, cu dobindă... El tot
nu vrea să se facă haiduc.
Frunză verde dă susai, Hai, murgule, hai... Du-mă, murgule,-n colnic,
Să port haine dă voinic. Du-mă, murgule,-n păduri, Să port haine dă
panduri...
Era o doină scurtată mult, cu viers tărăgănat şi repezit, ca o
depanare pripită şi apoi răsucită într-un chiot.
Foicica cîmpului, Greu e drumul codrului, Dar mai grea e sărăcia,
Duce-mi-s-ar la pustia !
Hai, murgule, hai tare... Du-mă colo-n codru mare. Să mănînc frunză
dă fag. Să iubesc ce mi-o fi drag...
43
stanca îi dete peste gură. — Aşa e cîntecu, femeie...
Dar în seara asta toţi mîncau şi beau bine. Uitaseră de sărăcie şi
de angarale. Toma era beat de cîntec... de vin abia se atinsese.
Peste două zile s-au trezit la ale lor. Miai a început să fie tot mai
posomorit, nu-i mai intra nimeni în voie. Sultana era atît de amărîtă
de ce se întîmpla cu tată-său, cu ea, cu Miai, că-i venea şi ei să-şi ia
lumea în cap. De la o vreme, Găman începu să plece cu calul spre
deal. Nu întîrzia deocamdată nopţile, dar Sultana înţelese. Cînd se
întorcea, el nu mai venea la ea, ci se culca cu Toma în tindă la Ion.
Veneau după Mucenici amîndoi, pe drumul conacului, prin
mocirlă, căci plouase, o ploaie rece şi pătrunzătoare. Sultana îl
îndemnă să intre în biserică să se mai roage lui Dumnezeu. încercînd
să urce malul pe care era biserica, nu mai înalt de un stat de om.
Sultana alunecă pe cărarea noroioasă şi căzu din nou în drum. O
ridică el murdară toata de noroi, cu piciorul sting însîngerat, căci se
lovise de o cracă ruptă şi căzută. începu să plîngă şi nu mai vru să
intre în biserică.
— Ş-a întors şi Dumnezeu faţa dă la noi, omule. Asta e semn
rău.
Mergeau iar prin mocirlă pe drum la vale spre poiana răscrucii,
ea şchiopătind uşor, amestecîndu-şi firul de sînge cu apa din
băltoace.
— Hai să fugim... hai să fugim la noapte, Sultănico...
— Şi tăicuţu ? E dator boierului pă cinci ani d-aci-ncolo. Şi aşa
în doi, tot ne-o găsi boieru.
Miai îşi aplecă fruntea spre pămînt.
într-o zi îşi vărsă focul şi-1 ocări că-şi face de cap. El asculta
tăcut, cu căciula fumurie trasă pe frunte, cu coatele sprijinite de
genunchi. într-un tîrziu a oftat şi apoi a vorbit domol, cu un glas de
om înfrînt, de om care nu mai are nici o nădejde :
— Nico, vezi şi tu bine că nu să poate... Ce-am vrut noi nu să
poate... N-am putut face nunta, n-am putut să ne facem măcar o
odaie cu acoperiş. Ne secăm oasele muncind şi crăpăm dă foame unu
lîngă altu... Vezi şi tu... că ce vrem noi
44

I
nu să poal poate Sulfl
seri inV şi avea îşi sul
 E d i Incf
nu să poate... Aşa-i orînduită lumea asta, că omu sărac nu ate să
ia ce-i e drag.
I Sultana a tăcut ; înţelesese şi ea de mult că ceea ce ■roiau ei nu
era cu putinţă. Era peste puterile lor să iasă împreună din bordeiul lui
moş Truţă. Dacă ea ar fi fost mai arîtă şi nu ar fi stirnit atîtea pofte in
jurul ei, dacă el s-ar Vi pocăit mai devreme şi s-ar fi mulţumit cu viaţa
pe care ^ duceau ceilalţi, viaţa pe care, de pildă, o dusese moş Truţă :
nevasta lui, negreşit că ar fi putut, mai închizînd ochii şi li întinzind
spinarea, să ducă şi ei viaţa de osîndiţi la muncă isilnică şi sărăcie, pe
care o duceau în Ţara Românească — fără să mai vorbim de Moldova
— cele mai multe din cele peste două sute de mii de familii de
placaşi, umblînd în iMirenţe, dormind cu găinile şi porcii i^ă'-^ loc, în
duhoarcn iTOrdeiului fără ferestre.
— Apăi... dă ţi s-a făcut dă ducă, du-te, omule, cu Dumnezeu,
că n-o fi cu supărare... Cu burta la gură nu mă la, şi dă ajutorat oi găsi
io cum să mă ajutorez.
H Şi-a tras căciula şi mai mult pe ochi şi a ieşit fără să spuie o
vorbă.
tAdevărul este că erau amîndoi ambiţioşi, că se ştiau mai fel
decit ceilalţi şi socoteau că au dreptul să fie ambi^" Vroiau să şi
trăiască bine. nu numai să se iubească. A D E S E A , ^'hnit de foame, el
se gîndea la nopţile cu pui fripţi şi vin :e, la ibovnicele din deal. Ea
aflase, printr-o bătrînă lim-tă, că Ichim al lui Nedelcu, ăl care-i
mîzgălise bordeiul cu păcură şi-i pusese ulcica spartă în furca
bordeiului, ar lua-o şi aşa stricată de Miai, ba că ar putea avea şi ea, la
g" ca Petruţa, sora lui, salbă de taleri şi icusari de aur pe ti rînduri,
aşa pînă peste piept.
Ichim s-a ţinut de cuvint. Cînd Sultana s-a măritat în Ic toamnă
cu el, nu numai că i-a dat o salbă de aur pe trei rînduri, dar a oprit-o
să şi muncească. A tocmit oameni să u facă ei clacă în locul lui moş
Truţă. De unde ochii i se duseseră în fundul capului, de-i ieşeau
uneori pomeţii obrajilor oi şi avea buzele crăpate, acum faţa ei
înflorise din nou. Obrajii ffl îşi subţiaseră pieliţa, avea acum gura
mereu moale şi caldă, â- E drept că se cam lăţise, dăşelată de muncă.
Aci nu mai era ,01 îndreptare. Dar picioarele, care de trudă pe mirişte
şi prin noroi, goale, începuseră să prindă parcă solzi ca ale găinilor
45
şi îi crăpaseră la călcîie, erau acum ţinute în cizmuliţe cum -
părate de la Piteşti şi se făcuseră iar dulci la pipăit. Nu se mai puteau
pune însă la loc nici cîteva măsele căzute de nehrană şi istovire, aşa
că avea acum, într-o parte şi alta a nasului, două cute care mergeau
spre colţul gurii mari- şi cărnoase.
De cînd se măritase, femeile din sat o urau şi mai mult. în
schimb o iubea cumnată-sa, Petruţa, fată voinică şi urîtă. puţin saşie,
care era mai mare decît ea cu vreo patru ani şi o ţinea ca pe palme. îi
plăcea acestei cumnate să facă p* sora mai mare, s-o certe, s-o înveţe,
dar o răsfăţa, făcîndu-toate voile. Căci toate voile i se făceau în casa
hangiului care mai clădise o. odaie, în şir cu celelalte, pentru cei căsă -
toriţi. De trai bun Cft$cuse iar, dar nu în înălţime. Prinsese să se
împlinească binişor. Capul oacheş, cu ochii mari şi verzi ca prunele, i
se rotunjise parcă, aşa că sprîncenele mari şi îmbinate nu mai speriau
pe nimeni. îi ziceau acuma Niţa. de la Sultăniţa... dar era o adevărată
sultană în casă de oameni cu avere, cum era aceasta a Nedelcilor.
încă înainte ca Sultana să se mărite, Miai începuse să ia din nou
drumul satelor de la deal. Murgul îi ieşise aproape prăpădit din
iarnă : slab de i se vedeau şoldurile şi coastele, păros de părea lăţos şi
parcă gălbui. îl ţesclă cu grijă, îl perie acum în fiece zi cu şomoiog de
paie. După ce îl scoase iarbă, şi cum îl aştepta, pe unde bătea Găman
drumurile, cu traista de ovăz în cap, căci îl iubeau toate ibovnicele, s»
făcu din nou plin ca un pepene şi lucios ca mătasea. Numa: cu
ajutorul lui putea împăca Miai. mai mult ori mai puţin, îndatoririle
de clăcaş cu cele de vîntură-ţara iuboţ. Do cîteva ori îl luase cu el şi
pe Toma.
 — Ai, mă, să mai uiţi şi tu...
La început acesta încercase, dar nu-i plăcu.
— Nea Miai, mie nu-mi place să-mi dea muierile dă mîncare.
— Atunci... pastele şi dumnezeu tău, crapi dă foame în bordeiul
lui frati-tu...
Nu numai că nu înţelegea să fie hrănit de femei, dar, deşi toate
fetele din sat nu aveau ochi decît pentru el (ca .^i pentru Vasile
Peştefript, e drept), pînă la urmă Toma se lăsă iubit de Stanca lui
Chibuc, cea mai săracă fată din sat. Cînta fru mos, şi asta îl zăpăcise
cu totul.
într-una din serile de mai, în anul care a urmat, pe cînd se
întorcea în sat, beat ca mai înainte, cu calul de dîrlogi,
Toma,
53
hiuind înaintea celor doi lăutari, cobzarul Păcălete şi scrip-arul
Iliuţă, de scosese iar lumea po la porţi ori in drum, nîngîind glumeţ
fetele şi copiii, Miai întîlni pe Petruţa. /enea de la biserică, dar nu
luase drumul drept pe sus, pe ^1, pe subt nuci, căci ii era teamă
seara... O speria cimi-Wil. Coborîse drumul ocolit care tăia rîpa,
drumul conacu-ui... şi cînd să treacă prin poiana răscrucii a văzut
alaiul de il|iv al lui Miai. A pufnit-o rîsul. El a văzut-o şi a înţeles 'ă
rîsul ei nu era batjocură, ci poftă nemărturisită. Ştia să iţească în
ochii femeilor... Chiar cînd era mai mult ori mai )uţin beat.
S-a întors şi a luat-o de umeri...
— Mergi cu mine, tu, fată ?
Ea s-a smucit uşor, ca să scape, dar nu prea... A văzut n ochii
femeilor ciuda că pe ea a cuprins-o Miai pe după jmeri.
— Să te duc acasă, că-i seară şi poate ţi-e frică.
— Oi merge şi io după dumneata... Şi iar s-a sucit din imeri,
chipurile, ca să scape.
El, făcind şi mai pe beatul decît era, a prins-o în braţe, i a
început s-o pupe.
 — Of, dulce eşti la sărutat, fata neichii, şi aşa ţîţe tari l-am mai
pomenit.
Fata chicotea... Ştia că are sini frumoşi, că deşi era urîtă, ra bine
făcută la trup şi o bucura să afle femeile asta din ;ura lui Miai.
Peste o săptămînă a fugit cu ea în rariştea pădurii... Era ună
plină şi cîntau privighetorile... Ea a tremurat toată, tmeţită... El
vrusese însă mai mult să se răzbune pe Ichim, are după ce unsese cu
păcură bordeiul Sultănichii. acum i-o uase cu totul.
în februarie, în celălalt an, Petruţa a născut pe Săftica.
Din clipa în care a aflat că Petruţa e însărcinată, Miai 1-a mai dat
ochii cu ea... îi plătise ce mai avea de plătit ui Ichim. îşi făcea acum
veacul, cînd scăpa de clacă şi pod-/ezi, tot spi^e deal... Ai de la curte
îl trimiteau pe el să facă Dodvezile pentru toţi trei fraţii, fiindcă era
mai dezgheţat, :um spuneau ei. Lămurea orice, deşi nu ştia carte, şi
nimerea jrfunde era trimis. Şi lui ii plăcea mai mult decît
munca :'mpuluL că aşa se mai abătea d^ multe ori şi pe unde-1 ade-
neneau ochii muierilor.
Din toamna lui douăzeci, Stanca, care se ţinea scai de roma, la
toate furcăriile şi chiar la munca pe ogor, îi spuse

r
într-o seară că e însărcinată. De vreo doi ani, focul de seară al
furcăriilor se făcea în faţa bordeiului lui Dedu pescarul, căci Riţa era
acum fata cea mai căutată din sat. Toma se apropie a doua zi de Ion,
care începuse arătura de toamnă şi trudea crîncen, să pătrundă şi să
împrăştie porumbiştea, ca să puie grîu... Şi boii suflau greu...
Nu se uită în ochii lui frate-său, care nu era mai mare decît cu
patru ani decît el.
— Neică Ioane... io aş vrea să mă însor... Şi se roşi tot Ion se
ridică din şale, cu greu, că parcă era frînt şi-i tre murau braţele de
oboseală. ÎI privi lung.
 — Mă, nu-i prea dăvreme, mă Toma... ? Nici nu ţi-a crescut
mustaţa ca lumea... N-ai dăcit nişte fulgi dă cioară subt nas... Oftă...
Ne mai ajutai şi tu... că e tare greu.
— Trebuie să mă însor. Am un copil cu Stanca...
Ion se scarpină în cap, îşi frămîntă cu stìnga gura aspră,
lemnoasă şi ridică din umeri.
— Asta-i altceva... Cu copiii nu e glumă... Numai că fata-i tare
săracă, mă băiete... O să vă fie greu...
Văzu pe malul eleşteului acoperit cu pale de ceaţă şi p*. Stanca,
care nu avusese inimă să vie cu Toma.
Tinerii însurăţei şi-au făcut un bordei, luînd o bucată dir aria
lui Ion. Au sărit fraţii lui, au sărit fratele şi tatăl fetii, Spiridon
Chibuc... Acesta venise în sat adus de boier ca logofăt la curte, cînd
Medelioglu cumpărase, cu vreo zece ani mai înainte, moşia scoasă de
către cămătarul Băltăreţu la sultan-mezat, împreună cu celelalte
moşii ale marelui boier Dudescu.
Se supărase într-o zi boierul pe bietul Chibuc şi-1 gonise de la
curte, trimiţîndu-1 să-şi facă bordei în sat... Şi el, şi" Stanca, că
nevasta-i murise, vorbeau un grai mai deosebit decît al zăvoienilor.
Dar băiatul, Mitru, mai puţin... Rîdea şi el cînd o auzea pe soră-sa
spunînd chicerili, am mîncatără, copchil.
Nunta, în noiembrie, a fost nuntă de om sărac... Ion, care lupta
cu deznădejde să nu se ducă la fund, avea acum, peste cei doi boi şi
cele două vaci, o pereche de bouleni, de doi ani, pe care îi dădu lui
Toma. îi dădu şi o viţică, din anul ăsta. Viţelul i-1 luase pu'călabul,
pentru bir, rest de iarnă.
Cu cei de la curte o duceau iară tot greu. Pe rîpa nisi poasă unde
i se dăduseră lui Toma două pogoane, dincolo de ale lui Miai, nici nu
se putea ara. Erau date în bătaie de joc.
48
)e aU«
corvezua :it. In toaa erut să dei -CuiJ - C e )
 - Ac-J
Pîipă cit i O c i J
id altfel!
La ind «tărise sl 4ucă il il «urmă 9 fc^otrâvit,
\^^\ pdestu
mi. La :. d-am oreauini lAnul
fbbre şi vechilul, c 'i^.naioti, . Medel 3obre ii a icum cîn( cînd aşteî lea şi ani la nici
nu ;e dădură tJe lui lo! We o a :urte, ca litele lui p ;us de Va| vită marel
»e altfel, nici Miai, nici Toma nu le arară măcar. însă claca
corvezile pentru ele trebuia să le facă. Şi n-a fost numai tît. în
toamnă, Beaşcă i-a chemat pe amîndoi la conac şi le-a rut să dea şi
dijma cuvenită pentru ele.
— Cum dijmă, cum vine asta ? întrebă Miai, crucindu-se.
— Ce mai întrebi, ca prostu ? E dă vină boieru că voi -aţi lucrat
pămîntu — pă care vi l-am dat ? Dacă erau alţii lai cu tragere dă
inimă la muncă, nu s-ar fi muncit pă-^ntu ? Nu ar fi fost rod ? Ar fi
fost.
— Acolo, în rîpa aia ? se cruci iar Miai. / — Rîpă-neripă... asta
e. Să daţi dijmă. O să socotim !upă cît au dat şi alţii pentru două
pogoane, şi o să daţi.
O clipă, cei doi au fost cuprinşi de un soi de nebunie, 'otuşi s-au
stăpînit. Ce puteau să facă ? S-au sfătuit între ii şi pînă la urmă au dat
împrumutînd de la popa Gheorghe, ñci altfel fusese un an bun.
La început se gîndeau să sf îrşească într-un fel. Miai se lărîse să
nu mai vină în sat, fie ce-o fi ; Toma spuse din u că îl împuşcă pe
Beaşcă, aşa ca să scape lumea de el, şi ie urmă se duce în ceata lui
Radu. Ion, vînăt de amărăciune, a otrăvit, izbuti pînă la urmă să-i
domolească.
— Şi dacă-1 omori pe Beaşcă, ce-ai făcut ? Are boieru x i i i destui
ca el. Trebuie să muşcăm dîn ţarină şi să ne plecăm apu. La boier e
piinea şi cuţitu şi nu putem face nimic... 'iei, d-am avea pămînt !...
Ofta atît de adînc, de parcă su-ereau în el rădăcinile.
 Anul acesta însă aleşii satului, în frunte cu logofătul ')obre şi
Ignat Secu, se duseră la curte să vorbească cu •echilul, căci boierul
plecase la Bucureşti... Pe vechil îl chema naioti, era din altă parte şi
mai vedea şi de alte averi ale Medelioglu. Cu sprîncenele groase
încruntate, logofătul ^ jbre îi arătă vechilului că aşa nu mai merge şi
că-1 roagă, icum cînd Toma s-a însurat şi a intrat în rîndul oamenilor,
t:înd aşteaptă un copil... că e păcat de Dumnezeu să i se mai lea şi
anul acesta pămînt în rîpă. Ignat Secu arătă şi el că a nici nu fel nu se
poate ara pe rîpă. Aşa încît, anul ăsta li ;e dădură şi lui Toma şi lui
Miai pogoane lîngă eleşteu, lîngă ile lui Ion. Nu fu însă fără oarecare
supărare. Asta se văzu !>este o săptămînă, cînd Ignat Secu fu chemat
anume la :urte, ca să i se spuie din partea vechilului că, deoarece âtele
lui pasc păşunea cea mai bună în poiana rariştei, din i;us de Vadul
Rău, i se ridică darea de păşunat la cinci lei de i^ită mare şi la trei de
oaie. Ignat Secu scrîşni din dinţi. îşi
48
i i
făcu socoteala in gina sa vaaa aaca asta ii doboară ori nu, apoi
plecă, fără să dea bună ziua. Două vaci mai multe, peste ce plătea. Se
gîndi că trebuie să găsească leac şi la asta.
vLa începutul lui douăzeci şi unu, prin februarie, începu să
umble vorba prin sate că peste Olt s-ar fi ridicat în fruntea pandurilor
şi a norodului vătaful de plai al Cloşanilor, de lîngă mînăstirea
Tismana, slugerul Tudor, care luptase cu pandurii lui alături de ruşi
la Cerfieţi şi în faţa Vidinului, do-1 făcuseră ei ofiţer parucic. Era de o
săptămînă o viforniţă crîncenă, după o iarnă destul de uşoară, şi
veştile treceau greu dintr-un sat într-altul. Nu mai mergeau nici
cărucioarele poştei.
Prea lămurit nu se ştia nimic... Ba către sf îrşitul lui februarie
veni ştirea că marele logofăt Văcărescu, de-1 pore cleau Cocoşatul, ar
fi înfruntat pe panduri şi l-ar fi prins pe Tudor, pe carc-1 aducea în
fiare. Dar ştirea nu se adeveri. Pe la începutul lui martie, cînd vremea
se schimbă iar, veni, dimpotrivă, vestea adusă do nişte trăsuri
boiereşti, care fugeau încărcate cu calabalîc spre Bucureşti, că acest
sluger a cuprins Craiova şi că oamenii lui împart averile boierilor.
Pandurii primiseră învoire de la el să dobîndească însă doar averile
,,rău agonisite'\ dar acum era greu de lămurit care erau bine şi care
erau rău agonisite. Unii volintiri se răzleţeau de oastea strînsă şi
cercetau conacele şi mai ales mînăstirile, unde „se caciardiseră'^
boierii, căci găseau astfel familii întregi adunate la un loc şi era
dobîndă mai multă. Cei atacaţi se apărau cît se apărau, dar pe urmă
dau şi cămaşa de pe ei, bucuroşi că sunt lăsaţi în viaţă. Nu se mai
vorbea decît despre fuga boierilor de pe conace şi cuvîntul acesta, ,,a
se caciardisi", a se ascunde, îl spuneau acum şi ţăranii care pîndcau
cărucioarele postii. Era o mare zăpăceală, căci unii umblau să se
,,caciardisească'* în Bucureşti, încărcînd briştile şi rădvanele cu ce
puteau lua în fugă, cu copii şi bătrini, trîntiţi claie peste grămadă,
cum se putuse, iar alţii, tocmai că fugeau de Bucureşti, ca .,să se
caciardisească''... nici ei nu mai ştiau unde, poate prin păduri. Boierii
cei mari, banul Brâncoveanu. banul Grigore Ghica, banul Barbu
Văcărescu, logofătul Ştefan Bellu, vistierul Mânu şi mulţi alţii, ba
chiar şi marii negustori fugiseră, călări, peste noapte, de la Co marnic
spre Braşov. Cei din Zăvoiu Dihorului se frămîntau
50
Şlei. UI aşa. m şi vofl
hotărP
satul
Dobi^i
e neb
smintiÉ
să tvM
Slat^
dar n...
sprefl
 douăfl
şi iatal Parte I ce lua oameil Olimpi
la coifl
preunl amiazfl
adunati
cu
aur, a:. arnâutfl oamen? Tirgovjj

'"j
pra np|
şi tot P Găeşti şuvoaidj sclipint^
lungul ^
şî ei. Una ştiau, însă, că satul va merge întreg, ori aşa, ori aşa.
Nu ştiau ce să facă. Se adunau în circiuma lui Nedelcu şi vorbeau de
dimineaţa pînă seara fără să poată lua vreo hotărîre. Cei tineri ar fi
vrut, fireşte, să se ridice îndată tot satul şi să dea foc la conac. Aleşii,
în frunte cu logofătul Dobre, Duţă Căciulămare, mai ales Nedelcii
spuneau că asta e nebunie curată, căci oamenii stăpînirii vor
împrăştia şi pe smintiţii de peste Olt, care s-au răzvrătit. Că au şi
început să treacă de ieri cete de arnăuţi ai stăpînirii, călări, spre
Slatina.
Ignat Secu fu de părere că ei nu pot să se mişte singuri, dar nici
să rămînă dacă s-au ridicat satele vecine. Nu se poate să se ridice un
sat fără altul. Să trimită deci oameni spre Găieşti şi devale, în satele
de peste Argeş, ca să vadă ce gîndeşte lumea pe acolo.
A doua zi veniră de la Bucureşti, pe drumul cel mare, vreo două
sute de arnăuţi, călări, înarmaţi pînă în dinţi cu pistoale şi iatagane.
Unii aveau şi flinte. Rămaseră noaptea împărţiţi. Parte dintre ei^ cîţi
aveau loc, în grajduri la han. Plătiră tot ce luară, fie băutură, fie
mîncare ori f în. De la ei aflară oamenii din sat că pe căpitani îi
cheamă, pe unul lordachi Olirnpiotul, iar pe altul Farmachi.
lordachi Olimpiotul şi jumătate din oamenii săi au dormit la
conac, la boier, au mîncat şi au băut în^ seara aceea împreună, căci
postelnicul Medelioglu a sosit şi el, în după-amiaza aceea, la conac.
Dimineaţa, căpitanul lordachi şi-a adunat toţi oamenii, vreo sută
cincizeci, în poiana răscrucii, a făcut puţin şmotru cu ei, ca să vadă că
îi ţine in mină,
şi pe uună a pornit în> Farmachi.
sus, spre Găeşti. A plecat cu el şi
Peste un ceas a plecat şi postelnicul tot în sus spre Găeşti, cu
rădvanul, încărcat cu tot ce a avut mai de preţ la conac : aur,
argintărie şi covoare scumpe. Era păzit de doisprezece arnăuţi, dintre
cei care aveau şi flinte. Mai tîrziu au aflat oamenii că postelnicul s-a
dus, cu paza lui de arnăuţi, la Tîrgovişte. •'^
în timpul acesta, Tema parcă înnebunise. Se urca deasu pra rîpei
într-un nuc, cel mai mare, cel din dreptul bisericii, şi tot privea în
zare, aşteptînd să vadă focuri mari înspre Găeşti şi Piteşti. Dar nu
vedea decît turlele bisericilor şi şuvoaiele îngheţate ale luncii
Argeşului, dintr-o zare într-alta, sclipind în soare, căci vremea se
schimbase. La dreapta lui, lungul şir de nuci împînzeau cerul cu
crăcile lor groase,
51
STRÎMBE şi negre. Peste eleşteul îngheţat, prin zăvoaiele 4lSşsişiiri
acum negre şi ele, treceau sânii cu boi, dintr-o paile într-alta, dar răzmeriţa
nu se vedea.
Intr-o zi, satul fu cit pe-aci să se hoiăiască. Se aflase c dor dăduse de
ştire că a scăzut bu^ul de la douăzeci şi cine piaştri la trei piaştri de lude. E
un început bun, gîndea ^ţi. Dar se zvoni in acelaşi timp că turcii au ieşit din
raiale DE la Giurgiu ^i de la Turnu, şi merg spre Olt, pentru c împreună cu
paşa, cai'e a trecut de la Vidin, să înconjoai PE răsculaţi. Miai, care uneori
parcă se gîndea că ar fi bir AĂ se ridice satul, se potoli dintr-o dată, după ce
făcuse U: um la Găeşti. Dumnezeu ştie de ce...
Noaptea în bordei, Toma vorbea singur, striga, cînt: ura de parcă avea
lingoare, şi biata Stanca nu mai şt: să creadă. Ei^a acum după Mucenici,
zăpada se topise, da iar noroiul drumului era mereu amorţit. Era o vrem
R^â de pornit.
— Stanco... fă cum te-o lămuri Dumnezeu, că io na n.. ^..t. Trebuie
să scăpăm odată dă clacă, fiindcă altfel mur"-rn nîş+e viemii zdrobiţi cu
sapa, cum ies zvîrcolindu-se . -o să mori dă foame. Ai juncanii. Ai pă taică-
tu.
te ajute şi nea Ion.
Ce era să facă femeia ? Decît să-1 mai vadă perpelindu-5 t, a pus
într-nn ştergar o mămăligă şi zece ouă, că înct puse sa ouă găinile, a pus
ştergarul într-o traistă, a adăugat cîteva cepe. I-a cîrpit minteanul, în vreme
ce ei dus la frate-său. Ion, ca să-i spuie că pleacă, să-1 roage sfP aibă grije de
Stanca şi să-i îngăduie să ia unul din pistoale : Miai, căci rămăsese imul
acasă, acum cînd acesta era dî nou plecat. A pornit de cum s-a crăpat de
ziuă.
L-au văzut din nou peste patru zile. Oastea Vli^umiuo c.:lui se
scurgea spre Bucureşti. Era un soare viu, subt ca: scinteia jilav pămîntul, cu
petele de iarbă pe jumătate uscat a cum apăruseră de sub zăpadă. Nii^mai
erau îngheţate murdare decit pîraiele, prin fundul viroagelor ferite c'
lumină.
Satul întreg se strînsese în poiana răscrucii, de o paite de alta a
drumului de ţară, ca să privească. Copiii se suisei în copacii goi şi negfi, ca
să vadă mai bine.
Trecură în frunte vreo patruzeci de arnăuţi călăii. Desp " oame- ' '
'^^.pitanului lordachi .şî Farmachi afla:
SEÎD LARDAC ce K
DU ERAU L ROŞU, DOUĂ
mim
INVĂŢAFL
I MULŢI ■
De DE căi ca VRA SUI A TMOR NUSTÎ ÎNCAP ERA ÎN dttlaiD UN FEL NEGRE,
ÎNGĂIE CUGĂI I S E VA SPRINT CE ÎDC TASEI I
NID IN J PESTEJ
 LWci
62
zăvoienii, peste cîteva zile abia, că trecuseră în timpul nopţii de
la Găeşti spre Tîrgovişte şi puseseră în fiare pe zapcii, ridicaseră banii
din Vistierie, prădînd conacele şi multe biserici. La moşia Şanţurile,
arnăuţii prădară pe clucerul lordache Deşliu, luîndu-i argintărie,
şaluri, cai, bani şi tot ce se găsise acolo... Deocamdată la Zăvoiu
Dihorului nu se stia despre asta...
li După călăreţii din frunte, urmau pandurii pedestri. Toţi erau
bine îmbrăcaţi, cu dulmane albe, găitănate cu, negru şi roşu, cu
pistoale la briu şi flinte pe umăr. Trecură ca la două mii, cu
comandirii şi căpitanii lor. Băteau tobele şi sunau lung goarnele, că
erau de cele muscăleşti.
Pe la mijloc, cînd nu se mai auzeau tobele şi goarnele din
frunte, zăvoienii auziră un cîntec, cîntat, după obiceiul învăţat de
panduri de cînd luptaseră alături de ruşi, de mai mulţi inşi odată.
Erau glasurile alături, ca piept lîngă piept :
Bate-i, Doamne, pă ciocoi, Cum ne bat şi ei pă noi...
De la o vreme, cei de pe margine văzură venind un pîlc de
călăreţi, care aveau în mijlocul lor un voinic cu mustaţa ca vrabia,
care ducea un mare steag albastru, cu ciucuri şi mai albaştri. înapoia
steagului venea' singur, pe un roib, Tudor. Cei de pe margine
îngheţară... Nu se auzi nimic... Nu strigă nimeni nimic... Oamenii
credeau că visează. Purta în cap o căciulă neagră de miel creţ, înaltă
ca un işlic drept. Era îmbrăcat peste pieptarul care se vedea în parte
cu o dulamă subţire de un verde aproape negru, iar peste dulamă, un
fel de mintean scurt, roşu, îmblănit. în picioare, cizme negre, din
care, aşa cum sta pe cal, i se vedeau cioarecii îngăietănaţi şi ei. O
sabie încovoiată, petrecută pe după gît cu găietane groase, îi atîrna
într-o parte. Din căciula înaltă, i se vedea la spate chica întoarsă ca la
diaconi, pe ceafa rasă... Sprîncenele, lăsate pe ochii mari, îi dădeau
feţei smeade un ce încruntat, pe care îl îndulcea mustaţa de coloarea
mă-tasei porumbului moale şi tunsă scui-t. Bărbia rotundă în dulcea
de asemenea tăria obrajilor şi dîrzenia nasului, care avea pe partea
stingă un mic neg. Nu se uita nici în dreapta, nici în stìnga. Părea că
se gîndeşte la ceva... privea parcă peste oameni...
Venea în urma lui numaidecît un căpitan tînăr şi, lîngă el, tot
călare, un preot cu crucea în mînă, ridicată acum drept
53
în faţâ. Pe urmă, pe jos, veneau alţi preoţi, cu cruci în mîini...
După alte vreo două mii de pedestrlme, tot atît de bine
înarmată, venea o gloată numeroasă, îmbrăcată cum se întîmpla, care
purta pe umeri mai mult topoare, furci şi lănci de lemn... Apoi, la
urmă, cu căpitanii lor. vreo cinci sute de călăreţi cu sumanele de aba
albă, găitănate cu negru, bulgăreşti şi sîrbeşti, bine înarmaţi.
După ce a trecut oştirea şi carele ei, zăvoienii au fost tare miraţi
cînd s-a oprit în loc o căruţă mare braşovenească, la care erau
înhămaţi şase cai. în căruţă erau cîţiva panduri, dintre care unul cît
un munte de om, cu mustaţa plină şi obrajii osoşi. Uimirea celor din
Zăvoiu Dihorului fu şi mai mare cînd alături de acest uriaş, pe care îl
chema, aflară pe urmă, căpitanul Creţescu, văzură şi pe Toma al lor.
Bătură doi inşi în tobele nu prea mari, şi cei din căruţă făcură
semne oamenilor să se apropie. Apoi dintr-o tolbă mare, ca de
vînătoare, uriaşul acela scose un sul de hirtit pe care îl desfăşură.
Cînd tot satul aproape fu strîns în jurul căruţei, acel căpitan Creţescu
făcu semn să tacă tobele şi rosti cu o voce care parcă se izbi de turla
bisericii, aşa era de puternică :
— Oameni buni, ascultaţi acum chemarea cea mare pe care v-o
face Adunarea Obştească a întregului norod, ridica*^ in frunte cu
comandirul nostru cel mare, Tudor din Vladi mireşti. Dar ca să
înţelegeţi mai bine, că noi rostim mai altfel, am să las să vi-o citească
un flăcău de aci din satul vostri care a venit întru întîmpinarea
noastră... şi pe care negreşit că îl cunoaşteţi.
 Toţi se dădură, in câiuţâ, mai spre leagănul ci, iar Toma păşi
singur, spre codîrlă, apoi citi cu setea cu care cînta doinele la furcării
şi la şezători. Cei din Zăvoiu Dihorului il ascultau împietriţi, cum
ascultau Evanghelia la biserică.
,,Fraţilor, locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi,
nici o pravilă nu opreşte pre om de a întimpina răul cu rău..."
„Şarpele cînd îţi iese înainte, dai cu ciomagul de-1 loveşti ca să-
ţi aperi viaţa, care de mai multe ori ni se primejduieşt* din muşcarea
lui. Dai' pe balaurii care ne înghit de vii,.căpeteniile noastre, zic, atît
cele bisericeşti, cît şi cele politiceşti,
54
sinici
le f.
in mine
Rostuii poarele săaşti mina
cniiD am dcpi
pînă cînd să-i suferim a suge sîngele din noi, pînă cînd să le fim
robi ?"
Cînd sf îrşi de citit, Toma se întoarse către uriaş şi-i dădu m mînă
sulul. Atunci acesta rosti, acum sfătos :
||| — Aţi înţeles ? Să veniţi şi voi după noi, că vă aşteptăm...
Rostuiţi-vă ce aveţi de rostuit şi apoi luaţi-vă furcile şi to poarele şi
veniţi la Bucureşti... Să ne vedem acolo..: Şi fără 5ă aştepte nici un
cuvint de răspuns, se întoarse către cel care mîna caii : Zi-i mă... dă-le
drumul... că trebuie să mai citim şi în celelalte sate.
Toma sări din căruţă, şi după el şi un alt voinic, cu faţă de copil,
de parcă era spîn. Erau prieteni în lege, nedespărţiţi de patru zile, de
cînd se cunoscuseră. Se şi cam potriveau. Toma avea ceva sfios în el,
ca de fată, iar cel voinic chiar că era un copilandru, deşi părea atît de
lat în umeri, căci nu avea decît vreo şaisprezece ani şi se luase şi el ca
şi Toma după panduri. Se numea Radu Şapcă. I-au înconjurat flăcăii,
le-au povestit multe şi noaptea au petrecut-o în sat, căci ştiau că vor
mai trece mereu şi alte căruţe ale oştirii...
A doua zi, Toma a plecat, către prînzul mic, cu tînărul său
prieten Radu Şapcă. Satul a rămas totuşi nehotărît. Oamenii vedeau
că se joacă soarta lor, dar şovăiau. Vroiau să mai chibzuiască.
Aşteptau ştiri şi de la alte sate. Toţi erau pentru oastea lui Tudor, dar
fuseseră prea îngenuncheaţi în decurs de veacuri şi se ridicau greu în
capul oaselor. Mai era nevoie de încă vreo cîteva luni ca ţara să se
încălzească bine. Avea să înceapă să fiarbă cu întîrziere, abia după
uciderea lui Tudor. Iei căldarea de pe foc clnd a început să fiarbă... ea
mai fierbe cîtva timp şi singură. Poate că moartea lui însuşi a
zguduit-o. Dacă el nu s-a temut de moarte, de ce să se teamă ei ? Trei
luni de ridicare a poporului şi de drumuri lungi, îndi'ăzneţe, aveau să
facă ţara să fiarbă scăzut treizeci de ani, pînă la 1848, şi apoi încă un
veac...
Toma s-a mai întors în sat doar pentru o noapte, în ajunul
Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, cînd s-a tras, cu oastea lui,
Tudor înapoi dinspre Bucureşti spre Goleşti. Stanca sta să nască... El
a plecat înainte de a se crăpa de ziuă. Avea doua pistoale şi era acum
îmbrăcat ca pandurii.
65
I
Nu s-a mai ştiut după aceea ce a devenit Toma. Fusese în ceata
căpitanului Oarcă şi spuneau unii că s-a iscat o încăierare între acest
căpitan, care, împreună cu alţii ca el, l-au trădat pe Tudor, şi unii
dintre pandurii lui. Se zice că o parte din ceată, mînioasă, n-a vrut să-
1 mai urmeze pe Oarcă şi că s-ar fi stîrnit între ei o luptă în care ar fi
căzut Toma. Alţii spuneau că ar fi pierit într-o încăierare dintre
pandurii aceştia credincioşi şi oamenii lui Ipsilante, care vroiau să-i
silească să lupte... Alţii, în sfirşit, spuneau că, după băte'ia de la
Drăgăşani, în care puţina oaste de zavergii a lupţ ^L (dar eroic), şi în
care pieri întregul batalion s.prr^^ — mavro-forii îmbrăcaţi în negru
— al studenţilor gr la Măgu-
reanu din Bucureşti, turcii au început o cumplită vînătoare după
resturile împrăştiate ale oştilor lui Ipsilante şi ale lui Tudor. Prin sate,
prin munţi, prin m' ' i. Luni de zile, tot anul. Pe de altă parte,
oamenii stăpuian îi urmăreau şi ei prin satele de baştină, se luau
după pîri ticăloase. F - • răzvrătiţi se ascundeau cum puteau. Uri'
pr^nf^
prin munţi, se făcură haiduci.

I
TAINA DE LA HAN
Prtfăcîndu-se beat, în acea zi de septembrie, Miai găsise eoa
mai bună cale ca să trimită vorbă pe ocolite Nedelciior că ar vrea
acum să se cunune cu Petruţa. întîlnindu-se intr-o zi cu Iciiim, pe
malul eleşteului, nu fu mirat deloc cînd ^esta-i spuse cam în glumă...
E drept că şi cînd glumea - him, care era puţin cam otova, părea
încruntat, spătos, r-î c^^/ă t'^'^i^?. ^\ cipul ca o lubeniţă, cu ochii
mici lingă
^ t ca de lemn, avea un glas cînd aspru,
cînd ieşit din nas.
— C-^^ te ţii aşa ' . mă vcriculo, dă nu mai dai pa la noi, prin c: .
Kai
— Da' CC, r/ia... cum vine a.^'^^ . - a , i . .t V ji şi n-am
- ? fu răspunsul. ^ naib... ^liai scyipă piv ..os într-o parte.
— A* :nci să vii, m ă ; iacă, dacă vrei să fii chemat, te chem
Şi s-a dus.
E .ă de-a binclca, rugin
dar în circiuma hanului, deşi era duminică, nu era nimeni. Miai
nu ştia dacă să se bucure ori ba... Se temuse întotdeauna să fie singur,
faţă-n faţă, cu amîndoi feciorii lui Nedelcu odată... Erau de felul lor
înceţi, dar voinici ca nişte boi... Ştîâ bine că popa Gheorghe le
spusese de ce vine, iar după întilnirea şi vorbele schimbate cu Ichim,
cu trei săptămînî înainte, nu credea să aibă gînduri rele. îşi pipăi în
chimir cuţitul, căci purta chimir ca muntenii, dăruit de o muier. şi-i
simţi mulţumit, cu buricul degc4ului, tăişul de brici. Era la lojul ei şi
măciuca de fier, pe care o purta mereu la
5 7 el, de cînd fusese iar snopit în bă ..Ir-un din deal. Era bună,
că nici nu se vedea din mîneca largă, atunci cînd stai gata de lovit cu
ea. Se aşeză la o masă in colţ, ca să fie cu spatele apărat şi mai lîngă
uşă. Oricum, era mai iute ca ei şi, la nevoie, mai hotărît. Aşteptă să
vie cineva, ca să-1 întrebe ce bea, dar nu veni nimeni. Crîşma era ca
pustie.
El nu ştia că Ichim şi Restea, cei doi feciori ai lui Nedelcu, erau
şi ei la curte unde fusese chemat tot satul Curtea conacului era plină
de oam.eni care aşteptau în ploaia măruntă şi deasă, cu zăbunele pe
umeri şi căciulile îndesate pe cap. Din conac nu mai erau in picioare
decît zidurile înnegrite de fum... Fusese ars în vatră de turcii care
urmăreau pe eteriştii lui Ipsilante şi pe panduri. Poştei nicul
Medelioglu fusese pîrît că a trimis grîne şi vite de tăiat la Tirgovişte,
eteriştilor. A avut mare noroc că nu l-au găsit la conac şi pe el, că-i
tăiau capul ca la atîţia alţii. Prevăzător, se ascunsese din vreme şi se
ascunsese aşa de bine, că în afară de vechil nu mai ştia nimeni unde e,
nici acum, după mai bine de cinci luni... îşi trimitea poruncile printr-
un om. de încredere în taină. De altfel, turcii arseseră conacul şi d
furie că îl găsise făi^ă nimic de preţ şi bun de luat în e' Fusese jefuit
cu două săptămîni înainte şi de pandurii căpitanului Urdăreanu din
oastea lui Tudor. cînd trecu oştirea Iu înapoi spre Găeşti, adică odată
cu hanul lui Nedelcu.
Satul fusese în drumul şi al unora, şi al altora, iar \ i L c l e
oamenilor scăpaseră doar ascunse bine în pădurea Vlăsiei încă de
cînd se vestise că oastea eteriştilor s-a tras spre Tirgovişte şi
Cîmpulung. Turcii veniţi in urmă tăiaseră mînioşi pe moş Dumitru,
tatăl lui Ristache, pe care-1 găsiseră în sat, rămas singur dintre
bărbaţi, şi-1 luaseră să le saat. în pădure ascunzişul vitelor.Bietul om
nu putu să le arat. nimic, căci nici el nu ştia nimic. Aşa se hotărîse de
către sat. să nu ştie nimeni afară de zece bărbaţi de încredere aleşi
dintre fruntaşi ; printre aceşti cuvintul hotărîtor l-au avut logofătul
Dobre şi Ignat.
In curtea conacului era acum o brişcă în care se găseau uoi inşi,
turci după înfăţişare, şi lingă ei patru neferi călări In picioare lingă
brişcă era pîrcălabul. Logofătul Dobre, suit pe un morman de
cărămizi şi moloz, chemă oamenii să s:
53
I apropie şi, de faţă cu vechilul care stătea mut cu giubcaua pe
el, alături de morman, le spuse despre ce e vorba.
Pentru îndestularea trupelor turceşti, caz^e după ce au
măcelărit pe eterişti la Drăgăşani. rămăseseră acum in ţară pină la
desăvirşita potolire a duhului răzmeriţei, noua stăpî-nire îndatorase
satele să dea bucate şi vite, după socotelile făcute de Vornicie... atit
dintr-unele, şi atît din altele, de fiece sat.
Cînd zăvoienii aflară ce au de dat, se cutremurară. Se încreţi
carnea pe ei... Trei sute de chile de orz şi patruzeci de chile de grîu,
trei sute de oi şi patruzeci de vaci.
Se vedea limpede că logofătul Dobre era şi el amărît de această
cumplită năpastă căzută asupra satului. înalt, osos şi sprincenat,
veşnic înăcrit, acum vorbea în silă, cu mustaţa mare parcă zbîrlită. '
— Pînă in trei zile o sută dă care trebuie să facă cîte două
drumuri Ia Piteşti, ducind zahereaua cerută. Oile şi vitele vor porni
mîine la prinz, ca să fie poimîine in miez dă noapte cel mai tîrziu la
zalhanaua dăla Piteşti.
După ce vorbi, mai privi o dată peste lumea înmărmurită in
ploaie şi scuipă cu silă.
Ignat Secu, smead, dar acum vînăt la faţă, cu mustaţa subţire şi
băţoasă, singurul încălţat cu cizme dintre toţi cei de faţă, in afară de
vechil şi de logofăt, îmbrăcat cu o ipin-gea găietănată cu fir negru,
care-şi petrecea singură colţurile peste cizme, izbucni, dar se stinse
cu glas înecat, într-un soi de mirare :
— Trei sute dă chile dă orz ?
Logofătul Dobre scuipă răspunsul printre dinţi :
— Trei sute dă chile...
— Dă unde să luăm noi două mii dă saci dă orz ?
Toţi ştiau că, dacă s-ar fi adunat tot orzul din sat, tot nu s-ar fi
împlinit trei sute dc chile. Nenorocirea era că nici la conac, in
hambarele ridicate din nou, nu se putea găsi mai mult de cincizeci-
şaizeci de chile de orz. Oamenii ar fi împrumutat ca să împlinească
porunca stăpînirii şi ar fi plătit cînd ar fi putut, in zile de muncă. La
datoriile incilcite ale t^-ecutului, care erau ca nişte învălăluciri de
lanţuri in jurul picioarelor lor, într-6 robie fără nădejde de mîntuire
vreodată, s-ar fi adăugat una nouă. Şi aşa nu se mai descurca
nimeni... şi într-o privinţă oamenii deveniseră nepăsători. Ştiau că
proprietarul, oricum, nu putea să-i lase să moară de foame pe toţi. N-
ar fi avut cine să-i muncească moşia,
59
Dar nenorocirea cea mare era că acum, ncfiind bucate la conac,
nevoia trebuia împlinită din ce au ei acasă şi pe loc, fără întîrziere.
Aceste neîncetate cereri de zaherea erau cea mai mare pacoste pe care
o aducea asupra ţării atîrna-rea ei de împărăţia turcească... Haraciul
propriu-zis, pe care îl plăteau Principatele Porţii, deşi destul de
ridicat, era nimica toată pe lîngă îndatorirea de a aproviziona în
vreme de război — sau chiar pentru deplasări obişnuite — ostile
turceşti, şi această îndatorire era moştenită din veacuri, din clipa
închinării acestor ţări către împărăţia otomană... Căzuseră multe
capete de domni din pricina întîrzierilor şi şovăielilor la îndeplinirea
acestei îndatoriri. Aci sultanii şi vizirii erau neînduplecaţi. Niciodată
nu era de ajuns, niciodată nu se ştia cît se cerea anume de cătr^
paşalele cele mari, nici dacă şi cît se plăteşte... Gelepii care le
strîngeau, oamenii stăpînirii care le hotărau pe sate îndoiau uneori şi
întreiau, cu de la ei putere, cererile, oprind pe seama lor ceea ce luau
pe deasupra. Nu scoteau tot ceea ce cereau, că de multe ori nici nu era
cu putinţă... Luau ce luau cît găseau, cu japca mai mult. Transportul
cu carele al acestei zaherele era moartea vitelor şi nenorocirea
oamenilor. Se cereau uneori peste zece mii de care, din care multe nu
s mai întorceau. Contribuţiile astea silnice, datorite mai ales
războaielor, care de un veac şi mai bine se purtau pe teritc riul
Principatelor, între cele trei imperii vecine, cam.diii douăzeci în
douăzeci de ani, aproape cu fiece generaţie, sleiseră cu totul ţara şi
împingeau oamenii la deznădejde. Erau fericiţi numai aceia care erau
slugile celor puternic: căci adăogau şi jaful lor la urgia căzută asupra
ţărănimii pe umerii căreia apăsa tot greul. Astfel îşi adunau ei peste
noapte averi nemaiauzite, dintre care unele, trecute din generaţie în
generaţie, au durat pînă la jumătatea veacului, de-acum, uitindu-şi
obîrşia. Chiar dacă unii comandanţi de oşti împărăteşti ar fi vrut să
stîrpească acest flagel al samsarilor „furnizori", n-ar fi putut... Aceştia
constituiau un fel de instituţie pe jumătate liberă, care singură în
acele vremuri — cu mijloacele ei — asigura aprovizionarea trupelor
în campanie. Cînd fără cinci mii de chile de orz se putea pierde o
bătălie, şi cu ea, războiul, ei nu puteau şovăi şi primeau de oriunde li
se aducea, cu condiţia să li se aducă mult şi cît mai repede... De altfel,
erau unii care, dimpotrivă, îşi făceau furnizori pe propriii lor oameni
de paie. Acum însă porunca Isprăvniciei ca Zăvoiu Dihorului. sat de
mal puţin d in do J eraatil îndoial nu pul EranJ
grelei!
vJ
.col
seduaiseI
60 puţin de o suta cincizeci de capi de ^rîmilie. . .mplineascá î n
două zile trei sute de chüe de natruzeci de grîii,
ie nesocotită, atît de nesăbuita x mai încăpea
 á că nici chiar Vomicia cea mare, oricit de lacomă, p atuse să ceară
nici măcar ocolit o asemenea^ cantitate. ^ ' i o s că ea fusese îndoita de gel
" — de aceşti
......- - — si împătrita de oamenii ispra" :r de judeţ.
■"1 cpc^r»or»pT-i nesâ^^^^^'^ '^^T ■'^■»' "'"^^niteţ se
amer. cazne
i-rle la r
- e Igr
^1R
Uiur-u
3ra c şi pr
^ . Cizme -l-
se duse acum si se spr : părea că sau *
- ünafará ^. ... :aie şi mergea id cînd la urechea
-T I
După ce şuşotkă cîtva timp, el il strigă pe logofăt.,. îl ves. cá cei patru
neferi călări vor ramine în sat, ca să insoţească a doua zi şirurile de care la
Piteşti. Să li se găsească la han loc de dormit şi nutreţ pentru cai.
După ce brişcă ieşi din curte şi ocoli scîrţîind pe drumul etros, la
stingă spre biserică, oamenii porniră şi ei spre ¡:oarta„. Intre timp vechilul,
văzînd că satul se împrăştie il strigă de la poartă pe logofăt:
— Hei, Dobre, acvun spune-le şi porunca boierultii, dă care ţi-am
vorbit. Tot sunt oamenii adunaţi.
Logofătul se strîmbă de silă, dar se sui âxn nou pe mormanul de
cărămidă şi de moloz şi le spuse tare, cu un glas îndepărtat parcă şi acru :
— Hei mă... ia mai staţi pM*în. Ristache. nu fi grăbit, că mai am una
pentru voi.
Şi le spuse ce-a hotărît boierul Medelioglu. Anume că anul ăsta
trebuie să se întovărăşească unii cu alţii, ca să dea de Crăciun, pentru locul
de casă, porci vii. la co: nu numai muşchiuleţui şi garful campiña acum.
Avea socotelile luL Vrea să vîndă porcii vii, căci începuse să s ' a preţ
bim pentru astfel de marfă în Austria. Oamenii - . , a ce gindiră o clipă,
fură mai mulţun^ţi. O să guste şi ei de sfintele sărbători şi din partea bună
a porcului- Cind vătaful le spuse însă că tot la patru inşi vor trebui sa dea
un porc atunci începură să se scarpine amărîţi în cap,
— Dăm cite un sfert dîn porc ? întreba, rumegindu-şi necazul, Firică,
un bărbat voinic îndesat, cu capul mare cu bărbia lată... Un sfert dîn porc "
— Ce mai întrebi ca prostu. mă... Fuică To; ;^
cu moţ... A hotarit boieru, a hotărît... Ce-o să te intrebe pă tine ? Ei,
drăcia dracului.. Hai acu, căraţi-vă acasă !
Oamenii plecară prin ploaia măruntă, învolburată, dir. cînd in cind,
de palele de vint,
Găman aştepta în circiuma hanului de mai bine de ur ceas şi nimeni
nu veni să-l întrebe ce vrea. Bătrînul Nedelcu. înalt cît un mai îşi lipaia prin
prăvălie papucii de toval lati-că avea talpa piciorului dreapta ca o scindură :
ieşise de vrec două ori din odaia din fund, dar fie că nu-1 văzu, fie câ se
prefăcu că nu-1 vede, îl lăsă mai departe singi: ridicase chepengul de la
pivniţă şi nu mai ieşea dt acolo... Lui Miai nu i se păru lucru curat şi iarăşi
îşi pipăi cuţitul şi măciuca de fier
C2
DUNUD
Xu şti
Bit xaidc atitea socoüs in don să ^^^1
hsaú I
tafidt GINEA
şi-a
de
«DC
■
I

i
Dormise noaptea într-o casă omenească la deal şi n-avea de
^nde să ştie că tot satul fusese chemat la conac. Era duminică şi
socotea că n-are nimic de făcut. Se gătise cu straiele cele mai bune,
îşi pusese imineii de piele de viţel. Nu ştia că şi cei doi fraţi, Ichim şi
Restea, sunt şi ei la conac.
Bătrînul se ivi din pivniţă cu o căldare cu vin... îl ţinea mai
demult pe tejghea, în oale mari, dar fuseseră pe vremuri atîtea bătăi
în crîşmă, că se spărseseră destule oale, şi omul socotise că e mai
cuminte să ţie vinul în căldări, iar rachiul în clondire mari, ferecate
în nuiele. Ulcele de băut puteau să se spargă, oricîte. Orice beţiv
putea să le plătească şi, totuşi, de cînd se făcuseră flăcăii lui mari, nu
se mai pomeneau bătăi în crîşma lui Nedelcu. Voinici, ca el şi feciorii
lui, cătau să fie, de altfel, toţi cîrciumarii din ţară, ca să poată lua de
ceafă şi zvîrli în drum pe cei care, după ce se îmbă taseră, căutau
harţă. Cine nu era temut nu putea fi cîrciu-m.ar, căci praful se alegea
de prăvălia lui.
Boierii, care aveau singuri dreptul să facă rachiu şi să ţie
circiume în satele de pe moşiile lor, îşi alegeau totdeauna de
cîrciumari pe oamenii cei mai spătoşi şi mai încercaţi în certuri şi
bătăi... Mai ales cînd era vorba de un han, care putea fi călcat noaptea
de cete de tîlhari, apoi socoteala asta era, fireşte, şi mai potrivită.
De altfel, fusese de mirare cînd, aCum vreo zece ani, pe vremea
cînd moşia era încă a marelui boier Dudescu, se înfăţişase vechilului
său acest Nedelcu, venit se pare de prin părţile Zimnicii, şi ceruse
învoire să clădească un han pe moşie. Fusese de mirare, fiindcă el,
după ce căpătase cuvenita învoire şi plătise ce avea de plătit, îşi
clădise hanul nu în mijlocul satului, unde, oricit, ar fi fost mai la
adăpost de multe primejdii, ci îşi ridicase cele patru odăi, pătulele şi
grajdul cel mare departe de sat, la o bună postată de drum de ultima
casă în sus, spre Găeşti, chiar în marginea pădurii. Oamenii se
scărpinau în cap cînd vedeau ce loc şi-a ales bulgarul", cum îi ziceau
la început, socotindu-1 bulgar, ceea ce nu era adevărat... Toţi aveau în
mJnte multele povestiri care umblau despre cîrciumarii schingiuiţi şi
ucişi de tîlhari. E drept că Nedelcu durase case de zid gros, iar tocul
uşilor şi al ferestrelor erau întărite cu fier. Gratiile erau cît degetul de
groase şi dese. Obloanele se închideau cu lacăte pe dinăuntru. Era
casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau urîtă... Era o
casă de tîrg. de pe
63
Dunăre. N-avea prispă, zidurile creşteau de-a dreptul din
bătătură şi streaşină era abia de o palmă. Era boită cu galben şi odăile
dau una într-alta ca nişte cutii. Din prăvălie dădeai într-o odaie mare,
cu un pat aproape cît jumătate din ea pe stinga, şi altul la fel-pe
dreapta, aşternute cu rogojini. Călătorii care nu vroiau să doarmă în
car, subt şopron, dormeau pe aceste paturi de-a curmezişul, cu
straiele pe ei, fireşte, şi cu mîna pe chimir, ori pe punga legată la
piept subt cămaşă. De trei păx'ţi ale hanului, care era încă la o
zvîrlitură de băţ din drum, cu dosul intrat în pădure, cu bătătură
mare în faţă, era un gard înailt de uluci cu vîrfuri ascuţite.
Din pricina hanului, că începuse să fie căutat, se abă tuse pe aci
şi drumul de ţară care ducea de la Tirgovişte spre Ruşii-de-Vede.
Cei doi fraţi, main ca nişte cai, intrară pe o altă uşă mică din
fund, care dădea de-a dreptul în ogradă, căci circiuma era cu un pas
mai lată decît odăile... Veniseră de la conac, scurtînd drumul pe
poteca de după biserică, pe subt nuci pe lîngă cimitir şi apoi prin
mestecânişul din marginea pădurii, în curte intraseră pe din dos, pe o
portiţă ştiută numai de ai casei. îşi scuturară căciulile de apă şi
trecură la tejghea.
Miai îşi trudea posomorit mustăcioara, neştiind ce să mai facă,
gătindu-se să plece, tocmai cînd Ichim se apropie de masa lui, cu
două ulcele în mînă, dar părînd încruntat, aşa cum îi era felul. Se
aşeză, îşi trecu încurcat buza de jos peste mustaţă şi după un timp
mormăi colţuros :
— Şi zi, venişi ?
— Venii.
Ichim iar rămase încurcat pe gînduii.
— Va să zică... venişi ?
 — Apoi iacă, venii...
— Atunci ?... Şi nasul lemnos al feciorului de cîrciumar făcu
două încreţituri lîngă nări.
— Păi atunci ?... îşi strlmbă buzele, roşii ca de femeie, Miai.
Ichim se scarpină în cap.
— Atunci, bine... Să fie aşa.
— Să fie aşa. Şi Miai clătină din cap şi ridică din umeri.
Acum nu mai ştiau ce să spună. Peste cămaşa lungă, încreţită,
căci la Zăvoiu Dihorului se ţineau de portul vlăş-cenilor, nu de al celor
de la deal, Ichim avea un pieptar negru, din materie groasă, cumpărat
de la tîrg... Nu avea cuţit Ia
"Icb

4
acopei
64!
-ta
Petruţa nu se măritase pînă la douăzeci de ani, fiindcă se
socotea bogată şi aştepta s-o ceară vreun fecior de om bogat din
satele vecine, poate de la Piteşti ori Găeşti. Dintre cei frumoşi, că era
moartă după bărbaţi frumoşi. Numai că bărbaţii frumoşi şi bogaţi nu
se mulţumeau doar cu zestre... Mai vroiau şi altceva. Se mai uitau şi
la obrazul şi la boiul fetii. La boi era ea cum era, că era bine legată,
dar obrazul Petruţei era negricios şi mereu cleios. Din cînd în cînd ii
ieşeau bubuliţe. Ochii mici şi apropiaţi ii stau de o parte şi de alta a
nasului lung ca la cioară şi erau uneori saşii. Aşa că zadarnic a
aşteptat vreo şase ani Petruţa bogătani frumoşi. Pe urmă şi-a zis că
are ea avere destulă pentru doi. S-ar fi mulţumit de la o vreme şi cu
Miai. Afurisitul ăsta parcă umbla cu farmece, că o femeie, pe care o
strîngea el în braţele lui vînjoase, nu-1 mai putea uita niciodată. O
frîngea, o frămînta de nu mai ştia pe ce lume e şi nici cum o mai
cheamă. Petruţa nu-şi mai dorea nimic decît să fugă trei săptămîni în
lume, singură cu Miai, să se îngroape într-un bordei undeva, neştiuţi
in vreo pădure. înnebunea la gîndul că Miai ar putea să doarmă iar cu
capul pe pieptul ei cu sînii ca merele. Luă în braţe fetiţa şi o privi
năucă.
. — Maica Domnului... c din carnea mea şi a lui Miai... nu mă
lăsa... Nu mai ştiu ce să gîndcsc... M-am uscat gîn-dindu-mă.
De Petruţa se spunea că e deşteaptă foc, deşteptăciunea asta
venind se vede din partea mamei, dar acum simţea cit de puţină
însemnătate avea deşteptăciunea ei pe lingă lucrul acesta fără preţ,
care erau braţele fierbinţi alo lui Miai. îşi zise, fie ce-o fi, se închină,
îşi luă fetiţa, care avea acum aproape doi ani, în braţe, îi puse o
rochiţă ca la tirg şi vru treacă şi ea în odaia de lîngă prăvălie.
O opri Nedelcu, bătrînul, care o împinse înapoi.
— Stai tu, fă...
Se îndreptă hotărît spre odaia în care cei doi tăceau,
nemaiştiind ce să-şi spuie, dar mai ales cum sâ-şi spuie. Nedelcu, cu
capul mare, teşit la spate şi în fată, ca şi feciorii lui, dar cu nasul
cărnos, avea o bună parte din obraji acoperită de mustaţa stufoasă şi
căruntă... Peste cămaşa cu rîuri d arnici, peste brîu purta un şerpar
lat., căci cam suferea o şale... Altfel, era parcă-şi mai voinic decit
feciorii lui.
Intră lipăîndu-şi papucii şi spuse cu glas de buhai, făiA să dea
bună ziua :
— Ai venit, mă, să-ţi iei nevasta ?
66
— Apai... io zic c-am venit.
— Di\ să ştii că o ici numai cu cămaşa pă t l şi cu plodu in braţe.
Auzi tu ?
Miai il privi lung şi răspunse cu întîrziere :
— Aşa o s-o iau.
Cei dtii rămaseră uimiţi, auzind răspunsul, dar Miai ştia că lot
ce se spune acum n-avea nici o însemnătate, că sunt aşa, vorbe de
început. Vorba o spusese şi el, necrezînd singur ce spune.
 Nedelcu se scarpină în cap, fără să ştie ce să mai zică, apoi se
aşeză la masă. Luă una din cele două căni, era a lui Miai, işi netezi
mustaţa cu vîrful palmei apoi, hotărit, împinse cu cana lui cana
cealaltă, care era a lui Ichim.
— Să fie cu noroc !
Miai luă cana, tăcu şi el. ca să pară mai cu grc^ulatc şi pe urmă
spuse cu glas aşezai :
— Noroc !
— Bale laba.
Miai inlinst' mina lui destul de niieă in laba de urs a lui
Nedelcu, care i-o strìnse, dar simţi că mina flăcăului o tare ca dc fier
şi se bucură căci acum. cii rudă, putea fi dc folos.
— Noroc !
— Atiuic'i. mă. eşti d-ai noştri...
— Acum. io... aşa zic.
Petruţa. pe care o ardeau p.u'că tălpile, nu mai putu stăpîni şi
intră cu fetita în braţe.
Se opri lingă uşă. Nu se uita nimeni la c^a. li păru rău că
Sultana nu e şi ea acasă, că e dusă la un unchi al lor lingă Piteşti, cu
biişca. Ar mai fi fost o femeie şi ar fi fost altfel. Cu fraţii ei. dar nu cu
bătiînul, era de obicei Înfiptă şi înţepată, dar acum ii era frică de
privirea de stâpîn a lui Miai, nămast' in picioare la uşă.
După ce mai tăcură un timp, bălriiuil il iiidemnă sfătos pe Miai,
făcindu-i semii. cu mina liii c;\ o labă dc urs.
— la-ţi. mă, plodu-n bj'ati\
Miai nu ştiu ce să i'ăspuiidă... Nu se gindise la pU>d.
— Io zic că l-oi lua...
Petruta ii puse fi'tiţa in braţe şi abia acum toţi i/bueniră în rîs,
biruiţi de acest lucru neaşteptat : Miai eu un pk)d in biaţe.
Uită s-o săiuh ... dar, oi'icum. gli(\iţa se spărsese.
67
 Trecuseră dincolo de tindă, la capătul din fund al casei, în odaia
Petruţei, care mai tăiase două găini, ca să le facă fripte pe varză. Afară
ploua mereu. în prăvălie, către seară, era mai tot satul. Nu toţi beau,
căci n-aveau de unde, dar priveau şi aşteptau, cine ştie, să facă
vreunul cinste. Era o hărmălaie şi o putoare caldă, de oameni
nespălaţi, înghesuiţi, cu suflarea uneori grea.
Nedelcu şi Restea umblau prin crîşmă, ducînd băutura cerută şi
se amestecau şi în certurile dintre ei. Oamenii nu se certau cu
adevărat, dar aşa erau ei la băutură, îşi spuneau ce aveau de spus cu
glas tare, strigat, ca să se arate bărbătoşi. Eftimie Şoricaie, care
vînduse un godînac unor călători, era mînios. că el e azi cel ce
cheltuieşte banii în crîşmă, dar că nu se bagă asta îndestul de
seamă... Se zborşise la cei care făceau gălăgie. Era mai ales necăjit pe
Niţă al lui Predoiu, care nu plătea şi totuşi se înfigea să vorbească.
— Ştii tu că era cu adevărat Radu Căpitanu ? Să-ţi sară ochii din
cap că l-ai văzut tu ?
Niţă al lui Predoiu, cu mustaţa roşcată ciupită şi obrajii osoşi,
cu nări ca nişte găuri, scurt şi îndesat de statură, nu avea cuviinţa
cerută şi-i strica cheful lui Eftimie... Povestea despre haiducul care
zăpăcise ţara, în sus de Piteşti.
— Acum, io spun ce-am văzut. Dă vrei să crezi, bine, dă nu,
nu...
Dedu, pescarul eleşteului, care nu mai avea, la patruzeci şi
şapte de ani, nici un dinte în gură, stărui nerăbdător, tră-gîndu -1 pe
Niţă de cămaşa murdară, deşi era duminică.
— Hai, mă, spune odată.
Eftimie înţelese că nu e nimic de făcut. Poruncise o ulcică de
rachiu degeaba.
Ca el erau toţi. Oamenii nu beau atît pentru plăcerea de a bea,
cît pentru plăcerea de a se simţi şi ei măcar un ceas oameni, priviţi şi
ascultaţi ca atare, într-o viaţă de vite îngenuncheate... Se hotărî să-i
plătească necuviinţa' asta lui Niţă şi-i căuta rîcă. Mai ales că purcelul
îl vînduse, ca să plătească birul, nu ca să-1 bea la crîşmă. Acum
greşise, greşise, dar avea dreptul, atunci cînd plătea, ca să fie el cel
care povesteşte şi e ascultat.
1, >
Către seară, Petruţa îşi lepădase cămaşa şi fotele bătute cu fir,
salba de aur pe trei rînduri de la gît, îşi puse pe ea o hanţă şi se duse
să frigă cele două găini. Nedelcu şi Restea erau în prăvălie ; Miai şi
Ichim beau straşnic, mai mult în doi,.. Miai, de bucurie că văzuse pe
Petruţa cu salba la gît. Aşa, cu salba la gît, ar fi luat-o şi doar cu
cămaşa pe ea, căci o asemenea salbă, singură, preţuia o avere.
Răminea să ceară treptat şi restul. Ichim bea de bucurie că s-a
împăcat cu Miai, care astfel nu se va mai gîndi la nevasta lui.
Petruţa se aplecă peste umărul lui Miai, ca să-1 întrebe dacă îi
place plăcinta cu brînză ori cu dovleac, ca să ştie cum s-o facă. Acesta
asculta o istorie povestită de Ichim şi, fără să se gîndească, fără să
audă ce spune ea, prinse gîtul femeii cu braţul. Petruţa se lăsă mai
aproape, şi mîna lui începu să pipăie salba, fără ca el să-şi dea seama.
Ichim băgă de seamă şi-1 pufni rîsul.
— Ce credeai, mă Gămane, că-ţi dă tata fata fără zestre ? Pipăie
mai bine salba, că-i a ta acum. Şi rìse gros, scutu-rîndu-şi nasul
lemnos, cu capul lui lung ca o lubeniţă.
Miai se ruşina întîi, dar văzînd voia bună a lui Ichim, mărturisi
cam încurcat, ca o mironosiţă :
— Mă, frate Ichime, m-am săturat de sărăcie...
Petruţa simţi un junghi în inimă. Dar e bine şi aşa, gîndi ea. Să
vie pentru averea ei, dar numai să vie înapoi, oricum o veni.
Se duse din nou în tindă, unde era plita, hotărîtă să facă
plăcintă şi cu dovleac, că e mai dulce, şi cu brînză, că aţiţă cerul gurii
şi e bună la băutură. îl întrebase numai aşa, ca să arate că ţine să-i
facă lui pe voie. Dar el nici nu băgă de seamă.
 După ce soră-sa ieşi pe uşă, îchim îşi apropie nasul puter nic, cu
mustaţa galbenă, udă de vin, de obrazul lui Miai şi vorbi mai mult în
şoaptă :
'— Mă Miai, vrei să scapi dă sărăcie, mă ?
Miai se scarpină uimit, ca şi cînd ar fi spus : auzi ce întrebare.
— Tu-i mama ei dă sărăcie, că otrăveşte viaţa omului.., şi-1 face
mai rău ca vita. Ce n-aş da, mă Ichime, să fiu şi io cîrciumar, of... of...
să fiu şi io bogat ca voi... îşi turnă iar în cană... Mama ei dă sărăcie.
69
1
1
I SG dezlegase limba. Ichîm şovăi îndelung, înainte de a spune
ceea ce avea în gînd. Tată-său, Nedelcu, aruncase cindva o vorbă...
„Mă, uite un om ca pezevenchiu ăsta dă Miai ne-ar trebui nouă... Că e
iute spirt cînd vrea." Ar fi spus mai nimerit Nedelcu, zicînd că e spirt
mai ales atunci cind pofteşte, cînd doreşte ceva. Miai era tot numai
pofte, iar cînd poftea, nu mai vedea nimic decît ceea ce îl aţîţa. Ca să
cîştige timp, Ichim, care era aproape tot atît de greoi ca tată-său,
şterse cu dosul palmei pînza pe care Petruţa o pusese pe masă şi care
se udase.
— Mă Miai, mă, tu crezi că din crîşmă suntem noi bogaţi, mă ?
Miai rămase aşa, ca într-un picior, încurcat.
— Io aşa ziceam, mă... Toată ziua vine lume la circiumă la han,
iar sîmbăta şi duminica nu poţi să răsufli. E omor dă lume.
— Ce vrei să facă oamenii, vor să mai uite şi ei... omu cînd bea,
mă, să simte cum vrea el să fie.
Lui Miai, care aşteptă încleştat să vadă ce va mai fi, li fu teamă
că Ichim se răzgîndeşte. Mai ales că acesta îşi întoarse capul într-o
parte, clătinîndu-1 ca şi cum ar fi spus : Dacă ar fi să trăim din ce
aduce circiuma... Dar se vede că ţinea totuşi sâ-i spună şi se mai
întinse încă peste masă.
 — Bă Miai, d-ar fi să trăim numai dîn crîşmă, am trăi şi noi mai
rău ca vitele... Că Medclioglu ăsta nu ne dă voie să vindem decît
băutura făcută dă el. O plătim ca ochii dîn cap. Şi barem d-ar da
băutura curată, ne-am mai scoate şi noi paguba, botezînd-o. Dar ne-o
dă îndoită gata, cu apă, mă... poşircă goală... un ban nu cîştigăm la
băutură... ba ne mai cere şi patru porci îngrăşaţi pă an. Zice că ne
scuteşte dă clacă şi podvadă. Anu trecut am avut un cîrlan. un
armăsai dă soi bun. I-a plăcut. A făcut ce-a făcut şi ni 1-a luat. Toată
ziua ne cheamă la conac. Ne suduie vechilu şi ne beşteleşt-mereu, ca
să mai scoată ceva dă la noi.
— Mă Ichime, atunci dă ce ţineţi voi circiuma, mă ?
Ichim îşi încleşta fălcile, trase de mustaţa galbenă s--rupă, apoi
dădu hotărît cu pumnul în masă.
— Ascultă, bă, vrei să scapi dă sărăcie ?
— Ei, asla-i, mama ei dă sărăcie... Cum dracu să nu
vreau ?
Atunci, faci tot ce ţi-oi spune io, mă, faci l
70
ară^l
casă, pati turc
cu
sa di
i s e dă filei te, ta.
..e

I
ătă şte
,P — Fac. mă... fac... Mă vînd şi diavolului, n^mai să ,^can dă
gîrbaciu plesnit pă spinare. Uite, vezi tu vînătaia asta ? Şi arătă o
dungă cam greu de iămur't pe obrazul lui negricios. M-a plesnit
Beaşcă, vătafu, d-am crezut că mi-a sărit ochiu. Spune, mă, ce trebuie
să fac ? Fac tot ce spui. Ichim înţelese că e omul care le trebuia.
 — Bă, ascultă, e aci in prăvălie, în colţ, lîngă uşa dîn fund, un
om cu dăsagii puşi alături, uscat la faţă şi cam bătrînicios. E omu lui
R:idu Căpitanu. Stă şi aşteaptă să plece lumea. P-urmă să duce în
pădure, vine cu doi oameni, care aduc nişte cai dinspre Zimnicea.
— Dă furat ? întrebă Miai, clătinîndu-se. Se simţi înmu iat de
năduş(^ală.
Ichim se minie. crezînd că a scrîntit-o.
— Dă-te-n mă-ta, văz că eşti muiere, nu eşti bărbat. Buruiană
eşti, să se şteargă alţii la şezut cu tine ! (El a spus altfel.) Dă unde
crezi tu, bă. că să cumpără sălbi dă aur pă trei rînduri ? Şi purcei
fripţi ? Şi iminei dă piele dă la Piteşti ? Vrei mai bine să te ardă dă
dimineaţă pînă seara logofătu cu girbaciu ?
Miai tresări de parcă i-ar fi vîrît o sulă între spete.
— Spune, mă, ce trebuie să fac ?
— Te duci în pădure cu el. Ieşiţi pă portiţa dă după casă, la
miezul nopţii... Iei caii dă la ăia care vi-i aduc. Sunt patru cai buni dă
călărie. Ăştia sunt luaţi dă la un arendaş turc. dinspre Zimnicea. Mi-e
teamă că l-au şi omorît...
— Şi unde-i duc ?
— Stai, bă, sâ-ţi spun. Nu te pripi. Nu te lasă nici el să pleci cu
una, cu două. Stai şi aştepţi cu oamenii ăia, care or fi, pînă ce omu
ăsta din prăvălie, care pleacă şi te lasă acolo, vine el cu alţi patru cai,
care sunt în pădurea noastră, spre gîrlă. Sunt aduşi anume dă pă malu
Dunării, azi, că e duminică şi nu ies oamenii la cîmp şi în pădure...
Acu. sunt acolo cu trei oameni dă la Tirguvişte, care i-au adus. Ai pri -
ceput, bă ?
Miai se muie iarăşi.
— Mă, dacă ne prinde ? Io nu ştiu să umblu la cai.
— N-are cum să te prindă. Tu nu intii în grajduri să scoţi caii...
Ţi să dau d-a gata... Aia să pricep... Au fel de fel dă chiţibuşuri d-ale
lor... Ştiu să dăsfacă lacătele... Ameţesc caii, vîrîndu-le în nas boabe
dă mac... Apoi, cu alte doftorii care ustură, îi fac să alerge turbaţi... Tu
n-avea grija asta. Tu numai să înveţi locurile dă trecere prin pădurea
Vlăsiei şi să
71
cunoşti oamenii cu care lucrezi. Da' să-nveţi tot, bă, ca să te
drscurci şi noaptea... Restu nu te priveşte... Restu îi priveşte pă alţii.
Icliim nu-i spunea tot. Nu-i spunea că el era cel care făcea
treaba asta pînă acum, dar de cînd se însurase cu Sultana vrea să se
potolească, să-şi guste liniştit muierea pe care i-a dat-o norocul... îşi
făcuse omul suma şi vrea să se tragă spre ale lui. Avea să cîştige şi de-
acum încolo destul, nu-i vorbă, că legătura se chema că tot hanul o
face. Dar nu mai era primejdie să fie împuşcat în pădure. Asta nu i-o
spunea lui Miai. Fiindcă puteau întîlni acolo şi alţi hoţi de cai, mai
hoţi decît ei, care n-ar fi vrut să lase să le scape chilipirul.
Miai primi, şi in noaptea aceea ajută la schimbul celor opt cai.
Dăduseră nişte cîrlani durdulii ca pepenii, cu picior tare de cal de
munte şi luaseră în schimb patru cai înalţi, de călărie, corcituri
arăpeşti.
Aşa fu începutul...
de-a Iu mulţ^ cuopu^ pedupi ascundf mingiia tragă ■ odaia
lui...:
câsu*:. la u,vi puse p pai't-faca poda^ Cine A pute: sau,::. doua p
lui, ^y^ lupta ^ cimp brar nea-vasu dorme un . de scTT
72 te
le

¥
te

i
e
FLACAI ŞI FETE LA FURCARIE
Pînă înspre Sfintu Nicolae, Miai făcu vreo cinci drumuri de-a
lungul Vlăsiei către Zimnicea. Noii lui tovarăşi erau mulţumiţi de el.
Era iute foc şi prindea uşor. II găsi Crăciunul cu o punguţă cu galbeni
pe care o purta, cu baierele petrecute pe după gît, la piele, pe subt
cămaşă. De cîte ori putea, se ascundea ca să-i vînture în- palmă, să-i
facă fişicuri, care-i mîngîiau degetele. în ce priveşte zestrea, Nedelcii
căutau să-1 tragă în capcană, socotea el, silindu-1 să se mute la han, în
odaia în care dormea Petruţa cu plodul ei. Dar el vrea casa lui... De
asta făcea tot ce făcea acum... Vrea aşternutul lui, o căsuţă a lui, cu
lacăt, că văzuse şi asta la tîrg, ca să-1 pună Ia uşă dacă vrea. De cum se
dcsprimăvărase în martie, se puse pe lucru şi făcu cîţiva pari pe care-i
împlîntă prin partea lui de loc, ca să se ştie că e locul lui. Avea de
gînd să facă mai tîrziu şi gard... în sat numai vreo treizeci de gos -
podari aveau gard. Gardul era întîiul pas spre îmbogăţire. Cine avea
gard avea curte, putea să ţie vite, găini, purcel,, putea să sădească
pomi. Ce poţi să ţii în bordei ? Iată, frate-său, mai mic cu trei ani ca
el, avea o cocioabă cu prispa de două palme ridicată de Ia pămînt, dar
se chema că e căsuţa lui, avea şi tindă... Avea şi un gard de mărăciniş
numai, căci lupta din greu cu oamenii boierului, trudea pînă la
istovire pe cîmp... îşi ţinea vitele, doi boi şi o vacă, subt un fel de um -
brar în spatele casei, iarna mereu cu frica să nu le afle dimi neaţa
sf îşiate de lupi. Porcul îl ţinea în odaie cu el, cu ne vasta şi copiii, cele
patru, cinci găini şi un cocoş, care vara dormeau în corcoduşul
sălbatic din bătătură, că le făcuse un fel de scăriţă, ca să se poată
urca, se vîrau subt patul de scînduri, aşternut cu un ţol, pe care
dormeau dc-a latul Miai şi Toma.
73
Acum Miai începu cu gardul. în primăvară, cîţiva oameni de la
deal începură să aducă în carele lor bîrne groase şi pe urmă nuiele
lungi... Dădu să-i lucreze un dulgher tocuri pentru uşi şi ferestre...
Cumpărase şi două stive de şindrilă. Nimeni nu se mira cum de poate
face Miai atîta risipă de bani. Era ginerele lui Nedelcu. Toată ziua,
căci pusese om în loc să-i facă toate podvezile, robotea între stivele
de lemn. Muncea fără nici o socoteală pentru casa lui. înspăimîntat
de atîta dîrzenie, Nedelcu îi făgădui că, daca el îşi face singur casa, îi
dă zestre Petruţii şase boi, doi cai, cincizeci de oi, o; scroafă cu purcei
şi două lăzi cu de-ale casei.
în april, cînd pădurea nu era încă înfrunzită, Miai făcui trei
drumuri la Giurgiu. Aduse nu numai cai, în schimb, ci şi cîte o traistă
cu scule scumpe ; de aceea partea lui era şi mai mare. Cunoştea acum
temutul codru al Vlăsiei de la Zăvoiu Dihorului la Giurgiu şi de la
Zimnicea la Ploieşti, cum cunoştea zăvoaiele de peste gîrlă... Radu
Căpitanu îl plăcea, dar nu vrea să se facă haiduc. Cerea numai plata
cuvenită, aşa cum fusese înţelegerea Radului cu Nedelcu. Aci înşelă -
ciune nu încăpea... Totul se făcea, e drept, cu ochii închişi, dar pe
încredere. între hoţi lucrurile merg slrună numai cîtă vreme e
încredere. Nu ai timp să cercetezi îndeaproape, iar multe nici nu le
vezi. Dar şi cînd tovarăşii îl află pe unul de minciună, omul e pierdut
şi, în orice caz, despre daraveli cu el nu mai poate fi vorba.
Tot ceea ce era furat din jos, dinspre Dunăre, era trecut de
oamenii lui Radu Căpitanu, care cunoşteau toate potecile munţilor,
pe drumuri îm.pădurite în oraşele şi tîrgurile de subt munte... Acolo
se pierdea urma lucrurilor şi a animalelor. Radu Căpitanu era şi
negustor în felul lui. şi după ce a făcut avere mare s-a predat, a făcut
anii de închisoare, nu iTiulţi, căci a plătit bine pe judecători, şi a fost
singurul haiduc, alături de Jianu, care a murit de bătrîneţe în patul
lui.
în scurtă vreme, Miai avea să înceapă ridicarea căsuţei .>i se
hotărî nunta pentru duminica de dinaintea Sfintului Constantin.
Sultana se întorsese şi ea de la Piteşti, unde-i plăcuse să stea
mai mult decît a vrut Ichim. L-a văzut pe Miai cu ochi de rudă şi de
prieten... Glumeau unul cu altul şi toţi ai casei făceau ha:4de veselia
lor. Pe amîndoi banii îi învioraseră şi îi făcuseră parcă mai frumoşi.
Petruţa o minea din ochi pe cumnată-sa şi, deşi era mai matură decît
ea, îi asculta sfaturile acum cînd îşi pregătea gătccda de nuntă...
Ichim era
 74
:are m\ care şi ajutor.
Cu Şl gine îi vrut darM molcot doi an că el \ ceiul fatăn brad,
cìnte Io
Dobr bănu
U
părţile
^^^^
cinica.-şi iM frati
felull
da^ Refl
în pat nuji ri^
eni
pe uri ilâ. de in
an.
de
fur
,o
icu
1
'1
..a
la
un
a,
tă, iă-

I
tare mulţumit de cum se descurcaseră iţele. Avea nevasta pe
care şi-o dorise, îşi măritase sora şi căpătase şi un om de ajutor.
fCu vreo două săptămîni mai înainte fuseseră între socru ginere
oarecare neînţelegeri şi chiar certuri. Nedelcu ar vrut să facă o nuntă
în toată legea ei, să se ducă pomina, dar Miai si frate-său Ion ar fi vrut
ca să se facă totul mai molcom, mai pu socoteală. De... mireasa are un
plod de doi ani. Nu era însă chip de înţeles cu Nedelcu, care spunea
că el plăteşte toată nunta... că dă oricît, dar să fie după obi ceiul
locului, cu tărăboi mare, cu colăcari, cu podoabe de fată mare, cu
slujbă mare la biserică, cu căruţe împodobite cu brad, care să poarte
nunta prin patru sate, cu lăutari care să cìnte trei zile.
Ion aflase că satul se cam prăpădea de rîs.
— Şi cu rachiu roşu, nu ? întrebase mucalit logofătul Dobre pe
Ignat Secu şi povestea asta la toată lumea. Nu bănuia că o să fie
tocmai el naş.
Un singur lucru vrea să facă Nedelcu după datina din părţile de
jos. Masă cu dar. Oamenii fuseseră vestiţi şi-şi arătau, scuipînd cu
silă, obrazul : bogătanul tot bogătan, tot cărpănos. De unde să aducă
oamenii săraci daruri ?
Fusese acoperit din nou umbrarul din curte, unde ţineau vara
vitele, cu fi'unziş proaspăt. Puseseră frunziş mult şi pe umbrarul din
faţa cîrciumii, unde aduseră şi trei care cu nisip. De dimineaţă, cînd
fu cu fedeleşul — cu legătura — cîntară scripcarii şi clarinetistul,
adus de Nedelcu, la socru şi la mireasă, pe unde umbla plosca, Cînd
vrură să cìnte la fratele mirelui, la Ion, acesta îi goni... Ciudat om era
de felul lui şi acest Ion. închis, tăcut, morocănos, avea nasu mare de
parcă ar fi fost frate cu Ichim şi Pvcstea şi era oarecum tot bălan sau,
rnai bine zis, faţa lui ciupită adînc de vărsat părea leşioasă... N-avea
buze parcă, ci numai o tăietură care cînd se deschidea arăta dinţi
puternici. De altfel, tot capul îi părea lucrat în inimă de stejar. Se
bucura în sinea lui că, în sf îrşit, Miai se cuminţeşte şi ia o nevastă
bogată, dar nu arăta. Nedelcu ii dădu lui Ichim în grije anume, că
Restea fiind flăcău vrea să joace cu fetele, să fie cu ochii în pati^u, să-
şi aleagă oameni pe trei zile cu plată — fiindcă nu vruseseră să aleagă
cotoicr dintre nuntaşi — să nu facă risipă cu vinul şi mîncarea.
75
 Nedelc:i nu r'cloc iubiţi în sat. Firea lor era prea deosebită de a
sătenilor din partea locului. După zece ani de viată laolaltă, erau
socotiţi tot străini de sat. Nu era iubit nici Miai, tocmai fiindcă se
ţinea prea mult de satele din deal şi fiin'::că era din cale-afară de
muieratic. Acum, în afară de doi-trri bărbaţi, ca alte Ion Firu şi alde
Ignat Secu, nici ceiln'"' nu erau uşă de biserică. Dar nici nu-şi făceau
de cap ca M'a'... Se mai fereau de lume... nu umblau după muieri cu
scripcarii după ei. Nedelcu ştia toate astea şi se cam temea că n-o să
vie lume la nuntă. Cît priveşte pe flăcăii satului, îl urau pe Miai cum
urăsc cocoşii eretele. Fiecăruia îi era frică pentru puica lui. De aceea
fură bucuroşi cînd Stanciu al lui Clutu hotărî să se facă o furcărie
anume, ca să se înţeleagă toţi flăcăii şi fetele dacă să meargă la nuntă
ori ba. (Se zicea, se vede, furcărie, fiindcă mai demult, cîndva, veneau
femeile şi fetele cu furci de tors şi cu andrele pentru împletit.)
De trei ani de cînd ieşise la horă fata lui Dedu pescaru, Rita.
furcăriile se făceau numai în faţa bordeiului lor, căci de cînd se
m.ăritase Sultana, ea rămăsese fata cea mai frumoasă din sat. Era cam
scundă, cam plinuţă şi totuşi uşoară ca flacăra. Şi totul era rotund în
ea, de parcă ar fi fost dată la strung : capul cu coade scurte şi grele, de
păr bălai, fruntea, obrajii, umerii. Prin cămaşă, rotunzi, i se ghiceau
şi sînii, care sîcnau ochii flăcăilor, rotunde îi erau şi soldurile împli -
nite sub catrinţâ şi vîlnic. Şi toate pe faţa ei păreau tras meşteşugit cu
o pană uşoară : sprîncenele lungi, pleoapele urechiu-eîe, gura mare.
Ochii verzi-căprui îi jucau drăcoşi, iar biTzele, cu înconjur limpede
ca de floare, zîmbeau din te miri ce. Nu se hotărîse încă şi nu se
dădea pe faţă pentru nici un flăcău, deşi se părea că îi place Stanciu
mai mult decît ceilalţi. Cînd vorbea însă cu Drăgan al lui Ignat Secu,
care se făcuse un flăcău voinic, dar cam tăcut, fata surîdea mereu, şi
asta putea să fie un semn. Seara, cînd au văzut focul aprins de Stanciu
şi Oagea în faţa bordeiului de pe malul eleşteului, flăcăii şi fetele din
sat au început să se adune... Obiceiul era ca fata la poarta căreia se
face furcârla să iasă la foc cea din urmă... aşa că arseseră două tîrne de
crăci uscate cînd ieşi şi Riţa din bordeiul de sub plop ; căci bordeiul
lui Dedu era subt un plop negru, mare şi rotat ca un stejar. Aci se
povestea de obicei de cîte au fost prin sat, că erau unii flăcăi şi fete
care ştiau tot, iar cei care nu ştiau aflau la furcărie
76
tot ce I cit^l
se pu sau p joace F
dins nunt
do\fl
şirJ|
dăgit
Mifl
iS d3
ap.
m
d.
tot ce era de aflat. Fetele şi nevestele tinere veneau a c x m mai
puţin cu furci ; coseau cămăşi, ori mai împleteau, că era, de la
vîlvătaia focului, o lumină ca ziua. Se spuneau şi ghi citori şi se făceau
glume uneori cam neobrăzate, cam de ruşine... După ce glumeau,
lucrau sau povesteau, unii dintre ei îşi urcau fetele in plopul cu crăci
groase şi se giugiuleau şi se pupau, ascultind cum cìnta Rita ori Lica,
sora lui Stanciu, sau privind pe băieţandrii şi codanele care aci
învăţau să joace înainte de a ieşi la horă.
Flăcăii fură mai toţi de părerea Iui Stanciu că nimeni din sat —
adică dintre ei, cei tineri — nu trebuie să meargă la nuntă... că Miai
s-a însurat prea tîrziu.
— Bia, bă, că dă ce vă e frică tot nu scăpaţi, rise, cu douăzeci şi
patru de măsele, Safta lui Firică, voinică şi neru şinată ca o văduvă,
deşi nu avea decit şaptesprezece ani. Ehei. cînd o intra dihoru ăla în
găinile voastre... o să fie vai şi vai.
 Vasile, fratele Riţci, Pe;tefript, cum îi spuneau de vreo doi ani,
de cînd într-o seară le dăduse la furcărie cîte un peşte fript, că ei-a
după revărsarea Argeşului, şi cum i-a rămas numele apoi, care era în
dras^oste cu Safta, vi'u s-o plesnească peste obraz, dar nu o ajunse.
— Mamă... mamă... că tu atita aştepţi... Să te întiiizi cu el. Să
ştii, fă, că mie nu mi-e frică dă pliscu lui... mor cu el dă gît şi pă tine
te dau tocată la peşti.
Cît lumina focul, se văzu venind de-a lungul Gîrloagei Mitru,
cumnatul lui Toma, care tîra după el un copac, un copac fără frunze,
ale cărui crăci negre ridicau praf în urma lui. Aducea din marginea
pădurii un arţar uscat, ca să-1 puie pe focul- furcăriei... Chiuia ca un
năzdrăvan, ţinînd toporul deasupra capului. Săriră flăcăii să taie
crăcite, dar vlăjganul nu dădu toporul la nimeni.
— Fugiţi, mă... nu-1 dau, că-1 pierz... Şi-i ameninţa pe toţi în
glumă... Tăia singur crăcile, pe care fetele le aruncară pe foc, de unde
ţîşni o nouă vîlvătaie, care lumina şi o parte din apa eleşteului, pînă
spre malul celălalt, unde se vedea o luntre...
Cei de faţă îl văzu apoi pe Mitru, malt şi cam subţire, cătînd, cu
privirea iscoditoare, printre umbrele culcate pe iarbă, mai pe lături,
apoi pe bordei şi, cînd văzu că nu e cine vrea el să fie, se uită şi în
plopul rotat ca un stejar care aproape că acoperea bordeiul.
Ca să-1 necăjească, Vasile, făcînd semne celorlalţi, îl îndemnă s-
o caute în stufiş.
77
— Vezi, mă, că e cu Drăgan în luntre, începură să rîdă toţi cînd
văzură că Mitru încremeneşte
în lumina flăcărilor, neştiind dacă e glumă ori e de-adevărat ce
spune Vasile... începu să rîdă năting de bucurie cînd roaiba şi
bondoaca de Zamfira — cu care vorbea el — ieşi din bordei, unde se
ascunsese dinadins, ca să vadă dacă-i pasă de ce face ea.
Se auzi de subt un arin lăturalnic glasul lui Drăgan :
— Ei, ce facem, mă. mergem ori nu mergem... ?
 Safta lui Firică, bălană şi zdravănă, care venise cu furca, dar nu
torcea, că nici n-o prea lăsa in pace Vasile, fu de părere că trebuie să
meargă...
— Păi, mergem, dă ce să nu mergem ? Flăcăii cam mîrîiau.
— Mă Vasile, fu de părere Oagea, astea din sat mor toate să
meargă la nuntă...
— Parcă numai noi ? Da' alea dîn alte sate n-ar vrea să vie... ?
Mi-a spus o nevastă dă un cîntec care să cìnta p-acolo printr-un sat dă
la deal, nu ştiu pă unde... Şi Pviţa începu cu elasul limpede, şireată ca
o văduvă :
Mama-mi zice. Radii, bia. Ce tot ai cu albia ?... Deseară vreau să
mă lai. Că-i prin sat neică Miai.
Fetele rîseră toate, dar se vedea limpede că în sinea lor
înţelegeau zăpăceala şi graba feVlor din deal.
Vasile. cam acru puţin, fu de părere să-i facă şi ei un cîntec lui
Miai. Cel mai iscusit in asta era Mitru.
— Mă Mitrule. hai să-i scoatem şi noi un cîntec lui Găman.
— Ce cîntec ? ! întrebă mirată Safta, neîncrezătoare.
— Păi uite, cam aşa...
Vasile se scarpină în cap. pe gînduri, şi pe urmă spuse cam
încurcat, îngînind un viers prea săltăreţ :
Ţi-a plăcut, mă ne'că. banu, Şi te-ai însurat cu sluta...
Safta plescăi dispreţuitoare din buze.
— Eah... nu merge poi
78
Dar Mitru, care rămăsese cu ochii în jeratecul care pîlpîîa cu
flăcări mici ca pe o vatră, ţîşni : ~ Stai... e mai bine aşa.. Iote :
Ţi-a plăcut, mă neică, banu, Şi-ai luat sluta cu toptariu...
Asta le plăcu la toţi... Flăcii chiuiau de m.ulţumire. Se porniră
pe cîntat...
Mitru, care se lăsa de obicei rugat, se lasă în cele din urmă
înduplecat de Zamfira lui.
 Era în sat de la vîrsta de zece ori unsprezece ani, dar tot vorbea
altfel decît zăvoienii £iceştia dintre Argeş şi Sabar. De aceea mai
şovăia uneori, căci pe urmă rîdeau de el. Nu spunea ghine şi copchil
ca soră-sa Stanca, dar tot îşi mai da în petec.
începu cu un glas cald şi pripit, parcă mai muit din cap, cîntecul
care le plăcea la toţi :
Ooof... dodă... dodă şi iar dodă...
Cît e Argeşul dă mare,
Haz ca Săbărelu n-are ;
Săbărelu mititel,
Să-nfundâ dragostea-n el,
Săbărelu cu dulceaţă,
Trece iarna şi nu-ngheaţâ.
Foaie verde didiţel.
Ce caţi lele-n corlăţel ?
Cat o vacă ş-un viţel,
Ş-un drac dă ibovnicei...
Şi mă uitai pă Sabar, Văzui săbărencili, Unde nălbesc pînzili, Şi
ridică fustili, Dă le vezi picerili, Albe ca fuioarili, Că mă prinde
frigurlli. Dă friguri cad şi mă scf )l, Dă dragoste cad şi mor.
Ştiau că s-a sfîrşit şi începură hohotele de rîs ; rîdeau mai ales
fetele.
79
— lotă-te cum rîd ,,feti]i", făcu Drăgan cu ochiul şi rìse cu un g!
as gros ca al lui tată-său.
D:.r vlăjganul de Mitru, îndrăcit şi mînios, nu se opri de data
asta şi făcu semn cu mîna că mai are de cîntat ; apoi, uitîndu-se lung
la Zamfira roaibă şi ţiţoasă, care-i plăcea lui atîta, începu iar :
Dar-ar Dumnezeu d-o ploaie, Să vie Sabaru mare. Să-mi ia podu dă la
vale, Să rămîie numai parii. Numai parii, părugenii, Să se-nece săbărenii, Să
rămîie-o săbăreancă. Una dă mi-e mie dragă...
 Se năpustiră toţi asupra lui, ghiontindu-l. Riţa, voinicoasă, îi
puse mina în piept, chipurile, ca să-1 răstoarne. Safta strigă la ea :
— Fă, nu-ţi pune mintea cu nărodu, că ăsta cînd te-o răsturna,
te ară şi te seamănă.
Se potoli şi hîrjoana...
Veni rîndul Riţei, care, pînă mai an codană, era acum limba
satului. Ea scornea cele mai multe cîntece... Furcăria se făcea în fata
bordeiului ei, nu numai fiindcă era fata cea mai frumoasă din sat,
după cc se măritase Sultănica, dar şi fiindcă şi ea cinta tot atît de
frumos ca şi fata lui moş Truţă. • Dar acum nu izbuti să găsească ceva
pe seama lui Mitru, cu roaiba lui.
Stăruiră apoi să cìnte şi Maria lui Mînjoc... Deşi nu avea decît
douăzeci şi doi de ani, Maria era văduvă de trei an^ că-i murise
bărbatul de oftică. Era o femeie amărîtă, de părea mai bătrînă decît
era. O socoteau unii şi pe ea atinsă de boală... Tată-su era om cu stare
şi-i dăduse zestre bunicică. Ar fi putut să se măiute iar, cu orice
flăcău din sat, însă ea nu mai putea după Vasile, cu care fusese în
dragoste cu vreo două veri mai înainte... Dar flăcăul pescarului, după
cîtăva vreme, cînd o văzu pe Safta înflorită ca un măr domnesc, nu se
mai uita nicidecum la biata Maria, care tînjea de dorul lui. Era prea
mîndră şi nu vrea să arate tuturor că ea, iată de om cu staie, se
prăpădeşte după Vasile al lui Dedu pescarul. A ' t -nea la furcărie, ca
atitea alte neveste şi văduve tinere, dai
80
1
Jse
i
Oi. lui, a aducînd totdeauna furca şi prefăcîndu-se că to ;i numai
să fie lîngă Vasile măcar o seară...
# Se părea că au şi obosit toţi de cîntece glumeţe, pe seama :elor
din sat, mai cu seamă a logofeţilor de la curte, care-i îndemnau la
muncă, pocnind din gîrbaci ca la vite, cînd 5e auzi glasul Măriei adînc
şi uşor înlăcrimat, începînd tărăgănarea altoită cu durere a doinei, cu
un o lung, prelung, în^ Itors în inima ei ca un cuţit, răsucit apoi în
vorbele pe care satul le şi uitase de anul trecut de cînd le cîntase fata
unchia-pului de pe Argeş, cel care murise în sat la ei. Zise de cîte
două ori fiece rînd de vorbe. Spre mirarea tuturor;^ parcă nemai-
putîndu-se stăpîni, înlocui pe „Ioane", cum era în cîntec, cu „Vasile" :
Iff O... foaie verde foi de simbru...
Vasile, bătu-te-ar sf întu... Ce te ţii atît de mîndru ? Că la tine nu
mi-i gîndu... Ooof, Leano... Lino... Că gîndu dă l-aş avea, Mai bine m-
aş spînzura... La marginea drumului, Dă craca pelinului... Ooof,
Leano... Lino... Cine-o trece să să mire, Ce năcaz a fost pă mine, Cîte
cazne şi am.ar. Cită dragoste-n zadar...
Era în glasul acesta o durere altoită care depăşea făptura femeii.
Venea dintr-o adîncime de început istoric, fără îndoială, în care îşi
avea înfipte rădăcinile. Fără acele tărăgănări prelungite, sprijinite pe
unele jumătăţi de cuvinte, fără acea zestre venită din adînc de
veacuri, pe care o aduc acele „foaie verde", „şi-aîn zis verde", ca şi alte
„chemări", care îşi au noima lor, chiar cînd par fără nici o noimă, ca,
de pildă, în ,,Foaie verde lemn uscat" ; fără aceste „chemări", fără acel
o prelungit din străfundul timpului, ca o chemare, fără tot ceea ce
doina aduce ca o zestre a trecutului (deasupra căreia plutesc vorbele
schimbătoare, ca valurile peste matcă), cîntecul poporului nu mai
este el însuşi, cum o tulpină rete zată nu mai este copacul viu. în acest
cîntec omul este el, dar laolaltă cu tot ceea ce a fost şi cu toţi cei do
azi asemeni
81:
lui. Din cîntecul căptuşit cu tot trecutul, în vremuri de răs-
tri^le, omul obidit şi neştiutor de carte îşi adună hrana pentru inima
lui, îşi limpezeşte pentru el însuşi propria lui simţire, adincind-o.
Cintindu-1 il incarcă cu întoarceri şi răsuciri ale viersului, iscate din
simţirea lui, ca o lăută adăugitoare, şi uneori il Întoarce, acest vers,
dintr-o unduire, din-tr-o legănare de jale, într-un chiot prelung,
prevestitor de răzmeriţă. *
Se mai certară din nou, dacă să meai'gă ori nu la nunta lui Miai.
Pînă la urmă cuvintul potrivit veni de la negi'icioasa şi sfioasa de
Lica. Zimbi cuminte cu faţa ei lungă şi găl-bicioasă.
— Mă, voi ar trebui să vă bucuraţi că acum işi toarnă apă-n
vin... că vrea să intre şi el in rindu oamenilor... O fi
^ Credem că se înţelege de aci că acest cîntec al poporului nu este un
produs încheiat, rotunjit, ci este un fond statornic'de poezie şi muzică, un
organism viu. numai o parte din vorbe şi din modulaţii înnoindu-se uneori,
dar negreşit în consonanţă cu întregul, aşa cum se innoiesc in decursul
anilor celulele organismelor care se dez\*oltă. E, cu alte cuvinte, creaţie
continuă.
Fără această zestre a trecutului, care îi dă cîntecului popular un iz de
pămînt reavăn, cîntecul poporului este orice, dar nu mai este el însuşi... O
făptură de bronz. înverzit, a fost găsită adine in humă, şi miini nepricepute
au scuturat de pe ea pămîntul tot, lustruind-o şi Sătind-o cu poleială
galbenă. E ceea ce a făcut burghezia culturală la noi cu ..dorul^ cîntecului
popular, pe care l-a desprins şi l-a înzorzonat după gustul ei. ,.Du-te, dor, la
badea-n sin-" şi altele la fel însă un ..dor" corcit cu tralala nu mai e cîntec al
poporului, e un do. individual, nu o simţire laolaltă. Pe de altă parte, e fără
noimă şi acel fetişism estetizant al oricărei silabe rurale, cacofonice... Este
treaba oamenilor de ştiinţă să culeagă, cu o tehnică riguroasă, folclorul, dar
ceea ce trebuie să se ştie e că nu orice produs folcloric este artă populară,
care este izvorul artei de totdeauna. Scientiştii au sVrimbat, pe vremuri,
prea mult din nas. vorbind despre culegerile de poezie populară ale lui
Alecsandri.. Fapt este că aceste poezii, culese şi uşor modificate de el, sunt
vii şi citite şi astăzi, pe cîn-: multe din colecţiile sistematice, dinspre
sfirşitul veacului — pe care de altfel, culegerile lui nu le-au împiedicat in
nici un fel, căci actul poetului n-a eliminat şi nici n-a alterat obiectul —
dorm în tomuri groase. Alecsandri n-a greşit sporind frumuseţea poeziilor
culese de el. fiindcă fondul artei poporului poate fi sporit de către poeţi,
cîntăre* şi compozitori, de oricine, dar numai în măsura în caie aceştia ţin
seama de legile lui de formaţie, şi în acest mod cel ce a colaborat efectiv cu
viersul românesc se arată el însuşi ca un participant Ia esenţa creaţiei
româneşti... indiferent, de altfel, care e obirşia lui. Prin culegerile lui de
poezii obşteşti. Alecsandri s-a dovedit a fi. în acel ceas, în afară de propria
lui operă, care nu e vizată aci, floare extremă a poporului său.
82

a
simţind şi cl c-a îmbătrînit flăcău. Atunci, dă ce să nU mergeţi ?
Pînă la urmă fură de aceeaşi părere şi ceilalţi. Flăcăii se legară să
fie toţi călări, să aşeze pături pe cai şi să le lege cu chingile cu scări.
Drăgan împrumută un cal de-al lor şi lui Peştefript, că Dedu n-avea
decît o iapă bătrînă, cu care căra papură şi uneori peştele la curte.
Hotărîră să vie toţi cu brîne roşii şi opinci nepurtate. Fetele să se
încingă cu bete roşii cu albastru.
Poale tocmai fiindcă era această floare extremă a poporului său,
Alecsandri a simţit şi ce funcţie unică juca. într-acea vreme do asu -
prire, cîntecul în viaţa rumânilor. Căci, în pragul lui 1848, suntem,
din pricina V 'tregiei istorice, la o culme a cîntecului poporului. Seva
unui popor obidit, ţinut cu vrăjmăşie în întuneric. îşi împlinea cum
putea nevoile de expresie şi comunicare, iar felul amar in care îşi
împlinea aceste nevoi caracterizează epoca însăşi.
La un popor robit, aproape in totalitatea lui analfabet (căci erau
puţine excepţiile), prin nepăsarea şi prin voinţa stăpinitorilor (fiindcă
boierii reformişti erau doar o floare de primăvară), care are alltea de
spus, cîntecul trebuie să înlocuiască cititul, să înlocuiască fondul de
cărţi al altor popoare ceva mai norocoase. îndeplineşte funcţia
volumelor de poezie, pe marginile cărora cititorii îşi înseamnă ver -
surile şi strofele în care se regăsesc, căci întotdeauna pe paginile căr -
ţilor s-au îngemănat, la orice depărtări, minţile şi inimile bucuroase
de a se descoperi, unele pe altele, semene.
 Dar mai ales în această- epocă de dinaintea lui 1848. cîntecul
poporului ţine locul foilor tipărite, care ar ti trebuit să fie multe, căci
pînă în 1828 nu era nici una, iar pe urmă au fost doar cîteva.
Locul sutelor de mii de foi tipărite care au lipsit l-a ţinut cîn-
tecul, care era în felul său o foaie cintata. Rumânul arde să-şi spună
amarul şi vrea să-i spună Măriei, puicuţei, mîndrei. că o iu beşte. Are
nevoie de un mijlo'^ de comunicare, şi nevoia i-o impl'neşte într-un
sens doina satirică şi cîntecul bătrinesc, intr-altul. doina de
dragoste... Un cîntec al poporului nu e ..frumos'*, nu e un tril. un joc
de sunete plăcute... E un mijloc copleşitor de comunicare. De
nenumărate ori viersul este o epistolă nescrisa de dor. ni t'»rui ei
pentru cel care-1 cìnta şi este o epistolă primită şi gîndită din nou
acelaşi timp doina de dragoste, ei fac acelaşi lucru.
De la sat la sat cîntecul se încarcă de sensuri adâogate de către
cei care l-au cintat, pierzînd uneori altele, şi pinâ la urmă acest cîntec
poartă cu el o dragoste, o patimă, care sunt ale poporului însuşi.
831
NUNTA DE LA HAN
Toată dimineaţa, mireasa şi cumnată-sa Niţa, cum o răs-făţau
acum Nedelcii, şi-o petrecură cu găteala, aşteptînd să vie Miai cu
colăcerii să ducă nunta la biserică. Petruţa îşi adusese de la Piteşti
încălţăminte nouă şi o maramă spu moaşă de borangic, cît un
cearceaf... cumpărată de la nişte ^ .cărence. Avea o cămaşă albă ca
zăpada, de inişor, cu rîuri mătase albăstrie şi bete cu mărgele de la
Zimnicea, iar în faţă, pe poale, un vîlnic negru de lină, înflorat cu
amici roşu şi verde. O pieptănase Niţa, întinzîndu-i greu părul băţos
c nişte viţe de capră, ca să-1 prindă apoi într-un conci sus. Se
încondeiase la sprîncene cu nucă arsă şi îşi dăduse nişte suli ^ m pe
faţă, adus cîndva de Ichim de la Giurgiu. Sultana îşi ..■ :unase şi ea
părul la ceafă, dar nu-1 strînsese în conci, ci îşi lee.'^.se coadele
groase una peste alta. Ave.a o iie de borangic calben, cu rîuri de
mătase, în culoarea mărului crud. In faţa
 îundă i se vedeau mai întii spîncenele groase, şi dedesub^ apele
verzi ale ochilor mari. Trăsese iia în jos, ca să apese puţin sinii plini,
care se. vedeau piñn pinza mătasei ca nişt gutui... Deşi se făcuse cam
lată in şolduri, fotele de lîm bătută cu fir auriu, îi cădeau bine, că era
dreaptă în faţă, n ?ivea burtă deloc... Purta în picioare cizmuliţe roşii,
cum n
mai văzuse in sat, aduse tot de Ichim de la Giurgiu.
Dinspre sat se văzu un nor de praf şi apoi se auziră lău-
caţi cam la fel, in cămăşi albe de pinza, încreţite, în iţari, opinci
şi brine roşii. Călăreau cîte patru ca ostaşii. Stanciu şi
84
chiumtl
floră-s9
Ú (ala ocoliţi
Oac^ ^ căpătaseră de la Restea pistoale şi trăgeau focuri
chuîind. în urmă, căruţa cu lăutarii şi vreo două muieri, nup.taşe.
Oraţiile au ^fost spuse de Peştefript, că-1 învăţase soră-sa Riţa... De la
han, mireasa şi toţi nuntaşii s-au urcat în cele opt căruţe, împodobite
cu verdeaţă, caii avînd ca şi ai călăreţilor, legate de căpestre, ştergare
de borangic... Au ocolit prin trei sate pînă la Putu şi Salcia, trecînd cu
chiote şi cîntece de lăutari şi s-au întors la biserică.
După ce Miai a luat în braţe mireasa şi a dat-o jos, aju-tînd-o să
urce şi cei cîţiva paşi, din drum pina pe dîmbul înverzit pe care era
biserica, au coborît şi nuntaşii. Căruţele şi caii au fost duşi în jos în
poiana răscrucii.
Nuni fură logofătul Dobre şi nevastă-sa, Lisaveta. în vreme ce
erau în biserică, tot satul s-a înghesuit, de se strivea lumea, ca s-o
vadă pe Petruţa mireasă şi pe Găman cu pirostriile pe cap. Dar cei mai
mulţi rămăseseră afară, în curtea bisericii şi pe drum.
Pînă să se joace ,,Isaiia dănţuieşte", soarele, care arsese toată
ziua, fu năpădit de nouri grei, aduşi de un vînt nă prasnic, cerul tot se
învineţi şi fu apoi o năruire de trăsnete şi tunete, după care începu să
toarne cu găleata. Nu putură ieşi din biserică timp de un ceas. Nimic
nu s-a ale& din alaiul nunţii. Mulţi se descălţară şi coborîră rîpa în
picioarele goale, cu ismenele suflecate ori cu poalele catrinţelor în
cap...
Acasă fu alt bucluc... Umbrarul pregătit în curte fusese năruit
de ploaie, şi pînă la el erau numai băltoace, aşa că fu nevoje să se
pună masa numai în circiumă şi în odaia de alături, din care se
scoseseră numaidecît paturile cu rogojinile de pe ele. Musafirii
trebuiau acum împărţiţi în două încăperi şi nu fu lucru uşor. în odaia
în care fuseseră paturile aveau să fie mai puţini. Nunul mare, nuna,
socrul, cumnaţii şi cumnatele şi cel mult zece-doisprezece nuntaşi...
Fruntaşii, satului. Restul avea să se înghesuie în cîrcium.ă. Fu greu de
tot, căci toată lumea vroia să fie în odaie, unde se aşezase o masă
aşternută cu pînză, în fruntea căreia aveau să şadă Miai şi Petruţa, iar
în dreapta şi în stìnga lor, nunul mare şi nuna, astfel ca să fie văzuţi şi
de cei din prăvălie. Oricum încercară însă fură şi destui nemulţumiţi.
Eftimie Şoricaie, cătrănit rău, negru la faţă, căci avea să maniace în
prăvălie, îşi smulse muierea şi se îndreptă spre uşă,
— Hai, fă, acasă... că n-am slugărit la uşa lor, să mă puie în
coada meseii, la un loc cu pomanagiii satului.
85
(
Bătiînul Nedelcu ii puse mina pe umăr, îl smuci de ci\ să-i cada
pălăria din cap şi-1 trinti pe un scaun.
— Stai aici, mă neisprăvitule, şi ascultă ce spun. După aceea strigă cu
glasul lui de buhai, către toţi : Mă... dincolo
masă cu dar... Cine vrea să poftească acolo. Asta cam potoli lumea.
Chiar Eftimie Şoricaie se cam codi puţin. Nevastă-sa, cînd văzu însă că tot
stă pe girlduri, bănui cam ce are de gînd şi-1 înghesui să se aşeze ca lumea
pe scaun. îi era frică să nu se lase ispitit, că-i ştia felul.
— Dă unde o să mai dăm noi şi dar... ? Că nu avem afară de boi, dăcît
mieluşica.
 Eftimie îşi pocni cu unghia obrazul chiar lingă pruna dc : ici.
— O sa dăm mieluşica. Dă ce dracu mai mîncăm tot anu mămâUgă şi
cu ceapă dacă nu putem să fim şi noi, din cind in cind, oiimeni ?
Se ridică şi o trase după el dincolo.
Toţi ţineau să fie in rind cu oamenii, dar, cum cei mai mulţi şiiau că
n-au de unde, şi-au îndesat pălăriile pe frunte şi au rămas locului. O dată
bea şi mănîncă omul pe socotealn lui Nedelcu.
Femeile ajutătoare aduseră străchini mari cu ciorbă, pe care le puseră
pe masă, iar un argat, pe care-1 avea Nedelci în curte, mustăcios şi uscat,
aduse atirnate de git patru ploşti lucrate frumos cu fierul roşu şi
împodobite cu verdeaţă, pe care le puse dinaintea mirilor şi a nunilor,
logofătul Dobre şi Lisaveta, ncvastă-sa, care şedeau în stìnga şi în dreapta
miri-1'^'-, in lungul mesei.
Vechilul moşiei, unul nou, venit în sat numai de şase luni după
răzmeriţă, cai-e era în stìnga, intre nună si nopa Gheorghe, ridică plosca şi,
înainte de a bea, strigă
— Noroc, să fie într-un ceas bun...
Se auzi o larmă veselă, şi cuvintul „noroc" fu învălmăşi pînă se
pierdu. Ar fi trebuit ca ăl dinţii care bea şi spun.
noroc" să fie popa Gheorghe, dai' in faţa vechilului curţii popa
Ghcxîrghe nu era decît un ţăran, pe care nu-1 poţi plesni cu harapnicul, e
drept, dar poţi să strig la el ş i poţi să-ţi ^ M ţ i joc de sfinţia-lui.
Cind vechilul trecu plosca popii Gheorghe, acesta prinse totuşi
prilejul să spuie o vorbă potrivită :
— Mă, a plouat la nunta voastră... Asta o sm-m bun dă sus. mă ! Să fie
cu noroc. ______
86
pio
Bes
Bestet
kjiL
da:
 Un timp cîntară lăutarii ceva nelămurit, ca un ison al ploii. Pe
urmă nu se mai auziră decît izbiturile lingurilor în Istrăchini şi
clempănitul fălcilor. In prăvălie lumea era mai nerăbdătoare, că nu se
aducea încă nimic pe mese. în faţa prăvăliei, subt umbrarul veclii, de
scînduri. flăcăii şi fetele, ascultind lăutarii, aşteptau să se înceapă
jocul, după ce PiCstea îi linişti pe toţi, că e mîncare destulă pentru
toata lumea şi că, oricum, pune el deoparte pentru ei.
După ce fruntaşii nunţii se saturară, limbile se dezlegară şi
începu să se pomenească despre alte nunţi rămase în amintirea
satului. Apoi se auziră glume hazlii pe socoteala celor de faţă. Se
înţepau unii pe alţii şi nimeni nu se supăra.
— Mă Duţă, ia spune, mă, cum s-a speriat Eftimie Şoricaie d-un
iepure.
— Să vedeţi, se grăbi Duţă Căciulămare, de frică să nu-i treacă
rîndul... Eftimie dormea subt gorunul dă pă marginea rîpii... Un
iepure, speriat şi gonit dă oamenii care-1 văzuseră în porumbi, sări
drept în capul lui Eftimie, care, fără să se trezească, îl prinse în braţe.
Cînd deschise ochii năuc şi se văzu cu iepurile în braţe, fără să ştie ce
e, îl aruncă cît colo şi începu să urle speriat : Dracu. dracu... şi-şi
făcea cruci. Aruncase iepurile într-un lăstăriş. Să crede vînător, da'
ăsta e singurul iepure pă care l-a vînat în viaţa lui.
De trei ani, Duţă povestea întîmplarea asta, cînd avea pri lejul, şi
totdeauna lumea rîdea să se prăpădească. Dar Şoricaie clatină din
cap, ştiind el ce spune.
— Aş vrea io să văd pă vreunu din voi lovit în cap, în somn, şi
pomenindu-se c-un iepure în braţe...
Rîseră oamenii şi acum, apoi se spuseră dc celea cu popi şi
călugăriţe. Pelinul de mai încălzea capetele, că trupurile erau leoarcă
de năduşeală. Era o duhoare şi o zăpuşeală înăuntru, la care nu ajutau
nimic ferestrele deschise, în pervazul cărora se îngrămădiseră copiii
din sat, lihniţi de foame. Din cînd în cînd părinţii le întindeau bucăţi
de piine şi de friptură, gonindu-i după aceea acasă, dar ei nu plecau.
 în prăvălie se porniseră pe băut că mîncarea li se dădea cam cu
măsură. Aci toţi vprbeau odată, nu era nici o rîn-duială în povestire.
Cum nu vedeau decît prin uşa deschisă pe miri şi pe nuni, cei care
vroiau să asculte se îngrămădeau şi ei în uşă. Cei rămaşi la masă
vorbeau, dar mai tot ce se
87
spunea aci era pe socoteala celor din odaie. Cei mai crîncen
pomeniţi erau.. fireşte, boierul şi vechilul lui, Zanetti, fost calemgiu
la Vistierie, omul lui de Încredere, pe care-1 adusese în locul
vechilului care pierise în timpul Eterici. Nu prea ştia seama la
treburile moşiei şi umbla cu oarecare sfială, pe care o ascundea cu
grije, pînă să deprindă dedesubtul lucrurilor. Ca să nu se bage însă de
seamă şi să nu-1 ia oamenii la ochi, făcea din cînd în cînd pe grozavul,
vorbind cu înfumurare despre fleacurile plugăriei. Ascuns cine ştie
unde, Medelioglu aştepta să treacă furia turcilor, ca să iasă la iveală,
chiar dacă va fi să plătească bacşişuri grele paşalelor, după cum era
obiceiul... Deşi ştia că Zanetti ăsta nu cunoaşte treburile moşiei, avea
convingerea că e foarte isteţ şi că se va descurca, dar mai ales avea
încredere numai în el, că bănuia pe toată lumea din jurul lui.
Astă-seară, vechilul venise la masă numai fiindcă fusese rugat
stăruitor de Nedelcu, altfel sta cam înţepat şi făcea pe subţirele între
ţopîrlani. De la el se vedea tocmai bine prin uşa deschisă dincolo în
prăvălie. Tocmai atunci trecea, printre cele trei mese lungi şi înguste,
o femeie cu un coş cu pîine tăiată felii, şi mesenii nerăbdători
întindeau mîinile să apuce mai curind, de teamă să nu se isprăvească.
Vechilul arătă dezgustat celor din jurul-lui.
— Uitaţi-vă la ei... Uitaţi-vă la nemîncaţii ăştia... Parcă" n-ar fi
oameni. N-au pic de obraz.
Popa Gheorghe, care de firea lui era un mîncău grăbii straşnic,
se întrebă nedumerit dacă nu cumva pe el vrea să -1 împungă vechilul.
Lăsă hartanul din mină, îşi linse uşor degetele sturte, grăsune şi
bălane. îşi şterse barba rosio de grăsime, cu ştergarul care i se
cuvenea ca dar de nuntă, şi apoi privi în ochi pe vechil, cu ochii lui
mici, cam înecaţi deasupra fălcilor.
— Obraz au, cocoane... sau poale ca n-au... Nu ştiu ce cereţi
dumneavoastră dă la un obraz... Dar află dumneata, rogu-te, că au şi
maţe. Te vei mira, poate, da' aşa e.„ Oamenii dă prin partea locului,
dă p-aci, au şi maţe... îşi mai şterse o dată barba roşcată şi apoi, cu un
glas gros şi răsucit dintr-o dată, îi zvîrli aproape în faţă : Dumneata
ştii că mulţi din oamenii ăştia n-au mai mîncat din toamnă ?
— Cum n-au mai mîncat din toamnă, cum aşa ?
Vechilul îşi îndoi buzele a mirare atît, că i se îndoi şi mustaţa
lungă.
— Aşa... n-au mai mîncat din toamnă.
88
Cei r t un ? |npaciuil ştiau!
pealtl
• fi
le mo'^.-
hincan
V
pa să M are leg
iul J
fn trS
.u;nva mnţik m a fl U oC a
ptfel ^
lciorb5 are
iod
tas,€e vednii toată M neata mi Bta cel p ■
nele
trei
liwîrt
alţii... căepr

I
 -o
Şl
Cei de faţă, care-1 ştiau pe popa Gheo-ghe, cu bur^n luì un sac
plin şi cu obraiii lui stacojii, mai curînd blajin şi ipăciuitor, îl priveau
acum uimiţi, văzîndu-1 atît de dîrz... ştiau ca se îndoapă cît zece, ma]
rtiau că îi place să vadă pe alţii mîncînd, dar ştiau şi că, dacă l-ar fi
lăsat preoteasa, ^ fi dat dem^ncnr^^ oncui-i-ar fi bătut în poartă.
Nu-1 bă-uiau însă atît de aprig. Preoteasa îi puse mina pe anteriul a
mohair, dar el i-o zvîrli supărat.
— Află dumneata, boierule, că la noi omu mănîncă lineare
adevărată doar vreo douăzeci dă zile pă an.
Vechilul ar fi vrut să-1 întrerupă, dar el i-o tăie scurt. !a să nu se
supere, vechilul începu să înşire mătăniile pe are le nurta de obieei în
mînă.
^ — Păi să-ţi fac socoteala : cinci sau şase zile la Crăciun, înd
taie porcu ; alta la lăsata-secului, trei zile de la Paşti, înd taie mlelu ;
o zi dă ziua lui şi alta d-a nevestii ; apoi n trei-patru duminici cînd e
poftit la trei patru botezuri ţ^re rude ; în alte trei duminici, să zicem,
cînd e poftit timva la nuntă la alţii — da', fireşte, nu e poftit la toate
lunţile — hai să zicem la trei-patru înmormîntări... Aşa... ;um am
z:s, douăzeci ori douăzeci şi una dă zile, nu ?... Asta-i 'ot ce mănîncă
el, cînd să îndoapă — e drept — binişor, că dtfel în celelalte trei sute
şi patruzeci dă zile ale- anului mbucă, numai ca să-şi înşele foamea,
ceapa şi mămăligă, norbâ dâ buruieni, varză acră şi cîte un pic dă
fasole. Dă are porc, dă are găină, dă are un sac dă grîu, îl păstrează ca
3chii din cap pentru botez, pentru nuntă, pentru vrun paras tas, că
fiecăruia îi vine, orice-ar face, rîndu să poftească pă vecinu lui, care l-
a poftit la rîndu său. Nu cheamă, fireşte, toată lumea, că nici el nu-i
poftit dă toată lumea. Află dumneata că atît mănîncă ţăranu nostru...
Nu te speria cînd îl vezi înfulicînd la nuntă. Trei sute dă zile nu
mănîncă, da' cel puţin jumătate dîn ele munceşte pînă cade pă
brìnci... Vechilul îşi súmese nasul, ca să fie batjocoritor şi subţire,
 — Las-o naibii, părinte, că toată lumea ştie că gem cătunele de
vite, că mai ales în jurul Bucureştilor sunt sate în care nu e ţăran să
nu aibă perechea lui de boi, mulţi au cîte trei perechi, şi alţii au patru
ori chiar cinci perechi... Vechilul îşi răsuci mustaţa, îşi trecu mîneca
anteriului peste bărbiţa de ţap şi îşi luă iar în mînă mătăniile pe care
le tot învîrtea, căci altfel nu avea răbdare să asculte ce spuneau alţii...
Ascultă-rnă, părinte, pe mine, şi la Ţarigrad se ştie că e prăpăd de vite
în Ţara Românească.
89Î
Popa răspunse sec :
— Vile or fi, da' nu e piine. Ţăranu ţine vilele, ca să-şl scoată cu
ele o bucată dă piine, muncind tot anul alături dă ele pă brinci ca şi
ele, pentru un sac, doi dă bucate. La ce-i pot folosi la altceva vitele
dacă el nu are pămînt să-şi scoată plinea cea dă toate zilele ?
— Hei. d-am avea pămînt... oftă de-i cutremură pe toti| Ignat
Secu.
— Să mănînce carne de vită. Să mănînce pasăre. j Şi vechilul se
uită biruitor în stinga şi în dreapta, mîndru
de răspunsul lui. j
— Mănîncă ei şi carne, spuse popa. Uită-te la ri cum in-fulică.
Şi {o\\ îşi întoarseră privirile spre străchinile mari care treceau
printre mese. Dar află că la ţăran carnea e fudulie... La el piinea e
totu. Plinea ori mămăliga... Da' pîinea şi mămăliga sunt la boier, că
pămîntu e al boierului... Şi pentru ca să-i dea o bucată de pămînt ca
să-1 muncească, -boieru îl pune pă bietu rumân cu picioarele goale pă
jăratic,
ca să joace cum îi cìnta el. Ce să facă omu cu vitele ? Face brînză
din laptele dă la vaci, ca să cumpere nutreţ dă iarnă, cît poate să
cumpere. Brmza o vinde pă nimica toată. Cind boieru nu-i dă pîine
dă ajuns, vinde vita din bătătură, ca să mai cumpere un sac dă grăunţe
acolo.
 — Ei. zici şi dumneata, părinte... Cum un sac ? Aşa... un sac ? Şi
cu mineca largă a anteriului atîrnînd în farfurie, cu mătăniile în
palmă, vechilul vru să ia din nou martori pe cei de faţă... Dă-o
naibii... O vită pe un sac de grăunţe ?
Aci se amestecă in vorbă, cu o voce care scîrţiia ca un cuţit pe
gresie. Ignat Secu.
— Boierule, dă ce vă iuţiţi atît ? Ştiţi bine că la noi s-a vîndut
acu două luni o sută dă lei chila dă grîu şi numai tieizeci dă lei o
vacă... Am vîndut. tot satu, peste cinci sute dă vite, mai mult dă
jumătate, ca să dăm zahereaua turcului.
— Asta-i altceva... Asta din cauza răzmeriţii lui Tudor. Ce vreţi ?
Oamenii turcului v-au cerut orz şi grîu... Poate că intr-o zi au să vi le
plătească. Ei, dar voi n-aţi vrut şi a fost nevoie să vindeţi degeaba
vitele, ca să împliniţi lipsa... Cine-i de vină aci ?
Ignat Seeu il privi cu ochii lui lăioşi ca de sticlă, sub ţiaţi între
pleoapele pe jumătate închise.
— Şi la Bucureşti cit să vinde dă obicei, zic dă obicei, pîinea şi
cit să vinde vita ?
— Cum să se vîndă ? întrebă vedixUul aedumeiiL____^
90
t^oi ce ■ Adi
nului...
mesei.
oame bui
viti, camera nici 1
— Cum să vinde dă obicei ? zic... dă obicei, şi Aci vechilul păru
că şovăie.
ia — Dar ştie fitecine că se vinde opt parale ocaua de pîine ot
opt, ori zece parale ocaua de vacă. [ă Ignat îl întrerupse acru,
strîmbîndu-se de mînie :
— Şi e drept asta ? E drept, născătoarea ei dă ţară, să ţi je
totuna ocaua dă piine şi ocaua dă carne ?
 Popa îl întrerupse supărat :
— Mai taci şi tu dracului, mă Ignate, că nu-i ţara dă u |n-iă ; dă
vină sunt stăpînitorii, ciocoii şi boierii... Şi aci îşi
itoarse faţa aprinsă de mîncare şi băutură către cei din urul lui,
cam cu spatele la vechil... Ce vreţi ? Boierii au n )ămîntu... Ei au
plinea şi cuţitu... Ridică ori scad preţurile la e ;Tîne ori la vite cum
poftesc ei şi cum le vine lor mai bine. ?a ^oi ce putem face ?
51 Aci se auzi, spre mirarea celorlalţi, glasul Iui Ion al ă,
i^irului, ca un cap lemnos care vorbeşte :
c, — Ce putem face ? Răbdăm... Aşa răbdăm dă la facerea ce
lumii.
ă, Popa clătină din cap, după ce înghiţi mai bine un du-id
micat, care-i rămăsese în gît.
ca — Deh... Sunt amărîţi rău bieţii oameni. Şi rămase pe
gînduri.
in Aci vechilul deveni de-a dreptul duşmănos, îl privi pe .'u
popă zeflemitor, pipăindu-i cu ochii burta.
36 — Şi dumneata de ce te vaiti, părinte ? Că slavă Dom-
nului...
— Mă vait, că dacă n-au ei, n-am nici io.
Vechilul îi privi, cu tîlc iar, burta cîtă se vedea deasupia mesei.
— Păi atunci... după cît se pare, oamenii au ?
— Domnul singur ştie dă ce şi cum le face toate... Au oamenii,
da' nu au pă măsura hotărîtă dă el şi cît mi-ar tre bui mie... Şi-şi
măsură mucalit burta mare, cît nişte foaie de vită... îmi dau bieţii dă
ei, îmi dau mai mult dăcît pot, că sunt oameni dă ispravă, şi rìse
blajin în barba lui roşcată... Hei, nici ie nu prea manine în fiece zi.
Nu te uita că sunt gras. Aşa m-a pedepsit Dumnezeu... Nu e din
mîncare.
Eftimie Şoricaie, care tăcuse tot timpul şi acultase ca femeile cu
nasul într-o parte, ori mai bine ca găinile cînd stau cu ciocul întors,
clătină şi el din cap :
 — E amărît dă tot bietu rumân... Vai dă viaţa lui.
91
— Ia nU"l mai căinaţi atîta ! se încăpăţînă vechilul... Şi se
îndreptă puţin pe scaun, încercînd să vadă prin uşa des^ chisă a
prăvăliei în bătătura din faţă, unde de mult începuse jocul şi de unde
se auzea acum o învîrtită cu chiuituri, Amărîţî, ai ? Auzi cum chiuie şi
învîrtesc fetele...
Popa îşi opri cana la buze şi rìse cu ochii mici, mucaliţi.
— Păi atîta le-a mai rămas... Luptă şi bietu rumân cu ce poate...
Cu vitele, cîte le are, cu dragostea, dă -1 ajută puterile,* şi cu cîntecu
cînd nu mai poate dă obidă... Aci nu încape secetă... An bun, an rău,
nevestele din sat rodesc, iar fetele se iau la întrecere cu ele... Abia pă
urmă trec şi pă la popă, cele mai multe... Neruşinatule !... ,
Aci, o clipă cei de faţă începură să zîmbească gălbior..; Popa
parcă uitase că mireasa are un plod care se ţinea d catrinţa ei, uitase
de cumnata ei, de Sultănica, uitase şi d-Găman. Apoi toţi izbucniră în
rîs, cînd văzură că Sultănica întii, apoi mirele şi mireasa rîd cu poftă.
în afară de Ion al Firului, de Ignat Secu şi popa Gheorghe, mai nici
unul dintre cei de faţă nu era uşă de biserică.
Logofătul Dobre, care nu se amestecase deloc în vorbă şi tăcuse
iscusit şi făţarnic, fiindcă-i era teamă să nu-1 supere pe vechil şi nici
pe Nedelcu (căci băgase de seamă că acesta făcea zîmbre, urmărind
cele ce se vorbeau, chinuit de gîndul că vechilul ar putea pleca
supărat), încheie cu un soi de înţelepciune potrivită :
— Ce vreţi ? Popor iubeţ... Aşa durează el săracu... Risul se
porni din nou. Căci era prea de oaie. Logofătul
Dobre, veşnic încruntat şi acru la vorbă, fiindcă-şi spunea el că
aşa trebuie să fie vm logofăt de sat şi pentru că se vedea frumos, înalt
şi ciolănos, era cunoscut ca un curvar fără pereche şi toţi cei de faţă îi
ştiau isprăvile, deşi rareori se da în vileag, că era viclean ; dar oamenii
luară spusa lui acum mai mult ca o mărturisire despre sine însuşi.
 Se mai aduseră din nou străchini cu friptură de miel la masă, şi
Restea veni cu alte patru ploşti, pline toate, petrecute de după gît, ca
să le puie pe masă şi să le ia pe cele goale...
— Mănîncă şi tu, fă Stanco, că n-aî pus nimic în gură dă la
Bobotează, dă astă-iamă, o îndemnă popa pe nevasta lui Toma.
Vechilul socoti că l-a prins pe popă spunînd o minciună şi sări
lăsînd mătăniile.
92

I
au. Pun
,U ştiu CV
- H e sta, dăj l4ţ. n e -l
-Ei, iile.,. Dai
- Si menii ^
- M Eicem că
ibi cu I Ipuiu d|l
meremet pă cartf să răsi că ţi-ll
vasta za întoarse Dobre. I teste, dă în lanu' pentru ^ iar... Dă că i
le-c plăteai gi^telfl mai aîB dă sărbi cu măm cu ţuica făcut pc în sat d
femeie, şi po] piine Şl Nu-i deau pentru c
vină.
I
o

I
e
îa
¡6
ir
i
Bl
ii-
 ta

9
— Păi cum vine asta, părinte ? Adineauri spuneai altfel, ău.
Purcelul la Crăciun, mielul la Paşti bez sărbătorile... u ştiu cum. N-a
mîncat miel de Paşti ?
— Hei, hei, aia, boierule, e numai în anii buni. Da' anu sta, dă
ast-toamnă, dă cînd cu turcii ăia care au venit în at, ne-a bătut
Dumnezeu.
— Ei, asta-i acum ! Aţi dat vacile sterpe, boii bătrîni, iile... Dar
porcii, dar păsările ?
— Şi biru ? Şi angaralele ? Astea cu ce le plătesc oa-nenii ? '
- Ş i
— Eh... birul nu e mare lucru...
— Mare lucru biru, dacă zici dumneata, nu e. Hai să dcem că se
plăteşte omu cu un porc, doi, dă bir. Da' ce te :aci cu celelalte ? Cu
islazu, cu rauşchiu dă Crăciun ? Cu ouiu de Sîmpietru şi cu toate
angaralele ? Cu podvezile, cu rneremeturile, cu corvezile, cu beilîcu...
Cu toate ruşfeturile pă care ţăranu trebuie să le plătească numai ca să
fie liber să răsufle... Că toţi întind dă el. Porcu merge la stăpînire, că
ţi-1 ia pîrcălabu, purcelu şi găinile la boier, gîsca la ne vasta zapciului,
ouăle şi puii la popă şi la logofăt, şi aci se întoarse m.ucalit spre
logofăt, nu-ţi fie cu supărare, neică Dobre. Dă să judecă ţăranu,
plăteşte, dă trece un pod, plă-
eşte, dă intră în cboru tîrgului, plăteşte, dă i-a intrat vaca în
lanu bieruluiţ iar plăteşte cît nu face... Sarea pentru el şi pentru vite o
plăteşte, că acum în iarnă, uite, s-a scumpit iar... Dă unde toate astea,
cînd nu mai are vite de vînzare, că i le-a luat turcu, cu care le plătea
dă obicei ? Că aşa le plătea... Acum nu mai are, dă le are, dăcît porcii,
găinile, gîştele. Le păstrează să plătească... D-aia puţină lume s-a mai
atins dă porc, dă miel, ori dă pasăre, cum era obiceiu dă sărbători în
alt an. Crăciunu, mulţi l-au făcut anu ăsta cu mămăligă şi varză
acră... Pastele cu buruieni, botezuiile cu ţuică pă stbmacu gol ; numai
tu, mi se pare, Ignate, ai făcut pomană dă sufletul nevestii. Astă-seară
e întîia nuntă în sat dă zece luni dă zile... Şi se întoarse parcă furios
spre. femeie. Mănîncă, Stanco, dă şi băiatului... Na, mă, şi vouă, şi
popa aruncă cu amîndouă mîinile lui scurte bucăţi de pîine şi de
friptură copiilor, care se uitau cu jind pe fereastră. Nu-i vorbă, fiecare
mesean mai băga, atunci cînd nu-1 vedeau Nedelcii, şi pe furiş în
basma, ca să aducă puţin şi pentru cei de-acasă.
— Numai tîlharu ăla de Tudor cu răzmeriţa lui fu dă vină. El ne-
a nenorocit şi ne-a adus pă turci iar pă cap...
srrîşni din dinţi bătrînul hangiu. Nu putea uita că oaj menii
Urdăreanului îi jefuiseră hanul, pivniţa şi pătulelejf ba îi luaseră şi
cîteva pungi de bani, atunci cînd trecuse parviurimea de la Cotroceni
spre Goleşti.
Cei de faţă adeveriră, cu un murmur ţîşnit. părerea han giului.
Ion al Firului nu se mulţumi să murmure, ci scrîşni dinţii dintre
buzele lui tăiate ca-n lemn, aproape albe, cu obrajii ciupiţi de vărsat
şi scof îlciţi.
■— Tudor ăla ne-a mîncat fripţi... Ei, dă nu venea el, am fi
scăpat mai uşor... Da' l-a pedepsit Dumnezeu... l-au tăiat şi pă el...
Mînia lui Ion al Firului împotriva răzmeriţei venea nu numai
din pricina zaherelei turceşti, ci şi din pricină că nu uita că Toma,
care abia împlinise anul trecut douăzeci şi unu de ani şi se însurase
doar de cîteva luni, îşi lăsase nevasta, pe Stanca, ca un zănatic, şi se
luase după panduri, ca să meargă să taie pe ciocoi şi să sloboade ţara
de clacă, îl credea mort, că-1 mai văzuse doar cînd trecuse din nou
oştea lui Tudor prin Zăvoiu Dihorului, acum de la Bucureşti spre
Piteşti. De-atunci nu se mai ştia nimic despre el. Spu neau unii că i-a
despicat un eterist capul cu sabia, dar mai mult nimic nu s-a ştiut...
Ion fusese nevoit să-şi ia asupră-şi grija cumnatei şi a copilului, care
s-a născut peste o lună... Avea şi el la rîndul lui nevastă şi copii, erâ
sărac lipit pă-mîntului, dar ce era să facă ? Altfel, femeia era harnică
şi cuminte, ajută la gospodărie, ajută la cîmp, dar greul tot asupra lui
Ion cade. De aceea creşte mînia în el. Spune iar cu faţa încleştată :
— Auzi, cine vroiau să ne slobode de clacă, nişte neispră viţi...
Nişte...
Dar nu sfîrşi, căci îi tăie vorba popa Gheorghe, care ascultase
încremenit cuvintele lui de ocară şi blestem... Stacojiu era popa de
felul lui, roşcată îi era barba cam rară, dar acum şi ochii îi erau roşii
de supărare.
— Nu vă e ruşine, mâ. să vorbiţi aşa ? Cum, mă... după sule dă
ani s-a înălţat un om şi la voi să vă mîntuie dă clacă... A ridicat dîn
pulberea ticăloşiei pă cei obidiţi şi i-a făcut să se simtă oameni, după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu... Oameni care pot să ceară
socoteală acelora care văd în ei doar vite dă povară. Şi pentru că a
pierit, vîndut dă coi smintiţi şi răi, voi vă lepădaţi de el ? Voi, pentru
izbăvirea cărora el a îmbrăcat cămaşa morţii ?...
94
Cei d m a asul li n nişte ntru C' răsi k-ajă. S Bllindu ar mai in de ■ ■•
late să u zic are-1 ş onac ! ogma' iindcâ alte vr i-a ri ;peria| ilor. ajunul
implin ipopa Schimb! l-au{| şi 1-al puiinB şi asti verit,^ al pope Aci, oprii^ai
prăvai popii, c unde^
orbifl
cu chif boierii odată r în care măcar
03
ele
US(
an.
işni' cu
nu nu i şi neun, ică. nou eşti
pu-
îiai
ă-şi
lă,.,
 pă-
iar
m
)ra-
Cei de fată au îngheţat. Era în popa acesta gras ca o hie a
pămîntuhii ceva care trecea parcă dincolo de oni... asul lui, care de
obice; ieşea cam din nas, venea acum n nişte adîncuri aspre, dintr-o
părere de rău fără margini 'ntru ce ar fi putu să fie şi nu mai putea fi
inima lui înecată grăsime, de parcă ar fi fost o făptură schimbată prin
■ajă. Se mirau adesea cînd îl vedeau pe popa Gheorghe dtîndu-şi
sprinten, peste pîrleaz, burta mare ca un burduf, ^1, jar mai
încremeniţi de uimire fură acum cînd îi auziră glasul Ilin de mînie,
care parcă nu mai ora glasul Iui.
— ...Şi dumneata, domnule Nedelcule, ăi fi avînd dren-ite să fii
amărît pentru ceea ce ţi s-a luat fără S':^coteaîă... fu zic ba. Dar ar
trebui să ştii şi dumneata un lucru, pă
;are ita-dar
dă
i-a
lui are dut i
ba-
are-1 ştim acum toţi cei care, ca şi dumneata, stăm la un onac
sau două dă Goleşti... Ar trebui să ştii anume că ogma din pricină că
l-a pedepsit pă acel căpitan Urdăreanu, iindcă oamenii lui îţi
jefuiseră hanu, al dumitale şi încă ilte vreo două, a fost să moară acel
viteaz, căci prin asta el i-a ridicat asupră-i mînia celorlalţi căpitani ai
săi, care, iperiaţi dă asprimea pedepsei, s-au înţeles cu căpitanu
arnău-ilor, lordachi, dă i l-au vîndut pă viteaz, prin vicleşug, în ijunul
Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena... Iată că se mplineşte anu d-
atunci. Dumnezeu să-i ierte pă toţi, şi aci popa SC închină, făcînd o
cruce apăsată cu mîna lui scurtă. 3c h i m b î n d u -i noaptea străjile dă
la uşă în paznici ai morţii, l-au pîndit cînd a pogorît dîn turnu dă la
Goleşti, l-au legat şi l-au dus dă l-au tăiat pă acest bărbat al
poporului, cum puţini au fost... Asta să ştii dumneata, domnule
Nedelcule, şi asta să ştiţi voi toţi cei dă faţă, care aţi tăcut şi aţi ade -
verit, cînd s-a vorbit cu necredinţă dă un asemenea viteaz al
poporului...
Aci, ochii săi, înecaţi în grăsime şi înroşiţi de mînie, se opriră
asupra celor ce se îngrămădiseră în pragul dinspre prăvălie, căci
mulţi, auzind glasul schimbat de supărare al popii, crezură că s-a
întîmplat ceva şi veniseră buluc în uşă, unde ascultau nemişcaţi.
— ...Că mă uit la voi... Cum puteţi, mă, să fiţi atît dă orbi şi să
nu vedeţi şi să nu înţelegeţi ? Dacă aşa vă purtaţi cu chipul celui ce fu
spaima ciocoilor, dă dîrdîiră trei luni boierii închişi îa Belvedere, c-
aşa mi s-a spus, apăi niciodată nu va mai avea nimeni inima să vă
ridice dîn ticăloşia în care zăceţi. Cînd mă gîndesc că nu s-a împlinit
nici anu măcar şi că v-aţi şi lepădat dă el, cum s-a lepădat Patru dâ
95
Hrislos, mi-e mila dă ticăloşia voastră.
Deodată se auzi din spate, din prăvălie, glasul putern al lui
Chivu, cel de pe Gîrloagă, că mai era unul înspr^ Măruntişu.
— Dară... dară... Deodată, din toate părţile, răsună vorba
inimoasă de în|
tărire. spusă cu privirile încruntate :
— Dară... dară...
— Spune, părinte, spune, strigă din cealaltă uşă Stanciu căci şi
flăcăii, văzînd îmbulzeala şi neştiind ce s-a întlmplatj lăsaseră jocul şi
veniseră în prăvălie.
Dar popa obosise. Obosea mai repede cînd vorbea, aş cum
vorbea acum, adică altfel decît îi era obiceiul, decî^ cînd mergea pe
jos, în sus, spre biserică. Se şi încălzise ş năduşise rău, că era
zăpuşeală, de parcă toată căldura, gonit^ de afară de ploaie, năvălise
înăuntru. îşi şterse faţa greoL cu ştergarul de borangic, şi apoi spuse
mai departe, acunţ domolit mult, întorcîndu-se către Ion al Firului :
 — Şi tu, Ioane, te-ai mîniat ca un nărod... Alăturîndu-săI celor
ce luptau ca să mîntuie ţara, frati-tu a făcut cinste satului. Ar fi fost
ruşine ca dintre atîţi bărbaţi să nu fi fost măcar unu care să să
dezdoaie ca un copac tînăr, pă care-1 îndoieşti. Dacă ceilalţi au fost
nişte becisnici, bine că a fost el, slavă Domnului, aşa cum ar fi trebuit
să fim toţi... Că s-a prăpădit p-acolo pă unde a fost, nu e nimeni dă
vină. şi tot ce putem face e să spunem Dumnezeu să-1 ierte şi să avem
tot satul grije dă copilu şi dă femeia lui.
Atunci ţîşni Ignat Secu, care, mai spre capătul celălalt al mesei,
ascultase tot timpul încleştat, cu ochii lui de oţel strìnsi între
pleoapele pe jumătate închise :
— Cu dreptate ai grăit, părinte. Suntem nişte ticăloşi, orbiţi,
care nu mai ştim ce ne e dă bine şi ce ne e dă rău... Pentru că ne-a
ajuns şi pe noi să plătim o părticică din paguba obştească, cîriim
împotriva celui ce s-a jertfit pentru noi... Orbecăim necugetaţi în
întuneric. Dă, ce vrei ? ne prosteşete sila dă a da... că mă uit la mine,
cum mă roade pofta dă avere... Şi cu Toma ai dreptate, părinte.
Se auziră glasuri groase :
— Dară... dară...
Popa legă din nou firul pe care-1 rupsese :
— Băiatu ăla, ce zic ? bărbatu ăla, că deşi abia împlinise
douăzeci dă ani, era înalt ca bradu, era numai inimă... Mai pă toţi dă
o seamă cu voi, mă Ioane, v-am bătut cu nuiaua alun, ăţats - A l tnat
S( de, pe dat vacă, riva cotealî Stan Se s împli licea s
m
seră. e dine - } -Ni
rigă untem i noi dă bim decî
Ignat cane
I
dă Clin o zi, dcJ
scripcal
Totl
 teamă calemj-logofăŞ
sinţă ca rău nici mijlocul aceea p^ neapăra izbutea e un on lui mor
legător certare
- Un omj
in
numai el a
laţ.
.1
litâ
eoi,
i-sa
:ost Ca
. ş i să
Jţcl

I
din tni ne ade
alun, ca să învăţaţi buchile, da' dăgeaba, ( ;ăţat să le lege.
— Aşa, părinte, şi cu Toma ai dreptate, strigă din nou nat Secu,
şi uite, Dumnezeu, ca să mă pedepsească, să de, pentru lăcomia mea,
mi-a dat acum un gînd. lacătă, a dat turcului patru vaci şi doi boi...
Mai dau şi Stancai vacă, să-şi crească copilu, pînă îşi va găsi un
bărbat pă triva ei, că e femeie tare cuminte. Să fie şi asta tot în coteala
răzmeriţei. Stanca începu să plîngă.
Se stîrni multă voie bună. Oamenii erau mulţumiţi de itîmplare,
parcă se scosese din străfunduri ceva care îi icea să se simtă altfel de
cum se socoteau ei unii pe alţii, 3 toată ziua. Trecea prin vinele lor o
sevă de omenie. Toţi seră, tulburaţi, zgomotos, cînd Niţă al lui
Predoiu striga e dincolo :
i — Nea Ignate... vezi să nu-i dai cumva vrea vacă stearpă.
— Nu, mă, răspunse acesta. îi dau una cu viţel cu tot, ,— Eh,
hai. Uite, Stanco, îţi dau şi io o oaie cu miel,
 trigă logofătul Dobre, şi acum, oameni buni, nu uitaţi câ untem
la nuntă şi nu la parastas. Am venit aci să mai uităm i noi dă
năcazuri, nu ca să ne văicărim. Toată ziua nu vor-)im decît dă clacă şi
dă nevoi. Să le mai lăsăm dracului. Ignat Secu îl privi tăios, trăgîndu-
şi mustaţa.
— Le lăsăm, da' nu ne lasă ele pă noi... să lin ca riia x d cime
pînă-1 usucă. Dăspre ce vrei să vorbim ? Nunta-i 3 zi, două, claca e
toată viaţa.
— Ei, da' măcar la nuntă să mai uităm dă ele. Ia să vie scripcarii
ăia, aci, să ne cìnte şi nouă cîte ceva la ureche.
Tot timpul mai-marele satului stătuse ca pe ace. Ii era teamă să
nu iasă cumva cu ceartă şi să nu plece supărat calemgiul, devenit
vechil la Zăvoiu Dihorului. Slujba de logofăt al satului era grea şi-i
trebuia iui Dobre multă iscusinţă ca să nu supere pe proprietar, dar
nu vrea să se puie rău nici cu oamenii. Nu vrea să se puie rău cu
oamenii în mijlocul cărora trăia, căci ar fi fost greu şi pentru el şi de
aceea pe faţă le lua cît putea partea ; altfel, căuta să facă neapărat voia
proprietarului care-1 pusese logofăt. De obicei izbutea să împace şi
capra, şi varza. Boierul ştia că Dobre e un om pe care se poate bizui,
iar pe săteni îi ducea cu felul lui morocănos, poruncitor, cam în
glumă şi cu ceva înţelegător în el, care le lua ochii. Părea mereu un
om bun, daf certăreţ, şi, cînd îl auzeai, vorbea supărat despre slujba
lui, ,
97
- Un om Intre oameni, voi. I
ca de o năpastă, dar n-ar fi lăsat-o pentru nimic. îi îngăduisi să
stringă multă avere, pe care o tot sporea mereu. Astă-I iarnă, gelepii se
pricepuseră cum să-1 ia, ca să poată scoat» cît mai mult din sat. Făţiş,
dăduse şi el patru vaci şi doi boi, aşa zicind ca să fie pildă la ceilalţi, dar pc
subt mină gelepii îi plătiseră îndoit ceea ce dăduse, cu bani peşin, pe cînd
o; i - menii trebuiau ca să aştepte, nu se ştie cit timp, o pla' nelămurită care,
de obicei, nici nu mai venea şi pe cai de altfel, nimeni nu se bizuia.
 Bătrînul Nedelcu, care se cam speriase şi-i era frică s nu se spargă
nunta, strigă şi el bucuros să vie lăutarii. EraUl de fapt un scripcar, un
ţambalagiu şi un cobzar. Erau, cu: s-ar zice, oamenii lui Găman. Nedelcu
trimisese să-i aducă şi un clarinetist de la Giurgiu, că-i plăcea lui clarinetul.
Găman mai adusese cu el şi pe un prieten al lui, nu se ştie de unde, părea
cioban, care cînta din caval. Era un bărbat subţiratic, înalt, cu o mustaţă
mică, mătăsoasă, mai mult căruntă, şi cam chel.
— Mă Păcălete, mă, ia ziceţi, mă, mai întii o sîrbă, să sară tîrtiţa în
ăştia care au înţepenit pă laviţă. Ziceţi-i, mă, sîrba aia dă pă Glîmbocel.
Au mai zis şi altele. într-o clipă oamenii au uitat de toate şi se iscă o
veselie, aţîţată de glumele tari ale logofătului şi mai ales ale Măriei lui
Căciulămare, muiere cam afurisită la gură, care spunea verde ce avea de
spus.
Fuseseră orînduite în ogradă, pe nişte butoaie goale, străchini cu
bucăţi de miel fript şi pîine pentru flăcăi şi fete. Băură cît ai clipi vadra de
vin şi tăbărîră pe Restea să le mai aducă. Nu mai aveau nevoie de lăutari.
Se încălzise iar, deşi cerul era în parte acoperit de nori negri, care se
vînzoleau mut, trecînd pe rînd prin faţa lunii. Unele miresme fuseseră
topite în apa de ploaie, dar altele fuseseră parcă răscolite.
în văzduh mocnea răsuflarea caldă a pămîntului reavăn şi mireasmă
de frunză tînără. A frunză de nuc parcă miroseau şi trupurile astea tinere,
frămîntate şi încălzite la joc. Flăcăi şi fete năduşiseră şi aveau obrajii
încinşi. Urca în ei o sevă grea, a poporului, neştiutoare de ei înşişi, iscată
din străfundurile nebănuite şi menită să biruie timpul, peste cei de faţă,
peste capetele lor, aşa cum înfloresc şi rodesc pomii şi buruienile în
neştiinţă de cei căzuţi alături, pe cîm-purile de luptă, ori de cei seceraţi de
molimă.
98

I
In « in nou e zor s \ foc. 1 e seara
Îeşea. gofât. ăruie, 1 le sp inea bj găţâ H |alţi să 1 ra adei |)eaştejr
 Inuşti |:eşte-tp ToVi Jdupă U leu voifl
fără xm ca sâ-||
much
Duţă,
nu se
dădu înşel nu e:
se i-
ite oi,

\
au un că al, iie lat Jlt
să

I
le,; teJ
laii
i
Dri iii.
ele'
In odaia cea mare, veselia se încinse iar, cum se aprinde n nou focul
pe vatră. Lăutarii, aţiţati de logofăt, cintau 3 zor sau ţineau isonul lui
Păcălete, care-i zicea îndesat şi
I foc. Dobre spunea el însuşi glume destul de ale dracului 3 seama
muierilor de faţă, fără să-i pese, că, şi dacă mai 'eşea, înalt şi ciolănos, nu-i
era teamă să nu supere cumva e alţii. Tocmai fiindcă era puternic la trup, îl
făcuse boierul )gofăt. Dar se obicinuiseră cu el, că le arunca aşa. fără să
tăruie, ba muierilor le plăceau chiar unele măscări pe care
II le spunea şi rîdeau chicotind. Măria lui Căciulămare îi inea bine
hangul, şi nu rareori îl şi rămînea pe logofăt. Se găţâ şi acum de el, cînd îl
văzu că îndeamnă doar pe cei-
să mănînce, spunînd că pe el îl doare un dinte, ceea ce ra adevărat,
dar Măria nu se lăsă şi i-o spuse aşa, cam pe leaşteptate :
 # — Am auzit şi io că ţi-ai rupt un dinte cînd ai vrut să nuşti pe Safta
lui Firică de umăr. Hei, logofete, vezi, fe-eşte-te dă fetele mari, că nu te mai
ţin dinţii.
Toţi rîseră, fiindcă ştiau că lui Dobre i se scurg ochii lupă fata bălană
şi zdravănă a lui Firică, şi-o tot împunge ;u vorbe cînd o vede.
Dobre clătină din cap, ca unul care ştie ce spune, dar nu fără răutate.
— Hei, cîţi dinţi s-au mai rupt, fă, şi în umerii tăi, Mărie, 31 rămas
ştirb tot satu... Că tare afurisiţi umeri ai avut.
Rîdeau toţi, rîdea şi popa.
Duţă Căciulămare se înciuda şi se amestecă şi el în vorbă, ca să-şi
ajute nevasta :
— Apoi, că am auzit şi io că Dobre biruie cu sfanţii, nu cu dinţii.
Toţi rîseră, căci avea ce-aveau cu logofătul.
Acum acesta se supără de-a binelea ; îi răspunse, aşa, pe muche,
destul de acru :
— Lasă, mă, că şi dăspre tine am auzit că eşti mai mult Duţă, decît
Căciulămare.
Se stîrnise atîta veselie, că din pricina hohotelor de rîs nu se mai auzi
ce-a vrut să răspundă Duţă... Porecla i-o dăduse, e adevărat, o muiere acum
vreo zece ani, pare-se înşelată de înfăţişarea lui arătoasă, că era cît un cal,
dar nu era se vede decit un tîlc întors.
99
I
Nu trecu mult şi Maria lui Căcjulămare, afurisită, făc_ semn lui
Păcălete, care era singur între ei, fiindcă scripcl şi ţambalul cîntau afară la
joc, şi acesta începu un cînteJ scurt, pe care ea i-1 şoptea la ureche şi pe
care-1 sfîrşi îrj mod potrivit, cu două versuri schimbate de ea :
lubeşte-mă, Safto, neică, Dacă vrei să-ti iau scurteică...
Toţi pricepură iar că e vorba de logofătul Dobre şi de Safta lui Firică,
fiindcă toţi ştiau că fata fugea cît putea de el, dar mai rău il aţîţa cu făptura
ei voinică.
 Felul acesta de a vorbi prin cîntec e obicinuit în sat. Cîntecul se vrea
totdeauna cu tîlc pentru cel căruia i se cìnta anume, după cum are înţeles
vroit cu dinadinsul pentru cel care cere el însuşi să i se cìnte un anumit
cîntec, căci el totdeauna se gîndeşte la cineva, ori la o întîmplare anume,
din propria lui viaţă... Vrea deci să ştie şi altcineva, la care se gîndeşte el,
dacă e de faţă, de ce a cerut să i se cìnte cîntecul acesta anume. Oamenii îşi
vorbesc cu toată fiinţa lor, ocolit, prin viersul cintăreţilor ori al vioarei, nu
ascultă un cîntor. p r ^ntru că o frumos ori numai ca să-i guste meşteşugul.
începură să bea bine, trecîndu-şi cu îndemn ploştile de la unul la
altul. Numai mirele sta posomorit parcă şi nu spunea nimic. Petruţa îi
petrecuse o mină după gît şi rîdea înflorită de bucurie la toate glumele pe
care le auzea. De mulţumită ce era, îi jucau ochii în cap şi parcă nu mai era
aşa urită. Fe celelalte muieri le cam zgîndărea şi le cam rîcîia pe inimă felul
ăsta de stăpînă cu care-1 ţinea ea de gît pe Miai.
— Da'-l ţii, soro, îi spuse cu buze subţiri Neaga lui Mînjoc. S-a
ispiăvit cu el d-acu... I-ai pus jugul pă grumaz.
Dar Maria lui Căciulămare se uită mai curînd cu milă !:i ea.
— Fă. p-ăsta e greu să-1 ţii... să ştii... că-i soi rău. Toţi dădură din cap,
rîzînd, că ştiau şi ei ce ştiau. Petruţa îi răspunse, întărîtată şi încrezută în ea
:
— îl ţiu, suratelor, îl ţiu... Să ştiţi că-1 ţiu... îl priponesc Ui i piciorul
' lui şi tot îl ţiu... Ce-a fost s-a dus...
Trase r^.. . ou braţu] pe care-1 avea încovoiat de grumazul lui Găman
ca un jug şi-1 s; Mtâ pe mustăcioară. El se lăsă greu, neniulţumit, dar cea
.jare se făcu albă i^t'^"^ iu
100
leu
tec ir
de de
at. se b
(Ci

«
 lui
az. ; Uà
?sc
ìUl
fu
altanìca. îşi muşcă uşor buza de jos, cărnoasă şi mai^e, pe nd Miai
rămăsese cu ochii aţintiţi în ochii ei. Apoi privirea se întoarse întărîtată
înspre fereastra plină de lume, căci afară de copii, mai erau şi alţii în vîrstă,
dintre săracii tului, care căutau pe geam la mire şi la mireasă.
Vru să se desfacă încet de braţul care-1 lega, dar Petruţa, are nu-şi
dădea seama ce încearcă el, îi zîmbi, crezînd că a vrut să-i dea cumva vreun
semn de dragoste. Zîmbetul îl supără şi îl umplu de silă. Se gîndi înăcrit. I
se păru a făcut o neghiobie, însurîndu-se cu muierea urîtă de ngă el, şi
privirea lui întîlni din nou ochii mari şi verzi Sultănicăi, care căutau la el
lung şi cu tristeţe. Se întreba, îcîit de ciudă, de ce a mai luat-o pe Petruţa
acum cînd îşi istiga singur banii şi nu mai are să trăiască deci din avei^ea
Ce i-au dat Nedelcii de i-au pus pietroiul ăsta de gît ? .^Timic... Banii şi-i
cîştigă punîndu-şi viaţa în joc... Ei n-au iat nimic şi au făcut şi un tîrg bun.
L-au păcălit ca pe un zevzec. -Da, e adevărat, a ţinut să se însoare, dar el
vroia aumai să aibă o casă a lui, simţea că-i trece vremea şi se săturase de
muieri străine. Se săturase de ce a fost. Vrea o nevastă, dar nu o voia pe
Petruţa... Avea şi el dreptul pe lumea asta să aibă casa şi muierea lui. Un val
de sînge i se ridică pînă la rădăcina părului. Petruţa era o străină, ei^a
vreme pierdută în viaţa lui... Adevărata lui femeie, nevasta lui, era la cîţiva
paşi de el. De ce se pierduse de el ? Fiindcă nu aveau bani, fiindcă îi otrăvise
pe amîndoi sărăcia... Atunci de ce nu-i ea, acum cînd are bani, muierea
lui ? De ce să-şi cheltuiască banii ăştia, fără care lumea de azi nimic nu se
poate, alături de urîta asta de Petruţa ?
Prietenul de departe cu care venise îl privea lung, de multă vreme.
Zîmbea pe subt mustaţa lui mică şi moale. Altfel ochii, şi ai lui, erau duşi în
depărtări. Miai încercă să-i zîmbească şi el, dar mai mult se strîmbă.
— Zi-i ceva, baciule, rogu-te, zi-i ceva... d-al nostru... ca... la deal.
 Baciul zîmbea mereu, şi pe urmă spuse cu o privire jucăuşă, ca două
steluţe, în ochii cenuşii :
— Apăi eu ştiu cam ce-ai vrea dumneata.
Şi începu să cìnte din caval. Era o doină apăsătoare, cu tărăgănări
pline de amar. Dar cînd, după cîteva clipe, lăsă cavalul, al cărui ison rămase
în aer, şi prinse a-i zice din gura, cîntecul lui fu ceva mai repezit... Vorbele,
poate schimbate de el, i se potriveau fără îndoială lui, căci se vedea a fi
101
om însingurat, dar i se potriveau astă-seară şi lui Miai, caic i t a
p .cum ca un lup rătăcit în sat.
Din cîţi Oltul vara-1 trec... măi, măi... Din citi cu ochii petrec... măi,
măi... Ca badea nu e nici unul... măi, măi... Ca badea nu e nici unul... măi,
măi... Că e singur ca gorunul... măi, măi... Ca gorunul lîngă rîpă... măi,
măi... De-1 bat ploile să-1 rupă... măi, măi... De-1 bat ploile să-1 mpă... măi,
măi... Păi aci sunt ploile... măi... Păi... aicea-s nevoile... măi. Stă pe margine
gorunul... măi, Stă pe margine gorunul... măi, Gorunul bătut de vînt... măi.
Cum nu-i altul pe pămint... măi, măi.
Miai pricepu că tovarăşul îi ghicise bine gîndurile, că văzuse cît de
străin se simţea intre mireasă şi ceilalţi. îi mai cintase lui de multe ori
cîntecul acesta, pe muscelele Argeşului, pe colnice înverzite. Ştia baciul că,
de cînd se despărţise de Sultana, Miai il punea să-i cinte ceasuri întregi.
Vedea cum îl cuprinde pe zăvoian o jale neagră. Fără Sultana, era. oriunde,
ori cu cîtă lume de faţă, singur.
Miai se uită lung la Sultana să vadă dacă şi ea a priceput ceva... Nu se
putea să nu priceapă. Duşi ori neduşi la biserică, ei erau doi. Sultănica era
femeia lui, dragostea şi casa lui, cu ea ar fi vrut să doarmă în pat şi să-şi
gospodărească avelia cîştigată... Ce rost avea ca ea să fie nevasta lui Ichim ?
Cu ce drept, pe femeia asta, care crescuse ca un copil de-a dreptul din inima
lui, o ţinea în aşternutul său Ichim ? în gmd scrîşnea din dinţi şi se simţea
ca înjunghiat. I-o furase farà nici un drept... Nu era lucru cinstit. Ar fi vrut
să urle, sa întrebe şi pe Dumnezeu din cer de ce Sultănica nu e lîngă el, caci
a lui fusese întii... şi de ce e acum alături de Ichim ^ ^ Nu se culcase cu
Petruţa decît ca să se răzbune pe Ichim, ca-i batjocorea dragostea lui.
_ îl cuprinse o silă fără de margini de el însuşi, zicîndu- . s i ca a fost
păcălit ca un dobitoc... îşi pierduse nevasta ade-varata Ş l işi mai lua.se
acum pe cap şi pe pacostea de Petruţa. in vreme ce Ichim ii luase nevasta şi
mai scăpase pe deasupra de o piatră din casă.
102
Ceru
iultâni«5
aîntare^ ugetul' ¡1, ii pus
lulce, ^ ârăs-<M a gura smuls săpatej duse aţi al cărei Cei«
Şonca.
runa celorl
Nunea:
ca
Ceru plosca şi bău pe nerăsuflate, înfierbîntat de furie, •ultănica se
uita mereu mută spre cl ; numai după fră-lîntarea buzelor ei groase şi moi
se putea inţelege că în ugetul ei se ceartă năluci. Tîrziu, se ridică încet şi
veni la :1, îi puse mina pe umărul sting. El îi simţi apăsarea caldă şi lulce,
prin cămaşa de inişor. Ea îi luă plosca de la gură şi, ară s-o şteargă cu
mîneca iiei, cum făceau muierile, o duse .a gură şi bău însetat... Miai o privi
înlemnit, năuc, apoi ii smulse la rîndul lui, dar cu grije, plosca luciată cu
riuri săpate cu fierul înroşit şi împodobită cu frunze şi flori. O duse apoi
încet şi lacom la buze şi sorbi, ars de gura femeii, al cărei gust îl căpătase
acum lemnul uscat.
Cei de faţă, nebănuind nimic, începură să rida. 1^ — Hai, care pe
care, strigă din capătul mesei Eftimie Şoricaie, care era aproape beat.
— Nu te lăsa, Niţo, o îndemna Neaga lui Mînjoc, îmbujorată de
mîncare şi de băutură.
Mînioasă parcă, Sultănica îi trase lui Miai iar plosca de la gură şi îi
puse o mînă fierbinte pe piept, prin deschizătura cămăşii, de-a drt*ptul pe
piele, chipurile ca să-1 ţină departe pina ce bea ea... Miai ai' fi vrut să chiuie
năuc.
Logofătul Dobre cam dibui cum merg lucrurile şi ii porunci lui
Păcălete, care începuse să-i zică din gură, cu isonul celorlalu, alt cîntec,
făcîndu-i semn să vie după el.
— Hai, mă, afai'ă, să jucăm şi noi... Cìntati Nuneasca...
— Nuneasca... se auziră şi alte glasuri. Hai să jucăm Nuneasca...
Se ridicară toţi şi îşi făcură loc printre mesele din prăvălie, afară, în
bătătura din faţa circiumei... Se prinse toată lumea, cei tineri ca şi cei mai
vîrstnici, ba şi codane, care nici nu ieşiseră la hova, ori unii trecuţi, ca moş
Truţă şi moş Saftu,. că se juca încet, într-o unduire domoală. Miai, între
mireasă şi Lisaveta lui Dobre, nu o slăbea din ochi pe Sultana. Avea o poftă
drăcească să sară, să chiuie, să răstoarne ceva. Cerul se înseninase şi mai
mult, dar era parcă jilav, căci stelele ardeau scînteind mărite, iar luna
trecuse spre apus, dincolo de un lan pufos şi negru de nori, a căror margine
o aurea de dincolo din spate. Cînd se sfîrşi hora, Stanciu strigă scripcarilor,
fălos :
— Măă, nea Păcălete, ia ziceti-i, mă, un brîu pentru noi, că ne-au
amorţit picioarele în hora asta tîrşită.
Cei care mai stăteau de vorbă, după sfirşitul Nuneascăi, se dădură
deoparte şi flăcăii se traseră spre mijloc, începînd
103
sfi se prindă cu mîinile petrecute pe la spate, unii de alţii, d brînele
roşii. Locul din frunte era mereu, de vreo doi ani încoace, păstrat pentru
Vasile Peştefript, care, iute spirt, juca aşa de repede, că-i obosea pe scripcari
şi-i tira pe toţi ceilalţi după el, într-o fîlfîire ameţitoare. Cel care ar fi
încercat să ducă el şirul se trezea împins dinspre Vasile, de i se împleticeau
picioarele şi rămînea de ruşine.
Scripcarii începuseră să zdrăngăne mormăit şi apăsat, şirul se legase,
cînd Miai se desprinse de Ungă pilcul cu naşa şi mireasa şi veni să se prindă
de ceilalţi. Spre mirarea tuturor, trecu in frunte, înaintea lui Peştefript.
 — Hei, Miai, să vedem, te ţine brîu,.. ? îl întrebă cu mutra lui
mucalită, Eftimie Soricaîp, făcind fără rost cu ochiul către cei din jurul lui.
— Nea Miai, ăştia sunt căpiaţi, nu te pune cu ei, se auzi glasul ascuţit
al Riţei.
Se temea pentru el, deşi i n fruntea flăcăilor era frate-său Vasile.
Pentru fetele tinerele, Miai, la douăzeci şi noua de ani, era tocmai potrivit
pentru dragoste, dar era prea bătrîn ca să se ţie de flăcăii ăştia i Mţ i ^ i
trufaşi, care se s'.mt'^au floarea salului.
Găman îşi strìnse bine brîul roşu, aşa cum, de altfel, făcuseră şi
ceilalţi. Nu numai să nu se desfacă la joc, dar brîul, betele şi chimirul sunt o
parte din viaţa rumânului. Mijlocul strîns bine e sprijinul cel mai bun la
muncă, la joc ori la trîntă. o dintotdeauna pentru el un izvor statornic de
sănătate,
SUtinul, de-i zicea Miai baciul, venise şi el afară. Acum se văzu că în
şerpar, în afară de pistol, de cuţit şi de cava! mai avea şi un fluier subţire,
destul de scurt.
Cobza zvîcnea scurt şi întors în loc, peste scripcă şi ţamba' cînd fij-ul
' vreo doi> ce flăcăi, în fi i cărora era Găman, încupu să-şi î n cc Uze a ^că
picioarele, saiuad uşor, spre drear* ; ^pj.g stìnga... După ei se mai făcură
încă şi alte vreo două i . Apoi Vasile, la picioarele căruia privea mereu
Păcălete, iuţi jocul, împingîndu-1 uşor spre dreapta pe Miai pe care-1 ţinea
strîns, pe la spate, de brîu. Şirul lor începu o plimbare legănată, şerpuind
printre nuntaşi. Ritmul iuţit» silit ( ! încurca pe unii dintre V lu era
'.ruii ca : : > u i . i a i lor. Păcălete zgîndărea u;:^a t u i l U i
e.^bza, şi ceilalţi doi lăutari se ţineau straşnic de el. Fk.....ii
baciu^ M î H i h cu chibzuială, ca să se potrivească jocului. Nunt
^«făcură tot mai mult ca să facă loc flăcăilor, al
Cftror şir şerpuia printre ceilalţi. Săltau acum de o bucată de
104
săl1
desî
cu
 petreci
oaat4»
inţt '
■eme în Ioc, repezînd picioarele cînd într-o parte, cînd tr-alta, cînd
Vasile strigă un ,,zi-i, mă..." şi iuţi din nou< cui. Faţa lui smeadă şi lungă,
mustăcioara scurtă erau jamai zîmbet, pe cînd feţele celorlalţi se vedea că
sunt im trase şi înnodate, căci nu-şi mai găseau suflul potrivit, răgan,
voinic dar mai moale, care, dacă ar fi fost lăsat la îlul lui, l-ar fi ţinut
picioarele o noapte întreagă, începu să mtă oarecare greutate în vine. Asta-1
înfurie şi strigă şi el lutarilor să iuţească. Unul dintre celelalte şiruri se opri,
pe nd cel dinţii porni şi mai îndîrjit. Picioarele flăcăilor sfîrîiau, pulbeau
ceva nevăzut. Nu peste mult timp, însă, Drăgan se pri şi, cu suflul tăiat, ieşi
din joc... Se opriră curînd şi ceîe-ilte şiruri. De îndată, cei rămaşi porniră cu
o iuţeală ame-toare, abia parcă atingeau pămintul. Vasile Peştefript, mieicu
u zîmbetul subt mustăcioară, trăgea cu coada ochiului la /liai, dar acesta
nu avea ochi decît pentru Sultănica... Puterea )arcă-i venea din ochii ei
strălucitori, în lumina focului mare :are ardea în marginea drumului de
ţară, arătînd hora.
Cînd rămaseră numai opt inşi în joc, femeile cu mîna la bărbie se
uitau uimite la nebunii aceia care, cînd pisau Dămîntul în loc, vrînd parcă
să-şi înşurubeze picioarele în el, :înd săltau sprinten şi uşurel, ca o flacără,
ori porneau, plutind parcă, lateral şi spre dreapta. Şirul lor se unduia lin ca
o năframă pe care o fîlfîie vîntul, în timp ce picioarele se mişcau iute,
mărunt, puzderie, ca palele de ploaie purtate de vijelie pe faţa eleşteului.
Păcălete, care lungise jocul mult, mai mult decît era obiceiul şi era
obosit, voi să se oprească, dar Peştefript îi ^ ti igă dîrz să-i dea înainte.
Fluieraşul baciului, care prinsese acum felul jocului dinspre părţile astea,
porni năuc înainte. Atunci se desprinseră toţi, în afară de cei doi, care
porniră şi mai repede... Picioarele li se mişcau acum, cînd erau numai ei, cu
o iuţeală drăcească. Cu mîna din afară în şold, cu cealaltă petrecuta la
spatele celuilalt şi ţinîndu-i strîns brîul, cei doi mergeau acum cînd înainte,
cînd înapoi, cînd lateral amîndoi odată, cînd de-a-ndăratelea. Miai îi
uimise pe toţi, căci nu inţelegau de ce nu se opreşte, acum cînd n-ar mai fi
fost deloc de ruşine. Pe faţa lui nu se putea citi nimic, doar ochii tiegri ii
străluceau ca la un bivol. Nu trecu mult şi el simţi că Vasile Peştefript se
lasă puţin cam greu, întoarse capul spre el şi-i văzu obrajii supţi şi gura
slăbită. Atunci strigă sălbatic :
105
I
ai un galben dă la mino acum. dă-o-n ( Icandra. None baciule... 7i-i
te rog. ca pă Argeş.
lăutarii erau din Piteşti. Ciuleandra era im joc d( Argc^. Miai îl mai
jucase pe la horele de Ia deal. pe cai cutreiera umblind după dragoste,
uneoin mai mîncind bâ de la cete de flăcăi, care apărau fetele şi nevestele
satu . alteori bălind el cîte trei o dată. Era sătul de toate astea, ci acum ar fi
vrut să joace oricît. fiindcă juca in faţa singur muieri care mai era pe lume...
Păcălete se răsuci ca o chf^i ceilalţi ii ţinură vitejeşte isonul, fluieraşul
porni înaintt o iasmă. iar cei doi. schimbind uşor paşii, porniră intr-un
diavolesc. După cîtva timp. Vasile Peştefript se opri moale. Spuse că nu
cunoaşte jocul, ceea ce era la ui urmelor de crezut. Adevărul e că-i slăbise
cu totul suflu Lăutarii se opriră şi ei. Cei doi erau lac de năduşealâ, d Miai
parcă nici nu bagă de seamă asta.
Moş Saftu clătină din cap cind îl privi venind liniştit spn cei din
fruntea nunţii, ca un armăsar înspumat după o aler gare crîncenă.
— Seamănă cu laica-au... Amarnic buioai a mai io-Firu la viaţa lui.
După ce se mai juca o sîrbă, Miai, care se ţinuse ac,, deoparte, ceru lui
Păcălete să cinte un „joc de doi" şi pu numaidecît mîna pe umărul
Sultănicăi, ca să nu i-o altul înainte. De cînd se cam lăţise, deşi nu avea
decit optsprezece ani, ea devenise destul de gieoaie, mai ales că niciodată n
fusese iscusită la joc, deşi nici o fată din sat, afară poale, acum de Riţa, nu
cinta atît de frumos ca ea. Miai ştia asta şî nu luă în seamă codirea ei.. Nu-i
păsa de joc... Vrea num;, să-şi petreacă braţul peste umerii ei fierbinţi, ca
altădată, ^ să-i simtă trupul lipit de al lui. Mergeau încet şi lin, avea timp să
guste fiecaie greutatea plăcută a celuilalt. Parcă pluti au pe altă lume.
Simţindu-i încheietura calda a braţului voinic în ceafă, pe Sultănica o
ademeni în gînd tot ce fusese mai an, în nopţile din pădure, în serile cînd
stăteau amîndoT pe bordei privind luna.
Mai jucară încă de vreo două ori, tot oarcă ei singuri în toată hora,
pînă cînd mireasa veni şi se prinse şi ea, tot cu q i i Q fi petrecută după
umeri, în dreapta lui. Petruţa juca aşa cuín nu jucau multe în sat, avea
picioarele sprintene şi ştia orîc^ joc fără greşeală, dar lui Miai i se păru că
atîrnă de el un pjbttoi. Se strîmbă atit de rău, încît toată lumea băgă d
10
ilor
deşi
un
- Fă, nu-i lucru curat aci, spuse Maria lui Căciulămare iriei lui Ion.
f— Taci, fă, împieliţato, nu spune blestemăţii, îi răspunse lărîtă
femeia, care privea fără să joace, înfăşurată toată în iramiă de borangic,
singurul lucru de preţ pe care-1 avea. Cînd se sfirşi, se auzi glasul lui
Stanciu, care ceru Iui caiete, cu o răutate de ţap tînăr, să cìnte ,,sîrba slutei",
caiete spuse că nu o ştie, atunci Stanciu îi spuse să cìnte ă sîrbă, la care
ştiau că se potrivesc cuvintele... Vorbele le luiseră ei, flăcăii, tîrziu, tot la
furcăria de sîmbătă... Păcate începu sirba şi, după ce mulţi fură în joc, se
auziră asurile cîtorva dintre flăcăi şi fete :
Of... of... of... Ţi-a plăcut, neicule, suta, of, of.. Ce te faci acum
cu sluta ? of, of... Of... of... of... neicule... of, of—of, of... Ce te faci
acum cu rîia... Cînd o fi să scoată iia ?...
Restea ii înjură de Dumnezeul mamii lor şi strigă lăuta-ilor să cinte
mai tare, ca să acopere astfel vorbele cintate, e nu se mai înţelegeau.
Cînd se opri sirba, bătrînul Nedelcu, supărat, pofti pe untaşii de
frunte în casă. Cînd porunci să vie şi lăutarii, cei inerì nici nu vroiră să audă
şi făcură gălăgie. Miai le spuse nsă că lăutarii pot să ramina afară, că
înăuntru o să cìnte áspetele din caval.
,,Cloşca-cu-pui" era acum sus şi ,.Carul'' pe jumătate în-ors. Norii cîţi
mai rămăseseră se scărmănau singuri. Cu oate că era tîrziu, nimeni nu vrea
să plece acasă. Cum să olece cînd pivniţa Nedelcilor era încă plină şi miei la
tavă incă destui ! Cu un asemenea chilipir nu se mai puteau întîlni curînd,
iar flăcăii îndrăciţi nu vi^oiau să scape prilejul şi să cruţe vinul hapsînului
de hangiu.
Popa Gheorghe, care fusese şi el în bătătură, se aşeză, adunindu-se,
pe laviţă şi, ducînd plosca la gură, se întoarse către Miai înainte de a bea :
— Le-ai făcut-o, mă Miai, le-ai dat peste nas puţoilor ăstora
obraznici... I-ai rămas pă toţi, ce mai încolo, da' d-aci înainte să te
curninţeşti, mă, că ai intrat şi tu în rîndurile oamenilor. Ţi-ai făcut
mendrele cît ai vrut, acum mai gin-deşte-te şi la casă, la copil şi la muiere.
Pe logofătul Dobre îl pufni rîsul,
107
— Ţi-aî găsit şi cui să predici, părinte Gheorghe... Şi ca să arate mai
bine, strigă : Mă Păcălete, ia zi-o p-aia cu U :îa crăpată, mă.
Cobzarul îşi mototoli cu şiretenie buzele, ca să cîştige ump, şi apoi,
văzînd că Miai nu zice nimic. începu să-i zică, făcind cu ochiul :
Mărioară din Piteşti,
Cu bărbatu cum trăieşti ?
Cu bărbatu trăiesc bine,
Cum vrea Dumnezeu cu mine.
Şi să laşi uşa crăpată
Ca să văd cum eşti culcată, măi, măi.
Dac-oi ii culcată bine,
Să viu şi io lîngă tine, măi, măi.
Dac-oi fi culcată rău,
Să mă duc cu Dumnezeu, măi, măi.
Maria lui Căciulămare nu se lăsă şi-i spuse cobzarului, cu i.a zîmbet
plin de tîlc, chipurile, ca din partea nevestii, a Petruţei :
— Ia zi-i după mine, mă Păcălete...
Foaie verde... tu, bărbate. Trei pe lume nu să poate ; Să scape
omu dă moarte, Să-ntlnereascâ nu poate, Să le iubească pă toate...
 Toţi făcură haz, numai Miai se închise în el, cu amărăciune. Nu... S-a
săturat. Nu mai vroia să fie cel de-pe afară, care să fugă noaptea,
cutreierînd satele. Toate muierile la un loc nu sunt Sultănica. Dă-o dracului
de viaţă. El dă ca prostul muierea lui pe altele, care nu-i vin ei nici la deştul
cel mic.
Tot el e cel nerod cînd socoate că înşală pe alţii. îşi fură singur
căciula.
Niciodată nu s-a simţit atît de însingurat. Trage mînios din gura
ploştii şi, fără să-i mai pese de Petruţa, care iar i-a cuprins umărul, îi cere
cobzarului să-i cìnte :
Mă Ioane, c-oi fi prost... Aseară unde mi-ai fost ?
108
Oar Miai s-
Pâc vine li ştie „f lucioaî şi înce
Pe' unv' ea sei pie^
virer astai în ocl
Unde-am fost. am trăit bine, Cu puicuţa lingă mine.
Mă Ioane, omule, Nu-ţi mai trece nopţile Pă la toate por(,ile. Că
porţile-s toate-nchise, Şi lacătele toate puse.
Oamenii fac haz. Au priceput după capul lor că pentru IMiai s-a
sfirşit cu viaţa de teleleu...
Păcălete a priceput şi el că Miai are chef să asculte şi vine lîngă el, ca
să-i zică la ureche. Acesta întreabă dacă Iştie Foaie verde de gutuie".
Păcălete, cu fălcile lui mari şi lucioase, cu ochii mari şi negri, cu mustaţa în
sus, nu răspunde şi începe de-a dreptul :
Foaie verde dă gutuie... măi, măi... Eşti cum eşti şi alta nu e...
măi, mài... Dă cînd mi te-ai supărat... măi, Şapte sate-am tot
umblat... măi, Da' ca tine n-am aflat, Da' ca tine n-am aflat... măi-,
Hai, murgule, acas şi.pace. Că nici asta nu-mi prea place. Nici
asta... nici astăJaUă, Hai la a de-a fost aldatâ.
 Murgu dacă auzea... măi, măi- . Căpiat îmi alerga. Fără frîu şi
fără şea... măi, măi îl minam cu inima... măi, măi... îl mînam cu
inima... măi. măi...
Petruţa se topea de fericire, iar mesenii zîmbiră uitîndu-se unul la
altul, căci toţi crezură că e vorba de mireasă... că la ea se întorsese Miai.
Nimeni nu băgase de seamă că el căutase pieziş ochii Sultanei, verzi şi
sprîncenaţi, şi-i prinse în privirea lui. Vechilul ceru şi el lui Păcălete să-i
cìnte, dar după asta Miai îl chemă din nou pe cobzar lîngă el. Pi-ivind-o
mereu în ochi pe Sultana, îi ceru să cìnte parcă numai pentri! '
loa
Pentru el şi pentru muierea tinăra care-şi frăminta, stîi'nită, buzele.
Hai, puicuţă, dă mi-aratâ Unde ne iubeam odată,
Leano... Leano... Trandafir lingă obraz, Pe-acolo trecui şi azi, Că el şi
cu serile Ne-ascultau sfădelile,
Leano... Leano... Ori că ţi-ai uitat dă toate Dă un an şi jumătate ?...
Leano... Leano... Desfă, puică, ce-ai făcut, Ca s-o luăm dă la-nceput,
Leano... Leano...
Cei care erau doar nuntaşi ascultau cîntecul ca martori, plăcîndu-le
ori nu. dar Sultana începu să tremure. Patima lui nestatornică răscolea în
ea o durere care durase ca jeratecul subt cenuşă. Miai o privea întruna şi o
iscodea cu privirea lui stăruitoare. El înţelegea din cc in ce mai mult că ea îl
luase pe Ichim doar ca să scape de sărăcie şi atîta tot. Ce să-i faci ? N-avea
nici ea dreptul să iubească ce-i dorea făptura ei... ăl sărac n-are drept pe
lumea asta. Avea, biata de ea, de ales între a se sluţi muncind fără nădejde,
pina cădea în genunchi ca o vită, ori de a pune cruce iubirii care a fost şi de
a ramine, tot mai frumoasă, alături de un bărbat pe care nu-1 socotea
bărbatul ei.
Totuşi Miai încă nu bănuia cît de grea fusese suferinţa ei de un an şi
mai bine.
Nopţi întregi nu dormea, mai ales în nopţile cu lună care-i aminteau
de cele trei zile arzătoare din pădure. Acum privirile lui şi cìntecele astea
rupeau fîşii tot de pe ea, de rămînea aproape fără nimic, ca atunci. Dar mai
ales o otrăvea Petruţa asta. care îi lua tot şi-i mai şi zîmbea ca o năroadă, pe
deasupra. Se înfurie* şi îşi spuse că din a doua seară va începe să se dea iar
in dragoste cu Miai, orice-o fi. Mai ales acum cînd afla din cîntecul cerut şi
din privirea lui că nu o poate uita, că şi el o doreşte mereu.
110
Flă( (ngrăm ul fer r fi fo oc uni
an barte arpe cumn
ceaf^ era M
cu
in:
toJI
ca
IŞ Flăcăii şi fetele de afară lăsaseră jocul, şi acum se igrămădeau cu
toţii in odaie, Înghesuiţi în prag şi în perva-lul ferestrei. Se aduseseră aici
cîteva tăvi cu plăcinte, care r fi fost să fie numai pentru nuntaşii de seamă,
căci n-aveau oc unde să se facă pentru toată lumea, dar ei nu înţelegeau
ista şi. venind de afară după tăvi, le vămuiseră cît putură, ^e urmă puseră
mîna şi pe ploştile de vin. Nedelcu pe dc o barte se gîndea că ar fi vremea ca
lumea să plece acasă far pe de altă parte ar fi vrut ca nunta fie-sii să fie o
nunta :um n-a mai fost, să se pomenească de ea cît or trăi ăi care \u fost de
faţă. Să se ţie minte că el e om cu stare.
Cei doi parcă nu mai erau pe lumea asta. Miai, mai ales, nu mai ţinea
socoteala de nimeni. îl înfuriau toţi cei de faţă, tot atît de mult ca şi Ichim,
ca şi Petruţa. Se duse să ia plosca de pe masă, anume ca să-i puie Sultanei
palma în Iceafă şi să o simtă toată arzînd. întîrzie cu mîna şi simţi trupul
femeii tremurînd tot. Mai mult însă nu bănui ce e cu ea. I se părea că ea nu
înţelege cît de rău se răsuceşte în el cuţitul neîndurat al dragostei. O vedea
tulburată şi-i era milă de ea, tot atît de mult cît ii era în clipele astea milă de
el însuşi. O vedea şi pe ea tot fără noroc, ca şi pe el.
Chemă cobzarul şi-i ceru să-i cìnte .,Lele cu sprîncene multe".
Asculta cîntecul în picioare, cu plosca în mînă,. cu ochii duşi undeva
departe. Clătina din cap, îngînînd în minte vorbele cobzarului :
 Lele cu sprîncene multe, Cui le dai să le sărute ? Cin' spre-acasă
te petrece ? Cine-ţi ţine cald şi rece ? Noaptea cin' mi te-nveleşte, în
zori cine te trezeşte ? Cine buzele ţi-a supt ? Cin' te vrea în zi de frupt
?
Mesenii nu mai pricepură nimic cînd îl văzură lăsîn-du-se moale,
aproape căzînd, pe o laviţă, lîngă frate-su Ion îi picurase vin din gura ploştii
pe cămaşa de inişor, pe pieptul desfăcut, păros.
Sultana ştia acum că de-aici încolo vor începe iar să se vadă pe furiş şi
că vor avea să-şi ascundă dragostea prin toate colţurile hanului, pe toate
potecile pădurii... Ea vru ca el să ştie asta încă de acum... Vru să ştie Că e a
lui, ca
111
şi mai înainte. Cìnta atunci unul dintre cìntecele potrivit* pe viersul
doinei, alcătuit din vorbe gîndite de ea în nopţih de singurătate pe care le
petrecea alături de Ichim, care 'dormea sforăind, prăbuşit. în ^glasul ei
clocotea vinul dragostei, dar în afară de Miai, toţi ascultară fără să-i
priceapă tîlcul.
Naşul se ridică şi vesti începerea darurilor. Din pai^tea lui spuse că dă
tinerilor căsătoriţi o pereche de boi.,
— Dă la mine mai puţin, spuse el, după cum era obiceiul în asemenea
împrejurări, dă la Dumnezeu mai rfiult... Pe urmă se întoarse către Ignat
Secu... Să te auzim, frate Ignat... Aud ? Ai zis ceva ?
Ignat dădu o velinţă şi, rînd pe rînd, răspunseră şi ceilalţi de la masă.
Din prăvălie veniră iar toţi buluc, să afle ce daruri se dau.
După ce Păcălete şi ai lui începură şi ziseră fără vorbe, de două ori,
răsucită, prelungită, fraza de început a doinei, Sultana îşi lăsă uşor capul pe
umărul stîng, ridică dirt sprîncenele negre şi mari în unghi, de i se umeziră
ochii verzi pe jumătate închişi şi începu, cu un glas ridicat şi topit în
tărăgănări parcă brumate, cîntecul adus tot de Miai, mai demult, şi uşor
schimbai de ea :
Foaie verde iasomie... măi, măi...
L-aştept pe neică să vie... măi, măi...
 Dă pă prispă mă tot uit... măi, măi...
Că nu I-am văzut dâ mult.., măi, măi...
Cind vii, neică, dumneata,
Mie-mi sare inima.
Cînd te văd suind, călare.
In ţarină simt că-mi sare,
Să aşterne drumului,
Subt copita calului.
«
O ascultau toţi tăcuţi, căci nu o mai auziseră de mult, de cind
furcăriile cu jocuri şi cîntece se făceau în faţa bordeiului lor... de cînd se ştia
că un glas ca al ei nu se mai cunoştea nici în satele dimprejur... Cîntecul
dură multă vreme; căci, potrivit doinei, fiece rînd de vorbe, o dată cîntat
repejor, era zis din nou şi mult mai sus, cu două-trei vocale de sprijin jucate
în glas, ca un chiot prelungit şi întors amar în jale. Faţa rotundă a Sultanei,
în afară de ndirnrea în ascuţiş a sprîncenelor, de privirea pierdută,
112
nu arăta nimic, parcă nu era decît o fereastră liniştită pentru
frămîntarea dinlăuntru.
Miai nu găsi nimic în tîlcul vorbelor pentru el, dar îl cuprinse şi pe el
acel iz amar şi plin de păreri de rău care era în simţirea femeii, încă atît de
tinere.
Mesenii începură să se îndemne iar la băut ; se vedea că sunt cam
obosiţi. Zăpuşeala era grea şi mai toţi se făcuseră conabii la faţă din pricina
mîncării şi a băuturii.
Sultănica îi lăsă pe lăutari să încerce să cìnte ceva mai vesel şi după
cîtva timp, cînd sfîrşiră, începu ea din nou, tot pe viersul doinei, spus doar
în jumătate... Era cîntecul pe care-1 întregise de la ea, după ce se întorsese
din pădure şi credea că Miai a lăsat-o :
Foaie verde dă sulfină...' Ş-astă-seară-i lună plină, măi, Da'
neică tot nu mai vine, măi, Da' neică tot nu mai vine, măi ! Of,., of...
Leano... Lino... Unde e, nu o mai vede, măi, I-au luat ochii alte fete ?
măi.
I
à
I
(-
fi le i
Cìnta cu ochii ei mari prinşi în ochii lui Miai, parcai erau numai ei
singuri, faţă-n faţă :
Nu vede cîtu-i dă rece, măi, Dă cînd nu iie mai petrece ? Of... of,
Leano... Lino... '
Unde pune neică mîna, Simţi că te dogoară luna... Unde pune
neică mîna... măi.,. Of... of, Leano... Lino... Cînd te ţine neica-n
braţe, Nu mai vezi câ-i dimineaţă, măi... Of... of... Leano... Lino...
Acum Miai pricepu că ea n-a uitat nimic din ce a fost. Se învolbură
ros de patimă şi, de unde pînă acum o simţea mai tînără decît el cu aproape
unsprezece ani, acum cînd &^ văzu răscolită în toate oasele ei de amintirea
frîngerilor îl braţe din trecut, îl cuprinse o mînie aprigă. Dumnezeul mamii
ei, atunci ce caută în aşternutul lui Ichim ? Petruţa,
113
c i : id pi . lălalt urmăr.
f li nf?dur i puse mîna pe tornar şi-1
ebà de ce e supărat. Ei se întoarse spre ea s. îşi
iniinti iar de tot. Ce căuta el aici ? se întreba din ce în ce Amînlat
1 de fată. l u bănuia.* ..*ì i ; K , ÌÌ » . L i . u a ^^.C^I U Ì Ì r
.icăi sa mai ^
— Fa, n-au murit toţi dracii-n tine. Dă cînd te-a iunt lumea ^ » c-
ai amuţit, ii spuse Maria lui Căc
a lui Paca! ire dădu din cap, zise apoi Şl icpeiu u n p i c u n ă cu ai l u i
iiaza începătoare a doinei, ■'ijumătăţită, şi ca începu din nou. cu sprîncer
^ - .;
Foaie verde inagheranu. Doamne, greu mai trece anu.
 Of... of... Lino, Neică, doru dă la tine Peste munţi şi ape vine Şi nu- 1
poate opri nimeni Pin-ajunge pin' la m i n e . . . Şi nu-1 poate opri nimeni..
Of . o f L :
"Noaptea-ntreai;.' Şi d-am văzt C Mi-am pus doru càpàtii, Mi-am pus
doi-u căpatii. mâi, D- â nu vii, mài.
Cu u i U u i iiia-nvelii. mài. Manìa greu mă odihnii, o r o f LINO .
Un fel de negură se lăsă peste zăpuşeala apăsătoare din odaie, sporita
şi de fumegarea celor cinci luminări groa Era alita în cîntecul f că toţi cei de
i*a(ă
acum i n ţe l L i > c i a . i >ingur Ichim, care c i a beat, nu văzu nimic. Tot
ridica plosca, ini du-se spre dreapta şi spre stinga, n!>'>i o ţinea la gură, c iv
. ..ca omuşorul marc, gilgiind.
- Banii nu fac omu feririt îi finu^e Nenîîn incot } \ ù Tirn.-it, dătinînd
din cap cu înţeles.
Ign jcâ încet plivirea de rrom'^r:^
1
— Da'... şi fără ei, viaţa nu-i viaţă...
Oaspetele cel tăcut ceru încuviinţarea să cìnte şi el ceva, de prin
partea de unde era de felul lui.
— Poate că n-o să vă placă, drept sa vă spun, dar mare poftă îmi făcu
felu cum rosti cîntecul această nevastă... Noi de felul nostru suntem
ungureni, dar ai noştri au venit de multă vreme şi-şi făcură căşi dincolo de
mînăstirea Hurezului, într-un sat ce-i zice Novaci, cred că n-a ti auzit de
el... Acolo în Gorj se cìnta mult de tot. Pe dumneata, neică Păcălete, te
poftesc să-ţi dregi cobza după cum îi zic eu acum... Şi cinta din caval cîteva
fraze, ca să-i arate cum să ţie isonul. Apoi, începu cu un glas atît de ridicat,
cum nu se mai auzise prin părţile astea ale Argeşului şi Dîmboviţei, mai
mult rostind versurile şi repetîndu-le decît cîntîndu-le... Era ceva de şagă în
surîsul lui, din colţul gurii, şi un iz dulce, acrişor, de măr cretese în glas.
Mă dusăi. da' mă dusăi să trec la OU Cu a mea, cu a mea mîndră
cu UA,.. Unde-o fi, da' unde-o fi Oltu. măi, mare, Oi trece, oi trece
mîndra-rt spinare Unde-o fi, da' unde-o fi, măi. mititel L-oi lăsa, l-oi
lăsa s-o treacă el. Şi trecui înot... Da'... trecui Oltu înot Cu a mea, cu
a mea mîndră cu tot.
Nuntaşii făcură haz de cîntecul oaspetelui oltean, pe care-1 socoteau
o bună snoavă, dar Miai îngheţă. El îi înţelese tîlcul răsturnat... şi în el se
răsuci un şiş. Se uita în ochii Sultanei şi parcă ea îi spuse, cu privirea
încremenită muteşte, vorba da.
Acum nu mai putea gîndi nimic. începură să se încurce toate în
mintea lui. Una ştia, însă, că pe calea pe care o pornise cu nunta nu va mai
merge... Nici un ceas nu mai putea lăsa pe Sultana în aşternutul lui Ichimi,
acum cînd află că şi ea îndură cît îndură el. De ce să nu fie împreună, acum
cînd scăpaseră de sărăcie ? Se îndoi totuşi un timp de hotărîrea ei şi o
întrebă din privire dacă merge sau nu. Ea zîmbi limpede acum, şi zîmbetul
ei spunea, din nou, da.
Oaspetele oltean fu rugat de nuntaşi să mai cìnte, iar el le cìnta,
îndelungă vreme, cîntece mucalite, care plăceau
115
mult celor de faţă. Miai nu mai ştia ce să facă... Tot Sultana îi risipi
nedumerirea. Ea ingina ceva dibuind... şi întrebă pe oaspete dacă p>oate
să-i ţie isonul din caval... Cînd se potriviră, din viers, femeia începu o doină
uşor repezită, cu sprijin numai pe unele jumătăţi de vorbă, care cădeau mai
bine :
Frunză verde de răsură. Fapt dă seară, măi, măi, Vino neică dă
mă fură, Fapt dă seară, măi, măi...
Dă nu poţi la cîntători, Fapt dă seară, măi, măi, Am s-aştept să
vii în zori, Fapt dă seară, măi, măi, Ce-a mai fost vreau iar să fie, Şi
puicuţa şi soţie, măi, măi.
Rămăsese luminoasă şi senină, ca o poamă pîrguită. Acum totul era
uşor. Nu era chip de amînare. într-o clipă, Miai ştiu ce va face.
Dar mai întii ţinu sá-i mulţumească parcă ; simţi nevoia să întoarcă
tot ce-a fost întunecat într-o lumină care să-i ducă de aci încolo.
încălzit de vinul aşteptării, ceru să cìnte şi el... Nu prea avea glas,
oricum nu avea, cînd cînta, acel glas scăzut, de taină, cu care zăpăcea
muierile cînd le şoptea... îşi dete seama, se răzgîndi şi-1 rugă pe oaspetele
lui să-i cìnte doina pe care i-a cîntat-o într-o seară, în sus, pe grohotişurile
Leaotei... Cel rugat zîmbi, cum zîmbise tot timpul, îşi ridică uşor cu
degetul mustaţa mică, moale şi căruntă şi îi făcu semn lui Păcălete. Cînd se
potrivi isonul, începu trăgînd din amintire ca uzi fir de mătase, din el însuşi
:
Cîte fete ^^ni bubt soare, . Puica mea pereche n-are, Ca-aşa-i
puica mea la fal-i. Ca roua de dimineaţă. Puica mea usure e,
dii
neag
toJ

I
pil
Şi-
116
Sultana nu mai era uşoară la trup, dar Miai ştia că în clipa aceea
vorbele i se potriveau, simţea că e o razachie neagră, dulce şi brumată.
Oaspetele cìnta acum iar nişte drăcii şugubeţe, de care toţi făceau
haz nespus. Stanca singură, cu faţa ei bălană şi lungă, fără pic de sÎnge în
obraz, cu toate că mincase şi ea, părea căzută de pe altă lume... Avea pe ea
iia de la nuntă, pe care n-o mai pusese pe ea de la plecarea lui Toma cu
pandurii, şi parcă era legată cu o fringhie... Ţinea în braţe copilul adormit şi
parcă îi era frică să plece. Ştia că bătrînul Nedelcu hotărîse ca nunta să ţie
pînă a doua zi, luni, noaptea, şi ea se simţea tare slăbită. Acum îi era şi
teamă să plece noaptea, că pînă în sat era o bucată de drum... Sultana, care
ieşise de cîteva clipe, se întoarse aducînd o tava cu plăcinte, pe care le
întinse nuntaşilor... Se uită ţintă spre Miai, şi el văzu atunci că nu mai are
salba cu cele trei rînduri de galbeni mari împărăteşti la mijloc şi
mahmudele mici tot de aur pe margine. înţelese. Ieşi numaidecît. în odaia
Petruţii îşi lăsase cele două pistoale, căci păstrase numai cuţitul la brîu.
Mai avea de gît, la piele, o pungă cu treizeci de taleri de aur. îşi luă
minteanul pe umeri şi se îndreptă spre portiţa din dos, care da în pădure.
Se trînti pe o căpiţă de fin subt un paltin şi aşteptă. Căpiţa era încă jilavă, şi
asta îi plăcu, fiindcă altfel ardea tot. Crăcite scuturau din frunziş picături
dese, cînd erau izbite din greşeală. Sultana nu avu destule plăcinte pentru
toată lumea, dar îi îm.păcă pe cei care doreau, spunînd că aduce altele şi
ieşi din nou cu tava.
In odaie, pe o masă aşternută cu ştergar alb, într-strachină verde îşi
lăsă salba pe care o scosese, apoi ie după ce îşi luă şi ea un mintean... Din
uşa grajdului c' lîngă portiţă luă o traistă pe care o pregătise între timp şi o
velinţă... Pusese în traistă, învelite într-un ştergar, o jumătate de miel,
brînză, ouă, pîine şi o sticlă cu vin. Aşteptă cîteva clipe să treacă Vasile
Peştefript, care venea din pădure, ţinîndu-se de gît cu Safta lui Firică... îl
cunoscu după glas. Cînd trecu portiţa, făcu vreo cîţiva paşi la stìnga, să se
ascundă după o tufă, căci nu-1 văzuse pe Miai pîndind jos. El se apropie ca
un lup, o cuprinse în braţe şi-i arse buzele cu un sărut.
— Să nu vie cineva, omule... Am pistoale la mine...
— Neică, să mergem unde ne-a fost bine cîndva.,,
117

I
— Acolo o să ne caute. Ştiu io un loc mai bun.
Cunoştea Vlăsia înspre marginea asta a ei, de ar fi putut merge şi cu
ochii închişi... Ştia el într-o rarişte o colibă părăsită, ascunsă în. clinul unei
vîiceluşe.
Cind Petruţa văzu că Miai întîrzie, nu mai putu răbda şi ieşi să-1
caute în bătătura din faţă, unde nu mai era nimeni, căci flăcăii şi fetele,
perechi, se aciuaseră pe unde le fusese mai la îndemînă. Se duse şi subt
şopronul unde era acum plita cea mare, la care se gătea, să întrebe pe
Sultana dacă nu l-a văzut pe Miai... Nu o văzu nici pe ea, iar cele două
bătrîne dormeau şi nu ştiau nimic... O cuprinse un fior rece, căci pricepu că
trebuie să fie împreună. Alergă mai mult moartă spre grajd, dar lîngă prag
se izbi de Vasile şi de Safta lui Firică. Stăteau îmbrăţişaţi pe un butoi gol, pe
care-1 rostogoliseră pînă acolo... Vasile îl văzu pe Miai ieşind pe portiţă cu
minteanul pe umeri... Pe Sultană n-o văzuse.
Se întoarse înjunghiată în odaia nuntaşilor, lîngă tată-su. Abia putu
să spună :
— Miai a fugit cu Niţa...
Bătrînul sări ca ars şi ţîşni pe uşă... în curte, fierbînd, se întoarse către
ea.
— I-ai căutat în grajd, după claia cu fîn ?
— El şi-a luat pistoalele... L-au văzut Vasile şi Safta cînd a ieşit pă
portiţă.
Bătrînul începu să răcnească :
— Restea... Restea... Tu n-auzi... ?
Restea era după claia de fîn cu Lica şi, cînd auzi pe tată-său strigînd,
alergă speriat.
— Restea, ia-ţi şuşaneau şi pistoalele şi hai prin pădure bă-1 căutăm
pe Miai, care-a fugit cu căţeaua de Niţa...
Pînă să iasă Restea dîn odaie, bătrînul înţelese zădărnicia unei
căutări prin pădure. Se sprijini de pereţi, ca să nu cadă. Obrajii îl usturau,
de ruşine.
— Ce să căutăm în pădure ? Acu î o caru cu fin ? Restea clocotea de
furie.
— îl omor pă frati-su. pă Ion. şi alergă cu pistolul, în mînă, spre
odaie.
Bătrînul se luă în grabă după el, îl ajunse.
tre
şi po
ni fă
UL

:
bă in
I
 I
118
— Omoru trebuie făcut cu socoteală. Nu aşa. Apoi trecu el întîi
pragul şi strigă inînios către Ion, către nevastă-sa şi către Stanca : Hristosu
vostru, ieşiţi afară, neam dă porci, că vă omor pă loc.
Nuntaşii se ridicară în picioare înmărmuriţi. Nu pricepeau nimic. La
rădăcina nasului lemnos al bătrînului. ochii se făcuseră parcă roşii.
IVIustata pieptănată şi potrivită cu grije azi-dimineaţă era parcă
mototolită. Puse mîna cu unghiile degetelor late pe um.ărul lui Ichim şi-1
zgîlţîi.
— Scoală şi tu, pastele cui te-a făcut, că ţi-a fugit tîrfa dă nevastă-ta...
Ichim ridică privirea bleaga dintre pleoapele lipite - . s se uită moale
şi paşnic în jurul lui.
— A fugit... ?
— A fugit cu clinele dă Miai, şi, nemaiputînd îndura, bătrînul se lăsă
moale pe laviţă, lîngă masă, cu fruntea în mînă.
Faţa lui Ion. îngustă şi ciupită de vărsat. înţepeni, şi el se întoarse
către muieri şi le spuse scurt :
— Haideţi acasă... Din pragul prăvăliei se întoarse către Nedelcu...
Jupîne, nu-ţi lăspunz la ocara pă care mi-ai spus-o, fiindcă ocara pă care o
înduri dumneata e mai mare şi mai grea. Ne stropeşte şi pă noi ruşinea
asta, să ştii... Da' acum ascultă şi-o vorbă pă care ţi-o spun io : dragostea nu
să vinde şi nu să cumpără. Tu, Mărie, hai.
Cele două muieri se întoarseră din tindă, cu copiii adormiţi în braţe.
De afară năvăliră buluc toţi cei risipiţi prin toate colţurile.
Era o zarvă nemaipomenită. Nuntaşii se sculară să pleC' Bătrînul
păru că se trezeşte. Se sculă în picioare şi le spuse, aproape răstit :
— Rămîneţi cu toţii jos... Aţi mîncat şi aţi băut pentru nuntă... O să
mîncaţi şi o să beţi pentru parastas.
După trei zile, cei doi se întoarseră în sat. Nici Nedelcu, nici feciorii
lui nu dădură nici un semn de ceartă... îi tri-misera doar fetiţa — pe Safta
qu o bătrînă care mătura la han. Petruţa plecase chiar a doua zi de
dimineaţă, cu o căruţă, la rude la Zimnicea. Sultana primi fără supărare
fetiţa, căci i se păru că seamănă cu Miai...
119
Dormeau subt un adăpost de scînduri, aşteptînd ca să vie dulgherii să
se pună pe lucru. Peste două săptămîni, însă, Miai a fost găsit cu ţeasta
zdrobită de topor, în poarta unei case cu gîrlici şi livadă pînă în poartă, de
pe valea Glîmbo-celului. Şedea acolo o văduvă cu care se ţinuse el mai
demult.,. La început se crezu că a încercat s-o vadă iar pe această muiere,
iar ea, ori cineva pus de ea, i-a sfărîmat capul. Sau poate, gîndeau alţii,
cineva cu năduf în dragoste, fără ştirea ei... Ion şi Sultana s-au dus peste
două zile cu o căruţă să-1 aducă acasă. Văduva bănuită şi un flăcău din sat
erau păziţi, cu fiare la picioare. Dar li se dete drumul cînd Sultana
recunoscu betele cu mărgele pe care Ichim le purta peste brîul roşu...
1
PLEACĂ UN ZAPCIU, VINE ALTUL
Ichim şi Restea au fost sculaţi în puterea nopţii de un ceauş, care
venise cu şase poteraşi şi bătuseră cu flintele în poarta curţii şi în uşa
hanului pînă îi sculaseră pe toţi ai casei, înspăimîntaţi. Le-au legat mîinile
la spate, cu aceeaşi frînghie lungă, la amîndoi, şi pe urmă au pornit prin
ploaia care cădea aproape neîntrerupt, de pe la Sîntu Dumitru, măruntă şi
deasă, ploaie putredă de toamnă. Doi poteraşi călări, în frunte, alţi doi în
spate, care ţineau un capăt al frînghiei, şi cîte unul pe de lături, îi păzeau cu
grije, căci era un întuneric ud, că nu se vedea nimic la un pas. Cei de pe de
lături aveau gîrbacele în mînă şi-i tot zoreau, cu înjurături de oameni
necăjiţi, lovindu-i la întîm-plare, căci nu-i vedeau. Şi ceauşul şi poteraşii
erau mînioşi că din pricina ăstora au pornit de aseară prin ploaie şi de
atunci pînă acum, cînd se apropie zorile, tot merg prin ploaia care le-a
pătruns cu răceala ei pe subt cojoace şi ipingele pînă în oase. Restea cu
toate că a îngheţat e mai curajos, dar Ichim şi-a pierdut capul cu totul...
Au trecut şapte ani de cînd, într-un car cu boi, Sultana şi Ion
aduseseră de pe valea Glîmbocelului, aşezat pe paie şi velinţe şi acoperit cu
frunziş de stejar, trupul sfîrtecat de topor al lui Găman şi acum era a treia
oară cînd, din pricina acestui mort, erau duşi legaţi la Găeşti. într-o desagă.
Sultana adusese, în ziua aceea, de la deal în căruţa mortului şi o pereche de
bete, pe care mama unui copil le adusese tocmai a treia zi... Le găsise
copilul în şanţul drumului şi le luase degrabă şi pe furiş, ca să nu-1 vadă
nimeni. Cînd muierea a văzut ce năpastă cade pe capul vecinei ei, văduva,
şi cine ştie şi pe ea, dacă s-o descoperi ce e cu betele, şi-a luat inima în dinţi
şi a adus acele bete cu mărgele, cum nu se mai văzuseră în sat... Cînd le-a
văzut Sultana, şi-a mxuşcat
121
buzele pînă la sînge... Ea a ştiut din clipa dintîi cine era lîcigaşul, dar
avea acum şi dovada... Erau betele cu măigele mici, albastre şi roşii alo lui
Ichim... Le ştia tot satul... Nu putea tăgădui că nu sunt ale lui. Se vede că,
încins cu ele peste briu, a.şa cum obicinuia, în noaptea cînd aducea cu
căruţa trupul lui Miai, ca să-1 lepede în faţa porţii acelei femei din dual,
Ichim nu băgase de seamă că betele i s-au desprins, fiindcă brîul îi
rămăsese strîns pe mijloc. Bănuind apoi că tiebuie să fi fost rămas urme de
sînge şi pe căruţă, Sultana nu se lăsă pînă cînd nu aduse dovada că Nedelcii
se oprisfTă, în dimineaţa următoare acelei nopţi, la Vadul Rău, ca să spele
în zorii zilei căruţa, şi, chipurile, şi caii, cînd nici naiba n-a mai pomenit să
se scalde caii şi să se spele căruţa la gîrlă în zorii zilei. îi văzuseră atunci
mulţi oameni care în dimineaţa aceea ieşiseră de cu noapte la a doua
praşilă...
Ion al Firului, mistuit de o turbare tăcută şi rece, nu se lăsă pînă nu
puse totul în mişcare. în faţa începutului de dovadă, zapciul nu avusese ce
să facă şi îi pusese pe cei doi fraţi la poprt^ală, urmînd să-i trimită la
Judecată la divanul criminalicesc.
în timpul acesta Sultana n-a mai fost om... Nici nu mai putea să
plîngă... Ochii i se duseseră în fundul capului, cît erau de mari şi de verzi,
faţa i se uscase parcă... Potopul de lume caie se adunase şi din satele vecine
la înmormînta-rea lui Găman, în după-amiaza călduroasă de iunie, o văzu
cu privirea rătăcită, mergind parcă făi*ă să ştie că e pe lume... Nu plîngea...
nu spunea nimic... mergea numai aşa, năucă, de parcă i se rupsese şira
spinării. Era lume nu numai în biserică, ci şi în curtea cu iarbă a bisericii,
între nucii din marginea viei pînă la cimitir, ba înghesuită pe unde se putea
sta pe ruptura de mal şi pe costiţa dinspre poiana răscrucii... Cînd l-au scos
pe năsălie din biserică să-1 ducă la groapă, că o duceau pe umori Peştefript,
Oagea, Drăgan şi Mitru, au începui să cìnte lăutarii, care-i cîntaseră de
atîtea ori, şi-au început să bocească femeile şi fetele de se înneguraseră şi
ochii bărbaţilor... Ion, frate-său, se mişca încet, ca înlemnit în mers.
După înmormîntare, flăcăii şi cumnatul ei au dus de pe locul acestuia
bîrnele, nuielile şi lemnăria, lucrată de dulgherii din deal, în aria lui moş
Truţă, unde au săpat un alt bordei, alături de cel vechi, ca .să aibă tînăra
femeie unde să stea şi să nu fie nevoită să se întoarcă la han, la
122
)1
11
■
ì
ul
• J pe
i

I
\
m
de
de pat jeie . l a l^ru-sau. Ea ar fi vrut să se ducă departe, să se ascund,
însă către sfirşitul lunii a fost chemată să Facă iar clacă la seceriş... O mai
ajutau şi aci fetele şi flăcăii, cînd o vedeau atit de abătută... Riţa îi făcuse lui
Miai şi un cîntec, schim-bînd o variantă scurtată a Mioriţei, pe care-1 cìnta
acimi la furcării, unde Sultana, de altfel, nu se ducea...
Dar Ichim şi Restea nu au stat la popreală decît vreun an de zile, căci
spre toamna următoare, zapciul, spunînd că nu sunt destule dovezi de
vinovăţie, ca să-i poată trimite la divanul criminalicesc, le dăduse drumul
la amîndoi... Le-ar fi dat poate druniul şi mai devreme, dar fusese între
zapciu şi bătrînul Nedelcu o lungă tocmeală şi numai după ce Ichim şi
Restea, cu feţele schimonosite de chinuri, ii spuseră bătrînului că nu mai
pot indura caznele la care sunt supuşi, chipurile ca să mărturisească totul,
acesta fu nevoit să împlinească, mai vînzind cite ceva, o mie cinci sute d.
galbeni, pe care-i ceruse omul stăpînirii. Nu putea să lase i se arunce
feciorii în ocna părăsită, ori poate chiar să-i spînzure...
Ichim şi Restea au mai stat două săptămîni la Piu.ii. ca să nu li se
cunoască pe faţă caznele şi pe urmă s-au întors în sat plini de semeţie... Era
in această trufie nu atit faptul că fuseseră găsiţi nevinovaţi, cît că făcusci
dovada puterii lor.
Oamenii scrîşneau din dinţi.
— Ăştia te omoară, şi pă ui'mă te plătesc in bani. mirii Eftimie
Şoricaie.
— Nici nu să feresc măcar, spuse Peşictnpi... A U vedeţi... ?
— Dă ce .sa -sa k•rra^ea, i i i a Vasilu .' uitri^bă f^ i ^al Secu, coborind
la vale, căci ieşiseră de ia biserică. Nu numai că dreptatea să vinde, mă, in
ţara asta, dar să şi bate cu cleştele în tarabă, ca la bîlci la Găeşti... ca să ştie
toată lumea şi să capete jupînii muşterii. Născătoarea ei dă ţară.
— Nu ţi-am spus, mă Ignate. că nu e (ara rea, ni;., spuse minios popa
Gheorghe, care se pregătea să treacă drumul la el acasă... Ţara-i bună, mă,
stăpinirea e rea.
Ichim nu s-a lăsat pînă cînd, cu oamenii stăpînirii, n-a adus-o înapoi
pe Sultana acasă... aşa cum cerea pravila...
— E nevasta mea, bă, şi-i zdrobesc oasele dacă nu vin-acasă... O
omor şi o plătesc în bani... striga Ichim către cure intre două ciocane de
ţuică il ascultau în circiuniă.
123
A venit... dar nevastă nu i-a fost... După ce fusese un an însingurată şi
cuminte ca o călugăriţă bolnavă, acum se prinse întii cu Vasile Peştefript,
cu care se iubea în luntre prin stufişurile eleşteului şi pe care îl trimise după
un an înapoi Saftei... Nici nu se fereau măcar... Pe urmă îi fu rîndul lui
Drăgan al lui Ignat. Cu ăsta se pierdea prin pădure, căci lui Drăgan, care se
făcuse un munte de flăcău, nu-i păsa de feciorii hangiului ; avea şi el
pistoale la brîu.
Ichim n-o omori pe Sultana... Nu avu ce-i face... Se lăudase numai...
Altfel ştia că nici el, nici ai lui nu mai au atîţia bani cît să plătească un nou
omor. Şi mai purta pe buci urmele fierului înroşit cu care fusese împuns de
cnmenii zapciului.
într-o seară, popa Gheorghe o întîlni pe Sultana vfenind; pe poteca
nucilor, dinspre pădure. O întîlnise ţinîndu-se de gît cu Drăgan. iia ii era
uşor desfăcută^în faţă, mai-mai să i se vadă sînii mari şi tari ca gutuile.
— Mă femeie, nu ţi-e ţie ruşine... Tu, mă... ai uitat că a. bărbat ?
—N-am uitat, săru mîna, părinte... N-am uitat... Da' e mai bine aşa...
Să să sature dă nevastă.
Popa clătină din cap şi fu cit pe-aci s-alunece pe iarba dimbului,
coborînd în drum.
Ion se făcuse şi mai tăcut, mergea cu privirea pierdută ca un bou în
jug... Era pămîntiu acum la faţă. Ofta din cînd în cînd, cînd îl înţepa o
mustrare a nevestei.
— Nu e dreptate şi nu e... Ce vrei ? Nu putem face nimic... Căpriorii
lumii ăştia sunt prea grei pentru umerii mştri.
Peste vreo patru ani, cînd aflase că s-a schimbat zapciul, Ion nu se
lăsă... Făcu tot ce putu, vîndu o viţea şi ajunse pînă ia el... îi spuse din fir în
păr cuiji a fost toată întîmpla-rea, povestea cu betele şi căruţa spălată în
zorii zilei... Zapciul părea înţelegător şi dornic să facă dreptate... Mereu
punea întrebări şi se mînia de aşa sfruntată neruşinare... A trimis în ziua
aceea de i-a adus legaţi pe cei doi de la Zăvoiu _ Dihorului. După trei zile
le-a dat însă şi el drumul... De data asta bătrînul Nedelcu nu s-a mai
tocmit. A dat de la început cît i s-a cerut... A vîndut vitele într-o singură zi,
a dat aurul pe care-I avea în casă... A dat şi salba Sultanei... ~ A cerut un
singur lucru... Să i se dea betele lui în mînă... Zapciul i le-a dat peste două
zile, tăiate în bucăţi. I-a dat rupte şi foile cu tacrirurile de la delă. Cei trei s-
au întors
 124
acum în sat, liniştiţi pentru toată viaţa, dar nu mai erau semeţi ca
de'rîndul trecut... Omorul ăsta îi lăsase aproape pe drumuri.
Deşi era minat cu gîrbaciul prin întuneric ¿1 istovit de oboseală, încît
de-abia se mai tîra, cînd începu să se crape de ziuă Ichim se mai linişti. Ştia
că nu-i mai pot face nimic... Betele fuseseră tăiate şi zvîrlite în hazna, foile
de la delă fuseseră şi ele rupte bucăţi. Aflase că era acum un zapciu nou,
aflase că Ion al Firului e de trei zile la Găeşti, dar îşi făcea curaj singur,
spunînd că nu are de ce să-i mai fie teamă.
Aci se înşelase... Zapciul, aflînd cum stă tărăşenia, trimise vorbă
fostului zapciu, acum mazilit, să scoată de unde-o şti betele şi foile de la
delă, că dacă nu, e rău de el. Acesta înapoie şi betele, şi foile pe care le luase
cu el. Tăiase şi rupsese în faţa Nedelcilor altele la fel cu cele ştiute. Betele,
care aveau două buchi pe ele cusute cu mătase de Petruţa. fuseseră păstrate
ca şi foile adevărate. Omul îşi zicea că nu va fi toată viaţa zapciu şi va mai
avea nevoie de ele... Dar acum ieşise cam prost pentru el şi le înapoie,
Ichim se cutremură de spaimă... Pe urmă spuse că ei au plătit o dată şi
că nu mai pot plăti şi a doua oară.
— Aţi plătit dă două ori, le spuse rin jind zapciul c^ nou, care era un
bărbat scurt şi fălcos, cu giubea cărămizie Ce-aţi plătit e bun plătit. Era
dreptul celorlalţi zapcii dinair tea mea. Trebuia să trăiască şi ei, nu ? Nu vă
puteţi plînge. V-au lăsat slobozi şapte ani..v Acum e -altceva.. Vă mai dau
timp pînă miine, să vă gîndiţi mai bine.
Să se gîndească, uşor de zis... Dar cum să se gîndească, în vreme ce
erau necontenit plesniţi cu gîrbaciul, chipurile, ca să nu adoarmă. Au
înţeles că totul o să fie luat din 'nou de la început... Acum bătrînul era mort
şi nu mai putea fi chemat să-i ajute la împlinirea banilor... Cu greu fu
înduplecat zapciul să lase pe Restea slobod, să se ducă la han să caute să
încropească cîtimea cerută şi stabilită între ei şi omul cel nou al stăpînirii.
Restea a vîndut tot ceea ce putea vinde... A împrumutat apoi două
sute de galbeni de la logofătul Dobre, dînd hirtie la mînă, şase cai şi zece
chile de orz zălog... Tot ceea ce agonisiseră de patru ani încoace abia le-a
ajuns ca să plătească zapciului, rămînînd din nou în sapă de lemn, căci nu
mai aveau decît pereţii hanului şi un pod cu fîn...
125
Cind a văzut şi dc dala asta că lucrurile merg tot ca mai înainte. Ion s-
a întors acasă şi mai tăcut, cu pete galbene pe obraz de cîtă fiere se scursese
în el. A ajuns în sat cam către seară, şi pe drum s-a întîlnit cu Căciulămare...
care ştia că Ichim şi Restea se întorseseră la han încă înaintea prînzu-lui.
— Nu-i dreptate, neică Duţă. nu-i dreptate, şi pace... Dar Duţă ii
răspunse cam in doi peri :
— Apăi şi tu, mă Ioane, nu vezi că i-ai adus în sapă clâ lemn ?... Ce
mai vrei ? Nu vezi că pă ăl bătrîn l-ai dus în mormînt dâ năcaz şi otravă la
ficat ?... că pă Ichim şi Restea i-ai adus în sapă dă lemn...? :
Ion se scărpina în cap nedumerit... Apoi i se păru că înţelege şi. fără
să-i dea bună ziua. iuţi pasul prin noroiul alunecos.
A doua zi ploaia s-a oprit... Pe nesimţite s-a înseninat binişor, deşi se
mai alegeau caiere de nori albi pe ici, colo... Ba către prinz a ieşit şi soarele,
tomnatic, cu raze albicioase... A treia şi a patra zi, joi, a început să se
zbicească pămîntul, mai ales spre marginea drumului... Vineri către
chindie. Ion se întorcea de la pădure cu o sarcină de uscături în spate, cind
a auzit răgete de vite şi a văzut în faţa casei lui adunată lumea din sat... îi
veniseră de la păşune, de din jos de sat, dinspre partea bordeielor, aduşi
grea de tot de un fecior al lui Predoiu şi de Codică al lui Chivu, cei doi boi şi
cele două vaci ale lui, cu cozile tăiate din rădăcină... I-au spus că Ichim şi
Restea au întrebat care sunt vitele lui Ion al Firului şi pe urmă le-au tăiat
cozile cu securea... Băieţii le-au mînat apoi acasă, neştiind ce să facă.
Lumea forfotea în faţa casei.
— Să le puie ud proaspăt dă vită pă rană, fu de părere Neaga lui
Mînjoc, să le mai ostoiască durerea...
— E mai bună fiertura dă pătlagină, Mărie, ascultă-mâ pă mine... că
altfel ţi să prăpădesc vitele... şi trebuie să faci cum poţi să le legi. Şi Anica
lui Chivu îşi făcu cruce... în fundul iadului o să meargă ăştia.
 — Dă lecuit nu mai are rost să le lecuiască... sărăcite vite, îşi dădu cu
părerea moş Firică. Ce să faci cu vitele cu cozile tăiate ? E dă rîsul lumii...
Trebuie duse la Găeşti şi vîndute azi, mîine... ca să le taie... O scoate ce-o
putea pă ele... Măcar cu pielea să s-aleagă.
126
Se auzi un ..dară",,, aniărît, căci şi ceilalţi bărbaţi fură de aceeaşi
părere...
Duţă Căciulămare bătu cu palma în grumazul vacii plăvane.
— Io zic că am putea să punem mînă dă la mînă şi să oprim şi să
tăiem în sat pă Joiana asta. care parcă să ţine mai greu pă picioai-e...
Deşi avea sînge curs şi închegat pe pulpele cam uscate de dinapoi.
Joiana mai sîngera încă, şi răgetele ei sfîşiau inima celor de faţă.
— Mai bine le tăiau şi limbiiL*, ca să nu iu auznn, spuse Zainfira.
care era acum măritată cu Mitru.
Bărbatu-său se mînie :
— Vorbişi şi tu ca proasta...
Răzbunările acestea cumplite şi neroade, venite din întunericul
neştiinţei în care se zbăteau satele, erau, ce-i drept, destul de rare... Uneori
îndobitocirea omului era atît de mare, încît tăia şi limba vitelor.
Ion nu spunea nimic... Parcă i se împietrise inima... Se uita la boii
ăştia, la vacile astea cu care să arănea, la vitele astea pe care le crescuse de
cînd erau de-o zi, le vedea suferind şi nu zicea nimic... Era ca pămîntul la
faţă... Se îndreptă încruntat, mînjit de sînge pe zăbun, spre poiana
răscrucii... Oamenii, nedumeriţi, îl văzură urcînd costiţa de-a dreptul spre
biserică...
Popa Gheorghe, care privea cu mîna streaşină devale spre eleşteu,
spre lumea adunată, vru să ştie ce s-a înlîmnl.^t.
— Ce-i acolo... lumea aia adunată, mă Ioane ? Ion parcă era năuc. nu
pricepea ce-1 întreabă.
— Părinte, am venit să-mi faci slujbă dă mort
— Cum, mă, slujbă dă mort...? Da' ce s-a înlimplat ?^ A murit
cineva ? întrebă popa speriat.
 — Io, părinte... Nu mai sunt dă pă lumea asta...
Se opriră fn dreptul lor cîţiva bărbaţi şi vreo două femei, între ele şi
Chiva lui Ristache, care veneau cu sarcini de coceni uscaţi de porumb în
spate.
— Omule, cum nu mai eşti dă pă lumea asta... ? Ce vrei să spui ?
— Vrea slujbă dă mort, se amestecă în vorbă Chiva. Zice că vrea să-i
faci slujbă dă mort, părinte...
Popa Gheorghe îşi încruntă ochii mici, înecaţi în obrajii mari,
stacojii, a nedumerire, şi apoi se îndreptă spre poteca lunecoasă a
dîmbului.
127
— Vino după mine.
^ i puse patrafirul şi aprinse două luminări într-un sfeşnic, lana din
dreapta... îşi spuse că o slujbă poate oricum să fiducă o uşurare. Ion îi ceru
apoi să se spovedească... Popa i : spovedi... îi ceru ?i î n ^ n n r t n ^nnie. Asta
nu-i dădu... fiindcă IV. postise.
I n drum, în dreptul bisericii se oprise un pîlc întreg de ^leni, care
aflaseră de la cele două femei despre ce e vorba.
— îi face lui Ion al Fiiuiui molifta da mort... le spuse C^ i ' - n ro l o r
ce veneau din urmă.
i îl văzură şi pe el ieşind... Părea acum ceva mai liniştit, dar nu vedea
pe nimeni. Cobora încet pe dr'-^- 1 ocolit, nu de-a dreptul pe costişă.
Cînd îl văzu ieşind tăcut cu toporişca în mînă, cei adun i 1 . . faţa
cocioabei lui nu pricepură dintîi încotro se indreapt; Pe urmă ¡1 văzură că se
îndreaptă, ocolind la stìnga, pe drumul ăl mare spre han... Cu toţii aflară
apoi de la Chiva, care r^" nsese la putu cu cumpănă din faţa casei lui Duţu,
că
a cerut popii să-i facă slujbă de mort şi s-au îngrozit... Bărbaţii au
prins să alerge după el... Cînd a văzut asta. Ion a iuţit şi el pasul, apoi a
început să alerge... Nu l-au ajuns decît în faţa hanului... Intrase însă în
circiumă şi n-au mai putut să-1 oprească... Ichim l-a văzut intrind. alb ca
varul la fa;d, şi a înţeles... A căutat înfrigurat pistolul pe care îl t-no;:. s^,bt
tejghea. Cînd a văzut toporul gata să-i zboare . . a tras în plin... N-a
nimerit. Nici toporul nu l-a
orit pe el... A nimerit în poliţa cu clondire şi ulcele... care i . -;ărit în
ţăndări, cu un zgomot de prăbuşire, care i-a îngrozit 1 ce intrau grămadă pe
uşă... Cu o crîncenă încleştare oărit şi şi-a scos din policioară top Ichim
coborîse,
i-uncase mai mult în pivniţă şi tràic:.c cu spaimă, dea-
a, chepengul. în timpul acesta, Restea, care auzise zgomo-
de prăbuşire dinlăuntru, intrase pe uşiţa dinspre curte ;
sări ca o fiară spre el... Oamenii il prinseră în braţe, iar
ea, pricepînd, fugi în curte.
DuţrcăduTămt:."^^ " "
Cu faţa albă ca varul, parca o ciipă domolit, Ion şopti : Mi-au ucis
fratele... m-au batjocorit... Nu mă iartă nici Dumnezeu dacă îndur
asemenea ocară
Si-nt,-o clipă se smuci cu atîta putere, că oamenii care-1 .ns il scăpară
din mină. leşî năprasnic pe uşă.
ìndi
se
Av(
128
Restea căutase şi el toporul şi se întorsese acum să -1 înfrunte...
dar cînd îl văzu alb la faţă, nepămîntesc de hotărît, încremeni cu
toporul în mînă. înţelese ca fulgerul că nebunului puţin îi pasă dacă
il omoară ori dacă e omorît... El însă nu vrea să moară... Fugi din nou
şi se închise în odaia care fusese a Petruţii. Ion alergă într-acolo şi
găsi uşa închi.să... începu s-o spargă cu toporişca... Restea, care
pricepu si văzu uşa sărind în ţăndări, ieşi pe o altă uşă mai din fund",
fugi cîţiva paşi prin curte şi ajunse la poarta mică dinspre pădure.
Ion, după el. Ieşi în goană pe poarta deschisă, aşteptînd să i se înfigă
în spate topoiişca aruncată. Cînd o auzi izbită in usciorul uşii ori în
gard. işi dădu seama că a scăpat. Se pierdu în pădure...
 Ion îşi smulse apoi liniştit toporişca din scîndură şi se îndreptă
prin curte spre drumul cel mare... Lumea îngrozită se dădea la o parte
din calea lui. Nu mai era alb la faţă... Avea numai buzele reci şi aspre
ca de lemn... — Azi sau mîine e totuna... Se îndreptă liniştit spre
casă... Lumea, după el. Cei doi fraţi au închis hanul şi au plecat din
sal,., N\3 s-au întors decît peste şase luni... in primăvară. Ion se
domolise şi se încovoia din nou subt jugul clâcii.
TTCi J
r. ,-.
Cmc mine. ciîoare de HiKe (la vreo citava ani
mtoarcH^ de la Braşovy, toata casa fia sculatJu cind se oerc^ară BU
numai şc^iroaiiele şi tMttl curtea, dar şi hiţ^u-rile din spate, pina spre
pădure, sus în deal, pe serdàreasa ^-ica o ^ raeîeala. Nicolache cu
putea fi gàsit nicâ-Mâ.. . ricepea cum putisse el să iasâ dhx iatacul
v'or. R nimeni Cum de nu l-au zărit, cind s-a
iin agile de la bixrătărie şi arga^ de la grm:-
. farà ix^ială, numai pe uşa ori pe fer>eastra din faţă. conacul avea
doar o uţa irraasă la ^-^^ ^ i;:.gi:stàL. din care se făceau trfâ odăi pe i . trâ
pe dreapta, iar xişa se închidea nu numai cu
cheia, ci ^ cu un drug de fi», bine propât pe dinăuntru. Toate
ferestrele erau inîărite cu zăbrele de fier ţigănesc Uşa din fundul tindei se
închidea zdravăn, de asemeni, cu x&var pieziş de-a latul uşii, căci ctìe două
fete care slujeau în casă dormeau sus intr-o odaie mică de lingă intrarea
paduluL Să-i fi daî drumial cineva copilului nu era cu putinţa ; nimeni la
conac nu avea îndrăzn^da de neîncdiipuit să înfrunte minia căci pitarul
Barbu Peirescu era acum serdar.
ra intiia oară cind Hicix fugea de la ccmac să umble năuc pir^ dincolo
de Băîceşti, pcin zăvoaiele Tc^mlogului sau pe Deal .TU. {^in făgetul
dinspre Olt cu cc^ùii (fin aat Avea voie, oe altf^ să se joace cu dar nijonai
ia^curte După cite se părea, f iigise noaptea. Toată lumea din casă ştia că-
după ce se spălase pe faţă şi se închinase cuminte, Nicolache îşi trăsese
plapuma peste cap, ca să adoarmă mai us^or. Nu mai încăpea deci irâoială
că ieşise după ce se incuiaserft uşile, adică in timpul nopţîL Cercetară
zăbreieie de la odaia de oaspeţi din fund, ale cărei ferestre dădeau pt
pridvorul larg dia^ve bucătărie, şi, împreună cu vătafui
130
fcrţii, seixîăreasa trebui să fie şi ea de părerea bătiinei upînese
Tuca.
I — Cocoană, vă spun io, împieliţatul, şui de tot cum e, 5-a
strecui^at printre zăbrele...
— Da' unde o fi acum ? Că nu e nicăiri...
— Cu blestematu ăla dă Tucoltoiu, cu cine vreţi să fie ? ă parcă
l-a vrăjit, aşa să ţine dă el, dă ăst Tucoltoiu... ca
un căţel.
Noroc că serdarul se dusese de ieri,' din zorii zilei, la Pi teşti, să
se înţeleagă pentru nLşte cazane de ţuică şi n-avea să vină decit
tocmai mîine. L-ar fi cuprins mînia aflînd că Nicoiache iar a fost lăsat
să se joace cu'copiii din sat. Şi toate s-ar fi spart, fireşte, în capul
serdăresei, iar gîlceavă, iar uşi trîntite, iar ameninţări cu despărţirea,
cum se întîm.pla cam des de la o vreme.
înaintat în cinul boieresc, serdarul luase, cu prilejul mer gerii ia
şcoală a lui Costache, numele de Bălcescu, ca să nu se piardă boieria
moşiei. Avea şi el două petece de moşie ale lui proprii, la Dealu
Mai^e, dar numele său de Petrescu era prea de rînd. Evghenicos din
cale-afară, el n-a înţeles să-şi lase, copiii să se prostească, nici măcar
la joacă, amestecîndu-se cu feciorii de ţărani. Zinca era de altă părere.
Ea socotea, de pildă, că lui Nicoiache, slăbuţ cum era, i-ar fi priit să
nu gogească pe lîngă fustele ei şi pe lîngă casă, ci să se joace pe
dealuri, să se scalde în Topolog. Totuşi, deşi era şi ea des tul de dîrză,
nu avea curajul să înfrunte mîniile serdarului, care-şi pierdea măsura
din nimic.
— Ce găseşte copilul ăsta printre javrele alea ţărăneşti 7
Costache cum de nu s-a jucat cu copiii din sat ?
 Ar fi fost foarte greu să înţeleagă omul acesta prea înalt, cu faţa
prelungă şi umerii obrajilor osoşi, cu ochii rotunzi şi cu mustaţa
amestecată cu barba ca mâtasa porumbului, ce gâs^.'a Nicoiache in
sat, înhăitîndu-se, cum zicea el, cu ţigariii^ care nu erau, de altfel,
ţigani.
...Căci nu era vorba chiar de jocuri copilăreşti, potrivite pentru
un copil de zece ani. Nicoiache mergea la joacă rar, numai duminica,
fiindcă nici copiii din sat nu se jucau decit duminica şi în zilele de
sărbătoare. Altfel ei, de cum se ţineau pe picioare, erau puşi temeinic
la treabă...
Nicu se ţinea de Tucoltoiu, feciorul lui Vasile Urloagă^ adevărat,
de dimineaţă pînă scara, dar Tucoltoiu de dimineaţă pînă seara avea
ceva de făcut în jurul casei, şi mai ales pe dealuri, în pădure, pe
Topolog... Urloagă era cărăuş şi, cînd se
î îmbpklăvea, îl trimitea cu carul cu boi pe Dumitru. încă de cînd
acesta avea doisprezece ani. De la unul din drumurile aceţtiSa lungi se
întorsese cu porecla de Tucoltoiu, dată de tovaV^şii lui de călătorie.
Dumnezeu ştie de unde i-or fi scos-O, că nu SC potrivea cu nimic, şi acum
nimeni nu mai ştia câ-1 cheamă Dumitru. Nu numai că se pricepea să îngri-
jească de boi. atît cît se îngrijea pe vremea aceea, nu numai că se pricepea şi
la cai, căci aveau şi trei cai. şi nu numai că meşterea tot ce era de meşterit în
jurul casei lor trintite pe o rină, sus pe deal, dar Tuc«»ltoiu era singurul
băiat din sat care ştia să citească şi încă [fărăj să fi învăţat vreodată. Se mi-
nunau de el popii de la Cotmeana, şi doar aceştia ştiau să citească, nu
făceau slujba pe dinafară, ca popa Râducanu din sat... Nicu se ţinea ca vrăjit
de acest flăcăiandru care abia împlinise cincisprezece ani. Tucoltoiu îi
povestea şi-i citea toata ziua, oriunde se găseau : pe padină, dacă erau cu
vitele pe padină : în car, dacă duceau porumb la moară ; spălînd cai In
Topolog. dacă se ducea Tucoltoiu — şi Nicu după el — să spele caii si să
înoate în Topolog,.. Tucoltoiu era o fire tăcută, nu se băga peste alţii. Deşi
capii relelor din sat erau flăcăi adevăraţi, nu un băieţandru ca el, totuşi,
nimeni, nici dintre cei mari. nu avea curajul să-1 înfrunte. Băiatul acesta
negricios, cu toate că nu era înalt, ci mai mult mijlociu — cu un cap rotund
ca de jder negru, cu sprîncene groase, dar nu îm binate — era tare ca de
fier. Cu vreo doi ani înainte, cînd abia împlinise treisprezece, se dusese la
Piteşti cu cîţiva oameni din sat, cu carele cu mere subt coviltir. Un vornicel,
sau aşa ceva, pe la podul de peste Argeş, îl croi cu o biciuşca pe Urloagă
fiindcă acesta nu făcuse loc mai repede unei căleşti pe pod. Apoi l-a prins
de cojocel şi se pregătea să-i dea încă. Oamenii — ce puteau oamenii să
facă ? — priveau din urmă de pe lingă carele lor speriaţi. Dintr-un singur
pumn Tucoltoiu. sărind ca o pisică neagră, îl umpluse de sînge pe vor-nicel
şi-1 făcuse să-şi scuipe doi dinţi. Cind să puie mîna pe el, sări în apă, peste
parmalicul podului, că înota ca un peşte, iar pe acolo, prin zăvoaiele
Argeşului, se lăsase la vale spre Goleşti în jos. L-au căutat dorobanţii toată
vara, dar s-a aflat pe urmă că fusese tocmai sus în munte, la nişte stîni pc
Negoiu. De atunci îl ştiau de frică toate satele din împrejurimi. Era lăsat în
pace, mai ales că şi dorobanţii nu-1 mai căutau, se vede că vornicelul se
lăsase păgubaş sau plecase aiurea. Vorbea rar şi domol, ca un om matur.
Aven o voce aparte, pe care nimeni n-o putea uita. _
132
Ceea ce spunea el — şi ce-i plăcea cu osebire Iui Nico iache —
nu semăna cu poveştile jupînesei Tuca cea grasă, care ţinea morţiş că
lîngă coleţurile din fundul curţii i-a ieşit înainte diavolul, un omuleţ
negru şi lucios, ca de smoală, abia cît un copil, şi cihd a vrut ea să -1
dea la o parte, n-a putut să-1 mişte de parcă era de fier. Nu-i spunea
nici basme ca ale mamei, cu Ilene Cosînzene şi Feţi-frumoşi, în care
el nu credea, ci poveşti adevărate despre lupi, care atacă pe drum de
iarnă călătorii ; despre focuri mari. care ard pădurile, de fug năuce
fiarele şi vitele în toate părţile ; cum se războiesc împărăţiile ; despre
ape mari, ca de la Bălceşti la Piteşti, pe care se merge cu corăbii ; şi
cum înoată, fără să-şi piardă puterea, marinarii dm corăbiile
răsturnate de furtuni ; cum sunt casele la Ţarigi^ad ; cum taie turcii
oameni pe poduri ; îl spunea că sunt în Itiopia bărbaţi şi femei, negri
ca smoala, şi lei, şi elefanţi. Nicu stătea cu răsuflarea tăiată să-i spuie
încă o dată cum luptă elefanţii cu şerpii, dacă sunt mai voi nici ca
leii... Ce se întîmplă cînd se cutremură pămîntul ' Care e omul cel mai
drept din sat ? De ce l-au dus dorobanţii pe un boier de la Suici ?
Dacă te sui pe Negoiu, ajungi la cer ?
De unde le ştia Tucoltoiu astea, Nicu n-a putut afla niciodată...
Şi nu numai că ştia neînchipuit de multe lucruri, dar şi ceea ce făcea
el pe dealuTi. în apă, în zăpadă, arăta o ştiinţă care nu se prea
întîlnea la toţi oamenii, afară de coana Zinca serdăreasa, dar aceasta
nu stătea de vorbă cu Nicu serios şi nu-1 lăsa să vadă tot. Dacă ieşeau
pe deal Tucoltoiu ştia care sunt ierburile otrăvitoare, îi arăta un soi
din ele care prind şi mănîncă gîze, 11 vedea cum scoate racii din
cotloanele To-pologului fără să se sîngereze, îl vedea cum se urcă în
stejar pînă în virf şi îi arăta cum să cunoşti crăcite care nu se rup, cum
să scoţi guşterii de subt pietre. Acasă era totdeauna re pezit de toţi :
,,Ia nu mai întreba atît ! Cine ştie multe moare'\.. Şi el, Nicu, vrea să
ştie toate ; nu obosea întrebînd şi nu obosea niciodată nici Tucoltoiu
răspunzînd. Odată era să-i sf îşie nişte cîini de la o tuimiă de oi care
păşteau pe padină, sus pe Dealu Negru. Toţi copiii au fugit, dar
Tucoltoiu a rămas pe loc nemişcat, şi Nicu a rămas şi el, legat cu
spaimă de prietenul său, dar şi cu încredere că nu se poate face alt -
ceva mai bun decît ce face Tucoltoiu. Dulăii s-au repezit la ei sălbatic,
dar Tucoltoiu le-a vorbit răstit, bătînd din pi cior : ,,Ce vreţi, mă
nerozilor Cîinii s-au oprit, năuci...
i
„V-aţi repezit ca nişte proşti, aşa..." Cîinii au lăsat cozile în jos şi s-au
depărtat ruşinaţi, în timp ce Tucoltoiu stătea pe loc cu Nicu, ascuns după
el. Pînă seara a stăruit să ştie de ce s-au oprit dulăii şi nu i-au muşcat. Nu
putea pricepe lămuririle lui Tucoltoiu, dar ceva tot a priceput, că nu trebuie
să fugi şi că trebuie să le vorbeşti clinilor întocmai, dar întocmai ca la
oameni. Vorbea domol flăcăiandrul, dar uneori i se aprindea privirea, mai
ales atunci cînd povestea despre haiducii care calcă noaptea conacele, cum
sunt spînzuraţi boierii ticăloşi cu capul în jos pjnă spun unde sunt ascunse
sipeturile de aur... Nicu ştia că într-o zi Tucoltoiu se va face căpitan de
haiduci şi era hotărît să intre şi el în ceata lui. Cand întîlneau pe dealuri şi
prin păduri cîte un om călare, care întreba de drum, Nicu tremura tot, căci
ştia că e vreunui din oamenii lui Radu Anghel, care înnebunise tir-guiilc
dinspre Slatina.
Dacă văzură la curte că Nicu nu s-a întors pînă la chindie, Zinca
trimise un om să-1 caute pe Tucoltoiu... Atunci află că, la un ceas după
miezul nopţii, acesta plecase cu moş Gună şi cu Vasile Lungu, cu şapte cai
ai oamenilor din sat, încărcaţi cu desagii plini de sare, mălai, tutun şi
opinci, pentru stînile de subt Negoiu, dincolo de Sălătruc şi de Căpă-ţineni,
unde-şi aveau ei oile date la păscut. Nu se putea deci întoarce înainte de
trei zile. Asta nu şi-ar fi putut-o închipui nici Zinca serdăreasa că ar fi cu
putinţă. Era ca bolnavă. Nu plîngea, căci nu era în firea ei, dar faţa
negricioasă i se făcuse a'proape pămîntie. Sprîncenele drepte şi groase
p>ăi'eau acum îmbinate. îşi muşca buzele mari, dar subţiri, ca să nu
izbucnească în plîns. De serdar nu-i mai era frică. întim-plarea era prea de
spaimă ca să se mai sperie de ce va spune bărbatu-său. Ştia că nu are nimic
de făcut decît să aştepte
Sătenii din Bălceşti nu erau cu adevărat clăcaşi... Erau, cu hrisoave în
regulă, moşneni, căci aveau locul lor de casă din strămoşi, şi în jurul casei
aveau cîte douăzeci-treizeci de prăjini, unii chiar pînă la două pogoane de
fîneaţă şi livadă, dar erau nevoiţi, ca să aibă iarna o mînă de mălai, să ia
pămint în dijmă de la boier. Nu-i vorbă, nici boierii nu stăteau prea grozav.
Deşi ca întindere Bălceştii se cam apropiau de vreo trei mii de pogoane,
erau mai mult păduri şi mai ales rîpi şi zăvoaie ; pămînt bun de muncă nu
era mai mult de
134
trei-patru sute de pogoane. încă vreo sută de pogoane erau
livezi de pruni şi meri, şi dădeau un fin bun de tot, care era cosit cu
giije de două-trei ori pe an şi pus la păstrare, ca să aibă vitele nutreţ
iarna. Grîu nu se putea face decît pentru nevoile casei, şi nu in toţi
anii. O vie, de vreo trei pogoane, da în anii călduroşi două-trei
butoaie de vin, pe care cucoana Zinca se pricepea să -1 dichisească,
pînă scotea din el lucru bun, de bătea vinurile podgoreniloi' din vale.
Sătenii mai luptau să scape de nevoi cu vitele şi cu oile. Ca să cruţe
nutreţul din sat, pe care îl strîngeau pentru nevoile iernii, işi
trimiteau şi ei oile sus, la munte, tot satul la acela.şi baci, cu care
aveau învoieli, după răbojuri trecute şi ştiute din străvechi. în faptul
verii trimeteau desagi cu sare şi mălai pe cai. care se întorceau
încărcaţi cu brinză de burduf şi lînă. Pe cohiicele de deasupra
Topologului păşteau numai vitele mari.
De la Suici în sus, părăsiră drumul de care şi o luară la dreapta
pe o potecă prin pădure, pe deasupra unor viroage, ca să taie de-a
dreptul spre Argeş, ocolind mînăstii^ea. După părerea lui moş Gună,
cîştigară ajşa cîteva ceasuri de drum. Caii mergeau acum în şir, legaţi
în coadă, unul după celălalt, călcînd apăsat, dînd din cap la fiecare
pas. Nicu era călare pe calul din frunte, şi alături de el mergea pe jos
Tucoltoiu. Nu era aşa de uşor să mergi călare, căci caii aveau burţile
mai-4, iar şeile de lemn, tarniţele, erau acopeiite cu nişte pături. Nu
vorbeau. Faţa negricioasă a flăcăiandrului, ochii lui negri,
sprîncenaţi, subt fruntea rotundă, îl arătau dus pe gînduri. Munţii
mari care se zăriseră mereu, de departe, acum nu se mai vedeau, căci
erau pe suişul muscelelor m.ari şi străbăteau păduri de fagi, cu
trunchiurile albicioase, drepte şi înalte, să-ţi suceşti gitul privindu-le
în sus. Cînd ieşeau, diî3 cînd în cînd, din pădure, vederea le era oprită
de culmi cu păşuni vii, care străluceau sus de tot. Străbăteau
luminişuri şi pătrundeau mai departe, ca subt o boltă. în făgetul care
se împestriţa cu mestecăni, cu aluni, cu paltini, călcau pe frun zarul
mort din alţi ani, ca pe scoarţe moi. Cînd soarele putea să răzbată
printre ramurile de sus, dîra lui aurie poleia trunchiurile albe şi
arunca bănuţi de lumină pe frunzişul jilav de jos.
opriri ca să piinzească pe padină într-o poiană incă cată cu rugi de
mure şi zmcuret cu petece de păşune, băltite ca străchini smălţuite, li
spunea poiana lui Răs-loacea. ;viuosea tare a fin copt. şi 5oarele ardea viu.
Săbiuţe, roşii ca singele, ori frunzele ca leuşteanul ale isipolţului. mal In
umbră lumînârica încărcată de flori albastre şi arnica cea galbenă se
amestecau cu nenumărate soiuri fără nume. De-teră jos desagii din
spinarea cailor, ca sa pască liniştit şi des-făcind o trauHtă din păr aspru de
capră, moş Gună scoase din dată d v oameni pentru drum. Felii reci de mă-
maii^a uiiau cu sfoară, ceapă şi puţin peşte sărat, p>e care le dumicară
domol. Pentru f<?ciorul cel negiicios şi micuţ al boierului se găsiră şi vreo
două ouă. pe care el le mîncă cu foame de lup. Tucoltoiu aduse apoi nişte
zmeură mare, br* bonată şi cu miros ameţitor. Erau de azi-noapte pe drum
şi pină astă-seari nădăjduiau să ajungă la stina ştiută de moş Gună. Mai
aveau vieo două ceasun de coborit spre albia A? geşului. alte două de-a
lungul Posadei şi încă vreo trei dc urcat din nou. Cel mai tirziu cind soarele
va scăpata dincoV» dr- Comarnicul cel mare vor fi la stină.
— Trecem pe la cetate ? întreba neliniştit băiatul serdi. ^•i ?i işi
răspundea singur : Trecem. . trecem. Şi iar peste
timp : Nu-i aşa că trecem, moş Gună. să vedem :ulea
— Apăi ct sa vczi, pâcalele mele. boicia:?uic ... iNiştc ziduri pu care
le-a căţărat dracu pă muchea muntelui, c' rimai el le putea urca acolo.
' . . v u ştia de la Tucoltoiu că nu dracu făcuse cetatea. ( d a T»poş,
caie era viteaz ca un căpitan de haiduci. El fi i a. caie părea că e în nori, pe
stincă sus, iar cînd i le JOS la ea te doare ceafa, zicea Tucoltoiu. Acolo căra
aera pietre boierii cei haini, acei caie jefuiau poporul, ia după ce au sfirşit
cetatea, i-a aruncat Ţepos pe toţi în prâ pastie. de li s-au sfirtecat in bucăţi
trupurile zvlrlite pestt ^înci. In adine, pînă jos în Argeş. De ani de zile ii
vorbea iColtoiu despre cetatea pe care el o vedea şi in vis, dincold dt nori...
pe stincile ameţitoare ale Posadei.
Nu ştiau de unde să ia apă proaspătă, dar Tucoltoiu a spus ci găseşte
el. A golit tiuga galbenă şi lucioasă de apa stătut
dupii socotit el ce a socotit, privind ţ>ădurea şi rup-lurile diaiic
păşuni, a pornit la vale peste frunzişul mort Nicolache, după el, fireşte... Nu
departe, lunecînd u.şor p iarbă dădură de un şipot, pus de ciobani sau de
tăietorii d
 cu]
136
lemne. Apa era dulce, limpede şi răcoritoare. La întoarcere,
băieţaşul îngheţă, căci zărise în pom o vietate mică de tot, ca un ghem
castaniu. Ştia că este o v^everită, dar o vietate, aci, în munţii ăştia
pustii, era neliniştitor pentru inima lui de copil. Tucoltoiu îl linea
strîns de mină, să nu mişt€'. şi începu să ciripească uşor din buze...
Veveriţa, furioasă, se opri şi ea... începură să vorbească, el şuşotind,
ciiipind, ea fre-cindu-şi născiorul cu lăbuţele, privind mînioasă :
,,Hai, sa vezi că merge după noi...*' Făceau ei încet cinci, şase paşi,
sărea şi veveriţa pe altă cracă după ei... Se opreau. Tucoltoiu o certa,
ea îşi freca furioasă nă.sciorul, proptită în coada stufoasă. Băieţelul se
mira de această întîmplare, dar nu. i si părea de necrezut ca Tucoltoiu
să ştie vorbi şi animalelor din pădure. A venit după ei pînă la locul de
hodină... De cîte ori făcea cineva un pas spre el, şoricelul acesta cu
coada stufoasă, care era de trei ori mai mare decît el, fugea pe brad în
sus. La ciripit şi nemişcare iar cobora. A fugit de tot cînd Vasile a scos
un drîng de la brîu şi, izbind cîrligul liber a', cataramei, a început să
zbîrnîie un fel de cîntec.
— Mă Vasile. băiete, lasă drăcia aia, că zdrăngăni din t i
dăgeaba... Nu iese nimic. Las' să ne zică mai bine lupcean' ăsta ceva
din frunză... Ia zi-i, nepoate.
Tucoltoiu a rîs. a luat de deasupra o frunză de capri-foi, a frecac-
o. a lustruit-o şi, culcat cu faţa în sus, cu căciula subt căpătîi. a cîntat
de i s-au înnegurat ochii lui moş Gună „Asta e haiducească, mă'\ a
spus el cu un soi de alean strepezit.
Au coborît culmea Coniarniculuî pînă la apa Argeşului ş; pe
urmă, unii înaintea cailor care mergeau în şir, legaţi în coadă.
încărcaţi şi cu burţile mari. şi care se proptiseră greu la scoborire, au
luat-o printre pietroaiele Posadei şi prir prundişul cu popîndaci de
iarbă şi tufe de-a lungul rîului Deodată, după ce ocolhă pe după un
perete rece împădurit sus de tot. pe alt perete, deasupra capului, în
stinga, la (* înălţime ameţitoare, pentru băieţaşul cu inima cît un
puric* deasupia unui brîu de nori, acolo pe creasta stîncoasă, s-.> ivit
cetatea. Era întocmai cum o visase el.
Cînd s-au întors, era a patra zi de la plecare, se înnoptase dc-a
binelea şi, cînd l-a văzut la treptele de jos ale ce»da cului dii^ faţă, la
uşa beciului de piatră, prins în lumina pil-
I
pîietoare a luminării ţiviută în mînă; serdăreasa a începui să
tremure... L-a luat în braţe, l-a pipăit să vadă dacă e întreg şi, pe urmă, a
izbucnit în hohote de plîns. In cele trei nonţi nedormite îi albiseră
tîmplele. Copilul n-a fost nici certat măcar, serdarul părea sfîrşit şi el, dar
chiar dacă ar fi fost certat, Nicu era hotărît să îndure totul... Văzuse cetatea
lu Ţepeş, veche de patru sute de ani, cum loa spus şi pop ■ dintr-un sat al
Posadei, printre casele căruia trecea şuvou îngust al Argeşului, cum ar fi
trecut pe la ei în ograda
Nici moş Gună şi nicj chiar Tucoltoiu nu au !• ' Jupînea.sa Tuca avea
dreptate... Cu doi blesten — căci ca îl ştia din tinereţele ei şi pe moş Gună ,
să i se intimple copilului nimic, ştiut fiind că oamenii • şi-au vîndut
sufletul diavolului nu au a se teme de pe lumea asta. Dar a doua zi, Nicu fu
ti )ealu M
la rude. unde era şi Costache, încă de la inctuu din Bucureşti...
Marghioala, Sevastiţa şi Barbu, ani, erau prea mici ca să li se năzărească să
cuti v. rile căulind ziua de ieri, după sfaturile lui Tucoltoia. Ei nu S'
depărtau de curtea conacului, rar de urcau pe colri

I
»
Toma cunoştea bine locurile astea, că doar petrecuse în ostrovul
cel lung din faţa Islazului aproape doi ani din viaţa lui şi venea destul
de des la Corabia... în zece ani, x^hiar un tîrg nu se schimbă aproape
deloc... Totuşi e ceva neobicinuit, ceva care n-a fost înainte de
război... Pînă la urmă se dunvi-reşte... Nu era pe atunci hanul ăsta
"mare la răscruce şi nu erau atîtea sute de căruţe care să coboare cum
coboară acum, pe lîngă biserică, jos la schelă, unde aşteaptă să fie
încărcat în şlep nemţesc. Cit vezi cu ochii drumul e numai paie
risipite şi balegă de vite... A recunoscut şi pe Vasile Gudău din Celei.
I-a dat bună ziua, şi Vasile l-a intrebat mirat :
— Bună ziua... Da' dă un' mă cunoscuşi dumneata, că n" pari să
fii dîn partea locului... ?
— Iote că te cunosc... Nu eşti dumneata Vasile Gudău diu
Celei... ? Şi apoi îl întrebă mai scăzut, cu o strìngere de inimă : Ia
uită-te bine, nu mă cunoşti ?
Omul s-a uitat lung, l-a măsurat... i-a văzut mîna stingă lipsă şi,
în locul ei, mîneca goală vîrîtă în brîu.
— Ăi fi Dumitru Câţic dâ la Caracal... Nu te-am văzut dă ani dâ
zile.
Acum înţelese, cu amărăciune, ceea ce ştia, de altfel, că s-a
schimbat mult, că nu mai e omul care a fost...
— Nu, sunt Giigore Rădoiu ăl de-a păzit vitele în ostrovu, dă la
Islaz... Ca aşa îl ştiau oamenii pe aci, pe wemuri.
— Bată-te să te bată, neică Giigore, dumneata fusăşî Da' te
schimbaşi rău, omule... Erai un flăcăiandru atunci cu mustaţa
răsucită, şi acum făcuşi o mustaţă dâ rusneac... Slă bişi mult.,, Şi... ce-
avuşi ? Parcă-ti lipseşte o mînă ?... Ar mai fi vrut să adauge... şi
zdrenţuit cum eşti...
Toma clătină din cap, amărît :
— Asta cam aşa e... M-am schimbat. Da', rogu-te... spune-mi...
Radu, flăcău ăla dă-i zice Radu Şapcă, al popii... e In sat ?
— Păi cum să nu fie, că doar e popă acum...
— Cum popă... ? Bată-1 Dumnezeu să-1 bată... Cum dă să făcu
popă... ? Haiduc mai zic, da' popă... ?
— îl lăsă popa ăl bătrîn i n locul lu.... Da' ce, vreai să-1 vezi ?
— Aşa gîndeam. spuse Toma cu glasul obosit... Pentru el
venisem p-aci...
 — Apăi uite, aşteaptă să descarc caru şi mergi cu mine la Celei...
In două-trei ceasuri sunt gata şi io.
Toma îl privi obosit. Simţea în tot trupul o sf îr^eală, dar nu era
decît amărăciune...
— Mă duc cu picioru... un sfert dă po.ştă nu e cine ştie cît...
Poate că ne vedem în deseară...
Toma porni pe drumul care .se tine de-a lungul Dunării, in
dosul zăvoaieloj- de sălcii şi ocolind unele vîiceluşe nisi poase... Se
gindi că la treizeci şi unu de ani e un om bătrîn. de care nu-şi mai
aduce aminte lumea care l-a văzut flăcău cu zece ani în urmă. îşi
pipăi barba ţepoasă, căci nu se bărbierise de vreo două săptămîni.
Sf îrşeala îl prinse din nou. îi era foame.
Pe aci îl adusese, acum zece ani, rănit la cap şi înfăşu rat cu cîipe
de-i părea capul o baniţă, acel băieţandru care părea flăcău in toată
legea, deşi nici nu împlinise şaisprezece ani. După piinderea şi
ucidej-ea lui Tudor. cei mai mulţi pan-dui'i n-au vrut să meargă
alătui-i de Ipsilante, aşa cum vio-iau căpitanii lordachi, Macedonsehi
şi Prodan... Se răzleţiseră in cete mai mari sau mai mici, iuindu-şi
sîneţele şi pistoalele cu ei... El, Toma, îşi făcuse rost de două pistoale,
Radu Şapcă avea o flintă cu cremene... Ei, o parte, din roata lui Oarcă,
adică vreo douăzeci de inşi, de îndată ce trecură Oltul, jos la
Drăgăneşti, cînd să iasă din sălcii şi arini pe dru mul Caracalului, se
intîlnii'ă cu un pîlc de călăreţi turci din ordia care mei'gea spre Piatra
şi Drăgăsani în sus... Turcii, ca la treizeci de inşi, au pornit cu săbiile
scoase în goana spre ei.
Nu mai era chip să fugă, aşa că s-au ascuns după un dîmb şi au
aşteptat să se apropie ca să-şi descarce ajmele... Au tras de la
douăzeci de paşi... Au căzut vreo opt turci... care au fost tirîţi în scări
de caii care nu se mai puteau opri... Dintre panduri au fost străpunşi
de lănci doi... Toma a fost
140
 lovit cu o suliţă care l-a izbit r/^ Simplă lingă ochi, lunecînd în
jos, fără să intre... Cind turcii, după ce au făcut un îung ocol, s-au
întors să dea iar iureş, pandurii trecuseră un braţ al Oltului şi îşi
încărcau din nou sîneţele şi pistoalele... T\^cii s-au oprit lingă cei
căzuţi... Au ridicat doi răniţi în şea, ală turi de alţi călăreţi... Au
alergat apoi de-au prins caii... Radu Şapcă, ochind liniştit, a izbutit să
mai doboare unul dintre neferi.
Cînd turcii s-au depărtat, pandurii au alergat şi i-au scotocit pe
turcii rămaşi de arme şi alte lucruri... Au luat tot ce au găsit, şi acum
s-au împrăştiat şi mai mult, câ în ceată mare erau uşor de văzut. Pe
Toma, tînărul său prieten l-a legat cum a putut la cap şi au pornit-o'
amîndoi în jos spre Dunăre, ţinindu-se tot de zăvoiul Oltului, gata să
se ascundă în sălcii in orice clipă.
La gura rîului, ocolind Islazul, ca să nu întîlneascâ trupe
turceşti, au trecut cu o luntre în ostrovul cel lung. Radu Şapcă ştia
seama locului, fiindcă avea o rud_ă bună în Islaz, care îşi ţinea, ca şi
ceilalţi, oile pe grindul ostrovului. Au stat acolo ascunşi amîndoi
aproape o jumătate de an, căci în ţară se pornise mare prigoană
împotriva pandurilor, care erau căutaţi pe la casele lor şi ridicaţi...
Mulţi erau ucişi. Cei de la deal au fugit de s-au ascuns prin desişurile
munţilor, pe la mînăstiri.
După o jumătate de an cei doi au ieşit oarecum la ve dere, prin
satele de pe malul Dunării... Cu Toma era mai greu, că era primejdie
să-1 înscrie printre lude aci în Islaz ori în Celei şi ar fi rămas acolo
clăcaş pentru tot restul vieţii... De aceea el s-a întois in ostrov încă
vreun an şi jumătate. Pe urmă şi-a luat rămas bun de la pi'ietenul său
şi a pornit-o. tot ferindu-se de sate. spre Craiova.,. Acolo a fost
slujitor la cai la un negustor, pînă prin douăzeci şi şapte, cînd s-a
apropiat războiul ruşilor cu turcii şi au început iar să se adune roate
de panduri... Atunci a lăsat totul şi s-a dus la Magheru. ^
 La Celei a ajuns totuşi înainte de amiază... Era un cer senin ca
sticla şi cald ca vara... De mult nu se pomenise asemenea secetă în
luna april... îi era sete şi era tot mai flă-
mînd...... Opincile îi erau tocite rău la calcile şi simţea din
cînd în cind înţepătura miriştei. cînd ocolea ca să scurteze
calea.
* Ion Magheru. comandant de panduri, ataşat 'dimirescu în
timpul revoluţiei de la 1821 (n. ed.).
lui Tudor Vla-
141
Popa nu era în sat... I sc spuse că a plugv^l
unde-şi are pogoanele, înspre baltă, Toma s-a mirat:
— Păi cum, îşi ară singur pogoanele... ? u .
— Nu lasă pă alţii să i le are... îl găseşti spre baiU m hotarul satului.
te
Pe cîmp erau multe pluguri, că oamenii tot întirziaseră aşteptînd
ploaia, dar Toma nu văzu nici un popă. Merse pînă spre lac şi iar se
întoarse... întrebă pe un rumân, care se ridică istovit de pe coamele
plugxilui şi îi aiătă moale spr un alt sătean, care era ceva mai departe, cu un
plug cu pati u boi. Sătean ca oricaie altul... N-avea nimic de popă în el... In
cămaşă lungă şi în izmene, încins cu bete, e drept că purta opinci şi în cap
o pălărie cu marginile late, popa cu^niinile pe coarnele plugului apăsa cu
dîrzenie...
Cind îl văzu pe străin apropiindu-se, se opri mirat şi se ridică drept ca
un copac. Acum văzu Toma că poartă barbă Nu prea mare, dar plină şi
frumoasă, de culoarea tutunului.
Nici Radu Şapcă nu l-a cunoscut... Pribeagul s-a oprit la cîţiva paşi de
el şi-1 privea, îi privea barba. I se părea nefiresc să-i spună păi'inte, că doar
era mai mic decît el cu cinci ani şi nu-i putea spune nici pe nimie...
Rămăsese aşa încremenit locului. Popa, după ce-1 măsură cu ochii iui mari
şi negri drept în ochi. il recunoscu.
 — Frate Toma... Uriacule... dumneata eşti.. şi vru să-i ia amindouă
mîinile, dar in clipa aceea băgă de seamă, cu un fior, că e ceva cu mina pe
care o ţinea subt sumanul îmbrăcat peste umeri... Doamne sfinte... ce ţi s-a
întîmplat ?
— O să-ţi spun numaid ' ' \ci se încurcă... Nu ştia rum să-i spună :
Radule, j - ..ţia-ta... Dà* iartă-mă...
— Ce e ? nu ştii cum. să-mi., «pui ? Spune-mi cum naibn vrei.
Doamne iartă-mâ, numai spune-mi ce e cu mina asta. Zi-mi frate... zi-mi
păiinte... Numai spune-mi odată ce o cu mina, întreba popa st^iuitor,
înfrigurat, at în toată făptura lui de haiduc.
— Am pierdut-o... Am să-ţi spun numaide. i a fost Acum mă
bucur că te văd.,. Numai nu înţeleg... ce ai r dumneata mîinile pe
coarnele plugului ?
Popa il cuprinse de amindoi umerii strìnse la piopk
142
■
— Doamne, cum mi-a fost dat .să te văd dîn nou... Ce te tot uiţi
aşa ?,.. Cine \'Teai să-mi are ?
— Ştiu io ? Clăcaşii... Parcă aşa cere pravila pentru preoţii satelor...
— Clăcaşii ? Vai dă capul lor,.. Tot anu roix)tesc ca robii pâ moşia
boierească, n-au timp să-şi lucreze nici pămîntu care li să cuvine... Vai dă
mama lor... Ce să fac... ? Cele cinci pogoane care mi să cu^in mi le lucrez
singur.. Mulţumesc lui Dumnezeu şi popa făcu o cruce mare... că sunt
zdravăn şi pot munci... Cu ce mai scot dâ la bieţii dâ ei din cind în cînd, la o
nuntă, la un botez, că dâ la înmormîntări nu iau bani, o scot şi ieu la
căpătîi.. Uite, hai să duc brazda pînă la c-ioăt şi pă urmă ne oprim să
îmbucăm ceva...
Băieţandrul îndemnă boii. şi popa se opinti puternic în co£U"nele
plugului. Fierul se înfigea adine şi muşca aprig din pănimtul uscâcios şi
tai"e,, răsturnînd o brazdă adincă, aşa cum rare 5zuse Toma... Popa lupta ca
un haiduc şi cu ogorul...
 — Să ară gr._, ._.:e Toma, că .^.r. . . .tîrziat toţi arătura pentru
porumb, aşteptînd să vink o ploaie care n-a mal venit.. Dă mult n-am. mii
văzut o piimăvară atît dă secetoasă
S-a oprit la capătul ogor^jlui subt un plop mare rotat... In car,
acoperită cu paie, popa avea o desagă din care scoase merinde... Erau patru
ouă. un grunj de brînză, citeva cepe, o mămăligă tare, din mălai nu prea
cernut. Tot de subt pai« scoase un urcior cu apă şi o ploscă^
— Stai jos, frate Toma, să ne omenim puţin, c-ai venit dă pă drum...
Aci e umbră şi e soare dacă vreai.,. Ia du-te, mâ Radule, şi umple iar urcioru
ăsta cu apă proaspătă dă la puţ.
Toma îşi adună picioarele subt el... pe cînd popa scoase cîteva braţe
de paie şi coceni pentru cei patru boi... Apoi aşternu jos un ţoL.
— Mă mai întind pu^ î n ^? îa prînzu ăl mare î l lămuri pe Toma.
Şezi pă el.
— Să-ţi spun drept, fi^te... Nu mă obicinuiesc cu barba asta a
dumitale.,. Că ieri, cînd te-am cunoscut, erai un copilandru.. Nici acum nu
ştiu să fii trecut mult peste două:-zeci şi cinci dă ani ! Nu ?
— Barba mea... deh... ce să-i faci ? E barbă dă popă... Da' ieu nu mă
împac cu a dumitale... Că e numai ţepi şi te-a năpădit frumuseţe dă
mustaţă... Cum ajungem în sat te pul 3-0 dai jos... Da* ia spune-mi tot cum
a fost... Trage o duşcă
143
şi dîn plosca asia... pină vine fină-miu cu apa.. Mi-au trimis
cîteva vedre nişte prieteni dîn sus dă Caracal, dă la Piatra Oltului..
Toma sorbi cu sete... îşi şterse mustaţa cu mineca şi oftă...
— Io tot nu pricep cum te făcuşi popă. frate Radule...
— Hei... o să-ţi spun ieu mai pă urmă... Află că bătrînu se afla
bine cu stareţu dă la minăstirea Brâncoveni şi a izbu tit prin el, dînd
plocoane bune. să mă lase in locu lui, acum doi ani. după ce m-am
intoi^s acasă... M-am însurat şi m-a hirotonisit. A fost uşor că ştiam
binişor carie... Da" lasă asta... spune, cum ţi-ai pierdut mîna...? La
Craiova te lăsasem întreg şi... uriac... Că toată lumea spunea că te-au
făcut muscalii uriac.
— O fi fost vorba... îmi spuneau toţi aşa. da' pină la urmă n-a
ieşit nimic.
Apoi după ce mai prinse puţină inimă, că era tare fi a - mînd şi
însetat, Toma ii povesti, dar nu prea amănunţit, că nu vorbea bucuros
despre el insu.şi ce s-a intimplat de cînd au schimbat cele cîteva
cuviiite la Craiova... Amîndoi fuseseră panduri, dar subt comandiri
deosebiţi, căci Toma, aflînd cu un an înainte că e un comandir care
adună toţi pandurii dintre Cerneţi şi Rîmnic. lăsase tot şi alergase la
el fără şo-văii^e. Luase parte şi la afuiisila încăierare cînd Magheru
zdi^obi mica oaste a boierilor pribegi care se întorceau de la Sibiu, ca
să răstoarne pe vodă Grigore Ghica... Cind a în ceput războiul ruso-
turc. Radu Şapcă a alergat şi el la Craiova, şi s-a legat de cetele lui
Verbiceanu... Aici, la Craiovr s-a întîlnit odată. în toamna lui
douăzeci şi opt, în timpui războiului, cu Toma. Acesta era in fruntea
unui pîlc de panduri călare, il trimisese ştafetă Magheru la generalul
rus Geismar. care comanda o divizie la Craiova, împotriva unui corp
turcesc, ca să-i dea de şth'e că a aflat de la doi prinşi că osmanlîii se
pregătesc să treacă cu oastea la Cerneţi, ca să-i înconjoare pe ruşi, pe
sus, trecînd Jiul pe la Ţînţăreni,.. După api-ecierea lui Magheru erau
ca la trei-patru mii de turci, iar el nu avea în faţa lor decit vreo trei
sute de panduri. Geismar i-a trimis degrabă un comandir sirb cu încă
vreo cinci sute de volintiri... Porecla de uriac ii ieşise lui Toma din
următoarea împrejurai-e : pe cînd venea de la Cerneţi cu pilcul lui
călare, a văzut o ceată de călăieţi turci, porniţi în recunoaştere, care
veneau către vilceaua prin care treceau cîteva tunuri ruseşti.
Comandirul lor îi credea pe turci departe şi nu bănuia ce primejdie il
ameninţă... Cînd află, dădu
144
 cîţiva lunari ai săi călăreţi lui Toma, ca să-i atragă pe turci în
altă parte, şi el o porni în goană cu tunurile să le puie la adăpost în
pădure inapoi... Atunci îi spusese înfrigurat :
— Tu, uriac... frate... tu mai mare... că ştii locurile... trage-i în
altă parte...
Aşa s-a şi întîmplat... Pierderi n-au fost... dar ruşii şi pan durii
nu-1 mai scoteau acum pe Toma din ..uriae^" şi aşa i-a rămas porecla
chiar cind s-a intors la Magheru. îi povesti apoi popii Şapcă bătălia de
la Siseşti, de la poalele dealurilor, dintre panduri şi cei trei mii de
turci care înaintau de la Cerneti... Toma se întorsese in grabă şi a avut
timp să ia parte la luptă... Iată cum a fost, povestea el : Turcii afla.seră
din ajun că pandui-ii se pi*egătesc să-i înfrunte şi i-au aştep tat
ascunşi într-o pădure tînără şi deasă lîngă Siseşti. Ma gheru, bănuitor,
a vrut să ocolească pădurea. Solomon, care comanda o parte din
volintiri, a fost de_ părere că nu c nici o primejdie. Era încă întuneric
şi ceaţă. în pădure n-au întil-nit pe nimeni, dar pe urmă drumul
trecea printr-un stufăj-iş de gorun... După ce i-au lăsat să treacă,
turcii s-au năpustit asupra lor. Căpitanul sîrb cu vreo două sute de
voluntiri á fost înconjurat şi a început o luptă cîrncenă... Solomon a
avut timp să se tragă inapoi cu ai lui... Magheru însă şi-a împăr ţit
oamenii în două părţi. O parte a trimis-o să ocupe biserica din sat, iar
cu o parte a dat năvală şi a despresurat pe căpitanul sîrb şi oamenii
lui... S-au tras toţi urmăriţi de focurile tuiceşti în sat... risipindu-se
prin curţi... Prevederea lui Magheru se dovedi înţeleaptă... Turcii,
crezînd că pandurii s-au împrăştiat toţi, au alergat fără grije după ei.
Atunci i-au trăsnit focurile pandurilor. Au fost nimiciţi cîteva sute
din ei de focurile trase din turlele bisericii şi de pe case... Către
chindie. Magheru, negru de fum şi rănit uşor la umăr, dele poruncă
pandurilor să dea iureş, împotriva grosului turcesc... Izbitura a fost
atît de puternică, încît turcii s-au împrăştiat odată cu lăsarea nopţii,
lăsînd prin vîl-celele din jos de sat alte cîteva sute de morţi... Şi
panduiii au avut pierdei'i mari... ca la două sute cincizeci de oameni.
 — Aci ai fost rănit ? Aci ţi-ai pierdut mîna ? întrebă ne dumerit
popa Şapcă.
— Nu. ceva mai tîrziu, la Băileşti... Toma îşi cupiinse cu palma
răşchirată barba crescută ţepoasă şi se întunecă la faţă. Nu, mîna am
pierdut-o la Băileşti şi iată cum : După ce lupta.^eni la Siseşti,
generalul rus dăduse lui Magheru o sabie scumpă şi aşa ca o cruce dă
pus pă piept, nu mai ştiu
145
ce... iar pă pandurii lui în bătălia de la Băileşti i-a ţinut înapoi, zicea
că destul au luptat... în timpu luptei, Magheru m-a trimis cu alţi trei
oameni cu ţidulâ să-1 întrebe pe general dacă n-ar fi bine, totuşi, să intre în
foc şi el cu pandurii lui... „Du-te, uriacule, şi să-mi vii înapoi cît ai clipi",
mi-a spus comandiru... Nu m-am întors cit ai clipi... Nu m-am întors dăloc*
şi nici nu l-am mai văzut d-atunci. Tòt cău-tînd pă general ra-am pomenit
dimpreună cu cei trei oameni in miezu luptei... Nu m-am mai putut
desprinde... şi m-am trezit peste două zile în spital la Craiova cu mîna
verde, sau nu mai ştiu nici io ce-a fost... Am stat în spital un an şi mai
bine... întîi mi-au tăiat mîna, că rana putrezise dă subt cot... Pă urmă, peste
vreo şase luni mi-au tăiat-o iar dă deasupra cotului... Eram numai între
m'jscali răniţi... Acuni o rup şi io binişor pă ruseşte.
— Ei, şi pă urmă ?
— Pă urmă... Ce să fie ? Am ieşit din spital neom... Am încercat să-mi
cîştig pîinea ca mai înainte, ©m la cai, la ne-gustoru din Craiova pă care îl
ştiam... Nu mai era mulţumit dă mine... Se opri, se uită lung timp în
pămînt şi apoi îşi întoarse privirea umedă spre prietenul lui... Mă gîndeam
că m-or primi oamxenii inapoi la oi în ostrov, dacă ai să vrei sa mă ajuţi
puţin...
— Negreşit că te-oi ajuta ! însă... nu vrei să te mai întorci acasă, la ai
dumitale ?
Toma răsufla greu şi-i rătăcea parcă privirea. Luă un bulgăre de
pămînt reavăn şi-1 sfărîmâ în mină, zîmbind amar.
 — Am fugit dă * clacă atunci cînd eram întreg şi mă întorc să-mi pui
grumazu subt jugu ei acum, cînd sunt schilod... Iar munca, dîn zori pînă-n
noapte, flămînd şi gol, iar gîrbaciu logofătului, iar să ştii că dîn leagăn la
mormînt al fost ursit să fii legat, cu viaţa ta şi a copiilor, dă altă voinţă, că
nu poţi să zici nu.
— Rămîi atunci aci, frate Toma. Om face tot ce trebuie şi cred că
oamenii or fi bucuroşi să te vadă înapoi, căci au fost tare mulţuxniţi dă
dumneata... E ceva mai greu cu boieru
cu 'pîrcălabu, că or vrea să te înscrie printre lude. Toma îl privi parcă
speriat.
— Păi atunci mă vor face clăcaş aci... ?
— Şi ieu sunt un fel de dăcaş, frate Toma...
' în ediţia 1953 : ..deloc". Corectat după manuscris (n. ed.) ^ în
ediţia : 1953 „de". Corectat după manuscris (n. ed.).
cuj
Ul
lu m Ir
P
8
P
c

i
pu
pli D i
pli că
pL
in
cu

(
146
 — Am crezut întii că s-o putea să scap dă clacă. îi spuse zăvoianul,
lovind cu pumnul într-o brazdă uscată. Păi dă e vorba să mă înscriu printre
lude şi să rămii clăcaş aici.
e tot un drac... Atunci m.ă întorc mai bine acasă... îşi strinsu cu mîna,
furios, cămaşa la piept. Cum dă poate robi ava om pă om ?... Asta nu pricep
io Claca asta este urgia V i î"^um-nezeu, frate.
Chipul bărbătesc al popii îngheţă. Parcă un frig pe dinr untru i-ar fi
pătruns în oase. Dar nu era decît o mînie... Ocha lui erau acum ca o smoală
care luceşte. Baiba tînără şi arf. mie i se răsfiră. Se lungise pe ţol, şi acum se
întoarse întu încet, treptat, apoi se ridică în genunchi.
— Mă frate Toma, n-avea nici o grije. Toate să plâte.sv pă lumea asta.
Zi dă zi şi ceas cu ceas să crestează cite un semn, pă un răboj, dă tot ce să
întîmplăT.. da' dă tot. Glasul, plin ca de obicei al popii, avea acum o
încrîncenare rece. Omule, nici o picătură din suferinţa poporului ăsta nu e
pierdută pentru socoteală. Vor plăti odată şi odată cu vîrf şi îndesat...
Toma oftă cu o deznădejde moale...
— Vor plăti pă lumea ailaltă... Da' oi ne scot suflolu pă lumea asta.
Popa era acum de-a binelea în genunchi şi işi strîngoa pumnii.
— Aia-i altă socoteală... Ieu îţi spun dumitale că vor plăti aci, unde e
rădăcina răului... Vor plăti... odată şi odată... Dacă nu ei, vor piăii copiii ori
nepoţii şi strănepoţii lor... Vor plăti cînd să va fi uitat dă ce plătesc... Cînd li
să va pârea că pedeapsa e doar o nonorocir*j, care le vine dîn senin. Vor
plăti cînd ei se vor crede buni si fără vină... Neîndurat, răul însămînţat
acum va rodi pentru ei cind să va împlini sorocul lui... Mă, asta e o lege mai
crîncenă decît pravila lor, şi dâ ea nu pot scăpa aşa cum ocolesc pravila...
Glasul lui, care avea ceva ră'^bunător in el, se înmuie ca intr-un rinjet uşor.
Dă prisos vor spune atunci că tot ce a îndurat poporul acesta e ceva trecut,
şi vor spune că suferinţele d-acu n-au fost decît certuri şi neînţelegeri care
trebuie uitate şi să vor ră gîia cerînd iertare şi pupăciuni... Şi aci privirea lui
se făcu din nou de oţel. Ridică pumnul deasupra capului. Mă frate, veacu
nu iartă, mă... Nu iartă nimic... Să nu îngădui omului să Iie om, asta nu e
glumă, cum cred ei. Asta se plăttşt'^ Ia sorocu cuvenit cu spaimele morţii.
Mă frate Toma. v i - i '^l
^ I n ediţia 1953 : „ou* Corectat după manuscris in. ed >.
147
Vavilonu, a pierit împărăţia lui Alexandru Machedon, hei, va pieri şi
blestemata 'asta dă clacă. Astfel a făcut lumea Savaoth ăsta — şi arătă cu
pumnul spre cer — că atunci cînd vasul e plin. să răstoarnă singur, după
legea lui dă vas al blestămăţiilor... Dacă vor fi unii pă dă lături să împingă
puţin, va fi şi mai bine. Asta o putem face şi noi, dă pildă...
— Mă frate, s-ar putea să apucăm şi noi înşine ziua asta?
— Poate că da. poate că nu... Ieu, unu, mă vezi, voi fi tieaz în orice
clipă, să încerc mereu... Dacă ai rămîne aci, am fi doi.. La ceasu potrivit am
fi alături. Ce zici ?
Omul răspunse gi eu, şovăitor :
— Ce să fac ? Ştiu că pentru cei din satu meu sunt mort dâ mult. Dă
mă întorc acum. mă vor privi ca pă un strigoi. Dar ce pot să fac... Am un
copil. Va fi şi el clăcaş... E mai bine să fiu alături dă el. N-am vrut nici măcar
să mă văd cu oamenii din sat, ca să nu mi se adulmece urma... Dar acum
socot că n-am altceva dă făcut.
N-au mai vorbit nimic... Erau amîndoi abătuţi... După o bucată de
vreme popa s-a ridicat.
— Uite ce e... ieu vreau să mai trag vreo două-trei brazde pînă
asfinţeşte soarele... Lungeşte-te pă ţolul ăsta. ca să te hodineşti o ţîră. Pă
urmă om vedea ce om face.
I
înt;
pie^
Du
tel
şi
larr
nu
 I
Peste două zile, Toma călărea la pas, cu doi desagi la oblînc, spre
Zăvoiu Dihorului. Popa Radu Şapcă nu putuse să-1 facă să nu se întoarcă
acasă. îl pusese să-şi radă barba prea crescută. îi dădu primeneli şi opinci
noi. în desagi îi pusese merinde să aibă o săptămînă întreagă, şi acasă... să
nu vie cu mîna goală între ai lui... Iapa sură pe care i-o împrumutase nu era
încă bătrînă... încă i-ar mai fi putut aduce vreun mînz în anii următori...
Avea să-i dea inapoi vreun cîrlan crescut gata... Nu făcea să se întoarcă
acasă, pe jos, ca im cerşetor.
Cînd s-a văzut dincolo de Argeş, prin zăvoaiele copilăriei lui, Toma n-
a mai avut inimă să intre in sat, pe lumină. A aşteptat să se înnopteze...
Abia după ce s-au aprins opaiţele, s-a îndreptat spre bordeiul lui... Nu era
nimeni, a trecut alături. Stanca, care era la Măria, cînd a văzut un om
trăgînd calul după el în poarta cocioabei lui Ion, căci pribeagul tot n-
avusese inimă să rămîie şi să intre în bordei, a ieşit ea să vadă cine e...
— Pă cine cauţi dumneata ?
148
Omul n-a i^ăspuns... Ea s-a speriat de tăcerea lui şi a întrebat
din nou.
— Pă cine cauţi, omule... ?
Atunci cu inima strînsă, el a spus doar atît :
— Sînt io, Stanca... Io...
Femeia l-a cunoscut acum şi a început să ţipe... A ieşit Măria...
A ieşit şi Ion. Au început să ţipe şi copiii. Frate-său s-a apropiat
cjătinîndu-se, l-a luat în braţe şi l-a Strîns la piept.
— Mort ai fost ş-ai înviat,., frate... Să mulţumim lui
Dumnezeu...
Măria a aprins luminarea cea groasă de la Paşte. Ţipetele
copiilor au adunat vecinii... Era, altfel, o seară plăcută şi a răsărit şi o
lună plină... Se vedea acum ca ziua... Pînă la miezul nopţii s-a adunat
jumătate satul.
 Stanca sta deoparte cu mîinile împreunate subt vîinic şi nu
îndrăznea să se apropie de el... Atunci ei înţelese...
— Te-ai măritat cu altu, Stanco... Ea nu răspunse nimic.
— Şi copilu ? Trăieşte ?...
Ion îl împinse înainte pe Tudose, care avea acum zece ani. îi
ziceau toţi Mutulică, fiindcă nu prea vorbea.
— Tudose, sărută mîna lui taică-tu,..
Copilul se codea... pe urmă il luă de gît. Toma se ridică şi îl luă
în braţe... cu mîna dreaptă doar. Ion se întoarse către Stanca :
— Femeie, du-te acasă... Ia copiii tăi... Toma doarme la mine.
Lasâ-1 aci şi pă Tudose..,
Porniră spre prispa cocioabei. în prag, Ion îi spuse, după ce
aşteptă un timp în loc, doar atît :
— Află, Toma, că Miai s-a petrecut din viaţă.
De unde seara tot satul s-a cutremurat de ştirea întoar cerii lui
Toma, a doua zi se întoarse roata... Cei mai mulţi erau acum
împotriva lui... ,,Şi-a lăsat nevasta... şi-a lă.sat copilu fără să-i pese şi
acum se întoarce şi găseşte copilu crescut dă alţii, găseşte gospodăria
sporită... şi ei, după ce s-a săturat de hoinăreală vine după zece ani la
de-a gata... Numai să aibă obrazu să-şi ceară înapoi bordeiu, boii şi
cele două vaci, că-1 tabără satu../'
Timp de două zile, Toma n-a intîlnit decît priviri duşmănoase.
Stanca era o femeie harnică şi cuminte, de aceea toate femeile îi luai'ă
parte. Dumitru, cu care se lua^^e de
149
el un om muncitor, la locul lui... Aveau îra-pieună trei copii
"^'•^ ră. Toiua a spuse fenieu ca-i lai>â bordeiul, gos-' şi boii...
tot. .t făcut un sat nou, tot pe moşia boierului ^ '^lu, turnai d^^ bordeie.
Boierul nu mai dădea
r casă însu t decît sus pe malul împădurit, In
dului Rău. Trebuiau să taie singuri pădurea, să âcinile, să aşeze iar
pâmintul...
 se încheiase pacea între împărăţii, era slobodă giinelor, care-şi
urcaseră preţul d[intr-o dată, şi L ca nebuni după pămînhiri noi... Se tăiau
îără
Bordeiele din jos de sat fuseseră mutate la ă facă loc pentru ogoare...
grădinile erau. aşa, făiă garduri, ,.prea mari*", cum spuneau logo-f jî. Ala-i
pămînt bun. risipit degeaba. Pe malul
' căbupra gîrlii, pămîntul e tare, dar nu e tot ripos...
' ezat acolo vatra satului. Oamenii să taie pădurea a l a buturugile...
Li se dă şi ceva lemne, de mai au nontru bordeie.
de Ion. de Mitru şi Vasile Peştefript. care erau şi , 1 şi-şi făcuseră
bordeie la Vadu Rău. işi putu ridica un bordei, pentru el şi pentru fiu-său,
Tudose... Ignat cam îmbătrinise, îi împrumută doi boi, ca să facă luşie
drept clacă, de vreme ce nu mai putea ţine plugului... Avea să-1 ajute de
acum încolo şi zt-ce anf un copil poate fi de mult folos ' !a conac nu-i
mai cerură socoteală de ce-a lu^; şi-1 cu două pogoane pentru anul \iitor.
duminică, Toma cobora spre sat, cu Tudose, care " 'n-ţ de el toată
ziua, ca un m.înz crud, ca să ia a Ion. întilni in poiana răscrucii pe Sultana...
femeie în toată legea, căci împlinise de cuiind apte de ani... Se purta
încălţată ca la tirg, avea gît, e drept, pe un singur rînd, ochii îi jucau • t> ! i
plină de ispite... Aflase şi Toma că
^^^ . fătul Dobre, dar îi plăceau şi flăcăii
a mică. răsucită. Toma vru s-o f>c'^!-:^ască "Pa se - şi intoarse capul
după el.
— Tomo, ia stai locului... Li sf oDîi
— oace, Tomo...
<
och:
un
jia: Su.
Au
du: dei hii mi hir lur wi sâ car
150
 El veni încet spre ea... Se opri nedumerit. Ea se uită cu milă la
mîna lui, în locul căreia mîneca goală a cămăşii era vîrîtă în brîul
roşu.
— Ce flăcău frumos erai, Tomo !... Oftă lung, îl privi în ochi...
Vino pînă la mine, Tomo, să stăm puţin de vorbă,,.,
El şovăi. ^
— Mă duceam la Ion, să iau cîteva ţoale... Femeia începu să
tremure parcă.
— Vino întîi să stăm puţin dă vorbă.
Intrară în bătătura bordeiului, căci acum curtea avea un gard de
nuiele împletite. Bordeiul era văruit proaspăt pe dinafară şi pe
dinăuntru. Avea şi vatră: Pe jos era aşternut un ţol făcut în război, din
petice, iar pe pat era o cergă mare, albă, miţoasă. La căpătîi, o ladă, şi
peste ea, velinţe. Sultana dădu velinţele jos, deschise lada şi îi spuse :
— Alege din ţoalele astea tot ce vrei. la-le pentru copil... Au fost
ale lui... ale lui Miai. Şi deodată faţa i se frînse de durere, ochii i se
umplură de lacrimi şi căzu pe patul boi^-deiului ca înjunghiată.
Ascultă, Tomo. şi bordeiul ăsta e al lui... Căci e făcut din ce a strîns
el... Ştiu că ţi s-au spus multe despre mine... E adevărat, Tomo. Tot
ceea ce ştie lumea e adevărat... dar e şi mai adevărat ceea ce nu ştie
lumea... câ io trăiesc cu un mort în inimă..'. Că nu m-oi mărita
niciodată... Tu să ai milă dâ mine, Tomo,.. Tu trebuie să ştii ce foc
nestins mă arde dă cînd l-am dus pă Miai In. car, acoperit dâ frunze,
două zile pe drum pînă in ,sat...
NEC AZURIILE SERDARESEI ZINCA
||P De un ceas caută serdăreasa, amărîlă, cu poştalionul ăsta
galben cu pînză de cînepă deasupz^a, casa postelnicului Me-delioglu
şi nu o poate găsi. A făgăduit că vine după amiază să vadă pe nevasta
lui bolnavă, care nu vrea să se lase văzută de doctorii bărbaţi, şi acum
a rămas de ruşine. S-a oprit în loc şi nu mai ştie încotro s-o ia.
■ — Bine, mă Stoica, nu ţi~a desluşit vizitul lor, care a venit să
mă cheme, unde stau ?
 Stoica, bătrînul surugiu de la Bălceşti, e şi el destul de ruşinat.
îşi împinge căciula spre ceafă şi ridică din um.eri :
— Ba mi-a... Da"-n Bucureştii ăştia e greu al naibii să te
descurci.
Serdăreasa e mînioasă. Se strìnge în maloteaua de pam-^riu,
îmblănită cu vidră, îşi trage şalul de caşmir la piept
— Nu eşti bun de nimic.
Stoica clatină din cap, îşi teşeşte mustaţa stufoasă.
— Apăi, io ziceam câ... dumneavoastră... unde aţi fost mai mult
ca mine în Bucureştii ăştia...
— Nici eu nu sunt bună de nimic, hotărăşte serdăreasa.
Ca să-şi poată ţine în voie copiii la şcoală, Zinca Bălcescu a
căutat o x;asă încăpătoare la Bucureşti, şi după ce a în cercat în două-
trei locuri, a găsit ceea ce-i trebuia cam prin mahalaua Visarionului,
cam înspre mahalaua Boteanului, căci pe vremea asta mahalalele erau
foarte întinse, cu maidane nesf îrşite între ele şi cu casele uneori
amestecate. îi place că are oarecum aceeaşi împărţii^e ca la Bălceşti.
O salita ,,marchiză'', cu un geamlîc în faţă, apoi o tindă îngustă şi
lungă, cu odăi în stìnga şi în dreapta. De la „marchiză" la uliţă e o
mică grădină de flori, cu boltă de viţă ; în stìnga casei, între
acoperişul de şindrilă şi gardul vecin se înalţă un nuc puternic, care
învăluie tot şi nu mai în-
155
găduie nimic subt el, din pricina umbrei puternice şi ^ mirosului iute
de frunză... E prea mare p)entru o curte da oraş şi uneori se gîndesc să-1
taie, ca să poată umple locuj cu flori sau cu pomi mai mici, vişini ori gutui,
dai* tocm; fiindcă dă umbră puternică e tare potrivit vara pe căldurik lui
cuptor. De aceea au făcut subt el o masă rotundă cUj picioarele în pămînt,
cu o laviţă in jurul ei, la care se mănîncă din mai şi pînă in toamnă. Ca să
nu se vadă de la vecin, e înălţat lingă gardul de şipci alt gard viu de tufe de
liliac şi soc, încîlcite unele cu altele, iar cu spatele la stradă boita de viţă. în
dosul casei sunt acaretuii mărunte, grajc pentru cai şi două vaci cu lapte, o
curte de păsări, cu raţ< bibilici şi găini, că păsările mari le ţine la Bălceşti.
Aci s» intră pe poarta cea mare. De la prispa bucătăriei, cu parma-îîc, o
potecuţă duce subt nuc.
Singură acum. Zinca luptă să crească cinci copii : Costache,
Nicolache, Sevasta. Marghioala şi Baibu care toţi trebuie îmbiăcaţi după
moda nouă nemţească, adică cinr' rînduri de haine şi de rochii, cinci
pertH^hi de ghete, cine. seurteici şi căciuli, şi pălării, şi cărţi de şcoală, şi
rochii d(^ bal, că fetele s-au făcut de măritat. Nu e lucru uşor, iar Bă! ceştii
nu dau spor pt^te nevoile casei .decit in anii buni cînd se fac finul, prunele
şi porumbul. Se mai ajută .şi ea, cum poate cu meşteşugul doftoricesc... De
cind a fost chemată la palatul de la tei — Teii Doamnei de la Colentina —
odată cu doctorii Sporer, bâlrinul, şi Mayer. la o domniţă a lui Grigore-
Vodă. ^ bolnavă, şi a făcut-o ea bine, de o boală rea, cu foi de pătlagină
adusă anume de pe Tolopog, e chemată ca doftoroaie nu numai pentru
albeaţă de ochi. unde e neîntrecută, dar şi pentru alte necazuri, unde sfatul
ei e totdeauna binevenit, iar de la o vreme şi plătit. Nu un galben de vizită,
ca doctorilor nemţi, dar doi-trei sfănţihi tot i se strecoară în buzunaraul
scurteicii. De aceea, cît stă in Bucureşti, iarna şi primăvara, ţine şi trăsura
adusă de la Braşov, din vremea fugii de panduri. E un fel^ejpţo^
' Din căsătoria lui Barbu sin Petre (1770—1824) cu Zinca Tănast (1778
—1862) s-au născut cinci copii : Costache (1913—1902), Mari; (lî]l7—1882),
Sevastiţa (1818—1883), Nicolae (1819—1852) şi Barbu (1824)—1884). La 27
noiembrie 1825 Măria s-a căsătorit cu paharnicul Geanoglu. Cel dintîi care
semnează cu numele Bălcescu a fost bunicu' matern al scriiloi-ului,
postelnicul Tañase, fiul preotului Necula, proprietar din 17G6 al moşiei
Bălceşti-Gîltofani. Bălcescu derivă deci din toponimul Bălceşti (n. ed.).
* Grigore Ghica (1822—1828), primul domn pămîntean după re-
voluţia lui Tudor Vladiaiii'eşcu (n. edJ-_____________________________
156
i
de
os-
 toţi
înd
ff
i la
lată Iui Ki!â e
chi, atul un ţihi stă , de
nase :aria irbu licul licul pro-) din
i retalion uşor. ca să poată urca dealurile Topologului, cu arcuri,
acoperit cu pînză de cînepă bătută bine, de nu trece nici soarele, nici
ploaia prin ea. E mai încăpător ca o brişcă, făcut anume, fiindcă are
tot timpul de adus lucruri şi de ale mîncării de la Bălceşti... Şi apoi,
unde sa stea în brişcă ea, şi copiii, şi femeia, şi vizitiul ? Nu e pz^ea
arătos poştalionul, iar Costache, care e foarte fudul şi care e acum
calemgiu la Vistierie, spune că îi e ruşine să meargă cu el la plimbare
la Herăstrău. Se întovărăşeşte cu prieteni şi iau împreună cîte o birje
lipovenească, cu un sfănţih, iar c5nd e cu număr roşu, doi sfănţihi
ceasul. Pentru ea însă e tare bun poştalionul ăsta. care uruie mai
puţin decît oricare droşcă pe caldarîmul cel nou cu bolovani de rîu al
podurilor, căci e tare uşor.
^ Mai greu e că în oraşul ăsta babilonic, surugiii ei de la Bălceşti
nu se pot descurca, neam. Uliţele sunt atît de în-cîlcite şi mai ales
sunt atîtea cu acelaşi nume, că, dacă locuieşti în altă parte a oraşului
e greu să poţi afla ceea ce cauţi în partea cealaltă... Are o ţidulă în
greceşte prin care e rugată să vină la postelnicul Medelioglu, din
mahalaua Sf. Nicolae, că postelniceasa zace de multă vreme în pat şi a
auzit că ea, serdăreasa Zinca, a mai făcut bine pe o cu coană, tot de
beteşugul ăsta... Dar se vede că postelnicul Medelioglu e foarte
cunoscut în Mahalaua lui şi de aceea crede că-1 cunoaşte tot
Bucureştii şi o fi poate aşa de mîndru de biserica Sf. Nicolae a lor, de
crede că nu mai e alta „lîngă podul gîrlei^'. Dar lîngă podul gîrlei e şi
Sf. Nicolae de pe Prund şi Sf. Nicolae Şelari, cum şi Sf. Nicolae din
Ţigănie, cel din spatele Mitropoliei, nu mai vorbim de Sf. Nicolae de
lîngă Sf înta Vineri... Dar nicăiri nu e ştiută casa postel nicului
Medelioglu.
De altfel, la fiecare cîţiva ani, după cîte un foc ori după cîte un
cutremur, toată faţa unei părţi de oraş se schimba, şi, pînă să
cunoască noua înfăţişare, iar se schimba. Cînd vreun boier mai
cunoscut îşi însura flăcăul şi îi cumpăra casa, se ivea altă încurcătură,
căci „dincolo de banu Ghica" putea să fie ori lîngă gîrlă, în jos de
biserica Zlătari, ori dincolo de Udricanî. După zece-douăzecî de ani,
nimeni nu mai ştia unde anume îi locuiseră rudele din cele patru
părţi ale oraşului. Afară de unele „palate", casele clădite din paiantă şi
cu temelii puţin îngropate nu ţineau la vreme şî se tot cîrpeau, aşa
-cum spunea un neamţ, cu adausuxi şi balcoane „scandaloase",
proptite într-o rînă, înnădite cu
157
pridvoare din faţă, din dos şi dintr-o parte. Mai ales p uliţele
Tîi^gului din Lăuntru, unde negoţul era în toi şj preţul binalei ridicat, că
sporea de la o vreme nemăsurat număi^ul negustorilor, nu mai ştiai dacă o
proprietate s-a sfirşit şi începe alta. Uliţele, la fel, căci se iviseră la în-
tîmplare după nevoi, iar o răspîntie nu era o încrucişare, ci un maidan fără
trotal... Acum, de pildă, poştalionul eră oprit lîngă o biserică şi nu aveau pe
cine să întrebe. în dreapta erau nişte gorţi înalte cu acoperiş de şindrilă,
învăluite de un frasin şi de duzi mici. S-a ridicat în picioare Stoica, să vadă
pe cineva în curte, dar casele erau cu dosul la stradă, departe... Cam pieziş,
peste drum, era o casă veche, fără curte, cu o scară de lemn putredă şi
strîmbă, care urca chiar de pe maidan la catul de sus, cu pridvor verde şi
geamlîc spart ici şi colo... Pe vremuri o fi locuit cineva şi jos, sau va fi fost
vreo prăvălie, că sunt obloanele trase şi ţinute cu o proptea de şipcă, iar
zidul scorojit a fost odată roz...
— Stoica, hai acasă !... că nu ne mai desciii'căm.
— Săru mîna, cucoană... acas, acas... da' pă undr ? se scarpină în cap,
gînditor, Stoica.
 Nici serdăreasa nu cunoştea oraşul mai bine, că ea se socotea acasă, la
Bălce.^ti.
— Caută de ieşi pe Pod... că pe urmă e mai uşor. Stoica se scarpină iar
în cap şi, iscusit, trase poştalionul
lîngă pridvorul cu geamlîc. Bătu puternic cu codirişca in oblon, şi,
atunci, puţin strîmbă de ciudă că i-au stricat somnul de după-masă, apăru
la uşa din capul scăni o femeie cam trecută, cu o claie de păr roşu, care îi
întrebă alene şi cu un ochi închis pe cine caută.
— încotro e Podu, pe aici prin mahalaua asta a dumneavoastră ?
Ea strîmbă nasul, închise ;.iai mult ochiul stîng şi ai^ăia cu mîna spre
răsărit, apoi Închise uşa cu vopseala roză, scorojită. Asta şi trebuia, fiindcă
I v i Stoica îi era teamă să nu SC înfunde pe undeva...
într-adevăr, după ce se învîrti cu ochii spre soare, prin vreo două-trei
uliţe şi maidane mari ca prihtr-un sat, ieşiră ou uimire pe Podu Tîrgului din
Afară şi se lămuri acum că biserica fusese biserica Sf. Silvestru. Adevăratul
oraş erau aceste pi^duri, căile nesfîrşite de intrare, care din cele patru părţi
ale ţării se adunau în inima oraşului în nodul Tîrgu-h } \ din Lăuntru, în
incîleitura de uliţe negustoreşti dintre bi.Nt-icile Sf. Gheorghe Nou, Sf-
Vineri cu Bărăţia, Sf. Sava,
158

i
trup Í Po
1«
at!i
spîi
tre toare şi ú

I
ită
f
irá ca
 ju futre va,
rtea Veche şi Biserica Zlătarilor. Văzute dimpotrivă, acest lungi
drumuri erau ca picioarele unei caracatiţe, al cărei trup era Însăşi
încîlcitura Tirgului din Lăuntru.
Podu Tîrgului din Afară, care avea să devină Calea Moşilor,
Podul Mogoşoaiei, mai pe urmă numit Calea Victoriei, Podu Calicilor,
mai pe urmă. Calea Craiovei, şi după aceea, Rahovei, Podu Beilîc-
ului, numit apoi Calea Şerban-Vodă, Podu de Pămînt, rupt în bucăţi,
devenit în parte strada Beivedexe şi Calea Pievnei, îşi au în aceste
vremi viaţa lor deasă ca un stup, mai ales spre cele două capete, pe la
mijloc, avînd uneori şi case mari boiereşti cu un cat şi cu două, trei
sacnacsiuri cu geamlîc scoase, după cum e şi la Ţarigrad, deasupra
uliţii, ca să vadă ai casei în lungul ei. Cind stă cineva în casă toată
ziua, toată viaţa, trebuie să vadă şi ceea ce mai trece pe uliţa cea
mare. înapoi, grădinile şi curţile se întindeau ca bărăganele.
Pe aceste poduri, în afară de altele aşezate în inima Tîrgului din
Lăuntru, mult mai mit:i, dar unde se află pră văliile cele mai mari, ale
negustorilor cu ridicata, cei ce aduc mărfurile cu chervanele de la
Lipsea, de la Pesta. Beci, Paris, Odesa ori Ţarigrad, adică pe uliţa
Franceză, uliţa Nemţească, uliţa Lipscanilor şi alte cîteva zeci, Şelari,
Ca-vafi^ Gabovreni, este toată viaţa întinsului oraş.
Pe vremuri, aceste drumuri mai erau podite cu pavea de bînie,
de-a latul, din lemn de stejar, de aci şi numele de poduri. Din pricina
lor toi oraşul duhnea din primăvară, pînă toamna tîrziu, cînd dădea
îngheţul, căci subt ele se adunau, în noroiul care nu se usca
niciodată, toate mortăciunile şi toate gunoaiele care nu se puteau
scurge prin şanţul de dedesubt. Cînd droşcile treceau în goană, aceste
bîrne săltau stropind trecătorii. A fost o mare binefacere cînd, prin
1823, Grigore Ghica, chem.înd pe inginerul arhitect Hartl de la Viena,
a început să ridice bîrnele şi să le acopere cu caldarîm din bolovani
mici de rîu. Pe ele, prăvăliile, avînd rareori mai mult decît un cat
mărunt (pentru locuinţă), se ţineau una lîngă alta, cu marfa scoasă în
uliţă, ca să se vadă, în loc de orice firmă, dacă nu cumva aveau atîrnat
deasupra vreun obiect oarecare, de la vreun zăbun, spînzurat sus ca o
sperietoare, la vreun brici cît sabia, pentru bărbieri.
Se ţineau şi unele şi altele după isnafuri. Iată, de pildă, trei-
patru mari şelari, cu şei, hamuri întregi, tolbe de vînă-toare, fote de
piele pentru meşteşugari, chimire late, apoi
159
vop>sele d k tot soiul şi pici întregi lucrate iscusit pentru ci mari.
Maria e scoasă pe tarabe de lemn acoperite. îndesav unele într-altele, pînă
spre mijlocul podului, ca intr-v bazar oriental. De obicei şelăriile au
deasupra intrării un cap de cal, parcă împăiat, cu coamă pină la greabăn,
dacă nu ur cal întreg, ca intr-un muzeu de istorie naturală.
Serdăreasa aşteaptă, fiindcă Stoica a coborit să cumpei o biciuşca şi.
cum prăvăliile seamănă intre ele, ea nici n ştie măcar în care a intrat, ca să-i
spuie să iasă mai reped* Acum vin la rînd, după o biserică, cinci-şase dogari
c marfă nouă albă, nevopsită, de lemn, mese. scaune, butoa^ şi vedre, bote
şi căzi, albii şi fluiere înflorate, mături Şi lopeţi de zăpadă, furci şi dulapuri.
Pe urmă, după o mare simigerie la care. ispitită de miiosul cald, a oprit, ca
să i^ lipie fierbinte pentru copii, vin prăyăliîle braşovenilor, g; brovenilor,
cavafilor, ale fierarilor, cojocarilor, apoi bragi. gerii mari, altă biserică,
băcănii unele lingă altele, cu h\ toaie şi saci în uliţă, cU minătărci şi
caracatiţe spînzuraic în galantare. Din cînd în cind. fiindcă nu mai e loc pe
uliţă, se vede cite un gang care dă intr-o curte nesfîi-şită, cu zeci de
magherniţe îndesate unele intr-altele, xiar cu „firmek la intrare : cizmari,
modiste, rişniţari, tinichigii şi alţii.
Pusă în giămezi la intrare, atîrnată de ferestre, de-făcută pe tarabe
care silesc oamenii să ocolească prin mi locul uliţii. marfa trebuia să aţină
astfel cale miilor şi miiloi de trecătoi i. cum şi a sutelor de care. căruţe,
brişte şi droaşce care pătrundeau pe aceste poduri în î i c c v zi in oraş,
circulaţia fiind pe ele v»bligatorie, căci deşi întortocheate, ele erau totuşi
drumul cel mai scurt între oricare dintre felurite, mahalale ale oraşului.
Dacă vrea cineva să meargă, de pildă, de la bariera (cum s-a numit după
introducerea axizelor) Moşilor la bariera de la capul P<xiului Mogoşoaiei,
tot prin nodul de la Sf. Ghtwghe trebuia să treacă, deci după ce umblase un
ceas întreg pe Podu Tirgului din Afară, urma să o ia acum în tot lungul
Podului Mogoşoaiei. Cum ar fi putut să nu devie astfel orice trecător
muştiriu silit într-un fel sau într-altul ? Dacă avea bani, fireşte. între acest
poduri nu suni drumui'i de-a dreptul, ci numai mahalalele, ca nişte sate
mici, cu maidane intre casele adunate in jurul bisericilor, iar între ele livezi,
lanuri de grîu, de secaiă, de ovăz. Pe la mijlocul veacului trecut.
Universitatea cea veche, atît de frumoasă, din faţa mînăstirii şi şcolii de la
Sf. Sava, era pe trei laturi înconjurată cu tarlale de porumb.
Î6C
de
de
tte un

i
nu ie. ou
şi tre
ia
îa^
;a-
ite
ţă. eci
es-
lor
şce :u-^au ele dă. lor) rin jpă iră, : ar in-îste ele, irul de :he, va,
I
iDecî, prin anii intimplarilor pe care le povestim, Podu Hrgului
din Afară se prelungea cu drumul mare al Pante-imonului pînă
departe, cu prăvălii şi hanuri, cu cîrciumi — tot în calea călătorului
— pină pe la un sfert de poştă jătre mînăstirea Măî'cuţa, dar pe toată
această lungime nu Wuu case decît pe de o parte şi pe de alta a
drumului, iar din curţile din dos ale căsuţelor începeau numaidecît
vii întinse. Vinul trecea din spatele casei în pivniţă, şi din piv niţă în
circiumă, mai cu scamă in zilele de tîrg la Obor, adică marţea şi
vinex'ea dimineaţa. Atunci, curţile imense ale hanurilor şi
cîrciumarilor erau pline de care dejugate, de căruţe cu cai deshămaţi
şi legaţi la codîi'lă, ca să mănînce f în, iar pe jos numai paie risipite şi
bălegar. mocirl( d c apă vărsată.
La ţară, creşte de obicei întîi cătunul ori satul, şi pe urmă
credincioşii aleargă să-şi ridice o biserică... cînd nu găseşte vreun
boier care vrea să-şi capete iertarea grelelor păcate. Aici, in acest
Bucureşti mai întins decît cele mai multe capitale europene pe acea
vreme, după mărturia călătorilor, Mitropolia ori vreo mînăstire, care
a primit în danie o moşie în cuprinsul oraşului, ridică pe cîmpui de
ciulini, mătrăgună şi buruieni cît omul o bisei-icuţă, un metoh, chi -
purile... în cîţiva ani s-a adunat în jurul bisericuţei un ade vărat cătun,
aci, între podurile oraşului. Oamenii au venit de unde i-au adus
vîntul, au găsit loc, ca buruienile printre buruieni, şi au ridicat azi o
cocioabă de lut văruit, mîine i-au adaos încă o odaie şi altă odaie.
Nimeni nu i-a întit^bat nimic, nimeni nu i-a oprit. N-au ştiut al cui e
locul. Cînd au putut, au ridicat şi un gard de mărăcini, la început, de
uluci, mai tîrziu. Un corcoduş, un zarzăr, un dud au dat puţină
umbră.
Uliţele s-au bătătoiit singure de picioarele lor de ta un pod la
altul. Cînd cătunul, ca să-i zicem aşa, a devenit un fel de sat, legat, cu
căsuţe mai arătoase, cu grădini şi boite de viţă pe rod. Mitropolia ori
mînăstirea, ori bisei'ica cea bogată, cu avere, şi-au adus ammte câ
sunt proprietarele fostului cîmp cu buruieni .şi scaieţi. Acum au
pretenţii că tot ceea ce s-a clădit e al lor, fiindcă după pravilă „pămînt
rodeşte binaua'^ Urmează nesf îrşite procese pînă la Divane, care,
fiieşte, respectă pravila şi dau cîştig proprietarilor. Oamenii devin
acum embaticaii şi vor plăti, el şi. ai lor, timp de nouăzeci şi nouă de
ani, embatic. Bani nu prea au, câ sunt săraci. Nu-i nimic, vor plăti cu
ce au : miere şi c?ai'â,
1 — Un om intre oameni, voi. I
]6J

I
roade din grădină, miei, vin, oui, pvtim de brtnzS. CimpoU a devenit
mahalaua Sfintului Sflvestni, mahalaua Sfîntuli Ion cel Nou. mahalaua
SRntului Nicolae din Ţigănie.
Abia pe înserate a ajuns serdăreasa acasă ameţita, c urechile împuiate
de huruitul roţilor legate în fier ale cfc Ieştilor, butcilor şi birjilor. după ce
»-a oprit vreo jumătaM| de ceas într-o mare băcănie de lîngă Bărăţie, ca să
ia cîteîwP cutii de halva şi tahîn, apă de flori, vanilie şi scorţişoar: pentru că
a doua zi erau Mucenicii, marea bucurie a copiile
S-au întors şi ei de la şcoala, căci de cum a ocolit ea, a văzut cu o
tresărire de bucurie în inimă luminile aprin?^ la ferestre
Sunt in sufragerie şi fac muoenici : Marghioala, Sevaatír
şi Nicu. ajutind. chipurile, bucătăreasa. E marea ior bucuri Dintr-un
castron adine iau cite un boţ de cocă trecută phm faină, şi apoi, pe faţa de
lemn, îl subţiază cu palma pini îl fac ca o sfoaiă groasă, pe urmă ii încolacex
ca un co^nqg sau ca un opt. E treabă migăloasă ^ ţine mult. Ceasuri
întregi, uneori toţi ai casei răsucesc şi împletescc de zor mucenicii care
sunt puşi apoi unul Ite^ altul pe tabîale de lemn ori pe tipsii aşternute cu
pînză, pe talgere şi or unde e o faţă de lemn curată. £ plină sun ageria de
mucenici, sunt tă\â chiar şi pe paturile din odaia f ettíor.
— Mamă. o întîmpină Sevastiţa mindiă de isprava ia uită-te cîţi am
făcut,,.
Serdăreasa clatină din cap :
— Mai trebuie, mai trebuie, fetiţa
— Nu-i aşa. mctmă ? o întăreşte Nicu. La fiert, o tavă de asta nu
umple nici castronul meu,
ii plac atit de mult mucenicii Itd Nic^, u.v.- i \u cere L ^ farfuria, cei
e cu castronul.
 Se mai supată serdăreasa şi pentru că femeia, care n a mai făcut
mucenici munteneşti, şi nu a înţeles bine ce 8-a cerut, a pisat nucile,
— Femeie, nu trebuie rdrobite, numai puţin rupte, ca »ă li se simtă
gustul, cind stmt strivite în dinţi odată c «eama dc mucenici Mai curăţă
încă vreo sută, dar pe astea lasă-îe în sferturi
Bucătăreasa * ' " rndt* că la cucoaiia ia caic a 10:^.1 ea nu se făceau
de ^ ^^.^ Mucenici „d-ăştia amă"*, că acoi oc:
pe
162
^ făceau colăcei uscaţi care se umezeau cu miere şi pe care
lipeau nuci. Dar copiii nici nu vor să audă de aşa ceva. iji vor
rotogoale de cocă mici şi subţiri în zeamă îngroşată de lucă, zahăr şi
scorţişoară, ameţită cu vreo două bcţişoare le vanilie. Şi peste ele apă
de flori. Aşa sixnt ei că e sărbătoare i că a venit primăvara. Va fi
frumos anul ăsta, că nu mai 3 pic de zăpadă şi, de două zile, e o
lumină vie şi :ă]duţă. Cerul e sidefiu. Stoica va rini la noapte gi-
^ajdul, va iduna apoi tot frunzişul de an, în mici grămezi, se vor
^rînge toate resturile şi rupturile din ogradă şi din magazii... îi se vor
pune peste grămezi. Apoi copiii le vor da foc, ca iă ardă încet,
infimdat, ridicînd stilpi de fum cît casa. Aşa /or face toţi vecinii,
întreg Bucureştii. Să se simtă într-un şraş curăţit că a venit primăvara.
Sevastiţa şi Marghioala au scotocit fundul grădinii şi au dat de
nişte brebenei plăpînzi. De la o prietenă a lor au ladus nişte toporasi,
de un violet împestriţat cu galben. îi vor pune pe masă mîine, lîngă
tacîmul mamei.
A A venit şi Barbu ; intră cam codindu-se.
% — Acum v-a dat drumul ? Nu ţi-e ruşine, băiat mîc, n-ai
împlinit opt ani şi umbli cu haimanalele pe maidan ?
Dar băieţaşul, cam lung, cam .slăbuţ pentru vîrsta lui, ştie ce să
spună ca să înmoaie inima mamei.
— A spus dascălul că. am ştiut bine lecţia la aritmetică. Mi-a zis
că pot să-ţi spun şi dumitale.
 — Ei, dacă ai ştiut lecţia, poţi să te joci.
Băgă capul pe uşă o fetiţă tot ca de opt ani, bălaie, cu ochi
albaştri, care aşteaptă cu tearn^ă. E cu părul vîlvoi, cu picioaîx-'le
goale în ghetele rupte, cu rochiţa roşie strimbă pe ea.
— Hai intră, Frusinico...
Fetiţa a căpătat curaj. E vecina şi tovarăşa de joc a lui Barbu. Q
haimana fără pereche.
Băiatul, scăpat de ceartă, se mai învîrteşte puţin prin casă,
cercetează mucenicii, apoi scoate din buzunarul adînc al scurteicuţei
verzi o pungă de chembrică, plină şi destul de grea. Scoate un ichiu.
— Nicoiache, ce zici de a-sia ? Face cinci capre şi o mială ? Nicu
îl priveşte cu luare-aminte, 11 încearcă cu unghia.
— Nu e bine turnat plumbul, o să cadă... Şi mai trebuie mult
tocit pe piatră. IMU face mai mult de patima capre,
163
Ce-aveţi acolo ? Şi arată un săculeţ pe care Frusinica poartă de
gît.
— Avem vreo cinzeci de capre şi vreo treizeci de miai Cîştigăm
mai mult, dar a făcut unul de la Floreasca pui d ghiol. A fugit cu o
căciulă de arşice şi nu l-am putut prinde. Da-1 ştim... Nu mai calcă el
prin mahalaua noastră.
— Eu l-am văzut cînd a pus mîna pc arşice şi i-am sărî de gît...
lămuri serioasă fetiţa... dar era tare voinic şi m-trîntit jos.
A intrat, înalt cît uşa, tenebros, cu umbra lui de barbă ji sub
fălcile osoase şi cam înguste, Costache. E acum un tînăi de douăzeci
de ani, foarte elegant în redingotă scurtă cenu şie, strînsă sus pe talie,
iar jos largă, aproape cu o rochie — prea la modă — aşa cum se
îmbracă uneori tinerii cînd îş fac primele costvmie. Gîtul îi e
înfăşurat într-o legătura infoiata de tafta neagră, i se văd doar
colţurile gulerulu alb, întoarse în afară. Ochii mari, negri, subt
fruntea dusă înapoi. îi sunt încruntaţi. A trîntit furios pelerina neagră
cilindrul scămos. cenuşiu, mănuşile albe şi bastonul cu măciucă de
argint într-un jilţ şi, fără să dea bună seara, s-a dus în odaia lui... căci
are odaia lui, acum nu mai vrea să doarmă cu fraţii mai mici, de cînd
e calemgiu la Visterie.
Toţi se privesc surprinşi, cu înţeles. Baronul cum l-au poreclit,
deocamdată, fiindcă îşi exagerează eleganţa, este iar mînios. Pe urmă
privirile copiilor se întorc spre mama lor.
Dintr-o dată, Zinca s-a întunecat. Părul negru, cu cărare pînă în
creştet, întors spre lîmple, îi strìnge parcă şi mai tare ovalul feţei,
încît cei doi zulufi lungi, unul în dreapta, altul în stìnga, nu mai
acoperă destul începutul de cărunţire de la Civada ochilor. Gura
mare. bărbătească, s-a strîns. crispată, şi acum i se văd cîte două
încreţituri la colţul buzelor subţiî-i. ca nişte fire, puţin intoarse.
Ochii mari. fugiţi spre tîmple, şi marea distanţă dintre pleoapele de
sus şi sprîncenele groase îi dau un aer neliniştit, pu(in straniu. In
clipele acestea seamănă cu adevărat cu Nicu. deşi nu are sprîncenele
aproape îmbinate cum le are el.
Barbu. care s-a dus^să asculte* la uşă. se întoarce şi le spune că
nenicu plinge şi se plimbă prin odaie.
S-a J'idicat şi s-a dus în odaia lui : îl întrebă puţin întărîtată :
— Ce e cu tine ?
164
El
au tos S-de cî pămîî Es spune
să te calS
că^
singu şi pe incio,
in.|
SOCOl
caci d e l feti doJ
bătu
zestr
1
 dau lo^
oare
ar 'n-i
i p e när nu-hie îşi
ură
Jui
usă

»
s-a
ţ iau
ire ]ai
is-
)r,
ire
e-
Je
El răspunde cu înlirziere, fără s-o privească :
— Au plecat şi nepoţii lui Hrisoscelu.
— Şi ce e dacă au plecat ?
— Acum din grupul nostru sunt singurul care ara rămas în
ţară,.. Pină şi copiii lui Tudorache — care nu e boier — au fost trimişi
la München.
S-a trîntit în jilţul capitonat, îmbrăcat în pînză gToasă de cînepă
vopsită în verde, şi stă cu privirea ţintă în pămînt.
Ea se apropie îndurerată, îi pune palma în creştet şi îi spune cu
o voce mîngîioasă şi plină de duioşie :
— Costache, de ce nu înţelegi tu că eu nu am mijloace să te
trimit Ia Paris ?
— Şi ce vrei dumneata, mamă, să fac aci ?... Să muncesc
calemgiu la Visterie ?
— Tu eşti mare acum, băiatule... Tu trebuie să înţelegi că fac tot
ce se poate face... Dar e greu cînd... cînd eşti singură... şi creşti cinci
copii şi cauţi să-i ţii în şcoli. Moşia şi petecele acelea abia ne dau cît
să ducem o viaţă cuviincioasă...
— Ai cinci sute de galbeni, de astă-toamnă, de la prune şi fin...
Ai bani...
Este nespus de îndurerată şi întărîtată că el ii face ei socotelile.
— Nu-mi ţine tu socotelile, nu face socotelile altuia, căci fiecare
şi le ştie el singur mai bine... Nu sunt cinci sute de galbeni, că a
trebuit să cumpăr malotele de samur la fete, de Crăciun. Cum poţi tu
să nu te gîndeşti că avem două fete de măritat in casă ? Ce vrei ? Să
rămînă fete bâtrîne ?
iEl se ridică şi se alătură de ea, cu oarecare elan.
— Mamă, tocmai dacă eu plec la Paris le vom putea face zestre.
In trei ani mă întorc advocat... Azi la Divanul apelativ se cîştigă bani
ca advocat. V-aş ajuta pe toţi.
Zinca a rămas mult pe gînduri. Da, socoteala nu e rea... dar...
sunt atîţia dar şi atiţia dacă... Poţi să joci norocul fete lor pe asta ? El
uneori nu se gîndeşte decît la el. Ce va fi, oare, cînd va avea bani ?
Nu, nu are încredere în cl.
— Oricum, eşti prea cheltuitor, maică.
— "^Pe ce cheltuiesc ?
întrebarea o încurcă, el vede asta şi devine stăruitor :
165
I
— Cheltuiesc cu birjile, dus şi întors, de Ia slujbă, n Şevâri Pe asta mi
se duce toată leafa. Crezi tu că asta e risip. % îiu E şi ea de părere că nu...
^a, n\
Dacă aş fi văzut de cineva mergînd pe jos, mi s-puţi|^^ închide toate
uşile din lumea bună. Nu există nici o casă aliiupâ*^ în Bucureşti în care
cineva, venind pe jos şi încercînd iaâcar intre prin faţă, să nu fie trimis la
uşa din dos a servitorikrfftisâ şi a negustorilor. E jignitor pentru casa care
primeşte. 1
 Zinca a rămas cu ochii îndelung pironiţi în podea. Şta ^ şi ea că e
aşa... Apoi încercă sfios : IP^^^ '
— Nu zic, mamă, să mergi pe jos. Dar, şi aci şovăi în
uşor
delung, de ce nu mergi la slujbă cu poştalionul nostru Costache se
luă cu mîinile de cap.
— Taci... taci... cu poştalionul ăla caraghios ? !
— E pe arcuri, încercă ea din nou, cu şovăială...
— Pe ai^curi ? rînji el cu dispreţ. A ajuns de pomină printre prietenii
mei. îţi spun că dacă mi se întîmplâ să-1 văd de departe, aşa, galben, pe
Podu Mogoşoaiei, îmi silesc prietenii să intre în vreo prăvălie... numai să nu
mi-1 arate, glumind pe socoteala noastră. îţi dau un sfat. Dacă vrei să-ţi
măriţi fetele, nu le mai lăsa să se suie în poştalionul ăsta caraghios.
Zinca oftă... Băgase şi ea de scamă că uneori, după ce l-a zărit de
departe, fecioru-său dispărea în cîte o prăvălie. Cum ar fi putut să se ducă la
slujbă cu poştalionul ăsta cu pînză de cînepă deasupra, Costache, care nu sc
suie nici măcar în orice birje ? Alege totdeauna o caleaşca de acelea de
Viena, deschisă pînă jos, ca să i se vadă ghetele lustruite, cu pantalonii
întinşi de bentiţa de subt talpă şi stă răsturnat în colţul stîng al trăsurii, cu
picioarele lungi, unul peste altuL cu pelerina numai pe' un umăr, aşa cum
fac ,.lioaii^*, cu faţa palidă şi frumoasă nemişcată, cu ochii mari şi întu-
necaţi... Ştie că toate femeile întorc capul după el. Baronul...
— Cheltuieşti mult şi cu îmbrăcămintea, mamă. Spun mulţi, deh ! că
eşti mai luxos decît feciorii lui beizadea Ghica,
El îî ia mîna şi îi spune cu gravitate :
— Trebuie să-mi ţin rangul... Ce vrei, să-mi scrie pe frunte că nu
suntem decît nişte boiernaşi de cinul al treilea ? Dacă la slujbă nu m-ar
vedea îmbrăcat aşa cum trebuie, verlrid şi plecînd ca boierii, şi cu ei, ra-ar
pune să fac slujbă
166
I
 icvaiai, ta p L Li^K^ioiii do oameni ne\'t la^i. Nu pot... Trebuie i fiu
alături de " '-*-^rii de boieri care sunt la slujbă doar şa, numai cu r ca să
poată să spuie că au făcut
H'^uţină ucenici- noi acolo oameiii încovoiaţi la mese,
••iiupă douăzeci do ani dc slujbă, care sunt fericiţi să rămînă ^ t
aâcar şi-aşa... Ei şliu câ nu vor fi înaintaţi niciodată... Asta TiiV r j , [ să-mi
fie r
[ Zinca oftează tace. $u — Ce-vrei, mamă, trcbi ,c ..a ua
.itujcul..,
Dacă a^ -«on^ n: dînV,;^.. r?,. i > , ,.,-aş însura mult mai
in
rt] Serdăreasa Zinca oftca-ă şi mai mult.
d ai
c5^
ce r- ?i
D;< fi: J-i
o fXi h ~
&7 05 iT>
o 2. fi :. £F
2 CL
70
O 5~
t7
2 ^<
X3 o^
^ < ^ ;5 5c c >r-'Co Ci <-,. -rr ^-
52 ,c
CO r: Ai
03
DO ^ kJ. ^
0) rD co
rD
ro ^ ;i; Q "O
a
fi:
rD co o
6
o^
^r^.
o ^ ^.
-3 5
c fl; ^ £ ^ -~ -r; ^ c5I
o2o
a: C CO ^ Jrr O n ^
Q:
2?
co co
03
CO
N<
03
fi?
=< --^ co d -
5 "£
5 c rT o
0^
fD
S^Hc
fi:
fi; O CL «Ti
t-H
a:
t2 rD
^ dì - o5
^^o^S
>^ co a:
ri
rD
^ ^Oo
3- c~c:^^:r:o
=1 c
fi:
Co
o—
fi:
e : ^ V. 5
3 P o a.
" fi;
C ^T: ^ < O ^
rD
a
*:o
rD a: 03 <
co
rD
03
•CO
=2 .'!>
r> 5 ^ ft) ^; o D
O o ^ ^ rD ^
O rD rD
rD ;-: rD
rD
co ^
c;. ^ ?ao,
=1 ru
fi:t a
co
fi;t
? 5-£-è'^S p ^
Jr- e r-' f- N d ^. a;', P
rtJ
^ r^
S 0:
rD cr
0:<
in:*
0? h
2.^
"5;?
Tf ì '
C fi:
l-ì ri. O D a:
'CO rD
rD
a rD
N 03
rD
a
03 rD
2. C
:r- 03
O5
c"*
^ - a Ci? ^ >^ ^- c3 -
a.
co
rD 0^
¿3 c co
1-^0 f-h 03
N ^ 03
rD ?5
03f 03
O G ^
o;t o
I B: C:
^ Co
Co
03 t*^
CO ..^ :3 e a3
2 fc.^
a»
ac
<^ cu
O 03 CL
03 ^ 2_
03
5 ? ^3 ^
2 03 C 0:< ^
'c "5 cr
03 ^
V3 a.
2. e* < £
c 03 a» o <-s o Ch
0:< ^
03 :
C C
03 a3 c a:
aie 03c
P5
 e/?
co
2^3
=3 C
o a -r: era Od ti3 3
C/3 CI* CS
5=3
B 2. ^ g_ ^
&3
«-^ o 3
I
?lor două Principale Române pînă îa numii-ea noilor domnî-ni. Erau
loţi foarte emoţionaţi şi destul de îngrijoraţi.Nimeni
Îuitase că. inspectînd în timpul epidemiei de holei-: anul trecut —
spitalul Filantropici, pe care-rgăsise neîn-jit. murdar, generalul pedepsise
pe loc pr coloneii Odo-)escu şi Băleanu, comandanţii cavaleriei şi
infanteriei, cu irest chiar la spital, pînă cînd sălilr cu bolnavi şi acare-.urile
vor străluci de curăţenie. Şi au stat acol<» trei zile şi ^ei nopţi. Generalul
nu glumea, şi la inspecţii nu-i scăpa iâmic, stăruia încăpăţînat asupra
amănunlelor. deşi avea fcputaţia unui monden" şi a unui spirit de
formaţie* liberală.
Era întîia sa vizită la Colegiul Naţional. Un secretar al şcoUi se dusese
la colţul ulicioarei şi pindea să vadă mai de departe careta preşedintelui, ca
să le facă semn celorlalţi. îa faţa profesorilor erau şi cinci premianţi ai
întiiului an de studii de la redeschiderea şcolii. îmbrăcaţi în uniforma cea
nouă, pe care Petrache Poenaru vroia s-o propună spre aprobare
generalului : frac de postav ccmuşiu, cu vipu.^că galbenă pe margine şi pe
cusăturile pantalonilor, cimi toi galbenă era banda lată a şepcii. Premiantul
pe şcoală. Turna-vitu, tremura afît de taie, încît îi juca în mînă buchetul cel
mare dc trandafiri, pe care trebuia să-1 ofere generalului căci avea de spus şi
cîleva vorbo de salul.
 Fosta ..Academic" românească, cum i s-a zis mai p urmă, de la
mînăstirea Sf. Sava, fusese inlemoiată in l'U' de eforii Bălâceanu. Ghica si
lordache Golescu şi pusă sub conducerea dascălului ardeUuin Gheorghe
Lazăr K caie cr. adus in tară de la Sibiu dc marra boierdaică Bărcăm^asc;
pentru invâţălura copiilor ei. Cinci ani, cu o inlrerupi^re dt cîteva luni in
timpul revoluţiei din 1ÎÎ21, dăduse aceste Ucţii de limbă românească, de
filozofie şi de trigonometrie, inflă-'tnd iineretul. S-a spus că aşa cum
Academia greceasc; vcare se muta.se de la Sf. Sava la Măgureanu. din ji>s
d» biserica Zlătarilor, pe malul Dîmboviţei, din cauza prci> marelui
număr de elevi) formase sufletul şi min1(»a eroicului batalion sacru al
grecilor bucureşleni. nimicit de turci î i
' Cihc'or^he Lazăr (1779—Uî2;}) îşi începe activitatea pedaftogică în
cLire:jli din 1816 (cf. prelata Iui I. Heliadc Râdulescu la Cramaiiva
TomăneiiRcă, Sibiu. 1»20. p. XXXI—XXXII). Din referirea lui Heliadi
iulescu reiese câ iniţial a fost o „clasă" particulară unde profe-ul ardelean
preda gramatica, matematica şi filozofia „în limba patriei". Oficial, a
început să funcţioneze din 1018 pînă în 1922 în localul scolii Sf. Sava (cl. V.
A. Urechiă. Utorla şcociJeJor, voi. I, p 41't şi urm) (n. ed).
_________________,
1 G9
faorganizată. cu instituţie de stat, pe baza dispoziţiilor
jegulnmcntulvt Organic, şi tot în vechiul local de la ]ţf. Sava, reparat cum
trebuia de arhitectul vienez Hartl. *e numea acum, aşa cum dorise Dinicu
Golescu, Colegiul ii>îaţional. Avea un curs incepător cu patru ,,clasuri'\ un
îu^rs.„central de umanioare", tot cu patru clasuri. şi hică un 2;urs
complimentar, de trei ani deocamdată, apoi cursuri ;ţ>eciale, pînă avea să
fie transformat cu timpul în uni-/ersitate.
rj, După obiceiul său, generalul vizită mai întîi cu do-amă-i^nuntul
localul, ca să vadă in ce fel şi-a îndeplinit obligaţiile arhitectul \âenoz.
Cerea mereu lămuriri, cind lui Petrache Poenaru, cînd colonelului Fanton,
aghiotant al său, care venea »des la şcoală, căci il însărcinase să-1 reprezinte
de cîte ori era vorba de invăţâmint. Mai era de asemenea întovărăşit de un
bărbat tlt^ăr, îmbrăcat civil, foarte elegant, într-un frac parcă turnat pe ei ;
purta în ochiul sting o sticlă de ochelari, legată cu şnur negru. Nu-1 mai
văzuse nimeni pînă atunci. Generalul se opri încîntat în sala în care era
aşezat frumos pe mese materialul didactic cu care fusese înzestrată şcoala :
globuri păminleşti, instrumente inginereşti (căci era mare ne\'oie d c
ingineri hotărnici, ca să se împuţineze ncnumă-iLele procese de încălcări
de moşii), o maşină de produs scîntei electrice, o mare busolă, animale
împăiate, un schelet. Pe pereţi erau hărţi şi planşe înfătişind corpul
omenesc, cînd numai cu sislemu! muşchilor, cînd numai cu plasa
complicata nervilor Generalul, om ca la patruzeci şi cinci de ani, >in:c. cu
talia strînsă în fracul verde, încheiat la gît ca o nică, în faţă tăiat de la
centură, şi înapoi numai cu o coadă urlă, cu epoleţi mari de aur care cădeau
pe mneri în jos, ecea zvelt de la o sală la alta şi, bine dispus, îşi arăta
malţurnirea p.:*ntru cele ce vedea. întrebă glumind pe mitropolitul Gr
ddcă va binecuvînta planşele de anatomic.
— ŞtUiiv^^t e de la Dunmezeu, excelenţă, i-a răspuns < ruseşte capul
bisericii, binecuvîntind sala.
Se îîrtoarse spre civilul elegant şi clătină din cap.
— Nu o pn/a rău răspunsul, ce zici, Nicoîuşca ?
Nicolae era fratehj mai mic al generalului, ataşat de la Viena. care,
acum în trecere spre postul cel nou, o? cîteva zile Ia Bucureşti. Au trecut
apoi în sala cea marc a şcoalei. unde avea sâ ' fc\",uvîtatea începerii
noului an şcolar 1832—1833.
171
Ei'a toată împodobită cu cununi şi ghirlande de ibti. ^.^ faţă se
puseseră jilţuri pentru mitropolit şi pentru v y Buzăului, care era de
asemeni de faţă, pentru cei trt\ef( cum şi pentru ceilalţi boieri din
protipendadă. Inkîi erau încă două jilţuri, unul pentru general şi altul
provizorul şcoalelor, cum se numea acum oficial P.VaeP Poenaru. Era şi o
masă de la care avea să se ţină cuvUa în spatele clerului şi boierilor (îrau
părinţii copiiLl; \^\^ fund şi pe de lături, in picioare, se îngrămădiseră
elevA di**^** nu fuseseră lăsaţi înăuntru decit premianţii, căci n loc pentru
toţi cei şase sute. Bălcescu, care primişi „accesit' la limba franceză, era de
faţă şi îşi găsise L alţii pe o fereastră, al cărei chenar de zid era foarte lat.
Cind intrară oaspeţii, corul din fund făcMj să ră^ armonios Cinlarea
dimineţii' de Eliade Rădulescu, cu mi de Esse. Vocile proaspete şi limpezi
încîntai^ă pe toţi celdi^^ faţă, căci asta era ceva nou. Apoi luă cuvîntul
marele log<p^^^ al Dreptăţii, Alccu Filipescu, fratele baş-boierului lorda
marţ
^ Poezia Cîntarea dimineţii, scrisa in 1822, circula, era foait \)àrb'
cunoscută şi răspînditâ înaintea apariţiei în volumul Meditaţii poeth-
dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse şi alăturate cu alte buc
originaie prin D. I . Eliad, 1830, p. 95—98. în Jssachar, p. 108, găs
această precizare a lui I. Heliade Rădulescu : ..Toţi cîţi trăiesc şl că a
DimÎTieţei cintare, Cîntarea dimineţei sau deşţeptarii românii în
revoluţia lui Tudor este scrisă pentru prunci din anul 1822, cir s-a şi
introdus metodul lancasterian. Pati-u generaţiuni de prunci a cîntat
neîncetat şi cînlă această cîntară şi au cerut şi cer de 1 Dumnezeu cîte s-au
Înfiinţat deja. Cite zic astăzi nu sunt dittate d pasiuni, nici indicaţiuni, de
la străini, ci din capul locului, de 1; debutul meu, au fost o programă''. Iată
acum textul integral ai p<Jt./,:' Cîntarea diinineţii : „Cîntarea.dimineţii /
Din buzi nevinovate / Cuj altui se cuvine, / Puternice Părinte, / Decît ţie a
da ? / Tu eşti stăp'n a toate, / Tu eşti preabunul tată : / A ta putere sfîntă —
Făptura ţine-ntreagă, / Ne ţine şi pre n»ii. / în inimă-n tot omul / Tu ai
sădit dreptatea, / Unirea şi fralia, / Tu conştiinţa scumpă, / Tu bun d-ave.n
ne-ai dat / P-accste saduri sfinte, / Răcoritoare ploaie / De adevăr să pice. /
Să crească, să dea rodul, / Să fim preafericiţi, / îndreptătorul lumii / Tu ai
slăvit noroade. / Le-ai dat tu legi" preasfinte / Ce ţin aceste saduri. /
Slăveşte şi pre noi / Ş-aceste legi preadrepte / Orice norod le calcă / Sau
care nu le şt'e, /^Cade, ruin rămîne, / Se face neştiut. / Din slava
strămoşească / De am căzut, ne-nalţă, / De am uitai unirea / Ce-i întărea-
ntru toate / Acum ne fă uniţi : / Să ştim c-avem dreptate / Să şUm ce, cine
sîntem / Ş-aşa să nu se uite / O naţie slăvită / Ce-am fost şi ce-ani fi noi. /
Cu toţii dară ţie / Cîntăm cintare nouă ; / în flacăra unirii / întindem mîini
la tnie, / Ru:^ăm să ne-nsoţeşti, / Ne luminează mintea, / Sâ te cvuoaştem.
Bune, / Să ştim ce x î q eşti tată, / Să te cîntăm mai bine / Ş-aşa să ne-
mpăcăixt
înse\
acea íünc
secr
arai
am"
172
'V
ol
•i
)
ice
u
■i
^'^f a

I
Sjícof^P^^*^^''^^ ^' ^'l^^^^' Aclueca laude
nemăsurate IJjefi^Ş^dintelui celor două Divanuri. pe a cărui figură se vedea
¡IjiSá că asemenea fraze linguşitoare il plictisesc. I le traducea ureche chiar
Poenaru, care vorbea, de la Paris unde făcust udii sti'ălucite, o franţuzească
foarte plăcută.
Aă In sală. însă, liniştea era desăvîrşită. Marele logofă' . Dreplălii, cu
barba rară şi ascuţită şi cu sprîncenele albe cinbrăcat peste anteriul dc suvai
cu un biniş roşu înflorii t u aur. îşi pu.sese pe masă işlicul mare cît o căldare
şi rămă-iese cu un cauc mic. roşu. de damasc, care i se cam lăsast oe o
sprinceană. Ţinînd foaia departe, căci nu işi mai înlocuis». Io mult sticlele
de la ochelari, citea cu un aer sfătos, fiindcă ^;c socotea un soi de părinte al
învăţămîntului.
 ţc — Nicule, ce zici. nu seamănă Poenaru cu generalul jÎCisselerf ?
îl întrebă mirat puţin, pe Bălcescu, un alt coleg, care se înghesuise cum
putuse alături de el. pe fereastră.
— Da, oarecum... răspunse acesta încurcat. Cei doi păreau că
seamănă numai fiindcă. între atitia
bărboşi din sală, aveau amîndoi fata în întregime rasă şi mărginită
doar de doi cotlet i periaţi spre urechi. Allf»^ generalul era mai bălan şi
avea ocliii verzi, iar Poenaru ti a închis la faţă, avca fălcile mai late şi ochii
căprui.
Logofătul Dieptăţii îşi citea cuvîntarca inşirînd progrese1< şcoalei în
anul trecut. Cînd lăudă incă o dată pe genci. acesta il inlrebă surîzînd pe
Poenaru. cu un ton plictisit, dt bun cuuoscălor la oameni :
~ Nu i SC n^ii zic(^ Vulpe acestui mare boier ? M înşel cmnva ?
— Nu vă înşelaţi, excelenţă. I-au dai boierii cc-i mai această poreclă,
plini de admiraţie penti'u vicleşugul cu care fiind prins de revoluţie, acum
zece ani. mare vistiernic îi slujbă, s-a pricepui .,să-l ducă"" — aşa spun * i
- p< T'ido: Vladimirescu.
Generalul il pri\'i surizător.
— Dumneata trebuie să ştii. căci ai fost. mi se pare secretai de stal al
răzvrătitului ? ! Şi zimbi din nou ca s.. arate că e o musti-are glumeaţă.
— Numai secretar particular, răspunse serios Poenaru dar privirea lui
jucăuşe arăta că răspunde la glumă cu glumă
— Atunci trebuie să ştii sigur dacă marele logofăt ( L g r a n d
logophete) e o vulpe cu adevărat.
173
Este o vulpe desăvîrşitâ. excelenţă, însă dc \3t4|[ el spune adevărul. Şi
eu CTed că neamul românesc r\ v niciodată numele domniei-voastre.
Vocea provizorului şcoalelor era atît de adincăbi a în ea atîta
sinceritate, încît generalul se tulbură şi .Vspu ironic, aşa cum îi era obiceiul
cînd vroia să-şi tulburarea :
— Niciodată ?... Să zicem... douăzeci de ani, drai năruie (în
franţuzeşte „mon eher Poenaru'' mai păstra nuanţă de rezerv^ă).
 — Excelenţă, cel puţin o sută de ani neamul roi^. va pomeni cu
prietenie numele domniei-voastre.
Kisseleff rămase pe gînduri. Nu mai asculta ce shni vorbitorul. Sc
juca răsucind mănuşa albă. cea din drlptt pe care o scosese, lăsînd să se
vadă o mînă exager.ţ ^ îngrijită.
— Şi de ce atîta recunoştinţă, domnule provizo ocoalelor ? întrebă
după un timp generalul, întăritat p de emoţia lui Poenaru.
Acesta zîmbi şi răspunse scurt :
— Pentru aliniatul al Il-lea al articolului 366 Re g u l a t n i i i t u l
O rg a n i c.
Generalul Jiu-şi aminti în clipa asta despre care alinVt anume era
vorba şi repetă api^oape fără să vrea : \
— Almiatul II... aliniatul II ?...
— Da. aliniatul II, prin care se proclamă limba, rom;' nească drept
limba oficială a celor două Principate, oblige torie în administraţie, în
şcoală, în justiţie, în biserici Asta n-a fost niciodată Ia noi.
Ochii lui Poenaru se umeziseră. Durerea acestui luptătoi ai iui Tudor
Vladimii-escu avea şi q pricină foarte apropiată. Ştia că un mare număr de
păiinţi ai elevilor şi mulU boieri, şi aci în Ţara Românească, şi în Moldova,
semnaseră petiţii către Kisseloff. cerînd cu stăruinţă ca limba de predare în
ceea ce era echivalent cu gimnaziul şi facultatea să fie îimba franceză.
Kisseleff respinsese cu hotărîre această înjositoare pretenrie. dar atît
Poenaru în Bucureşti, cît şi Gheorghe Asachi la Iaşi aveau să mai lupte din
greu, încă vreo cincisprezece ani, cu noi şi dîi^ze încercări de înstrăinaVe a
învăţă-mîntului subt viitorii domni pămînteni, Mihail Stürza într-o paite,
Alexandru Ghica şi mai ales Bibescu în cealaltă parte.
174
de
l, I
ira
r
dr.;
 56

li
u
-a
i^orbitorul îşi sfîrşise cuvîntarea şi acum era aplaudat, va audă şi
generalul oarecum, punîndu-şi în acelaşi timp
tisit mănuşa. Se ridică şi, odată cu el, toată lumea. Prin ;i gţnaru,
mulţumi călduros profesorilor, precizînd că aceste spi^jlţumiri vor lua o
formă scrisă.
5cu; P'
E o zi de martie mai mult ploios. Acum parcă s-a mai 'minat. Peste o
jumătate de oră, vătaful curţii va suna din >poţel, destul de puternic,
sfirşitul lecţiilor de dimineaţă. 'Sarelei cînd se iveşte, cînd se ascunde
printre norii pufoşi alburii. Deşi ţine oarecum de Tirgul din Lăuntru, legată
stupul lui de uliţe şi ulicioare care se întretaie în spatele pti, mînăstirea de
la Sf. Sava poate fi socotită în acelaşi timp ^la marginea Bucureştilor, prin
căsuţele ţărăneşti din jurul i şi prin ogorul de peste drum, pe care de pe
acum plugurile £|uc pînă în fundul zării brazde în care se va semăna
porumb, ja poarta ei, şi în curte, de-a lungul zidurilor aşteaptă un nare
număr de vînzători de bunătăţi pentru şcolari, cu :ablalele lor care se
atîrnau de gît, ori erau duse în mană. .Dacă ei se opreau pe loc, atunci ele,
pe picioare desfăcute, 'deveneau tarabe. Iată un simigiu cu covrigi şi tăvi cu
plăcinte (pe aceeaşi tipsie, cu cuptor dedesubt, plăcinta era juma-^tate cu
carne, jumătate cu brînză, iar porţia era tăiată cu lopăţica, după cererea
băiatului pofticios). Alături, altul are tablaua purtată de gît, cu corăbioare,
nugale şi foi dulci^ roşcate, de pistil. Sunt şi salopgii pentru cei ce vor să
bea, ceva care ar putea să semene cu ceaiul şi cu zeama de carne... Multă
căutare au însă cei care vînd dulciuri, cîte un purcoi de floricele albe şi roze,
legate între ele cu sii^op întărit, apoi bigi-bigi, un fel de cîrnăciori roz,
făcuţi din miezuri de nucă înşirate pe o sforicică şi năclăite în sirop gros da
trandafiri. Se mănîncă ţinînd capul sforicelei în mînă... Sunt pe alte tablale
bucăţi de rahat, baclavale turceşti, acadele tari, care se pun pe colivă,
roşcove, poame din pere şi mere uscate, stafide, apoi candel ca nişte bulgări
de miere întărită. Vara, braga şi limonada sunt purtate în spate şi în doniţe
ferecate frumos cu-cercuri de alamă şi ţintuite cum se cuvine.
Iată, apare un şcolar, a ieşit se vede mai repede, şi toţî negustorii care
aşteaptă pe vine, îmbrăcaţi cu ce dă Dumnezeu, cu calevri grosolani în
picioare, bat în tarabe şi-1
175
cheamă la ei, toţi odală, lăudîndu-şi marfa cu glumWnţ sau
nepotrivite. Şcolarul, căruia îi lăsa gura apă pţvind în jurul său, nu
ştie cc să facă, şovăie, căci areWmi para strînsă în podul palmei. A
luat un bigi-bigi, dai tind ducă la gură, o mină de fier i-a strîns braţul.
— Ştii că-mi placi, vei'işcane ?... Vrei să mănînclsini hai ? Nu
vrei să plăteşti vama ? Hehehe ! \
E Sotea, un vlăjgan care are pumnii puternici Vi nif ciocane ; iar
cind se dc^sfac şi se strîng la loc, pind nişte cleşte. Stă mai mult in
faţa porţii decît în ckiă şi
spaima colegilor lui. Acum băieţaşul vede cu dispoAre Sotea i-a
muşcat mai mult de jumătate din bigi-bigi \ n(?\ înapoi numai ce se
scurge pe capătul sforii. Nu are tmp zică nici pis căci Sotea a alergat
la un altul, căruia i-\luf5' paharul cu toartă de la gură. Băieţaşul vrea
să bea s;kp# fără să plătească birul cuvenit tiranicului vameş. \
Iese acum pe poarta şcoalei, între mulţi alţii, §i u\ alf^^
băieţandru negricios, slăbuţ, cu ochii întunecaţi, dar străVtcif^^ lori
în albul scleroticii lor delicate. Nu pare să aibalct^^^' paisprezece ani
pe care îi are. E Nicolae Bălcescu, acuriii^ clasa IV-a la umanioare. E
îmbrăcat într-un fel de suiuc .scurt, închis la gît, cu şapcă în cap, şi
are în picioare cizmuile, căci locuind tocmai afară din oraş, în
mahalaua Visario\i-l^^ lui, trebuie să străbată uliţele, acum cu ploile
lui marV.i^^^^, desfundate de noroi. La subsioara are un pachet de
căiii^^^^' şi caiete legate cu sfoară. Se scotoceşte în buzunare şi V
apropie sfios de alviţarul care se ridicase bucuros de pe vii' şi îşi
încuraja muşteriul. îşi alege cu poftă o bucată de alvif şi tocmai se
pregăteşte să muşte din ea cînd e luat de gulc de Sotea.
— Frumos, nenicule... vrei să mănînci singur şi la nerl-ii' nu te
gîndeşti ?...
Bălcescu îşi muşcă buza, puţin palid, şi spune apoi liniştit,
privindu-1 de jos îri sus, cu ochii lui puţin oblici :
— Dacă mă rogi frumos, poate că am să-ţi dau .iumătate... Sotea
se prăpădeşte de rîs.
— Să te rog, ha ? Ştii că-mi placi ? Pe cine a mai ruj>at Sotea ?
Uite... pentru că nu-ţi cunoşti datoria, ţi-o iau pe toată.
Şi vlăjganul întinde mîna lacom spre alviţă, dar înainte d^ a o
ajunge, cu .o smucitură a braţului, fulgerătoare, Băl cescu i-a trîntit
chiar pumnul cu alviţă între ochi. Sotea,
176
lui

I
soai
de
cat»
cu\
'.n
uni, 'â p are Q'an
k i fe t i ia i-
fa sa
1
- SU/
I
■"il,

f
 potrit, năucit, alunecă în noroi, nepricepînd ce i s-a întîmplat.
vind ridicat de jos, cu faţa strîmbată de furie şi s-a năpustit umi^pra
băiatului negricios să-l ia in braţe şi să-1 iVîngă. ind .-nai primit de la
el un pumn în obraz, dar ăsta nu l-a durut t şi a izbutit să-i prindă şi
să-i strìnga mina, i-a sucit-o sini^oi, trăgîndu-1 spre el, făi'ă ca măcar
să se aplece. Deşi Icescu i-a pus un cot în dreptul gîtului, vlăjganul
vrea să ,)^a cu el de pămînt, însă băieţaşul s-a virît în el şi încleş- Hfi
rea între ei e atît de mare, incit nu s-a putut desprinde nici î şptea şi
au alunecat amîndoi in noroi. N-a apucat să-i mai re băiatului
decit vreo doi ghionti, prin surtucul A'erzui de fi (Oa vopsit, că
vlăjganul se pomeni încălecat de alt n i \gricios, ip ,u mai mare decit
Bălcescu, cu o figui-ă ascuţita de viezure ; iu^cesta îl făcu să urle de
durere, căci îi înfipsese mîinile în ^oiiar şi trăgea fără milă. A urmat o
scurtă învălmăşeală în rare Sotea a mai primit de la Bălcescu incă un
pumn — lot ^pel cu halviţa — între ochi şi a fost bucuros să scape
lip-^.jsindu-se de vama care i se cuvenea după părerea lui. Ceilalţi ee-
doi, cam ciufuliţi şi mînjiţi de noroi, dai* mindri de biruinţa //lor, au
început sâ adune de pe jos cărţile şi foile de caiet ;^ împrăştiate.
^ — Te-a lovit rău ? întrebă Ion Ghica, ' băiatul cu J
mutra de viezure, care avea să povestească în amintirile lui, scrise
peste cincizeci de ani, această intîmplare. Nu tre buie să te pui cu un
bivol ca ăsta... nu vezi că e voiìiic ca un bivol ?...
— Nu arc nici o insemnătate... Mă doare undeva între coaste...
Principalul este că i-am dat vreo două inire coarne... îi scînteiază
ochii negl'i, de bucurie. Înţelegi ? Tocmai fi-indcă-i biv<»l i-am dat
dri^pt între coarne... Ah, drept intre coarne. .
Ghica îi ţine cărţile ca să-şi aşeze caietele.
— Ascultă, eu cred că e nebunie să te pui cu unul ca ăsta.
Bălcescu pare că nu pricepe ce-i spune noul său prieten,
^ Camîl Petrescu a reconstituit momentui plecînd de la evociirea lui
Ion Ghica din Scrisoarea XXVIlL(Corespondenia cu V. Alecsandri),
apărută in Com- ' O i b i r i literare, an. XXI, nr. ;3. l iunie lli87, p. U)o—
2U). cu titlui Amintiri d i n 1S48, reprodusă in volumul Scrisori către
V, Alecsandri (1887) eu titlul Nicu Bălcescu. Iată fragmentul din scri-
soarea lui Ion Ghica. revelalor pentru simiUtudiui ; ,.Oda1.^, ieşind de la
şcoală, apuca.scm drumul .spre casă, luind prin scurta ulicioară caro
începea în poarta Colegiului Slîntu Sava, între curtea Petres-cului 5i casa
cu pridvor a egumenului grec al mînăstirii şi se s/îrşea în uni-^b'ul
bulevardului şi a stradei Academ''"'i unde '^ra dc o
177
— Şi ce vrei să fac ? Să îndur tirania lui ? Mi-e silă de colegii noştri
care se lasă batjocoriţi de un astfel de bivol. Putea să mă omoare, dar nu
vreau ca mindria mea de ora să fie călcajă în picioare... Viaţa nu merită să
fie dacă e trăită în genunchi în faţa altora... îşi privi caietele încă ameţit de
propriul lui curaj, dar vocea i se coborî într-un ton de caldă prietenie. Şi pe
urmă trebuie să-ţi spun că mai sunt,
parte, la dreapta, casa Dt'brotineanului şi la stìnga, cìsa Spahiulu
Poarta şcoalei era In cîţiva paşi de uşa bisericei, cam pe locul unde s-u
ridicat statuia' lui Lazar. Acolo se aşezau pe vine în şir, unul lingă altul,
mexari, simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor."
După aceasta fixare a cadrului, Ion Ghica va continua cu relatarea
incidentului dintre Sotea şi Bălcescu, de fapt împrejurarea cînd l-a
cunoscut pe viitorul său prieten :
..Un găligan de şcolar, cît un bivol do nvave, uoari'^e pc un baiat slab
şi pirpiriu, îl Irîntise la pămînt şi-\ căr;i la puPini. c-^r.^tind să-i ia din
mtna o bucată de halviţă.
.'ul. căruia toţi îi spuneam Sotea. p<.;ntru ca eia de o putore . : umai
vărul meu Mavru * îl venea de hac, îşi i)etrecea timj^ul mai mult la poarta
şcoalei, între plăcintarl şi salepcii, decît în clasa, Ind.-^tiA ce cumpăra
cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i~l smulgea din
mînâ : graţie puternicilor săi pumni, rasi disc o aşa groază printre băieţi,
încît muUi ii plăteau tribut în na^ sau în parale, ca să nu-i bata, sau să-i
protejeze în contra altoT i î '\a»-azi.
 De asta dată, însă, găsise împotrivire, baiatvil. deşi trîntit la pavnînt,
dar nu lăsa să-i scape halviţa ; o apăra din mîini şi din picioaiT, cu dinţii şi
cu unghiile.
Fie dui indigaaţiune. fie că puteam conta pe camarazii care veneau în
urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi
asuprit.
Cea dintîi grije a băiatului, cînd s-a ridicat de la pămînt, a fost să
caute să-şi adune după jos foile caietului sau, zdrenţuite şi risipite în luptă,
operaţie lungă şi migăloasă la care i-am dat şi eu o mîna rfr- ajutor.
À doua zi, cînd m-am dus îa şcoală, l-am găsit în uşa clasei a i A ' a de
umanioare; cum m-a văzut şi-a scos şapca, arălîndu-mi cu niultumire
c;iietul, zicîndu-mi :
Uite cum l-am dres de bine ; noroc, zău, cu dumneata, că mi 'iierdea.
pfu^at. o grămadă de muncă.
iL>\iiIn rupte erau Upiîo şi cîrpite fiecare îa locul lor, cu o mi-Vionsă
îngrijire."
,Şî urmv'a7.ă cîteva detalii integrate curînd după relatarea
buscu-'..J,ei în t'^xiul romanului, relevante pentru interesul surprinzător al
tînăraUii învăţăcel, interes timpuriu fată do istoria naţionala : „Dijr Ce m-a
mWM mai muU a fost să văz,pe unele pagine scris cu litere ) j uscirle fraze
ca acestea :
Cornitele Dimitrle Mavru. general do divizie în armata ru-■ M. al
generalului Nicolae Mavru şi al Profirei Moret de ■i c^, născută Ghica (n.
1, G.).
tn
oricum, unii oameni ca tine, de pildă, cai-e sâ sară şi: ei, fără să
se gîndească prea mult, cind văd lupta ^>dată începută. Totul e să
începi.
Ion Ghica ridică spre el ochii negri, cu un surîs de viezure
inteligent in sclipirea lor, apoi începu să descifreze prin ca ietele
adunate de pe jos :
„Peti'u Maior spune,.."
 „Fotino zice..,"
„Din Constantin Căpitanul...''
„După logofătul Radu Greceani; '
— Ce-i cu asta ? Nu pricep nimic : Cine sunî ăşlzc. Ì .
— Istorici de-ai noştri... de-ai românilor...
— N-am auzit niciodiită vorbindu-se despre ei 1 Ex:i^tă o istorie
a noastră ? La şcoală nu s-a pomenit niciodată despre asta
nimic..-'Aaron Florian n-a ajuns decît pînă la egipteni
— Nu există pînă acum o istorie adevărată a româniioi, dar ne-
au rămas o m.ulţime de însemnări, avem cVonid şi ]etopiseţi.
Ion Ghica nu ştie ce sunt cronicele şi ietopiselii...
— Şi tu le-a citit ?.,. Unde le-ai găsit ?
— Mi le-am copiat... Am să ţi le dau şi ţi*:'-". Unele le-am găsit
la mîniistirea Argeşului.., A rămas o iadă de cărţi şi ma nuscrise de la
episcopul Ilarion, cel care a fost prieten cu Tudor Vîadimîrescu...
Toată vara trecută am stat mai mult îa mînâstire decît ia Bălceşti.
— Eu nu ştiu, cum ţi-am spus, din istori.? cccil ;.'Uisuî început
acum două luni de Florian Aaron, âcr.prv '-ri, despre fenicieni şi
egipteni.
— E bună şi aceasta, dar nu este istoria noastră, şi tî'obuie să-
nvăţăm întotdeauna mai întii istoria pe care o trăiro.
Bălcescu zîmbeşte gînditor, dar nu răspunde...
•«Petru Maior spurxe,..>* -^Fotino ¿Ice..
■«Dupa Constantin Căpitanul...^ -«După logof. Radu
Greceanu,..
Aceasta m-a mirat cu atit mai p-atunci nu st p<jrnoneri
in şcoalele noartrc de istorie naţionala. D~acia de cîteva luni
Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală, in care
vorbea despre asirienî şi egipteni ; nu ajunsele nici la greci, nici la
roman"^."
 Cum se poate observa, Camiî Petrescu a căutat sa-1 înfăţişeze
v^-băiatul ,,slab şi pirpiriu" care era elevul Nicolae Bálcescu careciim
ra învingător al lui Sotea sub ochii lui Ton Ghica (n, etí.).
179
col Pu
să ita de ca
pa P< ri' al
ti
— Vrei s-o scrii tu ?... Spune, de ce surîzi ? Aşa s-a legal o prietenie
care mai tîrziu a luptat şi împotriva altor tiranii
Dar Scitea nu q v h singura pasăre de pradă care sc rote printre
tarabele cu bunătăţi pentru şcolarii de la Sf. Savó
JJn rumân cu minteanul pe umeri, ca la el acasă, şi c nădragi de aba
albă găietănati, vătaful curţii, se opri în dreptul uneia dintre tarabele cu
plăcintă şi ceru poiuncitor :
— Cu carne !
Plăcintarul, deşi om in vîrstă şi cam rotofei, îşi zburli mustaţa mare şi
căruntă, sprîncenele ţepoase deasupra nasului cîrn.
— Astăzi nu e dzoi, astăzi nu-i tainu la tine. şi intoarsv capul către
un elev, pierdut de muştiriu, tocmai fiindcă vătaful curţii ocupase locul in
faţa tipsiei cu cuptor dedesubt
Omul stăpînirii. cum se socotea el, izbucni furios ;
— Ascultă, mă grecule. cu mine vorbeşti aşa ? Mă. miiiu să nu te mai
prind p-aci. că-ţi răstorn tava şi te-arunc p. uliţă !
— Grecu ? M u de ţc ma faţi tu grecu intrebă bâtrîni lani, minios. Eu
n ' i -^un^ ^ v r c v. Eu s i m * ^ nl-^tintar niţi d douazeţi de ani.
— Mă caţaoane. tu nu înţelegi s-o storci numaidecît dii curtea şcolii
? începe să urle vătaful, \ u-idăi-ătnicia plă-cinlaralui. care nu mai vuia, se
vede. să-i plătească peşcheşul cuvenit, după cum socotea el ca i se cuvimv
Ai înţeles ? Cînd <>i '/k'C trei, să nu te mai văd în curte^^ şcolii.
— Ma. de te ma faţi tu caţaonu ? Am plocato eu cu Academia d c
greţeasca la Magurcanu Nu. t u am remasu cu Lázaro, d i d a s e a l i ï s ala
mare. la scoală romaneasca. Afla ca ş Lázaro a mâncatu plalinta d t la
mine. Da* elu a plalil-o.
Ade\àiul este că lani nu v(M*bea negramatical şi cu accent gixcesc
dccil cind sc inluria şi cind ii scăpărau ochii Altfel viii om blajin şi aveii u
grozavă mtmorie a datelor şi a numerelor Acum fierbea d c minie.
— Cuiaonu ? A U Z I . eu. cataonu * Ma . daca eram caţaonu m ă
diîteam şi eu cu scola greţeasca la MaguieanUyr. Acole sase sutr de scoleiii.
Şi didascalos toţi muclesi. Porta fracu, Ha. f t v u ' u c : '-nd-i !itnga pana la
pamantu, m b n m h i i d o nlama.
liîo
Şi pantalonii vera jlerul sere
bitu ca un baţu, ma
Şi £ tdevârat. Faimoasa Academie de limt
iniemeiaia ia Sveti Sawa de Serban Caniăcuzino
la 1H80, avea incă după o suta uiiici^txi ce ani ceva din marea ei
strălucire de odinioaiă. Se mutase la Măgureanu, undo locul este mult mai
încăpu*^' ri-'^^'^<:'^v • ? r^a\ ♦nf? \ care se modernizaseră.
lani L>i vărsa se vede un năduf vechi, căci nu se mai pu-. domoli, mai
ales că sim^a că toată lumea se i iscuhăloi i
— ¿U am remas unde eiau nuniai uo^^^ii ut :>co-
domnu părinte Lázaro avea gherocu negru de popi. . slăbea din ochi
pe vătaful curţii, care se irr*.*'^' í " . loc nemaiştiind ce să facă. şi stăruia,
acum simţi; i
— Da, asa >a stii Lázaro > mine ara í scoia asta. Elu harania pe
scolerii in cias. cu azbuche. cu ii-
zofia şi cu trigonomeiria, iar eu, in curte, cu plaţinta. Vătaful se lipsi
de plăcintă şi pUnra, sâltînd furios mir
al pe ' T.^'"^ - : se lâsA '^^l ' -trigă duo'
fîră tiic :
— Ma, la mine a m. o plaţinta şi eforos d' vomicu ala maie,
lordâchi Golescu .. Daca n' pe elu, ori pe baialu de ' pe Arapila.
a adevărat, anume că mi àrtui
 a^ -n.oii î'..maneşti, lordache Golescu. clorul caix -atit pe Gheorghe
Lazar, nu dispreţuia plăcintele, pi.cva ▼inul bun şi celeîalte« dar mai
mult iubea zical<^ si proverbele româneşti din care făcuse o imensă cule^
A scos
el o ^amatică românească. Cam in toate se asemăna, de >aie-5ău.
logofătul Dinicu Golescu, mort in ISS*" ¿>pie atroîsebire de fraţii şi verii
sai, Arâpilă (i unea aşa fiindcă era oacheş de tot, ca iji tată-să ca ¿a-l
beasc^ de văi j1 său, fiul lui Ehnicu, tot A.-.^^ Go'- -i se spunea din aceeaşi
pricinñ Albu) învăţase ' ;
tară ia Sf. Sava. Avea să c. t cindva al alălu.
de Bălcescu şi de Ion Ghica, dintr-o put» i prietenie care a jucat un
rol atit de mare in revoli: lirziu.
ua
prijinii
co
Pv
să
ită
de
ca
pa
Nicu. pină . :rebu. 'ara
acasă p<* Frusinica. Numai aşa scapă fetiţa de bătaie, cînd untori
vine dîn hoinăreală seara prea tîrziu şi cu rochiţa sfuriata sau pierzînd vrc-o
ghetuţă. Plînge şi nu se duce ploA cînd nu merge coana Zinc ■ ^ăşi cu ea.
Ma^^ , bolnavS de atita timp de piept şi S K , t iău nu poate u . -o bată cu
palma ei osoasă şi umedă nici să strige Ia ea. Geme şi o croieşte cu un bici
de trăsură pe care-I are lîngă ea, dînd pe uiide nimereşte. Cînd e doftoiea.sa
însă de faţă, se ru şine;izâ, :i;i pe urmă e atit de bucuroasă că o vede, încît
de batirul ei lasă fetiţa, care se vira repede în aşternut, nespă-la:Ă. <i sc
preface că doarme... Ehn somn maică-sa n-o scoală r' ■ ^ 'ă ca b-o bală.
Mai e că. într-o casa atît de ^> - î ^ă d e n. ^inca nu vine niciodată cu
mina goală.
— flai. FrusLnico. hai, că azi mama are de vorbit c Costache... hai că
te duc eu, o îndenvaă acum Nicu
Ea se mai codeşte, dar merge,
E o seară răcoroasă de martie, căci adie uşor vîntul. Co păcii sunt tot
negri şi^scaţi. dsr miroase a primăvară. Fru sìnica stă cu trei case mai
departe, după ce ti-eci: de un o\ de ceardacur: şi duzi şi de un puţ cu roată.
Intri pe o poartă dărăpănată; atit.. e faţa la stradă. Apoi mergi VTOV^ d'>'iă
sute de paşi printre două garduri de uluci ascuţite la ^ mincate de ploi,
ca pe o ulicioară, pînă dai, fără să m^ i şi prin altă poartă, în curtea cea
mare. Aci, in fund, spre dreapta, sunt nişte şoproane şi un grajd mare,
dărăpănat. Pe stìnga sunt un şii de odăi joase, ţărăneşti, cu prispă lipit" cu
lut, fără parmalîc. cu stîlpi strimbi boiţi cu albăstreali Acoperişul este de
şindrilă putredă; înnegrită şi spart pe ici pe colo. Deasupra casei c un cuib
de barză, acum gol. I-curtea cea mai e sunt tot felul de sfărimăturL Roate cam
fără
ia2

I
spiţe, butoaie cu multe doage lipsă ; In juî'ul unui put zac
jglieaburi de trunchi de copac uscate, cu muşchi pe ele. Un caî* fără
roate stă părăsit in faţa şopronulin, descoperit şi el p * ' jumátat6-de
furtuni. Înăuntru e şi o caleaşca numai pe butuci, jupuită de piele, ou
lacul ainpilor şters, crăpat. Grajdul, pustiu, are uşa prăbuşită, iar
podul ii o într-o rînă. Deşi acum. în înserarea răcoroasă, Nicu nu le
vede limpede, le ştie bim. pe dinafară, căci aci s-a jucat cînd era mic
şi el, cu alţi co>:.ii din mahala, de-a surugiii, de-a hoţii caro atacă
trăsurile, do-a războiul cu turcii... Nu-i plac dudele şi nu le mănîncă
nicăiri... dar în curtea asta e altceva, căci aici sunt nişte ăiizl care f a . -
dude mari, rrţţre, luci i dulci ca murele.
 Au intrai in tinda y ...,á':n caro, într-o albie, sunt niş^-: ufe puse
la înmuiat şi de unde vine un miros iuio dc săpuii şi leşie. Lumina
vine slabă, prin uşa deschisă, din odaia de alături, tle la o cand--^'.â
care pilpiie în col^, subí o icoan.
Pc un pat de scînduri, pe care sunt aşternute ni^io toal*. Wicu
vede capul uscat de suferinţa, tu părul despletit pe pernă, al i
Frusiuichii. Tot n-ar fi băiut-o astă-seârr'
căci e sf îiv-- J aU ; primăvara care vine pare s-o doboare totul...
Mina pusă pe plapum.a veche, cu lină îngrămădii r> prost, e osoasă şi
palidă, fără pic de putere. Pllpjirea cari delei pune puţină strălucire în
ochii, care se înfrumuseţează atît de mult înainte de m ) a i tc \ ai
tuberculoşilor... E felicita că îl vede pe ' care însă tresare pi
ţin din pricina r ' ;ui uv :iiu>^>.L;ca ..l ;*v..i unied.
— Eşti mul;...'. mamă ? Ş^-:. " " ^ ' " t ^ : ^ l- ' ' i O lecţia Ca n-am
văzut-o de azi-dimineaţă...
FrtH^ SG ţine cam după uşa.
:u nu poate minţi, dr.r nici nu poate spune adeví rul. Biibiie
ceva, suiizînd eu prietenie. Frusinica este eleva lui, a învăţat-o să ci
foarte deşteaptă,
dar nu-i prea place . . . w . : a i c^. ra , L n ra lui mai scrie,
răbdătoare, cu condei.,. - '-'.liţa noa.t^^ră. Altfel, ii
este gîndul numai la ar, . . . : ilă cu bau I i i pe mai-
dan. Nu-i plac fetele, nu-i plac îndeosebi Se^a^ ^ t i t a şi Mar-
ghioala, care sunt ntai niari decît ea cu doi- t i îl pl kc
cel mai rnult pe Barbu şi î: e taro. ruşine de l>3icu, dar poate
fiindcă el o cu vreo cinci-şase ani mai mare decît ea.
— Bunicuţe, nu manine nimic... Am mîncat la Batbj. se grăbeşte
fetiţa sa spună unei bătrîrle uscate şi uşor încovoiate, care vine cu o
cană de apă şi o pune pe masa de lemn de lîngă pa^-l Ho "»*^v.'ri D-
vă n v ;*îunco av írob' i i să
183
col
 Pu
să
ila
de
pa nuui. bla un om cu care mi Q.:^ ftiì.r>^^^ *"'%ui laicnc
( 1 d u ;'^^^"^"«^scl s,i de spnnct-natâ ca şi
¿ :-^^^^

f a i i i i l n l , . d< scimu-i ale larii DuDă f u n a i , î Í-

ucid,.,,,, lui Şutu. după cit ¿ nare HnÄI '^'"'i'«^^- ''"P"
de la ,s,a„bu,, î„p„.rivS Z^iirr^;^';:^:'^:^;^
181
parca, alia ruda a lui dcv^enise marc dragoman şi astfel, subt
Grigore Ghica, el, fără să mai fie boier halea, era totuşi foarte căutat
de către cei care ştiau bine că la Istambul se hotărăşte soarta
domnilor şi a boierilor români. Acum Ortoscoleu, căruia nu-i plăceau
femeile oacheşe ca el, se ţinea cu o văduvă tînără, voinică şi bălană şi
ar fi divorţat de nevastă, ca să poată trăi după pofta inimii lui. dar
atunci ar fi trebuit să-i întoarcă toată zestrea piimită. căci n-aveau
copii. Era mai mult la ţiitoare şi la clubul din casa Torok. de lingă
hanul Filaret. unde adeseori îl prindeau zorile la jocul de cărţi. Ne-
vastă-sa, căreia tatăl îi miuise intre timp, se topise, slăbise în cei
şapte ani de căsnicie stearpă şi lipsită de oiúce bucurie. Ar fi vrut să
divorţeze şi ea. dai- toate rudele ei, ca şi teribilul bunic sprijinit în
cirje, ţineau la căsnicia asta cu Ortf^scoleu
într-o seară de ianuarie, una dintre slugi. Truţă. caie slu jea la
masă şi care băgase de seamă ci\ stăpîna glumeşte adi'-seori cu un
ucenic al lui. cu .,Făt-frumosul din flori^', cum îi ziceau muierile din
casă toate, şi tinere, şi bătr'îne. se pus la pîndă. Manóle era feciorul
unei ţigănci, o roaba, care ve nise C U ' mireasa din casa Bal-
Ceaureştil<>r. dar ( M *a bălan ca un nufăr şi cu părul strâlucilor ca
alama. Era cam de aceeaşi vîistă cu stăpîna casei ; cind erau miei dc-
tot. sc jucascM'ă adesea împreună. Al cui o fi fost atit de auriu intre
ţigani, dup., tată, bineînţeles, nimeni nu a ştiut niciodată. Truţă era
tot timpul cu ochii pe acest Făt-l'rumos care-1 ajuta la slujb; mesei,
căci îi era frică să nu-i ia cumva locul, dar niciodată nu aflase nimic,
fiindci'i glumele erau n(»^'inovatí' cu toiul, aşa că nici nu era nimic
de aflat. Totuşi, în srara asta de Bobotează, după ce plecascnă
musafirii, toţi rudt- foaÉ-tc aprc^piale. Marieica mai întîi^zie pînă
către miezul nopţii în sufi-ageru Puţin ameţită dc vin. îl t(»t necăjea
pe băietan făcindu-l nă-tîng şi incurcindu-l la strînsul tacîmurilor.
Apoi spuse c. vrea sâ ia singură cafeaua într-un iatac, zis al sofaleU>r.
păs Irat de obicíú pentru musafiri. Zefleniitoai'(\ îl trimisese, dt aci
din iatac, de cileva oii înapoi cu cafi^aua. certîndu-1 c nu e l^ine fiai
tă. ori îl afuma cu fumul paifumat al ciubucu lui. pentru că acum ii
trăsnise piin cap să tragă din ciubuc aşa numai ca să vadă şi ea cum e.
Ortoscoleu era dus la ibovnica lui. care mai poftise la masă şi
cîtiv'a prieteni de petrecere, ,.edecuri" de-ale lui. Ştia toată lumea de
legatui'ile lor şi se socoteau ca la ei acasă Se jucau toţi, prietenoşi, cu
fetiţa negricioasa şi sprîncenată pe care o ştiau că e a biv-vel-
logofătului Fireşte, acesta lă-
1R3
co!
Pu
să
ită
de
ca
pa
Pf
ru al
ti C cheia în bJLtl^.rS^.^ZV^ !^ "f 'atacului se Inii de-a dreptul la ibovS
Lfsă' iV^îh^^-^ ^
spuse ce se íntímplá acasá Cei ! ""^ ^^^«-^
 teptau într-un şopron fS num. . Tl^'' ^
un ger năprasnL,^uTâcLvârat^ţ^aÎ^ t-
alunecînd uneori piezişpezăDSl ^^u ,
un sfert de rpa-, Or.fJ^!.£.T ^^P^» îngheţată. In mai puţin ( Lai
tură şi de lumina cur^ venea „V" ^'TT' ^^P^^^' vin şi de dracToste
Manvf,^ ^ desfăcută. Am
lumea nici cîndtărbifi ^î^'o'C?" ^^'^^ ^^-^^ '
cu toate celo cinci făclu aJe lui 7."' '^^^"^""^ ^''«i" către cei doi. Flăcăul
cel cu fa//^Ih- ^^'^^^^"^ '^^^^^
vîlvoi de gi-oazâ, nu putea scon/nn ^ '^'^ P^^^^ ^^^^^^^ carea
pisfolului dLr Ortn¿nf '' ° ^^^^P*^ desear
ci şi pe frme ia care ^ele lui, scaunele t aianţă
^ inase^ . .uin -ie
ceilalţi doi. Un picior în pi-^pt o d încerca acum zadarnic să se acop
Şl mobila răsturnată, vasele de c teptascră toată casa, şi în fata dorea el, zeci
de slugi năucite, plaro. Ortoscoleu ceru întîi să se , mă<
cu pacuiâ, ca sâ o plimbe goa.'ă pe un mSar D fata mtoarsă spre coada
mă '^ ,-
arăta legea nescrisă pontr ^''"^
vây.u însă că şi aşa are ma. brace ,si pe el, şi pe ea pînă L ţii îşi
pierduseră cunoştinţa.
vasta, de spaimă # i r u,ine. Ii sr ; ^.
braţarile de la mîini şi cerc
şi le puse liniştit într-un dr
poruncă să fie duşi amîxido mînd, îl îmbrinci D( t -gol al iemoH.
şi-i sm . . a i cu g'<-' i....Iai c. O i u ă ea In braţe c
. t. _. ;
oi
186

I
I
I
 icettea să o duci singure şi alergi înapoi si ta de pe măsuţi .3 un inel cu
un smaragd mic, cnr^ îi scăpase bărbatului printre .> degete, apoi smulse
un macat dp brocart aşternut pe sofa şi i alergă din nou după ceilalţi. Ii
ajunse cînd cei doi erau aşe-zaţi in sanie, unul sprijinii de altul, la lumina
masalalrîor . aprinse dinadins, cu toată curtea în jurul lor. Aruncă macatul
dc brocart peste trupurile goale şi avu timp, înainte ca Ortoscoleu să
smulgă, scrîşnind din dinţi, macatul, să p u i f inelul pe degetul cel mic al
frmf^ii. Armăsarii vineţi, ^ speriaţi, jr.cau in loc. OiMoscfileu caro
înjurasie tot limi ca să dramatizeze şi deci să facă să se întipărească bine
i n - tfmplarea, dar caro în sinea lui era adine bucuros de cum se întorseseră
lucrurile, smulse aprig macatul şi strigă încă o diiă, plesnind-o cu dosul
palmei peste obrajii învineţiţi,
— Aşa pălesc cui vele care-şi necinstesc casa şi neamul ? Apoi croi
puternic cu biciuşca întoarsă ai^măsarii, can
porniră în goană sălbatică pe poarta deschisă
In clipa aceea îşi dâd ma însă că s-a. p u i c a ca s i n .a si fie
dusă,/de caii î n ¡a conacul din vie Se îngropi
la gîndul că astfel fc¡ . ar mai fi f^'^^* r h ^ - ^ r î n riipn deiscoperirij
vinei, izr^onită din propria i
urlă din nou la împungîndu-1 spre calul cu care
nise TruţA şicare avea încă şeaua pe el
— Aleargă la vie, spune-i lui Florea că-i impuse pe toţi H^li de acolo
dacă le deschid cumva,
" Doica strigă şi ea îngrozită
— Nu fi blestemat, Năstase. du-i la soru-mr^ P^PT^OTPU să-ţi ierte
tot ce ai făcut !
Armăsarii vineţi, înnebuniţi de lovitiiri şi de larmă, c flde lumina
masalalelor, porniseră într-un galop întins. Sani< Uşoară aluneca pieziş,
sălta peste troiene. Zăpada azvirlit.. do copite cădea pe faţa femeii, pn? care
muşcătura gerulu aproape o paralizase. Văzu alături de ea capul însîngerat
a flăcăului, trupul îndoit pe spătarul săniei, pe care se pre lingea sîngele.
Părea mort. Si^» lipi de el şi îi simţi cald incă Era o lună plină ca o tipsie de
argint, a cărei lumină prefáctv. ateU le într-o pulbere aurie, ca o ceaţă în
slava cerului senin. Zăpada, care acoperea totul, de piiveliştea părea polar,
prinsese coajă şi scli{x^a ca milioane de sfárim^Laü a aticlă. Casele şi
arborii, şi ei acoperiţi de zăpadă, se căptu ^au cu umbre vineţii. Era tîrziu,
şi oraşul adormit pă; > pustiu pentru vecie. Vizitiul, care pierduse urma
săn •Ierga in galop, dar tropotul calului său îl înipiediea să aua^
187
coi Pu
să ită de ca
pa P(
vìi
al
Ve
c copitele armăsarilor, înăbuşite, de altfel, de zăpadă. At şlia alergau
cu şleaurile largi întinse, cu coamele în vînt/'ne he zînd de spaimă. Vizitiul
cunoştea însă obiceiul cailor şi tia de asemeni că unele uliţe, care mergeau
în lături, erai fundate de troieni. Ajunse greu din urmă sania, tocm^
pe
şi Ecă
u,
Podu Văcăreştilor, şi izbuti să prindă armăsarul din st de hăţul care
căzuse. Ocoli apoi spre un dîmb inzăpez sania se opri. Trupurile goale, pe
care le pipăi să vadă mai sunt vii, nu mai mişcau, dar femeia nu leşinase din
ci numai se prefăcea şi ţinea ochii închişi de ruşine. O a kta să reziste la un
asemenea ger şi faptul că băuse binişor, li-zitiul scoase de pe capră cele
două pături moi şi groasclde păr de cămilă, cu care se acopereau caii cînd
aşteptau no tea. înfăşură apoi bine trupurile goale. întoarse sania pi. după
ce-şi legă roibul înapoi, se sui pe capră şi porni sie cealaltă parte a oraşului.
Luna era tot sus, şi peste fatalei plină treceau nori subţiri, ca un voal
argintiu. Oraşul păla adormit ca într-un mormînt de zăpadă. Acoperişurile,
c;re stau să se năruiască, sticleau în lumina lunei. Trecură pe la Curtea
Veche şi ajunseră pe Podu Mogoşoaiei, lîngă hartl lui Constantin. Pustiu
peste tot. Biserica Zlătarilor era întj-necată şi parcă îndepărtată, dar peste
drum, la mînăstii Sf. loan, văzu porţile dintre prăvălii deschise şi călugării
ui klînd cu luminări aprinse, căci se pregăteau de slujba c mare de noapte,
fiindcă a doua zi era ziua Sfîntului loan aveau hram mare cu slujbă de
arhiereu.
Abia pe lingă palatul lui Costache Ghica, unde locu acum Grigore-
Vodă, frate-său, întîlniră nişte caraule înf< folite, dar zgribulite, cu faţa
înţepenită de ger. Doi paşi m. dep£irie, la clubul de la casa Torok era
lumină. Ocolind j: după Biserica Albă, spre mahalaua Visarionului. unde şti
că stă sora doicii, el opri caii în dreptul unei porţi dărăpănat» O împinse cu
greutate, fiindcă acum era înţepenită de troien de zăpadă îngheţată. Merse
printre cele două garduri de uluc pînă în curtea cea mare cu grajduri, .unde
aveau să-şi în groape viaţa cei doi. Aci nu mai locuiau, de cind nepoţi
boierului vinduseră caii, decît un rob bătrîn cu nevastă-sa care era chiar
sora doicii, puşi să mai păzească o bucată dc vreme grajdul păi^ăsit.
Fuseseră uitaţi apoi acolo amîndoi fără hrană. Boierul cel mare îşi vînduse
cu ani înainte curtea lui cea mare, de pe lîfigă biserica Sfînta Vineri, în
petice mici, căci izbutise să deschidă o uliţă chiar prin ograda lui, uliţa care
ducea în Tîrgul din Lăuntinj, aşa că se putea clădi prăi
t C a ii G li
o
r
l
d.
d
n
S£
ru
î
ca
I
ca
 ni
188
lia j)eihe-;tia in-pe ga
Sí
ică
n í|)u,
a j ta )r. 1-Je
ii.
e A a e a ] valü pe ea. Fusese nevoie să dărime şi grajdurile şi de aceea
cumpărase aici fivada asta, ieftin, fiindcă era gîtuită ca o carafă pîntecoasă
şi cu gît lung, neavînd la uliţă decît o faţă de cinci paşi. Clădise apoi aci
grajduri pentru vreo patruzeci de cai şi vaci şi şoproane pentru tot felul dé
căruţe şi trăsuri. Mai ţinea el şi sus, lîngă casa cea mare. alt grajd mic, pen-
tru o caleaşca şi doi cai de călărie, căci nu avea loc mai mult, Cînd avea
nevoie de o trăsură, trimetea un călăreţ şi i-o aducea cît ai bate din palme.
Aci, ţiganii neînsuraţi dormeau în grajd, iar pentru cei însuraţi, între care
era şi vătaful Gălău, cu sora doicii, se făcuseră odăile ţărăneşti, cu prispa
lipită cu lut amestecat cu bălegar, fără parmalîc, doar cu stîlpi strîmbi boiţi
siniliu.
Manóle, ,.Făt-frumosul din flori", nu-şi mai veni în fire şi muri după
trei săptămîni de aprindere la creier, din pricina cumplitei bătăi îndurate şi
a gerului năprasnic. Marieica, deşi se ridică din pat, se îmbolnăvi, din
noaptea aceea geroasă, de piept şi dădu în oftică. Peste nouă luni născu o
fetiţă, rod al singurei nopţi de dragoste neîngăduită din viaţa ei. Plodul era
la chip leit tată-său. Timp de şapte zile, Marieica, zdrobită, aşteptase un
semn de la ai săi, de la cei de un sînge cu ea, ca s-o răzbune. Dar Băl-
Ceaureştii, prefă-cîndu-se şi mai ruşinaţi de întîmplarca de care vuiau
Bucureştii, nu mai voiră să ştie de ea. Se lipsiseră de zestre, ca să nu se
strice cu Ortoscoleu, în schimb bunicul lor, mînios că nepoata i-a făcut
neamul de rîs, a dezmoştenit-o, după ce mai întîi se gindise să o trimită
tunsă la mînăstire. Astfel, le sporise celorlalţi doi Băl-Ceaureşti
considerabil moştenirea pe care o aşteptau.
 Marieica n-a mai ieşit, după înmormîntarea iubitului ei, niciodată
din curtea cu grajduri. Spunea cu un orgoliu înjunghiat că aci era
minăstirea ei. De fapt. era sălbăticită, căpătase groază de lume. Fetiţa a
crescut ca o buruiană în bălăriile întinsului maidan al curţii şi al grădinii
părăginite. De mare ajutor i-a fost femeii în ultimii ani Zinca Bălcescu, care
nu numai că i-a dat îngrijirea doftoricească, dar a ajutat-o şi cu ce a putut,
din cînd în cînd. Cu preţul inelului^ cam după vreo trei ani, a cumpărat
curtea şi ce se găsea pe ea, din dorinfa aprigă şi din grija de a fi lăsată în
pace., ca să se închidă astfel fie şi într-o vizuină, dar care să fie numai a ei,
uitată dc oameni şi de Dumnezeu, cum îşi dorea necontenit. A refuzat să
facă proces, deşi i se spunea că ar
189
PTJÍOA să-şi cîştige înapoi zestrea. Numai gînckil că ar vedea altă
lume, care cine ştie cum s-ar fi uitat la ea, o îngrozea.
în noaptea dintîi, sora doicii, nevasta Iui Gălău, făcuse să duduie
soba, pe a cărei plită strîmbă a fiert apoi cazane cu apă caldă ca să-i
încălzească pe cei doi Îngheţaţi, după ce îi frecase pe amîndoi mai întii cu
zăpadă. A doua zi, doica însăşi încercase- să aducă o boccea cu aşternut şi
îmbrăcă-mmte, dar fusese pîrîtă boicnilui care, surprinzînd-o, îi opri
bocceaua, îi dete cîteva palmt şi o zvîrlise în stradă, în zăpadă. Fiind
bolnavă şi bătrină nu mai avea nici un prrţ ca roabă. Ea nu putuse să nu
viţră lingă fata ei, pe care o alăptase şi o crescuse de mică şi de care nici nu
s-a mai despărţit. Bătrînul Gălău, car? în ultima vreme îşi cîştigă pîima,
pentru el şi pentiu nevastă-sa, ca tăietor de lemn* speriat acum că s-ar
putea pierde caii nemincaţi, scosese sania şi începuse să care lumea cu
plată, cu cît i se dădea. Bucureştii nu cunoşteau pe atunci birjile, care aveau
să fie introduse abia peste patru ani după pilda Petersburgului, de la bursa
căruia le venea şi numele. Cam greu, dar GăJau tot izbutea să scoată, şi
uneori şi mai mult, ox'âzul cailor, căci mulţi negustori aveau penti^u
treburile lor nevoie de sanie. Nu folosi, fireşte, sania cea lăcuită în negiU,
căci negustorii nu aveau deocamdată dreptul să meargă în căleşti scumpe.
înhămase caii doar la o sanie de lemn, cu care pe vremuri se căra lapte şi
ovăz ia curte. în primăvară, sania a fost înlocuită cu o căruţă,.mai dreasă,
mai înjghebată dintre vechiturile rămase subt şopron. Un om, cunoscător
al logii, a încercat de cîteva ori, şi în anii următori, să-şi î că meseria pentru
bani buni şi o sfătuise pe Maricica să facă plîngere la Divan, căci pravila îi
îndatorează pe soţ să-i dea 7. ET -;irea înapoi. Cu <x:hii în fundul capului, de
pe altă lume parcă, e^ asculta neliniştită şl n u înţelegea ce vrea omul
act^sta de la ea.
Consulul unei puteri străine, auzind de acest scandal din li;rnea
boierească despre care uriaşe întreg Bucureştii, dusese la vodă să-i ceară „să
facă ceva". Domnitorul, > ^ cam în vîr^Uă, fire patriarhală, care pleca de la
nunţile pue-tenilor săi cu lăutarii după el, pe uliţă, ii zUei, ascul-
tiise pe gînduri, frămîntîndy-şi nervos dc ... I ..geto subt nar ca şi cum
aî' priza tabac.
— O astfel de sălbăticie medievală, alteţa, spunea cn^ M -lul. osie
nepotrivită cu un stat civilizat. Trebuie să hv niţi neapărat.
190
„Sălbăticie medievală" ? Vodă îşi ciupi firele bărbii scurte, dar încă
roşcate, cu ochi scăpăiători de supărare.
— Vreţi să-mi spuneţi mie ce trebuie să fac ? Mir, care sunt
domnitorul acestei ţări ^i paşă cu trei tuiuri ? Şi s-a ridicat ca să arate că s-a
sfirşit audienţa
Soţia acestui domnitor, izgonită şi ea de c i din tara. rătăcea de vTco
zece ani prin străinătate cu doi copii după ea. Pe un negustor care
îndrăznise să-1 roage sfios să o aducă înapoi, căci ţara s-ar bucura, el pusese
sâ-1 bată pe loc cu biciul la scară, scos din sărite de o astfel de obrăznicie
Acum, după ce plecase ilul, se plimba prin laiac
— Ticălosul ăsta vrea sa nc strice obiceiurile dm moşi strămoşi.
Auzi ? Să-mi ridic eu boierimea in cap pentru o muîpre do<;f r-lHn^^tă '
puto altă
Ha CU CC i
Ins; bo<
ca al:
 di
1.
NECAZURILE STAPINITORIÍ OR
în faţa chioşcului de lemn, mare cît o sală de palat, • pus vm covor
lung dc Smirna, pe care coboa^ă acum din » retă Alexandru Ghica, domnul
Ţării Româneşti. E în formă de cavalerie, cu fes in cap, cu cele trei mari
decori. turceşti pe care le are la gît, peste piept şi in dreptul inim E palid,
obosit, căci n-a putut dormi de grije toată noapte în conacul pe care i l-a
pus la dispoziţie Duna-Valesai, pa cu trei tuiuri dc la Silistra. guvernatorul
tuturor ţinuţi rilor turceşti de pe Dunăre, comandantul tuturor pasajelor al
cetăţilor întărite situate de-a lungul fluviului. N-a dormi fiindcă înfăţişarea
asta înaintea sultanului Mahmud Ha* cel care a nimicit cei douăzeci de mii
de ieniceri răsculaţi \ piaţa At-Meidan la Istambul, îl umple de o spaimă
rect Au primit poruncă şi el, şi domnul Moldovei, Mihail Stürza să se
înfăţişeze padişahului aci la Silistra, unde urmaşul Iu Osman şi al lui
Mohamed al Il-lea îşi va sfîrşi plimbai-ea p< Dunăre. Acum caiet a lui
Mihail Stürza s-a oprit şi ea la vreo sută de paşi mai departe şi el va intra
numaidecît după domnul Ţării Româneşii. Chioşcul e imbracat cu ştofe
brodate cu aur, aşternut cu cele mai de preţ covoare, cu mobilă luxoasă,
adusă din Bucureşti. Alexandru Ghica ia un pas mi-lităresc, îşi muşcă
buzele şi pe urmă. cu privirea parcă oarbă, înaintează spre jilţul aurit...
Pune un genunchi la pămînt, ia pulpana căbăniţei împărăteşti şi o sărută,
apoi trece în dreapta. După el, numaidecît, intră Mihail Stürza, vînăt de
furie că domnul Ţării Româneşti a trecut înaintea lui. Ui-mează acelaşi
ritual, dar el trece în stingă. Pe urmă intră, amîndoi odată, cei doi
mitropoliţi ai Principatelor, în negru amîndoi, cu camilafca brodată cu aur.
cu cîrji sacerdotale încrustate cu lubine şi diamante... Apoi cei şase boieri
moldoveni. Intiă, după aceştia, comand-mMi oştirii cei doi co \ o -
192

I
I
 I
nei din Bucureşti şi cei doi din Iaşi. Mihail Stürza strìnge furios
minerul de aur al siibiei : colonelul sau de infanterie s-a încurcat în covor şi
era cit pe-aci să cadă. Cei doisprezece negustori din fiecare Principat nu vor
fi chemaţi înăuntru decit dacă va fi poruncă anume pentru asta. De pe jilţul
a^' rit coboai^ă, măreţ, cu căbăniţa lui împărătească pe um ^ marele
logofăt Aristarchi, capuchehaia domnilor pe lîn^ Sublima Poartă. îşi
netezeşte mustaţa întoarsă în jos.
— E mult mai bine, ce să spun ? ^ult m.ai bine dec ieri. Totuşi socot
că, dacă nu sunteţi nici astăzi poftiţi înaltul stăpîn, după-amiază să mai
prubuluim incă o da toată afacerea asta.
Trec apoi toţi afară, în faţa chioşcului, pe un covor mare ia cafele,
şerbet şi ciubucuri şi să mai discute unele amă; nunte. Aiistàrchi îi vede că
sunt cîrpe de spaimă şi caută le facă puţin curaj.
— Dacă e în toane bune, să nu vn f-- frică d> nimic, ce .ide el însuşi
de greşelile care se fac.
— Şi dacă e în toane rele ? întrebă grijuliu Mihail Stürza
— Rugaţi-vă lui Dumnezeu, totuşi^-^^fie în toane bune E ziua
Sfintului Gheorghe şi toată lumea firitiseşte pe
marele ban lordache Filipescu, fratele Vulpii, de ziua nu-nelui. Vreo
sută de boieri mărunţi, verTIVi numai să slujească, au apărut odată cu
arnăuţii care poartă tot soiul de tăvi şi ciubuce. în dimineaţa cam rece, dar
strălucitoare, de april. Dunărea curge, cu valurile ei grele, pămîntii, la cîţiva
paşi de chioşc, de se vede, de pe coasta dulce pe care se găsesc cei
neliniştiţi, noian de ape în toată lăţiniea ei, împreună cu nesfîrşite
întinderi de lacuri şi stufişuri dincolo de malul celălalt.
N-au 'chef oamenii de nimic. Grija cea mare le taie pofta de dulciuri.
Trag din ciubuce înfriguraţi. întrebarea ceamare este cum se vor înfăţişa
mîine sultanului ; căci astăzi se pare că nu va fi nimic. Cu favoriţi, cu barbă
sau numai cu mustaţă ? Au discutat asta cu Aristarchi toată seara, fără să
ajungă la vreo înţelegere.
 Portul bărbii şi al mustăţii a fost totdeauna o armă preţioasă în mîna
curtenilor şi a supuşilor slugarnici ai suveranilor, mai cu seamă în veacurile
trecute. Curtenii lui Ludovic al XlV-lea se purtau mai toţi cu faţa rasă. aceia
ai împăraţilor din Sfinta Alianţă purtau favoriţi, tineietul progresist
193
ţ3 — Un om Intre oameni, voi. ţ
puto altă
î.
sa c cu ;
CC
insi
ca al: di
SI
purta barbă mică, colier în jurul feţii (mai tîrziu, su Napoleon al IlI-
lea aveau să poarte mai toţi barb.l alţii îşi schimbau capul" necontenit).
Boierii cei iiai Ţării Româneşti şi ai Moldovei purtau bărbile orto^ţ): numai
ei aveau dreptul să poarte barbă încă de li) afară de oamenii bisericii. Era în
această hotărîre, veni^pn domnitorii sosiţi din Fanarul Patriarhiei, un fel
încă^tţîn:: do a-şi apăra credinţa religioasă şi puterea lor lumeascclatiti cîtă
era. 1 1
Mahumud II Han purta o mustaţă turanică, răsucţă în jos^ şi faţa
rasă. Aristarchi fu de părere că a te înfăţjp cu favoriţi înaintea sultanului e
nebunie curată şi ar In^^^ aduce neplăceri.
Alexandru Ghica se gîndi cu jale că înainte de asti c şase ani, mai
făcuse una, îşi jertfise barba cea mare de llier, ca să devie domn, lăsîndu-şi
favoriţi, îşi zise, totuşi, căi să se mai jertfească încă o dată, dînd jos şi acei
favoriţi Rotiri, ceva mai laţi în dreptul gurii, care îi împodobeau a faţa. Ştie
ce o să spuie toată lumea — dar nu în faţăui-reşte — că numaT cu
mustăcioara neagră răsucită şi cu plul \ buclat şi cam rar, cu fruntea cam
goală, arată ca un llr- | bier. Mihail Stürza avusese o barbă măruntă pe
care, dkă cîţiva ani, o luase cu briciul la bărbie, care acuma aparebe
jumătate puţin cam butucănoasă. Părul îl poartă cam la.| foi'ma trifoiului,
ridicat în creştet şi umflat la timple. ţ parcă mai mult decît ceilalţi, nu vrea
să audă de bărbii.
în timp ce ei discutau, ÎDuna-Valessi se ivi pe coas' dulce a dealului,
călare, însoţit de un pilc de paşale şi h de tot soiul, călări şi ei. Ocoliseră prin
spatele tabiei de ¡1 deal şî acuma aveau fluviul cu bisatele lui.şi nesfîrşite
lacuri, în spate. Domnitorii se ridică să-1 întîmpirre respect tuoşi, căci ei
aveau rang numai de paşale cu două tuiuri, n cu trei ca Duna-Valessi.
Acesta era un bărbat înalt, slab mustăcios, .care nu mai dormea nici el de o
săptămînă, cV cînd i. se vestise venirea sultanului pe Dunăre. Nu crede;
povestea cu medicii care i-ar fi spus lui Mahmud al II-k\ că suferă de băşica
fierei şi că i-ar face bine o plimbare pcl Dunăre. Aflase de mult că niciodată
nu se ştie ce ţinteşte acest stăpînitor care clocea în taină, îndelungă vreme,
orice măsură plănuită şi pe urmă hotărîrea lui cădea ca trăsnetul, în
noaptea de 1 august 1808, cînd acest Mahmud se urcă pty ti'onul sultaniloY,
ucise pe singurul descendent, în afară de
194
irbi i r
J
eni 'Căii
îSC£
.SUC
ar
ai
i e u că ■iţi lU a faţă u p m h
)are ;am le. ărbi

î
■site ispeq ri, n !ab ă, a -edei I-lea ■e pe teş! )ríce etu],

I
I, al lui Osman, un copil de trei luni, şi aruncă în Bosfor, Şii husute în
saci, patru sultane însărcinate. Pe atunci èra tînăr, ]ui u avea decît
douăzeci şi trei de ani. Acum se apropia de
 Iî cincizeci şi era şi mai înrăit încă de războaiele pierdute cu I slusia
în 1812, 1829, cît şi de nenumăratele comploturi şi re-f holte pe care le-a
înecat în sînge. Cînd cei douăzeci de mii de Pt'ii'eniceri au răsturnat în
dimineaţa de iunie 1826 cázanele cu ţînatiorbă, ceea ce era la ei semnul
răscoalei, şi aruncînd lingu-atita»ile pe care le. purtau atirnate la fes s-au
adunat în piaţa .\t-Meidan, Mahmud a ridicat pe moscheia cea niare a lui ă
îjAhnied steagul verde al profetului, înnebunind pe fanatici, cu?i lupta a
fost pe viaţă şi pe moarte. A doua zi de dimineaţă, •^afostul agă al
ienicerilor, Husein-Paşa, singurul care-i rămăsese fidel, s-a înfăţişat în
genunchi în faţa sultanului şi , j i-a spus :
ier, — înălţate stăpîne, nu au mai rămas decît doi ieniceri Ka în
viaţă : înălţimea-voastră şi cu mine. Ce trebuie să fac ?
1-
ul
)a
1
— Desfiinţează acum . şi numele de ienicer, arde-le ™ steagurile.
Soarta paşalelor de la Bagdad şi Scutari, trecuţi împrcr ună cu ostile
lor prin sabie, îi dădea de asemeni sudori reci lui Duna-Valessi. Venise deci
să cerceteze şi el cu grije pregătirile şi să dea ultimele porunci.
A doua zi de dimineaţă burniţa uşor, iar pe Dunăre curgeau palele de
ceaţă mínate peste noianul de ape de adierea răcoroasă, ca o respiraţie, a
fluviului. Sultanul Mahmud Han sosi, ocolind tot după tabie. într-o caretă
verde, închisă cu geamuri, trasă de opt cai. Fu salutat de trupe după moda
europeană, introdusă de el în imperiu, şi întîmpinat în faţa cortului de
Duna-Valessi şi de peste o sută de paşale, bei, ulcmale şi fel de fel de
ciohodari imperiali. Peste vreun ceas fură chemaţi şi domnitorii români.
Erau amîndoi rasi, căci Aristarchi ţinuse tot timpul bărbierul după el şi în
ultima clipă îi convinsese să-şi dea jos favoriţii. Făcură întocmai ca în ajun.
Sultanul era în toane bune şi îi lăsă să se închine cu fruntea la pămînt, dar
aveau ce să sărute, căci Mahmud Han era acum îmbrăcat într-un surtuc
negru de lină de Damasc, cu ceaprazuri do mătase neagră. Purta fes mare şi
în mînă o cravaşa dc mătase, cu mîner de aur. Nu şedea aşezat turceşte în
jilţ, ci europeneşte, cu o mină în şold. Mocnea în el boala, şi călătoiia asta
era făcută intr-ade-
195
put< alia
cr
văr după recomandaţia profesorUqr de la şcoala de meclcină pe care o
înfimţase chiar el. Ochii îi erau în fundul calului^ nasul osos al celor ce
erau „os din osul lui Osman" s(lcain încocîrjase. Era pămîntîu la faţă, şi
mustaţa neagră, ră leită în jos după felul turanic, era fără îndoială vopsită.
Căl.loria îi făcuse oarecum bine, nu mai avea acele teribile arşii T junghiuri
care il înnebuneau. Asculta ce i se traduce! dc către Aristarchi, schimbînd
priviri cu Topal-Paşa, sfetlicu lui favorit, om în vîrstă de aproape optzeci de
anî, şctop care singur avea împărăteasca îngăduinţă să stea jos întU: jilţ,
ajături de al sultanului. Din cînd în cînd .ziml^ea, hsă din cauza
suferinţelor faţa lui căpătase un soi de strimbiluri statornice, şi zîmbetul
lui părea mai curînd rinjet.
Domnitorilor nu. le venea să creadă că au scăpat itît de uşor.
Au intrat cu bine şi cei doi mitropoliţi.
Alecu Ghica, aflat acum între marile paşale în dreclta i sultanului, era
însă tot neliniştit. în ultima clipă, lordahe 1 Filipescu a refuzat să-şi radă
barba, spunînd că nu şi-o li jos decît odată cu capul, dacă i l-or reteza. Intră
acum lei doisprezece mari boieri ai Principatelor. Sunt toţi îmbraci după
cum au apucat de la ai lor. Alecu Ghica ameţeşte clld îl vede în fruntea lor,
cu barba lui lată peste piept, pe marle ban. Are pe cap taclit din şal de
Persia, e încălţat cu mcli roşii şi tuzluci de saftian. Poartă anteriu de
brocart cu flcU de aur şi o giubea de moar bătrînesc, alb. Mustaţa groa^f,
albă, îi e întoarsă în sus, haiduceşte.
Sultanul, care vorbise cu domnitorii numai prin Ari tarchi, strigă
dintr-o dată turceşte, văzîndu-1 pe bătrîn, cu voce gi'oasă, care îi
înspăimîntă pe toţi :
 — Ghel... ghel... Lui lordache Filipescu i se înmuiară picioarele şi
închis
ochii, ameţit.
Atunci sultanul strigă din nou, strîmbîndu-se : Ghel... ghel...
Văzînd că marele ban nu mai aude nimic de ameţit ce e.| se sculă din
jilţ, se apropie de bătrîn şi-1 trase de mînecal giubelei lîngă el. Apoi îi spuse
lui Aristarchi să tălmăcească ceea ce le va spune el domnitorilor. Şi cuvîntă :
— Voi sunteţi mai mari decît el, dar voi să înţelegeţi, trebuie să
ascultaţi de el ca de un tată, că e mai bătrîn ca
196
:in^; voi, iar pe de altă parte el e dator să vă povăţuiască totdea-
una cum trebuie. Şi ca să vedeţi voi cum il cinstesc eu, îl
eaj^numesc acum chiar baş-boier al Ţării Româneşti.
eita ^^^^ uitau chiondărîş unul la altul, Alexandru Ghica
3ria ?^ Mihail Stürza se simţiră acum totuşi scăpaţi de orice
grije.
I Trimiseră numaidecît ştafete boiereşti să ducă grabnic
în capitală ştirea fericită că înaltul stăpîn Mahmud II Han a fost
în toane bune.
op. ■ un
Jri
-a ă
■
puK
sa <• cu ce ' îns
ca al
P'
NECAZURILE UNUÎ NEGUSTOR
, Nimeni nu ar fi crezut că marelui tăbâcar State Dobi i s-ar fi putut
face într-o zi silă de viaţă.^Om care trăgeicu mult peste suta de ocale, de nu
se mai putea cîntări deci la cîntarul cei mare de luat daraua, acum să-i
plîngi de rllă, vorba ceea. Dacă s-ar fi cîntărit — dar îi mai ardealde asta ?^
— ar fi tras... mult optzeci de ocale. Şi ochii îi c în cearcăne negre în fundul
capului. Nu mai dormea pe multă vreme decît un ceas, două, pe noapte şi-1
chinuiau lol de fel de năluciri şî gînduri rele. Cu trei ani înainte, în zla cînd
a cîştigat la Divanul apelativ procesul pentru hanul (In Şelari, han de preţ,
nu atît prin deverul lui, cît prin chila mare de la multele prăvălii de
dedesubt, căci era cu v mare, în inima Tîrgului din Lăuntru, State
Dobrovici plesn de sănătate. Tăbăcăria de pe malul gîrlei, una dintre cc mai
mari din ţară şi la care ţinea ca la ochii din cap, că fusese cheagul averii lui,
îi aducea şi acum venit mar mare de tot. Cumpărase şi două moşii, apoi o
vie de treize de pogoane la Chiţorani, lîiigă Ploieşti, avea trei proprietăi pe
Podul Văcăreştilor şi încă o vie în Dealul Filaretului, c i conac frumos de
vară, pentru ca să se răcorească omul îi zilele de arşiţă.
Cele trei fete îi erau măritate cu negustori de frunte, toate cu zestre
mare şi mai ales, bucuria vieţii lui, avea un băiat care urma să împlinească
la Sf. Ilie treisprezece ani, băiat bun, voinic şi frumos. Nu prea învăţa carte,
dar ce-i trebuia carte la averea lui ? Carte nu prea ştia nici el, Dobrovici.
Atît cît să citească scrisorile pe care le scria un logofăt cu condei, bine
plătit, pe caîe-1 ţinea pe lîngă el şi i le da să le iscălească. Venit bun avea şi
de la fabrica de la Mărcuţa, de tipărit, cu fel de fel de vopseli, testemelele
care aveau mare căutare. Aici era tovarăş cu marele logofăt paia Băl-
193
au u l c
I
IU
ie
esr
nar m etăî i, c .
if
un
ani, :e-i iro-

I
 I!eaurescu. Tot cu marele logofăt făcuse acum şi o fabrică le hîrtie, nu
chiar de scris cu cerneală pe ea, ci numai Dentru plaivaz şi pentru
împachetat. Avusese nevoie să-şi ia .ovarăş pe marele postelnic, halea, Băl-
Ceaurescu, fiindcă altfel nu i s-ar fi dat niciodată aprobarea de către vodă ca
să facă o fabrică. Drept, după Re g u l a m e n t , ar fi avut el, dar ştia bine că
poate să rămînă cu dreptul. Aşa, el venise cu banii, şi tovarăşul său adusese
bunăvoinţa lui vodă. La cîştig mergeau parte şi parte.
îl cunoscuse pe Băl-Ceaurescu într-o împrejurare foarte grea a vieţii
lui. Cumpărase de la Beci, de la Viena, o caleaşca nouă, cum nu se mai
văzuse în Bucureşti. Deschidă, cu îndoituri cu mare meşteşug, de parcă era
o pasăre măiastră cu arcuri de te legăna tot timpul în mers, cu aripi de talpă
lăcuită cu albastru, încondeiată cu fel de fel de flori galbene ; era ceva care
făcea toată lumea să se oprească în loc şi să se uite după o asemenea
minune. într-o după-amiază, nevasta tăbăcarului şi cu nevasta bunului său
prieten, Hagi Curţi, care însă pe vremea aceea nu era hagiu, amîndouă
frumos gătite, cu fesuri albe, legate cu barişuri scumpe din cea mai bună
mătasâ italienească, cu ilicuri de Ţarigrad şi cu fuste de mătase grea de
Ispahan, se plimbau în trăsură pe Podul Mogoşoaiei spre Herăstrău, cînd
au fost ajunse de başciohodarul lui vodă, împreună cu alţi patru călăreţi,
care le-au scos trei cai de îa caleaşca şi le-au adus la palat, caleaşca fiind
trasă acum de un singur cal, cu oiştea goală într-o parte, de se ţinea lumea
după ele ca la urs. Fusese poruncă să le aducă la pas. La palat lucrurile s-au
lămurit. Doamna, soţia lui vodă, le văzuse trecînd, şi mă-ria-sa chemase pe
baş-ciohodariil.
— De cind au drept nevestele de negustori să umble în caleaşca ? Ce-
i neruşinarea asta ? Li s-a suit la cap averea ?
Şi a cerut să fie aduse la curte cu alaiul caraghios.
Numai datorită lui Băl-Ceaurescu, pe atunci agă, au putut scăpa cei
doi negustori cu faţa curată, spunînd că trăsura nu e a lor, ci doar trimisă
spre vînzare, dacă le-o place s-o cumpere. I-a plăcut lui vodă, care a plătit-o
cît a vrut.*Nu ar fi scăpat atît de uşor dacă nu l-ar fi ajutat marele agă, nici
vorbă.
 Da, era fericit acum trei ani State Dobrovici. Avea planuri mari. Vrea
să ia în anul acela otcupul sării. Nu s-a putut. A încercat să ia pe acela al
vămilor. I-a scăpat din mînă şi acela, l-au luat pe subt mînă cîţiva boieri
maii, dar cu
199
capi*al negustoresc. Acum se gîndeşte ca măcar să prindă otcupul
căruţelor de poştă... E bun şi ăsta, aduce cîteva n^.i-lioane pe an, din care
trebuie să dai jumătate, ştie el cui Şl deodată au început necazurile. I)e trei
ani umblă sa fie pus în stăpîn'rea hanului de pe Şelari şi nu e chip. La
judecată dovedise cu uşurinţă că nu-1 vînduse niciodată marelui logofăt
Ghica, ci numai îl inchiriase pe vremea ho lerii, ca să-şi puie acolo, după ce
l-a reparat, nişte oameni a lui, aduşi de la Ţarigrad. Totuşi hotărîrea nu se
executa r' i-decum. De trei ani e amînat în fel şi chip, prin tot soiul de
născociri, de l-au îr - ^ ;nit. Nici azi nu poate intra în stăpinirea hanului. A
tr^^.... să închirieze pentru afacc-'^^ ' ^ prăvălii, pe altă uliţă, la un vad
mai prost.
Asta nu-i nimic... De trei ani n-a izbutit să trimen*"i ^ Lipsea nici
un chcrvan, căci el nu trimete marfă cu \ rele pe Dunăre, cum au început s-
o facă de vreo doi ani unii negustori. Mereu îi e întoarsă marfa de la vamă.
Cî \ iasă marfa lui din ţară, iese un afipt de la Vornicie, câ i de felul
cutare şi cutare — parcâ-i un făcut, chiar d: l mărfii pe care vrea s-o
trimeată el — e oprită să iasă di Peste cîteva l^mi ^Hă ca nu mai e oprire,
dar nu-i \ încerce iai
Şi iată că de trei luni altă nenorocire i-a căzut pe cap. Tn fiecare
dimineaţă, cînd se crapă de ziuă, vine un ceauş cu un dorobanţ, îl ridică de
acasă şi-1 duce pe jos la A L , Acolo e pus într-o odaie, în beci, cu toţi
borfaşii, cu ţiganu şi rbedeii adunaţi de dorobanţii Agiei. Nimeni nu-1
întreabă ..unic toată ziua. Cînd apune soarele, e trimis din nou acasă, tot pe
jos, tot cu ceauş şi cu dorobanţ după el, de se uită lumea de pe pod — şi e
multă — ca la urs. A întrebat necontenit de ce e adus ? Ce vină are ? Spun
toţi că aşa e porunca. După Ce s-or sfîrşi cercetările are să i se spună.
 Nevastă-sa, prietenul său Hagi Curţi au alergat în toate părţile, dar n-
au aflat nimic. Omul e pe cale să-şi piardă minţile. Astăzi, Hagi Curţi face o
nouă încercare... A aflat câ un alt prieten al lor, bancherul şi'ai^endaşul
Pavlicioni, se aro bine cu marele agă. S-au dus la el, cu nevasta lui State Do-
brovici, i-au spus toată suferinţa, toată batjocura pe care o îndura bietul
om, şi acesta le-a făgăduit că va vorbi chiar în astă-seară cu marele agă,
fiindcă ştiq unde-1 poate găsi.
Pe la zece seara, într-adevăr, Hagi Cuiti s-a pomenit cg bancherul.
„N-am putut afla nimic, omule"... î-'i '^^u^ rMi-
260
cînd din umeri. „Marele a-ă m-a t^-nut un ceas, mi-a vorbit de cîte în
lună şi în soare, mi-a dat cafea şi ciubuc, dar atîta tot... Cînd am adus vorba,
la plecare, de State, mi-a spus apelpisit : Vorbeşte cu biv-vel-logofătul Băl-
Ceaurescu".
uluit...
'ăl-Ceaurescu
e prieten şi tovarăş de parte cu SLate, de ce să-l trimită marele agă la
Băl-Ceaurescu ? Mai năucită este Pena Dobrovici. Ea a vorbit de cîteva ori
pînă acum cu marele logofăt. Era foarte amărît şi el. De fiecare dată a
alergat în toate părţile şi s-a întors şi mai amărît, spunîndu-i că trebuie să
fie ceva grav, de vreme ce de la nimeni nu poate afla nimic. Că de cînd el nu
mai e în slujbă, e mai greu să afle ce vor cei de sus.
A doua zi, cei doi, Pavlicioni şi Hagi Curţi, se înfăţişară marelui
logofăt, nedumeriţi şi curioşi, hotărîţi să lupt pentru prietenul lor.
Au fcst primiţi cu cafele şi ciubuce, şi cu taifas. Tai'.as în toată legea.
Cind au văzut că trece timpul, Pavlicioni i-a spus de-a dreptul că a fost
sfătuit de marele agă 'reacă pe la el, pe la logofăt.
Aci Băl-Ceaurescu a tresărit încruntat. A mai tras din ciubuc, a privit
în fundul unei ceşti de cafea şi pe urm.â parcă s-a hotărît să spuie. Şi-a mai
încruntat sprîncenele mari, îmbinate, şi-^ frămîntat buzele laie, groase, ca
şi cind ai^ fi vrut să scuipe, şi a descleştat fălcile negre.
 — Uite, eu am vorbit în două rînduri cu marele ag? Am vorbit şi cu
alţi m.ari boieri. Toată lumea e furioasă p
State, toţi zic că „bulgăroiul
multă osînză"...
„S-a obrăznicit de toV\„ „Nu mai are nimeni loc de el... ajuns de dea
fum cu ciubucul în nas la toată lumea... Und; te duci, te izbeşti de el..." Eu
l-am sfătuit să nu se întindă mai mult decît e plapuma, că e prost lucru.
„Prea se întinde, prea vrea să trăiască numai el..." Nu e bine să te pui cu
boierii. Ca la o jumătate de ceas, Băl-Ceaurescu, cu spîncenele lui groase şi
negre cînd îmbinate, cind depărtate, a tunat şi a fulgerat împotriva
tovarăşului său şi a celor două fabrici. I se zbîrlise şi barba aspră. Vorbea cu
atîta obidă şi strîmbături ale buzelor groase atît de dezgustate, încît
Pavlicioni înţelese că îşi varsă omul propriul lui năduf. De altfelj după ce
mai sorbi încă o cafea de pe tava de argint, cu cafele, adusă de slujitorul
îmbrăcat arnăuţeşte, o coti de-a dreptul unde vrea să ajungă.
— Şi mie cîte necazuri nu-mi face la manufacturile astea două... Că
mi-e lehamite şi-mi vine să mă lipsesc... îşi vîră nasul în toate... Ia hotărîri
de parcă el ar fi stăpînul.
Hagi Curţi îndrăzni să-1 întrerupă :
— După cîte ştim, el a împărţit cîştigul în mod cinstit. Mi-a spus că
sunteţi foarte mulţumit de el.
Băl-Ceaurescu tresări, încurcat
— Nu e vorba numai de cîştig... yorba e că el nu pricepe o seamă de
lucruri... Sau se face că nu pricepe... Şi deodată, brutal, cu ochii galbeni de
mfnie : Nu pricepe că m-am plictisit să-1 tot întîlnesc în cale... Că m-am
săturat de mutra lui.
în schimb cei doi pricepuserâ. Hagi Curţi, după ce-1 mai lăsă o bucată
de timp să facă spume la gură, îşi încrucişa mîinile pe piept, peste giubea, şi
vorbi căutînd cu grije cuvintele, cu un glas topit de sfială :
— Măria-ta, eu am să fac o propunere prietenului meu... Şi am să-i
dau un sfat...
Biv-vel-logofătul fierbea.
 — Dă-i sfatul să mai lase şi pe alţii să trăiască. Bine spunea marele
vornic Ştefanache Ghica : ,,Uită-te la scîrba asta de negustor... îl lăsăm să ia
zece piei de pe muşteriii lui... Nimeni nu-şi bagă nasul să vadă cum îşi
plăteşte şi cum îşi ţine lucrătorii la tăbăcăria aia a lui... Şi, drept re-
cunoştinţă, bădăranul ăsta ne calcă pe picioare, ne face proces... Ne pîrăşte
în faţa tribunalului. Apoi, dacă-i aşa, mama lui de pezevenghi, îi arătăm
noi lui... Hotărîrea Divanului nu se va executa nici dacă o aştepta pînă i-or
albi toţi perii din cap."
Cei doi pricepură acum obîrşia răului. Acu totul era lămurit.
Pavlicioni era palid şi mut de indignare, Hagi Curţi puse iară mîinile
încrucişate pe piept şi spuse, cu glasul din nou topit de sfială :
— Am să vorbesc cu prietenul, am să-i dau un sfat pe care-1 cred cel
mai potrivit.
— Numai să te priceapă, că e tot aşa de gros la minte ca şi la obraz.
— Cred că va pricepe. ^
Cei doi se ridicară să plece. Hagi Curţi spuse cuviincios „Sărutăm
cinstita dreaptă a măriei-voastre". Dar Pavlicioni în fracul lui cenuşiu, cu
guler de catifea vişinie, şopti numai ceva neînţeles, bolborosit.
202
Pe dnam, în caretă, Hagi Curţi clătină din cap cu amărăciune.
— Ai văzut unde era buba ? Şi ăsta îi era tovarăş şi prie-len, ca să
zicem.
— Da, îlangiule, am văzut... Cumplită h ^ i l c i ' c de joc. Vai de
negustorimea noastră cum e călcată în picioare. Nu mi-am închipuit
niciodată că marele agă ar putea să se dedea la asemenea fapte.
— Ce vrei, Rudi, el e omul marilor boieri, nu e omul nostru... Poate
că o face de nevoie. Ei l-au numit acolo, ei
' scot... Asta e ţara, şi noi nu o putem schimba...
Pavlicioni, rezemat de fotohul caretei, îşi plesni coapsg* cu palma lui
grăsuţă.
— Ar trebui să se schimbe, Hagiule... Aiurea, în apus. de îa revoluţia
cea mare a franţuzilor, negustorimea e s t i pîna oraşelor... îşi are oamenii
ei la conducere... Oamenii aleşi de negustorime fac legile şi numesQ pe
miniştri. Au gaze-turi, unde să se scrie, iar cînd au ncmulţiuniri, pac, la ga-
zetă... Cade ministrul ca şi cum ar fi un sac gol... Acolo nu merge ca
ministrul să hotărască, aşa cum îi place lui, ce mărfuri să intre în ţară şi ce
mărfuri să iasă... Acolo legea porunceşte... şi legile le fac cei aleşi de
alegători... îi place negustorului, votează... Nu-i place, na votează.
— Rudi, cum vino asta, să aibă dreptul s a a l c a ^^ă... tot poporul ?
— Nu, Hagiule... nu tot poporul, ci numai proprietarii şî cei bogaţi...
Nimeni nu c alegător acolo dacă nu are cens Dacă nu dovedeşte că are
avere... adică. Se votează pe colegii după cîtimea averii. Nu se poate să
voteze toţi golanii, toţi descul\ii.
— Rudi, acolo u/i negustor p u a '.c fi ales deputat ? Nu e Ci la noi,
unde numai boierii au drept şă fie aleşi ?
— Cum să fie aşa, Hagiule ? Acolo a fost revoluţia cc.> mare, la 789...
A mai fost una în 830... Acolo orice nogustoi poate fi ales deputat şi sunt
mulţi aleşi de fiecare dată. Dai de cele mai multe ori ei se mulţumesc să-şi
aleagă oamenii lor, care în chestioanele de interes mare nu mişcă un deget
fără să le ceară părerea, fără să fie încuviinţaţi...
— De, Rudi, spui că acolo a fost revoluţia mare. D-aia..
— Şi ce-i cu asta ? O să vie vremea să facem revoluţi< şi la noi. Cînd
i-o ajunge negustorimii cuţitu la os... o să puit mîna pe par şi o să loveasra...
Eu tot cred că vom apuco-asemenea vremuri.
n mulţumit celor doi prie-rpa?că în privinţa ha-marelui vornic...
State Dobrovici a teni. S-a lipsit de h nului din Şelari, c S-a lipsit şi de
tovăra i mat !a fabrica de tés-
temele şi la cea de hirue. I le-a iăsai iui fără despăgubire ami
'^^■ouă fabricile.
' m a început iar să se îngraşe. îi merge din nou bine. Cl. ^eîe nu-i
mai sunt oprite la vamă. Marele vornic Fa-nache Chica l-a poftit într-o zi la
el casă, nu i-a dat nici cafea, nici ciubuc, dar l-a întrebat dacă vrea să puie
capital, ca sa ia împreună cu alţii otcupul vămilor, că o să fie pus în curînd
la mezat... Dobrovici a spus că inliă bucuros în afacere.
 1
I\ ORAŞ LA BUCUREŞTI ... SUNT CURŢI NALTE ŞI
DOMNEŞTI
Toma Panduru, cum îi ziceau acum la Vadu Rău, se dădu jos din car,
ca să se mai dezmorţească şi merge acum lîngă fiul său, Tudose, care
păşeşte alături de boi. De vreo două ceasuri întreabă, înspre lunca
Dîmboviţei, pe unde el n-a mai fost încă, de uliţa boierului Grădişteanu,
unde sunt trimişi să ducă şase care de grîu şi orz, cumpărate de acest boier
pentru nevoile curţii lui de la postelnicul Medelioglu de la Vadu Rău.
Opriră carele în loc să se sfătuiască... Eftimie Şoricaîe, căruia de cînd
îmbătrînise şi-i căzuseră dinţii îi mai ziceau în sat şi moş Gurie, fu de
părere să se întoarcă înapoi, s-o ia, zicea el, pe la biserica Sf. loan cel Mare...
că ştie el că e în mijlocul tirgului o biserică mare, de, unde se fac toate dru-
murile. Prea mult nu se înţelegea ce spune, că era fonf de-a binelea...
— O fi altă biserică, moş Gurie, da' n-o ştii dumneata, îi spuse
Drăgan ca să-1 necăjească... şi facem drumu întors dăgeaba...
Drăgan se făcuse t-ot atît de voinic ca tată-său, Ignat, dar mai
mătăhălos şi mai greoi puţin. Avea o mustaţă mai groasă de cum o avea
tată-său, dar o purta tuşinată.
— Mă, nu fi prost... io nu pot rosti vorbe, mâ, da' dă văzut, văz...
Dacă-ţi spun io c-am văzut biserica...'Uite cum te văz... şi-şi făcu cruce. Şi
se întoarse apoi spre Petre al lui Dobre... Na, că hăiatu ăsta a fost cu mine...
Spune, mă Petre, şi tu...
Dar Petre nu-şi amintea asta. Era şi mult de atunci, ^e împlineau în
curînd şapte ani. îşi amintea de alte lucruri dureroase. Fuseseră cu brişcă, şi
el era cel care mîna caii tată-său şedea alături, pe leagănul sprijinit cu
cîrlige de
205
carîmbii de sus, iar Şoricaie şi Peştefript se lungiseră pe paie
înapoi^Puseseră şi lesele briştii, că îi trimisese boierul Mc delioglu să aducă
o bibliotecă, un dulap mare de pus căi ţile şi două oglinzi mari cît uşa, cît şi
lucruri mai mici de preţ. Avea încredere pentru treaba asta numai în
Dobre, căci trebuia multă pricepere la împachetat... El mai făcuse astfel de
drumuri, căci, după răzmeriţă, postelnicul clădise din nou conacul ars şi
aduna mereu lucruri de preţ, ca să puie prin odăi. Dar la Bucureşti, Dobre
s-a îmbolnăvit de holeră... A mai trăit, dînd din el numai fiere şi muci albi-
cioşi, cu gura arsă de sete, încă vreo cinci zile acasă. înainte de a muri, i s-a
îmbolnăvit şi nevastă-sa, Lisaveta... Zăcea lîngă el fără putere, stoarsă de
vlagă... vărsa muci albicioşi şi dădea din ea venin alb. Nu mai puteau de
sete, le ardea pieptul. Peste o "săptămînă au murit. S-au îmbolnăvit şi au
murit şi cele două muieri care au îngiijit pe cei bolnavi şi au spălat apoi
morţii... Prin ele a intrat molima în bordeie, că încă nu începuseră să fie
mutate la Vadu Rău. Era o mo limă cumplită, căci se pare că era întîia
holera în Principate. Au murit vreo douăzeci de inşi, bărbaţi, femei şi copii.
La curte a murit, aruncat cu spaimă într-un colţ de grajd, Io-
gofătuKŢurloaie, care venise la Dobre să-i ia nişte socoteli^ de bani. A
scăpat dintre cei care s-au îmbolnăvit doar popa j Gheorghe, care fusese să
spovedească şi să îngrijească pe \ cei de mureau. Se îmbolnăvise şi el, căci
mai dase şi cîte o mînă de ajutor pe ici. pe colo, şi nu-i folosise nici oţetul,
nici usturoiul cu care se freca. Stătuse inchis singur într-o odaie în fundul
curţii, cu un hîrdău lîngă el, cu o putină cu apă, cu o funie de usturoi, şi cu
Evanghelia şi crucea la căpătîi. Cind peste cinci zile a ieşit sănătos din
odaie, nu l-a cunoscut nimeni. Din o sută douăzeci de ocale cît trăgea, nu
părea să aibă acum nici şaiztx:i. Era uscat, i se scofîlciseră obrajii şi i se
lungise nasul... Ochii ii erau duşi în fundul capului, în cearcăne negre...
Pârul cărunt pînă atunci i se făcuse, ca şi barba, alb nins. ca al sfîntului
Nicolae, zugrăvit în strana dreaptă. Aşa a rămas şi acum, după şapte ani.
Cei doi copii ai lui Dobre au scăpat numai fiindcă fata, Lenuţa. era de ajii
de zile măritată la Titu. iar Petre era dus să tocmească nişte butoaie spre
LtM.)rdeni. Nu mai era în viaţă nici tauil lui Driigan. Ignat Secu... Acesta o
dusese din ce în ce mai rău şi nu-1 slăbeau o clipă... Averea îi scăzuse mult.
Cind Drăgan s-a însurat cu Riţa le-a dat o odaie diii casă, un cai
20
ie
 }i â u u a
I
i
cu patru boi, o vacă, oi şi o scroafă cu purcei.,. El şi-a oprit la fel, că
nu avea mai mult acum... Trăia singur, nu-i plăcea să se amestece în
treburile Iui fiu-său... „Să meargă singur pă picioarele lui"... Riţa ar fi vrut
să-i poarte de grije, că era acum om de peste cincizeci şi cinci de ani, dar el
se mulţumea cu ajutorul dat în gospodărie de o bătrînă din sat, pe care nu
vrea s-o lase să piară de foame. A murit la Turnu Măgurele," înecat în
Dunăre... Făceau podvadă, ca să ducă grîul abia treierat la schelă... Acolo
avea să fie încărcat pe un şlep englezesc, căci Medelioglu îl vînduse unor
bancheri din Bucureşti, care făceau afaceri cu englezii. Asta era acum doi
ani... Plecaseră din sat vreo douăzeci de care... Drăgan nu era printre cei
plecaţi, fiindcă îi născuse Riţa al treilea copil, şi femeia era bolnavă rău, sta
să moară... Trimisese numai carul cu o femeie din sat.
Şlepul — oam.enii îi ziceau tot ghimie — fusese tras mai departe de
podeaţa schelei, că nu era loc... Era de-a lungul malului, în dreptul unei
mirişti... Oamenii treceau cu sacii în spate pe un fel de podişcă de scînduri,
lată ca de trei palme... aşa că ăl care lăsase sacul abia putea trece pe de
lături înapoi. Beaşcă sta pe şlepul negru şi tot îndemna lumea cu înjurături,
că-i scăpase gîrbaciul jn Dunăre. Se vedea că îi căuta rîcă lui Ignat, că îl
zorea şi-l înjura printre dinţi.
Bătrînul avea de la o vreme arsuri pe beregata şi-i venea din cînd în
cînd un fel de ameţeală... De aceea, pe podişcă de scînduri, tîra sacul în loc
să-1 ducă în spin^u'e... Prin cămaşa leoarcă de năduşeală, că soarele lovea
aproape în creştet, i se vedea pieptul păros şi cărunt. Fierbea de furie că e
pus să care sacii.
— Bine, mă, fiare ce sunteţi, nu fu destul că am arat ogoru, că l-am
semănat, că l-am secerat, că l-am adus cu caru meu la schelă, astea toate
socotite doar cinci zile dă clacă, atunci cînd io am făcut patruzeci ? Ce mai
vreţi, mă, să-1 ducem în spate şi pă ghimie ?... Asta sâ face cu oameni dă
meserie, care ştiu să care saci pă ghimie... Nu ca noi, dă trecem cu frica în
oase peste podişca asta şi ameţim cînd vedem apa curgînd subt ea.
Beaşcă mîrîia mereu :
— Şi acum... ce născătoarea mă-tii mai vrei ?
— Să te trimit dă unde-ai venit, că mai neai acolo, nu să otrăveşti
viaţa unui sat întreg.
Ochii bătrînului fulgerau ca apele otelului...
Beaşcă îşi muşcă buza, cu mustaţa pleoştită cu tot. Cîn văzu că
bătrînul tîrăşte sacul pe podişcă, în loc să-1 ia î spate, începu să înjure şî să
urle... apoi se năpusti pe punte
— Nu ţi-am zis, mă, Hristosu şi dumnezeii tăi, să nu m tîrăşti sacu,
că să rupe ?...
înainte ca Ignat Secu să fi avut timpul să-şi ia miinik pe sac, îi arse
obrazul cu o palmă. i
Bătrînul îşi simţi tot sîngele în obraz. Dădu drumul s m cului şi-şi
înfipse amîndouă mîinile în beregata logofătului Fără să mai ţie socoteală
că sunt pe o punte atît de şubredă, îl zgîlţîna înverşunat, urlînd la el :
— Jigodie boierească, cînd pălmuieşti o faţă dă om, păl-muieşti chipu
lui Dumnezeu. Sta sâ-1 sugrume şi mai multe nu. Cînd văzu că lui Beaşcă îi
ies ochii din cap şi nu mai poate răsufla, se încrîncenă şi mai tare... Urla la
el. Nimeni, mă, pînă la vîrsta asta nu l-a pălmuit pă Ignat Secu...
E drept că bătrînul îndurase multe înjurături şi gîrbace pe spinare,
dar astea, deşi dureau, nu erau socotite de el drept ocară. Erau date la
învălmăşeală, erau legate de soarta tuturor clăcaşilor, dar gîndul că a fost
pălmuit nu îl putea îndurr
în spasmul moi^ţii, Beaşcă se zvîrcolea cu puterea deznâ-dejdei...
Erau acum amîndoi încleştaţi, cînd Feaşcă scăpă un picior de pe punte. în
clipa aceea izbuti să tragă pe bătri-^ în jos, care se nărui parcă peste el, dar
totodată se prăbuş-. ruptă în două, şi puntea de scînduri. Căzură în-Dunăre
cei doi, căzu Tudor al lui Ristache, care venea după Ignat şi aştepta cu sacul
în spate, şi mai căzu şi Peştefript, care alerga în fuga mare să-i despartă pe
cei încleştaţi... In apă, Peştefript s-a dezmeticit numaidecît si a început să-i
caute pe ceilalţi, ca să-i scoată din apă... N-a putut gasi pe nici unul, că îi
tîrîseră valurile subt şlep.
Marin, care e azi cu al treilea car încărcat dintre cele şase, e acum, de
cînd s-a înecat frate-său, singurul bărbat în viaţă în neamul lui Ristache şi
e cel care îngrijeşte de cei trei copii ai lui Tudor şi de mamă-sa, Chivâ. E
însă în dragoste cu o fată din Găeşti şi mulţi din sat nu-1 văd nici pe el bine,
căci tatăl fetei nici nu vrea să audă să-şi dea fata după un flăcău sărac de la
Vadu Rău... ca s-o ştie trăind într-un bordei prăpădit, din marginea
pădurii... E nerăbdător, căci vrea să se întoarcă mai curînd acasă. Nu mai
poate de dorul Frusinichii. Aşa o cheamă.
208
— Hai, nea Tomo, spune dumneata, cum s-o luăm, că dumneata
ştii... Ce mai stăm degeaba în drum Spune t\i. mă Simioane, ceva, că şi tu ai
mai fost \
— Am fost tot cu unchiu It, bă m dormit in căruţă. Feciorul ' n lege
ca şi Tudose. îl trimite Ui..
căci el a rămas cu nevasta şi cop: mare noroc să ai copii cref^ r T t ' H
ca să-i poţi trimite în loc
\ :u, chiar la claca. / la
muncă toată ziua. Pe r.L|V.) spune acum !, că s-a iâ(
LU
Ui
■î
\e Sâ'
d'j ană, r
ioni i n-a mai răsp el e in frunte. P ptă :
— Hai, mă Mutulică, să i*^ tTnd'^va unde o să-ţi placă... E aci
Vil^C iii i'f^u Xc
, . . . m^i -n>^rv
..1
^. Ei a şi pierd
— Ţţă... se strîmbă Tud
 Ii mai spun şi acum, cind i-
ăci şi on au împiiniL nu
Zece ani, toi iviuLuuLa. fiindcă nu-i p mult decît un da ori nu, nu
prea sct> » i ... ci. i atunci cînd se înfurie e greu d' n
Cineva i-a îndreptat să ^ Dîr^^^^'^'iţei pr Pn^i-^
Cilibiului, sâ ocolească pe la biserica Antir dmtre vii or să ajungă
drept la casa boi» nu prea sunt obişnuiţi prin partea asUi , mereu
drumul. Pe urmă, pe aci. printre vi despărţite cu garduri încărcate cu
tufişun uc ¿,11^^i,^ măcieşi, pe uliţele astea pustii, nici nu au pe cine să
întrebe. Li s-a spus numai că e undc- ' i din jos de Mitrnnoiio. N-au inima
să urce, cu carele 11 'e, pieptiş, dt şi s-au întors iar pe Ungă prundişul i ud
cel mare al
Golescului. * Ca să nu mai chinuit b ă
tocmai cînd să iasă pe Podul Calicilor, caic c^tc uiui.iu. a u a e
' Potrivit planurilor tipărite, ale lui Borroczyn ' Tung
(1856), Hanul Golescu nu trecea printre cele zece mai >^ a din
Bucureşti la începutul veacului al XlX-lea. Era situat aproape de
209
al Craiovei, văd iar că nu se poate trece. E un stup de oameni de-a
curmezişul ulicioarei, care privesc îngrămădiţi ceva în susul acestui Pod al
Calicilor. Oamenii noştri nu ştiu ce să creadă. O fi trecînd pe Pod butca
vreunui mare boier, şi slugile merg înainte, strigînd ,,loc" şi oprind
trecătorii, o fi vreo înmormîntare cu alai mare, de om procopsit ? Dar sunt
şi unii flăcăi urcaţi pe căsuţa din colţul uliţei. în fereastra de la catul de sus,
cam strîmb, al prăvăliei din colţ, stă lumea ciucure, privind stăruitor.
— Ce-i, mă voinicule, dă nu poate umbla lumea pă uliţă? în4,rebă
Toma pe unul dintre cei suiţi pe casă.
Cel întrebat, un băiat din prăvălia de jos, cu cămaşa cusută cu arnici
şi cu o fotă verde dinainte, răspunse, întorcînd capul, cu un soi de
turburare :
 — Trec moşnenii din Dalota Mare, cu rogojini aprinse in cap. Au azi
judecată Ta Divan cu boieru lor, care vrea să ]■ ia pămîntu şi să-i facă pă
toţi clăcaşi.
Din urmă au venit în faţă şi ceilalţi de la celelalte ^re. îşi fac loc cum
pot printre cei ce stau privind de-a curmezişul ulicioarei. Din susul Podului
vine pe drumul acesta c. Craiovei un alai cum nu s-a mai pomenit în
Bucureşti d pe vremea lui vodă Şuţu, cînd a vrut el să ia moşia tîrgo-
viştenilor. Vreo două sute de săteni, în rînd cîte patru-cinci, păşesc unii în
opinci, alţii desculţi, încet şi apăsat. Poartă pe cap rogojini aprinse. Unii le-
au prins pe o cruce din două şipci, ca să stea întinse şi să ardă încet, alţii le-
au sucit şi le ţin ca nişte căciuli uriaşe în cap. Feţele tuturor, arse d . soare,
bătute iarna de crivăţ, sunt încruntate şi dirze. Din piepturile lor dezgolite
de căldura verii şi a focului iese din cînd în cînd un s\ngur cuvînt, dar
strigat cu un glas pătrunzător, apăsat, ca o piatră căzută pe un mormînt :
„Dreptate"... „Dreptate"...
Casa Goleştilor, în spatele spitalului Brâncovenesc, pe Podul
Calicilor. Călătorul german W. Derblich îşi nota in 1859 : „Am găsit în
Hanul Golescu riproape 50 de prăvălioare care reprezentau toate ramurile
posibile de industrie şi comerţ. Aici găseşti halvagii lîngă giuvaergii ; într-o
chambre jarnie e atelierul unui croitor ; în camera învecinaiâ este un
comerţ de jocuri foarte cercetat. Şi in vreme ce o modisiâ -«vacantă»
subînchiriază paturile sale guvernantelor fără post, un măcelar dă adăpost
ospitalier în camerele sale unei întreprinderi de curăţat hainele lustruite.
Tutungerii, cîrciumi de vin, de vinars şi cafenele rar_ lipsesc în hanuri. Un
artist culinar... face comerţ cu pepeni, cu conserve de pătlăgele roşii şi cu
carne friptă la grătar.** Hanul a fost dărîmat în 1890 (n. ed.).
210
în frunte e un moşneag scund şi un flăcău voinic, care „poartă
jalba în proţap", iar între amîndoi, un popă lat în umeri, cu ochi de
haiduc, cu o barbă care trece de jumătatea pieptului. Toma l-a
recunoscut îndată. E popa Radu Şapcă de la Celei. Dar ce-o fi cu el,
de e în fruntea dalotenilor ? Popa l-a văzut de asemeni şi i-a făcut
semn să vie alături. Atît i-a trebuit lui Toma. îşi chemă feciorul :
— Tudose, băiete, io mă duc cu ei la Divan, să mai strîn-gem
puţin boierii dă... burtă. (El a zis altfel.) Tu du carele astea la locul
spus în hîrtiuţa asta, căci ştii să citeşti atîta lucru... Apoi, după ce le
descărcaţi, veniţi toţi la hanu dă pă uliţa Tîrgoviştei. Aşteptaţi-mă
acolo, da' dă nu viu pînă-n seară, plecaţi. Oricum, io vă ajung pă
drum la noapte.
Toma Panduru merge acum alături de Popa Şapcă. Dră gan,
Şoricaîe, Simion şi ceilalţi s-au^urcat în carul din faţă, pe saci, ca să
vadă şi ei mai bine. De loitre s-au mai agăţat şi vreo cîţiva copii, în
picioarele goale, numai cu cămăşile lungi de p.înză pe ei. Mulţimea
celor nevoiaşi, înşiraţi de-a lungul uliţei, se uită cu multă prietenie şi
cu strìngere de inimă la îndirjitul alai. Negustorii au ieşit între tarăbi.
în pragul prăvăliilor şi îi arată pe cei năpăstuiţi cu clătinări din cap. Şi
pe Podu ăsta, tare umblat, stă prăvălie lîngă prăvă lie, căci, dornici de
cîştig, boierii au zidit cam la întîmplare de-a lungul drumului căsuţe
înguste, închiriate scump. Sunt ici, colo şi case mari cu caturi
deasupra, cu sacnacsiu ca la Istambul. Din acesta se poate vedea tot
ce se întîmplă pe Pod, căci sacnacsiul e ca un balcon, ca o firidă mare
ieşită deasupra uliţei, cu geamlîc, dar fără uşă. una cu odăile di-
^năuntru. Cine trece într-o asemenea casă, din tinda mare în odaia
lungă de musafiri, vede în fund, împins spre stradă, sacnacsiul cu
laviţa joasă ca o sofa, acoperită cu covoare şi perne de puf, cu măsuţa
scundă pentru cafea şi ciubuce, ca de aci să poată privi în voie. de
după perdeluţele de dantelă, demoazelele, pe cine le plac^ lor, ori să
lenevească boierii matofiţi, care-şi fac siesta cercetînd uliţa. Şi chiar
acum, de aci, de la geamurile sacnacsiilor pornesc multe priviri rek\
piezişe, spre sătenii năpăstuiţi, care trec cu rogojini în cap spre
Divan, cerînd cu deznădejde ; Drep-ta-te... Slabi şi aproape goi,
oamenii zguduie pămîntul cu fiinţa lor trudită şi dîrză.
 Popa Şapcă lămureşte pe Tema. Are prieteni la Dalota-Mare, şi
auzind ticăloşia boierului Băl-Ceaurescu nu l-a răbdat inima. S-a dus
in sat, a stat de v^orbă cu oamenii, le-a
211
ticluit jalba şi le-a aşternut-o pe hîi'tie cu cuvinte potrivite. I-a ajutat
în tot felul. Şi acum a pornit cu ei, cale lungă, din sat în sat, pînă la Divanul
apelativ.
Din spatele carelor încărpate se aud zurgălăi şi un strigăt care se vrea
fioros : „eeep strigătul cu care surugiii şi vizitiii boiereşti cer din goană să li
se facă loc prin prostimea de pe uliţe şi de pe Pod... Pe toate uliţele şi
podurile se aude necontenit acest eeep ! şi după el, de obicei, pocnetul
harapnicului pe spinarea celor ce nu se grăbesc să se dea în lături, oameni
laolaltă cu vitele. Acum, din spate, se aude şi celălalt strigăt mai
împăciuitor : ,,loc, mă, loc măriei-sale, marelui logofăt Se vede că, totuşi,
nu s-a putut trece aşa de uşor.
Vine din urmă, într-adevăr, caleaşca marelui logofăt Băl-Ceaurescu.
A ocolit pe Podu Cilibiului, ca să ajungă la Divan, lîngă biserica Domniţa
Bălaşa. Nu ar fi nevoie ca o aşa înaltă faţă să-şi apere prin înfăţişare proprie
dreptul, fiindcă hotărîrea este ştiută dinainte. Dar oricum, e bine să fie în-
tr-o odaie alăturată. Oamenii sunt atît de lipsiţi de caracter şi s-ar putea ca
vreunul dintre judecători să ţie să-şi arate prosteşte puterea. Iar cu nebunul
de Teodor Văcărescu Furtună de multe ori ies lucrurile cum nu te aştepţi.
Mal bine să fie acolo, într-o odaie alăturată, ca să ştie omul pas cu pas
mersul dreptăţii, adică aşternerea hotărîrii pe hirtie.
Dar iată că nu se poate trece. Calea e închisă, ba tot mai încîlcîtă,
căci; dimpotrivă, dinspre Podu Calicilor a intrat pe uliţă un şir de
braşovence ce caută să-şi facă loc printre carele ţărăneşti cu orice preţ.
Călare pe înaintaşul din stìnga, dintre cei şase cai înhămaţi la caleaşca
marelui logofăt, era* chiar vătaful curţii lui din Bucureşti, semn, de altfel,
că boierul e tare grăbit. în dreptul cailor, scos din sărite, vătaful a început să
suduie de mamă şi de cele sfinte pe ţăranii care se urcaseră acum în care,
dar nu era nimic de făcut. încîlcitura era prea mai^e.
 Logofătul Băl-Ceaurescu, la fel ca oricare dintre boieri, şi încă prin
firea lui bătăioasă şi sanchie mai mult decît alţi boieri, socoate că i se aduce
o injurie de neiertat dacă nu i se face pe dată loc, mai ales atunci cînd trece
cu caii în goană. Acum s-a ridicat în picioare în caleaşca, şi, cu anteriul vi-
şiniu în vînt şi işliul rotund împins spre ceafă, striga plin.de mînie către
vătaf :
— Stîlceşfee-i, mă vită, ce mai stai ?
212
Aşa se-ntîmpla de obieei. Dar azi era ceva mai greu. Oam.enii
văzuseră crîncenul alai şi nu mai păreau atît de gì abiti şi speriaţi de cei
mari, ca de obicei. Cu gîrbaciul, vătaful în hainele lui găietănate lovea cît
pi-': 'a oameni şi în vite, dar loc tot nu prea izbutea să facă. .
Un pilc de tabaci, după îmbrăcăriinte:? ^ n v soioasă şi pă-lările lor
pleoştite, care aîergaser:. lume ' să vadă
alaiul şi acum priveau miraţi încurcătura din drum, începuse să cam
miriie. Cum vătaful lovi cam la întrmpiai-^e, plesni şi pe un vînzător de
vişihe, care încerca şi el, amărît să se descurce din îmbulzeală. Atunci unul
dintre tabaci o namilă, de rumân bălan, între atîţia o a c h e c u o
mvr"*'^'^ă ca \T:abia, întrebă cu obidă pe vătaf :
— Dă ce dai în oameni, jupîne ? Nu vezi că nu e loc ?
— Şi tu, ce aia rnă-tii vrei ? Că acum te plesnesc şi pă tine !
— Arde-i una plăvanului ăsta, sui^^ci râgaşit marele logofăt, cu faţa
lui negricioasă, cu obrajii fălcoşi şi cu sprîncenele lungi îmbinate la
rădăcina nasului încoroiat.
Vătaful îi trase una cu gîrbaciul, dar nu l-a putut atinge decît uşor,
peste pălăria pleoştită, pe plăvanul ai cărui ochi verzi-căprui scînteiau de
furie, dar şi de stăpînire de sine, căci ca toată lumea, Licsandru Hergă,
astfel se numea namila bălană, ştia că nu se glumeşte cu vătafii boiereşti şi
mai puţin cu boierii.
Sfîrcul lungului gîrbaci l-a ajuns însă pe Tudose, fiul pandurului'fără
o mînă, care se întorcea, după ce se despărţise de tatăl său, la care, orb de
furie, flăcăul, mijlociu de statură, dar vînjos, se repezi la vătaf şi, punîndu-i
mîna în şerpar, îl smuci jos de pe cal. Omul nu căzu, că se sprijini cu mîna
de loitra carului încărcat din stìnga, dar se lovi cu faţa de carîmbii dricului
şi i se ivifă fire de sînge din colţul gurii şi din nas.
— Prindeţi-1... puneţi mîna pe el, strigă turbat boierul, ridicîndu-se
iar în picioare.
Namila de rumân se grăbi să dea ascultare poruncii şi alergă să pună
mîna, odată cu ceilalţi, pe Tudose. îl ajunse, îl îmbrînci spre marginea
gloatei.
— Dai în oameni boiereşti, ai ? şi îl înjură gălăgios. Dar în şoaptă,
şuieră la urechea unui tabac de-ai lui : Faceţi-1 scăpat şi ascundeţi-1 la noi
în fabrică.
Pe urmă se întoarse grăbit să dea ajutor vătafului, căruia i se
încurcaseră picioarele între scările şeii şi şleaul calului.
II luă în braţe să-1 dea jos de pe cal, dar în aceeaşi clică
seama ca, in timp ce pusese mîna pe el, namila de rumân n
rupsese, strîngîndu-i-1 numai între degete, osul n^STi" Omul il puse cu
gnje alături de vizitiu, în tSip ce boieru scotocea cu ochii rnulţimea,
urla mereu să fie pdns TuTose
î nt r P «i'r^ '"^ ^^^^ ^P^' cuviincios într-o parte
intre ai lui şi spuse liniştit : ^
mai dea in Licsandru Hergă cîtu-i lumea... şi nici în alţi rumam.
Apoi se apropie încet de care şi de zăvoienii care coborisei^a, ca sa-şi
tragă boii în şanţul drumului. Le spuse îndesat, m şoapta : Mă, voi
luaţi în braţe pă nu stiu, n-am văzut... nu-1 cunoaşteţi pă flăcău... nu
era cu voi'
Aşa .Şl făcură oamenii răcoriţi de cele întîmplate.
Noaptea, spre crăpatul zorilor, Tudose, care stătuse pînă se
înnoptase mtr-o magazie a fabricii marelui negustor State Dobrovici,
se strecură prin lunca Dîmboviţei si ajunse din urma carele care
scîrţîiau în noapte prin satele pustii
il
LECŢXA DESPRE ISTORIA PATRIEI. DESPRE MĂSURAREA
PAMÎNTULUI ŞI ALATELE
 Suntem cam la începutul lui iunie, în 1840. La ştabul batalionului 1
din Regimentul I de Infanterie, cîţiva ofiţeri fac mare haz, rîd cu hohote
groase de ceea ce un locotenent (un lieutenant, cum se spune) povesteşte
despre lecţiile pe care un iuncăr din escadronul de cavalerie, Nicolae
Bălcescu, le face cu unii sergenţi şi simpli soldaţi din batalion, la un fel de
şcoală ciudată, înfiinţată de el.
— Vere, le spune nişte bazaconii de-ţi^stă mintea în loc... Auzi, cică
s-a măsurat pămîntul !..,
— Cum o să se măsoare pămîntul, domnule, ce vorbeşti copilăini ?
întrebă căpitanul cu mustaţa răsucită în sus, care nu vrea să treacă drept
prost şi credul.
— Dacă-ţi spun eu ?... Am auzit cu urechile mele... Dacă vreţi,
haideţi să mergem în curte, să vedeţi şi să auziţi şi dumneavoastră astfel de
năzbîtii.
în mai 1830 se reînfiinţase, conform articolelor 379, 407, 408 şi 409
din Regulamentul Organic şi subt supravegherea plină dc dragoste a
guvernatorului Kisseleff, armata română, redusă treptat, după uciderea lui
Brâncoveanu, la un număr neînsemnat de lefegii, care nici nu mai era o
armată pro-^priu-zisă. în primele şase luni, ca să se formeze cadrele ofi-
ţereşti, au fost primiţi în rîndurile ofiţerimii toţi feciorii de boieri care au
cerut să se înroleze, dacă ştiu ^ă scrie şi să citească. Cei ai căror părinţi
aveau rang întj'.e ban şi stolnic primeau gradul de ofiţeri, cei de la stolnic în
jos — grad de iuncâri. Deosebit fuseseră încadraţi marii boieri înşişi — cei
care ceruseră ; de asemenea, şi foştii comandanţi şi că-pitam de panduri
care luptaseră, în timpul războiului din 1828, alături de armata rusă.
Intraseră astfel de-a dreptul cu grad de colonel marele vornic Băleanu. cu gi
ad de maior

I
215
Ion Cîmpineanu ^,tot colonel Ion Odobescu, iar maior, coman* dirul
Solomon.
 Primele manevre ale acestei armate, compusă în Muntenia din trei
regimente a cîte două batalioane şi cîte un escadron de cavalerie, stîrnise o
bucurie de nedescris în inimile româneşti, şi oriunde apăreau noii ofiţeri
erau primiţi cu dragoste şi sărbătoriţi.
Fireşte că, renunţîndu-se pentru aceste prime promoţii la orice
pregătire de specialitate şi chiar didactică obicinuită, cei mai mulţi din
aceşti entuziaşti şi -proaspeţi ofiţeri nu prea străluceau prin cultura lor.
Acesta era mai ales ^ezul unor ofiţeri'de la întîiul,regiment, cu garnizoana
în capitală al doilea regiment fiind în garnizoană la Brăila şi însărcinat cu
paza pe fz'ontiera ,Dunării pînă la Călăraşi. La Turn; Măgurele începea
zona celui de-al treilea regiment, cel de I. C aiova. Deci ofiţerii noştri, în
uniformele lor pline de zor-ane, cu ledunci şi ceaprazărie din belşug, cu
chipie în;~Jtc un cot, se iviră în cirrtea' cazărmi;, aşezată cam lîngă .Curtea
Arsă (pe o parte din locul Arsenalului de mai tîrziu) ca să vadă şi să audă cu
-urechile lor năzbîtiile pe cai^e iun-cărul Bălcescu le spunea soldaţilor.
Adevărul *este că, alătui^' de aceşti feciori de boieri, intraseră în armată şi
cîţiva copi landri care aveau să lase nume glorioase în literatura româ-
nească. Un Cârlova, un Grigore Alexandrescu, mai tîrziv^ un, Bălcescu
însuşi. Căci feciorul mijlociu al serdăresei Zinc Bălcescu intrase şi el după
terminarea şcolii de la Sf. Sav:' în oştire, cu gradul de iuncăr, poate şi ca să
faci pe^oii; familiei şi a rudelor. Acum, el se plimba printre mesele lungi cu
picioare de pari înfipţi în pămînt, băncile fiind şi ele de o parte şi de alta,
laviţe de scînduri nedate la rindea, aşezate pe pari mai mici. Totul subt un
umbrar mare, subt care mînca trupa vara. Cazarma însăşi este o clădire
interminabilă, lungă şi joasă ca o magazie. Nicu Bălcescu a mai crescut,
fireşte, dar deşi are douăzeci şi unu de ani, pare cu mult mai tînăr, cu toată
mustăcioara neagră care îi um-
^ Ion Cîmpineanu (1798—1863), fruntaş al boierimii liberale din Ţara
Româneasca în perioada 1837—1340, apoi conducătorul opoziţiei cu aceeaşi
orientare în lupta împotriva articolului adiţional din Regu-îamentuî
Organic. Ion Cîmpineanu a susţinut, printre altele, emanciparea
clăcaşilor, fiind autorul unui program cu vederi înaintate. Candidat la
domnie în Ţara Românească, Ion Cîmpineanu a fost condamnat, în urma
deciziei otomane, la surghiun. în timpul revoluţiei de la 1843, Ion
Cîmpineanu, viitor ministru bisericesc (1854). a adoptat o atitudine
şovăitoare (n. ed.).
216
breşte buza de sus şi cu tot puful de pe obrajii palizi. Nu e deloc
bucuros acum cînd vede venind pe poteca de pietricele dinspre
cancelarie ştabul. Ochii negri se aprind de mînie şi strìnge nervos cu
mîna dreaptă centironul care încheie mundirul strîns pe talie. EH ştie
că ei nu vin ca pineteni... Se opreşte, se întoarce şi priveşte tăcut, în
vale, oraşul Nu se văd decît rare acoperişuri dé case, dar nenumărate
turle de biserici care răsar parcă dintr-o nesf îrşită dumbravă. Mai
limpede se văd spre dreapta casele-cele albe ale Ghiculeş-tilor, de o
parte-şi de cealaltă a Dîmboviţei, faţă-n faţă, case cu un singur cat,
mare, dar cu ferestre multe. Jos, devale, pe prundişul gîrlei, la vadul
sacagiilor, oamenii um-plu cu doniţele butoiaşele lor pe două roate.
Apa de băut o Iau din diferitele pîrîiaşe care curg spre rîu. Asta e
bună de spă'jt. Pe podul înalt, strlmb de picioare şi cu scînduri sărite,
care duce spre biserica Gorgani şi la Dejurstfă, trec femei, ducînd
legături cu rufe, şi olteni cu coşuri cu fructe, pe care ■ ■ ^ -uc la
hoteluri şi la hanurile mari. Cîrduri de giste - V -O porci 'se 'bălăcesc
în gîrlă în dreptul movilei. E i - j chindie şi soarele coboară dincolo
de minăstirea CotroccT-^^'^or, umplînd totul de o lumină liniştită,
înainte de îm
— Ce-ai rămas aşa, domnule iuncăr ? Dumneata nu ştii că
atunci cînd eşti cu trupa-şi vine'superiorul dumitale tre buie să dai
raportul ? îl întreabă căpitanul Glădăianu.
Palid, Bălcescu duce mîna la boneta cu ciucure, de iuncăr.
— Cu onor vă raportez că sunt aci douăzeci şi cinci de ostaşi şi
gradaţi care urmează lecţii de citire, âritimetică şi istorie naţională.
— Foarte bine, acum continuă...
Bălcescu reia iritat, fără căldura cu care vorbise pînă atunci :
 — Vă spuneam că la Călugăreni, văzînd Mihai Viteazul că turcii
dau mereu iureş peste pod şi că pedestrimea lui Novac nu mai
pridideşte luptînd, chemă pe Albert Kiraly, generalul său,
comandantul rezervei formate din secui şi al artileriei, hotărîndu-i
locul în luptă, apoi dădu poruncă unui căpitan viteaz, Cocea, să atace
cu oamenii lui din spate, iar el însuşi se puse în fruntea unei cete
îndrăzneţe de trei sute de oameni şi porni într-un iureş la atac.
— Măi, măi, toate le ştii dumneata, parcă ai fi fost de faţă...
Poate că poţi să ne spui şi cine comanda avangarda, nu ? întrebă un
locotenent fălcos, cu mustaţa sucită în sus.
217
Atunci, cu o apăsată ironie, Bălcescu răspunse voit dat, ca o lecţie ' ^
— Există următoarele izvoare ale bătăliei de la Călugî reni : 1)
Histoire universelle, de Jacques de Thou ^ ; 2 ) Ge schichte der
Moldau und Wallachey, de Engel ^ ; 3) Histoire d VEmpire
Oitoman, de J. Hammer ^ ; 3) Brevis rerum a Mi chaele Moldaviae
Transalpinae sive Valachie, Palatino gesta rum descriptio, de
Walther Baltassar. ^
Cei trei ofiţeri ascultă năuci această rapidă înşiruire ş se privesc
neştiind ce să răspundă. Bălcescu continuă, rece :
— Se mai găsesc multe amănunte în cronici, a lui Miror Costin, pe
care eu însă nu am citit-o deocamdată, şi aceei a lui Constantin Căpitanul.
Glădăianu fierbe de mînie :
— Mă rog, şi de unde ştii dumneata că Mihai Viteazul umbla cu
avanposturi şi avangardă ? De unde ai mai născocit şi asta ?
— Cetiţi-i şi veţi găsi, în aceşti autori, descrise multe dintre mişcările
dc apropiere şi de învăluire ale acestei campanii.
Un locotenent înalt şi cu cap de miel, iritat de această lecţie, se simţi
obligat să i^ăspundă :
— Tare te crezi dumneata deştept... Te crezi mai deştept decît noi
toţi... Şi ca să-1 înfunde cu totul : E adevărat că ai spus dumneata oamenilor
că pămîntul a fost măsurat ?
 — Da, răspunse Bălcescu, cu un calm reţinut, ca praful de puşcă în
cartuş.
— Daaa ? Nu mai spune... Şi locotenentul se întoarse surîzălor către
ceilalţi, ofiţeri, arătînd triumfător : Nu vă spuneam eu ?
Căpitanul reia batjocoritor :
* Jacques Auguste de Thou fl553—1617), magistrat şî istoric
francez, autorul unei vaste şi documentate Istorii universale (n. ed.).
^ Johann Christian von Engel (1770—1814). autorul unor studii
consacrate Ţărilor Române, printre care şi cel citat de N. Bălccţstu :
Istoria Moldovei şi a Valahiei, scris în 1804 (n. ed.).
Joseph Purgstall Hammer (1774—1856), orientalist german, au-
torul unei istorii a imperiuiui otoman (n. ed.).
Baltassar Walther, silezian de origine, a publicat la Görlitz în
1599 lucrarea Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvirşite de
Io Mihai, Domnul Ţării Româneşti, în care a introdus cronica de
curte a lui Mihai Viteazul scrisa în limba română şi utilizata prin
intermediul versiunii polone (n. ed.).

I
roni
— Eşti bun să ne spui cum l-au măsuralără oamenii ? Cu cotul ? Şi
ofiţerii toţi rîd de această glumă bună. încurajat, superiorul cpntinuă : Sau
poate cu pasul ? Dar atunci ai putea să ne spui cum au mîisurat cu pasul
Oceanul ? Şi cum au ajuns la Polul Nord ?
Urmează o lungă tăcere... Bălcescu îşi apasă nuna pe centiron, îşi
trece limba pe buzele puţin uscate de mînie. * — Dacă aţi cunoaşte
trigonometrie^ aş putea să vă explic foarte uşor cum s-a măsurat pămîntul,
fără paşi, pe Ocean.
Căpitanul se ridică mînios, ceilalţi se ridică şi ei, automat.
— Vă spun eu că ăsta se crede mai deştept decît noi. . Pleacă toţi
furioşi, urmăriţi de privirile ostaşilor.
A doua zi, şcoala lui Bălcescu a fost desfiinţată, mai ales că mai erau
şi mulţi alţii care o vedeau cu ochi răi.
 ai-
nt M
-se vă
ie
te
ELEVE NEASCULTĂTOARE
E mai greu să fii profesor la o clasă numai cu trei fetej de paisprezece
ani, de şaisprezece ani şi şaptesprezece ani' dccit la un pluton de gradaţi,
mai ales cînd tu însuţi eşti un iuncăr de douăzeci şi unui de ani. cu o
mustăcioară abia mijind. Gradaţii ascultă de profesorul îuncâr, stînd la
mesele de subt umbrar nemişcaţi, ştiu ce e disciplina şi le e frică de
pedeapsă ; Marghioala, Tiţa şi Frusinica nu ştiu ce e disciplina şi nu le e
frică de profesor. Deşi el este foarte grav şi serios, sau poate tocmai de
aceea, nici una dintre e-e nu şi-a.scris lecţia dată, nici la istorie, nici la
franceză, şi toate au uitat viitorul verbelor neregulate. Frusinica, în loc de
caiet, a venit cu un buchet mare de ţi^ăncuşe roşiî de vară, pe care le-a pus
într-o ulcică smălţuită cu albastru, luată de la bucătărie.
Bălcescu a luat adeseori premiu la limba franceză, începînd din 1332,
la clasa lui Vaillant, cît timp l-a avut profesor la Colegiul Sf. Sava. După
1834, Vaillant, îndepărtat din î:^-\'dţămînt pentru că vorbea prea multe
elevilor despre Revo-l'j ia franceză şi despre Dacia, a făcut pension pentru
fiii d boieri şi mai da pe deasupra şi lecţii particulai'e de franceză. A
publicat şi un dicţionar, de care se serveşte chiar acjm clasa feminină a
tînărului iuncăr. ^ Fetele învaţă, de altfel, la cursul popular al lui Vaillant,
care le dă şi el un fel de lecţii de istorie naţională în franţuzeşte, le vorbeşte
despre Decebal, despre împăratul Traian şi altele. Dar nu
* La 8 iulie 1838. N. Bălcescu a fost primit iuncher într-un escadron
de cavalerie din oştirea Ţării Româneşti. Din-august 1838, deci la numai o
lună, odată cu înfiinţarea unei şcoli militare la Bucureşti, printre
îndrumători, alături de lorgu Paraschivescu şi* Toma Constantin (fost
profesor la Falansterul de la Scăieni), se număra şi foarte tînărul iuncher de
cavalerie Nicolae Bălcescu (n. ed.).
 220
de jn te
lU
a-
la th . rite
prea 'merg cu regularitate la clasă, şi acum, în vară, Vaillant şi-a
închis cursul.
înserarea e prelungă, senină, şi în grădină, subt nucul cel mare, la
masa aşternută cu o faţă brodată cu flori mari albastre, a început să se
simtă aroma pătrunzătoare a cupelor mici, albe, de regina nopţii. Totuşi se
vede încă bine. Profesorul dictează :
Celui-là est bon qui fait du bien aux autres, -
Frusinica scoate limba şi rămîne cu pana în mînă, încremenită. Nu
ştie cum se scrie aux autres.,. Şi pe urmă are o poftă fiebună să se joace,
ca o pisică tînără, cu ciucu- ' " auriu care atîrnă în faţă la boneta iuncărului.
Acum. ^ toţi îi mai spun tot Gheorghe, fetii nú-i mai place să se cu Barbu şi
ceilalţi băieţi de pe maidan. De altfel, nici lui Barbu nu-i*m.ai face poftă să
se joace cu o fată care a înce să le facă la toţi fel de fel de mutre. Ei îi place
acum sa stea de vorbă cu Nicolache, dar nu să facă şi lecţie... Una fără alta
se pare însă că nu se poate, iar ea se vede nevoită să înveţe franţuzeşte şi să
scrie după dictat :
La valeur n'attend pas le nombre des années. ^
Nu e de vină că scrie Lavaler natan^'pas le nombre d e s anes.
O să se supere, o s-oeerte, da' ce să facă ?
Bălcescu tresare... Pe portiţa de la uliţă, vopsită în verde, a intrat
unchiul Luţă. Pare niult mai bătrîn decît e, cu burtă, cu guler cu aripi mari,
care-i fac gîtul scurt, cu barba de o culoare nelămurită, sare şi piper, tunsă
prost, că mei-eu arată colţul din dreapta mai lung decît cel din stìnga. E
burlac, e sames la Departamentul FinanţeÎor şi e un mîncău fără pereche.
Pe deasupra, ia necontenit totul în zeflemea. Mai ales face haz prostesc de
lecţiile lui Nicolache. Noroc că acum a venit la cumnată-sa cu un crap de
şapte kilograme, într-t> coşniţă, şi, topit de pe acum de poftă, s-a dus cu el
la bucătărie, să araie cum să i-1 facă, jumătate mari-
2 Bun este cel ce face bine altora.
3 Valoarea nu ţine seşma de numărul anilor.
[Vers devenit dicton celebru dintr-o replica a lui Don Rodrigue din
Ciăul (act. II, scş.na II) lui Corneille : „Parle sans f émouvoir I Je suis
jeune, il qst vraie ; mais aux âmes bien nées I La valeur n^attend
point le nombre des années". Camil Petrescu citează din memorie,
dovadă ,,n'attend pas'' în loc de ,,n'attend poinV' (n, ed.).]
naia şi jumătate saramură, cu dichis pescăresc.
Fetele sunt puse să conjuge pe rind : J e saurai, t u saura i l saura,
nous saurons, vous saurez, ils sauront. M
îşi aruncă ochii pe pagina liniată şi izbucneşte autorità •— ca orice
profesor nous saurons, mademoiselle, iar n v m s serons.
Pe pridvorul bucătăriei, unchiul Lyţă aşteaptă să s curate crapul de
solzi şi stă de vorbă cu Zinca, privind l cei de subt ftiTC, H
— Măi, Nicoiache ăsta al tău toată ziua învaţă pe alţi' Are el asta îri
cap, că trebuie să înveţe pe alţii, şi basta., nu se lasă. Eu nu pricep de ce
vreţi voi toţi să-1 faceţi ofiţer I-am spus şi lui frate-miu, că el s-a încăpăţînat
să vă facii să-l băgaţi în armată.
— Câ să nu moară de foame, măi Luţă. Ce înseamnă r leafă de
pTOfesor ? E băiat sărac, că vezi şi tu, de-abia ( scoatem lâ căpătîi. Ofiţerii
au mai multe posibilităţi. Au ş. ranguri boiereşti mai mari.
— Nu se face ăsta ofiţer, cum nu mă fac eu popă ! Luţă se duce în casă
să-şi ia din sufragerie ciubucuW
Are la fiecare soră şi* cumnat cîte un ciubuc al lui. Cînd trece pe lîngă
nuc, îl pufneşte rîsul, dar se ţine serios, căci Frusinica întreabă cu o şireată
nevinovăţie : |
— Nicoiache, spune-ne ce înseamnă J e vous aime à la foìie. Atîta
fi'anţu'Zească ştie şi unchiul Luţă, cum o ştiu toate fetele din Bucureşti...
Toţi abia se ţin serioşi şi aşteaptă, gata să izbucnească în rîs, răspunsul.
— Asta nu te-am învăţat eu...
 — Da... dar spune-mi ce înseamnă. Răspunsul e îmibufnat şi tăios :
— Nu ştiu...
Marghioala, de obicei mai serioasă, sare acum într-un picior subt nuc
şi cìnta înveselită : J c vous aime, je von adore, ca pe uii pui d e curcă
chior !
Luţă a uitat de ciubuc şi ride în barbă, jovial şi cu gura mare.
Bălcescu se supai ă şi, sever, le dictează ceva greu : ...Vous aurez
Le destin des fleurs si fraîches L1 M belles...
Comnie elles \'oiis phustv. \-(uis passerez C(»ni!nc elles...
N-au înţeles nimic şi toate trei protestează nedumerite :^
222
— Nicule, asta trebuie tradusă mai întîi... Nici eu mi ştiu,
declară Tiţa. „Nici eu" înseamnă că Tiţa e convinsă că şi Nicu e de
părere că ea e cea mai silitoare ■ dintre cele trei.
Bălcescu traduce sever :
■Iţii ta. Ier
la a
cui. ;înd|
U I
:ac]
i k ?tiui aş-;
-un
Veţi avea soarta acelor flori proaspete şi frumoase... Plăceţi la fel ca
ele, ca ele vă veţi trece.
Unchiul Luţă tresare indignat :
— Mă Nicolache, cum poţi să spui asemenea măgării fetelor ?
Lasă-le naibii cu lecţiile tale. Ce le trebuie lor atîta învăţătură ? Lasă-
le să zburde puţin. Abia au lăsat păpuşile şi ca mîine se mărită.
— Viaţa nu e dată omului numai pentru ca să-şi satisfacă
plăcerile lui proprii. Frumuseţea nu scuteşte de anumite obligaţii.
Avem şi datorii în viaţă... Datorii faţă de noi înşine, faţă de mintea
noastră, datorii faţă de semenii noştri, datorii faţă de poporul din
care am ieşit. N-a bătut cu pumnul în masă Bălcescu spunînd asta,
dar ochii lui puţin oblici sunt tăioşi.
Unchiul Luţă a încremenit cu ciubucul în gură. Acum răsuflă
puternic şi spune zeflemitor către Zinca, pe care o vede venind cu
Paraschiva după ea, care poartă o tavă :
— Ascultă, Zinco, fii-tu ăsta nici nu i-au crescut tuleiele subt
nas şi nu vorbeşte decît de datorii ^\ dc obligaţii. Vrea sâ-ndrepte
neapărat lumea el.
— Dacă oamenii mari -ca dumneata, unchiule, uită, e nevoie să
le aminteşti acest lucru... Ochii uşor oblici, subt fruntea mult
prelungă, sunt mereu încruntaţi.
— Dăscăleşte-mă... Sigur... dăscăleşte-mă... Ce să mă mai mir,
Zinco ? Ce să mă mai mir ? Asta de cînd stîlcea primele cuvinte şi încă
îmi făcea pipi în braţe, certa şi învăţa pe cei din jurul lui !
Rîd fetele, rìde biruită de amintire Zinca.
E adevărat că toţi ai casei făceau mare haz de încăpăţî-narea cu
care băieţaşul negricios şi cu căpşorul cam ţuguiat mormăia şi
îndrepta mereu covorul al cărui colţ, ceilalţi, îrj. glumă, îl îndoiau
mereu. De cînd văzuse o slujnica împiedi-cîndu-se de un căluţ de
lemn rămas pe sală, în drumul celor ce veneau de la bucătărie, şi
scăpase pe jos o tavă cu ceai, omuleţul de trei ani se speriase atît de
rău, încît cînd unchi-său Luţă punea dinadins căluţul pe covorul
îngust, care
223
t
ducea spre bucătărie, el îl dădea cu încăpăţînare la o par bolborosind
cuvinte stîlcite, de ocară. Toţi făceau haz nesp de asta.
Zinca se apropie de băiai, induioşala, cu ochii apro£^ . . I lacrimi. îl
mingile pe păr, dar el e încă ruşinat şi supăr do gluma unchiului Luţă, pe
care o găseşte nepotrivită c ă cu fetele, care rid drăcoase. Nu-i place cînd
autoritate lui de om serios şi cărturar e bagatelizată astfel.
Mamă-sa caută să-l împace, îi zîmbeşte dintr-un prei plin de duioşie.
 — N-ai să îndrepţi tu lumea, băiatul mamii... Unchiul Luţă nu se lasă
:
— Lumea nu se poate îndrepta, măi ţîngăule... Aşa făcut-o
Dumnezeu. Aşa va rămîne în vecii-vecilor. ^
Privirea iuncărului scînteiază de hotărîre. îl ţinteşte p unchiul
bondoc şi jovial d'rept în ochi.
— Trebuie să se îndi^epte... Unchiul Luţă, care a scos ciubucul de
cireş din gură, îş
t :rteşte buzele acum, strîngîndu-le nedumerit şi dispreţuitor
— Şi ai s-o îndrepţi tu ? Răspunsul vine tăios :
— Da. Şi Bălcescu adăugă : Fireşte, nu eu singur... Ct alţii care se vor
simţi, ca şi mine, răspunzători faţă de poporul román. Nu însă cu oameni
ca dumneata, care n-aii 4e dimineaţă pînă a doua zi, decît un singur ţel... să
mănînce bine, să doarmă bine... să bea cafea şi să tragă ciubuc cînd se
deşteaptă după masă... Tot ce doresc e să le fie lor bine.., şi să fie lăsaţi în
pace, ca să le fie bine... Fără nici un fel de răspundere faţă de cele ce se
întîmplă în jurul lor.
Unchiul Luţă e ros de o indignare întărîtată, dar se stă-"neşte ca să
dea un răspuns usturător. Aşteaptă, cu o falsă i.aişte, să sfîrşească nepotu-
său şi apoi surîde perfid şi priveşte cu ochii fără gene, pe jumătate închişi,
adresîndu-se însă Zincăi, care se sprijinea cu duioşie de umărul feciorului
ei :
— Zînco, ia-Ţi mîna de pe umărul lui, că ăsta crede cu tnfumurai'e că
poartă pe umerii lui soarta poporului român întreg. Şi apoi şopteşte parcă
acru şi răutăcios : Vai de poporul român dacă a ajuns să se sprijine pe astfel
de umeri;.:
Zinca nu gustă gluma, pentru perfidia cu care ea atrage luarea-aminte
a celor de faţă asupra faptului că umerii lui Bălcescu sunt cam înguşti. Mai
ales cînd îl văzu pe băiat încruntat, se hotăii să puie capăt discuţiei:
224
;sp! •re;
po--au,
 înce :înd ne... Id e
d
pri-i-se
r
! CU
nân pori:.: age lui liât
— Hei, Luţă, fiecare cu răspunderile pe care şi le alege singur... Tu ţi-
ai al^s răspunderea să faci astă-seară o saramură de burtă de crap, aşa cum
ştii tu... nu cum credem noi, bucătăresele astea... hai, deci, la cuhnie.
Şi împinse fata, care purta tava, spre bucàuìrie. O adusese, ca să
poată gusta Luţă sosul, fără sâ-1 scoată dintre cei tineri, dar acum era
supărată şi-1 ìiirìor^nn ^rri să vie după ea.
— Hai, Luţă, să ne certăm la bucătărie... pentru burta peştelui... că
pretinzi că te pricepi mai abitir ca o muiere.
Bălcescu fu recunoscător maică-sii că-1 scăpase de acest palavragiu
pofticios, dar faţa lui era tot atît de gravă, că abia se mlădie într-un surîs.
începu să strìnga supărat foile de pe masă, apoi se răzgîndi şi rămase o clipă
cu privirea în gol, înainte de a spune ceea ce i se părea că trebuie spus
acestor fete cam prea zburdalnice. Tremura tot. Zeflemelilo unchiului îl
umiliseră, le găsea grosolane, dar îl şi întărîta-seră şi îl scoseseră 'puţin din
sărite. Vrînd să se stăpînească, aşa cum socotea el că trebuie să facă un
bărbat, un cărturar adevărat, ajungea la o constrìngere şi la o luptă
interioai'ă care se traduceau prin tremurul mîinilor, al buzelor subţiri şi al
vocii,
— Ei bine, trebuie să ştiţi voi, tetele, că frumuseţea şi gingăşia
femeiască nu scuteşte de răspunderea faţă de neamul tău. Lupta pentru
i^idicarea poporului nostru din bezna şi ticăloşia în care a fost tîrît va fi o
luptă foarte grea, va cere sacrificii. Va trebui dusă mai întii o muncă de
ridicare prin învăţătură, căci fără lumina cărţii nu se poate ieşi din
întuneric. Trebuie să arătăm acestui popor care a fost trecutul lui de luptă
pentru libertate, să vadă şi el că poate fi mîndru de ceea ce a fost cîndva şi
că trebuie să năzuiască să scape din robia turcească, pentru ca să fie iar aşa
cum a fost în zilele lui mari din trecut. Cum voi, dac? sunteţi fete, nu
tremuraţi de durere că cei care stau azi pt tronul lui Mihai Viteazul, al lui
Ştefan cel Mare trebuie să intre în genunchi în odaia în care se află sultanul
care Ic dă să-i sărute vîrful papucului ca un semn de bunăvoinţă şi favor ?
Că aceştia, care-şi zic parcă în derìdere „domnitori", „slăviţi stăpîni" ai
noştri, tremură de frica oricărui paşă, nu numai de la Silistra dar şi de la
Rusciuc, de la Vidin ori de la Şiştov ? Avem azi trei regimente care nu ar
putea
r
225
15 — Un om între oameni, voi. I
\
Călugăn
de oa-
icniui Lu^a, pe pi ispa cu paimauc a bucàtarìe ui^îc ' ' pre
«ramura de crap ' Igeau c
niurrr
I ? Nu Multă, c"
''^«îcă
1 S-au s.
)asä
h-
pinde d
^ alui nrnto Părăsi, 4«^» i pîctu Frumuse-
. de oameni, frurou-
226
fnt,
I
CV
i'căj ica
n
azi
ta,
 Şi o, ai
dşi
f

mt
i.
aeii
iţin
pot
'rude
pa-•ăs-■as:i
de ivă. cjar ise-nu
inintii depinde de tine şi durează pînă Ia
care era cea mai si exclamă cu un
setea minţii si a moarte.
Marghioala, cu faţa lungă şi osoasă, urîtă dintre ele, nu păru
lotuşi convinsă fel de ciudă :
— Ah ! să fii frumoasă, fie şi numai un sf<rt din viaţă ! Mi-aş da
toată viaţa pentru acest sfert... Sâ fiu un an măcar frumoasă, urmă ea
exaltată. O lună, ah ! o săptămînă baremi, simt că aş înnebuni de
fericire.
îşi sprijini apoi coatele pe masă, obrajii în palme şi ră mase pe
gînduri, într-un fel de contemplaţie, cu privirea îndreptată spre
Frusinica,
Odată cu pubertatea, fetele încep să fie preocupate de
frumuseţea feţei, la început ele între ele, cele din acelaşi pîlc
copilăresc, ca un secret, dar în acelaşi timp ca şi un ecou al
necontenitelor discuţii despre femeile cunoscute ca frumoase, dintre
cei mari. Ele între ele, adolescentele, ra portează ceea ce aud, învaţă
deosebirile dintre ele, verifică mugurii frumuseţii viitoare, învaţă să
observe şi amănuntele acestei frumuseţi, nu numai impresia generală
pe care ea o produce.
 Adesea Tiţa şi Marghioala recunoscuseră între ele ce frumoasă
promitea să fie Frusinica, mai ales de cînd această descendentă a Băl-
Ceaureştilor, deşi i se spunea încă Gheorghe, pentru apucăturile ei
băieţeşti, părăsise cercul haimanalelor de pe maidan, al băieţilor de
vîrsta ei şi căuta acum tovărăşia fetelor şi a celor mari.
într-o clipă, toate privirile, chiar şi ale celor de pe prispă, se
îndreptară asupra Frusinichii, ca un omagiu poruncit de însăşi legea
frumuseţii şi nu fără un soi de uimire, căci în clipa asta frumuseţea ei
apărea şi creştea dintr-o dată, subt ochii lor chiar, ca un fel de
revelaţie a feminităţii. Pricina era că niciodată fata aceasta nu privise
pe cineva cu emoţia şi admiraţia cu care-1 privea pe tînărul lor
profesor. Ochii ei mari, în formă de migdală, care de obicei erau de
un verde cam tulbure, deveniseră acum suav albaştri, umezi ; fruntea,
netedă ca marmora, era acum uşor înnegurată de gînduri, ca zăpada
umbrită de trecerea unui nor ; nasul, care cu nările tari părea făcut
numai ca să lupte cu guturaiul, se arătă acum dintr-o dată'întors într-
o frumuseţe de giuvaer, cu aripioarele lui, parcă gingaş înfiorate.
Obrajii lungi căpătaseră un val,de sînge care dezvăluia suavitatea de
floare a pieliţei lor. Gura, pînă acum cu buzele netede, dar parcă
227
pornite spre ocară băieţească, devenise moale şi dulce ca fruct. Ţinea
uşor capul ei de fată de paisprezece ani înclin pe umărul drept, care îi ieşea
rotund dintr-o rochiţă de pîn ţesută din resturi de borangic, mai mult
noduri.
Bălcescu simţi el însuşi orientarea bruscă a celorlalţi rămase şi el o
clipă cu privirea oprită asupra fetei. De acetji se simţi îndatorat parcă să i se
adreseze acum numai e:
— Ce folos poate trage o femeie frumoasă din frumi setea ei, altul,
decît să se poată îngraşă într-o cuşcă aurit sclavă a poftelor şi toanelor
bărbaţilor ? Dar aceeaşi fn músete pusă în slujba artei capătă un tîlc mai
larg, are u rost mai înalt. Atunci ea e pusă în slujba poporului, a cu turii,
ajută la răspîndirea frumuseţii celei veşnice. Uit încă nu voiam să ţi-o spun,
Frusinica, într-una din serii cînd ai fost cu noi la teatru, te-a văzut maiorul
Voinescu I cum îi spunem noi, care a fost în Comitetul „Filarmonicii şi mai
e şi acum prieten cu actorii. M-a întrebat dacă vr€ să faci teatru.
— Te-a întrebat dacă vreau să joc teatru ? izbucni Fru sínica, uimită,
copleşită. Doamne, şi ce i-ai răspuns ?
Aştepta răspunsul lui, îngrozită.
— Ştiam cît de mult îţi place să priveşti teatru, dar m ştiu dacă ţi-ar
place să joci.
— Ah ! face fata, muşcîndu-şi buzele, dezamăgita.
— Totuşi, i-am spus că am să încerc să-ţi explic despR ce este vorba şi
cred că am să te conving. A zis că are săf vorbească negreşit cu Aristia şi,
deîndată ce va afla părerea acestuia, mergi cu el şi cu mine, ca acesta să te
vadă şi s4 te puie să citeşti ceva, bineînţeles dacă primeşti.
O clipă, Frusinica rămase înmărmurită, apoi avu în minte, ca o
fulguire de mătase felurit vopsită şi cu chipuri omeneşti pe ea, clipa în care
actriţele şi actorii de la teatru mulţumesc pentru aplauze, apoi sări sălbatic
în jurul mesei, strigînd : ,.Mă fac artistă, mă fac artistă !" După un timp sé
repezi la fete, le sărută pe amîndouă, şovăi o clipă, apoi se lipi de Bălcescu,
îi ridica în palme faţa spre ea şi-şi lipi gura caldă şi moale de buzele lui.
Deşi ,,Gheorghe" nu mai săru-* tase niciodată un băiat, tocmai felul
molatic al sărutului, care-1 făcu să simtă plinătatea buzelor fetii, îl ameţi o
clipă pe Nicoiache, năucindu-1 parcă. Aşa ceva nu i se mai întîm-; plase
pînă atunci.
Marghioala şi Tiţa începură să bată din palme, vesele; ca la teatru ;
văzîndu-1 pe Nicu zăpăcit, pe Zinca o pufnîj
22
11
rîsul, iar Frusînîca nu mai ştia să se oprească, nu mai ştia de nimeni,
sărea frenetic în jurul mesei şi cînta improvizînd pentru ea însăşi, cu o
sinceritate verbală ca la teatru, căci acum nu se mai adresa nimănui : J e
vous ailne à la folie, je vous aime à l a foile. Celelalte două se porniră
şi ele să sară pe iarbă şi astfel lecţia luă sfîrşit. Pînă la capătul vieţii lui,
Bălcescu nu avea să mai uite acest sărut, care era întîîa clipă a unei
descoperiri, aşa cum trebuie să fi fost în scara biologică descoperirea
focului.
Zinca mai rîdea fericită de acest joc al copiilor, aşezînd în tavă
bucăţile de crap pentru marinată, cînd unchiul Luţă, care-şi pusese peste
jacheta albastră, ce nu-1 mai ajungea să se încheie pe burtă, un şorţ de
bucătărie şi potrivise sosul de untdelemn şi foi de dafin, mîrîi între fălcile
pline :
— Nu e de rîs, Zinco, nu e de rîs. Vrei să însori pe Nicu cu fata asta
fără nici un căpătîi, să moară de foame amîndoi ! ?
— Ei, şi tu, Luţă, parcă e vorba de însurătoare ! Jocuri copilăreşti... Ce
vrei ? Au crescut împreună !'
Luţă gustă întîi sosul auriu, îşi lipi buzele, apoi spuse fără s-o
privească pe Zinca :
— Aşa o fi, dar ce ai să faci dacă fetiţa asta ţi-o veni într-o zi cu un
mic Nicolache în braţe !
Zinca se clătină, de parcă î s-ar fi înfipt un cuţit deasupra inimii. Nici
nu se putea gîndi ca Nicu să nu se însoare cu , 0 fată bogată. Pentru asta se
trudeşte ea atît, pentru asta a învăţat el atîta carte ? Văzu negru înaintea
ochilor. Ah ! a fost oarbă ? Nu, inima ei de mamă iubitoare nu va îngădui
niciodată asta.
Seara prea caldă de iunie era ca un amurg luminos şi prelungit, încît
după nouă era încă ziuă afară. Numai ferestrele casei se întunecaseră.
Chiva v-sni din sofragerie cu o luminare subt băşica de sticlă a felinarului şi
cu o faţă de masă. x\veau să mănînce subt nuc.

I
NECAZURILE MARILOR BOIERI
Pe o masă joasă şi rotundă, din lemn de abanos, încru. cu fildeş, zac
pungi cu bani şi aur revărsat printre căr^ de joc. Sunt galbeni împărăteşti,
lire turceşti şi ducati vecT: veneţieni. O mînă păroasă şi mare se desface
deasupra ba nilor, ca să-i adune. O altă mînă mică, grăsuţă, pătrată S( aşază
pe ea, ca s-o împiedice. Peste acestea, se aşează altr uscată şi spatulată...
Tovarăşa ei dreapta arată cinci cărţi mari; late, cu figuri de taroc de felul
celor de la Pesta. Sunt doi birlici şi trei de zece, care îi dau dreptul să adune
ca o gheară banii. Boierii joacă de alaltăieri, de pe la şase asuri, pe pungi de
galbeni, la Alecu Filipescu Vulpe, * pe . odul Mogoşoaiei, peste drum de
biserica Sf. Nicolae Săracu. zis mai tîrziu Tabacu. E o partidă care a rămas
de pominf. şi despre care va vorbi peste zece-cincîsprezece ani pamfletul
scris în franţuzeşte de un anonim, în care sunt portretizaţi, pe limba lui
Voltaire, mai-marii vremii din Principatej
Laviţe de jur împrejur, late şi joase ca nişte sofale, pe care stau aşezaţi
boierii cu picioarele subt ei, în jurul măsuţei, care le ajunge în dreptul
genunchilor. Odaia propriu-zisj e mare şi pătrată, are şi două sofale late de
cîte un stînjen, în stìnga şi în dreapta, aşternute cu macaturi roşii de
Smirna, împodobite cu ciucuri veneţieni de aur. Perne de puf, unelt
pătrate, altele rotunde, suluri la margini sunt prin toate colţurile. Pe pereţii
văruiţi sunt flinte, şuşanale, pistoale t ceşti, paloşe. Spre răsărit e o icoană,
îmbrăcată bogat în aur şi argint a sfîntului Gheorghe căruia îi apare în
zugi'ăvealr
' Alexandru (Alecu. Aleco) Filipescu Vulpe, mare logofăt, a d^^-yenit
mare vistiernic la 10 martie 1821. Numeroase documente atestă rapacitatea
logofătului, abuzurile în administraţia Bucureştilor (cf. George Potrà,
Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, 1821—1548,
Editura Academiei, 1975) (n. ed.).
230

I
doar faţa : are un mic jgheab de alamă dedesubt, in care se înfig
luminările aprinse şi se adună cele căzute şi mucarniîele. O candelă roşie
intr-un potir de aur arde zi şi noapte. Boierul e tare pravoslaxiiic. Drept în
faţa sacnacsiului, aixuit şi el ca o strană de biserică, răspund, cind intri,
uşile de la sălile de intrare, unde-şi lasă musafirii şi ai casei dulameîe.
fermene-lele şi cizmele de saftian. călcind nimiai în mesi legaţi de ciacşirii
roşii, ca să se poată lungi pe sofale cu mîinile subt cap. ori să stea aşezaţi
turceşte, la taifas, cînd nu sunt la ioc de cărţi ca azi. Casa e cu două caturi şi
foarte întinsă, cu odăi multe, pătrate şi scunde, mai ales cele care dau in
sala foarte lungă din dos. sală care leagă odaia cea mare şi sacnacsiul de
odăile de donnit şi de acareturi. E toată văruită cu alb. acoperişul e parte cu
şindrilă, parte cu tablă. După ce urci cele cîteva trepte de piatră, de la
intrare, intri într-o sală lungă, de unde se desfac odăi pe stinga, iar în
dreapta, una singură. Curtea e foarte mare, cu grajduri, cu chilii pentru
robi. cu şopronul fierarului şi al dulgherului, cu coteţele cu crătărâi. Două
puţuri în fund, cu roată şi cu găleţi legate în fier, împlinesc nevoile de apă.
Jgheaburile de adăpat sunt legate de ghizduri, dar e mocirlă jos şi a fost
nevoie să ce aştearnă o lespede de piatră, ca să se pestă scoate apă. Sunt şi
dcuă sacale in curte, una de adus, dacă e de trebuinţă, apă din Dîmboviţa,
alta. bine ţiiiută, aduce apă bună de la Cişmeaua lui Mavrogheni, numai
pentru boieri. Curtea Fiiip^sculuî, plină de vietăţi şi droaşte, căruţe, care
greîe şi fin risipit, cu băltoace de la puţuri şl din faţa bucătăriilor, cu
colţurile ei mocirloase, imibrite de duzi, lilieci, seci, oţetari şi călini, dar şi
cu vreo cîţiva frasirJ şi plopi albi, se întinde de pe Pcdul Mogoşoaiei la
stìnga, pînă hăt-departe, înspre uliţa Tîrgoviştei.
Cei patru joacă îndîrjiţi cu ochii în fundul capului, cu bărbile
mototolite, afară de maiorul Lăcusteanu care e ras şi poartă o mică mustaţă
întoarsă scurt în svs. deasupra obrajilor fălcoşi. în care se pierd ochii mici.
Ca să poată stea trejL oamenii au băut cafele după cafele, şi-au băgat
capetele în ligheanele de argint cu apă rece. aduse de cafegii. Dar marele
ban Vulpe, care a trecut de şaizeci de ani, pare dârimat.
— Hai, mă. duceţi-vă acasă, că nu mai pot...
231
Marele vornic Constantin Cantacuzino, * bărbat cam patruzeci de
ani, înalt, cu capul mare, ochios, cu o barb amplă, dreaptă, dichisită cu
foarfecele şi parfumată chibzuii cu toate parfumurile Persiei, nu înţelege
aşa socoteala. Trag supărat din ciubuc.
 — Nu se poate, boierule, ai cîştigat o avere... Eşti banul Filipescu
Vulpe, nu un cioflingar oarecare, şi arată cît de mare lucru e să fii „ban",
dîndu-şî un bobîrnac în obraz.
Vulpe dă totuşi să se scoale adunîndu-şi banii.
— Mă, voi sunteţi cîini, nu sunteţi oameni... Uite, SŞ' face ziuă. Sunt
două nopţi şi o zi de cînd jucăm... Sunt bolnav, ce mai încolo ?... Ştiţi că
sunt surpat...
Băl-Ceaurescu, cu faţa de taur negru, cu barba aspră, scurtă, dar
împărţită în două, şi nasul lung, îmbinat cu sprîncenele, îl aşează iar,
punîndu-i mîna pe umăr.
— Ne-aî uscat... Nu se poate. Vulpe se cruceşte, amărît.
— Mă, înţelegeţi că trebuie să plec la Bratva... Mîine tîrnosesc sfînta
biserică. Vlădica de la Argeş e de ieri acolo.
Bate din palme, vine un vătaf de curte, în straie arnăuţeşti găietănate,
care se frînge, ploconindu-se.
— Ai pus caii la butcă, mă ?
Vătaful îngăietănat pricepe ce vrea stăpînul.
— Dă ieri, măria-ta, tot înhămăm şi deshămăm caii. Cantacuzino îşi
parfumează mîinile şi barba.
— Atunci, foarte bine. Mergem şi noi la Bratva. Jucăm mai departe
acolo.
Lui Filipescu i se moaie picioarele de spaimă şi întreabă gîngav :
— Mergeţi după mine la Bratva ?
Marele vornic bate dîn palme, ca să vie arnăutul.
— Fireşte, jucăm şi acolo, e de părere şi Băl-Ceaurescu.
A apărut un arnăut, şi Cantacuzino îi porunceşte scurt, ca la slujbă :
— Să vie Luţă cu condica jalbelor.
In odaia din dos, tot la Vulpe acasă, odaie mare, cu o laviţă lungă la
perete şi cu mese joase, aşteaptă în zorii zilei diferiţi slujbaşi. Se vede că de
aşteptare şi oboseală unii au
* Constantin Cantacuzino (1793—1077), exponent al boierimii con-
servatoare, devenit caimacam după căderea guvernului provizoriu din
1848. Ion Ghica în Amintiri din pribegia după 1848 (Editura Soccc
1889) îl caracterizează : „coruptibil şi cartofor, lacom de avere şi lipsi' de
integritate" (n. ed.).
232
adormit. Vreo trei joacă şi ei cărţi. Vătaful de curte intră şi
strigă : . ■ ,, , i -•
— Boier Luţă, pofteşte cu condica jalbelor la maria-sa
marele vornic. - i
Luţă sare speriat, caută aiurit condica, care e Imga el, şi porneşte pe
din dos, pe săliţa lungă, spre sacnacsiu. A devenit nu demult şef de masă la
Vornicie.
Boierii se scoală greu de la joc, că le-au înţepenit picioarele
Cantacuzino citeşte condica, ţinută deschisă de Luţă, pune hotărîri în colţ
pe jalbe, înmuind în călimara pe care sameşul o are în mînă.
„Nu se primeşte", „Se amînă". Vede alta, mseamna
mînios :
„Porcul ăsta de negustor se pedepseşte cu douăzeci şi cinci de beţe, în
tîrg, în ziua mare."
După ce a semnat de cîteva ori, îi spune lui Luţă :
— Eu plec la Bratva... Dacă mă cheamă măria-sa spune-i
aghiotantului că am plecat la tîrnosirea sfintei biserici de la
Bratva... . ..
Luţă a înţeles, se apleacă mult şi iese. Cantacuzino işi înmoaie din
nou mîinile în ligheanul de argint şi-şi dă pe faţă, apoi scoate pieptenul de
fildeş, încrustat cu briliante, dm buzunarul anteriului de mătase lînoasă de
Damasc şi-şi piaptănă îndelung, fir lingă fir, barba lungă, care-i acoperă ca
o coadă mică de păun pieptul lat.
o ÎXTÎLMRF : HOT A RÎTOARE
E o zi caldă de iulie, dar cu o strălucire puţin cam um căci de două
săptămîni plouă cu găleata, un ceas, două fiecare noapte. Stoica trage de
hăţuri, pocneşte din strigă din rărunchi şi pînă la urmă poştalionul, ca o br
uşoară, iese din noroiul cleios care-i prinsese roatele saltă peste şanţul
năruit şi apoi trece de-a lungul lui, drumul de iarbă cu făgaşul de roţi
împletit neregulat nişte lungi opturi. în fundul poştalionului, pe leagănul
perne, e Nicu Bălcescu cu Tiţa, el în uniformă de iuncăr, în rochie albă de
vizită, parcă. Deh, la drum te vede lum şi mai ales te văd verişoarele de la
Dealu Mare, unde o să m o noapte. Cucoana Zinca a trimis încă de
săptămînă trecu poştalionul, încărcat cu dulceţuri proaspete de cireşi ama
şi de caise crude, cu suluri de borangic, căci la Bălceşti su adevărate grădini
de duzi, albi şi negri. Şi vreo două but< iaşe de ţuică veche, să fie şi la
Bucureşti. Nicu va sta o Iun poate două, la Bălceşti, cît are concediu, ca să
se mai îr tremeze.
Sevastiţa. care rămăsese toată iarna şi primăvara în mal halaua
Visarionului, ca să aibă gfrije de gospodărie, pentril fraţii ei Costache, Nicu
şi Barbu, cel care urmează la şcoalăl căci Măria s-a măritat anul trecut cu
Geanoglu, pe cînfi mama trebuia să fie la treabă la moşie, vine de data asta
ş ea la Bălceşti, căci şi ceilalţi simt acolCT. E fericită şi îi plact' nespus de
mult drumul cu trăsura. De altfel, e fericită şil fiindcă la toamnă se va
logodi Cu un tînăr ofiţer din regi-' nrentul care va lua garnizoana la
Bucureşti, prieten şi coleg al lui Nicu, cu un an, doi mai în vîrstă.
Medelnicerul Ne-d^elescu, vecin cu ei de moşie, i-a cerut duminică, după
slujba
la biserică, la mînăstire, serdăresei mîna fetii pentru fiu-^ău Oprea
Nedelescu. E acum o fată'frumuşică de şaptespre-
234
1
ouăj

r
kr,
i m i lecu
fsu] mu lunj
■^
■tri
r
 ..U Şl
regi' coleg
Ne-I lujba
fiu-iprezece ani, cu ochii negri şî vii ca ai fratelui ei, cu mijloc subţire şi
destul de crescută, dar nu înaltă. Gura îi e puţin prea severă, ca a
Bălceştilor, dar altfel toată fiinţa ei rìde, căci tot ceea ce se întîmplă la vîrsta
asta este un prilej de rîs. Nicu, nici el nu e înalt şi i se pare, cu mustăcioara
lui neagră, cu buzele drepte şi cu mersul iute, un fel de barbarei puţin cam
caraghios, care se supără cînd ea îi spune că mustăcioara îi e pusă.
Caii sunt toţi patru voinici şi au trapul mare. Trec repede prin satele
fără uliţe şi fără curţi, printre bordeie, urmînd făgaşurile de roţi şi iar ies în
cîmp, ţinînd drumul cum pot, - ^um îl ţin minte din trecut, căci, în anii
aceştia, un drurn nare de ţară chiar e doar o direcţie greu de ţinut cînd se
mai întîmplă să dai şî de vreo presupusă răscruce. Altfel, e o bucurie a
ochiului, căci jocul acesta al ploilor mari, noaptea, şi al căldurilor
arzătoare, toropitoare, ziua, a dus la un rod îmbelşugat cum nu s-a
pomenit de mult. Lanurile aurii de grîu, tălăzuite de adierea vîntului, ori
tarlalele de porumb cu foi puternice de un verde tare, de pe acum cît omul
călare, bucură ochiul ca şi lungile şiruri de floarea-soarelui, înaltă cît
pomii, cu tipsiile lor galbene, întoarse spre soare. Şi mai e şi năvala
nemaipomenită, pe jos, de flori mărunte şi buruieni. Lanurile par pătate de
sînge, atît e de mare numărul macilor ; pe margine şi pe răzoare le răspund
adevărate covoare galbene de păpădie înflorită şi susai. Un gorun negru şi
singuratic pe lîngă care trec, cu trunchiul înalt şi puternic, dar strîmb, urcat
pe un dîmbuleţ, e năpădit la poale de ventricele cu spicuri albăstrii, iar
printre opturile lungi de făgaşe întărite, cicoarea, iasomia şi umbreluţele
galbene de ciuboţica-cucului luptă îndrăzneţe cu pelinul, cu urzica, cu
ştirul şi cu ciulinii violeţi. Otrăvitor în gingăşia lui gălbuie, aliorul, simţind
că-i trece vremea, virie pînă sub roţile carelor... în zare, dincolo de lanuri,
pădurile mari de stejari, arini şi paltini taie în fehi, cu verdele Îor aproape
negru, bogăţia de^aur şi smarald a holdelor.
 Poştalionul se apropie încet de dealurile care de departe, în zarea
albastră, seamănă cu norii. Cu coada ochiului, Sevastiţa îl tot cercetează pe
Nicu. Nu e în apele lui. Ramine pe gînduri şi uneori se strîmbă de parcă ar
vorbi singur. Cu instinctul ei de femeiuşcă ştie cît suferă, dar a trebuit să
.asculte cele spuse de maică-sa, oricît de greu îi vine.
Chiar a doua zi — era miercuri — după ce îi spusese Frusinichii
despre planul lui Voinescu II, Nicu îi şi trimisese

I
235
acesteia un bilet de la cazarmă în care o vestea că maior vorbit cu
Aristia şi că acesta îi aşteaptă vineri după m. într-o cancelarie a sălii de la
Slătineanu. Era o odaie mar(|cM trei mese de lucru, una în dreapta, alta în
stìnga, fatătu ea, iar a treia între acestea cu spatele spre perete. f
La una dintre mese, un tînăr scria de zor şi nu se înlle rupse nici cînd
intrară cei trei. Aristia, ^ într-un jilţ mare, destul de vechi, cilea o piesă
franţuzească şi se ridică pa,., absent, zîmbind celor trei. Vorbi cordial cu cei
doi bărbTî abia aruncînd o privire fetei care tremura de teamă şi ştia pe ce
lume se află. Prin asta, el avea aerul să spuie evenimentul de seamă era că el
e vizitat de aceşti doi ir că se gîndise la ei şi nu uitase că trebuie să se
întîlneaf&i cu ei, dar că de fată şi, la urma urmei, de rostul acesilî întîlniri
nu-şi mai amintea... în reahtate, ochiul lui ag măsurase din clipa intrării pe
uşă fata, din cap pină picioare, şi rămăsese înmărmurit de frumuseţea ei
atît ([ tînără. Actor desăvîrşit, juca acum comedia indiferenţei, t să-şi
uşureze sarcina de examinator, hotărit să admită fat oricît ar fi citit ea de
prost. îi pofti pe toţi trei să şadă, voi biră apoi îndelung despre vara care se
vestea bogată în rot despre intrigile care duseseră la desfiinţarea
,.Filarmonicei şi despre ultimele spectacole date de o trupă de operă italiani
Pe fereastra deschisă, care da într-o curte interioară, vene ceva din larma
Podului Mogoşoaiei şi mai ales huruiala asur zitoare a şinelor de fier ale
trăsurilor pe caldarîm. La urmă se hotărî să examineze şi fata, aşa, cam
într-o doară, arătînd cu un surîs de cunoscător blazat, că nu crede că o va
putcc primi la cursul său. în cei cinci ani cît condusese secţia de teatru a
„Filai'monicei", Aristia dovedise, de altfel, o seriozitate greu de atribuit
unui fost actor, care la nevoie tot mai urcă pe scenă, dar care, cu fizicul lui
„aristocratic", îşi arăta preferinţele pentru rolul de conducător. Eroul
eterist, acum
* Constantin (Costache) Aristia (1800—1880), actor, scriitor şi tra-
ducător remarcat de domniţa Raiu, care l-a trimis la Paris să studieze jocul
celebrului actor Joseph François Talma. In 1821 a luptat la Drăgăşani ca
„mavrofor" in armata lui Al. IpsilanU. După eşuarea mişcării eteriste pleacă
în Austria, Italia, iar în 1824 urmează studiile Academiei ioniene din Corfu.
Revenit în ţară, C. Aristia a fost profesor de greacă şi franceză Ia Colegiul Sf.
Sava (1830—1831), apoi deţ!ne catedra de declamaţie a Societăţii
Filarmonice, numărîndu-se printre membrii fondatori. A participat la
Revoluţia din 1848 din Ţara Romanească. In 1851 se reîntoarce în ţară,
continuă activitatea de traducător (Iliada) şi publică diverse povestiri cu
pronunţat caracter moralizator (Repezitatea vieţii, Petre şi Cristina
etc.) (n. ed.).
236
.'D
ată
liie î i i n ,
leas 1
cesf
f
ei,
fat;
voj
rO( iicei ianăl 'ene; îsur-rmăj tmd,
a d( ario-i mail rata
r
stu-;ptat area jiile pro-apoi j-se
'ara de
eter
 om ca de patruzeci şi ceva de ani, era primit în cea mai bună societate
şi nu avea' în chipul lui de palicar blazat, cu ochii mari, nas puternic şi gura
hotărîtă, nimic din figura tradiţională a actorului boem şi famelic.
îi dădu fetei să citească Sburătoriil lui Eliade. Inima Iui Bălcescu
bătea să-i spargă pieptul... în schimb, fata nu avea aerul să ia în serios
cititul, simţise că alte motive vor decide soarta eL Poate că era şi o tehnică
şireată de a bagateliza un examen pe care ştia că ea nu putea să-1 ia. Citi
destul de prost. Aristia îşi netezi mustaţa tunsă, cu un deget, de jos în sus,
rămase un timp pe gînduri şi apoi ciocăni, cu degetele, în masă. Deşi de
douăzeci şi mai bine de ani traducea, citea şi juca uneori teatru, avea totuşi
trac de cîte ori ţinea să producă impresie cu orice preţ, şi acum dorea să le
dea o lecţie de citit. E adevărat că a declamat cu o căldură plină de fervoare
versurile înaripate şi arzătoare ale acestui tulbure Shurător. Cei de faţă
fură sincer uimiţi, copietorul de roluri se întrerupse şi ascultă şi el. Sfîrşi
teatral, adică ră-mînînd afectat, pe gînduri, aşteptînd parcă să se stingă
ecoul din el.
înainte de plecare, fata, sprintenă şi năvalnică în tinereţea ei
inconştientă, îi spuse că ştie să şi cìnte. O întrebă, tot absent, ce a pregătit
şi se îndreptă spre o pianină aşezată în colţul opus ferestrii, gata s-o
acompanieze. Dar ea nu ştia decît cîteva cîntece de lume ale iui Anton
Pann, care circulau atunci, nescrise şi purtate de lăutari. Totuşi, urmărind
cîntecul, Aristia improviza un acompaniament uşor, cît era necesar. Fata
avea o voce de cristal, mică, dar de o înflorită gingăşie. în clipa asta, el
hotărî că ea va fi steaua trupei de comedie cu cîntece, care prelungea fiinţa
Filarmonicei". Totuşi, figura lui de palicar, cu mustaţă tunsă, nu exprimă
nici aprobare, nici dezaprobare. Cei trei, dezamăgiţi, îşi ziseră că
încercarea n-a izbutit şi Voinescu II se r-idică să plece. în pragul uşii,
Aristia le spuse, mai mult ca o propoziţie secundară, în timp ce-şi potrivea
cravata lătă de mătase neagră :
— în toamnă, mademoiselle Ceaurescu, veţi începe să lucraţi la
cursul meu. yă rog să luaţi volumele acestea de poezii — şi scoase dintr-un
raft vreo patru volume — să le citiţi şi să însemnaţi pe ele, cu creion roşu,
versurile care vă plac,
237

r
Frusinica şi Bălcescu au străbâlul culoarul întuneca sălii de teatru, ca
intr-un decor de vis! Voinescu II. inal puţin cam naiv. spuse nedumerit :
— Eu credeam că nici vorbă nu va fi să faceţi teat domnişoară. Părea
că nu vă place deloc.
Ea zîmbi. La paisprezece ani era mai puţin naivă dc maiorul cel \
oinic.
Cu ce bucurie se gîndea Bălcescu că vor petrece tu t', \acanta la
Bălceşti. Cu toţi... adică el, fetele, Barbu. Fi sinica...
Fata însă;,i. în odaia întunecoasă, lipită pe jos cu L culcată ziua
întreagă pe patul de scînduri, răzbită de că dura arzătoare pină o apucau
durerile de cap. se gîndea mi tuită de nerăbdare.
Ştia că în fiecare an mergea la Bâlce;?u cite o lună, ca se întremeze, că
e cam slăbuţă, zicea Zinca, în realitate c s-o mai ia de lîngă mama ei
bolnavă. După moai tea acesteic acum cinci ani, rămînea la Bălceşti luni
întregi.
Acum, işi zicea că va rămîne pînă in toamnă, şi tot aşi se gîndea şi
Nicu. Dar de data asta. Zinca gîndea altfel Deocamdată, făcu tot ce putu ca
să-i amine plecarea, să ni meargă odală cu cei doi. De aceea era frămintat şi
îngin-durat Nicu.
La Dealu Mare se vor opri. ca sâ mue noaptea la nişte prieteni şi rude,
zapciul fiind un văr al tatălui lor. Dar mai au încă pînă acolo, căci trebuie să
treacă girla. Se bucură copilăreşte de acest drum de vară. Mai ales se bucura
de obicei Nicu. fiindcă i se pare că judecă mai uşor, că se adînceşte mai bine
în gînduri, în legănatul trăsurii. Altădată... Acum ii lipseşte ceva.
Se aud de departe strigăte şi. după cotitură, cînd drumul iese din
porumb, văd nişte o. : care se îndeamnă la ridicatul poverii cu umărul. \
.^i.iul se întoarce, amărît, către ei.
 — Conaşule, am ajuns la Vadu Rău şi înaintea noastră e un rădvan
înfundat pă care nu-1 pot scoate din noroi... Rămînem acilea. Nu merg mai
dăparte, să nu mă înfund şi io.
Arătă satul lîngă rîpa unui rîu, în drum spre Piteşti. Malul dinspre
miazănoapte, dincolo, se pierde scăzut în prundiş, în zăvoaie de salcie şi
apoi într-o luncă de tufe şi de arini, pe care cade acum toată puterea
soarelui lui cuptor. Şuvoiul apei loyeşte în partea astălaltă, în malul înalt,
care
238
^^a( al
de t
P r.
II ca
imi,<
c a s t e c steic
l as; Itfe] ă nu igins-a rupt cu timpul şi se rupe mereu. Acum girla e
iute, tulbure, şi revărsată, cu firele ei toate crescute laolaltă, intr-o
singură matcă, lată, pămîntie şi cu spinările şuvoaie..
Tot în partea astălaltă, dar la stìnga în fund, departe, dincolo de
lanurile de un verde-gălbui, e o pădure neagră şi, pînă la ea, risipite
unele bordeie ale satului. Sat mai mult de şes, pe moşie boierească, la
fel cu acelea pe care le zugrăvea cu vreo cincisprezece ani înainte şi
marele logofăt Dinicu Golescu, în scrierile sale : ,,...Intrînd cinevaş
într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici
casă, nici gard împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie,
nici pasăre, nici patul cu sămănăturile omului pen tru hrana familiei,
şi în scurt, nimica ; ci numai nişte odăi în pămînt, ce ie zic bordeie,
unde intrînd cinevaş, nu are a vedea cilt decît o gaură numai în
pămînt, încît poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii,
şi un coş de nuiele scos afară din faţa pămîntului şi lipit cu balegă. Şi
după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să scape fugînd, cum
va simţi că au venit cinevaş la uşă-i ; căci ştie că nu poate fi alt decît
un trimis spre împlinire de bani."
listei mai :ură 1 de i se ti.
ml la
f
irà io.
şti.
în
?i or.
[re
Cînd carul fu încărcat pentru a , patra oară, ca să iasă la drum,
căci făcuseră aria de treierat în sat, Vasile Peşte fript îşi trimisese
copiii mai mari, care-1 ajutaseră, un băiat, Ştefan, care mergea pe
şaptesprezece ani, şi o fată, Sia, care îniplinise de curînd cincipsreze
ani, să plece singuri aca^^ă... Spuse că vine şi el mai tîrziu.
— Spune-i mă-tii că viu şi io mai tîrziu, că mai am treabă. Am
dă vorbit cu neică Şoricaîe.
Eftimie Şoricaîe, la o zvîrlitură de băţ mai departe, îşi strîngea şi
el sîrguitor grîul, deşi era după chindie, cu ai lui. Oamenii zoreau,
fiindcă se aşteptau ca şi în noaptea asta să plouă, etan ploua cu
găleata în fiece noapte, deşi ziua soarele dogorea de aproape două
săptămîni... Vedeau cu groază că li se niucegăieşte grîul pe cîmp...
Pînă acum nu putuseră munci pe lanurile lor ziua, căci nu sf îrşiseră
de secerat, de strîns, de treierat, de dus sacii plini la schelă la Turnu,
cu grîul boieresc... Ba încă fuseseră siliţi, deşi ardea inima în ei, să
facă şi şirele de paie... Acum luptau deznădăjduiţi să scape cît s'^
putea .scăpa...
239
Vasile ocoli pnn marginea satului ăl nou, făcut întreg c bordeie, în
locul bordeielor dărîmate din josul satului vech Erau aci acum aproape o
sută de fumuri căci tot aci mutaseră şi toţi însurăţeii de la Regulamentul
Organic î coace... Pămîntul din jos de satul vechi era mult mai gr; decît cel
de la vad, iar bordeiele erau prea risipite, cu ,,băr; gane" între ele, pretindea
boierul, pe care nu se puieau fac ogoare... Acum, de cînd cu noua
orînduială, pămîntul er foarte căutat şi moşiile îşi împătriseră preţul şi
proprietari nu putea să mai îngăduie atîta risipă.
în rariştea de deasupra gîrlei, dincolo de limba de pădure era un tei
rotat, cu iarba de subt el deasă ca o pajişte.. Vasile scrîşni din dinţi, mînios.
Sultana nu era' subt tei. î era teamă că nici azi nu va veni, căci începuse să
aibă tqane afurisite, de nu se mai putea înţelege cu ea... De vreo cinci-
sprezece ani de cînd se tot certau şi se tot împăcau, ea trăise — vorba
femeilor care o urau crîncen — aproape cu tot sakil... Vasile era acum om în
toată firea, că se apropia de patruzeci de ani, însurat, avea trei copii, şi
Safta, bălană încă, sta să nască din nou, azi, mîine, dar el nu se putea
despi^inde de teleleica asta de Nica, de parcă îl vrăjise. Avea şi ea aproape
treizeci şi şase de ani şi tot nu se potolea... | Pînă după Paşte, anul ăsta,
fusese ibo\mica lui Codan al lui Predoiu, flăcău tomnatec, care nu se însura
din pricina ei... Cînd a văzut că ea nu vrea să se mărite cu el, s-a înfuriat şi
în trei săptămîni s-a însurat... Ea, deocamdată, s-a luat din nou cu Vasile...
Abia peste cîtăva vreme o văzu ieşind din lăstărişul înalt, câ era
aproape tufăriş, cîntînd încet, cu sprfhcenele ridicate, cu mîinile
împreunate la ceafă... Iia. întinsă peste sînî, îi arăta şi' mai pietrosi... Toată
era plină şi mustoasă ca Un ciorchine negru şi doldora, îndesat bob lîngă
bob. Cu m.ijlocul strîns în bete, tot fără burtă şi acum, se legăna în mers pe
şoldurile late... îi ieşi înainte scrîşnind din dinţi şi o strinse în braţe cu
duşmănie, dar o simţi vînjoasă ca un flăcăii.
Se zbuciuma parcă ar fi vrut să scape : îi alunecă totuşi opinca pe
iarbă, căci de dinainte de nunta cu Ichim nu mai umbla niciodată în
picioarele g'^ale, şi se lăsă moale în braţele băi-batului. Ştia să-şi lase
trupul moale şi greu cînd era îmbrăţişată.
240
.J
ci
gr;
 fac er
ure,
■Îi
ane ici« iise fot| de
mâ
tea
'ea
3...
lui
L

o
Şi culcată sta cu mîinile subt căpătîi... El îi privea ochii verzi ca apa
lacului, subt sprîncenele negre, groase.
— Tu, Nico, spune, cîţi ai iubit în sat ?
— Ce-ti pasă ţie... ? Ce-i al tău e pus deoparte..; ' Rîdea arătind dinţii
mulţi între buzele cărnoase.
— Mă femeie, nu ţi-e milă dă mine ? Nu vezi cum mă prăpădesc ca pă
jăratic... ?
— Hei, măre Vasile, da' ţie ţi-a fost milă dă Maria dă s-a spînzurat dă
craca nucului, cînd te-ai luat tu cu Safta ?
— Fă, tu să ştii că io te omor...
Ea îi citi mînia şi patima în ochii mariş căprui.
— N-ăi fi tu atît dă prost, să vrei să umbli cu butucul dă picioare la
ocna părăsită, în loc să-ţi vezi dă copii, şi să stai cu mine cînd şi cînd pă
iarbă subt teiul ăsta.
— îmi las nevasta şi copiii. Hai să ne luăm.
— Ba, asta să-ţi iasă dîn cap, Vasile... că io dă măritat nu mă mai
mărit... Omul meu nu mai e pă lumea asta.
El se frămînta mereu, simţind că îi scapă din mînă ca o şerpoaică.
— Ascultă, tu, spune cu cîţi dîn sat te-ai ţinut pîn pădurea asta... Cu
toţi ?
Ea nu răspundea... îşi juca numai ochii verzi într-ai lui..
 — Hei, dă ţi-aş putea face un plod, că nevesti-mi i-am făcut patru...
te-ai ţine tu dă mine... dar vezi că nu prinzi... Arde sămînţa în tine. Şi
deodată se îndîrji să afle. Ascultă, tu, cu cîţi te-ai tăvălit pîn iarba asta ? Cu
toţi dîn sat ?
— Nu cu toţi... Numai cu cîţi am vrut.
Se făcuse din ce în ce mai neruşinată şi mai slobodă la gură... De la o
vreme nu-i mai plăceau decît flăcăii mai tineri decît ea. Era tare sfruntată.
Femeile din sat, de pildă, se dădeau cuviincios la o parte din calea
bărbaţilor, cînd se întîlneau în drum, dar ea îi înfrunta pe toţi... Nici Ia
biserică nu sta între femei...
Nu-i vorbă eă ele ar fi siîşiat-o... într-o zi i-au cerut lui popa Gheorghe
să n-o mai lase în biserică. De lăsat, a lăsat-o popa, dar a oprit-o într-o zi,
după liturghie :
— Ia stai, tu, muiere, că am o vorbă cu tine.
Ea a rămas şi l-a aşteptat cu capul într-o parte. De cînd se uscase ca o
scîndură şi înălbise ca o oaie, popa Gheorghe se făcuse foarte aspru.
241
— Ascultă, tu, muiere. N-ai dă gînd să te mai potoleşti Că uite ai
trecut dă vîrsta tinereţii... Ai să mergi în foci gheenii cu atîtea păcate...
Ea u spuse, lăsînd capul în jos, mironosiţă cam coaptă :
— Păi am crezut că dragostea-i dă la Dumnezeu, părinte.
— O fi dragostea dă la Dumnezeu, dar neruşinarea e dă la tine. Să ştii
că dacă nu te pocăieşti, sfînta ^riîanie şi sfintele Paşti nu le mai capeţi dă la
mine.
— Apăi, părinte, una spui şi alta faci... N-ai cetit dumneata în
biserică dăspre una tare iubeaţă, Măria Măgdălina ?
A lăsat-o în plata Domnului ; ce era să-i facă ?
Se scorniseră fel de fel de vorbe pe seama ei... Că umblă cu vrăji, ca să
strice casele oamenilor, că miroase a busuioc de zăpăceşte bărbaţii.
într-o zi la horă au încolţit-o bine muierile, că le scosese dîn sărite
cînd o vedeau atît de năvălită între bărbaţi şi flăcăi la joc, cînd ea nici
măcar nu juca bine. , — Mai toarnă apă, fă muiere, peste dracii ăia din
tine, i-ă strigat Riţa lui Drăgan, şi toată lumea s-a uitat la ele.
Sultana s-a întors pe jumătate spre ea. Riţa era încă slabă, căci zăcuse
un an şi mai bine după naşterea copilului din urmă. Apoi a măsurat-o din
cap pînă în picioare, a văzut-o aşa mică şi slabă şi a privit-o cu milă.
Ridicînd din umeri, s-a întors către celelalte :
— Nu vă fie frică, că nu le-o iau toată. Raunne .^i pentru voi. Eu nu
culeg dăcît ici, colo ce-mi place şi trc mai departe.
— Dă ţi-ar face unul dintre ei un copil, i-a spus Riţn Să vezi şi tu ce-i
aia. Poate că te-ai mai potoli dracului.
— Nu prinde asta copil, clătină din cap Măria lui Ion. Nu ştii că
poteca bătătorită nu prinde rod ?
Măria lui Ion era amărîtă că vedea că şi Simion al ei cu caşyl la gură
încă, da tîrcoale acestei femei afurisite.
Sultana se făcu deodată pămîntie la faţă, se apropie de laviţa pe care
sta Măria, acum albă toată şi uscată, că îmbă-trînise înainte de vreme, îi luă
mîna cu un fel de spaimă.
— Ascultă, lele Mărie, dumneata nu vorbi aşa, că mă doare.
Dumneata nu eşti cum sînt cutrele astea care-şi fav dă cap pă ascuns.
Dumneata eşti o sfînta care n-ai ştiu; dăcît dă casa şi dă copiii dumitale şi
n-ai cunoscut alt bărbai dăcît pă bărbatu dum.itale, lîngă care ai
îmbătrînit. Să ştii c r, şi casa dumitale e sfînta pentru mine şî io mai mult
nu-ţi spun. Da' asta s-o ştii.
242
H

I
Apoi SG întoarse către cobzar, rîzînd cu dinţi mulli, dintr-i dată ; îi
spuse să cìnte un cîntec al ei. Apoi începu să-i zică, aşa, de-a dracului,
uitîndu-se numai la Vasile, care era cu Drăgan, cu bătrînul Şoricaîe şi cu
Petre, cu o ulcea de vin pc masă, că hora se făcea acum tot la han, deşi nu
mai rămăsest în sat decît Restea. care izbutise să-1 domolească printr-o
minciună pe Ion, în privinţa morţii lui Miai.
Ridicase sprîncenele mai-i şi rîdea cîntînd :
Cine aude gura mea Lasă vinu şi nu-1 bea Ş-ascultă la gura mea.
Gura mea dă ce-i făcută ? Dă vin roşu şi dă turtă, Cine-o prinde d-o
săruta Cîtu-i lumea n-o mai uita ..
Avu atîta haz că rîseră nu numai bărbaţii, ci şi femejk şi mai cu seamă
rìse şi Safta^ care avea inimă bună. Veni la ea şi o pupă.
— Dracu să te ia, fă muiere, că ai tu ceva în tine că înmoi inima
omului.
Sultana o privi rîzînd cu prietenie.
— Nu-ţi fie frică, fă Safto, că io casa nu ţi-o stric, casa nimănui n-am
s-o stric. Asta să ştiţi voi.
Şi s-a ţiiiut în felul ei de vorbă. S-a ferit de oameni însuraţi. S-a ferit
cit a putut şi de Vasile.
Dar acum erau iar amîndoi în pădure subt tei. Vasile ştia că nu va fi
pentru multă vreme. Ea îşi dâdea seama că, dacă l-ar fi izgonit acum, el ar fi
fost în stare s-o ucidă ori să se omoare. îl vedea furios de tot şi ştia că e mai
bine să-1 ia cu binişorul. El simţea jocul ăsta al ei şi era abătut. O rugă să-i
cînte un cîntec, cîntecul lui şi al teiului lor, zicea el cu amărăciune.
Puseseră ,,tei'' în loc de paltin.
Ea-1 asculta pe gînduri. rupînd între dinţi un fir de iarbă. Se ridicase
în genunchi şi privi departe spre dealuri, unde printre nori grei scăpata
soarele. Apoi începu, ridicînd sprîncenele cum îi era obiceiul :
243
Teiule cu frunza lată... Şi cu inima rotată, Lasă-mă la umbra ta, Pe
mine şi pe puica... Neică, io nu te-oi lăsa, Că mi s-o usca frunza, Că v-am
mai lăsat o dată, V-aţi iubit o vară toată. Iar toamna cînd aţi plecat. Toată
frunza mi-a picat...
El îi strivi amărît gura cărnoasă şi o rugă cu ochii marî să mai cìnte
încă un alt cîntec, care-i plăcea tot atît de mult. Ea îl privi, ca de departe. îi
plăcea bărbatul ăsta voinic, cu fruntea dreaptă şi mustaţa plină, tunsă
scurt. îi era milă de ochii lui de cîine căruia îi e frică să sfîşie. îi cìnta
cîntecul cerut, dar cu gîndul strein de el.
Neică, dîn dragostea noastră A-nflorit un pom pă coastă, A-nflorit şi
n-a rodit, A gîndit că ne-am sfădit, A-nflorit şi s-a uscat, A gîndit că ne-am
lăsat.
Era o jale în dragostea lor, căci simţeau amîndoi, fiecar. în felul lui, că
nu se mai poate... Ceea ce vrea el nu se mai poate. Se auziră deodată nişte
strigăte... Era băiatul lui Oagea al lui Chivu, care păzea vitele mai departe
în pădure, într-o poiană, şi-i văzuse mereu pe acolo.
— Nea Vasilee, nea Vasilee...
îl văzură ivindu-se speriat la capătul celălalt al rariştei, Era un băietan
de vreo paisprezece ani, subţire, în picioarele goale.
— Nea Vasile, fugi că umblă dorobanţii să adune oamen:' pentru
corvoadă la vad... Fugi.
— Unde sunt, mă, în sat ? întrebă Vasile neliniştit.
— Nu... acum caută pă aci, pîn pădure... Fugi. Vasile îi strigă muierii
în grabă :
— Vino şi mîine, Nico...
Ea se uită lung după el, cum se lasă la vale printre lăstari, peste
rupturile rîpei.
244
iL
în cîţiva ani de la înfiinţarea lor în forma asta cea nouă, poliţienească,
dorobanţii se dovediră o nouă pacoste pe capul cîăcaşilor, atît de năpăstuiţi
prin noua pravilă, care îi înlănţuia şi mai mult de moşie, osîndindu-i la un
soi de muncă silnică în folosul proprietarilor. Aceştia aveau acum putinţa
să-i execute fără cruţare, cu caraulele de dorobanţi care cutreierau satele,
băgînd spaima pînă şî în copii. La arat, la ' prăşit, la seceră, la orice podvadă
oamenii munceau cu dorobanţii după ei. Călări, găietănaţi, cu sîneţe şi
săbii, dar mai ales cu gîrbace în mînă, dorobanţii nu glumeau. Ei erau o
nouă pacoste şi fiindcă alături de birul de treizeci de piaştri de cap de om,
unificat acum, erau încă o sarcină pusă peste sate, alături de cutia milelor şi
alături de atîtea angarale. Satele trebuiau să dea nu numai ostaşi pentru
noua armată a ţării, ci şi dorobanţi. Cînd satul dădea un dorobanţ, trebuia
să-1 îmbrace, să-i dea lui o sumă de bani şi să-i dea şi familiei lui un ajutor.
în schimb, aspru porunciţi, dorobanţii uitau cu totul că sunt fii de clăcaşi.
Nu numai muncile şi podvezile de pe moşie se executau subt
ameninţarea dorobanţilor, ci şi împlinirile de bani şi toate corvezile
stăpînirii şi ale samsarilor stăpînirii. Astfel, de cind se făcuse satul nou de
bordeie de la Vadu Rău, clăcaşii nu mai aveau pic de linişte. Pe la vad trecea
noul drum de ţară al menzilului către Piteşti în sus. Era un drum mai bun
decît cel vechi pe la Mărunţisu, numai că aci la vad, cînd ploua mai mult, se
împotmoleau butcile, carele şi deci şi căruţele poştei. Ca să nu întîrzie
serviciul, contracciii poştei, plătind pe mai-marii dorobanţilor şi pe tiştii de
la district, aveau totdeauna caraulele de dorobanţi care scoteau oamenii la
corvezi pentru trecutul peste apă al butcilor care încurcau drumul, ca şi al
căruţelor de poştă. Era o silnicie, căci aci nu era vorba de o prestaţie
pravilnicească în folosul statului, dar otcupul căruţelor de poştă era o
afacere de milioane, pe care cei cai^e îl luau, îl asigurau prin întovărăşiri cu
marii boieri, rude cu noii capi ai departamentelor, rude chiar cu vodă. Aşa
că şi de aci porneau porunci care împilau satele.
Acum, cu ploaia asta care ţinea de două săptămînL gîrla se umflase
peste şivoaieîe ei statornice cît toată albia, căci
dacă ziuaera soare dogoritor, noaptea turna cu găleata. Nu se mai
putea trece decît cu greu prin vad şi toată ziua ceauşul cu dorobanţii lui
adunau oamenii de prin sate şi de pe lanuri.
245
băgîndu-i în noroi pînă la brîu, ca să despotmolcască răd-
vanele şi căruţele şi să Ic treacă apoi prin apă.
Le cam ştiau şi ascunzişurile prin pădure şi prin zăvoaie Sultana abia
ieşise din rarişte, pe cărare, că îi şi întîlni
pe cei trei călări.
— Fă Sultane, urlă ceauşul la ea, că o cunoştea, unde n fugit Vasile, că
erai cu el ?
 — Nu ştiu, dă unde vrei să ştiu ? Şi trecu nepăsătoare. Ceauşul urît şi
chior o ameninţă cu gîrbaciul, zborşin-
du-se la ea :
— Hei, nu vrei să spui ? Da' cînd te-oi plesni, ai să spui Şi laptele pă
care l-ai supt.
— Mă urîtule, cum o să spun unde-i Vasile dacă nu erani cu Vasile, că
eram cu Codan. Şi-i înfrun^^n m ' ^ r r n i ?ndră?n<^n+S^ bucurîndu-se că
aşa îi mai ţine în loc.
— Atunci, grijania ta dă muiere, spune încotro a fugit Codan.
— Păi dacă mă înjuri, iacă nu-ţi mai spui. Şi-1 privi uispreţuitor.
De cînd se făcuse atît de mult femeie, ştia că în faţa ochilor ei şi a
nepăsării eî se frîng şi gîrbacele. Luase obiceiul să vorbească oricărui
bărbat, oricine ar fi fost el, ca de la femeie la bărbat.
— Ilai, spune odată şi sfîrşeşte...
— Dacă mă întrebi fără să te zbcrşeşti la mine, îţi spun.
— Spune odată, cînd îţi zic.
— Apoi iacă a fugit pă aici, şi arătă cam înspre răsărit. Cei trei călări
îşi deteră seama că în tuf u;i^ e ^v(^i\ de
intrat cu caii şi o luară razna spre dreapta.
— Vedeţi să nu-1 prindeţi, mă... le strigă ea cobon . î pe potecă.
Ceauşul o înjură din nou şi se afundară toii trei p i u stejari. Pe drum,
pe poteca nucilor, ea îi întîlni pe ai Căciulămare, el cu doi dintre feciorii lui
amîndoi însu. . ^ şi cu copii, care treceau liniştiţi spre conac. Cel de al
treile.: fecior al lui Duţă Căciulămare era acum logofăt boieresc. Erau
liniştiţi, fiindcă unseseră pe ceauşul care nu se mai lega de ei niciodată.
Duţă Căciulămare rămăsese singurul om înstărit în Zăvoiu Dihorului...
Chiar lîngă vad, se ridică din pămînt un fel de bordei cu zdrenţe puse
pe el La uscat şi cu o ulcică în parul susţinător
246
al căpriorLilui. în adîncimea tăiată prin care se trece spre vad, vreo
şase-şapte ţărani aproape goi, uscaţi de soare şi vînturi, acum cu picioarele
în noroi pînă Ia genunchi, se I opintesc din greu să scoată un pian cu coadă
dintr-un rădvan mare unguresc, împotmolit. Ceauşul pocneşte din
harapnic I şi strigă mînios şi cam năuc :
— Hai. mă, că ne apucă noaptea...
Oamenii abia îşi trag picioarele din noroiul ce vine pînă Ia coapse,
cînd se apleacă să puie umărul, şi care atinge burţile cailor, care nu mai vor
să tragă. De trudă zadarnică li I se smucesc istoviţi în lături. Elena
Filipescu. proprietara pianului, într-o rochie verzuie, largă şi strînsă subt
sîni, cu (1 I capelină şi ,,/ace à main'', aleargă agitată în jurul lui, imploră
anapoda :
— Cu grije, oameni buni... Nu aşa... Nu aşa... Ridicaţi-1 mai sus.
Mitică Filipescu, un bărbat cam de vreo patruzeci de ani, puţin palid,
în haine apusene, cu redingota cenuşie, strînsă pe talie, şi pantalonii prinşi
cu bentiţă subt gheata ascuţită, priveşte încruntat şi loveşte iarba cu
bastonul cu mîner de argint. îl doare frivolitatea nevestei lui. Ea vine spre
el, mereu agitată, scuzîndu-se :
— J e suis désolée, chéri... J e vois que c'est très encom -
brant... J e l e regrette... Mais vous savez que je ne peux me passer
d e musique deux mois à Ta campagne. ^
Mitică Filipescu, tot mai încruntat, cu bărbuţa neagră, tunsă scurt,
ridica nei^vos din umeri.
— J e vous Va i bien dit qu'il y aura des complications. Et
voilà... ^
Elena se îndreaptă spre oamenii care au izbutit în cele din urmă să
pună clavirul cu coadă pe pămînt uscat.
— Enfi n, ça y est. Merci, mes chers amis. ^ Se tot învîr-ieşte
fericită în jurul pianului salvat.
Ceauşul agită harapnicul, îşi frămînta buzele înspumate, nasul
bonţit, capul pătrat. Ochiul stîng îl ţine mereu aproape închis. Are cizme
groase în picioare, un ilic cu găietane peste cămaşă. Pocneşte din harapnic.
* Sunt tare mîhnită, dragul meu.., îmi dau seama că e peste mînă...
îmi pare rău... însă ştii că nu mă pot lipsi de muzică timp de două luni de
zile la ţară.
 2 Ţi-am spus eu că o să fivî cu bucluc. Şi poftim.
3 în sfirşit, s-a terminat. Vă mulţumesc, dragii mei prieteni.
.— Hai, acum săriţi jos cu toţi, să scoateţi şi poştalionul din noroi.
— Nene Costache, nu scoate sufletul dîn noi, se vaită unul dintre
săteni, luînd noroiul de pe el cu palma făcută ca o lopată. E om cam de
patruzeci şi cinci de ani, tare brăzdat de necazuri şi de boală. Nu e decît
Ion. Ion sin Firu, cum l-a însemnat pe vremuri omul Vistieriei.
— N-ai inimă dă om ? Nu vezi că iar vine ploaia şi trebuie să ne
aducem bucatele dâ pă cîmp acasă ? Cu ce plătesc biru ? Mi-a luat omu
zapciului an, boii. O să-mi ia acum şi iapa, strigă spre ceauş Toma, năclăit
de noroi, dar dîrz, cum de mult nu l-au mai văzut ai lui ; clocoteşte de furie.
— Şi ce să facem cu poştalionu împotmolit ? îl bruftu-ieşte
ameninţător ceauşul.
— D-o săptămînă ne stă grîu secerat pă cîmp. Putrezeşte subt ploaie.
Privirea lui Toma scapără de mînie.
— N-am ce face... Corvoada e corvoadă... Uite, na ! s-a mai
împotmolit o brişcă, şi arată amărît, pocnind din harapnic, în susul
vadului. în poştalionul acum vopsit albastru, cu pînza alburie, care coboară
spre vad, era iuncărul Bălcescu si sora lui, care zăriseră speriaţi rădvanul
împotmolit înaintea lor. Tiţa tresare ameţită de pocnetele de bici, de
strigăte. Toma Panduru îşi desface pieptul, rupînd cămaşa cu mîna dreaptă,
pe care o mai are, şi se apropie mînios de ceauş.
— Omoară-ne atunci, dacă este pă omorite... Căci şi aşa e vai dă
păcatele noastre.
Mitică Filipescu vine liniştit şi palid spre ei.
— Oameni buni, de ce nu vreţi să daţi ascultare ceauşului ?
îndureraţi, ţăranii înconjoară într-o fierbere deznădăjduită pe boier.
Anii aceştia şi mai grei din urmă i-au îmbătrînit pe toţi. Ion, înmuiat de
obidă, a pus un genunchi la pămînt.
— Măria-ta, îndură-te dă noi... Dă zece zile ne stă grîu secerat pă
cîmp şi nu-1 putem duce acasă la arie.
 Filipescu îi ceartă potolit, cu privirea în pămînt, ca să nu se vadă că
întrebarea lui nu e chiar o ceartă, ci o dorinţă de a afla încă o dată — şi din
cele ce vede aci — ceea ce, de altfel, el ştie de mult.
— Nu trebuia să vă apuce ploile lui cuptor cu grîul pe cîmp. Uite cum
arată iar cerul.
într-adevăr, spre apus se ridică un perete moale de nori negri,
ameninţători.__________
■
248
— Vai dă noi, a trebuit să secerăm întîi grîu boierului, :ă altfel nu să
putea, îl lămureşte Toma, pe cînd altul dintre ;ăteni, deşirat, Mitru lui
Chibuc, cu opincile desfăcute de loroi, îl întregeşte.
— Să-1 ducem la arie şi să-1 treierăm... tot cu caii noştri, editaţi acolo,
aria pă care ne-a ieşit sufletul două săptămîni.
^_^Apoi să-1 ducem cu carele la Turnu şi să-1 încărcăm pă 'ghimie...
Şi aşa, în zdrenţe cum e, îşi arată umerii încovoiaţi de ridicatul sacilor
la schelă. Văzîndu-se ascultaţi, sătenii se ' grămădesc, unii vin la un pas
de boier."
— Dă trei săptămîni muncim acum numai pentru boier, spune într-
un clocot de mînie Toma, şi îfi condica lui, logo-fătu le trece numai ca trei
zile dă clacă.
— Cum asta ? se arată nedumerit Mitică Filipescu, în timp ce,
deoparte, Bălcescu se apropiase cu Tiţa şi ascultau încremeniţi amîndoi.
— Ei, dumneavoastră nu cunoaşteţi nartu boierilor ? La ei truda d-o
săptămînă e sQCOtită o zi dă clacă. Cine nu-1 cunoaşte pă boieru
Medelioglu dă la Vadu Rău ! ?
Filipescu, turburat, rămîne puţin pe gînduri. îl cunoaşte de la
Bucureşti numai din auzite pe postelnicul Medelioglu şi ştie că nici ceilalţi
boieri nu sunt mai omenoşi. Apoi ia pe ceauş deoparte.
— Ceauş, oamenii ăştia au făcut mai multe corvezi cUcît cere
Regulamentul, de ce îi aduci tot pe ei la vad ?
 Ceauşul îl pironeşte cu ochii lui nelegaţi între ei, cu un soi de
deznădejde de unealtă amărîtă.
— Boierule, n-am alţii... P-ăştia i-am prins, p-ăştia i-am adus...
— Cum, au fugit ? întrebă uimit, nomaiputîndu-sc alpini, Bălcescu.
— Fug şi lasă totu pă cîmp, cînd aud pă drum vreo droşcă boierească,
lămureşte ceauşul, clătinînd din capul cu căciula cît baniţa.
Chiar acum vine, se apropie, tot pe drumul de ţară, o butcă la care
sunt înhămaţi zece cai. Mai are o jumătate de poştă pînă la Vadu Rău. Patru
dorobanţi călări merg la trap pe de lături. Ţăranii care au văzut-o de
departe şi-o arată cu spaimă.
249
— o \ boierească. Sa fugim, fraţilor, că c j dă noi... IPI
$i se împrăştie cu : gonind sjM'e pădure, de rair piii şi femeile pe
lingă ouideie. In butca mare, acoperi ;.au cum pot, ghemuiţi, cei patru
boieri pe care i-am intilx la Vulp>e acasă, căci şi acum joacă cărţL aşa, ca să
le trea timpul. Hurducăielile butcei nu-i stinjenesc parcă, num din cind in
cind maiorul Lăcusteanu strigă la surugii
— Mai fKX)leşte glodurile, mă vila. nu dormi pe capr Cit văd cu
ochii, ii întovărăşesc tarlalele de porumb- j
..are ploile şi căldura din iulie le-au ridicat mai mult dec un stat de
om, şi căpiţele de giiu. mici, aşezate ca nişi urşi culcaţi pe mirişti dar numai
pe locurile boiereşti sur acum înălţate şirele . de paie de după treierat.
Bute
<:e cu vuiet chiar pe lingă urcuşul de paie al uneia, car creşte î Băl-
Ceau priv^eşte şira de paie şi cinta
-te rooui caie a fost.
— S-au făcut bucate anul ăsta la Medeliog.^. /.a glumă.. Căci pe loaiâ
întinderea, cînd nu vezi chiar satele pri
pădite. e inti-adevăr un belşug, o binecuvintare de aur mult venind
din acel joc nimerit al ploilor noaptea şi al dogoare de zi, dar care tocmai
prin asta loveşte în clăcaşi în loc să-Jte, căci ei nu au putut să-şi strìnga
bucatele de pe cim: pină acum şi astfel noaptea le scutură ploaia, iar ziua
umed^ ' încinge căldura.
Dar să ne întoarcem la Vadu Râu.
— Poştalionul ăsta care a venit în urmă poate întoarce ? întreba
Dumitru Filipescu pe ceauş.
— Apăi io zic că da ! E mai uşor, că nici n-a intrat dâ toi in noroi,
răspunse ceauşuL care are ceva în el dintr-un vătaf de şatră ţigănească.
Bălcescu, care privise mai de departe, întrebă aşa, '-♦'--o doară, căci
ştie răspunsul :
— Ceauş, nu se poate trece ?
Acesta îşi bate tureatca cizmei cu coada harapnicului
— înainte dă trei zile, nu, boierule !
Într-adevăr, jos, în rîpă, rîul umflat de p^oi a cicsc^ t ...Ibure peste
prundiş, pînă in zăvoi din mal în mal.
Mitică Filipescu nu vede nici el altceva cu putinţă şi se apropie foarte
politicos de Bălcescu.
— Domnule iuncăr, vreţi să ne întoarcem cu brişcă dumneavoastră o
jumătate de poştă înapoi, la conacul unui prieten al meu ? Cred că ne va
primi bucuros. Cînd vede
25
jrprinderea lui Bălcescu, se înfăţişează : Eu sunt căminarul ţm
Dumitru Filipescu, şi întregeşte, arătînd spre pian, dumerit neaei este
soţia mea.
'lin La auzul numelui, Bălcescu a tresărit şi pe urmă a rămas
L'a( încremenit. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de unii c!iamànt
negru a ochilor^ a trecut un surîs. ii : ^ — Da, se poate, şi se prezintă of
iţereşte. Eu mă nume: apr; Nicolae Bălcescu, şi cu mine este sora mea,
Sevastiţa Băl-X p cescu, la care prezentare Sevastiţa, ca o fată de optsprezec
deci ce e, într-o rochie uşoară de vară de organdi alb, căci nişt fetele de
optsprezece ani nu ţin socoteală de drum, se înclină sun într-un soi de
reverenţă care e departe de cele protocolarul Filipescu se întoarce spre
ceauş şi spre sătenii care a can teptau.
 ntă] — Oamenii să întoarcă brişcă domnului iuncăr... şi apoi
pot să plece la rosturile lor... nă.. — Să trăieşti, măria-ta, să-ţi dea
Dumnezeu tot după pră' inima dumitale, strigă Ion al Firului, bucuros, şi
după el e lujt, un murmur de recunoştinţă al sătenilor care pleacă ?' "
larei] strìnga grîul de pe cîmp.
sa-] imp
3
ce?
:dă ■-un
tr-a
lui.
;cut'
se
Bălcescu, plutind parcă pe altă lume, se apropie tulbi de Filipesci:! şi
îi spune cu ochii calzi de admiraţie :
— Domnule căminar, îmi cer voie să vă spun că vă cunosc prea bine
după nume. Ştie toată ţara că sunteţi întîiul român care şi-a luat doctoratul
în drept la Paris... Şi mai ştiu şi altele.
Nu ştia chiar toată ţara, dar cîţiva tineri tot ştiau despre acest boier de
neam, plin de inimă. Elena Filipescu, care se apropie, ia de mînă pe Tiţa, cu
un aer protector şî o măsoară din cap pînă în picioare.
— M a i S y vous ê t e s charmarue, m ad e i u o t S '^lle... Vo u s
c i c s presqu'un enfant... ^
Tiţa e fericită şi încurcată, dar nu prea are curajul să vorbească
franţuzeşte, n-a vorbit decît cu Costache şi cu verişoarele ei, căci Nicu, deşi
le învaţă franţuzeşte, spune că e maimuţărie să vorbeşti alte limbi în casă.
— Je parle très vnul français. J e ne peux pas. ^ Mitică
Filipescu se îndreaptă spre o bătrînă uscată, cu
orbitele, rotunde, osoase, care pune un petec la o cămaşă ferfeniţă, în
faţa bordeiului. Lîngă ea sunt şi alţi doi copii,
Dar sunteţi fermecătoare, domnişoară... Sunteţi aproape ua copil.
2 Eu vorbesc foarte prost franţuzeşte. Nu pot.
 ^ cu burtiţele umflate şi braţele ca nişte bct.
L Chiva lui Ristache, mutată de boier cu ai ei la Vadu R i \ ,
— Ascultă, bătrinîco. nu ai pc cintva, vreun bărbat. î pâ7cască, o
noapte, două. clavirul ăsta ? L-oi cinsti cum 5 cuvine. Chiva, care s-a uscat
imbâtrinind, e insă oricind gat ]} vorbă lungă.
— Apăi, Marin, fi-miu, nu poate, păcatele mele, că bolnav. Zace în
bordei. Poate că dacă o veni Ilie dă la arit câ c dus la muncă.
^ilipescu întreabă, scotocind cu ba¿>tonuI iarba crescută i> bo. Jci.
— Marin e tatăl copiilor ? De ce r boln^..
^hiva se întrerupe iar din cîrpitul zdrcnţei, care ar pute; f isă,
clatină din cap şi pe vu-mă răspunde găsind tot ;
f de firesc, că nici nu-şi poate închipui că ar put
f
- ~ d a c á a fost fugar ?... şi-şi siringe gura punga, ridi-ciui din
umeri. Da' copiii sunt ai lui Toader, da ' r s-a în«vat la Turnu cînd descărca
grîu b- * • ^ ^^ipu:.. . acrul cu mîna ca o gheară, moale, explicaţi ^ într-o
şoaptă de prisos : S-a rupt malu şi a căzut în bulboaca Dunării cU cn:- cu
tot, cind ducea grîu la ghimie. Apoi sc uită în gol, tace şi oftează.
tot timpul pl c; ■ iupcicu aceasta, întreabă ncuji.iCiiL .
— Cum a fost fugar ?
— Păi, n \"'^t c;") fu^"! r^'P C f \ pv dî- Găeşti, , L ; în bordei...
lea lui Marin şi a Frusinei, pc csi un fapt petrecut de sute şi poate de
m \ trăit în deosebite vari ' de căt '' ^ ayi .
* . Din ce spune bătrîn.i v ib&, dai 1 j.rtc vi
i in şirul vorbelor, el vede aievm în colorile Shură-h t i lui Eliade şi ale
întîilor noş' întîmplarea de
1. _i Rău.
Seara, subt văpaia moale a lunei, doi îndrăgostiţi stau de El e c "
poala ei.
:^ ' i.-L. iiica ua taică-tu să vii în sat la mine, hai, j, :ii-üm fugi în
lume. Să ne pierrîrn urma... i. ala, cu cap rotund şi ochi mari, . ar
primi...
 — Da' să fie dăparte... Marine, să nu ne ajungă nici lăicuţu, nici
boieru tău... că-i vai noi
>, tulburat
-l,
>.i cu
i
252
— Nu rămînem în Vadu Rău,., nu. Te duc spre munte, 1» Argeş în sus,
acolo nu ne ajung nici taică-îu nici doro->anţu stăpinirii.
Şi iată că pe Argeş in sus, sub cetatea de la Posada, unde Marin s-a
dus să se facă tăietor de lemne, apar doi dorobanţ ^ călări, cu un logofăt,
călare şi el. Cind ajung lîngă ceate *^ tăietori de lemne, logofătul le face
semn. ' — Veniţi după mine. că vi-1 arăt io.. Şi apoi ai^tindu-l , în
poiană : Uite, ăsta-i fugaru,..
Marin a simţit şi a \'rut sâ fugal dar dorobanţul în fuga
.1
calului ii aruncă un laţ în jurul truplui şi-1 smuceşte inapoi. — Ce ?
Credeai că scapi ? Eşti dăcaşul fugit da pă m
ai acasă
oţî îşi
^ boitului Medelioglu, n;: " trăgînd omul după ei.
în sat, acasă. Marin este spinzuiat cu mîinile de un pom ^ 0 bătut în
faţa obştii, adunate cu sila. Boierul, mic, uscat în cerdac pe o laviţă,
turceşte, şi priveşte încruntat. Logofătul dă lovitură după lovitură, cu
gîrbaciul, în omul dez-ghiocat parcă şi-1 îndeamnă amarnic să spună :
— 21i : ,,Cine-o face ca mine, ca mine s-o păţeasc"
Marin murmură, strîmbîndu-se înjunghiat de dur -^ — Cine-o face
ca mine... ca mine...
— Mai tare... Sâ spună asta după ficcc^^c . w. . . ^ . ^ mînios
Medelioglu şi-şi plimbă privirea de vultur mranif"-^^^ peste oamenii din
sat, ca să vadă de sunt înspăimântaţi sa^
s-ai isce
 0E9
ce
Chiva adău;^^, taină, în şoaptă, dar mai mult din ingînarea povestiriL
— Noaptea turnau apă rece pă el, in coşar, ca să in^. Că era ger în
luna lui ghenar.
Bălcescu, uimit, nu pricepu nimic.
— Eu credeam că dacă plătesc Qc^p.T.^^wi^^a, pot muta de pe o
moşie pe alta.
Ehimitru Filipescu i-a pus frăţeşte mi..............
cu amăi'ădime, loveşte cu bastonul o tufiţă de pelin, ape întoarce
într-un gest hotărît cu faţa spre el şi-şi pr^ide virea în ochii lui mari, verzi,
cu sprîncene negre.
253
I
— Şi sclavii la romani se puteau răscumpăra. însă num în principiu...
încordarea din el s-a înmuiat, clatină din Ci şi-i spune simplu, cu o
amărăciune scăzută, bătindu-1 | umăr : Un clăcaş n-are cum să se elibereze
in fapt. Dar ; priveşte... şi arată surprins spre drumul noroios.
A sosit acum la vad şi butca boierului Vulpe şi a poia cu îngîmfare pe
lîngă poştalion spre apă, dar este limpec că nu va putea trece de rădvanul
lui Mitică Filipescu.
Cei dinăuntru înţeleg în cele din urmă că trebuie să sec boare. Barba
lui Cantacuzino apare în uşa butcii, de unde i priveşte încruntat. Nu e
altceva de făcut. Vor fi toţi patr scoşi pe rînd din butcă şi purtaţi pe braţe şi
pe umeri, ca s nu se umple de norui, de călre sătenii amărîţi care nu apa
cnseră încă să plece. 1
Vulpe, baremi. nici pe braţele lui Ion sin Firu şi ale iJ Tudose, care-şi
căutau cu greu sprijin picioarelor în norm nu s-a trezit...Gitul ii e moale, ca
la o găină beată, barba i s4 ghemuit pe gură. Dar Cantacuzino şi ceilalţi,
după ce au fos' puşi cu greu pe uscat, şi-au regăsit ifosele boiereşti şi nic. nu
ascultă pe ceauşul care se văicărea dezvinovăţindu-sa deznădăjduit.
— Boierule, n-am oameni, n-am pă nimeni păcatele mele...
 Cantacuzino, senin şi cu un nemaivăzut dispreţ, face un senin moale.
_.
— Pînă în două ceasuri şi butca să fie trecută dincolo... 1
— Boierule, nu pot găsi un om măcar... Lăcusteanu se revoltă
milităros :
•-^ Mă vită... ştii tu cu cine vorbeşti ?... Cu marele vornic Constantin
Cantacuzino, directorul Departamentului Administrativ.
Ceauşul, îngrozit, se face una cu pămîntul.
— Aoleo... vai dă copiii mei...
— Pe acest netrebnic să-l legaţi de roata butcii şi să-l ţineţi acolo în
noroi pină se adună oamenii. Dorobanţii să caute locuitorii prin
ascunzişuri şi să-i aducă aici, oricare ar fi ei, continuă moale Cantacuzino.
Lăcusteanu, cu experienţă de militar, explică dorobanţilor :
— Să se pu. c iiunchiuri drepte, de arini, în cruce, ca sâ faceţi o
plută... pe urmă oamenii pun butca pc ea şi o ridică pe umeri pînă dincolo.
254
ii
sa-l i s â ar fi
a S c dicâ
^ M Î I'orobantii aleargă de o oră prin satele vecine spre pădure, Ini
mai găsesc şase-şapte săteni. L-au dibuit printre alţii pe "togan şi pe
Şoricaie dintre zăvoieni. De la Vadu Rău l-au kus pe Niţă Predoiu, om de
aproape şaizeci de ani. Sunt vreo u şi din Puţii cu Salcia. Diăgan scrîşneşte
din di ' I scarpină amărît în cap.
— N-am avut noroc, şi pace...
Toma, fier-bînd mereu, loveşte cu piciorul într-un popîn-iac şi scuipă
mînios.
— Suntem nişte viermi ai pămîntului, şi pace. Apoi se ntoarce spre
ceauş : Ce ne mai ţii aici dăgeaba ? N-ai să ai »am^ni cîţi îţi trebuie nici
pînă mîine. Dă-ne drumu.
— Sâ nu mă înveţi t M ^? mine ce să fac. '^i-'^ o^=nrt ■p
 a:oada girbaciului. Atunci sare Mutulică cel negricios şi îndesat,
feciorul lui roma. H— Nemei-nicule, dai într-un pandur ?... '^Ceauşul îl
priveşte uimit de îndrăzneala lui oi ..r.-eşte acru.
— Pandur ? Ei şi... ce-i dac-a fost pandur ? E scutit dă rdpvoadă ? Ş-
apoi să ţii minte că am io şi cu tine o vorbă, iupă ce pleacă boierii ăştia.
Deasupra vadului, pe covoare aşternute jos şi pe perne, boierii joacă
mai departe cărţi, iar dorobanţii le aduc gustări, vin, cafele. Toţi beau
vinarsul, rachiu cu tărie de caise, iin ^^^''aşi pahar, şi mănîncă cu mîinile,
altfel cu multă dis; e. Vulpe adoarme însă mereu, prăbuşit cu picioarele
încrucişate subt el. Cantacuzino îşi gustă încet cartea şi aşa, peste umăr,
strigă la dorobanţ :
— Mă... ciubucele !
Apoi pune jos, anunţînd, d u u a suie galbeni. Lăcusteanu aruncă
amărît cărţile pe măsuţa scundă d c abanos cu trei picioare de-o palmă
abia.
— Nu...
Băl-Ceaurescu însă e nervos, crede că are caiete, îşi scutură barba nu
prea mare, împărţită în două.
— Mai daţi-mi şi mie cinci sute... şi îşi plimbă limba peste dinţi, căci
ştie el ce ştie.
Cantacuzino, socotind că nu mai sunt alţii în joc, se pregăteşte să
ceară, dar Vulpe, vorbind parcă prin somn ţ: neştiind că au trecut peste ol,
îl întrerupe :
ele.
t UE
ii
— Am dat..:
Marele vornic e încîntat că mai are astfel un muştal
păgubaş, în timp ce marele logofăt aruncă scîrbit cărţile şi înfurie pe
dorobanţi. ^
— Ce fac dobitocii ăia ? Ne mai ţin mult aici ? ' Cantacuzino se uită
mirat la el, dar e bucuros că a scap
 de unul tare şi acum se întoarce sigur de el către Vulpe :
— Ce faci, boierule, dai încă opt sute ? Vulpe, ca prin vis, după ce s-a
uitat cu ochii împăiei
jeniţi din nou lar-carte, spune într-un sughiţ :
— Ihî...
Marele vornic, sigur de el, pune cartea în evantai măsuţă.
— Ei, ai pierdut, şi îi rìde în nas, începînd să adune banj Dar Vulpe,
cu un fel de rîgîit, pune şi el, moale şi t(
moţăind, cartea pe masă, carte mult mai mare. ^
— îhî... care acum înseamnă pe dos decît adîneaor adică : ba nu. Şi
adună cu degetele răsfirate banii...
— Parcă e un făcut, ăsta şi cînd doarme cîştigă, izbuc neşte furios
vornicul.
Dar iată că trec pe lîngă eî, spre rîpa rîului. Elena PIÉ pescu,
atrăgătoare în capelina ei de călătoi^ie, şi Tiţa Băl cescu, în rochia învoalată
de organdi alb.
— Cred că br-işca a fost întoarsă, ma clière, şi vom ple^
numaidecît.
Cantacuzino le priveşte lung, işi mîngîie barba şi factJ semn
dorobanţului, care tocmai aducea un rînd de cafele, si vină după el. Se
apropie apoi galant şi salută cu un gest d< grand seigneur.
— Madame, permettez-moi de vous off rir dans ces para ges,
une tasse de Mocea. A i;ous et a votre jolie compagne., ^lon nom
est Constantin Cantacuzène. ^
„Mocca'' vine pe drumul Vienei, dar înseamnă tot cafea Elena a rămas
locului o clipă, surprinsă... Pe urmă mu* ţumeşte, înclinînd uşor din cap.
Iar Tiţa nu pricepe nimic Cafegiul porneşte după ele, cu cafelele pe tăviţa
de abanos Ceaurescu salutase şi el, dar e mai preocupat acum de joc şi-i
face semn, să vie, lui Cantacuzino, care, încremenit în loc, priveşte mereu,
încîntat şi cunoscător, după femei.
— Hai, boierule, că e rîndul dumitale să faci cartea
 * îngăduiţi-mi, doamnă, ca pe acest bărăgan, să vă ofer o ceaşcă
de cafea, Domniei-voastre şi frumoasei dumncavoastre însoţitoare...
Numele meu este Constantin Cantacuzino.
256
E hotărît acum să cîştige şî trage îndîrjit din ciubucul [. . pe care i-1
întinde, aplecîndu-se, ciubucciul. w^n Lăcusteanu îşi răsuceşte
mustăcioara întoarsă în sus şi-1 ly lămureşte dispreţuitor pc Cantacuzino,
care s-a aşezat şi face cartea :
— Este nevasta căminarului Mitică Filipescu. îl văzui şi pc el pe aici.
Urzeşte să răstoarne pe vodă Ghica, să facă răspublică.
Dar, spre mirarea lui, marele vornic l-a ascultat cu interes, rămînînd
pe gînduri,
— De unde ştii că vrea să ranverscze pe vodă ?
— Am cam mirosit noi ceva...
Vulpe, trezit din somn de această ştire, pare şi el nespus de interesat.
— Umblă să răstoarne pe vodă ?
Dar Lăcusteanu i-o întoarce tăios, cu dispreţ pentru „complotişti" :
— Asta s-o creadă el.,.
Vulpe clipeşte din ochi, ispitit, li tremură barba de ţap; ^' care era
stufoasă pe vremuri, lasă puţin capul pe umărul stîng şi întreabă cu glas
fonfăit şi dulce :
— Şi ce e rău, Grigoriţâ ?
— Umbli acum după scaunul domnesc, nene Alecule % îl înţeapă
acru Ceaurescu, făcînd cărţile.
Puţin cam ramolit, puţin cam şiret, dar ştiind ce vreaj Vulpe nici nu-1
priveşte şi mormăie ca pentru el :
— Ei, parcă voi nu vă gîndiţi toată ziua decît la asta ? - Il arată cu
cartea pe Cantacuzino. Uite, Costache ăsta atît
aşteaptă. Cît despre tine... ei, dar vorba e că nici un boier nu ^4 vrea
să audă de un Ceaurescu domn.
^ Vel-logofătul îşi trînteşte işlicul, furios, de pămînt şi fierbe de
mînie.
 — Nu vor să mă vadă boierii domn ? Ai ! După cîte am făcut eu
pentru ei, ca secretar al Comisiei Regulamentului ? ! Ei bine, o să le
plătească Dumnezeu după inima lor, că sunt răi şi nerecunoscători. Auzi,
după atîtea drepturi cu care
^ J^t i-am căptuşit ? Că i-am scutit de orice bir şi de miliţie ? Ţăranii
fac şi clacă, plătesc şi toate birurile, fac şi toate ^ corvezile, şi acum merg şi
la miliţie, dacă n-au bani să puie om în loc. Iar boierii, nimic... Şi acum
iată-le recunoştinţa.
— Aşa a orînduit Dumnezeu... că dacă Dumnezeu ar fi vrut ca
ţăranul să nu plătea.scă bir, să nu muncească la cor-
căpa
■5v
?aor
Fin Bă]
1
...ea.
c. s.
joc
oare,
I7 un om între oameni, voi.
vezi şi să nu facă nici clacă... nu-1 făcea ţăran... încheie Vulp» înţelept
şi fonf.
— Kisseleff, reluă fostul secretar al comisiei, nici nu vreB să audă,
cînd ora vorba de ţăran. Spunea că aşa robie nu s-mai pomenit dă pă
vremea faraonilor. Dă trei ori mi-a trimi înapoi hîrtiile.
— Ei, asta... Parcă era după el ? lipăi din buze Vulpe. Ce ? Credea că
el n-are slăpîn ? ! Uite c-a avut...
— Nu mă vor boierii domn, ai ? izbucneşte din nou acn Băl-
Ceaurescu. gl
— Nu vă supăraţi, boierilor... Da' c ştiută vorba vecn^ ,.Schimbarea
domnilor, bucuina nebunilor". Mai bine jucat aici... şi maiorul Lăcusteanu
pune banii jos. Toţi rid de glumi potrivită.
 — Ne-o spuseşi de la obraz, porcule... îi rinjeşte priete» nos Vulpe...
Da' să ştii, mă, că tot eu te fac polcovnic.
Pentru ca să devie cîndva polcovnic, se tot vîră Lăcusj teanu în
partidele de cărţi boiereşti, unde numai marea lui iscusinţă la joc îl face pe
el. mult mai sărac, să scape CU| faţa curată, fără pagubă. 1
Ciugulindu-şi cu gingăşie barba, Cantacuzino se întoarcll spre el în
timp ce joacă, rîcîit mereu de ideea de domnia!
— Cheamă-1 pe Mitică ăsta, Filipescu, adă-1 aici la noi. Mai
schimbăm cîte o vorbă. I
Dar Lăcusteanu se ridică ţanţoş, naindru de uniforma de maior, nou
făcut.
— E subt demnitatea mea de ofiţir să stau de vorbă cu un complotist.
Sc privesc toţi, miraţi de îndrăzneala lui de a da lecţie de demnitate
marelui vornic, dar nu de tot surprinşi, căci îl ştiu şi sanchiu, şi milităros.
Ceaurescu îşi scarpină barba împărţita m doua, nedumerit CC carte
trebuie să joace şi se întoarce către Vulpe :
— Mitică Filipescu ? Nu ţi-e rudă, nene Alecule ? Vulpe, care parcă
adormise iar, se trezeşte şi desluşeşte,
după ce a priceput în sfirşit despre ce este vorba :
— A, despre Mitică Filipescu e vorba ? E o rudă mai aşa... şi face un
gest dispreţuitor. Nu vorbim. Să nu-1 chemaţi aici, că e în stare să nu-mi
sărute mîna... şi-1 plesnesc cu ciubucul.
Soarele începe să scapete. Verdele pădurilor, tot mai negru, verdele
acum albăstriu al lanurilor de porumb, galbenul miriştilor şi al şirelor de
paie par scăldate într-o lumină
258
aurie... Numai spre miazănoapte dăinuie mei^eu nişte :ncălecări de
nori grei ca nişte culmi lînoase, negre.
— Mâ, mult mai stăm aici ?... Ce fac netrebnicii aceia ? Nu aduc
oameni ? intreabă Cantacuzino, apelpisit, către oamenii lui.
Sare speriat un dorobanţ slugarnic :
— Acum, măria-ta.
 Pf Dar oamenii sunt greu de găsit. Dorobanţii abia pot pă-Itrunde
spre ascunzişurile din pădure şi tîrăsc după ei doar alţi trei inşi, nenorociţi,
găsiţi la întîmplare, cai^e calcă de parcă ar fi beţi, cu picioarele goale şi
însingerate prin mirişti, minaţi de dorobanţii călări, cu gîi^baciuL ■■l
Boierii sunt acum încordaţi la joc, fiindcă li se pare la necare că de data asta
are carte. Se iscodesc bănuitori, ner-«voşi. E o ..întîlnire". Fiecare crede că
va da o lovitură în această partidă .,de pomină".
Lăcusteanu pune turburat banii pe masă. i lui! — Două sute.
l^ji^ Ceaurescu îşi ciupeşte nervos barba nelămui-ită, sare şi piper.
— Şi mie cinci sute... Pune crispat două pungi jos.
— Este... mormăi cel de-al treilea, Vulpe. Şi pune şi el pungile jos.
Cantacuzino cercetează fizionomiile celor trei, bănuitor, miapoi,
hotărît, pune patru pungi jos. ^0 — Şi mie o mie.
P
noi
e
m
me-
3 -l
V
mai
: cu
Văzînd cum stau lucrurile, Lăcusteanu, care face o adevărată
acrobaţie să joace între oameni atît de bogaţi, aruncă jos cărţile, amărît,
căci înţelege că toii ceilalţi stau mai bine ca el şi nu ar putea ţine întrecerea
smintită.
— Nu.
Vel-lo^ofăt se gîndeşte turburat şi foarte încruntat. Aşteaptă cîteva
clipe, mai priveşte la ceilalţi doi, căutînd să le citească în privire şi apoi
spune cu o voce nesigură :
— Şi mie încă o mie cinci sute...--S-a făcut linişte încrîncenată.
 Vulpe aşteaptă să vadă jos banii ceruţi de Ceaurescu, şi cind vede că
acesta nu are bani, întreabă fonf, dar batjocoritor :
— Pă ce jucăm, pă fasole ?
Vel-logofăt e foarte încurcat, îşi întoarce barba de jos în sus," se
frămînta.
259
— Pun Vasîîaţii-de-Sus pc patru mii de galbeni
— Cite familii de clăcaşi are ? \Tea să ştie bănuitoB Vulpe, trezit
acum de-a binelea. dar tot fără dinţi. tMH
Ceaurescu, încurcat, ocoleşte întrebarea.
— Are şapte mii de pogoane, pămînt ca pîinea. Eanul trage intăritat
şi jignit din ciubuc...
— Mă Ceaurescule, mă, pă mine, \nilpe bătrînă. umbH / să mă
prosteşti ? Ce să fac eu cu pogoanele tale ? M:e
imi trebuie ţărani, mă. nu pogoane
— Are optzeci de familii de robi. j|
— N-am nevoie de ţigani... Nu ştiu să muncească la cîmpP
— Am între ei şapte scripcari şi zece fierari, dă îţi p * drege şi
pistoalele.
— Iţi iau ţiganii osebit, cinci galbeni de cap, fără muicru Vcl-logofăt
parcă are un cuţit între umeri, e îngrozit ci
ar putea totuşi pierde. Se mai uită la carte, işi ciupeşte mereu din
barbă şi încearcă :
— Ziceam că... j| Vulpe, acum împăciuitor ca viers, dar altfel aprig îşi
fll
creţeşte figura de ţap într-un zîmbet. ™
— Mă. pentru patru mii de galbeni adu jos Dalota Mare.: Dalota
Mare, băiatule,
Ceaurescu trintcşte pe măsuţă indignat, uluit, ciubucul, care cade în
iarbă. M
— Dalota Mare, cu trei sute de familii de clăcaşi " Marele ban se arătă
sfătos, împăciuitor şi darnic.
 — Ei, hai, dacă pierzi, îţi dau cu de la mine opt mii de pogoane pe
degeaba, lingă Slobozia...
Celălalt se frămintă, neştiind ce să facă.
— Nu-mi trebuie... Cc să fac cu bărăganul ăla, cu oamenii s W. W
?
fălcile aproape încleştate ^^^^^^^^^^^^^^
— Am ^HIHHHHHHii
Vornicul, care bănuise că va fi o marc încurcătură, aruncă jos cărţile,
căci înţelege că trebuie să fie cel mai slab.
— Hai să plecăm de aici, că m-am plictisit. Şi începe să-şi pieptene
barba cu pieptenul de fildeş incrustat cu diamante. Se ridică apoi, strigînd :
Undc-s oamenii, mă ?
Vulpe, cînd vede că omul lui a dat. ţine să precizeze ca 6ă nu fie
ceartă apoi.
tor
Ibi
pot
i
Că reu
in-
re..;
I
enii,
— Va să zică trei sute de familii ?
— Trei sute de familii... Ce ai ? întrebă celălalt, nerăbdător.
— Uite... şi Vulpe îi arată cu o perfidă gingăşie cartea. Ceaurescu,
cînd vede că a pierdut, se ridică scuturat de
furie, arunca jos cărţile şi calcă pe ele.
— Hai să plecăm, că locul ăsta e spurcat. De ce nu vine dobitocul ăla
de dorobanţ cu corvezile ?
Un alt dorobanţ, parcă cel mai slugarnic, îşi dă cu părerea :
— Nu să pricep să adune oamenii. E unul şi aici în bordei.
 — Lasă-1, că ăla e bolnav rău, lămureşte alt dorobanţ mustăcios.
— Ce bolnav ? urlă Ceaurescu, mînios. Scoate-1 de acolo. Nu-i
cunoaşteţi pe ţărani... Sunt nişte Irîntori... Să-1 încerce Nae cu gîrbaciul.
Vin dinspre rîpă, pe iarba bătătorită, şi troc pe lîngă bordei, vorbind,
Bălcescu şi Mitică Filipescu, care păreau prinşi într-o discuţie temeinică.
Auzind de gîrbaci, se privesc unul pe altul, încremeniţi. Cantacuzino se
întoarce, mîngîin-du-şi simandicos barba, şi întrebă nedumerit :
— Cum îi încerci cu gîrbaciul ?
— Am eu un metodicon de a şti cînd un clăcaş e bolnav ori nu. îi arde
vătaful una cu gîrbaciul. Dacă fuge, e sănătos şi trebuie deci să meargă la
muncă ; dacă nu poate fugi, ei, şi aci boierul face cu mîinile moi un gest
concesiv, vezi, înseamnă că e bolnav şi poate să rămîie în bordei.
Bălcescu tresare, înfiorat. Toată tinereţea lui, toată nesfîrşită lui sete
de dreptate se întoarce în milă şi revoltă. Nu mai poate judeca şi îşi strìnge
crîncen pumnii. Toate privirile sunt îndreptate spre bordei, de unde
dorobanţii scot o umbră de om în zdrenţe, alb ca de ceară, scheletic, pe faţă
i se scurge o barbă rară, jilavă. E Marin, care a fugit din sat pentru o fată şi
acum nu mai c în stare să se ţie pe picioare, măcinat de boală.
— Nae... adu gîrbaciul... porunceşte Ceaurescu, cu voce moale, fără
milă şi liniştit.
Bălcescu tremură de mînie. îşi frînge pumnii aşteaptă încleştat.
Cantacuzino, după ce bea din paharul adus de o slugă, azvîrle cu dispreţ o
vorbă de milă.
— Dă-1 dracului, boierule. Nu vezi că e cu un picior în groapă ?
Elena şi Tiţa, care veneau mai în urmă tot dinspre rîpă, simţind că se
întîmplă ceva, sc apropie şi ele, întrebătoare.
h.

- 111 i lili i s

« 3 i i s a l oul?"
= "■8 <■■•-^!
1 « 3 r. T» ^^
 c
3

f
CEI PATRU DIN NEAMUL LUI FIRU
Alde Firu n-au scăpat decît cam cu un ceas înainte de miezul nopţii,
guniti de ploaie. înainte însă de a începe să toarne cu găleata, dorobanţii
aduseseră o altă butcă pentru boieri, care s-au întors astCel din drum,
lăsîndu-i şi pe ei slobozi să plece la bordeie. Ca vai de ei, rupţi de oboseală,
cu noroiul curgîndu-le pe izmene, pe picioare, văzînd cum încă se mai
scutură snopii lor de grîu risipiţi din clăite şi ştiind bine că nu vor scăpa de
mucegai, s-au lăsat spălaţi po faţă de trîmbele ploii care cădea pe ei şi şi-au
adus zdrenţeh^ murdare de noroi, cum au putut, aproape goi. S-au oprit
totuşi lînga pădure, în margine, la bordeiul lui Toma, care e cam departe de
sat, unde vor mînea noaptea. Sunt aci mai aproape de bucatele lor,
prăpădite pe cîmp şi vor încerca la noapte, după ce vor dormi un ceas, două,
să mai împrăşti<-grîul iar şi să-1 întoarcă încă o dată, cu nădejdea că, după
C' s-o zvînta azi, nu va mai ploua iar mîine noapte. Măcar sa scape paiele,
oricum. Acum stau în jurul ceaunului afară în faţa bordeiului şi îmbucă
boţuri de mămăligă cu ceapă şi ciorbă de ştevie. A stat ploaia şi a răsărit
luna printre nourii negri, minaţi acum tot mai mult spre miazăzi. Cîteva
stei' ard în cerul umed încă, în aer e o reveneală caldă şi sc simte parcă
răsuflarea puternică a pădurii, a ierbii şi a celor cîţiva duzi şi corcoduşi din
jurul bordeiului, cărora le prieşte do minune soarele toropitor, ziua, şi
ploaia potop, noaptea. Au să se facă poate şi multe zarzavaturi. Porumbul a
trecut cu mult de un stat de om. Are să dea şi el rod îmbelşugat. Toma a
rămas pe gînduri.
— Da, e bine pentru porumb, Ioane, da' vor putrezi ştiuleţii la
toamnă pă coceni, căci nu ne va lăsa Medclioglu să-i ridicăm decît după
zilele lui dă clacă... Un an bun ca

I
 ăsta nu s-a pomenit dă cînd mă ştiu io ; cum vezi, !nsă, al bun, an rău,
pentru noi totuna e... nu ne alegem cu nimic, şi. cu mustaţa strimbă de silă,
împinge strachina cu ciorbă do ştevie din care scot toţi, cu lingui i greoaie
de lemn. H
Tudose, fecioru-său, care pusese ceaunul pe bordei, se i...oarce
hotărît :
- — îo la noapte plec în lume !
— Dă ce, mă băieţaş ? îl întrebă unchiu-său Ion, care e * de ciupit de
vărsat, că i se vede şi la lumina slabă a focului ciuruiala obrazului scofîlcit.
Dă ce să pleci, mă ?
Tudose nu e un băieţaş. E drept că nu e înalt, însă e bine făcut,
îndesat, şi ridică sacul de cinci mertici cu o mînă pe schela de la Turnu.
Mulţi îşi mai aduc aminte de isprava lui de la Bucureşti. Dar are un zîmebt
de copil şi o mustăcioară nea^'ţră care înşală. Mor fetele după voinicul
acesta negricios, şi nici văduvele nu-1 duşmănesc.
— Mi s-a urît cu atîta clacă. Şi pă urmă mi-e teamă dă ce coace
Costache Chioru... M-a ameninţat şi astăzi... Asta nu să dă în lături dă la
nimic.
Ion, cu faţa parcă strîmbă de amăiăciune, se întoarce spre el,
nedumerit :
— Şi unde ai să fugi. nenorocitule ? Dacă te prinde ? N-ai văzut ce
păţesc cei fugiţi ? Vrei să putrezeşti dă viu ?
Tudose, căruia îi strălucesc ochii negri la lumina roşcată a focului,
trînteşte în silă obielele întinse pe bordei.
— Mi s-a urît... Am să-mi pierd urma în Bucureşti... Ori dacă nu, mă
spînzur.
Toma se uită cu amărăciune la zdrenţele puse la uscat pentru mîine
dimineaţă, care nici nu se vor zbici măcar. Vor pleca încă la noapte la
muncă cu ce-o fi pe ei, fiindcă stelele sunt tot mai vii pe cerul umed. Nu-i
pare rău că-i pleacă fc^ ciorul. Ba dimpotrivă.
— O găsi el unde să să ascundă... Mai bine că pleacă..: Oamenii au
început să găsească iicum dă lucru prin fabrici... pă la cărămidarii... Sunt dă
la o vreme multe clopotarii şî tăbăcării mari, cu sute dă calfe. îi ascund şi
jupînii, că au nevoie dă ei. Aşa, poate scapă dă clacă, cine ştie... Fecioru lui
văru Niţă e la o fabrică dă vopsit téstemele şi broboade de mătase... la
Mărcuţa, lîngă Dobroeşti.
— Mă frate, se înfurie Ion. Aşa ai fugit şi tu în douăzeci şi unu. să faci
răzmeriţă cu Tudor dîn Vladimiri, pă urmă cu
264
^ an orbi
se
re e
Dine i p e 1 lui )arâ gn-
i d â Isla
irce
Ori
scat Vor lele
II-
A.: d..
ne-lui de
Magheru ăla... Peste zece an! te-ai întors făr-o mînă şî c-un ochi
stricat, da' dă clacă tot n-ai scăpat...
Toma închide necăjit ochiul care-1 cam supără ^i joacă in palmă un
cărbune liuU cu mîna. ca să-şi aprindă ţigarea. mai mult iarbă uscată,
răsucită de Tudose, pe care o b. a în loc de tutun. Ţigarea s-a aprins şi scoale
s r î n t " i c 3 h i i ^ i a e proastă, adunată din gunoiul de la oraş.
— Nu- i nimic, n-am scăpat în douăzeci şi unu, n-^m scăpat în
douăzeci şi opt... O să scăpăm poate la anu. Numai să nu ne lăsăm... Ai
văzut tu pă fecioru ăla dă boier care a sărit pentru noi ? O să mai auzim noi
dă el... îi aflai numele dă la surugiu. îl cheamă Nicolache Bălcescu.
Tudose. intrase în bordei, s-a întors îmbrăcat cu nişte hanţe mai a ,
1 , cu cămaşa de duminică şi arcopincile pe umăr. Se îndreaptă spre
feciorul lui Ion. un flăcău cam prea îiViU şi năsos, ca şi tată-său.
 — Hai, vere Simioane, şi tu cu mine... Fugi dă Costache.., Dar văru
Simion, flăcău isteţ, deşi nu prea stăruitor, căruia îi place şi gluma şi mai
ales îi plac fetele, se codeşte...
— Şi Chiva ? In toamnă, dă s-o face porumbu măcar, mă însor. Mă
Mutulică, mai gîndeşte-te şi tu
— Atunci rămîi lîngă opreagu Chivei... Lu am plecat...
L-au petrecut toti trei pînă la marginea satului, de unde el a luat-o.
furişat, prin tarlalele de porumb, alunecînd cu picioarele goale prin noroaie
şi băltoace. Cine să umble pc cîmp acum ? Ceilalţi, întorşi, aţipiseră
înghemuiti în bordei, că afară pe jos era prea mare umezeală, cînd a venii
Costache cu patru dorobanţi, toţi călări. Au bătut în beşica din fereastră, şi,
cum oamenii sforăiau de trudă, au bătut şi cu picioarele în uşa bordeiului,
— Toma, unde-i Tudose. fii-lu, că am venii să-1 luăH) la oaste ! Teşiţi
afară h n i M; n rop'. rl c . v ^ \ vă mai codiţi atît.
Oamenii au ieşit din bordei, cu somnul stricai şi cu ochii cîrpiţi, dar
cînd au auzit de oaste, au sărit' în sus.
— Nu e acasă... Du-te şi-1 caută.
Costache întoarce capul furios spre Toma, care se sîmte toropit do
mulţumire că fiu-său a avut gindul bun să fugă chiar în noaptea asta.
— A fugit ? Bine. Atunci îl iau pă Simion, că şi el are anii...

\
•
 265
S.xnion a încercat iugâ, dar n-a iâcut ciţiva i i. c l-a şi ajuns arcanul
dorobanţului, cuprinzîndu-1 ca un jarpc. la<)ria, aiâita-sa, care ştia că n
vor dormi Ia bordeiul Iu Toma, toctdfti venea sâ aducă nişte •rum după cei
prins, zguduită «I
— Băiatu mamu, băiat.
$i Firu se propteşte de bordei, injun^
Mi-a luat fecioni şapte ani .la oaste... De-acum fc. .acem pomf^^^'^
ai
9
d
U k
»
u
m
<k
3e., lu
lem
LA CONA€lll- l A l K A M I L
aic
Conacul este vechi, cam ciiuapăiial, lacu cui; adausuri succesive la o
veche casă mai modestă. Dicpt innoire. ta^il medelnicerului, care fusese
ataşat pe lingă un comandam^r^^. rusesc şi făcuse cîteva drumuri de
serviciu pînă la Hark lidicase o faţadă albă cu coloane mari. simple, văruite,
intre coloane, un fel de terasă adăpostită, pe care. la n cu scaune de nuiele
împletite, se juca vara cărţi, aşa c...:. văzuse el la nobilii din Ucraina. Jucau
domnii, fie ei europi-nizaţi, fie tombatere, amestecaţi cu cucoanele, jocuri
mai m*'^ ca să treacă vremea, dar seara tîrziu, mai ales cînd erau r safiri
mai mulţi, se juca şi serios de tot. Ceea ce complic acum lucrurile, sau
poate le simplificase, era faptul că aici veniseră, pe lîngă Mitică Filpescu,
Bălcescu şi Tiţa, S L _ patru, adică marele vornic Cantacuzino, banul Ak^u
Fi - îîpescu Vulpe, maiorul Lăcusteanu si marele logofăt F>"-Ceaurescu.
Fireşte, fără să ştie un grup de altul. Boier; aşezaseră din nou la cărţi.
Postelnicul Medelioglu. proj tarul moşiei de la Vadu Rău, era şi el musafir
căci ali. venirea lor şi îi plăcea să joace cărţi. Era aşteptat cu plac fiindcă
aducea cu el şi un tacîm de lăutar, alcătuit du ganii lui robi şi după
îndrumările lui, taraf cunoscut şi ţuit în Bucureşti, unde cînta iarna, cu
învoiala lui. şi nu., cînd era el de faţă, la prieteni. Medelioglu. slab. usc:'* ^
faţa arămie şi osoasă, cu o mustaţă neagră ca o lip lungă, întoarsă spre
bărbie, trecea drept un mai-e că. Citea elineşte, latineşte, franţuzeşte şi
italieneşte. La nv avea o odaie întreagă cu pereţii acoperiţi cu rafturi d La
jocurile de noroc juca foarte cumpătat, plăcîndu-i mult felul combinaţiilor
decît cîştigul, fiindcă ştia bin după cîştig la cărţi vine şi pagubă. Era, de
altfel nespus de ursuz... Niciodată nu vorbea despre nc. . .
267
despre copiii luí, ca ?i cum aceştia n-ar fi fost. deşi avt două fete şi un
băiat în jur de paisprezece ani. tfl
Ca sa nu se întîlneascâ toată ziua nas în nas cu astfel d •ameni, Mitică
Filipescu fu bucuros să hoinărească printr-pădure vecină pînă la ora mesei.
Era întovărăşit de Nic Bălcescu şi aveau amîndoi îndelungi discuţii. Tînărul
iuncăi zguduit de întîmplarea de la Vadu Rău, era fericit acum că-Intîlnise
pe acest bărbat pe care-1 admira încă dinainte d a-1 cunoaşte de-aproape.
Află cu Mitică Filipescu doreşte c fi el lidicarea poporului românesc din
bezna în care-1 scJ fundase vitregia .cînnuirilor. La început îl lăsase să
vorbeasa mai mult pe tînărul iuncăr, care era foarte măgulit să-i arate în
faţa unui asemenea om părerile lui nutrite din îndi lungatele lui lecturi.
Aşezat pe un trunchi de stejar de înalţi mea unui scaun, căminarul, acum
om ca la patruzeci de ani era un bărbat de statură aproape mijlocie şi cam
slab, dai avea un soi de prestanţă fizică, care-i .venea şi din pricina că
hainele croite la Paris il îmbrăcau de minune. Purta | jachetă strînsă pc
corp, care se încheia frumos în faţă m alerga, Îără poale, înapoi ca aripile
de lindunică, cu o jiletci verzuie, brodată, dar foarte sobră care trecea
ianţul de aui al ceasornicului, de la un buzunar la altul ; panlalonii îngust^
de coloarea nisipului, erau bine întinşi de bentiţa care trecea pe subt talpa
pantofilor subţhi. Privirea lui trecea totdeauna dincolo de cel cu care
vorbea, căci avea subt sprîncenele tari şi negre doi ochi mari, verzi ca
pruna, într-un obraz de coloarea griului copt. Acum purta o barbă neagră,
cam aspră, i formă de colier, care izbea prin coloarea ei aproape albas truie,
ca pana corbului, opusă mult cu pieliţa aurie a frunţ şi a obrajilor. Mustaţa
ii era tunsă scurt, peste o gură car mare, cu buzele prea dure. îşi juca
degetele pe bastonul de abanos, cu măciuca de argint, ca pe clap^ unui
flaut şî asculta pe tînărul iuncăr care vorbea însufleţit, stînd în picioare,
rupînd cu mîna frunzele lăstarilor de stejar.
— Numai prin înălţarea culturală, spunea Bălcescu, neamul nostru
va fi din nou ceea ce a fost... Trebuie să răs-pîndim cultura în straturi cît
mai largi, trebuie să ne creăm o falangă de oameni învăţaţi, de artişti mari,
de scriitori car să deschidă mintea tuturor românilor... Să le insufle dorinţa
de a se ridica, în pas cu celelalte popoare...
Mitică Filipescu îşi mîngîia acum bărbia cu două uşoar-proeminenţe
gemene, de subt care începea colierul cel negr . al bărbii tunse scurt,
îngîndurat mereu, apoi surise.
268

I
itr-, Nici ^cărj cà-l
e
e cj, seu-
'asci
nde-
ţk
dar
cinai ta
ă ŞI
etcă
aur
uşii,
ecea luna
 tari 'loa ¡11 basin |ii cam I d e ,t şi
lea-răs-
eăm :are inlB
me ?gru
— Credoţi, domnule Bălcescu, atît de mult în eficacitatea culturii ?
— Numai prin lumină se ridică noroadele, spuse convins iuncărul.
—^Şi în cît timp socotii i că vom putea forma falangele cărturăreşti
necesare ? în ce mod vom înfiinţa şcolile de care avem nevoie ? Cum
vom'^face ca să aibă cit mai mulţi romani acces la aceste altare menite să
răspîndească lu-mina ?... întrebă căminarul cu o îndoială altfel
binevoitoare şi-şi privi degetele, căci Bălcescu îi vorbea privindu-l drept în
ochi şi nu ar fi vrut sa vadă în pi'ivirea lui vreo urmă dc ironie.
— Desigur că asta va cere timp... Foarte mult timp... Va tiebui să
muncim toţi cu mult zel, să ne facem datoria ceas cu ceas... Vor trece
pi'obabil cîteva generaţii pînă cînd să creăm acel f oye r de cultură la care să
se încălzească toată naţia, conveni Bălcescu, înclinînd capul pe umărul
stîng,
— îngăduiti-mi, îi spuse căminarul, cu o afectare oarecum
parlamentaiă, să nu fiu dc această părere.
Bălcescu îl privi surprins, aproape înmărmurit.
. — Nu sunteţi de această părere ?
— Nu... Eu socot că problema înaintării culturale este ea însăşi o
problemă politică... Numai printr-o acţiune politică se pol realiza acele
instituţii înalte la care vă gîndiţi... Pentru ca să putem crea asemenea
instituţii, va trebui să luptăm cu cei care au interese ca actuala stare de
lucruri să dăinuie, cu oamenii care văd în învăţătură un duşman ^1 lor şi al
statului — aşa cum îl doresc ei. Numai împrumutind un mare număr de
instituţii liberale, numai înfrîngînd de la început, dintr-o dată,
despotismul, printr-o acţiune îndrăz-ncaţă şi energică, vom crea condiţiile
unei culturi înfloritoare, adică numai odată cu redrcsamcntul politic al
naţiek
— Dacă înţeleg bine. domnule căminar, atunci vă gin-diţi la...
 Ochii verzi, subt sprîncenele tari şi negre, ai căminarului, scînteiau
ca răsfrînţi din soarele de iulie. Din pricina pielii feţei nu se vedea cînd
devine palid.
— Da... mă gîndesc la ceea ce te gîndeşti şî dumneata acum...
Bălcescu şopti înfiorai :
— La o revoluţie... ?
20:
I
I
Căminarul nu răspunse, ci rămase cu privirea întoars înspre bolta
umbroasă a stejarului vecin. Bălcescu tăcu şi e îndelung.
— Şi credeţi că este cu putinţă o revoluţie azi, la noi ' Căminarul se
ridică şi din toată fiinţa lui se desprindea ur
fel de îndirjire hotărîtă.
— Da...
Porniră, cu paşi rari, măsuraţi parcă, prin dumbrava cu stejain groşi,
răriţi, şi cu butuci de buturugi încă nescoase, năpădiţi de lăstari.
După cîtva timp, Bălcescu reluă, mistuit de o frămintare lăuntrică :
— Nu credeţi că şi asta cere timp ?...
— Nu... în orice caz, nu e alt mijloc decit o revoluţie, tocmai pentru a
cîştigă timp.
Se opriseră din nou în loc şi căminarul puse mîna pe umărul tînărului
său prieten.
— E necesar im număr de oameni hotăriti, care în cea mai .scurtă
vreme, căci asemenea fapte sunt greu de păstrat îndelungă vreme tainice,
să alcătuiască un program de reforme, cuprinzător şi limpede, care să
răspundă nevoilor ţării întregi. Vin de la Paris şi ştiu că perioada marilor re-
voluţii nu s-a sfîrşit... De îndată ce am avea un program, i-am sili pe
conducătorii de azi ai ţării să-l primească. Ţara va îmbrăţişa cu
recunoştinţă reformele anunţate. Abia după asta, le focteur învăţătură va
intra în joc, dezvoltînd posibilităţile latente ale naţiei,,. Altfel, încercările
culturale vor rămîne simple veleităţi... cai^e vor crea cîteva personalităţi
culturale fără legătură cu poporul, şi atîta tot. De o parte pretenţii de
ştiinţa avansată, de alta mulţimea cea mare orbecăind în întuneric. Asta nu
e sănătos.
Erau în dumbravă de aproape trei ceasuri.
Tălăngile vacilor cai^e păşteau prin împrejui-imi se apropiaseră de ei
şi le aduseră aminte că e tîrziu. Soarele era sus, ţişnind puternic dintre
turnuri cenuşii de nouri. Era vremea mesei.
Bălcescu se bucură cînd văzu că, fiind mulţi musafiri la prînz, era
nevoie să se întindă o masă prin două odăi, după ce se scosese uşa dintre
ele. Cu toată faţada de coloane adăugită, încăperile vechilor case erau mici
şi mai erau şi încărcate de tot felul de mobile, cu deosebire de sofale şi
dulapuri de haine. De acolo, de unde fuseseră puşi ei, Bălcescu şi soru-sa,
două nepoate ale gazdei cam de aceeaşi
I
in

I
P
270
Vktă, un fiu al gazdei, lung şi cu nasul coroiat, care nu se mai
despărţea de fete, deşi era aceeaşi, masă lungită în două odăi, tineretul nu
prea vedea pe marii boieri din capul celă-
At şi se bucurară foarte cînd căminarul Mitică Filipescu. îndu-şi soţia
la locul de cinste, spuse că el mănîncă bucuros între cei tineri. Luă astfel
loc în capul ăstălalt al mesei, ca să fie mai aproape îndeosebi dc tînărul
iuncăr, pe care-1 vodca atît dc simţitor faţă de durerile obşteşti şi atît de
dornic de a îndrepta nenorocita stare de lucruri.
După obiceiul timpului, se adusese la masă mîncare în neştire, mai
bine de cincisprezece feluri... Se bău un vin negru, prost lucrat, care avea
un gust de tanin. Minunat fu însă taraful de lăutari al lui Medelioglu.
alcătuit dintr-un muscalagiu, un ţambalagiu şi trei viorişti. Muscalagiul
avea o voce bărbătească, uşoară, care se mlădia iscusit după întor-tocheiile
dulci ale cîntecelor de înirnă albastră... Cind, după vreo trei ceasuri, cei
tineri plecară de la masă, ca să joace crochet pe o pajişte, în grădină, se
închiseră uşile şi marii boieri cerură pe rînd muscalagiului să cînte acum
fără perdea... Acesta avea un meşteşug afurisit să întregească mascările pe
care le cînta din gură cu un fel de încheieri din nai, aproape onomatopeice
în şuierătura lor neruşinată.
Cei doi luară din nou drumul spre pădure, acum înspre partea unui
rîu mic, după ce săriră pîrleazul din fund.
Cărturar prin vocaţia lui, iubitor pătimaş al oricărui fel de
manifestare culturală, Bălcescu era dezamăgit oarecum de această întîietate
pe care o dădea Mitică Filipescu politicului. El îşi spunea că dacă a fost un
progres în lume pînă azi, acesta e datorit culturii, nu politicii. Filipescu îşi
aprinsese o nouă ţigară de foi, subţire şi lungă, şi-1 asculta cu gravitate.
înţelegea că Bălcescu este un om pe care nu-1 va convinge niciodată, dacă
nu va avea răbdare să discute problema subt toate aspectele ei. ^Vedea că
are în faţa lui un adolescent romantic, care, dezgustat dc umilinţele
prezentului, se înflăcăra pentru faptele de vitejie ale poporului român în
trecut şi care, fără să prea ştie cum ar fi putut s-o facă, dorea să le învie şi să
le repete în viitor. încrederea în atotputernicia culturii, prin ea însăşi, i se
părea firească la un proaspăt absolvent al Colegiului Sf. Sava, deşi el era de
altă părere.
— Vă daţi seama că tot progresul, cît e, s-a realizat la noi prin cîţiva
mari cărturari ? întrebă, tulburat, Bălcescu. Datorăm nespus acelui mare
erudit, stolnicul Constantin Canta-
fuzino, fratele său, arhitectul, spătarul Mihail Cantacuzinc^ care,
înainte de cearta cu nepotul său, Brâncoveanu, i-a dat acestuia gustul şi
îndemnul pentru atîtea monumente de mare frumuseţe, de pildă palatul de
la Mogoşoaia, construind el însuşi de-a dreptul spitalul şi biserica Colţei,
dînd cheag de frumuseţe pentru mînăstirea Văcăreşti şi biserica Stavro-
poleos de mai tîrziu. Se vorbeşte, mai ales, despre mînăstirea Horezului ca
despre un lucru minunat.
 Mitică Filipescu mărturisi că şi el crede că spătarul' firhitect a fost un
artist în adevăratul înţeles al cuvîntului.
— Ar trebui să vezi, domnule Bălcescu, şi frumoasa bisericuţă pe care
a clădit-o pe malul lacului Fundenilor ^, la marginea Bucureştilor... Dar nu
uita că progresul adevărat r continuu... două-trei personalităţi izolate nu
dovedesc mar( lucru... De atunci, de mai bine de o sută douăzeci de ani
încoace, arhitectura noastră, pentru că vorbim de ea, a decăzut cu totul.
Bălcescu ar fi vrut să mai arate ce factori de regenera]* culturală au
fost Enăchiţă Văcărescu şi fiii lui, acum nepotui lui, lancu Văcărescu, dar ii
fu teamă că Filipescu îi va răspunde iar că c vorba de o familie izolată. Se
gîndi că ar fi mult mai potrivit exemplul unei alte familii mari boiereşti, de
la care se poate spune, gîndea el, că a început cultura modernă a poporului
român.
— Nu puteţi tăgădui, totuşi, domnule căminar, că, de pildă, Goleştii,
scriind, au urmărit nu numai să-şi treacă posterităţii numele, ci că şi-au dat
seama de însemnătatea şi de rostul învăţăturii pentru popor, că au căutat să
creeze şcoli şi instituţii care dăinuiesc şi azi, în sfîrşit, că aproap tot ce avem
azi, mult, puţin, îl datorăm într-un fel acestor mari boieri progresişti.
Mitică Filipescu ar fi vrut să-l întrerupă, precizînd că termenul
potrivit ar fi mai curînd puţinul'', dar îl vedea făcînd sforţarea cam
şcolărească de a-şi aduna ideile, oarecum zdruncinate de discuţie, şi-şi
spuse că e mai bine să nu-1 turbure. Căutînd cu oarecare greutate fraza în
vorbirea familiară, mai ales că avea şi un mic cusur în pronunţarea lui s,
Bălcescu devenea cald şi răspicat atunci cînd se înflăcăra.

I
* Marele spătar Mihail Cantacuzino, după mînăstirea Sinaia
(1690—1695). a i'ost şi ctitorul bisericii Fundenii Doamnei (1609),
monument de o frumuseţe cu totul originală, datorată decoraţiei
faţadelor în stil oriental (n. ed.).
— Dinicu Golescu, după cum ştiţi, spuse el mai departe, nu numai că
a scris acea înţeleaptă şi inimoasă carte despre călătoriile lui în Europa,
despre trista rămînere în urmă a naţiei româneşti, cum şi alte lucrări pe
care sigur că le cunoaşteţi, dar a şi dat îndemn la întemeierea acelei socie-
tăţi secrete de la Braşov în 1821... A durat la Goleşti şcoala pentru învăţatul
limbilor străine, latineşte, greceşte, italieneşte, alături de limba română.
întors din pribegie, el a cumpărat casele de pe Podul Mogoşoaiei, unde a
făcut un adevărat club literar, pi'ogresist. Acolo, în 1827, a înfiinţat
împreună cu Eliade Rădulescu Societatea literară, al cărei program era să
facă colegii rom¿mGsti, ziare româneşti, tipografie românească, un teatru
naţional românesc. El n-a mai trăit să ducă la bun sfîrşit acest frumos
program, dar Societatea Filarmonică, în 1833, era oarecum tot Societatea
literară din 1827, numai că în locul marelui vornic de la Goleşti, mort, era
acum alături de Eliade un alt boio^r, colonelul Ion Cîmpineanu. Pe urmă,
fratele lui Dinicu, lordache Golescu, nu numai că .a scris o gramatică a
limbii româneşti şi a adunat o bogată culegere de proverbe şi zicale româ-
neşti, că a plănuit, după cum se ştie, publicarea unui Dicţio-i^ar
românesc, a unui dicţionar greco-român, dar a sprijinit cu hotărîre
progresul cultural în jurul său, cînd era aproape singur în felul lui în Ţara
Românească... a dat bani şi sprijin grecului Dionisio Fotino, pe care l-a
ascuns de furia lui Caragea, timp de patru ani, ca acesta să scrie, fie şi în
greceşte, acea istorie a Daciei în trei volume, care, tot cu sprijinul lui, s-a
tipărit la Viena... Tot înfruntînd pe domnitorii greci, lordache Golescu
ajuta pe Gheorghe Lazăr, pe care-1 adusese în ţară Bărcăneasca, să-şi ţină
cursul dc inginerie şi filozofie în româneşte, în chiliile de la Sf. Sava.
Bălcescu sfîrşi cam iritat puţin de sărăcia acestui rezumat
improvizat... Era irilat de cîte ori nu putea să spuie -— din cauza locului
nepotrivit, de pildă, ori din alte pricini — tot ceea ce ar fi vrut să spuie. îşi
zisese că nu e cuviincios să-şi arate acum erudiţia, că Mitică Filipescu nici
nu dorea poate să ştie mai mult din truda lui de istoric începător, dar nici
nu putu să nu-şi dea seama acum, la urmă, că spusese totul întocmai ca o
lecţie de şcoală... I se părea totuşi că are dreptate, că mîntuirea de toate
relele nu putea veni decît de la lumina cărţii.
 Treceau acum, pe drumul din pădure, patru care încărcate cu lemne,
însoţite de vreo douăzeci de săteni, în cămăşi
murdare, zdrenţuite, cu topoarele pe umăr, care le dădură bună ziua.
— De unde veniţi, oameni buni ? îi întrebă Mitică Filipescu, care. de
cîte ori putea, se deda unor adevărate anchete.
— Am tăiat la pădure lemne pentru boier... pă deal, în sus dă
Leordeni, pentru la iarnă, răspunse un bărbat înalt, chel, dar cu plete la
ceafă în jos, ca mai toţi sătenii, pînă la înrolarea în armată, mai tîrziu mult,
care avea să le puie foarfecele în chică şi să-i obicinuiască astfel.
După ce trecură carele, Mitică Filipescu surise amar.
— E şi aceasta o tălmăcire necinstită a Regulamentului Organic.,.
Ca să-şi cruţe pădurea, boierul nostru, care slujeşte la masă cincisprezece
feluri de bucate, trimete clăcaşii să-i aducă lemnele pentru iarnă tocmai la
două zile depărtare cu carul cu boi şi tocmai în toiul secerişului... Dar să ne
întoarcem la cele ce spuneai dumneata... Nu ţi se pare că pre-ţuieşti prea
mult rolul marii boierimi în progresul nostru cultural şi că, mai ales,
preţuieşti prea mult -însuşi acest modest progres ? Vorbeai, pe drept
cuvînt, de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de arhitectul spătar Mihail
Cantacuzino... Dar ce era în Europa în timpul lor, în timpul lui
Brâncoveanu ? Ludovic al XlV-lea construia Versailles-ul, prinţii germani
umpleau imperiul de monumente, Petru cel Mare construia Petersburgul.
Noi îi aveam pe Văcăreşti după ce Franţa avusese pe Racine, pe Corneille,
pe La Fon-taine. In filozofie, în ştiinţă au fost Descartes, Leibniz, Newton.
Asta numai ca să pomenesc de cîteva nume. Vrei să ne mărginim la cei doi
mari boieri progresişti, la fraţii Dinicu şi lordache Golescu ?... Ei bine, care
e progresul realizat în urma acţiunii lor atît de însufleţite ?... Care e starea
culturală a poporului român în acest an 1840 ? N-avem nici o universitate
pe întreg pămîntul românesc... Avem numai două licee, Colegiile de la Sf.
Sava şi cel de la Craiova, şi ce vor fi la Iaşi.,. Cîte şcoli începătoare, la oraşe,
căci de sate nu vorbesc, avem în fiecare judeţ ? Cîţi români ştiu carte ? Cîţi
medici români sunt ? N-avem nici un teatrii naţional, ci numai cîteva săli
de danţ, în care se joacă uneori şi teatru. Ştiinţa românească nu există nici
măcar în domeniul istoriei. N-avem un manual de istorie naţională...
Literatura românească ? Cîteva poezii de Eliade Râdulescu, două-trei de
Cârlova, o duzină de Grigore Alexandrescu... Încă vreo cîteva de Cezar
Bolliac... Poate că îi uit pe unii, dar nu sunt eu de
274
n
vină... Piese do teatru româneşti ? Nici una... N-am izbutit nici măcar
să reprezentăm şcolăreşte altă piesă de valoare decît Ma h o m cd do
Voltaire şi Z gl rc Ui d de Molièi-c.
Mitică Filipescu pusese mîinile pe piept şi aştepta răspunsul.
Bălcescu ora i u a r l c l u i b u u u U c această e n u i i i c i i u c . Ca să nu
i se observe încurcătura, prinsese o ramură de stejar şi o
fucea, fără s-o privească. — Trebuie să ţinem socoteala că suntem UÌÌ
popor mic... suntem de puţin timp în arena culturală a Europei... domnule
căminar.
— Tînărul meu-prieten, asemenea vorbe nu fac decît să ne adoarmă
şi să ne menţie în starea de semisălbăticie în care ne găsim... Suntem un
popor mare, un popor de aproape j^pte milioane de oameni. în ceea ce
priveşte timpul, două-^teci de ani, de cînd şi-au început activitatea aceşti
boieri reformişti, e mult. e foarte mult faţă de puţinul care s-a realizat.
Douăzeci de ani înseamnă durata suficientă unei domnii rodnice... în
genere, două decenii, în timpul străbătut de un popor, înseamnă foarte
mult, căci de cinci ori două decenii fac un veac, iar cultura elenică a înflorit
toată în decurs de mai puţin do două veacuri... Acum două mii de ani,
grecii antichităţii nu erau nici trei milioane. în timp ce cultura a mers la
unele popoare cu telegari care mănîncă foc, la noi a mers. cil a mers, cu
carul cu boi. Adevărul e că toate popoarele sunt egale, dar cu cît trece mai
mult timpul, cu atît ne despărţim mai mult de cei cu care ar trebui să fim
egali, căci deopotrivă suntem în ceea ce priveşte însuşirile cerute de
cultură. Dacă unele popoare au rămas în urmă, este că au îndurat un climat
ucigător din pricina vitregiilor politice. O cultură superioară nu se creează
fără sprijinul unei politici juste, căci intr-un climat vitreg, geniile nu
rodesc... Să nu-mi citezi Renaşterea, pentru că şi acolo e valabil ceea ce
spun eu, explicaţia e însă ceva mai complicată... Pentru mine rămîne de
nezdruncinat faptul că numai o politică sănătoasă creează condiţiunile
unei adevărate culturi, care nu poate fi numai a unei pretinse elite, ci
trebuie să cuprindă viaţa naţiei în întregimea ci.
— Şi ce numiţi dumneavoastră o politică sănătoasă, domnule
căminar ?
Bălcescu dăduse drumul crengii de care se sprijinea şi care îşi reluă
poziţia, foşnind puternic.
275
— In nici un caz o politică pe cale de reforme treptate... Timpul nu
ingăduie să aşteptăm să se coacă roadele activităţii boierilor progresişti...
Ar trebui atunci să aşteptăm c sută de ani... să îmbătrînim ca naţie încă în
forma adolescenţei.
Vocea lui Mitică Filipescu se făcuse aproape aspră, şi surîsul său atît
de prietenos dispăruse, lăsînd să se vadă conturul prea hotărît al gurii mari.
Obrajii îi păreau acum de o duritate de aramă. -
— Atunci ? întrebă şovăitor Bălcescu, înţelegînd und; vrea să ajungă
bărbatul din faţa sa. Atunci nu ne rămînv decît să alegem calea revoluţiei ?
Aşteptă tulburat răspunsul pe care-1 ştia, dar era curios să afle cum îl
va formula încă o dată căminarul.
— Numai revoluţiile, spuse Mitică Filipescu. te fac să revii pe linia
progresului, şi mai ales revoluţiile sunt singurul mijloc prin care popoarele
pot înfrînge timpul, îl pot supune şi folosi cu adevărat.
Nu mai vorbiră nimic. Soarele se cobora tot mai mult peste dealurile
cu verdele aproape negru, spre asfinţit. Era o lumină mai roşiatică şi mai
puţin arzătoare. Albastrul cerului era mai şters, mai puţin umed. Pentru
întîia dată după două săptămîni se părea ca nu va mai ploua. Se îndreptau
spre conac. înainte de a ieşi din pădure, Bălcescu se opri bru.sc.
— Domnule căminar, mai sunt şi alţii de părerea dumneavoastră ?
Fraza era simplă, dar tonul ei pe muchie îi sublinia tîlcul care era :
Domnule căminar, mai sunt şi alţii intraţi în complotul pe care-1 pregătiţi ?
întrebă, însă, aşa de simplu în, cuvinte, pentru ca să-i dea putinţa lui Mitică
Filipescu să se prefacă, dacă vrea, că n-a înţeles, în cazul cînd n-ar avea
încredere în el şi să poată răspunde deci alături.
într-adevăr, căminarul şovăi o clipă, însă în toată fiinţa acestui tînăr
cărturar era atîta sinceritate, atîta onestitate şi atîta dragoste dc popor, încît
îşi luă răspunderea gravă a mărturisirii.
— De aceeaşi părere sunt şi prietenii mei, profesorii Eftimie Murgu,
Vaillant, apoi Marin Serghiescu. Telcgescu şi alţii...
276
Bălcescu tresări înfiorat. Eftimie Murgu ^ îi fusese oarecum profesor,
căci îfnpreună cu alţi tineri ascultase la el acasă un curs de filozofie, pe care
bănăţeanul acesta îl ţinuse după ce fusese gonit de Mihail Stürza de la
Academia Mi-hăileană din la.şi. Franţuzul Vaillant îi fusese dc asemeni
profesor la Sfintul Sava... Mai făcu vreo ciţiva pa.şi, gîn-dindu-se bine la
hotărîrea pe care o ia, apoi spuse fără şovăire, oprindu-se în loc şi privind,
cu ochii lui negri, ochii verzi şi adinei ai căminarului :
— Domnule căminar, vă rog să mă socotiţi şi pe mine printre
prietenii dumneavoastră.
Mitică Filipescu îi stiînse mîna, tăcut. Avea o mînă mică şi foarte
caldă. Acum mergeau de-a lungul pîrîului, care în timpul verii seca dc
obicei, dar acum era umflat de ploi. Vreo douăzeci de porci, ieşiţi din
acelaşi soi se vede, cu pete mari negre, cu bot ascuţit, se bălăceau în
marginea apei. Despre cele întîmplate în pădure, cei doi aveau să mai vor-
bească o singură jumătate dc oră, cînd iarăşi se găsiră singuri şi cînd Mitică
Filipescu folosi prilejul ca să-i arate care e programul la care se lucrează şi
care acum, intr-o întîie formă numai, cuprindea dezrobirea cîăcaşilor,
abolirea rangurilor boiereşti, o viaţă parlamentară, o armată naţională,
libertatea presei şi a cuvîntului şi încă unele de intere cultural. Discuţiile
vor fi duse mai departe în toamnă şi la ele va fi chemat, dacă vrea să vie, şi
Bălcescu.
Găsiră în grădina cu pajişte, din faţa coloanelor albe ale conacului, tot
tint/retul jucînd un joc nou, abia adus din străinătate, crochet. Cu un
ciocan de lemn, fiece jucător trebuia să ducă o bilă de lemn, cît o minge
mică, pc subt nişte arcuri de sîiniă. Cine împlinea mai întîi tot parcursul
era învingător. Erau vreo paisprezece inşi care jucau cu rîndul, căci
tineretul nu lăsase înăuntru în conac pc nimeni,
Ertimio Murgu (1005—1870) a cerut numirea ca profesor la
Academia din Iaşi la 12 februarie 1Í532. In 1C35, el şi-a inaugurat
cursul de filozofie în noul local al Academiei Mlhăilene după ce
predase in 1834 la Academia Vasiliana logica şi istoria universală,
unde i-a avut ca studenţi pe Ion loncscu de la Brad, Neofil Scriban şi
Dimitrie Guşti. în 1G36 este eliberat din postul de profesor la
Academia Mihâileanâ şi se stabileşte la Bucureşti cîştigîndu-şi exis-
tenţa din lecţii parliculare. La Uî august 1837 obţine numirea ca
profesor de logică şi drept roman la Colegiul Sf. Sava, printre elevi
avîndu-i pe Nicolae Bălcescu şi C. A. Rosetti (G. Bogdan-Duică), în
Viafa şi opera iwi- ÍOÍI loneseu de \a Brad. Craiova, 1021. p. G, con-
sideră că „Murgu nu e nevinovat că pasiunea revoluti i s -1 strecurat in
inima elevilor săi*) (n. ed.).
decît pe marii boieri, care, după ce îşi făcuseră somnul după-masă, se
aşezaseră din nou la masa de joc. Erau şi cîteva cucoane, mai în vîrstă chiar
decît Elena Filipescu, în rochii albe sau roze, cu cîte cinci-şase etaje de
volane şi cercuri de voal, cu mîneci bufante pînă la cot, căci mod: fiind
proaspătă, nu se făcea deosebire între rochia de zi. de seară, de călătorie ori
de vizită. în trăsură se mai punea pe deasupra o mantilă cel mult. Femeile
mai în vîrstă^ bucuroase că sunt în joc, se sclifoseau făcînd fel de fel de
mofturi, pînă loveau cu ciocanul în minge, ca să fie astfel mai mult în
centrul atenţiei, iar cînd bila de lemn trecea triumfătoare pe subt vreun arc.
.erau numai ahuri şi ohuri pasionate şi răsfăţate. Cel ce anima jocul era
poetul lancu Văcărescu care, pe la cinci după-amiază, venise într-o butcă
împreună cu un nepot şi o nepoată a sa şi adusese cu el şi pe poetul Grigore
Alexandrescu, musafir pentru două săptămîni la moşia Văcăreşti, depărtată
ca la o jumătate de poştă. Amîndoi poeţii se cicăleau unul pe altul pe tema
trecerii ia femeile tinere şi la fete. Om de aproape cincizeci de ani, lancu
Văcărescu avea o voie bună şi o tinereţe iară bă-trîneţe care plăcea
tineretului. Mai înalt, palid, cu faţa lungă şi o mustăcioară neagră
mătăsoasă, Grigore Alexandresci: mai tînăr cu aproape cincisprezece ani, se
folosea de cordiala familiaritate a Văcărescului ca să-l necăjească toată ziua.
Cînd cu o jumătate de ceas mai înainte cucoana Săftica, gazda, îi
prezentase Ţiţei pe lancu drept ,.răsfăţat al muzelor", Grigore Alexandrescu
adăugase cu un surîs maliţios : — Răsfăţat al muzelor nu mai mari de
şaptesprezece ani.
Cum sosiră cei doi din pădure, fură întîmpinaţi cu strigăte vesele, li se
căutară numaidecît ciocane şi mingi şi fură siliţi să intre în joc, ceea ce ei şi
făcură, dar cu o copilărească teamă de ridicol şi numai fiindcă juca şi lanciît
Văcărescu, cu zîmbetul lui năzdrăvan, cu barba pe care o purta iar de cîtăva
vreme tunsă scurt de tot.
Femeile şi fetele alergau pe pajişte şi chicoteau şăgalnic, mînioase că
băieţii şi bărbaţii, mai ales Grigore Alexandrescu, încurcă jocul.
După cîteva încercări, Bălcescu simţi că nu poate juca mai departe.
Ceva era parcă frînt în el. îşi aminti dintr-o dată de Frusinica şi-şi închipui,
cu o violenţă de neînchipuit, că ar fi putut fi şi ea la jocul acesta, dacă ar fi
fost luată din căsuţa aceea dărăpănată cu pămînt pe jos, lipit cu lut Ar fi
luminat totul cu părul ei auriu, cu ochii albaştri, um-
278
briţi de lungile gene negre, cu rîsul ei proaspăt, cu năzdrăvăniile ei
sprintene şi neaşteptate...
O vedea parcă, în rochiţa ei făcută din resturi de bo-ăangic, alergind
cu un umăr rotund gol, cînd cu celălalt, după cum rochia se lăsa într-o
parte ori într-alta, după minge, E atît de frumoasă cînd e fericită, se gîndi
el. îşi aminti de clipele de subt nuc. Aşa cum un cais tînăr apare
surprinzător în dimineaţa de april cu toate ramurile albe de flori, fără
frunze, parcă numai din darul nopţii, aşa dintr-o dată înflorise de fericire
Frusinica, atunci cînd el îi spusese că va fi înscrisă la teatru. Două vieţi, îşi
zise el, cresc în ea atunci cînd o întîmplare o face fericită şi se gîndea la
bucuria de a o face femeie fericită prin el. Se topea acum de părere de rău,
de durere, că nu e şi ea aci, împreună cu el şi cu Tiţa. Ce fericită ar fi alergat
pe pajiştea din faţa conacului. Cît ar fi răzbunat-o asta de umilinţele şi
nedreptăţile trecute. Şi dorea să repare el nedreptăţile îndurate de o fată
atît de bună, atît de sinceră şi de vie în elanul ei de ]^ecunoştinţă şi, gîndi
asta mai stînjcnit, atît de frumoasă. îi simţea sfîşictor iipsa şi nu-şi putea
ierta că a primit prea uşor lămuririle care i s-au dat,-că trebuie încărcat
poştalionul cu nu ştiu ce şi că deci nu mai e loc pentru ea, că va fi adusă
sigur săptămînă viitoare... şi altele. Trebuia să rămînă şi el la Bucureşti.
Totul i se păru într-o clipă sălciu in jurul lui şi de prisos. Parcă îi strîngea
cineva inima într-un pumn. Se desprinse din joc şi porni spre grădina cea
mare din dosul conacului. Tiţa se uită lung după el, lăsă apoi şi ea ciocanul
de lemn şi porni să-1 ajungă.
— Nicule, ce e cu tine ?
— Nimic... mă doare puţin capul.
Mai tîrziu, cînd soarele coborî dc-a binelea peste dealurile
împădurite, se aduseră băuturi răcoritoare şi dulciuri, cu carafe de apă
ţinute în gheţăria acoperită cu stuf. Se aşc-şară mese şi scaune pe terasa
conacului, care acum era în umbră. Dinlăuntru veni să-şi ia cafeaua, acolo
pe terasă, ou ceilalţi, şi Medelioglu, care cîştigase pviţin şi se retrăsese după
obiceiul Iui. Era cu faţa osoasă, oacheşă, lividă, cu mustaţa lungă, neagră şi
subţire, lipită parcă şi întoarsă deasupra gurii ca deasupra unui bot. Deşi
avea o faimă de om de o cultură europeană, căci toată ziua citea cărţi
franţuzeşti, din care avea rafturi întregi, şi elinoştî. Medelioglu se îmbrăca
lot după folul oriental, cu anteriu. Acum, peste anteriul de suvai verde, -
avea un biniş de borangic auriu. Nu avea
279
curajul să se îmbrace în frac şi pantaloni, fiindcă avea picioarele
foarte crăcănate şi nu vrea să se ştie asta. Fu foarte bucuros că-1 vede pe
Mitică Filipescu şi-şi trase scaunul de nuiele albe, cu pernă subţire,
îmbrăcată în cînepă, vopsită albastru, lîngă el.
 — Este adevărat, musiu Filipescu, ce mi s-a spus mai demult, dar nu
am avut prilejul să vă cunosc şi să vă întreb, că aţi asistat la întîia
reprezentaţie a piesei Hcrnani de Victor Hugo ? ^
Mitică Filipescu avea o adevărată repulsîune pentru acest boier de
mîna a doua, care avea o mutră de otrăvit tot ^ timpul şi i se luminau ochii
numai cînd asculta muzică ori citea versuri. Piăspunse în aşa fel ca să
curme conversaţia :
— E cam mult de-atunci, boierule... Sunt de-atunci, înjj curînd, zece
ani... I|
întrebarea fusese însă auzită de tînără nepoată, bălaie şi cîrnă, a
Văcărescului, care bătu din palme a rnirare ju-,|j venilă. Braţele goale, pînă
aproape de umeri, se agitară ca.l un zbor de pasăre albă. 1
— Aţi văzut teatru la Paris, monsieur ? Aţi văzut Hcr- * nani de
Victor Hugo ?... E adevărat ?... Era atît de uluită de această întîmplare, încît
şi ceilalţi care nu auziseră niciodată de Victor Hugo tresăriră impresionaţi
şi-şi închipuiră că acest boier trebuie să fi văzut ceva cu totul rar, ceva ca un
monstru ori ca o întîmplare fabuloasă şi toată lumea se întoarse spre
căminar. Nu-i prea plăcea să vorbească despre el însuşi, dar nevastă-sa
interveni cu multă mîndrie conjugală :
— Mais mon mari a assité à la première repi'éscnlation
môme ! I l é t a i t parmi les partisans d e Hugo On s'est battu dans
la salle,..
Mitică Filipescu povesti apoi că întîmplarea era cu cîteva luni înainte
de a-şi lua el doctoratul. Făcuse cunoştinţă la un cenaclu cu Victor Hugo şi
Théophile Gautier, care, în seara de 26 februarie, stil nou fireşte, 1830,
opriseră un foarte mare număr de locuri pentru tinerii studenţi care erau
cu- . noscuţi ca partizani înflăcăraţi ai şcoalei celei noi, revoluţionare,
şcoala romantică, după cum i s-a spus... Se ştia că ,.Academia" şi critica
reacţionară voiau să împiedice spectacolul cu orice preţ. El avea un loc de
unde se vedea prost pc scenă. Auzea doar versurile declamate. în timpul
actului I, un critic furios a fluierat. Atunci poetul Théophile Gautier, care
era cu studenţii la balcon, a strigat puternic : Silence ! şi a fost linişte. La
sfirşitul actului, studenţii au aplaudat, să
200
Id
(uduie teatrul. Insă în pauză s-a iscat un scandal imens..-n critic a
arătat cu dezgust pc Théophile Gautier, fàcîndu-1 iltimbanc, căci era
îmbrăcat cu o jiletcă roşie, cu pantaloni nuşii, care aveau într-o parte şi alta
o vipuşcă lată, neagră, VR în cap purta o pălărie joasă cu margini mai
intoarse. héophile Gautier l-a pălmuit. Alţii au sărit pe „Noi, udenţii, am
sărit pe ăştia... A fost o păruială în toată legea... a actul II şuierăturile, dar şi
ovaţiile au fost şi mai mari."
Tiţa asculta şi ea uimita, ca toate fetele, cînd zvîrluga londă strigă
plină de ciudă :
— Ah ! să fi fost şi eu acolo... la. I NAI paie...
— Aţi fi fost azi mai bălrină cu zece ani, mademoiselle... i spuse
surizînd Mitică FiUpescu.
— Ah, nu... aşa nu, protestă fata în rìsetele celorlalţi.
— Vă place atît de mult teatrul romantic ? îl întrebă pe viitică
FiUpescu, cu o inexplicabilă ironie Grigore Alexan-Irescu.
— Nu, nu chiar atît de mult... Am cunoscut, cînd am ost a doua oară
la Paris, im scriitor cam de aceeaşi vîrsta •u Victor Hugo, şi adăugă
zîmbind, hai să zicem de aceeaşi
Iv^îrstă cu mine, anume Honoré de Balzac... Dar acesta nu e Ipoet şi
nu scrie, cred, cel puţin, nici teatru... — aci Mitică Filipescu se înşela —
scrie romane. Şi-a propus să descrie Isocictatea contemporană franceză
într-o serie de cărţi, care au apărut treptat... A scris mai bine de patruzeci
de romane pînă acum. Seria se numeşte : La Comedie humaine. La li-
brărie, la Danielopolu, mi s-a adus şi cel mai recent apăîut dintre ele :
César Birotteau. un roman care zugrăveşte minunat lumea marilor
negustori.
Medelioglu clătină din cap. neîncrezător.
— Nu, mie nu-mi plac romanele... N n - n ^i plac dccîL versurile...
 Şi închizînd uşor ochii negri, cu prea mult alb în jurul lor, recită
foarte armonios :
Voilà pourquoi mon ame est lasse
Du vide affreux qui la remplit. Pourquoi j'ai détourné la vue De
cette terre ingrate et nue, Et jai dil ; i II ! fin ■ ..IMon Dîeu**.^
* Iată de cc liinta-nii pusuc Sc lasă pradă oboselii. De ce privirea
mi-am întors-o
De la această lume rea şi zadarnică Şi la sfirşit spus-am : O,
Doamne !

Il
_ Versurile incintară femeile, şi gazda rugă pe Medelios sa Ic repete.
Mitică Filipescu se ridică dezgustat, scotînd tigare de foi, ca să aibă aerul că
vrea să fumeze, plimbi du-se. ' ^
Fiindcă au rămas mulţi musafiri la conac. Bălcescu trebui sa doarmă
cu băiatul cel lung şi deşirat al gazd care avea chef dc vorbă. Dimpotrivă,
tînărul iuncăr e fr mintat de gînduri şi vrea să fie singur. îl turbură atît de
adì cuvmtul „revoluţie", că îi e frică să nu-1 pronunţe cumv farà să vrea,
tare. Să nu-1 spună prin somn... Toate gînduiij Jui despre rostul istoriei sunt
răsturnate de acest cuvînl A închis ochii, prefăcîndu-se că doarme.
Luminată de acL cuvînt — revoluţie — toată istoria poporului român
capati alt tilc Şl îndeamnă pe alte drumuri. Trecutul nu mai apan atit de
frumos, cît i se părea, de acea frumuseţe romantic" aşa cum începuse să se
spună cu acest cuvînt la modă. Nu numai vitejie şi sînge, faimă şi
înfrîngeri... E şi o rădăcinj înăbuşită în tulpina ei cea mai sănătoasă... Sunt
greşeli crime naţionale... Nu-i mai place parcă această istorie rea mată
numai pe eroi şi fapte de arme... revoluţii au fc multe în trecut, însă ele
trebuie bine cunoscute şi bine ţelese, căci ele ne dau cheia îndreptărilor
necesare. Revelaţiile dacă au fost, e că au avut cauze adînci, şi aceste cau
adinei dau tîlcul adevărat al istoriei... într-aci trebuie să îndrepte cu luare-
aminte cercetătorul şi mai ales el, Bălcescu, ca să vadă mai întîi frămîntările
şi condiţiile sociale, care singure lămuresc adînc tot ceea ce a fost... Iată
figun* aceasta a lui Tudor Vladimirescu, de pildă. Ea arată rădăcinii»-
gre.şelilor şi calea viitorului. Noaptea întreagă se gîndi la el: L-a \'ăzut şi în
vis, aşa cum îl ştia, din povestiri mai de demult, dar 1"ăi ă .să-l simtă însă în
rostul lui de temelie pînă a c u m .
i-a
■ I
II
ACOLO V S D E A FOST ViV/AREA CELUI RIDICAT PFMRr
DREPTATi:
f Cele două zile petrecute la conacul, cîrpit cu faţadă de. dicane, de
din jos de Vadu Rău, al medelnicerului Raletu/Î d fost pentru Nicolae
Bălcescu o răscruce hotărîtoare. Vedeai jum limpede lucruri de care se
lovea inainte la lot pasul,: ar nu aveau tîlc pentru el, căci învăţăm să vedem
cu ade-! irat (aşa cum învăţăm să citim), lămuriţi, într-un ceas! aricit de o
împrejurare ca o cheie, ori de cel chemat să lă-| lurească pe alţii. E ceea ce
s-ai' putea numi o altă vedere' realilăţii, dincolo de jocul aparenţelor care
înşeală şi pri-irea, tocmai fiindcă e înşelată întii judecata. Acum e mai ine
înarmat, ca să poate înţelege, ca să poată şti ce să; orească, ce să facă. E tot
cam ceea ce a fost, dar este altfel.'
fh'ele ştiute poţi să ajungi astfel la alte adîncimi, nebă-; luite, din
cai^e creşte apoi toată fiinţa ta.
Intîmplarea. de la Vadu Rău, explicaţiile pline de înţeles,! ndurerate
ale luì Mitică Filipescu, capul cel mai limpede pe^ are l-a întîlnit pînă
acum, au însemnat actul de cataliză,^ :are a cristalizat într-o limpezime de
cleştar ceea ce era: urbure în el. Dar ştiinţa lui istorică nu e totuşi de prisos.'
zl îşi scoate vederile de-acum tocmai legînd ceea ce a aflat d el :eea ce ştia,
dar ştia fără adîncime. înţelege, dincolo chiar de: :*eea ce i-a spus Filipescu,
că biruinţele din trecut, atît de; >cumpe lui, sunt moarte, sunt q amăgeală,
dacă nu se merge. La izvorul puterii, la mihoanele de clăcaşi. Va sta alături
dej Mitică Filipescu, orice s-ar întîmplă. Felul în care acesta^ i-a povestit şi
i-a lămurit sensul revoluţiei îi arăta acum dimensiune nouă. Soarta lui s-a
hotărît. Omul singur nu mai; interesează atunci cînd e vorba de fericirea
celor mulţi, de^ mîntuirea patriei. E fericit de acele două zile pe care le-ai
petrecut în plimbări în doi, cu Mitică Filipescu, în lungi tăinuiri. Da, se yor
întîlni din nou în toamnă. Va fi părtaş la acele şedinţe ferite do alţii.
Dascălul lor iubit, Efti Murgu, cel care l-a învăţat meşteşugul de a descifra,
de face fişe după cărţile citite, este şi el alături, cu preti lui sfaturi ! ,.Mai
sunt alţi cîţiva oameni de inima, pe te poţi bizui**, i-a spus Mitică
Filipescu... Vrea să cur deci şi pe acel cîntăieţ plin de patimă care e Marile
ghiescu, pe Telegescu, moşneanul de la Telega, S-ar pu*. i-a spus la plecare
căminarul, ca să se aprindă scintela m curînd decit sunt socotelile făcute.
In clipa plecării s-a uit lung la bărbatul acesta mijlociu de statură, cu
fruntea iau cu ochii verzi subt sprîncenele negre, întrebindu-se dacă prin
acest băibat se va lega din nou firul istoriei româm
Au trecut vadul gieu, dar l-au trecut. Cind mergeau d lungul
dealurilor cu vii dc la Leordeni, i-a spus lui St sa ocolească la stìnga, spre
lunca Argeşului. E acum drum ceva mai îngrijit, care duce repede la marele
conac Goleştilor. Incă un ocol spre dreapta, pe lingă zăvoiul arini şi sălcii, şi
dintr-o dată spre acoperişul mare de şind;. şi poai'ta cu fintina ei, de la
Goleşti, alături de bi Leordeanului. Iată foişoml cu turnul pătrat, călare pes
poartă, şi, acolo în turn, odaia în care Tudor Vladimirescu dormit ultima lui
noapte de comandant al armatei de pand şi de om liber, înainte de a fi
trădat de cîţiva căpitani ai Ridicat cu înşelăciune de căpitanul eterist
lordachL a f dus la Tîrgovişte şi tăiai cu iataganele, două nopţi mai tîrzi la
marginea iazului de Hngâ vechea cetate de scaun şi aruT cat în puţul din
grădina lui Geanaiioglu. '
Poştalionul s-a oprit lingă uşa bisericii, care e îa fa chiar, la doi pivşi...
Turnul, aşa incălecat peste poarta totuşi mult mai scund decit şi-1
închipuia el, Bălcescu, ă i spusele lui Alecu Golescu-Arăpilă, colegul lui de
la Sf, Sava Gai"dul de zid din dreapta al curţii e doar peretele din dos G
chiliilor, în care a fiinţat întîia şcoală românească la sat bătrînul Golescu
aducînd din Aixleal pe dascălul Aaron Flo-rian. Zidul din stinga e făcut din
alte chilii, în care sta; îngi'ijitorii de la poartă. După ce a intrat pe subt boha
porţii a aruncat o privire spre conacul dăiapănat, în care acum ni locuieşte
nimeni şi e năpădit de bozii şi de tufişuri. Fr şi ulmii umbresc totul. La
stìnga porţii este o scaiă care întoarce scurt şi urcă pieziş i n pridvorul care
înconjoară turnul pătrat. Nu e mai larg de un pas acest pridvor, Fiecaie
latură a lui ocoleşte un perete al chiliei paznicului, al chiliei
284
ÎC-are a locuit trei zile şi trei nopţi, pină în dimineaţa de :ntu
Constantin, omul care ştia (şi spunea liniştit asta) că mei cînd s-a hotărît să
ridice norodul, ,,s-a îmbrăcat cu imaşa morţii*'... I-a explicat şi Sevastiţei
cîte ceva şi-a rhis-o î pe ea pe căile tristeţii, a nădejdilor înfi-întc, caro nu
tre-.ae să rămîie ,.înrrinte'*. înăuntru se vede pe ferestruică M pat de lemn,
acoperit cu o velintă, o masă albă la mijloc, ■■cîteva scăunele ţărăneşti, o
laviţă cu unele oale şi stră-Kni. Paznicul, care s-a uicat după el, îi spune că
totul a ■nas cum a fost. Priveşte spre miazăzi lunca Argeşului, în 'nre, în
corturi şi pe iarbă, au dormit şi au făcut apcn n>uştru :idurii ce-i avea ca la
şase mii... Se gîndeşte, privind sălciik voiului, că de una din sălciile alea a
stat spin/urat noaptea ipul Urdăreanului. Că aci, la trei paşi de poartă, s-au
adunat apoi căpitanii răzvrătiţi.
Soarele ocoleşte dogoritor spre dealurile pline de vii de deasupra
Piteştilor, unde vor petrece noaptea la mătuşa Clcopatra.
Stoica potriveşte hamurile din nou. trage caii de urechi. ^ —
Straşnică fîntînă. conaşuk... Am dat şi la cai dă i-am înviorat... Au mai
ronţăit ei şi puţin ovăz... Dacă îi hodinL^n bine astă-seară, mîine călcăm cu
ei trei poşte fără grije.
IAu luat-o iar pe drumul cel mare pe subt dealul cu viile partite de
rîpi, lăsînd spre dreapta Valea Mare şi Live-ii, şi peste un ceas treceau podul
cel lung de peste Argeş, ale cărui bîrne jucau subt roţi şi-i zăpăcea cu
huruitul lui.
S-a vînzolit toată noaptea, căci dormea într-o odaie cu un văr al lui,
cu care nu putea vorbi, şi dc aceea s-a prefăcut bolnav. Nu putea vorbi în
noaptea asta decît cu el însuşi. Era mereu frămîntat de gînduri, mustea în
el un sens nou al vie .
Fără îndoială, căminarul Mitică Filipescu e doctor în drept de la Paris,
cunoaşte Revoluţia franceză, ca şi pe cea din iulie, care a dat tronul regelui
burghez Ludovic Filip, cunoaşte temeiul dreptului", dar el, Bălcescu,
cunoaşte mai bine altceva : tot trecutul poporului român. El ştie să deose-
bească mai adine rădăcinile puternice, pe care totuşi căminarul le-a
pomenit în treacăt, fără să le bănuiască vlaga. Cînd sc vor întîlni din nou, el
va propune ca revoluţia plănuită să fie legată de rădăcinile vînjoase ale
poporului, ca ^i în trecut. Va trebui să fie ascultat. Trebuie să continue cu
adevărat pe cea frîntă, de la 1C21, încă şi mai adînc decît o cunoaşte
căminarul... A fost şi calea care a dus pe rug pe
285
Doja, la roată pe Horia şi Cloşca. E firul prefacerii istoric din
vremuri... de sute de ani. care trebuie reluat. Istoria n e o ştiinţă moartă,
cum i s-a părut şi s-a temut o clip ascultîndu-l pe căminar... Ea poate să fie
un îndreptar pli de sevă.
Au plecat din Piteşti dis-de-dimineaţă, căci îşi luaseră rămas bun
dccuseară. Ţineau să facă negreşit cele cam vre trei poşte, cu urcuş de deal,
pînă la Bălceşti, chiar în zi aceea. Au mers bine de-a lungul Bîscovului.
Cum trecur podul de lemn. Stoica opreşte la fîntîna cu şipot, acoperi de o
tr/oiţă de stejar. Totdeauna se opreşte Stoica acolo bea apă el, dă şi la cai şi
se închină cu o cruce mare î place apa...
— Dumnezeu să-l ierte...
— îţi place apa asta, Stoica, atît de mult ?
Stoica nu i-ăspunde' de obicei, dar se vede că azi e pli de voie bună.
— îmi place apa, îmi place şi podu. conaşule, că e făcu dă căpitanul
de haiduci Radu... Şi iar face o cruce mare : Dumnezeu să-l ierte...
Cei doi rid cu prietenie şi poştalionul porneşte iar la drum.
Asfinţeşte, in fund, peste munţi, cind ei urcă dealu Cotmeanei,
apropiindu-se de mînăstire. Au mers bine. D e înalt, cerul e întreg acoperit
ca de plumb.
Cînd ajung sus pe şaua colnicului, geana de lumină apare din nou
dincolo de dealurile împădurite, şi cînd Stoica oprit puţin caii, ca sâ răsufle
la o cotitura, au avut pe neaşteptate în faţă o privelişte pe care nu-şi
aduceau amint s-o mai fi avut vreodată. Negoiul, pe care-1 ştiau spre mia-
zănoapte scînteind şi vara, cu dîrele lui de zăpadă în zilele cu soare şi de
obicei depărtat şi parcă topit în ceaţă, era acum apropiat de tot, la cîteva
aruncături de piatră parcă şi cu toate culmile vecine lui scăldat in umbră,
dar copleşitor de mare. Au coborît din poştalion şi au început să se
plimbe__pe iarbă, ca să se mai dezmorţească. Erau într-o dumbravă numai
dc stejari groşi de tot, ca butoaiele, şi fără lăstari, fără tufişuri, fără flori
aproape; iarba deasă de subt coroanele lor puternice era ca o pajişte de
legendă. Li se părea câ sunt atît de aproape de Negoiu şi atît de tăios i se
vcxleau muchiile şi rîpele, deşi întunecate, iar ici-cnh) şi albitura zăpezii,
încît li se părea că nr putea să
II
2R
■ercc să-1 urce numaidecît, mergînd doar un sfert de ceas dincolo de
dealul Comarnicului din faţă.
In fund, dincolo de muntele cel înalt, pe un mic petec de 9ir albastru,
singurul, stăruia o geană de lumină vie, care icea un tiv roşcat acoperişului
inali ri^ TV.I'-Ì f n m M n ' ţ si ■desaţi.
m — Ai zice că soarele apune acum la miazănoapte, în iJtttele
Negoiului, murmură uimită fata, punînd pe umeri un pufos de angora, căci
pe şaua dealului adia răcoros
Nicu se inlreba şi el miiat ce Sa iie şi crc^u că a ga^it |ijà&punsul.
— Nici departe nu c. Tila< J^ă apuce la miazănoapte. Nu îuita că
suntem la începutul lui iulie, cînd soarele apune tîr-É^i şi mult mai spre
miazănoapte. Negoiul parc atît de înalt |rde aproape cu rîpele lui în umbră,
din pricina că e luminat acum din spate, din partea Sibiului.
ţj^ — Dar niciodată n-am văzut asta... ai zice că poţi pune mîna pe el.
că te acoperă.
Ék — E şi o întîmplare de^ul de rară, dacă stai să te gîn-Bţti... Trebuie
să fie mai întîi aci, în partea asta, tot cerul Jpperit de nori, dar să fie senin
dc cealaltă parte a mun-Wui, în spatele lui. Şi să fie anume în lunile iunie
ori iulie cînd soarele apune spre miazănoapte, spre Negoiu, iar potrivirea
asta, după cum vezi, nu se poate întîlni decît rareori şî numai în acele
cîteva minute cînd cade subt orizont soarele.
— Apoi io zic că s-a sfirşit nu numai cu ploaia care n-a naai venit dă
astă-seară, conaşule... Se schimbă vremea... Am scăpat dă tot dă ploaie...
Vezi că apune soarele în cer senin.
După vreun sfert de oră, cînd lumina apusului s-a şters Şi negura s-a
făcut peste tot mai grea şi mai răcoroasă, au început să coboare spre
Vărzari şi spre Bălceşti.
Ajung noaptea, cu bucuria că vor dormi în paturile lor de copii, în
conacul dintre pădurile de goruni, fagi şi mălini. Serdăreasa Zinca nu mai
pridideşte de giija mesei şi a întrebărilor de tot soiul. Nu se mai sătura
privindu-l pe Nicu, căci el era preferatul ei^ cum mînincă lacom, ca acum
zece ani, farfuria plină cu orez cu lapte aromat cu coajă de lă-mîie, cu
vanilie, cu praf de scorţişoară. E tot copil. Tiţa se uită la mamă-sa, oacheşă,
cu fruntea înapoi, cu ochi mari, tare sprîncenaţi, cu bărbia mică, se uită şi
la el şi înţelege şi mai bine cc se spunea aseară la rudele din Piteşti, că
,,Nicu
287
e chipul Irit al mumă-sii". Nu e chiar aşa, dar nici nu sc mai miră deci
că atunci cînd e Nicu de faţă, ea nu i are ochi pentru nici unul dintre
ceilalţi patru copii.
Afară, cerul s-a înseninat pe neaşteptate şi luna plină a scăldat, într-o
linişte nepămîntească şi luminoasă, conacul văruit in alb, acoperit cu
şindrilă, şi cerdacul mic din faţi, la caro urcă trepte şi dintr-o parte şi dintr-
alta a gîrliciuh'*^ Numai arinii şi plopii îşi freamătă neliniştiţi frunza...
li ti
r; ia
Cl
»1 ir
zi
ai
at
 II
I
c
I li
4 ti
1
«
338
o VACANŢA ÎN VARA LUI 1840
fLa Bălceşti, zadarnic încercă Nicu să convingă pe ser-reasă să plece
înainte de două săptămîni la Bucureşti. Eă îşi amîna zi de zi plecarea, şi el
în fiece zi era mai frămîntat de gînduri, tot mai mistuit de dor. îşi spunea că
ar fi trebuit să se înţeleagă cu Frusinica, ca ea să vie cu căruţa postii, căci
era şi poştă organizată de la Bucureşti la Curtea-de-Argeş şi către Rîmnic, şi
către Cîincni. Serdăresei nu-i da mîna să vie cu trăsura postii, căci avea
totdeauna cîte ceva de adus, şi dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu
poştalionul tău încărcat, costa scump. Ea are timp să vie şi în trei zile. Dar
la căruţa postii e loc şi pentru cîte un singuratic şi atunci se plăteşte destul
de puţin. El s-ar fi dus s-o ia de la Curtea-de-Argeş. Atît de mult se gîndea
că ar fi cu putinţă ca ea să vie singură, încît el îşi făcea drum aproape în
fiece zi, călare, spre Curtea-de-Ai^geş... Zinca era mulţumită cînd îl vedea
călărind mai toată ziua, căci îşi zicea că el, căruia nu îi prea plăcea de mic
să călărească, are nevoie să se deprindă cu asta, ca ofiţer. într-una din aceste
călătorii, el află că e căutat de nişte călători sosiţi în staţia de poştă. Se grăbi
spre conacul dărăpănat, unde erau grajdurile cu vreo douăzeci de cai, cu
potcovari, fierari şi caretaşi şi află de la căpitanul de poştă, care îşi ridică
ochii dîn condicile la care scria, că îl caută doi inşi care s-au dus în tîrg să
închirieze o căruţă anume ca să-i ducă la Bălceşti.
A recunoscut de departe făptura voinică a lui Marin Ser-ghiescu, care
venise odată la o serbare ostăşească şi cîntase tare frumos nişte doine şi
unele cîntece de inimă albastră. Era dascăl la biserica Negustorilor şi învăţa
într-o vreme şi copiii din mahala să scrie şi să citească. Pe celălalt nu-1
cunoştea. Era Telegescu, un moşnean de la Telega, cu destulă
— Un om între oameni, voi. I
1 tnviţituri de carte — fusese şî parucic — iar acum era şi un fel de
advocat pe lingă Divanul apelativ.
Se lămuri că erau trimişi de Mitică Filipescu la Bălceşti. ca să stea de
vorbă cu tînărul iuncăr şi să-i arate cu de-amă-nuntul unde au ajuns
lucrurile. Hotărîră să nu mai meargă la Bălceşti, ci să mănînce retraşi în
livada unui han, la umbra unui păr roşcat, unde hangioaica le aduse o
tigaie de jumări de ouă, pastrama Ia grătar şi un coş de zmeură. Vin bun nu
era... în schimb ţuica te ameţea cu reveneala ei de prune.
in timpui piinzului, Telegescu, inali şi cam usca:, a arâ:â pe larg unde
au ajuns pregătirile. Sperà că vor avea do partea lor mahalaua Tabaci Vor
aduce din Oltenia, de la unul Radoşanul. cinci sute de oameni, foşti
panduri unii. Asta e sigur. Pentru împlinit nevoile de bani. Mitica Filipescu
îşi va vinde o parte din moşie... Văzînd că Bălcescu a i-amas mult pe
gînduri, că nu ia parte la însufleţirea lor, il bănuiră cuprins de îndoială (şi
aşa era), iar ca să-l mai îndentme puţin, Telegescu îi arătă câ el, în haine de
spătar, va porunci miliţiei să nu se opuie.
Era cale lungă de la Mitică Filipescu, minte atit de chibzuită, şi de la
sei'iozitatea lui^ la ceea ce ii spunea: aceştia doL Pînă la urma le arătă insă
care e părerea luL
— Vedeţi dumneavoastră, eu am citit o seamă de cărţi ?i cunosc
destul de bine multe revoluţii din trecut. Ceea c^ îmi arătaţi
dumneavoastră nu e revoluţie, ci un complot. N\i văd cum ar putea să
i^utească. O revoluţie nu se face cu cinci sute de oameni, ţinuţi ascunşi în
marginea Bucureştilor.
Ei il ascultau nedumeriţi, aproape duşmănoşL
Către ceasurile patru se ridică un nor greu dinspre munţii Lotrului,
care într-o jumătate de oră crescu ca o umbră de urs negru, nemăsurat,
cîteva clipe, apoi în forme năprasnice acoperi aproape tot cerul, întunecînd
orăşelul Femeia hangiului, în pestelcă şi cămaşă albă, cu picioarele prinse
în opinci, alergă bucuroasă că o să plouă, sa mute masa într-o odăiţă mai
din dos. Eia mare nevoie de ploaj^e la porumb, căci nu mai plouase de pe la
mijlocul lui iulie începu şi o adiere rece, care făcea sa tremure frunza copa-
cilor, Fui"tuna însă nu veni... Nomi negru îşi descărca trira-bele de apă,
care se vedeau ca nişte umbre de ploaie, dar numai peste Valea Oltului şi
apoi, aduniado-se, se pierdu repede în jos, spre miazăzi. Cei trei nu
primiseră să li se mut»
290
I
II
masa, de subt umbrar înainte de a vedea ei picăturile de ploaie,
Telegescu trimisese doar pe scripcar şi lăutar să aştepte înăuntru şi el se
întoarse la gîndurile cu care venise.
— Domnule iuncăr, văd că nu ai prea multă tragere de inimă spre
legătura cu noi... Dar eu aş vrea să ştiu un lucru... Ce-ai face dumneata cu o
sabie în mînă, în faţa poporului ?
— întrebarea dumitale este do prisos... Niciodată nu voi fi decît
alături de popor.
— Atunci eşti omul nostru. Noroc !... Ciocni ţoiul de ţuică şi-1 goli
pînă în fund. Asta e... Eşti omul nosti-u. Şi-1 bàtu pe umăr.
Cu faţa lată şi totuşi slab, cu o must^iţă lungă şi subţire, Telegescu
trăia parcă mai mult în ochii arzători şi în mişcarea neîntreruptă a mîinilor.
Tot ce vorbea era lămurit, întregit prin zvîrlirca braţelor în sus, în jos, la
dreapta, la stìnga. Avea în el ceva de exaltat. îi plăceau frazele tari care
speriau ca nişte mici explozii. Fiu de moşnean de la Telega. fusese în
aiTuată parucic şi comandase şi compania de pază de" la Ocnele Mari. Era
prea nedisciplinat şi le spunea superiorilor cam tot ce gîndea, cu o
impulsivitate care-1 făcea să apară, deşi slab şi nu tocmai înalt, vînos, ca de
oţel. Citea mult, ce-i cădea la îndemînă, şi xam încurca lucrurile. Se vedea
pe el însuşi spunînd fraze tari de pe baricade, în faţa poporului. Era mai
curind un permanent revoltat decît un adevărat revoluţionar. Făcea o
pereche în felul ei foarte potrivită cu Maiân Serghiescu, care era în vremea
aceea cam gros, cu obrajii bălani bine întinşi şi cu barbeţi lungi. Unul era
un vorbăreţ jovial, altul era un vorbăreţ plin de temperament.
Acum Telegescu privi cu coada ochiului spre iuncăr şi i se păru că e o
clipă potrivită să dea lovitura.
— Am să-ţi mai spun ceva în taină... şi făcu o lungă pauză,
răsucindu-şi mustaţa. E cu noi şi serdarul Macedonski.
— Serdarul Macedonski ? Serdarul Macedonski ? repetă nedumerit,
încurcat, Bălcescu.
— Da... da.'., el... serdarul Macedonski... ăl de a fost polcovnic al lui
Tudor Vladimirescu.
Iuncărul se întunecă la faţă şi murmură apăsat, netezin-du-şi
tîmplele cu palmele :
— Credeam că a murit...
— N-a murit...
— N-o fi cumva frate-său ? Pavel ?
— Nu, e chiar eL.. N-a murit... Sâ vii să-ţi povestească e! tot cum a
fost cu revoluţia din douăzeci şi unu. Nouă v noapte întreagă ne-a povestit.
Bălcescu. nu crezu, căci dacá ar fi crezut, s-ar ii naia r .^aidecit
înfiorat de minie. Nici in gind nu se putea vedec alături de cel care, socotea
el. l-a predat legat pe Tudor Vladimirescu lui Ipsilante. îşi spuse ca e frate-
său care, laudan: cumva, vrea să treacă drept cej ce fusese polcovnic în
oaste. razvTTălitului.
— Aşa... ca să vezi... El ne va sfătui in tot ceea ce trt^ baie să facem...
Va veni in mijlocul celor cinci sute de panduri pe care ni i-a făgăduit
R^oşanu şi va merge in fi-ur* lor asupra domnitorului.
Vâzind cuta dintre sprîncenele mari ale iuncâruluu Telegescu striga
să vie din nou scripcariL
Gonind norii negri spre miazăzi, soarele Ie luase locul io^re Munţii
Lotrului. Razele lui prelungi aureau culmile îndepărtate. Marin Serghiescu
începu din nou sâ cìnte. Ave. o voce moale, neînchipuit de caldă, foarte
potrivita penfrv cìntecele de inimă albastra ale \-i'emii, dar cìntecele
olteneş; le „zicea" mai mult cu acea legănare pripita, cu acele alune-cari de
viers şi cu acele intorsâturi in jos, de glas plin, dintr-v dată pUn, pe care
nici un fel de notaţie nu le poate înregistra... Cîntecul lui era atunci amar şi
hotărît şi, in acelaşi timp, era in el drojdia suferinţelor din trecut, întoarsă
prin chiuituri haiduceşti in nădejdea zilei de mîine.
Telegescu vedea fericit câ nici Bălcescu nu putea sa reziste \-rajei pe
care cîntecul dascălului de Ia biserica Negustorilor, care în zilele săptamînii
era şi scriitor de mas la Departamentul Vistieriei o turna in toate
sufletele... Mc tîrziu, în exil. Marin Serghiescu, poreclit Maiin Naţionali
avea să toarne leacul amar al cîntecului peste sufletele pri-bc^or de la
Brussa. Avea să fie des de tr* la masa lui vodă Cuza, N-rajit şi el de
cîntecul lui
Se înserase aproape cînd Bălcescu socoti că e timpul să s întoarcă la
conac. Calul se odihnise bine, pâscuse iarbă gi asá de livada şi acum se
frămintă nei"abdátor, înainte de a se desparţi cu fâgâduiala că se vor vedea
din nou la Bucureşti. Bălcescu le spuse ca ar fi bine să se pregătească şi o
bună propf^andă printre clăcaşi Trebuie luată din nou calea lui Tudor^
Vladimb^escu. Steagul revoluţiei trebuie ridicat numai după CC vor fi
siguri că gîndul lor de eliberare a clăcaşilor a răzbătut de-a lungul şi de-a
latul ţârii pînă la ei. El va
292
I

I
veni Ia Bucureşti ceva mai devreme^ca do obicei, fiindcă s-a #Dlărît
ca logodna surorii sale Tiţa cu lieuienaniul Oprea Ncdelescu să aibă loc
pe la cincisprezece septembrie.
^ La sfîrşitul lui august, iuncărul Bălcescu fu în grabă chemat în
Bucureşti, fiindcă batalionul său avea să iasă în tabără lîngă Pantelimon, la
Dobroeşti, ca să facă instrucţia de companie, urmînd ca în octombrie să se
facă manevre de regiment pentru şcoala de batalioane.
>4ll Veni aproape bolnav, căci vacanţa asta fusese mai curînd o grea
încercare pentru el. Slăbise, avea în fiecare zi fierbinţeli. Luase cu el în
poştalion şi pe un vecin de moşie, Anton Panovschi, ^ un om între două
vîrste, arendaş al unei moşioare, care pe drum, între altele, îi spuse că toată
lumea vorbeşte la Piteşti despre o revoluţie pe care o pregăteşte acolo un
fost parucic, Telegescu, ^ venit să caute oameni pentru răscoală. încă o
dată, Bălcescu îşi dete seama de uşurinţa cu care se pregătea viitoarea
încercare de a răsturna stăpînirea.
La Bucureşti, unde ajunse plin de praf, obosit, îl pofti pe Panovschi,
care avea unele afaceri de dus la capăt, să rămîie cîteva zile musafir la el,
dacă nu are pe nimeni în oraş. A doua zi seara, pe cînd ei doi mîncău subt
nuc, se pomeni cu Marin Serghiescu, mai vesel ca oricînd, cu toată faţa ro-
tundă înflorită de bucurie, care-i spuse — vorbind, credea el, pe ocolite —
că totul este gata, că s-a ales ziua de paisprezece octombrie, în seara căreia
vodă trebuia să meargă la teatru, pentru punerea planului în executare.
încercarea de a ascunde tîlcul, după vorbe, ora atît de naivă, încît, dîndu-şi
seama cît de primejdioasă e convorbirea în grădină, Bălcescu îi pofti pe cei
doi în casă, ca să ia cafeaua acolo.
Aci, Marin, cum îi spunea toată lumea, deveni şi mai vorbăreţ.
Auzind că Panovschi are o livadă cu cireşi, ii destăinui pe faţă tot
complotul, cerîndu-i să Le pregătească nişte trunchiuri de cireşi, ca să facă
din ele tunuri.
' Anton Panovschi, ajutor de subocîrmuilor în judeţul Arge (n.
ed.).
^ Constantin Telegescu, după unele acte Constantin Manovitz,
fost parucic, un timp iuncher, moşnean din satul Telega. în 1840 era
inginer botanic (n. ed.).
^ Marin (Serghius) Serghiescu, unul dintre însoţitorii lui Al.
Villara (1786—1852) la Petersburg, în vederea confirmării Regula-
mentului Organic (n. ed,).
— Se pot face tunuri de cii^eşi ? întrebase uluit arendaşul piteştean.
Bălcescu ii arătă că, în lupta lor cu turcii, sîrbii au folosit asemenea
tunuri, dar că e, fireşte, greu să le poţi găsi un model oarecare. Trebuie bine
ferecate de buni meşteri fierari.
 — Săptămînă viitoare, îi spuse Marin lui Panovschi, viu şi eu la
Piteşti... De acolo, mergem în Oltenia, eu şî Telegescu, să aducem oamenii
pe care ni-i pregăteşte un fost căpitan de panduri, Radoşanu ^ de la Crasna
din Gorj... Şî rîdea cam copilăros şi mîndru... înţelegi, trebuie să avem
oamenii lîngă Bucureşti înainte de zi întîi a lui octombrie. Acum, că şî
dumneata eşti de-ai noştri, am să-ţi dau o scrisoare către Telegescu, ca să
ştie şî el acest lucru.
Bălcescu se uită lung spre Panovschi, care ocolea privirea lui Marin,
prefăcîndu-se că se uită la o icoană înfăşurată într-o maramă de borangic...
Atît de încălzit era Marin, încît nici nu băgă de seamă cît de rece era
obrazul celuia cu care vorbea. Ridică paharul şî-1 ciocni de celelalte două de
pe masă.
— Noroc, şi să fie într-un ceas bun...
Plin de voie bună, începu dintr-o dată să cìnte, numaî pentru el
însuşi. Niciodată poate n-a cîntat mai frumos. Clocotea în el un vin nou,
ameţitor... Din nou Bălcescu se lăsă cucerit şi, înduioşat, îşi spuse că
asemenea nebuni sunt şî ei de folos pe lum.e...
Au stat pînă aproape de miezul nopţii, cînd, cu mersul lui greoi,
cîntăreţul, calemgiu la Vistierie, îşi aduse aminte că are slujbă de
dimineaţă. La plecare îi sărută, dintr-un preaplin sufletesc, pe cei doi şi le
spuse din adîncul inimii :
— Fraţilor, în scurtă vreme poporul nostru va fi liber. N-o să mai fie
în ţara noastră decît plugari şi ostaşi... Vom stirpi luxul ; toţi vor purta
haine de postav făcut în ţară şi pînză de casă. Aşa, ca mine acum.
Avea într-adevăr pe el un surtuc de dimie şi la gît o legătură de pînză
de casă vopsită albastru.
După plecarea lui, Bălcescu încercă să dreagă puţin lucrurile.
— Nu pune nici un temei pe ce spune ăsta... îl vezi că e nebun de-a
binelea... Toată chestia asta cu revoluţia este o idee de-a lui... L-am lăsat să
vorbească despre paisprezece octombrie, despre alte năluch'i de-ale lui,
fiindcă toalâ lumea
 * Grigore Radoşanu, mic moşier la Crasna, în judeţul Gorj (n.
ed.).
m
I
294
ştie că e nebun... Ii lăsă toti să spuie orice, numai să cìnte..: Ai aux.it
şi dumneata ce viers are.
Panovschi zîmbi, pe gînduri. Ridică pahai ul, ciocni, apoi, luînd un
ton sfătos şi de taină in acelaşi timp, se apropie de el uşor. peste masă,
privindu-l cu ochii mici.
— Domnule juncăr, ascultă sfatul unui om mai bătrîn ca dumneata...
Ieşi cît mai este timp dintr-o asemenea legătură...
Bălcescu se simţi jignit că i se dau asemenea sfaturi, chiar dacă ele
coincideau cu sentimentul lui intim. Era un sfat de burtă-verde care vrea
să-şi dea importanţă. Răspunse puţin supilrai ; ,
— Po ce vă întemeiaţi dumneavoastră atunci cînd daţi asemenea
sfaturi ?
Ridicase puţin un cuţit pe carc-1 lăsă să cadă pe masă cu zgomot. El
vrusese să întrebe pe ce autoritate morală se întemeiază acest Panovschi
cînd îi dă lui sfaturi cu atîta siguranţă de sine.
Panovschi înţelese însă întrebarea lui altfel şi se făcu alb la faţă. Se
ridică de la masă şi făcu vreo doi paşi prin sufragerie, urmărit acum cu o
adevărată nelinişte dc privirea întrebătoare a lui Bălcescu^
— Ţiu foarte mult la dumneata, domnule juncăr, şi ţiu foarte mult la
maica dumitale, care mi-a scăpat soţia de la moarte. Pe urmă am fost
pomojnic la unchiul dumitale, boier Luţă, cînd era subcîrmuitor. Vreau
însă să-mi făgăduieşti că în nici un caz nu vei destăinui nimănui ceea ce eu
îţi voi spune acum.
Bălcescu aştepta înmărmurit, fără să poată spune 'o vorbă. îi era frică
să mai întrebe, ca nu cumva cu vocea lui să-1 tr. zească pe celălalt din
această pornire spre mărturisU^e şi să-1 facă să se răzgîndească. Dar
Panovschi, care se jucase cîte clipe gînditor cu ciucurii şalului cu care era
încins peste anteriu, nu se opri.
— Te rog să-mi făgăduieşti... mai întîi ceea ce ţi-am cerut...
Tînărul iuncăr simţi că gulerul mundirului îi strìnge gî-.ul. îl nelinişti
şi această taină nouă cu care avea să se împovăreze. Răspunse mai mult în
şoaptă :
— Da.
— Atunci află, reluă celălalt, că de cîteva zile poliţia din Piteşti a fost
înştiinţată de ceea ce se plânuieşte... Pe urmă întoarse capul şi goli dintr-o
dată paharul cu vin roşu.
295
' Bălcescu păru năucii de aceasiă ştire, deşi era de la început convins
că mai curînd sau mai tîrziu... aşa va fi.
Pufin după aceea, musafirul său merse la culcare şi se duse şi el in
odaia lui. întrebarea caro-1 frămintă era : ciné denunţase legătura poliţiei ?
Să fie însuşi Panovschi ? I se păru patin probabil, fiindcă nu părea să
ştie mare lucru... Dar atunci, cine ? Şi mai ales cum de aflase Panovschi
acest lucru ?
în realitate nu era Panovsclii, ci un oarecare Gălăşescu, ^ însă chiar
de ar fi ştiut asta Bălcescu, tot rămînea întrebarea cum de aflase de acest
fapt Panovschi.
A doua zi, în zori. trebuia să plece la batalion. Corturile trupei erau în
marginea satului Dobroeşti, dincolo de ospiciul care se instalase la
mînăstirea Măicuţa. în locul fabri-cei de imprimat téstemele. Erau
săptămîni obositoare de marşuri, de exerciţii de luptă. Toată ziua treceau în
fugă pîrîul Colentinei, aci nu mai larg de patru-cinci paşi, dai adînc pînă la
genunchi, aşa câ toată ziua erau cu picioarele ude. Uneori, împingeau
exerciţiile dincolo de Pantelimon, spre Cernica. Se simţea bolnav, şi seara
cădea rupt de oboseală. Nici de gîndit limpede nu mai putea gîndi. Nu avea
nici un punct de sprijin şi orice frămintare a gîndurilor era parcă în gol. Ştia
un singur lucru, că trebuie să vorbească, şi cit mai curînd, cu Mitică
Filipescu. Dar în cea dinţii duminică din septembrie fu ofiţer de serviciu pe
tabără. Abia după Smlă Măria Mică putu să plece acasă. Făcu pe jos cei
cinei kilometri pînă la Bariera Moşilor, arzînd de nerăbdare. Aci găsi o
brişcă, şi către nouă seara fu acasă. Nu era nimeni, căci ai lui toţi erau la
Bălceşti. Bătrînă Stana îi turnă ca să se spele, îi dădu prîmeneli curate şi-i
perie cu îngrijire mundirul şi pantalonii, în timp ce el, învelit in anteriul Iui
verde, care-i slujea de halat, mînca în grabă. Nu cunoştea întocmai adresa
lui Mitică Filipescu, dar ştia de la Marin Serghiescu că era lîngă casa lui
Serafim Dragomanu (pe care ol o cunoştea) ; era „alături o casă cu o poartă
în stinga, subt casă**, după cum îi .spaisese Marin.
Cînd să treacă de casele bătrîneşti ale serdarului Faca, trebui să
ocolească prin mijlocul uliţei, căci de la cutremurul cel mare de acum doi
ani, din ziua de douăzeci şi patru ianuarie, cînd aproape ca în 1802 se
dărîruase un sfert din casele din Bucureşti, aceste case ale lui Faca erau
proptite cu trunchiuri lungi de fag cojit, ca să nu se diirime. Fu
* Nae Gălăşescu, arendaş în judeţul Argeş (n. ed.).
______,______^
296
L
pc-aci, în mîjlocul ulilci, să se întîlncască fajă-n faţă cu usinica... Eia
dusă de braţ de Costache Aristia, care pe-mne o conducea acasă. Trecu fără
să dea bună seara. îl cu-linse o iini.şte şi o sfîrşeala ciudată. Fu în el ca o
lămurire, o cortină căzută pe un final. Merse aşa, ca într-o logâ-
Îe de moarte, pe Podu Mogoşoaiei, care începuse do cîtva p să fie
luminat cu felinare de seu. Găsi. casa întocm.ai, cu poarta care era făcută
aşa ca să chidă cu totul un gang. Bătu mult în poartă pînă ce veni H^rgat,
din fundul curţii, să-i spuie că boierul e la moşie, [rnu s-a întors încă.
Trebui să renunţe şi să se întoarcă iftsă. Simţea nevoia să doarmă, să
doarmă mult. Nu se pu-lle încă obicinui în armată să se scoale de
dimineaţă, şi /aşteptarea de la ora patru jumătate în tabără îi sleise cu »tul,
căci el nu putea adormi la opt seara, odată cu ceilalţi, neori, noaptea
întreagă era frămîntat de gînduri.
Timp de două săptămîni, în iulie, Frusinica aşteptase cu
 Ifrigurare. în fiecare zi se ducea spre casa Bălceştilor ca sa dă în curte
poştalionul sosit, ori ca să întrebe la bucătărie că e vreo ştire de la moşie.
Nu era nimic... îşi descususc ochia galbenă de borangic şi o cususe din nou,
fiindcă i se 'âru că e îngustă şi că stă sucită pe ea. Pentru felul modest u care
se îmbrăca, se pricepea neaşteptat de bine şi-şi po-|tvea singură rochiile
vechi, nu avea însă răbdarea să le oasă, ci i le cosea doica. Se închidea bine
în casă, fiindcă 'ătrîna opărea în zilele astea gogoşile dc mătase, în curte,
ntr-un cazan de rufe, şi se răspîndea peste tot un miros le-ios de ciorbă ca
de raci, care o înăbuşea... Nu putea să spună limic, căci numai pentru ea se
trudea, cu o nesfîrşită dragoste, doica. Vrea s-o vadă îmbrăcată în rochii
frumoase... îi esea în război şi pînză de in. din care ieşeau de asemeni
ochite frumoase. Numai că acum, de cînd se făcuse mări-l'ică şi începuse să
poarte rochiile care cădeau largi de tot le subt sîni, intra atîta materie în
ele, că nu izbutea să o icoată din borangic, fiindcă se întîmplă să moară
uneori mai >ine de jumătate din gîndaci, deşi acei care dau mătase galbenă
sunt mai rezistenţi. Era neobosită, doica, mai ale^ le cînd murise moş
Gălău şi rămăseseră singure în casă, ci -) fetiţă mică pe cap. Cît timp trăise
el, cu cărăuşia lui, c luseseră mai bine. Izbutiseră să facă un gard, care
des^ăr
■
ţea grădina de mai bine de un pogon de celălalt pogon, ct ora curtea
grajdurilor. Prăsiseră in fiece an şi pore, şi gáir
u-e erau acum atit de multe şi risipite prin grajd şi Ş proane, că nu le
mai ştiau numărul... Găseau ouă unde nttl Mecca prin cap. încă înainte de
moartea lui Gălău. cînd ^ ^pi-oape de sfirşit, Maricica, după ce ca o
lupoaică rai nici nu vrusesc să audă de rudele ei, caie însă n-ar fi nici ele să
audă de ea, refuzase din nou să pornească pentru mo^^tenii^ bunicului.
Repeta necontenit că mai bir putrezeşte intr-o odaie cu lut pe jos, hrănită
cu o coaj piine, decît să mai scoată bani de la ei, fie şi prin prv>cu IX* altfel,
dale fiind moravurile timpului şi legiuirea, era gură că il va pierde.
Bătrînele ii spuneau să facă asta P^^^vH 1 o f \ \ ñ , dar ea nici gînd, nimic n-
o îndupleca. Auzind că mMI li vor să vindă curtea, ii fu teamă că ura
rudelor o 111 urmăxi şi aci, încercînd s-o cumpere. Ca să se ştie liniştita liM
izuina ei, pc a căici poartă n-a ieşit nici(xlată vreme án zece ani, nici
ca să meargă la biserică, se grăbi şi, vînzta inelul, pe care in noaptea aceea
de neuitat i-1 pusese in dog| doica pc furiş, o cumpără ea, cu tot cc se găsi
pe ea. ]
Aşa că după moartea ei, acum patru ani, Frusinica nise stăpîna
locului. După ce se trecuse şi bătrînul Gă
:ndusci"ă şi armăsarii care cam îmbătrîniseră şi nici n-a cine sa
meargă cu ei, îar cu banii luaţi cujnparaseră între nevoi Împlinite şi o vacă
cu lapte, care ajuta la hram celor trei guri. Mai tîrziu, bătrînele aflaseră că
un lăp dinspre FloiTusca aduna in cotiga lui lapte pentru m biiluri care se
înfiinţaseră pe Ungă hoteluri şi îi vindeau ele citeva ocale de lapte zilnic, cît
timp le dădea vaca, pc^ ca sâ cumpere nutreţ. Şi din grădină mai stoteau
cîte i muncind-o ele, că altfel nu aveau cum să se ajute.
Acum, doica făcuse tot ce putuse ca sâ cumpere j | pereche de
pantofi, cu care ea se dusese să dea exaiucü üU teatru. Se făcuse măricică şi
nu mai putea să-şi ducă Iu vile — puţine — la Bălceşti în boccea, aşa că ii
cumpărase
mică valiză de pînză, ca să nu le fie cumva ruşine Băl titor ci^ eti in
poştalion. Toate aceste pregătiri o Infrigura
mai mult, sporindu-i nerăbdarea. Nici n-avea ce să Í ioiă fetele şi
băieţii Zincăi, fiindcă acum pe maidan nu se juca, şi alte cunoştinţe cu atîta
ştiinţă de carte nu avea. C T^ălceştilor era acum totul pentru ea... Mai ales
Nicu... Tn*'-o după-amiază, inima îi bătea sâ-i spargă piep ■ M î * '
^ r ^ ' d M ^ î i din dnc;Ml rn<;H Pfl lrrvtjlor un
293
tre caii murgi, care aştepta să fie dus la potcovar, se pare. venise şi
serdăreasa, care acum era dusă cu poştalionul n tirg. O pîndi toată ziua să
se întoarcă. Dar ea nu mîncă"
r^., ci la o soră a ei. Cînd veni după-masă, serdăreasa dor-; cînd se
sculă, îi spuse să vie pe la opt seara, că acum acă numaidecît la un bolnav.
Fata umblă năucă înt i e a cu bolta de viţă şi curtea ei cea mare. Seara
aştepiă ă la unsprezece subt nuc. îşi adusese mica ei valiză nouă. c
poştalionul veni singur. Zinca trimisese vorbă că doarme soru-sa. A doua zi
către nouă dimineaţa, cînd se duso :a a cu boltă de viţă, află că serdăreasa
plecase în zori ■talionul, la Bălceşti. Stana îi dădu, puţin cam încurcată,
iza pe care o lăsase la ea.
A fost ca o fiară rănită timp de două săptămîni. îi era ine de cele două
bătrîne, îi era ruşine de ea însăşi, de j. începu să umble în neştire pe străzile
oraşului, ca şi cînd fi dus ceva mor^t în braţe. Dar a trecut şi vara... şi In
fnă nu murise, ci se înfăţişă la lecţiile de teatru, unde écu şi alţi elevi
şi eleve, a Bălceşti, serdăreasa, cu cruzimea unei inimi de mamă ,rijorată de
viitorul copilului ei, îi spuse lui Nicu, care epta trecînd de la îngheţ la
fierbinţeli, că nu putuse să i ochi cu fata la Bucureşti... în septembrie, după
întiile ţii, Aristia îi arătă atîta prietenie, încît începu să o ducă lira la teatru
şi să o aducă înapoi, pe jos, căci vremea era ;că făcută pentru o hoinăreală
în doi, şi oraşul întreg, spre Raiale, era ca o grădină.
Sîmbăta următoare, Bălcescu se duse din nou acasă la ipescu. Acum
căminarul se întorsese. Din gang, o uşă mare
geamul întărit cu grilaj de fier dădea într-o mică săliţă de se lăsa
hainele, apoi o scară, largă cît săliţa, urca la ul de sus, unde o nouă uşă
dădea într-o sală mare din ;e se făceau odăi cu uşi înalte, în dreapta şi în
stìnga-[ieşi înainte, sus, chiar Mitică Filipescu, bucuros că îl vede i nou şi îl
duse în dreapta într-o odaie mobilată cu un 'OU europenesc. Era acolo,
aşezat într-un fotei, şi Eftimie irgu, cu faţa cărnoasă, cu ochii lui aproape
prinşi în rba stufoasă.
Lîngă fereastră era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un sur-* lung pînă
la genunchi, fără poale în faţă. Avea pantalonii Imţi şi guler cu legătură
foarte mare. Află că era Sotir
299
350
 Ţăranu,' scriitor la Vistierie, împreuna Marin. C •cn un om
îndesat, cu faţa rasă şi mustaţa aspră, timsâ Mitică Filipescu il prezentă pe
Baronescu ..prieten d noştri^.
I se lămuri că Sotir Ţa;,^.u :ocmai cile^ o proclami către pDpor, pe
care € i o pregătise incă de multă vni în care cita multe exemple din istorie,
îndemna mulţimii l t la revoluţie... Se aşezaseră toţi pe scaune şi in
foteliui, ntAHr Mitică Filipescu stătea in picioare, rezemat în faţa biroiH şi
asculta. Lingă el era u n lucru necunoscut incă în Buciu^l^ Pe un picior de
lemn sculptat, inalt cam cît im stat de era o lampă cu gaz, peste care era
pusă un fel de um de mătase galbenă, care dădea toată lumina in jos. DupA
Sotir îşi citi proclamaţia, Baronescu, care venea de la teşti, aduse un fel de
program al mişcării, intocmit c fostul parucic Telegescu, pe care, la cererea
celor de 1 îl citi numaidecît. Avea forma unui proiect de constituţii destul
de stingaci. Să se alcătuiască un ..directuar subt prezident şi şase
mădulari^. Să se alcătuiască şi un „coi care să intocmească V^t '''^ ţării pc
^'■*^î td?/^
zenie, dreptul dcopot; . virtute
Cu faţa lui palidă şi frumoasă, cu ochii in cearcăne din pricină că
lumina de subt abajurul galben ii lăsa in tuneric. Mitică Filipescu asculta
cu braţele încrucişate piept. Il cam iritau puţin aceste programe care
veneau peste altele, fiecare dintre participanţi ţinînd neapărat să pecetea
gindirii lui pe viitoarea înfăptuire. De aceea, le wm culta eu răbdare. De
data asta făcu însă pe loc observaţi că prezidiul dii^toratului nu poate fi şi
şeful oştirii, aşa cuH prin confuzie lăsa să se înţeleagă programul înfăţişat.
După ce sfirşi citirea, Baronescu aduse şi lămurirea Marin Serghiescu
a trecut prin Piteşti şi că e acum Crasna, in Gorj, ca să vie cu pandurii
adunaţi de şanu şi de omul acestuia, fostul căpitan de panduri. Damian*
Bălcescu il privi în clipa asta pe Mitică Filipescu şi i făcu mi^^
resfirşitâ de acest băibat atit de cinstit, atit de luminai îiişi atit de
încrezător. El, care era şi a r ţoală viaţa bănuitor şi un om chinuit de giije
cind po ceva, nu putea inţelege cum căminarul nu-şi pornea c
 * Sotir Geranu (Tămo), ca Marin Serghiescu, „scriitor* îa parlamentul
VisUeriei <n. ed).
' Constantia Baronescu. a^c^ut ..^.^nic din ju^v;^. .V <n. ed ).
)
:eva, nu putea înţelege cum căminarul nu-şi dădea seama !e ce se
poate şi de ce nu se poale. Era încă sub vraju iicestui om cu o voce atît de
muzicală, nu putea uita întîlni-rea de la Vadu Rău şi gîndul unei nenorociri
îl îngrozea IDupă ce Baronescu ai*ălă unde au aJuns cu progătirile, 3ălcescu
întrebă, destul de intimidat, de altfel, cvici sc afla jitre oameni mai în vîrsta
decît el :
T — Nu vi se pare că Agia a mirosit şi ea ceva ? Nu vă e camă că au
ajuns pînă l;i urechile marelui vornic une! aronuri ?
' Baronescu îl pri\'i dispreţuitor şi cu mila cu care s-ar i . iitat la un
nechemat, care se amestecă între oanu ni care îl Spăşesc cu inteligenţa şi cu
experienţa lor. ■ — Ce poate să afle poliţia ? Vorbe... Dumneata ne crezi
•oşti, nu ştii că avem şi noi ştirile noastre ?... Hei, conti-Aiă Baronescu, noi
înadins am lăsat să umble asemene ■Tonuri, ca să vedem ce are dc gînd
stăpînirea .. Fii linişti; ■oi ştim ce şliu ei, şi mai mult.
Sotir dădu din cap tot atit de dispreţuitor fată de tînărul Luncăr.
subliniind cu zimbetul explicaţia lui Barc»nescu, cai
titinuă : — ...Ei cred acum că e glumă, dar cînd se \'or vedea în
nzurători. va fi prea tîrziu.
Eftimie Murgu se ridica hotărît, şi faţa i se boţi d-..ipărare.
— Trebuie să fie fără vărsare dc sînge... V-am mai spus-o atitea ori. li
trimitem pe toţi la mînăstire şi-i ţinem itcoL
pină aşezăm ţara pe temelii sănătoase.
^ Mitică Filipescu îl aprobă, clătinînd din cap. cu gindu fflurea.
Se ridicară să plece. Bălcescu îi spuse căminarului că a i Ivrea să-1
întrebe ceva în legătură cu un proces privitor la o sfoară de moşie a unui
unchi al său. Acesta ii făcu semn zîmbind, să rămînă.
— Domnule căminar, îl întrebă iuncărul cînd Filipescu sc iiiloarse
după ce î.şi condusese musafirii pînă în strada căzută într-un întuneric ca
de mormînt, cum numai în zilele ploioase de toamnă se intîlnea (de altfel,
plouase în timp ce ei erau sus şi acum încă mai burniţa), domnule căminar,
cine este acest Bai'onescu ?
— Este un advocat şi hotarnic.
— Aveţi atîta încredere în el ? Şi Bălcescu aştepta ne-; mişcat
răspunsul.
— Aş puloa să spun că este omul meu do încredere... Mi^ fost într-o
vreme vechil la moşie. Dar de ce întrebi ? M
Fără nici o .şovăire, cu un fel de mînie în ochii săi p^ iin oblici,
Bălcescu răspunse aproape şuierat : jà
— E din calt^^afară de ingîmfat. ^
— Asta-i cam adevărat, domnule iuncăr. dar il socj foarte folositor. ■
— Mi se parc că vorbeşte prea mult... Mi se pare că toaM lumea din
jurul dumneavoastră vorbeşte prea mult. Uite, ■ Piteşti, acel Telegescu e
din cale-afară de nesocotit. La f^ Marin Serghiescu, cai'o flecăreşte oriunde
se duce numai despre prcgătijile care se fac.
Mitică Filipescu îl privi lung pe tînărul din faţa sa. Ar fi vrut să-i
răspundă, pe urmă găsi că răspunsul său ar fi prea complicat, cu prea multe
ocoluri şi paranteze. Era vădit încurcat şi, ca să-şi ascundă încurcătura, se
duse pînă bibliotecă sculptată de stejar din care scoase o carte. B cescu îl
uiTOărea mu^at, văzîndu-1 cît de mult il frămintă cele spuse de el. Dar
deodată, Filipescu se întoarse spre el, ca şi cum s-ar fi hotărît sau ar fi găsit
un răspuns care să spună acelaşi lucru,
— Uite domnule Bălcescu. aş vrea să ştii un lucru. Şi eu am despre
oamenii aceştia, cind îi privesc cu ochii dumilal aceeaşi părere despre ei şi
mărturisesc că ei mă supără ad sea... Dar aceasta nu înseamnă a cunoaşte
oarftenii cu acie vărat. Pentru asta, trebuie să mergi mai adînc şi mai ales j
jaut cherchcr ies signijications des choses. Trebuie să cău^ tăm
tîlcul lucrurilor şi al faptelor... Aş zice ierarhia acesto tîlcurî.
Văzu că Bălcescu îl priveşte încurcat, ener\Mt că sens celor spuse îi
scapă, că nu prinde decît capete de fir cr se încurcă apoi.
 — Mă întreb dacă am spus întocmai ceea ce vreau s spun... Mi se pare
că nu m-am putut face înţeles. «
— N-aş putea spune că e chiar atît de limpede. Ar avei nevoie poate
dc unele desluşiri, îi răspunse Bălcescu, cu zîm^ betul lui din colţul sting al
gurii, şi îşi aruncă ochii să va< ce carte luase din raft căminarul. Era un
volum de versui franţuzeşti.
— Atunci am să fac un ocol, spunîndu-ţi o anecdotă, cai mie mi s-a
părut bogată în conţinut, cît trei volume îotregi, şi
une întocmai ceea ce am vrut hi spun şi eu... lat-o : La iiplid, intr-o
noapte, pe uliţele întortocheate şi pustii dintre agaziile portului, acolo
unde se descarcă ghimiile şi stam-j »aiele venite dc la Bassora şi unde
pîndeau de obicei, peí
Slenea vreme, tîlharii, cauta să se strecoare în giabă ua tor întîrziat. I
se strigă din urmă : „Ia stai !...** Şi el în-; Jmcni locului de spaimă...
întoarse capul şi nu văzu pe uliţa] ■tie nimic, decît o saca oprita in dreptul
unei uşi d¿-| Mnate. Nu pricepu cine il strigase. Vru să facă un pa^ Ai
departe, cînd i se strigă din nou, hotărît : ..Ei, bre, bi"eJ
ri o clipă !..." Acum sc opri şi întoarse capul mai spiMiat.i iar nu văzu
pe nimeni în noaptea pustie. Doar calul tt)ănog şi bătrîn de la saca dădea
din cap... ,.Eu le-am stri-^ bre... Vreau să ştiu de mai e mult pînă la
ziuă." ..Cum ?..^ n ?... Dumneata vorbeşti ?'* întrebă cutremurat călătoruLi
, asta-i, fu răspunsul, păi dumneata ştii cine am fo*t eu ?^ U te uita că mă
vezi Ia saca. Eu am fost cal de călărie... am;
Et harşea de mătase şi zăbală de argint.'' Omul prive* il mai speriat
parcă decit înainte. In clipa aceea ieţea; igiul din casă, cu biciul in mînă...
Trecătorul se indixptftj cit spre el. ,,Bre, dumneata ai un cal cum nu se mai
af'l lume ! E nemaipomenit Dar sacagiul înăcrit şi itea îngustă îi
răspunse întărîtat : ,,Păi. dacă dumneata as-[ i prostiile lui !.., Vai de capul
lui . Ţi s-o fi lăudat şi' umitale că în tinereţea lui a fost cal de călărie cu
harşea dt látase ! Cind toată lumea ştie că harşeaua se face din păi
 tcămilă..." Bălcescu rîdea rar... De cele mai mulic faţă decît zîmbetul
din colţul stîng al gurii, dar acum náz* vana snoavă i se păru într-adevăr
plină de înţol*-^ ^ \ r 'is-unse cu un rîs sacadat, dar nu zgomotos :
Anecdota e într-adevăr bogată, cred fntu^i c!\ n" u v o fi Nptate.
— Domnule Bălcescu, fără îndoială Telegescu şi M-^rin, ghiescu sunt
cam copilăroşi ; ceilalţi nu sunt nici c. 4 usur, dar ce înseamnă asta faţă de
faptul că aceşti oameni^ unt inima poporului român, care bate prin ei mai
puternic... îunt printre puţinii de azi în care colcăie duhul răzvrătirlL;
i)amenii aceştia îşi pun în joc libertatea lor şi feridrea la* illiilor lor.., Işi pun
în joc viaţa poate, pentru ca să adxici ndreptarea ţării şi să ne redea la toţi^
cu un ceas mai de-
303
■
vr- ibertatea. Comparaţi-i cu semenii lor 91 veţi vedea i sunt atit de
rari, nepreţuiţi, caii care vorbesc, chiar dac flecâresc puţin cam zgomotos.
— Dar nu e cumva primejdie, domnule căminar, această flecăreală a
lor să dăuneze acţiunii insăşi ?
— Am în ceea ce priveşte cinstea şi credinţa lor o c . edere
desăvîrşită... Şi asta mi se pare azi esansicL Desi că există anumite
primejdii... Aşa e jocul acesta cumplit revoluţiei... Poate că ar fi de dorit ca
ei să fie mai cumin puţin... Dar dacă ar fi cuminţi de tot, ne-am Impotmo cu
to i
Tînărul iuncăr rămase Indeluniţ pe gin se păru r-un fel,
căminarul are dr* ^\na\ ia lavila*
iorlalţi. Ia cei prea cuminţi, caic ovicaptă totul i Uii Mitică
Filipescu îşi împreună din nou mîinile ui piep*
rămase un timp pe gînduri, r^ r ^ M • ] n r i v l î n t ^ ^ ' . ff V n r
aceeaşi nedezminţită simpatie.
— Domnule iuncăr, viati nu aşteaptă. Ti rnni tot deauna in situaţia
de a l de a lucra cît
atunci lucrezi cu oamenii pc care ii ai... Dii diţii ideale şi oameni
ideali, înseamnă că nu pi> ţ i Ux-ce n odată Ia acţiune, înseamnă să aştepţi
pînă cînd vei fi nevol| să renunţi. Da, unii dintre oamenii - *rl sunt cam
flecari *^-ar putea să fi ajuns pînă la un . Agiei cit** c^'n d
Ic ce plănuim noi. Prea mult nu cred să şti. 4
orice caz, inapoi nu mai put^ da... acum că am pornit, • aleargă mai
repede ciştigă.
Bălcescu suferise foarte mult la gindul că -ar fi
bat Filipescu de und< ă poliţia a aflat, el ar fi trebu
^ spună numele lui Panuv.»chi, cu tot cuvintul dat. Acuia însă vedea
că atît cit ştia el despre informaţiile pr>Hţiei dir Piteşti nu era ceva care să-i
facă pe tovarăşii săi să într^^V de unde ştie el că Vomicia a aflat... Ii spune,
toti gindurat :
— Domnule căminar, altfel am gîndit e> «ntă mi.^ care. O
revoluţie nu se poate face de sus. Trebuie să aşteptai să fie ţara pregătită. Să
se ivească un semn limpede, o Ir tîmplare care să ne arate sentimentele
poporului şi I n acelaşi timp să fie o cauză, un pun*-^ d*^- piccar- n-^^'-ţ
o r ^ - T ^ornire de mînie populară.
Căminarul, care ascultase pe gînduri, ti strìngo min călduros, şi
Bălcescu nu pricepea de ce. Era şi * iceea
301
părcri\ cumva ? Dar atunci ar fi trebuit iuncărul sâ im pună o
schimbare. In realitate, Filipescu, mişcat de emoţia cu care vorbea,
vrusese doar să-i arate o simpatie care depăşea obiectul.
I'^iin întuneric mergea greu de tot, cu marc băgare de ©eamaă.
Tot mai burniţa. Avu norocul să înlilnească cîţiva itecători cu felinare
în care ardeau luminări de seu şi aşa, po urma lor, putu să iasă pe
Podu Mogoşoaiei.
LA CURTE PENTRU FELICITĂRI
în sala de aşteptare, tapisată cu mătase roşie şi cu ciu-bucărie ovală
aurită, de la palatul domnesc, fosta casă a Goleştilor, cîţiva boieri şi
doamne aşteaptă turburaţi. între ei, Tiţa şi mama ei, unchiul Luţă,
medelnicerul Nedelescu şi fiul său, lieutenantul Oprea Nedelescu.
 Staicu Nedelescu, în anteriul de mătase vişinie, încins cu şal persan şi
în biniş de atlaz alb, e foarte mîndru. îşi mîngîie barba tunsă scurt şi explică
înfrigurat serdăresei Zinca :
— Cînd m-am prezentat măriei-sale să-i aduc la cunoştinţă logodna
feciorului meu, rugîndu-1 să-i dea înalta sa binecuvintare, măria-sa mi-a
spus :
— Să se prezinte joia viitoare după şedinţa Divanului. Ştii, numai
joia vine el acum în Bucureşti, de la ţară. pentru şedinţele Divanului.
înţelegi ce mare cinste ? Ceilalţi fii de boieri care se însoară se pi^ezintă cu
nevestele lor la curte, după nuntă. Pe fiul meu îl primeşte măria-sa după
logodnă. Zinca înţelege, nici vorbă, că el vrea să-i atragă iar luarea-aminte
la cinstea pe care i-a făcut-o încuscrindu-se cu ea.
— Vezi că fiul dumitale este şi ofiţer în garda măriei-sale, întăreşte un
boier scund şi gros, care aştepta şi el să fie primit de vodă şi era bucuros să
intre în vorbă cu cei cu nunta.
Nedelescu îşi mîngîie barba şi parcă tot ar vrea ca Zinca Bălcescu să
spuie şi mai limpede că îşi dă seama de cinstea pe care i-a făcut-o el, dar
Zinca tace şi se gîndeşte la altceva. A fost greu să i se găsească şi ei ceva de
îmbrăcat, căci fetele, în ruptul capului, n-au vrut s-o lase cu rochia de
acum douăzeci de ani, care nu merge decît cu ilie şi cu fes mic, cu fundă. Ii
găsiseră un fel de tocă de un verde-închis, din care se lăsa pe umeri ceva ca
o rochie închisă pînă la înce-
306
pulul gîtului, de tafta neagi'ă, cu volane şi cu mîneci lungi, umflate.
La gît purta un lanţde aur cu medalion.
Lieittenaninl şi Tiţa, îmbrăcaţi de ceremonie, se ţin de mînă
fericiţi. Ea, în rochie albă do mătase, vStrînsă mult sub pieptul mic, iar jos
invoaltă, pusă pe cercuri largi şi ascunse de sîrmă, este toată înflorită de
bucurie ^şi, tare emoţionată, se alipeşte uşor de logodnicul ei.
— Vai, ce frică îmi e !
 îmbrăcat în tunică dc postav albastru, parcă ferecată cu atîtea
zorzoane de metal, cu epoleţi laţi şi cu "ciucuri de aur, cu tot felul de
ledunci alămii, el o întreabă mîndru :
— Cum poţi să spui că ţi-e frică alături de mine ?
— Tu nu poţi să mă aperi de vodă, dacă vodă s-o încrunta la mine... îi
spuse ea, cu o copilăroasă sfială.
— De oricine, Tiţa... şi ridică bărbăteşte din umeri, cu mîna pe
minerul săbiei.
— Nu te supăra, am greşit...
Fata se lipeşte fericită dc urnărul lui, dar cl ^iraio că ea nu i-a spus
toate temerile ei.
— Mi-aş da viaţa pentru tine, nimeni nu nc mai poate despărţi de aci
încolo, pînă la sfîrşitul zilelor noastre.
Ea îl priveşte proaspăt, viu, în ochi şi surîde... Crede că şi el.
Bătrînul Ncdelescu se întoarce către mama lui Bălcescu :
— Dar de ce n-a venit şi Nicolache ? Ca iuncăi% era aproape
îndatorat să fie aci... Dacă o să întrebe măria-sa :
Unde-i iuncărul Nicolae Bălcescu Ei ? Ce-o să-i spunem atunci ?
Zinca Bălcescu, încurcată, ocoleşte răspunsul, pentru că ştia că Nicu
nu a vrut să vie... îi arăîa că ei au" crezut că numai părinţii şi logodnicii.
Prea mult nu ştie, emoţionată şi ea, ce^să mai spuie.
— Am stăruit şi eu... Spunea că nu putea să lipseastă din tabără, că
era de serviciu.
Apare un aghiotant şi îi pofteşte în sala tronului.
— Poftiţi la măria-sa.
Au intrat în sala cea mare, cu covoare groase pe ps, cu perdele
mărginite jos cu draperii transversale, roşii. Vodă Ghica şi nepoata lui stau
în două jilţuri cu bqjdachin de culoarea vinului. Cei care intră se ploconesc
de lâ uşă, în afară de ofiţeri, care salută milităreşte. De altfjgl, cu faţa
încadrată dc colierul castaniu al bărbii tunse, cu mustaţa mică, în-
307
 toarsa în sus, alb la faţa, cu ochii puţin cam prea apropiaţi. Alexandru
Ghica, care e foarte mîndru c-a desfiinţat ceremonia sărutării mîinii,
zîmbeşte puţin absent, gînditor, cu bunăvoinţă în definitiv. Mai gravă este
nepoata lui, Alexandrina, care-i serveşte de secretará şi care la asemenea
ceremonii face oarecum şi onorurile tronului, el fiind burlac. Nu ' vrusese
să se însoai'c cu faţa bancherului Hagi Moscu, de la care luase, cu
împrumut, chipurile, cei o sută douăzeci de mii de galbeni cu care-şi
cumpărase de la mai-marii Porţii tronul. Şi nu s-a însurat, fiindcă era în
taină îndrăgostit de contesa van Suchtelen, pe care o v-a vedea chiar azi în
palati: de la Paşcani, lîngă Căcîulaţi, înainte de plecarea ei din ţară. Nu s-a
îmbrăcat, fireşte, în mare ţinută. Ci e doar in uniforma de serviciu, care e
neagră, dar tot încărcată dc fireturi şi de ciucuri. Ca decoraţii nu are decît,
petrecut peste talie, pieziş, marele cordon al Ordinului Nizan, şi în piept,
în dreapta, o mare placă de argint, înstelată. Toată lumea are mănuşi albe şi
toţi bărbaţii şi femeile au vărsat pe ei flacoane cu apă de colonie.
Logodnicul, cu Tiţa la braţ, fac cîţiva paşi înaintea celor- g lalţi. în
faţa lui vodă, ea se desprinde de braţul lui şi face I o reverenţă pentru care
s-a chinuit acasă îndelung. Apoi, el rămîne înţepenit în poziţie militară.
— Am înalta cinste să prezint măriei-sale pe logodnica mea, Sevastia
Bălcescu.
Vodă Ghica, trezit din gîndurile lui, zîmbeşte şi dă mîna Ţiţei care
vrea să i-o sărute, dar el şi-o trage curtenitor. Tiţa face apoi o nouă
reverenţă Alexandrinei Ghica. Acesteia îi sărută mîiia pe care i-o întinde.
Bătrînul Nedelescu se uită mîndru la Zinca Bălcescu. ,.Merge bine, nu ?"
vrea să spună privirea lui. Vodă face un semn. De alături, apar doi lachei în
fracuri închise, cu o tavă mare cu pahare cu şampanie şi cu alta cu
pişcoturi.
Ghica ridică un pahar înspumat, toţi ceilalţi ridică şi eî paharele.
— Vă doresc viaţă lungă şi fericită în viitoarea voastră căsnicie, şi bea
paharul tot.
 Ciocnesc între ei cuscrii şi logodnicii, dar cu bună-cuviinţă. Din
greşeală, logodnicul se loveşte cu cotul de tată-său şi varsă cupa de
şampanie pe rochia Ţiţei.
Fata, surpMunsă, speriată, dă un mic strigăt :
— Ah !_______________^_
S08
Logodnicul este loailc încurcat, iuti cei de faţa /.mibtbC însă
indulgenti, iar bătrînul Ncdelescu împacă înţclepţeşte lucrurile.
' — Da... Da... poartă noroc... întăreşte Alexandrina Ghica şi privirile
i se îndreaptă spre îndrăgostiţi, spre Tiţa mai ales, care zîmbeşte ruşinată.
Bătrînul Ncdelescu sti igă cu o voce puternica, fară emoţie,
slugarnic :
— Să trăiască măria-sa şi măria-sa... doamn... doniniţa, ar vrea să
adauge, dar se încurcă.
— Să trăiască măria-sa... se ploconesc cei de faţă. Şi pe urmă se retrag
încet, cu spatele spre uşă.
♦
In sala cea lungă, unde se aşteaptă de regulă intrarea lui vodă, zeci de
rude, în frunte cu unchiul Luţă, îmbrăţişează şi sărută pe logodnici cu
zgomotoasă căldură şi fac un mic teatru familial.
PROCI>lX
Ziua de paisprezece octombrie trecu liniştită, dar cînd Agia din
Bucureşti primi la rîndul ei un denunţ din partea serdarului Mehtupciu,
care era prieten cu Macedon&ki şi Sotir (şi fusese adus de aceştia în
complot), Vornicia trecu la arestări pe toată ţara.
Cel dinţii fu adus în beciul Agiei Marin Serghiescu, la douăzeci şi
patru octombrie, în Bucureşti. Apoi marele vornic dădu poruncă
ispravnicului de Gorj să aducă în fiare la Bucureşti pe Radoşanu şi soţii lui.
Oameni ai Agiei din Bucureşti fură trimişi să aducă legat pe Telegescu de la
Piteşti. Mitică Filipescu fu ridicat de acasă. Bălcescu fu adus la Dejurstfă de
o patrulă militară. Fură arestaţi în total douăzeci şi patru de inşi.
 Au fost toată iarna anchetaţi cu o asprime neobicinuită de către
comisia * numită de Alexandru Ghica, în care, în afară de fratele acestuia,
spătarul Costache Ghica, mai intrau şi vornicul lancu Mânu, vornicul
Manolachi Florescu şi aghio-tantul lui vodă, colonelul Nicolae Golescu. ^
> La 24 octombrie 1840, după primele cercetări făcute de Agie,
o ^mnitorul Alexandru Ghica desemnează o comisie de ancheta formată
din demnitarii menţionaţi de romancier (n. ed.).
- Constituită în mai 1840, societatea secretă condusă de boierul
Dimitrie (^liiică) Filipescu (1801—1843), doctor în drept la Paris (1831), avea
in program, potrivit unui proiect de constituţie, abolirea rangurilor ŞL
privilegiilor protipendadei, libertatea presei şi a individului ca persoană
juridică in cadrul unei republici sprijinită pe armată. Din conducerea
societiţu au făcut parte Nicolae Bălcescu, C. Telegescu, D. Macedonski
(bunicul poetului), Marin Serghiescu, EfUmie Murgu, Jean A. Vaillant. Ca
scop fundamental societatea şi-a propus reali-
310
Acesta deveni vînăt, din roşcat ce era, intr-o noapte tir-zie, cînd în
cancelaria de la Dejurstfă. Nicolae Bălcescu, istovit de zece ore de tacrir, îi
strigase cu o amarnică durere :
— Dacă tatăl dumitale n-ar fi murit acum zece ani şi te-ar auzi
batjocorind, aşa cum o faci. duhul progresist, ar muri acum de ruşine...
Cine ar crede că sunteţi fiul marelui boier
Dinu Golescu ?..,
Era vădit că amintirea tatălui său, iluminat boiei- cărturai% îl
stînjenca pe acest elegant boier de curte, care si la anchetă ■venea în
fiecare zi într-o nouă uniformă.
îşi sprijini cu amîndouă palmele fruntea şi rămase aşa mut, cu coatele
pc ma^să.
Şi mai brutal se purtase încă spătarul Costache Ghica, despre care se
spunea în oraş că, încins fiind cu sabia, lovise cu pumnii pe unii deţinuţi.
Nu s-au putut afla prea multe dc la cei arestaţi, cu toate că ancheta a
fost atît de mult prelungită. De altfel, doi dintre cei mai adînc implicaţi în
acest proces, dascălii Eftimie Murgu şi J.A. Vaillant, au fost lăsaţi liberi,
subt motiv că sunt sudiţi, supuşi streini, unul austriac, iar celălalt francez.
Asta a dus la zvonul cu totul fals, care umbla în oi-aş (şi a dăinuit şi mai
tîrziu), că Vaillant ar fi fost cel care i-a trădat pe ceilalţi. După alţii, însă, cel
care îi vînduse fusese un alt dascăl de la biserica Negustorilor, pe care-1
cumpărase cu
zarea independenţei Ţării Româneşti, abolirea regimului feudal,
emanciparea cîăcaşilor şi proclamarea egalităţii tuturor celâţenilor.
La 24 octombrie 1840 au fost arestaţi conducătorii societâjii (cf. I. C.
Filiti, Tulburări revoluţionare în Ţara Românească intre a n i ^
1840—1843, în An. Ac, Rom., s. II, 1. XXXIV, p. 201—289, 1912). în-
tilnirca dintre N. Bălcescu şi Mitică Filipescu, apropierea dintre cei
doi revoluţionari avusese probabil loc în a doua jumătate a lunii iulie
1840. La Dejurstvă, care era în mahalaua Gorgani. Ion Ghica l-a văzut
pe N. Bălcescu la începutul anului 1841 (ianuarie-lebruarîe». Mai
tîrziu îşi amintea : .,în camera în cai'e am intrat, un tînăr căruia ji
mija mustaţa pe buze. şedea pe marginea unui pătucean de scînduri,
fără alt aşternut decit o manta soldăţească, ghemuită căpătîi şi o
luminare de seu în'tr-un sfeşnic de pâmînt care lumina un ceaslov,
singura carte ce-i fusese permisă" (Scrieri, Ed. Minerva, voi. III, Buc,
1914, p. 38.).
Detalii privitoare la ceea ce autorităţile vremii au consideiat
„complot criminal", date în legătură cu acest moment din biogiafiile
lui N. Bălcescu şi ale componenţilor celor care au condus societatea
secretă le vmn insera, apelînd la acte şi documente de arhivă, precum
şi la însemnările lui Camil Poiroqru ( n . ed.)
311
bani buni căpitanul de la Agie, Costache Cbioru, ^ ca să spioneze.
Numai tirziu avea să se afle adevărul.
Tocmai la 1 februarie 1841, cei zece acuzaţi au fost tn mişi in judecata
înaltului Divan, prezidat de spătarul Costac) Crhica, pentru complot
împotriva vieţii domnitorului. în afara de preşedinte, mai era în Divan un
ofiţer, colonelul Nicolar Golescu, care deşi fusese in comisia de instrucţie,
fusese nu mit acum. în faţa Divanului, acuzator public, procun militar.
Sala cu perdele sîngerii dt la Divanul apelativ era n< încăpătoare
pentru mulţimea de boieri şi soţii de boieri car ţineau sâ vadă şi să audă pe
acuzaţi, căci în afară de b< nimeni n-ar fi putut pătrunde» intr-o astfel de
sală de judt cată, în acele vremuri cînd Adunarea Obştcascii era alea; rumai
dintre boierii ţării.
Mulţimea aştepta îngrămădită la porţile Divanului, din ( în ce mai
numeroasă... In ziua cînd se luă din nou tacrin căminarului Mitică
Filipescu, mai bine de zece mii de oame. fuseseră împinşi de pe Podu
Calicilor cu spăngile şi aştepte pe prundişul Dîmboviţei ori în grădina
bisericii Doamnei B.
-a. S-a aflat imediat cît de hotărît şi cît de curajos a fost căminarul, cît
de bărbăteşte s-a purtat. A re^cunoscut toti*' şî-a luat asupra lui totul dar a
tăgăduit comisiei de judeca; dreptul de a-1 judeca.
Frumoasa lui faţă arămie era acum acoperită de o barbă crescută în
dezordine şi părea încă şi mai palidă.
— Da, ara plănuit dezrobirea clăcaşilor... Da, am fi voit sâ-i facem
oameni liberi, căci aceasta ar fi spre binele p. triei... Da, am gîndit că e bine
să se desfiinţeze rangurile şi privilegiile boiereşti, căci nu e drept ca unul să
aibă tot, iar cei mulţi nimic... Am plănuit înfiinţarea unei armate naţi*^-
nale ca să nu mai tremurăm cu toţii de cîte ori unui Pasvan-tologu de Ia
Vidin îi vine poftă să prade, trecînd prin foc şî sabie un sfert din ţară... Am
cerut libertatea presei şi a c*. vîntului, fiindcă acesta este duhul vremii...
Pentru toate cîte am dorit să le împlinim, nu aveţi dumneavoastră dreptul
de a ne judeca... Iar dacă o faceţi... ne va judeca din nou pe
* Costache Chihaia, poreclit Cos>uchc Chiui banţilor, cel ce a
condus maltralârlle la care au fost supu^^i „complotiştii*' arestaţi. Se crede
cu tot el ar fi introdus Arintre torturi ţinerea deţinuţilor in picioare mai
multe zile nemişaCţi, cu faţa la
pe»^tc ( n ed).
312
 r
ţi — şi pe noi, şi pc dumneavoastră — istoria, şi urmaşii m nea
voastră se vor ruşina de ceea ce aţi făcut. A trecut ca un fior uşor peste
capetele boi(TÌlor si ale coanelor împopoţonate, care veniseră acolo ca u
teatru. ; altfel, Bălcescu, în tacrirul său şi tot timpul in fata /omi-'i de
anchetă, dînd o serie de răspunsuri voit c(tnfu/e, nu se adise decit cum să-
1 apere mai mult pe Mitică Filipescu şi I pomeni dc intilnirca de la Vadu
Hău.
Cînd într-o zi din prima săptămînă a lunii april, pe o vme de
primăvară, în timpul cind cireşii erau în fleare. spă-rul Costache Ghica se
întoarse dinlr-o încăpere alăturată.
tot Divanul după el, ca să citească hotăritea, in sală toată mea
îngheţase... în Q^lţul din dreapta, in fundul sălii, Tita lingea, albă la faţă.
mîna serdăresei, care privea fix, îmbră-tă toată în negru... Unchiul Lută,
lingă ele, le apăra de in-lesuială, şi acum asculta şi el încremenit. Plivirile
lor tinse necontenit chipul iubit, palid, cu ochii cu cearcăne, între uzaţi.
Tita işi umezeşte buzele arse de frigui ile aşteptării, idecălorii nu s-au mai
aşezat în jilţuri şi spătarul, potri-ndu-şi cu o tuse seacă glasul, dă citire
hotăiîrii : „...Pentru complot împotriva vieţii Măriei-Salc Domnito-
lui ?i turburarea ţării, sc osindcsc după cum urmează : Ma-n
Serghiescu, Telegescu. Sotir şi Radoşanu la zece ani în-lisoare la
ocnele Telega. Se osîndeşte la opt ani închisoare
Snagov Dumitru Filipescu, Baronescu, Macedonski, Cămă-
şescu şi Molojescu ; se osîndeşte la trei ani inchisoare Ni-'lac
Bdîcescu, fi ind minor. Ceilalţi se declară fără vina...'' Asta este tot
ceea ce a auzit Zinca Bălcescu pînă în clipa nd şi-a pierdut cunoştinţa de
sine, deşi pînă î n clipa
eea se ţinuse încă tare. Cu greu unchiul L u ţ ă le-a putut oate pe ea şi
pe Tiţa d i n sală.
Au încercat tot timpul să-1 vadă la închisoare, la mimis-rea
Mărgineni. Dar învoirile se dădeau foarte greu, căci Ire-jîau trei semnături,
de la Vornicie, de hx Agie ai, cea mai ea de cîştigat, de la Spătărie... La
Snagov, unde fusese dus [itică Filipescu, era şi foarte greu de ajuns. Intr-o
zi, unul ntre prietenii lui a obţinut învoirea să viziteze minăstirea
313

i i
.io pe ostrovul de la capătul lacului, unde era şi temniţa. A] a
cumpărat cu cîţiva galbeni pe ceauşul paznicilor, care arătat şi hruba boltită
de subt ruine, înecată de apă, în c; •Ta ţinut în lanţuri Mitică Filipescu.
Ctitoria lui Vlad Ţepeş era, după aproape patru sute ani, dărăpănată,
deşi fusese refăcută de vreo două-trei u Zidurile erau pătrunse de apa
lacului. încît deţinutul nu put( sâ stea ferit decît po patul de scînduri
îngust şi putred şi CcMuşul arătă prin ferestruica prin care i se da hrana ce]
închis, cu un fel de milă dispreţuitoare, un bătrîn uscat barba acum
căruntă.
— Asta e boieru ăla. Mitică Filipescu, care a vrut răstoarne pă vodă.
Nu mai aro mult dă trăit... îi putn picioarele în apa din chilie.
înli-o zi ploioasă de toamnă, Zinca şi Tiţa, ncpuiuid ini la închisoarea
de la Mărgineni, cu toate că au făcut un dri de zece ore cu poştalionul,
aşteaptă privind în sus fereasl ştiută, dar zidurile coşcovite ale închisorii
sunt nepăsătc mute. S-a înserat, umezeala le-a pătruns, dar ele tot tcaptă.
Burniţează mereu, picioarele parcă ar sta în mocii
Un vătaf le-a făgăduit că, de va putea, va duce pe fv legătura cu de-ale
mîncării şi cu îmbrăcăminte şi îi va spi deţinutului să privească printre
gratii. Şi iată că ap sus la fereastră, prin ceaţa uşoară, chipul iubit. Are fj
liasă, ochii în cearcăne negre, bărbia întunecată de q bai-mică, neagră. Se
simte cît e de slab după umerii adi Face un semn cu mîna. Totul e pătruns
de ploaie, de nădejdea nesfîrşită a zilei acesteia de toamnă.
UN LOGODNIC POLTRON
S-a pornit un viscol cumplit încă din noaptea Sfintului irei. Şi aşa a
ţinut aproape toată săptămînă. Acum, spre 1 % in ajun de Sfîntu Nicolae, a
stat viforul, dar cerul e înnourat şi încă nu s-a pornit gerul. Acoperişurile
joase caselor sunt, aici în mahalaua Visarionului, tot atît de ienite ca şi
uliţele. Lumea a stat tot timpul închisă în an-a, numai cei cu rosturi
hotărîte au înfruntat silit urgia afară. Acum e o linişte fără seamăn şi totul e
nesfirşit de , ca într-un vis. Singurele semne de viaţă sunt hornurile elor,
care înalţă fuioare groase, negre, de fum, căci toate ele duduie. Bărbaţii au
ieşit cu lopeţile să facă pîrtii spre irtă, pînă în mijlocul uliţei ; unii, din
căsuţele lor mici, a au răzbit din tindă, căci zăpada era pînă la streaşină. La
Zinca Bălcescu acasă, ajunul Sfintului Nicolae e, în rl acesta 1842, trist ca o
zi de doliu. Amintirea vremurilor linoase de altădată, cînd pînă tîrziu seara
serdăreasa pre-ea plăcintele şi fripturile pentru ziua lui Nicolache, o tote de
durere.
Iată că a oprit la poartă o sanie mică de fier şî piele lată, cu caii cu
zurgălăi la gît şi moţiiri roşii prinse de că-^tru în frunte. Sunt doi murgi cu
coamele gătite şi au peste ipuri, de la jumătatea spinării şi pînă la capra
săniei, val-puri largi de plase de sfoară albăstrie, care împiedică ză-da să
sară din copite în cei din sanie.
A coborit medelnicerul Staicu Nedelescu, care a cerut să rbească
numai cu Zinca, între patru ochi. L-a poftit atunci
odaia de musafii^i, cerîndu-şi iertare că nu e foc.,, ca să ii facă puţină
economie de lemne.
De la întîile lui cuvinte, care se voiau ocolite din omenie; erau grele şi
josnice, ea a înţeles despre ce e vorba. Işi nge mîinile, străpunsă ca de un
cuţit.
— Dar cum se poate să desfaceţi o asemenea logodna Cînd au apărut
în lume ca logodnici, cînd au fost curte ?... Cind toată lumea ştie ?... Nu se
compromite o fa de optsprezece ani în felul acesta ?
Nedelescu, cu faţa lâtâ şi barba mare doar potrivită briciul, a rămas în
picioare agitat. Ba tot el e cel revo că serdăreasa nu pricepe de partea cui e
dreptatea.
— Dar înţelege şi dumneata câ nu pot admite ca fr meu să-şi brizeze
cariera, căsătorindu-se cu fiica dumit Un ofiţer însurat cu sora unui osîndit
pentru înaltă trăi îşi atrage duşmănia lui vodă, capul oştirii.
In timpul acesta a intrat Tiţa, care, după atîtea amîi ale nunţii, văzuse
bănuîtoarn această vizită si acum în pr: ascultă uimită, zdrobită.
 — Eu socotesc că e mai bine pentru amîndoi tinerii se despartă
înainte de nuntă decît să se nenorocească un pe altul.
Zinca îşi vede fata gata să se prăbuşească, alearg?» prinde în braţe.
— Fetiţa mamii... fetiţa mamii...
Dar cu o tărie deznădăjduită, Tiţa întrebă, sfîşîată şi par
liniştită :
— De ce n-a venit el să-mi spună asta ?
— A fost mutat pe ziua de ieri în regimentul de la Craiova. A trebuit
să se prezinte la serviciu... Mi-a dat mie vă aduc verigheta. Şi se caută in
buzunarul caftanului vord îmblănit.
Fata îl priveşte albă, parcă prăbuşită, şi surîde pe gînd
— Şi spunea că şi-ar da viaţa pentru mine Nu mai poate să lupte şi
începe să plingă fără nici o
mişcare.
Bătrînul Staicu Nedelescu pune verigheta pe masă, morfolind un soi
de explicaţie fără vorbe.
Tiţa se frînge din nou, privind verigheta înapoiaf Scoate apoi încet
de pe deget cealaltă verighetă, dată el, o priveşte îndurerată şi o pune pe
masă. Moale, se pr touşeşte în fotoliu, subt ochii mamei ei. Bătrînul, în caft
verde, îmblănit, ia în grabă verigheta, bîţîie din mîini şi d cap, încurcat.
— îmi pare nespus de rău... dar fiul meu nu putea să-brizeze cariera...
şi iese ţeapăn, după ce a salutat în pripă
■
LA DEJURSTFĂ
O săptănună mai tirziu. Bălcescu a fost adus în Bucu-la
Dejurstfă, lîngă biserica Gorgani. E ţinut intr-un fel chilie îngustă, cu
gratii la ferestruica mică care da spre lă şi spre oraş. Iama a fost
mereu grea şi el a suferit eu de frig. acoperindu-se doar cu mantaua,
pe un pat de înduri. Un sfeşnic cu o luminare şi un scaun nu -1 pot în-
Izi... Timpul trece nespus de greu subt apăsarea pereţilc nuşii. în
această dimineaţă de ianuarie, viscolul trebuie sa fost cumplit de
îndirjit. căci neîntrerupt i-a auzit vîjiitul i-a simţit suflarea
pătrunzind nu numai pe subt uşă, dar rcă şi prin pereţi De la o \aeme
s-a potolit. Nu se mai id de afară dc-cît înjurăturile cimiplite ale
unterofiţirului ■jurriă, care urlă după soldaţii care nu-şi scutură bine
pi-jarele afară şi murdăresc de zăpadă pridvorul chiliilor. Ca -mai
uite, ca să se incâizească poate, recită cu voce tare rsuri franţuzeşti.
Afară, la uşa celulei, îmbrăcat intr-o damă groasă peste uniformă,
maiorul Lăcusteanu însoţit
locotenentul Fărcăşanu şi unterofiţirul de ser\âciu s-au )rit in
dreptul celulei şi ascultă la uşa groasă, cu feres-uica ei cu gratii sus.
Nu-i vine să creadă. Se întoare ape
ire locotenent, care e îmbrăcat numai cu mantaua cu epo-ţi
galbeni şi încins cu eşai^a de serviciu.
— Citeşte cărţi franţuzeşti ? Nu ştii că un condamnat -are
dreptul la nici o carte ?
Şi Lăcusteanu mînios trage meneu cu urechea la versu-le spuse
cu căldtură de un om care dirdiie de frig. Apoi, ipingînd cu îndîrjire
uşa, maiorul irumpe urmat de ceilalţi, erbînd de mînie._________
— Cartea... Ce carte citeai ?... Vede un ceaslov pe tm aun, îl ia^
il aruncă la loc... Âsta-i un ceaslov. Citeai o ale franţuzească.
317
Bălcescu s-a ridicat milităreşte în picioare, cu mantausi şubredă pe
umeri... Ochii îi sunt duşi în fundul capului, c| bărbuţă tînără îi umbreşte
obrajii palizi.
— Nu citeam nici o carte.
— Unde ai ascuns-o ? Şi apoi dă ordin scurt, sec, către| unterofiţiri.
Caută pc subt pat...
cauta
Unterofiţirul dejurnă, Simion sin Firu, îngenuncho pe subt pat, dar
nu găseşte nimic.
Deţinutul, istovit, îndîrjit, surîde amar,
— Domnule maior, nu mai căutaţi pe subt pat, nu i acolo cartea.
Lăcusteanu tresare şi intrebă aprig :
 ' — Unde e ? Dă-o numaidecît...
Bălcescu cU^ată cu un respect ix^onic, milităresc, încercînd istovit să
ducă un deget la frunte.
— E în cap, şi surîde amar. Am aici aproape cincizeci dţ cărţi
româneşti, franţuzeşti, latineşti, greceşti şi nemţeşti.. Apoi îl priveşte lung,
cu tîlc. Recitesc în fiecare zi cîte una Şi întors în el însuşi, şopteşte scăzut,
cu sarcasm şoptit; Astea nu le puteţi confisca.
Lăcusteanu a priceput amara ironie şi strigă furios :
— Fostul iuncăr Bălcescu, nu-ţi dai seama că eşti osîndit pentru
înaltă trădare ? Mătăhălos, mai ales în dulamă se învîrteşte în jurul lui, îl
priveşte dispreţuitor... Că daca nu erai minor şi nu ai fi avut protecţie, nu
scăpai numai cu trei ani. Se întoarce cu mustaţa zbîrlită şi surîde sarcastic,
către ofiţer : Dumnealui a vrut să răstoarne pe vodă..: Să facă repulDlică...
Să ne ridice în cap pe ţărani... Opinca,.^ Fierbe de mînie ; se întoarce iar
spre Bălcescu : La ce-ţi foloseşte atîta minte dacă ţi-ai zdrobit cariera şi
dacă ai ajuns în halul în care te găseşti ? Şi încă să fii mulţumit că eşti la
Dejurstfă... Şeful complotului, canalia de Mitică Filipescu, este de doi ani la
Snagov, cu picioarele în apă... îi cade carnea de pe el, putrezită... Nu mai are
nici un dintre şi-i aproape orb... L-am văzut luna trecută.
Bălcescu se cutremură, se sprijină de peretele chiliei, ca să nu cadă.
Căminarul Filipescu ? îşi .aminteşte copleşit d€ dragoste şi admiraţie că
acest bărbat a fost singurul care n-a dat vina pe ceilalţi, care a luat totul
asupra lui, aco-perindu-i pe toţi.
Maiorul îl priveşte plin de dispreţ, cu ochii lui mi* prinşi în obrajii
mari, fălcoşi.

■
— Aşa pătimesc ticăloşii care strică ţara... ca^^e răzvră-2 poporul...
Se întoarce apoi către Fărcăşanu. cu un rînjet fel binevoitor, şi scoate din
amintire : L-am întîlnit acum va ani la Vadu Rău pe acest Mitică Filipescu.
Era şi nnealui, şi-1 arătă pe Bălcescu, întorcîndu-se spre el.
 tţi aminte că v-am spus... Băgaţi-vă minţile în cap, că de la ocnă
putreziţi... Uite, că am a\ait drepjtate... îşi po-;te ceaprazăriile de pe umeri
şi se încheie din nou la lamă.
Bălcescu, rezemat de zid, se frînge încet, cu obrajii în--işi, năucit de
cele aflate despre Mitică Filipescu. Maiorul, încălzit de propria lui
amintu^e, vine din nou -e el, îşi încrucişează braţele pe piept, îl pii^oneşte
cu .virea.
!^ Cum este cu putinţă ca un o^staş să se răzvrătească potriva
domnitorului său. căruia *i-a jurat credinţă ? In ul lui vodă. eu nici nu vă
mai judecam. Mai ales cînd e irba de un iuncăr. Aşa să ştii... Eu viram sabia
în dum-ata şi te lăsam mort pe loc.
Cel întrebat a devenft palid. îl priveşte mut, cu ceva Ipămîntesc în el.
Face o gi^ea forţare ca să poată să se .pînească.
Lăcusteanu se plimbă încruntat, fierbînd de mînie, prin lilia
întunecoasă, luminată din cînd în cind de reflexele m de la geam ale
flăcărilor de la casele care ard pe Podu
Pămînt, la cîţiva paşi chiar de postul tulumbagiilor. O sa, două, iarna
mai ales, arde cam în fiece zi în Bucureşti.
De ce ai vrut să devii ofiţer dacă nu iubeşti ai-mata ? ică nu-i cinsteşti
uniforma ?
Bălcescu zîmbeşte amar, apoi spune apăsat, silabisind ircă :
— Aici la închisoare am lucrat o carte care se numeşte recum
P u te re a a r m a tă l a ro m â n i . N-o căuta s-o confişti. numai în cap... O
voi întregi cu-anii. Vor fi acolo cam-niile ostaşilor români, cîte au fost de la
întemeierea Prin-Datelor. Şi îl priveşte deodată aprig. Dar uniforma asta l-
mi place... Nici cine comandă,..
Lăcusteanu, om coleric-sanguin, cum se caracteriza el suşi uneori,
care nu se aştepta la acest răspuns de la un 1 atît de istovit, vrea să scoată
sabia.
— Nemernicule !
— Domnule maior, se aşează în faţa lui speriat Fărcă-nu, nu uitaţi că
e prizonier.
 319
Maiorul îşi muşcă mustaţa mîcă, se stăpîneşte, pe urmă îşi potriveşte
şuba şi, înainte de a pleca, dă instrucţiile pe care le crede necesare
locotenentului, cu o voce obişnuită în serviciu.
— Nu cred că focul se va întinde pînă aci. Polcovnicul s-a speriat
degeaba... Cine ştie cum s-au aprins, peste Podu Mogoşoaiei, acareturile
Ghiculeştilor... Dacă, totuşi, crezi că e nevoie să mutăm deţinuţii, să ştii că
o parte din batalionul meu este consemnat în cazarmă. Pe mine mă găseşti
la vornicul Grădişteanu. Şi arată, cu un gest lămuritor, că acolo vor juca
căi'ţi... Facem o partidă de w h i s t . Sunt toată noap-acolo... Iar în clipa cînd
iese, se întoarce spre Bălcescu, ameninţător : N-o să mai ai prilejul să
urzeşti revoluţii.
Fostul iuncăr nu ascultă, priveşte spre fereastră. Maiorul a pus mîna
pe clanţă şi îi porunceşte în şoaptă lui Fărcă-şanu :
— Să stai cu ochii pe bestia asta...
Apoi ies toţi trei, tropăind puternic pe duşumeaua de cărămidă a sălii
lungi care leagă chiliile.
Bălcescu, rămas singur, se crispează într-un gest de revoltă şiJşi
încleştează pumnii. Dar deodată se frînge. Siml( că trebuie să tuşească, nu
se poate opri, duce o batistă murdară la gură şi, cînd o ia, vede cu groază
urme de sînge pe ea... Se trînteşte cu faţa în jos pe pat, dar aude numaidecît
uşa care se deschide iar cu zgomot. Tresare, căci nu vrea să fie văzut bolnav.
Vrea să ascundă tuturor că pieptul îi e atît de şubred. Intră, prietenos,
locotenentul Fărcăşanu şi surîde, ridicînd din umeri, parcă ar spune : ,,Ai
văzut ce nebun e ?" Bălcescu clatină din cap, copleşit de tristeţe, iar
locotenentul se apropie încet de pat.
— Domnule Bălcescu, am o rugăminte... şi aici şovăie, rîzînd... Uite,
mîine seaiă este o soarea masche'* la Momolo... Vine cu părinţii ei şi o
demoazelă din protipendadă, care se crede că este singura fiinţă din
Bucureşti care ştie englezeşte. Vreau să-i spun, ascuns subt mască, şi eu
cîteva cuvinte englezeşti, ca s-o fac curioasă.
Bălcescu îl priveşte, obosit.
 — Şi dacă-ţi răspunde, ce te faci ?
— O să fie subt mască, nu ? Voi tăcea misterios şi ea va crede că nu
vreau să vorbesc. Vrei ? Şi îi întinde un creion şi hîrtîe.
Bălcescu caută, pe gînduri, în timp ce Fărcăşanu adaogă •zîmbind
şiret.
320
— Dar scriomi în pronunţarea rr)mănoască... Surîzînd obosit,
Bălcescu îi întind(^ petecul dc hîrtjft.
— Spune-i rîndurile astea... Sunt din Ha m l c t . . . Locotenentul
citeşte, silabisind :
— Tu c n o u r i g o. . . c n d c u i cl i l u . , . Fa r ) i c < ' l ' . . Omul.
obosit, i-a pus mîna pc umăr.
— Dacă nu se po-ate mai bine, fie şi aşa. Fărcăşanu mulţumeşte, iese
pc uşă, urmărit dc privirea
Ibsentă a lui Bălcescu.
In original : ,,To a nunnery QO , and quickly too, jareaeW
Hamlet, act. III. scena 1). Du- T R LA ' N M -^-tin' SJ . i t i - ! repede.
Cu 0 I tine (n. ed.).
»f TOM LULL C ouiiM IJI, . 1
1\ MAIIAJ.AUA DiNSPRi; VISARION
Afară e un ger năprasnic, dar în săliţa cea lungă din odăi, din uliţa
Visarionului, pe două canapele îngustei puse în lungul pereţilor,
capitonate şi îmbrăcate cu cîn^ vopsită în tutuniu, vreo două-trei femei
îmbrăcate g' cu scurteici, cu copii în braţe, aşteaptă în frig, căci i sală nu se
face foc. ca să fie primite pe rînd de Zinca. Locul este îngust, şi-cînd
Paraschiva se duce să deschidă, abia poate să treacă. Femeile necăjite au
venit de departe^ într-o vreme cînd boieroaicele nu obişnuiesc încă să
meargă la doctor acasă.
— Sâ zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinciţ asta nu se află
în toată Ţara Românească... clătină din cap femeie tînără, cu scurteicâ
veche pe ea, învelind cu o br boadâ copilul, ca de doi-trei ani, pe care-1 ţine
în braţ
 — Eu viu aici dă vreo trei-^ăptămîni, dar p-o nepoată $ mea, venită
anume dă la Brăila, a făcut-o bine dă albeaţă în ochi într-o săptămînă...
lămureşte la rîndul ei femeia legată cu o basm^a pe subt fălci, ţinînd de
mînă fata.
S-a auzit oprindu-se la poartă o sanie cu zurgălăi apoi a bătut cineva
la uşa din faţă. Slujnica se duce să deschidă şi pe urmă lasă să treacă
înaintea ei o femeie foarte ] tînără, care nu pare să aibă încă treizeci de ani.
E îmbrăcată într-o malotea de suvai mătăsos, albastru-negru, îmblănită
toată cu samur pe dinăuntru. Pe cap are o căciulită de astrahan sein, ca un
fes mic, de pe care-i cade pe umeri o capelină tot de suvai mătăsos, de
aceeaşi culoare albastră ca malokeaua ; în picioare poartă nişte cizmuliţe
negre, scurte, cu tiv pe cacom alb sus. Are ceva sprinten şi neastîmpărat
322
■
ì ca, de paie mereu grăbită. Slujnica a bătut in stìnga, la gft din
mijlocul sălii, şi după puţin timp s-a ivit în prag Jnca Bălcescu,
fericită că o vede pe Luxiţa Florescu.
If — Maică, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că ai venit, şi îi ace loc
într-altă odaie, în odaia de musafiri din dreapta de 1 faţă.
— Nu pot să uit, coană Zinco, niciodată, că l-ai vindpcat A
ftate-meu. Spune-nii te rog ce -s-a întîmplat. Ştii dum-iBata bine,
oricînd mă vei chema, voi veni.
Femeia cea tînără face cîţiva paşi prin casă, se vede că si ea
încurcată. Pare şî încruntată, fiindcă are sprîncenele i^re de tot şi
cam scurte^ numaidecît-d'easupra ochilor că-)rui, umbrindu-i, odată
cu genele de parcă n-ar avea pleoa-)ele de sus. Altfel e destul de
frumoasă şi zveltă ca o pisica ^gricioasă cu gît lung.
^ — Ce pot să fac ? Aţi văzut ce greu mi-a fost să obţin le la ţaţa
Anica Ghica făgăduiala lui vodă"că'-l va ierta, "^u-i cerea decît să
prezinţi dumneata o cerere semnată de l'Nu-1 cunosc pe băiatul
dumitale, dar am alergat ca o ne-j&nă să-ţi aduc vestea şi, cînd colo,
Nicu ăsta nici n-a vrut audă de semnătură... în sf îrşit, tot e bine că
măcar l-au nutat la închisoarea din Bucureşti,
' — Maică, nu te supăra, e un copil, şi pă urmă, acum e altceva !
Acum nu mai e vodă Ghica, ăl care l-a condamnat. \cum, cu Bibescu,
o să-i fie mai uşor să facă o cerere. Dumneata ^eşti rudă, mi se pare,
şi cu Bibescu ? Ba după ite ştiu şi cu marele vornic...
— Va fi foarte greu. Ar trebui să vorbesc tot prin ţaţa A.nica, dar
de cînd am divorţat, mătuşă-mea nici nu vrea 3ă mai audă de mine...
Zice că în casa ei să nu calce o di-x^orţată... Mai rău e că nu vrea să-1
vadă nici pe vodă Bibescu", de cînd umblă să divorţeze şi el.
Intră pe uşă, cu sufletul la gură, Tiţa, aleargă la Luxiţa, -)
îmbrăţişează, cu obrajii prinşi de ger, tremurînd de emo-jţie. Vine de
la mătuşa! lor, Faca, şi a văzut sania oprită îa faţa casei.
— Mi-a spus Paraschiva că ai venit... Nană Luxita, trebuie să
încercăm din nou... Cînd am auzit că l-au scos pe Ghica, am
înnebunit de bucurie.
Acum nu mă rmn duc eu Ia închisoare, o lămureşte! Z m e a pe tînără
femeie. In noaptea de Crăciun am visat căi mi-a apărut Maica Domnului
deasupra icoanei şi mi-a spus: Zinco... să se ducă fata ta mai mică şi să-l
aducă pe Nicu, frate-său, acasă... Trebuie să se ducă ea, neapărat." Tiţa
strìnge-amîndouă mîinile tinerei femei.
Trebuie să facem ceva. nană Luxita. Mama nu m doaime de la
Crăciun încoace... Numai de asta vorbeşte...

X
AKO I A R IU ( l l K i S l í I
Da... nana Luxiţa a obţinut doar în trei zile, şi dc la ^||dă Bibescu, o
fagaduială de iertare. Să facă deţinutul o cerere anume. Zinca şi Tita au
pornit într-o sanie cu scau-QHI acoperit cu o sarică albă. Birjarul stă în
picioare în raţa laviţei lui înguste, în pieptul lăcuit şi întors al săniei, in
ianuarie n-a viscolit decît vreo două zile, altfel a fost mereu senin,
iar'troienele şi movilele de zăpadă care acoperă oraşul, cu grădinile şi
livezile, au îngheţat şi stăruie de aceea un ger cumplit. Sania coboară in
grabă, dar pc Podu Mogoşoaiei, pe care e drum făcut între pereţii de za-
bida datâ-n lături, nu poţi merge decît la pas, căci e foarte ■lecos... şi
sutele dc sănii care se îmbulzesc, unele încer-Ad să treacă înainte, altele
vrînd ^ă ' i ^^^-^ască, alunecă intr-o ^rte, se lovesc între ele.
— încotro ? Nu c voie !... Şi un tist de dorobanţi a ieşit înaintea
cailoi-,
— De ce nu e voie ?
— Nu vedeţi că arde ? Şi arată spre biserica Zlătarilor cerul i^oşu.
— Avem învoire de la Spătărie, <îc la Vornicie şi de la Agie. Dă-ne
drumul, băiete, aproape că se roagă bătrînă mamă, care văzuse că arde
undeva in Bucureşti, dar care ştia mai întîi de băiatul ei că îngheaţă intr-o
chilie la închisoare.
— Nu se poate să treceţi, e poruncă.
Tistul întoarce caii de zăbală. Cînd au văzut că nici vorbă nu e să
poată ajunge pe la Podu Cilibiului, s-au întors şi au încercat şă treacă mai
încoace, pe la Hanul lui Filaret, pe lîngă biserica Brczoianu... Dar lingă
fostul han, în faţa casei Torok, au fost iar oprite... Se văd pe toate .uliţele
care duc spre Dîmboviţa oameni nevoiaşi care ridică doniţe de
325
apa pentru tulumbe. Coboară amîndouă din sanie, Tîţa luîn. pe braţ
coşuleţul pe care-1 duc lui Nicu, şi o iau încet sprt lacul lui Dura, prin piaţa
în care sunt vreo douăzeci dc sănii cu lemne şî dovleci, venite la tîrgul de
săptămînă. Ocolesc iar pe Brezoianu, spre Podu de Pămînt, dar înainte d<
Giafer, unde malul gîrlei este iar ridicat, sunt din nov oprite. Un alt pîlc de
oameni nevoiaşi fac lanţ, trecînd d^ la om la om doniţe şî găleţi cu apă,
care sunt ridicate din rîpa Dîmboviţei şi Vărsate în tulumbă. Sunt păziţi de
un ceauş cu gîrbaciul, ca şi cînd ar fi arestaţi. Boierii, curioşi, pe marginea
cealaltă a drumului, privesc flăcările uriaşi spre casele Corbenilor şî ale lui
Meitani. Arde tocmai în apropierea focului din săptămînă trecută. Unii
cred că au rămas tăciunii subt unele dărîmături. Care au răbufnit noap tea
trecută şi s-au întins. Zinca şi Tiţa încearcă să treacă p jos mai departe, dar
sunt din nou oprite... Luptînd şi ci pelerina ei verzuie şi cu coşul, Tiţa abia
de izbuteşte să ni cadă, lunecînd.
— Domnule ofiţer, dă-ne drumul avem învoire să mergem la
închisoarea de la Dejurstfă, se roagă Tiţa de el.
— Ce să căutaţi acolo ? Nu vedeţi că arde Bucureştii . Focu se întinde
într-acolo.
— O să ardă şi închisoarea ?... se cutremură Zinca. Şi
ce faceţi cu deţinuţii ?
— E ordin ca atunci cînd focu o fi în apropiere, deţinuţii; să fie scoşi
subt pază şi mutaţi la Plumbuita.
Zinca se închină. Tiţa tremură toată. Alţi vreo patru-Ciuci oameni
nevoiaşi sunt aduşi de doi dorobanţi cu ameninţarea harapnicului.
Oamenii, luaţi de la necazurile lor fac gălăgie.
— Gura... Cine vreţi să stingă focu ? urlă şi ameninţă dorobanţul.
O femeie bătrînă furioasă, într-un suman petecit, arată pf^ cei care
privesc.
— Dar boierii ăştia dă ce stau şi se uită ? Dă ce nu-i puneţi şi pă ei la
găleţi ?
— Ţine-ţi fleanca... Cum o să punem pă boieri la găleţi ?.. Şi e gata s-
o lovească.
Un om nevoiaş şi slăbănog, încocîrjat subt o legătură de lenine pe
care o duce în spate, vine dinspre pădurea Co-trocenilor şi vrea să se
strecoare nevăzut, dar e înşfăcat şi băgat şi el în lanţul de găleţi.
326
— Lăsaţi-mă să mă duc acasă. îmi îngheaţă copiii făra foc în
odaie...
— Gura ! Adu-i şi pă ei la găleţi. Să să încălzească la foc, găseşte
prilejul să fie de haz omul stăpînirii.
Un om din lanţ, cu mîinile ude, îngheţate, scaplă o doniţă din
mînă. Doniţa se rostogoleşte spre copca făcută în gheaţa de pe gîrlă.
Pe laviţa de la poarta de lemn, Zinca se prăbu şeşte, parcă
neznădăjduită. E poarta din dos a grădinii de la lacul lui Dura, unde e
şi locuinţa Cişmigiului. Paznicul, cu căciula ţurcănească şi cu mănuşi
de lînă cu un singur deget, lucrează să facă pîrtie şi o priveşte
nedumerit. Nu îndrăzneşte să se apropie şi să-i dea ajutor.
— Mamă, ţi-e rău ? întreabă Tiţa. îşi frînge mîinile în grozită,
aleargă la ofiţer şi îi strigă deznădăjduită : Domnule ofiţer, dă-ne
drumul, mamei îi e rău dc tot.
— Unde este învoirea ? întreabă ofiţerul, cu obrajii în gheţaţi şi
ochii înroşiţi de ger.
Tiţa scoate din manşonul mic hirliilc. Cînd vede numele, omul
se mai îmblînzeşte.
— A, este doftoroaia Bălcescu. Şi iar şovăie. Vezi că învoirea este
numai pentru o singura persoană. Nu puteţi merge amîndouă.
— Mamă, du-te dumneata...
— Du-te tu. Numai tu poţi să-1 îndupleci să iscălească cererea
de iertare.
— Atunci du-te acasă, ori mergi undeva la adăpost.
— Du-te. Nu mă mişc de aici pînă diseară, pînă vii cu cererea
semnată.
Ofiţerul le priveşte mişcat. O ajută pe Tiţa. care ia coşul şi
coboară sprijinită de el, să nu alunece, rîpa devale, urmărită de
privirea umedă, obosită, a mamei ei.
Apoi se întoarce, căci este strigat de un unterofiţir. ^ — Trăiţi,
dom' l ie u te n a n t Dcivos. Poftiţi la domnul căpitan.
Locotenentul se îndreaptă spre cazarma pompierilor care este
chiar lîngă acareturile Ghiculeştilor.
TIŢA LA GORGANI
Bălcescu, suit po patul de scînduri, urmăreşte focul pe
ferestruica de sus, printre gratii... Şi din cînd în cînd se întoarce către
Fărcăşanu.
— Parcă s-a mai domolit.
— Nu cred nici eu că va mai ajunge pînă aici. Numai că din
pricina asta suntem consemnaţi toţi ofiţerii, aici, la Dejurstfă.
 Cînd apare în prag-Tiţa cu gefreitărul Simion Firu, care duce
coşul, Bălcescu încremeneşte cu ochii la ea.
Simion sin Ion, cum e trecut în registre, s-a împăcat curînd cu
viaţa de cazarmă. A şi fost înaintate gefreităr, şi azi e foarte mîndru că
iar e unterofitii- dejurnă pe cazarmă. A devenit crîncen de milităros
în aceşti doi ani, şi cînd e de serviciu, ca azi, e spaima soldaţilor.
Bălcescu nu l-a recunoscut, fireşte, dar el, Simion, îşi aminteşte bine
de tînărul iuncăr care s-a certat cu boierii la ei. la Vadu Rău. S-a
temut să-i arate că~l cunoaşte, însă, fiindcă nu ştie ce vor zice ofiţerii
lui şi el nu vrea să-i supere... Acum a venit, ceva mai curajos, căci
vede ^ă locotenentul Fărcăşanu slă de vorbă de multe ori, prietenos,
cu deţinutul. \\
Fata a rămas locului, nemişcată şi ca... îşi priveşte zguduită
fratele.
— Să trăiţi, dunineaei este sora dt^ţinutului. Are învoire dă la
Spătărie, dă la Agie şi dă la Voinicie să aducă d-ale mîncării şi rufe...
Da' vedeţi... io nu m-am uitat în coş. Să .vă uitaţi dumneavoastră.
Fărcăşanu îi face un semn cu mîna.
— Bine, du-te. Pe urmă aruncă o privire spre coş. Sper că nu
sunt aici nici arme de foc, nici cărţi oprite !... A
A spus asta cu prietenie, a salutat şi a ieşit, ca să-i lase pe cei doi
singuri.
328
ai
Tiţa.se aruncă dc gîtul fratelui ei.
— Nicuît'... Nicule... Din ziua Sfintului Simion nu te-am mai vâzul-
Bfilcescii (» priveşte fericit, dar pe urmă întreabă, brusc, nelămurit : '
— Mama ?
Tiţa pare stînjenită, se fîstîceşte. Lasă coşul pc care vrea să-1 puie pe
pat. jos.
— Ei bine... Suntem bine cu toţii... Şi Marghioala, şî Costache, şi
Barbu.
 — Tiţa, cc-i cu mama ? stăruie el. neliniştit. Dc cc n-a venit şi ea ?
— Nicule. o ştii, cu ale ei... Este sănătoasă... A vrut ea anume să viu cu
de data asta... Cum te cunoaşte de bine !... Caută în buzunar şi scoate o
scrisoare. „Lăsaţi-mă să-i scriu, că dacă Nicu nu m-o vedea şi n-o vedea
scrisul meu, se sperie."
El paicurgc lacom paginile, în timp cc Tiţ;i îl c(^)nt(mplă
copilăî'eşte. apoi constată înduioşat :
— Chirilice ? Tot nu vrea să audă de alfabetul nou ? Tiţa il fămureşte
surîzînd :
— Dacă te uiţi cu luare-aminte, afară de a mai vezi şi u n V I latin. S-
a canonit cîteva zile, cu ochelarii pe nas, şi pe
mă s-a lipsit şi mi-a zvîrlit tăbliţa, că eu o învăţam. Bălcescu parcurge
grăbit, nervos, scrisoarea.
— Nu o pot citi acum... Sunt bolnav de nerăbdare. Mi-e teamă că n-o
să putem vorbi tot ce avem de vorbit... Scrisoarea o pot citi şi după ce pleci.
E puţin cam tirziu şi nu ştiu cît îţi va fi îngăduit să stai.
Tiţa îi spune cu seriozitate copilăica^eă :
— Ce-am păţit ! De la zece am plecat dc-acasă. din Vi-
rion. şi abia acum am ajuns... Toate uliţele sunt oprite de soldaţi.
Arde de două zile în Lipscani., '
I Bălcescu arată că se vede şi pc fcMcstruică. Ridică din umeri,
uimit.
— Ard din nou Lipscanii ? Ard iar Bucureştii, Tiţa ? Ea il lămureşte
grav, în timp ce a pus coşul pc patul de
scînduri şi se pregăteşte să scoată, din el, pachetele.
— Nu, că acum s-a aprins, zic unii, dinspre hanul Şcr-ban-Vodă, şi
vîntul a bătut în partea ceastălaltă. Focul aj trecut peste Podu Mogo'şoaiei
la Mcitani şi la Racoviţc\şti,'i de acolo s-au aprins nişte acarateuri la
Corbeni şi a răbufniţi iîi Brezoianu. Prin toate curţile stau maldăre dc
boarfe şi]
329
 I _ de calabaTîc. Sunt toate tulumbele pe uliţele vecine, dar nv:
ajunge... Căpitanul Costache a scos multă prostime cu gîrbaciul şi s-au
făcut vreo zece lanţuri de-a lungul uliţelor, spi-e gîrla Dîmboviţei, de trec
găleţile de la om la om. Suridf copilăreşte, cu ochii ei trişti. O fi vreo sută
de găleţi pe fiece uliţă. Sunt prinşi trecătorii cu arcanul ! Că mulţi fug !...
Sunt' uzi de apă, care îngheaţă pe ei şi le degeră mîinile. Bălcescu e
nedumerit şi neliniştit.
— Dar cum de aţi obţinut învoirea asta ? Aici, de la fuga lui Ghica,
toţi parcă îşi fac de cap. Au devenit şi mai răi, şi mai neînţelegători. Le e
mereu frică de o evadare laolaltă.
Fata îl priveşte surîzînd.
— Tot biata nana Luxiţa Florescu. Neobosită, a bătut la toate uşile. I-
a spus marelui vornic la o sindrofie de la obraz că ştie că eşti deţinut în
zdrenţe pe gerul ăsta, că eşti nemîncat cu zilele... Că acum e la putere el, şi
va cădea blestemul pe capul lui dacă se va întîmplă o nenorocire..
Fratele întreabă mirat, ridicînd din umeri, căci nu ' cunoaşte pe
tînără lui prietenă :
— Nana Luxiţa ?...
— Nicule, femeia aceasta e un înger pentru tine... Dar mai mult n-a
putut...
In genunchi, Tiţa desface coşul pus pe pat. înainte însâ de a începe să
scoată, descoperă parcă îngrozită că patul ^ fără aşternut, cu scîndurile
goale.
— Nicule, nu ai aşternut, nu te înveleşti cu nimic ? Privirea lui se
părea nepăsătoare, dar surîsul întîrzie.
— Mantaua. Ţine destul de cald... Se vede cît de coL că nu spune
adevărul. Oincum. parcă e mai bine aici ca la Mărgineni. De altfel, cred că
nu sunt dedt pentru cine ştie ce cercetări... O să mă ducă înapoi acolo.
Ea îi şopteşte moale, ca o destăinuire :
— A fost doar o vorbă, tot nana Luxiţa a vegheat. Apoi scoate din coş.
Uite, două rînduri de prîmeneli, ciorapii ăştia de lină, un cojocel. Tot sunt
bune pe gei^ul ăsta.
 — Lăsaţi şi voi, că nu e atît de rău, un bărbat poate sf. îndure uşor
asemenea nimicuri... Nu vă -mai faceţi gînduri... Ce vreţi ? închisoare.
Tiţa scoate iar din coş alt pachet.
— Nişte baclavale, le-am făcut noi pe fuiiş, că suntem în postul
Paştilor şi mama s-ar supăra dacă ar şti. Ea iţi trmiite halva cu alune,
caramele, migdale.
330
Bălcescu sui ide uiouioşat cind vede castronul mare de supă.
— Şi orez cu lapte V iot copil mă crede.
— Cum o să fie cu lapte ? Dacă suntem \ n poi^lui inare ? E cu
tahin... Ştie că îti place atît de mult... Uite şi nişte şuncă, s-o păstrezi pînă
trece postul, iar ăştia sunt pesmeţi cu lapte, din făină albă, să-i ai pentru
multă vreme. îi înmoi în apă...
El, mereu neliniştit, bănuitor, dă coşul lîngă pat.
— Tiţa, spune-mi adevărul... de ce n-a venit mama ? De ce te-a trimis
pe tine ? Mă bucur nespus că te văd, Tiţa, dar n-aş vrea ca lu să fii aici în
locul mamei. Şi adăugă cu teamă : Dacă ar fi sănătoasă, n-ar lăsa pe nimeni
în locul ei.
— Nicule, ara să te lămuresc... Dar şovăie. Am să te Lînmresc. Caută
să iasă din încurcătură. Ştii, cînd a fost
ana astă-toamnă la tine... n-ai vrut să auzi să iscăleşti î erea de
iertare.,, lui vodă
El «e întunecă, se crispLază, face doi paşi prin chilie. ^>eşi îi e frig,
nu vrea să ridice gulerul mantalei.
— Nu se putea altfel, Tiţa. O amintire grea il face oa-şi v^e capul pe
piept. Şi aşa m-am simţit destul de prost cînd
i -n-am gindit că la judecată aţi făcut fel de fel de intervenţii litru
mirre. declarîndu-mă minor... de m-aţi făcut .să-mi rd şi eu capul. De cînd
sunt închis mi-e ruşine de ce am spus acolo... Cade pe gînduri, ochii i se
întunecă... Şi 'lalţi, toţi au fost netrebnici... Toţi au dat ruşinos înapoi.
 aruncat vina pe altul. Numai Mitică Filipescu a stat •pt şi a lăsat să
cadă pe el totul... Acum îi putrezesc loarele în apă, la Snagov. După un
timp, tot cu vocea
Eoptită, întreabă luîndu-i mîna : E supărată mama ? i — Nicule, nu
trebuie să refuzi să iscăleşti ceierea de uu^e. De atunci mama parcă este
mereu bolnavă. Aler-c biata de ca un an de zile. Bătuse la toate uşile, care
rămas ciineşte încuiate. De Sfîntul Alexandru, nana Lu-a izbutise s-o
înduplece pe bunica ei, pe Anica Florescu» meargă la fratele ei, la vodă
Alccu Ghica. A stăruit o •nătate de ceas bătrina, i-a cerut să facă asta de
ziua nielui lui, şi pînă în cele din urmă vodă s-a înmuiat. A js să se facă
formele, să faci cererea de iertare şi să i-o Lică pînă într-o săptămînă nana
Luxiţa... Biata mama a it că înnebuneşte de bucurie. N-a mai dormit pînă a
s la tine... Şi cînd colo. tu nici n-ai vrut să auzi de o c w . c i C de iertare. „
.________^________________.___
331
— Soră, mi se sfîşie inima cînd mă gîndesc la suferinţele pe care le-
am căşunat bietei noastre mame... îmi dau seama că ea nu mâ poate
înţelege... Dar tu, tu trebuie să înţelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă
într-atît, încît să cer iertare acelui despot care semnase cu laşitate pentru
condamnarea noastră. incJiisoarea mi-a deschis ochii. Ochii dinăuntru. Azi
cred că dacă nu există şi fapte imposibile pentru demnitatea omenească,
atunci cuvîntul o m trebuie înlocuit...
Tiţa a rămas pe gînduri, turburată. îşi duce mîna cu degetele lungi la
obraji... Şovăie. -— Nicule...
El înţelege greşit turburaiea ei. Ii ia mîiia, pricLenus. ^ — Vezi că mă
înţelegi ? Tu îmi eşti mai aproape decit orice altă rfiinţă pe pămînt. Mama e
o sfînta, soră dragă, dar ea e din alte vremuri, a uitat de cînd era tînără.
Acum nu cunoaşte decit necazurile de familie. O potopesc cîte are pe cap.
E supărată pe mine şi no vrea sâ vie să mă mai vadă.
Fala îl întrerupe, speriată :
— Taci... taci... Nu vorbi cu păcat... Nu e supărată biala de ea. Surîde
apoi topită, cu un fior de duioşie, gîndind la făptura mamei. Dacă i s-ar da
voie, ar dormi la uşa ta, aici... Altul este motivul pentru care m-a trimis pe
mine...
O priveşte, încruntînd nedumerit sprîncenele.
— Nu înţeleg nimic... şi aţinteşte asupra ei o privire întrebătoare.
Ea şovăie îndelung, nu ştie cum să-l lămurea.scă, e stîn-jenită.
— Mi-e greu... îşi strìnge baierile capehnei ca o încercare de refugiu.
El o priveşte tot mai nedumerit, căutînd să descifreze tăcerefî ei
prelungită, încurcata.
— Spune-mi,..
E mereu încurcată, cu toate acestea zîmbeşte cu duioşie.
— Vezi, Nicule, e foarte greu de spus. Tu nu crezi în anumite
lucruri... Şi mi-e greu să-ţi spun...
Stăruie, nervos, îşi strìnge iar mantaua rărită, ici-colo ruptă, căci il
pătrunde, simte un fior de^frig.
— Spune, spune, Tiţa... Tuşeşte şi, nelini.ştit, îi explică. Am răcit de
aseară...
Tiţa a tresărit speriată cînd l-a auzit că tuşeşte, dar reia zîmbind, cu
faţa înflorită, gîndindu-se cu duioşie la mama lor. .— Uite, în noaptea de
Crăciun, mama a visat un vis...
332
H(

I
IP Ac-jm e lămurit ; o întreabă, surîzînd şî el, cu ironìe
înduioşată :
— Ti^a, soiă dragă, am ajuns la vise ?
Pare convinsă şi ea că asta e o slăbiciune a mamei lor, dar ea o
iubeşte aşa cum e. O apără cum poate, zîmbind.
 — O ştii pe mama cu ale ei... Zice că i-a apărut în vis Maica
Domnului şi i-a spus : Zinco, să se ducă fata ta cea mai mică să-l
înduplece pc frate-su". S-a trezit numaidecît şi de atunci nu mai are
linişte. Se opreşte, şi vrea să spună mai mult, dar e încurcată. După ce
şovăie puţin, îngropîndu-şi obraji] în gulerul capelinci, reia : Şi nana
Luxiţa crede că va fi niult mai uşor, acum cu vodă Bibescu, pentru
iertarea ta. De aceea, mama, vezi, m-a trimis pe mine, spunînd că e
sigură că eu te voi îndupleca să semnezi cererea, De-asta n-a venit ea.
,,Du-te, fetiţa mea, tu, că eşti suflet de copil... Ai har de la Maica
Domnului... Ai să-1 îndupleci... Ţie nu-ţi poate spune nu..."
Ftăsuflă uşurat, fiu înţelegător şi el, totuşi.
— Ce copilărie cu visele astea... Tiţa dragă, acum m-am liniştit.
O îmbrăţişează cu un soi de recunoştinţă, apoi se întunecă la faţă.
Dar tu nu crezi în astfel de basme ! Nu ? Tu şlii bine că nu-mi poţi
cere să mă umilesc pînă într-atît... Nu e aşa ? Nu pot să-i cer lui vodă
să mă ierte, şi să aştept răspunsul lui. ^
Ea tace îndelung, cu oarecare încăpăţînare, apoi scoate din
n^anşon o cerere gata scrisă.
— Nicule, acum e alt domnitor, nu mai e cel care te-a
condamnat. îi arată foaia dc hîrtie, îndemnîndu-1 cu ochii t:à
semneze.
El o priveşte cu totul uimit, nemairccunoscind-o parcă. Vine.jă
ea şi îi pune mîna pc umăr.
— Cum, şi tu îmi ceri asta ? E surprins, şi din pi-icina asta
tuşeşte iar, înecîndu-se.
Dintr-o dată chipul fetei se frînge, răscolit din adînc.
— Ai suferit prea mult, am suferit cu toţii prea mult. Te imploră
mama, fraţii... şi noi, amîndouă surorile. A scos din coş o călimară
mică şi o pană, şi stăruie cu o privire rugătoare.
Luat parcă prea repede, nu ştie ce să facă,
— Dar... şi Tiţa încurajată de încurcătura lui a îngenun cheat
lîngă scaunul ţărănesc şi cu tocul în mînă îl trage şi pe el lingă ea.
 — Trebuie să iscăleşti... A desfăcut cererea pe scaur şi, cum sunt în
genunchi, unul alături de celălalt, îi dă în mînă pana.
Bălcescu, încovoiat deasupia scaunului, citeşte cu un soi de voce
absentă, descifrînd scrisul, silabisind nedumerit. Pare oai-ecum convins de
fată să iscălească. înălţate Stăpin. cu fierbinte rugă de îndurare cad în
genunchi, la picioarel'. Măriei-Tale, cerînd...*' Se măsoară pe el însuşi
uimit, descoperind că stă într-adevăr in genunchi şi. dintr-o dată, se ridică
plin de silă, înfiorat de ceea ce i se cere. Rupe în bucăţi foaia de hîrtie. Dă
un strigăt cu Rădăcini în toată fiinţa lui.
— Nici un despot nu mă va avea vreodată în genunchi la picioarele
lui... Mai bine îmi petrec toată viaţa in ocnă...
S-a ridicat şi ea, încremenită, simţind că nu va izbuti, că nu poate să
izbutească, deşi i se pare totuşi că el nu ar-dreptate.
— Dar. Nicule, ştii bine că aşa se scrie... Este doar, cum sâ spun... o
regulă... Nu înseamnă că eşti in genunchi înaintea nimănui... Aşa se scrie...
Ar yrea să-i spună că aşa scrie toată lumea, dar se opreşte. Ştie că asta mai
rău l-ar înfuria.
— Nu pot ruga nimic pe un despot... îi urăsc pe toţi... Nu se poate ca
adevărul, dreptatea, fericirea popoarelor să depindă de un singur om,
oricare ar fi el. Tuşeşte iar miu şi, încurcat, se explică, ducînd batista la
gură : Am răcii azi-noapte.
îndurerată, cu privmea vagă. Tiţa parcă ascultă gînduri]. din ea.
Fratele pare totuşi altul... Şi faptul că ea l-a ştiut totdeauna cu faţa rasă,
aproape de copil, şi acum îl vede cu barba asta mică şî neagră, o încurcă.
— Fericirea popoarelor ? Pînă la fericirea popoarelor este fericirea
noastră, a familiei noastre nimicite. începe- să plîngâ încet de tot. Pentru o
întorsătură de condei ? Cum poţi să dai însemnătate unui asemenea
nimic ? Era gata să iscăleşti...
Durerea ei îl tulbură adînc, parcă se lasă iar convins, şovăie^ dar
deodată îşi aduce aminte de ce i-a spus Lăcusteanu despre prietenul de la
Snagov şi şopteşte sfîşiat :
— Mitică Filipescu putrezeşte cu picioarele in apă...
 — Care ar fi folosul dacă te-ai prăpădi şi tu ?
Dar Bălcescu e acum din nou întreg, pe picioare. A fost doar o clipă
de şovăială. Acum. după ce a stat mult pe gînduri, vorbeşte liniştit,
hotărît :__________ _______________
■
I
334
V
Ascultă. Tiţa, oamenii aceia, tovarăşii mei. nu m-au ilrebat
întotdeauna ce gîndesc şi eu, şi asta mă înfurie azi cind îmi amintesc. Au
luat hotărîri fără mine, fără .mă întrebe. M-au socotit desigur fără
însemnătate, poate 'pil. Aş fi avut şi eu multe de spus, dar m-au făcut să
tac, unii vorbindu-mi cu îngîmfare, cu nesocotinţă. Dar condamnarea —
acum îmi dau seama — ne-a legat pe toţi tr-un snop, şi soarta lor a devenit
soarta mea. Nu pot părăsi singur temniţa...
Mîna lui palidă a prins, ca un soi de hotărîre, gulerul mantalei, parcă
i-ar fi fost frig dinlăuntru... Tace îndelung. Tăcerea asta încărcată face cu
neputinţă o întoarcere. Tiţa pare şi ea învinsă, abătută. La geamul mic
creşte lumina (oşietică a cerului aprins. Renunţînd să mai stăruie, fata
.^coate o mică icoană din coş, învăluită cu grije într-un ■crgar, o priveşte
lung, învinsă, clătinînd din cap. ridică
tn umeri, neştiind ce să spuie. — E prea încăpăţînat, Maică
Preacurata... Oftează adine, iută să-i prindă privirea. Zîmbeşte tristă. Şi erai
gata sâ iscăleşti... biata mamă... Căci fata se gîndeşte cu groază la mama
care aşteaptă pe laviţă, în gerul de afară.
Se aude un tropăit pe sală şi apoi un zgomot la uşă .ârcăşanu,
stînjcnit, îşi strìnge sabia subt braţ şi spune din prag :
— îmi par'- i ' ă n D n i ' t i r h n i r «;n vă amintesc că poste l c
minute...
— Da, domnule ofiţir... îngînă fata, abătută...
 — Stimată demoazelă, vrea să reia ofiţerul, dar şovăie Se vede însă că
ţine mult să ştie. îmi permiteţi să vă pun o întrebare ? Nu-i aşa că sunteţi
logodită cu colegul nostru Oprea Nedelescu ?
Tiţa s-a încui'oal d v tot Fm ^ ; i < ' i cnnilăi"'*ascâ p;e-■ uşor
schimonosită.
— Da... Nu... Da...
— Eram ofiţir dc serviciu la palat cînd v-aţi prezentat lui vodă
amindoi...
Tiţa, încurcată de tot, bîlbîic fraza ruptă :
— Da... Am fost logodită, dar... logodna s-a desfac Ofiţerul se înclină
cu o simpatică galanterie.
— îmi parc i'ău. A m pierdut orazia de a fi o pază de onoare.
Tiţa. uimită, cu răsuflaiea tăiată, vine un pas ^ove el. Capelina i-a
căzut de pe umeri.
335
— Ar fi fost învoit fratele meu să asiste ?
— Nu, vroiam să spun o pază de onoare "pentru mire... Pentru
camaradul nostru Nedelescu. Şi, încurcat, şovăie. Dar cine ştie ? Poate că,
luat pe răspunderea noastră, ar ii putut ii învoit pentru un ceas-două şi
Îralele dutanca-voastră...
Tija tresare exaltată, şi cu o nădejde nebună il iii d' reverul mantalei.
— Domnule l i e u te n a n t , ar putea merge Nicu, subt paza
dumneavoastră... la noi acasă ?...
Acum el vede că a l'ost gre.şil înţeles şi dâ grabnic M i )poi :
— Nuu... Nu...
Tiţa, cu ochii vii, cu glasul cald, cu o nădejde care im^ploră, aproape
că-i cade în genunchi.
— Domnule ofiţir, haide cu Nicu un ceas astă-seară ia noi acasă... Să
se încălzească cu un ceai fierbinte... Uite, a răcit... Să-l vadă mama, numai
atît.
Fărcăşanu, îngrozit, nu mai ascultă, iese de-a-ndarut-'lea. —Nu...
nuu... asemenea lucru este peste putinţă. Bălcescu, care rămăsese
încremenit afhnd că s-a stricat logodna, vine acum spre ea, cu faţa
crispată : ■ — De ce nu mai faceţi nunta ?
Se vede că e iritat şi adînc neliniştit. Ea tace îndvlung, umilită de
această încurcătură.
— Spune, Tiţa, stăruie fratele.
— A rupt el logodna... şi rămîiie cu privirea în p'^nint. Cînd toată
lumea ştia că ne pregătim de nuntă...
— Pentru numele lui Dumnezeu, a fost el în stare să fac asta ? Să tc
compromită în modul acesta ? Scarlat ce-a spus . Şi Costache ? Nu i-a rupt
sabia în stradă ?
Tiţa întoarce capul, tristă, abătută.
— E mai bine că s-a sfîrşit aşa.
Bălcescu îi ia braţul neliniştit, stăruie îndărătnic, bănuitor.
— Tiţa, ce motiv a invocat ? Ce s-a întîmplat de a fost el in stare de o
asemenea ticăloşie ?
— Nu-ţi mai bate capul... întîmplarea nu merită... Pretextele sunt
uşor de găsit. îşi găseşte un soi de refugiu în frămîntarea nervoasă a
manşonului. Vede îndurerat că fala vrea să ocolească răspunsul.
Niciodată nu s-a ştiut atît de mult frate. Un frate legat dt' miini, care
se simte apăsat de pereţi, prizonier neputincios. Sli'inge pumnii de dureri\
m
I

ta

I
336
I
tAh, singurătatea asta, zidul pe carr-1 pune între şi mine... de parcă
sunt un sobol orb. Cum să ştiu ce mplă dincolo de pereţii ăştia ? încleştează
pumnii, v în oia de a lovi uşa, de a se răzvrăti, •os de bănuială că s-ar fi
întimplat cumva vreo nenoro-imte o răspundere pc care parca o nif.isi^ o
irr!nîr)ră soi de amărăciune. Soră dragă, sunt fratele tău... Am fost amîndoi
pri- icni una' Spune-mi. ce s-a întimplat ? Glasul ii e mereu
«:nos, dar indirjit. S-a apropiat încleştat d(^ ea. Spu-. tot. ţa
şovăie, .sc chinuieşte, vrînd sâ-1 crutc. întrebîndu-so .>ă-i spună sau nu : în
cele din urmă se hotărăşte, indure-ă, căci simte cum totul sc încurca tot
mai mult, dacă miiVe nva. Glasul ci acum cînd s-a liotărît arc in cl o linişte
^arte.
— Tată-su a venit şi a adus iiiapoi inelul de logodnă... mînd că nu
poate admite ca fiul său să-şi ,,brizeze cariera", •ătorindu-se cu mine. Un
ofiţer însurat cu sora unui xdamnat pentru înaltă trădar*\ nretinde el •
ige
^ânia lui vodă.
;\cum el a înţeles. Toată fiinţa lui s-a răsucit întoarsă pe drumurile
bănuielii care-1 sfişia. Vina nu era in ?tura asta atît de &ngaşă, care e în faţa
lui, ci în el uşi. Abia acum a descoperit cît rău a putut să facă, ă să vrea,
numai stăruind pe drumul pe care el îl socotea drept. însă făr^ să-i întrebe
pe-ai lui vreodată dacă şi ei it de aceeaşi părere, deşi trebuiau să
împărtăşească şi ci nările faptelor lui. Stă rezemat de perete, simte o
cotropi-ire oboseală. Parcă s-ar prăbuşi. Acum pricepe adîncul »stui
cuvînt, spus toată ziua fără multă luare-aminte, nilia. Cu mintea lui pornită
năvalnic adună totul din cut în clipa de faţă. Da, e doar un copac intr-un
cring. !e o ramură plină dintr-Uh trunchi. A crezut că loviturile mite numai
pe el il izbesc, că durerea alor lui e doar o . e sentimentală, din dragoste.
Dar vede acum că acel •e luptă nu se sacrifică numai pe el. Pe fata asta n-a
rebat-o ce gîndeşte atunci cînd el mergea la Mitică Fili-^cu acasă. Acum
vede că a lăsat-o în voia unor lovituri, care nu s-a gindit dc mai înainte. Nici
pe mamă-sa n-a rebat-o vreodată, iar făptura ci c inima familiei însăşi, care
se înfig loviturile cuţitului. Năucit, stă acum ca un Inav rezemat de perete.
Nu poate vorbi. Fata, int?roziiâ de
337
I
 I I i i răsunetul in el al mărturisirii ei. vrea sa scadă moti durerii, să-l
facă să uite ceea ce el simte acum că era şi punderea lui,
— Ţi-am spus, pretexte. N-au ştiut ce să mai scorneau. Dar e peste
puterile ei să mai îndure, să mai ascundă, cade pe pat. Bălcescu vine spre
ea, îi mîngîie mîinile. fal
— Suferi ?... Surioară, iartă-mă...
— Nu... tu... De ce să-ţi ceri tu iertare ? Rămîne o cli tăcută, pe
gînduri, şi dintr-o dată, amintindu-şi ceea ce fi vrut să ocolească neapărat
se frînge ca înjunghiată.
— Laş... laş... A fost un laş.
Vocea îi e albă de durere, de umilinţă. El îşi simte, copleşit, vina şi.
zdrobit, parcă, o minj pe obraji.
— Tiţa. a fost întîia ta iubire... Ar fi putut să fie fruL Fata şi-a cuprins
obrajii înfioraţi de durere în pă
Şl ridică spre fratele ei o privire înfrintă, moale. în o căprui ard nişte
steluţe înlăcrimate, gura i s-a frint convul dar după o clipă e atita biruinţă
de sine în făptura ei tîn« că spune cu un zîmbet ca de pe altă lume,
lămurindu nespus de liniştită, arătînd clipa pe care nu o poate uita care i-a
sfărimat ca pe o vioară făptura ei din adînc :
— Cind a venit de Crăciun la Bucureşti, a spus la petrecere, verişoarei
noastre Caliopi, pe cînd dănţuiau, şi-a dat seama la timp că nu mâ
iubeşte... că nu ar fi \ sâ fim mai tîrziu amîndoi nefericiţi... Şi din nou, la
aminti asta, o înjunghie gîndul. Dar numai o clipă. Adaugă a; într-o linişte
de care-i e îmbibată toată fiinţa, care pare o^apasă pe fibrele ei cele mai
mici... A plecat din Bucun fără nici o lămm^ire. fără să-mi scrie un rînd...
Dar sforţa, a fost peste puterile ei şi, dîn zîmbet. se frînge istovi S-a lăsat
copleşită pe patul de scînduri.
Fratele îşi dă seama, uimit, cutremurat, de adînci. durerii ce o
mistuie... şi pe care ea vrea s-o ascundă întreaga lume.
— L-ai iubit ?^Şi ar vrea să adauge : atît de mult ? dari îşi dă seama
că e fără sens.
Dc\si îl priveşte în ochi, ea pare că nici nu-1 vede,
 nu-1 aude.
— Inelul mi l-a adus tată-su acasă. Şi din nou o frînge amintirea,
ochii nu mai pot opri lacrimile adunate din toată fiinţa ei. Spunea că şi-ai'
da viaţa pentiu mine... Stă
338
pal, flintă de mijloc, se răsuceşte in ea însăşi, de durere, o foaie care
arde.
El nu mai poate indura asta. Vmc aproape de tot ii ia obrajii în
mîinile lui. ii ridică ochii spre el.
— De CC nu şi-a dat scama de toate acestea din timp. linte dc logodnă
sau măcar cînd cu judecata, că sunt trădător ?
Dar viforul amintirii a trecut... Acum frigul din ea i-a ihetat durerea şi
fata se ridică din nou biruitoai'e de sine ăşi.
— Un poltron... Şi-a pierdut capul c \ n d s-a văzut mutat Bucureşti.
E în fratele, care acum înţelege cît e de vinovat faţă ca. o durere fără
margini. Face cîţiva paşi înfrigura
n chilie, se opreşte lîngă ea, care e în picioare, cu mîinile
manşon, lîngă scaunul ţărănesc nevopsit.
— Surioară, iartă-mă... A fost întîia ta iubire... Ar fi
lut să fie frumos... Vocea lui e moale, cu ceva sfios în ea. Tiţa. cu
privirea rătăcită, rămîne la gîndurile, la făptura |de neajuns parcă.
— Pune flori cîte vrei. Le pui pe un mormînt. Ştiu acum este iubirea.
în fundul fîntînii ei nu e apă curată... Este
mocirlă. Nu voi mai iubi niciodată... Faţa ei tînără, cu privirea într-
altă parte, palidă, arată lotărîre ca de moarte.
Bălcescu nu ştie cc să spună. E copleşit de durerea pe "o ea nu poate
să o ascundă decît arătîndu-i nesfîrşirea.
— Tiţa. eşti doar un copil. Ai douăzeci de ani... Ce poţi ştii tu ?
Dintr-o dată se întoarce spre el dîrză. sălbatică.
— Niciodată... şi apoi ochii îi rămîn aţintiţi în pămînt.
Bălcescu. dezolat, face doi paşi prin chilie. Vina pe care
 0 ştie îl face să se frîngă de durere. Vine încăpăţinat spre Ar vrea să-i
vorbească, dar cînd deschide gura. se îneacă
1 pricina frămîntării din el şi a sforţării făcute. Vorbele rămîn in gît.
Apoi e surprins de tuse, se întoarce brusc, ivulsiv. se fereşte de privirea ei,
duce grabnic batista gură.
Tiţa a urmărit, neliniştită, convulsiunca lui, aşteaptă o pă
încremenită, pe urmă se duce la el, îi întoarce faţa palmele ei şi vede.
îngrozită, batista plină de sînge.
339

l
Neputincios cînd vede că groaznicul lui secret a f trădat, el o priveşte
cu faţa descompusă. în chenarul băi juvenile, gura e strîmbă de durere...
— Ştii... cred... Dar nu poate sfîrşi. Nu găseşte cuvinte privirea îi e
lătăcită. Ar fi vrut ca nimeni să nu ştie niciodată
Tiţa. lovită şi ea parcă în creştet, a căutat să se sprijim dar,
amîntindu-şi dintr-o dată de fiinţa de afară care aşteptî pe laviţă, îi spune
îngrozită numai de gindul câ ea ar putea să ştie vreodată adevărul.
— Să nu afle mama... Apoi se lasă între ei ca o umbră, ca o lumină
moale. Ia o batistă din manşon, îi şterge faţs, ducîndu-1 încet, sprijinit, spre
pat.
— Te-au ucis, frâţioare...
Bălcescu tresare iar cu spaimă, o imploră cu ochii negri.
— Nu Uebuie să afle nimeni...
Cu o dăruire liniştită a întregii ei vieţi, ea îl învăluie privii;ea, cu ochii
limpezi,-inlâcrimaţi.
— Voi fi sora ta... Nimic decît sora ta... Pină ce muri... Pe urmă se
întoarce spre cele de azi, îl mîngîie u: Te vei însănătoşi... însă trebuie sâ ceri
neapărat să fii s de aici şi dus la spital.
Bălcescu tresare înfrigurat, i se iring umerii, şi-a adunifl coatele pe
genunchi. Spune dintr-un izvor adine, cu un de deznădejde :
 — Nu, nu... Ar scăpa prea ieftin aceste fiaie. N-air nevoie de mila lor.
Mi-au lăsat numai un ciot de viaţă, d^ vor plăti pentru acest ciot ca pentru
trei vieţi...
îşi apropie faţa încet de obrazul eî şi spune ca o .... . . i ,
liniştit, mai mult şoptit :
— Tiţa, noaptea nu mai pot dormi şi fac numai socotdi şi planuri.
Am acum douăzeci şi trei ani... Aş vrea sâ mâ trăiesc numai alţi zece şi voi
răsturna putregaiul lor, cuw întoarce un fior de plug cîmpui înţelenit de
mărăciniş.
Şi din nou, apoi, cu o sete de viaţă, ca o rugăciune dezi dăjduită, într-
un strigăt cu rădăcini în el, adunat din to; fiinţa lui, dar înăbuşit cu o voinţă
crîncenă, crescînd făi vrerea lui :
— Zece ani... Zece ani numai...
lai soi
340
S-a făcut în chilie lăccre pînă la capătul lumii. Tita ¡1 Iveşte
îngrijorată, cald, îi spune cu glas moale :
— Frate, nu e bună atîta ură.
Dar Bălcescu, sălbatic acum, întors în cl însuşi, cu o iiinccnare a
gîndirii, stăruie :
— Nu trebuie să se mai înlimple s i ./i(i roi; ;; întîmplal cu
mine, cu Mitică Filipescu şi cu ccii;Uti. . I re b n i e e ; i n n ^orul roman să
mai îndure cite îndură.
In limpul a ce s t a , p c laviţa d e l a p o a i l a e j s e l o r liitup. i - c, dc
lingă lacul lui Dura. Zinca, îngheţată d c frig, aşteaptă reu, înfofolită în
broboada groasă de lînă peste sciu^teică. MXXCR s-a schimbat, cerul e
acum înnourat, ninge uşor. dorobanţ se apropie dc ea.
—Măluşico. ce mai aştepţi ? Focul s-a potolit. Toată lumea Mccat.
Zinca. îngheţată, nu poate vurbi decît ^ i e i i . ll desluşeşte ă nici o
noimă.
— Vine Tiţa... Cu cererea iscălită de el...
Sc mai înghesuie spre colţul laviţei. Sc înserează uşor,
 ul e dc plumb şi ninge rar, cu fulgi mari.
în chilia închisorii e acum o linişte dc oanicni abătuţi, trecut mai bine
de o oră... Tiţa îl mîngîie uşor pe frunte, obraji şi pe păr. Tac amîndoi şi nici
nu mai aud nimic ale gefreitărului Simion sin Ton, care e unterofiţir
jurnă. înfuriat pe cei ce aduc pe tălpi zăpada pe duşumeaua cărămidă a
pridvorului : Născătoarea cui v-a făcut •\ tr pînă la ei nu ajunge nimic.
Intră peste cîtva timp rcăşanu, turburat de tot... Şovăie, parcă nu găseşte
cuvin-c.
— Domnule Bălcescu, mai vrei să mergi astă-seară acasă ? Tiţa, care
crezuse că turburarea lui e din pricină că c
parat de întîrziere, că s-o fi întîmplat ceva din cauza ta, acum parcă
nu pricepe ce spune. Bălcescu îl priveşte LM^emenit.
— Cum ? !
— Vi-ci să mai m( M 'gi acasă înti'cabă ..j>: i i ^ 1

I
Tita a pricepui anmi ui ş,-a i ,ma in dir.ti
ain toata fnnta ei, vine spre el.
—■ Domnule ofiţir, vrei cu adevărat » Fărcăşanu, încruntat şi
conspirativ, ii dă repede o căc Dar B?wi mantaua, pune asta şi fii gata de
plec; L»ar Bălcescu ramine nemişcat.
— Domnule, nu pot primi. Iţi nşti cariera şi übertat
ni Jc. ""^ """'^ - ^3 întim,
Imb7acSe'N^cÎTle."'' ''''' ^''^'"^^ ^^^^
Dar el rţfuză cu hotârire să se îmbrace.
— Nu am dreptul să primesc un asemenea sacrificiu
puterile lui sa continue. Zîmbeşte fericit şi el
Z q "^."^""- "'""^f: P"^*^ dumitale a adus un ordi
pridvor. Pol teste, domnule..
Tiţa se repede spre uşă, uiuuâ. şi-1 recunoaşte pe Al Uolescu. care
intră clocotind de ştirea cea buna.
— Eşti liber, frate... liber...
Dar Bălcescu, bănuitor, întreabă noclintit :
 — Numai eu ?
că MutJ' ?f ^"^ ^ăspîndit de trei zile zvonul
ca Ml ica Pihpescu e pe moarte. S-a adunat lume in fat. paatului ,1 a
cerut eliberarea voastră. Bibescu a cedat Fiii '"^"i^^f chervan pe tălpoaie
să-l aducă pc Mitici
f ihpescu de la Snagov... Unu au plecat la Telega
Tiţa cade moale în genunchi. Privirea ei pare dt ^ ulti lume. Scoatp
din maason iconiţa pe care o ad,Hr..V^i s-o puna in chilie.
— Nu sînt vrednică, nu sunt vrednică. Maică Preacurată.
Merg pc lunga săUţă a celuleiu; podeaua ei de câi-ă^ mida mincată de
umezeală Tiţa, Bălcescu, Arăpilă şi ]â uima ofiţerul... Dar brusc, Bălcescu
se opreşte... Caută ÎB gmd, apoi se întoarce repede în chilia în care a fost.
Apar# ^u coşuleţul cu alimente şi lucruri care rămăseseră acolo, începe sa
z v u U. prin ferestruici, î n celule, lucruri, pacheţele.'
342 i
Aşloptînd mereu pe laviţa dc pe Podu de Pămlnc. Zmca întreba
neliniştită dacă Tita îl va îndupleca oare pc Nicu iscălească.
în sfîrşit, o vede pru) uiscrarca uşoaia pe îala, u i cînd di:"» a de peste
drum. Se ridică greu de pe laviţă, tremurind ită de nădejdea că ea va aduce
cererea iscălită. Dar înainte a fi de-a binelea în picioare vede, după Tita,
ieşind din rîpă nchegîndu-se ca din negura înserării, ca pe o nălucă, pe cel
işteptat azi, pe Nicu însuşi. Nu ştie ce să creadă. Priveşte Temenită. I se
umezesc, i se înceţoşează ochii. începe să mure... Cade moale jos, în
zăpada îngheţată, fără să poată me o vorbă.
Cei doi aleargă spre ca : Bălcescu o ridică de jos. o strîngo braţe,
surprins că o arc în faţă, uimit, zguduit.
— Aici aşteptai ?
Zinca îşi revine, dar nu poate vorbi, îl săi'ută stîngace obraz... parcă
nu-1 ajunge...
El, ca în faţa unei descoperiri copleşitoare, murmură )it şi parcă de
frică s-o atingă.
— Mamă ? Aici erai. mamă !
 ■
C A RT E A A T R E I A
I
RADÂCIMÎ.E DIN TRECUT
Călugărul cu anteriul de lînă ţărănească, cu vilele de păr lurii, ieşite
băţoase de subt comanac, a trecut înainte, )ă ce a deschis cu o cheie dintr-o
legătură mare, zornăi-re, uşa de lemn scorojit a unei chilii mari... Bălcescu
intră Dă el într-o încăpere joasă, cu un pat de lemn îngust, în iga, iar la
peretele din faţă cu o masă lungă, pe care ut teancuri de cărţi, cum şi
icoane, petece mari şi mici de ături bisericeşti, felurite odoare, unele puse,
de altfel, şi pe
fie pervazuri, ca nişte firide, ale ferestrelor, multe pe scaune.
— Aici a locuit răposatul întru Domnul, nepot al preasfin-i-sale... E
cea mai mare dintre chilii, deşi e în fundul curţii. >rut el să fie mai liniştit
aici.
Bălcescu e zguduit, de emoţie... Gîndurile îi fug într-o ie şi vorbele pe
care le vrea, într-alta. A scos taşca de lător de după umăr. E îmbrăcat într-
un spenţer cărămiziu icu cizme^; umbra bărbii scurte i s-a prins mai tare
spre rginile obrajilor.
— Mulţumesc... cuvioşia-ta... Astea sunt toate cărţile ?
— Eu zic că toate... Aici n-a mai umblat nimeni, că nu v^oie
preasfinţitul... Vi-eţi să vă aduc să mîncaţi aici orî
ite veniţi să mîncaţi la trapeză ?... Şi văzînd încurcătura arului...
Bine... bine... Vine atunci un frate să vă aştearnă itul. Preasfinţia-sa a spus
să nu vă tulbure nimeni şi că !â rămîneţi cît veţi pofti.
— Nu te gîndi la asta, cuvioşia-ta. O să vedem...
E grăbit să rămîie singur, să cerceteze filă cu filă comoara *e i-a căzut
în mînă. E colecţia de documente adunate de .tul căpitan Cornescu
Olteniceanu. După moartea acestuia, ecţia a rămas episcopului de Buzău.
Bălcescu a aflat împlător de această colecţie de la un prieten al căpitanului
396
centri jcntnj
 Trebuie să găsească aici cronicile din veacul al optspre:-pe carele-a
intîlnit citate pe ici, pe colo.
Ghica ^ va mărturisi mai tîrziu uimirea pe care o s) patima
neobişnuită a lui Bălcescu penti;u citit, pen lucrurile istorice, pentru
izvoarele vechi, rătăcite, pen hi"isoave, pentru orice vestigiu al
trecutului... ,,Din copilări spune acest prietem mai tîrziu, el citise cu
atepţiuno vieţi oamenilor lui Plutarch, A n a h a s i i l lui Xenofon, Pa;rboll
p e l o p o n e z i a n al lui Tucidid, citise şi recitise pe Tacit. com«| tăriile lui
Cezar, campaniile lui Napoleon şi ale lui Fredeq
' Mare şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierik^ ge talului Jomini
asupra strategiei. Citea în cinci-şase ' ' r, \ (Mineşte. latineşte, slavoneşte,
franţuzeşte, nemţeşi • ^li neşte/'
Acum. fostul iuncăr îşi desface gulerul, scoate s p ' de pe el, deschide
taşca, scoate un teanc de caiete, . i mară bine ferecată după obiceiul
timpului, cîteva \ de gîscă.
L-a învăţat Eftimie Murgu metoda de a studia l ^ - : de a face fişe
complete pentru citatele pe care urmează le folosească : numele autorului,
titlul operei, volumul, paguia. indicele ediţiei şi anul apariţiei.
Manuscrisele vechi le copiag în întregime, în vederea publicării lor mai
tîrziu. Acurn tulburat ca un tînăr la o intilnire de dragoste, e între te şi
nădejde. Dă la o parte cîteva ceasloave mari cu legă; tari prinse în copci de
alamă şi oţel. S-a oprit la nişte sco desperecheate, rupte şi legate strîns cu
sfoară. Desfa A avut noroc din prima clipă, a adulmecat bine. ^Citeşte
parcă zguduit, notarea Oltcniceanului.
..Acesta este hronicul lui Constantin Căpitanul de 1-,
Ia manuscrisul la subsioara şi începe să dănţu:^ piin chilie... Intră
fratele cu aşternutul şi rămîne inii^-me-nit. Priveşte apoi cu mirare. în
timp ce face patuL într»-*hî ^ ^^"Sg !^ cu musafirul episcopului.
lesede^ jndaţ..
li
^ Tot în amintirea Nicu Bălcescu. apărută în Convorbi' nv. ;i, 1
iunie 1887, p. 19.3—216, şi reprodusă in Scrisori către V. Al snndri,
Editura Soccc, 1877, după care a transcris Camiî -fr;ui:mentul dc
mai jos (n. ed.).
- N, Bălcescu va publica Istoriile domnilor Ţării Româneşti
.^cri«||fct de Constantin Căpitanul in Magazinistoric pentru
Dacia. 1845. to-nul f 1
114, 117—18C, 211—250, 270—326. 343—389 .-^i tomul al
IMea( continuarea, p. 3—3.5 (n. ed.).
348
ernut cerga şi cearceaful pe pat şi făiă ca Bălcescu să-1 fi iut parcă.
A mai găsit apoi şi Ca r te a d c j u ră i n i n t a l u i G Ug o ra ş G h i ca
l a Ju p i n u Co n s ta n t i n Ca n ta c u z i n o, b i v -vcl - Po s l cl n i c, 6 0 l . ,
şi altele.
De asemenea, un manuscris al lui Axinte Uricaru. - după Ipuscrise de
Vasile Damián şi Teodor Dubău. te-a copiat pe toate, tot ce a găsit, cronici,
acte. hrisoave Ite diplomatice şi abia după două săptămîni s-a întors Buzău.
Pentru c a nu putuse fi în Bucureşti la parastasul d e patru-;i de zile
al lui Mitită Filipescu, s-a dus a doua zi. împreună Tiţa. să pună un brat dc
flori pe mormintul proaspăt din tea bisericii de pe Podu Mogoşoaiei, peste
drum dc casa ului Vulpe Filipescu. Nu era decit o cruce dc lemn nouă, flori
uscate şi coroane dc cositor argintat. O candelă cu tdeîcmn mai ardea încă.
Pc crucea de lemn vopsit galben, :s cu lac negru doar atît : D u m i t r u
F i l i p e s c u , n . 1801, m . . .-^ stat acolo aproape două ceasuri, gîndind la cc
a fost... e trebuie făcut dc aici înainte.
Era un cer înalt în ziua asta de început de vară, dar Juhul era încărcat ;
în zare. dincoace şi în jos de incalí albe ca zăpada, se vedea un tiv greu dc
nori fumurii.
te de jurámint a lui Gligoraşco Ghica Vv la Jupinu Con-iiĂn
Cantacuzino, biv-vel-Postclnic, 1660 a aparul în Magazin istoric
I O T Dacia, tomul I. p. 394—395, în seria de documente, secţiunea i-
a, grupate'sub titluKDipíOí?infícní românesc (n. ed.). ^kAxinte
Uricariul, printre altele, a copiat probabil Dc m^iuiul Wmvenilor al
lui Miron CosUn.
 ^ Vasile Damián, fiul Iui Damián, vornicul de Dorohoi. S-a
născut, )á unii istoriografi, pe la jumătatea veacului al XVII-lea.
Ultima ^ despre logofătul Vasile Damián este din 28 august icao,
cind ..nun Cantemir l-a înlocuit din dregătorie cu Nicolae Costin. în
gazin..., tomul al Il-lea. din colecţia de cronici, M. Kogălniceanu a
^"'ît, airibuindu-1 lui Nicolae Costin. Letopiseţul ţerei Moldovei d*
;an sin Vasile-Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin lo-i i , de
pre isvoarele lui Vasile Damián, ce au fost treti-logofăt ;'iidosie
Dubău logojătul şi altora (ci. C. Giurescu, Contribuţiuni diul
cronicelor moldovene — Nicolae Costin, Tudosie Dubău, iú£
Damián în Analele Acad. Rom., XXX, menţiunile secţiunii )nce,
secţiunea 2, Bucureşti, 1907) (n. ed).
Tudosie Dubău, boier latifundiar moldovean, caimacam în a la
jumătate a secolului al XVIl-lea. După anumite izvoare (C. Giu-cu,
Gh. Ghibănescu), s-a născut în jurul anului 1G30. Despre cl culce
spune : „fiind om de treabă era dvoreală după vel-logolăt". tWorul
unui letopiseţ atribuit de Kogălniceanu lui Nicolae Costin W. lorga,
Istoria literaturii româneşti, voi. lî. cd. a ll-a, Ducureţ;!!, 341—346)
(n. ed.).
■
UN MAR ¡NFLORIT IN FKREASTR4
Acasă, in uliţa din mahalaua Visarionului, e mare Z r ; şi multă larmă.
Serdăreasa Zinca se văicăreşte, indignat de ce-i face Nicoiache. îi scoate
mobila din odaia mare dreapta, cea din colţ.
— Auzi. Bidermirul meu... Dc- j iâcuse Prisner ca la Beci. Sa mi-1
scoată din odaia de musafiri ?
Tiţa nu izbuteşte s-o lămurească, ba mai rău c întărită.
— Dar, ce, asta mai e odaie de musafiii, mamă ? Nu \ că nu mai sunt
aci decit cărţi .şi num.ai cărţi ? Mai bint ţi-a scos mobila. Să nu ţi-o stnce.
Zinca oftează :
— Uite. a pus hîrţoage şi pe măsuţa asia miLă dc Í scrisori... Of...
Of... Ce, nu mai putea sa stea cu Barbu în iodaie ?
 — Mamă, nu se putea. Nicu are multe cărţi... şi sn toată ziua... Nu
trebuie să-i umble nimeni printre h;
Masa rotunda a fost scoasă cu greu de doi voinici, ^ cînd-o pe o
latură. în locul ei este virită pe uşă o altă ra lungă, ca de praznic ţărănesc,
abia dată la rindea. Zî' mereu amărîtă.
— Bidermirul meu... O mîngîie Nicu, plin de voioşu .
— Mamă, nici un sfert nu încăpeau p - . Bidenneyei tău atîtea din
cărţile care încap pe masa asta lun.'^ă. O ficot şi secretarul ăsta de scris
scrisori : n-avea grije. că ţi-1 stric.
— De ce să-l scoţi ?... tresare ea speriată. Uite de ce... şi arată Sjga'e_ii;
¿a,_uri(ie apar d i n nouja
doi voinici, trăgînd acum după ei rafturi albe, late ca rìì^ u \ laviţe
suprapuse. Stau mai bine cărţile pe astea, mamă.
350
Sunt cărţi pe toate scaunele. Pe sofaua largă din dreapta, ici pe cea
din stìnga doarme el, pe jos, pe lăţimea ferestrei.., Serdăreasa este de-a
binelea speriată de năvala asta. — Şi pc urmă, ce vrei cu atîta citit, mamă ?
Uite. ai slăbit r. Abia te întremasem la ţară după ce ieşiseşi de la închi-are.
Şi uite... îţi baţi joc de sănătatea ta. Nu mai ştii, cu titul, de e zi... de e
noapte...
Adevărul este că după vreo două luni de odihnă, după ce ieşit de la
închisoare, Bălcescu a început să citească şi să rie cu şi mai multă dîrzenie
^ca mai înainte. A descoperit nouă sursă de procurat cărţi, căci librarul
neamţ Winter-ilder ^ le aduce greu şi vrea plata, în aur, înainte, ca şi
Anielopolu, cel de pe strada Colţei, fratele lipscanului. A scoperit
nemărginita vanitate a boierimii care vrea să-şi vedească evghenia,
vechimea aristocratic^, unii chiar inciară. Toţi vor să-şi facă g e ne a l o gh i a ,
şi cînd au auzit că iorul Bălceascăi are ştiinţă istoricească, aproape că
alergară ipă el. Şi plătesc, de nevoie. Sunt singurii bani pe care îi :tigă Nicu.
Dar asta n-ar fi mare lucru. De preţ este că ei ată acasă adevărate stive şi
suluri de documente, sineturi acte de proprietate şi vechi genealogii, tare
preţioase ntru istoric.
 Uneori îi trimit documentele şi acasă, să le descifreze voie şi să le
copieze, dacă vi'ea.
Iată, o ramură din marea familie a Cantacuzinilor vre -şi puie acum
din nou Ia punct genealogia, făcirtă, în veacui ^cut, de marele ban Mihail
Cantacuzino, refugiat din Rusia
Bălcescu a descoperit înfrigurat. în podul casei lor, î ?i încăperi,
prăfuite, închise de mult, un număr neaştept^
mare de cărţi, adunate cu timpul de către cei mai iubitori
scrisului din această mare şi puternică familie, care a dat iţia cărturari
de seamă, dar care în zilele acestea pun ai mult preţ pe cei poftitori de tron
dintre urmaşii de az cît pe cărturarii şi creatorii care au cinstit-o cu
strălucire
trecut... Sunt cărţi aduse de la Padova, acum un vea
mai bine, de Constantin Cantacuzino, stolnicul, marci-/ăţat, care a
studiat acolo. Sunt cărţi de mare preţ, adunat*
acel inspirat arhitect, care a fost fratele stolnicului, spăta-
^ Eric Winlerhalder (1808—1889). unul dintre cei mai cunoscuţi
ografi şi librari din acea epocă. Desfăşoară şi activitate publicistică,
turîndu-se revoluţiei din 1848 în Ţara Românească. Expulzat, a enit în
ţară, continuîndu-şi activitatea politică în cadrul partidului erai al lui
I. C. Brătianu (n. ed.).
rul Mihail Cantacuzino. Aflînd despre ce e vorba, unchiJ de departe,
din ramura rămasă în Rusia, Rudolf Cantacuzin| a -trimis şi el două lăzi cu
cărţi, cu condiţia să fie cercel cu luare-aminte şi îngrijite, ca sâ nu se piarză.
Sunt ai scrisori şi documente din cinci ţări, unde s-au risipit 1650 Cfjpiii lui
Andronache şi copiii copiilor lui, toţi coborîLoi ai fainiosului Şaitanoglu al
Ţaiigradului; pai-e-se privU iv şi sfătuitorul lui lon-Vodă cel Cumplit, din
piicina căi a şi fost sugrumat de turci în palatul său de la Istambul.
Bălcescu a obţinut învoirea să transcrie tot ce-i place, el acasă. Acum
nici nu s-au aşezat bine rafturile i r odaie de musafiri şi el e grăbit, bucuros
să claseze" m Iul, aşa cum a chibzuit anume, cînd a poruncit rafturib nu şi
dulapuri. i
 Totul e gîndit cu socoteală. Pe masa lungă a ^ '-zall în citeva clipe
cărţi deschise la paginile însemnate d maţ înainte, ca să-i fie la îndemînă
citatele, textul căutat a .ne; E grăbit şi felicit ca de un dar. De nei"ăbdai"e
nu se poat^ stăpîni să nu se îndemne cu voce tare. 1
Sevastiţa s-a întors acum singuiă. cu faţa ingri;-»:alâ.
— Nicule, mama are dreptate. Nu poate .să mai dure^ aşa... Zi şi
noapte cu cititul şi cu scrisul... Tu ştii ce vreaB să-ţi spun. Ştii la ce mă
gîndesc... Unde vrei să ajungi ? 1
Bălcescu s-a oprit, parcă străpuns de^ un cuţit. O priveşa lung şi
strìnge cu patimă în mînă scoarţele ferecate jfl alamă ale unei cărţi. Faţa
albă şi pi-elungă a surorii, priviresr ochilor mari au de la o vreme o
întipărire patetică şi statornic gravă. Fiinţa ei se adună şi se hotărăşte
pentivi tot -^'slul vieţii.
— Tiţa, tu ştii... ştii pre^ bine... că eu trebuie să ti ăiesc în zece ani cît
alţii în cincizeci. N-am timp.
Fata l-a privit lung, nu ştie ce să spună, s- a frînt îndurerată.
— Poate să fie a î ? a cum zici tu. Da i pune- n i a şi p e ; n i n e să te
ajut la copiat...
— Ui făgăduiesc... Te voi chema. Tita. Acum ■ î-te şî împac-o,
mîngîi-o pe mama.
— Mă duc, însă ar trebui să te plimbi şi tu puţin prin grădină. Toţi
pomii au ramurile încărcate de fructe... Mal joacă puţin şah cu Arăpilă. Ai
văzut ce şah frumos de fildeş a căpătat mama pentru tine de la vorniceasa
Ghica ?
El tace, încăpăţînat, şi ea, dîndu-şi seama că nu-1 ouate îndupleca,
iese ca să încerce s-o îmbuneze pe maică-sa. ^
352

j
Apoi se duce la iereaslra dinspre grădină. O deschide, ace aceasta şi
ca să simtă mai bine că acum odaia e odaia li, că nu mai e copil. O ramură
din mărul cel mare, din coltul isei, grea de fructe mari, verzui, multe
rumene, atirnă idoită, biruită de belşug, coborînd spre geamul pe carc-1
inge. Bălcescu împinge fereastra şi de afară îl înfăşură o lireasmă de început
de toamnă, dc roade coapte, de s i v u - ari, prune, pere, de gutui... Ramura,
împinsă de gcanuil oschis, revine clătinîndu-sc ca trimisă dintr-un gînd,
din--un îndemn.
Viaţa nu c în cărţi... tinere. E aici, în grădina asta marc... u te
desprinde dc viaţă..."
Bălcescu surîde prietenos gîndului, îndemnului ghicit, iuşcînd din
mărul cc i sc oferă singur.
„Nu mă despart de viaţă... .şi-si arălă, surîzînd obosit, irţile... Aici
sunt rădăcinile ci."
- Un om între oameni, voi. I
3IUSTAUIA DIN DEALU FILARETULUI
E cu adevărat, în acest an 1843, un început de toai cum de mult n-a
mai fost. După un august mai^ mult ploiţ acum livezile şi vî^le pline de rod
par stropite cu aur. la răspîntiile podurilor celor întortocheate au răsărit
umbrai mari de frunze şi de trestie, cu butoaie cu must, şatre gustări, cu
mititei, şi pastrama. Dar mai ales zalhanalele cîrciumile vestite dc pe
,,dealurile" cu vii ale oraşului su căutate de toată lumea. Căci de jur
împrejur oraşul e înconji rat de vii. mari cît pădurile. La una dintre aceste
cîrciui răsărite-n grădini, şi-au dat întîlnire, şi în seara asta, tn prieteni,
foşti oarecum şi colegi la şcoala de la Sf. Savj Unul dintre ei. Tell \ îmbrăcat
în uniformă de maior, apai în poarta de la drum a grădinii. Cercetează
grijuliu ci privirea, apoi intră şi se îndreaptă spre umbrarul man acoperit cu
trestie Werde. Stîlpii umbrarului sunt îmbrăcaţi şi ei în verdeaţă şi în
frunziş de stejar, ba cei din mijloc sunt îmbrăcaţi şi în oglinzi înguste şi
înalte. în prag, pe e masă, în dreapta, sunt două butoaie pe care scrie cu
tibişirul : Mu s t d u l ce , pe unul, Tu rb u re l pe celălalt. Apoi, grătaiul cît o
tarabă, cu fripturi şi mititei, galantarul cu mîncăruri dc peşte şi răcituri. Un
taraf de lăutari, pe o podeaţă la mijloc, s-a oprit să se mai odihnească. O
scîndură înnegiută pe cari scrie, tot cu tibişirul. A z i c u b a n i . m î i ne
f ă ră b a n i , slă deasupra tejghelei de tinichea, unde se adună banii. S-a
aşternut nisip mult pe jos. Pe la mese şi în cele cîteva tufişe de liliac şi
lămîiţi, lume adulmecînd mirosul de fripturi şi mititei.
' Christian (Hristache) Tell (l«07—lfi84). ofiţer cu gradul de
tnalor în 1839. Membru al „Frăţiei'* şi participant la revoluţia din 1848
în Tara Româneasca (n. ed.^.
354
Maiorul Teli intră căulind cu pri\in a. ,,Jupinul \ cu fota dinainte, sc
apropie de el şi-i face semn uşor spre uşa duce în clădirea joasă. Teli a
înţeles. A luat-o pe o sală îngustă şi lungă, cu duşumea inveita, strîmbă.
Deschide dibuind o uşă. înăuntru cîţiva cheflii ^lută zgomotos. Vede iritat
că a greşit... Deschide a doua şi dc data asta nimereşte într-o odaie simplă,
altfel cu livan şi oglindă mare, cît uşa. Bălcescu şi Ghica ^ stau la iasă cu
vin şi fripturi dinainte, anume ca să mascheze la întilnirca. Aşteptau cu
îngrijorare, şi acum răsuflă
— Credeam că nu mai vii, îl măsoară cu privirea Ion ih ira Socoteam
că te-ai răzgindit. E maliţios de felul lui.
Am venit in Bucureşti fără să ştie nimeni. La noapte Icc înapoi. La
batalion am lăsat vorbă că sunt în'inspecţie.
Şi în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni ? întrebă .Juca. glumind
mereu şi controlînd muc"' ' ' a.
Teli, totdeauna serios, ridică din i ..d astfel că
' n i şi riscuri inevitabile şi e bine să J i ^ .^v..
' Avînd ca membri fondatori pe Ion Gh liristian Teli. în toamna
anului 1843 (septen. . ^ i 1 ^^i societatea .,Fraţia'\ sub deviza
Drr: M T t c -l . îiluie Ion Ghica din amintire ; de c;»
' a la elaborarea actijlui capitol . ,.lni
. ..... ])e la 1843. pe cînd lumina lunci mr
"Pi în razele dimineţei şi ajunsesem în dreptul cast ci, după un
mic sfat între noi doi, în răspir RIR'i V p" ni( Ţ . - * - : i n M . să
ieşim la mino n--
i . să ieşim Ia M
u . i spre 1- liarct, su ne ducem să dejunam cu Cite o pereche
 trandafiri şi un pahar de must. Ne apropiasem dc biserica tstoli,
cînd înlîlnim în cale pe căpitanul Teli, mergînd ca/,anna de I a Mili a ;
şi n e luam c" i pe drum înair
" V i : n deal. Cu cît i . . . .'-^ •^*- r--.'-
mai aprinsă. Subiect; toate zilele şi » o serile. Ne imputam .a
lotism şi de e n e i ^ . ne făceam răspunzătoii .A . ^ a i
umilita a ţărei. osa că la întoarcerea noastră în vaî jurasem să ne c< ;n
patriei cu t i *u suf
.^..asem fraţi de cruce c a fiecare dintre n o i WL. >a I noricolul
vieţei şi al averei, Ia h^i^nriie rrînTinItî d*
aceea ne-am adunat de am a: i#
iialiei*»" (Ion C " "cspondenta . .
tt^iro«:tr 1887). *. .^aşi-scrisoare n Ghu
vmtul de ordin organizator erau form<
X ipiapuii de cîte zece, fiecare frate cu..^...:.a na .^i pe şeful s
r»w1int. diacon, preot s.qu arhiereu, nrf^i caterisise «:i r^r-
cu poi "^i al n
t^ixiul cci ma. a. . ' ^ L ' I V I ; . iJ^ v i z a * . *D:"c;.^.un.-i .u^ i e » * (n.
va;.
355
— Aici. in odaia asta, să nu ne dibuie cumva iscoade! Agiei, închişi
toţi trei, că ar fi mai prost. Se aşeză pe cel de-:
eilea scaun, prinse să se descingă de sabie. Eî. ce-aţi'hotărît
— Nimic, te aşteptam pe tine, răspunde unul din o doi mai tineri, cel
vioi, cu cap de viezure negricios.
— Păi, frate Ghica. nu era vorba ca Bălcescu să f i i statutele şi să le
aducă ?
Fostul iuncăr scoate îngîndurat cîteva foi de hîrtie.
— Le-am adus şi vi le citesc, ca să Ic vedeţi formulat şi să hotărîm
acum pentru totdeaiuia...
 Ghica îi potriveşte^ dinainte un laeîm şi lui TeJl ; si aşează toţi trei,
înclinaţi peste masă. ca să se poală cit in şoaptă. Bălcescu citeşLe cu vocea
lui gravă şi hotărîtă :
,,Se înfiinţează o societate secretă, cu numele «Dreptate Fi -ătie>-.
Scopul ei este să pregătească îndrumarea unei vi itoare revoluţii în Ţai'a
Romanească. în afaiă de fondatore membrii societăţii nu se cunosc între
ei.'* |
Se vedea că fostul iuncăr se inspirase din sistemul de ori ganizare
secretă al cărvunarilor. 1
— Cum, toţi membrii pot să ne cîinoască pt' uo\ ivcm fondatorii ei ?
întrebă, nelămurit, Teli. '
— Nu, ani vrut să spim că numai nt)i trei, fonflator-cunoaştem pe
toţi membrii ,,Frăţiei*\ AU fel. nimeni cunoaşte decît grupul de zece fraţi ai
lui.
Ghica lăsă jos furculiţa cu care se juca.
— Dacă e vorba să fini fraţi, cum sunt călugării, alup' să luăm şi
cinuri monahale, nu ? Ce ziceţi ?
Le început zimbesc toţi trei ca de o glumă, obicinuit, la Ghica.
— De acord, dacă vreţi.
Şi după ce convin. Bălcescu citeşte mai departe : ,,Ca o anexă a
societăţii secrete, va funcţiona, pe faţf societate literară. Toţi viitorii
membri ai <-Fraţiei-^ seC: trebuie să facă mai întîi un stagiu în societatea
literara.'; întreabă apoi, ridicînd privirea de jos în sus :
— Aveţi ceva de zis ?
— Mă învoiesc, precizează maiorul, după ce căutase parcă. în gînd,
răspuns la o întrebare pusă de el însuşi.
— De acord, răspunse şi Ghica, ciupindu-şi bărbiţa negricioasă şi cu
beţişorul împins înainte.
ţ — Atunci votaţi statutele societăţii secrete ,,Frăţia" ? Nu ? Şi
Bălcescu ridică de pe foaia de hîrtie ochii lui lungi, traşi spre tîmple.
35G
biii
 el
lin int
'o
m
lllj
im m
— Voiam, răspunde cu bărbia sprijinită în palme T-n hica. Ar vrea să
adauge crva. dar c intrerupt de Tell.
gîndeşte la unele garanţii, dar e de crf^int;V
— Şi jurăm, adaugă el. cu vocf a
- Jurăm, dacă vreţi, il înt vms intr-o clipă revede in gind uiiuapiaiue
din 1840.
Cu toată ostentaţia glumeaţă a lui i care paren ^ ' să-şi dea
astfel curaj, cei U' i H o o tulb-
..tâ, simţeau limpede in clipa de dr i
ro porniseră H incercau .sentimentul acela cuti r
ţi-l dă un legâmînt cu preţul vieţii.
Fostul iuncăr dădu la o parte farfuriile »1
textul pe masă.
- Acum semnali-
— Semnam.
Semnează intii Chica npoi Tell încercînd să-şi o
u.staţa tunsă. i i
Bălcescu i-a urmărit cu ţoală viaţa adunată in ochn iui
»gri. înfriguraţi.
— Acum iscălesc şi eu...
Se aşează ca să scrie nestinjenit. i:?i scrie încet numele, lai priveşte o
clipă hiiiia. o arată ca să se convingă şi ei câ semnată cum trebuie şi apoi o
rupe bucăţi cu un foşnet ifundat. Tell ridică din umcii uimit şi râmitie cu
pumnul iţepenit pc garda săbiei.
— Ce faci ^ Ce-i asta ^
 Bălcescu zimbeşte mirai .>i-.>i piiiiWja piivii> . i .sarcastic e la unul
la altul.
— Vreţi societate secretă cu statute scrise ? Tell şi Ghica rid ca de o
glumă potrivită. Asta nu-1 va
npiedica Insă pe Ghica, mai tirziu. să scrie că el a avut, nr-un cufăr,
statutele scrise şi că au pierit cu prilejul unji »c la conacul de la Ghergani
— Ai devenit grijuliu de ciriu p .iUi-" . . / I U U ^ . . . onstată cu un
suiis echivoc Tell care sta cam nmtănit. cu mîndouă mîinile pe garda de
argint a săbiei.
Cei doi se uitară nedumeriţi la el si rămasei ă pe gh^duii. 'usese o
glumă, se pare, in intenţia maiorului, un fel de a narea măcar printr-o frază
..degajată' ca asia faptul că nsăşi personalitatea lui de ofiţer, de om mai in
vîrsta d. cit i, nu esli' angajată ieraihic prin act ea că astăzi c ul iOtăiitor il
are acest băieţaş, fost iuncăi", cu doisprez.^^ ani lai tinăi- decit el şi mai
tînăr incă chiar dtcil lancu
357
t
I
pl-
licenţe, raporturile rămînînd mereu acelea, de la maior la iuncăr, că
deci nu-1 poate recunoaşte ca fruntaş între egali. Rămîneau chiar şi
raporturile de la un bărbat înalt, arătos, la tînărul vînos, e drept, dar cam
şui, cam pripit uneori în vorbă şi gest, căci Tell, cu fruntea lui netedă, cu
ochii căprui destul de apropiaţi, cu nasul lung şi cu barba tunsă scurt şi
luată cu briciul în faţă, îşi purta capul drept, cu mişcări puţine, ca o statuie.
Se găsea acum alături de aceşti doi numai din ură împotriva boierimii, care,
iritată de presta^iţa fizică a ofiţerului, căuta orice prilej ca să-l umilească.
Sc trăgea dintr-un neam din părţile Gorjului, tată-său îşi fâcusi însă nume
şi stare de negustor la Braşov, unde i se născuseră copiii. Christian avea
numai cincisprezece ani cind, în 1822, fiind din nou în ţară, trecu alături de
fratele lui, la şcoala lui Gheorghe Lazăr. în 1828, fraţii se duseră in Oltenia,
unde-şi alcătuiră o ceată de panduri şi amîndoi luptară în acest an alături
de ostile ruseşti. Cînd se înfiinţa, în 1830, armata, amîndoi, ca şi alţi foşti
căpitani de panduri, avură dreptul, deşi fii de negustori, să fie primiţi în
oştire cu grad de ofiţeri. Aceasta a fost pentru cei doi fraţi un prilej de
amărăciuni şi umilinţe. O mare parte dintre boieri au protestat cu
indignare împotriva primirii unor feciori de negustori alături de ei şi la fel
cu ei, adică de-a dreptul în grad de ofiţeri. Din pricina asta, cîţiva dintre
boierii care se şi înscriseseră in luna mai refuzară mînioşi în iunie să se mai
prezinte la regimente. Tell nu putea uita această împrejurare şi fu bucuros
să aibă comanda mai totdeauna cît mai departe de Bucureşti, deşi acum
gradul său militar echivala cu un rang boieresc însemnat, cu cel de clucer.
Ion Ghica întrerupse după un timp tăcerea stinjenitoare care dăinuia
între ei. reluind intr-un alt registru ideea lui Tell.
— Eu, cinstit să-ţi spun, frate Bâlcescule, mă mir că după doi ani de
temniţă mai ai curajul să începi din nou... N-a trecut mult peste o jumătate
de an de cînd te-am văzut, la Dejurstfă la Gorgani, închis în chilia aceea
întunecoasă şi ferecată, purtai o manta ferfeniţă, pe un ger să crape pie-
trele. Lupta politică nu e o glumă.
Tell, care era foarte nestabil în idei şi sentimente, cu toată ţepeneala
lui aparentă, înţelese parcă tîlcul acestei invocări
358
i
c
tdinlr-o dată fu din nou pătruns dc primejdiile acţiunii în re se angaja
şi întrebă cu un glas înmuiat, el care d-obicei vorbea din cap :
— E adevărat că Milita Filipescu a fost ţinut în fiar-
fpicioarele în apă la Snagov, pină i-a putrezit carnea :.J u căzut
unghiile ? Ion Ghica surise ca unei amiiitiri triste şi clătină din :^ap cu
amărăciune.
— Nc-a spus ciiicva care l-a văzul pe fcrest] uica Z ¿ Í -HfSrilă a chiliei
din bolta aceea năruită că aşa a fost. Ai fos
-acolo, frate Nicule ?
 M Bălcescu vru întii să răspundă că s-a dus mai întîi prin «nie la
Snagov, anume ca să vadă chilia. Dar şovăi. Apn M întoarse în el însuşi cu
un soi dc indîrjire mută. îi căzii-■ră ochii pe oglinda cea mare cit o uşă, cu
rama subţire TCagră. Era toată rnîzgălită de semnături şi date, trase ev
diamantul inelelor. Văzuse chiar dc pe scaunul pe care Tăsca cîteva date :
1840—1841, 1842... în zilele în care < i IU între viaţă şi moarte în temniţă,
pentru ca să întoarcă n bine amarul poporului român, unii iubitori dc
chiolhan'/ ¿ orgii ţineau să-şi nemurească dcsfriul, înscriindu-i truuv: 'lata
pentru posteritate, cu sigiliul diamantului. Nu, nici-idată nu va mai evoca
acele zile, care vor rămîne ştiuie lumai în străfundurile făpturii lui. Ocoli
întrebarea şi făcu >ă biruie tăişul liniştit al inteligenţei.
— Va fi cu totul altceva acum. Nu vom mai repeta Iţreşelile de atunci.
Acum trei ani a fost un complot fără
^evărate rădăcini în popor, un complot al cîtorva mici boici i ,.i
tîrgoveţi, dornici să ridice starea norodului ; a fost setea de Ireptate a
om.ului fără seamăn care era Dumitru Filipescu. '/roiam să acordăm
poporului libertatea, o constituţie, cum ;-ar zice, octroiată. Acum vom
căuta să pregătim poporul nsuşi, căci fără popor nu putem face revoluţia.
Vom lumina ndelung ţărănimea, pe muncitori, pe meseriaşi, ca să-şî facă îi
singuri revoluţia. Reluăm firul de la 1821 al lui Tudor '^adimirescu, dar
mergem şi mai departe. Revoluţia se va c^ue, ca să zic aşa, singură, pe linia
dezvoltării istorice. Nui ittmai o vom îndrepta spre ţelurile ei fireşti şi vom
veghea ă nu cetească silit din mersul ei secular.
A tăcut, şî cei doi tac şi ei ; parcă le e teamă să turbure iniştea care s-a
lăsat în odaia asta cu cimitirul ei de da:-.
pe oglindă.
359
I
In timpul acesta, umbrarul din grădină a început să Si umplc^ de
lume. Lăutarii s-au întors pe podeaţă şi cinto acum de zor. Intră Tiţa
Bălcescu şi Luxiţa Florescu, întovărăşite de imberbii negricioşi Costache şi
Dimitrie Florescu. ' Sunt salutaţi cu temenele de stăpînul mustăiiei şi
conduşi la o masă păstrată pentru ei, într-un tutiş lumitml cu un felinar,
atîrnat deasupra de o ramură de soc, în c... arde o luminare groasă de seu.
— Poftiţi... Aveţi o nii'.să oprită aici, pentru domnul Bălcescu.
NiMÎ veniţi işi plimbară pi'ivirea pe la celelalte mese, pai ca ar căuta
un loc mai potrivit, dar mai cu seamă caută să vadă cine mai e subt
umbrar ; pe urmă se aşează toţi.
Stăpînul mustăriei tuşeşte foarte încet la uşa odăii celor trei, îşi şterge
mîna pe fota verde, apoi bate cu înţeles. Bălcescu îi deschide îndată şi află
că au sosit ceilalţi pa
— Au venit doi boieri şi două cucoane, aşa cum aţi spu sunt la o masă
în grădină.
Tinăiul boier clatină din cap :
— Spune-le să încc^apă să mănînce. Vin şi eu mai tirzi
Florei. .G-1875) şi Dumihu (Dumitrache)
G. riorescu (1827^1875), olilcn, participanţi la revolulia din 1843.
C. Floiifscu Na insotit pe N. Bălcescu îp Transilvania (1848). A fost m
co^nitetul de redacţie al României viitoare, editată dc N. Bălcescu
şte^n Golescu, Ni(?olae Golescu, Gfi. Magheru, Voinescu II V
Mă-lincscu, Al. Paloologu şi C. A. Ro.setti fn. ed). ' "
. Ui l i u i i i i d piiiiUv \iu acum duuu sapUuuiiu. dom p. . i . ^ , w .U
soarla ţării, cei trei se gîndiseră să înfiinţeze o scm cietate secretă
revoluţionară, ci n-ar fi bănuit niciodată cfl va fi asta atîl de curînd. Erau
oarecum tirîţi de BălcescJ care ca hotărît spre faptă, fără ocoluri de prisos,
minat dl spaima unei vieţi scurte. _ _ . _ _^ ^ __________ B
MFANDIÎKLF DUAGOSTEI
pk^ste vreun ceas, cei Irci s-au despart il spunînd u-şi cmo-naţi intiia
oară salutul ..Drcptatc-Fi'ătie". Tell şi Ghica plecat pe uşa care dă in curtea
din dos a mustăi-iei. ca să m : \ [ fie iar văzuţi. Bălcescu^a venit în tufişul dc
lihac car», sunt ai lui. Cer din nou cafele, căci sunt acum la '-silul mesei.
Ascultă toţi pc gînduri lăutarii care zic cu inlccul lui Nănescu :
Inima mea multe are.
Cu r- - - " . ' ■ . , ! v % - r r - ' n V ' ■ ■ , ■
 Bălcescu surîde. Nu. mai sunt si altele, care nu sunt la lUplare.
Costache Florescu. inall, negricios, mult mai sprînccnat nt soră-sa, se
scoală şi vrea să lămurească dc cc pleacă la masă.
— Nu vă supăraţi, vreau să dau bună scara banului lica. în tufişul de
colo.
Luxiţa îl priveşte zeflemitoare. - Ia gîndeşte-te bine, Costache. nu
cumva vi'ci să daî î ^cara vornicesci, cumnată-sa ? Scumpe frate, ia scama.
- . / LC -ie de divorţate... Ea ştie că toţi vor suildc, zicîndu-şi ca ca divorţată
ştie ce spune.
— Nici o grije, rnâ întorc numaidecît...
Luxiţa îl petrece cu un surîs şii-et' şi ironic, femeie în fiinţa ei, în timp
ce în privire îi trece o flacăi-ă uşoară.
— De ce numaidecît ? Poţi să nu te grăbeşti...
Peste cîteva clipe pleacă şi Dimitrie, cel care seamănă fratele său, de
parcă ar fi, negricioşi şi sprînccna{i, doi
iieni. Vrea să dea şi el bună seara cine ştie căreia dintre
ncilc frumoase din grădină.
\

1
Cei trei au i'ămas tăcuţi şi ascultă acum un alt cin de pe vremuri, care
aleargă din nai pe lăute şi de pe lăut pe ţambal. Luxiţa îl priveşte pe furiş pe
Bălcescu, surîdJ îşi aşează mîna pe mîna lui. El o priveşte turburat, parcj ]-
ar stînjeni şi parcă l-ar întărită gestul ei, ceea ce o face tresară şi să se uite
drept în ochii lui. îi spune glumin^ apăsat :
— Poţi să te strimbi cît vrei. Eu tot te iubesc. Tresare din toată fiinţa
lui. O priveşte lung, parcă trei
mură ceva în el. Apoi cu o voce caldă, pe care nu o acoper| cîntecul
lăutarilor, îi vorbeşte de la suflet la suflet :
— Lucica, de ce nu vrei să înţelegi ? Eu nu sunt un oi| care să aibă
dreptul să iubească şi să fie iubit.
 Femeia zîmbeşte senzual, ţinînd mereu mina pe mîii| lui nervoasă.
El, luptînd cu el însuşi, o priveşte cu ochii negii, pătrunzători, puţin oblici
în clîpa asta. Apoi, venir| de pe drumurile îndepărtate de viaţă şi moarte ale
gîndul îi spune cald, frăţeşte :
— Mai am puţine zile de trăit, Lucica. Puţine mijlOc Oamenii ca
mine nu trebuie să-şi îngi:ădească libertatea, trebuie să se dăruie unei
singure cauze. în întregime, făr| nici un rest.
Luxiţa, care dusese paharul la gură, nu mai b lasă jos.
— Ascultă, dacă nu termini în clipa asta, fac una c| urlă mîine tot
Bucureştii...
Tiţa nu ştie ce va mai fi, dar în clîpa asta îşi dă sea^l cît de mult
seamănă cu o pisică neagră întărîtată aceas tînără şi oacheşă văduvă, cu
ochii ei cam apropiaţi şi aurj în pupile, cu sprîncenele foarte negre.
Bălcescu aşează jos cuţitaşul cu care se juca pe gîndv.îj căutîndu-şi
oarecum vorbele, şi o priveşte nedumerii
— Ce vrei să spui ?
Ea ridică umerii care se arată rotunzi prin mătascl neagră de damasc ;
e ameninţătoare, hotărîtă.
— Dacă mai spui un singur cuvînt, uftul singur, te aă.i| aici, pe loc, în
plină lume.
Tresare uimit, apoi după o scurtă şovăire se hoiaraşţ||'^in| totuşi, să
spună ceva, înfruntînd-o, şi caută o frază potrivi Dar în clipa asta ea s-a
ridicat hotărîtă, sfidătoare, g să-şi îndeplinească ameninţarea, şi el îi simte
talia lipită braţul lui._________________^________^________________^
362
— Nimic, nici un cuvinl măcar... şi ca rămîne în aştcp-, încordată.
Pita, destul de speriată, aşteaptă şi ea încremenită, căci e că
năzdrăvana de femeie chiar aşa va face. Dar baril, după o clipă de încordare,
cedează, învins, şi o priveşte lioşat. Acum Tiţa respiră liniştită.
— Vai. nană Luxiţa, m-ai speriat.
/ăduva sprincenată. caldă ca vinul, opreşte un flăcău cu verde, care
slujeşte la mese.
 — Spune lăutarilor să cînte Peste deal la nana-n vale", bacăul cu fotă
verde se apleacă respectuos cu şervetul iraţ.
— Da...
M peste cìtcVrH clin'" lăularii cînlă ..Peste deal la navale'
juxiţa se lipeşte de Bălcescu ca o pisică, îi ţine mîna. .imte bine în
umbra acestui tufiş, în seara asta tîrzie şi noasă de septembrie. După un
timp, amîndoi bagă de .lă, tulburaţi, că Tiţa începe să răsufle greu, înăbuşit,
eseu o vede uimit şi ^ ceartă cu o nesfîrşită duioşie.
— Tita...
STăduva. cu ochii umezi, o întreabă şi ea surprinsă :
— Tiţa, ce-i cu tine ? în vocea ei e de pe acum o căi-i de soră.
^ata, ruşinau, umilila, vrea parcă să se ascundă. înce capul ca o pasăre
rănită.
— Nimic... Niiîiic... Lăsaţi-mă...
rînăra femeie priveşte întrebătoare spre Bălcescu şi el işteşte în
şoaptă :
— Suferă... nu poate uita...
ndrăgostita oacheşă pune mîna subţire pe fruntea fetei, toarce capul
spre ea cu o duioşie.
— Ţiţa... uită tot... uită cît mai repede.
— Nu... Nu vreau... şi fata se zbate uşor, adîncită în rea ei. Nu vreau
să uit nimic. Să-mi ajungă toată viaţa, -.uxiţa ii zîmbeşte.
— Abia mai tîrziu ai să întilneşti iubirea adevărată. Şi m fost părăsită
de un bărbat, Tiţa. Cine ştie unde o fi a acel polonez pe care m-au silit să-1
iau de soţ.
)ar fata. dîrză şi acum, ca un ecou de nestins al după-'zei aceleia din
chilia de la Dejurstfă, priveşte cura-i în ochi.
363
I

I
— Nu voi mai iubi lìiiiodata.
— E:.li un eoni!, H M < I Ì Ì ^-pui.
 Era aproape unsprezece seara cînd intră în gradi: /t. îr tovarăşită de
Costache Aristia, neînchipuit de eleganir.. Fri sinica... Era intr-o rochie de
mătase vin( ţie. cu pălăr; n albă, întoarsa mult in fală, pe umeri cu o
pelerină de . ili Părea mult mai înaltă decît o ştia Bălcescu şi parcă i
n şaptesprezece ani, ci douăzeci şi cinci. M(M-gea drept uni fără să .se uite
în urma ei şi fără să ştie deci că AnsMa măsese în dreptul galantarului plin
cu mormane de pi ţ] cu bucăţi alese cu dichis pentru tot f t Iul de fi
ipturi, L U p de Dunăre şi alte bunătăţi. Nimeni nu mai vorbi la ni masă şi
toate privirile se întoarseră spre ea. înmărmu parcă. Veni acum din urmă şi
Aristia, in fi -.acul aibnst închis, cijre părea turnat pe el, cu guler alb inalt,
cu u ci av lată de mătase, încă şi mai albastră, peste jabou şi iîL, Mîinile cu
degete lungi cu inele îi ieşeau din dantela mii - ci şi erau de aceeaşi paloai'e
cu obrajii lui prelungi şi m a c i n i purta, in vremea asta, tot mustaţă
tunsă .scurt... Fu i i invidiat bărbat dintre toţi cei de faţă, căci nimeni nu
ba>;a seamă nesfîrşită tiisteţe a ochilor săi maii şi adîncirea ce două cute de
lîngă nas, la colţul gurii. Nimeni nu bănuia suferă şi cît e de nefericit din
pricina acestei femei, pe c o înfăţişa la toată lumea diept logodnica .sa.
Bălcescu ş încă de la închisoare, despre succesele ei în teatru şi des viaţa pe
care o ducea. Nu avu nici cea mai mică strìna-rn inimă, întîlnind-o. O şi
salută, de altfel, tocmai ea să aiate tot ce a fost nu mai e. O salută cum ai
saluta orice actriţă mare faimă, fără nici o intenţie personală in acost S ; Î 1
Ea nu-i răspunse, ci îl ţintui puternic şi ciudat cu oc:v: t a r e păreau acum
verzi. Răspunse in locul ei Ari.stia, întrebind-a căci era puţin nedumerit,
dacă cel care a salutat-o nu cumva Nicolae Bălcescu. .şi cind ea dete din t-
ap, t W ă privească, întrebă mirat :
— A ieşit de la temniţă ?
Abia acum Frusinica işi rup.se privn.a i a Bălcescu şi se întoarse
către Aiistia.
— După cum vezi... Dar cine e ivnv lîngă el ?
364
leiu aia Ui
lui
 dc
Actorul fu nemulţumit de atenţia pc care ca o dădv elei mese şi
nu răspunse decît după cc porunci cî^ fel de şte fript să se aducă la
masă.
— Nu e deloc urîtă... E o femeie foarte inici't sania, ixiţa
Florescu, fata vornicului lordache Florescu. A fost Iritată mai demult
cu un fel de conte sau ofiţci' n,o]fi nc7, care a fost foarte nefericită şi
s-au despărţit, 'încă din primele săptămîni de lecţii, Aristia fusese din
în ce mai priiis de frumuseţea sporită cu fiece zi a'fet^ est eia cu părul
ca de aur. cunoscută de publicul caro lauda în comedii, la teatru, subt
n.umclc ci întreg. Eufio-
ÎBăl-Ccaurcscu, ' căreia însă îndrăgostitul îi spun(\^. 1 Frosy,
cu un uşor accent grecesc. C i a un bărbat care se apropia dc patruzeci
şi cinci âo ani a iubise niciodatii. Zicala spune că acela care ,,cadc" aşa
u, cade rău. O vedea înflorită dc bucurie dc cîte ori i se 5 pe .pkic şi el
lua aceasta drept recunoştinţă şi enioţic de drăgostită. Se simţea bine
în lume alături dc ca ; credea că ea se simte bine cu cl. Lecţiile cu ea,
cînd uita mai tot-auna de ceilalţi elevi şi eleve, ci'au o primăvară
conlinu. ^ţj^ scurlă vreme, în mai puliii de trei luni, Frosy apă- 'se pe
scenă într-un vodevil în care spunea numai cîteva rbe, dar cînta cu o
limpezime gingaşe, care înduioş blicul, un cuplet, care ar fi vrut,
altf( í L să fie dc haz. 1 rea cu urlete din sală să cìnte cupletul de cîte
cinci-şase o -
^ Eufrosina Băl-Ceaurescu (Frusinica. Frossy). prezentă pînă a:
■
éersünaj memorabil, nu este altcineva decit actriţa Eufrosii'
O, devenită, prin óásat.oria cu polcovnicul T. Popescu, Eulrosii. pescu
(1821 (?) — Î9(i0). Născută ia Craiova. Eufroñna Popescu scu( din
copiJárie in casa lui Emanuel Florescu, împreună cu fiicei 'Stuia.
Elevă a lui Aristia pentru declamaţie, Eufrosina Vlasto t una dintre
cele mai înzestrate elemente artistice ale ..Şcolii Filai mce".
aiiriTiindu-se de timpuriu (1834). alături de Ralila Mihalach
iF'traducátorului Costache Mihalache, Caliopi, Lang, Elenca :
nerii Ion Curie, Constantin Mincu. Nicu Andronescu, Ic .-a:'..>cu. In
Gazeta Teatrului din 183G. nr. 4, p. 43—44, Ian Heliac iulescu scria
despre Frosa Vlasto că la apariţia în scenă părr d-şoară plină de
cochetărie : o rochie de mătăsărie. cordoane -ărămi ce întunecă ochii
mahalalelor, coafură îngrămădită şi inlin heală (împodobită, n.n.), în
locul unei rochii curate şi bine făcuta li şorţ elegant şi al unei cosiţe
pline de nevinovăţie"'. Asupra spec-'uloasei cariere dramatice şi
muzicale în ţară şi străinătate a Eu-únc\ Popescu (alias Eufrosina
Băl-Ceaurescu). a legăturilor sak-societatea epocii cînd se desfă.şoară
acţiunea din Un om între oa-ni, vom reveni pe larg. apelînd la acte şi
documente, unele cucute şi de Camil Petrescu. în comentariile
care vr
:ia scriitorului nostru (n. ed.).
încheia
■i
\
1

I
Lumeii, uimită de frumuseţea şi prospeţimea ei, nu se înd4i s-o lase
să plece din scenă. Nici cînd jucase el însuşi, _ uneori mai juca încă, Aristia
nu gusta atît de îmbătat cup succesului. în ultima vreme nu mai avea nici
un rol direct îi teatru, dar succesul Eufrosinei Băl-Ceaurescu, despre cav
toţi ştiau că e descoperirea lui", făcuse din nou din el omil de teatru cel
mai de seamă al Bucureştilor. Cît era el însă d experimentat, nu-şi dădu
seama că fericirea pe care o cite; în privirea fetei era oarecum o mască de
toată ziua şi lî apărea, cum credea el naiv, numai cînd ea rîdea cu ocK într-
ai lui şi spunea grabnic da la oric6-i spunea. Nu ştia î i aceeaşi iluzie o
dădea şi celorlalţi pe care îi privea în oclji Nu-şi dădea seama că nu era
îndrăgostită nici măcar de te^dl ca artă, ci de teatru ca public, de aplauze, de
florile prinJB de rumoarea de laudă care o urmărea acum pretutindeţ în
oraş.
Cînd o întovărăşise întîia dată pînă acasă, înşelat numele răsunător
pe care ea îl purta şi pe care el îl ştia unei familii înrudite cu familiile
domnitoare, rămăsese uir văzînd în ce odăiţă ticăloasă trăieşte. Dal^ pe
urmă, şi ales după ce află de la ea tragica întîmplare legată de naşter ei,
aproape că se bucură. întrevedea cu bucurie o voluptai nouă : s-o formeze
şi s-o ridice el, pe această fată, nu numŞ în teatru, dar şi ca femeie în
societate. Ţinea s-o înveţe cui să participe la viaţa socială ; îi plăcea să
descopere pîr. bucuriile treptate ale confortului, atît cît erau ele cu putin:
atunci, iar exploziile ei exagerate de bucurie îl făceau s.i leşine de plăcere.
Iubitor pătimaş al literaturii greceşti, legenda lui Pygmalion îl vrăjea... Nu
era bogat, dar cheltui mult, cum se întîmplă uneori cu oamenii care aveau
sti legături cu teatrul. De altfel, cum ea nu vrea încă să vie la el acasă şi cum
şi lui parcă îi era cu neputinţă să se ?: bine în odaia cu pămînt lipit cu lut pe
jos, cu un ligh pe un scaun, cu o masă sprijinită de perete, căci îi' Up.. al
patrulea picior, cu pereţii goi şi cam coşcoviţi, se gîri s-o ajute la
schimbarea odăii. în cîteva luni patul de len^ fu înlocuit cu o sofa sporită
cu o saltea de lînă şi acoperiţi cu un macat de cit roşu, mătăsos. O oglindă
de perete, sprp jinită pe o măsuţă cu două sfeşnice de bronz, între cele două
ferestre ale odăii, un dulap modest pentru rochii, în dreap' uşii, apărură
pentru întîia dată în această locuinţă. Un cov de Ispahan cu motive tari
roşiî şi sinilii, covor d^ preţ, ă . de la el de-acasă, îmbrăcă peretele deasupra
sofalei. Un i . ^
366
im
101, acesta ieftin, fu pus deasupra rogojinilor noi, care eseră aşternute
pe jos, după ce bătrînă doică curăţase ul şi văfuise pereţii, ca să nu mai
miroasă urît... Aristia epuse să vie cu tòt mai multă plăcere în căsuţa de la
ij^uri, cum i se spunea în mahala, ca să stea de vorba ^ mtregi cu Ffbsy, s-o
vadă cum se bucură cînd îi cum-ă cîte ceva. (M scria adresa la magazin şi
cerea să i se mită ei acasă : Mi l e Fro s y B a l - Ce a u re s co, ) Ţinea s-o
instru-că şi s-o deprindă cu literatura şi teatrul clasic. îi vorbea timpul
franţuzeşte, ca s-o deprindă cu vorbirea la modă. nsuma cafele în ceşti de
porţelan saxon, aduse tot de el. lipsea, fireşte, de là nici un spectacolîn care
juca ea, iar timpul mesei, la birtul de lux la care mîncău după spec-ol, el îi
făcea cu gravitate critica jocului, arătînd ce a fost \e şi ce a fost greşit atît în
jocul ei, cît şi al celorlalţi. Cam la sfîrşitul întîiului an. văzînd că nu poate
să obţină de la mai mult decît o prietenie plină de voie bună şi asiduă, el
ceru să fie nevasta lui. convins că ea va încremeni de icire, văzînd cinstea pe
care i-o face. Dar, spre uluirea . fata nici nu vru să audă de căsătorie. Şi cu
asta a eput dirama lui mistuitoare. înţelese acum că la patru-:i şi trei de ani
poţi fi refuzat de o fată de şaisprezece ani, d îi ceri să-ţi fie nevastă. Şi astfel
descoperi că a îmbă-:iit.. Durerea lui, adîncă, pe care o simţea fără leac, nu
lea din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. căci nu o iubea această fată chiar
cu înflăcărarea oarbă a unui adolescent, lumai din pricina concluziilor
amare pentru el care trebuia le tragă din această -împrejurare. întîi că a
îmbătrînit, în al lea rînd că e un tip ridicol de vreme ce lumea, care-i lea
toată ziua împreună, îl socoteşte amantul unei femei, cînd el nu este decît
un obiect domestic al ei. iar în al ilea rînd înţelegea că el, de acum încolo,
nu mai are 'ptul la o asemenea frumuseţe. îşi spunea, cu o nesfîrşită >teţe,
că nu era chiar Pygmalion, cum se credea el, ci use numai un act de bun
meseriaş al frumuseţii, dar itru alţii... Timp de trei săptămîni, subt diferite
pretexte, feri s-o mai vadă, încercînd s-o poată uita. Suferi nespus mult,
fiindcă ea nu dădu în timpul acela dovada pe care ştepta el, că este înfrîntă,
şi nemaiputînd să fie depai^te de într-o seară apăru învins în căsuţa de la
grajduri. A it-o întinsă pe sofa, citind la lumina sfeşnicului care era s pe un
scaun şi care îi scălda în lumina lui faţa albă ca trandafir alb si părul auriu.
Ea ii zimbi cu voie bună, atit de liniştită şi atit de putìk surprinsă, ca
şi cînd nu l-ar i'i văzut de la prînz,- încît el îi fu recunoscător ca nu are
cruzimea să-i sublinieze înfrîn-gerea. Avea pe un scaun lingă ea o bucată de
brînză şi o felie de pîine.
— Tocmai cinam. îmi place să manine culcată... E o bi'înză tare
bună... Vrei să guşti ?
 Elegantul palicar gustă. Era o brînză sărată, aproape acră. îşi spuse
cutremurat: „Cu ce puţin se mulţumeşte! Locuieşte în odaia asta, se satură
cu o felie de brînză... Nu ţine nici să locuiască într-o casă mare,
somptuoasă, nici să mănînce la birturile de lux, unde mănîncă, serviţi în
tacimuri dè argint, consilii şi călătorii străini, de marcă... Adică unde o
ducea el seara. Este de neînvins'', îşi murmură zdrobit.
Nu era chiar aşa. Fata avea d mare slăbiciune şi dc-siul de costisitoare.
îi plăcea să se îmbrace bine... Avea şi mult gust. Tot ce începuse să cîştige de
la teatru, tot ce putea scoate de la cele două bătrîne dădea pe îmbrăcăminie
: o panglică, un şal de mătase, o rochie căpătată o bucura mai ^ult decît un
covor.
Biruit şi resemnat, Aristia îi cunipără a doua zi o pianină nocxgră şi o
sfătui să o puie în colţul dintre perete şi uşă. in stìnga, ba o ajută chiar la
aşezarea ei. îi plăcea muzica. îi plăcea mai ales cum cinta ea ; cìnta şi el
destul de bine la pian, atît cît s-o poată acompania. în scurtă vreme învăţă
şi ea notele şi cìnta, cu o graţie nesfîrşită, menuete şi ga vote, iar cînd nu
era el acasă, ecoseze. polci şi valsuri, căci vt^ii-seră note de dans la
magazinul Universal'' din Lipscatù al lui Danielopolu.
Astă-seară sărbătoreau oarecum o altă reveniie şi împăcare. Pe la
Crăciun, fără să-l întrebe pe el, care îşi rezer\'ast dreptul de a fi măcar
managerul ei artistic, ea plecase cu ^ trupă de teatru care avea să facă un
turneu de trei luni, dintre care o lună la Iaşi. îl durea şi despărţirea brutală
şi ipocrită, şi faptul că ea se va bălăci într-o trupă de farse grosolane, care se
alcătuiesc numai în vederea cîştigului. Pentru că îi plăcea mai mult să-şi
cîştige ea singura banii cai-e îi trebuiau, decit să-i aştepte de la alţii, şi
fiindcă era convinsă eă-şi va putea face de pe urma acestui turneu o
malotra dc cozi de vidră pe care şi-o dorea, Frusinica se ferise să-i spună
ceva lui, ca el să n-o împiedice. Doar cu cîteva zile înainte, cînd ei erau gata
de plecare, aflase totul, îngrozit, de îa un actor tînărj despre care crezu
dintîi că vorbeşte fără sa ştie
368
 ospro CV c vorba. Nu mai vi'u să audă de ea. Nu-şi mai . i - iseră pînă
astă-seară, nici după întoarcerea ci, vreme dc ali'U sau cinci luni.
Cu mănuşile înnodate şi ridicate spre cot, ea desprindea a Rî'ijc
grăsimea dc pe costiţa dc porc, căci nu-i plăcea, şi )Cul mîinilor ei lungi şi
subţiri il incinta pc Aristia. O văzu ilfe lăsînd brusc cuţitul şi furculiţa din
mînă şi înccpind i-şi feacă semne vesele cu cineva de la o masă îndepărtată,
ra Dimitrie Florescu. care se scuză grăbit faţă de cei i l ' la }0a vornicesci si
veni fericit spre masa ei ca să-şi ia şi el orţia cuvenită dc lumină, dreptul dc
satelit al unui soare ît de strălucitor.
— Stai jos. caraghiosule : mi-ai teiminat cîntecul ? Deşi era încă un
adolescent, fratele Luxiţei începuse să
>mpună mici bucăţi muzicale, care făceau încîntarea prit-nilor.
Acum, de curînd, se declarase faţă de martori sclavul ufrosinei, cum îi
spunea el în concordanţă cu afişul tca-■ului. şi declarase că nu mai scrie
decît pentru ea,
— Ce-i cravata asta strîmbă ? îl certă ea. Şi i-o potrixi, jmai ca să
atragă şi mai mult atenţia iisupra mesei lor... Şi j ţi-am spus să pui numai
frac albastru, să nu-1 mai îmbraci î ăsta fumuriu ?
Cînd vru să plece dc la masă, ca descoperi că el era de pt cu Bălceştii.
— Cu cine eşti. caraghiosule ?
Lui îi plăcea nespus modul drăguţ în ciwo ¡1 ( m m t.. U 'ătă masa
care nu era departe de a ei.
— Cu soiu-mea si cu Bălceştii... şi se ridică să plece, Iuţind încovoiat,
în glumă.
— Soră-ta ? Frumoasă femeie, aş vrea s-o cunosc şi eu...
Aristia, caie cunoştea judecata femeilor în astfel de iprejurări, nici
măcar nu tresări.
— Nimic mai uşor, fiindcă şi ea vrea să te cunoască de uită vreme...
De cînd îi tot vorbesc cu. Mă crede îndi-ă-»stit de dumneata.
Salută din nou şi. trecînd pc lîngă podeaţa înălţată pvntru utari. se
indi^cpţă către masa din tufişul deschis r v i m a i faţă.
 Luxiţa ţinu s-o cunoască numaidecît pe această actriţă •spn^ care
vorbea tot Bucureştii.
— Hai să-i poftim la masa noastră... E aşa de fz^umoasă ptuia asta, că
şi o femeie s-ar putea îndrăgo.sti de ea.
369
Bâkvscu dădu un răspuns încurcat, care, spre surprin derea lui, putu
fi luat drept o aprobare de către Luxi! t Dimitrie Florescu îi pofti deci pe cei
doi la masa din boschet , şi ei primiră cu plăcere. Aristia trimise vorbă că de
îndată I cíe sfîrşesc masa vor veni să ia o cafea cu cei care i-au poftit.
întîrzîară mai mult, căci pe podeaţă pe care cîntau lăutarii, ridicată
de două palme deasupra pămîntului şi cuprinsă între cei R^,tj;u stîlpi
îmbrăcaţi cu oglinzi din mijlocul umbrarului, se facu loc ca să se uixe şi să
joace trei cadîne, însoţite i de un fel de bărbat spîn, care în şalvari şi în ilie
cu mîneci ar fi vrut s^a treacă drept eunuc. Erau trei femei tinere, cu capete
oacheşe de circaziene, cu ochi negri şi obraji lungi, cit se vedea din
„cearceafurile'' de voal liliachiu, petrecuta peste nas de la o ureche la alta şi.
care le cădeau apoi peste ilicele negre, fără mîneci, brodate cu aur, peste
şalvarii largi de mătase verde, pînă aproape de imineii roşii cu vîrful întor.^
în sus. Mijlocul le era gol. Fiecare avea în mînă o dairea, ui^ fel de ciur de
cediu cu clopoţei şi cu fund de piele dr tobă. Pe cap, cam pe sprinceană,
purtau cauce, tot negre, tot brodate cu aur, întocmai de forma dairalei...
Omul cîntli, | dintr-o lăută cu trei coarde, un fel de melodie tărăgănată,
tristă, senzuală, pe care cele trei cadîne o jucau încet, cu ochii măriţi de
arsenic, scuturîndu-şi din cînd în cînd sinii şi pocnind din daireaua pe care
o duceau deasupra capului, cînd se încheia fraza muzicală. Lăutarii ţineau
şi ei un ison scăzut, şi privirile tuturor de la toate mesele urmăreau jocul Pe
urmă au jucat ceva mai viu, dar tot tărăgănat, jocul pintecului.
Niciodată n-ar fi crezut Bălcescu, în toamna lui 1840 că va putea sta
un ceas întreg lîngă Frusinica, devenită pentru el acum străină, fără ca să
sufere. Pe vremea aceea ameţea numai cînd se gîndea la ea. Ce ciudată
carapace sufletească i-a durat viaţa de temniţă ! Tot ceea ce a fost inainte i
se pare că s-a întîmplat pe alt tărîm. Vorbeşte lingă el, vocea ei este tot cea
de atunci, dar sună parcă inti'-o piesă de teatru.
I se pare totuşi mult mai frumoasă cu casca de păr auriu, cu pieliţa
obrajilor, care pe atunci mai avea civa băieţesc în ea, devenită acum atît de
feminină, atit de f/a-gedă. Par o frumoasă ca într-un tablou pe care-1 poale
370
1
I
Jmira in voie, aşa cum il poale admiia oricin(\ fără să lîălească asta cu
ce e mai adînc in fiinţa lui. E nebunie VI vrei numai prniru tine. să-1
contempli singur tu, alun-|înd orice privire străină, un asemenea tablou.
Intru cit îl jriveşte. cl ştie lămurit, hotărit ca într-un registru dc viată
de moarte, ce are de făcut de aici încolo. Zece ani să mai 'ăiască.
numai... N-are sens să-ţi consumi viaţa, ca să încerci idarnic să acaparezi o
fiumuseţc picţioasă, numai pentru ne singur, căci viaţa asta poţi şi trebuie
să o sacrifici, ca \ fie mai puţină suferinţă pc lume. ca să ridici un popor la
bcrtate şi la ceea ce i se cuvine în dezvoltarea istorică. E
asta o voluptate crîncenă. a bucuriei dc nemăsurat, pe care -o pot
înţelege ceilalţi, aşa cum e şi voluptatea de a fi cinstit.
şi poezie adevărată aici. pc care alţii o găsesc doar în cu-mte potrivite
la coadă.
— îmi pare rău, mile Ceauresco. îmi pare foarte rău că - ni văzut în
V i va n d i e ra h u s a r i l o r ; am auzit că sunteţi
''-'arc, ii spuse Luxiţa, luîndu-i mîna cu un gest de copilărească. 1
cu întăreşte cu un siuis aproape voios :
— Trebuie s-o vedeţi... Te vrăjeşte... Nu-i aşa, Tiţa ? El a rostit nespus
dc liber vorbele astea care, spunînd
ca mult. nu mai spun nimic. Vrea parcă să se convingă pe însuşi că
este vindecat.
Tiţa nu răspunde. Măsoară în gînd schimbările pc care le anii... Asta-i
oare Frusinica, fetiţa băieţoi, care venea •are aoale, ciufulită, zgîriată de
mărăcini, cu vînătăi cu golanii de pe maidan ? E atît de mult dc . '! Nu... Şi
totuşi... Dar şi mai schimbat i se pare ' e. Bărbatul acesta grav, serios, cu
obrajii atit
■-^c, . i ^.,draţi de colierul subţire al bărbii negre, în-
to. -
el a c
O mustăcioară caraghioasă, cu două cute de !a colţul buzelor, nu mai
are nimic dîn iuncărul ^tă de care atîrnă un ciucure auriu.
POPAS I . A VA D U PvAU
— Ai răbdare, mă femeie... Ce vrei să fac ?... O mînă mai am şi io şi
cu ea mai mult nu pot să fac... şi Toma îşi lovi ţtasla cu mîna.
— Slai acolo la gîrlă şi pîndeşte... Ai spus că trece de Sinlu Dumitru...
Safta, pe patul de pămînt, împletit cu nuiele pe de lături, începu să
geamă iar, uşor, cum geme toată noaptea şi în vis.
-— O mai fi intîrziat o zi, două şi ea, la moşie, la Băl-; ceşti. Ce vrei ?
Nu merg toate pe pofta omului. Uite, dacă^ vine Sita lui Dumiti'u, o las să
te ajutoreze şi io mă duc

1
pîndesc şi azi la vad.
— I-<^ zic că doftoroaia asta o să mă facă bine.., Safta cerşeşte
făgăduiala omului, aşezat pe patul celăialt. j
— Şi io zic aşa ; vezi că... dac-a făcut bine pă cocoana boierului... o să
te facă şi pă tine, se îndură el de ea şi-i dă milos un pîlpîit de nădejde.
Safta zace de o lună pe patul de pămînt din dreapta, al bordeiului,-
acoperită cu un ţol împletit din zdrenţe ca o scoarţă. La căpătîi are o perină
umplută cu paie. Pe o laviţă de pămînt sunt străchini murdare, cîrpe, o
săculteaţă din păr de capiă. E tot ce i s-a dat voie să ia de la curte cu ea, cînd
a izgonit-o vătaful din porunca boierului. Fusese ani de zile îngrijitoare la
stupina boierească şi cu vreo două luni înainte, cînd roiseră doi dintre
stupi, ea tot beteagă. n-a prins de veste la timp şi roii au fugit. Boierul
Medelioglu s-a făcut vînăt, din galben cum e de felul lui de faţă, ochii i-au
devenit şi mai trişti şi i-a făcut dQar un semn amărît vătafului, cu o schimă
a buzeWr, dezgustat. Vătaful a băti'.t-o rău toată după-îimiaza, A z6bît-o
cu picioarele şi a ^ăsat-o apoi acolo. A ridicat-o nevasta ţiganului fierar
Mustea şi a
372

1
i 1.11
'■■1
I
iK*o în odaia slugilor, d v lingă bucătaiic ijpe pc picioaic...
Safla ii venea Iui Tonia nepoata hună, că c;
«ian. âl mai maic dintre fraţii Fiiu. O ( urle, după ce Căman fusese c *
i a->a i a lai inti'c albine, iar după cc s» | . . i ,-adi stup > ir^care-1 ajuta,
rămase ì k \ i n lom! ^li la stupuriU 'ra o mvmcă grea de care fu;.. » lumea ;
şi i
ijţanilor robi şi ţigani Un- li' era frică dc moarte să so apropie stupi.
Nu » M 'a nimic dc făcut. Măi tîrziu căp l e bărbaţi, dar nici ăştia nu
lăînincau mult. uusă dc împrcjurăi'i să poruncească acum bărb^ ţ i i u ; ,
ih.tj. : •'mă ca era cam bolnăvicioasă, sc făcuse cu limpul rea
^ i i A şi indràcilà de nu-i mai intia nimeni în v ' > v in cap negricios,
cu nasul ca două găuri într-o [ u orbite rotunde şi tari, cu frunte a boltită,
do parcă era ioartea însăşi, incit n-a fost chip .să găsească bărbrii şi
fată bătrînă... Era dc mirare cum dintr-un b â t h a t aiil ».nipos cum
fusese Găman putu.se să iasă o astmenea tură. Mai tîrziu a învăţat să
umble şi cu vieimii âv mă-V si i se dădu în grije şi creşterea lor. Numai
iniic gin-asl4*a se simţea bine şi numai ele o iubeau pe lum sta. Nu-i
V'trhă. se certa şi cu ele toată ziua, le afuri
şi-a mincal viaţa cu ele — că le voreba ca unoi făptuii I l i 'i—
dar le îngrijea ca pe ochii din cap.
i . .-^.jiV toamnă, văzînd că lot zace în pat mereu, boierul r'ns din
altă parte un stupar .<i pc ca a gonil-o dc la Avea douăzeci şi patru de ani şi
nu mai avea po ncni dc<:ît pe unchii ei. Şi-a luat toiul împletit de ea.
irachină, o cană şi traista şi, după cc a umblat liîîndu-se ucă prin sat, s-a
oprit la uşa lui Toma, care era plecat u cai'ul la deal. Şi-a aşternut ţolul afară
la uşă, cu toate câ icepuse toamna, şi l-a aşteptat toată noaptea pînă a doua
* Cind a venit omul şi a văzut-o acolo :?i-a spus că oricum ' nepoată, că nu
poate s-o izgonească, şi i-a făcut s.-mn să ui-ce pc patul dc pămînt din
dreapta, pc care erau ute vreo două braţe de paie şi nişte zdrenţe...
fucmai a doua zi a recunoscut Turna d(^ cealaltă pai le a iriei,
departe, poştalionul serdăresei Zinca, pe care ceum o unoştca bine. Nu
numai că se opreau totdeauna să odih-
373
nească aproape o jumătate de ceas caii la Vadu Rău, da oamenii
aceştia cumsecade din neamul Bălceştilor stătea, bucuroşi de vorbă, tot
timpul ăsta,- cu oamenii din sat. Ba, tînărul boier îi poftea să vie să-i vadă
la Bucureşti... Cînd aflaseră că ea e şi doftoroaie, începuseră să se adune la
poştalion femei cu copii bolnavi în braţe, sau s-o roage să meargă să-i vadă
acasă pe cei care zăceau în pat.
Era toamnă de-a binelea şi zăvoaiele, cîmpurile şi dumbrăvile erau
mai mult galbene. începuseră să se vadă şi crâ-cile negre ale ulmilor şi
gorunilor, dar era încă de dimineaţă şi lumina soarelui era răcoroasă, dar
vie. Tufişurile rărite îngălbenite arătau parcă dezgolite ciorchinele de boabe
negr> ale porumbelor, ori cele roşii ale gherghinelor. Caii trecuser.
prundişul, şi acum, după ce se adăpaseră, intrară în gîrU: bănuitori, sfioşi,
din pricină că apa care le ajungea la pînte. era puţin cam iute. Surugiul
chiui, pocni din gîrbaci şi cc patru cai se opintiră, ca să iasă din vad. Toma
se bucur, cînd văzu că era în poştalion şi boierul cel tînăr.
în timp ce serdăreasa era cu femeia înlăuntru, Bălcescv stătu de vorbă
cu Toma mai bine de-o jumătate de ceas Află mai întîi veşti noi. Tudose era
acum cu un chervan dt negustori în ţara nemţească la bîlciul ăl mare de la
Lipsea. Nu prea voia să plece, dar jupînul lai, care era tare mulţumit de el, i-
a spus că ar fi bine să mai lipsească, deoareci i se pare că oamenii lui
Medelioglu dau tîrcoale tăbăcăriei. Fiind chiar starostele tăbăcarilor, îi
dăduse la mînă hîrtie de calfă tăbăcar pe un nume nou, Damian Tabacu,
după numele unui lucrător mort mai demult. îşi lăsase într-o vreme şi o
bărbuţă măruntă.
 Drumurile cele mari de care vorbea Toma ţineau aproape un an, căci
la plecare cîiervanele duceau blănuri scumpe, lucrate cu multă iscusinţă,
pe drumuri ocolite mult, căci un chervan se mişca greu şi cu multă grije...
Mulţi îşi trimiteau marfa de la Bucureşti cu vapoarele cele cu foc, pe
Dunăre, pînă la Viena, dar mulţi alţii ţineau mai mult la chervan ; nu le
plăcea să dea marfa din mînă în seama străinilor. Căruţele mari,
braşoveneşti, trase de cîte şase — şi uneori, cu doi rotaşi, opt — cai, erau
încărcate înalt şi cuprinzător, ca nişte care cu fîn. Marfa scumpă era pusă
cu grije în lăzi de lemn la fund ; subt coviltirul de pînză groasă de cînepă
bine bătută, peste care se mai puneau uneori şi muşamale mari, prin care
nu trecea ploaia, cei trei-patru flăcăi care călătoreau cu marfa îşi întemeiau
peste lăzi o adevâ-
ata gospodărie. Chirigiii erau toţi dintre grînarii din Dclea ^l^e şi
mahalaua Orzarilor, mari meşteri ai drumurilor mqgi. Aveau nu numai
căruţe bine ferecate şi pînza lor de :hervan, aşa cum se cerea, dar şi cai mari
şi puternici, iar n afară de asta cei trei orzari erau înarmaţi pînă în dinţi u
puşti nemţeşti, ghintuite, cu care împuşcau păsările din bor şi vulpile într-
o clipire de ochi. înarmaţi erau deopo-rivă şi negustorii sau omul de
încredere, cel care avea in eama lui marfa la ducere şi pungile de bani ori
marfa de «bimb la întoarcere, ca şi cele două ajutoare, pe care şi le iţft
neapărat, alegîndu-şi flăcăi de multă nădejde, căci nu ra glumă, într-o
vreme în care drumurile erau bîntuite le hoţi, să dormi uneori în pădure la
cîte o poştă de reun sat, cu o întreagă avere care nu se putea ascunde şi
(Icare mergea vestea cu zile întregi înaintea chervanelor. 'ireşte că nu
pornea un singur chervan, căci negustorii se (gţovărăşeau între ei mai
mulţi, şase-şapte, cîţi puteau. La mpas, aşezau carele roată şi la mijloc
aprindeau un -foc ■tare. Patru-cinci flăcăi nu dormeau, stînd dc veghe cu
rv"-ul alţi opt-nouă dormeau subt căruţe cu puştile lîngă pbu pistoalele
subt cap. Cei din chervan dormeau şi ei ^pureşte. Şi cu toate acestea, rar
era an în care să nu vie
isă un om doi, dacă nu cumva un chervan mai puţin.
Damian, foarte preţuit pentru curajul lui, plecase la
 Îsca ■— şi de acolo la Praga, de unde avea să se întoarcă icînd
material şi cele de trebuinţă pentru tăbăcărie şi nărie, poate şi cu lăzile de
porţelanuri şi de tot felul de jlărie de cristal — nu numai ca să fugă pentru
cîtva timp e oamenii lui Medelioglu, ci şi pentru că era mai bine lăţit, şi-şi
pusese în cap să-i deie lui tată-său putinţa să ^ce de pe moşie,
răscumpărîndu-se de la boier. — Ce să vă spun, nu mai e dă trăit pă moşia
asta, îi spu-Şa Toma lui Bălcescu. Uite, mai sunt şî prin alte părţi weri, iar
cînd zici boieri, zici şi inimă dă cremene, dar ăsta a întrecut pă toţi. Stă
toată ziua tăcut în jilţ, trage din ;buc ; bea cafele şi nu ştie ce-ar mai născoci
ca să jec-nească oamenii. Acum a găsit că tr-ebuie să luăm mai iult pămînt
decît avem noi nevoie şi decî să-i facem lui, 'icătelea, mai multă clacă.
Feciorul lui Mitru, care păştea doi boi pe marginea rîpei, nd văzuse
poştalionul alergase în sat şi vestise pe maică-sa a venit doftoroaia, că aşa îi
spusese femeia. Acum se la uşa bordeiului multă lume.
375
D
p(
ili:
lungi convorbiri cu Toma şi cu ceilalţi o:im \v boiereşti, càci la
Bălceşti erau numai m )t, caro lucrau în dijmă, aflase şi învăţase bui v ' I î
cît din toate cărţile de istorie, dar ac^' i . i c c p .a despre ce e vorba. V im
vine asta. să-i l'^aţi mai mult pămînt ? — P : noi, după l mcnf, drept
la trei pogoan . unii i^u cerul ei mai mult, dar au văzut că . nu au zile
slobode ale lor fără clacă, să pt pentru ei. Acum vine boieru şi zice că
ţăranu esle ia cile opt-zece pogoane si deci să-i facă şi pen''-fără să tragă
folos... după^cum face socoteala b dă logofăt, care ţine catastifele. ]\. 1 lui
Chibuc şi Şoricaie. care se apropiase înt
timp. : à din cap : ..dară".....dară".^ ,,dară''...
B; I priveşte iritat, fiindcă tot nu i se pare limpede.
iţi. oameni buni. eu ştiu acum pc de rost, ca i . u u. Rcguiamcnud
despre clacă şi despre birr
 In r t r . scrie doar atit, că ţăranii, dacă vor şi d.. '^w r\'r^ să-l
muncească, pot cere, ei. mai mult pămînt dorit
prin lege. iar proprietarul este dator — înţeL . datoi à li-1 à c H . . .
Deci numai dacă vrea ţăranul, proprietar u j este dator sA-i dea pămînt pe-
deasupra şi cu plata in bani. n u pe clacă.
O i il îngînau cu un ison de tâ^^adă.
nă... aşa o fi legea, spuse un bătrîn deşirat cu uiULiii . ^.Lişi în faţă —
Vasile al Iui M — aşa o fi lege ^ ' • • cum vrea legea, ci cum o C i ^^^^c
boieru... zice lint. că nu poate rămîne cu pămîntu nelucrat, ;gubâ. . Atunci
spune că h^^rea ne sileşte pă noi să i-1 luă deşi nu n t lasă nici mk< \ dă
zile bune pă an să ne
M 'ăm trei pogoane cuvenite după Regulament.,, că mînt u
no> at cum trebuie şi neplivit, şi m lat ca icai.^a, şi ceea ce să face
pînă la urr . i . . . ^ nostru... Zice ca să muncim pentru noi noaptea., i
muncească femeile şi copiii. Uite, pă mine m-a îndatorit să iau patru
pogoane pă deasupra, deşi n-am nevoie... n spus că după lege, astea să
plătesc d-a başca, la zece pii chirie pogChu. Da" ăştia zece piaştri nici nu
vrea să-i pri^ IV bani, ci îi întoarce iar pă clacă, un piastru ziua
p e pia'^tri trebuie să fac alte zece zile... adică, du
n rului. alte zl^cc săpţlpfiîni. Are un logofăt slu
Ux . . . . e focit^ro loi c u o slufnicfi. pă Buimncu. cai'c LoaL
numai asemenea socoteli face... Noi, ca proştii... ce ştim
— Ei, mă. întregeşte Drăgan, el nu-i prost... ştie că nu ■m plăti
şi nici nu aşteaptă bani dă la noi. Vrea numai im mereu cu ceva
datorii la el, .ca să nu ne putem slobozi -om vrea, ca să ne aibă î n
mîna lui... să facă cc vrea noi.
ticescu înţelege acum. căci cunoştea nu numai nedrcp-a legii,
dar şi neomenia celor cc o aplică şi vitregia unui grincen.
- Pandurule, caută să scapi de clacă, răscumpărindu-tc ccînd de
pc mo^ia acestui boier ticălos.
 'n bătrîn cu mustaţa căruntă, cîrpită pe gura, şi cu Loa toată
încreţită, tatăl Saftei, moş Firică, începu să cu o gură ştirbă şi toţi
rîseră după el.
» Vrei să pleci dă pă moşie, mă Tomo ? Ai auzit că dă *ci şi cinci
dă ani, dâ cînd e boieru ăsta aci, să fi plecat m om cu învoirea lui ?
Mă, eşti om in toată firea... - î i prostiile din cap. Lasă că te pune să
plăteşti ckica
fan înainte, lasă că trebuie să-i laşi lui vitele, bordeiu' tă
gospodăria cîtă ai. dar pînă la urmă tot nu-ti dă nu, că legea dă
slobozenie numai o dată, unui om. pă â c f el. şi nu totdeauna... Poţi
să zici ceva ?
Coma nu zicea, înţr-adcvăr, nimic. Ştia şi el că-i aşa. Cu dădea
Damian abia putea plăti birul şi angaralele ; dacă duna încă douăzeci
de ani de aici încolo şi încă n-o să ă avea bani de răscumpărare, dacă
nu cumva Damian 3 avea noroc sâ cîştige. cine ştie cum, mai mulţi
bani ă... Dar în cele din urmă înţelesese că nici aici nu poate nc ştie ce
nădejde, căci starostele ăsta, Dobrovici, care :a că-î iubeşte pc flăcău,
nu merge cu dragostea pînă la gă, c hapsîn rău.
^in pilcul destul de mare de săteni, care se adunaseră . dornici
de vorbă, din pricina nevoilor lor, se auzi ca rătură şi întregită cu o
lămurire ruşinată.
Nu mai putem trăi dă ciocoi, boierule...
— Mă Oageo, nu ţi-e ruşine să înjuri faţă dc boier ? îl ă Mitru,
îngălbenit de boală, slab şi năsos, care ar fi
să spună : ,,Nu ţi-c ruşine să înjuri pe ciocoi faţă de
'oroi
- Ia nu mă mai boieiiţi atîta, oameni buni. Sunt şi cu nr^^'.n
necăjit ca şi voi de cele ce vede. i
377
^ — Asta aşa-i, se auziră unele îndreplături. . Aşa-i xeru ăsta e
rumân d-ai noştri.
Moş Firică îşi dădu căciula ruptă pe ceafă şi îl îndei fonf pe Toma :
 — Mă Pandurule, ia cìnta boierului ăsta, că-i d-ai ni~ cmtecu
ciocoiului, ăla pe care-1 cìntati voi pandurii Vlaé mirescului, în douăşunu.
Toma nu voi în ruptul capului să cìnte.
— Hai, mă, nu fi prost, nu-ţi fie ruşine, ce, eşti muier? Cmtă-1, că o
să-i placă boierului.
Numai cînd Bălcescu stărui şi el. Toma cìnta o str(i şi aceea cu un
cuvînt schimbat de el. 1
Frunză verde usturoi, Legea mă-tii de ciocoi, Dă te-aş prinde Ia zăvoi,
Să-ţi dau măciuci să te-nmoi.
Lui Bălcescu îi plăcu nespus de mult şi, văzîndu-1 rîzîn oamenii
hohoteau şi ei.
1
Apoi, moş Firică nu-1 lăsă pe Toma pînă cînd acesta ■ cìnta încă
unul (care îi plăcu tot atît de mult lui Bălcesd încît să apucă pe loc să-l scrie
pe hîrtie, aşa cum i-1 spura Toma, şi s-a găsit mai tîrziu în hîrtiile lui. unde
adunase multe zicale din popor). Suna aşa :
Cînd eram copilaş mic, Ţineam drumul la colnic, Fără băţ, fără nimic.
Numai cu palmele goale, La brîu cu patru pistoale, Dă luceau la sfîntu
soare.
îar cînd mă făcui mare, -Luai puşca la cătare. leşii la drumu cel mare,
Să prinz hoţu dă ciocoi, Şi să-l judec io cum voi : „Ia ascultă, mă ciocoi,
Pînă cînd o să jupoi^ Şi pă ţară şi pă noi ?" ^
378
♦
tri
o
iar va
-I
ierc )ea cun liult
e , i ni.
ai V M I i. t e ce osta cap au c
l i Ci
 li
I
rUnde văz drumu colii. Şi dă frunză năpădit. Şi-mi auz puşca
pocnind, Ciocoiu dă pă cal căzînd, Mă fac broască la pămînt, Şi casc gura
să-l îmbuc, Ca p-un puişor dă cuc.
ikpe urmă işi dădură drumul cu toţii... Făceau bieţii oa-Baz de
necaz...
Serdăreasa ieşi din bordei, urmată de o bătrină din ve-lelea Dumitra,
care venise să aprindă focul şi să incăl-
tun ceaun cu apă de care era trebuinţă. îi dădea sfaturi văţa cum să
îngrijească vreo cîteva zile pe bolnavă, fonia, şi după el mai toţi cei de faţă,
îi ieşiră înainte.
— Se face bine. cocoană doftoreasă ? E vreo nădejde ?
- De făcut bine, la boala asta. nu te faci niciodată... Da* trăi cu ea
pină la şaizeci de ani. Săptămînă viitoare,
i o face întocmai cum i-am spus eu, o să se dea jos din iar dacă mai pe
uiTnă s-o îngriji cum trebuie, o să poată vadă şi de treabă.
— I se trage dîn bătaia dă astă-vară ? întrebă Toma.
- Nu e numai bătaia. Mai sunt şi altele.
ierdăreasa, după obiceiul ei, sfătuia bolnavii nu numai
ceaiuri de mai multe soiuri, cu anumită rînduială,
cum le desluşea ea, ci să facă şi băi fierbinţi, ca să ducă
uită năduşeală ; de asemeni, să puie cataplasme, un ceas
e, un ceas reci. Dar nădejdea ei era în fierturile de bu-■
11.
T-au putut să plece decît către prînz, după ce serdăreasa li văzut şi pe
o fată a lui Duţă Căciulămare, care era be-ă rău, după o naştere grea, apoi
încă vreo doi-trei toţi scuturaţi de friguri, cu buzele băşicate, cu feţele j
ceară, cum şi unul cu albeaţă la ochi... Cînd se întoarse )stalion, găsi
oamenii cu pui de găină şi cu ouă, de care rapă decît spunînd mînioasă că
se supără. Oamenii nu lu decît să-i arate recunoştinţa lor şi vedeau întîia
dată
 i care nu numai că nu cereau, dar nici nu luau ploconul
li se aducea de bunăvoie.
379
A doua zi, după cc maseră peste noapte la Răcari, p^ştJ Honul
Bălceştilor ocoli biserica Sf. Nicolae Săracu, căreial s-a zis mai tirziu Sf.
Nicolae Tabacu, ca s-o ia inspi'e ca bătrîneşti ale lui Faca, unde avea de
lăsat din incărcăf adusă pentru rude : coşuri cu mere mari, roşii, de pe Ar^
butoiaşe cu brînză, borcane cu miere... Cind să iasă d(^ ac spre casa lor, fu
nevoie să oprească şi să meargă la pas. inte era larmă mare, ieşise lumea pe
la porti ca să priveasà; şi lătrau ciinii de vuia mahalaua. Ajunseră din urma
o birjei mare care mergea voit la pas. în birje, doi ofiţeri tineri II fund, iar
între ei, în picioare, era Fi'usinica într-o rochi vişinie, cîntînd veselă, dar nu
se înţelegea bine ce cìnta. ■ scăunelul din faţă îi ziceau un viorist şi un
ţambalagiu. ^ ofiţer cu epoleţi laţi de aur, cu fel de fel de ciucuri şi insig
aurite, cu chipiul înalt şi cu o stea în frunte, mîna caii locul bii-jarului. care
rămăsese pe capră alături de el... faţa birjei mergea o saca, la care era
înhămat un cal o slab, cu burta mare dc bătrîneţe. Călare po saca era tînăr
în frac cenuşiu ; cu părul de-o palmă, întors pe ti^ direcţii spre tîmple şi
spre ceafă, cu o mustaţă mică, la fi de blondă. Avea ochi verzi şi puţin
bulbucaU- în jurul cap* lui purta o coroană împletită din rămurele şi
frunze de eie. Stătea pe butoiul cam putred al sacalei, împodobit şi tot cu
salcie, de-a-ndaratele, făcîndu-şi semne vesele cu d din birje şi încercînd să
cìnte după Frusinica. Vreo duzM de derbedei, băieţandri, vmii în zdrenţe,
strigau meretri ,,Ura ! Vivat musiu Berlicoco ! Ura !" Era porecla dală, t^|
după un astfel de chef, fostului parucic Costache R*»setfl acum poet
romantic şi mare admirator al Frusinichii. care arunca parale mărunte
golanilor, ca să strige mereu... \ neau de la un chef început aseară, după
teatru, la Herăstrău, la Pintescu, care avea un pavilion chiar pe malul apei.
Poşt| ţinuţi vii într-o vîrşe, se scoteau din apă cind erau ceruU f erau aduşi
odată cu sticlele de vin de la gheţărie...
Poştalionul mergea şi el de nevoie la pas şi Bălrostl
1
 u
i
d
cei
ita
me,
i
putu privi îndurerat dezmăţul chefliilor. Cu spatele Frusinica nu-1
vedea. De cînd se întilniseră din nou în Bălcescu ştia că nu mai simţea
nimic pentru aceasta u Mamă-sa, care îl spiona cu coada ochiului, văzu că
poa fi liniştită.
— Ofiţerul ăla, negricios şi slab, care o ţine d^ e văr cu ea, sunt rude...
Mai mare păcatul ! Nu mai a; de ruşine... Ce mi-a spus cucoana Lisaveta,
care stă Tu
380
el,
oar de
I;iri1 l;i cn nciisă. iiiidc
■ll... Chcf''''^ ■ t ' -^i'iul dc lume...
3, pricepu unde vrea să ajungă mama-sa şi siin
i ii luă mîna şi i-o săiulă. Zinca înţelese în felul ei câ a it-o nu numai
fiul ScHi. dar şi Dumnezeu pentru minciuna r I ei. şi se închină...
n L .ijja aceea. Frusinica se întoarse şi văzu po.ştalionjjl ■ . ■ u i
al B;V''' "-"■■'ircat cu tot soiul de feoccele şi
H .-imo;.. C. încrem(^ni si-şi scoase bry^c
u bt mina ofiţerului oacheş...
rur-ine pentru ey. Nicu se prefăcu, tăcut, că n-o vede. ilttrl."el ştia
muli mai mult decît maică-.^a despre cei doi. ( ia se d(^spărli.se îngrozit de
e>a. că Fanache, loco-
n. . . i .^cadronul dr cavalerie, nu era văr cu Frusinica, ises. mai
curind va, cu. Marieica. mama ei. Fiind fecio-c. ' mai mic al lui Mihalache
Băl-Ceaurc-scu. frate cu tatăl Marieichii. era mai curînd un fel de unchi nu
treci. treizeci de ani... Eia îndrăgostit cu
de aceasta urmaşă, pe druni ocolit, a neamului •,e să facă pentiu ea
toate nebuniile. (Dealtminten, chef. caie a fo^i al zecelea poate, a şi fost
scos, de . .n sinul ai-malei.) Ceea ce nu ştiau insă decît to-^ii de chef era
faptul că Frusinica sc purta destul de t . M el si nu-i îneăduia decît să-i
sărute mina şi une-n Iul i ra cotului, rareori umerii. Venea cu prieteni
ati de el. încărcr.t cu pachete şi sticle, să ia masa la ea â. O acompania
la pian şi ea cînta cele mai noi romanţ'
i se părea că e prea tirziu şi vrea să se culce, îi poin i l>ti afară, fără
multă vorbă. El socotea uneori că are drep-|%nai mari. Atunci ea îl scotea
în brìnci cu scîntci de e şi dezgust în ochi.., Deseori, el rămînea în curte şi
se , 1 piin grajd. Bani nu avea prea mulţi, căci tată-sau era cit. De .
Fanache nu putea da fetei pentru 1), .nsă îi căra cU ^easâ tot ceea ce putea
scoate de la ei, Igal de seamă. m;îi ales seara : covoare, oglinzi, servicii
ortelan, feţe de iriasă scumpe, pahare dc cleştar vene-şuluri indiene...
Tinda căsuţei dărăpănate avea acum o i ' â c cedru în mijloc, iar pe dreapta
şi pe stìnga, vitrine cu geamuri de cristal, în care nimicurile şi jucă-de
porţelan şi alabastru sporeau mereu. La început ea )isc să primească nimic.
- Să nu te mai prind tu porcării de-astea, că ţi le arunc P-
381
El îi răspundea cu un cinism tandru :
— la-le, psihi mu. E partea ta de moştenire din . Băl-Ceaureştilor...
Dacă am să-l pot încărca într-o noa am să-ţi aduc un pat cu baldachin,
dintr-o odaie d* safiri...
Fanache era un cartofor înrăit, ca şi frate-său, şi încâ dm pricina asta
era veşnic dator. Cutreiera cluburile de h-atJiJ de numeroase în vremea
aceea în Bucureşti, după ce ta cea împreună cu prietenii şî colegii lui prin
cîteva săli de mascat, căci aproape în fiecare seară erau cîteva baluri ma|
cate în oraş, unele în cîrciumi de rînd, ca la vestitul ,,Borca# de pildă, unde
se bea mult şi mai totdeauna se iscau scarJ daluri şi bătăi crîncene.
Frusinichii îi plăcea nespus să ci| treiere, alături de ei, aceste baluri şi
cluburi, ca o ispr de ştrengari boemi. Luase obiceiul sâ joace şi ea, foarte
cotită însă. Se oprea la mesele cu jucători mari de la de Ia Roma, mai ales.
îşi alegea loc alături de un jucate patic, căci altfel toţi erau bucuroşi s-o
vadă aşezată lîngă Pretindeau că le poartă noroc. Ponta şi ea, totdeauna la
Doi napoleoni de aur. Dacă-i pierdea, anunţa pentru următoare :
— Patru poli... vin cu ei.
Nu venea niciodată. I
Dacă-i pierdea, anunţa că rămîne datoare cu patru şfl acum
pontează opt şi aşa mai departe... Pînă la urmă se ai gea totdeauna cu un
cîştig de doi poli, căci înapoia tot cei ce era datoare. Devenise cîştigul ei
zilnic şi însemna o suni bunicică, fiindcă doi poli făceau o sută douăzeci de
lei veckl S-a întîmplat o dată să dea peste un jucător morocănos } grosolan,
care i-a spus că nu o primeşte să joace împotii| băncii lui pe datorie. L-a
plesnit în obraz cu dosul pal^ şi, cînd jucătorul a vrut să ridice mîna, toată
lumea a în apărarea ei... Colonelul Bibescu, vărul noului domnit rugat-o să-
i facă cinstea să joace pe mîna lui.
Banii îi folosea aproape numai să se îmbrace şi înt» \M ' ora femeia
cea mai bine îmbrăcată dintre cele tineu. II u juca mereu, însă era o rea
camaradă, mai cu se de cînd văzuse că lumea aleargă la spectacol mai mult
ca vadă pe ea. Venea cînd vrea la repetiţii, refuza roluri, \ lipsea şi de la
spectacole, mai ales la cele de după-ai
zilele de sărbătoare, date şi pentru copii. Avea tot pretenţii, care îi
exasperau pe camarazii ei...

Ir
il
c sm
a Ir si
s; a n
Cind ajunseră în faţa casei lor, poştalionul prăfuit şi in-2at intră
trosnind din încheieturi în curte, desprinzîndu-se acest alai, în care-
intrase fără voie, Frusinica, ştiind că intra în curte, se ridică în picioare din
nou, în birje, şi aită după ei cu o privire stăruitoare, îndelungă... Era in-t de
orgolioasă, şi socotelile ei cu Bălceştii erau o ranri chisă pentru ea, aproape
tot atît cît era socoteala cu nea-L Băl-Ceaureştilor.
Aşa obosit de drum cum se simţea, Bălcescu se închise naidecît după
masă în odaia lui şi începu să înşire pc ^a lungă cărţile pe care le adusese cu
el şi fragmente p v :> le scrisese la Bălceşti. Lucra la un articol, pe care voia
intituleze : Puterea armata la români, sau aşa ceva, şi sese nevoie de o
documentare plină de greutăţi. Articolul încă de pe acum cel mai erudit
articol (şi poate chiar stu-istoric) apărut pînă în ceasul acela în limloa
românească, .ginea Frusinichii îi juca totuşi pe dinaintea ochilor, dar ţea
adine şi odihnitor că viaţa lui are alt rost. După ce şi articolul, îl citi la o
şedinţă literară la Voinescu 11 şi i îl trimise lui Ion Ghica să-l publice în
revista lui Kogăl-•anu, la Iaşi.
1 I

i
o imfAcarf.
o grea încercare a fost pentru Ion l!hica şi penU . .\ pîlâ, în vremea
aceasta, împăcarea lui Bălcescu cu ,\ Golescu, fostul colonel aghiotant al
lui Alexandru Ghioa şi fost anchetator şi acuzator public în procesul
comploîu' - i i ^ 1840. Cei doi fraţi ai lui Arăpilă, Dimitrie şi maiorul
Golescu, erau membri sau mai curînd prieteni ai ..F. dar Ion Ghica ar fi
dorit să intre şi cei patru fii ai lui D u : Golescu în rîndurile secrete ale
societăţii. Democrat act: \ pa-triot convins, Ion Ghica, făcînd totuşi parte
dintr-o lainilk care dăduse Principatelor pînă atunci opt domnirrui. ai cît
de cît superstiţia marilor ,.familii'\ E drept că, de p^ g(-neraţii ascendente,
spiţa lui nu mai avea vreun reprez tant pe tron, căci el se trăgea de-a
dieptul din mare' Dumitrache Ghica. acesta fiind fratele voievodului Gii^
Ghica, cel decapitat de turci în 1777. la Iaşi. Tatăl său, Giiica, proprietarul
Gherganilor de lingă Vadu Rău. r era decit un boier oarecare. Iată de ce el ar
fi vrut să-i a a a g ^ ■pe c(*i patru feciori ai lui Dinicu Golescu în lupta
rovjluţio-nară. Familia aceasta eia una dintre cele mai vechi din Ţ
Românească şi un Baldovin Pîrcălabu l e pomenit încă dc la 1480. Goleştii
de acum nu erau însă Goleştii cei vechi d prin linia femeiască, dar numele
fiind se vede atrăgălot luaseră şi doi gineri, un Leordeanu niai întîi, şi după
' Ştirbei, şi pj'in aceştia dura acum n t ^amul Goleştilor.
deci în ei şi sîngele acelui crîncen \-el-vornic Stroe m
deanu, clevetitor şi ros de zavistie, care ă şi pus la cale marea la
Snagov a înţeleptului maru postelnic Con
3G4

J.

I
D
tacuzino, ^ dezlănţuind astfel duşmănia dintre el şi Can-azineşti ; o
luptă pe viaţă şi pe moarte. De altfel, Cantacu-'ştii aceştia au inceput apoi o
luptă pe viaţă şi pe moarte u Brancoveanu, ruda lor. Dc data asta, din
pricină că mitorul, ca să-şi deschidă un drum mai drept spre pala-de la
Mogoşoaia, tăiase în două, prin faţa bisericii Doam-marea lor proprietate
dintre această biserică şi malul iboviţei. Această luptă pe viaţă şi pe moarte,
adăugată Ite pricini, a dus la căderea în doi ani a opt capete subt rul
gcalatului, la Ţarigrad : al Brâncoveanului cu trei fii inerele, apoi al marelui
cărturar, stolnicul Cantacuzino, al elui stolnicului, spătarul arhitect Mihail
Cantacuzino, şi "iului stolnicului, voievodul Ştefan Cantacuzino. Toate ;te
lupte care se dăduseră între familii, în care ramurile ate de patimă si ambiţii
sălbatice alternau cu ramurile de i cărturari şi artişti, dau împrejurării un iz
local de re-:ere italiană.
[on Ghica ţinea deci mult ca şi cei patru feciori ai lui Di-i Golescu să
între în societatea Frăţia". Se sfătui cu j1 lor, Arăpilă, care fu de aceeaşi
părere. Nu puteau însă n cu Nicolae Golescu înainte de a şti că Bălcescu se
în-şte cu asta. Şi nici unul nu avea curajul să-i propună fol ului întemniţat
de la Mărgineni să se găsească alături de [n|rjitul său acuzator.
3 împrejurare fericită uşura însă mult sarcina lui Ion ca şi a lui
Arăpilă. După ce se sfătuiseră îndelung între :ei patru fraţi luaseră
hotărîrea să-şi elibereze clăcaşii şi împroprietărească. Acest fapt stîrni o
mare vil vă în ţară, şi împotrivirea îndîrjită a marilor boieri, care, prin dom-
ni|r, împiedicară acegistâ îndrăzneaţă măsură. în schimb :escu fu foarte
mişcat şi avu pentru ei cuvinte de laudă.
— Nicolae Golescu ţi-a făcut viaţa grea, Nicule. Oare nu eşti supărat
pe el ? folosi Ghica prilejul ca să afle ce simte acum fostul iuncăr din
amărăciunile trecute.
— Suferinţele mele, pe lîngă ale cîăcaşilor, au fost o ni-m|i toată.
Dacă el găseşte în inima lui puterea să facă o aJaenea faptă creştinească,
înseamnă că a devenit alt om.
3
n
n
G ei săi
d
B
mp
m
le or
D ţi
Se referă la postelnicul Constantin Cantacuzino (?—1663), bo-din
marea familie domnitoare, ucis la minăstirea Snagov din ml dat de Gi'igore
Ghica. Articolul lui N. Bălcescu intitulat >lnicul Constantin
Cantacuzino a apărut în Magazin istoric pentru I, tomul I, 1845, p.
380—393 şi reflectă înţelegerea profund ştiin-L a istoriei naţionale (n. ed.).
om între oameni, voi. l
Poste două săptămîni, Ştefan, Nicolae, Radu şi Aleea c| Golescu (Albu)
erau membri ai Frăţiei". îndeosebi NiccA Golescu, ca să cîştige prietenia
lui Bălcescu şi cunoscîndu-l slăbiciunea, îi trimise un cufăr cu izvoade
istorice şi cărţi d f Specialitate, care nu se găseau în ţară. Cu acest prilej av
loc şi întîia şedinţă a Fră ţ ie i " în palatul de la Belvedere
* Grădina şi palatul Belvedere, adevirati moşie» fusese p
tatea lui Dinicu Golescu şi se întindea pe un spaţiu situat în de nord-
vest a Bucureştilor pînă spre marginea oraşului. De-a li anilor, în
perimetrul de odinioară al Grădinii Belvedere s-au rij Spitalul militar, Gara
de Nord. întreg cartierul Grant (cf. Piorescu, Arhiva Societăţii de credit
funciar urban din Bîi. 1874—1948, Contribuţii la istoria oraşului
Bucureşti^ in Revista velor, seria ÎII, 1960, p. 114—115). Deşi prin
testamentul din Ij iembrie 1825, Dinicu Golescu dorea ca averea sa să nu fie
înstri de urmaşi (Nicolae, Radu, Ştefan şi Alexandru Golescu, fi; chiar
marele cărturar, în iunie 1827, cerea aprobarea domnii Origore Ghica (1822
—1828) să vîndă la licitaţie (mezat) o parii bunurile sale funciare, printre
acestea fiind şi moşia Belvedere^ însă n-a obţinut suma dorită, grădina a
rămas în continuare îi •esîa familiei (cf. George Potrà, Documente
privitoare ia mvaşului Bucureşti, 1821—1848^ Editura Academiei,
Bucureşti, p. 208—210) (n. ed.).
sa
ot.
nei
fi
ì
1
ri
LA MlNJINA
le n :u le :irl )e ie ie li \]
«a
a Mînjina, ^ în sus do Galaţî şi nu departe d© Prut, !a ia lui Costache
Negri, este în fiecare an la douăzeci IU mai, de Sfinţii Constantin şî Elena,
o petrecere pen-:are se fac pregătiiu nu numai în toată Moldova, ci şi în
Românească, în Ardeal şi în Bucovina, 'oată floarea intelectualităţii
româneşti se adună pentru 'a zile la conacul de la Minjina, nu numai ca să
sărbă-» ască onomastica amfitrionului şi a surorii sale Elena, dar
să puie la cale viitorul poporului român.
Yei-patru zile cît durează aceste petreceri, două tarafuri iutari nu se
opresc, şi masa nu se ridică din chioşcul cel ^ Grădina e întinsă în jurul
casei, pe cîteva fălci cu livadă ot. Conacul nu e mare, dar Elena Negri are o
dragoste m bolnav pentru flori şi verdeaţă, mai ales pentru gli-e cu lungi
ciorcliini de flori albastre-vioriî, care se urcă rid\^orul conacului, pe
zăbrelele chioşcurilor şi, trecînd 1 un arin la altul, peste poteca de
cărămidă, fac un soi ergolă între conac şi chioşc. Aici, unde nici un scriitor
ine cu mîna goală, ci cu rodul nopţilor lui nedormite, sandri, care este
înamorat de această brună cu ochi mari )t, de necrezut de palidă, şi căreia
îi va dedica Mărgări-e sale, a citit întîia dată Mioriţa, culeasă de Alecu
Russo irin ţinutul Caşînului şi îndreptată uşor de el, şi apoi poeziile sale de
pîaă acum.
N. Bălcescu era la Mînjina în ziua de 21 mai 1845 cu prilejul
toririi Elenei Negri (1816—1047), dar şi în scopul realizării unei ţi do
acţiune social-politica a moldov^enilor cu muntenii. De , N. Bălcescu
mai fusese cu puţin timp inainte atît la Iaşi cît
Minjina (februarie-aprilie), unde s-a întîlnit, printre alţii, cu
ecsandri şi C. Negri (cl. scrisoarea către Costăchiţă N. Filipescu, rilie
1846. reprodusă în N. Bălcescu. Corespondenţă, ediţie critică . Zane,
Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 62—63) (n. ed.>.
t
va
Un fel de mîndrie patriotica îi străbate pe toţi cei care se adună Ia
acest conac. Aceeaşi mîndrie o încearcă şi cei de faţă cînd văd flăcăii cu
cojoacele înflorite şi cu plete haiduceşti şi cind îi aud chiuind şi învîrtind
fetele la joc. Hora se ţine pe iarbă, în bătătură, ca s-o poată privi boierii
lungiţi pe sofale şi jilţuri cu perine, în cerdacul larg, dar scund, ori aşezaţi
pe scaune lungi pc pajişte, cînd nu se amestecă şi cei tineri şi cucoanele
printre cei ce joacă.
,,Mîndri ostaşi va mai avea oştirea românească cînd îi veni vremea şi
cînd vom izbuti să ne ridicăm şi noi ca neam? exclamă într-un i'înd
Bălcescu, arătînd pe focoşii feciori. Şi toţi simt că aşa va fi... De multe ori se
organizau vînători, e drept, mai mult vesele. Aici s-a legat prietenia dintre
Ko-gălniceanu şi membrii Frăţiei''. Bălcescu şi Ion Ghica. Aci al întîlnit
Bălcescu pe Alecu Russo, care le-a citit in franţuzeHt(| faimoasa sa
Cintarea României, pe care istoricul avea s-o tra ducă într-o romanească
arzătoare de patimă, durere şi nădejde.
Aici s-a cunoscut cîndva şi cu agronomul moldovean Ion lonescu,
care avea să semneze mai tîrziu de la Brad şi p(| care avea sa-l cîştige pentru
lupta de eliberare a clăcaşilor, pe care o plănuia. într-una din aceste seri de
neuitat, după ce se întoarseră toţi, boieri şi cucoane, dintr-o măreaţă dum-
bravă de stejari groşi şi bătrîni, răriţi, cu iarba de subt e iiiăruntă şi deasă ca
o pajişte de basm, und^e se plimbaseră ca să asculte privighetorile, pe
malul răcoros al pîrîului Gologanul, în umbra copacilor scăldaţi de lună,
gazda, Costacht Negri, chemîndu-i po toţi în chioşc, a cerut ascultare şi
spus că va citi o poezie scrisă din adîncul inimii. S-a apro-l piat de un
sfeşnic cu cinci braţe, întoarse ca şerpii de alam| în sus, şi a citit, spre
surprinderea şi încîntarea tuturor, poezie a lui închinată tînărului istoric
muntean, „acestui tînă| geniu al patriei noastre'", ale cărui merite el voia să
le pro-' slăvească in versuri... Se pare că impresia produsă de celti două
studii, cunoscute subt numele de Puterea armată romani, dintre care
unul fusese publicat chiar în revista df| la Iaşi a lui Kogălnîceanu, fusese
copleşitoare, şi Costacb Negri voia să arate recunoştinţa tuturoi' faţă de
autor.
La ora aceea mai tofi întrevedeau în Bălcescu pe strălu citorul creator
al istoriei romane, in sensul ştiinţific al cu vînlului. <
Tinerii scriitori erau obicinuiţi să dedice ei femeilor personalităţilor
de seamă poezii şi lucrări scrise, iar nu salt
de
li

njin 1^
1
Jtrâni lor'
Cu iale rei I
nei.

I
din^ jtura tuta bler
 Îr SI se: in I eesc
nr'
acă imp :ura m t c viat iloi teai ■ceid
dedicate lor, de alţii, asemenea producţii... Şi mai ales d venea acest
omagiu adresat unui tinâr dc douăzeci şi ru de ani. de la un cărturar de
seamă, Costache Negri, pe supra băibat de o frumuseţe leonina, înalt,
voinic, brun. :^ cutreierase pînă la vîrsta aceea aproape toata Europa,
oscind oameni, locuri, instituţii şi cai^c înfiinţase aci, la ijina, această
..Academic liberă", cum a fost poreclită mai
IU.
V^occa sonora a bărbatului, căruia mustaţa stufoasă, dar ttisă scurt,
li dădea o hotărîtă energie, rosti sonor :
dl

:
!cl|
Pe n t r u B â 1 c e s
cu
■îvnu spre Maica Ţară, inima ta mult pătrunsa, •e fac= a se
renaşte nişte vechi izvoare-ascunse, lănKvşîlor izbinde, te-ai muncit a
da-n lumină, lor verde bărbăţie de fapte voinice plinâ.
Cu
fiecare strofă nouă, tulburarea lui Bălcescu eres' ales cind simte
aţintite asupra sa privirile tuturor acelor ei fermecătoare, intre care
frumuseţea brună şi gravă a iei Negi'i pune un accent patetic.
Au avut. dc altfel loc aci şi convorbiri mai secrete, cind csandri eia
îndemnat să citească versuri cucoanelor in lină, şedinţe convocate numai
pentru ca fruntaşii vieţii urale, ai poporului românesc ac pretutindeni, să
poată uta în voie, în salonul cel mare, aranjat cu trei sofale, olema cea
mare, care le stă tuturor în inimă : uniiea ţă-r surori, căci. aşa cum va spune
cîndva Alecsandri, aci se simţeau numai români.
In focul unei asemenea discuţii, Kogălniceanu arată că :escu are
dreptate în studiul lui Despre starea soţială a icitorilor plugari în
Principatele Române in deosebite tim-i, cînd susţine că. şi de s-ar uni,
Principatele tot slabe vor acă nu se vor întemeia pe eliberarea ţărănimii din
rtjbîe, împroprietărirea milioanelor de clăcaşi, pc ridicarea lor uralâ. „Avem
in Bălcescu, spunea el, un istoric de formă ă, care nu se ocupă numai de
cîrmuitori, ci şi de popt» /iaţa celor mulţi, de instituţiile soţiale în decursul
vre-ilor, aşa cum am visat noi înşine." Cum mulţi nu cu-eau studiul acesta
care era încă un manuscris, fu rugnt ei de faţă să-l cilcis^rn.
389
De astă dată, fără să mai aştepte să fie mult poftit, cescu citi încă o
dată neuitatul său studiu.
„De atunci poporul se făcu nesimţitor la glasul dom şi al boierilor.
Nu mai vrea a se jertfi pentru o patrie nu i s-au lăsat drepturi şi pentru o
libertate de care el ni| poate bucura..."
Şi această întoarcere în trecut, tocmai pentru cun rea şi îndieptarea
prezentului (care va fi şi mai accen mai tîrziu, în lucrarea definitivă scrisă
în franţuzeşte), z conştiinţa celor de faţă şi avea să se înscrie, pentru o su
ani, în rîndul marilor revendicări ale maselor ţâiăn: române.
i l

l i
ÎN JOS DE RADU-VODA
iinclcă Ion Ghica plecase la Iaşi, unde făcea — la „Aca* lia" de acolo
— un curs de inginerie şi fiindcă Tell era mult pe Dunăre, unde-i era
batalionul, Bălcescu rămase,
0 bucată de vreme, singurul mernbru al „Frăţiei" în u'eşti... şi se
simţea oarecum descur¿ijat. Apoi îşi spuse acă se sperie că e singur,
niciodată „Frăţia" n-o să iasă baginile de hîrtie ale statutului, rupte şi
acelea.
|jară de cei patru fraţi Goleşti, Ştefan, Nicolae, Radu şi ¡andru
(poreclit cum se ştie şi Albu, ca să fie deosebit u^u-său Alexandru Golescu,
negru — Arăpilă), fură aduşi :ea vreme în „Frăţia" şi cîţiva dascăli ardeleni,
de la a Sf. Sava şi încă vreo doi de la Schewitz, ^ între care ite Sever, '-^
Multă bucurie le făcu şi adeziunea poetului üineanu, tot din acest timp, ca
şi a lui Cezar Boli iac. [ai intrară, ceva mai tîrziu, un însemnat număr dc
oii-unii foşti colegi ai lui Bălcescu şi alţii colegi cu Tell,
1 maiorul Voinescu II, maiorul Costache Filipescu, loco-iţii
Fărcăşanu, Cristophi, Pleşoianu, Scrurie şi alţii.
►ar cu aceasta Bălcescu nu fu mulţumit. Simţea adînc ia unei
legături cu straturile adinei ale poporului şi de \ se oprea tot mai deseori la
Vadu Rău. Făcu, de asc-, întovărăşit de Boliiac, vreo cîteva călătorii de-a
Iun-i dc-a latul ţării. Pe de o parte, era în căutare de docu-c istorice şi de
copii manuscrise după cronicari, pe de parte, se trudea să cunoască mai de
aproape starea ţă-nii şi nevoile cîăcaşilor.
Pension pentru fiii de boier, deschis la Bucureşti de profesorul ntoniu
Schewitz (1815—1870) (n. ed.).
loan Axente Sever (1821—190t5), profesor, participant la revoluţia i4tí
in Ţara Românească §1 Transilvania fn. ed.).
391
— Tito, asta nu-i dc ajuns, ii spuse el soră-sii, intr-' do vară, la
sfirşitul cinei. Trebuie să cunoaştem cît de cl pe muncitorii de la oraşe,
trebuie să ne legăm cu ei, lămurim, să chemăm Ia noi cîţiva fruntaşi de
inimă şi minaţi din sinul lor. M-am gîndit să începem cu Damij băiatul Iui
Toma Pandurul. îmi pare foarte inimos şi desc^ la minte. Ştie şi carte...
Prin el am putea să răzbatem prir. cailele din Tâbăcari şî din Scaune... Cu
asemenea oameni s făcut lucruri însemnate în Revoluţia franceză. Erau la
Pc două cartiere, St. Marceaux şi St. Antoine, cu meşteri şi cal care
însemnau acolo cam acelaşi lucru cu ceea ce sunt tab şi măcelaiii aceştia
aci.
Tiţa fu şi ea de aceeaşi părere şi inlr-o zi, cînd Toma . după obiceiul
lui s-o întrebe de sănătate pe serdăreasa. fu îndemnat să-l aducă în aceeaşi
săptămînă pe Damian. . are ceva de vorbit cu el. Mai tîrziu, profesorii
ardelenH împrieteniră şi cu alţii.
Ideea de a cerceta tăbăcăria lui Dobrovici fusese a Tif care se sfătuise
cu Luxiţa, căci între timp deveniseră amîn-| două prietene, iniţiate în
secretele „Frăţiei'' şi toţi trei ptj seseră la cale vizita la tăbăcăria de subt
dealul Radu-Voi unde lucra Damian. Ciştigaseră de partea lor şi pe a trrr
femeie, care participa mai de departe la activitatea ,.Frăţit. pe Ana Ipătescu.
al cărei soţ, Nicolae Ipătescu, ca şi Grigor] Ipătescu, fusese adus în societate
de colonelul Nicolae Gl Icscu, fostul aghiotant al lui vodă Ghica. Cîteşitrele
se sfă-tuîseră cu Axente Sever, care primise mai demult, după ct izbutise
încercarea cu Damian, însărcinarea să ia legătur: prin acesta cu cît mai
mulţi lucrători tabaci. Aveau acolo m < j , v u p al ,,Frătiei^' de opt calfe, şi
între ei şi un meşter.
O careta a Goleştilor îi duse pe toţi, în două rîaduri, pi la poalele
colinei rîpoase, pe care era mînăstirea Radu-V şi, lipită cu ea, bisericuţa lui
Bucur, cu turla ei ca o ciupe Bineînţeles, pregătiseră, pentru orice
întîmplare, şi o b explicaţie... Era o vizită de curiozitate, cerută de cuco
Ctno doreau să-şi cumpere cîte o malotea de la faimosul nai' Uobro\ iei.
Voiau să-şi aleagă din prăvălia lui, pe d cuvînt vestită şi departe de graniţele
ţării, şi anume de la fabrică, a:^a cum se zicea de la o vreme... De o I de zile,
Dobi'ovici, care era starostele blănariloi. era
392
fcr
■4
m
:u
ic
m
'er
*
libo
i
lin
i:i-p
vlecat cu piroscaful pe Dunăre la Viena, ca să se întîlnească colo
cu marele negustor Constantin Pop de la Sibiu, d'^ios-ut şi acesta în
întreaga Europă, şi care avea o sucursaiă a gsei lui în oraşul
împărătesc.
n>îicolae Golescu, Nicolae şi Ana Ipătescu aşteptau îm-treună
cu Axente Sever de o jumătate de ora să s e întoarcă ar careta cu care
urma să vină acum Bălcescu. Tiţa şi Lu-ica Florescu. Era o zi
călduroasă de vară, spre asfinţitul oarelui, şi toţi laolaltă coborîră
acum, ocolind minăstirea, )înă la malul gîrlei, care aci se îngustează
şi se adînceşte ocmai din cauza colinei, dar numaidecît se lărgeşte din
nou, esfirîndu-se pe prundiş. Soarele cădea departe dincolo, peste
moi şi peste oraş, din care nu se vedeau decît turle de bîse-ici scăldate
în asfinţit şi ici-colo acoperişuri de tablă, care cînteiau printre copacii
atît de mulţi, că păreau — aşa, vanti de departe — deşi ca o pădure.
Peste gîrlă, în faţa bise-icuţei lui Bucur, era o moară de cărămidă a
cărei roată se ivîrtea cu vuiet. Un lung şir de plopi, drepţi ca nişte
fuse erzi şi foarte înalţi, străjuiau în spatele ei malul rupt în rgilă ici-
colo. în stìnga mînăstirii, spre malul gîrlei, doi abaci duceau pe umeri
atirnate de o pi'ăjinâ lungă, piei rude, pe care ei le priviră curioşi,
urmărind cum le leagă nele de altele, cum le bagă în apă, unde mai
erau şi altele, in ajun.
— Sunteţi de la Dobrovici ? întrebă Ipătescu, dornic să o
lămurească mai curînd.
— Aş !... Ce vorbiţi dumneavoastră ?... Aia e tăbăcărie lai-e, noi
lucrăm într-o maghemiiţă. Jupînu nu are decît nsprezece calfe cu
ucenici cu tot... Eh... Dobrovici ăla e boier lare... Ala are ca la două
sute de lucrători şi ucenici. Dacă ăwiuceţî acolo, o să vedeţi.
■Ana Ipătescu se uita cu milă la oamenii aceştia, siliţi să ia
■ Draţe pieile murdare, încă pline de sînge, cu resturi de Wne pe ele.
Erau pc marginea apei, dar se simţea un miros reu.
Şi cît tirnp le lăsaţi in apă ?
— Apăi, o zi, două. pe urmă le luăm iar sus, la curăţit.
Şi oamenii, în cămăşi murdare, zdrenţuite şi în izmene, )borîră
în grabă.
 opri deasupra rîpei lîngă chiliile care-şi prelungeau zidurile Icproase,
învălmăşite pe povîrnişul lutos.
Nu puteau trece cu careta pe subt mînăstire, deoarece pe poalele
colinei coborau, pînă în apă, două garduri ale une^ case mici cu acoperiş de
tablă, care era pe costişe, întrei rainăstire şi gîrlă. Lucrătorii îi sfătuiră să
trimeată trăsura* să înconjoare mînăstirea cu turlele ei pe sus, pe după
chiliile călugărilor şi dascălilor, iar ei să meargă cu piciorul, pe dincolo de
căsuţă, apoi să coboare pe prundiş, că acum cu sccet se poate trece...
Tăbăcăria lui Dobrovici e după cotul apei., uite, i se vede acoperişul printre
frasinii ăia...
După ce â\i ocolit pe sus căsuţa cu prispă, au cobor*' pe un fel de
podiscă, un soi de ponton al mînăstirii, la cai-era trasă o luntre ce rămăsese
acum afară, pe prundişul seca'., şi pc urmă urcară din nou pe uliţă, care
ducea, după cît se vede, spre Filaret. Pe dreapta dădură, sus, de nişte uluci
ascuţite, înalte de-un stînjen... O portiţă in dreapta şi o poartă mare în
mijloc, cu cele două canaturi, date acum în lături^ duceau în curtea
tăbăcăriei lui Dobrovici... Amîndouă erau păzite de arnăuţi cu cite două
pistoale la brîu. Vreo treî* perechi de lucrătoiu, în picioarele goale,
murdari, în zdrcnţ-aproape, aşteptau să li se arunce dintr-un car piei crude
c care p(U'neau, fiecare la un capăt al prăjinei sprijinite p< umori, spre
gîrlă.
Curtea era imensă ca un bărăgan şi chiar acum, într-c vară secetoasă,
e plină de baUoa'..e. De jur împrejur, ni io.-de gard, sunt şoproane şi
magazii cu cite o jumătate de cat deasupra. în dreapta, la umbra unui uriaş
plop alb cu coroană stufoasă, o cărăruie podită cu cărămizi duce zece paşi
de la portiţă ia intrarea prăvăliei cu marfă gata de vînzare, unde cei sosiţi au
şi intrat, speriindu-1 pe tejghetar, care nu mai văzuse, se pare, asemenea
musafiri acolo, căci boierilor de obicei li se aducea marfa acasă.
Bălcescu şi Axente Sever au rămas în curtea cea mare cit un maidan,
cu magazii lungi pc trei laturi, in loc de gard.
Prăvălia e întunecoasă ; un clopot atîrnat de un arc dca-w supra este
izbit de uşa care se deschide, încît cei dinlăuntru, chiar dacă sunt după
pereţii de blănuri atîrnate, ştiu că a intrat cineva. E şi o tejghea de brad,
înnegrit de vreme, pc care sunt bătuţi în cuie bani de argint şi de aramă.
Fără Îndoială, bani de saltea de cind s-a clădit tăbăcăria, ori o parte din ca.
Nu e lumină deloc, căci fereastra este astupată şi ca cu un paravan de
blănuri spînzurate.
394
Axente Sever părea că-1 cunoaşte pe feciorul lui Dobrovici, care e
acum lîngă carul din dreptul magaziei de piei crude, căci se îndrepta întîns
spre el. Acesta e oarecum stingherit că-1 găsesc nişte muşterii, pe care el îi
credea neapărat evghenicoşi, în papuci, în nădragi lungi de moluur şi în că-
maşe de pînză cu rîuri de arnici roşu. Dar munca-i muncă... Treaba lui este
acum să vadă cum se descarcă pieile crude, să le treacă în catastif la numele
măcelarului care le-a trimis. Cu oarecare şiretenie, arătînd interes pentru
munca de tăbăcărie, după ce şi-au dat bună ziua, Axente Sever, care nici el
nu avea mai mult de douăzeci şi trei de ani, i-a sugerat tî-|Mrului să-i
poftească pe musafiri să viziteze cu de-amănun-W fabrica. Profesorul
ardelean ţinea stăruitor ca lucrătorii, adepţi ai ..Frăţiei", adică Damian şi
soţii lui, să-i vadă pe aceşti buni prieteni şi frati ai lor şi să-şi dea seama că
ei
«a să le cunoască mai de aproape truda. Cu acest prilej ălcescu află că
tînărul care nu împlinise douăzeci şi unu de ^mi se numea Pană, Pană
Dobrovici.
. în prăvălia întunecoasă şi plină de miros de cojoace şî ■ănuri, cele
trei tinere femei cerură să li se arate blăni de lastrahan, despre care aflaseră
in oraş câ au fost aduse din ^udul Rusiei. Ştirea era adevărată, fusese adus
un rînd d*. ini, dar se vînduse tot şi se aştepta altul. în schimb, erai Ani de
samur, de cozi de vidră, de caconi alb, de dihoi i-im care însă ele nu doreau
să cumpere.
între timp, Luxiţa îi făcea semn Ţiţei că-i vine rău din oricina
mirosului greu, înăbuşitor din prăvălie. Ieşiră deci oate trele în curte, nu
fără să observe în treacăt, jos lîngă jgheaua cu bani bătuţi pe ea, un hîrdăiaş
cu trei sticle de campanie puse la gheaţă. Erau aduse de la gheţăria acope-
ită cu stuf din grădina fabricii, unde tînărul Pană Dobro-vâci le ţinea subt
lacăt, fără ştirea tatălui său. Cînd fiul tăbă ' .rului le văzu pe cele trei femei
tinere ieşind din prăvălie, .anaso încremenit şi fu gata să-i vie rău. Fiind
intrat cu :atastiful în magazie, tocmai cînd musafîjii păşeau pe poartă, >e
ele nu le văzuse venind. Se fistici cu totul, se înroşi ca rac, se bîlbîi vrînd să
întrebe, vrînd să explice... vrînd. « i el nu mai ştiu ce... Se simţi nenorocit în
papuci, în nă iragi grosolani de mohair şi în cămaşă de pînză cusută cu îuri
de arnici, în fata acestor femei tinere şi subţiri, care oate aveau rochii de
mătase, văratc<:e, cu talie lungă, strìnse >e corp, terminate pc şold în
unghi, de la care începeau fusr-ele învoalte. Tiţa şi Luxiţa aveau rochii
verzui, iar Ana
395
Ipătescu era în tafta sinilie. Pe cap purtau pălării de col(V) rea
rochiei, cu fundul pe coc şi deschise mult in faţă, legat* cu panglici pe subt
bărbie. Ele priveau surprinse, nepricepin de ce acest tînăr, despre care
aflaseră de la tejghetar c^ fiul stăpînului tăbăcăriei, e atît de emoţionat.
Pană Dobrovici avea mîinile prea scurte şi nu ştia i - să facă cu ele, mai ales
că de statură era cam scund şi des tul de grăsuţ, chiar cu oarecare
burticică... Cu pantaloni lăsaţi prea jos şi în papuci, părea şi mai scurt...
Dar capul era frumos ca al unui actor de prime roluri, cu trăsătui foarte
regulate, cu ochii mari ca prunele verzi. Pînă la urm se văzu că zăpăceala
lui venea din disperarea că e văzu aşa. Tinerele femei îşi zîmbiră una alteia,
căci întîmplareu li se părea destul de caraghioasă.
— Acesta este unul dintie cuceritorii Bucureştilor, .lion", ie spuse în
şoaptă Tiţa Bălcescu, înainte ca e]< ajungă chiar lîngă el.
— îl cunoşti ? fu curioasă să ştie Luxiţa.
— Oarecum... numai din vedere... coleg şi prii^ten Barbu. Am să vă
spun mai pe urmă, sfîrşi ea, căci se apropiaseră de carul încărcat pină in
vîrf cu piei crude de bou.
Numai azi tînărul Dobrovici se simţi atît de nenorocit în nădragi
grosolani şi în papuci, în curtea fabricii. Do obicei se fălea cu acest lucru şi
el, şi tată-său, mai ales, care .s< uita lung, cu mîndrie, după acest fiu, cînd îl
vedea atît d tinăr, ţinînd fabrica în mîna lui viguroasă, necruţător cu
oamenii, priceput în meserie, gi'ijuliu să nu se facă nicB o risipă. '
Tot atît de fericit asculta Dobrovici şi ceea ce i se spune, despre viaţa
de noapte pe care o ducea fiu-său... întovărăşit cu unii feciori de boieri, în
frac fără cusur, parfumat, el petrecea nopţi întregi cu femeile de viaţă
uşoară, anum* cele mai scumpe, alergînd cu caleaşca din bal în bal, fără sa
joace însă cărţi, ori făcînd chefuri de care vorbea tot oraşul socoteala
plătind-o el singur, pentru toţi, totdeauna.
Dobrovici îi dădea oricîţi bani cerea, fiindcă băiatul lui' era în stare,
chiar dacă petrcoerea dura pînă la ziuă, s.. alerge în caleaşca acasă, să se
dezbrace de frac, să bage capul într-un lighean cu apă rece, ca să se
dezmeticească şi apoi. îmbrăcat în nădragi şi în papuci, să alerge la
fabrică... S* vedea pe el însuşi în acest fecior şi era mulţumit că se ţinea cu
sfinţenie de vorba lui : ,.Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă" cer.» co \'ion să
spună că, dacă este cineva în orele cuvenite
39
I
iu
pe bii fei
[îl!
cir mi
jU] Dl
II
I■
alj
t( >(
ir ^i
Cl C(
ton sa
tr ia er F
im
la datorie. pr*atc face in restul timpului cc vrea. Pe de altă
 Ìrte, lovara:NÌa lui fiu-său cu feciorii celor din piotipendadà \ şi
numai la petrecere, dwsebita lui ti* la femeile
bitoare de lux, il măgulea nespus, căci eia u bună faimă ntru
pro.speritatea lui negustorească. Toate astea le ştia bine Pană Dobrovici.
dar astăzi, văzindu-le pe cele trei
Îei frumoase în lochii uşoare de vară, fu nenorocit şi nuci ştia de ce.
Cum ar fi putui, de altfel, să bănuiasc; va înverşunata lui vanitate ? Se
inclina respectuos şi eu fisticii, el. atit de stăpin pe sine însuşi în orice
împre-ire. răspunse zîmbind, dar fără să ştie că zimbeşte la pro icîi^a Iui
Axente Sever ca să le arate musafirilor fabrica Ti chiai- el îtiaintc, crezînd
câ ei vor sâ Ii sc arate uscâ-3 şi magazia de blănini scumpe. — Nu. fu d(^
părere Bălcescu. vrem să vizităm toată ica, pas cu pas. Dacă se poate,
începînd di* la pieile crudt ^ la aigâseală. Să vedem cum se lucrează pieile.
In El nu mai avu ce să zică şi cu gesturi destul d v cara-^îoasc* de
,,om de lum*^", c ì ì v v uită câ e în nădragi şi papuci i pofti după el.
Trecură deci spre latura din stinga a cui'tii. unde li sr-iiâtâ mai intîi o
magazie dc paiantă, spartă pe ici. pe colo. ie se vedeau crăcile din ziditură şi
acoperită cu şindrilă ;)uli'edâ. cai'c era magazia de piei crude... Cinci-şase
luciă-lori alegeau şi duceau în spati^ piei, printr-o uşă largă, in ^opronul
care era lot p(^ niaiginea ciu'tii. lipii de magazie, inăuntru. cei veniţi fi'ră
trăsniţi de o duhoare rlnc^dă şi v'ăzurâ între alti cinci flăcăi, plini toii de
mi/;>â udă şi de ■iîngc, pe Damian cu un catastif în mină... Flăcăul se opii
sfios À râmase tăcut, fără să le dea măcar bună ziua... Nu avu •urajul.
credea câ nu e cuviincios, căci boierii nu îngăduiau •elor din tagmele de jos
.sâ le dea buna ziua, ca nişte adevărate cuntiştinţe... Ţăranii şi muncitorii
în i^vnevr aveau dreptul liumai sâ sc^ încovoaie, sâ dea negi-eşit bună ziua,
dai ;iìUìììiìd ..săru mina" aplecaţi pînă la pămînt. Chiar negus-oriloi* nu le
era îngăduit .sâ dea bună ziua adresat cu un on personal, ci liumai sâ salute
anonim, fâiâ sa aibă aerul câ {■Iută cunoştinţe. Bălcescu se apropie de
Damian şî. din-r-o mişcaic pornită din inima, vru sâ-i dea mina. Dar s<-
nfiorâ şi râma.^^e cu mina întinsă, căci miinile lui Damian ^u toi atil de
murdare de mizLjă si dv sin^e ca şi obrajii. iPkrâul se feri grăbii, ca un
lepios. De altfel, fn magazie. nix)sul de putreziciune şi borhot eia atil dc*
paiiuiizalor
397
de greţos şi locul era atît de mocirlos, încît găsiră că e mal bine să
iasă. Lipită cu magazia de piei crude era magazia de cenuşare, urfie intrară
unul după altul. Nu făcură decît ciţiva paşi înăuntru, căci nu mai puteau
merge din pricina băltoacelor, dar simţiră că se înăbuşe într-o duhoare de
talpă nelucrată şi de scîrnă de cîine. Văzură pe două rînduri vreo
douăsprezece gropi, largi de doi-trei paşi la gură şi pline toate cu zeamă de
var. într-un colţ, pe nişte mese acoperite cu tablă, ciţiva oameni, parcă şi
mai zdrenţăroşi decît cei din magazii, rădeau pieile vîscoase, gelatinoase, le
curăţau de resturile de carne şi le frecau cu scîrnă de cîine. Gropile acestea
nu erau însă gropi, ci nişte butoaie m a r i îngropate, şi în fiecare erau puse
piei la murat...
Luxiţa se apropie de Tiţa, palidă, cu buzele dintr-o dată uscate.
— Simt că-mi vine rău, duhoarea asta m-a năucit, mi-a înnegrit
creierul, ameţesc, hai afară !
Era un miros cu care nu te puteai obişnui treptat, aşa cum se întîmplă
de obicei cu mirosurile, ci tocmai din pricină că era un amestec de putoare
de iuţeală de amoniac şi de carne stricată, soiurile de duhoare, care
rămîneau deosebite, se întreceau între ele şi le-^imţeai pe rînd, înti^-o
creştere greţoasă, înverşunată, de care pentru unii nu era scăpare decît în
leşin.
Dar în afară de Luxiţa toţi se ţineau încă tari.
In colţ, patru oameni se trudeau din răsputeri să scoată dintr-o
groapă piei năclăite, cu părul de pe ele pe jumătate desprins, grozav de
grele, din pricină că erau ude. Erau toţi cu picioarele goale, negre şi
crăpate, în băltoaca făcută din scurgerile de pe piei. Bălcescu se gîndi
cutremurat că trebuie să le ardă şi propria lor piele în această zeamă', care ii
stropea şi se scurgea pe ei.
 Femeile, ca să nu se m.urdărească, rămăseseră cam în prag, şi tînărul
Dobrovici se înfiinţase lîngă ele. Un lucrător se apropie de el, cu o înfăţişare
de cîine bătut.
— Jupîne, mi-e nevasta bolnavă şi mă duc cu ea mîine dimineaţă la
sfîntu maslu... Mă lăsaţi ?
Dobrovici fu nenorocit cînd auzi că i se spune „jupîne" faţă de
tinerele femei şi mormăi ceva neînţeles.
Văzînd-o pe Luxiţa albă ca varul, cu ochii parcă daţi peste cap, Tiţa o
scoase numaidecît în curte, unde ceru să i se aducă un scaun. Veni după ele
şî Dobrovici, care alergă şi aduse un scaun ţărănesc, din prăvălie.
I

I
SI

I
398
Nicolae Golescu şi Grigore Ipătescu ieşiră şi ei afară peste cîtva timp,
năuciţi de duhoarea umedă, dar Ana Ipătescu se încrîncenă să rămîie. Voia
să vadă tot.
în mijlocul magaziei, Bălcescu şi Axente dădură de nişte căiămizi
aruncate ici-colo pe jos şi, sărind de pe una pe alta, se putură apropia de
masa acoperită cu tablă, pe care • se rădcau şi se frecau pieile, subt
supravegherea untii ins înalt şi spătos, ca de treizeci de ani ; avea un cap
mare, dar ca de copil, cu mustaţa lui bălaie. La el, la acest uriaş Licsandru
Hergă, cel care rupsese între degetele lui mîna vătafului bătăuş al lui Băl-
Ceaurescu, venise fugar din sat,' la cîtva timp după aceea, Tudose, ca să
devie ucenic de tăbă-car şi cu nume nou, Damian. Plăvanului îi plăcuse
băiatul care se înfipsese în vătaful cu gîrbaci şi-1 primi bucuro:-ajutîndu-1
să ajungă calfă. Şi acum, deşi devenise meştei, rămăsese săritor şi
prietenos. Din cînd în cînd se repezea să dea ajutor şi la scosul pieilor.
Scotea singur cîte două. Vizitatorii au aflat pe urmă că e adept al „Frăţiei",
deşi nu avea încredere în nici un soi de boieri.
Trecînd pe lîngă lucrătorii care se opinteau, se trudeau îndoiţi de şale
şi tot scăpau din mînă pieile vîscoase şi ude pe care voiau să 1(^. scoată şi
iarăşi le apucau, Axente Sever făcu semn unuia ^ntre ei, căruia cămaşa
sfîşiată lăsa să i s-vadă braţul sub^l^re, dar vînos, chiar muşchiulos. Era un
băr bat înaîî, ^pş^ avea un cap mai mult oacheş, cam lung, cu trăsături
regulate, dar cu ochii duşi în fundul orbitelor, deşi acestea erau mari, ca şi
gura lui, de altfel. Cînd flăcăul se apropie de Axente, acesta îi şopti lui
Bălcescu :
— E un om de nădejde al nostru. îl cheamă Dumitrache Stoica... Ai
lui îi zic Mitru.
Tabacul auzi explicaţia tînărului dascăl şi zîmbi.
— Domnule, puteţi vorbi tare... Toţi pă cai^e-i vedeţi aic; sunt
oameni d-ai noştri, vă puteţi bizui pă ei ca şi pă mine.
— Cîte ore lucraţi pe zi ? întrebă Bălcescu, respirînd greu, pe unul
scurt, bălan şi vînjos.
— Mai puţin ca ăia dă sus... şi arată ceva ca un pod sau ca un cat
pieziş al magaziei... Venim dimineaţa, cînd să luminează dă ziuă şi cînd să
înnoptează putem lăsa lucrul... La prînz/avem o jumătate dă ceas să
mîncăm.
Bălcescu făcu socoteala în gînd că oamenii aceştia muncesc în
duhoarea asta rîncedă, luptînd cu pieile vîscoase, mai mult de
douăsprezece ore pe zi...
— Şi cît o puteţi duce aşa ? ^ __,______^_______________ _
— Mult nu ; în meseria asta nu să trăieşte mult, din pricina sărăturii
şi a umezelii, răspunse un alt bărbat toi înalt şi bălan, dar cu faţa puhavă de
putreziciunea dinăuntru pe care află că-1 cheamă Fănică Teică.
Mîinile şi picioarele tuturor lucrătorilor erau umflate, iai Teică şi le
arătă pe ale lui, cu nodurile lor îngroşate.
— Ne prăpădeşte răceala care ni se bagă în oase ! Bălcescu simţea că
duhoarea l-a răzbit şi pe el, că i-a
 pătruns nu numai în plămîni, ci şi în ochi, în toată pielea, ca şi în
haine şi că numai o voinţă crîncenă îl mai ţinea în picioare. Se întoarse cu o
nesfîrşită tristeţe spre Axente Sever.
— Nu mi-am închipuit niciodată că se poate trăi în ast-'fel de
destrămare a vieţii...
Se uita cu o milă înduioşată la un lucrător mai bătrîn, mustăcios, cu
obrajii scofilciţi, cu fruntea încreţită...
— E greu cu duhoarea asta, prietene, ce zici ?
Felul acesta de a vorbi ar fi părut nefiresc lucrătorilor, dar
cunoscîndu-l pe Axente de la ,.Frăţia"', cel întrebat îşi spuse că ăştia oricum
nu sunt boieri ca alţi boieri şi răs-pimse. zîmbind amar, cu oarecare
şiretenie :
— Ce să facem ? Luptăm şi noi cum putem, şi făcu cu ochiul, scoţînd
o sticlă de rachiu verde de izmă de subì masă. Da' aci nu bem, că duhoarea
asta îi strică gustu. Ieşim în grădină, lîngă umblătoare, că acolo aeru e mai
curat şi mai poate răsufla omu.
— Totul e să te gîndeşti la altceva, adaose, clătinînd amar din cap,
Fănică Teică.
,,Să nu mai vezi... să nu mai gîndeşti... îşi zise în gînd Bălcescu, învins
în toată fiinţa lui. Să nu mai vezi... să nu mai gîndeşti'', îşi repetă năuc.
Dădu turbvirat bună ziua şi se întoarse spre uşă, întovărăşit de Axente
Sever. După ce trecură băltoacele, dascălul cel osos şi înalt de la Sf. Sava îi
spuse cu un tîlc îndurerat, pentru că-i ghicise gîndurile :
— Cei mai mulţi dintre ei au copii, muncesc pentru copii. N-au
încotro, trebuie să muncească.
— N-am bănuit niciodată că unii oameni sunt siliţi să cîştige astfel
pîinea copiilor lor. Acum înţeleg ce e munca silnică. Ce se poate clădi, frate
Axente, pe asemenea temelie de suferinţe şi de nedreptăţi ? Unii dau tot şi
nu li se dă nimic, alţii nu dau nimic şi tocmai lor li se dă tot. Atîta aş dori,
să facem un stat românesc adevărat, al poporului ! Dar cum ?
1 re
400
 Musai, frate Bălcescule, să facem un stat românesc.
Bine. Vom face un stat românesc, dar de nu va a\ea ■fcmelie
sănătoasă, dacă va fi numai sus arătos, îl vor ntă-ma jos apele propriei
ticăloşii şi atunci palatele cu s; ' le e lux se vor prăbuşi subt greutatea
neomeniei .pos-jyi-n ele.
ŞpA.şteptîndu-i pe cei dinăuntru, musafirii care ieşiseră în urte
stăteau dc vorbă pe scaune fără spătar, aduse din pră-âlie şi puse la umbra
marelui plop alb dc la intrare, cu 'Unchiul gros şi găunos, cu scoarţa
crăpată, să vîri palma
iLuxiţa se simţea mai bine. Avusese la ca o sticluţă, cît ucă de cristal,
plină cu săruri de camfor şi parfum. O nea necontenit la nas. începuse
chiar să zîmbească. O în-iKlea faptul că tînărul Dobrovici. ducîndu-se în
prăvălie i arate unui om pirpiriu şi zdrenţăros ce scaune să aducă, pofitase
de cele cîteva clipe libere să-şi îndrepte cîilionţii l »ă-i lustruiască, udîndu-i
cu apă, şi acum se întorcea parcă ^ sigur de el.
9bar tocmai intraiă po poartă doi tîrgoveţi, încălţaţi cu hete groase,
purtînd cioai^eci albi, cărnăşi cu mînecilc largi Ibe, pieptare negre. Păreau
să fie fraţi. Trecură pe lîngă lusafiri. Clopotul de la intrarea prăvăliei sună ca
o talangâ
vaci. Cîteva clipe după aceea, veni tejghetarul cel cu
i smolită, sprînccnat şi cam bondoc.
— Jupîne... au venit oamenii ăia dă la Buzău... Ce facem ? l^ană
Dobrovici se simţi nenorocit ; îi venea să-l ucidă acest tejghetar, care nu
simţise că nu ci^a clipa poti-ivitâ
spună ,.jupîne".
— Ce vi'ei, mă ? Ce tot vrei ?
Tejghetarul, ncpricepînd de ce o nnnios. rămasi' năuc. luă parcă
lunecînd :
— Dar... păi... ne trebuie cheia dă la magazie, că ăştia lai dau două
mii la cojoace peste ce-au dat ieri.
Pană se căută întărîtat în buzunare şi, negăsind cc căuta, ' îndreptă
mînios, îndîrjit, spre prăvălie.
 — Tiţa, nu ştiu care din noi două e vina acestui exces găteală la acest
june berbec în papuci şi cu puţină burtă... )Use cu şiretenie fiica vornicului
lordache Florescu şi ochii ei ^ pisică scînteiau maliţios.
— îmi pare lău, dar trebuie să-ţi spun că... pentru min< loe tot ce
face. răspunse Tiţa moale, liniştit, uimindu-i p*
401
— Aaa.,. aflăm lucruri noi, glumi Nicolae Golescu, apro-pimdu-şi
scaunul.
— Acest tînăr Dobrovici, lămuri Tiţa, este coleg de şcoală şi prieten la
toartă cu frati-miu Barbu. împreună cu al treilea coleg al lor, un oarecare
Medelioglu, care a împlinit ieri douăzeci de ani, îşi pierd nopţile
cutreierînd toate balurile mascate din Bucureşti... De altfel, în fiecare
după-a miază, toţi trei, răsturnaţi pe perne, în caleaşca luxoasă a Iul
Dobrovici, sunt nelipsiţi de la plimbările de la Herăstrău şi de la Băneasa,
convinşi că nu le poate rezista nici o femeie, căci fetele tinere nu-i
interesează. Cheltuiesc sume mari de bani, fiindcă, după cum vedeţi, tată-
su pare foarte bogat Are şi cîtex^a moşii... Se cred toţi trei ,,lionii"
Bucureştilor şi sunt nebuni după conchiste.
— ,,Lion", ăsta ? Aşa bondoc ? E prea caraghios, Tiţo.., Cu toate că are
un cap destul de frumos... de berbec, dar frumos. Oricum, soro, ,,lion'' ?
— Face mare lux cu îmbi'ăcămintea... L-am văzut S vreo cîteva ori, că
lucram în grădină. Veneau să-l ia cu caleaşca, de acasă, pe Barbu...
Dobrovici ăsta sta în colţul drept al trăsurii, cu pumnul strîns subt bărbie,
ca să i st vadă inelele cu rubine şi briliante de pe degete... Aţi obser vat cite
inele şi ce mari le are ? Poartă o pelerină enormă de damasc nesjru, ca de
cărvunar, pusă pe umărul fracului cenuşiu. Cilindrul sur şi păros, pus pe
ureche, îl face, crede irezistibil. E drept că, aşezat, pare mai înalt decît în
picioar după cum vedeţi, are picioarele prea scurte, dar are talie oarecum
obişnuită... Nu i se vede subt pelerină nici burta. Sunt femei, se pare, care
umblă înverşunate după banii lui
— Dar nu ne-aţi spus, mademoiseUe Biilcescu, ce face să credeţi că
sunteţi chiar dumneavoastră obiectul oma-||ife
 isi
in at

I
giului deosebit al acestui „lion" cu picioare scurte ? V
9
spus-o cumva
— A, nu, asta nu... Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. De ah fel, de vreo
şase luni, nici nu mai vine pe la noi, fiind maică-mea e furioasă pe aceşti
prieteni ai lui Barbu, desp care vorbeşte cu dezgust ca de nişte stricaţi şi-i e
frică nu i-1 strice şi pe băiatul ei. Dar ştiu, fiindcă mi-a spus rîzînd, în
glumă, Barbu într-o zi cînd eu îmi cam băteam joc de toţi : „Tiţo, tu ştii că
nefericitul acesta este îndrăgos-lup,
avf
Cl
sil
I
Pă L
Sil
tit de tine M--a pufnit rîsul, căci mi s-a părut ridicol ca. aşa urîtă cum
sunt, să se îndrăgostească cineva de mim ,,Da, onorabilă soră, mi-a spus
Barbu, e îndrtigostit do tinţ'^^^
402 *
m
mi. tii
une că ai cea mai mică mînă şi cel mai mic picior din icureşti..." Ce să
spun, m-a pufnit rîsul.
Nicolae Golescu ridică din umeri, clătinînd dîn cap.
— Mărturisesc că „lionul" acesta nu este lipsit de spirit observaţie,
desluşi el, cu un surîs care ar fi vrut să fie, în ul lui, un compliment adresat
Ţiţei.
 — Ah, frumoasă consolare... Cînd eşti urîtă... să ţi se uie că ai
„piciorul şi mîinile mici", murmură ea ca sar-sm.
Atunci, Luxiţa Florescu se supără de-a binelea. Dragostea ntîi o face
pe Tiţa să se îndoiască de ea cu totul, căci ita fată nu-şi putea desluşi altfel
de ce fusese părăsită,
- Ascultă, Tiţo, cine ţi-a spus ţie că eşti urîtă ? Eu îţi că, dacă aş fi
bă'fbat, m-aş îndrăgosti de tine.
Nicolae Golescu ar fi vrut să protesteze şi el, dar fu njenit. Fata asta
era atît de serioasă, încît protestarea lui
fi părut un compliment ocazional obicinuit, şi astfel ea ir fi crezut în
sinceritatea lui, pe cînd el ştia că Luxiţ< ea dreptate. Simţea însă că ar fi fost
necesare unele lămu-i mai din adînc şi i se păreau că n-ar fi potrivite acum,
a sigur că în anumite clipe Sevastiţa era o frumuseţe anie, aşa cum şi fratele
ei uneori, cu ochii lui uşor oblici, zîmbetul schiţat numai în colţul gurii, era
turburător pen-
femei. Aveau amîndoi în ei un soi de prezenţă dinlăuntru, o fereastră,
dinapoia căreia, privind de după dantela perei, se ghiceşte cineva.
Vocea lui Bălcescu, lipsită de forţă, voalată şi în acelaşi ip plină de
intensitate, de acea intensitate care se simţea
tot corpul lui, în mişcările lui extrem de vii, şi pe care
fără chemare să judece oamenii o taxau" de nervozitate, ivea şi ea.
Mai mult decît asemănarea fizică, ea avea la
cu el astfel de reacţii psihologice, de răsfrîngeri şi de sibilitate morală.
Era în ei o prezenţă permanentă af:r-tă în loc, în timp şi, mai tîrziu, în
istorie. Nicolae Golescu gîndi cu precizie aceste lucruri, dar le simţi de-a
dreptul. Dă un răstimp de tăcere gravă, boţindu-şi figura lui roş-ă, de
ofiţer şi poet romantic, îi spuse, nesigur totuşi :
— Aveţi multă, foarte multă personalitate, domnişoară cescu...
Singura schimbare pe care o făcu în formularea asia ică fiind aceea de
a-şi da seama că e nepotrivit să-i spună
,,madcmoiscllc Bălcescu", cum ii spuneau şi cei din jurui ei, dc
obicei.
 Prin curte treceau in timpul acesta mici gi upuri d* lucrători în
zdrenţe murdare, robotind la un( le cojoace întinse la soare, cărînd cu
cotigele, dv la magazie, saci ci coajă de stejar sau var... Veni pe portiţă şi o
ceată de ţi gănci cu coşuri şi doniţe sparte, care cu marfa lor adunat; luară
drumul ştiut al magaziei de cenuşare, din care acun tocmai ieşeau
Bălcescu, Axente Sever, Ana şi Nicolae Ipătescu.
Bălcescu o văzu pe Luxiţa la umbră, lingă poartă şi. li niştit, îşi spuse
că, nu a fost nimic grav. Vru să intre îi magazia următoare, care nu era, de
fapt, decit un compai timent al acestei lungi clădiri joase, deşi avea
deasupra ui cat scund, care mergea de-a lungul pe troi laturi ale curţii
Nicolae Ipătescu renunţă să meargă mai departe, în schim' Ana Ipătescu
stărui să intre şi ea, Tiţa. de la portiţa de subl plopul cel mare, făcu semn că
vrea să fie aşteptată.
— Vreau neapăi-at să văd şi eu, Nicule.
— Lucicăi îi e mai bine ?
— Da, însă nu ar mai putea încerca din nou. Abia intraseră în această
a doua magazie^ şi fură ajunşi (fl
tînărul Dobnwici, care stărui să le dea desluşiri trebuinl cioase. căci
voia să fie mereu aproape de Tita.
— Aci se face tăbăcirea pieilor. Vedeţi, în dubele aceste pătrate — şi
arătă altt^ gi*^pi. vreo patruzeci, cv\ ' t \ mai mir' decit cele din magazia
cealaltă, pline cu zeamă finilă rl coajă de stejar — se ţin pieile cam trei-
patru săptămîni.
Se aflau în încăperea aceea vreo douăzeci de bărbaţi în zdrenţe,
,.nemincaţi'" parcă, dealtminteri era de neînchipuit că se mai poate mînca
după ce ai stal o jumătate de zi în putoartva asta, care te face să tr simţi un
stîrv în des-compimere ; aduceau piei sau le trăgeau din gropi. S»
istoveau parcă măcinaţi In c v i . înti-un trup fără reflexe. Pieile purtate în
spinare, trîntite în dube sau scoas(\ cu fiertura scurgîndu-s(» de pe ele pe
zdrenţele şi pe trupurile oamenilot erau ca ispăşirea unui păcat istoric, care
dura de la naşten pînă la mormînt.
 In magazia uimătoari', cea mai lun^a, cu zidul de paianta găurită, de
puteai să bagi mina prin gardul lui şi pe unde pătrundea iarna suflul
îuf^helat al viscolului, v y i x u alt(^ puţuri de lemn îngropate, mai mici
decît celr duble, dar mult mai numeroase, ca nişte ochi otiăviţi ai
pămintului, unele hngă
404
lir
sa
ele. Şi aici, oamenii în zdrenţe murdare trudeau pînă la ovire în jurul
lor. ca nişte umbre de pe alt tărîm.
— Aci, în putinele astea trebuie să stea pieile ca la trei li, uneori şi
mai mult. Aci se pune aşa : o piele, un strat
coajă măcinată, altă piele, alt strat de coajă de stejar mă-rată, pînă
se'umple. După fiecare trei luni se schimbă. Aşa
lucrul durează aci cam un an şi jumătate. Mai vreţi să ^rgeţi sus. la
masa de piatră, unde se calcă pieile cu fierul
Pană Dobrovici ar fi vrut să răscumpere, prin compe-sa, papucii şi
cămaşa ţărănească de pe el, dar meşterul igaziei îl amărî din nou.
— Jupîne, avem prea puţină coajă. Nu e bine să facem înomie la
coajă.
Tiţa il văzu pe fratele ei pămîntiu la faţă, cu ceva nesi-r în privire,
parcă ar fi fost beat. Se gîndi la plămînii slăbiţi.
— Nicule, eşti obosit, să mergem.
— Nu se poate, Tiţo. Trebuie să văd tot... cu ochii mei... 'i n-am ştiut
pînă acum cum trăiesc oamenii aceştia, noi.
fericiţi de afară...
Şi vorbea încet, deşi erau amîndoi înainte aproape singuri.
— E adevărat, e uşor să fii fericit afară, Nicule, cînd ştii cum trăiesc
oamenii aceştia... Nu, nu voi mai spun».
viaţa mea că mi-e prea cald şi că mă simt prost, în trăsura i acasă...
îmi voi aminti de ce am văzut astăzi şi îmi va fi iine de mine.
 — Cu asta nu sc îndreaptă nimic, Tiţo, Trebuie să facem 'a, ceva ca să
nu mai fie ceea ce este.
Feciorul jupinului, jupin el însuşi încă de pe acum, sc ibi să-i ajungă
şi să le treacă înainte, urcind la catul dc isupra. pe o scară de lemn cu şase
trepte. îngustă şi ^aptă ca o scară de pisică. Ducea la pod — la catul de — şi
cu greu urcară toţi. Podul era tot atîta de lung
magazia de jos, dar atît de scund, că de-abia se putea sta picioare, şi
era plin dc mese cu material pe ele.
0- Aci se lucrează pielea pînă se face subţire şi frumoasă, să poată, fi
purtată de lumea aristocrată... Pe dumnealui il ^amă Schwartz şi e
zurichterul nostru, l-am adus do la iga, din Austria. ,,Gufc Tag, Herr
Schwartz'', spuse el, ca irate că ştie nemţeşte.
Zurichterul. uscat la faţă, dar cu mustăţi grt)ase şi lungi două cozi de
veveriţă, mormăi încruntat ceva de neînţeles
itrci ei. .... . ■,______,_________........ .
K - ■ r
S-au întors apoi în curte, din nou.
— Acolo ce e ? întrebă Bălcescu, după ce mai răsufli puţin, şi arătă
magazia care forma latura din fund a curţii acesteia mari cît un obor.
— Acolo se lucrează blănurile de purtat... Se spală şi dc întîi şi pe
urmă se pun la dube, dar nu cu fiertură de coajă, ci cu straturi de piatră
acră... O piele, un strat de piatră acrii şi aşa mai departe. Pe urmă se scot, se
rad şi se curăţă ai nişte cuţite care taie ca briciul. După aceea se pun la us-
cătoare...
— Şi pe urmă, glumi Axente Sever, imitîndu-1 pe ,Jion' a se vînd
boierilor şi boieroaicelor, ca să se grozăvească cu ele.
— încă nu... să vedeţi dumneavoastră, spuse acesta rezervat. Pe urmă
începe lucrul cel mai migălos : curăţirea şi lustruirea părului, pieptănatul
lui de firele proaste, îngrijirea cu tot felul de leacuri. Aci avem noi cei mai
mulţi oameni, peste o sută.
— De ce atît de mulţi ?
 — Păi, nu facem numai blănuri pentru boieri, ci şi rai) şi mii de
căciuli, de cojoace şi de scurteici pentru tîrgoveţi şi pentru ţărani...
Trimitem chervane lă toate bilciurile din ţară. «
— Şi cîţi lucrători aveţi cu toţii ? întrebă Tiţa.
— E greu de spus, uneori mai mult ca două sute, alteori 'di puţin.
Cînd aveam zor mare chemăm şi din afară...
— Şi cînd nu mai aveţi zor, îi goniţi ? glumi rece Axentt Sever, ai cărui
ochi duşi în fundul capului păreau totuşi că ard.
Dascălul de la Sfîntu Sava era un bărbat înalt, slab şi osos, dar foarte
voinic, cu o barbă cam rară, castanie.
— Cum o să-i ţinem dacă nu avem de lucru ? întrebe uimit, ca un
adevărat jupîn, feciorul lui Dobrovici.
— Dar ei ce mănîncă... dacă îi goniţi de aci ? întrebe Tiţa mirată.
— Păi să păstreze din ceea ce cîştigă acum... să le ajungă Da' vezi că
sunt risipitori... Toţi sunt nişte beţivi, dau totuJ pe băutură. D-aia sunt în
halul ăsta.
— O fi făcînd asta ca să mai uite, ca să nu înnebunească spuse Ana
Ipătescu. Ea se gîndi cu dezgust la sticlele dt şampanie zărite în prăvălie şi
se întrebă dacă acest Pana Dobrivici e un dobitoc mincinos, ori numai un
dobitoc cart nu-şi dădea seama de ce face şi vede. ^
406
Erau acum toţi în curte ; începuse să se răcorească puţin, i soarele
scăpătase căzind dincolo de zare, dar ei nu sim-
Ju nici o deosebire între aerul curat de afară şi duhoarea de ^c rînced
dinlăuntru, căci ea îî urmărea prinsă dc hai-e, de trupul lor.
Ce e în magaziile celelalte ? Cele din fundul curţii ?
ij cescu voia să ştie toate.
— Păi... acolo dorm vreo patruze-ci dc ucenici... şi unii rători care n-
au casă în afară.
— Acolo dorm ucenicii ? Hai să vedem ! îi îndemnă ărît Bălcescu pe
ceilalţi.
Pană Dobrovici încremeni într-un soi de spaimă.
 — Ce să vedeţi ? Un pat mare de scînduri, cît ţine maia, acoperit cu
rogojini pe care dorm patruzeci-cincizeci oameni, după îm.prejurări. Mutra
lui devenise mai acră cînd simţise că musafirii ăştia ţin mai mult partea
lucră-Jor decit apreciază cheagul şi puterea lui de bogătaş... Io, şi arătă spre
colţ, e magazia cu cele de trebuinţă la
l^âcărie : coajă de stejar, var, piatră acră, cuţite, cuie, cio-e, lemne de
lucru şi altele. Şi aici, în dreapta, spre pră-e, este magazia cu marfa gata, pe
care aţi văzut-o. Acum altă lume umblă forfota prin curte, de la o maga-la
alta. Vin vreo patru perechi purtînd prăjini groase umeri ; de prăjini
spînzură pieile scoase din Dîmboviţa, t dintre cele ce au stat, se vede, o zi,
două, in apă.
Toate tăbăcăriile au nevoie de apă, de aceea se fac
1
p
în
dd
d4
su: m
malurile rîurilor, rosti Pană Dobrovici ca un om care a să înveţe şi pe
alţii.
— De aceea nu este bine să locuieşti pe malul unui xiu din jos de
tăbăcărie, băgă de seamă puţin acru şi ca?Ti ;oaptă Axente Sever. Te
otrăveşti cu resturile şi mirosul a tăbăcăriile cele mari.
Erau acum tot lîngă intrarea prăvăliei, cînd observă că cei arnăuţi
închid porţile grele după ieşirea căruţelor cu fă.
— Parcă este o închisoarej^ observă Luxiţa.
— Am fost de-am cercetat Telega şi Ocnele Mari, i-am at pe osîndiţii
din ocna cea mare, cei care au tîlhărit şi
auucîs... spuse Bălcescu. Viaţa lor nu e însă mai ticăloasă t a
oamenilor acestora care muncesc pentru o pîine şi t storşi ca nişte robi
egipteni.
 — Apoi, cîtă deznădejde şi cîtă ură s-au adunat în ini-} acestor
oameni va fi destul ca să-l dea peste cap pe Bi-
bescu, cu toii ai Iui. Atita minie e in oamenii aceştia, ci • sunt
convins câ vor deveni de fier cind va fi nevoie, mîrt dascftiul cel tînăr şi
osos. cu fruntea boltită peste «Krhii itK tunzi.
B;V' M. care trecuse doi paşi mai înai» t . ^ • > acum
I .1 . toţi.
— Dacă ştiinţa nu găseşte leac acestei istoviri neomeneşti
dacă nu aro mijloacele sâ uşureze truda celor ce munc-atimci nii-
e silă de această ştiinţă. Adevăraţii bineffi călrt ai irii sunt acei
oameni de ştiinţa care ajută pe omt mu. I L . ; >r să se elibereze
treptat din sclavia muncii fi zice. Iţ ' poate... Trebuie să vie odatu
şi ziua cind acestf» n v \ n t
.sănătoase şi dispreţuite vor fi (^xecutate de maşini.
— Dar pină alimci ? Şi apoi, dacă maşinile cad toate u mina
bogătaşilor ? mirii din nou Axente Sever.
Nicolae Ipătescu văzu că se scoate apu din puţul dil mijlocul
curţii şi ceru un pahar, căci de un ceas suferai ■ .sete.
— Da. numaidecît ! Pană .strigă la un băiat hmg şi dfr şirat :
Ia vino Încoace după mine. ( Jiţă Şt porniră amindci spre prăvălie.
1
Ana Ipătescu işi certă bărbatul : 1
— Cum vvvi să bei din apa asta ? Nu vezi ce mocirlăl in jurul
ei ? Trebuie să miroasă şi ea urit. j
Fixiorul tăbăcarului sv Întoarse urmai de Giţă, cam aduc(*a
in bi-ate hÎT'dăiaşul cu trei sticlo de ^'ampanio |>U^ la gheată.
— Vt^di^ţi. apa nu e pii^a bună la n o i . . . Vreţi mai biM un
pî;har de şampanie fi anţuzească de ia gheaţă ? J
Şi luind distins, cu două degete, paharul. îl v u i m h m uaiaş
să-l clutească. I
Tf )ţi îl priviră cu oarecaie suipiindercv f
 — Aşteptai pe cin(»va ? î l intM^bă Nicr>fao G(»Iesa
surîzînd.
Pana Dobrovici păru puţin incurcat.
— Nu, dar vedeţi, apa, aci la noi, e cam salcie... Şi urmă cel
mai bun leac împotriva mircKsului ăsta grru e un pahar de
şampanie. Avem gheţăria în spate, în grâdi
Clătise, ţinut mereu între două degete, vîrîndu-1 în L .aaş.
paharul luat de la Nicolae Ipătescu. il umplus* nou şi-l intinse
Luxiţei Florescu.
— Vă !og luaţi un pahar, doamna... E şampanie franţlf *
zeascâ. de cea mai bună calitate, rece ca gheaţa.
40ft
hii
51
într-adevăr, în pahar juca vîu, cu spuma ei răcoritoare, lăutura
atît de uşoară... Luxiţa ar fi băut. dar i s-a părut â paharul trebuie să
miroasă a cojoc vechi şi rinced. |
Urcau acum pe costişa de lîngă mînăstire, tocmai cînd un
ălugăraş în sutană cafenie bătea toaca de vecernie, umblind: )rin
curtea presărată cu morminte şi cruci. Pe cîmpia pe care; lu ajuns
apoi sunt numeroase căsuţe, cu cîte o odaie şi tindă,^ »ri cu cîte două
odăi, cu curţi cu gard de uluci, fără iarbă^ i fără flori, numai cu cîte
vm dud în bătătura de noroi us-1 at sau vreun corcoduş aproape
sălbatic. Chiar în vară, uliţai nahalalei acesteia a tabacilor păstrează
pe de lături, într-o] rămîntare de lut. făgaşul capricios al roţilor, din
zilele del
tue, cînd noroaiele trebuie să fie pînă la genunchi şi cînd; se
poate umbla de la o casă la alta decît cu cizme, cinei e are. şi de nu, în
picioarele goale. Numai în mijloc glodul e^ ărîmiţat în ţarina care
pare o cenuşă gălbuie. :
Lîngă nişte uluci cu o laviţă la poartă, cîţiva copilaşi, j :are nu
aveau decît cămăşuţa de pînză pe trupurile goale,; ;e jucau în ţărîna
pe care o aduceau din mijlocul umblat al' iliţei şi o făceau moşoroaîe,
cum s-ar fi jucat cu nisip. Aici' ^a atît de groasă căptuşeala de ţărînă a
drumului, că intrau: •oatele trăsurii de o palmă. O băltoacă acoperită
cu o ver-' leaţă putredă, care se pare că nu se usca niciodată, era la;
ioi paşi de uluci. în .şanţ. Dintre copii, o fetiţă de patru ani, ai ochii
mari şi trăsăturile drepte, nespus de ,,fenieie mică", ilabă de tot, se
ascunsese sfioasă după gard şî apoi, urcîn-. iu-se pe o portiţă, o
învîrtea în ţiţîni de cîte ori era într'^' )ată cîte ceva. Luxiţa, înainte de
a se sui în caretă, se )prise atrasă de farmecul ei.
— Cum te cheamă, fetiţo ?
— Tţţ...
— Ce e tatăl tău, fetiţo ?
Mai învîili puţin portiţa, speriată, şi apoi răspunse as-i
:unzîndu-şi faţa într-o parte : '
— Tabac... : Tiţa, care se oprise şi ea, îşi aminti brusc. ;
— Are trăsăturile lui Dumitrache Stoica, tabacul ăla; nalt, care
spunea Axente că e la ,,Frăţie"... Întrebă curioasă : ; p i cum îl cheamă
pe tatăl tău, fetiţo ? ;
Iar întîrzie mult pînă să răspundă. i
în genere, e greu de spus aşa, din prima clipă, cînd sea- ! nană
copiii cu părinţii lor, în afară de împrejurarea cînd. ■
40'

i
părinţii au vreo trăsătură caricaturală, care apare încă din piimii ani,
ca, de pilda, nasul prea mare, bărbia prea lată ori prea ascuţită şi altele,
între părinţi şi copii cu trăsături regulate e greu de făcut vreo
comparaţie, în afară de coloarea ochilor şi a părului, in Dar fetiţa lui Mitru,
înăltuţă, cu faţa lungă, cu fruntea înaltă, cu ochii mari, nasul drept, cu gura
cu buze subţiri, -drepte şi ele, semăna cu el. Frumuseţea lui era o
frumuseţe -% uscată la chip, frumuseţea ei era o miniatură de o nesfir-^ită
^ delicateţă, dar tot atît de istovită de lipsuri.
 O mîngîiară, îi dădură bani să-şi cumpere bomboane, p>e care ea nu
vru să-i ia, şi Luxiţa îi puse pe laviţă... Apoi ele se urcară în careta care porni
la pas, ca să nu stîrnească prafuL Bărbaţii urmară pe jos. ,
INTRE GABROVENI ŞI I.IPSCANI
Hanul Gabrovenilor e plin de lume care aşteaptă plim-^ bîndu-se
prin curtea cea mare. în dreapta şi în stînga, după ce ai trecut prin gangul
de la intrare, afumat de la un focj mai vechi, sunt aripile cu un cat ale
hanului... De fiecare" I parte, odăile, cu numere, dau pe pridvorul care
merge de-a lungul şi e închis cu geamlîc albastru ; sunt şi dedesubt odăi.;
dar mai proaste, care dau de-a di^eptul în curte. Aci stau* mai mult slugile
şi sunt de asemeni bucătăriile şi magaziile. j E murdar totul şi miroase urît.
Curtea a fost pietruită cu pietriş de rîu, dar s-a stricat. Lăturile de la
bucătărie se ai^uncă, chiar din prag, în bătătură. în fund sunt grajdurile^
Intrînd prin gangul hotelului. Zinca fu bucuroasă că n-a întîrziat.
Trebuie să vie Tiţa şi Nicu de la Braşov. Au fost să |se odihnească o lună, la
ape, la Tuşnad. Au scris că vin azij
Aşteaptă şi alte cucoane, unele îmbrăcate luxos- cu rochii cu zeci de
volane, cum e nebunia modei acum, cu umbreluţie «şiorate, întovărăşite de
ofiţeri şi de felurite cunoştinţe. Aş-| teaptă de asemenea femei gospodine,
tineri sclivisiţi, cu pălării tari, înalte, păroase, care învîrtesc în mînă
bastoaane 'negre cu minere de argint. Aşteaptă mai ales străinii... neraţi,
unguri, din jurul consulatelor. Azi, marţi, e zi de sosire a I„Carului iute"',
care a plecat de ieri dimineaţă de la BraşojvJ IE legătura de două ori pe
săptămînă a ţării cu străinătateaj Imai mult chiar decît pe la Giurgiu (pe
unde se mai duc mai ales cei care călătoresc cu piroscafele spre Istambul ori
lai Viena). într-un grup de ziarişti de la Buharester-Zeitiing şi ie la
Vestitorul romanesc, care pîndesc cu nerăbdare sosirea, iziarelor de la
Braşov, Eufrosina Băl-Ceaurescu, într-o rochie albă de in, cu garnituri de
nurcă la gît şi la poale, cu pălăria răsfrintă în sus deasupra frunţii ei netede
ca petalele dei nufăr, răspunde surîzînd silit întrebărilor şi glumelor de toti
411 soiul. Din cînd în cînd se apropie de ea, beat, cu ochii îm-
paienjăniţi de firişoare sîngerii, cu gura strîmbă de mînie,! fostul praporgic
Fanache Băl-Ceaurescu, acum scos din armată. Poa>'tă un frac cenuşiu, cu
care se vede că a dormii îmbrăcat.
— Hă, crezi că nu .ştiu... îl aştepţi pe neamţul tău... Mă... am să vă
arăt eu la amîndoi.
Ea, care de două luni de zile nu-i mai îngăduie să mai vie pe la ea şi
nici nu-i mai vorbeşte, îi întoarce acum mînioasă spatele şi trece în stìnga
jurnalistului neam.ţ. Dar el se ţinc^ după ea. De două luni, Frosy est(^
văzută de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, în două din cele şapte zile ale săp-
tămînii, cu inginerul austriac Langdorf, care conduce lucră-g rile şoselei
Cîmpina-Predeal. E un bărbat ro.şcovan, voinic,! cu mustaţa groasă ca
vrabia şi aurie. Are bani m.ulţi şi jî' place viaţa din Bucureşti. E vesel şi ştie
să cìnte la pian. în căsuţa din curtea grajdurilor este mare petrecere în
zilelel cînd el e la Bucureşti. Toată trupa de teatru, colegii şi colegele
Eufrosinei mănîncă şi beau, cìnta şi joacă, cu o voie bună boemă, căci
,,neamtur' e un băiat d v viaţă, căruia ii place să vadă lume tînără şi veselă
în jur. Nu i-a plăcut însă căsuţa aceea scundă, unde, de cîteva ori int rind
seara, s-a plesnit cu capul de pragul de sus şi i-a propus fetei să se mute, dar
Eufrosina nici nu vrea să audă de asta. Din1r-un sălbati* orgoliu, moştenit
de la maică-sa, este l\'im hotărîtă să nu facă două lucruri : mai întîi să nu se
mute, să rămînă mai departe în căsuţa asta, mărturie a umilinl(Moi'
indurate, şi în al doilea rînd, să nu ceară niciodată nimănui nim^c, primind
însă tot ceea ce i se dă, dacă i se dă făiă ca ea să ceară.
Inginerul neamţ a adus. într-o zi de luni, trei meşteri unguri de la
Comarnic şi a mai angajat vreo zece inşi de aci din Bucureşti şi într-o
săptămînă aceştia au pus în spatele căsuţei un alt zid, la vreo doi metri şi
jumătate. I-a explicat fetei că asta apără de viscol şi crivăţ iarna. în modul
acesta. odaia de la faţă a căpătat în fund o odaie de spălat şi de ţinut
rufăria ; tinda s-a lungit cu doi metri şi jumătate, iar odaia din dreapta,
unde locuiesc bătrînele, a căpătat în dreptul ei o bucătărie, la care se intră
şî prin fundul tindei şi din curte. A mai pus, de asemeni, duşumea de lemn
la toate încăperile locuite. Deşi din faţă casa e tot atît de joasă şi de dăi-
ăpănată, înăuntru e însă acum mult mai încăpătoare. A sfătuit-o pe Frosy
să angajeze şi un paznic arnăut, care
4 1 2 ijllujească şi la masă, căci femeia tinriră care ^ijută p .trine la
bucătărie, la vacă şi la păsări, nu poate dovedi
E e aud zurgălăii şi Zinca scoboară din poştalion, ca să fie aidecît
lîngă cei ce vor sosi. S-a ascuns în poştalion, în Lrte departe, ca să nu fie
nevoită să se întîlnească cu 'Usinica. Tremură toată la gîndul că Nicu şi cu
această fată (iirăbălată vor fi peste cîteva clipe fată-n faţă. Ah. dc-1 s-ar mai
întîlni niciodată. Trăsura E i l wa n g e n - u \ u i ocoleşte în goană pe subt
gang. un fel de butcă închisă, care are şi o bancă afară. în spale cupclei. şî
una în faţa ei. Aci stau cei care prcfeiă să lătorească în aer liber, dacă au cu
cc se acoperi cînd plouă, u cei ce nu găsesc loc înăuntru. Bagajele pline de
praf irnă în toate părţile, unde pot, unele deasupra... Călătoria grozav ^ de
obositoare, dar este cea mai rapidă şi mai ief-lă. în direcţia Braşovului. în
străinătate. Dintr-o privire. Zinca a înţeles că Nicu şi Tita nu sunt trăsură. îi
pare nesfîrşit de rău şi sc îndreaptă iar spi-c ştalion, parcă mai obosită. Dar
pe de altă parte. îşi spune e mai bine că Nicu şi făptura aceea nu s-au
întîlnit. Inginerul Langdorf de pe capră, de alături de surugiu, a izut-o pe
Frusinica şi o strigă vesel. Pe capră este singurul c care-i place, căci, cît e de
mare, s-ar chinui greu. ghe-uindu-sc inăunlru. îşi opreşte totdeauna locul
acesta chiai' cînd trece E il wa g e n - \ xl în sus, la ducere. A coborît jovial şi
sc îmbrăţişează cu Eufrosina ; ea îl ia )oi la braţ şi amîndoi se îndreaptă
spre birja care aşteaptă fundul curţii şi care-1 va duce pe el spre hotelul dc
p( aiul Dîmboviţei. Neubauer. Birjarul ia valiza pe care o noştea de luni de
zile, căci şi birjarul c acelaşi. Fanache Băl-Ceaurescu s-a aşezat în calea lor,
cu ochii rcă bătuţi.
— Dă-i drumul, ncamţulc, şi vrea să pună mîna p aţul femeii.
Ea îşi smuceşte mîna. El o face curva şi o înjură ca la zarmă. Neamiul
nu pricepe, dar vede faţa ei care păleşl( dă brìnci beţivului, vrînd să treacă
împreună cu Frusinica ainte... Fanache a căzut jos. şi aşa din genunchi a
scos stolul de la spate (căci teaca de piele era deschisă) şi a tras onţul nu l-a
lovit pe neamţ în cap, aşa cum ochise el, ci unai în umărul stîng. Neamţul
nici n-a ştiut că e împuşcat...
^ în ediţia 1953. greşeală de tipar : ..grozavă'- (n. ed.).
\
L-a prins cu dreapta de gît şi l-a dat cu capul de peretele gangului
pînă i-a plesnit ţeasta. In zilele care au urmat, consulul Austriei a cerut ca
descendentul Băl-Ceaureştilor să fie arestat pentru încercare de asasinare,
dar nu a fos* greu să se arate că rana la cap a fostului ofiţer e mult mai gravă
decît muşcătura glontelui din umărul neamţului, căci cîteva zile Fanache a
fost între viaţă şi moarte... A scăpat în cele din urmă, iar inginerul a fost
sfătuit de consul să nu mai calce în Bucureşti, căci de la boierii români te
poţi a:?tepta la orice.
De la Breaza, Langdorf a scris Eufrosinei o scrisoare cordială şi veselă,
arătîndu-i că nu are nimic la umăr, că peste o lună sfîrşeşte co are de lucru
la şosea şi că pleacă la Viena, definitiv, unde o aşteaptă să vmă negreşit, căci
cu o voce c a ei va cuceri orice capitală apuseană. (I se pare chiar şi lui că
exagerează întrucîtva, şi a fost cel dintîi surprins cîn Eufrosîna —
Dăscălescu mai tîrziu — a devenit peste vredi zece ani o stea cniropeană.)
N-a mai fost supărată în nici un fel tînără actriţă nici po feciorul
Ceaurescului. îi rămăsese omului mîna dreaptă paralizată şi vorbea greu.
In poştalionul ei, Zinca îngheţase. Auzise detunătura pistolului şi
văzuse cum Langdorf îl zdrobeşte de zid pe Fanache Ceaurescu. „Ah, ce
năpircă a ieşit din fata asta !" Tremura toată de-a binelea. începu să-şi facă
cruci grăbite. „Doamne. Dumnezeule, bine că nu i-ai adus astăzi !" Se gîndi
cu spaimă la noaptea nemaipomenită cînd se iscă pe lume făptura acestei
fete. primejdioase ca o iasmă. Iar îşi face cruci. „Copil al păcatului... Dacă l-
ar feri Maica Domnului pe Nicu de ea !" Vine spre ea un băiat gros într-un
surtuc plin de praf, c plin de praf şi pe faţa bălană cu barbă mică.
— Mă cunoaşteţi, stimată doamnă, sunt profesorul Lau-rian... Am
sosit acum cu Eilwangen-uL Vă aduc o scrisoare de la fratele Bălcescu. N-
a putut veni azi. Vine abia marţea viitoare... Are de lucru, de copiat nişte
documente do la fratele Bariţiu, la Braşov... Tot caută într-o taşcă de hîrtii şi
ziare. Uitaţi-vâ, asta o scrisoarea.
O vede năucită pe Zinca şi întreabă, întinzînd barba tunsă scurt ca un
cioc :
— V-a speriat împuşcătura ?
414
Utea abia poate bolborosi : — Fata asta...
El înţelege că serdăresei îi e teamă că a fost rănită lata
Irea s-o liniştească. — Asemenea femei frumoase, stimată doamnă,
trec prin e fără să le atingă nimic. Ca salamandra, stimată doamnr^. arg
trece prin foc fără să se ardă... ca salamandra. _
wtam la patru luni după întîmplarca de mai sus, ieşind din brăria lui
Danielopolu, care era peste drum de spitalul Colţii, iălcescu şî profesorul de
la Sfîntu Sava, Laurian, se priviră ncurcaţi.
— Ce facem ? Pe cc tipărim revista ?
Plănuiau să scoată împreună o publicaţie căreia îi şi h(*-ărîseră titlul :
Magazin istoric pentru Dacia, în care să se ipărească numai articole
istorice si mai ales tot materialul nedit, adunat în cursul cîtorva decenii şi
care ajunsese n mîna lor : izvoade, letopiseţe şi orice soi de diplome i
documente istorice. Un popor nu poate fiinţa ca na-iune, socoteau ei, dacă
nu ţine socoteală dc trecutul lui, ca â-şi poată întări conştiinţa istorică, ca
să poată trage în-ăţăminte pentru viitor... Pentru renaşterea lui — socoteau
■i — poporul român arc nevoie de acest magazin istoric, şi Iacă statul sau
cei care au posibilităţi materiale nu sc gln-lesc să-l înfăptuiască, îşi vor lua
ei inima în dinţi şi vor ncerca, aşa, fără mijloace, să-l dea cît de curînd la
iveală
Din păcate, librarul Danielopolu, la care erau convinşi că 'or găsi
puţin sprijin, nici nu vroia să audă de această pu->licaţie şi nici măcai^ nu-
şi lua sarcina să aducă din străină-ate, cu plata cuvenită, hîrtia dc care
aveau ei nevoie.
 ^— Hai la frate-său, spuse hotărît profesorul Laurian vl-am cunoscut
cu el po cînd era student în Germania. îi spu-lem despre ce este vorba şi ne
aduce el hîrtie, măcar pentru mul întîi.
Ip. Prăvălia ,,Universală"' a lui Nicolae Danielopolu este pe L,ipscani,
peste drum de hanul lui Şerban-Vodă, la doi paşi ie biserica Zlătarilor, lîngă
cazinoul comercianţilor şi prin-re marile prăvălii do pe această uliţă, care
înseamnă juma--;ate din negoţul bucurcştean. Hotărîndu-se să se facă ne-
gustor, tînărul doctor în litere de la Lipsea, pătimaş cărturar, :raducător din
mai multe limbi streine, îi pusese vechii prăvalii, îngustă la intrare dar
lungă ca o mav tdă c
-zid, cu vitrine mari, trase înăuntru, nu împinse in ata>'ă, î stradă, ca
tarabele celorlalţi... Făcuse în faţa ei şi un fel dl^* trotuar", ca sa se poată
opri lumea în voie, ispitită de măriu furile de lux arătate. Cînd ca student
pleca din ţaiă la UnilA versitatea din Lipsea, Danielopolu, unchiul iui
Eliade, călSl^^^ torea, fireşte, cu chervanele pe care marii lipscani
bucurt^tefl le trimiteau în fiece an, ori la doi ani, la marele tirg german Şi
cind se întorcea, la fel. Asta i-a deschis pi^fta şi a deprinal astfel iţele
negoţului, trăgînd cu ochiul la tejghea şi cu ure-M chile la ceea ce spuneau
cumpărătorii. Avea acum în colţul|id din spatele tejghetarului o masă la
care lucra tradncîndl* mai ales din greceşte. ^ rLM
Era tare muieratic, şi cînd intia vreo femeie frumoasă iqljl prăvălie,
trecea el în locul vin/ătorului, intrebînd-o, cu 4|a întorsătură de madrigal
comercial, cc doreşte să cumpfu*e.l|,
Acum stătea la masa lui. cu cei doi, p(^ care îi poftise s( stea jos, pe
scaune.
Bălcescu îl lămm-i pe larg despre rostul revistei. El as-^ uită. rotind
ochii mici dar frumoşi. în toate părţiU\ aten^ ^ iMne intra. Cerea lămuriri
amănunţite.
— Vrem să apară patru tomuri pe an. Dacă nu se va putea, vom
publica numai două tomiu'i gi-oase, unul primăvara şi altul toamna. Cam
două sute de pagini un tom...
 — Da... da... foarte bine, îngînă negustorul. Era nevoit de o astfel de
publicaţie... în Gc^imania asemcmea magazin* istorîce... dar se întrerupe
şi rămîne nemişcat.
Cei doi îi uimăresc privirea încordată şi văd că ea .> . oprit asupra
Eufrosint4 Băl-Ceaurescu, care a intrat în prăvălie cu pas vioi, jucîndu-şi
volanele albe peste rochia verdtv Danielopolu îşi lasă muşteriii şi se duce
înaintea ei. îi sărută mina, şi ea surîde cu o încîntare teatrală, ca şi cînd ai
spune : ,,Ah ! nu ştiam că sunteţi aci... Vai, ce surpriză plăcută.*'
in realitate, Frosy nu intra in această prăvălie universală t . t 'cit la
orele la care ştia că-1 găseşte pe Danielopolu la masa din dosul
tejghetarului. Nu numai că el personal îi arăta cea mai bună marfă, pe care
o păstra.se, zicea el, pentru ea, la li)c ascuns, dar ii şi lăsa dîn preţ. Nu mult,
tocmai cît era partea lui de cîştig... Era negustor cu piincipii serioase. Dacă
s-ar fi luat după îndemnul inimii şi al gustului său, în cîteva Juni nu i-ar fi
rămas nimic din prăvălie. De aceea, făcuse aşa ca toate cunoştinţele lui
frumoase să ştie că nimic nu se dă.
41tj
1 marfă, cadou după simpatiile negustorului, ori pe datorie, cea
daruri în mod demon.strativ numeroaselor femei ele-i||e, pe care le
cunoştea mai dc-aproape, cumpărînd pen-Me mărfuri din alic prăvălii,
arătînd câ-i vine mai uşor ttecît să ia de pe raft şi să spună, de cîte ori o
cumpără-m prietenă zicea : ,.Ah ! ce frumoasă e mătasea asta, pă-că e prea
scumpă*'. ,,N-are-a face, luaţi-o totuşi, v-o fac ■^dou..." Ţinea să ştie că în
prăvălia lui e negustor, nu i de lume, nici curtenitor filotim. Să o întîmpine
pe Eu->sina Băl-Ceaurescu îi făcea însă cu atît mai mult plăcere, cît aflase
din primul ceas că ea nu cere şi nici nu primeşte louri atît de uşor. Cere
numai să i se dea lucru bun şi cu lucerea de preţ cuvenită unui muşteriu
statornic. Danie-)olu ştia, de altfel, că nici ceea ce pierdea din cauza ei nu i
cu adevărat pierdut. De cum vedea oprită cabrioleta, cu doi armăsari albi
focoşi, pe care tot Bucureştii o cunoştea, nea începea să dea năvală
înăuntru, ca să spuie apoi şi cercurile prieteneşti : ,,Ah ! pe cine credeţi că
am văzut ăzi în prăvăria lui Danielopolu ? închipuiţi-vă, chiar pt frosina
Ceaurescu...** ,,Vai... Cum arăta ? E tot atît de imoasă ca la teatru
Acum, cu suinsul ei devenit profesional, ca ¡1 poaită de l^pînă colo. A
văzut o pendulă frumoasă, susţinută de un linie de bronz aurit şi se bucură
teatral. Se întoarce spre e rafturi.
I- Ah, ai adus iar apă de colonia de cea adevărată ? Da, ur, două
flacoane mari... Asta ce e ?... Ah... Lămpi cu 1 rectificat... Dă-mi-o pe cea
mai mare... Şi brocartul a. Vai, lasă-mi-1 mai ieftin, ca să-l pot cumpăra.
Subt o vitrină de sticlă e un serviciu de masă de porţelan life)s, „Săbii
albastre".
— Vai, ce frumos e... Păcat că n-am bani să-l cumpăi L, Musiu
Danielopolu, eşti bun să mi-1 pui deoparte ?
Desigur, mademoiselle Ceauresco. Băiete, du-1 la ma-zie înapoi...
Ah ! şi asta ce mai e ?... A trecut aproape o jumătate de ceas. Billcescu
şi Laurian d că au fost uitaţi.
— Frate Bălcescule, nu trebuie să te superi... Acesta e inielopolu.
Cînd vede o femeie frumoasă nu mai e dc făcut
' Un om îînro oameni, voi. i nimic cu el. Altfel, e un om de
ispra\'ă... Nu vorbeşte dccîll despre revoluţie... Toată ziua... Venim altă
dată...
La ieşire văd lume adunată în jurul cabrioletei negre, nişte straşnici
armăsari albi. Cel din stìnga, care are o paâ^ roşcată în frunte, îşi joacă
nervos coama lungă legată panglicuţe şi bate cu copita caldarîmul. Celălalt
e parcă, mai liniştit. Arnăutul Eufrosinei ţine strîns hăţurile, care au ca-
tarame mari de argint ca şi zăbalele. Pina acum o lună;| echipajul era al
tunarului Pană Dobrovici. O cunoscuse Frosy prin Barbu care, fără ştirea
alor săi, se ducea des la căsuţa din curtea grajdurilor... Toată vara se putea
vedeai alergînd în trap sălbatic pe şoseaua Kisseleff, spre capătid unde era
rondul de întoarcere şi de odihnă, această cabrioletl nou-nouţă. La început
mîna Pană Dobrovici, îmbătat dl elanul cailor şi invidiat de întregul
Bucureşti pentru făptu aurie în rochie vaporoasă de lîngă el. Peste vreo
două 1 conducea Frosy, cu ochii măriţi, puţin palidă, cu gura nuoasă uşor
încordată, ţinînd cu minuta ei întoarsă hăţur^ roşii cu catarame de argint.
Stătea cuminte alături, tot atf de mîndru, feciorul marelui tăbăcar pe care
toate femeile 3 privesc acum cu înţeles, li sporise omului preţul pe piaţa
sentimentală... într-o dimineaţă, plictisită că nu i-a venit cabrioleta la timp,
căci avea cumpărături de făcut, Eufrosina s-a supărat şî a trimis-o înapoi
viitorului proprietar de tăb carie, spunîndu-i vizitiului să nu-1 mai prindă
pe acolo, ni pe el, nici pe stăpînu-său. Citeva zile, Pană Dobrovici crezut că
e o glumă, pe urmă, văzînd că echipajul trimis diâ nou tot nu e primit, s-a
supărat el... Peste încâ o săptămînă, la o nouă încercare, a început să fie
îngrijorat... Căutind s-o vadă şi să-i explice ce, a fost, nici n-a mai fost
primit în căsuţa scundă de către arnăut. Timp de o lună apoi, ornai] a fost
bolnav de dragoste. Era o prăbuşire şi ca un gol de moarte în jurul lui. Era
în stare să f^că orice numai să-l mai creadă încă lumea bărbatul pi-eferat
de Eufrosina Băl-Ceaurescu. I-a trimis pînă la urmă o scrisoare, cer:ndu-i
iertare şi dăruindu-î ei cabrioleta şi armăsarii, pentru ca să nu mai fie
nevoită să aştepte. A trimis şi meşterii să-i repare o parte din grajd.
Cu gi'eu şi-au făcut Bălcescu şi Laurian loc prin îmbul-zeala
obicinuită de bilei a uliţei înguste^ ca J^aţejaliţele ne^
laici a
418

A
slorcşli aJc BucureştiJor, asurzitoare de larma trăsurilor tot soiul şi a
caretelor încărcate, înghesuindu-se într-o orînduială nemaipomenită, toate
vrînd să treacă în acelaşi l^p, căci vizitiii se îndărătniceau şi se suduiau
mînioşi unii alţii.
— Vom putea nni îndrepta vreodată asemenea năravuri asemenea
stare de lucruri, frate Bălcescule ?
— Da.,, cu timpul... cînd un om cn Dnn^*' lopolu va pricepe datorii
are faţă de poporul ăsla.
nonitri xi SUNT iioMANr
Toalâ iai'na lui 1844 şi primăvara lui 1845 a fost pen: BălceiBCu o
epocă de muncă înfxngurată. Pină la urmă, el Laurian au izbutit să "asigure
şi tiparul şi hîrtia necesa celor cîteva tomuri în care avea să apară
Magazimi istt pcvtrn Dacia. Multă lume socotea întreprinderea plină
M riscuri, aventuroasă. O publicaţie exclusiv istorică părea ei neputinţă să
găsească numărul de cititori cu plată, necesari pentru a-i asigura apariţia,
în 1845, în Ţara Româneasrl Cei doi redactori sunt însă optimişti. Se bizuie
pe cel pi o mie de abonamente cu plată. Au publicat un ..prospect au cerut
sprijin publicaţiilor din Bucureşti, Ardeal şi Iaşi cai'e anunţă că primesc
abonamente pentru colecţia bucJ i t .şteană. Mari sunt greutăţile cu
tiparul... Nu se găseai destule litere în tipografii, nici din alfabetul cirilic,
nici d i m cel latin, cu care se tipăresc alte lucrări. Pînă la urmă se hotărăsc
să publice Magazinu cu literă amestecată...
Toată toamna lui 1844 şi toată primăvara lui 1845 a lucrat Bălcescu ca
un zănatic pentru această publicaţie al cărei rost i se păreii măreţ. întreaga
odaie e plină de teancuri de foi. de tot soiul... Sofaua din dreapta a devenit
acum un soi dc masă pe caic sunt cronici, documente, articole şi apoi co-i -
ectui'i de tot felul. E plănuit ca întîiul tom .să cuprincUi in afară de vreo
două sule cincizeci de pagini cu documente şi o seiie de aiiicole scrise de
redactori. I n afară dv Cuvintul
I
* Estt' vorba dc tt'»<»^P*-'<-'t ponlTLi Maoti-iniil istariv].
ap;'irul in I Curierul romanesc^ XVII 9 ianuarie UUo .şi in Finiui
pentru luiule, ■ inimă şi literatura, nr. 3. 1U45. p. 3;{—35, proiect
redactat, lâră Î H P tloiala. de N. Uaiceseu (cL N. Bălcescu. Opere, tomul I.
partea a IlHI, ediţie critică de G. Zâne. Editura Fundaţia pentru literatură
ţ^i arti, 1940. p 186—187) (n. ed.)
420
478
eliminar despi^e izvoarele istoriei românilor, Bălcescu va ai
scrie incă cinci articole. ^
f)e oboseală şi de febră e mai tot timpul bolnav. Vremea mult noroasă
şi umedă îl necăjeşte rău. Acum stă lungit sofaua din stìnga, bolnav, şi
dictează Ţiţei ultimul articol. &melnicid Ion Cantacuzino. Fără
sprijinvd de toată ziua. sperat parcă, al surorii lui, care a copiat tot timpul, a
lunat, a controlat datele, nu s-ar fi descurcat niciodată... imeni afară de ea
nu mai are voie să intre în această odaie 3 lucru.
I'iţa este foarte îngrijorată de starea sănătăţii lui. Ochiul ;ent de soră
îl urmăreşte zi cu zi, pîndind cu nr^linişte iele boalei. - Te rog, te rog.
Nicolache, nu te scula... Scriu eu tot ce şti. Tu bea-ţi ceaiul, că eşti răcit rău.
Azi-noapte şi cu mama te-am auzit tuşind de la noi din cameră. De aceea te
Ldoapă azi cu sirop de pătlagină.
Bălcescu tocmai voise să se dea jos din pat, dar acum. în "îrşit
ascultător, ramine pe loc.
— Tiţo, articolul acesta trebuie să apară neapărat în itîiul număr al
Magazinului, Şi cum ea dă din cap înţele-itoare, el îi porurtceşte : Scrie !
şi vocea se împleteşte ho-.zntă cu gîndul care se caută fără echivoc.
^încit pentru aristocraţia noastră, noi care studiem de ita vreme
istoria patriei noastre, suntem convinşi mai mult ţ j j f t oricare că
egoismului, mîrşăvîei, ambiţiei şi laşităţii ci, ira a fost datoare toate
suferinţele sale.''
m— Ai scris ?
Ip 'ata a scris ; dar la sfîrşit întreabă :

^ Cele cinci articole din Magazinul istoric pentru Dacia, tomul I,

45, sînt : Românii şi janarioţii, p. 115—121 ; loan Tâutul, mare gojăt
al Moldaviei, p. 135—137 ; Logofătul Miron Costin, istoricul
oldavieL p. 138—143 ; Spătarul loan Cantacuzino, p. 187—205 şi
istelnicul Constantin Cantacuzino, p. 300—393. Toate au fost grupate
secţiunea a IV-a, Disertoriul istoric, inaugurată de Cuvînt preli-inariu
despre izvoarele istoriei românilor, p. 1—14, urmat de Discurs
troductiv la istoria românilor de A. Tr. Laurian (n. ed.).
Textul exact din articolul apărut in Magazin istoric, încheie
►ncluziv un paragraf şi este : „încît pentru aristocraţia noastră, noi ri
studiem de atîta vreme Istoria patriii noastre sîntem convmşi ai mult ca
orişicare, că egoismului, mîrşăviei. ambiţiii şi laşităţii , ţeara a fost datoare
toate suferinţele sale" (n. ed.).
 421
— Nicule, n-ai fost oare prea rău cu boierimea noastră Ì Bălcescu,
furios, sare de pe sofa, îmbrăcat într-un soi de
anteriu vişiniu drept haină de casă, şi umblă întărîtat prin
odaie.
— Am fost rău cu ei ? Şi rìde sarcastic. Tiţa, ei au fost răi cu ţara asta,
cu poporul ăsta. Au fost josnici şi ticăloşi.
Ea U întrerupe, sfioasă :
— Dar sunt şi ei români, nu ?
Bălcescu, care se plimba acum fierbînd prin odaie, izbucneşte :
— Boieini nu sunt romani... Boierii sunt boieri... şi pe urmă îşi reia
gîndul, într-o frază moale, îndurerată, întoarsa în el însuşi... Tiţa, alta ar fi
fost soarta acestui popor dacă ,a~ar fi ^fost boierimea noastră atît de
ticăloasă şi lacomă !
ţ e l jbii ect wm
oai
ar. n s a
fom
:om ?ah tiăn
Cl
1
ne rie ire .isz
)artţ n ti ului
'evo!
3
ex( laral
4
/21
)ilet leinc
o ŞEDINŢA LITFRAUA
La una dintre şedinţele literare de miercuri seara, care e ţineau la
Voinescu II, în afară de buşelile şi de trînteîile bicinuite (cele mai multe
stîrnite de Bălcescu), ca şi de xrturile întîmplătoarc, sc hotărî ca membrii
societăţii să ozeze cîtorva tineri pictori, dintre care Negulici ^ — acum
jarte cunoscut şi preţuit — era chiar membru al Frăţiei", ir Rosenthal ^ şi
Iscovcscu ^ aderenţi ai ei sentimentali. Deci, 1 seara asta, după ce Bălcescu
citise un articol care trebuia i agară în tomul al doilea din Magazin
istoric — căci întîiul >m apăruse încă din iulie, salutat de toată
intelectualitatea
>mânească — Negulici, îndîrjit şi autoritar, îl pusese să joace ■ih cu
Voinescu II, ca să stea astfel cuminţi şi să-i îacci tî-ărului istoric măcar
schiţa în cărbune, în timp ce Rosenthal
creiona pe maioi\ In timp ce se făceau schiţele, îl ascultau cu emoţie
şi cu
ncsfirşita curiozitate pe Voinescu II, căci acesta fiind foarte rieten cu
marele boier Cornescu (pe vremea aceea, un fel de irector al teatrului),
care-1 adusese în Bucureşti pe Fran/ ■iszt putuse să asiste la concertul pe
care marele pianist
' Ion ia r
1
ici (1812—1851), pictor, gazetar şi traducător, a din 1848 în Ţara
Romanească, deţinînd scurtă
Pmpul Guvernului provizoriu, funcţia de administrator al : irin
Praho\a f n . ed.).
^ C. DuJii^'l Ro.senthal (1820—1851). pictor &>■ factură romantica,
evoiuţionar paşoptist (n. ed.).
^ Barbu îscovescu (1816—1854), picLur, remarcabil purtreLi.:.!, par-
cipant la revoluţia din 1848 in Ţara Româneasca. Plecînd de la ravuri de
epocă, Barbu îscovescu, la îndemnul lui Nicolae Bălcesi executat portretele
unor domnitori români, printre care Matei B^-irab şi Mihai Viteazul (n.
ed.).
Franz Liszt a dat primul concert la Bucureşti în seara zilei de Ji
decembrie 184G pe scena teatrului „Momolo". Deşi preţul u!v fmt a fost
foarte mai'e, aşa reiese din presa timpului, sala s-a dove ^ . eîncăpatoare,
cum remarca între aHii şi Cezar Boiliac ,in articolul
m 423
îl dăduse in sala .,Mumolo", în ajun. Nici unul dintre tinerii aceştia de
i'aţă n-ar fi avut atitia bani ca să cumpere vreunui dintre cele tr'ñ sute de
bilete, cîte îngăduia sala. Voinescu II le spunea cau- fusese programul şi lor
le lăsa gura apă : fantezii din L u c i a d e L a m e r m o o r. din No r m a şi din
P u r i ta n i i , Ta ra n te l l a de Rossini, o mazurcă de Chopin şi Inv i ta ţ i e l a
va l s de Weber. Povestea cum a fost Lîszt acoperit de flori, cum o fată
tînără i-a dat un trandafir şi i-a sărutat mîna.
Pe urmă, Bolintineanu avu o idee care înflăcăra adunarea poetică. Cei
doi fraţi Cătina, parcă gemeni, cu obrajii lor lungi, cărnoşi, şi cu cei doi
fraţi parcă gemeni şi ei, Floreştii, întunecaţi şi sprîncenaţi, să dea o
reprezentaţie de... giret.
— Girid, mă turcule, îl îndreptă Negulici, furios că acuma nimeni nu
va mai poza din pricina jocului.
Giridul era un soi de luptă în doi, între călăreţi : avea loc de obicei fie
pe cîmpia Colentinei, fie pe aceea de subi
său apărut în Vestitorul românesc. Sala de teatru „Momolo" se
construise in 1833 şi o găsim descrisa astfel de Dimitrie C. Ollănescu (1ÎÎ40
—1908), fiul lui Constantin Ollănescu. unul din animatorii Şcolii
Filarmonice"', care ca elev făcuse parte din trupa lui Aristia : „Sala teatrului,
clădit de Ieronim Momolo, pe locul unde fusese Diorama in 1812 (la
intersecţia Quinet, n.n,), pe locul lui lordache Slătineanu (care la 1797
tradusese din greceşte in româneşte întîia piesă de teatru, editată în Sibiu,
tiparul lui Martin Hochmeister, numită Achileos la Skiro) era din z\á
de paianta cu moloz şi căptuşită pe dinafară şi pe dinăuntru cu .scînduri.
Sala, mai mult lungă decît largă joasă in tavan, avea un rînd de loji,
despărţite între ele cu un .stîlj de lemn, pe care era aşezată o lampă, 15
rînduri de bănci de lemn învelite cu chembrică formînd cele trei staluri, o
galere în fund de şapte trepte cu laviţe goale de lemn. Lîngă scenă o loje
domnească foarte mică, peste drum trei canapele pentru Curte.
 Iluminaţiunoa se făcea cu lămpi cu ulei de răpită şi luminări de seu ;
in loja domnească, făcută în 1834. ardeay luminări de ceară albă.'
Reţinînd amănunte din Curierul romanesc şi Cantor de avis
asupra hibridităţii interiorului sălii in primii ani. Dimitrie Ollănescu
continuă : ..Tot mobilierul sălii, precum şi decorurile scenei, erau
proprietatea dii^ctorului Müller, care, neavînd fonduri, le făcuse parte din
subscrituri de abonament, parte pe credit, parte din ajutorul ce-i deteră
ruşH şi guvernul romanesc. în loji, boierii trimiteau mobilele de-acasă.
covoare, scaune, oglinzi, aşa că era mare deosebire întn ele şi restul sălii. în
orchestră erau 36 de locuri pentru muzicanţi. Candelabni în mijlocul sălii
nu exista, mai tîrziu se aninară cîteva lămpi, căci era prea întuneric. între
staluri, pe la uşile laterale de sub loji, erau Uicuri de stat in picioare, pe care
le ocupau elevii •Şcolii Filarm^nice»^^ sau cei de la Sf. Sava. Scena era
destul de mare, dar era săracă in decoruri şi primitiv făcută*' (cf. D. C.
Ollănescu. Teatrul la romănL Bucureşti. 1893). Printr-o serie de donaţii,
în ciţiva an:, sala „Momolo** a devenit cu mult mai aspectuoasa (n. ed.).
a.
lin I:
r
cel
:u Filaretului. Luptătorii aruncau unul într-altul in fuga lui cu nişte
ciomege de alun şi se apărau cu paveze de i. La brîu aveau alt ciomag cu
cîrlig. Şiretenia şi măiestria îlui. foarte unnăi'it de sute, chiai* de mii de
oamenL era rtai ca fiecare călăreţ să ridice de jos. în goana calului, dul —
adică ciomagul — ca să poată lovi iai\ mai repede t ct lălăit. Din pricină că
se înt im plase mvilte nenorociri ?i*asiă luptă, jocul era acum oprit de Agie.
în odaia scundă iarte mai^, cu sofale, covoaie şi j>erne. lupta era insa mai
inox'ată.
3ei doi Caana erau caii, cci doi Floieşu erau căjăii^iu, iar oc de girid
îşi zvirleau în cap unii altora cîte o pernă, ^are U^ebuiau s-o ridice de jos.
rămînînd mereu calare, ul era nespus şi fiecai'e luptător avea galeria lui.
Lupi a in toi cînd Cezai" Bolliac, care întîiziase. intră aducînd y l \ un
bărbat tînăi\ cam de vîreta lor, căci mai toţi aveau Je douăzeci şi doi şi ti-
eizeci de ani în afaiă de cei doi eşti. cai^e erau minori. Slab de tot, înalt şi
taie mă:>liniu aţă. cu o mustaţă mică, moale, noul-venit avea ochii •i prea
moi, cu albul lor prea maie. La subsioara aducea fel de pungă mai^e de
muşama neagră, din care. după şteptă incurcat să se sfii^ească cu înti-
ebai*ile cercetătoaiv iriviiile iscoditoare ale celor de faţă, scoase o vioară
:*^pe vişinie. Bolliac, cu barba lui pătrată şi zburlită, i^-|dea pentru
bărbatifl sfios la toate întiebăiile puse de dţi. Aflarâ că este un elev, cam în
vîi"stă, al marclui onist Wiest că el, Bolliac, l-a auzit cîntînd din vioară
l.nezeieşte şi că a hotăiît să-l aducă la seratele lor, ca j.u mai fie nevoiţi să*l
roage atît de mult pe Rosenthal, ,e se lăsa întotdeauna atît de gieu cind era
rugat sâ cînte. ioaiă şi prefera de obicei şedinţele de poză, tocmai |ici cind
doreau şi ei putină muzică, ll chema, pe tinăr/!
iliniu. Bănică Mustea şi nu făcu mofturi cind fu înfăţişa: de faţă nu-şi
prea ai"ătaseră entuziasmul, reluînd lupta *toidul, înti^eruptă, dar după o
jumătate de ceas, înti-l\ de linişte, negi'iciosul Bănică, îndenmat de Bolliac.
se un teanc de note. tot din pungă, şi îi intrebă dacă •SC ceva anume din ce
a adus el. Făcură ochii mari. Wach-n şi Wiest mai aveau încă în oi^chestra
lor muzicanţi care

1
Ludovic Wiest (1819—1S89>, profesor de \ioarâ la Cocferx-aiorui
Bucureşti.
425
484
nu cunoşteau notele, ba însuşi Anton Pann nu le folo decît pe cele
psalticheşti, deci musafirul lor nu era chiar lăutar... iar cînd acesta, pe
vioara lui cam tare, le cìnta Capricio per violino solo de Paganini,
rămaseră înmărmui Cerură altul şi pe urmă atul dintre celebrii capriccio —
pia de încercare la vioară — dar Bănică mărturisi că nu le noaste pe toate
cele douăzeci şi patru, că nu le are note că nici Wiest însuşi, de la care el şi
le-a copiat pe ace nu le are pe toate.
 Trebui să se anunţe sfîrşitul şedinţei, căci era apro miezul nopţii, şi
atunci luă cuvîntul Dimitrie Florescu, c era feciorul marelui vornic
lordache Florescu şi anunţa Floreştii au hotărît să găzduiască, a doua zi de
Anul nou, ad| peste douăsprezece zile, o mare soarea artistică a ,,Asocia
literare'', în casa părintească din mahalaua Scorţarului.
Entuziasmat, Bolintineanu trînti o perină în capul t| rului,
oacheşului şi sprîncenatului crainic al acestei v Fireşte că tot atît de tînărul,
oacheşul şi sprîncenatul Costa Florescu sări în apărarea fratelui său,
înfundînd faţa agif sivului poet cu altă perină, luată de pe sofaua cea m Ba,
Costache Florescu ^ îl trinaise pe neastâmpăratul poet strigăte
batjocoritoare.: „la cafenea, la cafenea !'*
Era o aluzie, mereu reluată, la obiceiul lui Dimitrie ll lintineanu de a
petrece ore întregi într-o prăpădită de caferiT turcească de pe malul
Dîmboviţei, dincolo de Hanul Roşu, c avea în faţă, peste gîrlă, biserica
Doamna Bălaşa, Cafene era deci în buza gîrlei, alături de alle căsuţe, pe
malul lu întărit cu salcîmi si cu două rînduri de bulumaci groşi şi p unul
lîngă altul, pe ici, pe colo mai strîmbi, mai suciţi. R cinilc salcîmilor ieşite
din rîpă, ca nişte funii, alcătuiau ajutorul cîtorva pietre un fol de trepte, pe
care ai c coborau la apă şi pe prundiş. înăuntru, o vatră cu m cenuşă, în care
sfîrîiau mereu mici ibrice de alamă cu cafi care era adusă apoi în filigene,
alături, m.uşteriilor chirc cu picioarele subt ei, jos, pe un fel de covor fără
C'' ^ Le aduceau fireşte şi ciubuce, dar mai ales narghilè] fierbeau pe loc şi
in jurul cărora bătrînii, în şalvari şi c bane în cap, luInd în gură maturile cu
guguştiuc la ca trăgeau încet cu ochii pe jumătate închişi... într-un colţ
doar o masă rotundă, scundă ca de o palmă, la care, aşezi şi el turceşte,
Bolintineanu îşi scria versurile. Prieteni^'
^ In ediţia 1953 : .,Filipescu*' ^n. ed.).
426
■cn
*1
l
i
 lì
lì l( a
U
w
at
IC
3.-
■:a
:au că la aceasta se reduce tot „turcismur' lui. Vara însă .^au şi ei, mai
toţi, căci atunci cînd căldurile lui cuptor i de nesuferit, prundişul era plin
de lume, care se scălda )imboviţa răcoritoare. Cum apa izbea chiar în malul
de cafenea şi cum începea de aci în jos să se adune şuvoiul ru cele trei mori
ale Mitropoliei, acolo era şi locul cel adînc, deci acolo erau în îmbulzeală şi
multe femei tinere, . după obiceiul timpului, nu se sfiau să arate la scăldat,
Dtul, ce frumoase fiice au Bucureştii. Atunci muşteriii nu stăteau nici unul
în cafenea, ci subt salcîm afară, iar în 1 măsuţei joase, cu filigenele de cafea
pe ea, nu era numai ntineanu, ci şi alţi scriitori, iar dintre pictori nu lipsea
Negulici, nici Rosenthal, nici Iscovescu şi mai nici unul re pictorii străini
călători pe aici, care au lăsat schiţe de tat ale Dîmboviţei, cu căruţele pline
de mahalagii veniţi e scalde, cu podiştile, morile şi sacagiii ei, cu cîrdurile
;îşte şi raţe pornite la plimbare, cu porcii şi bivolii to-;i în apă.
3clliac îi certă pe toţi, îi sili să se domolească privindu-i antat prin
ochelari şi le ceru celor doi secretari, Voi-u II şi Bălcescu, să alcătuiască pe
loc programul artistic ,^estei soarele, aşa cum era regula societăţii, răbărîră
in jurul mesei lungi, care fusese scoasă din mij-l odăii pentru girid şi, peste
capul lui Bălcescu, se scriau, .tergeau şi iar se scriau numele acelor ce aveau
să î.scă..„
xosetti spuse că admite pe Bolintineanu cu condiţia să nu '.scă iar O
fată tînără pe patnl 7 n o r ţ i i şi îl r-ugă cu o falsă •re şi duioşie ,,s-o
ierte,. sărmana, să-şi dea duhul în "... Bolintineanu spuse că e de aceeaşi
părere, cu condiţia ici Berlicoco să nu-şi citească faimoasa lui elegie amo-
ă... şi începu să declame, cu intenţia de parodie, finalul i
 • Dar cu toata, însă, muîta-ţi necredinţă, Iniraa-mi tot bate
oricînd te-oi vedea.; înger eşti în ochii-mi, sfintă mult fiinţă. Astfel e
amorul, nu e vina mea !
Peati-u ... această poezie a lui Const. Kosetti a fost uaa dintre
mai citite şi mai cintate — pe la mijlocul veacului trecut, o criem aci,
m notă, în îiatregime :
A cui e vina
Tu-mi ziceai odată cum că pîn' la moarte Draé^ostea ta toată
mie-mi vei păstra ;
Costache Rosetti, indignat de atîta lipsă de înţeleg pentru opera
sa capitală, declară că nu va citi poezia lui numai dacă vorniceasa
Ghica nu va mai cînta „pentru a suta oară", fals, pretindea cl, aria din
Lucia de Lamermoot Costache Florescu fu poftit să renvmţe la
vorniceasa. în schimb, fu primită cu entuziasm propunerea ca
Eufrosina Ceaurescu să cînte şi să declame. Costache Aristia, care
stătea lungit pe sofa alături de Costache Bălcescu, tresar^ uşor
înfiorat, auzind numele actriţei. Rana îî era aproape închisă, dar
numai numele ei şoptit şi tot îl înfiora.
Pictorul Negulici, care avea o asemănare izbitoare ca fizic cu
Bănică, numai că era mult mai robust, propuse ca musa
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate, Astfel merge lumea, nu e vina
ta.
Tu-mi ziceai odată ; ah ! al meu iubite, Partea mea din ceruri ţie ţi-o
voi da ; Toate sunt uitate, toate sunt pierdute, Astfel este veacul, nu e vina
ta.
Cind vărsai, ştii. lacrimi, şi-n genunchi la mine îmi ziceai : „o, draga,
nu te voi uita !" Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine ; Astfel ţi-este sexul,
nu e vina ta.
Cînd te-aveam în braţe, buza ta cea dulce Roua fericirii oe a mea
lăsa ; Dar acum otrava şi venin mi-aduce, Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta.
Aurul şi slava îţi goni amorul Şi-ţi văzui credinţa, că în vînt zbura, Ţi-
ai închis şi rana, îţi pieri şi dorul, Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta.
 Cinste şi iubire, dragoste, credinţă, Ieri jurai tu mie, azi, cui s-o-
ntîmpla ; Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţa, Astfel ţi-este sexul, nu e
vina ta.
Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă. Inima-mi tot bate oricînd te-
oi vedea : înger eşti în ochij-meî, sfîntă mult fiinţă, Astfel c amorul, nu e
vina ta
428
at3
cei Til Bo mi del iptt )lec f e ■ugi e ţ esti
■;ca
1 U ) i du astă-seară să fio rugat sa c t n U şi cl la această ită, de a doua
zi de Anul nou. Dar acesta, cu un .soi dc xraie. \v spuse că nu poate cinta.
seara, nicăieri. — Nu eşti din orchestra lui Wachmann ¡1 intirl-).'» miial
|C(»SCU.
|Tinărul palid răspunse printi-un n u . şoptit.
Bolliac declară că are să-l convingă (*1, şi il luă pe Bănică mină,
i(\şind cu el in tindă. Acolo află că postelnicul lelioglu n u -i dă voie să iasă
seara, că poarta e păzită ptea de arnăuti care nu lasă pe nimeni să iasă.
Astă-seară lecat boierul pe tr(»i zile la vinătoare şi vătaful curţii. • o om de
omenie, l-a lăsat să iasă pentru trei ceasuri, lugă tremurind pc domnul
Bolliac să nu spuie la nimeni l(» ţigan rob, căci nici la lecţie nu ştie nimeni,
nici chiar ■strul Wiest.
Hîolliac — căruia de indignare ii tremura barba ca.stanic Jăli'ată şi-i
cădeau ochelarii de pe nas — se gîndi că lancu ^lăiescu ar putea obţine ca
vioristul să fie liber a doua zi di\nul nou ; cine ştie, l-ar putea face pe
Medelioglu să lip-n.că iară.şi in noaptea ac(va din Bucureşti.
■Yiră să aibă un răspuns adevărat de la Bănică. Bolliac liBntă
triunifălor că l-a convins şi că Bănică va cìnta, lălccscu rugă anume pe
Grigore Alexandrescu. caie statuată seara .lungit pe sofa, să declame
S a t i ra d u l i u l u i nf , care-1 incinta şi pc care poetul o tot modifica ncmul-
ii dc ceea CC realiza, însă care plăcea tuturor celor .,se-1" diii acest grup
literar. Cei ..nescrioşi" erau Bolintineanu . aiit iat după fcnu'ile frumoase,
improviza în fiecare B^ă citc trei-patru ..dedicaţii'*, madrigaluri
(invidîo.şii Ic dlarau improvizate de acasă) şi Berlicoco, socotit neserios f
illcă de la declaraţiile cele mai sentimentale trecea dintr-o dl la glume
năzdrăvane şi răutăcioase...
e
i
1\K '/ Í ;» A evi e vina a fost inclusa în volumul Ceasurile cíe
n f n ì ì r e ale lui C , A . Kosctii (1843), Bucureşti. Tip. Valbaum. at de I.
Heliadc Râdulescu în Curierul de arìibele sexe, IV, 1842— p. 2(>6 (n.
ed.).
429
Se propuse să se joace un act din Bntanicus în traducerea lui
Grigore Alexandrescu, dar nu mai era timp pentru asta, Cei doi fraţi Cătina,
* care stau parcă încruntaţi într-un c<A fură poftiţi să citească şi ei ceva, ca
să fie nume noi f program, dar cel mai mare se scuză arătînd că încă nu w
nimic gata şi nici nu mai are timp să pregătească vreo poeztt soareaua
urmînd să aibă loc peste douăsprezece zile.
Cînd totuşi programul fu încheiat, se ridică şedinţa toţi se sculară să
plece, câutîndu-şi în tinda casei, zgomotos paltoanele şi legăturile de gît,
căci afară era ger. Pe drum, mai mult alunecau ; locuinţa lui Voinescu,
largă, dar joasă acoperită cu olane, era pe un fel de dîmb, acum. troienit dc
zăpadă, pe care poteca strîmbă se făcuse lunecoasă ca ua derdeluş.
Ajunşi pe Podu Tîrgului din Afară, după ce un gi'up | despărţise şi o
luase^spre podul de piatră, ca să treacă gîrk cei rămaşi, răzbiţi de ger,
pj'imiră propunerea lui Bolini neanu şî intrară într-o simigerie, ca să-şi
umple buzunar» cu covrigi şi să meargă apoi la cafeneaua turcească de lînş
Hanul Roşu al Goleştîlor. Cînd însă sîmigiul deschise u| cuptorului, să
tragă tava de covrigi, năvăli în prăvălie m miros ispititor de dovleac copt şi
văzură pe subt arcul negn din fund, luminat de flăcări, zeci de jumătăţi şi
sferturi dt| dovleac, portocalii, rumenite, din care ieşeau aburi cu
mireasmă plăcută. Nu mai plecară şi aşteptară să fie dovleacul pe lopata
simigiului. Acuşica... Acuşica...", lăm rea acesta, bucuros de deverul
însemnat care se vedea... toţi pereţii prăvăliei şi spînzurate deasupra
tejghelei, era căptuşită cu tablă plumburie, atîrnau zeci şi zeci şu-aguri
îndoite de covrigi pe sfoară, unii groşi şi răsucâ alţii subţiri, unii cu şofran,
alţii cu simit ori susan, dacă m cu sare... Era zor mare, căci peste dotiă zile
era seara (| Moş Ajun, cînd umblă copiii cu colindul după covrigi şi nud
Costache şi Nicu aveau cale lungă pînă la mahalaua Visarionului, şi
după ce luară un şir întreg de covrigi CB susan, să-i ducă acasă calzi, spre
bucuria îndeosebi a Tiţdi se urcară într-o sanie de noapte, mai
sărăcăcioasă, cu tălpik
* loan şi Constantin Cătina. loan Cătina (1828—1351), foai cunoscut
de paşopti.şti, este autorul volumelor Poezii, Bucureşti, 18 tip. Rosetti" şi
Winterhalder şi al unui alt volum de versuri. publi< în 1847 (n. ed.).
430
i
lâla

1
Im.
tir'
nor
ştei
km.
i de í é
li
limn, pe « e S / r H laviţă fnjcfasti cri aştmiuta o pAturé a care erau
fnhAmaţl dfM cai bătrîni, unul mai înalt decîl
It. Deşi era ijer, Bălcescu şi fratele aöu rămaserft pr ra din spate In
picioare, înveliţi în surtucurile 1« işul dormea acoperit de zăpada care
scînteia i»ubt luna rătorii erau rari po uliţele înguste $i întortocheate, île
mici păreau năruite subt căciulile lor albe df? i şi diafane, puseră de casa
Corbenilor. trecuseră şi de biserica i^ri, închisă cu uşa grea din lemn.
îngheţată parcă cu turlele ei subliii şi înalte. Zăpada scîrţîia subt care
aluneca într-o parte şi alta. Cîţiva paşi mai încolo» ncul Hanuliii lui Filaret,
unde începuseră din vară să-^ "U Teatrul Naţional, în dreptul casei Torok,
unde-clubul boierimii — căci al negustorilor, cazinoul, era prr| ■ini —
vizitiul trebui să oprească, fiindcă sărise şleaulj mjA cel mic. Ardeau în
f.^ta clubului două felinare, şi e t Bdea să puie la loc şleaul îngheţat, în
timp ce Bălceştii ■seră şi piivcau devale, spre Cişmigiu, întinderea fără
flni, parcă, a grădinilor şi caselor copleşite de zăpadă... m lumină aprinsă.
Gerul era pătrunzător şi, în cerul înalt, Bri care alunecau prin faţa lunii
aproape albe,
mt pupiiau palide. Nu se auzea nici un zgomot. Era o mt dc
mormînt. Doar din urmă, dinspre biserica Sărindari, ■Ei un răpăit
puternic de copite, sporit treptat... în dn^ul POteteleşanului apăru o sanie
cu armăsari albi, care u pe lîngă ei într-un trap năprasnic, dar, împotriva
ob*-lui, fără zurgălăi. Avură totuşi timpul să vadă trîntită în drept al săniei
pe Frusinica. îmbrăcată într-o malotea nrie, cu capul înfăşurat într-un şal
alb... Dispăru ca o asmă, dar se vede că i-a zărit şi ea, fiindcă după vreo %
clipe, după cîteva sute de paşi, sania se întoarse, şi ăsarii care zburdau
opriră în dreptul lor. Costache alergă a, ca să-i sărute mina. Nicu veni şi el
încet şi se înclină
Dacă vreţi sa ajungeţi raai repede, urcaţi-va aci. .ostache atît aştepta.
Se sui în spatele săniei, în timp Ucu plătea şi dădea drumul săniei lor. Se
întoarse şi se ..lături de fratele său, pe laviţa de la spate, în picioare, burau
şi respiraţia aproape îi ustura pe cei trei... Işi fau obrajii înţepeniţi de
nenumărate ace. Tipsia rece nii aluneca In slava cerului. Fiindcă numai
Costache»
431
care era în spatele ei, vorbea, în timp ce Nicu tăcea, privind
îngîndurat, ea îşi ridică ochii spre acesta, prinzîndu-i prW virea... Se simţi
îndatorată să se lămurească.
— Nopţile astea de iarnă, cu lună, nu mă lasă să dorm.^ Cutreier ca o
nebună oraşul adormit, singură, în goana cailol ăştia albi. ,
 Vizitiul, în picioare, cu o şubă pe el, slăbi puţin hăţuril4 şi armăsarii
albi îşi luară din nou goana lor lunatecă.
Nicu tăcea mereu, simţind-o. aproape şi totuşi ca pe o arătare.
Costache, ca să stea mai bine, puse şiragul de covrigi alături de ea, pe
locul liber.
— Covrigi proaspeţi ? strigă Frusinica bucuroasă... AhŞ Daţi-mi şi
mie...
El îi făcu semn şi ea rupse grăbită unul din care muşcl lacomă.
Topit de amintire, Bălcescu se întreabă, întorcîndu-şl privirea
înăuntru, care era adevărata Frusinica ? Fetiţa de odinioară, care sărea într-
un picior pe subt nuc, ori femeii asta care-şi plimba frumuseţea de iasmă
într-un oraş ado^ mit, pustiu, în întinderea lunară cu stihiile ei albe şi re4
ca într-o nemărginire polară... ?
în dreptul casei lor, ei coborîră. în timp ce-i întinde! mina lui
Costache, ea îl privi lung pe Nicu... Apoi mîinile lor intîrziară în strînsoare.
Nu-şi spuseră la revedere. Cofr tache, vesel şi zgomotos, fără să observe
nimic, îi ceru voie să vie s-o vadă la teatru, ispitit să-şi încerce norocul.
Gîndul că ar putea povesti în cercurile de tineret, în care se duca el, cum a
vizitat-o în cabina ei de la teatru pe Eufrosina Băl-Ceaurescu îi dădea
imbold cu tot dinadinsul să se dud s-o vadă şi era fericit că a obţinut
aprobarea ei.
cu
DAR di: anvl voit
în ziua dc Anul nou, toată lumea dormea tun in casa din mahalaua
Visarionului, deşi ora era aproape unsprezece dimineaţa, căci în ajun
petrecuseră cu toţii în casa unui unchi, Faca, pe care-1 mai chema şi Vasile.
Fusese lume multă, numai neamuri, cu veselie gălăgioasă, cu sorcova
pentru copii, cu danţ pentru tineret ; fetele şi guvernantele cîntaseră cu
rîndul la pianina dreaptă, cam dezacordată (dai principalul era că tactul era
bătut cu putere şi chiar cu elan), iar masa fusese întinsă de pe la unsprezece
jumătate seara, cu mare grije, să-i găsească pe toţi Anul nou cu paharul în
mînă, pînă la cinci dimineaţa, cînd cele trei sănii ale unchiului Faca
duseseră pe rînd toată lumea acasă.
Singura c^ire nu dormea acum era Zinca Bălcescu. Se deşteptase de la
şase dimineaţa, fiindcă la orice oră se culca, se scula din pricina ficatului tot
la ceasul şase dimineaţa. Mai rămăsese încă în pat, ca să n-o trezească pe
Tiţa, care dormea în patul de alături. Amîndouă paturile erau de nuc,
înguste şi cam înalte, şi se dormea pe ele mult mai prost decît pe sofalele
vechi, dar acum era moda mobilelor Biedei-mayer.
Avea Zinca leacuri pentru toate, fel de fel de ceaiuri, buruieni
adunate de pe valea Topologului, numai că durerile acestea de ficat sunt
înşelătoare, ceea ce face bine azi, mîine poate să facă rău şi trebuie să ştii
cînd să opreşli o băutură, ca să începi să iei alta. Se mai trezise şi bucătă-
reasa, care venise pe la nouă să aprindă focurile in sobe ; slujnica cea tînără,
Paraschiva, dormea şi ea azi mai mult.
— încet, încet, Stanco, să nu scoli copiii că s-au culcat tîrziu...
Şi Stanca, bătriioară şi cam adusă din spate, puse lemn cu lemn pe
duşumea, ca să nu huruie, şi apoi se duse să mai
433
aducă un braţ. Afaiă era un ger cu adevărat ca de Bobotează, care
făcea aerul ca sticla.
Zinca potrivi perina subt capul fetei care dormea cu faţa culcată pe
mîna dreaptă. O privi lung, clătinînd din cap, sfîşiată de o veche
amărăciune. ,,Dacă nu se va mărita nici anul acesta... Zinca nu apucă să-şi
sfîrşească gîndul, că se-nfioră şî îşi spuse, topită de milă şi durere :
Doamne, de va rămîne singură, ce va înţelege ea din viaţă... ? îi mîngîie
obrazul încet, cu grije, să n-o deştepte. „Are anul acesta douăzeci şi patru
de ani. Cele de o vîrsta cu ea sunt măritate de zece-unsprezece ani, unele cu
cîte cinci-şase copii... E prost, nu e vorbă, şi obiceiul ăsta să măriţi o fată la
treisprezece, la paisprezece ani, cînd e încă de tot crudă, dar asta e nebunia
păriiiţilor care se grăbesc să scape de grije... ca să nu rămîie cu piatra în
casă..." Num.ai ea, care a văzut atitea mame de paisprezece ani, ştie cura le
zdruncină sănătatea naşterile astea pripite, de rămîn betege pentru toată
viaţa.r. Sc întoarce în aşternutul care e prea cald pentru ficatul ei şi nu-şi
poate alunga -neliniştea. Doamne, au fost destui tineri care au întrebat-o
pe Tiţa ce gînduri are... De ce nu s-o fi măritînd ? De ce iese cu atîta silă la
baluri şî la soarele ?
Ce frumos a vălţuit azi-noapte cu verii ei ! Atît de frumos îi stătea mai
ales alături de Costache, înalt, în fracul negru, cu guler de catifea albastră,
că toată lumea nu avea ochi decît pentru ei, şi cind s-a sfîrşit danţul au bă
lut din palme...
Acum cînd doarm.e, faţa ei pare mai rotundă, nu mai e încruntată ca
de obicei, de a rămas cu o cută între sprîncene. Deşi seamănă mult cu
Costache, nu e, ca fată, atît de frumoasă cit e el, ca bărbat. Trăsăturile
Bălceştilor stau bine bărbaţilor, dar sunt prea aspre pentru femei. Gura le e
prea severă, ochii prea pironitori. Prea e mare depărtarea între pleoape şi
sprîncene, de par toţi Bălceştii atît de stranii. Şj totuşi, Marghioala, care are
faţa cam lungă şi uscată şi pleoapele de sus chiar prea late, s-a măritat
înaintea Sevas-tiţei şi are acum casa ei, căminul ei,„ are copii, are un bărbat
al ei...
Tiţa a visat ceva ; zîmbeşte şi se întoarce ; acum părul îi cade pe faţă,
căci nu vrea să şi-1 puie seara pe moaţe, ca Mai'ghioala. Doam.ne, cum va
putea ea să rămînă cîndva, singură cuc, la Bălceşti ? Ori în vreo odaie
intunccaLă de mahala, dacă Bălceştii vor merge la nepoţi ?
434
I
Zinca se ridică din pat şi se duce de îngenunche la icoana Maicii
Donanuluî, aşezată în colţul dinspre răsărit, deasupra căreia arde zi şi
noapte o candelă roşie, ferecată în argint, agăţată de un arc. „Anul acesta,
Maică Preacurată... dă-i şî ei bucuria de a fi soţie... de a fi mamă... Ai milă
de mine,.." şi se frînge în genunchi de durere.
Anul trecut a putut totuşi să facă pentru Sevastiţa ce n-a. putut face
mai înainte şi ce n-ar fi nădăjduit niciodată. A fost un an tare bun la
Bălceşti. A scos de pe fîn aproape trei sute de galbeni, L-a vîndut, chiar în
ajunul Crăciunului^ unor proprietari de pe Vedea, căci acolo a fost astă-
vară secetă. Şi de la prune a scos bani, cam două sute de galbeni... Are acum
pentru Sevastiţa aproape opt sute de galbeni puşi deoparte, „Doamne, dacă
ar fi anul acesta... pînă nu trece ea de douăzeci şi patru de ani. Pînă nu se
înăspreşte la chip../l
A venit femeia să mai aducă un braţ de lemne.
— Cucoană, ştiţi.,, coconaşul Nicoiache nu doarme Zinca întrebă
speriată :
— Dar ce face ? De ce nu doarm.e ? E bolnav ?
— Nu cred... Umblă prin casă... vorbeşte tare... şi apoi scrie la masăo
î-am dus două ceaiuri. Stanca se*^îndreptă spre uşă, dar în prag se opreşte.
Ştiţi că a venit şi ăsta an de la boierul ăla, cum îi zice... Mede... Mede...
— Medelioglu, Stanco ?
— Da... dă la eL.. aşa cum îi zice. E un băiat la bucătărie şi a adus
într-un sac doi purcei. Vai, tare sunt frumoşi.,, dă soi cum nu să găsesc la
noi, pă Argeş.
Zinca se bucură copilăreşte, înduioşată ; ^uneori îi dau îacrim-ile
cînd vede că se gîndesc oamenii şi la ea. Aseară, înainte de a pleca de acasă,
copiii toţi tăbărîseră cu boabe de grîu pe ea,., îi uraseră la mulţi ani şi-i
dăduseră fiecare cîte un dar. Tiţa îi împletise în taină nişte mănuşi de lînă
de angora, pe care cususe apoi palme din piele de căprioară. Marghioala îi
împletise şi-i adusese nişte tîrlici cu fir de lînă bătut, tot aşa, întărite pe
talpă cu piele, cusuţi la cizmar, că i¿lrna cam trăgea de subt uşi... Costache
îi cumpărase din leafa lui o frumuseţe de şal călduros de Buchara, cunxş
văzuse el la o cucoană din protipendadă... Barbu... ei, Barbu, sfătuit de
Nicoiache — crede ea — îi dăduse ochelarii să-i schimbe sticlele, căci
văzuse el că ea ţine mereu Vestitorul la doi coţi cînd citeşte ziarul, seara...
Se supărase de dimineaţă că a pierdut ochelarii — îi luase băiatul să le
potrivească sticlele — dar fu nevoită să mărturisească, n-avea
'i
incolrt), că acum poale cili foaia numai de la o jumătate dc cot.
Nicolaclie nu putuse refuza plata unui mare logofăt, care tinca să arate în
scris că are ighemonicon şi care-i mai dădea pe deasupra un vraf de cărţi şi
hrisoave, aşa că-i cumpărase maică-sii de la Danielopolu o lampă cu picior
înalt şi cu abajur de porţelan, care ardea cu gaz rectificat, adusă ^ de Ia
Braşov, căci vedea seară de secară că luminarea de seu ori de seară, cu
pilpîitul ei, supără ochii bătrînei tot mai mult. Ea plînsese de fericire şi,
înainte chiar de plecare, voise să ducă lampa asta în odaia de musafiri (ea şi
acum tot aşa îi zicea, deşi era odaia lui Nicolache) ; i se părea că el avea mai
multă nevoie, fiindcă de multe ori citea şi scria toată noaptea. Dar văzu că
îşi cumpărase una la fel şi pentru el.
îi dădură iar lacrimile şi se închină... ,.Mi-a dat Dumnezeu c(vp':
buni.'' Din pricina durerilor de ficat căpătase un mers parca fără sprijin,
nesigur pe picioare.
Totuşi, puse cu plăcere tîrlicii cei noi, îmbrăcă un capot, peste el o
scurteică de casă şi se duse la bucătrie să vadă darul pe care-1 primise de la
nevasta postelnicului Medelioglu. în fiecare an îî trimitea de Anul nou cîte
un dar, de cînd o făcuse bine d« un soi de dambla, înţepîndu-i spinarea cu
ace, cum aflase ea de la un băti-în hagiu, cu cai-e stătuse mult de vorbă
despre leacurile arapilor din India. După înţepături o ţinea acoperită bine,
punîndu-i cataplasme de fiertură dt mătrăi^ună. De şapte ori îi făcuse ai
casei maslul. o duseseră şi o culcaseră la Sfînla Sfintelor, ca să treacă
preotul post* ea cu Sf. Evanghelie, dar fusese de prisos. însă cu înţepăturile
astea se făcuse bine. De atunci, de cîte ori era cineva bolnav în casă, numai
pe ea, pe serdăreasa, o chemau.
Erau închişi în magazia de lemne doi godaci lungi şi albi de tot, laţi
în spate, cu părul rar, dar mătăsos, cu urechi blegi şi fălci mari, cu ritul ca o
perniţă trandafirie. Flăcăul cai'c adusese sacul în spinare. înalt, slab, cu faţa
măslinie, înfăşurat într-o scurtă peticită şî încălţat cu nişte cizm^ groase la
Tel, de pelticite, îi spusese că a zis cocoana să nu-i taie, ci să-i păstreze dă
pi'ăsilă, că d-aia i-a trimis o pereche...
Dar aici în bucătărie o mai aşteptă şi altă bucurie. Vorniceasa Zinca
Golescu. pe cai'c o cunoştea numai prin copiii ei, dar n-o văzuse niciodată.
îi trimisese patru ghivece cu un soi rar dc indruşaim, adus pentru ea anume
dc la Adrîanopol. Indruşaimul acesta înflorea şi iarna, dacă era ţinut la
lumină şi căldură, iar florile. în umbreluţe de tulpine subţiri, erau
* l x \ ediţia 1953, greşeală de tipar : „adus*' (n. edJ.
436 le coloare aproape vişinie. „E foarte bun de pus iarna la! 'erestre,
pe mese, ori de atîrnat de tavan'', se gîndi Zinca.| Vara, e minunat pentru
cerdac. Găsi între flori şi un bilet :j ,De la o Zoe pentru altă Zoe. Anul nou
cu noroc.'' Ştia căi îinca Golescu iubeşte nespus florile, că a reparai de
curîndi conacul de la Goleşti şi că a făcut acolo o grădină cu soiurij rare,
aproape tot atît de frumoase ca aceea de la BelvedereJ jnde se ducea tot
Bucureştiul să vadă florile Goleştilor. 1
Se auzi dintr-o dată o talangă sunînd dîrz la uşă şi după: _^a plesnete
năprasnice de bici, întovărăşite de chiote şi lăulelr ca şi de mugete grozave.
Copiii se treziră din somn. d alergară la ferestrele de la uliţă. Ca să vadă
colindul, | 2inca venise şi ea, cam greoaie la cincizeci şi ceva de ani, ar după
ea bucătăreasa şi Paraschiva.
Era acum ceva temeinic, nu ca ,,pluguleţele** acelea fără Dlug de-
aseară, cînd doi-trei băieţi pocnesc din bici, şi unulj >ună un clopoţel,
spunînd grăbit ceva ce nu »e înţelege.!
Apăruseră pe la ferestre şi vecinii, Ì
Se oprise în faţa casei lor, în zăpadă, un plug mare de! emn, dar cu
cuţitul de fier, tras de şase boi plăvani, cu coar- i iele poleite cu hîrtie
aurie, roşie şi verde... înapoia plugului,; 3US pe o săniuţă, în care era înfipt
şi un brad mic împodobit. ; tra. un butoiaş, care în loc de capac ^ avea o
piele de tobă bine \ ntinsă. Ieşeau din ea citeva fire de mătase. Un flăcău,
pur-^ tînd peste zăbun cămaşă de pînză lungă, cu rluri dc arnici i •oşu,
care-i ajungeau aproape pînă la opinci, în care băgase: Deste obiele două
perechi de ciorapi de lînă, trăgea de fire cu ' iscusinţa şi asta făcea ca
buhaiul să scoată acele mugete; grozave. :
împrăştiaţi de-a latul uliţei, în zăpadă, în jurul plugului ! }i al
buhaiului, încă vreo şase-şapte flăcăi, purtînd la fel^ peste sumane şi
zăbune cămă:>i lungi, ţărăneşti, cu rîuri de \ arnici roşu, hăuleau şi
pocneau fără încetare din bicele cu j :odiriştea scurtă ca de gîrbaci, dar cu
şfichiul de mătase : egat de frînghii noi, lungi de patru-cinci coţi. Cel de la
uşă, i zare suna întruna talanga de oi, răcnea ceva cu bădiţa] rraian, care s-
a sculat mai an", ceva care, acum din pricina i vuietului, nu sc mai putea
înţelege.
Atunci Bălcescu îl văzu din nou pe flăcăul pe care-1 ză- ^ rise de
dimineaţă, cu un sac în spate, căutînd ceva şi pînă a urmă intrase, învineţit
de ger şi rebegit, în curte. I se
în ediţia 1953, greşeală de tipar : „copac" (n. ed.).
437
i l păruse şi atunci că l-a mai intîlnit undeva. Acum îl văzu însa bine,
cu sacul gol în mînă, şi în cap cu o şapcă trasă zdravăn, dar tot fără să-i
acopere urechile învineţite de ger. Aştepta sa sfîrşească plesnetele de bici,
ca să poată pleca şi el. Dar Nicu ştia acum de unde-1 cunoştea şi trimise
repede să-l cheme înăuntru, chiar prin faţă.
Nepricepînd despre ce este vorba, omul intră speriat, îr timp ce
Paraschiva punea trei sfănţihi în căciula unui flăcău, care arunca dintr-o
traistă boabe de grîu peste ferestre, peste casă. Acesta puse apoi bucuros
gologanii în punga de meşină, pc care o ţinea aninată de gît.
— Ascultă, dumneata eşti Bănică ? Ai cîntat miercuri '.cara la
prietenul m,cu Voinescu. nu ? întrebă gi ăbit Bălcescv:
Omul cu ochii miuù, negri, înconjuraţi cu mult alb, fugata să cadă
jos.
— Eşti bolnav, ce e cu dumneata ?
îl aşeză pe scaun, ceru să i se aducă un ceai cald. Ş ostfel află ce era
viaţa lui Bănică Mustea în acest mijlo; rio veac romantic şi generos.
Ai lui se treziseră robi la postelnicul Medelioglu de 1 Vadu Râu, care-i
cumpărase de cînd se vînduse la sultan mezat averea Dudcscului. Tatăl lui
era cu fierăria şi potcovă-ria curţii, mamă-sa avea în seamă păsările, iar
două surori erau slujnice sus în casă. Un unchi era lăutar, iar fcciore'
acestuia ţambalagiu. Boierul Medelioglu iubea nespus cinteci: de lăută şi
punea totdeauna să-i cînte lăutari la masă. De mi; Bănică prinsese ceva din
meşteşugul unchiului său, iar d cînd a fost să aibă vreo şaisprezece ani,
Medelioglu nu se m;-putea lipsi de el. îl cereau şi prietenii lui uneori, dar el
nu prea da, căci acum Bănică rămăsese singur la vioară, unchiu Stanila
căpătase un reumatism la mîini şi nu mai putea înd<. degetele pe coarde,
de aceea încercă să se facă muscalagii* Dar şi cu naiul mergea destul de
greu, iar pînă la urm: rămăsese să cînte numai din gui'ă, căci ştia o scamă
de cin tece de inimă albastră... într-o seară, prin mai, cînd boieru era la
moşie. Bănică a fost dus de vătaful curţii, un transilvănean, trocar cum se
zicea, la sala Slătineanu, unde l-a auzit cînţînd pe V/iest şi orchestra lui.., A
venit acasă, în odaia lungă, joasă, cu pereţii coşcovoţi, ale cărei uşi dau de-a
dreptul în curte lîngă puţ, în mocirlă, care nu se mai usucă niciodată, decît
cînd e ger iarna, şi în seara aceea n-a lăsa. nici un rob să doarmă. Cînta ca
înnebunit tot ceea ce păstraoc î n ureche.
433

I
Vătaful a stat toată noaptea acolo, iar după ce li s-a stricat omnu],
chiar şi ceilalţi robi au ascultat răpiţi ceea ce scotea lin coardele viorii
Bănică.
A doua zi, vătaful loachim l-a luat in grădină ; s-au Iun--it împreună
pe iarba şi loachim i-a spus o părere a lui.
— Mă Bănică... tu trebuie să mergi să înveţi neam+^-'l la, la Wiest,
pînă i-oi fura meşteşugul.,.
— Nene loachime, nu pricep...
— îţi spun eu... Ai să te duci să spui că vrei să înveţi şi. upă cîte ştiu
eu, el o să te ia de işcolar, că am întrebat eu, \ am aflat eu că el are o
işcoală... şi caută băieţi cu dar la întat.
— Dar, nene loachime, cum o să plec io dă ia curte V )acă o să afle
boieru ? Mă sfărîmă în picioare...
— N-o să afle, măre băiete... că nu t-ei duce sâ înveţi ecît cînd nu este
el în Bucureşti... Şi apoi şi dacă află după e oi învăţa tu... mai curînd va fi să
se bucure... Se laudă el cum cu tine pe la prietenii lui, da' ce-o să fie mai
tîrziu înd o să furi ştiinţa lui Wiest ?
 Bănică s-a uitat cu silă la hanţele lui peticite, zdrenţuite.
— Zău, nene loachime, ce-mi spui dumneata o fi poate u putinţă în
Transilvania, acolo la Sibiu, dă unde eşti dum-eata, dar p-aci e greu...
Nu fi prost ! Ai să mergi cu mine să-ţi faci nişte traîe mai acătării —
că ştiu că ai ceva bani adunaţi din şişuri. Le laşi, cînd or fi gata, la un
prieten al meu, dă WSte munţi, om cu minte dreaptiĂ. Cînd pleci la
şcoală... te uci şi te îm/oraci la el... Tot la el te întorci şi te dezbraci, i iei
ţoalele şi vii acasă...
Pînă la urmă aşa a făcut.
Luni întregi, cît boierul era la moşie, arnăutul de la oartă îl lăsa să
iasă, fiindcă spunea loachim că Bănică e •imis să stea lîngă gardul grădinii
de la Giafer şi să asculte lutarii vestiţi, ca să înveţe cîntece noi pentru
boier...
Dar la şcoala lui Wiest nimeni nu ştie nici azi că Bănică ţigan rob. Ar
muri de ruşine ca adineaori dacă ar afla jmva ceilalţi şcolari ai lui Wiest câ
el ii freacă boierului icioarele dimineaţa, îi ţine ligheanul, îl bărbăiereşte şi
face alte treburi de slugă în odaie şi de ciubucciu...
— A aflat Medelioglu că acum cìnti după noie ?
— încă nu...
r- Şi ee ai de gind să faci ?
— Mă răscumpăr, sau dacă nu, mă spînzur într-o noapte In grajd...
Bălc(^scu se supără de-a binelea.
— Nu vorbi prostii, lasă spînzurătoarea... Trebuie să te elibei'ezi...
Trebuie să găsim noi douăzeci de galbeni cu care sâ te poţi răscumpăra...
Am cu un plan. Trebuie să vii să cînţi mîine scară la Asociaţia literară'*.
După asta vom aduna acolo banii care ne ti'cbuie.
— Cu douăzeci de galbeni nu pot fi răscumpărat. Boieru nici nu vrea
să audă. I-a dat marele logofăt Bâlăceanu o sută dc galbeni pentru mine...
într-o seară cînd ei jucau carii... .şi cînd ni-a luat pă mine şi pă văru
Ristache, ţambalagiu... cu el.
Bălcescu încremeni.
 — Nu le-a dat pe o sută de galbeni ? Dar asta c o sumă, nu glumă,
cumperi... dar se întrerupse, căci simţi că orict c(»mparatie ar fi fost
penibilă. îi place lui atît de mult muzica ?
— Muzica, ciubucul şi vinul... Stă după masă într-un scaun mare, cu
o tipsie dinainte, pă care e cafea, un ciubuc şi sticla de vin. Stă singur aşa, şi
noi îi cîntăm un ceas, două, pînă îl fură somnu şi se duce să se culce.
— Auzisem că-i o fiară... E cel mai ticălos dintre pro-()i-ietai'ii de
moşii... Cum mai arată ca înfăţişare ?
— Io... ştiu? Cum să vă spun? Este mic, osos, uscat şi la Irup, şi la
faţă... nu are decît piele galbenă pă el... Arc nişte ochi ca ai mei, şi nasul
lung, cu o mustaţă în-Ktarsă ca o lipitoare în ^jos... E ras la tîmple şi la
ceafă.
Bălcc^scu zîmbi. Acum îşi aduse aminte unde l-a cunoscut pc
Medelioglu, cu vr(*o cinci ani mai înainte : la conacul hii Raletu.
— Am inlelcs... Va fi gieu. Dai* trebuie să i/butim.,. Ti'cbuic să cinţi
mîine seară la Asociaţia literară*'.
— N u pol... nu vreau să afle nimeni ca sunt rob...
— T.a-^ă prostiile astea, Bănică... şi deodată se întoaisc spr<' el... Ce-
ar fi dacă ai fugi. Bănică ?
Vioi'istul clătina din cap cu amărăciune şi spaimă.
— Unde să fug ? E greu să scapi dă boierul ăsta. Au tugil unii oameni
ai lui in munţi şi tot i-a aflat... Pă * urmă şi-au scuipat plămînîi.
— Şt iu eu pc cineva care a fugit de pe moşia lui... Dar, in sfi rşit... e
altceva... Ascultă... şi Bălcescu sc opri din plim-
^ in ediţia 1953 : „pe". Corectat după manuscris ^n. ed.).

1
d
iPi
'ă,
lin
I
44ft
 a lui agitată... Vri cinta miinc scară... la soarea... iar o nu va şti nimeni
decît ce vei vrea dumneata să se Stai jos şi bea-ti ceaiul, că se răceşte... Ia şi
din co70-il ăla...
— Dai' cum o să lipsesc din cinie miine seară ?
— Ai să vezi cum... dar bea-ţi ceaiul...
bălcescu ieşi şi se întoarse întovărăşit de maică-sa. Bănică disperat în
picioare, se înecă vorbind cu gura plină şi \ mna!"^ apoi de ruşine că a
v^ărsat ceaşca de ceai. Mnă la urmă a rămas că serdăreasa va cere pentru
mîine ă, de la nevasta lui Medelioglu, să i-1 trimită pe Bănică ntc la ea
acasă. Apcn se va face cum e mai bine...
o SOAKl \ ARTISTICA
Cnsa vornicului lordache Florescu era ftntlte euă M
]nsu\ Podului Mogoşoaiei. lingă bisericuţa Sftntu Spiiidon J pe Malul
Dîmboviţei, care se găsea însă pe atunci de par^ astălaltă, căci in spatele
casei banului Ghica, g!rla /i un mare ocol în jos, spre miazăzi, tocmai
printre biseric ş\ mînăstirpri Antim... Era o casă veche bătrîneascA, cu pH
niţele c âmidă boltită, de rezistase zeci de ani iureşuH apelor de primăvară
minioase, mai ales cu ajutorul i trr rînduri de bulumaci groşi cît omul, ca
malul cer^
mai ridicat, deasupra sporit cu totul cu aiLc vreo treizeci de proptele,
fagi întregi curăţaţi de ramuri şi cojiţi. In cutull acund, deasupra, era un
mare număr dc odăi, nu numai fjentru cei zece copii ai marelui vornic, dar
şi pentru musA* firi, căci era una dintre casele cele mai ospitaliere din
l'.ucti vti. Aproape toţi Floreştii moşteniseră chipul m cvnm
lat, cu capul mic şi sprînccnat al vornicului, pe un git lunga iar trupul
îl aveau înalt şi şui ; şi totuşi erau foarte căutaţi del ^ >ată lumea ca oameni
de viaţă.
Pe Podu Mogoşoaiei, în pioţfl, cu valtu.p 9|
. urgălăi, cu cai purtînd U . ^ i ... m frunte şi minaţi m birjarul care
stătea in picioare, veneau cei patru Bflt<"^' ti cu şi Sevastiţa pe scaunul
aşternut cu blană vopsită > Costache şi Barbu în spatele lor, în { ne lavi',i
u înapoi, cum era obiceiul pentru tineret. Dupa ' i
 de hanul şi prăvălile bisericii Zlătarilor şi de cele uc ia oiw»u loan cel
Mare — era cam p* ' îi um — fuseseră nevoiţi să le oprească în dreptul
fostului . al lui Constantin — Con.staih lin Brancoveanu — unde, pe
maidanul În7at>czit, se afla acua un circ mare. Era ceasul la care b*' aeau
la reprezcop
taţii in sănii, de pe toate uliţ* ca ţi gloata, a* ista
bineinteles pe jos. Săniile se iiuui. uncie Intr-altelc de
442 ^
Uì
Pì
Ct
în C P
cm
n
ti
Si
dn

3 lai putea nici una să treacă, nici să lase loc unui vicleim^ icle, irozi,
soldaţi, ciobani, îngeri, care se încurcau printre De atîta umblet, se zobise
zăpada şi se făcuse pulbere să, fumuiùe, toată. Aşteptînd, văzură de aci,
devale, pe d gîrlei îngheţate tun, aprins, în faţa casei FloreştiJor. fo-•el mare
la care se încălzeau vizitiii şi maslagiii. Oamenii eseră laviţe lungi şi tari de
la bucătărie, beau ţuică fiartă Aneau să le cìnte copiii cu steaua. Flăcările
mari arătau strele casei luminate de ele şi, ca zugrăvită pe un perete ara
focului cu sfinţii pe ea, toată bisericuţa Sfîntul Spi-n din malul apei...
Săniile de casă aşteptau trase pe danul din faţă şi caii acoperiţi cu cergi
ronţăiau grăunţe, ja scară, Bălceştii dădură drumul săniei de birje, cum se î,
şi urcară cele cîteva trepte ale cerdacului, unde-i pta o slugă de curte cu o
sarică miţoasă şi pîslari : sluga le hise uşa cea mare.
>e ştia, fireşte, că nu e un mare bal, că e doar o soarea neretului
iubitor de literatură, de muzică şi danţ, gata plaude şi poeziile patriotice
citite de Bolliac şi de Grigore candrescu.
 3e obicei, atunci cînd era vorba de prim.it un oaspe mai de ă, să zicem
vreunul dintre mari boieri reformişti (Ion pineanu, de pildă), la intrarea
saloanelor unde aveau >oarelele Asociaţiei literare'^ cum se numea acum
socie-a de curînd constituită, se afla chiar preşedintele lancu ărescu, iar
pentru oaspeţi obicinuiţi, numai unul dintre abrii comitetului, dar
totdeauna avînd alături şi pe stă-i casei sau altă reprezentantă a neamţului
ei. Nicu Băl-u fu foarte surprins cînd de -data aceasta văzu că sunt npinaţi
de cei doi fraţi, care păreau gemeni, Dimitrie şi Lache, în fracuri tutunii
fără cusur, avlnd însă alături nu uxiţa Florescu, ci pe vioaia Ana Ipătescu,
despre care e drept, că împreună cu Lucica şi Sevastiţa era a treia eie
iniţiată în secretele „Frăţiei", datorită m^ai ales grijei purta colonelul
Nicolae Golescu, cel ce avea o încredere iărginită în ea şi o socotea ca pe o
rudă a sa, încredin-u-i multe secrete politice.
3ala în care intraseră era numai un fel de anticameră .a nului cel mare
şi avea numaidecît, în stinga, odaia celor fraţi, Costache şi Dimitrie, pe
cînd ceilalţi copii ai vor-ilui îşi aveau odăile lor în partea dinspre g%'lă,
unde casa avea, deasupra malului, un cat puternic proptit ; catul ^ta fusese
adăiigat acolo în fund, cu timpul, nurnai pentru
443
i aio
I de nee a d
copii, care lot sporiseră la număr. Sala de la intrare\na deal de înaltă,
dar. ca tot restul casei, cam prea veche, netape ei doar zugrăvită cu mari
buchete de flori, pictate d' foarte palide, in mijlocul unor mari chenare
aurii, ci dorise Lu\iţa. al cărei cuvînt e i 'a lege in casă... Spur. rîzînd că
zugrăveala e mult mai UŞOÎ* de curăţat decît tape: Două oglinzi mari cu
ramele în acolată de fiecare latură I aurite îşi făceau faţă. m.ultiplicînd la
nesfirşit pe cei care i \ scoteau hainele groase de pe ei, ca să rămînă
îmbrăcaţi serată. Şi aci era o înnoire cerută de Luxiţa şi ştiută toţi prietenii,
şi anume că nu mai era nevoie să răm întreaga seară toţi slujitorii
musafirilor într-o odaie de d .subì, ca să le păzească hainele gi^oase, de
obicei foa scumpe. Doi oameni de casă, supravegheaţi de vătaful cu! luau
acum hainele boierilor şi le duceau cu grije în odţ^ băieţilor, unde le
puneau pe paturi, pe scaune, pe masa lucru chiar. Slujitorii aceştia erau
acum deprinşi cu aseme rînduială şi se dusese pomina că nu fac nici o
încurcătură pot să dea. in orice clipă, orice haină care li se cere.
Cei patru îşi lăsară deci vestmintele şi Costache Bălce<î(1i apăru in
saloti, înalt şi subţire, într-un frac negru, cu gc dc catifea albastră, cu un
jabot de mătase alb-albăstrui în de guler şi cravată de o eleganţă care făcuse
să i se dea la o vreme, intre fete, numele de ,.prince noir'" — după ¥
fusese un timp ..baronul — poreclă de care el auzise şi «4 foarte mîndru In
sinea lui. Unii îl bănuiau că la serate măreşte cu picături de arsenic ochii
negri, şi aşa mari. Îşi mingîia uşor cu palma bărbuţa stibţire ca .şi, cu
Sevastiţa la braţ, ea în rochie de tafta albastru-(căci se socotea la douăzeci
şi patru de ani fată bătrînă) È făcu în sală o intrare foarte observată de toată
lumea. Bar^ n-avca încă. frac, ci numai un fel de redingotă, despre caá
numai el ştia că este a lui Costache, bine transformată de ^ croitor neamţ
de lîngă metohul Episcopiei. De altfel şi él ei aproape tot atit de înalt ca şi
Costache, dar spre deosebirea acesta, aproape blond şi cu ochii mici subt
fruntea mail boltită, şi obrajii parcă de două ori mai înalţi decît ar fi foş
firesc, incit umerii lor cădeau prea jos şi cînd slăbeau era prea vădiţi,
arătîndu-i nasul prea mare. ■
Bălcescu il întrebă puţin mirat pe Dimitrie, care luase #1 biaţ pe
Barbu, tmde e Luxiţa, iar acesta îl lămuri că csli| 5US, in iatacul ei, puţin
cam bolnavă, că nu se poate duş
444
auzise Şl -eri la serate î§i işa destul dc ca un chenar bastru-indufc
de
I
z
■n
E
a S(
E
 I'll
i
ì

n
eni s-o vadă, fiindcă doctoi-ul Gronau (doctorul la modă) lă voie.
Era destul de neliniştit, cînd Ana Ipătescu se apropie de el aîndu-i
braţul, trecură prin cele două saloane care dădeau 1 într-altul şi erau acum
pline de tineret, Cînd ajimseră ostul pridvor lung cit casa, închis acum cu
un geamlîc ca Hlerîe cu faţa spre gîrlă, îi spuse în şoaptă să se urce la
Luxiţa, căci ea îl aşteaptă.
Jn covor lung printre nişte hîrdaie verzi cu leandri şi a|ii sterpi, de-a
lungul peretelui acoperit de litografii, ducea ' scară de lemn, boită în roşu,
la iatacul de sus. Un sluji-de casă îşi făcea de lucru acolo, avînd cuvînt ca
din inca doctorului neamţ să nu lase pe nimeni să treacă departe.
3 găsi în iatacul ei. culcată pe patul cu baldachin dc-ase verde
deasupra, sprijinit de coloanele răsucite de Ì de nuc, bine lustruit. Era într-
un capot de mătase de rcjarea sidefului, peste care avea un fol de jachetă
lungă de tea verzuie, tivită cu o blană subţire de oposum. Cîte zulufi în
stìnga şi în dreapta îi făceau faţa mai mică. ic|ntuindu-i sprîncenele prea
negi'e, cam depărtate, dar ea •îmi surîzătoare şi chipul ei îi păru nespus de
graţios, aşa ţită pe pat.
— Ce-i asta ? Eşti bolnavă ? întrebă el neliniştit, înainte r de a-î da
bună ziua.
Sa nu-i răspunse, ci rămînînd culcată, îşi ţinti asupra privirea, cu un
surîs plin de taină.
Lucico. reluă el tot mai neliniştit, eşti intr-adevăr tavă ?
5a zîmbea mereu, cu ochii pironiţi asupra lui. Părea că i să-i ascundă
ceva.
— Nu pot să-ţi spun...
5e sperie şi mai rău de acest i'ăspuns şi atunci tînără şî leşa femeie ii
făcu semn, cu degetele moi ca un surîs, să propie, şi-i spuse ceva încetişor
la ureche. 1^1 rămase încremenit şi o flacără îi trecu prin ochii mari :;oii
oblici, peste obrajii negricioşi.
— y\cum n-ai ce face, va trebui să mă iei de nevastă... ^oarte
tulburat, se plimba încet prin iatac, netezindu-şi )almelc tîmplele care-i
zvîcneau, pletele mici de diacon, arse peste urechi. Nu putea vorbi, se
gîndea atît de con-rat, de parcă ar fi fost într-altă lume... şi reveni cînd ea îl
întrebă, surîzătoare :
li
bl
Vi
st.
Şl
— Nu te bucuri ?
Atunci el veni lingă pat, ii luă m\na uşoară in mina fierbinte şi-i
spuse cu o voce gi'avă, înfrigurată :
— Ţi-am vorbit cu sinceritate, Lucico, Tu nu înţe că eu sunt un om
bolnav, că eu nu am dreptul să am o fea totdeauna lingă mine, fără ca viaţa
ei să nu fie în primejdu. Mama nu ştie că şi eu sunt bolnav, de aceea îmi
vorb deschis. Ei bine, ea socoate din experienţa ei doftoricea eă această
boală se ia.
— Puţin îmi pasă... şi mîna ei uşoară îl strìnse tare sili să se aprpoie şi
mai mult, îl sili să îngenunche lîngă p apoi îşi apropie gura de buzele lui şi-1
sărută apăsat.
Dar el era tot îndepărtat, tot în lumea lui dc gînd si după un timp îi
spuse adînc îndurerat :
— Dar copilul ? Eu nu voi avea curajul să-l ţin lîn^ mine, să
îmbrăţişez făptura aceea mică şi nevinovată, aja cum aş dori din toată fiinţa
mea.
— Cred că nu e tocmai adevărat ce spui tu... dar...
si
tră
ni-1 dea Dumnezeu şi vom face aşa cum e datoria noas să facem.
 Vorbea înţelept. Avea acum treizeci de ani şi o dorir^ fără margini de
a fi mamă.
Bălcescu rămase îndelung pe gînduri, pe mica treai . de la picioarele
patului. Apoi reluă ca un obsedat :
— Viaţa mea este hotărîtă... şi fiecare ceas al ei treb folosit cu
scumpătate... Trebuie să ştim să jertfim tot ce duce pe calea acelei idei care
ne călăuzcşV^... *tot ce ne po face într-o clipă oarecare să şovăim... Zîmbi,
privind-o cu nesfirşită dragoste, şi adăugă ; De pildă, ca acum.
— Dacă tu socoti că aşa ţi-c scris... că asta e soarta t eu nu te pot
împiedica.
— Nu aşa mi-e scris, Lucico... (De cînd se simte mai le de cn. îi spune
de preferinţă, numai el, Lucica.) Soarta i
o soartă pe care mi-am ales-o eu singur, în deplină Iii: tate, înainte
chiar de a fi bolnav... Apoi se ridică dintr-o da hotărît, duse mîna nervoasă
peste fruntea prea înaltă, cam prea modelată, ca şi cînd ar fi risipit un vis şi
continuă... Sâ ajuţi milioane de robi trudiţi, să fii părtaş la ridicarefe lor la o
viaţă nouă, omenească, liberă este o datorie de care eu de acum încolo nu
mă pot sustrage orice as fac şi drept să-ţi spun, cînd sunt singur cu mine
însumi, mi pare că e o soartă cu care mă împac, nu fără un soi d». circ,, din
adine.
446
V
Gl
g
a
li r ir & ti îr It' ri
d
p
1
n
Ea înţelese şi-i vorbi cu o cinstită hotărîre :
 — Eu nu te voi împiedica niciodată de la ceea ce tu >ţi că e datoria
vieţii tale... Voi căuta să-rni fac totuşi a alături de tine, în uinbra ta... iar de
la aceast^v, tu nu poţi împiedica.
Au rămas amîndoi mull timp tăcuţi, tresărind doar cînd i Ipătescu
intră ca să anunţe foarte turburată :
— A venit.
Luxiţa se întunecă puţin,
— Cine i-a ieşit înainte ?
— lancu Văcărescu şi cu mi^'^ . pe umiă s-n adunat ca în jurul lui.
— Acum'ce face ?
— Stă într-un colţ al salonului cu lire şi harfe de vorbă ancu
Cîmpineanu.
Salonul cu lire şi harfe era întîiul dintre saloane.
Puţin iritat că se vorbeşte fără să i se spuie do-r* d-'p^ :l
pre ceva care probabil il interesează, întreabă :
— Cine a venit, despre cine c vorba ?
— Cantacuzino, Costache Cantacuzino îi spuse în grabă iţa, cerindu-
şi parcă iertare că a întîrziat să-i spuîia. Bălcescu fu într-adevăr uimit, îl ştia
plecat de multă ne din ţară, după ce fusese în conflict cu Alexandru ca,
pentru că acesta îl înlocuise din toate slujbele. Intri-} şi el ca să-1^ scoată
din domnie, şi, adăugind la multe ^ pricini între care şi votul potrivnic
politicii lui la cel al mării Obşteşti, izbutise ; dar cînd avu loc alegerea de
la ?itul anului 1842, Costache Cantacuzino nu înti'uni decît număr ridicol
de voturi. De supărare, vesti că el nu mai lîne în ţara asta nerecunoscătoare,
că se duce să trăiască trăinătate, mai ales la Constantinopol, unde cam
pregătea m şi căderea lui Gheorghe Bibescu, norocosul cu o sută zeci şi unu
de voturi, de la alegerea care-1 umilise pe el işi atît de mult. Ceruse lui
lancu Văcărescu, spre umiii^ea iror, să fie primit la soareaua literară de
astă-seară. Spre nştea.multora... Cel mai neliniştit fu colonelul Nicolae
eseu, care, aflînd de această vizită, anunţase de pe la IZ pe Luxiţa, prin Ana
Ipătescu, să-i înlesnească chiar stă-seară o şedinţă de comitet a ,,Frăţiei".^
 ^ Constantin (Costache) Cantacuzixno (1793—1877), unul dir 'i
boieri cu vederi profund retrograde, aspirant îa scaunul dom: • 'arii
Româneşti. Caimacam după căderea Guvernului provizoriu 1848 (n. ed.).
447
— Acum inţologi, domnule Bălcescu, de ce Luxiţa e 4 | bolnavă şi nu
are voie nimeVii sâ urce aici sus ? ¡1 intrebll rtzind Ana.
Se hotărî ca Ana Ipătescu să vestească pe fraţii Goleştt pe Arăpilă, pc
Boiliac, pe Tell şi pe Axente Sever, de indaf ce vor sosi, să urce pe scara din
dos sus la iatac, pentru t consfătuire, aşa cum, de fapt, se mai întîmplase şi
altădată numai că atunci, tot în vremea unei serate, şedinţa „Fiăţilf avu loc
în pivniţa boltită şi întunecoasă, cu ieşiri sccri§ spre zăvoaiele gîrlei.
Nu era vorba propriu-zis de un comitet, căci statut^ nu putuseră fi
respectate întocmai, ci de un nucleu dintş membrii Frăţiei*' care aveau
îndeosebi încredere unii IŞ tr-alţii.
Jos, lumea aproape se îmbulzea. Aproape că se umplusei| cele două
saloane foarte vaste, zugrăvite tot cu apă, òé primul salon, cel mare, avînd
pe pereţi, în chenare mari i pătrate, cu laturi aurii tot în acolada, lire mari
şi harll aurii şi ele. pe cînd al doilea salon avea în mijlocul chenarete cîte un
mare scut alămiu de subt care ieşeau snopuri de suH|l îji spade. Erau făcute
după acelaşi canon şi de acelaşi mesti care zugrăvise şi casa unchiului
Manolache Florescu, de lingi 1 Cişmigiu. De tavan era spînzurat un
policandru cu zece braţi^ l şi de fiecare braţ atîrnau un fel de ciucuri dé
stras alb, cap străluceau, răsfrîngînd flăcările luminărilor de sperman Două
oglinzi mari cu ramă îngustă înmulţeau lumin făcîndu-le scînteietoare.
Pregătirile erau sfîrşite şi era gata să se înceapă p^'^ gramul artistic.
Toate jilţurile, un fel de .,empire'*, cu spa destul de înalt, capitonate cu pluş
albăstrui, fuseseră-ocu şi se mai aduseseră multe scaune de teluri diferite
din încăperi. O canapea dreaptă şi Iată ca un divan, cu spăta| înalt, fusese
rezervată, într-o parte, pentru poetul preşedirtB lancu Văcărescu şi pentru
musafirii neobicinuiţi, Costadi Cantacuzino şi Ion Cîmpineanu. Cel care
vestea producţş ce urma era tînărul Costache Florescu, şi el apăru acum
dW uşa dinspre galeria-cerdac, întovărăşit de Grigore Alexanr drescu.
Acesta îşi rezemă un cot de pianul din stinga şi aşteptă surîzînd, puţin
iionic. prezentarea
448 ^
mţeil

'58

I
I
— strălucitul nostru poet Grigore Alexandrescu ne va i Satiră
duhului meu.
Se auziră unele aplauze şi o voce din fund strigă :
— Vrem să auzim Ucigaşul fără voie,
înalt, cu faţa mare, smeadă, frumoasă, cu fruntea lată, plete
romantice întoarse ca la diaconi, cum era moda, şi ochii depărtaţi, cu un
statornic zîmbet ironic subt mustaţa Lcă, mătăsoasă, poetul citi cu
oarecare indiferenţă, parcă sent şi totuşi cu o vervă neaşteptată de la o
privire atît melancolică, vreo cîteva fragmente din Satira duhlui meu :
— Dar ţi-am spus, coconită, că eu, din întîmplare, Nici bine, nici
nebine nu poci să fac cercare ; Am cuvintele mele : aste jocuri plăcute. Cu
voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
— Nebun cine te-a crede, vrei să te rugăm poate ; Astăzi chiar şi
copiii ştiu jocurile toate.
Se auziră în amîndouă saloanele hohote de rîs scurte şi urmure
vesele. Poetul zîmbi cu gîndul aiurea, îşi mîngîie i un deget mustaţa şi
continuă simplu, fără să joace ori declame :
Dar cărţile cu mine e greu să se împace Mai lesne pot a spune hoţiile
urmate La zece tribunaluri subt nume de dreptate ; Mai lesne poci să
număr pe degetele mele Cîţi sfinţi avem pe lună şi cîte versuri rele Decît să
bag în seamă, ce carte nu e dată.
Din nou cîteva cucoane chicotesc vesele, deşi satira para lume scrisă
pentru multe dintre ele.
 Rîd văzîndu-te singur şi într-un colţ deoparte, Parc-ai fi mers acolo ca
să compui o carte. Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună. Dacă vreo
coconită frumoasă, dulce, bună, Crezînd că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne
pofteşte,
449
Un om tnire oameni, voi. I

f
Ne ia la joc, greşala-i îndată şi-o plăteşte : Rar să se afle damă de
mijloc aşa tare Ca să n-o fac să cază la cea dintîi mişcare. Asta iţi e talentul
şi darurile tale !
Aci nu mai putu continua, pentru că larma şi veselia umplură
amîndouă saloanele. Spuse cu atîta limpezime fraza, că mulţi îl şi văzură pe
poet căzînd cu dama în braţe pe pode^'-
I se ceru apoi cu aplauze stăruitoare să declame Ucigaşul fără voie,
dar spuse că el e cam firav şi nu are forţa dramatică de trebuinţă, totuşi e
gata, dacă le face plăcere, să citească Boul şi viţelul, o fabulă nevinovată,
pe care o spuse apoi cu aceeaşi iscusită distilare a ironiei. Fu iar aplaudat,
fireşte.
în schimb. Cezar Boiliac, eu faţa lui pătrată din pricina bărbii hirsute,
cu ochii apropiaţi, rotunzi, iscoditori chiar prin ochelari, subt strînsura
frunţii vaste, cu jacheta lui destul de mototolită, veni cu pas hotărît, nu se
rezemă de pian cum era obiceiul şi anunţă puternic : Clăcaşii, ^ Era o
poezie începută de curînd, după sfatul lui Bălcescu, dar pe care nu o
socotea însă sfîrşîtâ. Ţinu totuşi s-o spuie, ca să audă cei de faţă şi alt sunet
de cobză, cum zicea el.
Oh ! legaţi pentru vecie De pămîntul unde stăm, Plătim veşnică
chirie Şi pe apa care bem. Nu avem nimic al nostru ; Tot în preajmă e
străin ! Venim z'upţi din lucrul vostru Şi dăm peste-al lipsei chin.
Ca un dobitoc de muncă,
Ca copacul roditor.
Ca păşunea dintr-o luncă
Voi priviţi pe muncitor. . . .
 El şi fiii, şi soţie,
Boul, vaca şi viţei,
Toţi sunt zestre şi moşie :
Robi ai muncii, robi ai ei.
tuş rziu Lim air D tma ^chi roc h i . bi. ■ 5te Irai D .ulu
ta lii
C i-şi
nt
ersi T: oziti ini
^ Titlul poeziei la apariţie a fost Clăcaşul (n. ed.).
450 y-1.

I
Sunteţi veseli cînd ne vindeti In arcndil la cochinţi î Camăt pe muncă
prindeţi Pruncilor de la părinţi î Bătrîn. văduvă, copilul Munca-lc vă sunt
datori ; Şi sudoarea lor, suspinul V-aprind setea de comori.
Fu foarte aplaudat, căci în felul lui tineretul acesta era uşi un tineret
plin de inimă şi progresist, chiar dacă mai ziu, la vîrsta cînd se dezvoltă
instinctul de proprietate, m băga de seamă ironic Bălcescu, avea să urmeze
în cea \i mare parte legea intereselor lui.
După ce aplauzele se potoliră, Costache Florescu păşi în ma unei
destul de voluminoase boieroaice, îmbrăcată într-o
hie foarte largă, întinsă jos pe cercuri nevăzute de sîrmă, rochie de
coloarea prunei coapte, deloc urîtă şi care lăsa derii tuturor nişte umeri
rotunzi, cam prea plini, dar ^ DÎ. După ea venea, subţire şi juvenil, cu
sprîncenele groase ste ochi, Dimitrie Florescu, care se aşeză la pian, un
:rard" negru cu coadă, adus în Bucureşti de curînd, dăruit i Dimitrie de
tatăl său, marele vornic, la terminarea Cole-ului şi după sfatul lui Aristia,
care vedea în tînărul acesta i talent muzical de mare viitor. Acum
profesorul, în colţul ' lîngă fereastră, tresări de plăcere, văzîndu-1, aşezat,
plim-ndu-şi mîinile pe clape.
 Costache Florescu era voios, căci nu se lăsase pînă ce i-şi înscrisese în
program voluminoasa lui simpatie, silin-i-l pe fratele său să o acompanieze.
Vesti :
— Vorniceasa Ghica, rugată stăruitor de noi, va binevoi ne cìnte o
romanţă compusă de Dimitrie Florescu, pe
arsuri ale marelui poet Alecsandri.
Tineretul întîmpină cu aplauze şi strigăte vesele pe com-)zitor şi pe
interpreta sa, bucuroşi poate că nu le cìnta aria n Lucia de Lamermoor.
— îm.i pare rău că gazda noastră, Luxiţa Florescu, este )lnavă în
iatacul ei şi nu poate să ne asculte, cuvîntă vor-ceasa. Dar...
1 In ediţia 1953, greşeală de tipar : ,de" (n. ed.).
451
.acultâm noL.. cîntă... ascultăm noi, sc a\ stăruitoare şi gălăgioase
voci tinere, pe cînd Aristia fâci «^omne lui Cezar Boiliac, pe furiş, că ar vrea
să-i spuie cev. Cîntecul plăcu, şi el vestea pe acel care avea să compuie
bucata cea mai cîntată a Bucureştilor In vremea aceea, tot pe versuri de
Alecsandri, cunoscuta S te l u ţa : „Tu care eşti pierdută in neagra vecinicie".
In timpul acesta, în iatacul de sus urcaseră, neobser\'aţl de cei de jos,
Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Arăpilă, Vo: nescu II, Boiliac şi, spre
surprinderea lui Bălcescu, Ion Ghica, venit în sfîrşit de la Iaşi, unde era
reţinut de lecţiile de inginerie pe care le dădea ca profesor la Academia de
acola
Fireşte că întîiul lucru pe care-1 discutară fu prezenta Iul Constantin
Cantacuzino în ţară — şi mai ales la aceasti serată — cum şi consecinţele ei
pentru „Asociaţie".
— Dacă intrigantul acesta s-a întors, fu de părere Boiliac este că se
simte tare. Cu siguranţă că la Ţcirigrad n-a stal cu mîinile încrucişate.
— Eşti sigur că a fost tot timpul la Ţarigrad ? îl într^ . jpse Ştefan
Golescu. Mulţi cred că în timpul acesta a fos; la una dintre moşiile lui din
Teleorman. Unii cred că a fosf la Braşov şi la Viena,
Dar Ion Ghica era mai bine informat, căci mai totde: una cei dintr-o
capitală ştiau mai bine ce se întîmplă i cealaltă. Cantacuzino fusese de vreo
două ori în ţară, treburi pe la moşiile lui, dar stătuse cea mai mare parte di
timp la Constantinopol. Avea mari şanse a c u x r u cu cade hii Reşid-Paşa,
* care nu-1 putea suferi, să fie ajutat de noul mare vizir.
— In orice caz, spuse Ghica, este foarte neplăcut lucru că s-a poftit la
această soarea. Vodă Bibescu, şi aşa pornit împotriva societăţii, va fi foarte
supărat, probabil. Cantacuzino poate veni^să vadă care e atmosfera în ţară,
dar lancu Văcărescu rău a făcut că n-a fost mai cu luare-aminte n I a găsit
un mod oarecare spre a nu-1 primi.
Bălcescu fu insă de părere că nimeni nu poate fi refuzat dacă îşi arată
dorinţa de a asista la asemenea petrecere nevi novată. Tocmai pentru
anumite motive care privesc „Frăţia trebuie păstrat caracterul deschis al
reuniunilor „Asociaţii Bterare".
.teşid-Paşa (1S03^1858), mare vizir, om poliUc otoman, d e muiUf
ort ministru al afacerilor externe, {participant la Cooierinţ^ la Balta Liman
A avut legături cu Ion Ghica (n. ed.J.
452

I
UI
Şi pe urmă, crede lancu Ghica în mod seiios că pe ibescu îl
nelinişteşte mai mult Constantin Cantacuzino decît >n Cîmpineanu, de
pildă, care e totuşi obişnuit la aceste carele ?... Şi, deşi ştia că are să-l supere
pe bunul ^^ku prieten meu Ghica, de vreme ce acesta era nepotul lui
Cin.pineanu, l continuă, zeflemitor... Adevărul este că zelul marilor oieri
pentru ridicarea culturală a poporului român este Hjlgur sincer, dar nu e
lipsit de anumite dedesubturi. De 3 a făcut tot ce a putut Alexandru Ghica
numai ca să ducă i desfiinţarea „Filarmonicei"', care se manifestase cu atîta
icces în 1834 ? De ce a băgat intrigi între Eliade şi Cîmpi-jeanu ? Fiindcă i se
părea — şi poate pe drept cuvînt — că m Cîmpineanu îşi sporise prin
„Filarmonică", prin intelec-lali mai ales, popularitatea şi deci şi sorţii de a-i
lua locul Alexandru Ghica... De ce Bibescu, la rîndul său, a dus \x la
desfiinţarea „Filarmonicei' abia reînfiinţată făcînd să |a i se mai dea sala de
la „Momolo" şi anunţînd că face el nouă asociaţie teatrală cu Aristia, care e,
mi se pare, jos i salon şi care ştie cit preţuiesc făgăduielile domneşti, căci
acum e mereu purtat pe drumuri ?... Sunt deci de părere i DU trebuie să
luăm în seamă toate toanele şi ifosele cul-lirale ale foştilor, actualilor şi
viitorilor domnitori. Adevă-|ita ridicare în învăţătură a neamului
presupune mai întîi iberarea din acea sclavie care este claca ticăloasă, care
enţine poporul român în rătăcirile întunericului. Nu este ne pe de altă
parte, vă repet, că atunci cînd avem Frăţia", ide.suntem numai noi între
noi, să facem din „Asociaţia erară" un club închis, căci atunci într-adevăr ar
da de inuit.
Veni de jos Sevastiţa. Era trimisă de Ana şi aduse o veste ^aşteptată.
— Marele agă halea, lancu Manu, a venit să asiste şi el i soarea... A
vrut să întrerupă cîntecul cînd a venit el, dar făcut semn să nu se deranjeze
nimeni, să continue vorni-asa să cinte — tocmai cìnta aria din Lucia d e
Lamermoor — nă la capăt şi s-a mulţumit să se aşeze pe un scaun igă uşă.
Asta puse vîrf la toate. Omul care veghea la siguranţa gîmului venise
el însuşi la această nevinovată soarea...
— E limpede că e trimis de Bibescu, care prin oamenii i a aflat,
desigur, că se află aci Costache Cantacuzino... Nu ai vorbesc de Ion
Cîmpineanu, fu de părere Ion Voi-îSCU II.
— Cîtă vreme sunt toţî treî jos acolo, nu e nicî o primejdie pentru
noi, căută să-l liniştească Bălcescu, glumind.
Nicolae Golescu era însă şi el neliniştit. Adunaseră cei de la Frăţia'' un
număr destul de mare de arme de tot soiul la el la Belvedere, profitînd de
reputaţia lui de mare vînător. Dar ca să nu bată la ochi, dacă ar păstra în
casă aproape treizeci de puşti şi vreo cincizeci de pistoale, în cele din urmă
hotărîseră să ascundă o parte din ele într-un pod cu fîn, cam părăsit, la Ana
Ipătescu acasă, loc oricum puţin supravegheat.
— Totuşi, încheie el, vizita asta a lui lancu Mânu nu-mi place.
— N-ar trebui să vă fie atît de mult teamă de el. Se pretinde progresist
şi prieten al scriitorilor şi pictorilor, l-a cerut lui Rosenthal să-i picteze
întreaga familie... Ar fi putut veni aci din simpla plăcere de a asculta
declamaţii şi muzică, fu de părere Ştefan Golescu.
 Bălescu se înfurie de-a binelea :
— Că el vrea să se ia bine cu cercurile progresiste, care pregătesc
revoluţia, este foarte firesc, căci îşi păstrează astfel omul dreptul de a coti în
clipa potrivită, aşa cum va sufla vîntul. Dar ca noi să nu vedem primejdia
unei apropieri prea mari de acest om ar fi o greşală de neiertat. în ceea ce
priveşte armele, cred că ar trebui să cerem părerea fratelui Axente Sever,
care ştie poate mai bine ce e de făcut şi are, printre tabacii lui, oameni care
pot să ducă la îndeplinire o hotărîre, pe care am putea-o lua în această
privinţă...
Fratele Axente Sever, profesorul ardelean, înalt, osos, eu frunte goală
şi boUtă deasupra unor ochi duşi în fundul capului, cu o barbă castanie
destul de mare, care-i lăsa afară o parte din obrajii uscaţi şi bărbia în faţă,
era înfăşurat intr-un surtuc negru, strimt, şi avea mai curînd o înfăţişare de
ascet.
— Apoi, fraţilor, eu gîndesc că nu e bine să purtăm armele de ici-colo,
aşa cum ni sg năzare nouă că ar fi careva primejdie... Că atunci ajungem să
le schimbăm locul în fiecare zi şi pare-mi-se că astfel nu facem decît tocmai
să sporim primejdia. Cată să le lăsăm deci unde sunt şi numai dacă
se.întîmplă ceva că e musai să le mutăm, atunci om aviza, eu cu feciorii mei
tăbăci, că cum îi mai bine să facem. Acum e bine totuşi că ştim din vreme şi
ne-om pregăti şi noi.
454
Şi ceilalţi gâsiiă că părerea profesorului de la Sf. Sava jhibzuilă. Aveau
incrc^deie in el. pentru ca il ştiau nespus serios, deşi vorbea greu : d<ir el
n-avea încredere în ni-
t\ ochii lui sfredeleau, bănuitori, pe toată lumea şi de l conlucrarea
cu el era destul de grea. Nu se înţelegea cu Bălcescu şi numai uneori cu
Nicolae Golescu. care, icum, era şeful lui direct în ierarhia .,Frăţiei''.
între timp, jos, în saloanele ticsite de lume. fu o nouă rburare.
Eufrosina Băl-Ceaurescu venea însoţită de aghio-ntul lui vodă, faimosul
colonel Dăscălescu... Era o mică trerupcre şi ea întrebă cu o prefăcută
spaimă dacă n-a
 îrziat (căci înadins întîrziase). Fu asigurată de cei care cuscră cerc în
jurul ei că e în partea a doua a programului.
Cei care fuseseră în iatac apărură treptat şi cu mare ije, jos, în cele
două saloane, intrînd pe uşi diferite. Băl-scu veni prin odaia băieţilor şi
păru deci că a venit de la trare, de afară. Nu fu zărit de cei de pe marea
canapea Dastră şi nici de ceilalţi, căci îl priveau toţi, ascultind cu are-
aminte, pe Bolintineanu, care declama cu patos O fa tă l ă ră pe p a i i d
v i o r ţ i i . . . Cînd cei de faţă văzuseră că Bolin-leanu nu apare încă, se
temuseră că se va fi ascuns, cum ora obiceiul, şi-1 căutaseră îndîrjiţi. Poetul
fusese descoperit tr-nn jilţ în odaia băieţilor şi chemat, cu aplauze care nu
ai încetau, să declame bucata favorită a sexului frumos.
care mai toate fetele o ştiau, de trei ani încoace, pe din-ară. Ceea ce el
primi, după alt răsfăţ, căci îi plăcea să fie sfăţat de femei. Avea faţa destul
de lată şi fruntea bom-ită şi prelungită mult prin chelie. Mustaţa mică,
mătăsoasă, 'ca parcă subt ea un soi de sedila, pusă de buza de jos, o aj«isă
muscă. Era ceva molatic în toată făptura lui, foarte aţioasă, şi îndeosebi
avea o dulceaţă feminină în ochii \gri cu pleoape moi şi catifelate. Chiar
acum cînd se în-unta, încrucişîndu-şi puţin privirea fără să-şi dea seama •
ca să fie, chipurile, mai dramatic — nu izbutea să alunge ^ pe figura lui
acea graţie răsfăţată.
Bolliac se apropie de Bălcescu, care era secretarul ,,Aso-atiei'', ca şi
Voinescu II, şi-i spuse că înainte ca Bănică cìnte, el ar vrea să citească o
poezie pe care a compus-o liar atunci cînd a aflat că vioristul totuşi va cìnta.
Vreo teva strofe numai. Bălcescu le găsi într-adevăr foarte
455 l '
potrivite, dar fu de părere să le citească după ce Bănică va fi cîntat.
Acum apăru, prin uşa care ducea în pridvor, Costache Florescu,
urmat de Eufrosina Băl-Ceaurescu şi de un tînăr înalt cu pârul pe spate ca
nişte plete, mai mult negricios. Crainicului îi veni nespus de greu să facă să
înceteze aplau zele, ca să anunţe cine va urma, Cînd se potoliră, se anunţă o
scenă dintr-un vodevil franţuzesc, pe care ei îl jucau şi la teatru. Aristia, în
colţul în care se retrăsese, se întrista auzind ce vor arăta cei doi. Era o
scenetă banală, mai mult sau mai puţin vioaie, dar căreia Eufrosina îi
dădea, e drept, un farmec nespus. La sfîrşit cîntă ea singură un fel de
cuplet, care de doi ani era fredonat cu un fel de patimă de tinerele
demoazele din lumea bună. Dimitrie Florescu apăruse neobservat şi fericit
la pian şi o acompania.
Devenise neasemănat de frumoasă, acum, cînd împlinise de curînd
douăzeci de ani. Din i^ochia de catifea subţire, neagră, mult decoltată,
lăsînd umerii rotunji şi albi, de altfel se albise şi la faţă de se dusese vestea
că face băi cu lapte de măgăriţă, creştea un trup zvelt, cu ceva marmorean
în el. Era o rochie strînsă pe talie, cu prelungiri ascuţite spre şoldurile tari şi
înguste, de unde se revărsa învoaltă, pînă la pămînt. Părul ei ca de aur era
întors în sus cu sprijinul unui conci încrustat cu mărgăritare. Cu fiecare
pas, rochia ei largă, pe cercuri, sălta uşor într-un joc plin de graţie,
plimbîndu-i mersul sprinten. Ana Ipătescu aplaudă stăruitor şi, vrăjită,
parcă, de atît aur şi alb de trandafir, de ochii viorii, se întoarse spre Tiţa.
— Spune, Tiţo, nu ţi se pare că are ceva dintr-un heruvim ?
Tiţa era şi ea turburată de atîta frumuseţe. Ceea ce nu înţelegea era
cum putuse deveni atît de albă, căci pînă la cincisprezece ani părea mai
mult smeadă.
Eufrosina, răspunzînd aplauzelor stăruitoare, începu un nou cîntec
cu vocea ei fragedă, plăpîndă, pură şi turburător de limpede.
Avea o frunte delicată şi netedă ca marmora. Ochii, de un albstru
nepămîntesc, în formă de migdală, cu gene negre lungi, străluceau subt
sprîncenele subţiri, parcă aduse din condei. Obrajii gingaş modelaţi aveau
unduiri de crin. Nasul delicat şi semeţ îşi fremăta aripioarele nărilor, uşor
înfiorate. Zîmbea tot timpul, ca să arate parcă tuturor, că deşi
456
c
S'
s
buzele cărnoase şi moi, gura îi e foarte vie. Lucru rar
 Jvremea aceea, avea toţi dinţii şi încă albi ca un miez de eş al buzelor
roşii.
— Tiţo, are întocmai aceeaşi rochie ca şi tine, numai a ta este de tafta
albastră şi a ei de catifea neagră, spuse nou Ana Ipătescu vecinei ei.
Tiţa băgase şî ea de seamă asemănarea şi-şi aminti că ăţaseră
amîndouă să croiască, de cînd îşi făceau şorţuri ^ochii de in, în grădină,
subt nuc, cînd aveau paisprezece . I se mai ceru din nou Eufrosinei alte
cîntece. Ea făcH m să se facă linişte şi spuse cu ochii calzi :
— Dacă maestrul Aristia, pe care-1 văd în jilţul acela, Lît de bun să
mă acompanieze la pian, voi cìnta şî altceva, rog să-l rugaţi şi
dumneavoastră. îl arătă în colţul unde . Cei de faţă începură să-l aplaude şi
el se ridică turburat otul, surprins.
Nu mai vorbeau de doi ani, de cînd se supăraseră. în seara asta, el o
privea mereu, îndurerat, ca pe un vis, ca pe o ciré pierdută pentru
totdeauna. Cînd o văzuse intrînd, acel frumos aghiotant domnesc, simţise
un cuţit în inimă, ^erea amorţise, dar cuţitul rămăsese acolo. Deşi îşi jurase
lu-i va mai vorbi niciodată, acum gestul ei drăguţ îl în-ise încă o dată.
Omul care luptase în rîndul eteriştilor, ■iţi în acel măcel cumplit de la
Drăgăşani, nu putu să nă nu. Zîmbi cu frumoasa lui faţă de actor obosit,
ochii i i se luminară trist şi, cu acel mers bărbătesc şi nepă-)r, care plăcea
atît de mult pe scenă, porni spre pian. Mai cîntară încă vreo trei-patru
cîntece, răspunseră furii de aplauze, apoi ea îl luă de braţ şi-1 duse într-un
colţ, le li se făcu loc pe o canapea.
— Şi aghiotantul tău ?
— Lasă că e bine unde e. Ai^e destule cunoştinţe aci. Au stat de vorbă
acolo multă vreme... Aristia se chinuia
anoarte să ghicească adevăratele ei sentimente, dar oricît
experimentat era la vîrsta lui, nu putu să vadă adevărul ;ingăşîa ei şireată.
Bănică aştepta cu vioara în mînă în galeria cu geamlîc, :ă uşă.
Tremura tot şi îşi muşca buzele. Avea să cìnte i acompaniament, căci
nimeni nu ştia să descifreze la ere notele noi şi nici nu fusese timp de
repetiţie, îl rugase L pe Dimitrie Florescu să steie la pian şi să-i dea din
cînd înd pe la.
Intra, cel dintîi, flăcâiandiul negricios, cu sprîncene negre, tari,
r.mestecate parcă, pleoapa de sus fiind dusă în adînc cu genele ; puse pe un
trepied notele copiate cu grije de Bănică şi cusute într-un caiet gros. Apoi
anunţă :
— Veţi auzi acum un extraordinar violonist, elev maestrului Wiest ;
ne cinta un capriccio per violino solo de Paganini.
Fură aplauze bucruoase, zgomotoase. Dimitrie se dădu într-o parte,
rămînînd să întoarcă foile. Bănică, într-un surtuc negru, -legat la gît cu o
cravată de mătase, cu pantalonii de coloare fumurie, aştepta lîngă trepied.
Lupta să-şi biruie tremuratul miinii. Era palid ca de ceară, cu ochii, în albul
lor mult, tot atît de negri ca şi părul. Avea mîna cu degetel«| subţiri,
nervoase şi neobicinuit de lungi, crispate pe arcuş. Nu putea începe şi. în
saloane, întîrzierea lui produse o liJ nişte îngheţată. Apoi îşi muşcă buzele
aproape fumurii şi elţ| strinse pumnul pe gîtul viorii şi începu...
într-adevăr era ceva văzut şi auzit întîia oară la Bucu-I resti.
încălecarea frămîntată, perlată, a sunetelor ca într-uni joc nebunesc de
rîndunici bete de lumină, în jurul unui brad la începutul dimineţii, tăia
răsuflarea ascultătorilor. Cînd cîntecul părea că şi-a terminat creşterea şi se
pierde, jocul nebunesc al sunetelor în cascadă sporea iarăşi mai tare.
A trebuit să cînte cinci-şase dintre aceste faimoase capricii. Se ridicau
toţi în picioare şi-i cereau alte bucăţii altele. Cînd totuşi sfîrşi şi dispăru —
împreună cu Dini trie — pc uşa care ducea la galeria cu geamlîc, apăru
Boiliac întrerupînd cu greu aplauzele.
— Scumpi prieteni şi prietene, vă cer îngăduinţa să l| cite.sc o poezie
compusă de mine chiar astă-seară, cînd al aflat că acest artist, pe care-1
cunosc de mai multă vreme, va cînta aci, în faţa dumneavoastră...
I s-a răspuns cu aplauze. Şi-a potrivit nervos ochelarii şi a citit cu o
căldură şi o sinceritate aproape brutală :
Cìnta cel născut din mamă sclavă. Flăcări el în piepturi ne strecoară,
Cîndă cel născut din mamă sclavă, Pe noi toţi să ne-aridice în slavă.
 In genunchi el stă şi cîntă, Arta lui zic toţi că este sfîntă,
458
Mina lui, întocma Pa.^anini.
Dar picioarele le sfişie spinii.
Cînd ne vrăjeşte, zicem, ce sublim...
Dar cit suferă noi nu simţim.
îl lăsăm zdrobit de lanţ,
îl păzim cu dorobanţ...
Voi numiţi asta dreptate ? Şi mai spuneţi, om cu om e frate Pentru
zece, cinspre galbeni Ţineţi în robie ochi de oameni ?
Fraţilor, că totuşi suntem fraţi, Este ceasul : nu mai pregetaţi. Veniţi
lanţurile a-i desface, în robie el a nu mai zace, Veniţi toţi să ne unim, Pe
artistul rob să-l slobozim.
încă mai erau toţi subt vraja capriciilor lui Paganini cînd na
bărbătească a lui Bolliac se adaose şi ea ultimului vers, î r-un îndemn din
inimă. Aplaudară mult şi cu o căldură f tin obişnuită. El le făcu semn să se
oprească şi apoi con-t uă :
. — Uitaţi-vă despre ce e vorba... Acest mare violonist e ţigan rob,
spre ruşinea veacului nostru. Noi îi putem libertatea cea fără de seamă dacă
îl vom răscumpăra, ietenul Nicolae Bălcescu şi cu mine vă propunem să
sub-ieţi toţi cîte puţin, cît vă lasă inima, iar cei care aveţi şi li puţin, cît
puteţi... Stăpînul acestui rob cere trei sute de Ibeni. Să-i adunăm, dar,
fireşte, nu toţi astăseară.
— Cît ai spui ? întrebă Cîmpineanu, căci temîndu-se ca na să nu-i
sperie, Bolliac se cam bîlbîise.
— Trei sute de galbeni...
Costache Filipescu, care era acum lîngă Bălcescu şi Tiţa, ăţişă
nedumerirea tuturor cînd îşi arătă uimirea.
— Trei sute de galbeni ? Dar un rob se vinde cu cincî-•ezece-douăzeci
de galbeni.
— După cîte ştiu, spuse poetul patriot, suma aceasta de aăzeci de
galbeni i-a oferit-o artistul însuşi, dar stăpînul
 nici n-a vrut să audă. Un prieten al boierului, care ar fi
459
\Tut să aibA tn casa liii un asemenea viorist, a oferit o de galbeni.
Atunci boierul a cerut trei sute.
A urmat o lungi ticere, flecare ocolea privirea celull neindr&znind să
^uni cel dintîi un cuvint care putea sâ nepotrivit ; şi fiecăruia ti era teamă
ca Boiliac să nu i sc^ aeze lui de-a dreptul.
Atunci, de pe canapeaua albastră, a ridicat uşor a acoperită de mineca
largă a binişului mătăsos pină la inel mari incârcate cu smaralde şi briliante
Costache Cantacuz
— Sâ fie de la mine cincizeci de galbeni... Suma păru foarte mare,
depăşind chiar subscripţ
anuale ale societăţii, care nu treceau de zece-douâzeci galbeni de
persoana, şi deodată începură aplauzele. Cînd a potoliră, lumea îşi îndreptă
ochii spre ceilalţi musafiri di seamă şi lancu Mânu se simţi îndatorat să
vestească cu ui zîmbet care ascundea supărarea de a fi prins în situaţia â
risipească banii :
— Fie şi de la mine treizeci de galbeni, şi se aşeză te picior peste
picior, intinzînd şl mai mult pantalonii cenu|| legaţi cu bentiţă subt
pantof, căci de la o vreme se imbrIŞ nemţeşte.
Alte aplauze. Cînd lancu Văcărescu se ridică, certnd să Mff înscris şi
el cu cincizeci de galbeni, fu o voie bună înlăcrima în cele două saloane,
căci şi cei din salonul scuturilor nm îngrămădiţi în uşă. Cei doi fraţi
Golescu, care mai rămăsesil tn sală, subscriseră flecare cîte treizeci de
galbeni.
— Dacă lucrurile merg aşa, apoi încă o soarea ca aceaito şi vom avea
banii de trebuinţă ca să zdrobim lanţurile acesM strălucit artist, lămuri
emoţionat Boiliac. 1
S-a ridicat Ion Cîmpineanu, care, mîngîindu-şl retJ barba mică şi
frîngîndu-şi cu mina reverul stîng al fracul! cenuşiu, Intr-un gest obişnuit
Ia tribuna Obşteştel AdunM unde fusese atît de ascultat, vorbi domol, cu o
voce muzicalB
 — E ruşinea noastră, a tuturor, că o sclavie demnă J epocile cele mai
întunecate ale istoriei mai dăinuie la m şi azi...
Şi continuă, în cuvinte destul de meşteşugite, o ade^ rată cuvîntare,
de altfel frumoasă, dar Bălcescu se întrs|l dacă nu vorbeşte atît de mult
tocmai ca să nu subscrie niniU ori prea puţin.
— . Ş i pentru ca să nu Intîrziem nici un ceas mai muB clipa cind
acest artist, care v-a vrăjit cu arcuşul Iul, vt
460
■
itea răsufla în libertate la fel cu noi toţi, vă rog să-mi daţi »ie să
subscriu eu restul sumei de care este nevoie. Bolliac încremeni şi abia putut
să întrebe :
— Subscrieţi... subscrieţi o sută zece galbeni ?
— Dacă atît mai lipseşte, atunci subscriu o sută zece itlbeni ^
Bolliac ar fi vrut să mulţumească, dar se iscă un ropot î aplauze atît
de îndîrjite, încît rămase cu fraza începută, lancu Manu şopti maliţios lui
Constantin Cantacuzmo : I— Prinţule, s-a dus iar domnia... şi-i surise
arătînd npede că el a înţeles sensul întrecerii dintre cei doi rivali, şopti la
ureche, stăruind răutăcios : Ăştia de aici vor nple într-o săptămînă
Bucureştii, iar într-o lună ţara în-Bagă cu întîmplarea de astă-seară. Nu ai
ce face. Costache Cantacuzino îşi mîngîie barba iritat şi-i şopti ierat :
— Nu-1 vor puterile protectoare, mă. Degeaba se pră-deşte cu fii^ea...
Apoi îşi băgă mîna dreaptă, cu inele .lite, între inimă şi şalul persan cu care
era încins peste teriul cu flori de aur.
Se vesti curînd că subscrierea va urma, pentru ca să se ată cumpăra şi
o vioară potrivită pentru asemenea ar-t. Se vor aşeza foi de hîrtie şi toc cu
cerneală pe o mă-ţă şi fiecare, dacă doreşte, va trece şi va subscrie.
Cum se sfîrşi programul, scaunele fură date la o parte un grup de fete
zburdalnice înconjurară pe vorniceasa lica, rugînd-o să cìnte la pian, ca să
danseze. Lăsîndu-se stul rugată, vorniceasa se aşeză totuşi la pian, plimbă
loi mîinile pe clape, făcînd ochii mici ca să pară visă-\re şi începu un valţ
de Lanner, ^ pe care-1 cìnta fredo-idu-1 în acelaşi timp. Grupul de ofiţeri,
căci erau destui, stäche Filipescu, Deivos, Cristophi, Fărcăşanu şi alţii se
alinară pe rînd, zornăindu-şi pintenii, în faţa cîte unei işcane care pîndea
clipa cu inima palpitînd şi apoi se întau lunecînd lin... Se dansa foarte
depărtat unul de ul, schiţînd mişcări de balans. Fetele, cu capul încadrat
zulufi, uşor înclinat pe umăr, cu braţele tinere, goale, :entuau ritmul,
legănîndu-se şi făcînd să se legene şi ro-
* In ediţia 1953, greşit : „o sută şaizeci de galbeni" (n. ed.). 2 losef
Lanner (1801—1348), compozitor austriac, autor a nu-roase valsuri,
menuete, muzică de promenadă, gustate în epoca ed.).
461
chiile lor strìnse subt sîni şi largi jos ca nişte clopote man de
mătase, cu cercuri pe dedesubt de sîrmă, aşa încît unele rnişcâri
dezvăluiau pantalonii de batist alb, cu dantelă în-i creţită jos.
Alături de canapea se mai aduseră jilţuri în semicerc-ca
musafirii de seamă să poată privi în voie şi nu fără o vădită
piacer*^-», de altfel. Fiecare pereche care trecea era măsurată cu
privirea de aceşti de mult reputaţi cunoscători ai frumuseţii
femeieşti. lancu Manu, spătos şi încă tînăr cu toţi cei patruzeci de ani
ai lui, îşi mîngîie uşor cu un deget mustaţa stufoasă retezată scurt şi
aruncă priviri admirative spre o boieroaică tînără, cu cap mic de
copil, dar tot atît de înaltă ca el şi robustă ca o lupoaică roşcată :
boieroaica se legăna uşor danţînd cu Voinescu 11. Era faimoasa Bălaşa
Grădişteanu, o văduvă abia în vîrslă de nouăsprezece ani. Cel poftit
dintre ei (la al doilea valţ) fu însă lancu Văcărescu. Veni la el,
surîzătoare, una dintre nepoatele lui, aceea pe care Bălcescu o
cunoscuse la conacul lui Raletu şi care împreună cu prietenele ei se
amuzau drăcoase să-l înveţe pe poet să danţeze danturile moderne..,
De obicei el se prefăcea că se lasă greu, că ,,nu face'', sau aşa ceva,
atunci ceilalţi dansatori se opreau şi ei şi aplaudau cu rîsete
prietenoase pe preşedintele lor, care mai era şi poetul iubit pe
deasupra. Pînă la urma învăţase valţul destul de bine şi era, de altfel,
singurul dintre poeţi care ştia să danţeze. Deşi avea aproape cincizeci
şi cinci de ani şi era oarecum greoi la trup, lancu Văcărescu păstrase
un fel de tinereţe care uimea. Avea şi el ochii mari ai Văcăreşti-lor,
faţa lor cărnoasă cu trăsături limpezi şi hotărîte, zîm betul din tot
chipul, gustul pentru frumuseţea feminină, ceea ce răutăciosul
epigramist Grigore Alexandrescu — care-1 iubea nespus de -mult şi-1
necăjea şi în scris pe tema slăbiciunii lui pentru fete tinere —
exprimă în diferite variante, dar lapidar : „Poetul lancu Văcărescu,
bînecuvînta-tul muzelor şi binecuvîntătorul muzelor nu mai în vîrsta
de şaptesprezece ani Ca mai toţi bărbaţii în această epocă de
trecere, îşi tot căuta şi el un fel de barbă mai potrivită, căci mai
fiecare, ca toţi purtătorii de barbă din lumea întreagă, încerca tot
timpul ,,să-şi facă un cap". Avusese cînd barbă mare, boierească,
răsfirată, cînd o tunsese pătrată, cînd o subţiase în faţă şi-şi tunsese
mustaţa... Acum o purta
462
căzută în jurul bărbiei, ca poeţii romantici, uşor deosebită e mustaţa
care era lăsată ceva mai plină.
Bălcescu şi Tiţa, pe o canapea, la fel lucrată cu cea al-astră, dar cu
catifeaua de culoarea vinului, priveau din nd in cînd la cei ce dănţuiau, deşi
el ar fi vrut să fie din nu sus, aşa cum îi făgăduise Luxiţei. ca să joace şah cu
olliac, ori chiar cu ea, care oricum nu mai putea veni acum !)S. Se iscă în
saloane un soi de veselie şi Tiţa văzu că imea rîdea fără răutate de o pereche
de dansatori cu totul 3potriviţi. O damă cam coaptă'^se lăsa dusă cu o
mutră :ră de Grigore Alexaridrescu, pe care se vedea că nu-1 ituse refuza şi
care, cu un zîmbet ironic în colţul gurii, /ea aerul să spuie : ,,Acum după
versurile mele despre mţ, aveţi şi prilejul unei demonstraţii". Se vedea
limpede iF tomnatica dănţuitoare era terorizată de gîndul că ar .tea să cadă
pe podeaua cernită cu un dansator aşa de uţin dibaci. De altfel, după cîtva
timp, ea mulţumi cava-rului ei şi se desprinse grabnic de el...
Costache pofti ceremonios pe Tiţa ; ea se ridică subţire de o nespusă
eleganţă în rochia de tafta albastră, cu iler de dantelă albă şi tiv tot dc
dantelă la mîneci. Nu mai
 «a să se îmbrace ca fetele, cu talia sus de tot, subt sînî, ivea un corsaj
strîns pe corp, lung, terminat în unghi cuţit pe şolduri, de unde fusta se
desfăşura largă pînă Ia Icîie. Femeile foarte împopoţonate, cum ei'a moda,
cu fel lUfel de volane şi false croieli şi de colori foarte diferite, l'eau că
rochia, de o singura coloare, şi aceea foarte închisă, a prea bătrînească şi
nu-şi explicau de ce Tila place atît mult bărbaţilor, nrai aks că, în afară de
faimosul ei pi->r mic, nu găseau la ea nimic deosebit... Cu mîna subţire or
rezemată de braţul fratelui ei, tăcută, formau o pere-desăvîrşită. Fala ei
lungă şi Imipede era acum frumoasă, şi rece. Veniră fetele zglobii şi de
dincolo ca să-i pri-ască. ,,Veniţi să privim, ferelor... Le princc noir
dănţu-;te cu sora lui"... Treptat, rămaseră ei singuri şi Văcărescu chemă să
treacă şi prin celălalt salon al lirelor şi harpelor, să-i poată admira toată
lumea.
Cînd el, înalt, în fracul negru cu guler de catifea albas-1. a dus-o la
loc, au fost multe aplauze.
Din nou s-au perindat prin faţa ei, poftind-o mai ales 'eri cu
uniformele strìnse pe talie, scurte de tot, ca nişte icuri cu coada smulsă, cu
epoleţi mari de aur ; dar ea.

Il ^

II
închisă in ea însăşi, îşi ceru scurt iertare, spunind că este. obosită. ;
Grigore Alexandrescu, căiniia îi plăcea totuşi valţul, à m simţea că-1
evită dănţuitoarele, îşi luă inima în dinţi şi n i ] apropie de Tiţa, cu surisul
lui obicinuit, ironic.
— Aveţi curajul să vedeţi cum se poate dansa prost cu mult talent ? ]
Tiţa il privi lung. Nu-i plăcea acest perpetuu surîs iro»-nic, dar simţea
că e la el o mască menită să-i ascundă timiditatea şi marea lui sensibilitate.
 — De ce nu ?... şi se ridică, insă fără zîmbetul convea-j ţional al
acestor formalităţL De ce nu ? Poetul care a scriii Umbra lui Mircea la
Cozia, Anul 1840 are dreptul să dăn-] ţu iască şi prost dacă vrea.
Grigore Alexandrescu se simţi măgulit şi, înainte de a-l^ cuprinde
talia, se aplecă spre Bălcescu : '
— Fii cu luare-aminte şi gata să ne ridici, dacă voaij luneca pe
duşumeaua asta lustruita. è
Atunci ea ii spuse cu oarecare severitate :
— N-ai să cazL O să am eu grije de asta... Dumneata^ gîndeşte-te
numai să nu mă calci prea rău pe pantofi cît se poate nu ridica tocurile de
pe podeală şi lasă-te dui| de mine. Stai drept, nu te suci atit ; fii cu luare-
aminte W mina mea dreaptă, care iţi va apăsa braţul, ca să-ţi arate, cînd e
nevoie, ritmul muzicii... Şi nu mai zîmbi ironic, e de
prisos, n-are nici un rost !
Lumea îi privea la început surpi in^ă şi se aştepia la un fel de scenă de
comedie, dar cei doi lunecau lin, şi Grigore^ Alexandrescu mai-mai sa se
apropie, ca eleganţă acum, tot înalt şi el, de Costache, care nu era, de altfel,
decît tot elevul desăvîrşit al Ţiţei. Se alcătuise din nou o pereche potrivită şi
admirată. Un soi de fericire se simţea pe chipul mare, cu fruntea vastă şi
mustaţa fină, al poetului, cart! dănţuia parcă întîia dată. „Ar fi o pereche
potrivită**, 9 B ] gîndea în clipa asta şi Bălcescu, deşi îl cam irita felul per-
manent ironic al lui Grigore Alexandrescu în viaţa de toate; zilele. Pe de o
parte îi plăcea că-1 vedea mereu nemulţumit; de cele ce se întîmplau în
ţară, de moravurile boierimiii oriental feudale, de arivismul ciocoiesc, dar
în acelaşi timp îşi dădea seania că această atitudine ironică, în care se re-,
fugia acest strălucit poet, era în acelaşi timp o fugă, o; teamă de a cerceta
mai îndeaproape, de a merge curajos lâ cauzele adinei ale răului Daca in
versuri ironia asta era U
464

I
 ocul ei, strecurată aproape în orice frază pe care o spunea, n viaţa de
toate zilele, era iritantă. Devenise la el o a doua latură, încît uneori chiar
cînd nu formula ceva de spirit. Iar prin simpla rezervă vădită în ochii mari
şi vii, care irătau că ei nu participă la sensul celor spuse, sau prin umbetul
care devenise puţin automat, anula orice gîndire ;erioasă. „Şi totuşi, se
gîndea Bălcescu, ar fi singurul soţ potrivit dacă Tiţa l-ar primi de bărbat...
Maica ar putea iormi în sfîrşit liniştită şi poate că fata, atît de înăsprită ;i
autoritară cum a devenit în ultima vreme, l-ar sili şi pe îl să nu mai fugă de
anumite răspunderi."
— De ce nu-1 înveţi, stimată domnişoară, şi pe Nicu să
Îţeze, cînd eşti atît de meşteră ? — Nicu ştie să danţeze destul de
bine... — Nu l-am văzut parcă niciodată... — Nu dănţuieşte, fiindcă...
fiindcă el are altceva de 'acut în viaţă. Şi pe urmă. spune că nu-i place să fie
privit ie alţii, ca la teatru... Dealtmintexn, de Anul nou, între ai :ioştri, a
dănţuit toată noaptea...
Poetul se simţea foarte bine, dar una dintre răspunde-iie de care
fugea era şi aceea de a-şi lua nevastă, aşa că riţa nu avu prilejul să-i spună şi
lui — fără îndoială — nu.
ICînd vorniceasa se declară obosită — dar în realitate )lictisită de a
tot cìnta pentru alţii, căci ar fi vrut să dăn-uiască şi ea cu ofiţerii cei
frumoşi, dacă nu cu pajul ei .tiut, Costache Florescu — se aduseră cafelele
şi bomboa-lele pe tablale purtate de feciori în straie albe, găietănate. Uunci
se împrăştiară toţi grupuri, grupuri şi începu larma :onversaţiilor şi a
rîsetelor zgomotoase.
I Trebuie să spunem răspicat că, în această ,,Asociaţie li-erară" de
cultură românească, mai nimeni nu vorbea în ;eara asta româneşte.
Noua ,,Asociaţie" vroia să arate că e otuşi o elită socială, ai cărei membri
erau destul de bogaţi :a să poată călători în străinătate sau să-şi poată
îngădui uxul unei guvernante scump plătite. Din această vi^eme |ncepe să
se adauge totdeauna, la inventarul de zestre al mei „fete de familie",
specificarea stăruitoare că „vorbeşte ranţuzeşte", ba chiar că în familia ei nu
se vorbeşte decît ranţuzeşte, cu excepţia dispoziţiilor date personalului de
serviciu. A fost totdeauna, de altfel, tendinţa claselor dominante să-şi
créese şi un limbaj otrecum cifrat esoteric, adidi
exclusiv pentru uzul membrilor săi şi !n acelaşi timp semn distinctiv
al castei, între alte semne... Tot astfel, bunicii şi părinţii celor de azi învăţau
cu mîndrie greceşte ca să pară ighemonicoşi şi culţi. Totuşi este locul să se
amintească aci că încercarea lui Bibescu de a înfiinţa un liceu de stat, al
treilea liceu in Ţara Românească, acesta cu limba de predare franceza, şi
propunerea ca la cursurile complimentare şi i^Kîcialc (adică începuturile
universitare de la Sf. Sava) lünba de predare să fie tot cea franceză, ceea ce
ar fi dus cu timpul la desfiinţarea Colegiilor de Ia Sfîntu Sava şi dc la
Craiova, n-a izbutit. N-a izbutit, căci a stîrnit mînia unei părţi dintre
intelectuali.
Din salonul scuturilor se aude dezlănţuirea unui hohot dt rts atît de
puternic, încît şi Cffi din salonul lirelor ridică întrebător capetele, bănuind
că acolo trebuie să se petreacă lucruri cu deosebire amuzante. Peste cîteva
clipe năvăli dincoace un grup tînăr, cu obrajii încălziţi de rîs, şi una dintre
fete, bălaie, cu un nas mic şi ochi albaştri, o nepoată a baş-boierului
lordache Filipescu, se adresează de-a dreptul marelui agă Mânu, ciripind
într-o franţuzească precipitată
— E adevărat monsieur, că a pălmuit-o Bibi^s. . o» Elisa ?... că a
tirit-o de păr prin palat... din cauză că e amorezată de acel consul străin ?...
E adevărat ? Dumnt i trebuie să ştili — şi iar izbucniră toate şi toţi in
hohotr de rîs.
lancu Mânu era într-o siLua^ie iuarLe gmgaşâ. 1 se cerea — cu
nevinovăţie, de altfel — tocmai Iui, ministrul poliţiei, să dea pe faţă taine
din palatul domnitorului său, dar în acelaşi timp era încintat că era şi el
acum interesant, în tr-un fel sau altul, pentru acest tineret care nu putea fi
pedepsit (dar care, fie zis în treacăt, îşi dovedea astfel puterea corosivă, care
în felul său slăbea zi de zi regimul...). /\ dat, surîzînd şi abil, un răspuns în
doi peri, dar nu scap uşor şi conversaţia deveni generală, avîndu-1 pe el —
car venise totuşi aci să spioneze — drept motiv generator şi îm brăţişînd,
prin bîrfeli elegante, nu numai viaţa particulară, dar şi cea politica a
domnitorului.
Povestea nu era, de altfel, născocită. Bibescu se casator îs» cu Zoe
Brancoveanu, care acum era închisă cu brutalitat» intr-o casă de sănătate
din Viena, pentru ca el să sc poat: căsători cu Marieica Văcărescu, femeia
cea mai frumoasă Principatului (alături de Eufroa&na Ceaurescu). Cea mai
mart
46
Kre felele lui Bibescu din întiia căsătorie, Elisa. ' era în-[oştită de unul
dintre consulii străini şi toată lumea de ;us a Bucureştilor nu vorbea decît
despre asta... întrebările
iilor erau toate periculoase pentiu marele agă. pentru că scotoceau
toată viaţa intimă a lui Bibescu. — Este adevărat, monsicur agă, că de ziua
Sfintei Mării, i au venit unele boieroaice să sc închine doamnei de ziua ea,
trintită pe divan, le-a trimis pantoful, strigînd tare, îă audă toată lumea, ca
ele să se închine pantofului, că pe îndestul au birfit-o ani de zile ?
■ lancu Mânu zîmbi iarăşi, mărturisind că nu ştie nimic, |v că nu e
cu neputinţă să fie aşa, căci se ştie în ce mod MU purtat boieroaicele faţă
de înalta doamnă. ■Adevărul era că a doua căsătorie a lui Bibescu apărea
H>r mai mulţi ca o dovadă a imoralităţii păturii condu-Tăxoare şi
constituise unul din scandalurile penibile ale epo-:ii. Fusese necesar mai
întîi un dublu divorţ, Maricica Văcărescu fiind şi ea căsătorită cu marele
spătar Costache Jhica, fratele fostului domnitor, cu care avea, la rîndul ei,
ot trei fete. A fost nevoie de compromisuri urîte, de mărtu-•isiri false,
pentru ca după vreo trei ani, în timp ce Maricica ^^ăcărescu locuia cu vodă
la palatul de subt dealul Mitropo-iei şi avea cu el primul copil (tot o fată),
să se obţină de la patriarhul din Ţarigrad pronunţarea divorţului. încă şi
mai penibilă era silnicia cu care Bibescu a stăruit să o închidă ■)e Zoe,
nevasta dintîi, în acea casă de sănătate de la Viena. iindcă numai aşa se
putea căsători cu alta, păstrînd totuşi mensa avere a femeii : cea mai mare
avere din ţară, cu-M-inzînd între altele şi palatul de la Mogoşoaia, şi 'moşia
3râncoveni, şi cea de la Breaza şi altele multe... fireşte, sub )retextul
drepturilor lui, de organ tutelar al copiilor. A fost levoie, ca să se obţină şi
cestălalt divorţ, care părea din •ale-afară de imoral, să se puie în mişcare
jumătate dîn ^'plomaţia europeană a epocii. Bibescu ţinea cu orice preţ
aibă şi averea nevestei dintîi şi frumuseţea intr-adevăr apitoare a celei de-a
doua. Nu l-a lăsat pe Sâthmary pînă •înd nu a înregistrat pentru istorie,
într-unui dintre cele mai abutite portrete ale acestuia, chipul de Ileana
Cosînzeană al 'meii. Ovalul, desăvîrşit, chipul delicat de coloarea
chihlim-)arului, părul de aur roşcat, pieptănat cu cărare la mijloc .iadus,
într-o parte şi alta, peste urechi, ochi mari de coloa-
V * De fapt, Elisa era una din fetele mijlocii ale domnitorului, aşa •um
însuşi Camil Petrescu aminteşte mai departe (n. ed.).
467
rea prunei verzi, nasul şi gura lucrate de natură cu o gîft-găş ie
meticuloasa sunt într-adevăr tulburătoare. După ani de zile şi după o trudă
îndirjită şi stăruitoare, care ar fi descurajat orice altă femeie, dar nu pe
aceasta aurie porumbiţă cu gheare de uliu. cele două divorţuri fura, cu
multă silă, pro-nimţate ; atunci, cei doi îndrăgostiţi hotăriră o nuntă cv.m
nu se mai văzuse în Ţara Românească. Mai întîi, el îi constitui o zestre de
trei milioane cinci sute de mii de lei aur, ma: mult de jumătate din bugetul
anual al Principatului, ca s-o mîngîie că stătuse atîta timp închisa oarecum
în casă. numai ca să evite ironiile lumii „bune**. Nunta avu loc la Focşani,
naşi fiind Mihail Stürza şi Smaranda, soţia lui. A fost într-adevăr o nuntă ca
in poveşti, cu parăzi militare, cu bubuituri de tun, cu iluminaţii şi praznice
în toată ţara, cu alaiixri nesfîrşite, deşi Făt-frumosul, care-şi făcuse cu
ocazia asta cuşmă şi mantie voievodală în locul gugiumanului şi că-baniţei
predecesorilor săi, era tatăl a cinci copii, iar Deanc Cosînzeana, mamă a trei
fete, din primele lor căsătorii, iar acum, pe lingă o fata, copilul amîndorura,
era pe cale să le vie încă unul din aceasta nouă căsătorie, adică zece copii
laolaltă.
Chiar dacă era invidiat de marele vornic Cantacuzino, care era amârit
că él nu interesează pe nimeni şi e lăsat în pace ca o momiie indiferentă,
marele agă Manu a-a şi destul de încurcat că aveau despre ce să ciripească
în franţuzeşte fetişcanele de la soareaua literară şi că era silit sa dea atîter
lămuriri, tocmai el caie din nesocotinţa se aventurase aci, nădăjdumd să
afle ce ar fi fost de aflat.
Nici Cantacuzino şi nici Ion Cîmpineanu nu pierdură prilejul să-i
ceară noutăţi despre nemaipomenita afacere a falimentului Hagi Moscu,
nu chiar de-a dreptul, ci mai mixl: prin aluzii, dar destul de acre. Ion
Cîmpineanu ar fi vrut să ştie, pe de altă parte, dacă „Filarmonica**^ va
putea să-şi continue stăruinţa pentru construirea imui teatru naţional pe
terenul Hanului lui Filaret, de cxirînd cumpărat în acest scop, sau ce
gînduri are în privinţa asta vodă. lancu Manu răspundea, surîzînd,
binevoitor şi cu ocoluri, dar ce gîndea el în clipa asta avea să se vadă abia
peste cîtva timp : „Filarmonica- a fost ca şi desfiinţată şi în noua ei formă,
deşi fusese şi el, lancu Manu, unul dintre iniţiatorii ei, iar ,»Aso-ciaţia
literară"" a fost încorsetată cu nişte statute „drastice*, ca să se ştie cine
răspunde cind fetişcanele cu zulufi şi ro-
468 chii largi de mătase, încheiate subt sîni şi puse pe cercuri de.
sîrmă, ciripesc pe socoteala doamnei şi a domniţelor lui vodă.
ţ Se auzi o larmă haotică afară, strigăte puternice, şi unii slujitori
năvăliră înăuntru, anunţînd că vicleimul cu irozii vor neapărat să urce sus.
Aga se înfurie şi vru să-şi arate jautoritatea, dar tineretul, în frunte cu
Dimitrie şi Costache Florescu, stărui, bătînd din palme, ca jocul să fie lăsat
să între.
Da, să vie, dar numaî în sala de la intrare, ca să nu murdărească
covoarele. Se vor deschide amîndouă uşile şi i lumea va privi din saloane, ca
la teatru, hotărî jupîneasa Dumitra, care alergase speriată de jos, de la
bucătărie, şi de care, vrînd-nevrînd, trebuia să asculte toată lumea, căci era
cunoscută pentru gura ei.
Nu încăpea însă tot vicleimul în tindă, altfel încăpătoare, pentru că
era prea numeros. Se alcătuia dintr-un Irod în straie vopsite şi cu coroană
poleită cu aur în cap, ofiţerul său îmbrăcat aproape la fel, dar fără coroană,
trei magi îmbrăcaţi în cearceafuri şî turbane ca nişte beduini, îngerii, care
la cearceafuri adăugaseră aripi de hîrtie albastră întinse pe speteze, şi un
număr mare de ciobani cu sarici pe ei ; toţi purtau bîte noduroase de tufan,
căci regula era ca orice vicleim să facă un fel de pustiu în faţa sa — aşa cum
făcuse Irod omorînd patruzeci de mii de prunci în noaptea nativităţii — şi
deci trebuia nimicit în calea vicleimului orice jalt colind întîlnit ; dacă nu
apucau să intre, grabnic şi disperat, în vreo curte, copiii care colindau cu
steaua se pomeneau aproape dezbrăcaţi, iar stelele erau sfărîmate ; la fel
trebuiau să se ascundă şi cei cu pluguşorul. Iar dacă întîmplarea aducea faţă
în faţă două vicleimuri, care erau foarte numeroase şi nu se puteau ascunde
pe loc, atunci era de ne-inlăturat o bătălie crîncenă cu capete sparte şi
cotonogîre serioasă.
După ce se reprezenta noaptea de la Bethléem, drama-Itizată, trebuia
să urmeze jocul păpuşarilor, dar aceştia fură opriţi foarte curînd, căci
făceau uneori abateri necuviincioase, ca şi vicleimul de altfel. Bolintineanu
luă căciula din mîna unuia care vroia să umble prin salon, ca să adune
gologani : cu o fată la braţ, dădu ocol încăperii, oprindu-se i n faţa fiecăruia
dintre invitaţi (Cantacuzino dădu un galben [împărătesc) şi apoi îi puse-n
mînă omului căciula plină de lei şi sfanţi. ^
534
Inainte de plecare, una din guvernantele franceze cìnta la pian un
cadril-lancier. Nimeni nu fu lăsat la o parte şi se formă un număr destul de
mare de perechi, care se mişcau mai mult sau mai puţin după tactul bătut
energic la pian. lancu Văcărescu era acum partenevul unei oacheşe micuţe,
cu gura mare, cărnoasă şi roşie ; păstra un zimbet plin de şiretenie. lancu
Manu nu putu danţa cu vulpoaica înaltă şi cu un cap de copil, cu acea
Bălaşe pe care o admirase atît, căci ea era acum pereche cu Costache
Bălcescu, dar fu încintat că nepoata baş-boierului Filipescu, cea bălaie şi
cîrnă, îl pofti la joc...,Ion Cîmpineanu avea alături una dintre cucoanele
tinere şi era faţă în faţă cu Costache Filipescu şi o fată bălană cu chip
dulceag de miel.
Eufrosina, care se despărţise dc Aristia, invitîndu-1 do altfel, destul de
cald, ca să vie s-o mai vadă — căci aflase şi ea că Bibescu vrea să
reorganizeze Filarmonica" în teatrul cel mare, după ce va fi construit, subt
conducerea fostului actor — se pregătea să iasă pe uşă, cînd auzi invitaţia
muzicală pentru cadril-lancier. Se întoarse către colonelul Dăs-călescu şi-i
spuse să-şi caute o parteneră. Ea se salutase cu Tiţa, care-i răspunsese
destul de prietenos, şi acum se duse întîns spre colţul dinspre fereastră,
unde erau cei doi po canapeaua albastră.
— Vreţi să dansaţi cu mine lancîer-ul, domnule Bălcescu ? întrebă ea
şi se înclină, aproape tremurînd că va fi refuzată.
Tînărul istoric zîmbi surprins, încurcat de acest ,,domnule Bălcescu",
deşi înclinarea i se păru puţin ironică, apoi se ridică spunîndu-şi că un
cadril e mai puţin spectacol ca alt danţ. Tiţa fu aproape în aceeaşi clipă
poftită de Grigore Alexandrescu.
în timp ce perechile îşi căutau locurile, lancu Manu, trecînd pe lîngă
Eufrosina, zîmbind cu o oarecare răutate, ca şi cînd ar fi spus : ,,Tocmai cu
acesta ţi-ai găsit să dansezi cînd sunt atîţia ofiţeri frumoşi aci ?" o întrebă în
şoaptă :
— Dansezi cu domnul Bălcescu ?
La care ea răspunse aproape şuierat, cu ochii vii :
— Da, lîngă el mă simt mai deşteaptă ; lîngă el oamenii sunt mai
deştepţi. Avea aerul să spună : ,,Poţi să încerci şi dumneata".
lancu Manu se încruntă, simţind usturimea răspunsului primit, iar
Eufrosina, aşteptînd semnalul muzicii, se apropie şi se sprijini puternic de
braţul dansatorului ei.
470
înainte do plecare, una din guvernantele franceze cìnta la pian un cadi
il-lancier. Nimeni nu fu lăsat la o parte şi se formă un număr destul de mare
de perechi, care se mişcau mai mult sau mai puţin după tactul bătut
energic Ia pian. lancu Văcărescu era acum partenerul unei oacheşe micuţe,
cu gura mare, cărnoasă şi roşie ; păstra un zimbet plin de şiretenie. lancu
Manu nu putu danţa cu vulpoaica înaltă şi cu un cap de copil, cu acea
Bălaşe pe care o admirase atît, căci ea era acum pereche cu Costache
Bălcescu, dar fu încînlat că nepoata baş-boierului Filipescu, cea bălaie şi
cirnă, îl pofti la joc...,Ion Cîmpineanu avea alături una dintre cucoanele
tinere şi era faţă în faţă cu Costache Filipescu i o fată bălană cu chip
dulceag de miel.
Eufrosina, care se despărţise de Aristia, invitîndu-1 de altfel, destul dc
cald, ca să vie s-o mai vadă — căci aflase şi ea că Bibescu vrea să
reorganizeze Filarmonica" în teatrul cel mare, după ce va fi construit, subt
conducerea fostului actor — se pregătea să iasă pe uşă, cînd auzi invitaţia
muzicală pentru cadril-lancier. Se întoarse către colonelul Dăs-călescu şi-i
spuse să-şi caute o parteneră. Ea se salutase ci. Tiţa, care-i răspunsese
destul de prietenos, şi acum se dus-întins spre colţul dinspre fereastră,
unde erau cei doi p* canapeaua albastră.
— Vreţi să dansaţi cu mine lancier-ul, domnule Băl cescu ? întrebă ca
şi se înclină, aproape tremurind că va Ii ' fuzată.
Tînărul istoric zimbi surprins, încurcat de acest „domnul Bălcescu'*,
deşi înclinarea i se păru puţin ironică, apoi s ridică spunîndu-şi că un cadril
e mai puţin spectacol ca a: danţ. Tiţa fu aproape în aceeaşi clipă poftită de
Grigor Alexandrescu.
In timp ce perechile cauuu locunic, lancu Manu, tre-cînd pe lingă
Eufrosina, zîmbind cu o oarecare răutate, ca şi cînd ar fi spus : „Tocmai cu
acesta ţi-ai găsit să dansezi cînd sunt atiţia ofiţeri frumoşi aci ?" o întrebă în
şoaptă
— Dansezi cu domnul Bălcescu ?
La care ea răspunse aproape şuierat, cu ochii vii :
— Da, lingă el mă simt mai deşteaptă ; lîngâ el oameni sunt mai
deştepţi. Avea aerul să spuni : „Poţi s& incerci şi dumneata'*.
lancu Manu se încrunta, smiţind usturmiea răspunsului primit, iar
Eufrosina, aşteptînd semnalul muzicii, se apropie şi se spi'iiiai puternic de
braţul dansataiuiui ei.
470

I
r§ Nu mai rămăseseră pc scaune decît, într-un colţ. o guvernantă obeză şi bătrînă, cu
obrajii stacojii şi cu ochelari, ca şi marele vornic Cantacuzino, care fu cuprins de spaimă la
gindul că vreuna dintre fetele astea năzdrăvane l-ar putea tiili să danseze cu bătrîna
caraghioasă... care a rămas fără cavaler. Ştia că a doua zi ar fi glumit răutăcios tot Bucureştii ăştia
pe socoteala evgheniei lui împărătesc bizantine, îşi zise şi aşa că a călcat cu stîngul... Ce planuri
îşi făcuse venind aci şi care era rezultatul ? Fusese convins că, de cum va intra pe uşă, va avea la
picioarele lui această „Asociaţie literară", unde ştie că se dospeşte popularitatea — fie ea şi
restrînsă la o anumită lume — popularitate care, acum cînd se „alegeau"' din nou domnii, uşura
urcarea pe scaunul ţării. Nu trebuia să cucerească decît cîteva familii boiereşti |(^cîteva zeci de
mari negustori, căci aceştia alegeau pe cei vreo patruzeci de membri ai Adunării Obşteşti
extraordinare (în cea ordinară nu erau negustori), care la rîndul ei alegea pe vodă... Era un
simulacru de alegere, dar Cantacuzino nu se putea lipsi de ea, deşi avea tot sprijinul de la
Constanti-nopol, pentru că sprijinul acesta îi era necesar hospodarului, numai ca să nu fie scos
de pe tron după ce fusese numit. Astfel izbutise el, în ultima vreme, să obţină făgăduieli serioase
la Poartă că pînă în primăvară Bibescu va fi scos. îşi făcuse planul să devie preşedintele
Asociaţiei", pe care
Îea să o amăgească dăruindu-i o tipografie de care ştia că ea ea nevoie, întrucît aceşti
intelectuali cu condei dirijau ea ce s-ar fi numit opinie publică. Acum îşi da seama că nu e nimic
de făcut şi-1 birui amărăciunea.
\ţf^ în timpul acesta se spuse una din puţinele fraze româneşti rostite la această serată.
O spuse marele agă lancu Mânu, cu un straşnic iz boieresc, cînd trecu pe lîngă lancu ^cărescu, în
timpul danţului.
— Cantacuzino s-a întors... I s-a făcut de haleală... Ascul-tâ-mă pe mine, ăsta nu va fi
niciodată boier halea.
în primul rînd, descendentul lui Şaitanoglu este dezgustat de îmbrăcămintea de pe el,
care i se arată acum nu ca un sprijin, ci ca o piedică în calea spre domnie. îşi frămînta biirba
mătăsoasă, îngrijită ca o comoară, cu piepteni bătuţi în briliante şi cu parfumuri. De fapt, era
îmbrăcat nu fără tîlc, căci voia anume să amintească, prin splendoarea lui bizantină, de obîrşia
imperială a Cantacuzinilor. Capul îi era
471
Mlşanil tnlr-im şal de India ca un turban, prim tnt
parte cu un smarald, care făcea singur cit douA mo^ii... Anteriul de pe el era
dintr-o mătase de Damasc, bAtuti din On de colori înrudite, mult mai aurii, cu
gftietane din fi de aur roţu |i peste el era încins cu alt şal, care ammtc de cel de la
cap, dar avea şi mai multe flori de aur. Pest anteriu avea o feregea de stofă subţire
de Veneţia, verdt, mlftdioasă ca mătasea, care era ceva mai scurtft ca anteriul şi
cadra acopcrindu-i frumos genunchiul cu faldurile ei Peste feregea avea un biniş
de atlaz argintiu, căptuşit c blană de zibelină albă... In picioare ciacşirii, ieşind de
sub anteriu, înfăşuraţi de carîmbi de mătase — de tuzluci — in trau în cizmuliţc
scurte, galbene, de saftian de Persia. Oricine şi-ar fi dat scama că îmbrăcămintea
lui reprezenta, chiar fi fără giuvaericale, o avere întreagă, iar cu atît mai n se vădea
averea acestuia, cu cît era sporită de cele patrt mari inele cu floare de briliante şi
rubine care împodobea mîinile frumos aşezate, una întinsă pe spătarul, alta pe rr
ginea ridicată a divanului. Era o îmbrăcăminte şi o bui. cu caro, fireşte, nu se putea
dănţui între aceşti tineri n r ^ timpăraţi, alături de aceste fete care-i plăceau atît şi
c cu rochiile lor Invoalte, făceau reverenţe dănţuitorilor dup m. Nu, o
îmbrăcăminte ca a lui era bună pentru stat h jAlţ, nemişcat, ca să primeşti omagii
în genunchi şi temenel de supunere. Fusese convins că aşa se va întîmpla, cC\ face
toţi temenele, chiar şi fetele. Intrase asta în soc^^ - . lui. Şl în loc de asta,
surprindea mai curînd priviri compă tlmitor furişate şi zîmbete necuviincioase.
Era limpede c mai nimeni dintre cei tineri nu-1 cunoştea, mai ales lipsise atiţia ani
din ţară.
Crezu deodată că-i vine ameţeală. Bătrîna guvernantă i prinsese
Intlmplător privirea şi, zlmbind, se sculase venind spre el.
Se întreba îngrozit ce vrea de la el şi ar fi vrut să s« desfacă podeaua, ceruită
cu roşu, ca să-1 înghită.
— Mi se pare că vă plictisiţi grozav, ii spuse, in* franţuzească elveţiană,
guvernanta, care era de puţină vrem* in ţară, şi se aşeză şi ea pe canapea. Ce vreţi ?
Asta est* soarta noastră, a bătrixiilor, la asemenea petreceri... Trebuit să f tim să ne
resemnăm.
O fulgeră cu o privire ucigaşâ şi o pofti apoi aspru fă se întoarcă numaidecit
la locul ei, ceea ce făcu puţin aiurită,
472
ìQTU care atrase luarea-aminte a unui întreg grup de ănţuitori.
f|Descoperì cu înfiorare că e bătrîn... Nu-i venea să creadă, cu socoteala în gînd şi găsi că
la patruzeci si cinci de ani r trebui totuşi să fie mai tînăr decît Manu şi decît Cîmpi-eanu, iar
lancu Văcărescu trebu-e să aibă nouă sau zece ni — cel puţin — mai mult decît el. Ei dănţuiau şi
glumeau Ì mijlocul unui tineret care scînteia de frumuseţe, iar el făcea canapeaua", alături de o
femeie bătrînă. îl cuprinse ciudă aprigă pe barba asta măreaţă şi căruntă, care-i fu-^se pînă nu
demult mîndria vieţii şi strigătul triumfal al ărbăţiei lui. îşi dădu seama că nu numai nici o fată,
dar ici o femeie tînără n-ar avea curajul să danţeze, în lume, a o asemenea barbă, fără să se
simtă ridicolă şi nenorocită. i|)§ra cu neputinţă să admită că, de aci încolo, va putea fi iportat
numai pentru numele şi averea lui şi numai pe 5cuns, că nici una nu va fi mîndră, pînă la
nesocotinţă, ludîndu-se, ca pînă nu demult, că i-a plăcut lui...
Se făcu un fel de horă şi dănţuitoarele treceau împletind tmic şirul lor cu al bărbaţilor,
care le conduceau elegant, nîndu-le ridicată mîna dreaptă... lancu Manu, fericit că jmsează,
întîlnind privirea lui Cantacuzino, îi zîmbi com-latimitor.
Acum dănţuitoarele stăteau pe loc şi cavalerii se opreau faţa lor, făcîndu-le complimente.
Mai ales ofiţerilor, în ainele lor turnate pe corp, cu epoleţii de aur şi fireturi, le ătea grozav de
bine cînd, drepţi, înclinau uşor capul... iantacuzino se gîndi că numai armata asta nouă, în uni--
rme ruseşti, a stricat orînduirea "lucrurilor şi că, dacă va domn, nici el nu va putea face altfel,
căci nu va putea »manda armata în anteriu şi caftan.
Kisseleff avusese dreptate acum vreo cincisprezece ani nd pusese pe spătarul Alexandru
Ghica, şeful oştirii, să eacă în revistă armata, 'după întîiul ei an de existenţă, dar sfătuise să nu
treacă pe dinaintea frontului cu barbă şi cu iteriu. Alexandru Ghica — s-a ştiut mai tîrziu — era
grozit la gîndul că va trebui să se îmbrace cu nişte pan-loni vizibili, care i se păreau caraghioşi,
aşa strìnsi pe cioare ca o altă piele. îşi făcuse uniforma, dar după ce o cercase umblînd cu ea
prin cameră, cu ochii în lacrimi, grozit, o lăsase la ruda sa — inspecţia era la Craiova — şi,
exerciţiile de dimineaţă, luă parte cu o suită de ofiţeri mâni şi ruşi, el singur fiind in
anteriu şi caftan. Şi-a dat
473 totuşi seama că nu merge, şi la banchetul de la prînz apăru cu oarecare întîrziere, în
uniforma armatei şi cu o bărbuţă ca un colier, cu mustăcioara tunsă în locul bărbii de boier
halea.
în clipele acelea, Costache Cantacuzino luă o hotărîre deznădăjduită. îşi va da jos barba
şi va chema chiar mîine pe croitorul de subt clubul de la casa Tchok. ca să-i facă in cel mult o
săptămînă, cîteva costume nemţeşti. Uniforma o va încerca numai după ce va fi ales domn.
I
UN Ml/ANTROr M I I OM \N
 După CC s f 'ìi:fri\ masa, mai totdeauna numai cu g \ IBCÌ, căci nu-i plăceau
musafirii în genere oamenii, po |ro nu-i căuta decît cînd îi veneau toane să joace cărţi,
stelnicul Medelioglu se urca in sacnacsiu, se aşeza in-|-un jilţ scund şi larg. bine căptuşit, şi
aştepta cu o mutră |ră, de parcă nu-i priise masa. Purtînd anteriu roşu şi capot pambriu verde, în
ale cărui mineci largi ar fi putut intra ita făptura lui mică, osoasă şi uscată, boierul aştepta să I?
Bănică, să-i aducă tipsia cu picior de mahon pe care \ ciubucul, cafeaua şi carafa cu vin. Ochii
lui prea mari, gri şi cu albul lucios, erau parcă mereu înlăcrămaţi. Parcă .là durerea lumii era în
el. Se purta ras la tîmple şi la ifă şi, cum pe de o parte ceea ce-i mai rămăsese era aco-lit de fesul
cu funtă verde, cum pe de alta era spîn şi f!ben ca şofranul, ochios, cu cap mic şi urechi mari, Se-
lma cu acei căţeluşi galbeni fără nici un fir de păr pe ei, < înfăţişare bătrânicioasă, pe care-i ţin
în mînecă unele •oane, fiindcă sunt friguroşi şi tremură tot timpul. Avea , o mustaţă subţire, cam
de un deget, lungă, întoarsă in i . lipita ca o scoabă neagră subt nas, peste gură.
După ce trase din ciubuc, să vadă dacă e bine aprins şi i lurnă în paharul subtire de
cleştar un vin greu ca untde-l mul, făcu semn, cu mîna, lui Bănică... Nu-i plăcea să orbească; dar
robul ştia ce doreşte stăpînul, aşa încît se .iiepărtă cu paşi de stafie, căci îl slujea pe boier
umbhnd Oalţat numai în ciorapi de lînă şi îmbrăcat într-un fel de x)t peticit, aruncat de acesta.
S-a întors cu vioara subt braţ, singur ; la prînz cìnta ă ţambalagiu. Aşteptă mult pina să-i
facă boierul iarăşi semn să înceapă... Totdeauna aştepta, aşa, căci postel-ul, mereu îngîndurat şi
cu ochii lăcrămoşi rămaşi în gol,
475
niciodată nu-i vorbea, ci numai făcea semne, ca să nu « cheltuiască prea mult din făptura
lui mică de şofran. De astă dată însă întrebă ceva fără să ridice vocea.
— Notele ţi le-ai adus ?...
Bănică începu să tremure şi i se înmuiară picioarele... Coborî cîte cinci trepte spre sala
lungă din dos, împleti-cindu-se.
Ţiganii ceilalţi, care n-aveau de lucru, stăteau întinşi pe patul de scînduri, lung cît toată
odaia ; aici dormeau ei de-a latul, pe rogojini. Bănică trase de dedesubt — căci se culca la
mai^gine, la perete — o lădiţă mucegăită de umezeală, findcă odaia avea pe jos lipitură de lut şi
bălegar, şi din ea scoase caietul de note.
Cînd se întoarse în sacnacsiu, Medelioglu întinse mîna moale şi uscată, în care robul îi
puse, tăcut, caietul. Boierul frunzări caietul şi rămase uimit, căci se aştepta ca notele să fie în
transcripţie psaltihică, aşa cum se notau pe atunci şi toate cìntecele de lume, cum, de pildă, ştia
că îşi scria compunerile atît de răspîndite şi prietenul său Anton Pana După aceea făcu semn din
nou, indicind notele. Bănică înţelese şi le puse pe tipsie, începind un c a p i n c i o. Cìnta prost,
căci era absent,.se întreba tot timpul, tremurind, de unde ştia boierul că a învăţat notele.de la
Wicst şi ce are de gînd să facă.
Dar Medelioglu nu era nici măcar supărat, afară dacă, după firea lui posacă şi mereu
întunecată, nu-i va fi căşunat pe toată omenirea.
Asculta aşa, de multă vreme, poate pustiu de ginduri, sorbind rareori din filigeană ori din
paharul de cleştar şi trăgind din ciubuc, cînd i se spuse că doi boieri Goleşti şi alţi doi boieri
tineri întreabă dacă primeşte musafiri. M
Se trezi din visătoria lui de parcă ar fi căzut în apă. w clipa dinţii vru să spună că nu
primeşte pe nimeni, dar pe urmă îşi dădu seama că boierii Goleşti, poate pe deasupra chiar foştii
aghiotanţi ai domnitorului, nu pot fi nici măcar lăsaţi să aştepte la uşă. Spuse deci să fie poftiţi
înăuntru.
Ei salutară aproape milităreşte — Ştefan şi Nicolae Go-lescu, Nicolae Bălcescu şi
Voinescu II — iar el răspunse ducînd mina la inimă, la frunte şi la podea. îi pofti jos şi-1 trimise
pe Bănică, arătîndu-i pe muteşte, să aducă vin, cafele şi ciubucuri.
— Boierule, începu Nicolae Golescu, noi venim din partea „Asociaţiei literare", care este
o societate pentru cinsti-
476
î scrisului românesc şi pentru învăţătura tineretului, ca
I-ţi facem o rugăminte ce, cunoscînd inima dumitale cea nţitoare la tot ce e frumos, nu
ne îndoim că va găsi pri-rea cuvenită. Cei patru erau toţi foarte tulburaţi, căci oarecum tră-au
nădejdea că s-ar putea să aibă surpriza ca postelnicul I delioglu, aflînd despre ce era vorba, să-1
elibereze pe
Inică fără nici o despăgubire. De aceea Nicolae Golescu aştepta, nădăjduind că omu-ul
uscat şi galben le va veni întru întîmpinare la jumă-toa drumului, dar acesta rămase cu ochii lui
prea mari şiioi pierduţi în nesfîrşit.
— Vă rugăm anume să faceţi un act creştinesc şi să elî-aţi pe acest rob al dumneavoastră,
care este un adevărat
a ist, întrucît intenţia societăţii noastre este să-1 trimitem h Viena să^şi termine
învăţătura şi să se facă acolo cu-n;cut, convinşi fiind că faima lui va aduce cinste ţării □ istre.
 I Aci, adînc tulburat, Nicolae Golescu se opri într-un gest 3 aşteptare şi îl privi stăruitor.
La fel, ceilalţi trei îşi ■ntiră privirea pe făptura mică din faţa lor.
După ce rămase încă multă vreme absent, ca şi cînd ar ost pe gînduri, Medelioglu
răspunse încet şi scăzut :
— Nu-1 pot slobozi.
Urmă o tăcere îndelungată, în care timp postelnicul le piu el însuşi cu vin cele patru
pahare de cleştai', dovadă 1; civilizaţie, căci obiceiul încă era să bea toată lumea din ^laşi pahar.
Bălcescu descoperi cu uimire că rafturile ro-de de cărţi, care se vedeau în jurul sacnacsiului, nu
erau tate ca în unele case boiereşti, ci erau cărţi adevărate, greceşte şi franţuzeşte... De altfel, pe
o măsuţă erau verile lui Lamartine, cu zăloaga de m^ase cam pe la mijloc, însă le spusese de pe
drum tovarăşilor săi că se înşeală pus atunci cînd trag nădejdea că acest Medelioglu îl va •era pe
Bănică fără plată. Ştia de la Toma Panduru — care ea din ce în ce mai des în casa din mahalaua
Visario-ui, ca să se vaiete, plin de amărăciune, de felul crud şi 'menos în care omuleţul acesta, cu
scoabă neagră deasu-gurii, se purta cu clăcaşii de pe moşia sa — că Mede-lu nu avea decît o
singură moşie, dar mare, Vadu Rău. îşi amintea de asemenea de timpul cînd trecea spre Băl-i şi
cînd se oprea totdeauna un ceas, două, ca_şă pdih-
«
pe ge-
noascâ la Vadu Rău caii. Stătea atunci îndelung cu sătenii, care nu numai că nu-1
uitaseră, dar îl preţuiau ca pe un prieten al lor, deşi îl ştiau boier. Vorbeau cu el fără nici o
stînjenire ; îi spuseseră de nenumărate ori întîmplări din care ştia că omuleţul uscat şi spin, din
faţa lui, era un fel de fiară, că era mai rău decit toţi ceilalţi proprietari din district, care de altfel
numai buni nu erau... Damian, în tă-băcă^ia de pe girla Dîmboviţei, tremura şi acum la gîndul că
ar putea fi descoperit... Toate astea şi le amintea Băl-cescu încă mai pătrunzător acum.
— Boierule, avem o altă propunere, dacă aceasta nu vâ
este pe plac.....Asociaţia" noastră ar vrea să-1 răscumpere
pe acest ţigan şi vă rugăm să ne spuneţi cît avem de phV*' pentiu el.
Vorbise astfel Voinescu II, cu mîinile amîndouă nunchii lui mari.
Medelioglu reveni din ţinuturile pustii şi triste, în care^ călătoreau gîndurile, şi spuse tot
atît de încet şi de scu4 ca întiia dată :
— Nu e de vînzare...
 Cei patru se priviră unii pe alţii, nedumeriţi, încurcaţi Bănică, la uşă, unde încremenise
aşteptînd, deoarece boiOTB nu-i făcuse semn să plece, căzu moale întii în genunchi, s^jj^ se
răsuci in jurul lui, ca un sac golit.
Medelioglu bătu din palme fără nici o urmă dc compătimire şi, cînd apăru un arnăut, îi
arătă uşor cu mîna pe cel căzut fără să spuie nimic. Acesta înţelese şi luă în br^ trupul lung, dar
slăbit de boală, al ţiganului artist.
Voinescu II, jucîndu-şi degetele pe genunchi, stărui <fl voce lipsită de coloare, rece :
— Mi s-a spus că aţi cerut pentru el suma de trei s^ de galbeni. Vi se oferă acum această
sumă.
— Arhonda, nu pot să primesc nici o sumă, fiindcă nfl pot slobozi. Nici eu nu pot trăi
fără el...
Spusese acestea cu aceeaşi voce moale şi iar se depărtJ de ei. pe potecile pustiului din el.
Cei patru se priveau şi îşi vorbeau prin ridicări de umeri făcîndu-şi semne, căci gazda nu
se uita la ei. Ştefan Golescu stărui de asemeni :
— Vă rugăm totuşi să vă gîndiţi mai bine... E vorba de un ai'tist, poate de un mare artist.
478
I
f— Am ştiut de mult... înaintea dumneavoastră, acest lu-u... Şi tocmai de aceea vreau să-1
păstrez, tocmai de aceea i-l pot elibera... E, sigur, un mare artist.
■ Atunci Bălcescu, nemaiputîndu-şi stăpîni dezgustul, se ■lică in picioare ; simţea
nevoia să se mişte, să facă un gest, I — Dumneavoastră nu vă daţi seama că nu aveţi dreptul I
înăbuşiţi un talent... să sechestraţi un artist... să vă bucu-1^ singur de arta lui, care este a
poporului întreg ?
I — Legea îmi dă acest drept... şi mi-1 apăr.
■ — O lege monstruoasă, care înjoseşte ideea de om.
■ Ochii lui Bălcescu scăpărau, şi de enervare stilcea uşor Hvintele.
I — N-amvfăcut-o eu, mormăi scurt postelnicul.
■ — Da, scrîşni din dinţi Bălcescu, au făcut-o alţii, alţii la
II cu dumneavoastră.
■ — N-am făcut-o eu, repetă mai moale Medelioglu şi raíase iar pe gînduri, cu ochii
mari, cu urechile lungi şi ■epte, cu mustaţa ca o scoabă peste gura uscată, ca un ■ţel friguros cu
botniţă...
 ■ Tăcură şi ei înţelegînd că nu mai e nimic de făcut şi
■ ridicară să plece. Nicolae Golescu, sperînd că s-ar putea m fie totuşi numai o
încercare a postelnicului, ca să ridice ţ tul robului, luă pe frate-său deoparte şi-1 întrebă dacă
fi de părere ca ei, cei doi Goleşti, să mai dea fiecare cîte jiută de galbeni, ca să poată oferi
un nou preţ lui Mede-glu, lucru pe care Ştefan îl încuviinţă.
— Boierule, îţi oferim cinci sute de galbeni pentru răs-mpărarea acestui rob.
Erau toţi emoţionaţi, căci era, pe timpul acela, o sumă isiderabilă.
Postelnicul rămase mult timp pe gînduri şi pe urmă spuse un surîs de mort :
— La vîrsta mea nu am altă plăcere îngăduită decît asta... arătă tipsia cu cafele, vin şi
ciubucuri... şi cîntecul sublimi acestui rob. Nu mă pot lipsi de el.
Au înţeles că totul e de prisos şi au plecat. Medelioglu hemat pe loachim, vătaful curţii, şi
pe arnăuţii de la poar-W pe cel de zi şi pe cel de noapte, şi le-a spus că Bănică n va mai ieşi
niciodată pe poartă, că îi face pe ei răspun-
Íori de acest lucru. Să-1 mute din odaia robilor în una din iile din partea astălaltă a
bucătăriei. Să-1 îmbrace cu an-iu nou, să-i cumpere papuci noi de meşină. Cînd pleacă
479
el, boierul, dîn Bucureşti, să ştie că unul dintre arnăuţi va veni după dînsul ca să stea cu
ochii pe ţigan, căci îl va lua totdeauna şi pe Bănică la moşie...
loachim îşi luă inima în dinţi şi-i spuse cu o voce totuşi, sugrumată de teamă :
— Boierule, mi se pare că Bănică nu mai are mult de trăilk Medelioglu clătină din cap.
— Şi mie tot aşa mi se pare.
SPUE BUCUREŞTI CU CHEUVANELE
Trecură cu chervanele Tisa îngheţată şi se îndreptau acum făte Huedin. Aci fufa nevoiţi
să aştepte cîteva zile pînă să li lUpnute dricul chervanelor de pe roţi pe tălpoaie de sanie, ^'1 cu
cît urcau spre ţară, cu atît iai^na era mai grea. Roţile . te le puseseră atîrnate înapoi, parte le
adunaseră într-un ..xcrvan mai gol. Mergeau acum foarte uşor, caii călcau pînă
tilouă poşte pe zi. Marfa pe Care o aduceau nu era prea a, pentru că era mai toată foarte
scumpă la preţ, încăpînd ăzi uşoare. Mai erau, fireşte, şi darurile pe care fiece chi-îgiu şi însoţitor
de chervane le aducea în lădiţa lui proprie elor de acasă, copiilor mai ales, care-i aşteptau cu
nerăb-lare de apt^oape şase luni^ visîndu-i în fiecare noapte.
După ce lăsară în urmă şi Clujul, cînd trecură Mureşul ăzură că nu e de glumit, că e o
iarnă grea, satele erau tro-artite, lumea se închidea în ogrăzi înzăpezite.
 După ce trecură şi Oltul, la Braşov trebuiră să aştepte lultă vreme înainte de a porni din
nou spre Br.an ; de Va-i^a Prahovei nu putea fi vorba, fiindcă în anul care venea u se ştia dacă va
fi gata drumul început încă din vara lui atruzeci şi patru, iar trecătoarea de la Juvala era troienită
reu, fiindcă.de mult nu mai căzuse atîta zăpadă, mai ales 1 februarie, cînd era nădejde să se
sfîrşească potopul iernii.| |ţ,Şi după ce aflară că drumul s-a deschis, trecerea fu o j "ea
încercare, făcută cu mult curaj. Numai nişte chirigiii idrăzneţi şi încercaţi ca orzarii ăştia din
Delea Veche au foşti i stare să treacă în trei zile, cu săniile încărcate, de la Bran" . Rucăr, de-a
lungul Ghimbavului, pe lingă posada Dîm-:)vicioarei.
|*Aci s-au oprit, căci aveau nevoie de odihnă şi ei, şi caii, şi ;tfel două züe nu dormiră
toţi, ca de regulă, în chervane, rămîneau de pază numai cîte un sfert din ei, cu rîndul H
481
Un om între oameni, voi. I coîlalţi se culcau omeneşte prin casele
Rucărului. case d :nte, curate ca paharul, făcute din lemn. V^^nea
numaideci: aupă podul mic o cî' 1 cu hi afumat şi pastrami straşnică cu gust
fra^icu. Şi nici vinul adus de la Vale.-Mare nu era de lepădat, iar cit priveşte
ţuica fiartă dreasă ci. dulce şi cu scorţişoară, nimic 6 c ri^
Plecară din nou la dium emaţi, şi nădăjduinti d x data asta să-i
prindă Mucenicii acasă, în Bucureşti. I ; ei, iarna grea şi prelungită era cu
folos, acum că trecuseră greul, căci numai dacă ar fi ţinut zăpada şi
îngheţul cit mai mult, ar fi putut merge pe sănii pină în curtea Hanului
Şerban-Vodă. unde erau aşteptaţi. Se grăbeau să ajungă la timp potrivit,
înainte de Paşte, cu lin^^r-'mn nonf^ n^tm^-^tfi do negustorii subţiri ai
Bucureştilor
Trecuseră Dîmboviţa, înainte de Dragoslavelc, pe gheaţă, o trecuseră
din nou după aceea şi se îndreptau acum pe valci adîncă dintre Mateiaş şi
Haruga, spre Stoeneşti. Cei caro urmau să fie de pază la noapte dormeau
sau încercau să adoarmă pe ţoale şi perine în fundul chervanului, iar Mitru
şi Damian rezemaţi de-a curmezişul lui, cam în faţă.
— Mă Mitrule, mie nu-mi plac oamenii ăştia care să tct ţin dă noi, d-
alaltăseară, şi-i arătă doi călăreţi care mergeau în frunte, alături de
înaintaşii întîiului chervan. Nu-mi plac. Să tot vîră în sufletul nostru.
 Mitru ii măsura cu luare-aminte, dc.;»i cam ac^ailc. Unul dintre ei,
care era atît de înalt că-i atîrnau picioarel* mult subt burta calului mărunt
de munte, purta o mustaţ. ciupită, iar celălalt era îndesat şi cu mustaţa
plină ; amindo; erau încălţaţi cu cizme şi pe umeri aveau epingele scinr,
»ase. Se luaseră în vorbă cu chirigiii de la un ciocan d« luică.
— Voi să meargă oamenii cu noi puiu la Tirgovişte şi le e urît singuri,
cu drumu ăsta dă iarnă, răspunse Mitru ; totuşi, îngrijorat, se întoarse şi-i
mai măsură înc-o dată cu privirea pe cei doi, căci acum la cotitura
drumului ii ved» n mm din faţă.
— Apăi vezi că asta-i... Io i-am întrebat aseară unde merg, şi ei mi-au
spus că merg la Piteşti, cu noi... Fiindcu era vorba că noi sa mergem pă la
Piteşti... să lăsăm p-ai ceva marfă... Iată, noi am schimbat drumu, l-au
schmi-bat şi ei.
— Frate Damiuii, ^.a L U ..i un^piaic. Parca i-uni n^ai văzut io D-
ăst ia doi.
482
K\.tunci îşi amintiră, ajutîndu-se unul pe altul, că pe ăştî călăreţi îi mai întîlniseră ei în
sus de Titu, cînd trecu-pe acolo la ducere spre Cîmpulung, dar atunci erau mîndoi, într-o căruţă
cu coviltir ; ăla îndesatul mîna caii şi ălătoreau tot spre munte. Asta fusese pe la prînz ; iar la
opasul de noapte fuseseră împuşcături şi le vîjîiseră gloan-^le pe la ureche. Unul dintre însoţitori
fusese lovit în gît i murise pe loc. Alt rău tîlharii nu mai îndrăzniseră să facă... 'uştile ghintuite
ale celor de la chervane erau mai re-ezi la foc.
îl înmormîntaseră la Valea Rea pe bietul rumân — care isase acasă trei copii — şi
plecaseră mai departe. — Ce-i de făcut, Mitrule ?... Ăştia, dacă nu azi, apăi mîine pornesc razna
înainte, ca să dea dă veste tîlharilor că ne itoarcem...
^Chirigiul de pe capră prinse ceva din cele spuse de Da-nan şi întoarse şi el capul,
neliniştit. Ceilalţi doi oameni ormeau învăluiţi în sarici, în fundul chervanului.
— Mă Gligore, tu nu i-ai mai văzut pă cei doi călăreţi ire merg pă lîngă chervanu lui
Danielopolu ? Aia dă lîngă Hintaş ?
Gligore se aplecă într-o parte, pîndi o altă cotitură şi
turmă spuse cu glas de om. fără grije :. ^— Da', mă, io cu ăştia am băut la crîşma din
Titu... ^ Vede că să întorc şi ei acasă.
 Chervanele ocoleau acum pe un drum care se încolăcea coasta înzăpezită şi erau răsfirate
unul deasupra altuia, 1 coviltirele lor mari, ca într-o vedere, zugrăvită cu multe ituri sau ca
anumite privelişti la intrarea unor biserici... Mergeau cu mare grije şi la oarecare depărtare unul
de altul, 'iera primejdie de lunecuş. Oamenii coborîseră din sănii şi ieau în braţe drugi, gata să
împiedice lunecarea. Ici-colo, ipacii se aplecau încărcaţi de zăpadă ca de o povară albă, afană şi
rece.
Mitru şi Damian nu mai vorbiră cu nimeni, dar cînd unseră în vale, fiecare arătă ţeava
pistolului cîte unuia ntre cei doi călăreţi şi le cerură să se dea jos de pe cai, ne-tîrziat. Nici unul
dintre aceştia, luat prea repede, nu avu np să-şi scoată pistolul, dar cel îndesat sări dinti^-o dată
cu Iul într-o parte, după o casă, că se apropiau de un sat aşe-t pe coastă. Au tras focuri după el,
dar nu l-au putut ni-eri, deşi era zăpadă şi copacii goi ; s-a pierdut într-o vîlce-şă. Fe cel rămas l-
au. descusut, l-au bătut, dar mare lucru
483

i
n-au putut să scoată de Ia el. Chiar şl faptul că purta pisto-hil ascuns
nu dovedea cine ştie ce, căci omul era la dr şi afară de asta tăgăduia că ar fi
avut vreun gînd rău spuse că el şi prietenul său nu mai mergeau pe la Pite:?,
tocmai dc frica hoţilor, că de aceea se ţineau de chervane. îl legară burduf
şi-1 trîntiră în fundul chervanului, în car erau păstrate o parte din roţi. Se
pregătiră să înfrunte u atac care, (^că nu venea în noaptea aceea, ar fi putut
veni cea următoare... Avea să fie însă foarte greu pentru ei, pe drum cu
ch^rvanele astea mari ca nişte care cu fîn : pe ză pada albă, ele constituiau
ţinte uşoare.
Oamenii erau acum mînioşi. Graba de a sosi în p iarnă la Bucureşti se
vedea necontenit legată de mari p mejdii. Cei mai mulţi se jurară că fac
ultimul lor drum peste graniţă cu chervanele. E adevărat ca se cîştigă un ba
mai mult, cu care se mai ajutorează omul, ca să-şi îndeplinească nevoile,
dar nu face. Uite, pe bietul Dobre, pe care-^ îngropară la ducere, ii aşteaptă
acasă trei copii... şi cu ce nerăbdare ! Ce pot ei să le ducă acestor copii în
locul tatălt. lor ?... Bulendrele pe care le-au cumpărat, punînd fiecare cîte
un galben, doi, ca să le facă mai uşoară întilnirea cu ce şi-au pierdut
sprijinul... şi atît. E tot ce le vine înapoi.
 — Mă Damiane, mă... io, ce să zic ?... încerc la doi-tr-ani drumul ăsta,
că am casă grea, mă... Şapte copii, mă, dîn lucru ^cu mîna e tare greu să ţii
nouă guri, mă... D. tu... mă ? Tu care eşti becher ?... Dă ce-ţi pui tu viaţa,
pent^ marfa lui Dobrovici, care să îngraşă dîn munca noast' pune în fiece
an ah rînd de grăsime pă el, ca stejarii caie pun alt rînd dă grosime ?
Cel ce întrebă pe flăcăul Pandurului era meşterul G; filă Ruse.
îşi pipăi cu sila barba, crescută mare de tot, căci nu inai bărbieriseră
unii din ei cu săptămînile. Era atîta mînie şl ^?zgust în vorbele meşterului,
încît Damian se simţi înda* »rat să-i spuie drept că adună bani, ca să-1
răscumpere . jtă-său şi să-1 aducă la Bucureşti,
Meşterul Gavrilă Ruse îşi îndesă cu tutun luleaua cui irată la Dresda,
aprinse fitilul cu cremenea şi începu si ragă cu nădejde pînă cînd ieşiră
sclntei în găoacea pip^ poi scuipă afară din coviltir şi se întoarse iarăşi către
oameoL,
— Bună-i deprinderea asta a nemţilor dă a trage dW ika... Numai că
nu-mi ajunge mult iarba asta ticăloasă p4
.are-o aduc, fiindcă am făcut greşeila să dăruiesc la cîţivr
484
pfcteni asemenea lulele, într-un rînd cînd m-am întors dăj pă drum, şi acum trebuie să le
aduc şi tutun, dă cîte ori vin. J Da' vezi că şi la un gust e mai bună luleaua cînd o bei îm-' Dreună
cu alţii, aţi văzut cum fac nemţii ? Cu cana dă bere iănainte... Da' ca să nu uit vorba, tu, mă
Mitrule... tu*n-ai iăcît un copil, fetiţa aceea care-ţi seamănă dă parcă ai fă-ilN;-o singur... Dă ce
ţii s-o laşi, mă, fără tată ? Că tu ai putea î-o scoţi, oricum, la căpătîi cu ce iei sîmbăta dă la
Dobrovici...
— Am şi io casă grea, meştere... Am pă mama la Popeşti-Jijpsilaţi, am pă socru-miu...
soacră-mea... două cumnate...
— Da' ce, mă ?. Socru-tu stă pă capu tău ? El avea pră-/ălia lui, nu era rău cojocar, după
cîte ştiu., că am început a teniei împreună !
— Păi dă cînd 1-a înecat gîrla, dă nu au scăpat dăcît :u viaţă, el şi ai lui o duc greu... El e
cam bolnav şi nu poate
Ixa. I-au slăbit ochii. — Ei, asta-i, mă Mitrule, să puie ochelari, mă, că slavă mnului e încă
în putere. îl cunosc dă mult... Să tot aibă )ătruzeci şi patru-patruzeci şi cinci dă ani. într-o vreme
aifl ucrat chiar împreună, la un meşter dă pă lîngă Sfînta Vineri, i^â urmă şi-a deschis el
prăvălie, pă seama lui.
■ Mitru nu mai răspunse. Ar fi fost prea mult de spus. înainte ^e miezul nopţii, urmau să
treacă vreme de trei-
,[ru ceasuri printr-o pădure de fagi. Se hotărîseră să scoată m rînd de înaintaşi, că săniile
mergeau mai mult singure la 'ale, pe zăpada întărită, şi să trimită înainte, pe drum, o eată de opt-
nouă călăreţi. De vor fi atacaţi, vor şti ce să
^ă cei rămaşi în urmă ; iar de vor fi lăsaţi să treacă, şi
.imai după aceea vor fi atacate chervanele, ei să se întoarcă, ă-i ia din spate pe tîlhari. îşi
mai vorbiră şi de semnele pe are să le deie de la depărtare cu trumpeta pe care-o cumpă-
^eră de la Lipsea. Era nevoie să se înştiinţeze unii pe alţii um stau lucrurile.
Prevederea se dovedi plină de înţelepciune. Se înoptase de ,iult, era o noapte albicioasă
din pricina zăpezii şi cu cerul ufos, cînd ceata de călăreţi, la o cotitură în pădure, dădu este un
morman de buşteni aşezaţi de-a curmezişul drumu-ai. Ţineau puştile la subsioara şi în fiece clipă
erau gata să 'agă. Descălecară şi duseră în grabă caii după copacii mai roşi ; ei înşişi se ascunseră
după alţi copaci, tot aşa de groşi, şteptară cîteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atîta )
adă, dar nimic nu se văzu mişcîndu-se. Damian veni, iu-

1
ţind pasul, după copacul unde se găsea Mitru, care, fiind ceva mai în vîrstă, avea cuvînt în
fruntea cetei.
— Ei, ce facem ?
— Dracu ştie !... Nu să vede nimic... Oricum, trage două focuri, ca să zgîndărim, să audă
cei din urmă şi să oprească la o cît mai mare depărtare.
Lui Damian îi trecu un fior rece prin şira spinării... Simţi că i se înmoaie braţele. Faptul
că nu vedea pe nimeni, că se ştiau pîndiţi, ochiţi, că nici nu ştiau de unde vor fi atacaţi îl
împiedica să gîndească şi îi tăia răsuflarea. Parcă, ascunşi după copaci, erau diavoli muţi, nu
oameni. încercă să mai întrebe ceva, dar vorbele îi pieiră în gît, glasul nu-1 mai asculta. De frică
să nu se înmoaie de tot, nu mai întrebă nimic, îşi pipăi numai cuţitul de oţel, ascuţit, din
tureatca cizmei şi pistolul* din teaca de piele. în ele îi era nădejdea. Altfel lupţi de la un pas...
cînd vezi cu cine lupţi.
Cele două focuri pocnhă de parcă s-ar fi spart bolta ce-i alui şi pe urmă hăuliră
sfărîmîndu-se peste muscel. Oamenilor li se scutură zăpada de pe crăci în cap.
 — Acum, mă, hai să dăm la o parte trunchiurile astea... Voi încărcaţi-vă iar puştile, le
spuse celor patru care rămăseseră la pîndâ.
— Şi dacă trag în noi ? întrebă Duţă Lecu, unul dintre însoţitorii chervanului lui
Danielopolu.
Mitru il privi, surîzînd în umbră.
— N-au puşti ghintuite ca ale noastre... nu pot să pîn-dească prea d-aproape şi, cît dă cît,
e noapte. Nu toţi plum-bii nimeresc.
— Ce noapte, că să vede parcă s-a crăpat dă ziuă, Mitrule, parcă n-ar fi înainte dă miezu
nopţii.
Patru oameni lăsară puştile şi începură să dea trunchiurile de copac la o parte. Ceilalţi,
cîte doi, de o parte şi de alta a drumului, pîndeau, intraţi cam la zece paşi în pădure, gata să
tragă.
Peste cîteva clipe, zbură şuierînd un plumb, care muscă din coaja unui trunchi din drum
şi făcu să răsune, iar hău-lind, valea toată. Damian îngheţă. Cei patru oameni se ascunseră şi ei
după trunchiuri.
— împingeţi, aşa ascunşi cum sunteţi, mă Neagule... Voi nu trageţi, mă, dacă nu vedeţi
nimic.
Mai pocniră două-trei focuri, dar astea mai puţin ochite. In scurtă vreme, copacii fură
aşezaţi de o p&rte si de alta a
550
drumului, ca nişte metereze, toţi oamenii trecură în dosul lor, jumătate cu faţa la stìnga ;
caii fură trecuţi după un pîlc de copaci, mai deşi, mai groşi.
Atunci Mitru îi spuse lui Duţă Lecu să sune din trumpeta cumpărată la Lipsea, aşa cum
fusese înţelegerea. Niciodată de cînd era lumea nu răsunase aşa ceva pe acolo, pe valea asta
împădurită ;'"aerul îngheţat păru că se crapă. Parcă era noaptea de apoi.
Se auzi un vîjîit de focuri, din urmă, de la chervanele care înţeleseră ce se întîmplă, şi
peste vreun sfert de ceas acestea trecură pe drum în goana mare. în cîteva clipe fură îrl afară de
bătaia puştilor, care încercară să tragă în plin în cai, dar tîlharii trăgeau alături, speriaţi de
sunetul neîntrerupt de trumpetă, de focurile de dinapoi ca şi de cele din faţă.
Cînd oamenii lui Mitru îşi luară şi ei caii de dîilogi ca să-i încalece, tîlharii înţeleseră că
lupta a fost zadarnică, dar tot mai sloboziră cîteva focuri. Un plumb îi muşcă din coapsă
 aMitru şi doborî calul subt el. Ceilalţi descălecară din nou ; seră pînă cînd Damian îl
desprinse pe Mitru de subt calul s şi îl urcă în şea la dînsul, apoi încalecă şi el alături şi porniră
toţi în goana cailor.
La Tîrgovişte îi desfăcură legătura pe care i-o făcuseră ei |L» grabă, şi, la han, veni o
femeie care spălă rana cu apă fmrtă şl-i puse deasupra o cataplasmă de buruieni. Apoi îl strîns.
Pe tîlharul prins îl dădură dorobanţilor. Mitru stătea acum culcat pe moale, în chervan, şi
nu se /ăietă o clipă cele două zile cît mai merseră pe tălpoaie. Dar leodată se pomeni o căldură
din senin, cum de mult nu se "nai pomenise la vremea Mucenicilor. Zăpada începu să se opea^că
văzînd- cu ochii. Nu mai puteau sta în chervane iecît dezbrăcaţi, căci se înăbuşeau. Drumul
începu să devie fel de ciulama de zăpadă şi noroi. Pe la Răcari fură ne-să scoată tălpoaiele şi să
puie din nou roţile, căci altTel mai puteau trece peste muşuroaiele din porumbişti. Mer-\u puţin
pe drum, cît\era drum, încercau mai mult peste np, dar toate şanţurile şi gropile erau acum pline
de apă. Ja să treacă un pîrîu revărsat, ocolii^ă pe lîngă Butimanu ; se
487
frăniîntai'ă ziua întreagă, căutînd un loc mai potrivit în care să nu se înfunde roţile.
Ardea soarele ca în plină vară şi oamenii lepădaseră nu numai cojoacele, ci şi flanelele, de ră-
măseseră numai în pieptare şi cămăşi.
Au făcut pînă la Bucureşti patru zile în loc de una, ocolind prin păduri, unde erau mai
ales la adăpost de soare, iar zăpada oarecum îngheţată. Mitru nu se putea coborî, dar nici nu
putea spune că rana îl doare cumva. Nu se putea sprijini pe picior, atît.
Au răsuflat abia cînd s-au văzut în marginea oraşului, făcîndu-şi socoteala că acum pot să
ducă marfa la nevoie şi cu căruţe aduse de acasă.
Blestemînd, căci drumul se făcuse ciulama de noroi şi în oraş, ba încă mai rău, chiuind,
au trecut de uliţa Tîrgoviştei, urmăriţi de către trecători, de la ferestrele caselor, din pragurile
prăvăliilor, ca un alai domnesc.
Uruiau acum chervanele — era după vecernie — pe cal-darîmul Podului Mogoşoaiei, cînd
se duse vestea în tot Tir-gul din Lăuntru că vin chervanele de la Lipsea. Negustorimea începuse
să se adune la Hanul Şerban-Vodă de pe Lipscani, unde avea să se încheie călătoria. Acolo veneau
şi cei care voiau să cumpere — ce se găsea de vînzare — înaintea altora, şi acolo veneau şi rudele
celor plecaţi.
Hanul Şerban-Vodă se afla între biserica Zlătarilor şi Sfîntu Gheorghe, vreo două sute de
paşi de la Podu Mogoşoaiei pe mîna stingă, şi avea o curte mare ca de două-trci pogoane. în loc
de garduri avea de jur împrejur, pe toate cele patru laturi, un fel de lungi magazii de zid. Pe uliţe,
magazia era împărţită în prăvălii, toate la. fel, cît lungul hanului, cu un fel de trotuar îngust în
faţa lor. înăuntru, spre curte, erau patru intrări^pe patru laturi. Podul magaziilor, destul de
înaltr de zid şi el, slujea ca "depozit pentru mărfuri. U:;ile prăvăliilor şi înăunti^u intrările la
depozite erau întemeiate pe arcade de zid, care aminteau arhitectura brâncovenească, deoarece,
în 1704, arzînd hanul clădit de Şerban-Vodă, fusese reclădit în parte de Constantin Brâncovegjiu,
La colţul dinspre Lipscani, ca şi la cel făcut cu uliţa Nemţească, prăvăliile aveau
frontispicii pentagonale foarte sobre, dar nu lipsite de eleganţă, cu toată vechimea şi înfăţişarea
lor dărăpănaîă. In fundul curţii nesfîrşite se aflau şi nişie locuinţe la catul de deasupra, unde
încă mai trăgeau negustorii
I
n
1

1
488
de aiurea, dacă nu găseau ceva mai bun. Celelalte iperi însă erau mai mult „canţălârii"-ale
marilor ban-ri, care finanţau aducerea de mărfuri şi care le păstrau Io în depozite, pînă cînd,
plătind n-^'ii negusV î ' ridicau plat ceea ce cumpăraseră.
Era tîrziu, noapte de-a binelea, cînd chervanele, făcîn-^i loc cu greu pe uliţele înguste,
deşi multe prăvălii erau Ihise la ora aceea, intrară pe subt bolta ca un gang a porţii spre uliţa
Lipscani. Maidanul dinlăuntru, parcă nesfîrşit, aproape pustiu. _
Cam în mijlocul curţii, spre dreapta, oprite la o magazie
|re de scînduri, lîngă ruina unei bisericuţe, două căruţe şoveneşti încărcau nişte lăzi la
lumina faclelor. Alte facle. Iau în fund, pe dreapta, locul unde urma să tragă cher-
|iele, deosebit fiecare la arcada depozitului său. întreg idanul care copleşea magaziile era
o băltoacă din pricina
j ozii topite şi caii fură siliţi să tragă din răsputeri, opin-lu-se din nou. Pentru cei care
veneau pe jos se găsea pe tea dreaptă un fel de trotuar pietruit cu bolovani mici de dar nădejdea
era tot la cizmele cele groase, cu care iil — dacă le are — calcă unde vrea. Marii bancheri şi
l'justori începuseră să sosească însă cu birjile şi caleştile, ct, încet, tinda cea mare de jos a
hanului se umplu de tustori, unii şi mai aşa, cei mai mulţi în caftane şi cu şepci eşti în cap. Erau
bancherii Hillel, Pavlicioni, Meitani, ;elarie (Sakellario) şi alţii. Danielopolu, care adusese marfă
cont propriu, deşi avea prăvălia peste drum, se lăsă puţin ptat, ca şi Dobrovici.
în schimb, Hâgi Curţi sări printre cei dintîi din caleaşca. K pta o ladă de ceasornice,
aduse cu chervanul lui Do-vici. Au desfăcut apoi ici şi colo unele lăzi de înc. i: ciorovăit şi s-au
tocmit.
Danielopolu, venit in sfîrşit, nu ştia la ce preţ să se V ască, 'iar proprietarii marilor
prăvălii de pe poduri îl < au, că se apropia Pastele.
i nu se mai gîndea, nu se mai i .cei ce tre-.ră prin atîtea cumpcne pînă să aducă uiarfa
cu bi ir ai lor, cîţi apucaseră să vie. Oamenii care înfrunta^^.u
4G9
atîtea primejdii zfmbeau năuci, parcă nu le venea sa creadă că s-au întors. îşi ţineau
copilaşii de mînă sau îi ridicau în braţe, stìngaci, cu puterea dulce a aşteptării...
Lipsiseră mai bine de o jumătate de an ; dar nici acum însoţitorii nu puteau merge
noaptea acasă, căci trebuiau sa predea marfa după condici, fără să se amestece nimeni altul, la
început, în rosturile lor ; ceilalţi dintre oameni, chirigiii, luîndu-şi caii de căpestre, se pregăteau
să plece pe jos pînă acasă la ei, în mahalaua Orzarilor, însă atunci rudele lor, tot chirigii, vestiţi
de călăreţi, sosiră cu braşovencile să-i ia, aducîndu-le cu prilejul acesta, şi pe unii dintre cei
dragi, care se arătau nerăbdători, bucuroşi de darurile aşteptate.
Dobrovici se înveseli foarte, aflînd că nici o ladă de marfă nu i s-a pierdut şi că e pagubă
numai un însoţitor, care nici nu era de la chervanul lui, şi de calul ucis subt Mitru. Pe rănit îl
trimise cu caleaşca lui la doctorul Mayer, care se întorsese de o lună şi el de la Budapesta. Acesta
desfăcu legătura rănii, o pipăi şi spuse că merge foarte bine, că osul nu e atins. In două săptămîni
flăcăul va putea merge fără băţ. îi spală cu grije locul", îl înfăşură din nou şi-1 trimise înapoi cu
ca-leaşcaja han. J|
Dar Mitru nu putea să aştepte două săptămîni, el ceri;|P fie dus numaidecit acasă.
— Unde să mergi, 'mă Mitrule, acasă ? Da' cine trece gîrla în noaptea asta ?... Toate
podurile sunt pădfc spuse mirat Fănică Teică, unul dintre lucrătorii care a^| desfăceau cu tesla
încă o ladă de încercare. s
— Trec cu o luntre pă la Radu-Vodă. Vreau să fiw noaptea asta acasă. Ce să fac p-aici ? m
Mitru nu mai putea de dorul fetiţei şi al nevestei şi ^ părea că tot n-are nici un rost să mai
rămîie pe lada pe ca stătea întins. jl
 — Ei, băiete, tu să fii sănătos ! Dă două zile mînăstii e înconjurată de apă... A venit
Dîmboviţa mare. MahalW Tabacilor e jumătate subt apă.
Mitru simţi că-i îngheaţă tîmplele. Nu putu să răsufle se chinui fără folos să se ridice.
— Mahalaua noastră e subt apă ?...
— Nu ştiu dacă toată, că nimeni nu poate trece gîrl|tf| omul puse mîna să smulgă mai
uşor scîndura lăzii. fl
~ Mă fraţilor, spuneţi, mă, ce ştiţi ? Voi cum aţi trecut
490
''W^ Păi tu nu vezi că noi suntem toţi din Dobroteasa ? E mejdie ca podurile să fie luate
la noapte dă apă.
^au dus sus într-o odaie cu vreo cinci paturi, acum , şi i-au pus pe o masă costiţă de porc,
deşi era în pos-cel mare, şi o sticlă cu vin. Dar omul nu se atinse nici de a-nici de alta. Toată
noaptea, cît era lumina stinsă, se bătu (Jbdurile în tăcere, ca să-1 lase pe Damian să doarmă
tilinit patul de alături. Deşi rupt de oboseală, Damian ţinuse Jjl^egheze pe bolnav. Totuşi,
uneori, Mitru se zvîrcolea atît «re, că Damian se deştepta şi aprindea îngrijorat lu-
Mitrule, tio ti-e rău. mă omule... îi pipăia fruntea, gî-A.rzi ca focu, mă. Dar bolnavul nu
se gîndea la el. 1^ Mă frate Damiane, ce-or fi făcînd ai mei în ceasu Mai trăiesc oare ? Suiţi pă
casă, aşteaptă să să prăbu-.ică zidurile subt ci şi io nu pot să-mi ajut fetiţa şi ne-
^ Mitrule. nu pier oamenii aşa uşor... Mai sar vecinii, urmă, casa ta nu e chiar în maiu
apei.
iHr Ei, cînd vin apele... Acolo la noi acoperă totu, pînă ' poalele Filaretului.
— Pă urmă e şi socru-uiu acolo, şi soacră-ta... Nu e fe-m fără ajutor...
Oameni bolnavi... ce pot să facă ? Sunt şi speriaţi dă dă acum zece ani. dă cînd Dîmboviţa
le-a luat totu, dă iâSat pă drumuri.
Damian simţi că trebuie să facă ceva, ca să-şi liniştească * enul şi, deşi era frînt de somn
şi oboseală, se sculă şi .iibrăcă. '
— Ascultă, Mitrule, dormi liniştit, că uite, io mă îm-ic şi, cum oi şti, cum n-oi şti, trec
gîrla, iar mîine dimi-ţă iţi aduc veşti dă la fetiţă şi dă la nevastă...
Mitru tăcu şi îşi lăsă capul într-o parte. Niciodată nu ar ndrăznit să-1 roage asta pe
Damian. Dar dacă s-a hotărît ;tenul său să facă asemenea lucru, să ia apa în piept, ndoios că va
trece gîrla înainte de ziuă, cu orice preţ. Se işti o chpă şi uşurarea îi veni şi din faptul că-i dădură
ileştiute lacrimile, i se înmuiară în sfîrşit ochii care ardeau simţea mereu tari în orbite. .
 Deodată îl pătrunse alt gînd, ca un ascuţiş de cuţit.
— Ascultă, Damiane, nu trebuie să treci apa... cu orice îL.. Aş fi neom pînă la sfîrşitul
zilelor mele să ştiu că ţi-ai
491
pierdut viaţa din pricina mea. Dîmboviţa asta e turbată cînd să umflă.
Dar Damian îşi trăsese cizmele, îşi pusese un pieptar d( dimie şi din prag îi făcu semn că
nu mai e timp de stat ' vorbă.
Nu fu chiar atît de greu pe cît se aşteptase. Ostaşii de \i podul de piatră, care avea numai
picioarele de piatră, se arătară înţelegători, aflînd că omul se ducea să scoată din casă copil, şi-1
lăsară să treacă la un ceas cînd nici nu avea'c să-1 vadă. O luă apoi înainte pe Podu Calicilor pînă
la Sf. ' colae de pe Prund, după asta tăie dealul Mitropoliei şi o ţi., întruna pe subt viile
Filaretului. Cînd ajunse în dreptu fîntînii lui Cantacuzino, era ziuă şi văzu toată cîmpia acope
rită de apă. Prin curţile de subt deal, care acum era ca mal, fuseseră cărate tot soiul de
calabalîcuri şi fără îndoial că, în afară de cei ce le păzeau prin ogrăzi, în fiece casă s mai aflau
încă două-trei familii dormind îngrămădite. Ap nu părea adîncă, rareori ajungea la burta cailor...
BărJMj şi femei umblau pe uliţe ca pe nişte rîuri, unii în lunB alţii pe un soi de plute făcute la
întîmplare, pe care le îm, pingeau cu prăjinile. Erau unii şi în albii. Dar cei mai rauli mergeau în
care şi căruţe care înaintau greu şi încet, ^' înaintau. Cu o căruţă, pe care o tocmi la preţ bun,
izbuti ! mian să treacă spre uliţa Lînarilor, unde, la capăt, se casa lui Mitru Tabacu, o căsuţă cu
patru odăiţe şi tinda mijloc. Nu-i găsi deloc speriaţi pe ai casei. Fiind aproapUl curtea bisericii,
erau pe un soi de dîmb, la care apa nici ni ajunsese măcar. Nu era chiar o revărsare ca în anii
grei Cînd auziră că s-a întors Mitru, se dezlănţui în casă o bucur de nedescris. Nevastă-sa începu
să plîngă şi îi străluc ' ochii de lacrimi. Socrul, soacra, cele două cumnate au c¿' în genunchi la
icoana cu candelă roşie, mulţumind lui Di^n nezeu că 1-a adus sănătos. Damian spuse că Mitry
nu poa veni astăzi, că trebuie să dea în primire marfa, dar că vn să-şi vadă nevasta şi fetiţa. N-a
stat mult, â urcat în cărui femeia şi fetiţa oacheşă, care tremura şl întreba neconten dar tot ea îşi
răspundea.
— A venit tăticu, mămico ?... A venit... Nu vine la n acasă ? Şi ridicîndu-şi capul
îmbrobodit către Damian, care ţinea în braţe cu duioşie fără margini : Nu vine tăticu ?
ca sa-i lase lui Mitru căruţa subt Dealu Fiii adusese vorbă de la
Gherghina, nevasist lui Mitru, era o femeie m ire bă, cu ochii mari şi frumoşi, dar duşi
în fundul capului, părea bolnavă. Nu se gîndea însă la starea ei, ci la copil.
 — N-o slăbesc frigurile pă fetiţă. Către seară începe să |!ă, zace şi geme pă pat şi nu pot
să-i fac nimic.
Mahalaua Tabacilor era de obicei plină de mln^+i^^i M mi-lei nu numai de la multele
tăbăcăriî, ci şi de la .ra
nboviţa ca murdărie şi mortăciuni.
Damian nu se duse la han dec
|J| şi nevasta, apoi se întoarse cu ^niîui. Un prieten, tabac de-al lui, sterul Licsandru
Hergă, pe care-1 văzuse w i . u i à azi-IKeaţa oamenii din cinci mahalale vor merge toţi la
mi-păit, să-i ceară să mute morile de pe Dîmboviţa. De-o ă de ani mahalagiii din partea locului
cereau Mitropoliei
tfacă morile, care împiedicau curgerea grabnică a rîu-aproape în fiecare toamnă şi
primăvară erau pricină revărsare. Dacă Mitropolia le-ar fi desfiinţat pe ale ei, cale din jos de
Podu Beilîcului, atunci şi boierii — siliţi leVDie — şi-ar fi desfăcut şi ei morile de la Gorgani, de
la Elefterie, de la Grozăveşti şi mai ales cele din jos de lialaua Tabacilor.
— Astăzi avea să fie însă ultima dată cînd mergeau la |£KX>lit să-1 roage. Dacă nu
înţelegea de cuvînt nici acum, iL»ce aveau de făcut, căci tabacii îşi luaseră culite şi am-wa ei.
Aveau şi şomoioage şi găleţi cu păcură asupra lor. m seara dădeau foc la toate morile. Se
adunaseră ca la ă-trei sute de oameni, bărbaţi şi cîteva femei, plini de iie,-întrebarea fu cine să
vorbească mitropolitului? Se ''îră să-1 cheme pe profesoi-ul Axente Sever, şi astfel Da-
împreună cu Fănică Teică, .cel care avea casa în joş .tul gîrlei şi căruia apa îi luase de data
asta tot, ple-!a profesor, care şedea în vremea aceea pe undeva pe biserica Ar.
Jiu putură ajunge pînă la mitropolit, care le i bă printr-un sachelar că el nu poate să strice
veniuaue itpluf lăcaş ; atunci se hotărîră să treacă toţi podul de "'^ă şi^ ardă morile. ]
^oborîră printre prăvălii i-", ^ .u^ Calicilor, dar ...^^ ^nlui Golescu le ieşiră înainte
dorobanţii Agiei, cum || iţii Mitropoliei, ca să le spuie că numai oamenii stăpî-^ au voie să treacă
dintr-o pa alta, înl este pri-^
iliîşgMc^prăbuşească podul. |
Licsandru Hergă, voiBleul cît un munte, meşterul pieile crude, puse
mîna în pieptul ceauşului şi-i arătă pi rele de piatră ale podului
— Iţi baţi joc dă oameni ? Cum o să-l ia apa cu p iele astea ? ^
— Aşa e porunca, omule, vezi-ţi üu ULuua... I u na
r r turbată e apa ? "
 Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, nim matcă, iar
puhoiul pămintiu vuia năprasnic. Dar mal erau ridicate şi bine întărite cu
sute de bulumaci şi cu p puternice, din trunchiuri întregi de stejari şi fagi
co; dreapta se afla.o casă cu vreo trei caturi, făcută parcă două-trei case,
amestecate între ele subt acelaşi acoperit, un fel de jumătate pridvor se-
ngrămădea lume, care cu spaimă creşterea apei, din nou îndîrjită la ceasul
ace stìnga, era o casă lungă ca o magazie, ridicată de la m un fel de costişe
de cîţiva paşi. întărită şi ea cu zeci ă lumaci şi joasă, casa cuprindea prăvălii
şi tarabe, de ea singură alcătuia o piaţă întreagă de zarzavaturi şi Se mai
găseau, pînă acum în primăvară, grămezi de cu gulii, morcovi, sfecle,
ridichi mari, funii de usturoi şi cesi altele. Negustorii, cu fote dinainte,
priveau de asemeni îngrijorare, iar cînd apa aducea, ca de la o rupere,
cosiiri zarzavaturi răsturnate, tarabe pe care le răsuceau \ şuvoiului, scaune
cu bulen'Hre luate dc apă, oamenii se m^ nau, galbeni la faţă. Dincolo de
apă, la capătul celălalt al dului, pe unde trecea mai departe Podu Calicilor,
erau nu: cafenele turceşti şi cîrciumi greceşti. Acolo, în faţa lor, ii erau de
obicei aşternute scoarţe ori măsuţe cu scăur stăteau acum în picioare,
înghesuiţi, sute de oameni ca. veau creşterea treptată, dar cu întreruperi, a
apei. Ştiau dacă va trece de partea de piatră a picioarelor şi se va ^ÈJH spre
bîrne, însemna că va ajunge chiar pînă la pragul br^ ■ ricii lui Bucur şi
atunci trei sferturi din malul drept fost înecat... Dar deocamdată primejdia
sta pe loc, şi dacftH dea Dumnezeu să se schimbe vremea şi să înceteze
călduri puteau trece şi necazul acesta, alegîndu-se cu cît se strdH şi cu
spaima. |^
Ameninţarea cea mare venea de la rupturile de cased trunchiurile de
copaci luate de apă, care loveau ca berbecÉÉ tot ce întilneau în cale, se
incălecau unde era puţină lifte, năruiau tot. ^1
494
Iarnă lungă cu zăpadă multă în februarie... iarnă -lâ la Mucenici. Ce vrei ? îl întreba
Bolliac pe locotenen-l Deivos ' de la pompieri, trăgîndu-i de centiron şi necă-
K-se că ochelarii nu-1 ajutau să vadB prea departe ; ve-â şi ei cu cei mulţi din boierime şi
negustorinic în acest î urmărire îngrijorată a semnului ştiut de toţi.
 — în mahalaua izvorului, apa c largă ca un iac, cît vezi ochii.
\ţf)ir\ sus, tîrîţi vijelios, se văzură înotînd, dar mai mult de apă, vreo cîţiva porci
ţigăneşti cu riturile ascuţite şi Vjcliile tari ; guiţau înspăimîntaţi, din pricină că se tot iz-«B de
un acoperiş şi de alte rupturi, cînd încercau să iasă A mal. Erau la încj[?put doi. în urma lor
plutea încă unul ^1- Ăştia să îneacă, jupîne... ăştia să îneacă, spuse cla lînd din cap şi căinîndu-i
un vînzător, care cîntărea după |:hi, în mină, o legătură de usturoi, cerută de un muşteriu rbos. «
— CuiTi u .să se înece?... Porci de baltă, ăştia nu racă..
— O să-i rupă roata morii mai jos.
^ N-o să-i rupă, că morile sunt oprite, ca să nu-şi :irdă roţile.
Atunci se văzu venind din susul apei, în picioare, într-o ntre îngustă de baltă, un om
îmbrăcat cu un zăbun peticit, a vădit că încercase să se ţie de porci, dar acum îl ducea .hoiul la
întîmplare. Nu avea decît o prăjină lungă cu care i putea vîsli, dar putea împinge.
P-ăsta ştiu că-1 beleşte stâpînu-su, că n-a avut grija rcilor.
Cînd luntrea se apropie izbindu-se de zarzavaturile şi jrupturile de lemn care jucau pe
apa înspumată, oamenii »ră lămurit că flăcăul, mereu în picioare, era alb ca va-1 şi nu mai era
stăpîn pe lui^trea îngustă. Rrăjina era poate al lungă decît adîncimea apei, dar tăria şuvoiului,
iuţeala .meţitoare, nu-i j^i îngăduia să prinză cu ea sprijin la 1^. Acum toii priv*eau îngroziţi şi
aşteptau să-1 vadă răsfăţ, strivit de vreunul din picioarele podului, în jurul ia rotea apa învîrtejită
cu spumă ca zăpada gălbuie. Unii .igau : ..Sări, sări pe mal". El privea mereu ţintă în pod, it
Ui'faţă. Dar în ultima clipă, flăcăul, încă mai alb la
* Ion Deivos. membru al Frăţiei-, locotenent în corpul de pom-■ }
al Bucureştilor, a participat la revoluţia din I.SJî? :n T'-^- Porrâ--.ă şi la
lupta cu turcii în Dealul Spirii (n. ed j
495 chip, avu iscusinţa să atingă cu prăjina uşor, numai alît c' trebuia, piciorul podului
ca să se poată strecura. Puţm de a fi apăsat mai tare, se răsucea în loc şi se răsturna. Trecui
cîteva clipe.
în fruntea cetelor de tabaci, mînioşi că nu pot trece' _ dui, Axente Sever se uită în
dreapta, se uită în stìnga, ? le şopti ceva la ureche lui Damian şi lui Licsandru Hei cel voinic ca
un taur. Amîndoi începură să se apropie ^ nesimţite şi uitîndu-se parcă în altă parte, aşa cam pe
j| băgate de seamă, îi luară uşor în braţe pe cei doi arnlRŞ împingîndu-i pe pod. Tabacii ceilalţi
prinseră mişcarea şi . pinseră puternic toţi odată.
 Dorobanţii nu mai putură trage în arnăuţii încurcaţi gloata, care în cîteva clipe trecu
podul,* lăsîndu-i năuci urmă.
Dincolo, mulţimea privitorilor începu să strige, bucuroM de o asemenea izbîndă, chiar
dacă întimplarea nu-i preaţP vea. însă pe unii îi privea, căci erau acolo, de partea ceala, şi
membri de-ai „Frăţiei". Erau Boliac, Deivos, Ana Ipăt|H şi alţii, amestecaţi cu mulţimea. Nespus
ăe bucuroşi i^ înaintea celor din frunte, şi pe urmă lumea, umplînd afl uliţa, care o lua ocolit la
dreapta, se îndreptă spre cele W mori mari ale Mitropoliei. Erau cele mai mari din Bucureşt
fiecare din ele aducea mai mult venit decît o moşie. Semăna de departe cu nişte magazii uriaşe
de lemn negru şi erau ju mătate aşezate pe dubasuri lungi, ca să se poată ţine tot 1 apă adîncă,
fiindcă iezătura nu le era de ajuns la cîtă pu* cereau pietrele lor. De pe toată lungimea în oraş a
Dîm viţei acesta era singurul loc unde se adunau toate şuvoai'. gîrlei, într-o adîncime aproape
statornică.
Acum n:iergeau toţi bucuroşi de întîia izbîndă şi încă ou îndîrjiţi ca la început. în grabă,
negustorii care-şi ţineauB rabele afară traseră marfa înăuntru, dar înghesuiala eraB de mare, că
unii păşeau din iuţeală şi peste tarabe. ■
După ce trecură şi podişca peste Bucureştioara, de-a gul căreia se mutaseră mai toate
scaunele de măcelărieijl oraşului — de rămăseseră pe lîngă biserica Batişfei (an^ tot pe
Bucureştioara) abia zece-cincisprezece prăvălii — lu.. bine de o sută de calfe îşi luară cuţitele cu
ei şi aler^ după prietenii lor tabaci să le dea ajutor.____
496 .
Ajunseră pe maidanul plin de paie şi bălegar, mare d cinci arii, unde carele dejugau
aşteptîndu-şi rînd-^l In -^-^ă-cinat. Şi aici arnăuţii Mitropoliei le ieşiră înainte i-
lele întinse. Oamenii se opriră o clipă. Unul dintre r le veni in faţă.
meni buni, nu faceţi vreo n' îtă
cit LiuLcijii nu vor avea făină pentru piUic. u i**. flămindă... N-o să aibă copiii cc
mîr'^'^
— Nu mai au nevoip Hn pr-»-.^ i r^^ r l î-'-m
apele voasiro. ticăloşi Licsandru Hergă.
Faci'' • : inse, dar oamenii ş \ în faţr lelor ^
n-avrn-făcut,
acup"
scăpă
 <jata cio;^ tre(
frir
!ru Hergă, cei
i Şl nu ra'î n munte, într- de
uise . 'nd spal puţin, r. ' 'aţilor^ca ainauVii au ij^.^^ cercăm ^...^...1, trag ■ -
.r
a clipe, cei din ^ începură aping ^ ^u trecu, în ijr ^ă, printre arnăuţi, dnr
şi acuTn ii pe maidanul din sţ
) ; o cucor' i .. ^ ,4ură, aşa do frumos imbrc4-ii se părea primejdioasă. Se
proptiră p piept celorlalţi "^^ i diacon ieşi însă din nio..ia, . , 1 veni la Ana.
- oşti dum^'^'^'''^. boieroaică, ori ce eşti ? Nu ţi-e ,ezcu ^ r afuriseşte înaltpreasfîntul ?
Nu
dă iad ? ' pă. Auzi, cocoană ?
D:^ Licsandru Hergă îi i . cu glasul lui de buhai ;
d o să meargă el, niitropolitu, o să mergeţi voi toţi, b Lelor, că dîn cauza voastră pier
copiii oamenilor.
Vui' iul mulţimii crcsr^u atît de mult, încît se văzu că din nou vor -ncerca oamenii să
treacă spre mori.
A\( no Sever făcu semn lui Fănică Teică şi celor din faţă să mri ^ic oamenii apoi veni la
D^^^'^.n şi la Hergă, şoptin-v Ei .^eră că arnău ')uie şi aci cunrinsi în
braţe. • veneau în urmă, purtînd facle apri: ră
loc în ia^a. M (^a vuia întruna, Intrecînd vuietul apei. Diaconul trebui intre din nou în
moară, pentru că tot tim-
497

I
j>ul oamenii îl luau în rîs, ba începuseră să şi arunce în el CM rupturi de gard. Atunci,
Ana Ipătescu veni pe neaştcptatdB
smulse o faclă din mîna unei femei. Pmă să alerg* arnăutul după ea o azvîrli de pe
mal cu atîta putere, că facla căzu în spatele morii pe scîndurile aşezate pe c^^ petele
dubasurilor. Paznicii începură să strige la cei din moar^f ftă stingă facla. In clipa aceea, Axente
Sever ^ăcu semn l^H Damian şi lui Hergă. Arnăuţii încercau să ţină mulţimea dlH
 neni care împingeau, proptindu-se unul de altul. Cînd v㪠zură pe deasupra capetelor
cuţitele lungi pe care le învîrteau 'fele de măcelari, arnăuţii înţeleseră că, de-or face moai om,
nici unul dintre ei nu va mai scăpa cu viaţă, ît a fost foarte uşor să fie luaţi în braţe de cei mai
izneţi dintre tabaci şi, tîrîţi în învălmăşeală, ajunseră t podişcile morilor. Peste un sfert de ceas,
yilvătăile se clicau în slavă, pîrlind, lingînd pereţii de bîrne. O; chiuiau de bucurie. Diaconul fu
bătut pînă la sînge, dar şi iui. şi lucrătorilor din moară li se dădu ajutor sar iasă la ti] dintre
flăcări. v
înalt, slab, cu fruntea osoasă ?i ochii în fundul capuli Axente Sever îşi mîngîia barba
lungă care îi înconjur, obrajii, lăsîndu-i bărbia în faţă cu totul goală ; se aplecă spi dascălul greoi
ca un baci care era alături de el.
— Bim început, măi frate... Apoi cu ficioru âşlia mei nu m-oi teme că m-oi face de
r\:tşine... Calfele astea, tabacii ăştia. ^' ău lui Dumnezeu "-^ r-,.,^^ -cv^oluţiei-
Cu arderea morilor Mitropoliei, supărare mare nu fu. D mult populaţia cerea cu îndîrjire
desfii i lor. Aşa că vo d : Bibescu se supără de formă, auzind vâica^ciilo mitropolitului care
coborîse cei cîţiva paşi, de la Mitropolie la palatul In \ i )dă, ca să se plingă, dar do luat nu luâ
nici o măsură îm potriva tabacilor, chiar cind văzu de la fereastra de su:> a palatului noianyil de
flgc uri ji fum. _ „
Sosind din timp la han, ca să înceapă pridarea mărfii Ia una dhi magaziile din dreapta,
Damian abia avu timp să •e, dor cîteva clipe, sus la Mitru, ca să-i d iga cu bani yc care acesta
i-o încredinţase spre păstrare uupâ ce fusese
498

I
rănit. Il găsi nespus de fericit, jucîndu-se cu fiică-sa, oacheşă, cu ochii mari şi atît de
slabă, în timp ce, slăbită şi mc reu speriată şi ea, tînăra lui nevastă, aproape un copil, îl pri vea
obosită şi înduioşată.
— Mitrule, am să-ţi dau ceva... Şi fnndcă Mitru nu pricepea, Damian adăugă nedumerii...
Ceva ce mi-ai dat în păstrare... ştii ? Cînd ai fost rănit, economiile tale de drum.
Acum. Mitru pricepu, fireşte, dar făcu un semn moale cu mîna :
— Ţine-i încă la tine... pînă cînd mă mut acasă... Ţi-i ce: io... cînd o fi... acum dă%ii
numai un galben.
Damian se miră că nu-i ia, ca să-i dea nevestii, să-i păstreze ea, dar îi făcu pe voie. Scoase
din chimirul de la brîu şase sfanţihi şi i-i dădu.
 Cîteva zile pînă la Blagoveştenie, prietenul său nu numai că nu-i mai ceru Iu Damian nici
un galben, deşi se mutas'^ acasă, dar îl rugă chiar să păstreze mai departe punga care i-o dăduse,
ba îi mai întinse şi alţi treizeci de galbi pe care-i primise drept simbrie, pe timp de şase luni cî*
fusese în ţara nemţească, spunîndu-i să-i pună tot acolo, 1. el în pungă. începuse să
meargă acum destul de bine. picio rul nu-1 mai supăra şi îl pofti pe Damian la el la masă, chiai
la Biagoveştenie, că era cu frupt de peşte. Se găti deci a treia zf şi el mai curat şi, pe la
prînz, trecu girla din Dobroteasa, peste podul de la moara lui Ghica. După ce luă un urcior cu vin
de la un cîrciumar cunoscut, de subt Mitropolie, se îndreptă pe Podu Beilîcului, spre biserica Sf.
Nicolar din Tabaci, umblînd pînă la carîmbii cizmelor prin noroiul de zăpadă topită.
Apele se retrăseseră în matca lui , luiu:^.! ii]ia.jU.ii.e dinspre Bellu erau încă de
vreo patru-cinci ori mai mari ca â p obicei. Fiindcă o parte din şuvoiul apei, scăpat din strin-
are, aruncase spre aceste mlaştini multe difttre cele ce tirîse cu el, zeci de femei şi copii
din mahala, umblind desculţi şi suflecaţi pînă la genunchi prin apa rece ca gheaţa, adunau, în
zilele acelea, fel de fel de lucruri de printre răchite şi trunchiurile găunoase de sălcii. Rupturi de
mobilă
scînduri, zdrenţe, zarzavat de tot soiul, morcovi şi cartofi, ^ V apă mai ales. Copiii se
băteau îndeosebi pe nuci, căci pesemne se prăbuşise undeva, izbită de apă, vreo magazie cu nuci,
care acum pluteau pe întinsul mlaştinei ca o lintiţă pălbuie. Foarte mîndru era un băieţandru
care găsise o
499
halcă întreagă de pastrama neagră do capră, pe care o puiia fericit pe umăr.
— Nu vezi că e plină dă noroi, mă Costică ? Ce-ai .să faci cu ea, mă ? îl întrebă o bătrînă
uscată, cu vîrful nasului apropiat de bărbie,
— Nu mai spune, lele Finţoaie... Aoleo, oi fi vrînd să ţi-o dau cumva dumitale ?... Ei las'
că o spală mama acasă bine şi pă urmă o punem la prăjit în tigaie...
Şi băieţandrul aduna de zor şi nuci, pe care le vîra în sîn, umflîndu-şi cămaşa murdară.
Damian era aşteptat cu masa îrfţinsă în odaia cea mai mare, cea de Ia faţă, în care locuiau
socrul şi soacra. Era un pat şi în tindă ; aci dormea, după cîte a înţeles el, Mitru I cu nevasta şi,
ghemuită într-un leagăn, ca un căruţ, spînzurat de un fus culcat, fetiţa. Leagănul fusese potrivit
cînd fata era micuţă, căci putea fi mişcat de mama ei, noaptea, cînd dormea. Acum era cam scurt,
căci cu banii pe care-i dăduse încă de la întoarcere Gherghinei, ca să cumpere scînduri, soacră-sa
cumpărase azi de-ale mîncării, peste cît hotărîse Mitru, ,,că ea are obraz".
 Masa fusese pusă pentru vreo doisprezece inşi, cinci urmînd să stea pe pat, alţii în faţa
lor pe un scaun ca o laviţă, iar în capul mesei, într-o parte, boiereşte, socrul, de cealaltă parte,^
soacra. Şi masa era tot după felul boiere^, deşi fără carne. După ce luară cîte două-trei ţuici cu
măsline şi icre sărate tescuite, se aduse în mijlocul mesei, aşternută cu pînză albă, o oală de
şapte-opt ocale, plină cu borş de crap, din care scoseseră în faţa fiecăruia, în străchini, cî_ţe
două-trei bucăţi, dar bucăţi, nu glumă.
Soacra, o femeie cam îndesată, cu o gură mare şi nasul mic, cu bărbia lată şi ieşită
înainte, trecută bine de patruzeci de ani, dar încă bălană, îşi tot îndemna musafirii, care, de
altfel, nu aşteptau să fie rugaţi.
— Hai, Lino, că d-asta n-aveţi voi în fiecare zi... Şi le umplea iar străchinile;
în afară de Damian, musafiri mai erau ţaţa Liţa, o bătrînă care şedea pe aceeaşi uliţă, şi
fata ei. Lina, o văduvă cu faţa brăzdată, cu dinţi căzuţi încă de tînără şi care vorbea ţinînd mîna
în dreptul guxni. Veniseră de asemeni un bătrîn şi o bătrînă, care se pare că fuseseră şi ei bogaţi
pe vremuri,, dar acum erau scăpătaţi şi fără îndoială ca o duceau greu.
Socrul, puhav, fălcos şi stacojiu, trăgea mereu, îndem-nlnd pe alţii, din urcior. Mîncau
musafiiui, dar mîncau şi al
500
casei, socrii şţ cele două cumnate, mişcînd întruna fălcile şi plimbînd mîncarea cînd pe
măselele dintr-o parte, ca nişte ghemotoace vizibile, cînd pe cele din cealaltă parte. Nu mîncau
mai deloc Damian, care se sătura din te miri ce, şi Mitru, care părea cam bolnav. Gherghina n-
avea timp să stea jos, că nu mai prididea aducînd la masă ori ridicînd de pe masă şi turnînd vin în
cană... Totodată .trebuia să aibă grije de phta cu ochiurile de gătit din tindă, unde se prăjeai! încă
nişte piftele de cartofi şi gogoşi tot de post. ^ Socrul nu prea vorbea, era tăcut la mîncare, dar
soacra 9 arăta nespus de vorbăreaţă şi îndeosebi îi plăcea să vor-wască numai ea.
™ — Ei, ce mese dădeam noi, pînă nu a venit prăpădul dă apă să ne ia tot. Rămîneau
musafirii la noi cîte două sAle, uneori, şi mîncarea dă pă masă nu se sfîrşea niciodată... Veneau
des şi ipistaţi dă la Agie... Ba dă vreo două ori chiar ic|ipitanul Costache, da' era numai ceauş
atunci... Parcă-1 stod : „Sarmale ca astea făcute dă mîna dumitale n-am OEai pomenit, coană
Pulcherio !" Că nu mă scotea din cScoană Pulcherio... Şi nu-i mai rămînea nimic în strachină...
Ei, acum. nu mai vine, că nu mai avem nici o avere... nu mai avem prăvăhe. Ce casă cu patru odăi
aveam... ei !... ei !.:. şi vacă în grajd şi brişcă cu cal. S-a duu... uu... s... Uite, aşa, s-a dus tot pă
apă. Am scăpat în noaptea aia numai cu cămăşile ^ noi, într-o barcă dă la Agie... O aşteptasem
pînă în ^i urcaţi pă casă.
Bărbatu-său, Eftimie Colcitu, avea acum vreo patruzeci . cinci-patruzeci şi şase de ani ;
fusese în tinereţe calfă de cojocar, apoi meşter mărunt, dar izbutise într-o vreme ^,ă-şi deschidă
prăvălia lui proprie, şi,^ fiind meşteşugar scusit, dar mai ales negustor isteţ, în vreo zece ani
făcuse :ivere... Duceau la tîrg, la Urziceni, la Titu, la Fierbinţi ::âciuli, cojoace şi scurteici noi, nu
numai din cele făcute in prăvălia lui, de cele vreo zece calfe şi ucenici — care :iiunceau de
dimineaţă pînă noaptea tîrziu, uneori şi dumi-lica — dar şi marfă cumpărată ieftin de la alţi
meşteri, nevoiaşi, care nu aveau unde să şi-o desfacă. De cînd cu ,prăpădul" însă, cum spunea
Pulcheria, parcă se rupsese :;eva în el... Nu mai putuse să-şi facă din nou prăvălia şi, iupă ce
încercase să intre ca meşter la alţii, se lipsise. Nu Joia să ajungă, cum spunea el, din cal măgar şi
nici muncind a alţii nu putea cîştiga cine ştie ce. Se mutase cu familia şi^ lîtătuse vreo cîţiva ani
ceva mai departe, într-o casă dintre
501
vii, unde plătea chirie numai un galben pe an, că proprietarul era bucuros să fie cineva
acolo, ca să nu i se fure gardJ şi uşile... Fetele cele mari apucaseră să guste din fruptul bogăţiei,
că ele aveau, acum zece ani, cînd cu-,.prăpădul' între treisprezece şi paisprezece ani, pe cînd cea
mici Gherghina, n-avea pe-atunci decît vreo zece ani şi nu-şi m^ amintea acum mare lucru din
bogăţia de altădată. Se tre zise muncind ca o roabă în casă, dispreţuită de surorile e care se
socoteau cucoane, fiindcă trăiseră bine şi aştepta să se mărite cu boieri, ori măcar cu negustori
de frunte. P la treisprezece ani îl întîlnise pe Mitru şi se măritase cu e pe cînd cele mari
rămăsesseră şi pînă azi nemăritate. C lucrători nu s-ar fi căsătorit ele nicidecum, iar alţii, cei ţ
care ar fi vrut să-i ia de bărbaţi, nu le găseau pe plac... L un an după ce s-a născut fetiţa, s-au
mutat toţi mai aproape de oraş, în căsuţa lui Mitru, la care acesta a mai adăogat o odaie de
paiantă, din nuiele şi lut dat cu var, în cai| dormeau acum cele două cumnate. Mitru cu fetiţa lui
şi nevasta s-au mutat în tindă, iar socrilor le-a lăsat odaia ,,mare" de Ta faţă. Aceştia au socotit
că-i fac o deosebit! cinste mutindu-se la el, şi la un Crăciun ori la un Paşte, cînd, greoi şi cu ochii
puţin tvilburi, cojocarul dădea mîn| celor doi copii" — lui Mitru şi Gherghinei — să i-o sărute, o
făcea cu o mîndrie rece de popă... Pînă cînd, într-| zi, Mitru s-a lipsit de această cinste. El se
lipsise, însî nevastă-sa, nu... Fiinţa cea mai oropsită din familie şi tare chinuită, căci uneori,
înainte de măritiş, tată-său o bătel cu cureaua, căpătase un fel de spaimă şi, ca un cîine bătui
mereu, era şi acum fericită în clipele în care ai ei îi aruncau o vorbă bună, iar cînd erau supăraţi o
cuprindea deznădşjde|| şi nu ştia ce să mai facă. Miti'U se supăra văzînd-o bolnavă şi atît de
tîrîtă la picioarele lor. nemaiştiind ce să le faci numai să le intre în voie, pierzîivJu-şi capul cînd
îi vedea nm mulţumiţi. Acum, la masă, el fierbea de mînie privindu-a cumnatele, amîndouă
voinice, bălane şi cu bărbia mult dusa în faţă ca o falcă de cal, la fel cu mama lor, aşezate
temeinia pe pat, îndopîndu-se cu poftă şi, laolaltă cu toţi ceilal» golind mereu cana cu vin.
Gherghina tocmai intra cu o tavl de peşte prăjit, aprmsă la faţă şi stropită toată de untdelemnul
încins în tigaie.
— Froso, fii tu bună şi stai puţin la prăjit gogoşile, ca să vie Gherghina să mănînce şi ea, o
rugă Mitru pe cumnată-sgj
502
în timp ce el aşeza perina subt capul fetiţei care aţipise în fundul patului.
Frosa îl fulgeră cu o privire de oţel. Falca i se lungi şi mai mult, a dispreţ.
— Da' ce, mă Mitrule, m-am băgat slugă la nevastă-ta ?... Hei, dacă era vorba să mă bag la
stăpîn, găseam io ceva mai bun decît să slugăresc la un tabac. Cel puţin atunci aş şti că iau şi
simbrie... nu slugăresc numai pă mîncare şi îmbrăcăminte.
Pulcheria se supără şi ea.
— Auzi, cum poţi să spui aşa unei fete ca Frosa ? Dumneata ştii cum a crescut ea la mine ?
Nici un nasture n-am lăsat-o să coasă, că aveam două slugi, şi acum ce vrei, să vă slugărească pă
voi ?... şi-i dădură lacrimile, faţa cu bărbia dusă în faţă i se schimonosi de durere, ca unui copil
bătrîn. C-aşa-i cînd omu n-are noroc şi ajunge la uşa altuia, ca bietele mele fete... Că atunci cînd
aveam io... şi o lungi aşa mereu, vreun sfert de ceas, scîncindu-se şi vorbind cam fără şir.
Lui Mitru îi venea să deie un picior în masă şi s-o răstoarne, dar se uită la Damian şi se
stăpîni. Cînd însă intră Gherghina, o trase lîngă el cu silă, pe scaun.
— Lasă să să ardă dracului gogoşile alea şi stai aci cu noi să mănînci şi tu... Că nu mai pot
să te văz slugărind aşa.
Dar Pulcheria izbucni şi mai tare. Plîngea acum de-a binelea, cam smiorcăindu-se.
— Auzi, să să arză gogoşile pă care le-am plămădit io, dă le-am pus şofran şi vanilie...
Asta mi-e răsplata pentru truda mea ? C-am muncit toată dimineaţa... c-am vrut ca toată lumea
să fie mulţumită, acum cînd avem şi noi un ban în casă... *
De aceea-i poftise şi pe vecini. Pulcheria poftea vecinii ca să le arate că are, căci era
făloasă, voia să se ştie că ea nu e ca altele din mahala, calică.
 Dar ce era al ei era al ei... Avea, ceea ce se spune, hiimă bună. Nu pregeta să ajute pe
cineva. Dădea cu uşurinţă cînd vedea pe cineva că nu are, dădea de sus şi mai ales era foarte
mîndră de bunătatea asta a ei... şi de muncit muncea, dar nu era pricepută deloc într-ale
gospodăriei. Nu era de nici un folos, căci orice lucru făcut cu gîndul de folos răspundea într-o
parte cu o pagubă. Dacă punea un petec
de ruptură, apoi era tăiat dintr-o haină bună. La bucătărie însă se pricepea şi dacă ai fi
lăsat-o şi ar fi avut din c^ toată ziua ar fi gătit. Pe orice bani punea naîna, se grăbJ să facă din ei
fripturi, iarna piftii dichisite cum ştia efl plăcinte cu orice prilej. Zicea ea că-i place să vadă
lumel din jurul ei mulţumită ; trebuie adăugat... şi să fie lăudată^ că ea în £ifară de peşte, din
care ar fi mîncat oricît, im mînca mare lucru ; zicea CHD îngreuiază şi-o apasă în gît,.. în fiece
duminică făcea plăcinte, pe care bărbatu-său şi céÉ două fete le mîncau cu mare poftă, ba chema
la plăcinte şî musafiri, şi toţi îi spuneau de fiecare dată că nicicînjj n-au pus în gură lucruri aşa
de bune. Ea era fericită, î§ amintea de vremurile îmbelşug-ate de odinioară.
Se făcuse aproape seară şi încă se căra la masă. Dujl ce mineara gogoşile, se întorseseră
iar la crap prăjit adul m tavă. Lacrimile fură uitate şi musafirii tot închinau urciorul, cu voie
bună, povestind neîncetat fel de fel ( întîmplări din viaţa lor.
Damian ascultase tot timpul fără să scoată o vorb Se întreba numai ce caută el acolo...-
Abia la urmă priceţ de ce a fost chemat. Tocmai începuse să toace de vecernie ^mînâstire şi la
biserică, iar ei erau tot la masă ; Pulcher aduse vorba aproape din senin, după ce-1 îndemnase t
ia din gogoşi şi să bea.
— Ce zici dumneata, musiu Damian, dă asta ?... Ai m auzit ginere să nu aibă încredere în
socru lui, negustor d, frunte ?,.. Să nu-1 respecte ? Şi întorcîndu-se spre musafiri* Uite, vă iau şi
pă dumneavoastră martori şi vă întrebi Aştepta răspunsul. |
Damian era nedumerit — mai ales că i se spunea musi^ întîia dată în viaţa lui —dar
Mitru pricepu unde bata soacră-sa, care, de altfel, nu se opri, ci duse lucrurile ma departe.
— Auziţi, a venit cu bani dîn ţara nemţească şi în Lt să-i dea „dumnealui'i^ să-i păstreze,
i-a dat lui muil Damian. Noi nici nu ştim măcar cu cît a venit... Spune | dumneata !... Şi iar se
întoarse spre prietenul lui gineri-săj
Damian, intimidat de ea, şi neştiind prea bine cvm stau lucrurile, se grăbi să spuie aşa,
fără nici un rost :
— El mi i-a dat să-i ţin... Io am vrut mereu să-i da-înapoi.
504
 I

I
1

■
Pulcheria se umflă în pene, privind spre băx^batu-său, revtăcea cu fălcile stacojii
încleştate, cu ochii mici, rotunzi, gîscan.
— Ei vezi ? Vezi ! Ţi-am spus io ?... Musiu Damian a ut să-i dea banii înapoi. Şi
adresîndu-se acum musafii'ilor : te, aşa face şi cu simbria lui ! Nu-i dă toţi banii „dumnea-l" în
mină. Nu. Mai opreşte şi îi ascunde, dă te miri m îi trăsneşte pin cap. Am găsit bani nu numai în
buzu-re şi pă subt saltele, dar şi după icoană, pîn lîna dă la apumă... ba şi pă subt streaşină...
Auzi, subt streaşină ! ă mir, zău, dă cum i-a trăsnit pîn cap aşa ceva... Se închina
aştepta aprobarea martorilor, dai' musafirii văzură că itru, cu faţa lui mare şi palidă, îşi
muşca buzele. Le fu \ma să spună vreo vorbă. N-avură curajul sâ-1 rvzşineze
tabac,- aşa cum nădăjduia soacra... Numai Damian întrebă rat, însă cu vocea scăzută
— Da' ce, dumneavoastră umblaţi prin buzunarele lului ?
— Dacă-ţi spun că ascunde dîn bani ?... reluă ea, fără bage de seamă sensul cuvintelor,
reţinînd numai uimirea ală a lui Damian. Să poate una ca asta ? în loc să-i dea ^l^nealui", care
are atîta bătaie dă cap cu cumpărăturile ?...
să scoală omu cu noaptea în cap, dă să duce la piaţă... tru, nu zice nimeni, ceva dă el... dar
el ştie ce ştie la )ăcăria lui, iar bietu bărbatu-miu vine aproape dă prînz picioarele rupte dă
oboseală, umflate.
Mitru îşi muşcă buzele, ca să se stăpînească, şi spuse nios, dar fără să strige', mai mult
mîi^îit :
— Da' ce, io îl trimit ?... Ce nevoie am io dă cumpără-i ?... dă plăcinte şi fripturi, tot la
trei-patru zile ?... Atunci, pentru întiia dată, jupînul îşi descleştă fălcile.
— Io mă duc să cumpăr numai ca să te ajut... că-pă mine . cunosc toţi negustorii şi îmi
dau ce e mai bun şi îmi lasă lîn preţ.
— Ce nevoie am io dă ce e mai bun ? Ce nevoie avem dă cumpărături ? Nu sunt dăcît un
biet lucrător. Io şi
 nevasta mea ne mulţumim cu o fiertură, acolo... numai avem cu ce îmbrăca şi încălţa
fetiţa, să nu mai umble cu ioruşele goale prin noroi... să-i luăm şi ei un pătuc, ceva, 3-a zgîrcit
toată în leagănu ăla ! zise Mitru fără să se mai pînească, aproape tremurînd.
Niciodată Damian nu-1 văzuse atît de mînios şi înduî încălzită de vin, Pulcheria deveni şi
mai bătăioasă.
— Dumitale nu-ţi trebuie dăcît o fiertură, fiindcă I ai fost învăţat... da' vezi că noi am
fost altfel obijnuiţi... J
Ca să-şi îndreptăţească lăcomia şi pretenţiile, socrul soacra hotărîseră, ei înde ei, că
Mitru trebuie să aibă | mult ascuns.
— Hei, nu vine el cu nimica toată dă acolo, dă la Lipsî aia... îi spusese cojocarul fie-sii
Gherghina, iar Pulchaj clătinase din cap, că negreşit aşa e. '
— Maică, tu trebuie să-1 iscodeşti, fusese de păre mamă-sa. Să descoperi unde-şi ţine
auru. Că nu-1 ţine ladă. Ai văzut, am încercat dăgeaba cu cheia. E bine să m cu ochii pă cheie,
cere-i bani şi pîndeşte-1 şi vezi chiar atiB dă undc-i scoate, că aşa-i dai dă urmă... Pîndeşte-1 mai
al noaptea. la-te după el cînd iese p-afară. Poate că-i pune | magazie pă undeva, pă la coteţu
purcelului, cine ştie unJ trece pîn cap, că e făţarnic şi fără inimă. I
— Vezi, poate dai dă vreo hîrtie, fusese de părere cojocarul... uită-te la ea. Poate îi ţine la
zaraf.
Gherghina îl pîndise o vară întreagă, îi tot ceruse dm ca să vadă unde le ţine. îi ceruse
bani pe neaşteptate, anur pentru ca el, din pripeală, să descopere locul unde-i ţini astfel ai ei,
care o ţineau din scurt tot timpul, să deJ urma aurului, dar nu aflase nimic, căci omul cu adevj nu
avea nimic.
Ei se socoteau jefuiţi de un drept al lor şi îl urau cfl| con. îi cereau totdeauna pe un ton
dispreţuitor :
— Hai. dă, că ai dă unde... că n-o să sărăceşti peii un galben, doi, acolo... Credeau că tot
ei^îl fac astfel! ruşine. *
El răbda ; ţinea la nevastă-sa şi mai ales la fetiţă. Aci mai ales, de cînd se întorsese de la
Lipsea fără să arat^ nici un fel că are bani, ei erau încredinţaţi că-i ţine în vij ascunzătoare. i
— E făţarnic rău, Pulcherio... Crezi tu că a venit d-aŞ numai cu şase sfănţihi ? I
Pentru ci dovada fusese deci făcută. Mitru îşi ascunj banii. i
— E bine ca omu să cunoască ce i se cuvine lui ş^, sd cuvine altora... reluă Pulcheria,
uitîndu-se dispreţuit
 • — Ce vreţi'^să vi se cuvină ? întrebă Mitru, cu făji aproape încleştate. Să vă m ulţumiţi
cu ce şe găseşte.,,
506
Ea se întoarse mîrată spre cei din stìnga, apoi spre cei n dreapta... Pe urmă îl privi pe
Mitru foarte liniştită, ept în ochi.
— Cum, cu ce să găseşte ? Da' ce suntem noi în casa ta ? Nemişcată, cu falca de jos dusă
înainte, aştepta răs-msul.
Mitru îşi muşcă buzele, ca să se stăpînească, şi apoi încet, Dtărît, puse pumnul lui mare
pe^iasă
I Ştiu io ce sunteţi ? şi ridică din umeri a nedumerire-f»- Păi vezi ? te întreb ce suntem
noi în casa asta ? arui Pulcheria, crezînd că 1-a înfundat şi că el nu poate să spundă.
Miti^u mîrîi tăios, privind în dreapta şi în stìnga ca un ,ilău sîcîit, care totuşi nu vrea să
muşte. 0- Nu ştiu, io nu v-am chemat... întreabă pă bărbatu imitale, poate că ştie el mai bine...
— Dă ce vrei să-1 superi acum pă dumnealui'' ? Ştii că cînd cu nenorocirea e bolnav dă
inimă şi nu poate face
mic... Hei, să fi fost el sănătos, n-am fi stat noi să răb-m mojiciile tuturora.
Mitru îşi muşcă buzele iar şi se uită la Damian, apoi la 'vastă-sa.
^fc- Ca să coşi un cojoc nu să cere cine ştie cită sănătate.
^ Da? S-o înceapă acum iar dă la început, dă la-ac ?... ipă ce-a avut prăvălie cu zece calfe
şi ucenici ?
Pulcheria era îndurerată şi mînioasă, aflînd că i se mai ate pretinde unui om, care a trăit
atîţia ani din munca :ora — numiţi lucrători — să muncească acum el însuşi ntru ca să aibă ce
mînca.
_gr- Dacă vrea să scape dă mojiciile altora, nu-i alt mijloc 31 bun... scrîşni Mitru.
Gherghina, albă la faţă ca varul, îl văzu cum fierbe, şi hii ei mari, speriaţi, îl rugau să se
liniştească. Totuşi el li mîrîi, privind pe subt sprînccne spre Damian.
— Să coasă şi muierile astea două... c-ar putea face un joc pă noapte... pentru ele mai
mult am luat io dă lucru asă şi pentru dumnealui"', că văd că vă e ruşine să să ştie
lucraţi... Am luat pă numele meu... da' nu mi-a trăsnit 1 cap că o să mă lăsaţi să le cos io
singur noaptea indaga... după ce stau cît stau în tăbăcărie, otrăvit dă puerca pieilor.
Proastă, aţîţatâ de vin în pălăvrăgeala ei interesată, şi rîndu-i-se mereu că 1-a înfundat, că
1-a făcut de ruşine faţă
 de ceilalţi, Pulcheria nu se lăsă deloc. Voia să scoată cu preţ banii de la Damian-
— Ce-i dacă lucrezi şi noaptea ? Cum vrei să-ţi cñ copilu din cei trei lei pă zi care-i iei dă
la fabrică ? Feţ| mele nu poţi să le ceri să facă ce n-au învăţat. Pentrul ceva au fost crescute... Ei,
o să se mărite ele şi atunci 1 vedem ce-ai să mai născoceşti, lipsit dă inimă cum I
Mitru nu mai zise nimic. Se gîndea numai la neca lui. Da... voia să-şi crească fetiţa. E
slăbuţă... bolnav 'friguri... A încercat să-i ia lapte. Nu s-a putut, că i s-a ( să ia pentru toată
lumea. Totdeauna trebuie să cumpere cît să-i sature bine mai întîi pe ei şi apoi vine rîndul fi şi al
nevestei; care fără îndoială că o să dea în oftic cît munceşte chinuită în casă.
îi e milă de nevasta asta a lui, dar e şi furios pe ea^c leagă de mîini şi de picioare. Din
pricina ei, lui îi estl neputinţă să pună în casă o adevărată orînduială. Eal aceea care dă totul...
Spune că dă numai să nu audă v<l Nici nu se atinge de mineare cîtă vreme ceilalţi toţi < casă nu
sunt sătui. Poate el s-o lase flămîndă ? Mai grabă se spînzură decît să-şi vadă nevasta nemîncată.
aceea ia de lucru noaptea acasă... de aceea, din doi în ani, se duce la tîrg în ţara nemţească.
Pentru ca să-i ' nevesti-sii o aripă de pasăre, trebuie să aducă în casă d< găini. Dacă nu sunt două
găini, ea, cu inima ei bună| totul celorlalţi şi ramine flămîndă. Mitru a încercat îzi zi de ceartă
să-i alunge, dar femeia a spus că ea îşi I seama... că nu-şi poate goni părinţii în drum. I
Damian îl vede că a căzut pe gînduri şi înţelege ce-ll mintă. Nu ştie cum l-ar putea ajuta...
îl vede şi Pulclfi tăcînd şi crede că 1-a pus la pămînt, că 1-a făcut de ru?'' Anume îşi făcuse ea
socoteală să poftească lumea la nu ca să arate şi faţă de străini cum se poartă Mitru cu sJ Totuşi
n-a putut scoate banii de la Damian... Flecară şi <l revine, o ia de la capăt. J
— Cine vrei să ţie banii şi socoteala casei dacă nu „qj nealui" ?... care nu e oricine, care e
părintele nevestii du tale. Cine vrei să fie mai mare în casa asta ?
Mitru simţi ceva ca un venin fierbînd în el şi apăsat, scurt, ca o tăietură de oţel :
— Io... înţelegi ? Io...
Ea reveni, fără să priceapă tăria răspunsului lui, la vc cu care i se păruse că îl înfundase
adineauri şi pe ca||
508

I
tvâ i a
I

ilei
 m
a ni jsoci
I
?1
la-e cai'
iturase, fără îndoială, în lungile discuţii şi socoteli dintre; şi bărbatu-său. |
— Dacă nu e cel mai mare, atunci ce e el în casa asta suntem noi toţi aci ? I se părea că la
asta nu e cu putinţă
n un răspuns.
Atunci Mitru se aplecă spre ea, peste masă, şi-i spuse ret, dar aproape şuierat, cu ochii
negri, arzători, în hii ei :
— Ce sunt cei care umblă pă furiş în buzunarul altora iau ce nu e al lor ?
încremeniră toţi... Jupînul singur părea că nici nu aude, nu e de faţă. Pulcheria păli. Se
întoarse către cei de faţă.
— îmi spune asta în faţa musafirilor ? Să cunoaşte că e un ţărănoi, un ţopîrlan. Vorbi apoi
scurt către Gher-ina. Să-1 laşi... Auzi ? Să-1 laşi !... că bărbat mai găseşti, c părinţi nu...
Mitru nu se mai putea stăpîni. în strîmbătura feţii lui se iea o furie fără margini. Vru să
spună ceva aspru, dar clipa aceea Gherghina se lăsă moale în genunchi, cu o ximă fără seamăn în
ochi şi abia a putut să îngăimeze :
— Nu faţă dă străini, Mitrule, nu faţă dă străini...
Dar el nu-şi mài putea pune frîu, pentru că de prea iltă vreme clocotea.
— Vreţi să ştiţi ce simteţi în casa asta ? Mereu întrebaţi sunteţi ! Atunci ascultaţi...
Sunteţi nişte trîntori nesă-şl care au secat stupu în care au fost primiţi. Nu sunteţi ;inţî, sunteţi
nişte lepre, aţi mîncat viaţa fetii voastre, fidică aproape răsturnînd masa, luă în braţe fetiţa care
I între perne şi se întoarse spre Damian. Hai, Damiana, io am sfîrşit cu ăştia.
Şi. bătrîna, şi cele două fete ale ei începură să ţipe be fără rost. Bătrînul încercă întîi să
pună mîna pe ,it, dar amintindu-şi cît de voinic era Mitru — chiar dacă 3a rana la picior — dădu
drumul înapoi cuţitului şi se înse în el însuşi, otrăvit.
Gherghina căzuse moale, cu ochii albi, şî nu mai ştiu aie de ea. Atunci Mitru dădu fetiţa
din braţe lui Damian, el ridică de jos ca pe o moartă pe nevastă-sa şl se inaptă spre uşă, purtînd-o
în braţe. Bătrîna îi sări înainte, ţipînd din toate puterile :
— Să-mi laşi fata... E fata mea... fata mea...
 Dar Mitru nu se mai putea opri acum. |
— O fi fata dumitale, da' mi-a dat-o popa míe... I la o parte, că te azvirl dă nu te vezi.
O luară înspre Dealul Filaretului. Damian era pr abătut.
— Şi pcntru^asta, mă Mitrule... ca să mănînce ăştia cmte dummica, a mu.şcat plumbu
din tine ? Pentra ast; fiece doi ani, înfrunţi tu moartea ?
Mitru spuse doar atît : k
— Ei, acum s-a isprăvit... Ş Femeia s-a deşteptat pe drum şi, cînd a dat cu ochi
barbatu-său, cînd s-a simţit în braţele lui, a începui s plîngă ca o nebună.
— Credeam că m-ai lăsat acolo.
— Cum o să te las ? Nu eşti tu nevasta mea ? Hei.n zic nu... bărbat ca mine mai găseşti
tu... da' părinţi caeil nu crez.
— Şi ce facem, Mitrule ? Tremura, căci din nou o u prinsese groaza de ce va fi.
— Le lăsăm tot ce-i acolo... Am cincizeci de galbeni.n găsim o altă casă. Tu nu vei mai
slugări atîta lume:., ia.j nu voi mai munci şi noaptea... că asta ne duce pă amîi in mormînt, dă
rămine fetiţa singură pă lume. Trebuies dorm şi io un ceas, două, pă noapte.
— Nu se poate să nu-i ajutăm, Mitrule. Mor dă foa e, aşa, singuri.
— O să le trimitem atît cît să aibă ce mînca. Dacă plăcinte, să muncească. Au prins gust,
dă pă vremea c ţineau prăvălie cu zece calfe, să muncească alţii pentru <... Se intoarse dintr-o
dată, aproape vesel, către prietenul sî : Damiane, unde dormim noi astă-seară ?
Găsiră o odaie cu chirie, chiar în noaptea aceea, la o >• cină a lui Damian, în mahalaua
Dobroteasa.
t
t
ia ]
ista
PETRECERI ŞI NĂRAVURI BOIEREŞTI
Mi
)uie
Cînd ajunse la urechi vestea de necrezut că prietenul chiifu Costache Cantacuzino şi-a
dat jos barba şi s-a îmbrăcat put mţeşte, Alecu Filipescu Vulpe se cruci. în ruptul capului -i venea
să creadă că era adevărat, dar cînd chiar fiul j, Vulpachi, cum îl răsfăţau prietenii, îi spuse că 1-a
văzut îeij Cantacuzino în librăria lui Rosetache şi Winterhalder, (^\de intrase ca să ceară să i se
trimită la caleaşca cinci telii de şampanie franţuzească, nu mai putu să se îndo-0(^.că şi fu
cuprins de dezgust. Vulpachi pici nu-1 recunos-se, de altfel, pe vestitul boier, căci nu era de
recunoscut, eni,j^^ Costache singur 1-a oprit lîngă tejgheaua plăţilor şi 1-a rebat :
— Ce mai face tată-tu, mă Vulpachi, tot mai jupoaie nea la cărţi ?
El n-a apucat să răspundă, pentru că întrebarea îl ză-foa^icise ; abia pe urmă s-a^ trezit,
cînd 1-a auzit pe vînzător miţînd băiatul cu coşul:
. — Băiete, du coşu ăsta la caleaşca marelui vornic Can-^ Zino...
ruef Atunci s-a dumerit şi a ieşit afară să-1 vadă mai bine 1 Cantacuzino, măcar de
departe...
— Şi cum arăta, mă ? Cum arăta ?
— Curat doftoi^ul ăla neamţ, Mayer...
H| Vulpe iar se închină, fîlfîindu-şi mînecile largi ale giu-
— Dă Doamne să nu mor pînă nu l-oi vedea şî eu, cu fii mei.
Vornicul era, într-adevăr, hotărît să rupă cu Vulpe, zi-du-şi că nu mai are nimic de făcut
cu asemenea căzătură om, care^u este în stare să înţeleagă nimic şi mai are pe deasupra şi o gviră
spurcată, de i s-a dus vestea pîn Ţarigrad, unde erau încă atîţi ighemonicoşi greci care seseră prin
ţară... Dar nu putu ţine mult, căci patima cului de cărţi era mai tare decît orice hotărîre, şi aşa,
tr-una din zile, îi trimise vorbă că are să vină să-1 v
Vestea îl bucură pe Vulpe, pentru că se simţea p ştiind că vornicul rupsese cu el şi pe
urmă îi şi sir lipsa la joc. Costache era unul dintre puţinii care fi tare. Totuşi, rîcîit de ciudă pe
inimă, nu se lăsă pi mai făcu una de-a lui. în seara aceea de marţi, chemă prieteni, jucători
serioşi, precum şi chibiţi, care ştiu facă de nelipsit fără să strice joctil, aducînd şi ducînd mai
proaspete noutăţi, ridicind banii căzuţi pe jos, îndtv glumele afurisite ale gazcfei, cînd Vulpe
avea pofta afirme personalitatea mai brutal şi trebuia să aibă pe cineva la îndepriînă. m
Acum pusese să i se aducă nişte şaluri pe soTa-» aduse de asemeni şi o perină mare. Cînd
afJă că vcB este ^'ndă, se vîrî repede în aşternut şi începu s» strîm; .i de durere. Ceilalţi luară o
înfăţişare mirc^ de oameni compălimitori.
Cantacuzino rămase, într-adevăr, surprins cînd odaia asta de bolnav şi-şi schimbă
dintr-o dată mut bravadă, pe care şi-o compusese în tinda hainelor, im cu care era hotărît să
întîmpine privirile batjocoritoa|| care se aştepta. |
— Nene Alecule, ce-i cu dumneata ? 1 Dar nenea Alocu, după ce m.ai făcu două-trei scfl
abia putu răspunde, morfolit.
 — Zahăr... Costache... zahăr... mă prăpădesc. ■
— Cine ţi-a spus, omule ? Nu sc poate, răspunse lo^ tul compătimitor. .
— Doftorul Mayer... A gustat şi mi-a spus că- am zmi şi Vulpe se strîmbă iarăşi de
durere.
Cantacuzino, ştiind cum cercetau doctorii, ca să ; dacă bolnavii au diabet, îşi încruntă
privirea.
— Poate că totuşi n-ai zahăr, nene Alecule.
— Aşa-mi spuneam şi eu, Costăchiţă. La tine mi-e dejdea. Uite, ţi-a rămas şi ţie... Vrei să
guşti ? Şi îi înti nevinovat o cană de pe laviţa de mahon a sofalei. Am a\ că te-ai făcut acum
doftor.
La început Cantacuzino nu pricepu ce vrea Filipes dar cînd auzi hohotele de rîs din jurul
lui se dumiri,
512
I
tcruntă o clipă, vru să iasă trîntind uşile, pe urmă hotărî i e mai cuminte să găsească şi el
că gluma e bună. înctpu jci să rîdă şi cînd văzu că bătrînul azvîrle plapuma şi se 'udeşte să se
scoale, îi întinse mîna odată cu ceilalţi.
— Să te văd, Costache... să te văd mai bine. Da' mai utîi bea, şi-i îndesa cana de faianţă în
mină. Cantacuzino /u o mişcare de greaţă, dar bătrînul se grăbi să-1 liniş-lîăBCă, zîmbind. Bea,
mă... că-i şampanie franţuzească, uite i beau şi eu... şi bău cu poftă, udîndu-şi mustăţile şi
barba... oroc ! Bine te-ai întors !
Atunci vornicul bău şi el.
— Bine te-am găsit...
Cu toate acestea, banului îi era peste putinţă să creadă i are în faţa lui pe marele vornic,
acvmi logofăt (dar iumt a I ft)i-inea tot vornic). Constantin Cantacuzino... Avea cu totul
l.lTcap... şi niciodată n-ar fi bănuit că subt barba mare, ;eaptă, mătăsoasă, care ii înmuia cu
totul chipul şi-i făcea j^ii catifelaţi, se ascundeau nişte fălci de cîine cîrn, pe 'ire favoritele gi'oşit
tăiate şi întoarse spre urechi le făcea mai mari. Fruntea cu cărarea într-o parte, împinsă în- ■ ^n
început de chelie, cu o frizură măruntă de bărbier ;ost, niciodată nu părea atît do scundă pe
vremea cînd borul purta un şal de India răsucit ca un turban. Dar cel mai iraghios lucru era
mustaţa mică, întoarsă cu vîrfurile în is ca sfircurile unor codiţe de căţei... Marele v<jrnic nu
ştia t de greu se găseşte cea mai bună potrivire a părului pe '*chip şi că pentru asta trebuie
încercări numeroase, dacă i se nimereşte cumva totul în mod norocos, de la început.
Ceea ce 11 jignea îndeosebi pe Vulpe era izul de goliciune, Lipresia de dezvăluire a unor
stări de dedesubt, de lipsă de îşine, de prea multă piele scoasă la iveală... Astfel, gura ornicului,
ascunsă pe vremuri între mustăţi şi începutul irbii, apărea acum toată ca buzele goale ale unui
băiat de ncisprezece ani. După ce Cantacuzino încerâ să se aşeze \ picioarele subt el şi din cauza
pantalonilor strînşi, neiz-Jtind, se duse de luă un gheridon ca să-1 facă scaun Ia arginea sofalei,
Alecu Vulpe, mereu obsedat, îi ridică iute »ada fracului, ca să-şi arate sila pentru pantalonii ăştia
mţeşti care nu ascund nimic.
— Of... Of... Cosiache, s-ar răsuci în mormînt Şaitanoglu -ar şti că ţi se vede fundul
ceacşirilor.
Fără îndoială, acel Şaitanoglu, străbunicul bizantin, care cea legătura stirpei cu împăraţii,
purta pe vremuri,^ca^ Si
Jn om între oameni, voî. I
ilpe acum, peste ceacşiri, anteriul de mătase aurită. 1
dc Ia gît pînă la tălpi, peste anteriu şal persan, ca un 1 şi apoi
fermeneaua de caşmir, iar peste fermenea, giubi de pambriu verde,
căptuşită cu cacoco. Ceacşirii, cu cariMàj tuxlucilor, coborau pînă ia mcşii
de saftian. Din toată m tura Vulpii, ca a mai tuturor boierilor bătrîni, nu se
vM piele, decît nasul cu puţin din fruntea de subt cauci» casa. pleoapele,
umerii obrajilor cît îi ieşeau din barjfl jumătăţile mîinilor cît ieşeau din
mîneca fennenelei. 40
Jocul sc înteţise şi galbenii se îngrămădeau pe r scundă. Totuşi, în tot
timpul jocului, Vulpe mîriia de ^ i îşi aducea aminte. Punea banii jos şi
mîriia. ■
— Nu te lăsau să dormi feciorii porcarului, ai ? Porcarul era bălrînul
boier Dumilrache Bibescu dc
Craiova, însurat cu o Văcăi^ească, şi tată al domnitolÉ' actual, ca şi al
domnitorului viitor, Baibu ^Ştirbei... Ceea nu-i putea ierta Vulpe bătrînului
boier craiovean era in fiecare an trimitea cirezi de cai şi turme de porci ca
fie vînduţi la Budapesta. _ m
 Nu i-a iertat asta cu totul nici peste cîteva luni, 1 Vulpaclii se insură
chiar cu fata feciorului dc porcar, al fata lui vodă Bibescu, Elisa, cea Care
fusese pălmuită, indcă îi plăcea un consul străin. E adevărat că şi Ion 1
pcscu Vulpachi nu era decît un copil natural, înfiat de ta său. burlac, om
acum de peste şaizeci şi cinci de ani, PHi surpat şi cam fără dinţi.
Un arnăut veni şi vesti pe Vulpachi că au venit sâ4 cu sania colonelul
Dăscălescu, aghiotantul domnesc şi dl ăzni să adauge chiar' el, atît de
neobicinuit lucru era 1 cuconiţă tare frumoasă. •
— A venit Eufrosina Ceaurescu. Plec să facem o pl bare la şosea. I
Se iscă o larmă veselă... ,,Mai bine să vie şi cei doi am Ti>ată lumea
dorea să vadă mai aproape pe năstruşnica! muscle a Bucureştilor. Vulpachi
spuse că se duce să-i 1 ttasca înăuntru, dar sc intoarse singur. 1
— Eufrosina nu vrea să se lipsească de plimbareil Mnia.la .şosea.
Spune că-i o vreme minunată pentru alerji VK H să-şi plimbe armăsai'ii cei
albi. Dar vă fâgăduieşti la întoarcere se opreşte împreună cu colonelul
Dăscălc aci. Ieşi apoi şi el, îmbrăcat cu o dulamà de samur
Colonelul Dăscălescu era aghiotant domnesc umi nl uui pricină că era
bărbat frumos, înalt şi cu ochii negri c|
r>i4
laţi, fiindcă, altfel, niciodată un descendent al cine ştie ;ui dascăl n-ar
fi ajuns nici măcai* ofiţer, necum colonel, r aghiotant domnesc, şi mai
puţin. Dar cînd zic -,da^ fe-eile de la curte, e greu sâ zică ..nu" însuşi vodă.
Se legasr ietai cu Vulpachi de cind acesta pusese ochii pe Elisa ica mijlocie a
lui Bibescu. care nu ar fi văzut cu ochi re fiind rînduielile din familia lui un
ginere ca Vulpachi vosy era nedespărţită în ultima vreme de acest coloneL
care /ea, de altfel, să-i devie soţ, deşi deocamdată nici ea însăşi : bănuia că
vor ajunge luanirile acolo.
Peste un ceas şi mai bine se întoaiseră... Cu oovajii ci Lbi ca de
porţelan, irabujoraţi de ger, cu nasul semeţ şi ârile subţiri, nervoase, aşa
aţîţaiâ, aprinsa la faţă de goana ebuna a săniei îmbrăcată înîx-o rochie
lungă de catifcc Ibastră, subt maloteaua de astrahan sein, cu o căciulă căză-
ească din acelaşi astrahan sein care-i făcea ochii şi ma Ibaştri şi de subt care
capul ei cu bucle aiuii apărea pri ^ntrast diafan ca al unei nepămînteşti
prinţese dintr-o po-este, Eufrosina ii năuci de-a binelea pe cei de faţă. Toţi
Sr mulară în picioare, afaiă de Vulpe şi de Băl-Ceaurescu.. antacuzino, caie
şi-o aminti cu o înciudată bucurie, de L. >areaua Floreştilor. vru sâ râmînă
şi el jos, ca sa nu s^ mte mai puţin maie boier decît cei doi, care şedeau grav
1 ant^iUe şi giubelele lor de mătase, înflorate cu aur UT îşi aduse aminte câ
e îmbrăcat europeneşte şi se rîdicc mai pe jumătate, naoale şi încurcat. ^
să-i sărv^ restul musafirilor.
Se făcuse acum un joc mai e de stos. la o masă alungită 1 tinda cea
mare, ca să poată juca toată lumea. Cel cart: uiea banca era Cantacuzino.
Atrasă de joc, Frosy veni ş I rătă câ vrea să i se aducă un scaun lingă
Cantacuzino. ^>ltia bine cine e acela alături de caie se aşeza, dar avea aerul
ă nu o interesează. Scotocind in manşonvd de astrahan sein, e pr^ătea să
puie pe masă miza ei obicinxiitâ. car»^ "O cum de zece napoleoni de aur.
Cantaciizino ii luă insă înainte şî, punîndu-i în faţă un işic desfăcut
cam de cincizeci de napoleoni ii spvise cu un c anumit :
— Dacă stai aci lingă mine loaiă seara, sxmi ai dumitale. jgr
Eufrosina il privi cam dintr-o parte cu ochii ei albaştri ^ mbriţi de gene
lungi şi negre şi zîmbi Toţi cei de faţă se rttrenipsera din joc şi priveau
surîsul ei ciudat. Izraenin-u-se puţin cu un gest ca şi cum ai' fi ochi^. dădu
un bobîr-
515
■

I
nac fişicului dc napoleoni care se împrăştiară pe jos. C tacuzino înmărmuri... Şi cei de
faţă gîndeau, fără îndoi că rareori un mare boier suferise asemenea usturătoare ba jocură.
Descendentul dunărean al împăraţilor bizantini spusul un soi de şuierat :
— Poate că nu ştiaţi, mademoiselle, că erau cincizecfl napoleoni ! ^
— Am văzut, spuse ea rece. Pentru un cadou era p mult... Ca să mă cumpăraţi, prea puţin.
Băl-Ceaurescu îşi încleşta pumnul. Apropierea aces frumuseţi care era totuşi din neam.ul
lui îl întăritase. Şti^ţ drojdie de ură fusese între ei toţi şi mama acestei fetei gîndea şi la
nenorocirea pe care o adusese pe capul frati său, făcîndu-1 neom pe Fanache. Şi in acelaşi timp o
sinS la un pas, ameţitoare şi plină de ispite. îl incintă ca ^| ceilalţi răspunsul ei umilitor pentru
Cantacuzino. îi piar că se găsise cineva care să-i facă şi lui o astfel de figurj^l ungea pe inimă că
ea dăduse acest bobîrnac peste mutra fase a vornicului. Dar un demon al propriei lui trufu
îndemnă să arate că acolo unde nu izbutise descendent' din Bizanţ,, va izbuti el, Băl-Ceaurescu.
Era în făptura 1 înfoire de taur negru, cu ochii injc^rtaţi de colorile pe car. vede. Scoase de pe
degetul arătător al mîinii drepte un m greu de aur, cu un smarald foarte mare, puţin lungăref
împinse încet spre ea, în timp ce toţi aşteptau înfrigufi||
— Asta il primiţi, stimată demoazelă ? M Eufrosina întoarse mirată capul şi privi lung
inelul gw
Se gîndi că acest om martii^izase pe mam.a ei, că toţi ai Iu. purtaseră cu ea şi cu maică-sa
ca nişte fiare. Zîmbi cu qa novăţie şi întrebă interesată, examinînd smaraldul : ■
— Ce preţ poate să aibă ? m Băl-Ceaurescu îşi trecu limba peste buze. j^m
— Cam două mii de napoleoni...
— Oh ! tresări ea cu un surîs graţios, asta e mai m' decît cincizeci de napoleoni... Trebuie
să mă mai gînd;
Cei de faţă se privii^ă uluiţi. Vulpachi îşi muşca buza jos. Colonelul Dăscălescu parcă nu
auzea nimic.
— Atunci puteţi să-1 păstraţi pînă îmi veţi da răspunţ îi spuse omul negricios cu fălci
puternice, cu sprincene xm îmbinate, încurajat de răspunsul ei.
Ea zîmbi din nou, il luă, il puse în manşon şi spuse vocea moale :
516
— Atunci am să vă dau răspunsul poîmîine, joi seară, ine acasă. Şi după ce-şi roti privirea
asupra celor de faţă, iăugă : La o masă la care vă invit pe toţi cei de faţă.
jUnul dintre invitaţi bătu fericit din palme, dar ceilalţi icură nedumeriţi, deşi incìntati de
această invitaţie.
Apoi Eufrosina miză cei ze ce napoleoni pe care-i scoase in manşon, cîştigă şi se ridică
să plece, salutată de toată miea. Fu dusă, ea şi colonelul Dăscălescu, pînă la sania la ire cei doi
armăsari albi, cu gîturile încordate, frămîntau erăbdători zăpada, de către Vulpachi.
iu
Şl
Alecu Vulpe sosi, împreună cu Vulpachi, cel din urmă intre cei poftiţi la masă la
Eufrosina, Peste zece sănii
 arau trase în mijlocul curţii înzăpezite. Vizitiu aprinseseră n foc mare în şopron şi se
încălzeau în jurul lui, gălăgioşi, acînd cărţi. Caii fuseseră deshămaţi şi duşi in grajdul cel lare...
Lungă vreme marele ban se opri năucit, căci nu edea nici o casă, şi în afară de lumina lunii şi
aceea a fo-ului, nici măcar ferestre luminate.
— Aici e, mă lancule... Unde dracu stă în oborul ăsta ?
Un ai^năut le ieşi înainte, îndată ce vizitiul îl scoborise in sanie pe Vulpe şi le arătă
drumul spre o prispă joasă, iirănească, sprijinită de stîlpi rari, cam strîmbi. Ferestrele rau mici şi
păreau astupate. Vulpe, doborît de vîrstă, fu ingurul care intră fără să se aplece pe uşa de lemn
de tejar, făcută numai din toamna trecută. Vulpachi, care nu lai fusese pe aici, era şi el încurcat.
Cînd însă marele ban intră înăuntru, fu parcă orbit de umină. în mijlocul tindei aşternute
cy covoare groase, o aasă neagră de abanos, îngustă şi lungă, ţinea pînă în fund. ^ece sfeşnice a
cîte cinci luminări fiecare se înşirau pe masă, ăsfrîngîndu-şi lumina în cristalul gros şi tăiat în
muchii al itrinelor încărcate cu vase scumpe şi cu tot felul de tăvi şi )ocale de argint, unele şi de
aur, aşezate pe dreapta şi pe tìnga sălii... Alte sfeşnice erau aşezate deasupra vitrinelor.
masa neagră şi lustruită nu se afla faţă de masă, ci cîte m mic şervet brodat, pus în
dreptul fiecărui musafir şi ală-uri de şervet, tacîmiul de argint, adică tot felul de cuţite, use
linguri Ş l furculiţe şi de asemeni tot felul de pahare de cleş* ar, mari şi mici. O ghirlandă lungă-
de flori de seră, încolă-
517
m lii reţ
m
lui ne'l
i n) m
im

1
Cile, şerpuia în mijlocul mesei. In fund, o oglindă mare cfl peretele făcea masa de două
ori mai lungă şi mai strălil citoare.
Intîmpinat cu strigăte prieteneşti, banul Vulpe fu poftit în mijloc, în dreapta gazdei,
unde i se păstrase locul, tu stìnga fiind Cantacuzino, care venise şi el. In faţa gazdei Băl-
Ceaurescu, şi alături de el colonelul Dăscălescu, cel care. cu experienţa lui de la curte şi de la
consulate, împodobise masa cu podoabe nemaivăzute de boierii care cam beau dii acelaşi pahar.
^
 După ce musafirii au luat mezelicuri de tot soiul de ţi lavile de argint şi de faianţă,
Vulpachi vru să ridice în să nătatea gazdei paharul plin cu vin amar italienesc. AceasU însă îi
făcu semn să mai aştepte o clipă. Apoi punînd pe c tăviţă de cristal inelul de aur cu smarald al lui
Bâl-Ceap! rescu, înălţă mîna albă cu degetele lungi, aşa cum face* uneori şi pe scenă, şi spuse
surîzînd moale :
— Arhon boierule, vă datorez un răspuns. Am întreba pc popa Dumitru de la noi, de la
biserica Visarionului, ş mi-a spus că nu se poate... câ e păcat... că suntem ruda Poftim înapoi
inelul. Şi-i împinse tava de cristal, cu inelu
pe ea.
Răspunsul fu găsit plin de haz, şî Băl-Ceaurescu, o clipi zăpăcit, începu şi el sâ rîdă
alături de ceilalţi.
înainte ca cei doi lachei în haine aiTiăuţeşti albe, găie^ nate, să înceapă a aduce tăvile cu
mîncare, intrară pe \m două bătrîne, îmbrăcate în rochii de cit negru, împodoM cu barişuri tot
negre, şi se aşezară în capul mesei, în f^m aşa cum li se spusese dinainte. Stăteau cu spatele la
oglinffl una-n dreapta, alta-n stìnga. Mai întîi însă Eufrosina le ară tase tuturor cu mîna,
înfăţişîndu-le.
— Bunica mea şi sora ei...
Musafirii o priviră cu uimire, socotind că vorbeşte po despre bunica èi dinspre tată...
Nimeni n-ar fi bănuit L aceşti mari boieri stau la masă cu două bătrîne ţigănci, înc
roabe.
După mase au băut cafele şi au tras ciubucuri în odai cu pian, înghesuiţi cum au putut...
Unii aşezaţi jos pe cove rul gros, sprijiniţi ^ pe perini mari de brocart ori catifea, da loti incintati
de această înghesuială familiară.
în ediţia 1953, greşeală de tipar : „sprijinit*- (n. ed.).
518
Frusinica Ie-a cîntat tot ceea ce au cerut, iar ei au as-ultat-o fermecaţi. Era de nepriceput
de unde venea nemaipomenita gingăşie şi prospeţime do cristal a vocii ei.
Capul lui Băl-Ceaurescu era plin de un soi de leşinătură llulce... Nu putea gîndi nimic...
Leşinătură asta îi cuprinsese loată fiinţa. Simţi că nu se va putea lipsi s-o mai vadă şi n alte seri,
şi cît mai des, pe această femeie atît de frumoasă, are ştia să înnebunească lumea... însă el,
Hristache Bâl-beaurescu, nu este dintre acei care înnebunesc atît de uşor. şi zîmbea în sinea lui
îngîmfat, sigur că o va răpune.
 TITA Vr VPvFA SA SF M X H I l i

I
Spre primăvară, Bălcescu începuse sâ tuşească sec şi s sr simlă obosit.
Lucra mult şi era necăjit că nu avea wk un spor la lucru. Vremea, după
căldurile de la începutul ^ martie, fusese rece şi i se părea că frigul îi
înţepenea* oasele. De cîteva ori pe zi tremura de-a binelea. Urmăfi. pe două
planuri două lucrări despre care credea că ar ptrtÎ fi rostul vieţii lui. Aduna
mereu material pentru o serien cum încă nu întîlnise. O scriere în care să
se ocupe de sil rea socială a plugarilor români dezvjltată mult mai pe iH;
decît o făcuse el însuşi. Cea de a doua lucrare era o istod a luptelor
romanilor subt Mihai Viteazul. Fără aceste don lucrări i se părea că
îndreptare pentru neamul român» în ceasul de faţă nu putea fi. Trebuie să
existe — îşi 2im el — o carte documentată şi plină de avînt, care să Ml
zească iar în popor dorinţa de libertate şi mîndria de a fai sacrificii pentru
dobîndirea independenţei naţionale, seoŞ mont amorţit în cursul a două
veacuri de robie turcea» Erau două lucrări care însă aveau aceleaşi rădăcini
şi tît buia să se vădească pînă la urmă că sunt două tulpini «1« aceluiaşi
copac.
Evocînd zilelt de luptă vijeüooáá aie ciipci cwici tm laalte din istoria
Ţarii Româneşti, se isca în poporul romii amintirea acestui trecut glorios,
dai' nefericit... A doua te crareavea să arate tocmai pricinile pentru care
domnia Iu Mihai Viteazul a fost glorioasă, dar nefericita şî, pînă li capăt, a
dus chiar la o îiurîngere a ţaiîi. Viteazul voievod cai-e nu a ştiut unde să
caute sprijin, nu a tnţeles suferinţ. Simulară a poporului, aşa incit — lucru
dureros pentru Bălcescu — tocmai el este acela care a legiuit robia ţăranilor
legîndu-i de glie, numai ca să impace pe boierii al căror
520
1 î se părea lui mai de preţ. Erau să fie deci două cărţi .eîe ale neamului românesc.
Dar lucrul mergea greu de tot. Pe masa îngustă şi lungă au zeci de caiete cu extrase şi
aproape douăzeci de cărţi •schise la pagini subliniate cu plaivaz roşu şi albastru ar era prea
puţin... Simţea că nu va izbuti sâ rcali-cz*. ci pe sfert din ceea ce plănuia... îi lipseau izvoarele.
Fiecare rte pe care izbutise cu greu să şi-o procure trimitea în !e, jos. la alte şi alte zeci de cărţi,
izvoare la care el nu rdea nici o posibilitate să ajungă.
Il cuprinse un soi de deznădejde şi se liinii pi/ sofa cu ţa în jos. Se simţea rău. ll săpa
mereu tusca mai ales ă< nd primăvara devenise dintr-o H a i i ploioasa si vccf^\ c: rul
mereu acoperit.
N-o. auzi pe Tiţa bătînd în uşă şi nici n-o auzi intri aci Itfel o ştia mereu pe urmele lui, ca
o umbră. îngrijorată, inuitoare. Ea venise acum, alarmată dc tusca lui.
Bălcescu i-a simţit mîna mîngîindu-1 pe creşlel. Şi-a licat privirile spre ea. Ochii ei erau
de o cutremurătoare iiioşie. Ţinea în mina stingă ghergheful la cnre broda nişte .ntele.
— Nicolache, ce e cu tine ?
Nu răspunse, n-avea puterea să spuie nimic. Ea îi cătă privirea, ca un copil supărat.
— De ce nu mai iei siropul ăla ?... Acum. primavnra, jbuie sâ ai mai multă g^ije de
sănătatea la.
1
•op. Fata i-(» luă din nr.n; i turnă o linguriţă pe care o Jnghiţi cu (.rnccnre silă. dînd gît în
grabă un pahar de apă.
— Ce-i cu tine ?
Inima ei de soră tremura, aşteptînd o vojbă de-a lui, 'a foarte palidă şi cărarea din mijloc
ii dădea o infăţişare iită, deşi ea voia să ascundă cit era de îngrijorată şi cît ferea.
— Nu pot lucra, Tiţa. Rămase cu ochii închişi, in picioare, icîndu-şi palmele la tîmple. Nu
pot lucra aşa cum vreau.
— Ce te împiedică ? întrebă ea neliniştită, nedumerită.
— îmi lipsesc cărţile de care am nevoie. Nu se găsesc ţară.
Vocea lui ora înfiorată. Ochii lui, puţin oblici, păreau Inlă-ămaţi. Se trîntisc într-un fotei,
ca să-şi poată întoarce
521
Fără să spuie o vorbă, Bălcescu se duse la un raf* şi ntre cărţi scoase sticluţa cu sirop. Fata
i-c» luă din mină
fr.+a, sa şi-o ascundă în mîini, căci ii era ruşine dc acea. Clipa de slăbiciune.
— Nu poţi să le ceri ?... Nu ai putea să le comarizi pn librăria lui Rosetti ? Venise lîngă el
şi se aşezase pe nr-ginea gros căptuşită a fotoliului. îi ridică incet faţa spre Ni?*te ascunde de
mine, Nicule.
 — Sunt cărţi foarte scumpe, e foai'te greu,.. îi veni să-şi ceară iertare şi o privea cu
stîngăcie... Pe urmă, nu Vorba că-mi lipsesc numai cărţile tipărite. Ar trebui să mei la izvoare,
să cercetez arhivele străine, colecţiile de doci mente şi manuscrise... unele muzee. Opera
istoricului Bu roman, nu poţi să împlineşti cu fantezia ta lipsa faptel«|k a datelor reale. ■
Enumerarea aceasta însăşi il exaspera, îi arăta iJi neputinţa implicată într-o stare de
lucruri care nu putea alta... îl cuprinse un fior de deznădejde şi-şi ascunse ! în palme.
Tiţa rămase o clipă îngîndurată. Se plimbă cîţiva ] prin casă. Se duse apoi în dreptul
ferestrei. Toata grăr e;a înflorită. Privi şi cercetă un timp teancul de exempi^ eu coperta albastră
din Magazin istoric pentru Dacia. ^1 vreo douăzeci de volume (de formatul obicinuit
al căi'ţilo pe care Bălcescu le păstrase pentru prieteni. în colţid-H dreapta al curţii, un castan cu
flori roze, nu cum eraw obicinuiţi, albi, semăna cu un candelabru aprins. îl privi M şi apoi se
îndreptă spre fratele ei.
— Nicule, de ce n-ai pleca tu în străinătate ? '^M Cît era de istovit şi de trist, Bălcescu nu
se putut stH
totuşi să nu zîmbească. âfl
— E o glumă, Tiţa... Cum aş putea să plec ?
— Aşa cum pleacă atîta lume.
— Cu ce bani ?
— Ti^ebuie să se găsească bani pentru asemenea him Av fi o ruşine pentru poporul
român să nu aibă cu un ■ mai deweme o istorie a lui Mihai Viteazul. I
— Tiţa, nu e nici o ruşine pentru bietul popor, că^ n-are nici o vină în toate acestea. De
vină este aceastăl ierime ticăloasă care sărăceşte nu numai poporul, ci şi stal împiedicîndu-1 să-şi
îndeplinească rostul său. Voi renuj şi eu la Istoria românilor subt Mihai Viteazul,
cel puţin p tru cîtăva vreme, şi mă voi ocupa de alte subiecte, e nu cer o asemenea documentare
gi-ea... Ce să fac ? Nu supăra... sunt foai^tc stingherit că te-am făcut maxtoră a U]
522
iiuri fără rOvSt. Işi căuta pălăria şi suztucul şi se îndreptă re uşă. Mă duc pc^ stradă.
Vreau să merg. Cred că-mi va (fbine mersul.
Şlămasă singură, Tiţa se duse din nou' la fereastră, unde Srul prieten îşi îngrămădea în
geam ramurile lui înflorite. tsàà grădina şi toată mahalaua era plină de pomi i.^.floriţi, la albul
gingaş al mărului şi al părului, la ninsoarea roză vl:yi^lor, caişilor şi piersicilor, gutuilor şi al
prunilor. )acă vremea asta se răceşte mai i^ău la noapte, gîndi Tili». tregia ei va secera tot acest
rod care se vesteşte atît de »gat..- Şi Nicolache e un pom încărcat de flori care va abui să
rodească. Nu trebuie sa-1 secere vitreqia vremu-
■
cíe
enti
După masă, pe cînd serdăreasa îşi sorbea cafeaua într-un tel căptuşit şi îmbrăcat în
cînepă vopsită verde, Tiţa işi luse un scaun scund, fără spătar, dar lut căptuşit, şi se .eză Ungă ca.
~ Mamă, cît spui tu că ai adunat pentru mine ?
Zinca tresări, uşor înfiorată. Ce vrea să spuie fata asta . u cutmva s-a hotărît ?... Şi îşi
puse tremurînd mîna ei, pătată i puncte de boala de ficat, pe mîna frumoasă şi slabă pe ire fata
şi-o sprijinise pe rezemătoarea fololului. 0^ Fetiţa mamei... Ce este ? Ce vrei să spui ?
Tiţa ii vorbi încet, cu hotărîre :
— Ai spus că ai pus pentru mine deoparte aproape şase ite de galbeni. Trebuie să-mi dai
patru sule din ei.
Acum Zinca nu mai pricepu nijiiic. Privi faţa slabi ta a •tei. Buzele severe şi ochii mari,
puţin întunecaţi ai Ti\^i ătau o voinţă care nu mai putea fi întoarsă.
— De ce-ţi tix^buie ţie banii aceştia ? Ct \rri să fací Í ei ?
^ârâ şovăire, făi^ă să se întrebe dacă lucrul e de-a binelea putinţă, fata o lămuri că Nicu
trebuie să plece pînă Intr-o ^^'|.aă la Paris, Roma, la Viena, unde va crede el că e nevo: . meargă.
— Şi cum vom pune iar bana la loc ?... Asta v loalâ ■ .^treata.
— Eu n-am nevoie de nici o zestre... Nu mă vrn n i ^i: ita ciodată.
52
•

4
m

4
Nu mai suna în vocea ei aceeaşi sălbatecă îndîrjire, de altădată, dar maică-sa înţelese cu
atît mai limpede câ se află în faţa unei voinţe reci, de fier. Parcă-i strìnse o gheară biata ei inimă
de mamă. Se gîndea că va muri, iar fata asta va merge tăcută spre iarna singurătăţii.
— Şi Costache ? De ani de zile stăi^uie să meargă şi el la Paris şi nu m-am înlesnit să-1
trimit. E frate mai mare... are şi el dreptul.
 — Costache va pleca mai tîrziu. Vom vedea atunci ce vom face.
Zinca se gîndi tulburată că, simţindu-se în felul ei singură, fata s-a înăsprii' şi a devenit
poruncitoare.
Costachc' tocmai sosea acasă. Coborî din birje, tremurind puţin subt pelerina cea neagră,
căci nu voia să poarte fla-| nelă pe subt cămaşă, cum era obiceiul. Spunea că nu-i elegant, îşi
puse bastonul alături şi se aplecă să sărute mîna| mamei lui.
— Costache, tu poţi să scoţi pînă în două săptămîni un| paşaport lui Nicu pentru Paris ?
întrebă Tiţa dintr-o dată fără ocol, oarecum cu severitate.
Costache rămase o clipă năuc, apoi zîmbi bucuros, ca ur| copil mare.
— Pleacă Nicu la Paris ! Să fie cu noroc ! Pînă intr-<| săptămînă îi scot paşaportul.
El nu mai era grăbit, căci se îndrăgostise de o fată tînărăj de neam, şi mai ales foarte
bogată. Nu voia să plece decî împreună cu dînsa, după însurătoare, căci singur îi er teamă să n-o
piardă.
STUPII ŞI GJADACII
Toma stătea lungit în pat şî încerca să adoarmă, dar nu era chip... Minia ardea în el şi-1
ustura ca vinul ce merge spre oţetit. Se chinui pînă în zori şi nu văzu nici o cale de înţelegere cu
boierul lor. îşi spuse că trebuie să meargă la Bucureşti, să se plîngă boierului Bălcescu sau
cucoanei dof-toroaie, să vadă ce spun şi ei. Dar mai intii, iată cum a fost de la început.
Cînd acum aproape trei ani a văzut-o pe Safta ridicîn-du-se din pat, după două săptămîni
de mojmodeli şi fel de fel de fierturi, s-a crucit. Dar şi mai rău s-a crucit văzînd cele ce-au urmat
după aceea.
. Era toamnă. Femeia 1-a dat afară din casă, de-a văruit bordeiul şi a lipit pe jos, cu lut
amestecat cu balegă de cal, toate ţoalele şi a făcut înăuntru curat, oglindă. Asta nu i-a plăcut lui
Toma chiar atît de mult că-1 punea Safta mereu să-şi lase opincile la uşă cînd era noroi,
bodogănea tot timpul... Ba că nu-i e cămaşa curată, ba că nu s-a lăiat din vară, de cînd 1-a plouat
sau de cînd se scălda în gîrlă... Sîmbăta îl băga cu capul în albie şi-1 freca zdravăn cu leşie tare,
de-1 ustura pielea. Cînd n-a mai avut pentru ce să mîrîic înăuntru, muierea nu s-a lăsat pînă n-a
mai pus un perete de gard de nuiele şopronului din spatele bordeiului, în care se adăposteau
boii. Muncea pînă cădea jos lungită şi apoi se aşeza în pat, se văita de sale, de mijloc, ba că o
apasă pe piept, şi ocăia pe toată lumea, spunînd că asta nu e viaţă. După ce Toma îi dădea fierturi
de buruieni şi o punea pe picioare, ea iar începea, ba cu una, ba cu alta... Prin cîşlegi, cînd
troienele de zăpadă îngheţaseră, i s-a năzărit să-şi care nuiele groase şi lungi din crîngurile de
peste gîrlă, ca să facă la primăvară o casă de gard lipit cu lut. Atît 1-a bătut la cap, cni tot se duce
525
i
i sa caro pentru boier, dupa dai' ^ . i a i i i i - LIUL..;^. >I V ia şi
pe dinsa, -incit a urcat în sanie cu toporişca în mînă şi au adus şi pentru ei
vreo patru care. Tăia ea cu toporul ca un bărbat, retezînd dintr-o dată
copăcelul mai gros ca degetul ăl mare. A făcut o claie întreagă de crăci lungi
de tot, adăpostind după ele şi mai mult şopronul cu boii, cum şi clinii, p*
care nu-i mai ţinea în bordei. Lui Toma îi venea să se bata cu pumnul în
cap că şi-a adus nebuna în casă. Nepoata asta în bătrinită înainte de vromn.
căci nu avea decît vreo două şase de ani, şi î â de necazuri si de bdală

1
^1 şase ae am, şi macruâ ae necazuri şi juai rea ca o nevastă.
în primăvară, nu 1-a mai lăsat o clipă sâ se odihnească u cărat singură
bolovani în sac de la gîrlă şi 1-a pus să aduc.
la Stîlpeni, din Muscel, un meşter, care i-a lucrat teme-ffn unei
căsuţe, abia mai mare decît un bordei, dar care stoma câ este o odaie cu
tinda ei. Singură a împletit gardtl^l singură a cărat aite lemne cu carul, cînd
Toma nu era In podvadâ... Pe urmă, atît I-a bătut la cap, că a scos şi din
bani daţi de băiat ca să fie puşi deoparte, ştia el pentru ce, şi adus iar
meşterul dulgher care a făcut tavan, uşă şi d
hiuri de fereastră la căsuţa de gard, pe care ea a începi apoi s-o umple
cu pietriş şi s-o lipească binişor cu lut. A îricercat el să zică nu de vreo
cîteva ori, dar Safta i-a spus că-i e ruşine să mai doarmă cu el în bordei, că
ce zice lumea do ea, fată mare, care stă cu bărbat în casă. Auzi, sluta, să te
prăpădeşti de rîs, nu alta ! Cînd spre sfîrşitul verii a văZHt pină la urmă
căsuţa acoperită şi cu uşile puse, feiestreie astupate cu băşică de bou şi cînd
a crezut şi el că poate răsufla, s-a pomenit cu altă nebunie. Că ea a vorbit
îneă dir iamă cu un prisăcar de la Stîlpeni, care i-a spus câ-i vJBMta| «îţiva
stupi cu un soi bun de albine, mai bun ca al boierulufl că prisăcarul acela îi
face stupii şi tot... De pe urma stupildB se dştîgă bine ; luminările de ceară
au mare căutare Itr Bucmeşti unde lumea stă pînă seara tîi-ziu, ba şi
noaptea, fa <difas, şi unde sunt atîtea biserici, şi că ea, Safta, ce sâ fad^ ad,
singură, lingă rîpă, eu tufişurile astea de măcieş şî dfl '"urptml ?... "
Femeia asta are pe dracul în ea, gîndise omul. A dat dedL cfţiva
banuţî, puţinr, şi pentru asta. Dar tot n-a îmbunat-^^ lot acră, eicălitoare şi
neodihnită a rămas. Nu mai răsufla Hniştit decît cînd o vedea în boixJei,
lungită pe pat, văicăxîi^
52»i
5u-se, bînd fierturi peste fierturi şi spunind că ea rnoare şi mai multe nu... Nu murea, se
scula şi mai afurisită şi mai născocea altceva. Coteţ de păsări a făcut după ce a închis, ca un
grajd, şopronul boilor, iar in primăvară, Toma s-a trezit in odaia cea curată, care era goală, căci
lui îi făcuse laepoa-tă-sa pat în tindă, cu nişte omizi maori şi buburoase. care se urcau pe pereţi
şi pe crăcite puse anume pentru ele.... de nu mai dormea omul, de frică să nu răzbească pînă la el
vietăţile astea scîrboase prin cine ştie ce crăpături... Muierea aiaibii se apucase să crească gîndaci
de mătase... |d| Umbla pe jos prin sate, pe subt deal şi stătea de vorbă cu oamenii pricepuţi la
creşterea gîndacilor şi albinelor, afla ba ^e una, ba de alta, că altfel da zece înainte bărbaţilor hx
stupi şi la viermii de mătase. Altceva nu făcuse în viaţa ei. Sc vedea în toate acestea furia ei că
fusese călcată în picioare ||||i«aruncată dincolo de poartă de către cei de la curte, dar Şl bucuria
că acum muncea în voie. Muncea pentru omul ăsta cumsecade, care-i dăduse un acopeiiş să se
adăpostească, muncea pentru ea însăşi nu pentru un boier blestemat, căci pîinea pe care o mînca
acum nu mai era tot atît de amară ca altădată. O bucura mai cu seamă că era de capul ei, că nu o
alunga la tot pasul vătaful cu gîr.baciul... Avea, este drept, un soi de nebunie de a începe
totdeauna altceva, de îndată ce un lucru era sfîrşit. A dat vreo două trîmbe de pînză cu borangic
şî a primit de la o gospodină o viţică, pe care a crescut-o mare.
Peste vreo doi ani, cînd i se legase binişor gospodăria, Toma s-a pomenit chemat la curte
de logofăt, care a înmuiat pana în călimara de la brîu şi i-a arătat că e dator atît şi atît,,.
i— Capace? — Pă asta... şi pă asta..., ^
Cel mai rău 1-a mîniat că i-a cexut să dea zece stupi şi atîtea vedre de ceai^ă datorie
pentru doi ani în urmă. De asemeni sâ mai dea atîtia coţi de borangic pentru frunza de dud pe
care o mănîncă viermii.
— Dă ce să-ţi dau neică, pentru stupi ? a întrebat Toma, viuăt de mînie.
 — Păi, albinele adună miere dă pă livezile boiereşti.....
ori nu ? Dă cînd creşti tu stupi, au început să slăbească stupii boiereşti,
Sâ te cruceşti, nu altceva ! Se gîndi că stupii slăbesc fiindcă nu mai era Safta să-i
îngrijească.
— Şi pentru frunza dă dud dă ce să dau ?
— Duzii nu sunt tot pă nwşia boierească ?
Toma simţea în el răsuciri de cuţit. Abia se stăpîni.
— Sunt duzi dă prin curţile oamenilor, dă prin gradimfl lor. şi după
pravilă astea sunt scutite dă dijmă. I|H
— Nu mai spune... Ei, dacă te crezi mai deştept ca bm ieru, o să-ţi
pară rău, rău dă tot. i^m
Lui Toma îi venea să pună mîna pe ceva şi să-i dea în c^l Ce-o fi, o fi
Dar pe urmă se gîndi că n-aie rost sa omoas sluga, şi nu pe boier. i
După un timp, vechilul reluă cu un soi de prietenie, bm undu-1 pe
umăr : 1
— Şi pă urmă, ce te oţăiă^^li tu atit, mâ Tomo . l\-d sa fie al boierului
tot ce e aici ? Fii-tu e fugar şi nu poat| să moştenească nimica... P
— Da cum asta ? Le las nep)oatâ-mi ăsteia, car^ '-^a făcut cu mîna ei.
I le fac danie d^n \-iaţă...
Vechilul îl privi cu milă. ^
— N-ai drept să le faci danie, nu sunt ale tele... I A înjugat boii la car,
a pus în el o putinică de brînzB
cîteva braţe de lemne, un sac de mălai, pentru flăcău, o luat în braţe
şi un urcior cu miere pentru cucoana doftoroaia că-i era ruşine să se ducă la
casa ei cu mîna goală.
La Bucureşti era zoi- mare, ca să se facă bagajul boierolJ Nicolache
caie, după cite se spunea, pleca la Paris.
Sei'dărcasa alerga în toate părţile, căci îi făcuse băiatul» rufăi'ie nouă.
i-a împletit, din lînă- moale, nişte pieptăn groase, bătute bine, ca să aibă la
el, căji-a \Tut să ia cojoce înflorat — pc acolo, gîndea ea că poate aşa ceva
nu se găseşte — şi-1 ştie slab de piept. I-a făcut şi încălţămint nouă, o altă
pelerină, căci s-ar putea sa fie prea scumpi acolo, iar el să nu mai aibă la
iarnă toţi banii odată...
Bălcescu stătu mult timp la îndoială daca să călătoreasc sau nu pe
apă, căci îşi zicea că dacă merge cu diligenta vede mai bine oamenii şi
locurile ; mai ales prietenii lui moldovenii, erau de părerea asta, cu toate că
aveau la înde-mînă Galaţii ; pină la urmă totuşi Rosetti il convinse s£
52
loarrţă pînă la Viena şi poate şi mai sus cu piroscaful, Loy-ilul austriac pusese po Dunăre
o serie de vafx>arr zgomotoase, dar confortabile : ,,Wicn", ,,P(*sth", Maria Doiolhna" şi altele. E
mai sănătos şi mai puţin obositor, îi explicase Reietti. Ai pat în cabină, loc în sufragen(^ şi poţi să
stai şi pe punte.
'* Nu mai pridideau cu pregătirile, totuşi Bălcescu a găsit timp să stea de vorbă cu Toma
subt nucul din grădină ; erau nişte călduri de nu mai umbla nimeni ziua pe uliţă, prin oraşul
pustiu. Spre seară răzbea însă mireasma de lămîiţă, căci cinci-şasc tufe erau albe ca de zăpadă.
Toma i-a povestit dc-a fir-a-păr necazurile lui.
j — Scrie asta în Regulamcniul ăla, boierule ?
% — Nu mă mai boieri atît, filate Toma... Da... da... ,,frate Toma", şi poate ai să înţelegi
în curînd, o să-ţi spuie Damian 4e ce îţi spun aşa... Ei bine, în Regulament nu numai că nu
«pune că trebuie să plăteşti, ci, dimpotrivă, scrie anume că îjrădinilo şi ogrăzile oamenilor sunt
scutite de dijmă. ^
— Atunci ce e dă făcut ? Oamenii aceştia no dnu în cap dă cum încercăm şi noi să ieşim
la liman...
Bălcescu nu răspunse, dar sprînconele i se îmbinaseră şi fura i se strîmbă într-un surîs
amar. Apoi ridică din um<^'i, fără să spună o vorbă.
LToma privi o clipă spre fereastră ; îşi frămînta pălăria re în mîini, se vedea că-i vine greu
să vorbească,
^ — Nu vă supăraţi... V-aş mai face o rugăminte...
— Nu mă supăr, Tomo, nu mă supăr... Spune tot ce ai pe inimă. j
— Apoi, uilaţi-vă... Io aş vrea sa fac danie încă du p-acum, |Un viaţă, bruma dă lucruri şi
căsuţa pă care o am la Vadu wău. Dar vechilu mi-a spus că nu am drtptu sa fac nici o danie, că şi
aşa tot ce am acolo e al boierului şi nu poate moşteni decît copilu, dacă e şi el clăcaş pă moşie.
Aşa să
 oare ?
■ — După vechea pravilă nu are dreptul ăsta, căci după lum ştii, se fac astfel de danii...
dar după legea nouă mi-e teamă că o poate întoarce cum vrea el. Vechilul a ştiut ce spune. Dacă
boierul vrea... Dar ascultă, te vui trimite la un nrleten, advocat la Divanul apelativ, să te
lămurească el... Hu-i vei plăti nimic pentru asta. Di ept să-ţi spun, însă, n u prea cred că-ţi va
fr de vreun folos.
52
— Atunci ce e dă făcut ? încotro sâ ne îndreptăm ?... In ţara asta nu avem dreptu nici să
răsuflăm. Ce e dă făcut'
Bălcescu si-a luat tîmplele în mîini de furie şi neputioţă.
— Nu ştiu ce e de făcut, frate Toma... Uite, eu plec pentru vreo doi aM... şi bine ai făcut
că ai venit la xmae. Să fie ultimul gînd cu cai^e plec din ţară,.. Să nu uit niraic-.. Să zacă şi să
dospească durerea voasfct^ă de-a lungul drumului^ ca luna pe călător.

i
EVEïsoni POST-n FSTANT
Duiïiïieavoastra sunteţi domnul Nicolas Ba... Balicessco ? kitrebă funcţionara pariziană
de dinapoia ghişcului, reţinînd, îj«ă grijulie, scrisoarea.
— Nicolas Batchesco, rectifică Bălcescu pronunţcu e a numelui său pentru tînăra
fată neîncrezătoare.
Nu erau decît zece ani de cînd se inventase marca poş-WÊ&y şi decurs de un deceniu se
organizase serviciul corespondenţei m toată Europa. Lumea era încîntată de această simplificare
şi abuza de ea ca de o noutate... E veacul corespondenţei.
Nevoia de corespondenţă în vremea asta era însă pentru mulţi arzătoare, căci nefiind
încă gazete de mare răspîndire, télégramme şi alte mijloace, ştirile din ţară se comunicau numai
ptin scrisori. Bălcescu se mai folosea şi de avantajul de a-şi putea primi la poştă corespondenţa
din ţară — post-restant —-cwm se spunea.
Jk Era binevenită pentru el măsura post-restant, cu atît mai mult cu cît, de la sosirea sa
la Paris, îşi schimbase de cîteva ori locuinţa, aşa încît pînă cînd i-ar fi venit din ţară o scrisoare la
ultima adresă dată, el s-ar fi mutat la una nouă. Mai călătorise apoi şi prin ftalia (unde se
întîlnise cu Alecsan-éfri şi Elena Negri) şi era aci încă un motiv de incertitudine ÎS
corespondenţă
 ga Cîntări în mînă scrisoarea, mai ales că văzuse pe învelişul scrisul Sevastiţei, şi
constată bucuros că e voluminoasă. O puse în buzunar şi se îndrepta ca de obicei spre Biblioteca
Naţională. De cînd sosise la Paris nu lăsase să-i treacă nici o zi, nici un ceas, fără să le folosească
lucid, cu patimă, fără odihnă. Ştia că mai are cîţjvi ani de trăit, căci boala, pe î}eobservate pentru
ceilalţi, făcea progrese necontenite. O km& petrecută la Palermo, pe terasa cu lespezile rarp,
roâî?€,
^531
de piatră a unei case gălbui cu coloane, între grădini de portocali, alături de prietenii
iubiţi, Alecsandri şi Elena Negri, îl întremase puţin, dar răul rămînea adînc, „Din cei zece ani pe
care mi i-am dorit, pe care i-am cerut încă, îşi zicea el, cinci au şi trecut." Pentru întregirea
lucrării pe care o pregătea, Is^toria românilor subt Mihai Viteazul, aduna mate-
rial din toate bibliotecile şi arhivele la care putea răzbate, din mai toate oraşele mari prin care
trecea.
Trăia modest, ocolea pe cît putea chiar întrunirile de la sediul Asociaţiei Studenţilor
Români din Franţa, al cărei preşedinte era Ion Ghica, care plecase mai înainte, secretar Costache
Rosetti, care venise din nou la Paris, şi casier Vîrnav, moldoveanul care pusese la dispoziţie
localul necesar. Bălcescu plăti, alături de alţi cincizeci de subscriitori, cei zece franci la care se
îndatora anual, dar prefera în locul vieţii de student boem viaţa de studii în biblioteci.
Merse acum grăbit, pe culoarul lung şi îngust, pînă la sala stampelor, H
Se scuză că-şi deranjează vecinul obicinuit, un bâtrînel cu cap mare şi chel pe un gît
subţire, şi odată aşezat la masă scoase nerăbdător scrisoarea din buzunar, înainte chiar ca să facă
semn să i se aducă volumele şi legăturile cu reproduceri, puse deoparte din ajun de către un
funcţionar foarte politicos şi foarte îndatoritor. 1
Erau obicinuitele ştiri despre ai lui. Mama tot necăjit! cu ficatul, cu toate fierturile de
buruieni pe care l.e luaJ Costache e mai îndrăgostit ca oricînd, scrie o piesă de teatnŞ dar Barbu
nu e cuminte deloc şi poate din pricina asta mama nu se poate întrema. Barbu s-a înhăitat cu
cîţiva inşi mai bogaţi decît el şi colindă toate balurile mascate, şi — din păcate — în fiece zi sunt
în Bucureşti două-trei baluri mascate, oriunde e o sală mai încăpătoare, mai cu seamă la
hoteluri, unele foarte ordinare, cum zicea Sevastiţa. Mama tremură de grija lui Barbu, ştiindu-1
că se duce la aceşti baluri, şi din cauza jocurilor de cărţi de-acolo. Jocurile d( cărţi sunt o plagă a
oraşului. Se joacă la orice ora din zi ş: din noapte, fără măsură, aproape cu sprijinul poliţiei.
Marnr adună bani ca să-1 trimită cît mai repede pe Barbu la Pari^ ca să-1 smulgă dintre prietenii
lui stricaţi. Marghioala e bin^ îşi vede de copii, şi bărbatu-său, acum din nou în slujbă, i sănătos.
Despie ea, Sevastiţa, să n-aibă nici o grije. Ma prost pare să fie anul acesta cu rodul moşiei... La
începutu
.32 lui martie au fost nişte călduri mari, tot ca în patruzeci şi şase, care au topit ca nimic
troienele înţepenite ale iernii bogate în ninsori şi viscole. Au fost inundaţii mari în Bucureşti...
Din cauza căldurii prea timpurii au înmugurit toţi pomii prea devreme. Pe la începutul lui april a
venit un îngheţ aspru, aşa că e puţina nădejde să poată fi ceva de cules la Bălcesti anul acesta.
„Nenorocirea cea mare este însă alta, Nicule. Au ars Bucureştii. A ars jumătate din oraş. A
fost cev'a, cum spune mama, că nu s-a mai pomenit de cincizeci de ani, pOcite de o sută de ani.
Jalea e de nedescris. Noi am avut un noroc nespus, căci vîntul a bătut spre răsărit. Focul a
izbucnit în ziua de Paşti, în timpul unei furtuni grozave, care sufla dinspre apus. Un băiat, ca de
vreo doisprezece ani, fiul prietenului nostru Costache Filipescu, neavînd voie să umble cu puşca,
s-a dus în şopi-onul unde se ţineau trăsurile ca sâ descarce arma pe ascuns. A tras în joacă în
podul şopronului, unde se-ţinea fînul. A luat foc într-o clipă tot podul, tot şopronul, casele
vecine din jurul bisericii Sf. Dumitru, de lîngă Hanul lui Constantin. Flăcările, spun cei care le-
au văzut întîi, parcă zburau din casă în casă spre biserica Sf. Gheorghe, spre Baratici, spre
biserica Sf. Vineri, căci furtuna ridica în văzduh căpiţe întregi de paie aprinse ori şindrila de pe
acoperişuri şi cîrpe de tot felul, ba chiar şi acoperişuri întregi cuprinse de flăcări şi le rostogolea
pcs-^'^ alte case. Cum era în ziua de Paşti şi cum ardea Tîrgul din Lăuntru, unde sunt cele mai
mari prăvălii şi prăvălie lipită de prăvălie, străzile erau pustii, căci băieţii de prăvălie şi
tejglietarii erau plecaţi acasă la ai lor, şi la fel lipseau şi negustorii. Din uliţele Lipscani,
Nemţească, Cavafi, Covaci, (îabroveni, Bărăţiei pînă în piaţa Sf. Anton în cîteva ceasuri n-a mai
rămas decît cenuşă. De la Sfîntu Gheorghe, care a ars cu totul, în această zi de Paşti, focul s-a
întins spre Lucaci şi a ieşit înspre bariera Vergului, spre Delea Veche şi spre bariera lancului.
Furtuna bătea atît de puternic, încît s-au găsit peste cîteva zile mătăsuri, panglici şi alte
asemenea mărfuri uşoare smulse de prin magazine şi azvîrlite cine ştie unde, de-au^ rămas
agăţate, încurcate, în crengile copacilor din pădurea de la Mărcuţa şi Pantelimom...
Căpitanul Papazoglu, pe care l-am văzut la Faca, ne spunea că boierimea cea mare era la
palat să felicite pe vodă în ziua de Paşti şi că s-a risipit în grabă, fugind fiecare pe
i
533

I
 la casele lor. A fost gi-eu de stins focul şi din pricină toată lumea îşi scotea calabalkul ori
marfa în mijlocul uliţei nădăjduind s-o scape, de nu mai puteau trece sacalele pojâr-niciei şi nici
tulumbele. A fost scoasă toată armata să dea ajutor. Abia a fost timp să fie ajutaţi nenorociţii de
deţinuţi de la puşcăria din spatele Hanului lui Manuc... Hanul Şerban-Vodă nu a ars şi iată de ce,
după cum ne-a spus Papazoglu| bancherii Menoah Hillel şi Zerlendi s-au dus la vodă, car^ trecoa
călare ; au îngenuncheat, cu capetele goale, înaintea calului, strigind deznădăjduiţi : Apără,
măria-ta, Hanul Şerban-Vodă, căci magaziile lui, pe lîngă o mulţime de mărfuri şi pe lingă casele
de bani, sunt încărcate cu treizeci dt butoaie de iarbă de puşcă.- Lui vodă i s-a făcut părul mă
ciucă, nu alta : <^Cum. iarbă de puşcă în mijlocul oraşului Ocna o să vă mănince Dar Hillel,
stind mereu in genunch». a spus : -Ştim că vom merge la ocnă, dar scapă hanul, nia-ria-ta.Atunci
vodă a poruncit ca toţi pt)jarnicii şi toţi sacagiii oraşului să înconjoare hanul şi să-1 apere de
flăcări. -Cum ai dat de ştire abia acum, cînd aixi Bucureştii, câ a) iarbă de puşcă în bolţile
hanului ? Trebuia de la început să cari totul afară.» *Nu pot să vă spun acum, dar scăpaţi hanuL.
Ştiu că voi fi spînzurat, dai* scăpaţi hanul.-* A treia zi Sra aflat că n-a fost nici un butoi de
iarbă de puşcă, ci numai ' născocire a bancherilor caie au izbutit astfel să-şi scapt mărfurile din
magazii. Mama zice ca o să-i bată Dumnezeu că s-au gindit numai la avuţiile lor, nu le-a păsat de
căsuţele săracilor din Udricani şi Delea Veche, unde-au lămas oamenii pe drumuri, fiindcă toţi
pompierii şi toţi sacagiii din Bucureşti au primit poruncă să apei'e hanul. Căpitanul Pa-pazoglu
ne-a povestit multe ieri la Faca, pentru că a fost trimis cu compania lui in ajutorul populaţiei ;
spunea că a văzut tiei cadavre, rezemate de zidurile care mai rămăseseră din biserica Lucaci. A
ars, odată cu biserica Stelea, şi soi'a Vlâdichii Chcsaiie, grecul. Se zice că au fost morţi şi b
biserica Batistei, din care nu au mai liinaas decît ziduril<* Lumea de acolo a scăpat doar fugind
cum a putut dinspi' partea de răsărit în cea de apus a oraşului. Au ars foart' multe biserici, nu se
ştie cîte.
Nicule — continua scrisoaiea — ii-au iosi suibaLun, a iiist jale fără margini... Lumea a
rămas pe drumuin ; mii s f mii de femei şi de copii dorm pe cîte o claie de calabalîi stricat şi
ăla ; pling de ţi se rupe inima. Negustorii ştiu c. îşi vor întocmi iaiăşi la loc averile, dar ce-au să
facă mici.
534
'.■:lr.
1-, '■
I
 calemgii şi oamenii muncitori, Nicule, care o viaţă întreaga au trudit ca să aibă un
acoperiş pentru copii şi cîteva_lucruri mai omeneşti în casă ? O femeie se bocea : <^N-am mîncat
o jumătate dă an dăcît pîine cu ceapă şi verdeţuri, ca să cumpăr o Iadă să-i fac zestre feteî, şi
acum a ars cu totu...^> Pe tine şi pe prietenii noştri de la Paris o să vă doară nespus că a ars şi
casa lui Negulici. Tabloul lui cel mare, Bolnavii de la Mărcuţa, s-a făcut cenuşă, cu zeci
de alte tablouri.mai mici/^ * Scrisoarea mai cuprindea amănunte despre o prietenă a mamei lor,
cai^e locuia pe lîngă biserica Sfinţilor.,, A trimis pe Stoica s-o aducă cu poştalionul. Calabalîcul
mai de preţ i l-au pus în magazia de lemne, care acum e goală, iar ea, Sevas-tiţa"; cu două fetiţe,
locuieşte în odaia lui, a lui Nicu, pînă cînd acea prietenă a mamei va găsi o altă locuinţă. îl mai
vesteşte că-i trimite mamă-sa „în săptămîna viitoare^ încă cincizeci de galbeni, printr-o
scrisoare, tot la bancherul cel vechi".
Bălcescu nu mai putu să lucreze nimic în ziua aceea... Cînd înapoie, cu rugămintea de a-i
fi păstrate, teancul de cărţi şi colecţia pe care nu o desfăcuse, funcţionarul îl întreba mirat :
^ Incendiul, cel mai devastator din istoria Bucureştiului, a izbucnit în
după-amiaza zilei de 23 martie 1847. Descrierea din scrisoare a fost făcută
însă sub impresia calamităţii comentată pe larg în toată presa din ţările
româneşti şi în cotidiene din străinătate (Austria, FYanţa, Rusia etc).
Reproducem un scurt fragment din Vestitorul românesc (24 martie 1347, p.
93), unde spaţiul e aproape în exclusivitate ocupat de reportaje şi articole
despre incendiu : ,,.-Pustiitoixil element al focului, sprijinit de o suflare
furtunoasă a austrului, a prefăcut în puţine ceasuri în ruine înfiorătoare o
parte din cele mai frumoase, mai populate şi mai bogate [părţi] ale
capitalei ; a jefuit multe fiinţe şi a dat în prada nenorocirei şi a lipsei un
număr însemnat de familii, lăsîndu-le goale şi subt acoperişul cerului".
Focul a izbucnit în casa ciucerei Drugăneasca, situată în apropierea
Hanului Constantin-Vodă (locul unde s-a indicat ulterior Palatul Poştelor),
după ce fiul acesteia a tras cu pistolul încărcat cu iarbă de puşcă în streaşină
de lemn putred. In cîteva minute flăcările <?are au cuprins acoperişul, din
cauza vîntuîui, au aprins locuinţele învecinate şi apoi cartiere întregi.
Femeia moartă la biserica Stelea era Agapîa, sora arhiereului Constandie.
Pentru refacerea capitalei. Ministerul de Finanţe a oferit 300 000 lei, iar alte
instituţii din invu 180 000 lei. Potrivit datelor din epocă, pagubele au fost
de cea. 50 milioane. Pe lîngă ajutoarele interne s-au mai primit sume
pentru refacerea oraşului din Rusia, Turcia, Franţa, Austria. Germania <'n.
ed.).
535
— Plecaţi ? N-aveţi dispoziţie de hicru, dupft dt sc pare, domnule ? f
Bălcescu zîmbi cu o adîncă tulburare.
— Da... nu prea am dispoziţie dc lucru... Au ars Bucureştii.
— Bucureştii ?... Cum ? Ce ? Omul nu pricepi^a nimic.
Bălcescu clătină dm cap. fără su ae int(>arcă... O să fir surprinfv'i
Luxiţa, văzindu-1 că vine s-u ia cu tri i ore mai devreme...
Eira acum de mai bine de un an la Paris, cind Tiţr. într altă scrisoare,
îl înştiinţa despre întimplarea de la Vad Rău. întîmplare ce umpluse de
groa^ toată boierimea şi ei cit pe-aci să aprindă ţara. Boierul Medelioglu
fusese ucis ( o lovitură de ciocan de către fierarul curţii, Filaret Mustea,
tatăl ţiganului lăutar Bănică. Boierul nu-1 mai lăsa pe băiat sa iasă din casă,
nici măcar în curte. De mai bine dc doi ani îl ţinea închis. Nu-1 mai punea
la nici o treabă şi-1 în brăcase cu anteriu curat şi cu ceacşiri legaţi cu tuzluci
t moşi. Nu-i cerea decît să-i cinte împreună cu ţambalagiul u ceas după
masa de prînz şi două ceasuri după masa de sear Stătea mereu pe gînduri,
în jilţul său, uscat ca nişte moaşl-şi sorbea cînd din ceaşca de cafea, cînd
din pahar, trăgea di ciubuc şi se gîndea, el ştia la ce... Uneori, cînd ej cîntau,
» citea o carte de versuri greceşti ori franţuzeşti. Băiatul d* venise o umbră,
mai ales că era bolnav de piept. Nu-1 mai lăsa să cìnte faţă de musafiri.
Atunci punea să cìnte a! viorist, împreună cu ţambalagiul.
Cu o săptămînă înainte de nenorocire. Bănică i s-a arun cat la
picioare, rugîndu-1 să-i dea drunlul, căci el nu m; poate îndura, se
prăpădeşte. Boierul s-a ridicat, a venit 1 el şi 1-a pălmuit ; o palmă cu degete
uscate ca vergeleli Niciodată nu lovise el însuşi pe vreun rob ori vreun
clăcaş Totdeauna punea vătafii să-i bată, uneori în faţa lui, pîn erau lăsaţi
jos mai mult morţi. L-a ocărit pe Bănică : „Slug nerc^cunoscătoare... Te ţin
pe puf şi tu vroi să plebei 7"* Flăcău! a rămas cu gîtul moale ; i-au dat
lacrimile şi i s-a încreţit fruntea. A alergat apoi pe sala din dos, unde era un
cui( mare pentru atîrnat hainele groase. A scos un şnur de la ui macat de pe
sofa şi a făcut un laţ, »-a suit pe un scăunel
536
■oi a atîrnat şnurul de cuier, a vîi'ît capul în laţ şi a împins aunul cu piciorul.
(L-au găsit învineţit, cu ochii ieşiţi din cap, cu limba scoasă, ort. Boierul a dat poruncă
să-1 îmbrace curat, i-a pus meşi oi de brunei în picioare, i-a făcut un coşciug, în care a ost aşezat
cu tălpile legate cu o panglică şi cu mîinile vinete e piept. Toată lumea plîngea, şi cînd a fost să-1
acopere cu ămînt, boierul avea lacrimi în ochii lui mari şi albicioşi şi a pus : „să-i fie ţărîna
uşoară''... în clipa aceea, tatăl baia-jilui, Filaret fierarul, care venise cu barosul la el, de credea
imea că vrea să-1 pună în mormînt ori cine ştie ce, a ridicat arosul şi 1-a ucis pe boier dintr-o
singură lovitură. Pe urmă ■au dus sătenii toţi pînă la primărie, de frică să nu-1 ucidă 1^ pe el
oamenii curţii, iar pe celălalt, pe boier, l-au lăsat ărăsit pe marginea groapei proaspete, cu capul
strivit, cu iubeaua plină de sînge şi de bucăţi de os. Vreo două babe 3 uitau la el şi nu ştiau ce să
facă. Pe fierar l-au judecat rabnic la Bucureşti. Toate maidanele în jurul Divanului rau pline de
săteni şi de muncitori. Trei boieri tineri l-au păral pe ţigan şi chiar boierii cei mari, după cele ce
au uzit că a fost viaţa lui Bănică, dar mai ales viaţa postel-icului, înfăţişat de apărător ca un
sadic. N-au mai avut urajul să-1 osîndească la moarte pe Filaret Mustea, fierarul, f-au putut să-i
dea decît cinci ani de ocnă la Telega.
Despre cei de acasă, Tiţa îi scria fratelui ei că sunt toţi ine, că le c dor de el, că numai
Costache a rămas acum în .ucureşti şi că el le-a povestit astea toate săptămîna trecută, ind a
venit să-i vadă la Bălccşti.
...L-a găsit pe Arăpilă la cafeneaua „Regence" în piaţa ilomediei Franceze. Către ora
prînzului avea .să vie tot acolo, i să'ia masa împreună, şi Luxiţa, căreia îi plăcea să hoină-oască
pe străzile cu vitrine bogate ale Parisului.
Ascultînd scrisoarea pc care i-o citea Bălcescu, Alicu iiolescu fu tulburat adînc ; amîndoi
îşi amintiră unul altuia n şir întreg de întîmplări din viaţa grea a robilor ţigani. I ui Arăpilă însă ii
stătea pe inimă să facă şi o mică observi: ţie.
— Nicule, să ştii că Tiţa are dar la povestit... Cc frumos crie... că stai şi te miri.
^ Bălcescu clătină din cap, parcă ar fi spus : ,,Ei, cred şi eu", poi spuse sorbindu-şi
oranjada, căci îi era destul de cald :
— Scrie aşa frumos, fiindcă îmi scrie mie, lui frate-su. críe aşa cum vorbeşte, dar cînd
scrie unor străini, scrie şi
i
 537 ea stîcit, pocit, aşa ca şi noi toţi. E parcă un făcut cu limba noastră românească...
Cum dă de cerneală, se pătează. Vreau să spun că se suceşte, îşi dă ifose strîmbe, întortochind
frazul, ca să pară că este mai altfel, mai grozav. Aşa s-au tradto uncie părţi din Biblie, aşa scriu şi
ţăranii cînd ştiu carte Scriu cum cred şi ei că e frumos, nu cum vorbesc în fiece zi... Doresc ca
mica mea epistolie... Aşa scriu la noi funcţionarii, profesorii, aşa scriu toţi scriitorii,
parca ne e ruşine să scriem aşa, simplu, cum voi'bim. Lasă că unii mai stricăm lim.ba, din
grabă şi din neglijenţă, cum mi se întîmpla mie C\j scrisorile pe care le trimit prietenilor. De
altfel, să vezi CUB" scrie Tiţa către străini... Nu o mai recunoşti... Pasămite, vr să fie altfel decît e
ea, cea de toată ziua. cum e în ser:^ către mine.
— Vezi că sunt cuvinte noi, greu de folosit.
— Lasă neologismele. Vorbesc de felul firesc şi curgă al limbii pe care o vorbim toată
ziua. Poate că niciodal pînă azi nu s-a vorbit o limbă mai frumoasă ca aceea" p€ care o vorbim cu
toţii toată ziua. Vorbim cei mai mulţi o limbă curată şi curgătoare ca grîul de sămînţă. Ei bine,
peste o sută de ani, nimeni nu va şti cît de frumos s-a vorbit româneşte la mijlocul acesta de veac
Nu vor rămîne mărturie decît paginile scrise, care-s sucite, pocite. petecitSR împopoţonate,
radicalizate... totdeauna pozînd faţă de cin. Parcă toţi suntem nişte analfabeţi înfumuraţi.
— Aşa scriem toţi, e adevărat...
— Nu-i aşa ?... Eu cîteodată mă îngrozesc di
intimi-
meu... Vezi că scrisul simplu îl nimereşti numai în inti. tate şi numai cînd îl înveţi... Hei,
vă mai curge apa pe gîrlă pînă cînd noi, românii, vom învăţa să scriem asa cr^' vorbim.
Citiră din nou scrisoarea cînd veni Luxiţa, şi pc L . podidit-o plînsul, deşi nu-1 văzuse
niciodată pe Bănică cunoaşte numai din cele ce-i povesteau prietenii şi mai a?^ din cîte i se
spuseseră atunci cînd cîntase muzicantul la acasă, şi ea fusese nevoită să rămînă sus, în iatac.
Peste cîtva timp, venind într-o luni după-amiază, tot la
egoncc*", unde uneori juca şi şah, Bălcescu era agitat, fienetic, exaltat. . ţ
Luxiţa sosise mai devreme şi-1 aştepta mîncînd îngheţată. — Lucica... am descoperit, în
sfîrşit, portretul lui Mihj^ Viteazul cel adevărat... al lui Sadeler... H
533
Ea, tulburată de tulburarea lui, întrebă scăpînd din mînâ
I- Unde ? - La Biblioteca Naţională... secţia stampelor... Sî\ vezi. mai mult nu putu să-i
spună. Hai să ieşim la aer, hai iergăm. Nu pot sta locului... Ah, dacă ar fi aici cineva ire să mă iau
la trîntă... \a. a oprit o trăsură şi i-a spus omului de pe capi a să •gă la Sairrf-CIoud. După ce au
trecut lungul pod de j Sena. Bălcescu, mai liniştit. îi povesti întimplurea. - Lucică, tu ştii. ţi-am
spus încă din Bucureşti că am nici o încredere în portretul adus din Transilvania ^ Mayer, care
pretinde că a găsit chipul lui Mihai Vitea-d ; ţrii s-a părut că nu-i adevărat, cu toate afirmaţiile
j^arului şi cu toată diseznaţia învăţatului dr. A Kurz. M, acesta nu e Mihai al nostru, îmi
ziceam. Dt^ eînd am ecat din ţară, în toate cercetările pe care le-am făcut prin bliotecile
multor ţări, căutam să dau mereu de un portret lui Mihai Viteazul, deosebit de cel nesigur din
unele cărţi reine, cea a lui Bisselius, de pildă. La Roma am răscolit am văzut mii de pc»rtrete
fără să pot descoperi ceea ce »eram. Şi iată că azi, 2 august 1847, Lucica, ducîndu-mă i Arăpilă la
cabinetul de stampe, ca să facem oarecare •rcetări genealogice, cerui, între altele, şi fără multă
spe-^ţă, să mi se ai^ate portretele ce au despre otomanii, igurii, transilvanii şi românii vestiţi.
Mi s-au adus, în »lecţia Transilvania, şase portrete ale lui Mihai Viteazul, ntre care trei
cunoscute din cărţi, două noi, şi al şaselea, bine, şi rfou, şi minunat, aşa cum l-am văzut noi
p( ihai Viteazul. Scrie pe el în latineşte că a fost desenat ipă natură de Algidius Sadelor,
sculptorul majestăţii-sale iperiale şi e pusă şi data... Praga, anul 1601. Luxiţa, am it şi eu, şi
AÎ^ăpilâ tot ceea ce aveam în buzunar şi am #mandat pe loc o gravură frumoasă şi credincioasă.
^ spre da in admii^area românilor un portret al eroului lor.
2 Portretul lui Mihai Viteazul, executat de Sadeler. N. Bălcescu i
descoperit în cabinetul de stampe al Bibliotecii regale din Paris ' care il
frecventa asiduu împreuna cu A. G. Golescu. Descrierea o i face el in&uşi în
Buletin despre portretele principilor Ţării Roma ifM şi ai
Moldovei ce se a fl ă î n cabinetul d e stampe d c la Biblioteca ^aiâ
d i n Paris, apărut, sub iniţialele N. B in Mn n n ' - i n /\fr,.i r.r- M /ru acte,
tomul IV, 1847, p 212—220 (n. ed.).
Lucica se bucură, dar îi mai aduse şi ea o veste tot atît dr^ neaşteptată... Are să fie peste
cîteva luni mamă. Acum speră să fie adevărat, nu ca la Bucureşti. Bălcescu se întunecă puţin.
Ţi-am spus numai ca să ştii... Restul nu te priveşte, adăugă ea, cu inima strînsă.
— Lucica, pentru numele lui Dumnezeu, cimi poţi vorbi aşa ? Dacă nu ar fi decît grija
sănătăţii tale... şi tot aş fi cuprins de îngrijorare...
— N-avca grije de mine. Aici nu o să mai pot rămîne prea multă vreme fără să bage de
seamă prietenii noştri. Voi merge — nu în ţară, fireşte — ci la Budapesta... După naştere voi
vedea ce e de făcut... Două lucruri doresc. Rog pe Dumnezeu să semene copilul cu tine şi vreau
să ştie toată lumea că e al tău, iar în al doilea rînd, vreau să-1 cresc eu. Va trebui, scumpul meu,
să vesteşti pe toată lumea că ai un copil la Budapesta, cu o unguroaică, sau aşa ceva, şi că ai vrea
să-1 aduci în ţară.
— Atunci are să vrea Tiţa să-1 ia ea. Sunt sigur de asta.
— Ara să-1 iau înainte şi am să-1 înfiez eu. Pretii^sa lui mamă nu are să mi-1 dea,
bineînţeles, decît mie.
— îţi vei face un duşman din Tiţa... căci, îţi repet, dori ea, fără îndoială, să crească
copilul.
— Asta nu... ! Voi şti eu s-o împac... Dacă te iubeşte pe tine, vreau sa mă iubească şi pe
mine.
— Ii e o teamă nespusă do tine, îi e frică sâ nu mă abaţi de la ceea ce ea numeşte rostul
meu pe lume.
— Dar tu nu vezi că fac tot ce pot ca să-ţi las cea mai d^'-plină libertate ?... câ sunt numai
umbra ta ?
— Sunteţi două vmibre geloase una pe alta.
— Nu pricep. Am crezut totdeauna că fata asta -mă iubeşte. Acum vreo cinci ani, cînd ea
nu era decît o fetiţă, nu mă scotea din nana Luxiţa şi era pe lîngă mine ca o soră mai mică.
închise umbreluţa şi rămase pe gînduri. Cu un soi dc deznădejde dorea să fie de data asta
mamă, căci se gîndea că e ultima/ei şansă. Avea să împlinească treizeci şi doi de ani.
Bălcescu SC gîndi că Tiţa are acum peste douăzeci şi cinci do ani, că s-a maturizat în
singm^ătatea ei, că a devenit tot mai îndărătnică şi mai autoritară ; şopti îngîndurat şi el:
— S-a mai schimbat... s-a schimbat mult... Acum trăieşte numai pentru mine...
540
Seara au mîncat împreună la cafeneaua ,,Tortonî", unde venît şi Arăpilă, au băut toţi trei
două butelii de Bour-logne, ca să sărbătorească portretul descoperit.
— Şi încă alt portret... Sunt sigură că va fi la fel, tot lidruga Luxiţa, rîzînd nebunatică,
fără ca Arăpilă să poată tricepe ceva.
Peste cîteva săptămîni ea plecă ; Bălcescu o conduse o larte din drum spre Budapesla.
LICSANDRU ŞI LICSANDRA
Toma îşi trînti furios pălăria de pămînt, Cînd n-are omul noroc, n-are şi pace.
Vrînd să ocolească Hanul Golescu pe după biserica Sf. Ilie şi s-o ia spre Sf. Nicolae din
Ţigănie, prin dosul Mitropoliei, într-o înghesuială de care, căruţe şi brişti, cuii|| e mai
întotdeauna în preajma podului de piatră, peste gîrlă^ se pomeni cu carul sucit dintr-o izbitură,
de mai-mai să-L arunce şi pe el în şanţul drumului. O braşoveancă mare cît H hardughie, vrînd
să facă loc în grabă unei dxoaşte boiereşti, care venea în goana celor patru cai, îi izbi fundul
carului şi-i rupse o roată dinapoi. Să-1 iei de gît ? Pe cine să-1 id de gît ? Droaşca nu se mai vedea.
Omul cu braşoveancă f Tot el înjurase şi trecuse mai departe, că el avea roţile bin| legate cu fier.
Toma se scarpină în cap, judecă mai de-aproape pagubJ şi-şi zise că oleacă de noroc tot a
avut. Pînă la Damian nil era mai departe decît la două-trei zvîrlituri de băţ, cît e dfl la
Mitropolie pînă în Dealul Filaretului, şi încă o ţîră dW noroc mai avea, că se găsea tocmai în
Ţigănie, unde ave* prieteni care să-i dreagă pe loc carul. ^
După ce boierul Medelioglu fusese îngropat, clironomii lui nu mai voiseră să ţină în casă
pe nimeni din nearhul celui care zdrobise ţeasta boierului. Se chibzuii^ă cîtva timp şi căzură la
învoială între ei să-i dăruiască pe toţi cinci (erau nevasta lui Filaret Mustea, Chiriac, feciorul cel
mare al lui Filaret, care ave^ acum aproape treizeci de ani, şi apoi feciorul cel mare al acestuia,
care avea şi el doisprezece ani şi învăţa tocmai acum meşteşugul potcovitului şi al legatului In
fier, şi încă doi băieţi mici, dănciuci, în picioarele goale
542
600
I

j
li

4
Ble
f
ea
burţile mari). Mitropolia, deşi ţiganii ei nu erau robi
Ipl cu aceia ai boiejilor, îi primise pe loc... cum să nu-i fcească ? Şi îi băgă în tigănia ei,
unde avea tot felul de bane cu foaie, menghine, nicovale şi alte unelte p^nt^u tul carelor,
potcovitul cailor, şi alte nevoi ale curţii ^opolitane. Dar, din păcate, Chiriac, prietenul lui Toma,
ase să dreagă nişte g^vrlnri d/- fi' r In r-iniil^^- S.r- p'-j tcul lui alt meşter.
 Pentru o căciulă de mălai, un ţigan bătrîn, în zdrenîr barbă sură, ţepoasă, îi spuse că face
roata pe loc, cu h ^ ,
»bună de fier, pînă într-un ceas. mai ales dacă Toma şi o mînă de brinză lîngă mălai.
Pandurul se învoi, timp CC aştepta, sc gîndi să sc repeadă pînă acasă, ca să ori sacul cu mălai, ori
putina de brînză, dar văzînd Utda de puiadei care dădeau tîrcoale carului, se gîndi că c ui
cuminte să aştepte pe loc.
.\nul trecui. Mitru stătuse vreo lună în odaia închiriată lingă biserica Dobrotesei : pc
uimă îşi zise că nu c bine isipească banii şi se holăiise să-şi clădească o casula a pentru fetiţă şi
nevastă. La asta il îndemna cu stăruinţă ^Licsandru Hergă.
Í- Mă Mitrule, mă... acolo la mine, subì D C Í Í I U I Filaix^ e zaiul pă pămîiit, mă. îţi dau
^.i ţie cinci-şasc piăjini, imica toată, mi-oi plăti tu datoria cu ţîriita, cînd te-oi ni. Tare o place
Licsandra mea pă Gherghina ta i^i ar fi roasă să stea alături, da. că pă druuiurile astea dintre Ü
nu prea sunt vecine. O casă, mă. o faci cu nimica toată. l'r^ mai ajut şi io, o să pună mîna .^i aÎM
Inb-iri d-- i n ' > f: i i\ pă mine m-au ajutai la mult< .
Licsandru Hergă era de felul lui dintr-uii sat dc pi-ngă Giurgiu. Ai lui avuseseră de
furc;i mereu cu cetele le-turci care ieşeau pe neaşteptate, din fosta i¿iia, după radă. Cu vreo
cincispivzece ani mai inainto, pe cind el .^i l'4ată-său şi ceilalţi doi fraţi mai mari erau la cimp. o
nià de başbuzuci intraseră după jaf in sat şi adunaseră i a|}Seră ei că le trebuie, dar mai ales
C(»pile şi ne\'este tinere,
' . :i la casă. Ar fi vrut să adune şi vite, dar erau ia
543
ir f
.a
vni (
Ct»l>U
păduii, la pa.^uiii. Dc obicti, i'viinenii fug* uj, Uit, numai să-şi scape
vintn dar acum era ^ Hr t Oprea Hetga îşi luă cei feciori, dintre cu
ind
•Ma cel mai mic, câ n-avea doiît cincUprezcce ani, i«i c4 topoare şi
cuţite, care Io asciuutfrA cum putură subt ni puse pe umăr, >t se intoarse
tn sat sft-şi scape cele d iLtc bruma lor de avere
 — Io, povestea Licsandiu nu crarâi uiil Oa vouuc Lii acuma, cfl eram un
copilandiu... Da* tăicuţa şl fraţii crrz cfl mi întreceau atunci, »"n» h^ n-'f rn
un lat dă palmfl.
Ascullălurii se minunau, şi p*^ dt < nt fiindcă Lkrsa 11«!".^i»ra un mum
«>m, bfllan an plAv
\ glumind un juncan In braţe.
- Si rum vă spun, ne întoarcem In sat prăpădi MA, spuse taica, ni*
vhm s&*i luăm Iu
i^ămin di, cum ne-au \ U
;»ui sa nc ujjLi lunua :iâ T\v zgiltiie, ?>i n
ijumt. Tra.seia lo^i iataganele, dar In jurul ct ^ u .ai 1 : erau dăcît cinci-
ţase, căci ceilalţi Im ziseră .s. . după pradfl. S-apropie laica dâ calu c< n ;i şi
se roafik ; ceauşu 'T ^ n h u ă şî-l loveşte CU latu săb .a rMm n<ni>A, pină s.. 1
iarăşi sabia, Uica l-a sflltat cu #
n *>ea l-a Izbit dfl pimiînt cifl crex cfl a ph-sni 1 n u s*a mul sculat
dfl )c ne aştepttt 3
II fost p Unui dintre ei a apuc^^
I-a impu^ takă-miu, dar cel
UkfCh im oiuudt. Ai noştri, din ,a:>iaa pfl u.i«a Hoi, au inceput sA
răcnea .-uM» şi topoart ■ '^lUnl şl a^ au pus pfl qoanl ' ^ ♦ fl ( t y fi X
. cinciz«^cl... dfl n-au m.ii avt# u^ci am văzut cfl turcU «tiu fi dă f 1 D'ipă
mor^tt.vj tAirutulMl. noi ne-am impr&ştiat pfl und» n prM! *U acolo.
Ruporile »-au tras wşn
j>, a dt-nchis o mflcelArie.
d laUJi, iar io am dat cu ochii dfl Lto»
saiHira ania, aiu i i testre bflrăganu cît U vedcl^ ?! e. m Invflţai
Uiuâclrea pieilor la D«>brovlcl.
liau.^anul d*' care vorbea Licsandru Herga era U ktijI p- ' dt-cit un
b«\răgan, era mai mult o rlpfl H^
să tracta c
a u s.
1
 !M4
f
Ui

I
f
.i
/îrnea Dealu Filaretului şi avea poate pali u:-eci-cmcizeci prăjini. An cu an, voinicul
acesta sădise ba ici un zar-ba dincolo un gutui. Unde era povîrnişul mai moale se nseseră şi
destui butuci de vie, din care să soaţă omul butoi de vin cam în fiecare toamnă. Casuta, d u j ă
odăi, tindă între ele, iar în faţă cu prispă, era cara băti.. ă şi .perişul trebuia reparat in fiece an,
că-1 cam zburau furiile din olane... Era la drum, spre uliţa căreia ii zi'c<- Î , -şte. uliţa dintre vii ;
ducea de la fintîna lui Cantacuzino, deai, către viile Mitropoliei şi alo Băicoknilor, unde se ^ . şi
vestita crişmâ a lui Tache Sbanghiul. Uliţa nu cu-r dea decît cîteva case ascunse subt duzi şi
cireşi ; nu se a vedeau de la drum că gardurile viilor erau întărite cu fisuri de porumbe negre şi
curpeni.
Licsandru avea dreptate. Uneori, spre seară, cînd pri-■ i de aici, din deal, Bucureştii, cu
sutele lui de turle de mnci, iar ochii îţi lunecau pînă departe, în vale, spre ul-Bânesei şi al
Herăstrăului, şi cînd înv-^ - ' r.-^^ i şi Grozăveşti soarele apunea rc.şu, a^ - i . . gi
care-i întocmeau un s ' coadă,de p.. sandru '-r- n r-hiar cn ^-r, . . . . pe pămîn^ Si t>
setea a . . a se . a fi în^i^i -
dra, femeia lui cea voinică şi i
a oamenilor obişnuiţi, ca un Adam şi o i i,
aţi anume unul pentru altul, cu :ă ea, deşi era tot atît de băh "i părul c::staniu şi greu t
ui.
După ce au adunat tot ce Ir e: scă, căsuţa lui Mitru a fost Î -at nu numai el cu soţia lui
lică la mi;^
:t un popă CUrUbLLc..'. uv ...
' ^at penti'v ' ■ j Şi w ciiiua, dar tinda . ■ a o ^ - r^'"'' al . ,
ie, L . . - ..ocă odaia r^^Tiin-: a
r^cstM^ rV> pus un pat mare, dorr d
./eau grădină mai deloc, căci în c i
 mai mu.lt 6 ruptură de deal şi - scobiseră şi ei luind şi piiUc pentru casă. Aveau totuşi un
nuc şi cinci zarzări
cu C: de n
r
•ninica
şi apoi. cil dt cU. puseiâ pe mucliiile ripei vreo doi butfli de vii\ cu care să facii boltă
pentru umbră. f
In magazia de lemne şi de unelte de toi soiul aşe'zaseră o plită câ să gătească acolo
Gherghina, vara, afară, mai Is aer. Nu erau nici departe de tăbăcărie, unde mergea el li luciu, dar
erau pe deal ş^i deci feriţi de revărsările gîrld
Cind Damian văzu că-i gata căsuţa lui Mitru, puţin-cam sirinibă. dar altfel bine proptită
în pămînt. se îmbolnăvi de doi inţa d(^ a-şi face şi el una- la fel. Se gîndea că după oe l-(î
slobo/i pe taică-său, să aibă unde să-1 ducă, unde să-^ pcli'eaca omul băliincţole. Paigă pe Hergă
sa-i vîndă şi lui uîi pc Uc do subt rîpă. din ..bărăgan'". Socotea că pînă la toamM toi o Să-şi
poală dura măcar o odaie, cum o fi, iar pînă atund| îşi pusese un pat do lemn pe prispa lui Miiru.
Cind plouai fugia în magazie. Pină in toamnă. Toma îşi tot făcea druir Cu caiul spro Bucureşti,
aducind de la Vadul Râu. cînd Crengi lungi şi tinere, pentru gardul pereţilor, cînd căpriori cu
birno. Nerăbdător. Damian începuse să închidă cu pan ograda şi să-şi potrivească şi oleacă de
grădină din d m duzi, un niâr şi vro(» doi gutui tineri, crescuţi parcă unii dinU--allul. ■
Roata lui Toma nu a fost reparată, cum se lăudase mq| terul. înti-un ceas. nici în două. ci
abia către seară. Şi stw pîjiul oi nu se plăti numai cu o căciulă de mălai şi cu vU pumn do brinză.
ci şi cu o stacană de rachiu, ca să ardf mai bino foalele. - 1
Aşa că ajunse acasă, subt deal. tirziu. cînd căaoa soM rolo înapoi, dincolo de Cotroceni.
O găsi pe Licsandra Horgă plingind. Era ziua ei, că împlinise douăzeci şi doi ăt ani. şi gătiso
mîncare bună, poftind la masă în aşteptare» bărbaţilor pe Gherghina cu Tincuţa. fetiţa ei, dar cu
toat^^ că erii aproape nouă seara, bărbaţii încă nu veneau.
Zadarnic încerca s-o împace Gherghina, că iar so minia..-J ^>ar7.-o fucu do masă*...
şi iar începea să plîngă. Eja do felului cam copilăroasă. îi vestise din vreme şi pe Chioşc cimp^-
ierul, clu'mat totdeauna cînd meşterul tabac \'oia sa potroacă,
5^
I
 (p&nţaios, cu nădragii ptticiţi şi cămaşa ferfeniţă, Chio:^ /eâ o asemenea înfăţişare care
le făcea să te gîndeşti iij a ţap bolnav. Era bătrîn şi nu mai vedea.de un ochi, auzu^ iJLăbise de
lot, nu mai ştia decit cinlece uitate, din. vre-lèa cind auzea el bine, cîntece bălrîneşti. unde era
vorbt HJuptele cu turcii la Brăila, la Giurgiu, la Cerneţi c Si^antoglu. Cu cîntece^de felul acesta
nu prea era în-
|[it de cei tineri, care mureau după cìntecele de lume loraş... amoraş, vede-ie-aş
călugăraş... - şi altele. Dc andru. cu plo.-^ra r ] ^ vii- V n o - ă - ' 7 , l -^vr fi
nscultat ^oa' >aptea.
Nu erau de vină ei că întîrzîasei'ă. ^Avuseseră mult ó cru. Deşi începuseră ziua de la cinci
dimineaţa şi nu £ odiniseră decit o jumătate de ceas la prînz, abia către pt seara isprăviseră.
Fusese o zi dogoritoare, pieile puţeau mai rău ca stîrvi Ie. Dobrovici stătuse pe capul lor
şi nu-i lăsase sâ plec înă ce nu socotise el că ar fi timpul. O vină totuşi aveai acâ e vorba de viiiă,
numai fiindcă după aceea ascultaseră
ndemnul lui Hergă, care-i'tîrîse la gîrlă.
— Hai, mă, să ne scăldăm, să mai uităm, să mai iasè uhoarea asta din noi... Blestemată
meserie... N-ar mai avea nişte în mormînt Custură, câ el m-a făcut tabac.
— Hei, tu îţi scoţi mai bine pîinea, că eşti meşter şi eştj ine plătit, spuse Mitru care
încerca sâ ia mîzga de pe el c^ alma. Nu te lasă jupînul să pleci... îmi scot şi âo pîinea. lai neagră,
dar mi-o scot. Şi-o scoate şi Damian ăsta., a' ce să zicem dă ceilalţi, ăi mai mulţi ? îi mânîncă
putre-ciunea în fabrica asta şi dîn ce cîştigă nici. nu pot da di iîncare ac^să. îşi ţin copiii
flămînzi. Ar trebui .să vorbinr j jupînu.
— Ce să vorbeşti, mă Mivrule ? Nu mai tot îndruga şi tv rostii. Ăştia nu ascultă dă vorbă.
Ăştia ascultă numai dè ^ta.'Uite, vezi tu ? Şi arătă un pumn ca un baros bălan, ă-i dai la cap cu
ciocanu.
Erau numai în cămăşi, izmene şi papuci. îşi* spălară cum utură cămăşile şi izmenele. Le
stoarseră şi le întinseră in oiană, spre soarele ce apunea. Apoi se bălăcu^ă în apă p€ ngă sălciile
de pe malul celălalt, unde pra şuvoiul adînc
547
Dîmboviţa, pe vremea aceea, era un rîu cu ochiuri de vîrtej, cu şuvoaie, xm rîu pe care-1
puteau trece numai cei ce ştiau să înoate bine.
în apă, pe cînd plutea spre sălciile de pe partea cealaltă, Damian se. pomeni cu un
băieţandru care înota de zor după el.
 — Nene Damiane... nene Damiane !
— Ce-i, mă, cu tine, mă ţîncule ?
Era un prieten tînăr de tot, care se supăra cînd i se spunea ţînc. Şi tocmai dinadins, ca să-
1 necăjească, numai aşa îi spunea Damian.
— Nene Damiane, vii mîine cu zmeul pe maidan ? Vino, zău, că vine şi Biolaru, umblă
după încurcat şi ne ia la toţi zmeiele cu zmeul lui... Zău, vino, nene Damiane, că mîine-i
sărbătoare.
— Bine. mă, viu... şi Damian dispăru subt apa cam pă-mîntie cînd o priveai, dar destul de
limpede şi răcoritoare cînd o luai în palmă.
Avea şi el o slăbiciune de flăcău. îi plăceau zmeiele. Avea unul, cît o uşă. Păpuşa de sfoară
o ţinea pe un soi de scri-pete. In fiece sărbătoare, după-amiaza, înconjurat de copii şi de golanii
de pe cîmpia Filaretului, îşi înălţa zmeul, cunoscut de zece mahalale. Că avea şi un obicei care
cam supăra pe mulţi. După ce îl înălţa şi făcea poliţia zmeielor pe cîmpie, se ducea cu el acasă,
urcînd dealul. Lega sfoara cea groasă de streaşină şi îl lăsa aşa în văzduh, de nu se mai vedea, dar
se auzea două-trei ceasuri seara. Vîjîitoarea era atît de puternică, încît nu lăsa lumea să adoarmă
în trei mahalale.
Trupul musculos de uriaş al lui Hergă, orice făcea el, toi ieşea din apă. Oiicît de
răcoritoare era spre seară gîila, tot nu reuşi să-i învioreze. Erau prea cătrăniţi de duhoarea piei-
lor. Se frecau tăcuţi, cu cenuşă din fabrică şî cu mîl nisipos din fundul apei, căci nu aveau săpun.
în deal, zăluda de Licsandra, zor-nevoîe că ea ştie unde întîrzie ei. La circiumă ! Ştia ea o
circiumă lîngă grădina Belluini, unde cìnta o ţigancă ; şi nu şi nu că ea se duce să-i caute acolo.
uli
ti
tn;
cu
548
Plăpîndă şi cuminte, Glierghina încercă s-o împace.
— Sunt oameni trudiţi, nu le arde dă asta, soro ; or sâ e... Au poate dă
lucru... şi se duse la şipot sâ adiică o căl-lire de apă.
Toma încercă şi el s-o domolească pe Licsandra, dar 'ilana era ca o
juncană înfuriată, gata să împungă; n-as-lilta de nimic.
 — Să-mi facă el una ca asta dă ziua mea ? îi sparg capu \ într-o mică
adîncitură de rîpă, izvora un fir de apă, pe
[ire Licsandru îl prinsese într-un şipot de lemn. Fiindcă fiii apei era
prea subţire, puseseră dedesubt o putină ca să se liune, şi-aşa putina era
mereu plină cu apă. Dar acum ne-'asta lui Mitru veni cu căldarea goală ; din
pricina arşiţei de Ieste zi, firul secase. Se amărî că trebuia să se ducă tocmai
i fîntina cea mare, turcească, şi-i venea greu să urce. (Fîntîna lin Dealul
Filaretului nu mai era cea veche, turcească, ci una
ouă, ca un chioşc cu coloane mari ; veneavt aici sacalele boiereşti de
departe, să ia apă bună, de băut, dar lumea din jiahala se ţinea tot de
vechiul nume.)
Pornise devale, luînd -pe umeri cobiliţa cu două căldări, înd se auzi
strigată din urmă : ■— Unde te duci, f ă ? '
— Să aduc oleacă dă apă... că n-ai bea bărbatu şi le-iţa la noapie.
— Lasă, f ă , că-ţi aduc io... că te dăşală căldarea asta, îi puse
L'csandra cu milă, âjungînd-o din urmă. îi trase cobiliţa din mînă, înşfăcase
şi o doniţă de-a ei în - ^-^Ită m!nă.
— Păi; ţi-o fi şi ţie'greu, Licsandro, spi; doindu~se 'jherghina şi-i
dădu cobiliţa.
Un zîmbet îndoi gura cărnoasă a LicsanUrei
— Mi--e greu, f ă ! Tu n u vezi ce şale a m i.u şi-şi l ;u palnjele şalele
mari, de juncană.
Cînd se întoarse cu căldările în cobiliţa şi cu doniţa d i x } n î n ă plină,
din pricina greutăţii trebuise să urce alergînd cu . ^ i mărunţi, dar cînd le
lăsă jos, îşi regăsi zîmbetul m^are 4 bun.
— Na, f ă , apă,..
. — Da' repede a i venit -? ! se miră Toma*
549
\
— Era lume dâstulă, da m-am dus la şipotu cailor teptau alţii şi acolo,
Nişte flăcăi ziceau să aştept şi io, da cînd m-am proptit cu căldările rn
ei. ..Ce, mă ? Să aştept ' Sâ aştepte tat-tu şi mă-ta " S-au mai înghesuit ei în
mme, da' mi-au făcut loc.
Oamenii nu puteau imiizia pină sa se usuce cămăşile, aţa câ după ce
le văzură zbicite cît de cît în adierea răcoroasă a serii, zoriţi şi de toaca de
vecernie a mîiMstirii se îmbrăcară cu rufele jilave şi o pornii? -n^^- c^^ă
rx-i^y^nionli. lncr,mtati si zdrobiţi de oboseală
Licsandra îi întimpină strigind ca o nebună, iar ochii ^ mari. verzi ca
frunza, înotau in lacrimi.
— Acum veniţi ? Pă unde aţi umblat ? Sâ vă fie ruşine Asta-i masă ?
Umblaţi telelei şi noi aici ne uscăra aştt J tîndu-vă.
Licsandru se strimoâ ia ea.
— Muncesc, nu fi proastă... Şi . mai bate cap, că dăstul ne-a bătut
Dumneze.- :* pune
UI
amara...
Dar \'<JiUlCd :?i oaicina licv a:>^ct j - i - m :>c i .;npăcă ...AV
— Da' viaţa mea nu e amară ?... Asta-i mîncare?.. s-a, ars dă tot. \ ^
->^- ^tigaia "a ^ n^^-*
î n curte.
Cătrănit cum era. Licsar-^ apucă pe nevastâ-^ coada groasă,
împletită şi ră^ . la ceafă şi o suci cu cao: ■ spre el. Ea lăsă tigaia jos,
începu sâ se zbuciume, dar c coteală. că o durea. încercă să-l lovească cu
picioartuc ci goale, cu pulpe voinice, ii trase la întîmplare ciţîvâ pum* i
zdraveni, dar omul arata că nici nu se sinchiseşte. Părea
de se speriară şi ceilalţi, auzind cum îi pîrîie oasele, t lăsă moale şi
biruită î n braţele lui, să-şi lipească musti; vrabia de buzele ei
Langa gura pivniţei, auoi uii ^i^iai, uia a.jiciiiul p.airiţ, ţesut la
război, dia fîşii subţiri şi lungi de p adunate la întîmplare şi strìnse pe
gheme, neme de .
PT? ţo) rra pusă o masa palmă, cu trei pi-
)are Stăteau toţi în jurul ei, cu picioarele încrucişai e : >ma. Damian, Mitru, Chiose.
Licsandru, soacră-sa. o băi rină : t parcă se ascundea ca >ă nu s* scă p^^ nimeni şi
 re murea de fericii^e văzindu-şi copin, i-ar fi privii tn, • Lia. Printre ei se invîrtea
fetiţa Cele două ,femei lin
lisera că ele niănincă mai pe urr*» : Ml',-) d f 1' 1- f^v' ^^"i V N -bina Ct .
Mitru se cam sfiau 1 P 1^
— H i m^d.
^yvr^ plinA.
E drepi
— Z]c« V I N ->à si 1
n e loc. Luau toţi v ^ u borş de caracudei cu sfoara. Dam.
îndemnă 1
de zor. cit H \ spuse Dan
( A I R I ; ca noi mai avem
verzi de îa de Licsandru, t cu apă, ca la cîiciu-idra aduse tig . ni mai uşor. ca^i : I iză şi
se dădea mai la
Băuin — Să
ti
Ut
-ica bcazula dc um. ::>ultano.
IVICTICA Domnului... câ sunt )s şi p-al dumitale... . toţii.
u ţi'pe ţol şi Chiose a
. , din gură. Erau tân-
pe care el, bătrîn şi
^ a cìnte... îi zicea n ' - < ^ ce ea banii de c- . . . . . . . . .
bosit. le C I N TA cu un alean venii de depaile. Se mai cinta icâ pt' \i-emoa aceta, in tot
lungul Dunării, cîntecul lui orbea, schimbai di- lăutari şi cîniâreţi diipă loc şi după felul
L I 'căruia. Mai alc^ Chiose nu le prea ţinea minte pe toate şi ^ cam mcurca uneori ; glasul ii era
puţin cam i-ăguşit, dar ol-
bòi
teori suna ca un ban dc aramă. îşi umflă acum cimpoiul, cu Cclc trei ţurloaie ale lui. apoi
lăsă să-şi tremure singur suflul uşor, în timp ce el zicea din giu^ă, domol ca un izvor, cu ochii
lăcrămoşi :
^ Face-oi, puică, cum mă-nveţi.
 Face-oi luntre şi lopeţi... Să despic Dunărea-n-două Cind o ieşi luna
nouă... Să merg la Giurgiu din vale, Să m-agăt dă istamboale. Să cumpăr
fârâ parale... Ca să cumpăr cu toptanu» în mînă cu îartaganu... Sa mă duc la
cafenea, / Unde beau turcii cafea,
Sâ-ţi aduc şi mahmudele. Ca să scăpăm de belele... Aur să-ţi aduc cît
vrei, Şi-o pereche dă cercei, Să trăim trei zile-n baltă, Să văd apa cum te
scaldă.
Licsandru. care asculta mîncînd cireşe, împinse deoparte, cu un fel de înciudare,
strachiiia mare cît o căldare şi stiigâ la Chiose :
— Mă. lasă-1 dracului p-ăsta... Zi-1 p-ăla cu Corbea. Cum bea o duşcă de vin mai mult,
Licsandru cădea într-o jale întări tată
Chiose nu răspundea niciodată nimic, trăgea şi el o duşcă din ploscă şi zicea aşa cum i se
cerea, cu glasul adine, dar cam şters şi puţin t^ăguşit :
Zace Corbea la-nchisoare
Dă trei ani lipsit dă soare..
Dă soare şi dă fetiţe
Care-i dădeau lui guriţe...
Zace-acuma fără pat
In oraş la Ţarigrad...
Că mulţi turci a mai scurtat,
sâi
csan ::isc
552
Ba da Ccip, ba di' picure, Să nu tic- cu dure re...
Oliliu. mic-a dai sâ mor Cu buUjcu dă picior... Să plătesc pînă la sfanţ
Cu gîtu legat în lanţ.
Cind eram dă şapie ani Luam miei dă la ciobani Fără plată, fără
bani... Cind eram dă optsprezece Cercam vinii dacă-i rece, Pivniţa dă-i
răcoroasă, Crîşmăriţa dă-i frumoat>ă.. Cind a\'eam vi*o doojdoi Băteam
noaptea la ciocoi Ba în poartă, ba în eeai"rtj Nu mişca ciocoiu neam...
Trimisei vorbă în .sat PrinJr-un om pă înserat, Puică,-aşteptă-mâ că
viu, D-am o vorbă c-un zapciu... Dă mi-o fi anu mai bun. Am să viu cam dă
Crăciun.. Dă nu viu pîn' la Florii, Atunci, puicuţă, să ştii C-om rămas prin
buruieni. Să-mi faci slujbe şi pomeni.
Cind veniră turcii în sat, Le dădui zer şi păsat. Le vorbii cu iaartaganu
Să mai vie şi la anu.
'sandru asculta stînd culcat pe spate. Se gîndea la taică-•is cu pistolul de turc, la surorile
lui. Nevastă-sa lungită
553
^p o iL ' . .>1 pu.sr.V capul pL pltplUi iui.
.Awca OQirtjiJ
i şi l a ţ i . gura cărnoasă şi doi ochi mari ce păreau n*:^gri,
lună. îşi aninase-n urechi cercei de cireşe pietroase, cua^ p î « u o ş i î i
erau şi sinii mari, care Împungeau cămaşa de ^ff| n»^pâ. îndoise u n picior,
iar celălalt, cu coapsa plină, se vedea gol şi voinic pină deasupra
genunchiului. Gherghina o cuprinsese î n braţe pe fetiţa care adormise
culcată lîngă ea.
Toma Panduru ■ i ^-Ti^. a m i n t . 7 - Siseşi' ^ BăUes+ i F ' '"'1
* ai n <;o ^ u r r î .
UI Ve
!o
ir
IXTilA B A T M I \ ORNICULl'I Ì \ 1848
ic două zile, Bălcescu şi Arapila, intr-un grup de stu- ■i români amestecaţi cu studenţi
francezi de la politehnică; ;au de colo pînă colo, pe străzile Parisului, oriunde X că s-ar fi ridicat
baricade. E o zi plăcută de februarkv de cîtva timp s-a arătat soarele din nou, după săptămîni
-urnită.
- Alecule, trăim zile istorrce... Trebuie să le vedem , cu ochii noştri... Numai aşa putem să
ne închipuim mai jrit ce a fost în trecut. Era copleşit de însemnătatea molului revolujîbnar. Şi el
şr Arăpilă se simţeau cutremuraţi zodia istoriei.
\cum sunt toţi cuprinşi dc valurile niuiuiiui in piaţa :ordiei si strigă laolaltă cu ceilalţi :
Vive la reforme l... A Gutzot ^ Populaţia Parisului cere cu ener*gie reforma
cimentară şi înlocuirea primului-ministru reacţionai- al lui Ludovic Filip. Cineva propune să se
îndrepte toţi spre ).era Deputaţilor. Dar podul de sus de pe Sena e barat n pluton din garda
immicîpală. O căruţă e împinsă îna-
cordonul este rupt, şi poporul a năvălit în sala depu-or, unde aplaudă declaraţiile
îndîrjite ale opoziţiei.
înă seara, Parisul e plin de baricade. Coloane tot mai leroase vin din cartierele
muncitoreşti spre centru. \ doua zi, către seară, 1^ douăzeci şi trei februarie. Băl-u şi Arăpilă,
care n-au dormit întreaga noapte, văd lume i'imădită în faţa Ministeiodui Afacerilor Streine, pe
Bouie-i des Capucines. Se agită frenetic pălăriile, se strigă ici antidînastice. Un colonel care
apare în faţa m r -u- ^ i fe s -
^ François Pierre Guillaume Gj.iizot (1787—1874), om de stat şt ic francez, ministru
sub Lu^gWC FiUp. A condus politica inter;iâ sterna a Franţei din 1840 pihu Ia revoluţia din
februarie iU-k9
tanţîjor este huiduit făi'â cruţare. Dinti^-o dată, fără nici o somaţie, trupa descarcă
aiTnele. Un strigăt de groază sfîşie văzduhul. Toţi fug din toate părţile, înipiedicindu-se unM de
alui. Bălcescu şi Arăpilă au izbutit să se adăposteasd Intr-un gang a cărui poaină a fost sfâiîmată.
Pe pavajul sti ăzii au rămas poate o sută de cadavre şi răniţi: Bălcescu priveşte înfiorat şi
gîndurile lui cheamă zilele revoluţiei de la 1739. Coloana împrăştiată se întoarce peste un ceas
dia nou. Aduce în frunte vreo cîteva cotigi. Muncitori cu hainei* sfîşiate, prin care li se văd
braţele înnegrite şi muşchialoasd urcă în cotigi o parte din cadavre^i pe răniţi. Colonelul vi: vat a
dispărut.
A doua zi, cei doi prieteni, amestecaţi în grupul politeli-1 nieienilor, au stat tot timpul
pironiţi de grilajul de fior. inai) şi subţii^e. din faţa Carrousel-ului, asediat de mulţime. De data
asta, trupele intimidate se mulţumesc să stea pe loc, ba unele regimente ţin ţevile armelor
întoarse spre pămini arai ind că în nici un caz nu vor mai trage in popor. Pari^" întreg fierbe ca-
un cazan.
Pe la ora unsprezece încep să se audă focuri p. u . ILC înspre Palais Royal, palatul
regal. Bălcescu şi ArăpVia ar viea să meargă şî ei acolo, dar politehnicienii spun că tré buie să
rămîie toţi pe loc, aci, în piaţa CaiTousel-ului. 9 vede că sunt şi unele lucruri stabilite din vreme.
Pest* cîtva timp dinspre Ţuilerii apar cîteva landouri regale goale. 8e află că Ludovic Filip a
abdicat şi că aşteaptă^t. şurile, ca să plece in.Anglia.-.. Mulţimea atacă landourile. Un lacheu e
ucis. cîţiva cai cad împuşcaţi. Se dă foc trasurilor flăcări puternice se ridică spre cer. Acum se
cară mobilu dia
 Palais Royal şi focul spoi^eşte necontenit. Fumul îi' int 'estanţi, noroc că în mare parte e
împins d rii şi spre Luvru. Amîndouă palatele se văd ha^i e limbi de flăcări şi nori de fum, ca
într-u:
t ^ . : ^.tcat care le sporeşte măreţia.
Garda naţională, care a trecut de azi-uun: r i e <*;a ue
mulţimii, atacă acum Tuileriilo ^ ' hnici( *
Bălcescu şi Ai^ăpilă, trecînd de ^ . . . . ^ . w de' u x ^ .
înait. pătrund în urma gărzii în palat. Au a^^^^
tronului. Pe ferestrele sparte pătrund ele afe.
împinse de vîntul umed al zilei ceţoase de febru......
556
Ui ni
ta
In sala cea aurită, mulţimea s-a oprit. Cîţiva se aşează sâ 3 odihnească — unul chiar pe
tronul regal. Se produce învălmăşeală. Şi alţii vor să se aşeze în glumă pe tronul
«ll. Un student bătrîn, cu figura tăiată parca în lemn, uşcă bustul regelui, care so face
ţăndări şi cade,
— La moarte, în efigie ! strigă cel ce a tras.
încep să sară ţăndurite şi ferestrele, draperiile mari de floarea sîngelui sunt sfişiate.
Acum, un grup îşi împarte, a amintire, catifeaua roşie a tronului. Arăpilă şi Bălcescu )tind şi ei
mîna şi smulg un petec de catifea din ce rămlne pe Iţul aurit.
— Pentru Vasile Alecsandri, lămureşte bucuros fostul mcâr. Va muri de ciudă că n-a fost
şi el aci.
Chiai- de a doua zi după aceste întîmplări, în timp ce ^arisul mai fierbea încă, Bălcescu
îşi relua locul său în sălile ocumentelor şi a manuscriselor de la Biblioteca Naţională. )colea prin
curtea cu havuz şi cu statuia lui Carol al V-lea i urca scara, în clădirea cu aspect aproape
dărăpănat, spre da de lectură. La etaj, printr-o odaie îngustă, trecea la epartamentlil
manuscriselor, cu săli — acestea luminoase — are dădeau unele într-altele şi, o dală aşezat în
faţa teancu-ilor de in-folii, îşi scotea caietele şi începea să ia note.
La sediul Asociaţiei Studenţilor Români de la Paiis, în iscuţiile care aveau loc acum zi de
zi, unii erau de părere ă se întoarcă neînLirziat cu toţii în ţară, pentru ca să facă şi i acolo ceea ce
văzuseră că au făcut parizienii^Jn aceste zile e februarie* Bălcescu rămase neclintit la punctul lui
de edere. O revoluţie nu se importă. O revoluţie nu izbucneşte umai pentru că se găsesc cîţiva
amatori cax'C-şi simt vînă r conducători de popoare. O revoluţie izbucneşte numai lunci cînd
procesul pregătitor s-a încheiat şi cînd poporul .^i alege siiigur şi în mod firesc pe conducători
dintre cei ce e pun în slujba lui.
Se cunootea că un popor este gata do revoluţie — spunea 1 — după modul în care
reacţionează la anumite fapte şi itîmplari. Asemenea fapte şi întîmf)lări nu numai că se seamănă
cu jocul unui capac deasupra unui caz^rx care fierbe
557
clocotitor, dar au ele însele, odată ivite, şi puterea de a fluenţa la rîndul lor poporul, de
a-i descătuşa şi înzeci mînia. "Cînd aceste semne lipsesc, şi în ţară la noi lipsesc — zicea el —
înseamnă că încă nu a sosit clipa revoluţiei.
îi lăsa pe „agitatori" să discute zi şi noapte şi îşi ¿iduna mai departe fişe în caietele
cai"'" îngrămădeau în geamantanul din camera mobilată.
Prin martie, cu cinci-şase volume desfăcute în iaţa iui, Bălcescu lua note de zor.
TocTmai cînd era mai concentrat asupra unui gi^os in-folio, îi şopti cineva în ureche, aproap^î
şuierat :
— Nicule. vino repede.* Hai la Tortoni să stăm de vorb Am primit o scrisoare
nemaipomenită din ţară...
E Arăpilă, cu faţa lui neagră, aprinsă de urcaiuj i ale al scărilor.
A închis cărţile, a făcui un ^^ IÍÍ V Í I ^ Í \^\ ÍUÚÍJÍÍ axu.. a i fi at abil şi au
pornit grăbiţi spre m^ea cafenea de pe btdevard
Dar mai întîi Bălcescu vrea să se abată pe la ghişeul, luj pTDstal, ca să vadă dacă nu are
cumva scrisori, căci nu a ma^ trecut pe'acolo de cîteva zile. Nu mai are răbdare şi. rh^ a r sus,
pe imperiala omnibusului, citeşte scrisoarea prim Arăpilă de la Bariţîu. Este o corespondenţă
venită din Bucureşti, pe care directorul gazetei de la Braşov s-a grăbit trjmeată în copie
prietenului său Alecu Golescu încă înaini; ca ea să apară în ziar, căci vrea să profite de un
,,Eüwci>gen' care pleacă spre Sibiu şi să i-o rxr^rdier*^ cît rpai r^r^
Bălcescu cit'^?^:e. uluit :
,,...Ieri pe la ll'/o ceasuri înaintea prinzului s-a întîmi. ..: o catastrofă care nu s-a mai
auzit niciodată pe pămîntu! acosta. Un. locuitor de aici, grec de felul lui', cu numele lani.
meşteşugul lui ceaprazar, iar alţii îi dzic şi lani Cîrnu purtînd o judecată de clironomie
părintească pe la tribun^ lurile de aicia, după cum dzic 4 ani, şi nefiind nicăiiv,,. ascultat, a dat
mai multe jălbi Mărîei-Sale lui Vodă, can jălbi de şi se îndorsa către Departamentul Dreptăţii,
totuşi sărmanul om nu-şi capeta dreptate, ci toate plîngerile lui s* amistuie la dele. Intrînd omul
în disperaţie, a hotărît să moară decît să trăiască mai mult, însă pină a muri să omoare po toţi
acei ciocoi, pe care avea el presupus că au înecat dreptul. S-a înarmat cu un iatagan, un cuţit
lung turcesc, a
558
p

f
m
Ci
-3
I
I

I
mai înlii in Departamentul Dî^eptâţii (ce stă Înaintea |i I col mare al tuturor
Divanurilor judecătoreşti),
iaid in cănlălarie unde lucra Dl. Costache Giani, şefiri ei, şî arătîndu-i tacrirul (acesta
este ce arată pricina pe t), a început a da cu ascuţişul iataganului în DL Giani, ^ şedea pe scaun,
la masa unde scrie, şî-i despărţia masa, vindu-1 de vreo două ori peste cap, dzic că ar fi tăiată
:^hea şi în cap răne adînci, însă nu de moarte : sărind do-iunţii, ar fi lovit şi pe tinerul
Cernăvodeanul Ln umer sau Bă, după aceasta pe dorobanţi. însă cu acea iuţeală, că ■ ştia ar fi
ckdzul. Disperatul ar fi scăpat din canţelaria Itertamentului şi s-ar fi suit pe scări ca să intre
în maltiâ pan, unde erau toţi boierii adunaţi şi judecau. Alţii dzic că fi suit numai treptele cele
dintîi, şi doi dorobanţi nu fi lăsat. Aşa el a măcelărit şi pe aceştia şi a fugit în .tea bisericii
Doamnei Bălaşii. de unde s-a dat prins. Am ^ ca să intru in Curtea Divanului, ca să cercetez mai
de jToape, dar nu era cu putinţă de mulţimea norodului şi de ulţimea săniilor boierasci ce cura ca
ploaia din toate părţile, □ rodul l-a vedzut cînd i-au adus din curtea bisericii, că se lâjB, să nu-1
chinuiască, ci pe loc să-1 omoare, că el n-a găsit i^btate pe pămînt.
^Ku scriu d-voastre împrejurările, după cum Ic-am audzit |pj de la alţi prieteni şi
cunoscuţi, însă aflîndu-le mai . nu voi lipsi mai in urmă a vi le face cunoscut. Alţii xigă : păcat că
n-a omorît pe toţi tîlharii cu care este împă-^ logofeţia Dreptăţii şi Divanurile. Din dorobanţi
aud V-s doi răniţi foarte rău Primiţi, vă rog. domnule, această veste, dimpreună cu rectul cu care
me numesc al d-voastre plecat prir-ic- şi
opinie
A :
ce hotâia t dau asupia acestei catastrofe : Un a\'ut curajul a răzbuna nedi-eptăţile
pătimite ; un ifliân lasă ca să jupoaie ciocoiul 7 piei de pe spinare, după i m aveam mii şi sute de
pilde că unii saldaci s-aU văzut siliţi da reclamatine lor prin biserici la icoana MaU^u
Domnului,
: a aprinde rogojini şi a arde din pricina ne-dreptăţilor
. 1
559

I
I1
1
e seas
a
Mil

Il
•1
g
! lus
5 5^ ï E îiî

I ff ?

.ir K i i ^
— De cînd vă caut ! Vîrnav a primit o scrisoare din lucun\şti..:Un arnăut a vrut să omoaie
tot Divanul apelativ. )e-abia l-au prins.
Arăpilă îi arătă scri.<^oarca. Bălcescu nu a mai scos o orbă. Doctorul sc uită la ei şi n n
p H c r p r dr ce sunt aşa icuţi.
— Da' ce e cu voi, oarricni buni ? Sunteţi supăraţi ? Bălcescu îi zîmboşte obosit, ca să
arate că nu e supărat, şî întoarce spre Arăpilă, şi spune cu privirea pierdută,
 esle capetele celorlalţi ;
.-iíe' V ~-.r-.-fr-
^ o s»
ASA LA MCOKAE GOLKSCU
De partea astălaltă a Dîmboviţei, cam din dreptul satului ,'otroceni şi pînă departe
pa^drumul Tîrgoviştei, se află fai-loasa. grădină de la Belvedere a Goleştilor, mâi mult uri ring,
întins pe mai bine de o sută de pogoane. Cei patru raţi, după ce au vîndut statului prin 1835 casa
de la Podu ilogoşoaiei, de lingă biserica lui Kretzulescu, pentru ca să se ţtjKi din ea palat
domnesc de ,,ţeremonie", au clădit aici, în Hlina de le Belvedere, \n locul casei bătrîneşti
dărăpănate, Bare Tudor Vladimirescu închisese la 1821 pe boieri, pâs-HL ca ostateci, un fel de
conac asemănător cu cel din Goleşti Bpe Argeş, unde ei locuiau iarna laolaltă cu mam^a lor.
^Casa de acum nu era'prea mare, dar era împodobită ca un astei ; se înălţa în mijlocul
crîngului, pe ale cărui vaste )ajişti, mărginite cu zăvoaiele Dîmboviţei, urcau fără zgo-not
caretele şi caleştile care veneau din Bucureşti pe Podu e Pămînt, numit apoi şi Calea Belvedere,
ce începea pe tunci din faţa bisericii şi Hanului Zlătarilor, i^n jurul conacului, grădina propriu-
zisă era liiconjurata cu in gard viu de merişor şi cu ulmi tăiaţi ca pereţii, aşa cgm ăzuseră
fraţii Goleşti la Schonbrunn, locuinţa împărătească e lingă Viena. Această grădină m.ai mică. în
mijlocul căreia ;e înălţa pe o movilă şi un fel de colonadă albă, o ,,Belvedeî> ntr-adevâr, era
vestită în tot Bucureştii prin arborii'şi florile le soi străin aduse acolo. Paşiflori, forsythia,
magnolia, ca-alpa cu frunzele late ca lipanul şi fructele ca nişte bast<
ungi roşcova, tamarine şi soiuri mărunte, begonie^
¿sinca
lemţişor şi multe altele, îngrijite cu drago.s
' ':--ò.cu.
Căuzaşii aleseseră anume conacul de la Belvedere pentru V se întîlni acolo, în zilele de
Paşti, căci pe faţă era vorba
^ numai de o v^izită obişnuită de sârbăton. cind în mod firesc lumea se adună laolaltă.
iat(ns în ţară pe Dunăre, pe la Giurgiu, cu Arăpilă, nu cu multe zile înainte, Bălcescu.
după ce meditase tot drumul asupra celor ce avea de făcut, purcese grabnic la reorganizarea şi
reactivarea „Frăţiei". Cu o zi înainte se alesese Comitetul executiv de trei, cu putere hotărîtoare,
compus din Bălcescu, Ion Ghica şi Alecu Golescu Negru (Arăpilă),
 Unmează ca astă-seară, a treia zi de Paşti. ^ în douăsprezece april, Bălcescu să citească
textul proclamaţiei ce se va da către ţară, cel mult în două săptăniîni. aşa cum s-a hulărit. şi
aceasta va fi clipa izbucnirii revoluţiei.,. Sunt de faţă cei patru fi'aţi Goleşti, \'ărul lor Golescu
Arăpilă, Bol-liac, Costache Rosetti, maiorul Voinescu. Dumitru şi I<»a Brălianu. căpitanul
Teologu, Costache Kretzulescu şi naratorul dl- mai tîrziu, Ion Ghica, toţi fruntaşi ai Frăţiei". Băl-
cescu încă nu sosise : gazda, Nicolae Golescu. trimisese o caleaşca ca să-1 aducă, pentru că din
mahalaua Visarionulin pu-iă aici e o cale lungă, pe uliţe întortocheate şi încîlcite
în aşteptare, unii s-au lungit pe sofalele îmbrăcate în brocart roşu cu aur,'alţii fac grupuri
de cîte doi-trei, iar prin faţa lor sc plimbă slujitori în straie albe, găietănate cu negru, şi le
înfăţişează tăvi de argint cu ouă roşii, cozonac, frip-tură'de miel, cafele şi vin.
între Rosetti, Ion Ghica şi Cezar Bolliac, s-a încins o vio discuţie în faţa portretului lui
Nicolae Golescu, isprăvit do curînd şi aşezat acum într-un colt al salonului pe un şevalet Rosetti
prieten şi mare admirator al lui Rosenthal, autorul potretului, laudă cu pasiune expresia blinda
şi căldura coloritului. Gazda e înfăţişată în costum de vînătoare. Poartă peste îmbrăcămintea de
vînătoare un spenţer de pînză, dar i se vede ţeapăn gulerul alb scrobit şi cravata lată pe care
Ghica nu le găseşte potrivite la îmbrăcămintea de vînătoare. Peste spenţer are o tolbă de piele
pentru vînat, pare-se, şi tocul unui pistol, de asemenea o cartuşieră. în picioare poarta un fel de
carîmbi de stofă, lungi pînă peste genunchi, ca
^ In aiiul 1848, Pastele a fost,în zilele de U, 12/ 13 aprilie Deci ^îtrtcl
calendaristic. Comitetul executiv al ..Frăţiei"* s-a întrumt marţi, 13 aprilie,
la cîteva zxle după revenirea lui Bălcescu în BucureşU> unde se înapoiase de
la Giurgiu, probabil spre sfîrşitul primei săptâ-tnîni din aprilie. La Giurgiu
avusese discuţii cu Christian Tell. Amintiri, însemnări şi documente în
legătură cu acest moment premergător declanşării revoluţiei vor fi
reproduce \u comontaciilo asupra întregii trilogii (n. ed.).
666
otfoiiî, şi încheiaţi cu nasturi. în mina stingă ţine ţeava mgă a puştii sprijinite pe podea.
Pălăria de vînătoare şi elerina sunt aruncate pe un fotoliu căptuşit şi îmbrăcat în celaşî brocart
roşcat ca şi sofalele. Foarte vie e privirea repelicarului,- care-şi aţinteşte ochii în ochii
stăpinului.
Se strîng iarăşi toţi, căci se discută aprins şi nu mai iau eama prepelicarului roşcat care se
joacă voios prin casă u o pisică. Se vorbeşte despre arestări, despre planurile ui Bibescu. Se pare
Qă Vilara-ca'şi lancu Mânu, deşi porniţi ăţiş de represiune, îi sfătuiseră totuşi pe revoluţionari —
in-eobşte cunoscuţi de ei — să mai aştepte, să fie prudenţi : 1 felul acesta voiau adică să se arate
prieteni ai mişcării, 'îţiva au criticat afişele revoluţionare lipite de vreo cît<. opţi pe uliţe. Erau
echivoce.
Iată că a sosit Bălcescu, însoţit de Costache, şi numai-ecît şedinţa e deschisă. Proclamaţia
redactată de Bălcescu c înadins scurtă şi răspicată. Fiecare, frază cuprinde o idee, un unct de
reformă, anunţat limpede, ca să sune de-a lungul şi e-a latul ţării, ca o lovitură de tun. Bălcescu
le citeşte rar. na după alta, şi ideile lui sunt primite cu hotărîre, fără nici dispuţie, căci au fost
dezbătute încă din ajun.
1; Libertatea individuală, libertatea cugetării şi a timarului.
2. Desfiinţarea caf^iLuur a privilegiilor. -
3. împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubirea proprie-irilor , şi alte optsprezece puncte.
OSmOVUL DIPER
Ca să ajungă la ostrovul Impcr, Hagi Curţi şi Dobrovici plecară împreună de la Sf.
Gheoi'ghe vechi ; trecură printre pielăriile şi curelăriile cu şei spînzurate la intrare şi uneori cu
cai întregi, lucraţi dîn piele păroasă, de păreau împăiaţi, apoi coborîră pe Podu Tîrgului din
Afară. Trecură, fireşte, pe lîngă biserica Olarilor, după care încep iar prăvăliile, mai aJrs cu
mărchitănie şi hpscănie. La capul Podului, la barieră, caleaşca lor se descurcă greu printre
cîrciumile pline toată ziua şi băcăniile care se ţin lanţ. Hagi Curţi opri în faţa unei olarii cu
străchini şi urcioare şi a unei dogarii încărcate cii marfă : butoaie şi butoiaşe, doniţe, scaune şi
mese nevopsite, mături şi împletituri albe de nuiele. Cumpărară lucruri de trebuinţă pei:itru
moşie — se înţelege — ca să le trimită acasă. Se poticniră şi în faţa unei tinichigeriî cu găleţi
spîn-zurate afară, sobe, burlane, vedre şi tot soiul de căni de tinichea ; şi de acolo aveau de
cumpărat. State Dobrovici întîrzie un timp în faţa cîtorva mari prăvălii cu cojoace cumpărate de
la eP ; avea nişte socoteli cu negustorii de aici. în pragul mai tuturor prăvăliilor sunt musafiri
care se tocmesc îndîrjit, ba spun că se lipsesc de aşa marfă, şi chiar pleacă, se prefac că intră într-
altă prăvălie, dar cînd înţeleg că negustorul nu mai poate lăsa din preţ, se întorc. Sunt aşa de
multe prăvălii de acelaşi soi, aşezate unele lîngă altele, şi atît se aseamănă între ele, cu marfa lor
ătîrnată ori scoasă pe tarabe şi galantare pînă în uliţă, încît cumpărătorul se zăpăceşte şi nu mai
ştie bine în care prăvălie a fost. Nu se descurcă decît cînd ajunge în încăperea scundă şi
întunecoasă unde jupînul stă la tejghea în papuci şi cu fes pe cap.
* In ediţia 1953, greşeală de tipar : „ei" (n. ed.).
 568
I
1^

i
und' arin
Au trecui greu şi au ajuns la Cimpu Moşilor, dar aci casca nu poate merge decît la pas. E
puzderie de lume, tarabe lumărate, căci a început vestitul tîrg'din mai — tîrgul şilor, cel
întemeiat încă de pe vremea lui Matei Basarab. trecut de oborul cît un bărăgan, care se întinde
pînă la dina lui Eliade, plină acum de barăci şi circuri. Vroiau ieie pe lîngă gardul întărit de duzi
al grădinii, lăsînd în iapta drumul cel care prin Pantelimon şi Cernica rge spre Săruleşti şi de
acolo peste bărăgan spre Urziceni, lila şi Galaţi.
Grădina lui Eliade era la început o livadă ca de vreo ci pogoane, cu poteci umbrite de duzi
mari şi de corcoduşi, soci mulţi, ici şi colo cu liliac şi lămîită, cu cîţiva tei. Aici ost construită
peste un subsol o casă cu un cat, în care a ; mutată mai tîrziu o parte din faimoasa tipografie —
adusă la Mavrogheni — cum şi locuinţa poetului. E o larmă de surle, de tobe, de pocnete, de
suigale. de tari, care te asurzeşte, căci e şi sîmbăta seara. Grădina cea mare, despărţită de casă,
este închiriată în pul tîrgului, pe parcele, corturilor de circuri şi comedianţi^ ariilor cu danturi
de ' măscărici şi cadine", care joacă eş şi desfrînat după muzica moale turcească, pe un soi de aă
împodobită cu verdeaţă şi oglinzi. în grădină, e răcoare, ş|umpărătorii, după ce au stat în arşiţa
tîrgului, vin aci să reacă. De mare folos i-a fost lui Eliade ajutorul in bani fătul pe care i l-a dat
bancherul Pavlicioiiir- îndemnîndu-1 ;umpere acest loc api^oape de via sa.
Vizititul se înşelă şi trecu mai departe, ţinînd-o mereu drumul Pantelimonului, cu casele
cu prispe înguste, lipite jos cu pămînt, fără parmalîc, cu acoperişuri înalte de şin-a, ."destul de
înghesuite unele într-altele: aşa. ajunseră â aproape de mînăstirea Mărcuţa, ctitorie a lui Ghica-
lă. Ocolul nu era prea mare şi Dobrovici se supără dogi ba, căci toate uliţele care se despart pe
stinga sunt dru-ri printre vii şî duc la lacul Fundeni, cu malurile lui niamurite din stufişurile de
trestii şi cu ochiuri de apă, u| ori acoperite cu lintiţă şi frunze late ca lipanul, pe care^ m ca pe
tipsii verzi nuferii albi cu inimă galbenă. Cam nijlocul lacului este un mic ostrov — cel gătiţ^t de
ei — •are se ajunge lunecînd printre trestii şi cele gîteva sălcii, unde se plimbă şi raţele sălbatice,
şi vidrele cp cap turtit :oada lopătoasă. Laşi luntrea şi calci pe pămîrit sărî|itos, arini, ulmi şi
gherghini sălbatici plini de privighetori. în
 ♦
5G9
1
mijloc este o poiană cu iarbă grasă şi înaltă. Propriei, ostrovului, bancherul Pavlicioni,
este in ceartă cu Cantacu-zineştii, proprietarii satului Fundeni şi ctitorii bisericii â% acolo,
fiindcă ol pretinde că ostrovul tine de via lui cumpărată de la Ghiculeşti şi care mei'ge din
spatele grădxru. Eliade.pînă în ăpa lacului. Un drum fără case pe d^^ lăvurf duce tot printre vii,
de la grădina lui Eliade pînă la lac. si este numit între Ziduri", din pricină că se înfundă intri
nişte ruine de pe malul apei. Acesta era drumul pe catt vroiau să meargă ei. Deocamdată ostrovul
nu e de nici folos nimănui şi slujeşte numai şerpilor de apă şi vidi^i ca să vîneze peşti, ca şi
mărginaşilor, care vin să se sca1(ît vara, în zilele de sărbătoare, şi apoi să treacă apa cu luni şi să
mănînce haiduceşte pe iarbă.verde, după ee unii pescuit ziua întreagă, fiecare după norocul lui.
Aici, în ostrovul Impcr, bancherul, proprietarul de valii şi de vii, arendaşul de moşii
Pavlicioni a poftit a^ seară la o masă mare pe fruntaşii negoţului, încît nu;l| seşte nci un staroste
de breaslă din Bucureşti. E un hkrl înalt, cu nas puternic, cu ochi mari, negri. Poartă o mus
stufoasă, retezată scurt, deasupra unei guri roşii ca femeie. Tot ca de femeie i-s şi obrajii mari,
albi. în afară Eliade şi Danielopolu. numai el, dintre cei ce vor fi de f. e îmbrăcat după moda
Apusului, în redingotă cenuşie. P: de altfel, şî mai tînăr decît e cu adevăraj;. Toţi, măguliţi
această poftire, au răspuns că vor veni cu mare bucu:. Pînă să se adune musafirii care, de la
conacul din vie pî aci vor avea de trecut numai un braţ ingust al lacului. Pa cioni a luat pe Hagi
Curţi, giuvaergiul şi zaraful vestit, ^ preunâ cu Dobrovici, starostele tăbăcarilor, la o plimb într-o
barcă cu trei vîslaşi. Barca e destul de încăpătoare are o găteală de-caic turcesc, cu perne multe
pe laviţe. ^ umbrar roşu de pînză. Se aud şi lăutarii de pe insulă cintî|^ încă de pe acum Din
sinul mamei mele de Anton Pann. înc malul împădurit al ostrovului rămîne în umbra serii
; se ■ acum căsuţele de la Fundeni şi moara. Mai sus, biserica spătarului Cantacuzino.
— Straşnică plimbare ! în oraş e o zăpuşeală de nu răsufla. Dc mult n-a mai fost atit de
cald în mai. Am săn fac şi eu o asemenea barcă, se lăfăieşte bucuj'os Hagi Cui*
— Nu penti'u plimbaiv v-am luat cu barca, niăi oam* buni, ci pentru că tn-bTiic să
vorbim noi intrr noi cova mai taină. înainte de venirea celorlalţi.
570
Hagi Curtí face un semn, arată întrebător sprt visla>i.
— Ăştia 7
 — Nu ştiu romănc-ştc. Suni albanezi pcntiu vie. Acum n adus.
— Spune, la ce tc gîndeşti anume ? vrea să ştu aiul Răspunsul cade hotărît, fără întirzicre
:
— Să facem gja ca revoluţia care o veni să nu ni scape mînă... şi lui Pavlicioni îi scapără
ochii..
Starostele tal?ăparilor nu prea pricepe şi. mirat, sc uită să ă ce ă înţeleg Hagi Cu/ l i .
Vedd că nici acesta n-a intcles
0 lupinj.
f ukv ce putem face noi ?... nişte negustori ? î v . ^ ) i ^ ^ k jixiji şi ridică braţul cu
mineca largă a giubclei ca t*
edunjerirei hp de om cu glagore şi picioarele pe pănunt.
— Noi trebuie să conducem revoluţia, că de nu, e rău, de lot. DaQă trece de boieri, sc
înloarce împotriva n-
. Pavlţcipni stă rezemat in fundul bărcii, pe perne, iji /e din ciubuc> Cei doi se miiă. căci
li se pa: 'î- - - it
1 ar putea conduce revoluţia.
— Dar ce pulem face noi, omuk' ? No i n-avem darul d-a sui mulţimii. Noi nu suntem
vorbitorL şi Haci Cu r i i ia lor cu privirea din nou pe prietenul său t ; ce spune bancherul le dă
ameţeală.
— Nu spune prostii... Hagiule ! Nu ăia care vo rb e s c .>i dau mînă conduc revoluţiile.
Dobrovici e însă de pi iui liagi Curii, dt c a re se
ijină cu încredere negu^iui cască, căci de a m ' zile n'ovici e obişnuit să ceară sfatul giu\
acrgiului
— Nu zău. cum a m putea conduce revoluţi. I i negustori ?
Bancherul si ;\rendaşul ridică mîinile, scos din sărite, rl naidecit, spunîndu-şi că trebuie
să aibă răbdare cu . iiea oameni, reia cu o linişte chibzui' .
— Cine credeţi voi că di^ce, undo vrea el. barca asia "l" ia care dau din miini ? Nu...
Uitaţi-vă aci. Lc arată in
' lui cirma, ale cărei sfori le ţine el acum în mina
— Ii vedeţi \ oi pe ăştia trei care vîslesc ? Ei ştiu că mer^ <' monră. că aşa le-am spus la
plecare şi trag într-nolo
 Coi doi pri^'^şc şi se minunează cind văd că barca decKliitâ oşte puttrnic ta stîAga,
sprt atul de pc mal.
571
— Cu cît mai tare dau vîslaşii din mîini, cu atît mai mult şi mai repede se îndepărtează de
ţinta la care vor ei al meargă.
Dobrovici ai* vrea să vadă încă o dată minunea.
— Tragi nevăzut de sforile astea şi baica merge unde vrei dumneata ? şi cînd vede că
Pavlicioni repetă trasul (k sforile cîrmei, omul se scărpina mirat în cap. %
— Aşa trebuie să meargă şi revoluţia condusă de noi înţelegeţi ? V-am chemat pe voi doi,
fiindcă voi doi trebui să intraţi în guvern după ce vodă va fîrăsturnat...
Acum mirarea lui Dobrovici nu mai are margini.
— Noi, miniştri ? se bîlbîie el năucit şi uluit, cu mîinîf una intr-alta.
— Da... şi Pavlicioni dă cu pumnul în laviţa bărcii.
Hagi Curţi s-a gîndit o clipă, apoi răspunde cum cuvine, cu o hotărîre chibzuită,
iscodindu-1 uşor cu privirea pe Dobrovici, ca să vadă dacă-1 urmează şi de data asta
— Frate Rudi; te-ăm ascultat de multe ori, o să te asi
tăm şi acum.
Da,, starostele e de aceeaşi părere, căci dă din cap tăcii| ca şi.cînd ar rumega ideea, dar,
de fapt, se bizuie pe prjf ' nil său.
Apoi Pavlicioni le explică în amănunte ce au să facă a ^ " seară, cînd va vorbi un musafir
de scârnă, Eliade, pe CcUt; r"'- altfel, ei îl cunosc bine, căci au fost abonaţi la ziarele la îl bate
la cap îndeosebi pe Dobrovici, pe care 11 vei totuşi mai moale...
— De ce să nu fii ministru dumneata, care ai o tăbăcâit i 'aproape două sute de meşteri,
calfe şi ucenici ? Duij neata care eşti starostele breslei dumitale ?
Ar vrea, acum după ce i-a dăscălit cum trebuie, săfl întoarcă mai devreme pe ostrov, căci
ţine să se ocup^^ însuşi de pregătirea ospăţuhii. E grozav de priceput şi are^ gust deosebit
pentru bunătăţile mesei, deşi el însuşi fl mănincă mai nimic. îi place să vadă pe alţii mîncînd cvi
rofti la masa lui şi să-i'îndemne necontenit : „Mai ia puţin.. ' şi din asta... să vezi ce dulceaţă are
pastrama a dc nu-i simţi sărătura... un pic, num.ai luî pic de la mine din vie, dar e dichisit după
legea lui, îi^osaliot..."
Pînă să se aşeze la masă, cîţiva arnăuţi găietăna fnră pistoalele obişnuite, se plimbă
prirtrr rniT^pfiri cu \.
ista
'C
1 cu
572
Llt
a

1
n
ste
SOI
)te pă era ic
[l'O
1)1
UI
ap
CI
M
de in
ipoi to
lal
ì
m
1
CI
d
P
iti
U
d ti
re
şi
P
 d
NP
CI
fa n
.turi şi mezeluri, dar poftindu-i să vie şi la un butoi întors, al cărui fund e aşternută o faţă
de masă şi pe caro se află lumărate alte mezelicuri : ghiudem, ficăţei şi chifteluţe jite de pasăre,
măsline verzui, icre de ştiucă, pălămidă >tă, chefali cu ceapă şi obleţi în untdelemn, cu sare
multă supra. Din acelaşi butoi, de la cep, se.scot ulcele do pelin nai din viile lui Pavlicioni.
Alături e o tăviţă cu sticle de soiul, mastica de Chios tare şi dulceagă, ţuică bătrînă de toi-de-
Munte, rachiuii ungureşti de caise, votcă şi altele, limpul acesta focul dogoreşte pe o vatră mare
un grătar sute de mititei pe el, dar — făcute anume, ca să se poată irti deasupra ei, pe jăratec de
tei şi subt supravegherea ulie a gazdei — şi cîteva. frigărui cu cîte şase pui do mai, .'înd la alt soi
de foc sfîrîie dînd miros plăcut alte frigărui, itea de chebap. ,.Din ăsta să gustaţi negreşit, că e
făcut socoteală, aşa cum am văzut eu înti'-o vară la Damasc, că nai acolo chebapu,l e chebap." Au
gustat din toate cu o tă do haiduci pîntecoşi. S-au aşezat apoi la masă, pe oarele aşternute pe
iarbă, stînd cu picioarele strìnse 't ei, căci mai toţi stînjeniţi de perine, le dăduseră în lături. Dă
saramura de biban cu multă boia şi după marinata :rap lat în burtă, au venit fripturile. Dar cel
mai mult" le cură parcă mieii care fuseseră puşi la foc hoţeşte, adică ■ opaţi în jăratic, în pielea
lor pînă plesneau, şi erau unşi i cu tot felul de mirodenii.
...Toţi mîncară cu poftă, după legea veacului, slujindu-se mai mulţi de degete, căci
furculiţele puse alături ^ năs-xe destul de proaspătă pentru ei — îi cam încurcau. Dă ce băură
cîteva soiuri de vin, Pavlicioni, care nu băuse it ceaiuri toată seara şi care se pregătea să ţină o
cuvîn-î, făcu semn slujitorilor ; aceştia strînseră toate paha-' de pe masă şi aduseră altele de
cleştar subţire, înflorat, le formă nemaivăzută de către cei de fală. Din două ini largi, joase, pline
cu gheaţă se iviră apoi zeci de sticle ;ampanie, păstrate la început la gheţăria cea mare din vie,
poi, aburite de răceală, aduse aci în butoaie tot cu gheaţă, toţi marii negustori băuseră pînă în
această seară şam-ie, oricît erau de bogaţi. Deşi, după pacea de la Adria-ole, începuse să se aducă
din Franţa multă şampanie- şi de ă calitate, totuşi oamenilor, care luptaseră aprig ca să i averi
mari, li se părea aceasta o frivolitate, un lux de igăduit cînd îl plăteau ei. Se revolta în el zgîrcenia,
duhul
 însuşi oai'e dusese Ik adunaiea averii atunci cind era vu sa cumpere drăcie de asta franţuzească.
Dai' astă-sear văzînd-o jucînd spumoasă şi aui4e in palmarele de cleşt găsiră că, rece şi pişcătoare, e tare
bună şi nu aşteptau sâ fie rugaţi de Pavlicioni ca să' li se umple mereu pahai'ele.
Peste vreo două ceasuri, cu toată boai'ea răcoroasă a kn cuîui şi-a pădurii, se încălziseră de mincare
şi băutură a de mult, mai ales că şedeau cu picioarele subt ei, pe covoa incit lepădaseră giubelele şi rămaseră
numai în anterii şi fâf-menele. Unii se ameţiseră de-a binelea, beau mereu şi c coteau ca fetişcanele la
pişcătura rece a băuturii spumoa Tală insă câ Pavlicioni se ridică în picioare, ţinind în mînă pahar pe care ii
va pune apoi jos, cînd se va incă^-^i =i , de focul oratoriei.
— Fraţi negustori,., v-am poftit aci la mine, in ? ^. insulă...
O voce mucalită strigă din coada mesei.
— Fiindcă în oraş e holeră...
— Nu pentru asta, ci pentru că se petrec în lum^e lucu^ mari. De la un capăt la altul al Europei,
totul se mişcă perj
:ertate. Fraţi negustori, în scurtă vreme şi noi ne v elibera de lanţurile sclaviei. Dar pentru asta
trebuie să mişcăm şi noi... adică negustorimea.
— Şi cît mai repede, că dacă nu. ne-o iau înainte ne menii, şi e rău, întregi Hagi Curţi, care dovedea
că pricep bine învăţătura prietenului său Rudi.
— La mine în tăbăcăiue, calfele si ucenicii numai Oţ involuţie vorbesc, adaugă cu vocea lui groasă
şi staroste" Dobrovici.
Se ridicd aiunci un bătrîn cu mustaţa mare. albă, ^ bucuros ar fi purtat barbă dacă nu ar fi fost
oprit de asta. căci, afară de nwii boieri, numai* clericii şi ţărarfi bătrîni aveau asemenea dî^ept. numai
pentru ei nu era | oprelişte. .
— Eu cied că Rudi ai^e dreptate... Trebuie să ne grâbin. Ce auz în fabrică şi în prăvăliile mele nu-mi
place. ZQi»i crtd că le-a sosit ceasul. Vom păţi ce-au păţit cei din Fran: Aşa, vă spun să ştiţi că eu am trăit pe
vremea aceea, ^ fugea lumea de acolo in toate părţile^ că la ei acasă se scaŞ dau în sînge.
574
— Ei bine, v-ani cJicinat aci. relua Pavlicioni. ca sâ nr
f>aştom mai bine noi intre noi şi mai ales ca să cunoaştem otii pe cel caiX' va fi în fi'untea i-
evolutici rf»nlânf^şti- pe
iele criiluirar şi dascăl al neamului, pe scumpul nostru Eliade. nainte ca să i'/bucnească aprobările
zgftmotoa^e. îînai rli întregi cu căldură cele spuse.
- Ca proprietar al celei mai mari tipografii din Bucu-i. dumnealui e şi puţin negustor dc*-ai noştri.
 jjjnii bat din palme, alţii strigă, se aude şi un intir/iat ' ' rim'\.. Un nor a trecut peste lata lunii noi.
fără s-o iiă umbri. Din ostrov nu se poate vedea spre oraş şi s* rtt aci ca apăraţi de Agie şi de doiobanti.
Eliade se ridică inlăciimat, tulburat.
— Oameni buni, eu nw sunt deci' u n smerii sei Ti' v i - ifia mea e...
Dar Hagi Curţi îl întrerupe iar, grăbit. încălzit de persp(\-nebănuite de el pină in seara asta.
— Eşti cel mai mare dintre noi. Ti'ebuic* să fii in IVunt(
— E prea mult penti'u modestele mele mijloace. Şi in-iVSQ spre cer un pi'ofil cezarian, corijat
dc fiumoasele lui 'te cărunte şi de mustaţa mătăsoasă.
jPavlicioni, care tot vcabind se plimba, a venit acum ală-m j d e Eliade.
— Cum vrei să lăsăm n.Aoluţia pe seama cîtoi v . ^ ^ u u j -^^'^i arhişti şi a unor
neispi'ăviţi ? Unde vom ajunge ?
Toti întăresc zgomotos. Se aud tot felul de apostrofe şi
igăte......Nu vrem anarhie... Nu vrem sa ni 9e suio în cap
sculţîi."
Eliade. aşteptînd sâ se sfirşească strigătele, schimbă pii-i induioşate cu Pavlicioni. apoi reia cu voce
srmoră. plină
hotărin-.
—^Aci suni alături de dumneavoastră. Am scris-o şi la zetă : urăsc tirania, mi-e frică de anarhie.
Sunt aci amindoi' ichii mei. amîndoi negustori şi cărturari. Danielopolii. Ei ă cunosc şi vă cunosc.
A fost un vuiet de aprobări, unii au încercat chiar să se tke în picioare. Chemat stăruitor să_
vorbească. Nicolae IŞelopolu le-a arătate ce „rolă" frumoasă este chemată ]oact^ negustorimea. Vorbea eu
uşurinţă si se cam lăsa iMtat de cele ce spunea.
Petrecerea era în toiul ei, negustorimea se înfierbînt« bine de tot aflînd că rangurile şi lîrivilegiilo
boiereşti vor desfiinţate — oi-a ceea ce burghezia numea cu convinge, „egalitate^* — limbile se dezlogafă,
fiecare lua cuvîntul ş| făgăduia că „dă" pentru revoluţie atîtea calfe şi atîţia zilierL aniintind astfel de
vestirile cu duh ale mesenilor, către naşţij ridicat in picioare la nunţile la care se făcea ..masă cu dar* pentru
ca să se scoată cheltuielile.
O seamă de oratori improvizaţi, în anterie, cu coacşiH roşii şi cu meşi galbeni în picioare, ţineau
acum cuvîntărf mai abitir ca apărătorii în faţa Divanului apelativ. Printit coi mai înflăcăraţi de ideea
egalităţii cu boierii — căci nimeni nu vroia egalitate cu ţăranii şi muncitorii — era starost Dobrovici, care
rostea întîiul său discurs în viaţă.
 Nu mai ştia să sfîrşească, nu nimerea nicidecum cuvîntul de încheiere şi lungea astfel la nesfîrşit,
fără să ştie cînd se va putea opri. Pină la urmă făgădui şi el o sută de calfe... Dar abia se aşezase jos şi iată că
un vătaf de curte veni să-i spuic ceva la ureche. într-o clipită i s-au dus aburii vinului şi ai succesului
oratoric. Pare abătut. Pavlioioni, care a ba^'at de seamă întîmplarea, întreabă de la locul lui despre ce e
vorba. Toţi întorc capetele într-acolo. Mai tuturor li s-a înmuit inima, să nu fie vreo veste proastă, vreo
porun*... . Agiei, vreun foc în mijlocul Bucureştilor, un foc dintre cele care nimicesc jumătate din oraş.
Dobrovici abia mai po.ate îngîna două cuvinte. Cin .\i lămureşte despre ce este vorba.
— A venit un slujitor de la boierul Alecu Vulpe. Spune că- 1 cheamă boierul numaidecît, la el
acasă, pe frate 1 ' Do-biovici. Zice că să vie redepe, că boi*! ii o furios.
Pavlicioni se ridică, indignat.
— Acum ? Sîmbătă seara ? Dar ce-i asta ? SunVm -gVo lui ? Cum poate fi chemat astfel un mare
negi ^: ( -i dacă-i supărat boierul Vulpe ? Nu te duce, frate 1 viei. Eşti tot atît de bogat ca şi el. La Viena şi
Lipscp dumitale e aur, iai^ de Vulpe nu ştie nimeni.
Toată lumea strigă... „Nu te duce, jupîne... ai aşa de frumoase ca ale lui... Nu te duce, vere... Să '
ziua, ca oamenii, nu acum, la miezul nopţii... ţ'rimil că ijşti musafir... Că eşti la o masă cu prieteni."
Dar lui Dobrovici i s-au tăiat picioarele. C ]e pasă,' căci nu e vorba de ei. Dar el ştie cum se
576
erimea cu negustorii. Cînd era mare vornic, Alccv Vulpe cît pe-aci să-
1 ţintuiascfi de o ureche la stîlp, în piaţa
Gheorghe, pentru că ieşise din prăvălia lui o piele scumpă, cam
putredă, răscoaptă. Un negustor putea fi oricînd
mat la Agie, uns cu smoală şi plimbat aşa prin oraş,
marfa legata de gît, dacă marfa acer<*r/ ^^'-n socotită Hr»
cri proastă ori prea scumpă.
— Nu vă supăraţi, mă duc... Să vedem numai despre ce orba. Am
caleaşca la conacul viei şi într-o jumătate de s sunt înapoi.
om Intre oameni, voi. I
NEGUSTORUL Ş I BOHIRIL
A trecut braţul dc apă cel mai adine şi mai îngust Fîntînica, în barca
cu cei trei arnăuţi şi apoi, luînd in piept o potecă rîpoasă, printre butucii de
vie în floare, a ajuns la conac. Dar cînd să se suie în caleaşca, ia vizitiul de
unde nu o. Pasămite vizitiii tuturor butcilor se adunaseră în f<^' şorul viei
şi povesteau snoave, după ce mîncaseră şi ei fr. tură şi băuseră un pahar de
vin, din porunca anume a 1 Pavlicioni. Starostele Dobrovici ardea de
nerăbdare. I părut nemaipomenit că vizitiul nu-1 aşteaptă pe capră şi de
cum îl văzu se răţoi la el, amarnic :
— Unde-mi stai, ticălosule ? Nu ţi-am spus să aşu, totdeauna lîngă
cai ?
La răspunsul învinuitului că s-a dus şi el să îmbuce ce\ mînia marelui
negustor n-a mai cunoscut margini. A luat biciuşca din toc şi a început să-i
care cu ea. Cu faţa arsă de ph^snitura biciului, omul numai a scîşnit din
dinţi, s-a urcat pe capră şi a pornit.
Ajuns la casa cea marc de pe Podu Mogoşoaiei, pes; t drum de
biserica Sf. Nicolac Tabacu, Dobrovici a oprit caleaşca afară şi a fost dus de
paznicul de noapte de la poartă, care văzuse caleaşca şi 1-a crezut boier, la
uşa cea mare diti faţă. A bătut tot paznicul acesta la uşă, iar un arnăut cu
găiotanc a venit să-i deschidă, făcîndu-i apoi loc să intre, 1-a lreçut pe
starostele tăbăcarilor prin două săli mici cu oglinzi vi laviţe de palisandru,
unde acesta şi-a lăsat papucii şi giu-beaua, şi apoi 1-a dus în sala cea mare
cu sacnacsiu, spro coltul uliţei.
Aici Alecu Vulpe împreună cu alţi boieri joacă ca de ol cei cărţi.
Bineînţeles este de faţă şi Băl-Ceaurescu, acum i despărţit dc Eufrosina,
care e deci şi ea. Inept, chinuit de t teta, care nu vrea să-i fie decît nepoată,
a umplut-o de, l
57a
erii. Se mulţumeşte deocamdată s-o ia cu el în toate păr-în fiece zi.
Cînd Vulpe îl văzu pe Dobrovici, se întrerupse din joc începu să strige furios :
— Pe unde ai intrat ? Pe unde ai intrat, mă ? Dobrovici se fîstîcise, ar vrea să spună ceva, i se îneacă
rbele în gîtlej,
— Să vedeţi...
Vulpe, furios, nici n-a aşteptat răspunsul.
— Pe unde ai intrat, n-auzi ? Se întoarce spre arnăut, gura pungă... Pe unde l-ai adus, mă vită ?
Sluga se bilbîie, speriată.
Prin faţă, am crezut că...
 Vulpe se întoarse iar furios către Dobrovici :
— Mascara, intri într-o casă boierească prin faţă ? — şi-i veste pe ceilalţi ca înmărmurit de o
asemenea cutezanţă : oi se porneşte a urla către negustor : Afară ! Ieşi afară... către slugă : Vită, adu-1 prin
uşa din dos. Eufrosina, care stătea de vorbă, lungită pe sofa, cu Vul-chi şi cu colonelul Dăscălescu, se uita cu
milă la tatăl lui nă ; părea gata să-i spuie o vorbă marelui ban. Pe urmă răzgîndi şi urmări cu privirile pe
Dobrovici, care ieşi îm-!ticindu-se. Omul abia şi-a pus la nimereală anteriul şi ciz-iliţele de saftian. E dus
prin curte către bucătării, intră r-un soi de tindă lungă, cu duşumea ceruită, ocoleşte la îapta pe alta şi mai
lungă, năucit de nu vede nimic, şi pe nă, pe uşa din fund, e scos iarăşi în odaia cea mare cu nacsiu.
Dar nimeni nu se mai uită la el. Aşteptă într-un colţ. la trei sferturi de ceas. Abia atunci marele ban
îşi amin-
Jte şi spune uneia din slugile care purtau tăvile cu gustări, i şi cafele pentru jucători să-i aducă
blana de cacom alb. id sluga i-a pus-o dinainte, Vulpe îşi dezdoaie picioarele subt el, se ridică greoi, coboară
de pe sofa şi vine ame-ţător spre Dobrovici.
— Ascultă, ce blană e asta ? Ţi-ai bătut joc de mine ? Ilpă ce îmbrăcă haina iar îi vorbeşte întărîtat,
privindu-1 jf lios cu ochii fără gene, mici de ciudă. Vino aici... Ia uite
n îmi vine gulerul...
— Vine bine, măria-ta, aşa trebuie să vie...
— Aşa trebuie să vie ? Scîrbă ce eşti ! Cu mine vorbeşti aşa ? Vrea să-1 lovească, dar oasele-i
trosnesc şi mîna uscată nu-l ajunge.
Dobrovici se văicăreşte, nenorocit, cu capul lăsat smerii pe umărul
sting.
— Miria-ta, o facem din nou dacă nu vă place... Săni mina... nu vă
supăraţi.
Dar Vulpe fierbe de mînie ; gxira lui fără dinţi, ca o pungă, c albă de
un soi de spumă uşoară.
— Ţi-ai bătut joc de mine, neruşinatule... Caută ceva, ţi parcă nu
găseşte, apoi ia de pe masă o cutie de tabac goală şi o aruncă în blănar. Uite
cum vorbeşte cu mine un fecior de măţar ! Ascultă, dacă mîine cînd mă scol
nu găsesc blana fără cusur, pun să te bată dinaintea bucătăriei.
Dobrovici iese, împleticindu-se ca beat, fără să poată şti dacă pare
beat că a fost atît de umilit sau de bucurie pentru că a scăpat aşa uşor.
BONIFACIU
 Bălcescu veni acasă pe la zece seara. în timp ce-şi lăsa acferlanul şi pălări'ă în mica marcliiză-
verandă, fu înlîm-nat de Tiţa, care-1 aştepta, ca în fiecare seară, anume ca i-l vadă ea mîncînd căci
doctorul Gronau îi spusese că nu-lai o masă hrănitoare şi îmbelşugată îl poate păstra în viaţă, m foarte
intrigată şi îl vesti degi^abă :
W_ Ai o scrisoare cu adresa în ungureşte, de la Buda-3sta.
Bălcescu tresări. Inima-i bătea ca niciodată pînă acum. itrebă atît de pripit unde e scrisoarea, încît
Tiţa deveni şi lai curioasă. Scrisoarea era alături de cele două ouă fierte de friptura de pui rece de pe tava
aşternută cu şervet alb pusă pe lunga lui masă de lucru. O desfăcu, dar nu pri-jpu nimic. Era de la început
pînă la sfîrşit scrisă în ungu-
£ji doar o dată întîlni numele Bălcescu, spre sfîi'şitul ei. Ce e ? întrebă sora neliniştită. Tiţa,'nu ştiu
ungureşte decît Keleti Ujsâg şi tocmai avintele acestea lipsesc din scrisoarea asta. Trebuie să caut
lîine pe cineva să mi-o tălmăcească.
încerca să-şi astîmpere curiozitatea, dar el însuşi deve-ea din ce în ce mai înciudat pe acest mod de
a i se scrie. )esigur că Luxiţa îl vesteşte că a născut. Va fi avînd un ăiat cumva ? Ori fetiţă ? Deşi îşi spunea că
paternitatea este entru el o fericire îndepărtată, nereală, totuşi ar fi vrut eapărat să ştie ce s-a întîmplat cu
adevărat. Se sili să pară joiştit. încercă să mănînce şi ciocăni încet un ou.
I^iţa îl mai întrebă despre ce s-a discutat la „Frăţia", acă mîine este cumva liber, ca să meargă la
unchiul lor la ie. I-a poftit la masa de seai^ă şi le trimite o trăsură. Dar >rice spunea, gîndul îi fugea într-altă
parte ; de altfel, şi din
»

V
răspunsurile lui se vcdoa că t\ la rindul lui, cu gîndul aiurea. Dar aşa, de pe drumurile aslea ale
incertitudinii şi ale întrebărilor, Bălcescu reveni într-o clipă încremenit, şi faţa îi căpătă o paloare pămîntie.
Parcă i se înfipse un cuţit în inimă. Dacă ea a murit din naştere şi îi scrie despre asta altcineva, o mină
străină şi milostivă ? Gîndul îi fu cu neputinţă de îndurat ; se ridică scurt de la masă. Tiţa, care îl spiona
neliniştită, înregistra în propria ei făptură, ca un seismograf de o nesfîrşită sensibilitate, toată brusca lui
emoţie, deşi pentru ea era fără obiect.
— Nicule, ce e ? Şi-i prinse mîna cu adîncă duioşie.
— Nimic, Tiţa, fii bună, lasă-mă te rog singur, lasă-mă cu gînclurile mele... nici eu nu ştiu nimic.
înţelese din privirea lui arzătoare, din vorbele lui cu un accent de deznădejde, că trebuie să-â lase
singur.
 Timp de o oră întreagă se plimbă prin casă frămîntat de c(^le mai mistuitoare întrebări. Gîndul că a
putut să moară Luxiţa îl înnebunea. Niciodată nu a iubit-o atît cît o iubea în clipele astea, cînd era pierdută
pentru el. O descoperea ^ de la clipă la clipă şi o înţelegea, cum nu o cunoscuse şi nu o înţelesese în
curgerea anilor. Era atîta generozitate, atît elan al dăruii'ii în făptura asta mlădioasă şi sprintenă, neaştep-
tată în reacţiile ei, care uneori era stinsă şi aproape urită cînd era bolnavă, ori nu ţinea ea să fie frumoasă,
dar care era plină de farmec şi de strălucire atunci cind vroia ea — femeia asta care întorcea sporită bucuria
ce i se da, ca o oglindă de cristal pur, care răsfrînge înzecit lumina dăruită. Avea acum treizeci şi doi de ani şi
uneori era abătută, istovită de griji, bolnavă, dar în aceeaşi clipă, dacă afla faptul de care era însetată inima
ei, înflorea ca o adolescentă, privită de un salon întreg. Ar putea oare pieri, ca să nu mai fie niciodată, aşa
cum nu mai sunt frunzele din alt an ?
Privea mereu scrisoarea de pe masă, ţintuit de cuvintele ei neînţelese. îşi aduse aminte că şi Luxiţa
se aştepta la o naştere grea, căci un doctor îi spusese că întîia naştere la treizeci şi mai bine de ani este
totdeauna legată de mari primejdii. Ştia şi le-a înfruntat. Era în ea o sete nepotolită de a fi mamă, ar fi
înfruntat pentru asta şi certitudinea morţii.
Recitea cuvintele ungureşti care nu-i spuneau nimic, absolut nimic, deşi în ele era taina cea mare a
vieţii lui.
Nu mai putea fi vorba de somn, de aşteptat pînă a doua ii, căci pînă în zori era o veşnicie. Dar nu
putea nici să- în^.
582
i
ui
e ,el îw loa
ch
l
... p
l-onif

I
leagă unde ar putea găsi chiar în noaptea asta pe cineva re să ştie ungureşte, pe cineva pe care ar
putea să-1 scoale miezul nopţii. începu să-şi cerceteze în minte şirul sluji-ai^elor şi al meseriaşilor unguri
cunoscuţi, care ai* putea să-i Imăcească scrisoarea. Nu găsi nimic. Se trînti în fotoliul •rde, hotărît să
doarmă îmbrăcat, dacă va putea cumva >rmi, şi stinse lumina. De afară intră pe fereastra desclaisă ipaia
molatecă a lunii, umplînd încăperea de arabescuri albe, ^gre.
 Dintr-o dată tresări, uimit că nu se gîndise de la început el.,. Rosenthal ! Ştie că e un hoinar fără
leac şi că noap-a nu-1 găseşti niciodată acasă, însă îl va căuta în tot Bucu-■ştii. A şi pornit. Dar în uşă
întilni pe Tiţa, care nici ea nu atea să doarmă din pricina scrisorii şi care îl pîndea ne-liştită.
— Tiţa, mă duc la Rosenthal ! Să-mi citească scrisoarea liar în noaptea asta. Nu mai pot.
îşi puse macferlanul, îşi luă pălăria rotundă şi tare şi ieşi portiţă, pe lîngă bolta de viţă. Soră-sa se
întreba şi mai liniştită ce putea să aştepte el, ce puteau să aducă ac(4e ndmu ungureşti... de ce a simţit
nevoia să plece chiar japtea în căutare.
Nu 1-a găsit pe Rosenthal acasă, dar 1-a găsit la Rosetti, ade într-un chioşc îmbrăcat în iederă mai
erau şi alţi pri-eni şi prietene de-ai lor. El le cìnta din vioară, sulot lu-lina lunii. Bălcescu le-a spus limpede
ce vrea. Să i se ci--ască numaidecît o scrisoare. Cei de faţă au înţeles, şi ei oi au intrat în casă. La lumina
unui sfeşnic, Rosentlial a iceput să citească numai pentru el mai întîi. Bălcescu aş-pta de paxxă ei'a ţinut
într-o gheai^ă. O glieară care, spre îrşit, în clipa cînd subt mustaţa mică a lui Rosenthal apăru n zîmbet,
începu să-şi slăbească strînsoarea. Fără să-i mai 'aducă, pictorul îl luă în braţe, strîngîndu-1 plin de
căldură.
— Nicule, eşti tată. Unguroaica ta ţi-a făcut un băiat, cheamă Bonifaciu. *
* Din legătura sentimentală a Alexandi'inei (Lucica, Luxiţa) Florescu
(1814—1899) cu N. Bălcescu a rezultat un băiat, botezat onifaciu, viitorul
scriitor Bonifaciu Florescu ^14 V 1848—18 XII 1099). ascut într-un
sanatoriu la Budapesta. Marele agă lordache Florescu, itreaga familie
Florescu vor ascunde existenţa copilului nelegitim, i^cunoscut însă de toţi
Bălceştii. Totuşi, în 1858, Luxiţa şi-a adoptat ul natural, ocupîndu-se
îndeaproape de creşterea şi instruirea lui iotodică în Franţa, unde a urmat
după cursurile renumitului liceu liouis le Grand'* şi Facultatea de litere din
Rennes (n. ed.).
— Şi ea ? întrebă Bălcescu, încă neliniştit.
— Cred că e bine... N-ai^ fi scris o scrisoare atît de năzdrăvană dacă ar fi ceva rău.
— Năzdrăvană ? Cum asta ?
în timpul acesta, cei de afară, privind prin fereastra joasă, îi văzuseră îmbrăţîşîndu-se şi erau tare
curioşi să ştie ce veste atît de frumoasă putuse primi Bălcescu. îi strigară să vie în chioşc. Bălcescu însă nu se
lăsă pînă ce Rosenthal nu-i tradusese scrisoarea cuvînt cu cuvînt.
Era o scrisoare exuberantă, ca un strigăt de triumf şi veselă ca o glumă, căci Luxiţa se apucase să
imagineze o întreagă poveste care-i dădea şi lui o poftă nebună de rîs. Că mama ei, profesoara, care a vrut s-
o gonească de acasă pentru păcatul ei, cînd a văzut pe micul Bonifaciu, într-o clipă s-a îndrăgostit de el... A
declarat că seamănă cu un frate al ei, pe care 1-a iubit... Că au băut toţi şampanie... Că ea se simte foarte
bine şi că-1 iubeşte mai mult ca oricînd. Ar vrea să vie la Bucureşti, dar maică-sa i-a spus că nu dă ea copilul
să plece pe drum, să se îmbolnă,vească, cine ştie, lezus Măria ! Că n-are decît să vină el, păcătosul de bărbat,
la Budapesta... ori dacă ea nu s-a săturat de el, să se ducă ea la Bucureşti, dar copilul nu-l va da. Că-i va găsi
ea o doică şi-1 va creşte singură. Scrisoarea încheia spunînd că ea s-a hotărît şi chiar aşa va face. Va veni
adică la Bucureşti, singură. „Fată smintită de optsprezece ani", ar fi spus bătrîna maniă...
Rosenthal îl mai îmbrăţişa încă o dată şi veniră amîndoi, nespus de veseli acum, în chioşcul
luminat de lună. Cei de faţă stăruiau toţi să afle despre ce e vorba. Mai ales o cîrnă. care se ghicea, în lumina
dulce a lunii, drept o fire foartt^ sentimentală, zgîndărea mereu curiozitatea celorlalţi.
— Nicule, la urma urmelor, de ce să nu le spunem ? fu de părere prietenul, strunind din nou viora.
Vru să zică hotărît : Nu... dar pe urmă îl fulgeră uşor un gînd. Rămase tăcut, zîmbîndu*şi lui însuşi,
clătinind din cap, căci acum pricepu de ce i-a scris Luxiţa aşa... şi de ct a pus să fie tălmăcită scrisoarea în
ungureşte, numai în ungureşte... De ce improvizase o asemenea poveste. Vrea ea, anume, ca scrisoarea să fie
arătată la toată lumea... Avea ea socotelile ei... îşi surîdea mereu lui însuşi, Foaiie bine, va face aşa cum
doreşte ea.
— Spune-le tu J
584

I
be
(
ă el
t
ă
»el
C
in ,
a?
m. se ivu
loscnthal nu aşteptă să i se spuic încă o dată.
- Nicu are un băiat,.. I 1-a născut o unguroaică )a Buda-a. îl cheamă Bonifaciu.
 :ostache Rosetti, care se du.sese în iatac să fie lingă ia lui cînd alăptează fetiţa şi se întorcea, auzi
din prag >a dată de Rosenthal. întinse braţele înflăcărat către eseu.
- Frate, vino să t(^ îmbrăţişez... Ai un băiat... Un viitor batant pentru cauza poporului... Mă
emoţionează grozav ul că poate Bonifaciu al tău este născut în aceeaşi zi cu
a men. Ah, aceştia sunt copiii libertăţii... frate... Ei sunt e omenirii celei noi.
)e un an de zile, Rosetti se însurase cu Măria Grant. pe o iubea de îndelungată vrem(\ ^ I se născuse
de cîteva
0 fetiţă, pe care el, asociind-o de la naştere cu revoluţia sta să izbucnească, o b<2ţezase, plin de
înflăcărare, Li-
ate'şî-i prescurtară numele în Liby.
/eselia fu dintr-un salt sporită şi-1 îmbrăţişară \o\i pe . Se întoarse acasă absent, îndepărtat, ca
şi cum ar fi un vin bun. Se simţea fericit. Totul i se părea limpede şor. Cînd vru să întoarcă cheia în broască,
uşa verandei eschise singură. Tiţa îl aştepta. Faţa 't m descompusă elinişte.
- Ce-a fost, Nicule ? Dar neliniştea i se topi ca o ză-
1 la sfîrşitul lui martie, cînd văzu, după ce aprinse lu-^1 ^ figura lui fei'icită. Acum ardea de
curiozitate femeiască,
1 se simţi obligat să-i spuie ceva... şi cum nu putea să o ta, decît tăcînd, trecu şi el subt tăcere o parte
din ade-îi spuse deci că la Paris a cunoscut o studentă ungu-:ă, de la Budapesta. Că are acum un băiat,
Bonifaciu. dată faţa ei deveni palidă. Dar nu vorbi numaidecît. în-ă să plece cu tava spre uşă, se opri î n loc,
se înti^arse ' 1^1 şi-i spuse hotărît :
r
C. A. Rosetti a cunoscut-o pe Maria Grant, sora lui Effingham i t
(1820—1892), in casa boierului Odobescu, unde era preceptoare pii.
Statornică în iubirea ei pentru C, A. Rosetti, acesta se decide i mai mulţi
ani pentru căsătoria care s-a oficiat în Anglia, la louth, către siirşitul lunii
august 1847. Fiindcă ceremonialul ic evanghelic, C. A. Rosetti a repetat
cununia apoi la Viena, vit canoanelor ortodoxe şi avînd ca naşi pe fraţii
Alexandru si in Golescu (n. ed.).
I
585
— Nicule, luăm la noi. Vrem să ^\ cresc eti.
 El bilbii încurcat tot felul de motive, care pină la urmă rezumară la
stăruinţa acelei bunici imaginare de a-fi nepotul. Cind se despărţiră» Tiţa luă
cu ea scrisoarea, s-ar fi bizuit pe o tehnică să afle ea adevărat, chiar dintr
limbă din care nu ştia nici un cuvint. A fost, bineinţele^|{ de prisos, şi nici
î n viitor, niciodată, n-a putut scoate cuvint mai mult de la el despre
Bonifaciu,
Nicule, să-1 luam la noi. Vreau s& ţi-1 cresc eti.
El bilbii încurcat tot fehd de motive, care pînă la urma se rezAiniară
la stăruinţa acelei bunici imaginare de a-şi nep>otul. Cînd se despărţiră,
Tiţa luă cu ca scrisoarea, i s-ar fi bizuit pe o tehnică sa afle ea adevărat,
chiar dintr-# limbă din care nu ştia nici un cuvînt. A fost, bmeinţele^ dc
prisos, şi nici în viitor, niciodată, n-a putut scoale cuvint mai mult de la el
despre Bonifaciu.
I\ <;R\I>I\\ M U D OX M V K l i
Pe malul lacului celui mai limpede şi mai bun de scâl-cîte face
Colenlina, şi suni multe. Buftea. Herăstrău, Ipttoai Tei, Impcr. Fundeni,
Cernica şi altele, grădina \$M toaxXc căutată de bucureşteni. Cu pajişti
dulci, cu <1ghetori şi belşug de flori, aici luna mai o nespus de
moaşă.
Pe o cărare largă ce mergea printre teii care stăteau să IWâti floare,
chiar lingă palatul Doamnei — al doamnei lui Mre Ghica — se plimbă
vorbind aprins Ion Ghica şi aae. Acesta e foaite agitat şi oai*ecum
plingăret.
— Va să zică, voi vreţi să faceţi revoluţie fără mine ?
— Domnule profesor, nu suntem „noi'', ci este, aşa cum 'f%ă ştiţi, o
societate întreagă, Frăţia''.
E cald, căci vara a venit dintr-o dată şi amindoi merg ■teul
descoperit, ţinîndu-şi în mînă pălăriile tari şi inalto. Hiadc reia, îndurerat
şi mînios :
— lancu Ghica, uită-te în ochii mei... Cei mai mulţi de frăţia'* voastră
sunt foşti elevi de-ai mei, de la Sf. Sava. '^ă e ruşine vouă să faceţi revoluţie
fără mine ?...
 . m Ghica e foarte mişcat, căci nu poate uita că Eliade este pă
Gheorghe Lazăr — şi urmaş numaidecît al acestuia — îiul mare dascăl al
neamului. Este autorul unei gramatici limbii româneşti, un creator
deschizător de drumuri noi cultura romanească. Este autorul
Sburătorului, poezia pe 'e nimeni nu o poate uita. Este dascălul lor, al
tuturor, Itar dacă după 1828 el a renunţat să mai fie director al )alei şi sa ţie
cursuri, ca să se poată ocupa de ziare, şi 21 nici el, nici Bălcescu nu l-au avut
propriu-zis profe-— dar niciodată, poate, cuvîntul de dascăl nu a fost li
potrivit decît adresat acestui om, care cu Dinicu Go-cu a înfiinţat
,,Societatea literară" în 1827, apoi cu Ion
587
m
a p " S f 3 'S f 0' « a 0
..TU
ZMEIELE
Oricît era de gi^ăbit, Daniian totuşi se opri din drum s îă o întîmplare
care îi plăcea cu deosebire. Tocmai tre-i pe lîngă biserica Udricanilor, chiar
prin cimitir, zorit ajvmgă mai repede la un frate al jupînului Dobrovici, la
care avea să aducă nişte bani trimişi de la Craiova, d vede în fata bisericii o
straşnică încurcătură de zmeie. Toţi prietenii lui ştiu că muncind
douăsprezece ore pe în tăbăcărie, o singură slăbiciune şi plăcere are şi el, să
ilţe zmeul pe maidan, duminica după-amiază. Ceea ce de acum îl opreşte
locului, deşi e grăbit. De peste gardul ei curţi, sau poate de pe uliţa vecină,
că nu se vedea bine, înalţă sfoara întinsă a unui zmeu care, după părerea lui
cunoscător, era „din două" (adică dintr-o coală de tipar m s-ar zice). Cîţiva
băieţi care se jucau cu un zmeu mai c, acesta pe jumătate, văd cu disperare
cum se apropie, un pirat al aerului, zmeul cel mare, pentru că îl cunosc, ^ă
îndoială şi ştiu că e al unui vînător de zmeie, spaima ihalalei. Puştii,
pare^se la întiiul lor zmeu mare. ţipă larnic :
— Mamă... mamăă... ne ia Jarcalete zmeu... Mamăăă.., Şiretenia
jocului e să se încurce zmeiele, iar cel mai pu-;nic trage apoi de sfoara celui
mai slab şi o rupe, aducînd leul spre el, ori scăpîndu-1 şi lăsîndu-1 să zboare
în liberte, ca să cadă mai departe, unde e prins de tovarăşii vî-toruluL Acum
copiii trag i'cpede sfoara, ca să aducă zmeul 5, dar simt cu deznădejde că e
prea tîrziu, cînd iată că o zdravănă de fată, cu un păr încîlcit, mai mult alb
decît lai, ca un caier de lînă, cu faţa arămie şi ochi albaştri, să t aibă cel mult
şaisprezece ani, lasă jos cutia cu panglici care o aducea de pe uliţa Franceză
la stăpîna croitoriei unde era ucenică şi se repede la unul dintre băieţi, ii ii
sfoara din mîini şi în loc să stringa mereu, dimpotrivă, „dl sfoară". Zmeul
cel mic se depărtează, plutind în gol, pari acum scăpat din mînă. Se lăsa o
clipă undeva peste case, dar dintr-o smucitură fata 1-a înălţat iar. Acum e
din nou sus şi nu numai atît, dar so apropie îndrăzneţ, el acum, <fc zmeul
cel maro. Damian priveşte uimit şi nu se poate dumiri.
— îţi taie sfoara, fetiţo, ce faci ?... Că el are sfoară mai gi'oasă... O fi
avînd şi cîrlig ascuţit...
Dar fata cu părul ca un caler do lină albă, cu ochii viorii 1 şi obrajii
căliţi de soai'e îl ascultă privind numai la zmeu şi-i I vorbeşte dintr-o parte,
fără să întoarcă deloc capul :
— Ce ştii dumneata !
într-adevăr, lui Damian nu-i trecu prin minte că fata ar» .^a
ocolească sfoara zmeului cel mai"e şi are să se inalţe apoi spre coada lui
maiestuoasa, făcută din lungi şi subţiri fişii de cirpă... Jarcalete, dacă el o fi
fost, a priceput primejdi% dar prea tîrziu. Zmeul cel mic a prins o fîşie mai
răşchirall din virful cozii şi, dintr-o smucitură a miinii, fata năzdrăvani
răstoarnă zmeul cel mare, care nu cade In rotocoale, ci dre^ ca un lemn.
Smuceşte la vreme apoi ca să desprindă zmeu! mic. Ba a găsit şi timp sĂ
plesnească peste obraz un golan, care vrea să vadă ce e în cutia pusă jos. Dă
apoi sfoara în mina copilului şi vrea să plece, cînd întilneşte surîsul şi pri-
virea luminoasă a lui Damian, care se scărpina în cap, mi-nunîndu-se.
— Iscusită fată... Te pricepi straşnic... Mi-a plăcut cura ai răpus zmeu
cel mare... Paix-ai fi chiar Ileana Cosînzeana, spaima zmeilor...
Ilinca rìde, intrebindu-se cum naiba de i-a ghicit numele.
— îmi place grozav zmeu... Duminica după-amiază, cînd nu avem dă
lucru la croitorie, mă joc pă maidan cu zmeu.
 — Şi mie îmi cam place, îi răspunse flăcăul, mîngiind-o cu ochii. Am
acasă unu mare cît o uşă.
— Aşa dă mare... pă ce maidan îl înalţi ?
— Pă maidanu cel maie dă la Filaret.
Ea a şi făcut cîţiva paşi înainte şi îi striga de departe :
— Viu duminică să-ţi văd zmeu... Aduc şi eu zmeu meu.
— Stili, cum te cheamă ?
— îţi spuQ JQ duminică.________________ ^
590
e maidanul nesfîrşit de subt Dealu Filaretului, lingă ştina cea mare
din faţa faimoasei fintini cu coloane albe, ocul celei turceşti, duminica
după-amiază se adună copii Măcăi din cinci mahalale. Se joacă arşice,
mosoare, nasturi, Jde lături şi mai pe ascuns chiar stos ; mai în margine bat
turca ori joacă poarca. E şi un dulap mare, care nu mai desfăcut şi a rămas
de la Paşti. Pentru două parale,
3băiat se poate înălţa în vîrful scrînciobului, stînd pe un xn colorat ca
o caretă şi ţinîndu-şi fata de după gît. 3pgii, vînzători de rahat cu apă rece,
purtîndu-şi aninată gît tava cu rahat şi într-o mînă doniţa cu apă, bragagii
li doniţele ferecate în cercuri şi în ţinte de alamă, căru-u^e cu turtă dulce,
nimic nu lipseşte. Nenumărate zmeie X înălţat şi zboară peste pomi, luptă
cu vîntul şi trec pe supra caselor spre oraş.
iată un zmeu mai mare decît toate ; vîjîitoarea lui se [e puternic peste
mulţimea de zvonuri a maidanului. E al-tru şi pluteşte cel mai sus dintre
toate zmeiele. Stăpîneşte ul ; aproape nemişcat, numai coada lungă şi
maiestuoasă i răsfiră uşor în vînt. Trebuie să fie într-adevăr cit o uşă mare.
Vine înspre el, cu poftă de joacă, un zmeu ,,din lă", galben cu rotocoale
roşii. E vioi de tot şi întx'una e tumbe. Se apropie îndrăzneţ de zmeul cel
mare, albas-, care mîrîie la el ca un dulău mînios. Zmeul mic nu se rie. Se
apropie mai mult. Dar cînd zmeul cel mare în-rcă să se apropie de el, zmeul
cel neastîmpărat a şi sărit 3 şi s-a învîrtit fugind sprinten într-un şir de
rotocoale care greoiul dulău nu le poate face. A scăpat. Ilinca rìde flicită de
şotia pe care a făcut-o. Zmeul cel mare, al-Istru, se întoarce la loc, în
măreţia lui neclintită şi mînioasă. mian vede că a fost păcălit şi se bucură,
căci aşa de năz-vană nu poate fi decît fetiţa de la răspîntia Udricanilor. (|id
zmeul galben cu rotocoale roşii la colţuri se apropie , Damian, care pusese
păpuşa cea mare de sfoară groasă un fel de osie ca roata puţului, dă drumul
dintr-o dată ii. Zmeul cel mare fuge spre oraş, ca scăpat din ^lînă, leul cel
mic nu pricepe ce s-a întîmplat... Dintr-o :ă oprit, zmeul cel mare se înalţă
vijelios, sfoara lui a prins q dedesubt sfoara zmeului sprinţar cu rotocoale
Damian Işi petrece bnţd pe dv ic*
ca si n-o tragi zmeul pe care ea fl j<>acd a>a oe isteţ. de : crede ci e cu
m^imÈ^...Amamam^ «ai îr"^ t« cft e de fla^^t
fata ■91
ra
să faci fi rt Cu pirul ca un caier de IrdL c
arămie şi odm viorii, îşi arati fericită dinţişorâ albi ai cuprinşi tn
braţele vrânice ale flicèului. Mai ferick tunde negriciosul Damian.
— CM anî ai ?
— Ş ce, răspunde ea cu un ocìà la zmeu, t căţel... m
Damian se gindeşte aiiiiiît ci el are douised p fifl <ie aaL v
Nu are timp sa st iriUi^ctzc, cac^ ^oia ^. ^easiP
^ a mulţimii, o momîie, in jurul căreia ^-^^^^ ..^^-^ dia .te
părţile. „Gk^amala... geamala*. strigi ci^^ cop :> ffind de zor într-acolo. E
o păpuşă mare, de cind o: mm ca un stat de onx şi joaci după cintecul
ân^iuloi |i al <3obzeL N-are cap. d numai o ^ugi de panglid cokralii dar
trupţd îi e cu două feţe. gras dt o bcâk; cad înăuntr umflat şi susţinut cu
cercuri. Matahala e îmtaricati in luu^ • " 'ate, cămaşă albă, şorţul de
dinainte şi ceî cGn wp*' ^Tunile din faţă, împreunate, tin un boxtet ra^o,
-din spate îi sunt împreunate pe pâept, firi buch*f. iul dinăuntru, care o
ţine de bekduge, pilette domol î >i înapoi, după isonul cinqxiîuhii şi al
eofaaes subt ţiaza aşilor lui înarmaţi cu l»te.
— Hai repede s-o vedem şi r. . \ j:. . i^'e şi-o gonesc... Sprinţari, fata a
porr *
 Damian ştia şi el că de la o vreme, g . - nu . ingăduită ; alergară în
grăbi s-o vadă de a^ . s i aar. glun>ele şi hohotele celor adunaţi
xMimai ci nu putxiri razi: pina la ea, £t au în jur ca la o mie de nameri Se
mulţumiri sa vadă momîia siltindu-se peste mulţime ca wm tmm ufsH
Inclinîndu-se cînd spre drepata, cînd spre
r>E PE DEALU FILAF^ i
ţ^i de data asta Ion Ghica, în loc să vină cu trăsura Iui, lă o birje de
piaţă, cu doi cai ; după ce trecu Podul Mihai-odă, ocoli pe la biserica Sf.
Apostoli. Pe drumuri întorto-leate şi înguste, printre curţi şi gi^ădini,
ajunse pe Podu alicilor,, cam în dreptul Mitropoliei. Acolo, birja o luă din c
la stìnga printre livezi, începînd să urce dealul pe un lum, printi'e arţari şi
călini în floare, deasupra cîmpiei itinse a Filaretului. Ajunsă în deal, intră
pe poarta deschisă >tdeauna, trecu peste făgaşul gloduros dintre tufişurile
în-ilcite de tot soiul de lăstari şi atunci se ivi dintre nuci crama 3a mare
preschimbată în birt cu grădină. Loc foarte căutat gy^oierime.
H!ra seară şi la lumina masalalelor se lăfăiau în faţă ga-Barele cu
fripturi şi cu tot felul de trufandale, brînză nouă ^mai, roşii şi castraveţi din
grădini calde, ori felii de isetru şi somn. Subt acoperişul lor ţuguiat, două
gi^ătare lari cît rădvanele puneau la grea încercare pe cei pofticioşi-uii se
învîrteau înşiraţi pe frigări deasupra jăratecului de Irbuni de tei, iar pe
vergelele grătarului înnegrite şi mereu nse cu seu sfîrîiau momiţele,
muşchii, vrăbioarele, curelele, ^liile de ficat de purcel, fuduliile, ugerul de-
vacă şi alte unătăţi care umpleau grădină de un fum ispititor. Şi, bine-iţeles,
nenumăraţi mititei. într-un fel-de groapă zidită, prin ire trecea un fir de
apă de la izvor, înotau cîţiva crapi, ni şi bibani, aşteptînd să fie aleşi de
muşterii.
Din stìnga, unde era grădina cu mesele îndesate subt •unzişuri de tei,
tot mai mult în floare, venea legănată de dierea vîntului, pe deasupra
strigătelor şi rîsetelor, jalea i-monioasă a cîntecului lăutăresc :
8 — Un ora între oameni, voi. I î^Q3
Ardâ-ţi rochia pă tine... Cum arde inima-n mine..
 Dar Ghica ocoli la dreapta, spre curtea din partea gheţăriei, unde era
un chioşc chiar pe marginea rîpei.
Stăpînul birtului din grădină, care era acum şi el membru al Frăţiei''*,
împreună cu cei mai mulţi flăcăi care slujeau la mese pe procopseală, mai
pusese de formă cîteva mese pe lîngă chioşc, ca să se creadă că şi aici e tot o
parte din birt şi poate intra cine vrea. Altfel, curtea era plină de butoaie
goale, de scaune şi mese stricate, de stive de lemne Celor care ar fi vrut să
rămină aici li se spunea că se slujeşte greu aşa departe. |
Deasupra gheţăriei, în parul care sprijină acoperişul turtit, de tj*estie,
e o ulcică smălţuită, care îi face să surîdă pe arhiereii şi fraţii asociaţiei
secrete, numind-o praporul lor, căci era semn că în seara (sau în ziua)
aceea era şedinţă la ..Frăţia" şi deci băieţii din birt trebuiau să împiedice pe
alţi muşterii să se aşeze în partea asta a grădinii, făcînd cura or şti... numai
să izbutească... Aici fusese înfiinţată, de altfel cu aproape cinci ani mai
înainte, Frăţia".
Acum ulcica albastră era în par, dai* în chioşc se aflau numai
Bălcescu, Ghica şi Arăpilă ; se ţinea numai o şedinţă a Comitetului executiv
împreună cu Tell, cea obişnuită avînd a urma după aceea.
Discuţia a fost foarte lungă şi anevoioasă. Obiectul ei era cererea lui
Eliade de a face parte din Frăţia" şi din conducerea revoluţiei, care trebuia
să izbucnească într-o săptămînă mult două. Arăpilă credea că ar trebui să
se mai gîndească. să mai vadă, stăruie în acest sens, şi primirea lui Eliade
part să fie deocamdată aminată, dar Tell intervine hotărît : 4
— Acum e prea tirziu. Săptămîna viitoare pornim revoluţia. Diu- fără
negustorime nu ne putem mişca. Ea e cheagul revoluţiei. Deci avem nevoie
de Eliade, căci negustorimca mer^îc buluc după el.
Bălcescu se îndoieşte de acest lucru.
— Ce înseamnă asta că negustorimca este cheagul revoluţiei ? O
revoluţie clădită pe nisip !
— Eliade e un mare dascăl al neamului, spuse parca în paranteză
Ghica, care e mereu turburat do întîlnirca dt la grădina Tei, cînd s-a văzut
faţă-n faţă cu omul atîl de popular.
 594
Tîrziu, Bălctiscu se lasă în cele din urmă înduplecat,
— Doresc din adîncul fiinţei mele ca aducerea lui Eliade sînul
,,FrăţierS.. a lui Eliade pe care şi eu, de altfel, îl
eţuiesc ca pe un mare dascăl, ca pe un poet strălucit, să X fie o
cotitură gravă pentru revoluţie... Să nu ne pară rău ai tîrziu. Şi cu asta votez
şi eu pentru venirea lui Eliade sînul „Frăţiei*'.
Ghica, ştiind că Eliade, conform înţelegerii, aşteaptă în alaltă parte a
grădinii, s-a dus să-1 aducă.
Din uşa joasă a gheţăriei apare, îndoit de şale, sublocote-'ntul Dincă
Bălăşoiu din compania pompierilor ; vine îm-'ăcat în uniformă, ca toţi
ofiţerii din „Frăţia". Teil singur, lecînd călare de la Giurgiu, noaptea, lasă
vorbă că e dus pnspecţie, dar acum nu mai intră în oraş ca mai înainte,
irtînd haine militare, ci descăleca la un frate între vii, ă acolo ziua întreagă
şi seara vine cu jacheta nemţească ; ia tot prin gheţărie, unde este în fund o
altă intrare ce dă nişte tufişuri şi butuci de vie, care aci se agaţă de-a drep-
[tl de pomi. îmbrăcămintea, de dată nouă, europenească, nu ce deosebire
deocamdată între căldurile verii şi. gerurile rnii (cînd se adaugă blana ori
paltonul), aşa că mai toţi cei ? faţă poartă surtucul gros de postav ori
redingotă, dedesubt letcă, pantaloni gri, întinşi pe picior cu bentiţe
petrecute ä subt talpă, guler tare, uneori înmuiat de năduşeală, şi 'avate
late, petrecute de două-trei ori în jurul gîtului. Cel i are în seamă cheia de
la intrarea din dos e Dincă Bălăşoiu. ■e aceea astă-seară a trecut de două
ori pe aci, ca să poată I sigura intrarea lui Teil. El are gri je să controleze des
tre-
fşa şi să observe că uşa să nu fie îngrămădită ori pironită ceva,
împîedicînd astfel plecarea pe furiş a tuturor, de ^fi cumva nevoie să plece
aşa.
Tot acolo, pe o potecă mai devale, stă de pază şi un om . lor, care e, de
altfel, şi paznic de vie. Le e teamă la toţi să l|^li se întîmple şi lor ceea ce s-a
întîmplat celor din Mol-ova, cu puţin mai înainte. Revoluţionarii au fost
arestaţi i Iaşi, datorită şireteniei lui Mihail Stürza, chiar la locul iunării.
 — Să nu ne ia şi pe noi ca din oală.., trebuie să avem lare grijă,
precizează Dincă Bălăşoiu, ca să arate că ştie ce ăspundere are. Ei, dar unde
sunt ceilalţi ?
— Sunt aici deocamdată şi doi fraţi Goleşti... Ion Ghica l-a dus să-1
aducă pe Eliade, pe care l-au admis în .,Frâţia*! oastră.

V
>
595
Dîndu-şi chipiul înalt pe ceafa, mchedinţeanul se minunează :
— Aleserăţi pe Eliade la „Frăţia'* ! ?.., Dar nu se poate şli dacă aprobă
aceasta ori nu. dacă se minunează câ au greşit şi l-au primit, ori că au
izbutit să-1 convingă şi astfel să-1 primească.
Tocmai atunci intră. în cîntecul tarafului de lăutari, Eliade, cu un
grup de cîtiva mari negustori şi cîteva calfe. Fluieratul vesel al naiului
vesteşte ca o izbîndă. Tell iese în întîmpinarea noului frate. Bălcescu şi
Arăpilă se uită lung, uimiţi de spectacolul zgomotos al acestei intrări.
Eliade, îmbrăcat cu jacheta cenuşie, cu jiletca şi pieptul în afară, întîn-zînd
in lături, ca într-un salut, mîna în care ţine pălăria lui înaltă şi tare, vine in
fruntea unui fel de alai. „Dreptate şi Frăţie", sună prea puternic pentru
acest loc glasul lui de poet. Apoi, cu o solemnitate teatrală, făcînd semn
lăutarilor să tacă, întinzînd mereu mîna în care-şi ţinea pălăria cenuşie, el
îşi înălţă profilul şi începu un soi de cuvîntare :
— Fraţilor, sublimă este pentru mine această zi în care aduc sfios
inima mea pe altarul „Frăţiei", Am zis altar, fiindcă altar slujit de preoţi este
această sublimă societate, altar din care pornesc razele libertăţii ca nişte
săbii... Am zis săbii, fraţilor, fiindcă de aci vor porni săbiile de lumină ale
dreptăţii, ca să nimicească stihiile întunericului. Şi încheie cu un salut
final... „Dreptate şi Frăţie"... „Frăţie şi Dreptate"...
Tell îi dă acolada rituală şi apoi se înghesuie toţi în chioşc, aducînd şi
scaune de la alte mese. Bălcescu vede doi lucrători care veniseră în micul
alai şi aşteaptă deoparte, sfioşi. Oamenii s-au oprit ceva mai departe şi stau
încurcaţi, cu şepcile în mînă.
 ...Ar fi fost altfel, gîndeşte Damian, dacă ar fi vrut să vie şi Licsandru ;
ar fi avut şi ei mai mult curaj... Dar n-a vrut să vină între boieri. Zice că el
nu merge alături d: Dobrovici... şi că atunci nu mai e „Frăţia" lor.
Mitru şi Damian, cînd îi chemase jupînul, n-au îndrăznit să zică nu,
mai ales că şi Axente Sever i-a sfătuit să se lase aduşi de jupîn, care are şi el
legăturile lui şi încă mari, deci trebuie să i se facă pe voie.
— Dar pe flăcăii aceştia îi cunosc... ! spuse Bălcescu Dobrovici, foarte
mîndru, îi înfăţişează sfătos :
— Sunt calfe în tăbăcăria mea... Face cu ochiul : în ei mi-e nădejlea la
o adică... Şi către un slujitor : Băiete^ dă.

I
596

I
m chil de vin şi cîte o friptură flăcăilor de colo. Staţi, mă, os, la masa
aia şi voi.
— Să-i chemăm cu noi, e de părere Bălcescu.
— Cum asta ? Să stea lucrătorii mei cu mine la masă ? Dobrovici se
uită nedumerit la Eliade, apoi la celălalt
legustor, Hagi Curţi, care pare de asemenea surprins. Marele iascăl se
simte îndatorit să desluşească despre ce e vorba.
— Domnilor, şi acum pot să vă spun fraţilor : să vedeţi, )rietenii mei
nu sunt nişte meseriaşi cu doi-trei lucrători icolo... lămureşte el cu
bunăvoinţă, încurcat puţin. Dumnea-ui este domnul Dobrovici, starostele
blănarilor, care are ?i o tăbăcărie cu cincisprezece meşteri şi cu o sută
cincizeci le calfe..r Nu se obişnuieşte... Dumnealui este Hagi Curţi, cel nai
mare giuvaergiu de pe Lipscani...
Dobrovici îşi frămînta nedumerit şalul cu care era încins >este
anteriul de moar roşu şi arată iritat, însă respectuos :
— Nu vă supăraţi... Nu e vorba de mine... Dar vedeţi, ucrători mei
sunt oameni cuviincioşi, care ştiu ce se cade ;i ce nu. S-ar simţi şi ei prost cu
mine la masă. Nu se cuvine iâ stricăm orînduiala moştenită din moşi-
sti^ămoşi, aşa cum i lăsat-o Dumnezeu.
Bălcescu îl priveşte tremurînd de mînie.
— Şi vreţi să le cereţi să-şi dea viaţa ?... Pentru ce ?... !^u vă supăraţi,
rămîneţi dumneavoastră aci, mă duc eu la iceşti prieteni tabaci. Şi trece
dincolo.
— Nu vă supăraţi, trec şi eu acolo... se aude vocea groasă i lui Arăpilă.
Şi în liniştea care s-a făcut, se mută şi el la naşa cealaltă. Căci la această
masă sunt cei doi ,,diaconi" ai „Frăţiei'*, Damian Tabacu şi Mitru Tabacu,
cu care cei doi membri ai Comitetului aveau mai mult de vorbit decît :u
starostele Dobrovici, de pildă.
Mitru le arată că jupînul îi scoate pe toţi cei din fabrică oamenii lui şi
nici prin cap nu-i trece că ei ar putea zice iltfel decît ei. A dat poruncă să vie
cu el doi inşi, mai de aădejde, cum zicea, şi atunci toţi ceilalţi au hotărît să
meargă ei doi.

I
I \ SAPTAMÎNA HOTARÎTOAP V K
Zilele promeigătoaie revoluţiei au fost încărcate de în-tîmplări şi
pline de înfrigurare. Peste treizeci şi mai bine de ani, Ghica avea să le
descrie foarte pitoresc în amintirile sale, fireşte, cu unele schimbări şi
scăpări ale memoriei, explicabile clnd amintirile se aştern pe hîrtie după
asemenea tntîrzicie. '
Au încercat mai intii să strìnga bani de la cei mai bogaţi dintre
conspiratori, dar pînă la urmă n-au putut aduna decîi vreo două mii cinci
sute de galbeni, care au fost depuşi în librăria lui Costache Rosetti şi a lui
Winterhalder. De acolo porneau mai tîrziu bilete către negustorii afiliaţi,
care dădeau în schimbul unor alte bilete, cu tîlc anumit, armele pecare
(nmienii lor Ic păstrau la ei acasă. „Dă, te rog, aducătorului un ghiudem şi
doi cîrnaţi'", scria în bilet şi aducătorul pleca pe ferite, cu o puşcă şi două
pistoale. Noaptea s-au lipit afişe pe uliţe, ceea ce nu era greu, dat fiind că
oraşul nu era luminat decît cu cîteva zeci de felinare cu luminări de seu şi
numai pe Podu Mogoşoaiei. Treceau din casă în casă petiţii, semnate de
fruntaşii mahalalelor şi conţinînd, ca şi afişele, tot felul de cereri, dintre
care unele erau cuprinse şi in proiectul de Constituţie din Proclamaţia de la
Islaz,
* într-adevăr, paginile memorialistice dedicate de Ion Ghica în
A m i n t i r i d i n p r i b e g i a d u p ă 1 8 4 8 momentului revoluţionar au neîn-
doioase virtuţi artistice, scriitorul amintindu-şi cu destula exactitate unele
amănunte, ca plecarea sa în misiune diplomatică la Constan-tinopol la
începutul lunii iunie, întîlnirile cu generalii Aupick şi de Nicol etc.,
ìnmìnarea scrisorii doctorului Mandi, trimisul special al lui Lamartine în
Ţara Românească, poetul fiind atunci ministru de externe preocupat de
situaţia internă în Principat, Roman:;ierul nostru, ca şi în alte cazuri, a
căutat să respecte cu stricteţe adevărul istoric^, împrumutînd de la Ion
Ghica în cazul acesta numai detaliul anccdoUc (n. ed.J.
lin
r

i
lesei
Bibe
Unit
lui
pe
di
revo
cei
I Fierberea populaţiei era atît de mare, încît vodă Bibescu i nevoit să
renunţe la execuţia lui lani Cîrnu, cel care în-fo clipă de deznădejde, văzînd
cum este sabotată dreptatea i' Divan, spintecase cu şişul pe calemgiul
Giani. Venind Upă uciderea postelnicului Medelioglu de către fierarul
lustea, care răzbvmase moartea fiului său. înlîmplarea spori ^nirea spre
luptă a straturilor populare.
^Ceea ce a îngreunat şi mai mult posibilităţile de apărare lui Bibescu
a fost că toată lumea vorbea de faţă despre
 Îoluţie. Mai ales de cînd, după luarea Tuileriilor şi izgo-?a lui Ludovic
Filip, mişcarea revoluţionai'ă cuprinsese oape întreaga Europă apuseană.
Ion Maiorescu, profesorul rdelean de la Craiova, întorcîndu-se dintr-o
călătorie şi enind să-1 vadă pe Aaron Florian, prietenul său, povestise u
multă înflăcărare ce văzuse, de pildă, la Viena şi de ase-I ^Kii la Dresda,
unde printre cei care luptau pe baricade ^ găsea şi un tînăr muzician,
Wagner. De altfel, în Princi-aie, revoluţia ar fi- izbucnit şi mai devreme,
dacă n-ar fi
Ît amînată, la cererea poetului Lamartine, ministrul de lerne al
Republicii Franceze de la 1848, şi care trimitea •bă consulului său de aci să
nu înceapă nimic pînă la irea doctorului Mandl, emisarul său.
iA fost mare discuţie dacă n-ar fi mai bine, acum cind ■ştia că vodă
Bibescu cunoaşte mişcarea în pregătire, să te ceară amical să adere şi el la
Constituţie, primind să i se
fjeze mîna doar aşa. de formă, cum socoteau unii membri ,Frăţiei*\
Era şi părerea lui Eliade, întreţinută în mintea poetului hiar de marele agă
lancu Mânu, ca şi de marele vornic \lecu Vilara, unul dintre intimii
domnitorului. Nicolae Go-escu credea că n-ar fi rău să i se treacă pe subt
nas lui iîibescu ideea că ar putea fi viitorul rege al unor Principate Qnite.
Acelaşi lucru i se propusese de altfel, mai demult, şi ui Mihail Sturdza din
Moldova, ceea ce nu-1 împiedicase ->r acesta ca, după ce-şi asigurase
preţioasa persoană, barica-,.du-se într-o cazarmă, să trimită apoi să-i
aresteze pe toţi -evoluţionarii în plină şedinţă, să-i bată cu sălbăticie şi
pe :ei mai mulţi dintre ei sări azvîrle afară din ţară.
Sîntre timp, o parte din membrii Frăţiei*' se întîlnesc 1 nou, de data
asta la Ştefan Golescu acasă — fiindcă el ivea şi cîteva odăi pentru el singur,
în oraş — unde Eliade iduse b lungă proclamaţie scrisă de el, căci se
socotea redac-
599
■Ar
torul indicat al revoluţiei, prin calitatea lui de poet plin de inspiraţie
şi dornic să împace toată lumea, cerînd, cum zicea el, ca ,,să se dea la toţi,
dar fără ca să se ia de la nimeni", ori că revoluţia trebuie să fie în folosul
tuturor şi în paguba nimănui"... şi aşa mai departe.
I s-a spus că proclamaţia i^evoluţionară a şi fost scrisă, la cererea
Comitetului, de către Bălcescu şi că nu se mai poate reveni asupra ei.^ A
stăruit şi i s-a citit şi lui această scurtă proclamaţie. La articolul privitor la
eliberarea şi împroprietărirea clăcaşilor, Eliade a protestat :
— Nc vom pierde prietenia negustorilor, care mai toţi sunt iubitori
de proprietate, mulţi fiind proprietari de moşii... Vom întărită apoi pe toţi
marii boieri şi chiar puterile protectoare. Trebuie să punem în fruntea
proclamaţiei : ,,Respect la proprietate... Respect la persoane..."
Bălcescu, susţinut de Arăpilă, a fost de neînduplecat. f — Nu facem
revoluţia ca să fim pe placul boierilor, care şi aşa ne vor urî şi vor căuta să ne
lovească... Negustorii vor fi altăuri de noi, căci şi ei au interes să se
desfiinţeze rangurile şi privilegiile boiereşti, să fie mai multă libertate, ca
omenii de la ţară să fie liberi, să poată veni să lucreze în fabrici şi în
manufacturi...
Eliade pare foarte încurcat. Vanitatea lui de poet se simte jignită.
— Atunci de ce m-aţi mai primit între dumneavoastră, dacă nu aveţi
nevoie de condeiul meu ? Am lucrat cinci zile la această proclamaţie, şi
acum uite...
Ştefan Golcscu, gazda, cere să se mai citească o dată proclamaţia lui
Eliade şi se constată că ar putea fi primită ca o introducere la punctele
redactate de Bălcescu, puncte care conţineau sîmburele adevăratei
revoluţii, aşa cum dorea istoricul şi prietenii săi.
Eliade, bucuros că i s-a primit colaborarea, a reunţat la opoziţia pe
care o făcea la punctele eliberării clăcaşilor, spu-nîndu-şi că pînă la urmă
Adunarea Constituantă va avea rolul să decidă ea. S-a hotărît ca totul să se
tipărească în tipografia lui Eliade de la Obor, iar exemplarele scoase să fie
ascunse numaidecit după aceea într-o claie de fîn, în via lui Pavlicioni. S-a
mai adus la cunoştinţa celor de faţă o discuţie care a avut loc la palat, cu
puţin mai înainte.
 lancu Mânu a venit cu propunerea să fie ai'estaţi trei inşi : Costache
Rosetti, Grigore Scarlat Grădişteanu şi Ion
600
... Dar logofătul bisericesc, Costache Cornescu. s-a să spună că era de
prisos să-1 aresteze pe nepotul său căci nu mai putea fi primejdios, fiind
gata să plece ;is. Atunci un alt mădular al sfatului domnesc, Grigore şteanu,
zise că el nu admite excepţie, şi că ori să se îze, cîtetrei, ori nici unuL căci
altfel, dacă e să se facă lari, atunci va cere şi el excepţie pentru nepotul său
\)re Scarlat Grădişteanu. Pînă la urmă s-au amînat toate
lările.
i;ăpilă a atras luarea-aminte a celor de faţă că jocul a pe muchie de
cuţit al celor două tabere, care se spionau deau că se cunosc, cai-e ştiau că e
„ceva" şi într-o parte la dar nu ştiau precis ce anume, ducea la o paralizare
lunii, favorabilă în cele din urmă celui mai şiret, care Iputut să fie vodă
Bibescu.
i sfîi\şitul acestei şedinţe agitate a venit Rosetti-, care tl:iase, şi a adus
la cunoştniţă celor de faţă că a sosit doc-rJ Mandl, care aduce o scrisoare
adresată chiar lui, lui Dj:ti. S-a dat citire scrisorii, în care ministrul de
externe antei, invocînd conjunctura politică, pretindea ca revo-ţl să se facă
numai după o prealabilă înţelegere şi apro-ni a Porţii. ^ A fost o mare
deziluzie. Bălcescu a trintit s o pernă pe podea.
I- Revoluţie cu voia sultanului ? Iată ce sprijin, şi apăsă iilLStic
cuvîntul, ni se oferă din afară.
într-un pasaj din Scrisoarea a XXVJZ-a, Ion Ghica se referă irijm
impersonal la această împrejurare : „Puţine zile după inte-glîa noastră cu
Eliad şi întoarcerea lui Tell la Giurgiu, a sosit'în u|:eşti doctorul Mandl,
trimisul lui Lamartine ; instrucţiunile ce acea erau consemnate în
portofoliul său, scrise chiar de mîna lui ai rtine, adresate lui C. A. Rosetti şi
lui Ion Ghica. Ele prescriau a I nu facem nici o mişcare pînă nu ne vom
înţelege mai întîi cu uJ nul otoman, şi că generalul Aupick, noul ambasador
al Repu-lil la Constantinopol, avea instrucţiuni speciale de a înlesni tri-liJ
ui nostru relaţiile cu Poarta" (Scrisori către V. Alecsandri, di- nouă,
Socec, 1887, p. 714—715). în comentariul său la Proclamaţia e I 2848, G.
Zâne, care face trimiteri la ediţia scrierilor lui C.-hica ite la Editura Minerva
(1914—1915), e pe deplin convingător în ndcarea sa de a fixa momentul în
evoluţia evenimentelor. „Ion 1 — apreciază G. Zâne — pleacă la
Constantinopol la 3 sau lie. Ziua de 17/29 mai indicată de el ca fiind data
îmbarcării la Brăila nu este exactă (Amintiri, p. 6 ; Scrisori, III, p. 238).
al reiese destul de clar din datarea scrisorii de recomandaţie :ai generalul
Aupick, pe care o obţinuse la Bucureşti înainte de a

4
Eliade, susţinut de Kretzulescu. a fost de part. totuşi nu trebuie rupt
orice contact cu Poarta şi că ar bine dacă mişcarea revoluţionară ar avea
acolo un a împuternicit de ei şi care să devie un fel de trimis dipl tic, în caz
de reuşită a revoluţiei.
Cei de faţă au înţeles din asta că ar fi dorinţa lui E ca el însuşi să fie
asemenea agent. Dar nu. Eliade d-hotărît că nu poate primi asta în nici un
caz. Şi pixia urmă se văzu că ideea îndiăşi il îngrozea.
— Sunt om mai în vîrstă ca dumneavoastră. Am la grea... care ar
rămîne pe drumuri în caz că mi s-ar întîm ceva acolo... Ar fi mai bine să
meargă un tînăr. fără fa gi^ea ca mine... de pildă, fratele Ion Ghica, care
^tie bine turceşte. ^ fl
S-a aprobat acest lucru. Ideea agenţilor reprezdT fiind găsită bună, s-
a hotărît ca Ion Maiorescu să me la Frankfurt, unde era dieta Imperiului
german, iar Al Golescu Arăpilă la Viena după ce va fi trecut mai întS prin
Ardeal — să facă legătura cu fruntaşii românilor de peste munţi. Nimeni
nu şi-a dat seama că, în modul acesta, Comitetul executiv al „Frăţiei" era
descompletat prin plecarea Ghica şi Arăpilă, ceea ce mai tîrziu avea să fie
mult regreţi
pleca de la dr. Mandi, avînd adta de 14 iunie 1848 ^2 i (Amintiri, p.
8, nota 1 ; Scrisori p. 239—400). cît şi din raportul p care-1 trimite el
însuşi din Constantinopol, Ministerului de Afaoii Externe din Bucureşti, de
unde se vede că a sosit la Constantinop» între 8 şi 9 iunie stil vechi (Anul
1848, I. p. 601 şi urm.)". Şi în cott>; tinuare, editorul conchide : ,^stfel
discuţiile referitoare la proclamad au trebuit să aibâ loc între 9—10 aprilie
şi 2—3 iunie. Probabil că au avut loc în cursul lunif mai, şi anume in prima
sa jumătate; deoarece se ştie că la 17 mai colaborarea cu Eliade era stabilit*^
planul de acţiune fixat. Scrisoarea de plenipotenţă dată lui Ghica, precum
şi instrucţiunile respective sint datate 17 mai, fiind semnatftjj de Eliade
(Anul 1842, I, p. 398—400)'^ (cf. N. Bălcescu. Opere, partea a Il-a, ediţie
critică de G. Zâne, Editura Fundaţiilor re^l 1940, p. 273—274) (n. ed.).
* Reproducem un pasaj din amintirile lui Ion Ghica (ScrUoarm a
XXVII-a. ed. cit.), sperăm elocvent pentru modalitatea de fructificare a
detaliului de către Camil Petrescu : ..Ca să urmăm poveţelflT lui
Lamai'tine, am hotărît să trimitem pe unul din noi la Ţarigrai şi alegerea
comitetului a fost unanimă pentru Eliad : dar, făcîndu-i-se cunoscută
dispoziţiunea ce se luase, Eliad a declinat, obiectînd ci era susţiitor al
numeroasei sale familii, care, de i s-ar întîmpla vreo nenorocire la Ţarigrad.
ar rămînea pieritoare de foame" (n, edX
602
că
álcescu, care, amintindu-şi seara aceasta, va găsi le a procedat de la
început cu o subţire şiretenie. *
timp ce aveau loc alîtea şedinţe secrete, în acest )ut de iunie ploios,
poporul fierbea. Se mai aflase ca în oraş numeroase cazuri de holeră, a treia
epidemie i apariţia boalei în Principate, întiia epidemie fiind 831. Erau în
Bucureşti vreo patru sute cincizeci de
Iri, alte sute mai în fiece oraş de pe Dunăi^e. Unele uliţe seră închise
cu coi^doane de dorobanţi şi multă lume sea îngrozită oraşul, căci în apa
cu oţet şi în usturoiul Hiandat de medici era slabă nădejde.
""odă şi protipendada se plimbau însă fără nici o grije, i, în trăsuri
deschise şi carete, pe noua şosea tăiata ^ pădurea preschimbată în grădină
de la Fintîna lui rogheni spre Mogoşoaia şi Băneasa. Ca să se deschidă mai
-iicest loc de plimbare, se dăduse poruncă să se dărime ra căsuţe şi moara
de vînt de la capul Podului Mogo-■i. Apoi Bibescu adusese un grădinar
specialist, pe Mayer, • aranjase, de altfel, şi aléele laterale, şi grădina locului
Dura, care se numea acum grădina Cişmigiului, după Tj ele celui care avea
în grija lui cişmelele din grădină, de la ţptul fîntînelor''. Noul drum spre
Ploieşti se numise, la
După eşuarea i'evoluţiei, în corespondenţa cu prietenii devotaţi naşi
devotaţi idealurilor sale, N. Bălcescu îşi dezvăluie in repetata iri
dezamăgirea faţă de atitudinea lui Eliade. La 8 martie 1849; o scrisoare
trimisa din Constantinopol. N. Bălcescu îl prevenea pe r. Golescu :
„Scoateţi-vă dar din idee temerile născocite numai :iiad, ca Cîmpineanu
intrighează. De se va face cineva doìTìH
alegere, apoi fără îndoială că va li Cantacuzino, pe care-1 vor i. De va
fi alegere, apoi noi vom alege pe care om vrea. Eliad U s-au purtat tare
mişăleşte şi în vremea revoluţiei şi după aceea, i, căruia îi lipseşte tot felul
de capacitate de om dc stat, cu 4||le lui d-o parte, cu pretenţiile Iui
învederate Ia doninie, au erit frumoasa noastră revoluţie de o coloră
ridiculă. Aceea ce ează orice frumoasă cauză** (N. Bălcescu,
Corespondenţă, ed. cit., tÈL Aflat în exil la Paris, N. Bălcescu îi răspunde
(4 martie lu.lO) A. G. Golescu pe larg. în cîteva pagini memorabile, că ciază
prematură elaborarea unei istorii a revoluţiei de la 1848, copul ei
fundamental. Unirea Principatelor şi independenţa na-ilă. Iată cum îl
caracterizează pe Ion Heliade Piâdulescu : ,Jl que de coeur et
d'aspiration généreuse ; ii est trop preoccupò a personnalité, ei
son esprit est très éiroit poitr concevoir grande-t" (idem, p. 279).
Despre poziţia lui Heliade şi legătura acestuia ronstantinopolul, N.
Bălcescu îşi aminteşte o împrejurare grăi-e tot în scrisoarea către A. G.
Golescu din 8 martie 1849. pe carsi m elucida in comentariul final (n. cd.).
6üS
propunoica lui Bibescu, Şoseaua Kisseleff, şi numirea as;, fusese
numaidecit primită cu plăcere de întreaga populat într-atu de bune erau
amintirile poporului despre înţel administraţie a acestui om do ininiă.
Dar dacă veneau unii gură-cască ca să vadă luni ¿iruri de echipaje
albastre şi galbene, cu roţile cu spl roşii şi cu arnăuţi la spate, în care se
lăfăiau frumoi şi urîtele protipendadei şi chiar şi celelalte, mulţimea mare
petrecea prin grădinile de la margine, iar tinereW| mai mult pe maidane.
Bibescu, deşi încă nehotărît, crezînd că-i poate încui mai bine pe
revoluţionari făx'ă să-i sperie, îşi luă tot măsurile lui. suficiente — credea
el — ca să înlăture fieri rea de suprafaţă a cîtoiva tineri boieraşi exaltaţi,
care vor să ţie s(^ama de ce se poate şi ce nu se poate, şi care, în dorinţa lor
de a importa revoluţia, nu vor depăşi cuo credea el şi alţii vorbăria
obişnuită. Acum însă Agia ei|| înştiinţată că nişte arme au fost adunate şi
ascunse, dar ştia anume de unde au fost luate şi unde au fost duse. J
Asta ar fi mult mai grav. S-au hotărît deci úncele percM ziţii. Nicolao
Golescu, aflînd bănuiala şi de gîndurile Agfl socoti că armele trebuiesc
transportate, fără întîrziere, m podul de fîn al Ipăteştilor ; avea motive
puternice să cre<B că în primul rînd cercetările se vor îndrepta într-acolo.
Agia nu se înşelase decît în privinţa numelor de ho\M Ea face într-adevăr o
percheziţie, dar la Grigore Ipătescu,-» la Nicolao. Scotoceşte podul, pivniţa,
grajdurile. Grigd|P Ipătescu, înainte de a fi arestat, are timp să şoptească
unr slugi credincioase să fugă la celălalt Ipătescu.
— Spuno-i lui Nae să fugă şi să se ascundă rcpedei. Şi mai ales să facă
tot ce ştie el că e de făcut... Spunfr; cum a căutat Agia aici...
Slujitorul credincios a făcut întocmai, şi Nicolau Ipaiesaj a avut timp
să treacă pe la Axente Sever acasă. ArdeleaMJ acesta osos şi înalt, cu fruntea
boltită şi ochii aprojjia* cu barba mare de jur împrejurul obrazului, ştie
totdeauna să SI' descurce. Toţi au încredere în el şi ştiu că şi n(Mi o să ia
repede măsuri, dar fără să se pripească. Gr-cea mare este că cele vreo
patruzeci de puşti, ca şi num^ roasele pistoale de la Nicolao Ipătescu
trebuiesc mutate.! plimbate pe uliţă, ziua-n amiaza mare, iar oraşul e
cutreieiUl
atrulc dc dorobanţi călări, întăritaţi do mirosul de praf işcă şi de
revoluţia caro plutea în aer. ixente Sever şi-a chemat oamenii lui de
încredere, pe ian Tabacu şi pe Mitru Tabacu, s-au sfătuit, au chibzuit, au
hotărît să mute chiar în acea zi, pînă la prînz, toate ^le într-o magazie a
fabricii, să le vîre subt pieile uscate, încă nelucrate.
 'cntru rest, Damian şi-a luat totul asupra lui.
^e Podul Văcăreştilor merg spre Dobroteasa, spre maha-Tabacilor,
două cotigi trase de cîte o calfă voinică, mată între hulubele scurte, pe cînd
de la spate împinge calfă. Se vede cît de colo că aceste două cotigi sunt 2 de
piei nelucrate încă. Se strecoară fără grije printre căruţe, căleşti şi printre
negustori cu marfă în spi-' de pe la Sf. Vineri. Adică nu chiar fără grije —
uliţele a sunt întortocheate, nu se vede mai departe de două--treizeci de
paşi, şi oriunde te poţi trezi nas în nas cu . caraulă de dorobanţi care poate
ar vrea să vadă ce se la fundul cotigilor, subt pieile puse la vedere. De aceea
lian şi Mitru urmăresc cu privirea un zmeu galben cu coaie roşii ; zmeul
merge la o bună. foarte bună depăr-|J înaintea lor. Mitru, care trage la întîia
cotigă, între fi ibe, s-a oprit dintr-o dată, căci, sus, în tăria văzduhului,
aul s-a oprit şi el. Vede că şi Damian se uită ţintă la u. Se privesc apoi
unul pe altul, îngrijoraţi, ochind li|e să tragă şi cum să ascundă cotigile ;
dar — semn — zmeul porneşte iarăşi la drum, în slava cerului, lesc şi ei
înainte. Cînd'să se apropie de o biserică, zmeul oprit. Face rotocoale. E
primejdie. Ajutaţi de ceilalţi fraţi care împing din spate cotigile, Damian şi
Mitru luc repede în dosul bisericii, la umbră, între oţetari ^, şi -itind,
chipurile să se odihnească, dar cu ochii la zmeu. [linca vede că dorobanţii
călări, cu chipiile lor înalte, sunt hotărîţi dacă s-o ia pe Podu Văcăreşti, spre
oraş, s-o ia de-a lungul gîrlei spre Mitropolie. Joacă şi ea 'ul în loc pînă îi
vine peste ochi, scăpînd de subt bas=^ la albastră părul ca un caier de lînă
albă. Dar aşa ea ;e şi mai bine cu coada ochiului.
31
^1.
e
ZI
rr
ti
I
* In ediţia 1953, greşeală de tipar : „oţelari*' (n. ed).
605
 Damian tresare. Zmeul galben cu rotocoale roşii trage mereu,
aplecat, spre dreapta.
— Săi, Mitrule, că ptitem pleca, dorobanţii a J luat-o la dreapta.
Cotigile sunr ^cuast în drum pornesc mai dep^fftr Spre seară, armele
erau ad!nc vîrîte în magazia e^;
tiiare, subt pieile de bou argăsite, dar nelucrate încă. l .
ar fi venit oamenii Agiei să k caute, i-ar fi trăsnit de
uşă mirosul greu, care te lovea parcă în moalele capulu
şi fără îndoială că s-ar fi lipsit să mai caute.
Câuzaşii au hotărît să ţină o şedinţă simbată seara, »3iti cel mare, în
grădina din Dealu Filaretului. Pentru ni bună regulă, se hotărîse ca
revoluţia să izbucnească «Enai multe părţi odată şi mai ales ca fruntaşii,
ştiuţi iqţn şi urmăriţi cu stăruinţă de Agie, să se împrăştie în cît multe
puncte, ca să nu poată ghici Bibescu de unde-i i^eni lovitura cea mare şi să
nu ştie cum să-şi organizeze rărea. Aşa gîndea Nicolae Bălcescu. Fusese
însărcinat împreună cu căpitanul Teologu şi cu pictorul Negulici, neargă la
Telega şi să-1 întilnească acolo pe locotenentul rtophi, afiliat Frăţiei" ;
locotenentul se pregătea să^ I la Bucureşti în fruntea companiei de soldaţi
pe care landa, dar şi a vreo cîtorva. sute de ciocănaşi, harnici voinici
muncitori liberi din salină. Nădejdea lor era ajungă în aceeaşi zi la Ploieşti,
unde existau cîteva-lufacturi de luminări, de clopote şi cele mai mari
dogarii ţară, deci unde-şi puteau spori numărul, mai ales că-ustorimea era
de partea nevoluţionarilor. Ştefan Golescu, Radu Golescu, Alecu Golescu
Arăpilă, »reună cu Eliade, aveau să întilnească la Islaz pe Tell >amenii din
batalionul său şi pe Pleşoianu cu o companie iouă sute cincizeci de oameni
din batalionul din Oltenia ştia avuseseră din vreme consfătuiil cu preotul
Radu Şl că din Celei, în ostrovul înţesat de sălcii şi cu multe o^be pe
grindul din faţa Islazului. încă de anul trecut^ odul din colţul acesta de
ţară, de pe moşia Brâncoveni». Gvestei dintîi a Băbescului, fusese gata să
pornească spre rureşti, cu alai de răzmeriţă Numai cu greu s-au domo-
1
607
 lit atunci sătenii. Mai fierbeau încă. Aici voiau revoluţionat! să deie
izbitura de nădejde, căci aci erau siguri totodati şkde sprijinul oştirii. La
Bucureşti urma să rămînă Nicolac Golescu, Alecu Golescu (Albu), Costache
Rosetti, Costache Bălcescu, Ion Brătianu şi mai ales cel mai de nădejde
decît toţi, Axente Sever, care avea în mînă pe tabaci, cum şi calfele
măcelarilor din uliţa Scaunelor de lîngă biserica Batistei, îndeosebi pe cei
de la vărsarea Bucurcştloarei iXL Dîmboviţa. |
Se va vedea că lucrurile au mers aşa, dar nu tocmaj aşa. Căpitanul
Teologu şi pictorul Negulici au fost arestaţ| înainte chiar de această şedinţă
decisivă, ultima, caM trebuia să fie sîmbătă seara şi care urma să înceapă,
împoi triva obiceiului, abia după miezul nopţii, şedinţă la cam Bălcescu şi
Arăpilă, din Comitetul executiv, acum cini Ghica era plecat, urmau să
nmtf^ nltim^lp Hicpn-yiţn
Ştefan Golescu se uită îngrijorat la ceasul său turceij do buzunar,
mare cît o farfurioară de dulceaţă şi cu orela însemnate cu minuscule
triunghiuri negre. A întîrziat desj tul de mult, căci a vrut sa fie sigur de un
lucru bfmuit |i pentru asta a pîndit de pe prispa unei cafenele pline
rîşnitori şi arnăuţi. Pe Podu Beilîcului a văzut în ce^' din urmă o droşcă cu
opt cai poştă, cu felinarele aprinse ; a putut desluşi înăuntru uniforma
colonelului Bibescu, vărul şi aghiotantul domnitorului. Aşadar, era
adevărată informaţia care i-a venit pe la asfinţitul soarelui. Colonelul
Bibescu se duce să-1 aresteze pe Tell la Giurgiu. Ocoleşte şi el la dreapta, pe
o uliţă de luminări, cam prin faţa m n r i t biserici Sf. Spiridon şi apoi
începe să urce Dealu Filart
Pare să fi trecut mult de miezul nopţii întunecoase şi umede.
Frunzişurile stinse îl stropesc cu apă ; a plouat întruna pînă acum. Zoreşte
ca să le ducă vestea şi celorlalţi, căci întreg planul poate fi răsturnat dacă nu
iau măsuri. Pe drumeagul dintre arini, soci şi călini, care duce la cramă, nu
e nimeni. E şi tîrziu... Luna apare şi iar dispare printre norii pufoşi şi
nestatornici. Muşteriii nu s-au mai aiătâL
603
 istă-seară din pricina ploii şi chiar dacă vor fi fost, au >lecat de mult.
Ocoleşte din nou la dreapta. lată-i ! Cei 'ăutaţi de el stau în chioşcul abia
luminat.
— „Dreptate şi Frăţie"... Dar o voce spartă tună în spatele lui.
— Stai ! Mîinile sus !
IrFără să-şi dea seama, a ridicat mîinile. Din spate, două ;heare îl
pipăie, îi iau revolverul. Abia atunci întoarce capul pvede doi dorobanţi
care-i ţin baionetele în coastă ! E rhbrîncit în chioşc.
— Treci şi tu acolo. ibLa masa lor de totdeauna, fraţii cauzaşi sunt
abătuţi
Jm tot, deşi altfel parcă ai^ sta în plină şedinţă. Nu sunt numai doi
dorobailţi ascunşi în curticică. Sunt patru. Vu armele îndreptate pe furiş
asupra celor din chioşc.
— îi mai ţinem mult aici ? întreabă unul dintre ei.
— Hei, pînă cînd s-or aduna toţi şoarecii în capcană. '\re grije dă ei
dom' căpitan Costache, îi numără care :um vine. S-a ascuns în şanţ cu
oamenii lui.
Cei din chioşc au nişte mutre de înmormîntare. Singuri Bălcescu şi
Arăpilă sunt încruntaţi, într-un fel de tăcere semeaţă, vrînd parcă să dea
curaj şi celorlalţi. Nicolae olescu întreabă în şoaptă pe frate-său, Ştefan,
care s-a dumirit pînă la urmă :
1* — Pe cine băn.uieşti tu că ne-a vîndut ?... Tel ?...
Ştefan răspunde în şoaptă, dar ca să audă toţi. Crede ă a pornit un-
ordin general de arestări de la lancu Manu. \ trecut vărul lui Bibescu în
droaşcă spre Giurgiu, tocmai :a să-] aresteze pe Teii. Deci nu poate fi vorba
de acesta.
Intră Dobrovici cu pasul greu, cu anteriul măturînd iarba. Zîmbeşte
subt mustaţa groasă, dar nici el nu apucă să termine salutul : Dreptate,
Frăţie", că e oprit cu o ^oce de tunet, scotocit subt anteriu, subt giubea şi
apoi^ aăucit, e împins în chioşc.
 Poetul Cătina, cu mutra lui de ,,lion", fiu de cafegiu de pe Podu
Mogoşoaiei, îi spune amărît, în stilul său, lui Hagi Curţi, cunoscut al casei
lor, mare iubitor de soiuri alese le cafea :

.0^
— Cc zici, Hagiule ? Ce zici, tocmai in ultimul ceas, în ceasul
suprem !
Dar se aud paşi din nou. Din spatele gheţăriei a apărut în uniformă,
cu chipiul negru cît un işlic, dar cu stea în frunte, cu o pelerină de ploaie pe
el, Dincă Bălăşoiu. I se strigă puternic să stea. Se opreşte brusc. Se întoarce.
Pelerina i-a căzut de pe umeri. Apar epoleţii de aur şi ceaprazurile de
mătase aurie, cu furajera de adjutant arcuită pe piept. Dorobanţii şovăie o
clipă, dar îndată el începe să răcnească la ei din toate puterile :
— De ce sunteţi numai patru dorobanţi aici, mă ? Cîţi inşi a dat ordin
măria-sa să fie aici ? Dorobanţii îl privesc uimiţi, încremeniţi, nu ştiu să
răspundă. Dar Dincă răspunde tot el : Opt... Unde sunt ceilalţi patru ?
— Să vedeţi... se bîlbîie unul din dorobanţi, mustăcios şi stacojiu.
— Ce să văd, mă ? Unde-i căpitanul Costache ? Unde-i Chiorul ? urlă
Dincă mereu furios.
— Jos în şanţ, lîngă podeţ... Aţi trecut pe lîngă el Dincă se plimbă
fierbînd în sus şi în jos.
— Să vie Chiorul numaidecit aici...
Cei din chioşc se privesc uluiţi. Aşadar, trădătorul e Dincă. N-ar fi
putut crede asta nimeni... niciodată, odată cu capul.
îi arată pe cei din chioşc, încremeniţi.
— Cum vrei, mă, să păziţi pe tîlharii aceştia numai cu patru oameni ?
— Ceilalţi păzesc în tufiş şi în şanţ, la pod, cu dom'câpi-tan
Costache.
Dincă se uită mereu încruntat la cei din chioşc, care sunt buimăciţi.
Nu vorbeşte, strigă, clocotind de mînie.
— Şi pe cei închişi în beci cine-i păzeşte ? Voi doi mergeţi cu mine la
beci... Tu te ddci să-1 chemi aici pe căpitanul Costache Chiorul. Dar pleci
numai după ce vin eu de la beci. Ai înţeles ? Voi, hai cu mine.
 Ii lasă să treacă înainte pe cei doi, spre pridvorul casei, ^ ]
ponducîndu-i spre beci.
— înţeles, să trăiţi !
In timp ce arestaţii din chioşc îl privesc mereu uluiţi. I vineţi de
supărare, văzînd că tocmai Dincă e cel ce i-a
810
1
I trădat, ofiţerul se întoarce de la beci şi se adresează poruncitor
dorobanţului mustăcios.
m— Acum du-te şi spune-1 lui Costache să vînă numai-Wcit aici, că-1
cheamă aghiotantul măriei-sale. Să veniţi lumaidecît...
^ — Venim numaidecît...
Cătina se întoarce cu dezgust către Nicolae Golescu irăpilă.
— Aţi înţeles acum preţul trădării ? L-a făcut aghiotant...
^Dincă, de îndată ce iese primul dorobanţ. îi pune celui
{las pistolul în tîmplă. Dă arma ! Cînd acesta i-o dă, năuc, el strigă
spre chioşc : •— Frate Serghiescule. ia arma asta. îmbracă vestonul pune-ţi
capela... Ceea ce Serghiescu face numaidecît. L-a chemat pe ,Naţionalu",
fiindcă i se potriveşte mai bine uniforma loboranţului mătăhălos.
fCei din chioşc se privesc năuci, cu zîmbetele strepezite, ar că nu mai
pricep nimic. — Acum. la beci şi cu ăsta... Să-i păzeşti cu grije..: )e strigă e
împuşcat... Pleacă împreună cu Serghiescu, care-1 împinge pe_doro-banţ
spre gîrliciul care duce la beci, de unde Dincă revine singur cu cele două
arme în mînă şi cheamă din nou :
— Frate Cătina, frate Telegescu, luaţi armele astea ede... Ii aşează
apoi, cu grabă, într-o parte şi alta, să nu fie prea văzuţi de cei ce intră, căci
se aude un •mot de paşi. Hai, acum, Ia pîndă. să-1 prindem şi pe capiul
Costache Chiorul.
Cei doi au luat locul dorobanţilor : stau la pindâ cu
E'e întoarse spre chioşc, ca să-1 înşele pe căpitanul de la . După cîteva
cjipe de aşteptare se aude aproape pasul şi vocea dogită a lui Costache
Chiorul. Puţin mu-at, puţin spei'iat că a stîi-nit mînia aghiotantului lui
vodă,
fitanul de dorobanţi calcă grăbit. — Aghiotantul măriei-sale ?,..
Unde e, mă ? Dincă sare dintr-o parte şi îi pune pistolul la tmiplă. în timp
ce Cătina şi Telegescu se ocupă de celălalt dorobanţ.
P
Mîinile sus. Costache !
dezarmat scurt, apoi
Vînjeşte la el. batjocoritor, văzînd că omul nu şi-a revenit. Ascultă,
Costache. hrăpăreţ şi fricos ai fost toată viaţa, 'dar dacă devii din senin
curajos, dacă strigi cumva, îţi zbor creierii. S-a întors către dorobanţ, îi
scoate mundirul ■şi chipiul şi după ce 1-a dezbrăcat cheamă pe Hagi Curţi
r
— Ia arma asta, îmbracă mundirul şi chipiul şi hai cu mine la beci...
în pragul cramei îi spune zarafului : Râmîneţi acolo pînă vă chemăm noi...
Ţineţi-i trîntiţi grămadă înăuntru, dar dacă fac zgomot, dacă încearcă ceva,
împuşca-ţi-i fără milă.
Oamenii din chioşc răsuflă uşuraţi, parcă nu le vine să creadă în
această norocoasă întîmplare. Admiraţia lor pentru 'prezenţa de spirit a lui
Dincă e fără margini. N-au de unde să ştie că omul mai trecuse printr-o
întîmplare cam la fel cu asta şi în mintea lui tiparul situaţiei exista de mult.
— Fraţilor, cum ieşim de aici mai repede ? se grăbeşte Kicolae
Golescu, gata ca şi ceilalţi de plecare.
Dincă le-o ia înainte :
— Veniţi după mine prin gheţărie... Dar Bălcescu îl opreşte, cu o
îndîrjire stăpînită :
Fraţi cauzaşi, de ce să plecăm ? Ştiţi că au fosl
arestaţi pictorul Negulici şi căpitanul Teologu ?" Că s-au făcut
percheziţii pe la cei mai mulţi dintre noi... ? Vilara şi aga lancu Manu au
dat liste de cei care trebuie să fie arestaţi... De ce să plecăm de aci înainte de
a lua vreo hotărîre ? V-aţi gîndit oare că aci este singurul loc unde poliţia
nu ne mai caută în noaptea asta ? Ştefan Golescu ridică din umeri.
 Dar dacă e printre noi şi un alt trădător ?
Bălcescu le vorbeşte cald şi hotărît, fiinţa lui întreagă a devenit de
oţel.
— Nu mai are nici o însemnătate. Trebuie să proclamăm revoluţia
acum, repede, în cel mult trei zile. Continuă, 'apoi, cu pumnii strìnsi. Vă
repet : întoarcere pentru noi hu mai este.
Arăpilă fierberea vinul de soi bun.
— Frate Bălcescule, bine ai grăit. Spune degrabă ce e de făcut...
ar
in
n
IŞtefan Golescu se opreşte, oricum, ceva mai liniştit. — Deh... dacă
punem strajă afară, am putea ramine. — Ce să facă straja afară ? E mai rău.
Dacă vine eva şi este oprit, se iscă zarvă mare şi vin toţi dorobanţii peste
noi aici, îl întrerupse frate-său, nervos.
Sj^ Dincă face cîţiva paşi, căutînd, chibzuind. Cu zorzoanele etalice
de pe el adună de la felinar bruma de lumina pe care o îngăduie noaptea.
In -— Putem face altfel. LăsAm să intre pe oricine vine, mm făceau
ei. Aci, îi punem puştile în piept. Va să zică
întoarcem capcana. Frate Cătina, ieşiţi mai în faţă şi mdreptati
armele spre noi, să vie cît mai încrezători. Puneţi felinarul, să se vadă că e
şedinţă.
Ştefan Golescu e tot neliniştit.
— Bine. rămînem, dar atunci spune repede.. >i se întoarce nervos
spre Bălcescu. Simte nevoia să-i vadă faţa şî aduce lîngă el, pe masă.
felinarul din colţul chioşcului, unde era pitit în verdeaţă.
Bălcescu respiră adînc. Şi-a prins mîinile nervoase de reverul
surtucului. Ochii lui negri au o concentrare de foc interior, iar lumina
felinarului îi face să pară oblici. Vorbeşte cu glas foarte scăzut, sobru, dar se
simte că el trăieşte răspunderea acestei clipe hotărîtoare pentru popor-^^l
român. Numai paloarea şi aspectul vag osos al feţei mai arată ceva din
suferinţele omului, mai amintesc că totuşi un rău necruţător îi mistuie
sănătatea. Dar febra pe care o arată vocea lui nu e febra trupului, e febra
minţii încordate într-un scop care depăşeşte ceasul şi locul,
— Planul pe care îl urzim de trei săptămîni... îl aplicăm numaidecît.
Astă-seară e sîmbătă... cinci iunie... Mîine plecăm din Bucureşti, aşa cum s-
a hotărît. Vă reamintesc pe scuit. Eu la Telega — acum fără Negulici şi fără
Teologu^— la căpitanul Cristophi, să încerc să viu cu compania lui şi cu
ciocănaşii spre Bucureşti... Maiorul Teli e plecat de trei zile do la Giurgiu şi
aşteaptă un semn de la noi. Trebuie să fie acum pe undeva, pe la Turnu
Măgurele, Nu mai poate fi arestat. Oricum, să plece mîine dimineaţă un
om la el şi să-i spuie, dacă-1 mai găseşte, să se îndrepte mjmaidecit spre
Islaz, unde ne aşteaptă căpitanul Pleşoianu
613 cu compania a treia din regimentul I. Dumneata, frate Ştefan,
pleci mîine acolo cu Eliade, cu Alecu Golescu şi cu fratele Arăpilă. Fruntaşii
cunoscuţi ai revoluţiei trebuie — aşa cum am hotărît — să se împrăştie în
toată ţara^ ca să-1 zăpăcim pe Bibescu, să nu ştie unde e pregătit atacul ;
Marin Serghiescu şi Telegescu pleacă la Ocnele Mari...
— Unde e Proclamaţia ? S-a tipărit ? Trebuia să ne-o dai de joi,
întrebă grăbit Ştefan Golescu.
— Joi a fost gata... I-am dat-o lui Eliade s-o tipărească în tipografia lui
şi uite ce-a ieşit din ea..!
Scoale, fluturînd nemulţumit, vreo zece foi cu procla-
'^iaţia.
S-a rezemat apoi o clipă de stilpul chioşcului. Parcă are o uşoară
ameţeală... o clipă răsuflă cu greutate, îşi trece limba peste buzele uscate,
dar îşi revine numaidecit.
— Reiau ideea... De la Celei vine popa Radu Şapcă... şi desigur cu
mult popor după el. Totul este pi'egătit pentru plecarea voastră, cu Eliade şi
Alecu Negru, frate Ştefane, dar trebuie să luaţi amănunte de la Rosetti, care
nu a putut veni astă-seară,.. Veţi pleca cu trăsura lui... La Bucureşti — şi cu
un gest îl arată pe Nicolae Golescu — căutaţi pe Axente Sever, care nu a
putut veni astă-seară nici el; veţi aştepta semnalul de la Islaz... (Axente
Sever nu vrusese să vie, nu-î plăceau boierii, îi socotea pe unii dintre ei
drept „ciocoi de Bucureşti".)
Bălcescu e întrerupt de Arăpilă, cai'e dă lămuriri :
— Tabacii şi măcelarii lui Axente Sever fac pregătiri de atac ; se vor
aduna de cum or auzi clopotul Mitropoliei tras într-o dungă. Greutatea este
că unele uliţe sunt închise din pricina holerei. Dar cînd or suna clopotele
tuturor bisericilor, nu _mai şovăie nimeni. La clopotul Mitropoliei sunt
două echipe de schimb. în caz că una e arestată, vine cealaltă.
Cătina se apropie un pas dc ei, cu arma sprijinită la subsioara.
— Eu am compus un .,marş al revoluţiei" pe cart vreau să-1 citesc în
piaţă, hx ziua proclamării Constituţiei. A
lin buzunar o foaie de hinie şi citeşte repede, de nu fie opiit. Mai mult
spune pe dinafară Ascultaţi i
Tara noastră e-n pîeire. Aste ziduri ^ palate. Unde rac mîî fle păcate.
Aideţi a le dârima. N-auziţi în piaţă larma " Daţi năvâlă-n raîini cu Ca
s^cMaînl-
Micolae Golescu. care şi aşa ascultase neliniştit, intăritat, întrerupe
fcFl^te nu e timpul acuni de citit versuri, ina priveşte zăpăcit şi
ruşinat în toate păitile. ct-rînd parca ajutor.
tPlin de înţelegere, Bălcescu il bate pe umâi. — Fbarte bine, frate
Cătina, ¡1 vei citL.. Dar după ce nai intii vei citi mim^iu-i. Proclamaţia,
Ştefan Golescu îl vesteşte grijuliu, trccîndu-şi nervos peste parul cam
prea ondulat. Nu te grăbi, căci nu se ştie încă în ce fel se termină asta...
NtJt-i încă lucru sigw că revoluţia noastră nu va lî^^grumată în faşă, cum a
fost cea din Moldova
Dobrovici anunţă, şi din partea luu vestea pe c, i aflat-o abia de curind
In— Am auzit că acoio i-a aresiuit pe toţi inu-o suiguiâ K|>te^ la
locul de adunare. Eu, drept să \ ă spun, nu sunt 9gur că-i voi mai vedea pe
ai mei de-acasă... ^Costache Filipescu îşi netezeşte mustăţile, ne w*^
^— Nici eu nu prea \-ăd cum vom ieşi de aci. AI^ ales dacă mai
lungim şedinţa asta. !n orice caz. acasă eu m mă mai duc Îmi pierd urma.
■ Ştefan Golescu vede lucrurile şi mai negru.
 Dacă ne arestează pe noi, s-a sfii^it vrv«^!uţia.
a Toţi sunt acum iarăşi neliniştiţi iritaţi.
Bălcescu prinde cu pumntil colţul mesei căutind să s*^ fupinească : il
domină o idee. In redingota ^ îngustă.
£1
pare într-adevăr mai înalt decit toţi cei de faţă, deşi nu e decît
mijlociu de statură. Bărbuţa tunsă mult spre obraji şi potrivită pe buza de
jos cu briciul dă feţii sale palide un chenar hotărît.
— Fraţi cauzaşi... eu nu mă tem de arestări... Nu mă mai tem nici
macai' de trădări... Revoluţia este în mers, pornită fiind de la începutul
istoriei româneşti. E fructul unei îndelungi transformări a stărilor de
lucruri şi nimic nu o mai poate opri, deoarece azi nu mai este a noastră,
adică a boierilor... un complot... ci este a poporului şi duce mai departe
răscoala lui Tudor Vladimii'escu...
Un dorobanţ strigă de afară, cu nu glas răguşit, speriat :
— Domle căpitan... Domle căpitan Costache ! Dobrovici tresare,
speriat, la fel, dealtminteri cu toţi
ceilalţi. îşi strìnge giubeaua pe el, ca şi cum s-ar apăra.
— Hait... S-a sfirşit. Acum iar ne arestuieşte..,
Dincă a sărit într-o parte, a pindit o clipă şi, cînd dorobanţul a intrat
gi'ăbit şi zăpăcit, i-a pus pistolul la tîmplă.
— Ce-i cu căpitanul Costache ? Dorobanţul se împleticeşte surprins,
năucit.
— Să vedeţi... Se bîlbîie şi arată un plic. Porunca asta de la Agie...
Dincă citeşte petecul de hîrtie şi se întoarce tulburat spre cei din
chioşc.
— L-au arestat pe Rosetti... Apoi arată beciul şi îî spune doboranţului
; Hai, că te duc eu la căpitanul Costache. Iese cu el, după ce i-a luat arma, şi
se întoarce după un timp singur.
Bălcescu, siîrîzînd în chenarul bărbii lui scăzute, st întoarce către
ceilalţi, cărora le-a trecut spaima :
 — Nu se ştie care dintre scîntei va aprinde ţara, dar ţara nu aşteaptă
decît o scînteie ca să ia foc. Cu cît treceam mai repede la fapte, cu atît e mai
bine. Revoluţia nu mai e azi în pericol... Revoluţia nu mai poate fi trădată...
E mai palid la faţă. Răsuflă cu oarecare greutate, se cunoaşte acum că
sforţarea i-a tăiat respiraţia. Vreau să spun că, dacă vom fi trădaţi, vom fi
eliberaţi neîntîrziat de popor. De aceea nici nu mă sinchisesc de trădători.
Revoluţia ar u
616
fi trădată, dar numai dc noi, dacă îi vom trăda le... Asta e ceea ce
aveam de spus.
1 plecat numaidecît apoi, după ce i-au chemat şl i de la gura beciului.
Sunt patru inşi îmbrăcaţi cu ves-
şi capele de-ale dorobanţilor, cu armele pe umăr, îi escortează pe
ceilalţi. Cînd ajung la podeţ, Dincă
celor din şanţ să fie cu ocliii în patru, că mai sunt i arestaţi în beci...

L
CUPRINS
Cartea întîi
Fuga dm faţa revoluţiei : : : T §
Găman .....: : I : : 13
Taina de la han 57
Flăcăi şi fete la furcărie . : : 7 ; 73
Nunta de la han • ;; ; ; 84
Pleacă un zapciu, vine altul. : : ; 121
Tucoltoiu 130
întoarcerea dîn piibegîe . : î î : 139
Cartea a doua
Mecâzuriie serdâresei Zinca : : : 15^
Intîmplări la şcoala de la^Sf. Sava : 168
astfel de sălbăticie medievală^! 102
Necazurile stăpînitorilor : ; ; : 192
Necazurile unui mare negustor ; : 198
în oraş la Bucureşti... sunt curţi
nalte şi domneşti • . • ; . ^ 205
Lecţia despre istoria patriei, despre i
măsurarea pămîntului şi altele ; 2lS,
Eleve neascultătoare . ; 5 î î 22ft
«Necazurile marilor boieri î î î I 231

I
619
o întîlnire hotărîtoare . . ; ; • 234
Cei patru din neamul lui Firu , , 263
La conacul lui Raletu..... 267
Acolo unde a fost vînzarea celui ridicat pentru dreptate..... 283
O vacanţă în vara lui 1840 . . . 289
La curte pentru felicitări . . . . 306
Procesul.......... 310
Un logodnic poltron . . . . . . 315
La Dejurstfă......... 317
în mahalaua dinspre Visarion . . 322
Ard ier Bwcmeştii...... 325
Tiţa Gorgani . . . , 328
Cartea a treia
Rădăcinile din trecut . . . . . 348
Un măr înflorit în fereastră . . . 350
Mustăria din Dealu Filaretului . . 354
Meandrele dragostei..... 361
Popas la Vadu Rău...... 371
O împăcare......... 383
La Mînjina...... . . 387
în jos de Radu-Vodă..... 391
între Gabrovici şi Lipscani . . . . 411
 Boiern nu sunt români . . . . . 420
O şedinţa literară....... 423
Dar de Anul nou . . . . . . . 433
O soarea artistică . . . . . . . 442
Un mizantrop meloman..... 475
Spre Bucureşti cu chervanele . . . 481
Petreceri şi năravuri boiereşti . . 511
620
Tiţa nu vrea să se mările ; : : : 520
Stupii şi gîndacii 525
Scrisori post-restant 531
Licsandru şi Licsandra . . • 542
Intîia bătaie a ornicului în 1848 , . 555
Cartea a paira
Acasă la Nicolae • :
Golescu : ! 565
Ostrovul Imper " .
568
Negustorul şi boierul , , , .
576
Bonifaciu .....: •
581
în grădina Teii Doamnei . ' .
587
Zmeiele....... ; ;
589
Eliade pe Dealu Filaretului ; ;
593
în săptămîna hotărîtoare , ; ;
598
Noaptea cea de taină • » ; ; :
' 607
boitor TeftftoredACtor
SORIN MARCULESCU : CONSTANTA VT'T r.VNESCO
 Apărut : I>W. Bun dr tipar : ZB.04J9Si^ Format : WSiXii, Caii
tipo ; JŢ_
Comanda nr. ţOOW ^ ;ombinatul poligrafic „Casa şan^ett-. Piaţa
SdnlcU nr. l, Bucui^i. Republica socialista Romàni»
Voi l - m Ler 86

CAMIL PETRESCU
U N O M Î N T R E OA M E N I
Vol. II
E d i ţ i e î n g r i j i t ă ş i n o t e de
LIVIU CĂLIN
CARTEA ROMÂNEASCA 1988
C A R T E A i N TA I A
CE-A FOST MAI DEPARTE !N NOAPTEA CEA DE TAINA
Drumeagul gloduros, pe care mergeau acum, lăsa în stìnga via
cea mare a Mitropoliei, mărginită cu tufărişuri spinoase şi corcoduşi
care le scuturau picături de ploaie în cap. Noaptea sé mai luminase
puţin, devenise uşor ceţoasă ; din cînd în cînd răzbătea luna. care
răsărise dincolo de puful albicios al ncuilor^ După cîteva sute de paşi,
Dincă se îndreptă spre o poartă de uluci ascuţite sus, spunîndu-le
celor din urmă să şadă jos sau să se lipească de gardul de tufiş, ceea ce
înfriguraţii cauzaşi, trecuţi prin spaimele arestării, făcură
numaidecît. Se lăsau ca nişte copii în grija lui, fiindcă îşi dădeau
seama că numai el e în stare să-i ducă la liman în întîmplările atit de
încărcate ale acestei nopţi de la birtul din Dealu Filaretului, prea
pline de neprevăzut. Ofiţerul de pompieri ciocăni uşor în poartă,
după ce domoli cu vorba vreo trei dulăi ce păreau că îl cunosc. Apoi
aşteptă liniştit, căci văzu că se mişca la geamul dinspre uliţă
perdeaua. Ieşi cu un ciomag 1n mînă Licsandru Hergă... dar dintr-o
dată i se auzi vocea groasă, încărcată în întuneric parcă de un surîs :
— Dumneata erai... frate ? Mă miram eu de ce nu te latră Clinii.
Sublocotenentul îi spuse într-o şoaptă piezişă :
 — Licsandre, vino mai aproape, vreau să-ţi spui ceva. îşi
şuşotiră apoi cîtva timp la ureche şi, după asta, mulţu mit, Dincă îi
spuse cu vocea mai ridicată :
— Atunci, ţine clinii...
Licsandru îi şopti din prag Licsandrei să cheme pe Mitru şi pe
Damian, apoi închise cei trei cîini în magazia de scîn-duri, de lingă
casă.
Căuzaşii veniră din întuneric în şir, unul după altul, alu-necind
pe rînd în şănţuleţul lutos prin care se scurgea la vale
apa drumeagului. Erau acum ca la douăzeci de inşi în tinda şi in
odaia de la faţă a meşterului tăbăcar. Vorbeau pe Întu neric, în şoapte,
fără să-şi vadă faţa, şi chiar dacă şi-ar fi văzut-o, puţini dintre ei s-ar
fi cunoscut din pricina spaimelor prin care trecuseră. în afară de
Dincă, îl mai cunoşteau pe Licsandru Hergă doar Bălcescu şi Nicolae
Golcscu de cînd cu vizita făcută cîndva la tăbăcăria lui Dobrovici.
Colonelul îl uitase, fireşte, şi l-^^^: fi uitat poate şi Bălcescu dacă nu l-
ar fi văzut chiar acum după întoarcere, la Axente Sever acasă, unde-i
întîlnise şi pe ceilalţi tabaci prieteni. Mitru se şi ivi, dealtfel, în
noaptea ceţoasă, Ia gard, şi după el, în urma Licsandrei, Damian şi
Toma, care, în aşteptarea secerişului, îniîrzia la Bucureşti, la feciorul
lui.
Simţeau că s-a întîmplat ceva cu totul neobicinuit şi se
îmbrăcaseră în grabă. Pe urmă, Hergă le şopti şi lor că aseară boierii
au ţinut adunare la birtul cu grădină şi au fost arestaţi de Agie. Au
scăpat, şi acum trebuie să fie duşi în oraş. îi arătă cît putu pe
întuneric, fiindcă unii i'ămăseseră pe prispa fără parmalîc, dar
înălţată două palme de la poteca ce ducea spre poartă. Stăteau jos,
căci aici era cel puţin uscat.
Bălcescu se lăsă numaidecît convins de Licsandru Hergă că e
mai bine să aştepte toată lumea aici decît să mai umble, aşa, droaie
pe uliţe. Aşadar, se hotărî ca Dincă şi Licsandru să o ia pe lingă
mînăstire şi apoi prin prundiş să răzbată în mahalaua Dobrotesei,
acasă la Axente Sever.
Totul ieşi pe potriva dorinţei lor. La dascălul ardelean găsiră o
altă consfătuire, abia sfirşită. O potrivise Axente Sever dinadins, ca să
nu fie silit să meargă la şedinţa boierilor, din Dealu Filaretului. Fire
bănuitoare, nu-i plăceau acestui ardelean ciolănos şi slab „ciocoii din
Bucureşti'*. N-avea încredere în ei. .,Eu cînd mărg la revokiţie, vreau
să ştiu bine care e ăl din dreapta mea şi care ăl din stingă." Se aflau
acum la el alţi doi dascăli ardeleni, de la Radu-Vodă, unul înalt şi
rotofei de-a binelea. Constantin Dorcea după nume, celălalt îndesat
şi fălcos, cu ochii vii, cu o bărbuţă neagră, Vasile Maiorescu, ' frate cu
Ion Maiorescu, inspectorul scoale-loi- de la Craiova.
' Vasile Maiorescu. fratele mai vîrstnic al lui Ion Maiorescu
(IHl 1 — 1864). tatăl criticului, prieten cu G. Bariţ ^i alţi
cărturari tran-silvâneni, participant la revoluţia din Ion
Maiorescu, şi el expo-
nent al revoluţionarilor, a citit Proclamaţia de la Islaz în
curtea Colegiului Naţional din Craiova. unde funcţiona ca
protesor. Alăturarea iui Ion Maif >ioscu de mişcarea
revoluţionară se datorează in mare mă-
8
d
i
t
o
B
i
b
t
S
i
0
h
f
 L
l B
h
ii
Mai erau încă şi trei dascăli de dincoace de munte. TJn boiernaş
moldovean, fugit de la Iaşi de cînd cu înlimplarile din niartie ^ pe
care, ca să se simtă independent de domnitorul Moldovei, la stăruinţa
lui Costache Filipescu, vodă Bibescu primise să-1 facă dascăl de
franceză cu numele schimbat, de Dumitru Rădulescu ; ceilalţi doi
erau fraţi : unul, Scarlai Turnavitu, fusese cel dinţii premiant pe
şcoală al Colegiului de la Sf întu Sava, la înfiinţare. în 1832... şi fratele
lui, Ştefan, care mai avea şi slujba de ajutor de procurcn*. Erau
feciorii unui serdar, Costache Turnavitu. arendaş de pe la Turnu
Măgurele. Acesta, om sanchiu ^i cîrcotaş. dar iubi tor do carte, avea
patru băieţi şi pe toţi îi dăduse Ia inv^ăţă-tură. Scarlat fusese mai
întîi, ca şi fraţii lui, elev la şcoala înfiinţată de Dinicu Golescu la
conacul din Goleşti. De acolo trecuse la Sf întu Sava şi, după ce
sf îrşise anii Colegiului, Scarlat a fost timp de şase ani dascăl la
Giuigiu. de unde fu, în sf îrşit, adus profesor la şcoala al cărui strălucit
pr( -miant fusese. Era mic de statură, cu fruntea rotundă .^i cheală,
cu ochii mici şi cam botos, sau poate că părea numai, fiindcă purta o
barbă arămie scurtă în fir în jurul fălcilor ieşite in faţă. Al şaselea ins
care se găsea de faţă era Driv(ts, locotenentul îmbâtrînit în grad, cu
faţa măslinie şi mustaţa neagră, pe care Odobescu şi Voinescu I. omul
lui. ar fi vrut
sură piietonici cu Gh. Magheru. pe atunci cîrmuitor in jucl.
Rumanr.ţi (cf. N. Bănescu şi V. Mihăilescu, loan Maiorescu.
scriere co m a n t j i a - tivă cu prilejul naşterii lui, Buc 1912) (n. ed.).
^ în seara zilei de 27 martie 1848, la Hotelul Pclersburg. în
centrul capitalei Moldovei, a avut loc o marc întrunire la care au
partiii-pat reprezentanţi din rindurile burgheziei. b<»i*/i-imii
cu vederi liberale şi cîţiva boieri conservatori ostili
domnitorului Mihail Sîurd/a. A fost desemnat comitetul pentru
redactarea unei pcliţii-program către domn. hitrunirea
marchează începutul mişcării revoluţionare din Mol dova. In ziua
de 28 martie, comitetul, alcfi tuit din Vasilc Alecsanchi, C. Gh.
Cantacuzino, N. Carp. Manolnchi Ct)stachi. Cracti. Alecu Cu/a,
Grigore Cuza. N. Ghica, Vasile Ghica. D. Grigoriu. lordachi
Ilarnav, Al. C. Mavrocordat, Costachi Moruzi. Grigoro Romalo.
Lascarachi Rosetti şi lorgu Sturdza, s-a întrunit in casa boierului
Costachi Sturxa şi a redactat Petiţninea-Proclainaţiunc in
numele tuturor stărilor Mold(tvei, care cuprindea ;55 de puncte
cu caracter legislativ, unul din acestea (32) sunînd astfel :
„Chipul ce s-a întrebuinţat Ia alegerile d< -
adunare să se desfi inţeze şi îndată să se înjghebe o noua
Cameră fâră nici o înrîurire asupra alegiitorilor din partea
cîrmuirii. pentru ca acea Cameră sa fi e adevărată reprezentaţie a
naţiei şi adevărală închezâţuîre a fericirii patriei*". La 29 martie.
Mihail Sturdza refuză acceptarea petiţiei şi. sprijinit de armată.
înăbuşe mişcarea revolu-ţ onarâ (of. Amil revoluţionar, I, p. 407
—479) (n. ed.).
9
să-I scoată din oştire şi nu-i dădeau nici o comandă. Fusese mai
multă vreme la pompieri, unde erau mutaţi şi uitaţi aceia dintre
ofiţerii care nu erau de neam şi se strecuraseră totuşi în armată.
Excepţie uimitoare la aceasta era însă colonelul Dăscălescu, fiu de
popă de ţară, care ajunsese aghiotant domnesc, fiind din cale-afară de
frumos.. Era, în sf îrşit, un preot încă tînăr, popa Dumitru Georgescu,
de la biserica, acum arsă, Sf întu Ion, profesor şi el la şcoala
bisericească de Ia Sf întu Gheorghe, Fusese prieten bun cu Scarlat
Turnavitu, dar acum se cam răciseră, de cînd acesta îi ceruse de
nevastă pe fata lui cea mai mare, care împlinise chiar săptămîna tre -
cută cincisprezece ani, Tinca o chema, căci popa îl găsea prea bătrîn,
la treizeci şi doi de ani, pentru ea. Aj:um se uitau cam de pe muche,
aşa, pieziş, unul la altul.
 Axente Sever nu vru să se afle nici de data asta chiar între
cauzaşi, aşa încît el şi Deivos se oprii'â în odaia din faţă a lui Mitru.
Era întuneric, căci apropierea zorilor fusese înşelătoare. între dascăli
veniră aci, la Mitru. doar Bălcescu, Arăpilă, Nicolae Golescu şi,
fireşte, Dincă. Discuţia a fost scurtă de tot.
în ce priveşte împrăştierea căuzaşilor, Axente găsi
că nu era cine ştie ce greutate. Căuzaşii aveau sa a.ştepte ivirea
zorilor, ca să nu stîrnească, pe cît se va putea, ciinii mahalalelor, şi
apoi aveau să fie lisipiţi, unul cîte unul, prin tre vii ori în gropile de
nisip mărginaşe.
Un grup, Bălcescu, Arăpilă, Telegescu, Nicolae Golescu, Marin
Serghiescu, Ştefan Turnavitu şi Dincă urmau să meargă, călăuziţi de
ofiţerul de la pompieri, numai prin zăvoaiele Dîmboviţei pînă la
Sf întu Elefterie şi de acolo s-o ia pe Podu de Pămînt pînă la via lui
iVristia, vie mărişoară de zece pogoane, care era gard în gard cu
grădina cea mare de la Belvedere a Goleştilor. Aveau să ceară apoi de
la grajdurile palatului caii de trebuinţă şi să părăsească toţi degrabă
Bucureştii.
■
O mare nedumerire stîrni însă ciudata propunere a lui Bălcescu
de a rămîne şi el în Bucureşti, împreună cu Nicolae Golescu, ca să fie
alături de poporul bucureştean în acele clipe. Se opuse Nicolae
Golescu, dar mai ales Axente Sever.
— Apoi... iată că asta nu se poate... A fost tare cuminte
hotărîrea luată ca domnia-ta, frate Bălcescule, şi dumnealui, fratele
Alecu, să nu vă găsiţi în Bucureşti în clipa cînd se va stîrni revoluţia.
Asta nu e joacă... Dacă va izbucni un foc aici, apoi unul la Islaz, altul
la Telega... va mai veni poate

I
10
I
 I

I
aj-
de-
lui 3lae cele ver. linte alui, d se ifoc )oate pofta şi altor oameni
de inimă să se ridice... atunci eu vă întreb pe dumneavoastră : au care
va face legătura şi unde va fi comînda preste toţi, dacă
dumneavoastră, dumneata şi fratele Alecu, cei doi care sunteţi azi tot
Comitetul executiv, sunteţi închişi în Bucureşti, or sunteţi fugari de
nu vi se ştie urma. Cum vom face ? Eu nu zic nu, poate că izbînda să
vie din întîiul ceas... dar ea poate să vie şi mai greu... să şo văie... să fie
cîtva timp schimbătoare... Apoi atunci.ce facem ? Eu zic că musai să
rămîie totul aşa cum mi-aţi spus mie alaltăieri. Şi încă mai mult... Eu
nu văd ce mai căutaţi acum dumneavoastră la Telega... mai ales
acuma cînd fratele Teo-logu a fost arestat ? După părerea mea fusese
mai bine chibzuit ca să vă găsiţi dumneavoastră amîndoi la Goleşti...
Acolo vă aflaţi între Bucureşti, Telega, Ocnele Mari şi Islaz, ca în
inima unei stele. Ar fi acolo, cum s-ar zice, un p ra e s i d i u m
e xe rc i t u u m . Ştafetele noastre vă pot găsi acolo oricînd... Fiecare ştie
ce are de făcut. Datoria conducătorului, după ce a pregătit cu luare-
aminte totul şi a dat poruncile cuvenite, este să stea liniştit în
bîrlogul lui, să cugete singuratic, aşteptînd să izbucnească bătălia şi
să i se aducă veşti... Dacă el se amestecă printre soldaţi, cum de l-or
ajunge veştile ?
— Revoluţia este în mers şi nimic nu o poate opri. frato Axente.
— Aşa o fi... -
- se amestecă în vorbă Marin Serghicscu — dar daca o ix nevoie
să i se îndrepte cumva planul, apăi cine o să facă asta ?
— Nici gînd, frate, nu poate fi ca să mai schimbăm ce-aţi
hotărît odată în Comitetul executiv, fiindcă a fost bine chib zuit...
Musai să facem aşa ? stărui dîrz ardeleanul.
 Fu şi părerea lui Nicolae Golescu.
Se făcu totuşi o schimbare în acest plan. Fiindcă alaltăieri
căpitanul Teologu fusese arestat şi nu-1 mai putea întovărăşi pe
Bălcescu la Telega, se hotărî ca Marin Serghiescu să meargă la Ocnele
Mari cu profesorul Ştefan Turnavitu. care şi el era bun prieten cu
căpitanul Grigore Marghiloman cel care avea comanda pazei de acolo,
iar pe Bălcescu să-1 întovărăşească Telegescu ; acesta, fiind din partea
locului, putea să fie de mare folos.
1 Grigore Marghiloman, căpitan în armata lui G. Bibescu.
care s-a alăturat însă revoluţionarilor în 1848, ca după eşuarea
insurecţiei să-1 însoţească pe Gh. Magheru în Ardeal, pentru a
reveni în Ţara Românească la începutul anului 1850. Mai tîrziu
se va număra printre membrii Divanului Ad-hoc (n. ed.).
11
Dinca ieşise din odaie, şuşotind apoi tot timpul pe prispă cu
Deivos, care nu putea pricepe în ruptul capului nazdia-Vina
înlîniDlarc de la birt.
Mâi Dincă, al dracului oltean ca tine n-am mai pome nit . Auzi,
să-1 arestezi tu pe căpitanul Costache Chiorul ?... şl tocmai cînd el
arestase toată conducerea revoluţiei ?... Ma, ascultă, mai sunt
mehedinţeni ca tine pe-acolo. ma, pe la
^'"'Di'nariidca, înveselit mai ales de ciuda lui Deivos că nu
fusese şi el aseară acolo. -, , , , ,
— Stili că am vrut să vă chem, domnule locotenent, dai nu v-am
găsit... Aţi fi văzut cu ochii dumneavoa.stră. ^
— Fusese poruncă de la Comitet ca eu să stau pe Jinga profesori
şi tabaci... să ţinem sfătuire şi noi acolo Dar ascultă măi Dincă, tu
socoti că dorobanţii ăia de la podisca r-au'prins cumva de veste cum
au fost păcăliţi ? Cit crezi că o să mai stea acolo in şanţ, oricit or fi ei
de proşti, farà să .se ducă să vază ce s-a întîmplat la birt ?... Asculta-
mâ pe mine acuma ne pomenim aici cu ei toţi... Şi de data asta nu
jnai e de glumit, mă... Pînă miine .seară suntem toţi cu fiare la
picioare, în bolniţa cu apă de la Snagov. Nu se lasa Costache Chiorul
cu una, cu două ; de dimineaţă, cum o fi scos din beciul birtului, o .să
aresteze în dreapta şi-n stinga, pc oaoete, pe orîcare-1 va întîlni. Ba,
stai mă. n-am dreptate. Să ştii că'n-am dreptate. Are el altceva mai
bun de făcut decît să-i aresteze pe cauzaşi... mai ales cînd o vt-dea că
o să se prăpădească lumea de rîs, aflînd cum ţi-ai'bătut joc de el...
O .să fie orb şi turbat de mînie. Ţi-o spui ( u... îşi împinse chipiul
spre ceafă rîzind : N-o să te caute decît pe tine, Dincă, numai.pe tine,
să te împuşte cu mîna lui.
Dincă se scărpina in cap, gînditor.
— Asta o să fie cam greu...
— Hei, păi că n-o .să te caute singur, o să te caute eu patruzeci
de dorobanţi după el.
— Nu. o să fie greu din altă pricină... N-o să mă mai găsească în
Bucureşti dacă nu dă de mine în două ceasuri... Aoleo, dar mi se pare
că aveţi dreptate... Trebuie să ne grăbim, că ne apucă zorile...
Domnule locotenent, hai în casă la boieri să le amintim că aici nu
suntem la sindrofie... Văz că s-au pornit pe taifas.
în timpul acesta Licsandru, Mitru şi Damian făceau de p;îză
fiecare într-o parte a casei, ca la o sută-două de paşi, iar căuzaşii din
căsuţa meşterului se simţeau ca nişte bolnavi,
12
ea
di
I)
sp
na
a
iC
ci
fa P«
si
 da
Ch:
i
I
se
cu
caro f-ştcaptâ fără putere rezultatul sfatului de medici care
discută, alături, despre ei.
Deivos şi Dincă intrară peste cei care mai plănuiau încă în odaia
din fată a lui Mitru. Era tocmai la timp. Nicolae Goloscu, care se
simţise pe neaşteptate bolnav, îl apucă pe Deivos de epoletul sting, ca
şi cum ar fi căutat sprijin, şi spust cu o voce slăbită :
— Deivos, dunmeata şi Dincă veţi fi nv s offi c i e rs d ^ o rd o n -
n a n c r. . . veţi fi ofiţeri de legătură dintre diferitele grupuri şi
ComiiGtul executiv. îl veţi găsi la început pe fratele Bălcescu,
căutîndu-1 la castelul de la Filipeşti al lui Costache. Găseşti acolo pe
soru-sa, care singură va şti să-ţi arate unde să-1 afli pe fratele
Bălcescu... Poţi să mergi fără prea multă fereală, c ^ c i pe Costache
nu-1 bănuieşte încă nimeni...
Mare vornic, Costache Filipescu era unul dintre cei mai aleşi
prieteni ai lui Bălcescu, dar, deşi cu tot sufletul în rindurile
revoluţionarilor, se ţinuse mai deoparte, tocmai ca să facă servicii
mai bune tovarăşilor săi. Sora lui era la Fiii-peştii-de-Tîrg din
Prahova.
Nicolae Golescu spuse mai departe :
— Dumneata, Dincă, mergi la Giurgiu la Tell .şi pe urmă ,
de.acolo, împreună cu el, la Islaz, apoi ca si Deivos te vet
îndrepta spre Goleşti, unde va fi l e p o s tc d c co m m a n d e m G n f.
Veţi găsi acolo pe Bălcescu şi pe văru-meu Alecu.
Bălcescu tăcuse tot timpul încruntat. îi venea nespus de greu să
părăsească, chiar în zilele acestea. Bucureştii. Pină la urmă îl
convinse Arăpilă. carc-i arătase că nimeni nu-i mai potrivit ca el,
Bălcescu. care să ridice la nevoie noianul cel mare al ţărănimii şi că
tocmai pentru asta nu trebuie să rainiio în Bucureşti. Bălcescu se
gtndi că. într-adevăr, o dată dezlănţuită revoluţia, chiar dacă nu va
izbuti de la început, trebuia să se facă stăruitoare încercări în diferite
alte cenlrt- pînă \'a plesni într-un loc şi va nărui stăpînirea lui
Bibescu.
^ . < lui Aristia era chiar lingă Podu de Pămint. colt cu uliţa
Farmazonului. Din pricina holerii, el îşi adusese aici nevasta şi fata.
de care parcă uitase pînă acum, şi deodată coplrşit de dragoste pentru
ele, descoperindu-le parcă, nu se mai indurase să plece. Legătura cu
oraşul — teatrul era închis acum — i-o înlesnea un publicist şi actor,
foarte devotat,
13
care-i făcea, dealtfel, tot felul de servicii de secretar, de ve chil şi
chiar de servitor. Avea cheia de la casa lui de burlac de lingă răspîntia
de la doctor Marcovici, în gura Cişmigiului, şi-i aducea de acolo tot
ce-i era de trebuinţă. Era un vlăjgan cam înalt, şui, cu capul mic, nas
ascuţit şi sprîncene tari.
Tocmai aici, unde se credea mai la adăpost de holeră, Aristia se
îmbolnăvi, şi de şapte zile zăcea la pat. Acum fie că nu era chiar
holeră, ci doar de spaima molimei li se pă ruse la cei din jurul său că e
— aşa cum se mai întîmplase şi cu alţii — fie că fusese o formă mai
uşoară, se simţea de ieri destul de bine ; totuşi sta închis în odaia lui,
ferit şi fe-rindu-se de toată lumea. Nu intra la el decît devotatul lui,
Halepliu.
Odată cu răsăritul soarelui, Aristia se pomeni cu un grup întreg
de cauzaşi, care stîrniseră cîinii din vie. Un paznic arnăut, cu puşcă,
pistoale şi iatagan, cunoscuse între ei pe boierul Nicolae Golescu şi le
deschisese. Veniseră, după ce trecuseră de maidanul Dudescului,
numai prin zăvoaiele şi prundişurile Dîmboviţei, pe care Dincă o
cunoştea în toate meandrele ei. Greu de tot fusese tocmai cu Nicolae
Golescu, care devenise pămîntiu la faţă, îi ardeau ochii de fierbinţeală
şi sta gata în fiece clipă să se frîngă, să cadă moale pe prundiş.
Cu Aiistia însuşi vorbiră doar prin uşa deschisă, dar multe nu
putură să-i spuie decît să-i arate în cîteva cuvinte hotărîrile luate, aşa
cum se cuvenea să le ştie unul dintre căuzaşii cei mai inimoşi. După
aceea Halepliu şi un argat duseră, cum putură, pe Nicolae Golescu la
palatul vecin şi-1 dădură în grija slujitorilor. Fostul colonel avu totuşi
puterea să dea poruncă unui om de încredere al său să se înfăţişeze,
în via de alături, domnului Nicolae Bălcescu şi să facă ,tot ceea ce
acesta îi va cere. îndeosebi să pregătească neîntîrziat cîţiva cai de
călărie, arătînd anume ca să fie dintre cei de tabun şi'să le facă de
asemeni rost de unele lucruri de îmbrăcăminte.
După ce totul fu pus cu grijă la cale, cei ce se pregăteau de
plecare ascultară totuşi de sfatul lui Aristia şi, într-o cramă a lui
dinspre malul Dîmboviţei, se lungiră pe nişte pături, ca să poată
dormi măcar un ceas, două, căci petrecuseră o noapte albă şi plină de
zbucium, fără să închidă ochii, iar acum îl aştepta pe fiecare o
călătorie grea, călare. Telegescu îl întrebă pe Aristia dacă nu are un
om de încredere care în aceste două ceasuri ar putea să meargă prin
tîrg, prin
14 preajma Agiei, să vadă aşa, mai de departe, ce se mai întîm-
plă pe acolo, dacă a răbufnit cumva zăpăceala de astă-noapte. Aristia
le arătă că pot avea toată încrederea în vlăjganul saşiu şi cu cap mic,
care ştie să se descurce în orice împrejurare, căci, zicea el, acest
Halepliu nu ştie ce e aia uşa închisă.
Soarele se înălţase de o suliţă, era cam în dreptul turlelor
bisericii Sărindarului, al căror înveliş de tablă abia scînteia deasupra
copacilor grei de verdeaţă din grădina Cişmigiului. Duminica de 6
iunie se vestea călduroasă, cu un cer sticlos. Dincă nu vru să mai
aştepte, spunînd că va dormi la nevoie un ceas, două la Crînguri,
înainte de Călugăreni, unde avea un proprietar prieten.
 Vătaful curţii Goleştilor adusese şase căluţi, patru vineţi şi doi
murgi, cu trup gros şi foarte lung, cu picioare scurt-şi urîţi foc. Erau
păroşi şi berbecari, cu capul osos, adică şi fruntea cu spinare, ca un
nas coroiat.
Dincă îşi înfipse mîna în coama scurtă şi groasă a vinătu-lui său.
— Păi bine. f îrtate, cu calul ăsta de cotigă vrei dumneata să
ajung eu pînă în piinz la Giurgiu ? N-ai găsit alţi cai mai acătării în
grajdurile alea ale voastre ? Şi cîţi naiba aveţi dacă ai adus patru la
fel ?
— Domnule ofiţer, cu Viscol ăsta nu numai că sînteţi pînă la
prînz la Giurgiu, dar dacă vreţi, sînteţi pînă-n seară şi înapoi, în
Bucureşti. E drept că la galop nu-i mare lucru dă el, dar în trap
ţăcănit calcă la nevoie şi cinci poşte pă zi, ba chiar şapte, făx^ă să
hodinească decît noaptea. Sînt un soi dă cai dă tabun. că nu ştiu ce e
grajdul, cumpărat dă boieru bătrin dă la un ofiţer dă cazaci acum
douăzeci dă ani. A cumpărat o pereche. Acum avem dă toţi vreo
paisprezece, în şase ceasuri, cînd e nevoie, Viscol ăsta e la Goleşti cu
scrisoarea boierilor şi în şase ceasuri vine d-acolo Virtej cu răspunsul
fie vremea cit dă rea. N-aveţi nici acum nici o grijă. Nici cu Virtej,
nici cu Vînăta, nici cu Vîntuleţ ori cu Văpaie, ca să nu vorbesc decît
dă ăi vineţi, care sînt şi mai vînjoşi dăcît murgii, nu rămîneţi pă jos.
Dincă se minună, nu mai zise nimic şi, încălecînd, o luă de-a
dreptul prin zăvoaiele Dîmboviţei, căci nu voia să treacă pe podul de
la Grozăveşti.
Peste vreo două ceasuri, ceilalţi fură treziţi de Halepliu, care
venise speriat să-i anunţe că la Agie se ştie de plecarea lui Bălcescu la
Telega şi îi sfătui să ocolească drumul cel
15
mare, deoarece a şi plecat o ceată de dorobanţi cu poruncă
să-i prindă şi să-i aducă înapoi. Omul era înalt, speriat şi
năduşit tot, căci venise în goană.
Cei cinci încălecară în grabă şi o luară şi oi prin zăvoaiele
 Dîmboviţei. Lui Bălcescu îi fu adus Vîntuleţ^ după ci te a în-
t<'lcs el de la vătaf.
Deşi era un bun călăreţ, ar fi fost greu să plece ia un drum lung
cu pantalonii lui prinşi cu bentiţă pc subt ghetele subţiri. Vătaful lui
Golescu se gîndise la toate şi adusese şi pantaloni do călărie, de nu or
fi fost cumva de vînătoare, din dulapurile lui stăpîne-său, pentru
toată lumea. O pereche de cobui'i de pînză groasă atîrnau de o parte
şi de alta a" şeii, încărcaţi cu schimburi pentru primeneală şi cîlc ceva
de-ale mîncării... I se dădu fiecăruia şi cîte două pistoale' înfipte lingă
coburi. Arcipilu călărea pe Văpaia, maţ mult sură decît vînătă, căci
era bătrînă, şi părea astfel şi mai întunecat la faţă.
Nu un pilc de dorobanţi pornise spre Cimpina, aşa cum spusese
Halepliu, ci însuşi colonelul Bcinov, * comandantul Dejurstfei, cu trei
ofiţeri şi peste treizeci de călăreţi, apucase pe drumul Ploieştilor,
stîrnind nori de praf.
Vestea că Bălcescu a pornit spre Telega - îi fusese adusă la
cunoştinţă lui Bibescu în acelaşi timp cu întimplărilr de azi-noapte.
Se ţinuse un fel de sfat în palatul de subt Mi-
^ Colonelul Banov era ştab în armata domneasca şi unul din
ofi ţerii devotati palatului (n, ed.).
2 în urma hotăririi Comitetului revoluţionar, care preconiza
izbucnirea simultană a revoluţiei in mai multe regiuni alo Ţării
Româneşti, Nicolae Bălcescu pleca spre Ocnele Telega in ziua de
O iunie 1848. Afl înd că este urmărit de colonelul Banov, se
ascunde intr-o pădure din apropierea Cîmpinei, în preajma
căreia Iu H iunie N-a în-tîlnit cu căpitanul Cristofi , căruia a
izbutit să-i transmită un mesaj laconic („Scoală-te dacă-ţi
iubeşti patria ! Acum e vremea") din partea lui Christian Teli
care fusese arestat din ordinul domnitorului după interceptarea
de către autorităţi a corespondenţei cu Gh. Magherà (cf.
Cornelia Bodea. Lupta românilor pentru tinitatea riaţionalâ,
1834—1849, Bucureşti, 1960, p. 125). Ion Ghica în IVicu Bălcescu,
după CC îşi aminteşte de felul cum a fost admisă participarea lui
Heliade Rădulescu la întrunirile asociaţiei în cursul lunii mai
1848, continuă : „Tot cam p-atunci, trecînd într-o seară cu Nicu
Bălcescu pe Podu J3eilicului (strada Şerban-Vodă), întîlnim o
droşcă cu felinare aprinse, cu opt cai de poştă, mergînd spre
barieră, şi a doua zi afl ăm că în tr-acea trăsură era colonelftl
Bibescu. aghiotantul doninesc, trimis la Giurgiu să aresteze pe
maiorul Teli. Teil, adus in l-îucureşti, după
ol
a ) d d Iul
â
pe pil ob
sci nu ofi

I
16
tropolie şi toţi fură, fără discuţie, de părere că acolo unde e
Bălcescu se pregăteşte lovitura hotărîtoare, că e negreşit nx^voie ca el
să fie prins, împreună cu Telegescu, înainte de a ajunge la Telega şi că
prezenţa şefului de stat-major al domnitorului e neapărat necesară
acolo, la faţa locului. Se luă şi un ofis cu semnătura lui vodă şi sigiliul
statului prin care se arăta că ocîx^muirea se lasă de procesul început
cu vreo zece ani înainte cu Telega şi cele trei sate din jurul ei pentru
moşia cea mare şi dealurile împădurite care mergeau pină spre
Comarnic. Se recunoştea fără înconjur dreptatea obştei şi se vestea că
în scurtă vreme aceasta va fi pusă în stăpînirea averii. O p <3runcă
anume era trimisă tuturor satelor să prindă şi să dea pe mîna
dorobanţilor, sau oştirii, pe „fostul parucic" Telegescu şi pe un
tovarăş al lui, care au fost amîndoi pe vremuri osindiţi şi ţinuţi în
temniţă.
Colonelul Banov şi unul dintre ofiţerii care -1 întovărăşeau
călătoreau într-o caleaşca cu cui de poştă, ca să-i poată schimba des,
de aceea ţineaii numai drumul cel mare. Pluto nul de cavalerie era
împărţit în două, cîţiva călăreţi cu un ofiţer mergeau înainte, iar
ceilalţi, cu celălalt ofiţer, l a vreo-sută de paşi în urmă. Păreau mai
mult o escortă pompoasă, încît lui Bălcescu şi Telegescu, care luaseră
cu ocol o potecă din marele codru al Vlăsiei, nu le fu greu să afle de la
să-eni, dincolo de Snagov şi după ce trecuseră şi ei Ialomiţa prin vad,
că un ofiţer mare cu mulţi călăreţi au trecut spre Plo ieşti. Odihniră
caii puţin înainte de Potigrafu, apoi ocoliră capitala prahoveana şi se
îndreptară spre Filipeştii-do-Tîrg.
iie
lui la-ild, ipâ îde lă: [KIU
s i a esplicaţiile ce a putut da Iui vodă Bibescu, s-a întors
Înapoi la comanda sa Ia Giurgiu. înainte de a pleca ne-am
intilnit Ia otel Cara-'v^s şi iată ce se petrecuse.**
Detaliile care urmează sînt asemănătoare cu cele existente
Ia Grigore Serurie în Memoriu despre începerea revoluţiei
romane din 1848. Aşadar. Ion Ghica continuă : „între damele din
familiile Teli şi Magheru esistau relaţiuni de amiciţie şi de
corespondenţe ^i, în-tr-una din epistolele ce-şi scriau una alteia,
se f ăcea menţiune de o întilnire dintre Teli şi Magheru, care de
mulţi ani nu se aveau bine între ei. Acea scrisoare interceptată
de Radu Ruset, prefectul de Gorj, şi trimisă ministrului de
interne Villara, dăduse bănuieli şi fusese cauza masurei ce se
luase contra lui Teli.
N-a trecut mult şi a fost chemat şi Magheru la Bucureşti,
caro, după mai multe convorbiri cu vodă Bibescu, a fost numit
comandant şef al tuturor dorobanţilor şi plăieşilor de peste Olt.
Magheru, Ia plecarea lui la postul ce i se crease, întîlnind
pe Nicu Bălcescu, i-a zis, strîngîndu-i mîna : -Să ştiţi ca m-am
împăcat cu Toll-'' (n. ed.). ....... ...
fia
I g
1
 UNDE-AR FI TUEBUIT SA FIE UN OM
Au fost cîteva zile de zbucium şi de ocoluri zadarnice. Orice
încercare de a se apropia de Telega se dovedi legată de primejdii. Cu
greu izbutiră să-1 vadă pe locotenentul Cris-tophi în apropierea
Cîmpinei, pentru o jumătate de ceas, într-un hăţiş de pădure. Un om
de încredere al Elenei Filipescu izbutise să ajungă pînă la el cu o
scrisoare a lui Bălcescu, că era luni a doua zi de Rusalii şi oamenii nu
prea erau pe la casele lor. Era un bărbat voinic, care începuse să se
îngraşe timpuriu, iar creştetul capului îl avea cu totul pleşuv. Se
vedea cît de colo că prezenţa lui Banov la Telega băgase groaza în el.
Bălcescu, care-1 cunoscuse doar puţin, de la unele serate ale .,Frăţiei",
unde fusese adus de Tell, cel care-l iniţiase, fu uimit de şovăirea lui.
Căuta tqtuşi să şe ţie liniştit, ca să nu-1 sperie şi mai rău pe cel dih
faţa lui printr-o stăruinţă pripită, care ar fi sugerat impresia de aven -
tură. Doar glasul lui, ce venea de obicei din piept şi era foaxie îmnurit
de gîndirea lui lăuntrică, era acum alterat, căci tocmai voinţa lui
Bălcescu de a fi calm şi liniştit îi dădea un soi de răguşeală,
dramatică, puţin crispată.
— Frate, ceea ce ai a face e hmpede şi foarte uşor de adus la
îndeplinire.
Cristophi îşi pipăia în neştire mustaţa neagră, tuşinaiă, ca şi
cînd ar fi vrut să se reazeme de ea. Se vedea că nici nu poate gîndi
legat ceea ce i se spunea.
— Şi ce poci să fac ?
Bălcescu îl privi de jos în sus şi puţin oblic, apoi spuse aşezat :
— Miine în zorii zilei, cu roata dumitale, ai să-1 arestezi pe
Banov şi să dezarmezi mîna de călăreţi pe care i-a adus cu el.
19
On:ul incremeni, pâru că nu pricepe, O sudoare rece ii înmuic
tîmplele,
— Să-1 arestez pe şeful de stat-niajor al oşiirii V
 — Dacă ai avut norocul să-ţi vie singur in mînă ? înţelegi ' Asta
va fi hotâriîor pentru revoluţie... Bălcescu ră-s u î i r -cum greu şi işi
căuta cu grijă cuvintele,
7 gescu. care nu putea sta locului şi tot făcea sá-¡ tros-neascà
subì picioare ramuiile putrede ale frunzarului moit, \eni $pre
Cristophi aproape urlìnd. dar cu o voce atit de m ' incit deşi ea avea
tăria ridicata a unui urlet, abi^
s-cv. aUzit de la ciţiva paşi :
— Ai jurat... Ai jurat. înţelegi ? Ai o roată de soldaţi >i poţi d-ci
sà-1 arestuieşîi.
carea jurămintului îl făcu pe Cristophi sa pălească şi-i d¿du
dinîr-o dată un soi de cearcăne in jurul ochilor ro tunzi, dar mari-
Veni spre Telegescu alb ca varul şi îi vorbi cu un glas parcă
îngenuncheat, rugător :
— Dumneavoastră nu cunoaşteţi str.rcc. a.. .l.c. u n ac aci.
Ascu/.uU-niâ... Eu nu am o roată, aşa cum credeţi, de două suî»^
'^--"-cizcci de soldaţi... Nu am dccit o comanda d . - vreo su zeci de
oameni...
— Dar nici el nu are decit treizeci de călăreţi, pe care poli ¿á-i
surprinzi, căuia să-1 convingă Bălcescu, care, prin-tr-o voinţa
crincenă, izbutea totuşi să-şi stăpîneascâ respiraţia, şi a cărui privire
avea luciin de otel. Cu toata chica Iui de poet, avea în fata lui
prelungă, negricioasii. slabă, cu p)omţ;ţii ieţ;iţi în chenai'ul bâx'biei
nei^re. ceva neomenesc, de ascet necruţător.
— Păi vedeţi că tocniai asta e, se scincea Cristophi. Nu sunt
numai aceşti treizeci de călăreţi... mai e şi comanda prape:cicului
Racod, trimis, chipurile, tot pentru paza ai*es-taţilor... Are şi el vreo
optzeci oştire... Se zbătea, simţind că ii pitic pamîntul de subt
picioai-e.
Telegescu, care clocotea, izbucni iar :
— Atunci, omule, ce mai aştepţi ?... Ori, cum văz, ai mai bine-
de două sute de oameni, nu ?
 — Ei, vedeţi, tocmai aici e aici ; contrar legilor militare, prap<
roicul Racod nu e subordonat pai'ucicului Cristophi. Villara mă ştie
omul lui Teli şi tocmai de aceea mi-a trimis pe cap pe serdarul Leţu,
vornicul închisorilor, care toată ziua mănincă şi bea, indemnindu-ma
şi pe mine la băutură, ca me
:;a s L - n i i piei-z capul si să scap VTeo vorbă despre prietenii
neL,. Xu mai poci aduna oamenii nici pentru ecscrsiz măcar.
20
1
afară din tîrg... Locotenentul nu mai ştia ce să sf uie şi se zbă tea,
aşa mare cum era, întorcindu-se rugător cînd către unul, cînd către
altul.
Mai mult însă nu putură scoate de la el. Seara se întoar seră în
coliba din pădure de lîngă Filipeştii-de-Tirg, unde dormeau şi unde
Elena Filipescu le trimitea de-a!e mîncării Şi scrisori cu veşti despre
cele ce se aude prin judeţ. Amîndoi fierbeau de niînie că nu pot să-1
mişte pe Cristophi. Fiecare simţea gîndurile celuilalt. Trebuie ca acest
laş să plătească neapărat cu viaţa. Dar curajul să spuie cu glas tare
osinda nu-1 avea nici unul dintre ei.
Lungit, cu faţa în sus, pe aşternutul de paie, Bălcescu se gîndi că
trebuie să înceapă să mişte satele dinii'e Breaza şi Ploieşti. Se
învăluiră în pături şi încercară să adoarmă, dar fiecare simţea, după
răsuflarea celuilalt, că nici vecinul nu poate aţipi. Caii schimbaţi erau
duşi în grajd la căsoaia din pădure a Filipeştilor, ca să nu fie
descoperiţi, din pricina nechezatului lor, cei ascunşi în pădure. Pînă
la urmă coi doi aţipiră totuşi în mireasma tare a ierburilor.
■
3Ì-
i
de
Fură treziţi după răsăritul soarelui de către flăcăul c i că maşa
scurtă, peste iţarii strinsi pe pulpe, care aducea pe Dincă, îndreptat
spre ei de la palat de către Elena Filip^ seu. Omul ei aducea şi
obicinuita scrisoare, cum şi o traistă cu de-ale mincării. Ziua de marţi
se vestea cu un potop de lumină.
Bălcescu se frecă la ochi, căci nu-i venea să ci eadă că tvmul plin
de praf din faţa lui era chiar Dincă, dealtfel mereu în uniforma lui de
ofiţer.
— Omule, te credeam la Islaz... Ce e cu dumneata ?...
Le povesti că a fost trimis de Tell, care ştia că locotenentul
Christopi nu se mişcă fără un cuvînt din partea lui... Că aşa ^'"-a fost
înţelegerea dintre ei. Scoase din căptuşeala chipiului ^garetă, după
felul cel nou, adus de ruşi, adică pe trei sferturi carton alb. înăuntru
era un bileţel răsucit : ..Locotenent Cristophi, scoală, dacă iţi iubeşti
ţara. Este vremea.,.'' Le mai aducea şi alte veşti, destul de neplăcute,
de la Tell. Plecase de la Giurgiu spre Islaz, fără să ia nici un om din
batalionul lui. Nu avea încredere în căpitanii comandanţi de roate,
fiind convins că printre ei se găseau chiar spitu^ii. Se încre-dea
numai în sublocotenentul Serurie, pe care avea să-l în-tîlnească la
Turnu Măgurele, şi în fr-aţii Racottă, care aveau o
21
comandă de călăreţi la Zimnicea. Se bizuia însă mai ales pe
compania lui Pleşoianu. care ţinea, dealtfel, de Regimentul I de la
Craiova. îl ştia om hotărît şi ascultat orbeşte de oame nii săi.
Bălcescu ceru să li se aducă numaidecit caii şi trimiseră pe
flăcăul acesta inimos, pe care Elena Filipescu li-1 dăduse ca om de
încredere şi legătură, să meargă pe furiş la Cristophi şi să-i spuie să
vie din nou în cringul de pe drumul Cimpi-nei, unde a mai fost ieri.
căci are veşti numai pentru el.
Se întilniră către prinz. Cristophi. care nu dormise toată
noaptea, scăzuse mult la făptură. Venise, deşi chinuit de pre simţiri
rele. Se uită neîncrezător la ţigara întinsă, apoi. la în demnul lui
Bălcescu, scoase biletul dinăuntru. îl citi şi încremeni, ca lovit de
dambla, cu ochii în lacrimi.
 — ?ui poci... Nu poci să fac nimic...
— ,,Este vremea, frate", uite ce-ţi scrie maiorul dumitale! suigă
la el Telegescu. Este vremea, şi nu uita că te-ai juruit.
Cristophi tăcu îndelung. Vădit, parcă nu mai ştia ce să spuie,
dar pe faţa lui rotundă, acum suptă şi gălbejită, sc puteau vedea ca
nişte umbre ale unor imagini, ele înşile ne văzute, întrebările,
regretele, deznădejdea de a se fi lăsat tîrît într-o asemenea aventură.
Şovăise mult dacă să mai vie şi azi, şi pînă la. urmă. convins că
dreptatea şi logica sunt dc partea lui. nădăjduind că ei în sf îrşit au
înţeles, lăsase vovbb la cănţălaria comandei că se duce să vadă o
f îneaţă, pe can urma s-o tocmească pentru cei şase cai ai companiei şi
pornise totuşi spre cringul acesta de lingă drumul Cîmpinei Era subt
poala unui codru de stejar un şleau de soiui-i mărgi naşe şi cam
pipernicite, mesteacăni. aluni, arini, arţari, ur plop şi destulă răchită,
mai mult ramuri şi tufăriş încilcit decît trunchiuri puternice, dar care
alcătuiau in jurul lor, Ia un pas, un ascunziş întortocheat în care li s-
ar fi pierdut uşor urma. O clipă. Cristophi se gîndi să sară printre
lăstari, căci înţelegea, privindu-i pe cei doi. că un laţ se strìnge tot
mai mult în jurul lui şi va fi tot mai greu de desfăcut dacă intîrzie.
Voia, totuşi, cu un soi de încăpăţinare, să sc expl^fe I se părea că nu
se poate ca pînă la urmă ei să nu înţeleagă. Dar nu mai ştia cum să
înceapă şi tăcea îndelung privind înfipt un muşuroi de cirtiţă,
înaintea botului ascuţit al ciz^ mei. Bălcescu aştepta, iar Telegescu, a
cărui mustaţă mică se strîmba pentru că îşi muşca buzele. îl privi în
ochi şi pusc mina încet, cu un suflu apăsat, pe plăselele întoarse ale
pistolului de subt jiletca rotundă. Crezu că omul încovoiat su fleteşte
din faţa lui nu-1 vede şi aştepta mereu, gata să tragă.
ci
■
22
p'
ì-
 le-iat vie le
rbă
r
nei. rgi- '
un ilcit !a işor tari, inge iacă )l^e, ?agă. ,vind , ciz^ că se puse
^pis-it suîncuviinţarea din ochi a lui Bălcescu. Acesta, cu privirea lui
de ascet, oblică, îl scruta mereu pe acel tovarăş sleit, in care ei
puseseră atîtea nădejdi. Neliniştit el însuşi de această în delungată
tăcere, Cristophi ridică bănuitor o privire buimacă şi văzu mîna lui
Telegescu pe pistol. înainte ca acesta să-1 scoată de la brîu, el îşi trase
sabia şi, lăsîndu-se în genunchi, i-o întinse cu garda înainte, lui
Bălcescu.
— Nu cu pistolul... străpungeţi-mă cu asta, dacă socotiţi că eu
am jurat ceea ce îmi cereţi şi că mi-am călcat jurămîn-tul... dar eu nu
văz cum aş putea ca să fac cea mai mică mişcare cu oamenii mei fără
să fiu ghicit de cei care mă urmăresc bănuitori... Nu vă închipuiţi cu
cîtă greutate am venit aici... Din ochii lui mari, dar rotunzi, curgeau,
alunecînd pe lîngă nas spre mustaţa tuşinată, şiroaie de lacrimi.
Bălcescu îl asculta îngîndurat, parcă absent. Telegescu,
înţelegînd din privirea prietenului său că în clipa trecuta un fulger s-a
stins, lăsă mîna de pe pistol şi păru că se intere sează mai mult de o
codobatură, care se lăsase pe o ramură de arin, fără ca, în
neastîm.părul ei, să ştie lîngă ce întîmplare de viaţă şi de moarte s-a
oprit. Soarele era sus şi un miros de fin copt se înteţea odată cu
nămiaza.
Cristophi îşi zise în gînd că stihia morţii a trecut alături şi, ca să
răsplătească clipa lor de şovăire datorită căreia mai era în viaţa,
convins că se poate apropiaâarăşi de inima lor, începu din nou, de
acolo de unde îl întrcrupsese săgeata mută a spaimei, să-şi arate
gîndul. Lacrimile îi curgeau acum slobode pe chipul rotund, care era
încă palid.
 — încercaţi în altă parte, unde va fi mai uşor, şi apoi mă voi
ridica şi eu cu oamenii mei.
— Dar ce se aude cu ciocănaşii ? il întrebă încet şi îndepărtat
Bălcescu. Văz că nu ne vorbeşti deloc de ei ! De ce nu te bizui pe
oamenii care trudesc din greu şi cărora pentru munca lor li se dă abia
cu ce s-o ducă de azi pe mîine ? Le-ai vorbit vreodată ? Ai încercat să-
te apropii de, ei ? Vocea lui Bălcescu devenise treptat tăioasă, fără pic
de prietenie.
Cristophi răspunse încurcat, încheîndu-şi gulerul mundi-rului,
pe care mai înainte şi-1 desfăcuse, ca să nu se înăbuşă :
— Sunt puţini la număr — două-trei sute de oameni — şi pe
deasupra nu au nici un fel de arme.
— începe dumneata şi îşi găsesc ei singuri armele de care au
trebuinţă... Bălcescu vorbea eu un soi de ciudă amestecată
23
cu silă... Nu poţi să ni-i trimiţi pe vreo cîţiva mai dezgheţaţi
dî;itre ci, să stăm noi cu ei de vorbă ?
Telegescu ţîşni mînios. el care tăcuse cum nu prea tăcuse de
multe ori în viaţa lui :
— Măcar asta să faci... Trimite-ne aci miine doi-trei dintre
ciocănaşi... Trimite-mi pe Floroiu şi pe Vasile al lui Uscă.
Dar Cristophi nu mai răspunse acum, căci privirea lui era
întoaisă spre muchia de sus a văii. Se uita lung. încremenit, şi cei doi
se întoarseră după căutătura lui.
Pe dimbul dintre culmi, lingă o cocioabă albă din marginea
Brăneştilor, un pilc de călăreţi cerceta valea.
Săriră toţi trei în lături, ascunzindu-se după copaci.
— Ne-au înconjurat... V-am spus că vă caută in tot pla iul... Ce
ne facem acum ? Ochii rotunzi, mustaţa tuşinată a lui Cristophi erau
în tot o întrebare speriată.
Cei doi cercetară dealul îndelung.
 Soarele le venea în ochi şi, cum erau departe, nu puteau desluşi
dacă sunt dorobanţi sau soldaţi din cavalerie.
In căldura amiezii aerul fiei'bea intre colinele cu codri de stejar
ca un vin alb şi limpede. Cerul era înalt, albastru, şi cîţiva norişori
încremeniseră în slavă, ca nişte fulgi albi.
Scinteiau la şase-şapte sute de paşi în vale şuvoaiele şi prundişul
Prahovei, rupturile stîncilor cu straturi oblice, aşezate aliniat ca de
mînă omenească.
înainte de a se despărţi, Telegescu îi ceru din nou lui Cris tophi
să-i trimită măcar pe cei doi ciocănaşi. cunoscuţi ai lui.
— Ti imite-mi-i negreşit... Şi mai bine azi, nu mîine... Azi,
marii, pe inserate... Cunosc drumurile ca ei .
— Cînd vor scăpa din salină.
— Li se dă drumul totdeauna înainte de asfinţit. ]\Iunca in
salină era grea şi nesănătoasă, iar ciocănaşii.
muncitori cu ziua la tăiatul şi transportul sării, izbutiseră să
impuie contraccilor să le dea drumul mai devreme; mai ales că nu
t(»ţi locuiau in Telega, mulţi fiind din satele vecine.
Cristophi încalecă, se aplecă pe gitul roibului său greoi ca să le
spuie ceva, dar se mulţumi să dea din cap de două oii şi să salute.
Telegescu şi Bălcescu se înfundară într-o viroagă umedă, aproape
noroioasă, umbrită de răchite peste care se inăliau. acoperitor,
frunzişuri fremătătoare de plopi şi mesteacăn, amestecaţi. Merseiă
aşa cîtva timp intr-o umbră umedă şi viscoasă. care mirosea a ciuperci
şi a melci.
După un dimb le apărură în faţă trei puţuri negre, din C a . '
oamenii scoteau cu găleţile un lichid gros, negricios, cu
24

i
:ris-lui.
oi ca ori şi
 roagă re se mes-imbră reflexe albaştrii, care jur împrejur făcea
mocirle ca puţurile cu apă. Oamenii, in zdrenţe greu de desluşit, care
fuseseră şi ele cîndva cămaşă albă şi iţari, răsuceau o funie' pe un
mosor gros de un cot, un fel de scripcte care scotea o găleată neagră,
plină, in tinrp ce se lăsa la fund alta goală. La unul din faceste puţuri,
mai puţin adînc, cu malurile întărite cu bîrne lungi, un om călare pe
un băţ legat cu o frînghie se apleca şi scotea găleată după găleată, pe
care o trecea unuia mai bătrin, ca să o golească în butoiul din carul
alăturat. Feţele lor, cătrănite de păcură ca şi zdrenţele, nu mai erau
feţe omeneşti. Telegescu întrebă de departe prin semne dacă pot să se
apropie. Un bătrin în straie mai puţin murdare, care ţinea un fel de
socoteală a butoaielor, îşi pipăi după învoiala ştiută mustaţa groasă şi
căruntă, semn că era ceva îndoielnic pe acolo. înţe leseră că nu trebuie
să se apropie. Bătrînul nu-1 cunoştea destul dc bine pe negustorul cu
un şerpar lat, burduhănos, şi cu faţa neagră lucioasă, stăpînul
butoaielor şi poate şi al celor zece-douăsprezece care cu butoaie, care
aşteptau să le vie rînduî, ca la moară. Lui Bălcescu îi plăcea în mod
ciudat mirosul de păcură şi ei'a încă un motiv pentru el să se abată
printre oamenii aceştia care se arătaseră atît de iscusiţi prie teni, căci
prin ei supravegheau drumul cel mare care trecea la vreo sută de paşi
mai jos. Păcura avea multă căutare la oraş, mai ales Ia Bucureşti,
folosită la unsul osiilor şi la făcutul mas;Ualelor. S-ar fi putut ca
negustorul s-o care şi în Ploieşti, unde un vienez deschisese un
atelier cam rudimentar pentru rafinarea petrolului. în casele boiereşti
se foloseau acum tot mai mult lămpile cu gaz.
Se ascunseră cuminţi după dîmb, şi bătrînul veni spre ei. cam
furişindu-se. Le spuse că nu e chip de trecut drumul cel n'iare spre
Filipeştiî-de-Tîrg, căci cutreieră locul soldaţi călări şi dorobanţi. Au
trecut de două ori şi pe acolo şi le-au spus că dacă vine la ei unu
Telegescu, ăl de a fost parucic, cu un tovarăş, să puie mîna pe ei, să-i
lege şi să-i dea oamenilor stăpîmi'ii. Le mai spuse că omul de la
Filipeşti, cel care venisr- cu de-ale mincării şi primeneli, nu-i mai
aştepta la Io-cui ştiut... ci ei să meargă în pădure pînă la o căsoaie
părăsită, dar să nu intre în căsoaie, ci să mai meargă o sută de paşi, că
vor da de un gorun mare, răsturnat de trăsnet. Acolo îl vor găsi pe el...
pe omul de la Filipeşti.
în apropiere de locul arătat, după o colibă de lemn pără sită, 3 2
aştepta într-adevăr omul Filipeştilor. Le aducea scrisori .^i merinde,
dar ii şi vestea că un căpitan şi zece călăreţi
25
se aşezaseră de pază în tîrg, după ce cercetaseră palatul şi toate
acareturile. In scrisoare, Elena Filipescu, speriată, îi sfătuia să nu stea
mult în coliba din pădure şi le dădea o altă adresa, dincolo de
Cimpina, spre Breaza, ca să fio mai aproape do graniţă. Era adresa
unui vameş, om de toată încrederea, lor. al Filîpeştilor, care nu numai
că îi putea trece din-o, dar Ie putea da şi paşapoarte pe nume străine.
îi găsise şi acest nume : Vasile Olduck. îi cerea mii de scuze" că nu
poate să-1 ajute mai mult şi-i arăta că suferă şi ea cînd îi vede ' ca nişte
fugari, dormind prin bordeie şi ascunzişuri, i i ivirea lui Bălcescu se
însenină cînd văzu un paner mare c a oişte căpşuni cît perele.
— Ideea cu paşapoartele nu e prea atreiantă, dar căpşu-nele
astea sunt straşnice... şi începu să aleagă dintre ele.
Omul lămuri, învîrtind pălăriuţa neagră în mînă, cam
— Dar vedeţi că astea le duc la boieru Cantacuzino. I le-a tiimis
măria-sa.
Cărnoase, brobonate ca gutuile, de un roşu răcoritor şi •med, cu
umbre verzi, fructele erau o ispită de neînvins.
— Fugi de-aici, Dumitre... Astea sunt pentru noi... Da' '/ic
rMiroana aşa, că să ai tu ce spune dorobanţilor care ne
.e să îndrăznească să se atingă de căpşunile Can-ineştilor... ?
fno^ură să le guste lacomi, aşa, pe nemîncate. Nu mer- i la
Breaza. Hotărîră să rămîie aici în pădure peste 'anei, chiar în coliba
asta părăsită, e drept, mai pră-pauiia incă de te uitai la ea, dar tocmai
de aceea mai nime-'\ pentru mas noaptea.
 Fotrivââeri aşa lucrurile ca oamenii de la puţurile de pă-^
doarmă cam în jurul colibei părăsite şi să le dea de dacă simt ceva. Nu
era nevoie să stea nimeni de pază, uar lot era mai bine ca ei să se afle
între prieteni. Dealtfel, hotărîi'ă să doarmă şi ei afară. îşi făcuseră
aşternutul între •"^^uă clăi de f în proaspăt cosit, care abia fusese
strîns în ajun.
Noaptea asta de iunie era caldă ca în miezul verii. Băl- ^u îşi
aştepta tovarăşul, dus să stea de vorbă cu cei doi ..loscuţi ciocănaşi ai
lui, şi care încă întîrzia, deşi se apropia mierul nopţii. Mirosul de f în
copt şi de fragi îl ameţea plăcut altădată, dar acum nu se putea bucura
de nimic. Luceai pali gnj, tate
]
vorf dezi bolii înf;
U!
gn sâ n-m fi( ca
UQ
lei în pai
CUD
sei
lui^
26
e
I I
I
-a
)a*;
ne
m-

I
pâ-i de lază, tfel, ntre ijun.
Băl-doi ipro-leţea .Luceafărul de seară ardea ca un nod de
flacără albă între stelele palide ca nişte ţinte alămii, la o suliţă
deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică, venită din
înălţimile îndepărtate ale Comarnicului, se topea tărăgănat în jos
spre Ploieşti.
îl copleşea sentimentul unei prăbuşiri, ivirea unui neant în
locul a ceea ce trebuia să fie şi nu a fost. Gîndea atît de frămîntat şi de
nemulţumit, încît din cînd în cînd se trezea vorbind singur. în
adîncul lui mijeau umbrele îndoielii şi ale deznădejdii. Laşitatea lui
Cristophi i se păru dintr-o dată simbolică. Bălcescu nu îndrăznea să
privească întîmplarea drept în faţă, aşa cum o bănuia, căci simţea că
totul se răsturna în el însuşi ca nişte năluciri de binale crezute din
greşeală zidiri aievea. Se iscă în el întrebarea de care credea că nu va
fi atît de aproape : dar dacă poporul nu se va ridica ? Dacă doua sute
de ani de lîncezeală naţională vor fi închircit cumva în el acele
mădulare care fac ca un popor să fie popor ? De ce oare s-a prăbuşit şi
încercarea lui Tudor ? îşi simţea buzele uscate de fierbinţeală şi din
nou vedea în minte chipul mai^e, greoi şi înspăimîntat al lui
Cristophi. Acest ofiţer ar fi trebuit să facă el fapta dintîi, şl din tot
neamul românesc, dar nimic n-a răspuns în fiinţa lui, cum nu
răspunde miinii o orgă cu maşinăria stricată. Ce se rupe în făptura
unui om cînd e să fie el cel dintîi, cînd soi^ţii au căzut pe el să
înceapă fapta care nu s-a mai făcut de un veac, două ? Acest Cristophi
era un ofiţer, un căuzaş afiliat al ..Frăţiei", un om care ştia ce legămînt
face atunci cînd îl făcuse... şi iată-1 că acum, pus în faţa clipei, nu mai
e căuzaş, nu mai e revoluţionar, şi i se pare cu neputinţă să tie un
jurămînt ca acela pe care 1-a făcut. Fulgerarea scurtă a începutului de
înfăptuire poate fi deopotrivă legată de neant, ca şi de cascada nesfu-
şită de fapte şi răsturnări care înseamnă o epocă nouă, dar e legată
numai de cîteva clipe. Ea poate fi ori una, ori alta. Acum se arăta că
poate să fie doar o firească continuare a nimicului sterp care a fost, şi
pe care el, Bălcescu. 1-a crezut cu sîmburele în el, neştiut, dar
încărcat de rodul viiloiului. Nu e. A dat învelişul la o parte şi nu e
nimic înăuntru.
 îl cuprinde minia, dar numaidecît îl înmoaie şuvoiul gîndului.
Ce a fost în făptura lui Cristophi mai puţin decît în aceea a oamenilor
care au stat totuşi în faţa turcilor la Podul înalt, la Călugăreni ? Şi ei
au făcut ceea ce nu se mai făcuse, de către ai lor, mai înainte. Ce se
întîmplă cînd omul trăieşte o viaţă întreagă la fel cu el însuşi şi iată că
într-o zi i se spune să fie altfel decît a fost pînă atunci, decît au
27 fost ai lui timp de două sute de ani... ? Ceva de neînchipuit în
vremurile acestea care au pierdut chiar şi amintirea altor vremuri. Şi
iar îl mistuie apa tare a îndoielii. Să fie oare sfirşită făptura neamului
românesc şi acest neam să nu rñai dăinuie decit aşa cum mai dăinuie
încă ramurile unui copac pornit să se usuce ? Să fie cu adevărat
sf îrşîtul sf îrşitului ? O revoluţie este făcută din isprăvi nesocotite,
îndrăzneţe, din răbufniri brusce (care arată o îndelungată acumulare
a răului), dintr-o fierbere atît de mare, că omul nu mai judecă ce se
poate şi ce nu se poate imediat ! Dar Cristophi a reflec tat şi,
reflectînd, încremenea la gîndul că trebuie să-1 ares teze pe Banov. I se
părea un act de neînchipuit. Poate face un popor o revoluţie cînd
există fapte care i se par, celui pe care au căzut sorţii să fie
înfăptuitorul, de neînchipuit ? Privit pe faţa asta, totul e părelnic.
Desigur, trecerea este grea. Au fost cîndva, neîndoios. Rovine,
Podul înalt, Roşcanii, incursiile furioase, bărbăteşti, peste Dunăre, şi
au fost Călugărenii, dar după aceasta ce-a mai fost ?... Lîncezeala
molcomă în mocirla imperiului turcesc, în care pretendenţii luptă
doar între ei pentru scaunul domnesc, însoţiţi fiecare cu o mînă de
oameni care-şi în-cei'cau norocul odată cu ei. cu o furie de otrăviţi de
pofte ^şi cu o orbire îndrăzneaţă de oameni care cred primejdiile mai
mici decît sunt, căci nu sunt în stare să privească nimic în faţă, iar
vitejia lor vine din poltronerie, pe cînd faptele mari se cer făcute la
rece. Au mai fost, e drept, haiducii, oameni deznădăjduiţi şi hăituiţi
care nu mai aveau ^Ită cale de ales decît ori moartea înceată, de
neocolit în robie, fiindcă şi-au mîniat cîndva stăpînul, nefăcîndu-i pe
voie, ncfiind robi aşternuţi ca toţi robii, ori moartea crîncenă, dintr-o
dată, însă după cîţiva ani de libertate şi de un trai oarecum mai
omenesc decît pînă atunci. Au fost volintiri care au luptat alături de
ruşi. A fost şi un Tudor Vladimirescu, cel părăsit de căpitanii lui. Aşa
vedea istoricul în acea clipă ceea ce a fost şi îşi spunea că drept faţă-n
faţă cu fapta, la rece, nemijlocit, de două sute cincizeci de ani, un om
din neamul lui, atît pe cît îşi putea aminti în aceste'clipe nău citoare,
nu a stat. Nu numai un Pasvantoglu, dar-A m singur turc călare băga
spaima într-un conac cu şaptezeci de slugi. Un imbrohor venea cu
trei gealaţi şi pleca în traistă cu capul domnitorului fără să-1 supere
nimeni.
Dar oare se ştie ceva cu adevărat ? In miezul istoricului dii:i el
mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului,
23i viermele tuturor îndoielilor cunoaşterii. Oboseala şi în-frîngerea
sunt neîndoios o otravă care, ca un haşiş ticălos, amorţeşte făptura vie. Se
întreabă cutremurat : La urma urmelor, oare Rovine, Podul înalt şi
Călugărenii au existat cu adevărat ? Nu sunt cumva o legendă, un mit ca
atîtea legende naţionale ? O realitate înfrumuseţată, cum creează istoricii,
citiţi şi ascultaţi, pe seanţa popoarelor care au moştenit tradiţiile culturale
ale antichităţii ? Un nimic pe care ei in zelul lor revoluţionar vor să-1
învieze. ca şi cum ar fi fost vreodată ?
ll cuprinse o silă de el însuşi, se s u i m b d i a uiiuneric de parcă i s-ar
fi strepezit dinţii şi se ridică de pe aşternutul de fin proaspăt. Această gogire
in îndoială ii păru lui însuşi netrebnică. Nu, el ştie că Podul înalt şi
Călugărenii au existat, de vreme ce după ce au cucerit Adrianopolul. turcii
au pisat în loc, între Carpati şi Adriatica, timp de aproape două sute de ani,
pînă ce au răzbit spre apus. Cine i-a putut ţine in loc două sute de ani ?
Românii, ungurii, sîrbii, albanezii şi bulgarii le-au fost in cale aici. Nu se
putea trece spre apus cîtă vreme erau în coasta lor Corvin, Ştefan cel Mare
şi Scanderbeg. S-au găsit prea devreme în faţa turcilor, asta e. Peste ei au
trecut, dar apusenii s-au aflat in faţa unor năvălitori sîcîiţi timp de două
sute de ani în lupte locale, împuţinaţi in puterea lor de luptă. în avintul
dintîi... Sare de pe aşternutul de fin şi se plimbă minios pe el însuşi. Ah,
pină unde te poate duce laşitatea in gindire...
Păcurarul cel bătrîn vine, tirîndu-se pe bii/.ci, spic eL
— Boierule, nu vă supăraţi, nu mai vorbiţi aşa tare, noaptea se aude
pînă departe Io yjc că c vremea să dormiţi şi dumneavoastră.
— Nu poci. bade, că mi-e greu... greu de tot...
— Auz că boierii ascultă privighetorile... mi-a spus fe-cioi u-miu de la
palatu Iu Cantacuzin... Noi nu le prea ascultăm, că seara sintem tare trudiţi
şi cădem ca bolovanii, in greul somnului.
Bălcescu întrebă uimit şi oarecum curios :
— Cinta acum vreo privighetoare ?
— Păi au cîntat şi socot că o sa mai cinte. Mai au şi ele cîteva zile...
Le-aţi speriat dumneavoastră adineami. cind aţi început să strigaţi... Sînt
mai multe, care îşi răspund... Ia auziţi-le...
Se auzi într-adevăr o întrebare şuierată, repetată, uimită. Urmă o
scurtă tăcere şi din nou întrebarea precisă, lim-
29
iI
ri I

lili
O'
^,11 s.
fl ; f t r fl . f 9 . , 3 . 1 - « »

5f
I ri
er-
il

I
mic. Eu vorbeam, şt ei nu răspundeau o iotă. Telegescu rămăsese în
genunchi pe aşternutul dcfîn, ca să-i vadă mai ne în lumina lunii faţa lui
Bălcescu. Vorbeam, frate, în-ana, pentru că de la o vreme îmi era frică să
tac... căci nu prea vedeam faţa şi-mi era teamă să nu mă trăsnească .>a cu
vreun ,,nu" îndesat. Pină la urmă am tăcut, ce era să fac ?... Atunci al lui
Uscă a spus : ... „Apăi, domnule, i^ zic să facem uite aşa... Să mergem mîine
seară, după ce i' şim din ocnă, noi şi cîţi or merge dintre ciocănaşi, spre
Breaza... că la Telega e multă oştire şi e mai greu... Miercuri seară ne
împărţim şi mergem din casă în casă... Sporovăim toată noaptea cu
oamenii... Joi dimineaţă ne adunăm şi pornim la vale, aşa încet, cu
gloata..." ,.Păi bine, bre, joi dimineaţă nu mergem în ocnă la lucru ?..^" a
întrebat Floroiu. ..Dă-o aşa şi pă dincolo dă ocnă... dacă încep să se ridice
satele, s-a isprăvit cu ocna...", a răspuns al lui Uscă. ..Aşa măturăm plaiul dă
la munte spre vale pînă la Ploieşti... că in drum luăm şi pă puţarii dă la
păcui^ă..." ..Măi Uscă, dacă ne ies în cale ăia cu puştile ,.Ej şi... ? N-
avem şi noi ciocane şi tîrnăcoape ?... Dacă om fi două mii. ei omoară două
sute trăgînd o dată şi pă urmă pînă îşi umplu ei u v puşcoaiele alea ale lor. îi
zobim dă-i facem piftie in singe Bălcescu nu putu să asculte mai mult. căci
i s<' umplut '^'^hii de lacrimi :
— Frate Telegescule, poci să-1 văz şi eu pe al lui U ăsta ? în degetul
lui mic e mai multă minte decît in căp. . noie noastre...
— Nu poţi a-1 vedea acum, că nu putem mergt* h i acasă în noaptea
asta, iar mîine diminentă ^'^ i n t ! n î n ' x • ÎI vom vedea mîine noapte...
Bălcescu ardea de nerăbdaiw şi n i c i TcU'Chscu nu p i c i avea chef
să doarmă.
— Asta e, frate... Dacă izbutim să adunăm două mii d oameni la un
loc, dar ziua, ca să se vază unii pe alţii, apoi nu are Bibescu atîta oaste ca să-
i poată împrăştia... Uscă ăla al dumitale scoate din viaţa lui înţelepciunea,
cum î^i trag stejarul puterea din pămint.
— Nu-i aşa, frate ? Dar vezi că noi am căzut. în aste două zile, peste
Cristophi, nu peste Uscă... Da' să ştii că eu tot îl spintec pe rîncaciul ăsta...
Uite, bag şişul în el de la
!*tă pînă în gît.
31
so
I
I3
w;
■8 -
(7* < V ^
4I

1
n
' 9 ' fi
9.14
ti t/l I
I
■r
I
.31

il '
1 ft
Ir
,,.p JT,, a.«
lîififfi
15
J»
À
fi* '
■
■
1
I
ne ir-.re :ut ea L.. ire
 âs-
uie nţă ate ate fie. eea am tr-o Nu-5ur-5tiu i în
erea ela acut nstit uşor : nu intre fără ion...
Urmă un răstimp de tăcere apăsată, Bălcescu, îndepăr-tîndu-se
în gînd, îşi aminti dintr-o dată de acel locotenent uscăţiv, înalt cu
umerii înguşti. îşi aminti de convorbirea avută cu el la Islaz în acele
trei zile, de la începutul lui april, cînd, întorcîndu-se înfierbîntat de
la Paris, coborîse din piro-scaf şi străbătuse înfrigurat drumul de la
Orşova la Islaz, căutînd să aibă convorbiri de ultim ceas cu oamenii
„Frăţiei"'. Era amărît că nu-1 prinsese şi pe Magheru la Caracal.
înainte de a se urca din nou pe vaporul austriac, anai întîrzie o zi, ca
să-I poată vedea pe acest căpitan la Corabia. îl întrebase hotărît :
..Mergi cu noi... ori ba Răspunsul fusese neli niştitor : ,,Merg. dar aş
vrea să ştiu ce face Tell". Erau între sălcii în ostrovul din faţa tîrgului,
unde venise şi Popa Şapcă... îşi aduce aminte că răspunsul 1-a supărat
şi că 1-a întrebai tăios : ,.Vreau să ştiu dacă mergi cu noi, chiar dacă
nu merge Tell... ? Nu-mi plac <^dar^v şi <^dacă»..." Omul înalt,
uscăţiv, din faţa lui, ii spusese punîndu-i mîna pe braţ, ca şi cînd ar fi
făcut din nou jurămînt : ,,Eu, cu cei două sute de oameni ai mei, merg
cu revoluţia, orice s-ar întîmplă... Ce am juî'at, am jurat... Dar ar fi
mai bine să meargă şi Tell cu noi..." '
Telegescu aştepta încă să vadă ce gîndeşte Bălcescu. dar numai
după o îndelungă tăcere îi auzi şoapta răspicată :
— Crez că Eliade, Tell şi ceilalţi se pot bizui la Islaz pe acest
Pleşoianu şi roata lui. Dar lucrurile stau aici la Cris tophi altfel decît
stau acolo... între Islaz şi Caracal e o poştă şi jumătate... Iar la Caracal
e Magheru, nu e Banov...
^ N. Bălcescu împreună cu Alexandru G. Gole.scu-Negru au
părăsit Parisul în dimineaţa zilei de 24 martie plecînd spre. ţara
cu trenul pe ruta Amiens—Bruxelles—Liège—Aachen. La 29
maitie ajung la Praga, unde rămîn două zile, continuindu-şi apoi
drumul cu trenul pîna la Viena. în capitala habsburgică. N.
Bălcescu şi Al. Golescu tac un alt popas, acum de trei zile,
răstimp în care cel dintîi adresează lui Lamartine o scrisoare
solicitîndu-i sprijinul ca la Bucu reşti să fi e trimis în calitate de
consul al Franţei dl. Hippolyte Desprcz, „un om care scrisese
asupra Principatelor şi se părea devotat cauzei rumânilor". N.
Bălcescu avea în vedere, desigur, studiul publicistului france?,
intitulat La Moldo-Valachie et le mouva^ient roumain, apărut in
Revue de deux mondes (184B). continuare, pîna la Orşova Veche,
unde N. Bălcescu şi AJ. Gole.scu vor ajunge la 8 aprilie, dru mul a
continuat pe malul drept al Dunării prin Budapesta, unde se
instaurase guvernul revoluţionar (cf. Arhiva L Ghica, Notes
écrites sous la dictée de N. Bălcescu sur les événements qui ont
précédé la révoluthn de U48, B.A.R.S.R., VI, acte, fi lele 557—563 ;
C. Georgescu-Bu7ău. Activitatea lui N. Bălcescu pentru
preoătirea dezlănţuirii revoluţiei din 1848, în Studii, IX. nr. 1,
1956, p. 57—62. care reprf.duce textul original din Arhiva Ion
Ghica) (n. ed.).
3 — Un om între oameni, voi. I I
Telegescu întrebă cu un fel de fior :
— Şi Magheru ?... Ce face ?... El are şase sule dorobanţi oaste.
— Magheru ? Ce poci să-ţi răspunz ?... Nu mai am cu-' si judec
oamenii decît în clipa faptei. M-ai întrebat
icu insă ceva şi nu ţi-am răspuns atunci la întrebare. E ceva dc
taină aici... Azi te cunosc ceva mai bine ca ieri şi crez că Iti poci spune...
M-ai întrebat unde pleacă prietenul meu Arăpilă... Iată, îţi răspunz : la
Magheru.
Tologescu gindi atît de viu, incit Bălcescu tăcu un răs-i să nu -i
tulbure întoarcerea din el însuşi. îl auzi repetind numele lui
Magheru, aşteptă şi apoi vorbi mai departe :
- Acum crez că acolo la Islaz nu vor face greşeala pe fu s-o facem
noi aici... Vor nimeri gîndul temeinic al ^ scă al dumitale... Care e un
gînd mult mai vechi. E al .adimirescului... Să porneşti cu două mii de
oameni din-tr-un colţ de ţară şi să mături ca o apă revărsată, crescînd
mcnu, tot ceea ce ţi-e împotrivă. Cînd devin din nou isto ricul care am
crezut că sunt, ştiu că e deosebire între revoluţie şi complot. Dacă nu
este o grabnică prefacere de la zi la zi de întîmplări — la început
simple încăierări, porniri de mînie ale maselor, pînă ce ele devin
insurecţie, adică mari muvmentujî — apoi rămîne tot mai bun cazul
pornirii din-tr-un colţ al ţării... Stenka Razin şi Pugaciov au zguduit
Rusia mai mult decît decabrişlii, pornind cu gloatele înar mate de pe
Don, de pe Volga,
— Dar revoluţia franţuzilor ?
Acolo au fost întîmplări, cum am zis întîi, iscate unele uuiii-
altele şi din ce în ce mai insurecţioniste... Ceea ce i-am cerut noi lui
Cristophi e altceva...
— Să-1 aresteze pe Banov şi pe călăreţii lui.
— El bine, asemenea act uri hotărîte şi dezlănţuite din-r^ t V ' i
ca din senin, au în ele o cruzime înspăimintă-
. care trece de puterile omului, ca să zic aşa. Ele mciincenare
asemenea morţii însăşi. îţi vorbesc ca is-Itului e ceva unde lumea
merge înflăcărată, smiţmd fiecare cotul vecinului. Mai sunt, fireşte,
► r surprinderea santinelelor. Există acolo, cît de ' morţii... Dar
intr-o încăierare dezlănţuită ■ ochi, la rece, e ceva supraomenesc
de e o voinţă fără margini. Astfel de în-j|
na
34
at n ci
eu
pe al
oi
te* vot a
an
tîmplări ostăşeşti sunt rare în istorie, căci in bătălii iscatG în felul
acesta nu e vorba de oarecare scandaluri monstre în care se bat oameni,
orbiţi de furie, încolţiţi de spaimă, care scot cuţitul sau pistolul fără să-şi
dea seama ce fac.
Tăcu... Simţi un fior de răcoare şi-şi trase cerga mi* ţoasă pe el.
Nu aţipiră decît în zorii zilei celei noi, de miercuri, care se ridica plină
de întrebări.
rati-
Întoarcere spre o duminica
VIU Î^^OKITA
ser
„Ceasornicul vremii nu e potrivit şi nu merge cu ceasornicul omului'\
gindea Pavlicioni, lungit pe sofaua din ceardac şi sprijinit într-un cot. Eva
incă îmbrăcat în halatul vi-şiniu şi îşi rotea priviiea în jos, departe peste
v^ie, spre lac.
E o dimineaţă însorită, proaspătă, \ie, e im adevărat început de
sărbătoare această duminică din 6 iunie. Apa eleş-teuluî e netedă şi
răsfringe ca o oglindă lumina soarelui înălţat de x-reo trei suliţe, iar
dincolo, pe malul celălalt, moara Fundenilor şi podul de lemn se văd atît de
limpede, că se zăreşte pînă şi ruptura paiapetului de scinduii putrede,..
Verdele cel viu al cimpului, cel albicios al stufului, verdele negru al pădurii
arată îmbelşugat tăria începutului de vaia. înspre apus, pe dîmbul mic,
rîpos, care înaintează in apa lacului, pasc liniştit, în paza copiilor, vaci şi
boi, cîţiva cai care se smucesc împiedicaţi de două picioare, Cîteva oi borita
cu mieii după ele, pînă spre stufişul des al ma-La gheţăriile de lîngă ziduri,
aici aproape, în stìnga, arcă in căruţe mari, căptuşite cu scînduri şi rogojini,
j^ec.4Ì gioase de gheaţă, tăiată frumos astă-îarnă pentru ho-
urile şi restaurantele din oraş, acelea unde vin med ales -ătorii
străini... Totul e pace luminoasa şi vecinicie. Nimic nu aiata că in oraş, in
fiecare zi, mor de holeră patruzeci-cincizeci de copii, femei, bărbaţi şi
bâtrîni, că alţi o sută cir.cizeci-două sute se îmbolnăvesc şi azi, ca ierL
Dar mai ales nimic nu arată ce s-a întîmplat astâ-noapte, ce fierbere
nevăzută (dar ştiută în toată fiinţa lor de către cei care sunt prinşi în
mrejele revoluţiei, de cauzaşi ca şi de stăpinirea aprigă, reacţionară) gi ăbea
orele.
— ..Revoluţia e în mers şi nimic nu o mai poate opri", - spus tinarul
acela, Bălcescu, gindi cu glas tare Hagi Cxirti, C?^" ?*a aşezat cu un şold
sprijinit pe parmalîcul pridvon;
36
orarvi-ac. în-
se
);le de i n iva ► oi ha-
iga, lini, ho-ales jnic eci-
i
ipte, atre fide
1^*
;urli, lui siniJiu. Bun băiat, Rudi.,. Mi-a plăcut... Ce să-ţi spui ?
Mi-a plăcut... Da' unde o fi acum el cu soţii lui ? Că era vorba să plece
chiar azi-noapte. Şi spuse tot pentru el în suşi : Oricum, cel mai
tîi^ziu azi-dimineaţă a plecat acolo, la Telega.
— Ramine să vedem ec va face mai apoi. Ziua bună nu se
cunoaşte totdeauna de dimineaţă, fu de părere bancherul, care se
credea bun cunoscător de oameni, cum se cred bancherii de obicei,
devenit sceptic prin profesie.
— Ce va face mai tîrziu nu poci şti, dar, ce să spui, mi-a plăcut...
Aproape toţi îşi pierduseră capul aseară, dar el, deşi ii simţeai că e
fierbinte, gîndea limpede. Asta e mult, Rudi.
Hagiul cugeta. Cînd vrea să cugete mai adînc, omul cu faţa
osoasă şi negru-roşcată îşi răsucea puternic mustaţa neagră şi subţire,
care-şi trimitea apoi sf îixurile, scurte dealtfel, în afară. Cealaltă mînă
o ţinea înfiptă în brîul galben, un taclit lat, care-i strìnge anteriul de
sevai verde ; şi acesta era un fel al lui obicinuit. Hagiul avea imeori o
duritate de vergea de fier, deşi părea mlădios.
 Cit era de cătrănit, State Dobrovici care, lungit pe cana pea,
grăbea mereu boabele de mătănii, izbucni într-un rîs care-i zgudui
burta ;
— Hî... hî... hî... mie mi-a plăcut ofiţerul ăla cu mustă cioară
răsucită. Al dracului rumân, că e oltean, mi se pare... Cum i-a păcălit
pă toţi de ne-a scos de acolo grămadă, şi încă păziţi ?...
Rîdea gros, arătînd subt mustaţa căruntă ^i stufoasă ca ninii
coltosi şi galbeni. Apoi deodată se răci, căci îşi aduse aminte că
necazurile lui abia au început şi se uită îngrijorat în jur să vadă ce zic
cei doi de un rîs atît de nesăbuit. Dar aceştia erau întorşi în ei înşişi şi
nu luau seama Ia el.
Ca multi oameni graşi, starostele tăbăcarilor nu credea în
primejdie dacă n-o vedea cu ochii lui. Dar atunci cind o vedea, se
speria rău... După ee plecaseră de la Licsandru Hergă, el şi cu hagiul
nu dormiseră acasă, ci se a.scunseseră împreună cu Grădişteanu în
gropile cele mari de nisip din marginea oraşului, de Ungă biserica
Sf întu Ştefan. Le fusese frică să vie noaptea aici la prietenul lor, din
pricina zecilor de dulăi dezlegaţi, din toate viile, care uneori săreau
gardul noaptea şi sf îşiau pe trecătorii întîrziaţi. De cuni se luminase
de ziuă însă o porniseră încoace. Ştiau că azi chiar, cînd va afla de
căpitanul Crjstache şi de dorobanţii hii închişi cu
37
lacăte în beciul birtului, aga lancu Mânu va turba şi v aresta în
dreapta şi în stingă.
— Ştii că l-au arestuit şi pe Rosetti, nu numai pe căpitanul
Teologu ?... Dacă nu l-o slobozi poporu, o să-i putre zească şi lui
picioarele înlănţuite în apă, cum a păţit.Mitica Filipescu. spuse Hagi
Curţi, gindindu-se la el însuşi, dac¿^
fi fost să fie prins de dorobanţii Agiei.
Pavlicionî ştia că a fost arestat Rosetti. Ştia de aseară de cînd.
îndrăznind totuşi, Ion Brătianu venise să se ascundă
 vie, dar pe la zece seara, pe cînd erau încă răsfrînger Vesperale,
ceţoase, de lumină. După ce ţinuse pe la opt seara ■ -preună cu
Rosetti un fel de adunare populară în circiuma Ulumeanu. de dincolo
de barieră, unde drumul Panteli-monului iese larg din Cîmpul
Moşilor, se despărţise de prietenul său. căci avea ceva de vorbit,
spunea el, cu alt cîrciu-
i:-. de pe la bariera lancului, şi peste vreun ceas se :hepta spre
casă, cînd îi ieşi înainte o slugă credincioasă, care-i aduse un bilet
grabnic de la Măria Rosetti. ,,Ascun-de-te numaidecît... bărbatul meu
a fost arestuit acum zec^ minute... I-au dus la cazarma din
Cotroceni... Trimite-mi vorbă unde poţi fi găsit, ca să vedem ce e de
făcut." Socoti pe loc că ăl mai bun ascunziş e la Pavlicionî, care-1
primi bucuros şi cu care stătu de vorbă toată noaptea. Acum, as cuns
într-o odaie de lîngă cramă, dormea poate, cu o pătură pusă la
singura fereastră a odăii.
După ce Hagi Curţi se mai plimba încă prin ceardac făi'ă grijă,
căci vederea nu era spre uliţă, şi ea mărginită, de altfel de tufărişuri
incîlcite de gherghini şi măceşi, ca să nu
vadă în vie. oftă lung şi se aşeză ostenit pe sofaua cea laltă, care
făcea pereche cu aceea pe care era lungit acum într-o rînă Pavlicionî.
— Hei. Rudi. pe unde scoatem cămaşa ?
Pavlicioni zîmbi cu buzele lui de muiere, cărnoase
— Hagiule, nu fi copil... Aici sunt şi eu de părerea Băl-
cescului... Revoluţia e în mers. Şi nimic n-o mai poate opri El are
dreptate... Ne va scoate poporul... Totul e să ne opintim odată din
toate puterile, ca să se sf îrşească mai repede Nu la 11 iunie, ci la 9
iunie, adică miercuri, odată cu Islazu. trebuie să pornească şi
Bucureştii...
Se auziră bătăi puternice în poartă şi toţi trei încreme-nii^ă.
State Dobrovici, care părea cu cîteva clipe înainte nepăsător, şi
curajos, se îngălbeni cît era el de stacojiu la faţă : ar
11-' ie-
 ,u-: se:
■mi
:Oti
m as-

i
âiil
de-i nu] ea-!
— Cg facem, Rudi ? Dacă sunt ăia de la Agie ?
Nu erau cei de la Agie. Era Gîţu, dogarul din Obor. un bărbat cu
cap mare, cam uscăţiv, cu nădragi şi pieptar H dimie neagră. Era
dogarul cramei lui Pavlicioni. dar mai aks era omul lui de încredere
in mahala. Celălalt, mărunt şi cu gitul mincat de scrofule, era un
mămular, care-şi avea nc-gu.storia alături de dogar. Pavlicioni, ridicat
şi mai mult îr. tr-o rină, privi în curte şi, cam mu at că-i vede, le făcu
semn să se urce pe la capătul pridvorului boit siniliu. căci numai aşa
se putea veni în ceardac.
— Ei, ce-i ? Cum stăm ? ii inUnipinii grăbit, mauite ca ei hii
poată da bună ziua. Se temea acum ca ei să nu fi ven^"
vreo veste proastă.
— Stăm bine... răspunse şovăielnic dogarul. învirtind pălăria cu
margini late ca de muşchetar în mîini. ca si cînd ar fi vrut să-şi
acopere cu ea burta.
Pavlicioni nu băgă de seamă ezitarea omului şi se bucurf, —r
Stăm bine ? Ei, bravos... Dogarul legă încă şi mai şovăielnic :
— Dă stat, stăm bine... Da' nu prea...
Arendaşul, căci Pavlicioni luase în arendă vreo două moşii
spre Snagov, cunoştea totuşi prea puţin felul ţăranului cînd el se
codeşte, şi dogarul era încă ţăran, aşa cum era mare parte dintre
mărginaşii Bucureştilor.
— Mă, spune limpede, ce vrei să zici ?
Atunci se vîrî în vorbă, hotărit, mămularul. care-şi ceria
prietenul că nu spune ce gîndeşte.
 — Măi omule, nu rnai vorbi în bobote, spune-i f ă", boierului...
că nu ne putem urni miercuri seară.
Pavlicioni sări de pe sofa şi se apropie aproape minios de Gîtu,
care însă nu se feri de el, ci rămase aşa moale.
— Cum ? Nu putem urni oamenii ? Ce vrei să spui ? N-ai fost
aseară la adunarea aia, aşa cum ţi-am spus ?
— Am fost, cum să nu fiu ?... — răspunse Gîţu loi moale — şi să
vedeţi...
— Ce să văz ? Ai fost, ori nu ?
— Am fost, cum să nu fiu ?... Dacă vă spui că am fo- . am fost...
— Ei, domnul Brătianu mi-a spus că a fost o însufleţire de
nedescris, că lumea striga mereu ,,ura'* şi „să trăiască Constituţia..,"
E aşa, ori nu e aşa ?...
— Aşa e, cum să nu fie aşa, dacă spune dumnealui ? în sufleţire a
fost, că strigau toţi ,,ura" şi-şi spuneau că o sa
39
vie cu mic cu mare la Costituţie... întări cu bunăvoinţă dogarul.
— Păi atunci e bine, mă Gilule !... E foarte bine...
— Da. e bine... cum să nu i'ie bine, da' nu prea... Arendaşul işi
ieşi din s(u ite :
— Cum ,.nu prea'\ mă dogarule ?... Ce tot zici anapoda ? Dacă
Oboru se mişcă, nu mai am nici o grijă. Miercuri ţinem o adunare
noaptea în Cimpul Moşilor, în fala grădinii lui Eliade, şi apoi pornim
spre palat, aşa cum au hotăril conducătorii. Spune mai bine cum a
fo.st aseară...
— Păi să vedeţi... a fost cam aşa...
— Ei, acum... .,cani aşa"... N* > i viem să s p u i cum a fost...
nu ,,cam'' cum a fost...
— Păi, oi spune şi io cuni m-oi pi'icepe.
— Hai, spune, cum oi spune, dar începe odată.
Dogarul îşi frămîntă puţin mustaţa, ca să-şi adune gîn- durile,
privind în podeaua ceardacului.
 — Păi; a vorbit întii un boier mai voinic, cu barbă cam bălaie şi
ochi verzi, cam bulbucaţi...
— Era multă \umv
— Era curtea plină, c
ra vreo parru
se ak
şi buierii^^voibcaa u r c c i - : i..x i k ' . . . L Iu U;.U v ^ a ^ a J acolu
scaune... Am uitat să ■ că s-a urcat întîi pă masă UI' -meanu,
care a^spus că . . ..^nit boierii să facă dreptate * poj'ului şi toată
lumea ■« strigat ,,ura" şi ,,să trăiască" l3ăLeaU cu ciomegile —
-4 toţi aveau ciomegi — în me-în gard. şi strigau dup:^ ri, ,,să
trăiască...",-adică popor; Pă urmă a vorbit boi. ala, cu ochi verzi,
dă-i zicea lumea că-i prinţ. Acum M u dacă o fi sau nu prinţ, dar aşa
spuneau oamenii. : : o că poporu vrea libertate, că nu mai
trebuie să fie : şi săraci... că toţi trebuie să fi la fel, că trebuie ca
t^ şi dea viaţa pentru sf înta libi tate, aşa zicea... Că nu s-a născut
boicru călare pă şa, iar omul sărac cu şaua în spinare : aşa zicea :
Fraţilor — aşa zicea el — unde nu e libertate, e moarte..." Lumea
striga ,.libertate" şi lovea cu ciomegile în mese. Pă urmă el, adică
prinţu acela, cine o fi el, a vorbit şi dă biruri, a spus că dă ce s-au pus
acsize, că dă ce să ia bir dă la ţăranii care intră cu carele în oraş ?...
Aici n-a mai strigatărâ nimeni să trăiască... S-a făcut deodată tăcere,
că parcă îngheţaseră cu toţii. El îi tot da zor cu acsizele şi cu
slobozenia aia să vie oamenii cu căruţele în oraş fără plată să vînză ce
au dă vîn-dut. Ai d-acolo au începui să să uite unii la alţii, dar prîu-
1^
't4
a ? em lui
na
. Si iese, )ruL
dar \ că
Je bei-
 ■.ar ■ aşa triga idică ;á da intră ai să :ă cu ă vie
prinţul lila, că aşa-i ziceau, îi tot da zor ca să nu mai fie acsize la
bariere...
~ Păi ce, nu-i zicea bine... ? Asta e în programul nostru. ^ Zicea
bine, da' nu prea...
— Cum nu prea ? De ce nu prea ?
— Păi, vedeţi dumneavoastră, erau acolo în grădina cîr-ciumii
Iu Ulumeanu numai cîrciumarii din mahala şi oamenii lor,-toţi
cuonîna pă cuţit mereu, aşa că...
— Aşa că...
— Aşa că vedeţi, lor nu le vinea bine... să să dăsfiinţeze, cum
zicea, acsizele şi barierele, că, deh... cîrciumarii şi oa menii lor din
asta trăiesc. La cîrciumarii ăştia dă dincoace dă biuieră să adună în
pivniţă tot spirtu, iar noaptea, cînd le vîpe bine, oamenii lor îl trec în
oraş, cu tot felu dă şmecherii, prin curţile oamenilor... Hei, au
făcutără mulţi averi dă pă urma acsizilor astea, şi ei, şi bătăuşii lor.
Asa ca, vedeţi.,.
— Dar ce rost au bătăuşii ? întrebă uimit arendaşul, pe ciiid
ceilalţi doi ascultau tăcuţi şi întrebîndu-s^ unde vor. ajunge lucrurile.
— Păi7 fără bătăuşi nu să poaU* ; că dacă ar trece toata lumea
spirt pă furiş, n-ar mai-avea preţ. Au pus ei şi aici un fel dă
rînduială... Fiecare cîrciumar are drept să treacă prin anun-^c loc, şi
dacă vin alţii peste el, iese bătaie a dracului, ca mardeiaşii ăia din
nimic pun mîna pă cuţit... Că sînt spaima mahalalelor. Aşa că vedeţi,
prinţu îi tot dădea zor cu scoaterea acsizilor şi a barierelor, cum
ziceai el. Nu simţea că să făcuse o tăcere dă gheaţă, cum vă spui...
Atunci unu a strigat ca din butoi din lundu grădinii : „Ce vrea ăsta,
fraţilor Atunci Ulumeanu, care făcea feţe-feţe, i-a spus ceva la
ux^eche unui boier mai subţirel, cu păr creţ şi cu o bărbuţă nea gră, şi
deodată s-a ridicat ăsta dă pă scaun.şi a şuşotit ceva la urechea
prinţului, şi pă urmă ăsta 1-a lăsat să vorbească pă c^. : pă negriciosul
ăsta subţirel cu bărbuţă neagră, iar Uiunieanu a spus : ,,S-ascultăm şi
pă cuconu lancu Brăteanu, fraţilor". Şi a vorbit Brăteanu ăsta, cum îl
chema. Da din--mîini al dracului : „...Fraţilor — a zis el — mi să pare
că n-aţî înţeles prea bine ce a vrut să spuie prielenu nostru Piosetti,
vorbind despre acsize şi despre barieră...'^ ,,---A spus că vî'eţi să le
scoateţi... a strigat iar glasu ăla minios día fiindi¿ grădinii... Vreţi să
ne nenorociţi..." ,,...Nu, fraţilor, nici P'omtrieală dă desfiinţarea
acsizilor şi a barierelor... dimpo-
41
trivă../', a zis Brătianu. ,,Pi'ietenu nostru a vrut să spuie toc mai
că nu trebuie să să desfiinţeze acsizele/' ,,A... aşa da, au strigatără
oamenii... Aşa da..." „El a vrut să zică doar că să să desfiinţeze ăi care
fac dă pază la bariere şi să vă puie pă dumneavoastră în locu lor. Asta
a vrut să spuie.*'
Şi ce să vedeţi dumneavoastră, dintr-o dată oamenii s-au
înveselit. ,,Aşa... da... au început ei să strige. Aşa mai putem sta dă
vorbă." Şi Brăteanu ăsta a spus mai departe aşa „Prin urmare, nu le
desfiinţăm... dar desfiinţăm pă taxidarii dă la barieră, că sînt oamenii
lor, ai boierilor... şi vă punem pă dumneavoastră taxidari... că sînteţi
oameni din popor..." Toţi au început să strige iar „să trăiască" şi „ura*'
şi au zis că o să lupte pentru Costituţia aia... şi loveau cu ciomegile.
^
— Păi atunci e bine, mă dogarule, ce tot încurci tu lucrurile ?
— Nu e prea bine, vedeţi dumneavoastră, că au aflat oamenii
din mahala ce s-a întîmplat aseară la crîşmă, că io i-am văzut azi pă
mulţi la biserică şi pă alţii pă laviţă şi pă scaune prin faţa prăvăliilor
închise, cu locu măturat şî stropit în faţă. Aşa stau ei dă vorbă, să
vedeţi dumneavoastră, duminică, gătiţi cu hainele bune şi bărbieriţi,
că numai sîmbătă are omu timp să să bărbierească şi el. Ei ziceau, nej
guşterii, că nu mai vine nimeni din Obor, boierule, miercurif cînd
ziceţi dumneavoastră, că negustorii dă p-aici nici nu vor să auză,
spun că ei nu merg cu mardeiaşii şi cu huidu« mele ale Iu Brătescu
ăla şi ale lui Ulumeanu. |
 — Ascultă, mă, ce-i asta ? Păi nu ăştia ai lui Ulumeanu sunt
Oborul ? întrebă înciudat Pavlicioni, pieptănîndu-şi pâ|[ rul cu un
pieptene galben, mic, de buzunar.
Aci Gîţu parcă se supără şi el :
— Fugiţi d-acolo, ăia sînt pacostea mahalalelor, stricaţi pă ei
vorba dă pomană dacă ziceţi că ăştia sînt Oboru... Oboru e
negustorimea şi meseriaşii care-şi au averile şi muncesc la rostu lor,
nu e derbedeii ăştia, oameni fără căpătai, borfaşi care aţin calea
ţăranilor ca să-i înşele, dă să unesc trei-patru inşi dă fac scandal şi
altu fuge cu vita omu-l lui, ori cu porcu, dacă l-au îmbrobodit, şi p-
ormă merg dă să îmbată ca godănacîi şi să taie cu cuţitele, se iţi acum
doH| garul, căruia de mînie îi juca omuşoru ca un cotuleţ de col pil...
Apăi dumneavoastră nu cunoaşteţi Oboru, dă ziceţi ca turbaţii ăştia,
mereu cu mîna pă cuţit, sînt negustorii şi meseriaşii din Obor.
42]
— negustori.. Vai de'capui lor, spuse dispreţuiLur
Pavlicion • r^u
cil sd AL^;u.^. t, > vorba la noi in Obor
Lu.a ^.avălic... dă cîştigi, dă păgubeşti, tot negustor numeşti... Fac
şi ei ce pot. da* cu mardeiaşii şi pungaşii ma-%âlalpi nu vor să aibă a fr
G î t ' î nu avea doplină drcf Scandalagiu maha tiu baţi deloc, sau
mai bm erau turbaţi cu so-
coteala, se prefă^ 'urbal >a bage spaima în na-
tneni. Nici cuţitui . . . . . , . jceau des, ci numai atît cit
. li se ducă vestea. Dar că erau pacostea mahalalelor, asta a adevărat,
rTu i m>t>^p1nv'> lor ei erau stăpîni... ei şi oa-i i «ţfSpiri^ de unde le
plăcea şi ni-
ndopa. de pildă, cîte unul cu tui G tescuite Şl negust' til. Ştia că
pleacă tai a
plătească.
 — Măi, nea Costică, mă luaşi dă iuni dimineaţă, ce Dumnezeu. Dă-
mi un gologan acolo, să-mi fie dă saftea. Uite, ai luat un pumn dă turtă dă
icre sărate dă crap.
— Du-tc-n aia mă-tii cu safteaua ta cu tot. Vrei bani pă ■:ferele astea
împuţite ? Cind oi dn o măciucă tarnbri nştia. te 0dMV io dă saftea...
Dar grosul cîştigului nu era pentru derbedei gustările şi hSM^ M r n
neplătită, pe unde se nimereau la chef, şi nici căra-ului, plătit scump,
noaptea prin curţi, pe la barieră, subt nasul dorobanţilor şi al căpitanilor de
barieră, care iuau şi ei ce li se cuvenea, ci era pleaşca zilelor de tirg, mar-i
vinerea. Atunci intrau cu carele încărcate sătenii din <*cv şi mai departe,
de pe drumurile cele mari, al Urzice-;or, al Pantelimonului, al Olteniţei...
Carele încărcate ca uşt)e măguri, cu fin ori paie. sau cu ovăz şi orz, trăgeau
în Qmpul Moşilor, de se adunau mai ales toamna cîte trei-Iptru sute care,
că numai de pe jos. din cele risipite, golăni-săracă putea să adune către
seară, cînd se spărgea tîr-
paie să-şi umple prispa şi usuce, că erau adesea cam elaşi timp in
oboi ul de ^
.aidanele dini
după ce le puneau aii şi boii si ' ieau
tr^'i-pati jlui Ai-
cu \
de
scar
. i ii, 1i
..1 ixiult
în piaţa cea mare, Sf întu Anton, de lingă Ospelul convmal, între
Mitropolie şi Sf întu Gheorghe.
Borfaşii mahalalei erau mai toţi şi geambaşi iţi,
şiiau să vîndă gloabele drept bidivii, care de focoşi ^unt nu pot
sta locului. Le înnodau strîns cozile, le împleteau cu panglicuţe
coamele şi le băgau subt coadă tot felul de dof torii, potrivite cu
socoteală, ca să n-o ia bietul cal razna, ci numai să joace pe loc, cu
neastîmpăr, sau să alerge cînd i se dă drumul ca scăpat din praştie. Şi
gura nu li se oprea o clipă cînd ţineau strinsă cu frînghia căpăstrului,
ca - hi. falca de jos a calului, ca sâ-i încordeze gîtul.
— Aide, neică, nu sta... bate palma şi ai să bem .^idAma-şul...
că aşa chilipir nu mai găseşti... Să fiu io al dracului dă mai găseşti.
Uite că mă jur... şi îşi făcea un fel de cruce.
Omul şovăia, se mai scărpina în cap, se mai uita la cal... Atunci
se ivea din îmbulzeala care se făcea totdeauna :a ju rul unei tocmeli
unul cu o mutră mai străină. binişt:>r înţo lit, care intra in vorbă, cu
înţeles :
— Cît ai zis, neică ? Trei sute dă lei ? Fugi d- ..... o scump... e
scump, neică. îţi dau două sute dă lei pă c i \ ] : Tsta... Atît face, şi nu
dau nici un ban mai mult.
Geambaşul, parcă înjurat, se lua cu miinile do păr, aproape
răgea :
— Două sute dă lei pă roibu ăsta ? Aşa te pricepi uum-ncata la
cai ?... Aulică, mamă... peste cine am dat... Păi ăsta cu ochii închişi
face trei sute dă lei... Nu vezi ce cal ■ . niai "bine îl dau pe daiboj.
— O fi bun, nu zic ba... Că se vede cît dă colo... dar şi două sute
dă lei sînt bani bunî... Că am muncit pă ei pînă mi-au ieşit ochii din
cap.
— Lasă-mă, nenişorule, in pace... ca două suie da U A mi-a dat
şi dumnealui... da' nu-1 dau. să ştiu dă bine că-I mai tiu un an in
grajd... că l-am crescut dă mic. şi iară îl juca, stringindu-i gura cu
frînghia îndoită a căpăstrului în loc de zăbală.
Ţăranul ştia că el nu dăduse două sute de lei, dar cînd vedea că
străinul ăla se bagă peste el, avea şi el ambiţie.
— Uite ce e, neică... îţi dau două sute douăzeci dă lei, dacă-i iei,
bine, dacă nu. mă lipsesc, că mai sînt cai în Obor. O leţcaie nu dau
mai mult, uite, mă jur... Şi-şi făcea şi el cruce.
Geambaşul se lua i . . ^ c u miinile de par. dar rămînea o clipă
încremenit şi jucn comedia răzgîndirii brusce.
 44
I
ai!
cit
1-a
Ţi dat
Teu

I
um-
,r Şl
m
mai
uca, jd e
;ind
lei, bor.
nea
— Ei, hai, fie şi două sute douăzeci... bate laba aici... şi ai să
bem aldămaşu... Ai luat un cal dă o să mă pomeneşti cît îi trăi...
numai io ştiu cum l-am crescut... că aşa era cînd l-am cumpărat. Şi
arăta cu mîna două palme de la pămînt. Ţi l-am dat dumitale că am
văzut că ai ochi la cai. Nu i 1-an^ dat ăluia.
Bietul om avea să-1 pomenească într-adevăr cînd av_ea să
descopere acasă că a cumpărat o gloabă care nu făcea 'mai mult de o
sută douăzeci de lei.
Dealtfel, bidiviul nici nu era. al geambaşului măcai\ era chiar al
celui care se vîrîse peste om, dînd două sute de lei. Nici acesta nu-1
cunoscuse pe geambaş de mai înainte. Se pomenise cu el in cale, la
barieră, în zori. Crezuse că vrea să i-1 cumpere... pe urmă se lămuri că
e geambaş şi nu vrea decît să-i facă samsarlîcul, dacă se învoieşte...
Omul îşi dăduse calul şi apoi se învîrtea pe lîngă el. Cînd dăduse
două sute de lei, vrusesesă arate, -după înţelegere, că la preţul . ăsta
poate să-1 dea... >
Mulţi ţărani după ce vindeau vita, ori ce aveau în car, pierdeau
apoi tot în Obor toţi banii la ,,uite popa, nu e popa" la care se lăsaseră
prosteşte ispitiţi, tîrîţi de mardeiaşii Oborului. Dar aici, de multe ori
lucrurile ieşeau rău... că omul, deznădăjduit, cînd vedea că a pierdut
vita şi ultima leţcaie, îşi înfigea mîinile în beregata pehlivanului, a
pungaşului, şi nu-1 mai slăbea pînă nu-1 lăsa uneori mort jos, oricît
trăgeau alţi pungaşi de el, ori îl loveau cu pumnii în cap.
Totuşi, zurbagiii ăştia, care băgau spaima în oameni, erau
îndeobşte şi foarte frico^, se fereau cu grijă cînd vedeau că s-ar putea
să-iasă lată... Chiar bătăile dintre ei erau mai mult spectaculoase
decît ucigaşe. Se izbeau cu bîtele şi îşi aruncau şi scaunele cîrciumii
în cap, răsturnau mesele cu ce era pe ele, spărgeau galantarele, urlau,
se tăvăleau pe jos, ' săreau pe fereastră, se încleştau unii de alţii, mai
ales cînd edeau lumea care se aduna ca la bilei în jurul lor. Ţipau
femeile şi-copiii speriaţi cînd îi vedeau pe cei doi-trei cu faţa plină de
sînge, cu cuţitele în mîini. Fireşte că uneori şişurile ascuţite nimereau
şi în piept şi atunci se mai bocea vreo mamă, biata de ea, ori vreo
văduvă proaspătă... Dar asta se întîmplă rar, şi numai cînd erau
muieinle tinere ori fetele cele care-i aţîţau. Căci ei erau şi craii
mahalalei. Se legau de nevestele oamenilor, fără ruşine, şi mulţi
bărbaţi cu frica în oase nu ziceau nici pis... începuseră să se ţină după
moda boierească un fel dc baluri, în locul horelor, pe la mahala.
45
ti
L- - c a — Diannezeu ştie de ce — complecturi. Aici veneau craii,
duminică după-amiază, cu nădragii negri vîriţi în cizme scurte, încinşi cu
briul lat roşu. in cai'e ţineau cuţitele, şişurile fiind virite in carimb, cu
cămaşă înflorată ci riuri de arnid, cu pieptar scurt n^ru, cu mustaţa
răsucită ş; ^ ! muşcata la ureche, cind nu purtau cercel.
 Cu mult mai afurisit lucru era însă cînd cuţitarii şi derbedeii din altă
mahala îndrăzneau sa încalce ce^a ce socoteau cei de aici drept un fel de
teritoriu administrativ rezer-^r şi numai lor. Fireşte că. aşa de unul singur,
nici ur nici^aeiaş cri borfaş din altă mahala nu avea curajul să apar: pe
uliţele Oborului. Ştia că dacă e recunoscut, prezenţa lui t socotită o sfidare
şi, fiind şi singur, e înjunghiat pe loc. Aş;: că şi atunci cind ar fi fost sa
treacă pe uliţele altei „administraţii", el găsea cu cale că e mai cuminte să
ocolească dc regulă pe departe... Totuşi, cind unii de prin Tei ori ce pe L.
bariera Vergului, îndeosebi cind erau şi puţin afumaţi, aveau chef să se
incaiere şi mai ales să se mai giugiulească şi cu alte fete decît cele din
mahalaua lor, afacerea nu s<: '-^ cheia fără înjunghieix
— Nea Măigărite, nea Chiriţă... strigau alergînd pe uliţe cîte un cîrd
de l>ăieţandri speriaţi, care se jucaseră arşice, ori bătusei-ă poarca pe
maidan. A venit Tebeică din
Nea Mărgărit ori nea Chiriţă încremeneau miişcmdu-şi buza de sus
cu mustaţa cu tot.
— Unde-i, mă ? Unde l-aţi văzut ?
— Pă gura OboruluL.. sintâiă \Teo cinci inşL..
— Caută-i pă Tache şi pă Nod in Gît.
Bintuia în cîteva clipe în mahala un zvon ca un suflu dc spaimă.
Alergau toţi, din toate părţu-e. Nu-şi ap)ărau numai ibovnicile, îşi apărau
ghelirurile, oile de tuns, traiul bun pe socoteala altora. Viaţa lor, cu alte
cuvinte, şi ei ştiau bine asta. Acum nu mai era de ¿umit. _________
1
dc
Pe cînd cei din ceardac îşi băteau capul că nu ştiau ce saţ facă. se iri
de-a lungul pridvorului siniliu un ins negriâosj subţirel, cu ochii maii, cu
părul creţ si faţa lungă. Mai avea un fel de mustăcioară, ca un petic negru
lipit subt nasul lung. Toate capetele se îndreptară spre el, uimite. întrebă-
toai^. Pavlicioni însuşi nu-şi detc seama în clipa dinţii despre ce e vorba. Pe
v.rmă se lămuri că e Ion Brătianu. îşi răsese barba şi îşi luase cu briciul
mustaţa aproape cu totul, <^ai- acum de dimineaţă.
 461
ve-
rîţi cu-cu
r
er-
co-
:er-
un
ară
üe
Işa
(ni-
•de
ila
ati,
scă
Ü
liţe • ice.
de •nai pe
-
ios, vea isul bade-
îşi tul,
Se vede că şi ascultase de după vreo uşă.
— Ce tot îndrugă dumnealui, frate ? Habar n-are ce spune.
Nimeni nu-i răspunse nimic, căci mai ales Hagi Curţi şi
Dobrovici nu pricepeau cum putuse să se prefacă Brătianu, cunoscut
lor ca tînăr serios, într-un soi de băieţandru cu vo cea piţigăiată. După
un timp Gîţu, mişcîndu-şi cam greu omuşorul, spuse ducîndu-şi
mîna, cu mîneca largă a cămăşii înflorate cu arnici, la falcă :
— Io, boierule, vă spui ce ştiu. Toată dimineaţa am stat ua vorbă
cu oamenii... negustori şi meseriaşi, deh... ba şi cu precupeţii... aşa
cum am făgăduit... Mi-au spus că nu o să vie nici unu la rivoluţia asta.
Io ce să spui ? Cum am cumpărat, aşa vînz.
Ion Brătianu îl fulgeră cu marii lui ochi negri.
— Şi de ce nu vor să vie ?
— Păi, uite, nea Chiriac, dă o pildă... olaru a spus faţă de toată
lumea care se strînsese lîngă laviţă : ,,Păi cum vine asta, mă Gîţule ?
Noi gîndeam că să face rivoluţie ca să scăpăm dă acsizari şi dă borfaşi,
că nu mai poate să răsufle mahalaua din pricina lor... şi cînd colo,
Brăteanu ăla al dumitale s-a înhăitat cu ei.-.." Că aseară după ce au
petrecut şi au plecat dă la crîşmă, toată seara au umblat vorbe numai
despre asta... spuse Gîţu, care nu mai recunoştea, fireşte, pe Brătianu
cel din ajun.
— Va să zică lor nu le intră în căpăţînă că facem revoluţia ca să
scape ţara de boierii cei mari şi să fie libertate ?... Doamne, grei mai
sunt unii oameni de cap... şi Brătianu începe să se plimbe înciudat
prin ceardac, trecînd din umbra deasă în lumina vie a amiezii, care da
luciu feţii lui măslinii.
— Le-am spus şi io... Da' nea Chiriac mi-a spus că ce au ei cu
boierii ?.„ Că ei dacă merg cu rivoluţia, merg ca să scape dă
huidumele astea dă acsizari... nu ca să fie daţi dă B'-ăleanu pe mîna
ciomăgaşilor şi cuţitarilor,
Pavlicioni îşi plimba mîna peste craniul pleşuv, cu chica rămasă
doar la ceafă, îşi frămînta îngîndurat buzele cărnoase, subt mustaţa
neagră, tunsă scurt.
— Aici, domnule Brătianu, mi se pare că oamenii cam au
dreptate... mi-e teamă că micii__negustoin şi meseriaşii din Obor nu
vor merge cu noi.
Dar în loc să pară nemulţumit, Brătianu păru doar dezgustat.
47
— N-au decît să nu vie... Nu cu căcăcioşi d-ăştia se i'acc o
revoluţie... Nu m-aşteptam, drept să-ţi spui, ca nici dum-
 ata, domnule Pavlicioni, să nu ştii cu ce fel de oameni se iace
politică. Dacă sunt iuţi de cuţit, cu atît mai bine De aşa oameni are
nevoie naţia, nu de cei lipiţi eu turul V H r a - ;:ilor de laviţele de la
poartă.
Se încinse o discuţie vie, mai ales că nici llagi Curii nu tu de
părerea lui Ion Brătianu.
— Or fi îndrăzneţi^ bătăuşii ăştia, zise el, dar nu sunt oameni
pe care să te poţi bizui. Mulţi din ei sunt spionii Agiei şi îndeobşte ei
merg cu cine îi plăteşte mai mult... Negustorii şi meseriaşii sunt
mulţi şi, deh... noi îi n i n o -r-^ m . . . sunt oam.eni de nădejde.
— Da' vorba e cum să-i urnim ? nu se mai putu sî,ăpini
Pavlicioni.
Se priviră nedumeriţi unii pe alţii. Pavlicioni era înde osebi
foarte încurcat de întorsătura lucrurilor şi, ca să se poată gindi în
voie, se prefăcu că se îngrijeşte de o gustare. Bătu din palme şî se ivi
la capătul pridvorului un arnăut, care aştepta să i se poruncească.
Arendaşul îşi frecă i^ntat trei degete, arătînd măsuţa, şi omul
pricepu numaideci'. Pe urmă se aşeză pe parmalîcul ceardacului,
^^ăsuţ şi alb de tot în halatul lui vişiniu.
— Ei, ce facem ? Şi cum nimeni nu răspunse nie. um, ; 1 se
întoarse către Giţu, care i se părea acum omul care sin gur îi putea da
un sfat : Ia spune, dogarule, ce e de făcut ?
— Cocoane, io zic... adică vreau sâ vă spui... că dacă mă
fntrebaţi, io zic...
— Hai, spune odată.
Atunci dogarul spuse scurt şi repede, ca un ce ;lşnit din el :
— Io zic să vorbiţi cu nea Tudor Fîşiotu. Dacă merge el cu
dumneavoastră, atunci n-aveţi nici o grijă : merge nu numai Oboru,
ci şi Delea toată, ba şi Vitanu... că are trei feciori şi şase gineri... nu
ştiu cîţi nepoţi, oameni în toată fi rea, şi pă deasupra fini şi cumetri în
şapte mahalale. Dă ruşinea lui şi tot nu rămîn negustorii şi meseriaşii
acasă. Nici unu. Cînd zice nea Tudor hai... e „hai"'.
 Cei patru rămaseră mult pe gîndurî, căci îl cunoşteau .si ci pe
căldărar. Ştiau că e un om cu greutate mare în mahala, dar mai ştiau
că e şi cam ciufut, morocănos rău, că e greu să te înţelegi cu el.
Feciorul îmbrăcat arnăuţeşte veni ca să puie masa între sofale. Şi
Hagi Curţi şi State Dobrovici mîncau ea
48
il
3t
el
eacasă la ei boiereşte*', adică pe măsuţe mici rotunde, pe trei
picioare, scunde, numai de o palmă, aşezate chiar pe sofale...
Pavlicioni se deosebea de ei, că la el se punea masa între sofale. într-
un lucru se asemănau, şi cu ei toată boierimea şi marea negustorime.
Că la toţi se mînca mul-.. La fiecare ospăţ cu musafiri se aduceau la
masă pînă la pai-sprezece-cincisprezece feluri de bucate şi masa. cu
m. usa Ciri ţinea de la prînz pînă seara.
O dată, cînd redactorii Magazinuhd istoric fuseseră poftiţi la
cină la Danielopolu, care era, cum zicea el singur, lăcomia
întruchipată, Laurian se arătase uimit cît de mult mă-nîncă
bucureştenii cu stare. O ţin numeri'in ospeţe şi iar os peţe. El era de
părere că un om din Apus ar privi cu spaimă asemenea risipa, care nu
poate să nu aibă urmări şi a.supra caracterului şi sănătăţii. Atunci
Danielopolu, care a în fruntea mesei între două nepoate frumoase,
aşezate cam cu de-a sila lîngă el, căci bună-cuviinţa ar <i cerut ca
acolo, în stìnga şi în dreapta stăpînului casei, să stea musafirele mai
în vîi'stă, dar omul nu se sinchisea de asemenea reguli, a iz-. bucnit
supărat în timp ce, ca un doctor în litere de ]a Lipsea ce se afla, bez
faptul că era si mare negustor, tăia cu o ştiinţă şi o îndemînare
faimoasă curcanul umplut cu castane şi stafide din faţa sa.
. — Ia nu mai compara, domnule dascăl, stările de lucruri din
Apus cu cele de aci... Păi ce, se potriveşte ce-i acolo cu ce-i aici ? Păi
mi-aduc aminte de la Lipsea, de la München, de la Paris, că şi acolo
am fost de cîteva ori... Acolo, cînd vrea un bărbat să mai vază o
femeie frumoasă şi să schimbe cu ea cîteva vorbe, apăi o vede la
teatru, că oraşele au zeci de teatre, pline stup în fiece seară. O vede la
bal, că sunt baluri cîte vrei, iarna, seară de seară, mascate şi
nemascate... Sunt concerte... Au început acum şi curse de cai. Cu alte
cuvinte, e civilizaţie... Aci la noi în Bucureşti suntem ca la ţară. Ei,
drăcia dracului, bărbaţii şi femeile, mai ales cînd sunt tineri, vor să se
vază mai de aproape... dar cum ? Că parcă suntem în veacul de mijloc,
aşa sunt păzite femeile, închise. Noroc de botezuri, noroc de logodne,
noroc de nunţi că se fac nunţi, nu glumă, cu zeci de musafiri, unii
găzduiţi cu săptămlnile... Atunci mai vede şi bietul rumân şi altă
muiere decît tot pe nevastă-sa, tot pe nevastă-sa, pe care-o vede dă
dimineaţă pînă seara, cînd adoarme.
— Noroc şi de denii, adăugise nepoata oacheşă din stinga lui,
clipind şireată.
49i
— Noroc şi de denii, întărise Danielopolu... Hei, cîte fe mei am
cunoscut eu la denii, mai ales cînd eram flăcău. Hei, deniile ca
deniile, dar toată nădejdea este la ospeţele care se prefac în chefuri în
toată legea... cînd joacă omul cu musafira care-i place, de duduie
podeaua, şi-i spune mai încet la ureche ce-i trece prin cap. De... ca la
chef, unde se iartă multe. O dată, ca să mâ apropii de o văduvioară
care-mi plăcea mie, mi-am sărbătorit ziua naşterii la moşie o
săptămîna, cu douăzeci de musafiri care n-au ştiut ce-i zi şi ce-i
noapte.
— Ce nevoie ai de chef, ca să te apropii de ele, unchiule ? u
întrebă făcînd gropiţe în obraz oacheşa cîrnă, care nu era chiar
nepoţică. Dumneata le agăţi în prăvălie, unde stai toată ziua. Că dacă
aduci şi odicolon şi vopsele de tot soiul e ca să vie muierile să le
vadă...
 — Ei, altfel vorbeşte o femeie frumoasă în prăvălie cînd
cumpără, şi altfel la masă, la chef, unde te-nţelegi mai mult cu
miinile, răspunse eruditul rîzînd în barba-i scurtă, întoarsă în afară.
— A... am priceput. După ce le cunoşti în magazinul dumitale,
pe urmă le pofteşti la chef. M-am lămurit, încheie rîzînd Laurian.
Adevărul este, domnule, că bărbaţii şi femeile s-au căutat şi în veacul
de mijloc ca în toate veacurile, numai că, după împrejurări, s-au
căutat altfel, după loc şi obiceiuri. Dar de căutat s-au căutat.
Bălcescu, care ascultase zîmbind, cu ochii aiurea, toată discuţia,
îl tachina şi el pe dascălul latinist :
— Ei, ce vrei, domnule Laurian, nu poate să facă toată lumea ca
romanii dumitale, care aveau pentru asta circurile uriaşe,
procesiunile, templele, iar pe deasupra şi banchetele. Are dreptate
într-un fel doctorul Danielopolu — îi spunea aşa cu o pedanterie
glumeaţă, ca să-1 certe anume că prea uita că e şi doctor în litere, nu
numai negustor. Suntem o societate cu moravurile veacului de mijloc,
dar unde nu ai^e dreptate e cînd vede aşa uşor semnele civilizaţiei
doar cînd e vorba de petreceri între bărbaţi şi femei. Nici aşa cu zece-
douăsprezece feluri la masă, cu chefuri de zile întregi... Ce poţi să
aştepţi de la o pătură de ghiftuiţi... ?
Printre cei care se ghiftuiau puteau fi socotiţi şi Hagi Curţi şi
mai ales State Dobrovici, căci Pavlicioni era silit de medici să fie
sobru de tot. Se răzbuna pregătind mese copioase pentru alţii. Acum,
aşa ca gustare înainte de prînz, porunci să h se aducă tot soiul de tăvi
cu mezelicuri. Dogarul şi mămularul, cînd văzură că se aduc astfel de
bunătăţi.
de
[
1
ziseră că nu e cuviincios să mai rămîi cind oamenii se aşează la
masă, şi puţin-ruşinaţi dădură bună ziua şi plecară. Dar şi ceilalţi
mîncară astăzi doar din obicinuinţa de a în-gurcita, fără chef, căci
gîndul le era într-altă parte şi se simţeau strinsi în chingi. Erau tare
îngrijoraţi, căci îşi dădeau seama că revoluţia nu mai e joacă, aşa ca
pînă acum, cînd cuvîntul ,,revoluţie*' se vedea scris pe garduri, şi era
spus toată ziua atît de mult, că_ părea un cîntec de care le era de
acum multora lehamite. începutul arestărilor îi dez meticise pe cei
mai mulţi. Cei cunoscuţi de toată lumea ca fruntaşi înţelegeau că nu
mai pot da înapoi; că ,,e lată rău", că averea şi poate viaţa lor sunt
acum în joc. Amintirea moi^-ţii cumplite a lui Mitică Filipescu, acum
şase ani, era încă vie de tot în mintea tuturor. Aşa că Hagi Curţi se
hotărî :
— Frate Dobrovici, parcă dumneata eşti rudă puţin cu
Fărşerotu... Se prefăcuse doar că nu e sigur, căci altfel îl cunoştea
bine şi el pe Fărşei'otu.
Pe starostele tăbăcarilor il înfuria însă orice referinţa la această
rudenie a lui cu căldărarul... Cu toate că nu mai erau acum pe aceeaşi
treaptă, în tagma negustorească, coşcogeamite bogătaşul, cu fabrică,
vie şi cîteva moşii, şi nt-gustoraşul din Obor, acesta se socotea tot un
fel de jupîn al lui ca în tinereţe, şi naş pe deasupra, şi îl bruftuia tot
timpul, aproape că aştepta să vie de sărbători şi de ziua lui ca să-i
sărute mîna.
— Ştii bine, Hagiule, că am fost rudă, că răposata mea nevastă
dintîi, Valeria, era nepoată nevesti-sii. Revoca. Da' de cînd m-am
însurat din nou, ne vedem rar de tot...
Hagi Curţi, uscat şi negricios, era acum tot numai cu ochii
arzători... Vedea bine că tăbăcarul nu-şi dădea încă seama ce
primejdie îi paşte şi trecea de la spaime la nesimţire, aşa, dobitoceşte.
— Ar trebui, frate, să mergi chiar azi să-1 vezi şi să-1 dumireşti
despre ce e vorba. Arată-i că dacă izbutim să punem niîna pe putere,
nu-1 vom uita nici pe el şi nici pe ai lui... îl găseşti în toane bune, că
azi nu sunt numai Rusaliile, e şi^ziua lui, sf întu Theodot...
Tăbăcarul rămase cu mîncarea în" gît cînd văzu ce-i cere cel mai
bun prieten al său. Puse jos paharul cu pelin rubi niu şi începu să se
bîlbîie. Gîndul că trebuie să dea ochii cu căldărarul făcea să i se taie
picioarele... Pe de altă parte, dacă hagiul, care-1 cunoştea şi el destul
de bine pe oborean,
51
rtăr>. 't dc mult înseamnă, sc gindi cl, că c nevoie, sunt semne de
primejdie.
ca
Ha.
.dot era român din Macedonia, dintr-un sat de lingă Bivolia Ai lui
erau neam de păstori dar nişte rude trecu-^ri, .cum aproape o suta de ani în
Transilvania şi se apu-r/sîk de negoţ la Timişoara. Arad şi mai apoi la Sibiu,
und. 'nunseseră oameni bogaţi şi înconjuraţi de vaza niare. Din-m ei au
ieşit un episcop, cîţiva preoţi şi destui cărturari, da SI netruslori dc frunte.
Patrioţi, ei aduceau necontenit alţi b:iiHnndri din neamul lor. din jurul
Bitoliei, ca sâ se lase de si să înveţe mai întîi carte, apoi să pătrundă in tai-
vi. Nu izbuteau totdeauna. Nici cu Theodoi Carte a învăţat el ceva. nu
mult... citea şi scria e i , - -leutatc, dar dorul lui de munte şi de oi 1-a
dat , L din prăvălia stăpînului şi s-a fâcut iar cioban AHcal. Unchii lui s-au
învoit şi cu asta, că aveau c in grija unor baci din e. care cutreierau
uneori iernau dincoace departe, in bălţile Dtmării. o vreme au
început să cutreiere ţinuturile de ier-Dobrogei, nemaitrimiţînd acasă decît
socotelile i.a\ dintre baci şi-a adus la Hîrşova şi muierea cu • rr.ici şi cu doi
băieţaşi, că pe alte două le lăsase la Avrig, statornicindu-se în tirgul
dunărean. Ast. 1 prin 1790, adică acum vreo .şaizeci de ani. Theodo' baciul
ardelean şi ceilalţi mocani dobrogeni îi ziceau ' FărşeroUi, ca să-1
deosebească de alţi Toaderi, săliş-cu inima prinsă de Reveca, una dintre
fetele ba-are cia leită maică-sa, şi venea a treia la număr. ^¡1 după cele
rămase la Avrig. Pe toamnă stau să se in vară se întîmplă însă un lucru care
îl amărî. diu ji cumplit. Turcii, care erau în război cu ruşii şi st-i n cetatea
Ismailului, dincolo de Dunăre, începuseră zaherea pe capete, pregătindu-se
pentru un ase-ungat. Adunau, din Dobrogea mai ales, tot ce gă-rte gelepi
luară şi cele trei mii de oi ale mocanilor . dindu-le în locul lor un petic de
hîrtie. O treime din actste oi erau chiar ale baciului şi ale ciobanilor,
dreptul '. H ^ 1 * . it cu anii. Celelalte vreo doua mii erau ale macedo-
i i i i i U. ., lx)gătaşi din Sibiu.
Cind văzură nemaipomenita paguba, mocanii fură cu-^vin^i de o
mînie turbată. Baciul îşi trecu muierea şi cei pa-
52
^, i. 1 I <
di
zoi
;ră se-
lor me itul do-
i
patru copii mai mici, care erau cu el, CU luntrile peste Dunăre,
la Făcâieni în marginea Bărăganului, iar el cu cei zece oa meni mai de
nădejde se luară pe urma oilor, tot chibzuind cum să le poală căpăta
înapoi. Cel mai dîrz dintre toţi era Fărşerotu ăsta, atunci un bărbat
vînos şi tare negricios, de vreo . douăzeci şi doi de ani, care aşteptase
cu nerăbdare toamna, ca să se însoare cu Revoca. Mergeau aşa,
urmărind norul de praf al turmei, tot bătîndu-şi capul cum să facă să
ia oile îndărăt. Ei erau vreo zece inşi, e drept, vînjoşi şi dîrzi, dar nu
aveau drept arme decît ciomegile lor, iar spahiii turci erau de trei ori
mai mulţi decît ei, călăreţi bine înarmaţi, cu pistoale şi paloşe. La
Dunăre, turcii au trecut turma întii în Ceatal şi apoi au pus-o din nou
pe plute mari, tre-cînd-o la Ismail. Au înţeles că acolo nu mai pot
schimba nimic. îşi muşcau pumnii de mînie tot dînd tîrcoale cetăţii.
Cînd trupele ruseşti s-au apropiat, ei se hotărîseră să se în toarcă
acasă.
— Cu mina goală ? întrebă fioros Fărşerotu... O sâ rîdâ şi
muierile de noi.
— Şi ce vrei să facem ? Cum o să luptăm noi cu turcii ^ dădu
baciul cu pălăria lui mare de pămînt. Măi flâcăian-drule, ăsta-i
blestem de sus, cu paginii nu poţi lupta, că ei sunt oamenii lui
Antihrist.
Se opriseră pe un dîmb cu iarbă aspră, năpădită de alior şi pelin,
deasupra bălţii celei mari, şi dumicau pită cu slana, adusă în desagă.
— Cit despre mine, puteţi să vă întoarceţi şi acasă. Ip mă duc la
muscali şi cer sineaţă, sabie, ce dracu mi-or dâ.^ Pînă n-oi ucide cu
mîna mea cinci turci, nu mă las, că altfel mă arde fierea din mine.
Atunci s-au hotărît şi ceilalţi.
Au nimerit toţi zece în armata generalului maior Kutu-zov, un
general voinic, dar. cu un ochi acopel-'it cu un petic negru. îl
pierduse cu un an înainte la un asediu în Crimeea. Au fost primiţi
numaidecît şi puşi la mustru...
Dar cu cît se apropia iarna, lucrurile mergeau tot mai prost.
Cetatea fusese înconjurată din trei părţi, însă turcii, cam la patruzeci
de mii,, nici nu voiau să audă de predare, că erau grozav de întăriţi.
Ruşii erau mai puţini, prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi, încercînd
zadarnic să se apropie tot săpînd şanţuri. Oamenii mucezeau în
corturi putrede, în gropi cu apă. Mocanii învăţaseră meşteşugul
armelor, dar învăţatul a nu le era de nici un folos, că se vorbea mereu
stăruia atu de mult înseamnă, se gindi el, că e nevoie, că sunt
semne de primejdie.
Tbeodot era român din Macedonia, dintr-un sat de lingă
Bilrolîa. Ai lui erau neam de păstori, dar nişte rude trecu seră, acum
aproape o sută de ani, în Transilvania şi se apu caseră de negoţ la
Timişoara, Arad şi mai apoi la Sibiu, unde ajunseseră oameni bogaţi
şi înconjuraţi de vază mare. Dintre ei au ieşit un episcop, cîţiva preoţi
şi destui cărturari, dar şi negustori de frunte. Patrioţi, ei aduceau
necontenit alţi băieţandri din neamul lor, din jurul Bitoliei, ca sâ se
lase de păstorit şi să înveţe mai întîi carte, apoi să pătrundă în tai nele
negustoriei. Nu izbuteau totdeauna. Nici cu Theodot n-au izbutit.
Carte a învăţat el ceva, nu mult... citea şi scria cu destulă greutate,
dar dorul lui de munte şi de oi 1-a dat gata. A fugit din prăvălia
stăpînului şi s-a făcut iar cioban, acolo in Ardeal. Unchii lui s-au
învoit şi cu asta, că aveau n i muMe date în grija unor baci din Sălişte,
care cutreierau munţii şi uneori iernau dincoace departe, în bălţile
Dunării. Ba, de la o vreme au început să cutreiere ţinuturile de ier -
buri tari ale Dobrogei, nemaitrimiţînd acasă decît socotelile şi banii.
Unul dintre baci şi-a adus la Hîrşova şi muierea cu două fete* mici şi
cu doi băieţaşi, că pe alte două le lăsase măritate la Avrig,
statornicindu-se în tîrgul dunărean. Asta era cam prin 1790, adică
acum vreo şaizeci de ani. Theodot, căruia baciul ar'delean şi ceilalţi
mocani dobrogeni îi ziceau Toader Fărşeroki, ca să-1 deosebească de
alţi Toaderi, săliş-teni, era cu inima prinsă de Reveca, una dintre
fetele baciului, care era leită maică-sa, şi venea a treia la număr,
numaidecît după cele rămase la Avrig. Pe toamnă stau să se cunune.
în vară se întîmplă însă un lucru care îl amărî, dar 11 şi îndîrji cumplit.
Turcii, care erau în război cu ruşii şi se întăreau în cetatea Ismailului,
dincolo de Dunăre, începuseră să adune zaherea pe capete,
pregătindu-se pentru un asediu îndelungat. Adunau, din Dobrogea
mai ales, tot ce găseau. Nişte gelepi luară şi cele trei mii de oi ale
mocanilor săliştenij dîndu-le în locul lor un petic de hirtie. O treime
din aceste oi erau chiar ale baciului şi ale ciobanilor, dreptul lor
sporit cu anii. Celelalte vreo două mii erau ale macedo-nenitoi,
bogătaşi din Sibiu.
C m d văzură nemaipomenita pagubă, mocanii fură cuprinşi de o
mînie turbată. Baciul îşi trecu muierea şi cei pa-
^
20V
neg
ca ca ni
să gr
■
lutru copii mai mici, care erau cu el, CU luntrile peste Dunăre,
la Făcăieni in marginea Bărăganului, iar el cu cei zece oa meni mai de
nădejde se luară pe urma oilor, tot chibzuind cum să le poată căpăta
înapoi. Cel mai dîrz dintre toţi era Fărşerotu ăsta. atunci un bărbat
vînos şi tare negricios, de -vreo douăzeci şi doi de ani, care aşteptase
cu nerăbdare toamna, ca să se însoare cu Revoca. Mergeau aşa,
urmărind norul de praf al turmei, tot bătîndu-şi capul cum să facă să
ia oile îndărăt. Ei erau vreo zece inşi, e drept, vînjoşi şi dîrzi, dar nu
aveau drept arme decît ciomegile lor, iar spahiii turci erau de trei ori
mai mulţi decît ei, călăreţi bine înarmaţi, cu pistoale şi paloşe. La
Dunăre, turcii au trecut turma întii în Ceatal şi apoi au pus-o din nou
pe plute mari, tre-cînd-o la Ismail. Au înţeles că acolo nu mai pot
schimba nimic. îşi muşcau pumnii de mînie tot dînd tîrcoale cetăţii.
^ Cînd trupele ruseşti s-au apropiat, ei se hotărîseră să se în toarcă
acasă.
— Cu mîna goală ? întrebă fioros Fărşerotu... O sa rîdă şi
muierile de noi.
— Şi ce vrei să facem ? Cum o să luptam noi cu tîjrcii ^ dădu
baciul cu pălăria lui mare de pămînt. Măi flâcăian-drule, ăsta-i
blestem de sus, cu paginii nu poţi lupta, că ei sunt oamenii lui
Antihrist.
Se opriseră pe un dîmb cu iarbă aspră, năpădită de alior şi pelin,
deasupra bălţii celei mari, şi dumicau pită cu stana, adusă în desagă.
— Cît despre mine, puteţi să vă întoarceţi şi acasă. Ip mă duc la
muscali şi cer sineaţă, sabie, ce dracu mi-or dă; Pînă n-oi ucide cu
mîna mea cinci turci, nu mă las, că altfel mă arde fierea din mine.
Atunci s-au hotărît şi ceilalţi.
Au nimerit toţi zece în armata generalului maior FCutu-, zov,
un general voinic, dar, cu un ochi acoperit cu un petic negru. îl
pierduse cu un an înainte la un asediu în Crimeea. Au fost primiţi
numaidecît şi puşi la mustru...
Dar cu cît se apropia iarna, lucrurile mergeau tot mai prost.
Cetatea fuse.se înconjurată din trei părţi, însă turcii, cam la patruzeci
de mii,, nici nu voiau să audă de predare, că erau grozav de întăriţi.
Ruşii erau mai puţini, prost hx^ă-niţi, prost îmbrăcaţi, încercînd
zadarnic să se apropie tot săpind şanţuri. Oamenii mucezeau în
corturi putrede, în gropi cu apă. Mocanii învăţaseră meşteşugul
armelor, dar învăţătura nu le era de nici un folos, că se vorbea mereu
că
53
ruşii îşi vor ridica oştirea şi vor pleca îndărăt. Fuseseră văr saţi la
un regiment care poposise îndelungă vreme la Bîr-lad şi în care erau
şi cîţiva moldoveni agăţaţi aşa, de ceilalţi ostaşi. Dar la începutul lui
decembrie se zvoni că a venit peste toată oştirea un comandant nou,
ăl mai grozav general al ruşilor, Suvorov. Oştirea s-a însufleţit într-o
singură zi. N-a adus cine ştie ce hrană şi puşti cu el Suvorov, dar a
poruncit ca în trei zile să fie izbită cetatea cu toată puterea, ca s-o
cucerească negreşit. Coloana pe care o comanda gene ralul maior
Kutuzov ataca dinspre răsărit, chiar pe malul braţului Chilia. Soldaţii
aveau pregătite fascii de nuiele să le aştearnă peste şanţuri şi lopeţi ca
să sape cu ele adăposturi, că aşa obicinuia Suvorov. Un batalion din
regimentul venit din Bîrlad, în care erau mocanii şi moldovenii, a
pornit la asaltul zidului prea devreme, de cum s-a ridicat la mie zul
nopţii întîia săgeată arzînd verde şi din pricina asta s-a găsit înainte
atacînd singur dincolo de primul val, care era un val de avanposturi.
Kutuzov i-a dat poruncă aspră acelui comandant să se întoarcă şi să se
alinieze cu celelalte batalioane, dar comandantul acesta, cam zănatic,
nici n-a vrut să audă de asta, aşa că nici generalul n-a avut ce să-i facă
şi 1-a lăsat în plata Domnului, să plece înainte, cînd s-a slobo zit a
treia săgeată verde, A fost o luptă crîncenă, căci erau bătuţi cu focuri
din trei părţi. A căzut comandantul, au căzut aproape trei sferturi din
oameni. Dintre mocani şase au murit, în frunte cu baciul, trei au
scăpat, doi chiar de tot nevătămaţi, iar Tudor Fărşerotu a fost adunat
de jos, din şanţul plin de morţi şi răniţi. Urcase zidul înalt de peste
cincisprezece coţi pe o scară îngustă, izbutise să se suie sus pe
parapet şi striga dîrz în româneşte : ,,aici, aici'^.. Tocmai se luminase,
şi încă bine, de ziuă. învîrtea în mînă puşca lui cu spangă. strigînd
mereu : „aici, aici". A avut timp să se întoarcă să străpungă un ienicer,
căci ei luptau cu ienicerii aici, dar a fost împuns în piept de o suliţă,
care 1-a răsturnat jos în şanţ, S-a trezit a doua zi într-o ceainărie
joasă, şi i s-a spus că sunt în mijlocul oraşului cucerit... în care au fost
măcelăriţi douăzeci de mii de turci. Nu putea să mişte nici mîînile,
nici picioarele, era oblojit mai cu seamă la piept. A venit către seară
Kutuzov, care cerceta răniţii, de 1-a văzut şi pe el şi i-a vorbit pe
ruseşte. El n-a priceput nimic. I-a lăsat la căpătîi o desagă cu
bunătăţi, pe care o luase dintr-un coş purtat de doi soldaţi. Prada
fusese peste toate aşteptările şi era acum risipă de toate.
54
1

A în
ş3
fui
irii
înţ
f ăc fat
■
A doua zi a venit generalul cel mare, Suvorov... Răniţii încercau
să se ridice de pe rogojini, strigau „ura" şi căutau să-i sărute mîna. El
îi îmbrăţişa pe cei ridicaţi şi-i înjura spunîndu-le să stea jos. Tudor nu
pricepea cum poate fi un general aşa mare o babă încovoiată şi
zbîrcită, fără urmă de barbă şi mustăţi, dar, e drept, cu pieptul plin de
decoraţii. Kutuzov 1-a arătat pe el şi i-a spus ceva în ruseşte lui Su -
vorov. Atunci s-a strigat să vie un moldovean şi a răspuns un rănit din
colţ. Era chiar un ostaş de la Moldovenskaia, dintr-un neam tot de
mocani. Suvorov a luat din mîna unui ofiţer o decoraţie, ca o cruce de
argint, şi i-a pus-o lui pe piept, spunîndu-i că i-ar fi dat-o de aur dacă
n-ar fi întors capul, în plină luptă, ca să-i cheme pe cei dinapoi... ,,Un
ostaş nu trebuie să privească înapoi niciodată şi nici să-i aş tepte pe
cei din urmă", a zis generalul.
Cînd s-a încheiat pacea, răniţii au fost duşi la Nikolaev pe
Nipru. El a zăcut un an, nu din pricina rănii de la piept care s-a închis
repede, ci fiindcă nu izbutea să mai' mişte braţul... se vede tot din
pricina acelei lovituri de suliţă. Veşti de la ai lui avusese prin nişte
pescari care fuseseră cu lotcile lor pînă depai'te pe Dunăre. Află astfel
că Reveca, soco-tindu-1 mort, se măritase cu un grec de la Brăila, căci
Ana, nevasta baciului, mai scăpase ceva din agonisita de la Hîr-şova şi
mai tîrziu se mutase cu copiii de la Făcăieni în ce tatea cu negoţ bogat
şi schelă vestită.
Acolo la Nikolaev un doctor 1-a învăţat să se scalde în apă caldă
cu foi de nuc, şi a pus un soldat să-i înţepe spatele cu un cui înroşit în
foc. Aşa a început să mişte mîinile. Pe urmă i-a spus să-şi aleagă o
meserie în care să folosească mult braţele. Era în gazdă la un
cazangiu bulgar, care-i purta multă dragoste, om însurat, cu o droaie
de copii, şi mai în-tărindu-se, mai jucîndu-se, a deprins şi el
meşteşugul ăsta. A stat vreo zece ani, că devenise bun meşter, şi mai
ales se înzdrăvenise, precum fusese şi înainte de război. Nu i-a plă cut
totuşi să rămîie cazangiu la şantierele de la Nikolaev, că nu-i plăcea
milităria, şi s-a făcut căldărar în marginea oraşului. Pînă la urmă 1-a
biruit dorul de ţară, dorul de tot ce fusese în viaţa lui şi nu se
împlinise... Se hotărî să se mute în Bucureşti, dar nu se putu să nu se
abată pe la Brăila, unde ajunsese copila de paisprezece ani, pe
vremuri, cu care se înţelegea atît de bine. A găsit locuinţa Anei, o
căşărîe, căci făcea acum negoţ cu brînză. Cînd a intrat în prăvălia de
la faţă, joasă, acoperită cu olane, care era pe o uliţă lungă de
55
douăzeci de paşi, clìiar deasupra rîpei galbene, care pră-b i i M a
in apele tulburi ale Dunării, a îngheţat... Reveca, parcă niai copilă
decît o ştia, i-a ieşit înainte şi 1-a întrebat ce vrea. N-a ştiut ce să
răspundă, a crezut că-şi bate necuratul joc de ei. Şi-a făcut cruce cu
limba în cerul gurii. Nu era Reveca lui, ci era alta, tot Reveca pe
nume, nepoată, şi le botezase pe amîndouă aşa o mătuşă a lor,
preoteasa din Avrig. Băciţa Ana ceruse fie-sei de-acolo, după ce se
măritase Reveca, să-i trimită nepoata la Brăila să o crească ea. S-au
bucurat toţi şi s-au aşezat la masă. Reveca, cea de demult, înştiinţată
de băiat, care acum avea şaisprezece ani, a venit şi ea cu bărba tul ei.
grecul... Era mulţumită de căsnicia sa, avea două fete şi un băiat şi era
bucuroasă că-1 vede în viaţă. Femeile din neamul acesta erau un soi
ciudat. Semănau toate, că de n-ar fi fost de vîrste deosebite, le-ai fi
socotit gemene. Erau mijlocii de statura, dar largi in şolduri şi în
umeri, aveau capul mare şi totul era mare în chipul lor, frumos şi
limpede : obrajii laţi, ochii ca de viţeluşă, traşi uşor spre tîmplele
netede, nasul drept şi gura largă cu dinţi deşi, mărunţi, strălucitori,
părul strîns la spate le era negru ca smoala. Trupurile, cu sini mici,
dar doldora, cu carne bine nutrită, cam greoaie, nu erau însă grase, şi
aveau în şolduri şi pulpe tăria ugerului sănătos. Nu păreau chiar albe
de tot, ci uşor umbrite, cum e caşul încercat de funr. Aveau sînii mici,
dar făceau copii mulţi. Fetele semănau toate cu mamele, iar bă ieţii
mai totdeauna cu taţii lor, de obicei aspri la chip şi osoşi, că le plăcea
săliştencelor astea să-şi aleagă bărbaţii. Nu nici prea deştepte şi nici
prea focoase. La dragoste le era gindul numai pînă cînd se măritau, că
apoi nu mai ştiau decît de bărbat şi de copii. Neobosite la treabă din
zori şi pînă în noapte, dar cam încete. Curate ca nişte pahare, sănă -
toase totdeauna, căci se îmbolnăveau rar, dar e drept că atunci cînd
cădeau la pat, nu duceau la boală, piereau fulgerător.
Privind-o buimac pe Reveca asta a doua, Tudor se sirn^i mai
tînăr ,cu zece ani. Nu pricepu cum s-a oprit timpul în loc. Cînd o
întrebă dacă vrea să-1 ia de bărbat, fata nu zise nu, şi cu toate că el era
cu optsprezece ani mai vîrstnic decît fata, nici Ana, bunica ei, nu zise
nu.
Au venit la Bucureşti, şi el şi-a făcut prăvălie înspre ca pătul
Tîrgului din Afară, unde se mutase de curînd Oborul, căci fusese pînă
atunci dincolo de biserica Sf întu Panteli-mon. nu departe de biserica
Olarilor. între Oborul cel nou mi
mal
stil
raîna
nut c
ne\
dat
56
I
p
X
l-i, u le
IU
şi a-că
I
în ise icît
m
ca-rul, elişi Cîmpu Moşilor, pe marginea uliţei largi care le lega
vi care se lărgea uneori cît un maidan, se şi înfiripase cu tim pul o
inimă de bîlci, cu un mare nuniăr de cîrciumi, dar şi cu multe prăvălii
cu tot felul de mărfuri ţărăneşti, pentru trebuinţele celor care veneau
din satele vecine la tîrgurile săptămînale, marţea şi vinerea, cînd
mahalaua era înecată de prtH^upeţi.
uliţa atît de largă, marfa era mai mult afară, ară tată în şatre
mari. puse în faţa prăvăliilor, o parte din ea fiind spînzurată în
prăjini, ca să se vadă de departe. Astfel, zi de zi, sporea numărul
cojocarilor, opincarilor. gabro-. veniloî, potcovarilor, cavafilor şi
braşovenilor, al lumînă-rarilor şi al găietănarilor. cu magherniţe de
băcani şi pastra-magii printre ei... Lîngă Cîmpu Moşilor erau în curţi
lungi stivelo mari ale chiristigiilor, iar în stinga lor. tot în curţi lungi,
îşi ţineau varar ii şoproanele cu vai-. Puţuri cu cum-pem' erau la
fiecare pas, după nevoile tîrgului. Theodot cumpăiase un maidan
mare spre gura Oboi'ului şi îşi durase o casă cu spatele la drulti, cu
prispă şi pai*maMc de lemn în curte, dar cu prăvălie la uliţă.
Treburile i-au m^rs binişor şi căldărăria îi era plină de muşterii chiar
în zilele celelalte, nu numai marţea şi vinerea cînd era tîrg. Ţinea
legătura cu ai lui de la Sibiu, primea des veşti şi de la prie tenii pe care
şi-i făcuse la Nikolaev. într-o zi s-a pomenit cu feciorul cel mai mic al
bulgarului, cel atît de cumsecade, de la care învăţase meseria. Era
acum un băieţandru de vieo optsprezece ani, nu vrusese să se facă în
ruptul capului cazangiu, îl plăcea *nai mult să şadă pe pat şi să coasă.
Se făcuse cojocar. S-a aciuiat pe lîngă Fărşerotu. şi-acesta 1-a ajutat
să-şi deschidă o cojocărie de începui chiar alătuîi. într-o vreme cea
mai mică dintre fetele Sarei de la Avrig, Valeria, care împlinise şi ea
şaisprezece ani, veni la soră-'s.-^ la Bucureşti. I-a plăcut lui State,
cum îi zicea pe aci lumea celui fugit de la Nikolaev, şi a cerut-o de
nevastă. Deşi era gi^eoi la chip, butucănos, fata n-a zis nu... I-a cu -
nunat chiar Tudor, cum îi zicea toată mahalaua, afară de nevastă-sa
care ţinea la Toader. Nar>ul a mai adăugat ceva şi de la el la zestrea
miresei. State era Vnai tînăr, îi spunea cumnatului său nene Tudore,
şi la sărbători îi săruta mîna şi el, şi nevastă-sa, ca unui tată. Cînd a
izbucnit din nou războiul dintre ruşi şi turci, al patrulea, cel cai^e a
ţinut din 1806 pînă în 1812, cojocarul lupta încă din greu cu nevoile,
căci nu se pusese bine pe picioare, cu tot ajutorul dat ce Tudor. Cînd
văzu însă ce mare nevoie de marfă au
armatele muscăleşti, se cam lăsă de cusut şi începu să facă
negoţ. împrumutase de la Theodot un mic capital, şi, cum era poate
singurul cojocar în Bucureşti care ştia bine de tot ruseşte, o mare
parte dintre cumpărături se făceau de la o vreme numai prin el. La
încheierea războiului era om cu stare, avea o ladă cu pungi cu aur. E
drept că ofiţerul cu aprovizionarea cu care lucrase el s-a împuşcat mai
tîrziu, dar pacea se încheiase şi lui nu au mai avut ce să-i facă. A
sporit prăvălia din Obor, şi-a cumpărat un han, cu prăvălii la uliţă,
lîngă Hanul Roşu, aproape de biserica Sfinta Vineri, îi venea acum
din ce în ce mai greu să se arate supus lui Tudor, care se înăsprise tot
mai mult la chip şî devenise tot mai poruncitor. Nu ţinea socoteală că
el a rămas un căldărar în Obor, în timp ce dumnealui. State, intrase
acum în rîndul bogătaşilor. Parcă tot aştepta să-i sărute şi acum
mîna. Rămas în Obor, el strîmba din nas cînd îl vedea acum pe State
îmbrăcat ca marii negustori, cu anteriu, încins cu şal, cu giubea de
pambriu şi cu şapcă, şi-i vorbea tot acru, de parcă nu i-ar fi înapoiat
pînă la para cheaguljm-prumutat. Nu avu cu Valeria decit un singur
copil, o fată, căci în anul următor naşterii, biata femeie muri de
ciumă, cînd fu molima de pomină adusă de la Ţarigrad de oamenii
care-1 însoţeau pe noul domnitor Caragea-Vodă. Reveca luă fetiţa s-o
crească ea, laolaltă cu cele patru fete ale ei. Ana, Măria, Ioana şi
Stana, dintre care cea mai mare avea acum doisprezece ani. Fireşte că
tot mai venea să-şi vadă copilul din cînd în cînd şi iarăşi nu putea să
plece numaidecît, trebuia să stea la masă, ca să nu-1 supere şi mai rău
pe ursuzul cumnat. Prin 1820 se însura a doua oară cu nevasta de
acum. Pena, fata unui negustor de peste Dunăre, aşezat acum la
Bucureşti, mare toptangiu, care ţinea în mîna lui aproape tot negoţul
de gabrovenie. Naş îi fu de data asta unul dintre cei mai de seamă
giuvaergii şi zarafi din Bucureşti, Petre Scurtu, mai tîrziu după ce
fusese în hagialîc la sf întul mormînt Hagi Curţi, cu care, după ce
întemeie fabrica din Tabaci, începu să facă, în tovărăşie, negoţ în
mare şi cu străinătatea, Cînd nevasta lui Hagi Curţi fu răpusă de
boală în timpul celui de al cincilea război dintre ruşi şi turci, cel din
1829, acesta nu se mai însura şi, cum nu avusese copii, familia lui
State îi fu şi lui ca o familie. Cu toate acestea, acum cînd îi cerea să se
ducă să-1 vadă pe căldărar, pe care în zece ani, mai ales după ce se
măritase şi fata lui, nu-1 mai văzuse mai mult de zece ori, i se păruse
peste puterile lui să facă asta. Dar cînd şi Pavlicioni fu de aceeaşi
Pavii ca să
D( sunt uliţa din o mul c
 prin II eff (cî abacă au inc cîi'ciui] ar pn penen
Au ascund fii'eşte în virf şi el. ! îngusîi Fărşer în Iun Ogradc se mă!
in Silii fata sp ţntoJ lucJ i
'a 1-}t Ì-ă, ă, iii dă la. im iul :e-ir-sta zat lui ,sta cu-:1a fa-lai^e lusă ;i şi ivu-oate irar, ,lui, pu-
neaţi
părere, nu mai avu ce să zică. Hagi Curţi îi arătă că va merge şi
el, chipurile, ca să-1 firitisească împreună pe Theodot de ziua lui. Se
ridicară de la masă, acum cînd din ceardac văzură devale malul
Imperiului plin de lume, care se scălda laolaltă cu caii, aduşi la
spălat, şi care nu bănuia ce spaimă-i frămînta pe ei. Se urcară într-o
caleaşca a lui Pavlicioni, căci veniseră dinadins de dimineaţă cu o
birjă, ca să înşele pe cei care îi căutau.
De la via lui Pavlicioni la căldărăria Fărşerotului nu sunt mai
mult de opt, nouă sute de paşi. Cum ai ieşit de pe uliţa dintre vii
(lumea le mai spune încă la toate pe un sfex-t din ocolul oraşului
,,viile Iu beizadea Ghica") dai în drumul cel mare al Pantelimonului
şi o iei pe gura Oborului pe lîngă puţul nou cu roată de lemn, găleată
cu lanţ şi acoperiş frumos, ţuguiat. După alte două puţuri dai de
ulucile care înconjoară casa căldărarului, a cărei faţă nu este pe gura
Oborului, ci pe drumul dintre Oboare. Răspîntiile largi ca nişte
maidane sunt toate măturate, că-i duminică. De prin 1831, de cînd a
dat poruncă straşnică generalul Kisse-leff (cînd cu holera, de au fost
mutate de aici şi pescăriile, şi tăbăcăriile,) numeroşii cîrciumari din
jurul Oborului de vite au îndatorirea să măture sîmbătă seara şi
drumul, în faţa cîrciumii. Aşa că tot maidanul e curat în zi de
sărbătoare, iar praful, aşezat frumos, poartă urmele tîrnului ca nişte
pene mari, desenate.
Au oprit caleaşca subt salcîmul înalt cît un stejar, care ascunde
şatrele de la intrarea prăvăliei, de pe care acum, fireşte, s-a ridicat
toată marfa. A rămas numai o căldare în vîrful prăjinei. în curte se
intră pe un gît lung acoperit, şi el, şi casa, de un alt salcîm. Intrarea
în curte e atît de îngustă, fiindcă atunci cînd Gligore, feciorul cel mic
al Fărşerotului, s-a însurat, tată-său i-a dat un sfert din curte în
lungime şi i-a făcut şi lui altă prăvălie în faţă, alături. Ograda însăşi e
o bătătură cît un bărăgan, iar în fund încă se măreşte cu o livadă de
caişi şi vişini, de mult sterpi, roadă dînd numai cîţiva gutui ieşiţi din
vlăstari, generaţie după generaţie. Casa face cu prăvălia un soi de colţ,
adică în stinga, atît cît ţine prăvălia, şi încă şase-şapte paşi e cu faţa
spre fundul grădinii, deci spre miazănoapte, apoi se Loarce în unghi
cu faţa spre răsărit. N-a fost, se vede, erată cum trebuie, fiindcă în
cincizeci de ani i s-a lăsat, ca pălărie pe ochi, acoperişul mare de
şindrilă, iar parma-licul prispei, uscat şi crăpat de ploi, nu mai prinde
boiala
59
, dă din an în an. Cind să intre, cei doi văzură la o bragagerie do
peste drum o figură care apoi li se păru ciudată
— Ia uite, frate, parcă pindeşte cineva dmcolo, ui bra-gagcria aia, ce
zici ? întrebă privind cu teamă State Dobrovici. Nu te uita dintr-o dată... Să
ştii - l ^'T•eunul de '.a Agie.
Hagi Curţi zîmbi mucalit.
— Bre omule, şi dumneata, de aseară numai , i care pindesc vezi
pretutindeni.
— Frate, eu îţi spui că pîndeşte. Uită-te cu coada i I ; : Şl ai să vezi,
Hagi Curţi se uită aşa pe furiş, dintr-<» parte, şi-şi ;.jub<1 mustaţa a
îndoială.
— Nu, zău, parcă pindeşte... Ba, pîndeşte al dr M stă numai de florile
mărului cu braga dinaintr
uită ţintă încoace...
CUB
TURNAVITU ŞI DRAGOSTEA LUI
OiTîLil care sta la masa de subt umbrar a bragageriei de peste
drum pîndea într-adevăr, şi încă pîndea încleştat, dar nu era de la
Agie. Era, dimpotrivă, un om căutat de Agie, profesorul căuzaş
Scarlat Turnavitu, care de azi dimineaţă, după ce plecase de la Axente
Sever, trecuse doar o clipă pe acasă ca să se spele pe faţă şi pe urmă se
înfiinţase la masa de subt umbrarul din faţa bragageriei, înfrunlînd
cu un soi de inconştienţă primejdia de a fi prins de oamenii
căpitanului Costache Chiorul, care şi începuseră să cutreiere ca
turbaţi uliţele, arestînd în dreapta şi in stìnga. Dar în duminica asta
însorită de iunie nici ceasornicul căuzaşului nu mergea în timp cu
întîmplările. Era şi el alunecat, căzut razna intr-o lume a lui.
Bragageria era un fel de magherniţă, partea de la uliţă, s-ar
putea spune, a unei cocioabe, care sta într-o rînă peste drum de
prăvăliile căldărarului şi a feciorului lui. Era înghe suită între prăvălia
unui lumînărar şi aceea a unui bărbier, cu briciul mare de lemn
jumătate deschis deasupra uşei. Cu umbrarul larg în faţă,
m.agherniţa părea mai arătoasă, cu cele patru mese de brad ale ei
înguste, abia date la rindea, cu picioarele bătute în pămînt, fiecare cu
două laviţe mici de o parte şi de alta, cu un galantar pus pe una din
mesele strîmbe, cu pricomigdale, acadele, rahat, floricele muiate în
sirop şi atirnate pe sfori, bigibigi, cîrnaţi trandafirii, adică făcuţi din
miez de nucă, îmbrăcat bine în sirop grosMe trandafir, pătaţi
bineînţeles de muştele care nu voiau să se lase prinse toate de hh^tia
cu lipici galben aflată deasupra galantarului.
Subt umbrar nu mai era nimeni afară de Scarlat Turna vitu şi
srăpînul bragageriei, un turc uscat, înalt şi mustăcios, cu potmi
găietănaţi, strìnsi de la genunchi în jos, ca tuzlucii, şi cu picioarele
goale în calevri de lemn şi toval. De dinainte
61;
de Paşti. Scarlat Turnavitu era nelipsit dimineaţa, duminica şi in
zilele de săi'batoare de la postul lui, ba uneori şi după-amiezele. în timpul
săptămînii, cînd nu era curs la şcoala de la Radu-Vodă. Pretindea că aşa
bună braga ca aici in gura Oborului nu se găseşte nicăieri în Bucureşti şi
venea tocmai din Dobroteasa ca să bea cîte şase pahare butucănoa-^. de
sticlă groasă, aşa că începuse lumea să-1 ia la ochi, căci se aflase despre asta
chiar pe la şcoală şi el simţea nevoia să lămurească lumea, ca să nu-1
socoată ţicnit.
— Braga asta e la fel cu berea voastră, măi A xc i ú c , a^i e acrişoară şi
rece. E mult mai răcoritoare. Şi e parcă şi ceva mai gi^oasa, nu e chiai' apă
goală ca in alte părţi.
Bi-agagiuL cai'e nu ei-a bătrin, deşi avea părul sur, vâzîn--1 atît de des
pe acest muşteriu la el, se mii'ase la început. • pe urmă cînd profesorul cu
bărbuţa ieşita în faţă şi cu
v^chi de viezure ii cerea al şaptelea pahar de braga, aproape
că se supăra :
— Asta nu bun. bre. atita braga la tine. Asta faci rău... Asia umflă la
burta...
— Asta-i braga bună, turcule, nu face rău. Aşa braga nu-i in
Bucureşti, şi pe urmă e foarte plăcut subt acest umbrar.
— Bre. tu dai bani mult... tu faci la mine aliş-veriş, dar asía nu place,
bre, la mine... Parale cîştigă omu gi^eu... Nu trebuie dai tot pe braga.
Turnavitu rîdea încurcat, dar nu avea ce face. Se gîndise într-o vreme
să nu mai ceară deloc braga, dcu- făcea figură şi mai proastă, căci acolo in
gura Oborului, în dimineaţa de sărbătoare, cînd toate prăvăliile celelalte
erau închise şi tarabele goale, el singur la o masa, aşteptînd favă nimic
dinainte, bătea şi mai rău la ochi. încercase şi să stea cu un singur pahar de
licoaie nisipie dinainte toată dimineaţa, dai* atunci îl băga în bănuieli pe
bragagiu, căci bineînţeles nu mai era valabil pretextul cu băutura cea
grozavă, dacă o lăsa în pa-hai' să bîzîie pe deasupra ei muştele. Ar fi fost
prea vădit că nu \-ine acolo penti-u braga, ci vine pentru altceva cu totui
deosebit, şi asta n-ar fi \T\xt să se ştie însă în ruptul capultii De aceea era
tot timpul nervos, neliniştit, întorcea capul în toate păiţile, pîndea cu ochi
de \iezure şi îşi chinuia bărbuţa cam roşcată. Şi nici măcar nu avea
întotdeauna norocul s-o vadă, căci Tincuţa pleca uneori mai devreme la
biserica, ori, dimpotrivă, nu se ducea deloc. Uneori ea pleca la rude la
masă, dai" atunci ieşea din cmte cu tată-său, popa Dumitru,
62;
 se
I
la' ■/a
i
ut, cu
I
im-
Nu
(urâ eaţa , e ? ina-igur ş.i maică-sa, cocoana preoteasă, împreună cu
ceilalţi patru, fraţi şi surori, mai mici, şi nu numai că nici vorbă nu
putea fi să se ia după ei, dar trebuia să se furişeze cît mai curînd după
galantar, ba chiar să ţîşnească în prăvălie, pretextînd că vrea să
plătească repede ori să caute ceva, ce, nici el nu prea ştia ce, de se
uita bragagiul la el ca la un apucat, nu mai să nu-1 vadă tatăl fetei care
nici nu voia să audă s^şi dea fata, cai^e nu împlinise cincisprezece
ani, după un preie-sor cu şaptesprezece ani mai în vîrstă decît ea.
Aşa se chinuia de multă vreme, bătînd uliţa, aşteptînd la
bragagiu, căci unde ar putea un bărbat să întîlnească o fată de familie
mai înstărită, în vremea asta în Bucureşti ? Erau toate ferite cu mare
grijă, căci vorba lui Tase chiristigiul, ginerele cel mai vîrstnic al
Fărşerotului : „Flăcăului dacă-i cade căciula în drum, o ia şi-o ridică...
da' cu fata e altceva". O fată nu-şi întîlnea decît vecinii, întîmplător şi
destul de rar, căci oricum în decurs de ani de zile era de neocolit o
asemenea întîlnire şi de cele mai multe ori din această pricină ele se
măritau cu flăcăi de pe aceeaşi uliţă, de aceeaşi stare cu ele. Altfel se
măritau prin peţitoare, îndeobşte i^ude care puneau totul Ia cale,
cam fără ştirea celor tineri. Dacă Scarlat Tmmavitu ar fi avut norocul
să fie poftit la acele ospeţe care erau unicele prilejuri cînd bărbaţii şi
femeile tinere, ori fetele se puteau vedea şi-şi puteau vorbi cu multă
bunăcuviinţă şi uneori, cînd ospăţul devenea chef, bine potrivit de
către cel interesat, chiar cu mai puţină bunăcuviinţă, ar fi fost cu
totul altceva. Acum, de pildă, cînd curtea lui Tudor Fărşerotu era
plină de musafix^i veniţi de ziua lui, Scarlat Tuimavitu se gîn dea
amăiit că ar fi putut s-o vadă ceasuri întregi pe Tincuţa şi poate că i-
ar fi şi voi^bit. Gîndul ăsta îl înnebunea prin simplitatea lui, şi totuşi
era de nerealizat, căci era de neconceput ca popa Dumitru să
îngăduie ca el Scaiiat Tui^navitu, să se afle la un loc cu fiica lui.
Feciorul popii de la Zăvoiu Diho-rului, după ce sf îrşise şcoala de la
Sf întu Gheorghe, avusese noroc să se bucure de bunăvoinţa
arhimandritului loasaf Snagoveanu, prieten cu tată-său, care,
văzîndu-1 bun la carte şi prinzînd dragoste de acest tînăr plin de
livnă, obţinuse peiitru el postul de pai^oh la Sf întu loan, aşa că
grăbiră formalităţile hirotonisirii, începînd, fireşte, cu însurătoarea,
aşa um cer canoanele pentru preoţii laici. La douăzeci şi doi de r-ani
era astfel însurat cu a patra dintre fetele căldărarului şi avea pe
Catincuţa, iar Scarlat Turnavitu nu era acum decît un burlac bătrîn,
care nu mai avea dreptul să ase;jlte sus-
pinele unei fete crude, şi de care o copilă de paisprezece ani
trebuia ferită ca ochii din cap : cu atit mai mult, cu cit, din tr-o
uşurinţă şi greşeală a sa. popa Dumiti' U mai piicinuise in familia lui
şi a preotesei o mare nenorocire de acest fel, aducînd prin casă pe la
el pe consăteanul său, atunci unter-ofiţir în regimentul III de
infanterie, Simion sin Firu^ feciorul Firului de la Zăvoiu Dihorului.
De cum aflase de aqeastă înflăcărare nesăbuită a colegului şi
prietenului său p .ntru fata lui. popa Dumitru se arătase de
neînduplecat.
Scarlat Turnavitu o văzuse întîia dată pe Catincuta, Tin cuţa cum
îi spuneau vecinii, într-o duminică după-anno a, să fie de atunci un
an şi mai taine. în iarna de dinaintea [ocului cel mare de la Paşti.
Popa locuia în casa parohială do la Sf întu loan şi în vremea aceea
poftea pe unii dintre c-^legii săi, dascăli la Sfintu Sava şi la şcoala de
la Sf întu Gheorghe, duminica după-amiază la el acasă, aşa ca să'mai
discute in jurul unui pahar de vin despre ştiinţă, istorie şi litoratui'ă,
dar mai ales politică. Erau, în felul vremii, însetaţi de a se' lumina.
Scarlat Turnavitu era în ziua aceea ,poftit întiîa oară şi de aceea venise
mai devreme, pornind, pe un viscol care încovoia totul, din odaia lui
rece de burlac, fiindcă toanta de slujnică a proprietăresei nu prea ştia
*sà mai vadă de foc după ce-1 aprindea. Străbătuse în lung uliţa Văcar
■ > i o parte din Podul Tii^gului din Afară, pînă să gàseai>^.. u i ,a-
nie, căci era lăsata secului de brînză şi umbla lumea forfota în toate
părţile cu tot viscolul. Ajunsese cu obrajii înroşiţi şi umezi de fulgii
de zăpadă topiţi pe ei. După ce ii deschisese o slujnică uşa de la
marchiză, se trezise în sala din mijloc cu un soi de arătare ca din
poveşti. Tincuţa crezuse că a venii Axente Sever, pe care ai casei îl
socoteau drept un f-l dr rudă, fiind ardelean ca bunica ei, prieten cu
bunicul. Rămăseseră aşa surprinşi faţă-n faţă, ea privîndu-1 mirată cu
ochi mari de căprioară între genele negre întoarse, căci nu-î mai
văzuse niciodată, neştiind ce să facă, el încurcat de paltonul care mai
atîrna încă pe el, f îstîcit de atîta frumuseţe. Purta o rochiţă după
moda apuseană de culoare albăstrie, pe cart nu o punea decît cînd se
ducea la bunicul ori la rudele obicinuite, şi era dreaptă ca o tulpina
de brad tînăr. El se ştia urît, dar se vede că, înviorat la obraz de
viscolul dc afară, arăta bine sau poate îi stătea bine aşa f îstîcit, că fata
i-a zimbit uşor, fără să-i arate dinţii, doar mirată, însă deloc zăpăcita
şi 1-a poftit cu o linişte gingaşe în odaia cea mare din fată. rugîndu-1,
cu glas care 1-a înfiorat, să aştepte. A fost totul
64
ie.
ca pe altă lume în după-amiaza aceea de duminică : lumina
roşiatică a candelelor, pîlpîirea luminărilor în sfeşnice, icoa nele
îmbrăcate în marame, multele scoarţe şi pe pereţi, şi pe jos, pozele de
la Ierusalim şi de la Muntele Athos, o gravură nemţească, toate
pluteau în seara aceea într-o lumină de legendă. Cînd au venit pe rînd
şi ceilalţi musafiri, dascăli, doctori şi mai tîrziu uncliiul, căpitanul de
bai-ieră de la şoseaua Vergului, cucoanele s-au ales într-o altă odaie
mare, iar bărbaţii au rămas între ei. Fata a pus peste rochie un ^rţ al-
bastru cu picăţele albe, ca să nu-şi păteze rochiţa, şi aducea tăvile cu'
plăcintă, cănile de sticlă cu vin. Mamă-sa ţinea ca fiica ei cea mare să
fie şi să şi arate că e o bună gospodină. Scarlat Turnavitu o privea
aiurit cum se mişca sfioasă, dar îndemînatică şi cuminte, şi aşa
privind-o, cu toate că abia-şi atingea buzele de vin, parcă era beat.
Ceea ce îl uimea îndeosebi era că, deşi se ştia urît, de aceea nici nu
avusese curajul să se însoare după dorinţa lui, îi surprinsese de vreo
două ori ochii mari ai fetei întorşi, între genele lungi, spre el. De fe -
ricire, profesorul parcă plutea la cîţiva paşi de pămînt, ca înjvis.
Afară viscolul zguduia ferestrele, iar în casa asta plină de lucruri
aromitoare, cu uşa de la sobă deschisă ca să vină rumeneala
jăraticului, totul era cald şi bun. Cînd popa Dumitru, care pusese
ochii pe un elev al lui de la şcoala bisericească de la Sf întu Gheorghe,
ţinu să sublinieze însuşirile de gospodină ale fetei şi spuse, poftindu-i
pe musafiri să mai ia din plăcinte, că sunt făcute de Catincuţa,
dascălul, îndrăgostit nebuneşte, aşa într-o jumătate de ceas, simţi că
niciodată în viaţa lui nu a mîncat plăcinte atît de gustoase şi-1 cu -
prinse ca o fierbinţeală ameţitoare gîndul că ar putea să aibă şi el o
casă, care să fie înăuntru la fel ca asta, şi mai ales să treacă în
cuprinsul ei, 3intr-o odaie într-alta, în fiece zi, toată viaţa, Tincuţa.
Cînd a văzut că şi în duminica următoare fata îl priveşte cu ochii mari
de căprioară tînără, zîmbind, deşi venind nădăjduia răsucit acest
lucru, a simţit nevoia totuşi să se asigure că privirile ei bune şi sfioase
sunt pentru el anume, şi pînă la urmă a trebuit să constate uimit, şi
mereu înfiorat, că aşa este. Din felul cum trecea cu tava în mînă pe
lîngă el, din îndemnul lung al privirii calde i s-a părut că nu mai
poate fi îndoială. Şi-a luat inima în dinţi şi în a treia dumi nică a venit
mai devreme, şi după ce la intrare s-a îmbătat de privirile ei
zîmbitoare, ca să-şi facă şi mai mult curaj, i-a
65!
5 UN om ÎNTRE oameni, voi. II
 fprut părintelui pe Catincuţa de nevastă. Popa 1-a ascultat
mirat, puţin întăritat, şi pînă la urmă i-a spus limpede că nu socoate
potrivită şi cuviincioasă o căsătorie intre un bărbat de treizeci şi unu
de ani şi o fată de paisprezece. Că, dealtfel, el crede că peste un an
fata se va mărita cu tînărul seminarist Lazăr, care va fi hirotonisit
chiar la biserica pe care soci^ul lui, Tudor Fărşerotu, a-nceput s-o
zidească pe uîita Oborului Nou. Pe inima lui Scarlat Turnavitu s-a
aşezat ca o cenuşă rece şi i s-au încleştat fălcile, de s-au miiat mu -
safirii care au venit apoi că nu a mai scos o vorbă. Privirea mirată şi
bună a fetei 1-a întrebat, aşa, fără cuvu:ite, de ce e trist, şi el ar fi vrut
sâ-i cadă în genunchi şi să-i spuie ce lovitură a primit. A înţeles că nu
va mai putea veni în casa asta scumpă inimii lui şi era atît de întors în
el însuşi, că nici nu mai auzea ce vorbeau ceilalţi, discutînd pătimaş
despre marile prefaceri care se vestesc pretutindeni în Europa. A-
auzit doar glasul fetei, puţin cam plin şi cu un soi de răgu-şeală
pai^că, atunci cînd. la plecare, in sală, i-a vorbit numai lui, dintre
toţi ceilalţi, intr-o clipă in cai-e popa era in colţ cu arhimandritul
Snagoveanu, pe care-1 ajuta să-şi îmbrace giubeaua neagră, îmblănită
cu vidră, însă fără guler.
— Domnule, de ce aţi fost atît de trist toată seara ?
Dacă din paradis ar fi venit pe neaşteptate o voce. Scar lat
Turnavitu nu ar fi fost mai înfiorat decît în clipa aceea. S-a bîlbîit,
îngâimînd sunete, care, dealtfel, nu aveau nici o noimă :
— Niciodată... să vedeţi... Era...
— Nu trebuie să fiti tiist... Nu e bine sâ fiţi trist... i-a spus cu
seriozitate înţeleaptă de paisprezece ani.
Atunci a simţit că nebunia din el e încă acolo la locul ci ca un
cheag în inimă, şi că acum, împiedicată în afai'ă, va dospi în viitor
adine înăuntru. Şi aşa a fost... Nemaiputînd s-o vadă pe Catinca, a
început să treacă mai des pe lîngă casa par()hîală, închipuindu-şi că
ea va pleca sau va veni de undeva, şi-i va întîlni lai- privirea întoarsă
între genele lungi. Săptămini şi luni Scarlat Turnavitu şi-a purtat
amorul pe uliţă ca un cerşetor. Dar multă vreme n-a avut norocul s-o
-rărească, pînă cînd într-o zi, privind lung înapoi, după ce trecuse,
spre fereastra de la uliţă, a văzut-o deschizîndu-se oinisc şi apoi se ivi
aplecată fetiţa, uitîndu-se după el, speriată, îl văzuse trecind^ din
mijlucuj odăii cînd făcea curăţc-,.
I
nie,
putu privi i n a c«f
mai Ia â(
er
bâ
d6
dl
<â
ră
ap
zvii.
in
nu
ea
nil
ocs
in<
co
acfl
ca
dai
ai
tre
mâl
ded
mii]
 G6
id
Jà ie
îi-
pe
rO
ce •se )enie, şi alergase grăbită să-1 mai vadă. S-au privit lung şi
parcă uimiţi. Atîta tat. Dar nici în cărţi întregi nu s-ar fi putut spune
mai mult decît şi-au spus ei, fără nici un semn, privindu-se lung, el
încremenit în loc pe jumătate întors, ea in pervazul ferestrei, puţin
trasă la faţă, cu tîmplele netedj?, cu ocliii umezi şi strălucitori de
bucuria revederii. Acum nu mai încerca întîmplător norocul
întiinirii. Ştia că dacă trece Ia acelaşi ceas, e dincolo de perdeluţa albă
cu dantela ajurată, bănuită doai\ o făptură care priveşte .şi că
întîmplarea asta e numai pentru el in lumea asta. Fata nu se apropia
de fereastră, ca să nu fie surprinsă de cei din casă, care ar fi judecat
asta drept crimă, dar rămînea aşa încremenită la un pas înapoi,
privind mai mult decît putea veflea. Ştiau amîndoi că în acel ceas
trăiesc. Noroc că la cîţiva paşi mai încolo era o răscruce cu o rotarle, o
tinichigerie, o circiumă şi un bărbier, unde el putea intra în orice
clipă dacă ar fi văzut, de departe, pe cineva venind. Fericirea asta, că
era o fericire, a durat pînă la focul cel mare. în ziua aceea de Paşte,
văzînd dă ai^de spre mahalaua ei. a alergat într-acolo, fără să poală
răzbi la casa parohială, căci uliţele eru înguste şi casele aprinse. De-o
parte şi de alta zăceau mormane de calabalîc zvîrlit în drum, cu o
lume înnebunită, care alerga fără rost în toate părţile, căutîndu-se
unii pe alţii, strigîndu-se pe nume. Nu s-a potolit în noaptea aceea
pînă ce nu a ştiut că ea şi toţi ai ei sunt în viaţă, sănătoşi, deşi nu au
putut scăpa nimic din avutul lor. Foarte tîrziu a aflat că locuiesc de -
ocamdată la bunicul ei,-la Tudor Fărşerotu, dar şi după aceea,
îndelungă vreme n-a avut cum s-o mai vadă. Pînă cînd a des coperit
bragageria de peste drum de căldărărie şi s-a aşezat acolo, zicindu-şi
că măcar duminica va trebui să iasă din casă ca să meargă la biserică
ori la rude. Şi într-adevăr, cu răb-dare, după îndelungi ceasuri de
aşteptare, de cîteva ori tot a zărit-o. Nu ştia cine GYB. C U ea, căci
pentrifl el în lumea-n-treagă era singură, nu ştia cum era îmbrăcată,
nu mai ştia nimic altceva decît privirea ei întoarsă printre genele
lungi, uimită. Nu-şi căutau decît ochii unul altuia, căci întîlnîrea era
fulgerătoare şi nu aveau alt chip să-şi vorbească. Mult mai mult noroc
a avut anul acesta în săptămîna mare, Ia denii. De o lună de zile
aştepta cu înfrigurare, ca un liman al deznădejdii, acest prilej care ei-
a dorit cu patimă de mii şi mii de îndrăgostiţi din Bucureşti, căci
aveau a.stfe) putinţa
67
să se privească în voie, uneori să-şi şi vorbească, o seară în -
treagă.
Fiind săptămîna mare, era în vacanţă, şi deci putea pîndi
plecarea ei, în^orice zi, de subt umbrarul bragageriei, cu mult înainte
de chindie. încă de luni, urmărind-o, descoperise că ea şi surorile ei
se duc la denie la biserica Sf întu Ion Moşi, unde slujea deocamdată şi
părintele ei. Aşteptarea peste drum nu mai părea grea, era în totul ca
o înnoire, sălciile făcuseră puf şî mîţişori, cireşii,, vişinii şi caişii erau
toţi înfloriţi înainte de a căpăta frunze ca nişte mari sorcove gingaşe,
soarele dădea o lumină proaspătă, mîngîietoare, pînă cînd scăpata.
Oborul, şi mai toate uliţele din jurul lui, era plin de lume care făcea
cumpăi"ături de sărbători, mai ales haine şî încălţăminte. De la o
mare prăvălie cu tot felul de lucruri bisericeşti, iconiţe, untdelemn,
tămîie, băcan şi tot felul de luminări, cea de lîngă bragagerie, îşi
cumpărase şi el o luminare de ceară galbenă, cu firul lung de cîţiva
coţi, înfăşurat mereu, într-un pachet turtit şi lat ca o tabachere.
în biserica înţesată stătea cam ascuns într-o strană de la intrare,
de teamă să nu fie zărit de popa Dumitru, deşi încă de luni seara era
atîta lume, că ăi veniţi mai tîrziu nu mai puteau pătrunde înăuntru,
ci aşteptau în curte, vorbind ca la sindrofie. Ai^deau, în afară de
sfeşnicile şi policandrele bisericii afumate, sute de luminări ţinute în
mînă, care iluminau chipuri de bărbaţi, de femei şi de copii, dar parcă
numai luminarea de ceară albă, al cărei fir ieşea desfăşurîn-du-se ca
dintr-un ou mare, împletit, transfigura într-un chip de fecioară fără
prihană obrazul blînd şî sfios al Tincuţii. Era în privirea el ceva
serafic. Din cînd în cînd ochii lor se întîl-neau, şi ei simţeau o
bucurie nfepămîntească, de parcă s-ar fi împărtăşit împreună din
aceeaşi cupă cu vin sfinţit.
A doua seară, spre surprinderea lui, ea rămase mai în urmă, mai
spre uşă. Privirea îi fu însă mai stăruitoare ca în ajun. oarecum
hutată, şi tot trecea dintr-o mînă în alta oul împletit din firul de
luminare de ceară albă. El se frămînta întrebîndu-se ce să fie. Şi
dintr-o dată, din acea inspiraţie pe care numai îndrăgostiţii o au,
înţelese. A doua zi, miercuri seara, veni cu o luminare împletită în
totul la fel cu aceea pe care o ţinea ea în mînă şi pc care o cumpărase
tot dc la lumînărarul vecin. Cînd a văzut oul de ceară, privirea ei s-a
înseninat şi a zîmbit cu o fericire lăuntrică. Pe nesimţite el s-a
apropiat de ea, în îmbulzeala plină de primejdii, şi i-a dat luminarea
cumpărată, încercînd şi un soi de beţie în clipa
■
fn
pei

I
cai 1,
r.
■ Va,
n

PI
er că Dl
68
 r
â
el lat
cînd i-a ati/is mîna moale. Peste cîteva clipe ea l-a privit din
nou lung, el a întins iarăşi mîna şi a luat de data asta, din pumnul^ei
alb şi catifelat, cealaltă luminare aprinsă, pe care ea o ţinuse în mînă
două seri de-a rîndul. Pe urmă, cu o în^ drăzneală fără margini, cu o
gravitate feciorelnică, a întins mîna şi a aprins chiar de la el
luminarea căpătată. S-au privit tot timpul îndelung, ca într-o
îmbrăţişare hieratică, fiindcă el simţea de departe căldura suavă a
mîinii ei albe, păstrată şi pe luminarea de ceară. A fost, prin voinţa
lor, în timp ce se priveau stăruitor, o logodnă şi un legămînt. în ceea
ce-1 priveşte, Scarlat Turnavitu şi-a făcut lui însuşi un jurămînt,
anume că dacă nu se va însura cu Tincuţa, nu se va mai însura
niciodată.
A doua zi, în joia mare, slujba a fost foarte lungă, foarte
frumoasă şi fericirea lui a durat o vecinicie. El nu vedea pereţi, nu
vedea nici un soi de limită, sutele şi sutele de lumini parcă pluteau în
văzduh, la fel cu stupul de făpturi din faţă, care deveniseră aeriene,
dar mai ales totul nu era decît ca un cadru nepămîntesc, fabulos
pentru făptura ei feciorelnică. Citirile preoţilor, mormăielile
dascălilor, pe care le auzeau şi nu le ascultau^ erau ca un ison
nedesluşit al duhului care-i apropia la cîţiva paşi. Vineri, cînd s-a
slujit prohodul, el, din toate glasurile care au cîntat cucernic ,,în
mormînt viaţă", a simţit limpede doar glasul ei, înfiorat. Cînd s-a
făcut apoi înconjurul bisericii, ea a rămas în urmă de tot, cu suro rile
şi verişoarele ei, anume ca el s-o poată privi în voie. A văzut-o apoi şi
în noaptea învoaltă de înviere şi a izbutit, cînd curtea bisericii şi cele
două uliţe erau pline de oameni cu luminări aprinse, ca oglindirea,
jos, a unui cer înstelat, să ia lumină de la ea. Mai mult parcă nu dorea
şi i se părea că şi atît cît i-a dat norocul e cu mult mai mult decît
merită el, un bărbat bătrîn şi urît. Omul nu trebuie să supere pe
Dumnezeu cerînd prea mult.
Pe urmă au început iar aşteptările duminicale de subt umbrarul
bragageriei din gura Oborului. Uneori cu mai mult noroc, alteori în
van, uscate. între timp el a încercat şi prin Axente Sever să înduplece
pe popa Dumitru, dar fără folos. La argumentul popii că deosebirea
de vîrstă între cei doi e prea mare, Axente Sever i-a amintit că şi
Tudor Fărşerotu era mai mare cu optsprezece ani decît soţia lui,
Reveca, iar căsnicia lor fusese totuşi rodnică şi fericită, binecuvîntată
de Dumnezeu. Pînă la umiă, Axente înţelese că nu acesta e mo-
J!, dar că popa IKtmitru işi doreşte drept ginere tot un . • )ă şi-1
preferă hotărît pe acel elev al lui, pe nume Lazăr.
Scarlat Turnavitu aştepta mereu, fără nădejde, şi azi, în dimineaţa
asta însorită. Chiar de ar fi fost sâ vie hăitaşâi Agiei să-1 prindă, el nu putea
să nu caute s-o vadă pe Catincuţa. Totuşi, pentru orice intîmplare, ochise o
uşă dosnică, prn^ rare ar putea dispare, acum, cind cauza avea nevoie dc
bărbat valid şi mai ales de unul atît de inimos ca el Oealtfel. de cei doi
negustori pe care-i cunoştea n-avea de ce să se ascundă.
HM
n
îr ei
P
e
ti
STOLURI DE PUICI ŞI PT?fCUŢE
In ograda dintr-o dată lărgită, le-a apăi^ut celor doi, Iv i Hagi
Curţi şi State Dobrovici, o privelişte care-i zăpăci eu totul. Risipite
cîte trei-patru, ca la treizeci de fete, fetişcane şi fetiţe se zbenguiau,
unele alergîndu-se, dar toate se opriră înmărmurite, întorcind
c¿ipetele spre noii-veniţi. Se opriră şi ei, încurcaţi, deşi ştiau că
trebuie să fie nepoatele şi strane-p<:)atele Iui Toader, dar prea erau
multe şi prea erau toate la fel. Semănau între ele, ca nişte gemene,
cîte cinci-şase de aceeaşi vîrstă, dar mai semănau şi toate împreună,
mari şi înici, amintind laolaltă pe Reveca. Asta se vădea în aşa mii-5ură,
că nici nu era nevoie să te uiţi cu luare-aminte. Nu se mai vedeau
decît ele, nici case ori gardul grădinii, nici cei cîţiva băieţi împrăştiaţi
printre ele întîmplător. Altfel erau, cît de cît, felurit îmbrăcate, în
rochiţe de culori tari unele, altele în fote negre şi cămăşi albe
înflorate, de săliştence. Mai toate erau prea mici ca să-1 mai cunoască
pe tăbăcar, care de vreo zece ani nu venea mai mult decît o dată pe an
l a fostul lui cumnat. Dar una mai răsărită îl recunoscu totuş: şi
începu să strige spre grădină, mai mult uimită decît bucuroasă :
— Unchiu State... Bunicule, a venit unchiu State, începură toate
să reia, parcă ar fi ciripit şi cîrîit :
— Unchiu State, unchiu State...
în poarta strimtă a grădinii le ieşi înainte Reveca, Inca voinică la
şaizeci de ani, cu^părul alb coliliu, eît se vedea deasupra frunţii de
subt tulpanul negru, cu faţa ceva mai rotundă decît a fetelor, oarecum
uscată şi pămîntie. Izgoni un cird de găini albe care rîcliau lîngă
gardul de uluci înfipte în pămînt şi ascuţite la vîrf, cam dărăpănat şi
mîncat d f ^ p]o:i Hagi Curţi şi State îi dădură bucuroşi bineţe.
71
Tăbăcarul, Îndeosebi, fu fericit c-o vede pe ea întîi şi nu pe
căldărar.
— Bună ziua, ţaţă Reveca... Să trăieşti... La mulţi ani ! Ea
mormăi veselă ceva, îl sărută pe frunte şi-1 îndemnă
s-o ia pe cărare înainte, spre grădină. La umbra unui nuc ro tat
era pusă o masă de umbrar pe pari înfipţi în pămînt, ca la moşi, cu
laviţe lungi în loc de scaune, iar pe ea obicinuita pînză albă. De o
parte şi de alta bărbaţi şi mai ales femei de toate vîrstele. Reveca
păstra obiceiurile din Ardeal. în capul mesei stătea, cu un fel de
lebadea albă pe umeri, Tudor, care, spre deosebire de ceilalţi, nu se
arătă deloc surprins de venirea oaspeţilor. Mai toţi se ridicară de pe
laviţe căci giu-belele bogat îmblănite, sepcile, brîiele din şaluri
scumpe şi mîînile cu inele mari ale musafirilor cam speriau lumea.
Cînd State se aplecă să-1 sărute pe obraji, Tudor se lăsă ca o mu mie,
cu mustăţile îndoite în jos la colţurile gurii, căci avea ceva de moaşte
în uscăciunea lui, la optzeci de ani, şi-i spuse mîrîit, acru :
— Ce, mă, ai venit să vezi dac-am murit... ? N-am murit, mă, şi
nici n-am de gînd să mor curînd, că nu vreau să fac pe plăcu
duşmanilor.
— Vai de mine, nene Tudore, îi spuse Hagi Curţi, te ţii ca un
stejar, uite, eu nu te-am văzut de vreo cinci ani şi arăţi mai bine ca
atunci... La m.ulţi ani, noroc şi multă sănătate de Sf întu Theodot...
Mustaţa moşneagului era sură şi cam mică, despărţită prea larg
în două, căci era luată uşor cu briciul la mijlocul buzei de sus. Se
rărise, dar sta încă aspră în încilcitura ei pe gură. Mormăi un fel de
mulţumesc lui Hagi Curţi şi se în-toar-se spre State, spunînd
chiondărîş, dar mai ales cu tîlc, tot celui dintîi :
— De co să nu arăt ? Dorm bine, Hagiule, io dorm bine, şi apăsă
pe io cu un glas care cam rîcîia.
Li se făcu loc la masă lîngă bătrîn, dar State văzli pe iarbă în
grădină alte mese întinse pe scoarţe şi ţoale şi ochi una la umbră mai
deasă.
— Nu vrei să stăm şi noi în vreun colţ pe iarbă, nene Tudore ?
îşi făcea socoteala că vor mînca singuri şi că vor vorbi în tihnă, iar pe
de altă parte, hotărît, nu se obicinuiseră încă nici el, nici Hagi Curţi
să mănînce la mesele nemţeşti, ori de umbrar. Le pria mai bine
mîncarea cînd stăteau cu picioarele aşezate subt ei, pe ceva moale. Li
se puse pe un aş* temut gros de scoarţe şi perne o măsujă scundă cu
trei
I
..nu.
72
picioare. Pentru bătrîn se aduse însă un scăunel, căci la vîrstă lui, cu
oasele cam înţepenile, îi era destul de greu să se scoale li^e jos. Li se zicea
Ia mesele astea joase „boiereşti", iar celor înalte, pe patru picioare, cînd se
puteau pune în casă in voie, nemţeşti".
In cîteva clipe însă şi cei de la masa de umbrar se grămă-liră mai toţi
buluc în jurul lor, aşa că nu mai putu fi vorba ca marii ne^slori să arate de
co au venit
Lăutaiii, în mijlocul cărora era Chiose cu cimpoiul lui, se opriseră şi
nu ştiau ce să facă, speriaţi de „boierii" care veniseră. Tudor mormăi şi le
făcu semn cu mîna moale să cìnte, să zică mai departe cîntocul întrerupt.
în timp cr vreo două fetişcane zoreau să aducă pe măsuţa noilor musafiri
străchini fi căni albe, tâvi cu dc-ale mîncării, ulcioare cu vin, lăutarii U
ziseră mai departe, ca să înnădească veselia întreruptă
Lele cu scurteica verde. Lele, şi-am să mor... Cu papucii roşiori, Lele, şi-am să mor... Cin'te are te
cam pierde. Lele, şi-am să mor...
Unul dintre ginerii căldărarului, Voicu, orzarul din Delea, un bărbat
in puterea vîrslei, cu faţa osoasă şi ochii mari, imbracai ca toţi orzarli şi
tîrgoveţii, cu pieptar negru peste cămaşa albă de in încreţită, care cam
băuse puţin, strigă să-i >»te „cîntecul lui. ăla..." şi făcu un semn cu mîna.
pe care 1 tarii îl înţeleseră.
Sub călcîiul cizmei melc... of, o l . Sade dracu şi-o muiere... of r.f Şi mă-nvaţa-a face rele, ._§i_'?^-
nvaţa-a face rele.
Dar în curînd se dovediră mai tari fetişcanele şi băicjii care vrură sa
joace şi siliră lăutarii tineri, cu mustăţi lucioase» între caro Chiose cu
cimpoiul lui era tare încurcat, ca un curcan pleşuv, să le cìnte Raţa,
Nebunatice, vesele şi totuşi nu copilăroase, căci nu le era felul, fetele se
prinseră într-un soi de horă, pe iarbă, cu paşi Ia stìnga şi la di capta
7*
Raţa ici, raţa coioa, R?xţa pit^ papura, $i rfaţoiul
Joacă->oacă t(7ntoroiul.
Rata icî, raţa co4ea. Raţa ti^ece IXinarea. Şi i-ăţohil Şi raţoiul ilupa *^a.
Apoi se învirtcau repede şi caraghios, peste izul cînt*xu-Iui,
căutînd parcă să se trintească unii pe alţii.
îese raţa din vîlcea, Cu bobocii după ea, Cîte doi şi încă doi.
 lose raţa d i n pădure.
Cu bobocii plini de mure,
Cu bobocii,
Cu bobocii plini de mure.
$i se învirteau nebunatice toate. Cele mici se agăţau de fustele
celor maxi, care însă chiar cînd făceau nebunii erau ciudat de
serioase. Dealtfel, înseşi fetiţele de trei-patru ani, cu ghetuţe în
picioare şi cu băsmăluţe negre pe cap, ca să-liştencele, erau ca nişte
femeiuşti cît păpuşile. Una dintre cele din jurul anilor cincisprezece
era, fără îndoială, Tincuţa, dar care era anume dintre cinci-şase,
aidoma ei, cum s-a ^is, ca gemenele, nu ai' fi putut spune poate nici
Scarlat Turnavitu, dacă ea nu l-ar fi prixât cumva lung, în ochi.
Oricum, ar fi putut să vadă că Tincuţa nu e o întrupai'e serafică, unică
pe lume. Ca ea mai erau multe, foaiie multe, că nu era pa lidă ca o
arătare, aşa cum apăi'ea la geam, ci o fată vioaie prinsă în hora celor
de-o vîrstă cu ea, rîzînd şi drăcuind ca toate celelalte, vorbind despre
fuste şi pieptănătură, adică .gingaşe făpturi pămînteşti.
Mai mult decît atît, chiai*. Ar fi avut. prilejul, rar în vremea lui,
să-şi vadă într-o singură clipă iubita în ipostaza ori cărei vîrste ar fi
dorit. Copilită de doi ani abia mergînd, fe tiţă cu poftă de zbenguială
prin curte, la cinci, la şase, la şapte, la zece, la doisprezece, căci de la
leagăn pînă pe la douăzeci do ani fetele din familia Rcvochii se urmau
an de luri.' návf práp¡ din 1 atunc
In
puter vreo cu o rea 1 erau cam şi cel cate kpiepî dore niştt tare.
asn

1
patri D
mai : insn;
O'-
-,
eu d ^uviţ greoi
 li'
greş
an^ ba şi mai des. Mai tîrziu erau însă între ele şi unele go* luri,
căci, acest soi de femei atît dc sănătoase, cînd se îraboî-» năveau mai
greu, nu duceau la boală, ci o dată înfrînte se prăpădeau în cîteva zile
de zăcere. (Astfel, molima de holeră din 1831 secerase aproape
jumătate dintre cele care eraut. atunci în viaţă.)
îndrăgostitul nu avea deci nevoie de acele poze în care se putea
vedea cineva şi la altă vîrstă, cum începuse să facă dta^ vreo cîţiva ani
un neamţ de pe Podul Mogoşoaiei, înarmat eu o cutie neagră, pentru
ca să ştie, cum a fost şi va fi-viitoa-rea lui nevastă, nelăsîndu-se.
fireşte, încurcat de faptul că erau totuşi felurit îmbrăcate, dar şi în
privinţa asta se alegeau cam tot după vîrstă. Astfel, cele mai în etate,
Reveca însăşS-şi cele dintîi Marii, Ane, Ilene, se purtau totdeauna
îmbrăcate îp ii albe de in. înflorate cu rîuri de arnici negru, cu?
vpieptare şi catrinţe negre. Cele de mai tîrziu, Niculinele, Tu-, dórele,
erau îmbrăcate, în zilele de săi^bătoare cel puţin. în nişte rochii prea
lungi. închise la gît şi la mîneci. de mătaser tare, sticloasă, cu
hor&ote grele pe ele,, iar capetele, după cel îşi strîngeau părul negru
pe conci, Ie aveau înfăşurate i m tulpane albe şi spumoase ca nişte
marame. Marioarele. Lenu-^ ţele, Tincuiele purtau rochii cu mîneci
bufante, cu talia sus: subt sînişori şi largi de tot jos. încă nu aveau
curajul să arate^^ asemeni odraslelor boiereşti,, şi pantalonaşii albi
legaţi cu": panglici pe glezna piciorului şi împodobiţi cu volănaşe de-
dantelă. Dealtfel, ele spuneau pamblică, nu panglică. Se pur-^ tau,
fireşte, cu capul gol, cu cosiţele împletite în jur, ori lă-' sate în coade
pe spate. Fetiţele pînă la cinci-şase ani eraU-îmbrăcate cum se
întîmplă, şi mai des la fel cu femeile de patruzeci de ani. adică aveau
şi băsmăluţe negre în cap.
Dincolo însă de aceste deosebiri veştmîniare. cu un ochi' mai
ager, acest îndrăgostit se putea întoarce iar la soiul I OJC^Î' însuşi, căci
asemănarea era pica izbitoare, şi atunci ceea ce^ era statornic subt
diferite înfăţişări se vădea biruitor. Aceiaşi^ obrazi laţi, dar nu graşi,
ochii mai-i, blînzi şi dulci ca de vi-^ţeluşă, traşi uşor spre tîmplele
netede, nasul drept, gura lai^^ă-cu dinţi mulţi. strălucit(n-i, părul
negru ca smoala, cu rai-e şuviţe cilbe la cele mai in vîi'slă : trupurile
voinice, cam-greoaie chiar, şi de la fală pînă la miini alburii cum e
caşul afumat, cu care toate păreau din plin nutrite. Mai mult decît
<:oice, o aluniţă de pe buza mare şi subţire de sus îţi arăta fără greş
vîrstă. La fetiţele care abia mergeau prin iarbă, şi ditit* care
bşsmăluţele pe care le puilau în cap făceau un fel
75
I
femeiuşti-păpuşi, benghiul de pe buza mică era doar un punc-
tişor negru, fără relief. La fetişcanele timpuriu împlinite la trup, era
un sfert de boabă de piper, la femeile cu trupuri voinice şi rotunde, cu
pulpe grele şi calde (altfel din fir' domoale şi cuminţi), aluniţa era ca
o boabă de linte, iar la cele trecute de pati'uzeci de-ani, cam grase şi
cu pielea devenită fumurie de-a bînelea, aluniţa, crescînd, dev^^nca
un neg curat. Dar la nivel deosebit, toate rămîneau frumoase, cum
încă frumoasă era la şaizeci de ani Reveca. Se măritau devreme, căci
aveau căutare, ca soiurile vestite drept bune de prăsila şi se bucurau
de faima că dau straşnice neveste.
Totuşi chiar ştiind toate acestea, s-ar fi putut ca lui Scar lat
Turnavitu să-i placă Tincuţa tot atît dc mult şi după ce i-ar fi trecut şi
ei furiile de logodnice, care le veneau la toate, cam pe la cincisprezece
ani, căci o dată făcute femei, cele din neamul ei se potoleau bine, iar
în dragoste- erau mai curînd molcome, cu gîndul la gospodărie şi la
copii, care începeau să se arate. Domoale şi fără pofte, dar nu reci,
căci coapsele grele le rămîneau fierbinţi şî plăcute pentru bărbaţii lor
ca aluatul bun, dospit vîrtos din frămîntare. Casele lor erau ca şi ele,
curate ca aurul, cum se spunea, căci de dimineaţa pînă , seara erau
neobosite, iar ca mame nu aveau pereche.
 Trebuie spus totuşi că puterea şi virtuţile soiului se cam
pierdeau la cele care năzuiau să devie cocoane, cu ambiţii din ce în ce
mai mari, cum erau cele cîteva măritate cu doctori, ofiţeri şi dascăli.
Se auzi larmă pe uliţă, tropote de cai, pocnete de bici şi strigăte.
Unul dintre flăcăiandri, care se pierdea printre atîtea fete, alergă şi
veni înapoi cu vestea că a trecut pe uliţă căpitanul Gheorghe de la
Agie, cu dorobanţii lui, ducînd după ei ca vreo doisprezece oameni,
cu mîînile legate la spate cu frînghîi, şi că mai caută şi pe alţii, că pun
mîna pe oricine întîlnesc în straie nemţeşti pe uliţă.
Scarlat Turnavitu nu era însă printre cei arestaţi. Turcul care sta
cu ochii pe el, frămîntat de bănuieli, îl vesti că vin oamenii Agiei, şi
cînd îl văzu cam speriat, îl ascunse într-un butoi din miagazia din
fundul curţii, punînd un coş oltenesc cu var deasupra.
Deşi se înfruptase binişor la Pavlicioni, State Dobrovici se
pusese iar pe mîncate. îşi dăduse şapca pc ceafă, îşi aşezase bine
trupul pe picioarele îndoite subt el şi lupta din greu cu un hartan de
pasăîx\ de i se umplură degetele de grăsime.
dei
pn

I
în un
3SC
ase reu
Bărbaţii veniseră mai toţi buluc în jurul celor trei şi din pricina
asta Hagi Curţi se simţea puţin cam stingherit, Nu putea vorbi despre
revoluţie în faţa atîtor oameni. Se tot gîndea, gonind găinile albe
care-1 năpădeau, cum sâ facă.
— Ce se mai aude cu revoluţia, jupîne State ? se auzi aşa, din
senin, glasul Iui Tase chiristigiul, un bărbat fălcos şi mustăcios, om
trecut acum de cincizeci de ani, care era însurat cu Ana, fata dintîi a
Fărşerotului, ea la rîndul ei trecută de patruzeci şi cinci. Se însurase
cu ea mult înainte de răzmeriţa Vladimircscului şi aveau acum patru
fete măritate şi ele, la casele lor, care le dăruiseră cam la
şaptesprezece nepoate, unele pe aici prin ogradă, de asemeni. Cea
mai mare dintre aceste nepoate, avînd cincisprezece ani la Sin Petru,
stă să se mărite la rîndul ei cu un ofiţer.
Hagi Curţi fu o clipă ispitit să se lase prins în discuţia despre
revoluţie, dar îşi spuse că nu e cuminte. Puse mîna pe genunchiul lui
State, ca să-1 împiedice să spună vreo pros tie, şi se mulţumi să ridice
din umeri, prefăcîndu-se plictisit.
— Dă cînd să tot vorbeşte dă revoluţie ? Chiristigiul se
încăpăţînă :
— Nu. Că acu e altceva... Acu au început boierii să umble prin
mahalale.
— Lasă, nene Tase, se răsti sentenţios Pândele, căpitanul dă
barieră, lasă-i să umble, că o să le sf îrtece cîinii pantalonii, ca să să
sature dă rivoluţie.
Era însut^at cu fata cea mai mică a căldărarului, Anghe-lina.
— Rivoluţie între boieri ?.. Lasă că ştim noi... Scoalii-te tu, să
şez io... fu de părere alt ginere al lui, Voicu, orzarul din Delca Veche,
bărbatul uscăţiv şi vînos, care şchiopăta uşor de piciorul stîng. Ţinea
pe Ioana, cea de-a treia din fiicele Revechii, care avea şi ea două fete
măritate şi cinci mai mici, una de paisprezece ani.
Căpitanul de barieră se îndîrji iar :
— Cit o fi ei dă boieri, da' t(Tt o păţesc... Hei, aduceţi-vă aminte
ce păţi Mitică Filipescu... Dacă pină la urmă nu s-o speria dă cîini şi
nu o da bir cu fugiţii...
Se amestecară în vorbă şi alţii, arătînd că şi ei au auzit că o să fie
revoluţie. Pândele plin de ifose, într-o straşnică uniformă, care
nlmăsese în picioare ca să nu şi-o mototolească, strigă încruntat :
— Vericine va încerca să lupte împotriva stăpînirii va fi pă loc
împuşcat... Să ştiţi dă la mine.
77
 GUul gix>s abia ii încăpea în gulerul vînăt, înalt şi tare al
redingotei roşii ca focul şi toarte lată în umeri. Mînecile, roşii şi ek\
erau încheiate cu manşete vinete, din acelaşi postav ca şi gulerul ;
pantalonii erau fumurii, strìnsi jos pe iminei, cu lampas vînăt, cum
vinata se v(^dea şi căptuşeala ledingotoi roşii. Avea o sabie di'captă,
lungă şi subţire ca un băţ. Omul se mîniase cumplit, şi deşi era nîai
tînăr decit cei mai mulţi dintre cei de faţă, păşea ţanţoş pe iai-bâ şi
vorbea mnenin-ţător, cum îi erau şi favoiiţii negri, periaţi spre
uniche. Fusese mai întîi la Agio, iar acum ora căpitan de barieră, Ia
bariera cea nouă a Vei-gului. Urla fui'ios :
— Ştiţi dumneavoastră cito arme dă foc sinlarà m Bucureşti ?
Şase sute dă infanti^'ie şi două sute dă dorobanţi, bez cele trei sute dă
săbii ale cavaleriei... In douăzeci şi patru dă ceasuri nu rămîne nici
picior dă rivoluţionar. Poci să vă anunţ că patrontaşele sîntără pline...
Dacă o fi rivoluţio, cum să aude, io vă spui că va pieri multă lume.
— Din partea mea să scape atîţi rivoluţionari cîţi am botezat io,
spuse chiristigiul, da' io văd că nu e bine.
Tudor Fărşerotu tăcea tot timpul, şi cînd tăcea, părea în-
totdeauna încruntat, fiindcă avea cîte două sprîncene zbîrlite, de
fiecare parte, cele mai miei erau mai sure şi păreau crescute ca nişte
vlăstari din sprîncenele "cele mari. Pe fiecare genunchi i se aşezase
cîte o nepoţică de-o şchioapă, iar pe umeri îi sta chiar o găinuşă
adevărată, albă şi lunguiaţă, care era învăţată să-i ciugulească din
palmă. Alte puici albe se obrăzniciseră, ciugulind pînă şi piin
străchini. Ginerele cel mai în vîrstă, chiristigiul, cuvîntă cu ifose dc
filozof :
— Io zic că dacă nu o fi rivoluţie, apoi răzbel tot va tre bui să
fie,., nu să poate altfel... Prea s-a înmulţîtără lumea... Nu vedeţi cum
s-a scumpit plinea ? Aşa a fost întotdeauna cînd s-a înmulţit lumea
prea rău, a venit or un răzbel, or o molimă mare, ciumă sau holeră...
Păi, ce mai încolo şi încolo, dă cînd e lumea, tot la cîte douăzeci dă
ani a fost cito un răzbel, iar după el cîte o molimă, d-a secerat nîai rău
ca răzbelu. Io v-o spui... prea s-a înmulţit lumea...
Fărşerotu se trezi, din somii pai-că, întărind şi el cele spuse :
— Asta, aşa este... S-a înmulţit lumea, nu glumă... Uite, io mă
uit în jurul meu şi văd... Păi cînd am venit dintîi p-aci, era pustiu, era
ceairu Iu vodă Moruzi... şi jur-împrejur viile lui Ghica... Oboru ăsta
nou nu era, col vechi era lîngă bise-
76

I
le
rica Olarilor, iar bariera niuera unde-i azi, în Cîmpu Mci^iior, ci
lingă biserica Sfinţilor... Şi nici nu se zicea pe-alunci ba rieră, că nu
erau bariere, să zicea strajă... Era straja Tîrgului din Afai'ă, era straja
Vergului, care nu era nici ea unde e acum bariera, ci mai încoace,
chiar lîngă biserica Vergului, la un pas dă Sf întu Ştefan, dincolo dă
gropile dă nisip. lală acum abia maî poţi răsufla dă lume... mai ales,
în zilele dă obor. Pă drumul Pantelimonului sînt acum case pînă
dincolo dă cimitirul armenesc... Ala l-a făcut generalu ăl mare,
Kisseleff... Era un om şi jumătate,,, cu el nu era dă glumit... Păî; mă
uit la nătîngii ăştia, că luptă cu holera şi în loc s-o stingă, mai rău o
înteţesc... Păi, Kisseleff a stins molima dă ciumă din douăşnouă cît ai
bate din palme, iar cea dă holeră din treişunu a ţinut şi mai puţin.
Hei, înainte dă Kisseleff a fost pe-aci şî alt general mare. imul
Kutuzov,,. avea un ochi legat cu o cupă neagră, dar a fost general mare
şi ăla...
La Kutuzov, Tudor se gîndea mereu cu recunoştinţă. Prin anii
unsprezece, s-a trezit chemat la judecata Divanului ca să i se ia casa
şi locul dc către nişte oameni care cumpăraseră o parte din maidanele
din jurul Oborului. Fir^cşte, şi acum erau destule maidane, dar nu se
potriveau cu ce fusese pe atunci. începuseră să se zidească numeroase
prăvălii între barieră şi Obor şi preţul pămîntului se ridicase. Nu
putu dovedi că el e proprietarul locului, căci nu avea nici un fel de
zapis. El cumpărase locul ciobăneşte, bătînd palma cu omul
Ghiculeştilor în faţa a doi martori-., şi numărînd şapte gal beni, cît i
se ceruse pe cele două pogoane cumpăi-ate, cinci zeci de paşi la^faţă
şi două sute în lung, pînă îiitr-o mlaştină, lingă care era un puţ cu
ciutură. Boierii Divanului au judecat £iltfel şi au dat hotar ire să i se
ia casa şi pămînt ui Atunci el şi-a pus în piept decoraţia primită de la
Suvorov şi s-a dus la casa FUipescului unde locuia Kutuzov. Ofiţerul
de serviciu, care l-a văzut cu Crucea Sf întu Gheorghe pe piept, l-a dus
înăuntru şi l-a înfăţişat numaidecît generalu lui. Acesta a plecat de la
biroul Iui, a venit lîngă o canapea şi, afllnd că şUe şi ruseşte, l-a pus să
stea jos, ceea ce el a făcut ca la portfacă, şi să povestească pe lai'g cum
a luptat la Ismail. Păiea că nu-şi mai aduce amiiate de nimic. Omul
povesti tot. Şi deodată generalul tresări. Nu uitase asaltul Ismailuluî,
fiioşfe, dar nu putea să şi-1 amintească dinlr-o dată pe Tudor de
atunci. Acuma, da.,. îl îmbrăţişa :
79
— Fidate, te-ai luptat bine cu turcul... şi 1-a bătut pe umeri.
A trimis vorbă apoi să se mai judece o dată afacerea asta şi a
poruncit de pe acum să i se facă acte de stăpînire, ca să le aibă. Apoi a
chemat pe colonelul aghiotant şi i-a spus că în careta lui, a
generalului, să-1 ducă pe Tudor Fărşerotu acasă. Dar să nu zorească
deloc caii.
Şi aşa a trecut Fărşerotu pe tot Podu Tîrgului din Afară, de vreo
cîţiva ani înţesat de prăvălii, pînă la barieră. Negus torii care-1
cunoşteau priveau miraţi şi-i dădeau bună ziua cu ochii măriţi.
Căldărarul se încălzise de-a binelea şi dădea din cap cu mîna vîrîtă în
şerpar, căci deşi purta acum nădragi de tîrgoveţ, nu era încins nici cu
brîu, nici cu bete, ci purta şerpar.
Erau la masă de vreo două ceasuri, soarele nu mai era în slava
cerului, dar dincolo de umbra copacilor era tot arşiţă.
 A povestit el, au mai spus şi alţii cîte o vorbă, şi aşa vre mea
trecea, iar Hagi Curţi sta ca pe ace, căci starostele mo ţăia, aproape că
aţipisfe de-a binelea de mîncare şi de căldură.
— Ce-o fi om vedea, încheie cu sfătoşenie Tase chiristi giul...
Dar io crez că dacă rivoluţie nu va fi, apăi răzbel tot va fi.
Doi inşi tăcuseră pînă acum tot timpul, fără să scoată măcar o
vorbă. Unul era Rii4iţec neamţul, cum îi ziceau ma halagiii, care lucra
ca meşter în tipografia lui Eliade de lîngă Cîmpu Moşilor şi care nu
era neamţ, era ceh din Austria. Stabilit în ţai^ă de vreo douăzeci de
ani, el se însurase cu Tudora^ cea de a cincea fată a căldărarului, după
ce se făcuse de di^agul ei şi ortodox. El tăcea, cu coatele pe masă, cu
buzele strìnse subt mustaţa cam strîmba, parcă fiindu-i frică să nu
vorbească fără voia lui, fiindcă el însuşi compusese şi trăsese la teasc,
acum trei zile, proclamaţia revoluţionară, pe care o ascunseseră apoi
într-o claie de f în din via lui Pavlicioni.
Dintre toţi se mai ţinea deoparte popa Dumitru, care se socotea
puţin mai deasupra cumnaţilor lui. Nici nu se aşezase jos, pe vreun
scaun, ci sta rezemat de o capră de tăiat lemne şi cu braţele
încrucişate la piept. Mîngîindu-şi barba, asculta dus pe gîndurî ce se
spunea. Mai înalt ca tată-său şi negricios la faţă, cu fruntea prelungă,
ochii mari şi gura
80
largă, ferită de mu.staţă, iar barba mică, neagră, îndreptată cu
vîrful foarfecilor, feciorul lui Popa Gheorghe de la Zăvoiu Dîhorului
se potrivea, dealtfel, la fire cu părintele lui. Se potrivea şi la altceva...
începuse să se îngraşe de-a bine-lea şi se gîndea cu groază că va face
un burdihan cît al părintelui său, înainte ca acesta să fi fost bolnav de
holeră. De aceea postea necontenit, mîncînd mai mult prescuri decît
mîncare adevărată, şi poate şi din pricina asta nu stătea acum la
masă. Bătrînul popă, acum om de aproape şaptezeci şi cinci de ani, îşi
văzuse încă din timp visul cu ochii. Numai el ştia cum izbutise să-şi
bage feciorul la şcoala Mitropoliei de la Sf întu Gheorghe. Izbutise şi
mai mult. Căci tînărul învăţa cu atîta nesaţ, încît nu numai că fu
orînduit, după ce se însura cu fata cea de a treia a Fărşerotului, preot
la o biserică de seamă din Bucureşti chiar, dar fu numit şi profe sor la
şcoala de la Sf întu Gheorghe. Prieten cu dascălii ar deleni de la Radu-
Vodă, căuzaş el însuşi, el ştia deci mai multe decît cei de faţă, dar
tăcea anume ca să vadă ce gîndeşte luniea despre revoluţie. Nu se
putu stăpîni cînd îi văzu cît de neînţelegători sunt, căci îl durea
nepăsarea lor :
— Un lucru să ştiţi dumneavoastră toţi... că revoluţia de va veni,
va fi de la Dumnezeu... Asta să nu uitaţi cumva.
Acest lucru îl înfurie cumplit pe Tudor Fărşerotu care izgoni
puicuţa de pe umăr şi lăsă cu gingăşie totuşi cele două fetiţe jos, ca să
poată da din mîini, cum simţea nevoia.
— Ia nu mai amesteca şi tu, măi popo, pă Dumnezeu unde
trebuie şi vmde nu trebuie. Apoi io vă întreb pă dumneavoastră, ce fel
dă rivoluţie poate să fie asta făcută dă Brăteanu ăla şi dă huidumele
lui ? Cum să facă negustori-mea rivoluţie, ca -să i se urce în cap toate
lepădăturile, toţi tîlharii cax^e dau ocol Oborului, care jefuiesc
lumea în plină zi, care batjocoresc pă negustori ? Auzi, rivoluţie cu
Ulumeanu şi cuţitarii lui !...
Bătrînul era cu atît mai îndîrjit, cu cît asta vrusese s-o spună
încă mai demult, dar se luase cu vorba şi sporovăise doar despre
vremurile vechi. Cînd se mîniâ, începea să vor bească şi el după felul
mahalagiilor lui. Trăind de aproape cincizeci de ani în mahalaua asta,
el avusese multe necazuri de îndurat cu haimanalele de aici, de la
marginea oraşului. Ca să-şi poată creşte cuviincios cele patru fete
dintîi, fusese nevoit să pună deseori şi el mîna pe cuţit împotriva
acestor
81
11
derbedei care necinsteau nevestele oamenilor subt ochii lor şi
nu lăsau nici o fată in pace. Cînd Ana, fiica cea mai mare, abia
împlinise şaisprezece ani, fusese luată ziua nămiaza mare de pe uliţă
de vestiţii Colac şi Rîcă ceacîrul, care era o namilă corcită. Ea ţipa,
deşi ei îi astupau gura, şi se zbătea, dar nimeni nu îndrăznea să sară
să o scape şi nici n-ar fi izbutit. Derbedeii ziceau, ca s-o liniştească
puţin, că o duc într-o circiumă de lîngă ceair, doar ca să bea cu ei. O
femeie a alergat, ţipînd şi ea. la căldărar, care n-a întiţziăt o clipă. Şi-
a pus pistolul în şerpar şi cuţitul în tureatca ciz mei scurte, şî-a luat
cu el şi ciocanul cu care bocănea ararria. Alergă ca un nebun şi i-a
ajuns după cimitirul armenesc, căci nici vorbă nu era de ceaîr,
trecuseră dincolo. Cu ciocanul 1-a lovit pe Colac, fiindcă ăsta îi ieşise
înainte cu cuţitul scos, şi astfel cu el n-a mai avut de lucru. Unul
dii:itre derbedei, căci se mai adunaseră şi alţii, erau vreo cinci, i-a
prins însă pe la spate ciocanul şi era să i-1 smulgă. L-a lovit tot el mai
repede cu cizma în boaşe, de l-a lăsat şî pe ăsta lungit jos. Ceilalţi doi
au fugit cînd au văzut că se încurcă lucrurile. RIcâ a lăsat fata şi a
scos. şi el cuţitul, dar prea tîi^zii^ că Tucjor, şi aşa vînjos de felul luî,
părea acum turbat, £-a piinS de gît şi l-a strîns atît de tai*e, că
narriilei i-a scăpat cuţitul din mînă. Cind i-a dat drunml, se zbătea pe
jos,, cît era de lung, ca un cocoş cu gîtul taiaţ. Se vede că-i sfărîmase
ori îi sti'îmbase omuşorul. I-a pus piciorul pe piept şi i-a desfăcut
nădragii ca să-1 jugănească pe loc, dar au sărit oamenii c^re se
adunaseră ca la urs să-1 scape, nu că-i ţineau parte, dar socoteau că-i
mare păcat.
— în numele preasf întului, nu face asta. Omoară-l mai bine,
bre Tudore, îl rugă un bătrîior uscăţiv.
Nu l-a omorît, dar i-a speriat pe toţi atît de rau, că vreo patru-
cinci ani n-a mai avut grijă de nimic, decît să nu în-tîi'zie niciodată
seara pe uliţe. Dealtfel, cine ar fi îndrăznit să umble noaptea pe uliţă
din pricina clinilor, căci pe aci fiecare gospodărie ţine doi-trei şi
uneori şi mai mulţi, şi erau atît de răi, de sf îşiau lumea nu altceva!
Bătăuşii înţeiescseră că e pe viaţă şi pe moarte şi s-au domolit cu
totul. Peste vreo cincisprezece ani, cînd Stana, măritată acum cu
popa Dumitru, se făcuse codană de vreo paisprezece ani, au în-
COTcat nişte haimanale bete să se lege de ea, căci nu ştiau, se vede, de
întîmplarea cu Colac şi Rîcă. Tudor, strigat repede de trecători, a
intrat crîncen în huidumele alea, i-a
82'

I
snopit in bătaie, dar i-au spart şi lui capul cu o sticlă. Pentru
asta însă i-a mai bătut timp de trei ani oriunde i-a intilnit, că acum ii
cunoştea, făcindu-i să-şi ia cimpii, să plc<:e din maliala.
Acum bătrînul, încărcat de ammm-i, scîrbit de gîndul că
derbedeii şi cuţitarii ar fi oamenii revoluţiei, clocotea de fu rie. Ochii
verzui, care păreau uneori adormiţi, se umplu-seră de firişoare roşii,
şi sprîncenele i se zbîrliseră şi mai mult decit de obicei. Se prăbuşi
însă dintr-o dată, istovit, pe scaun.
Hagi Curţi îi făcu un semn lui Dobrovici, pe care strigă tele
bătrînului îl treziseră, căci socoti că e clipa să se sf îx^-şească odată
cu povestea asta.
— Nea Tudore. noi am vrea să-ţi vorbim ceva... Putem intra în
casă ? Ce zici, ţaţă Reveca, unde am putea sta puţin de vorbă ?
Reveca îi pofti într-una din cele două odăi „curaic", care erau cu
faţa spre răsărit. Odaia avea doua paturi, unul în dreapta la perete şi
altul la fereastră, amîndouă vopsite în verde şi cu flori roşii, galbene
şi albas'tre. &au aşternute cu scoai^e ţesute cu frunze verzi pe cîmp
negru. De perete le fereau perne lungi cît patul, îmbrăcate în pînza
albă înflorită cu negru şi roşu. Dimpotrivă cu uşa, la perete, era o
masă acoperită cit pinza de in. dc nu i se vedeau picioarele. Peste
pinza, de-a latul era aşternut un ştergar cu rîuri al bastre şi roşcate.
Căni şi borcane pline cu şerbeturi stau Ia rînd, legate deasupra cu
tiplă, iar dinaintea lor, pe o tăviţă verde, aşteptau două chi.selniţe cu
dulceagă, una de prune şi alta de cireşi din anul ăsta. Pe jos, ţoluri
lucrate din petice în război, iar peste ele o scoarţă lungă şi îngustă, în
.stìnga, icoana Maicii Domnului. îmbrăcată în argint, dar i se vedea
doar chipul zugrăvit, şi deasupra ei, arcul candelei roşii.
Aici în aste două odăi locuiau preotul Dumitru Geor-gescu cu
preoteasa şi cei cinci copii de la Pastele din anul tiecut, după focul cel
mare. în care arsese între atîtea alte biserici şi bis(-rica Sf întu Ion.
unde era el paroh.
Dealtfel, tot în casa bătrînească a căldărarului, în alte odăi la
fel, însă în unghi drept cu* acestea, locuia altă pe reche, Trică şi
Paraschiva, nev^asta lui, fiica cea mai mare a Măriei, văduva
cavafului ucis de o bîrnă la cuti^emurul din
83>
treizeci şi nouă. * Avusese omul o brutărie frumoasă pe lîngă
biserica Udricani, dar nu mai rămăsese din ea decît cenuşa, şi acum
stătea aci la bunicul nevesti-sii, care-1 şi ajutase să"şi dureze un mic
cuptor de pîine, pe gura Oborului. Nu erau singurii din neamul
Fărşeroţilor loviţi de acel cumplit prăpăd, mai erau şi alţii, dar îşi
găsiseră adăpost pe la alte rude, cumnaţi şi cumnate de pe lîngă
Filaret sau pe la bariera Nouă, unde nu ajunsese focul.
Dobrovici scosese din buzunarul larg al anteriului de suvai
mătăsos mătăniile roşii, de sînge de nouă fraţi şi, în-şirîndu-le, dădea
din cap aprobînd pe Hagi Curţi, care încercă să-1 ia pe departe pe
căldărar. Una dintre nepoate intră cu o tipsie de aramă aşternută cu
un ştergar alb, pe care erau filigene cu cafele, căni şi o carafă cu vin.
Tudor se întinsese pe pat rezemat da perina lungă de lîngă perete, şi
cei doi se aşezaseră în stìnga şi în dreapta lui cu picioarele subt ei ca
nişte croitori. Aşa cum le venea lor mai bine. Un ceas a tot încercat
Hagi Curţi să-1 înduplece pe bătrîn să vie cu oborenii şi ceilalţi fini,
de prin alte mahalale, că avea atîţia de nu le mai ştia numărul...
Dealtfel, de vreo douăzeci de ani, Tudor Fărşerotu era şi judecătorul
foarte ascultat al negustorimii de prin părţile acelea. Cu toată
opreliştea stă-pînirii, care nu putea îngădui altă judecată decît a ei,
mulţi negustori preferau în loc de judecata Divanului, judecata
mahalalei, adică îl alegeau, juruindu-se să facă întocmai, pe căldărar
drept judecător, care după ce-i asculta, avea dreptul să hotărască
după cum socotea el că e drept. Tot la el se depuneau şi arvunele ori
chezăşiile în bani. Şi Dobrovici şi Hagi Curţi ştiau ce înseamnă
Fărşerotu pentru Obor şi de aceea stăruiau să-1 înduplece. El păi^ea
obosit şi asculta cu
* în anul 1839 n-am găsit consemnat vr^un cutremur. Cu
certitudine, Camil Petrescu s-a gîndit Ia devastatoarea mişcare
seismică din seara de 11 ianuarie 183a, deci în vremea cînd în
Tara Românească era domn Alexandru Ghica. Potrivit relatărilor
din cotidianul România, imediat după cutremur, domnitorul
însuşi a vizitat îngrozit o mare parte a capitalei constatînd,
împreună cu oamenii Agiei, că întreg „oraşul era într-o stare de
spaimă f ără margini, din toate păr ţile se auzeau strigări, ţipete şi
vaiete de oameni inspăimintaţi şi de aceia care plîngeau or
dărîmarea caselor, or pierderea vieţii vreunui prieten, rudă sau
soţ". Detalii elocvente asupra calamităţii afl ăm şi dintr-o
scrisoare a lui Chauteaugiron, consulul Franţei la Bucureşti,
expediată la Paris superiorului său, Mole. Consulul fusese
surprins, ca şi domnitorul Ghica, în sala Teatrului Momolo unde
o trupă franceză, afl ată în turneu, interpreta piesa Angelo,
tiramtl Padovci (cf. Doaimeniele Hurmuzachi. voi. XV, Bucureşti,
1013, p. 60C—C90) (n. ed.).
84
ochii pp jumătate închişi, cu mustaţa căzută. Din cînd în cind clfitina
din cap, aratînd că nu primeşte, şi-şi sirimba gura, care nu-şi pierduse linia
aspră, căci omul la optzeci dc ani işi păstrase aproape toţi dinţii. Au
încercat să-1 măgulea ătînd cît se bizuiau toţi pe el, au folosit cuvintele care
,au la o vreme din gură în gură, patrie, libertate, (heñíale, dar bătrînul tăcea
morocănos.
Atimci ciezind că aşa îl înduplecă mai uşor, Dobrovici aruncă, aşa ru
tile, subliniind cu arătătorul împins cu tîlc lainic înainte ;
 — Pe urmă e vorba că, dacă se schimbă mmisterul, şi aci H O bîlbîi. e
vorba ca noi doi să devenim miniştri... pricepi ? Şi rămasi^ aşa cu degetul
ridicat, ca să lungească efectul H^estei ştiri.
Bătrînul îl măsură lung şi apoi spuse cu dispreţ :
— Şi ce mare chilipir va fi pă ţară dacă oţi fi voi doi miniştri ? O să
mai pui tu pă tine încă un rînd dă osînză şi aiîta va fi tutu... îşi domoli
mustaţa care se întărîtase şi înghiţi în sec cu silă.
Dintr-o dată Dobrovici se înfurie. Se dădu jos de pe pat şi începu să
umble prin casă. Socoti că a venit vremea să-şi vorse focul şi vorbea
nestînjenit ; în sfîrşit slobod de orice apăsare, îşi vărsa năduful :
— Mă pizmuicşti pentru averea mea... Asta am ştiut-o de mult... Te
rîcîie pe inimă că am fabrică şi moşii... Dar ce sunt io de vină că dumneata
ţi-ai ales o meserie atît de puţin manoasă ? Auzi, să vinzi căldări şi tigăi...
Omul cumpără în fiece an ghete, ori straie pentru el, ori pentru ai lui... Dar
căldare şi tipsie cumpără o dată pentru toată viaţa, dacă nu o moşteneşte
cumva de la părinţi... Trebuia să te gîndeşti la asta cînd ai avut să îţi alegi o
meserie. Sunt io de vină că îţi merge greu ?
Bătrînul, spre mirarea lui Hagi Curii, carc-y i p a ^cM ;>pL-riat
mîinile pe piept, răspunse liniştit, cu un glas parcă mieros :
— Dă unde vezi tu că o duc gieu ?... M-am plîns io vreodată cuiva ?
— Ei, asta-i, parcă e nevoie să te plîngi, stărui Dobrovici întinzînd
din mîneca largă a fermenelei de caşmir mîna cu inele mari, galbene şi
verzi, în care ţinea mătăniile cu boabe roşii, de sînge de nouă fraţi... Nu vezi
că te-ai împuţinat de tot... ţi s-au strîns umerii şi nu mai eşti nici jumă-
85
l
Le din ce ai fost... Pusese în glas toată otrava păstrată în el, in
atîţia ani de umilinţă, aşa ca pentru o lăfuială.
Bătrînul. care încrucişase braţele ascultindu-1, îşi potrivi mai
bine, liniştit, pernele de care era rezemat şi spuse cu o adîncă uimire,
copilăreşte :
 — Cum m-ara împuţinat ? Da' Iu n-ai văzut ce-i azi îu curtea şi
în grădina mea ? Şi deodată glasul lui deveni aspru la fel cu
sprîncenele albe, zburlite : M-am înmulţit, mă, nu m-am împuţinat.
Toi ce vezi afai*ă a înfloi-it din dragostea mea cu Reveca. Tu nu poţi
pricepe cită mulţumire mi-a dat mie viaţa... Ce-aş pizmui la tine ?...
Tu ai crescut în burtă şi în lăcomie... Ce eşti tu mai mult decît ai fost,
decît prin ocalele pe care le tragi mai mult la cintar !...
Hagi Curţi se grăbi să dreagă lucrurile, dar era de prisf>s, căci
deşi sliviga, bătrînul nu părea totuşi supărat. Dc^altfel. clătina din
cap şi-1 privea prietenos, îngăduitor pe hagiu, da' după cîteva clipe îşi
întoarse iar ochii intunectiţi, verzi în orbitele mici, osoase, spre
Dobrovici. .
— Auzi, nu-ţi place căldărăria mea... se mii-ă, zvîrlind o perină
pe patul celălalt. Ei, află dumneata că asta e o me serie curată... Nu
muidăreşte, nu miroase. Cu ea mi-am hrănit o casă de copii... Nu e
rea nici cojocăria ta, dacă o faci cinstit, cu omenie. Dar aud că acum
nu-ţi mai place nici cojocăria. Te-ai apucat dă zărăfie... dai bani cu
camătă.
Izbit, Dobrovici, care se tot plimba prin casă măturînd pe jos cu
anteriul, se oprise în loc şi nu ştiu ce să răspundă. Şi asta o ştie
moşneagul ăsta ? îşi repetă, aşa în sinea lui, iar pină la urma se
înmuie fără să mai răspundă. Oricit li se părea lor de m^u'c
Bucureştii, mai ales de ciiid sporise atît de mult negoţul şi se
înmulţise pe toate podurile negusiori-mea. nu era totuşi atît de maro
ca să nu se afle multe lucruri care se doreau ne.^iute. Mai ales Tudor
Fărşerotu afla mai tot ce se Întîmplă, căci avea o familie numeroasă şi
pe deasupra o puzderie de fini, care se răspîndiseră în toate
mahalalele. Aceştia ţineau cu sfinţenie la cele cuvenite şi veneau
-după regulile cumetriei să-1 vadă şi să-i spună C (^i doare. Ii aduceau
micul lor plocon de Anul Nou şi la sărbători, cînd şi ei primeau
daruri, cît mai putea să dea şi el în ultima vreme. Dar de vorbit
vorbeau, şi un astfel dc^ fin era şi Ghiţă, tejghetarul lui Dobrovici, pe
care căldărarul îl cununase de asemenea. De la acesta avea ştiri
despre negoţul lui State, Tăbăcarul fusese cuprins în ultimii zece ani
dc un ;soi dc spaitnă. Dc cînd cu moda europeană, negoţul cu blă-
I nurile de lux scăzuse la un sfex^t din ceea ce fusese pină la
începutul veacului. De unde vechea boierime, şi chiar ne gustor imea
cea mare, umbla îmbrăcată la fel, şi iarna şi vara, cu haine toate
îmblănite, caftane, fermenele, giubele, cabanite şi mai alojs binişuri
care erau adesea îmblănite şi pe dinafară şi pe dinăuntru, fără să mai
vorbim că nu era parte din îmbrăcăminte să nu fie împodobită cu
adaosuri de blănuri scumpe, acum boierimea cea tînără nu mai purta
decît o singură haină îmblănită peste frac ori peste surtuc şi numai
iarna. De aci goana starostelui după moşii, după aca returi de tot
soiul. încercase sâ prefacă hanul de lîngă Sf înta Vineri în hotel cu
prăvălii jos, şi cum tot mai avea prisos de bani, cu ajutorul lui Hagi
Curţi, îi da cu ipotecă fie pe scule scumpe, fie pe case şi moşii. Luat
de căldărar pe neaşteptate, şi uimit, nu ştiuse ce să mai răspundă, se
înmuiase şi începu să-şi depene iar mătăniile rezemat de muchia
patului.
Fărşerotu simţi că a lovit bine şi, obosit iarăşi, se mai îmbuna.
Dar gîndul că Dobrovici crede câ-1 pizmuieşte pentru bogăţia lui i se
păru caraghios. îşi zicea că şi el, de-ar fi vrut, ar fi putut să se
îmbogăţească atunci cînd Kutuzov î-a recunoscui şi l-a îmbrăţişat,
dacă i-ar fi cerut sprijin să cumpere şi să vîndă pentru armatele sale.
Surise îndulcit, dar pe faţa lui, cu trăsăturile aspre, statornicite de
bătrîneţe, nu mai apăru decît tot o strîmbătură.
, — Va să zică, tu crezi, mă State, că io am rîvnit la ave rile tale ?
Şi iar se strîmbă, deşi ochii verzi, cam însîngeraţi, aveau cîte un punct
de lumină în ei.
Litră o fată ca de optsprezece-nouăsprezece ani, aducînd o altă
ulcea cu vin. Era, fireşte, asemenea celorlalte, dar nu avea garoafă,
nici muşcată în cosiţă şi era îmbrăcată cu fote negre şi iie albă în rîuri
tot negre, ca săliştencele. Bătrînul o privi cu duioşie şi o întrebă, cu
glasul moale, dar cu faţa tot aspră :
— Dar tu cine mai eşti ?
Fata se făcu albă la faţă şi nu putu răspunde deloc. Par-^-că-i
înţepenise bărbia şi abia îngînă ;
— Io... sînt Măria...
— Ei, Măria, Măria, dar care Mărie, a cui eşti ? Fata muxTOură
tot îngînat, pierită la faţă :
— Măria a Mai"iei... văduva... şi fugi cu ulceaua goală
pe uşa.
87
Spaima îi fusese mare. Crezuse că bătrînul a recunoscut-o. Era
fata cea de a cincea, că de toate erau şase, a Măriei şî a cavafului, cel
ucis de o bîrnă la cutremurul din 1839. Se întîmplase cu ea acea
nenorocire care zguduise toată familia. Pe la unul din unchii ei, chiar
la popa Dumitru Georgescu, veneau adesea oameni de la el din sat, şi
între ei venise şi Simion al Firului, în vremea aceea untărofiţir în ar -
mata infanteriei. Mai avea un an pînă să iasă din armată, şi căuta din
vreme să-şi facă un rost la Bucureşti, căci la Vadu Rău nici gînd n-
avea să se mai întoarcă. Popa era vecin cu văduva, cumnată-sa, care
de la moartea cavafului făcuse din prăvălie o boiangerie, căci la asta
se ajuta şi cu fetele, pe măsură ce creşteau şi pînă ce nu se măritau
încă. Simion o cunoscuse astfel pe Maria, atunci fată de vreo
cincisprezece ani, şi-şi pusese ochii pe ea. Afacerea asta cu boiangeria
hu i se părea tocmai rea. Era tocmai ce-i trebuia după ieşirea din
armată. Chipeş, deştept şi şmecher, plăcu Măriei, care se gîn-dea
înfierbîntată să-1 ia de bărbat ; maică-sa, tot Maria, fu şi ea de părerea
fetei, anume că un asemenea ginere ar fi de folos şi în casă şi în
această meserie a boitului. Cel care nu vru să audă fu bătrînul, care
întrebă de Ia început ce meşteşug ştie acest Simion. Cînd află că nu
cunoaşte nici un meşteşug, spuse că e om fără căpătîi, o haimana,
căci nu-i plăcuse nici felul şmecher al untărofiţirului. Simion nu se
lăsă, veni în fiece seară şi, cam vorbăreţ şi lăudăros, izbuti ceea ce nu
izbutise încă nimeni într-o jumătate de veacy:. să sucească mintea
uneia din neamul Revechii şi al lui Toader Fărşerotu. Veni între timp
focul cel mare de anul trecut, şi din întreaga mahala nu mai rămase
decît cenuşa şi mormane de moloz afumate. Odată cu locuinţa popii,
pieri în vîlvătăi. în această zi de Paşte, în care toată lumea era
adunată la Fărşerotu, şi casa Măriei, iar din boiangcTÎe şi magazia cu
lină n-a mai rămas nimic, pîerzîndu-şi femeia toată agoni sita. Acum,
aşa fără să ia zestre. Simion nu' mai vroi să se. însoare, deşi fata era în
a treia lună de sarcină. Mama Măriei, care nu bănuise adevărul şi,
dealtfel, tot aştepta sâ-1 înduplece pe bătrîn, ca şi cei din jurul ei, fură
cuprinşi de o spaimă fără margini cînd pierdură urma lui Simion, care
între timp sf îrşise cei şapte ani de armată şi se eliberase. Biata văduvă
abia îşi împiedică fata să nu-şi facă seama. Nădejdea era la popa
Dumitru, care şi el era din cale-afară de amărît şi se trudea din
răsputeri să găsească pe cel care se ascundea, ca să îndrepte lucrurile.
Dar Simion, parcă, se vîi'ise în

I
co
um
Pe ^f»
.a
1 Cl
Hi
li
1'^
gF

Sí
li'.
M
•t I
il
ltd
. t J . M, t-
1
-,;
iii
ta''
M
u.
^ ^ - i-il t í ^ i V
II
I ' ■ f
..I
ti
1|
-J
liti r(J
vi
0.
H ., ■'■
1-^ H

w! ^ * i-t
;j ,1 ^ !l <^
.1. - I
n r1
til
¿ a- ':í

■I i '.TÍ
 unde o putea, o bnunà dc zestre, ca să impace lăcomia fi garul
ui.
Maria se speria.se deseaba, bătrînul n-o recunoscuse. Dar că o
credea moaită, asta ar fi putut sâ nu fie adevărat. Totuşi încă nimeni
nu socotea prilejul potrivit să i se spuie că acum Maria a mică are un
băiat, care e în grădină şi doarme, ca într-un lea.iiăn, pe un {ol întins
şi atîrnat de ramurile a doi caişi sterpi, unde ajungea şi umbra
nucului.
Hagi Curţi se răsuci pe ti'unchi, întinse mîna şi-şi tumâ în
pahar. îl dădu pe gît şi socotind că State o luase greşit, începu el să
stăruie din nou pe lingă băliin. Dar totul fu în zadar. Omul
morocănos nici nu mai răspundea. După ce privi cîtva timp cu o
curiozitate copilărească mătăniile roşii ale lui State, îl întrerupse pe
Hagi Curţi cu un soi de voie bună colţuroasă :
— Ei, mă, şi cum vine asta ? Voi vreţi să-mi băgaţi în cap că nu
să poate rivoluţie în Bucureştii ăştia, fără mine?
— Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, şi dacă merge
Oboî'u, merge toată negustorimea măruntă.
— Ei, asta-i bună !.... Voi credeţi că negustorii vor merge la
rivoluţie aşa... numai pentru că le-am făcut io semn ? îşi vor pune în
joc averea, poate şi viaţa, numai că să-mi facă mie pă plac ? Voi nu vă
daţi seama, mă, că negustorimea nu să va mişca decît dacă nevoile ei
o îndeamnă la asta ?
Hagiul făcu un semn cu mîna moale, surîzînd cu un sin gur sf îrc
al mustăţii negre, şi pe urmă îşi încrucişa braţele cu mînecile largi ale
fermenelei roşii de damasc.
— Fireşte... fireşte... aşa e, nimeni nu zice că se va mişca
negustorimea ca să facă pe plac cuiva, ştiu toţi că ea va merge numai
după nevoile ei. Vorba e că ea nu ştie cîAd
clipa cea mai potrivită să se ridice, nu punS preţ pe vorbt^ nu se
încrede aşa uşor... că a fost de atitea òri păcălită. E nu va merge decît
după oamenii în care are încredere şi numai dacă va primi un semn
de la ei, adică de la dumneata, şi dacă te va vedea în fruntea ei. Aşa...
miercuri după-amiază ea va zice că acum e acum. Se va ridica toată ca
un singur om... dacă te-o vedea că mergi dumneata.
Fărşerotu se ridică cu greutate de pe pat, dar şi hotărît arătînd
astfel că in ceea ce va spune e ultimul lui cuvînt,
— Oamenii pot să facă aşa cum cred ei dă cuviinţă, da: iO
alături dă lepudătuiilo mahalalei, dă cuţitari şi dă pun gaşi, nu merg.
Api)i se îndivplă mocăneşte spre uşa tindei, în care se aflau alte
ico;»nf^ şi lucruri bisericeşti, scăpate d p la
90 gh(

I
m co A în ch ri
şi Iu se
dei
n n li
[şi că
IU

1
va Ud be. Eâ
ÌU-
ita, m in-
}%
dar un-
L-in foc. Pe o masă aşternută cu o pînză albă cu liuri roşii se
afla,' într-o oală smălţuită, albastru cu alb. un buchet mare de ciu lini
liliachii, o morisca de lemn învirstată cu fierul înroşit Acestea erau
trimise de la Zăvoiu Dihorului de popa Gheorghe, bătrîn uscat ce
părea înalt acum, căci devenise băţos şi certăreţ. în colţ, pe un scaun
de brad alb, era o doniţă cu apă, de la capac pînă la cercul de jos
înflorată şi ea cu fierul înroşit. Pe capac era cana de băut smălţuită.
Aci în tindă, Tudor Fărşerotu le făcu însă lor loc să treacă înainte.
 Afară soarele era încă sus, deşi se întorcea spre asfinţit, căci era
către crugul de vară. Ziua asta frumoasă îşi ţinuse făgăduiala ;
albastrul cerului, care părea dimineaţa o apă vie se făcuse acuma
alb-albăstrui, fără un nor măcar. Prin ogradă, cîteva fetiţe şi băieţi
se suiseră pe gardul care despărţea ograda vecinului de a lui Gligore,
feciorul spătos al Fărşerotului. Se jucau cu copiii lui Trica brutarul
cel scund şi cu ochii vioi de viezure. Un pîlc de fete atîrnaseră de
j^amu-rile unui gutui care trecea spre ogradă un leagăn de fi-înghii
Toader se opri în urma celor doi, şi. după ce închise portiţa
parmalîcului boită în ro.şu, începu să rîdă unui gînd al lui. ca de o
bazaconie. Apoi se întoarse spre staroste : '
— Ei, bată-te să te bată... şi aşa, mă State ?,.. îţi pizmu-
iesc averea. Păi, ce nevoie am io dă averea ta, mă ? Uite«. mă,
averea mea... Arătă cu mîna uscată şi pătată de băirîneţe spre fetiţe şi
începu să le cheme : ...Pui, pui, pui,., puicele tatii...
Veniră spre el alergînd bucuroase vreo cîteva fetiţe care-î
auziseră. dar deodată, spre mirarea înveselită a celor de faţă,
începură să alerge spre el din toate părţile şi pui, puici, co-coşei,
găinuşe, găini, toate alfoe, uşor fumurii ca turturelele^ Alergau cu
ciocul întins, recunoscînd glasul bătrînului, care în fiece dimineaţă,
aşezat pe un scăunel scund, la soare, le chema să le dea boabe din
mîna lui. Alergau zorite, cu ciocurile întinse, ca să nu le îa altele
înainte. Douăzeci, treizeci, şi tot mai veneau mereu. Toate la fel de
albe şi mai mult _ lunguieţe, erau un soi iubit de cei doi bătrîni, care
se siliseră să-1 păstreze curat. Ouau mult, nişte ouă uşor cafenii,
foarte gustoase. Curînd fură în bătătură ca o zăpadă fumurie.
Obraznice, începură să-i ciugulească cizmele. Spre gard. ve niseră să
vadă pricina larmei şi celelalte puicuţe, fentele pe care le chemase el
şi întîrziaseră. Curînd fură şi ele tot atît de multe ca găinuşele.
Coi doi plecară amăriţi, fără să-şi mai ia ziua bună de la ceilalţi.
Afară, caleaşca lui Pavlicioni îi aştepta mereu, trasă Ia umbra unui
salcîm înflorit, care îmbălsăma totul cu mi-rea.sma lui vie, în acest
mijloc de iunie.
La conacul din vie li se pregătise şi o odaie de dormit cu sofale,
căci ora de Ia sine înţeles că nu vor mai da pe acasă pină cind nu se va
alege intr-un fel.
cit tre vr(
se în alt
GOANA DVr X REVOLUŢIONARI
I
Arestările din această zi de duminică nu începuseră de cît după
ceasurile opt, căci căpitanul Costache Chihaia petrecuse noaptea
închis în beci. Către ziuă, cînd văzuse, după vreun ceas, că nu mai
vine nici un semn delà grădiniţa din dos a birtului, tistul de
dorobanţi, care păzea la pod, se întrebase, mirat în cele din urmă,
cam ce ar fi putut să fie şi se dusesÈ^ să vadă ce se mai întîmplă pe
acolo. I se învîi^tiseră în cap umbrele negre ale copacilor, cerul
fumuriu cu stele albicioase, cînd văzuse grădiniţa pustie, în timp ce
felinarul, afumat acum, pîlpîia gata să se stingă, fiindcă luminarea de
seu se trecuse. în cele din urmă, neştiind ce să mai facă, se întorsese
la dorobanţii lui, ca să se sfătuiască cu ei. Cei din beci tăceau chitic,
ştiindu-se păziţi cu străşnicie pe dinafară. Lucrurile se lămuriseră
abia cînd veniseră slugile de la bucătărie, care găsiseră cheia pe care o
ştiau de obicei subt streaşină mică, aruncată între nişte bozii, în
fundul curţii.
De cum fusese scos din închisoarea de o noapte, căpitanul
Costr^-che Chiorul alergă turbat după Dincă, aşa cum prea bine
bănuise Deivos că va fi, înnebunit de gîndul că l-ar putea scăpa iar
din mînă. îi ştia acum şi pe cauzaşi, pe toţi, căci pitit în şanţ subt pod
îi văzuse venind şi-i notase cu plaivazul gîndului, care la el nu da
greş. Dar pe Dincă nu-1 putu găsi. Căutîndu-l cu încăpăţînare numai
pe el, unde ştia că-1 poate afla, pierduse timpul de pomană şi nu
izbuti să-i arate nimic lui lancu Manu, care-1 chemase pe la şapte
dimineaţa. Se învineţi de amărăciune numai cînd văzu că acesta se
prăpădeşte de rîs, în timp ce el îi povestea furios păţania. După ce aga
nu crezuse ce-i spusese, ieri, împreună cu spionul acela, care era tot
în seama lui, acum îşi mai bătea şi joc de el.
— Mă Costache, nu fi prost... oamenii se adunaseră să mănînce
cîrnali şi tu ci'ezi că voiau să facă x^evoluţie.
— Măria-ta. îmi pui capul dacă ăştia nu fac revoluţie. He, hei,
ştiu io ce-i aia ,,un ghiuden şi doi cîrnaţi'*.
Aici aga se încruntă dintr-o dată :
— Uite, mă, vreau să văz cile parale face căpitănia ta... Ia cîţi
oameni vrei, caută-i pe unde ştii, dar să mi-i aduci legaţi, cu coatele
la spate, pe toţi cei de aseară.
lancu Mânu se credea cumplit de deştept, nu lua nimic în
serios, sau aproape nimic, totuşi nu ar fi vrut să-şi piardă slujba, căci
avea mare nevoie de bani şi mai cu seamă ţinea să nu fie scos cumva
din fruntea Agiei cu ruşfeturile şi ghelirurile ei. Mai ales că acum se
apropia ceasul i'aportului hii către vodă — cai'e cu siguranţă că ştia
ceva şi prin spionii lui proprii — iar Chiorul se întorsese la Agie cu
mîna goala. Era furios, căci ar fi vrut să aibă un început de dovadă ma -
terială, ca să facă impresie asupra luî Bibescu. Costache în ţelese că
acum vjţ avea tot sprijinul lui lancu Mânu şi porni întărîtat către
casele ştiute de el. în curînd îi veni să turbeze iar de furie, căci
nicăieri nu mai dădu de nimeni. Căuzaşii erau risipiţi, ascunşi unde
nu bănuia el. La Nicolae Golescu, îa Belvedere nu putu să intre, că
erau acolo doctorul Arsene şi doctorul Kretzulescu, care îi arătară că
e bolnav de holeră. Pe Ştefan Golescu nu-1 găsi, fiindcă nu mai
trecuse pe acasă, d de la Axente Sever se îndreptase pe jos pe Podu
Tîrgukii din Afară spre Cîmpu Moşilor, pe unde ajunse pe la şapte
dimineaţa, ca să-i spună lui Eliade, care nu venise la birtul din deal,
ce s-a întîmplat şi care c planul în amănunt al izbuc nirii revoluţiei.
Nu izbutise să-1 convingă în nici un fel că Agia, cai'e acum ştie cine
sunt complotiştii", nu o să vină şi pe la locuinţa lui, de vreme ce el
lipsise de la locul cu pricina şi că, prin uimare, ei îşi pot pregăti pe
îndelete, aci în grădină, plecarea la Islaz. îi arată că Nicolae, fi-ale-
său, care era oarecum şeful celor ce erau să rămînă la Bucureşti, dă -
duse dispoziţie locotenentului Deivos ca în cîteva ceasuri să
organizeze toate aceste plecări. Eliade se plimba speiñat prin odaia cu
pereţi înalţi, cu stucărie aurită si uşi alburii cu două canaturi, nefiind
în stare de nici im gînd limpede.
— Of, poeţii ăştia — îi spuse în franţuzeşte glumind Şte fan —
tari mai sunteţi impresionabili. Ce te-ai fi făcut aseară dacă te-ai fi
văzut arestat ?
Cum era acum ziuă de-a binelea şi nu mai era primej die din
pricina cîinilor, Eliade îi propuse lui Ştefan să meargă
Cui
94
numaidecît să se ascundă amîndoi la Pavlicioni, aiătîndu-că via
lui e mai izolată de oraş şi are legături în toate păi*ţil pe lac. Porniră
după ce Eliade încuie toate uşile de sus» căci. ai lui erau plecaţi de
două zile la Braşov.
La Pavlicioni se întîlniră cu Ion Brătianu, şi după ce se
obicinuiră cu faţa lui lungă de copilandru, acum cînd îşi răsese barba
şi-şi pocise mustăţile, începură să pună la cale în amănunţime
plecarea, aşa cum se înţelesese Ştefan Golescu cu Deivos. Cel mai bun
lucru era să vie să-i ia de aici trăsura lui Rosetti, pe care o cunoştea
toată lumea, că era vopsită în galben, şi poliţia nu-1 mai urmărea, căci
pe el îl ştia arestat, îl avea în mîna ei. Plecarea avea să fie tot azi,
duminică, pe la zece seara, numaidecît după apusul soarelui.
Acolo lîngă cramă se aflau ei trei, cînd pe la nouă dimir neaţa
apăruseră în vie şi Hagi Curţi cu State Dobrovici, înaintea cărora
ieşise Pavlicioni. Eliade şi Ştefan Golescu găsiseră însă de cuviinţă că
e mai bine ca ei să rămînă ascunşi în odaia de jos, acoperită aproape
de un tufiş de trandafiri tîrziori. Singur Brătianu ocolise mai tîrziu pe
scara dinăuntru şi apoi apăruse, la capătul pridvorului, dinadins, ca
să nu se ştie de unde s-a ivit, şi să poată sta de vorbă cu ei. Masa li se
adusese, la cererea lor. tot acolo. Numai pe la şase seara, cînd Hagi
Curţi şi Dobrovici se întoarseră mofluzi de la căldărar, Eliade
socotind că în nici un caz cei doi negustori nu mai aveau cum să facă
vreo greşeală şi să le dezvaluiască la toţi prezenţa, nu se mai feriră, ba
acum îi chemară şi pe ei jos, în odăile cu grătar de fier şi obloane la
fereşti. Căti^e opt seara sosi şi Deivos cu trăsura lui Rosetti. adusă de
subt cazarmă, din mahalaua Izvorului, unde locuia acum fi-untaşui
căuzaş, trăgînd-o subt şopron. Aşteptară toţi, punînd totul la cale,
pînă în amănunte, ca să se facă ora plecării. Cei doi aveau .sâ meargă
în caleaşca asta pînă la Bolintinu din Vale^ de unde urma să ia altă
trăsură, ca să li se piardă urma.
Eliade, aşa ascuns, cu profilul de Cezar eu mustaţă şii chinuit de
teamă, nu dorea decît să treacă mai repede această lungă zi de
duminică. Sta lungit pe sofa, făi-ă să se atingă de gustările aduse de
feciori, ridicînd din cînd în cînd un colţ al perdelei de cit sîngeriu, ca
să se uite spre conacul viei.
Sîmbătă seara, în timp ce căuzaşii erau arestaţi în chioş cul din
gradina-restaurant din Dealu Filaretidui, Frusinica
Băl-Ccaurescu juca la „Grădina cu cai", aplaudată furtunos după
fiocare cuplet, un vodevil cu cîntece. Stagiunea de iarnă fusese
inchisă incă dc la mijlocul lui april, şi odată cu luna începuseră
grădinile de vară cu spectacole de varietăţi şi farse, date în limba
germană ovi cea franceză de impresari străini. Costache Caragiali,
deşi era bolnav, izbutise să înjghebeze pentru vreo două luni,
profitînd că „Grădina cu cai" rămăsese liberă, i-eprczentaţii în
româneşte cu cîntece şi dansuri. Grădina îşi cam pierduse vadul şi
nu-şi mai găsea chiriaşi printre străini ; acum însă numele Frusinichii
pe cele cîteva afişe, împărţite cu mîna pe Podu Mogoşoaiei, adu cea o
lume nebună, iar între Cişmigiu şi podul de la Izvor, aşteptau seara
numai căleşti boiereşti şi trăsuri. Plăceau mai ales cupletele cu două
înţelesuri pe care ea le cìnta cu o voce limpede, plăpîndă, suavă ca de
înger pofticios. După spectacol se despărţi aproape necuviincios de
Băl-Ceaurescu şi de Cantacuzino, care veniseră în butca lor s-o ia la
masă, spunînd că o doare capul şi că nu mai mănîncă în seara asta»
vrînd să se culce devreme. Le întinse mîna fără multă vorbă şi se urcă
în cabrioleta la care armăsarii albi, nerăbdători, îşi umpluseră
zăbalele de spumă. Băl-Ceaurescu nu o crezu, bănuind că ea are
cumva altă socoteală şi că se duce să ia masa cu cine ştie cine la
,,Broft", restaurantul care abia se deschisese şi avea o seră neacoperită
vara, lucru neobicinuit în Bucureşti, care atrăgea lumea. Spuse
vizitiului să urmărească ceva mai de departe echipajul atît de vestit în
Bucureşti ; dar pînă la urină se convinse că actriţa nu minţise.
Cabrioleta cu armăsarii ei albi intrase într-adevăr pe gîtul lung ca de
clondir al curţii spre căsuţa ţărănească în care actriţa se încăpăţîna să
locuiască mereu.
Abia pusese pe ea halatul de moar grecesc, de un albastru
întunecat, şi ceruse feciorului să-i aducă din îngheţata de fisticuri
care-i plăcuse atît de mult la prînz, căci nu vrea să mai mănînce
tiltceva, cînd auzi larmă în curte, iar bucătă reasa năvăli pe uşă,
strigînd speriată, cu ochii ieşiţi din cap '
— Avi prins un hoţ... au prins un hoţ la grajd, cucoană...
Auzi alte strigăte afară şi nu ştia ce să mai creadă. Po uiTOă află
de la fecior, care intră cu părul vîlvoi, ce fuses*
\'izitiul deshămase armăsarii şi intra cu felinarul în mînă în
grajd, cînd văzu în colţul din stìnga două picioare necunoscute care
ieşeau de subt un morman de paie. Speriat în clipa aceea, scăpă
felinarul din mină, care căzu, dar din fe ricire sc stinse numaidecît.
Din trei paşi vizitiul fusese la
É
. fir
96
uşă, pe care o închise trîntind-o, îi puse cîrligul şi începu să
strige : ,,Hoţii... hoţii !..." Alergă numaidecît feciorul, iar bu cătăreasa
trezi şi pe cele două bătrîne. Cu topoare şi furci în mîini strigară la
cel dinăuntru să iasă afară. Bătrîna doică adusese lampa de la
bucătărie. Poftit cu bătăi de furcă în uşă să iasă, hoţul se ivi în prag şi
toţi rămaseră încremeniţi cînd văzură cine e. Era un prieten al
actriţei, actor şi el, Costache Halepliu.
— Să nu spuneţi la nimeni... vă rog pe toţi, să nu scoateţi o
vorbă măcar. Sunt un nenorocit... sunt pierdut... dacă mi se dă de
urmă... Mă caută Agia...
Cînd Frusinica află că hoţul e Costache Halepliu se înfu rie de
această glumă de prost-gust şi-i porunci să vie numai decît la ea. Se
înfăţişa cu legătura de la gît strîmbă, plin de fin şi de fulgi, că erau
cîteva găini nărăvite care ouau în colţul acesta din grajd.
Secretar benevol al lui Aristia, om ca la treizeci de ani, cu faţa
suptă şi brăzdată şi nasul ascuţit, Halepliu juca în felurite trupe
roluri mici de dramă. Frizura cu cărare în dreapta o purta cu bucle
făcute cu fierul încălzit. îi spuse Frusinichii, îngrozit, că e urmărit de
poliţie ca revoluţionar şi că a venit cu sufletul la gură, azi-noapte, să
se ascundă aici la ea. Rîndaşul de la grajd era plecat, iar el s-a ascuns
în colţul cu fin de aşternut pe jos. Acest actor, de o vanitate
bolnăvicioasă, ura toată lumea pe care o socotea solidar răs -
punzătoare de insuccesul său în teatru. Era în permanentă răfuială, el
şi lumea asta, ca două partide puse faţă în faţă, într-o dîrză
încăierare. Se credea frumos, seducător şi-şi duşmănea colegii din
teatru, cărora li se dădeau roluri de primi-amorezi, găsindu-i tîmpiţi.
Nu i se dădeau nici măcar roluri obicinuite, de cele m_ai mici de o
pagină. Se credea distins şi umbla destul de bine îmbrăcat,
strîmbîndu-se cu dezgust cînd se atingea cineva de el pe Pod, una din
marile lui suferinţe fiind aceea că nu putea lînibla numai cu bix-ja,
căci nu avea bani. Se socotea mai deştept ca toţi din jurul lui, fiindcă
era rău de gură, se preţuia ca plin de haz, pentru că era guraliv şi
mojic, spunînd fiecăruia din jurul Iui ce crede despre el. Numea el
asta sinceritate. Insinua că distincţia lui îi vine din faptul că e făcut
de maică-sa cu unul dintre Bibeşti. Scotea bani de unde putea.
Frusinica îl luase cu ea pe vremuri, cînd cutreiera cluburile, şi acum
era cunoscut în foarte multe locuri. Era chibiţ obicinuit chiar la
partidele de la Vulpe, ori de la Cantacuzino de acasă. în
7 — Un oin între oameni, voi. n
97
timpul jocului adeseoiù PYusinica ii dâdea şi lui bani, ca să
ponteze, şi dc cele mai multe ori boierii cînd cîştigau^ nu-i luau miza
măruntă de pe masă, că le era silă, dar cind era de plătit îi plăteau,
căci le făcea la toţi felurite servicii, in âiară de faptul că era gazeta lor
vorbită. îi ţinea la curent
toate cancanurile şi întîmplărilc din oraş.
Ieşise afară în curte în lumina ferestrelor ca să-1 perie fe ciorul
de fulgi cu o perie udă.
Ca să se vadă mai bine, rămăseseră pe prispa ridicată de G
palmă de la pămînt, în lumina care venea pe fereastra . 'eciorul
culegea cu o perie* udă fulgii de pe jantilica de cu loarea tutunului a
lui Halepliu. Bătrina casă ţărănească st: itrîmbase şi mai mult după
zăpezile^ din iarna trecută ; un átllp se sucise, şi pereţii i se cam
burduşiseră. O mai ţineau în picioare odăile din zid ferecat, adăugate
în dos de inginerul neamţ. Mulţi o sfătuiau pe Frusinîca să se mute
sau să-şi cidice chiar în curtea marc de două pogoane o casă potrivită
pentru mobila de preţ pe care a adunase in cursul anilor, dar ea ridica
din umeri. Cînd fu dichisit cum trebuie, actorul î.si luă din nou mul
ra arogantă, obicinuită. între timp Frusinîca îşi bătuse capul
întrebîndu-se ce legătuiă poate să aibă acest Halepliu cu revoluţia.
Cînd el întră iar în tinda cu vitrin* scumpe şi se aşeză în faţa ei, la
masă, ca să-i aducă bucătăreasa ceva de mîncare, că spunea că nu a
mîncat de ieri, actriţa îl întrebă nedumerită, mişcînd cu iscusinţă
mînecile largi ale haliitului de mătase albastră, ca să nu se atingă de -
cupa de îngheţată verzuie de pe masă :
 — De unde pînă unde tu revoluţionar ? S-au piostil ăia de la
Agie de te cred pe tine revoluţionar ?
— De ce te miri ? Toată lumea ştie că sunt revoluţionar^ Se duse
iritată la una din vitrinele Chippendale, care
stau faţă în faţă, în tindă, pînă la oglinda cît un perT^te din
fund, ca să puie două pahare de cristal de Baccarat. care s«
amestecaseră printre paharele de cleştar obicinuit, de pe masă. O
supăra această încurcătură, căci paharele de care s< slujea zilnic
mergeau, fii'eşte. mai des la bucătărie, la spălat, şi deci se spărgeau
mai uşor. De aceea le cruţa pe cele bunt de tot. păstrîndu-le pentru
mesele mati cu musafiri. Bătrina doică nu vedea însă destul de bine,
ca să poată deosebi gravura subţire de pe ele, nici nu auzea uşor ca să
le încerc» cu unghia şi să asculte cînlarea lor uşoară şi pură. Aşa că L
tot amesteca. Fusese amărîtă văzînd că serviciul de treizec. § i Sàie dt'
persoane cu cîte cinci feluri de pahare de fiecare
93
1se descompletase. Acum descoperi .>i alte amestecuri m vi-
trină şi le alegea, apleeîndu-se şi i*idieîndu-se ca să le puna în
ordine.
Mîncînd ca un hămesit, Halepliu o urmărea ameţit de parfumul
ei suav şi ticălos de mosc. dulce ca pielea, măsu-rind-o eu (^hii lui
rotunzi şi lacomi. Capotul de pe ea, de un albastru aproapt? negi'u, se
Inclîidea sus oval. ca o n>chie decoltată, lăsîndu-i afară po rînd
unUTÎi rotunzi şi roz-albi după jocul aplecărilor şi întoarcerilor.
Moai'ul grecesc, in-foiat ca borangicul, nu se lipea pe tmpul vînjos, ci
luneca foşnind ca o mătase peste o marmura caldă şi mlădie fiindcă,
din pricina căldurii de nesuferit, nu avea nimic altceva pe dedt^subt.
Aceste lunecări ale moarului vineţiu le simţea ea ea nişte mîngîieri
răcoroase, dar pe Halepliu numai foşnetul lor peste rotunjimile
pietroase ale trupului tînăr îl înnebunea. Bt)lnav de pofte, nu
îndrăznea să-şi arate gîndurile, fiindcă încercase odată să facă doar
aluzie şi fusese pe loc poftit în uliţă. Nu \^rea să piardă favoarea,
pentru care era invidiat, de a fi în fiece zi în preajma ei, căci ştia că
unii boieri ar fi plătit — şi cei admişi plăt(^au scump — plăcerea de a
le fi primită invitaţia, pe care o făceau acestei actriţe, ca să fie
musafira lor la masă, ceea ce ea primea, dealtfel, din Cinicul şi
plictiseală, destul de rar. Tot din pricina căl durii Îşi ridicase pli-tele
aurii în creştetial capului, într-un nod întărit eu scobitori. Fusese
cîndva un joc glumeţ, ca sa-î necăjească pe Aristia cu toanele ei şi pe
care-1 juca acum ea pentru e a singură, cînd era prea cald. Fostul ei
dascăl, care era subt încîntarea relativ recentei descoperiri a Venusei
de la Millo, ¡i spunea, cu o fericită uimb'e. că ea are capul leit al
statuii greceşti, numai cu nasul puţin mai sumos, şi o ruga să-şi
ridice părul auriu în sus, înnodat în opoziţie cu fruntea, aşa cum
văzuse el în reproducerile care umpluscră lumea, pentru ca
asemănarea să fie şi mai desăvîrşită. Ceea ce ea făcea, ră.sfaţîn(ifii-se
şi izmenindu-ST^, căci nu credea că e atît de frumoasă, folosind
sct)bitori în loc de pieptenii de sidel Cu diamiuite, ca>*e se ]-
ali5t;oau pe masa joasă cu oglindă rotundă de Veneţia din oduia de
dormit.
Ea găsea, poznaşă, că aşa, eu părul adunat CARAGHÎOI5 creştet,
seamănă cu guvernantele franţuzoaice, cum se aflau prin mai toate
casele boiereşti. Dar nu ea avea dreptate, d Aristia. Chiar aşa cu
nodul întărit cu scobitori, semăna mult ou Vi^nusa de îa Millo. Acum,
prîvind-o de la spate, înnebunit de f*3ŞNEL\il mătase! peste tăriile
dulci de gutuie pîrguită ale
5
. trupului tînăr, Halepliu mesteca apăsat şi urmăi-ea 'jocul unor
cîrlionţi bălai între două tendoane ale cefei gingaşe.
După ce făcu ordine în vitrină, uită de supărare şi veni din nou
batjocoritoare la masă, ca să mai mănînce şi cu el o cupă de cleştar
lunguiaţă, cu îngheţată de fisticuri. Tăia felioare din miezul verzui
îngheţat şi izbucni în rîs.
— Auzi, tu şi revoluţionar ! De unde şi pînă unde ?
 — Cum de unde, Frusinîca dragă ? Păi nu ştie toată lumea că eu
sunt omul maestrului Aristia ?
Ea îl privi neliniştită o clipă şi apoi înceţoşată de un fior întrebă
aproape în şoaptă, aplecîndu-se peste masă :
— îl caută şi pe el poliţia ? De ce n-a venit aici ?
— Hei, fireşte că îl caută, căci e printre fruntaşii revolu ţiei, dar
n-avea nici o gi'ijă... eu sunt îngerul Iui păzitor...
Ea ridică din umeri iritată de o asemenea asigurare prea ieftină,
— îngerul lui păzitor ?
— Frusinîca, să ştii un lucru de la mine, şi mă mir că nu l-ai
ştiut pînă acum. Cel asupra căi'uia veghează Halepliu poate să
doarmă fără grijă... Je sids tine jorce...
în felul lui, Halepliu nu minţea. Omul acesta, care dis preţuia
întrega lume, nu admira decît trei fiinţe, pentru care avea o reală
afecţiune şi cărora le era foarte devotat, fără ca ele să ştie prea bine
acest lucru. Frusinîca, Aristia şi Eliade erau singurii pe lume pe care
el îi socotea demni de admiraţie. De aceea cînd sîmbăta de dimineaţă
plecase de Ia Agie, unde, în lipsa lui lancU Mânu, îl vestise pe
căpitanul Costache Chiorul că la miezul nopţii „complotiştii" se vor
întruni la circiuma din Dealu Filaretului ca să puie revoluţia la cale,
el alergase într-un suflet pînă la bariera Moşilor. Răzbătuse cu greu
prin mulţime, căci deşi Joia Moşilor trecuse şi ple caseră şi circul cel
mare şi cele două berării de lux, cu ghirlande şi cu cadîne care jucau
după daulă şî clarinet danţul pîntecului, mai rămăseseră încă
ţuicăriile şi barăcile mici de pînză cu minunăţii de tot soiul. Se opri
în grădina lui Eliade, chiar în faţa unei roate a norocului, şi de acolo,
dînd două parale de aramă unui băieţaş, îl trimise cu un bilet la
profesor : ,,Nu vă duceţi deseară la circiuma din Dealu Fila retului'', îi
scria cu slove chirilice. S-a luat după băieţaş să vadă dacă a intrat şi l-
a aşteptat după un dud pînă cînd a ieşit. Atunci, abia, s-a liniştit. Il
cunoştea pe Eliade de cînd îi fusese elev la „Filarmonică". Acesta cînd
a citit biletul
 100
s-a îmbolnăvit de-a binelea, aşa încît n-a fost o minciuna cînd a
trimis vorbă că e bolnav şi nu poate veni. Aristia ză-cînd în pat nu i s-a
părut că ar putea fi arestat, aşa că s-a plimbat în voie pe Podu Mogoşoaiei şi
s-a dus la cazinou să vadă cine mai e pe acolo şi ce se mai aude. Pe la zece
seara, ştiind că vizitiul e cu Frusinica, venise şi se ascunsese în grajd. Ştia
că, aşa cum se înţelesese, Agia îl va căuta pe acasă, ca să se afle de către toţi
că e urmărit, şi mai ştia că va fi tărăboi mare cînd va fi descoperit ascuns în
grajd la Frusinica Băl-Ceaurescu.
Acum mînca şi bea cu pofiă, jn timp ce acliiţa rămăsese pe gînduri,
cam speriată. /
— Ascultă, Halepliule, caută numaidecît pe maestrul Aristia. Spune-i
că vreau să-i vorbesc negreşit. Trebuie să afle că e în primejdie... Trebuie să-
1 aducem să-1 a.scundem aci. Vasilico, spune lui Marin să înhame murgul la
cotigă. Aşa, te duci cu cotiga, să nu te muşte cîinii... Aproape că îl sculă de
la masă.
După ce-şi aranja din nou jacheta scurtă şi-şi potrivi cu „-jjă
pălărioara cu fund mic şi margini rotunde, Halepliu stătu liniştit ca să-i
facă Frusinica legătura, căci ea nu putea suferi o legătură la gît prost făcută,
şi ap)oi se urcă în cotiga de lapte, alături de Marin, pornind, chipuiile, ca
să-1 caute pe Aristia. în prag se râzgindi şi se hotărî să-i mărturisească
Frusinichii că de patru zile maestrul o bolnav de holeră, dar nu găsi cu cale
s-o tulbure şi renunţă. Se duse însă de-a dreptul la Aristia acasă, ca să vadă
cum îi mai e II găsi mult mai bine, dar îngrijorat.
— Halepliule, de unde vii ? Şi fără să-i mai dea timp să răspundă, îi
spuse alarmat şi ol : Nu te mai duce acasă... Te-au căutat cei de la Agie. A
venit Bănescu să-mi spuie. Se bucura, ticălosul... Să ştii că ăsta ţi-e cam
duşman, as-cunde-te pînă mîine aci prin vie.
— Am dormit, în fin, în grajdul Frusinichii, il lămuri Halepliu
prefăcîndu-se nedumerit de cele ce i se spunea Maestre, vă caută şi
Frusinica, vrea să vă vază.
 Tomnatecul şi frumosul palicar tresări înfiorat, acope-rindu-se în
gi^abă cu pătura fină d(; păr de cămilă.
— Nici nu-i spune, nu vreau să mă vază cumva bolnav Lasă că-i
trimit eu o scrisoare. Ascunde-te in cramă.
.^ci îl găsiseră a doua zi duminică, în zorii zilei, Bălcescu şi ceilalţi
care scăpaseră nearestaţi în Dealu Filare* * ]\}\ şi se pregăteau să plece la
Telega.
101
Ion Brătianu fu şi el foarte activ in duminica asta însorită, cînd
cei mai mulţi dintre cauzaşi stăteau ascunşi, ca îngropaţi în pămînt.
Avea o idee a lui şi nu vi^ea să renunţe la ea. deşi pe uliţe erau mai
multi dorobanţi şi spioni ai Agiei decit trecători. Costache Cliîorul
nu izbutise, cu ixy^.tà truda iui, să aducă în beciurile Agiei docil
cîţiva inşi. dintre cei mai mărunţi. De nerecunoscul, cu barba iasă, cu
mustaţa scurtată, cu ochelari albaştri, Brătianu căută mai întîi pe
Nicolae Golescu la Beh^edere, unde intră îmbrăcat ca un vînzător de
covoare^ şi il află ceva mai bine. Din pragul odăii discută cu el data
izbucnirii revoluţiei în Bucureşti şi4 află de aceeaşi părere, hotăi'înd-
o amîndoi pentru noaptea de miercuri spre joi, către trei dimineaţa.
Apoi cutreieră mahalalele, aşa, îmbrăcat ca un vînzător, cu două
covoare persane pe umăr, vestindu-şi cîrciumarii să-şi aibă oamenii
gata, dar să aştepte un semn de la el. Fu mai greu de vorbit cu Axente
Sever şi cu dascălii lui ardeleni. Acesta îi spusese că el cu tabacii nu
pf )rnesc decît după ce mişcarea se va fi început. Va da, aşa înainte,
doai- şapte-opt Ckameni care să tragă clopotul Mitropoliei, făcînd şi
pază în jurul lui, îi spuse şi lui Brătianu că e foarte supăi-at de în-
tîmplarea de la circiuma din Dealu Filaretului. căci dascălul se
încăpăţîna să creadă că totul a fost din vina.boierilor
în vremea asta, cînd se înserase binişor, după ce se ospă-toiseră
şi luară merinde şi cu ei, Eliade şi Şlefan Golescu se urcaseră în
trăsura galbenă a lui Rosetti şi poiniseră spar bat^iera Bragadiiului,
unde-i aştepta caleaşca de la Belvedere, după planul stabilit cu
Deivos.
Cara o jumătate de ceas după plecare^a lor, Brătianu se întoarse
din nou în ascunzătoarea de la Pavlicioni, unde-1 aşteptau mereu
neliniştiţi şi cei doi mari negustori.
După o masă alît de îmbelşugiită ieşiseră să se plimbe pnn vxe
şi-apoi se întorseseră să-şi bea cafelele şi să tragă ciubuce pe cele
două sofale din ceardac. Nu evă întuneric, mai ales că luna era pe
jumătate gălbuie intr-un cer sticlos. Socoti că e locul şi timpul să
convertească pe cei doi, care Î se părură copţi, speriaţi cum erau, să
devie masoni.
— De ce sunteţi dumneavoastră, domnilor, atît de îngrijoraţi ?
Uite, eu asta nu pricep...
Hagi Curţi zîmbi. pasămite, In umbră, judecind după mo-
Uci.unea glasului
10^
— Apoi vezi dumnoaLa, boierule, .> Î greu sâ întele^-l^
Dumneata mi se pare că ai împlinit sapiămîna trecută, după ei te am
auzit, douăzeci' ş i şapte de ani, iar eu ani tocmai cincizeci şi patru,
iar prietenul meu Dobrovici e trecut de şaizeci... Apoi totuna e ?
— Nu e vwba de tinereţe, domriLLiv Hagi Cu/13... £ -orba de
altceva... E vorba că ou am prieteni puternici, p'-- ear**^ poci să mă
bizui. Do aici vine curajul meu.
Dobrovici mîrîi, cam toropit totuşi de masa buna :
— De... dumneavoastră, boierii, vă cam ajutaţi într^
dumneavoastră. Dar penti'U noi, negustorii, e mai gî'eu. Ce-i
pasă boierului Costache Rosetti că e arestuit ^ cînd un chiul lui e
mare logofăt halea... ? îţi trebuie mult curaj ca să fii negustor azi.
Spuse fraza din urmă la întîmpiare, rnai mult ca să-şi ascundă gîndul
care era ; .,îu trebuie multa neghiobie ca să te bagi inti-e boierii care
luptă pentru libertate", căci altfel solidaiitatea negustorilor era
ştiută.
 Brătianu, răsturnat pe scaun, cu picioarele sprijinite pe sofaua
pe care stăteau cei doi cu picioarele adunate subt ei, prinse aşa în
umbră privirea lui Pavlicioni, caî'e îl încuraja pe calea începută.
Acesta personal, deşi legat de Hag^î: Curţi, ştiindu-1 hagiu, nu
avusese curajul sâ-i vorbească pînă acuro despre masonerie.
— Nu despre astfel de prieteni am vrut eu să vorbesc,
domnilor... A fi boier azi nu e mai^^ lucru, dacă eşti împo triva
stăpînirit. Nn aţi văzut ce-a păţit Mitică Filipe¿eu
* La 17 mai liî4îî. C. A. Rosotti semna din partea
Comitetului pentru dezrobirea Patriei/*, după ce insii^tase pe
îînga Bibescu să troacă la reüormo pentru rcna.şterea ţării, un
document de irnputer-aiciro a lui Ion Ghica spre a convinge
înalta Poartă in demersurile snîe îa Coastantinopol ca
instituţiile din ţară — în vederea reînnoirii afl ministnitive — să
benefi cieze de patronajul (urcesc potrî ^'í* obIi¿^a-ţiilor stipulate
de vechile convenţii (cî. Anul.1848, I. p. 38S). In răs'-timpul
absenţei lui Ion Ghica, C. A. Ros^irti a preluat funcţia acestuia
în comitetul executiv consiituii: In maj-rie J.843. După o scurta
perioadă de acalmie, la sf îrşiful kmii mai şi începutuJ. lui iunie,
comitetul îşi inrensifi că activitatea stabilind planul revoluţiei
pr^econizată izbucnească în ziua de 7 iunie. G. Bibescu, prin
agenţii săi. afl ă planul, arestîndu-i pe C. A. Rosetti, Voinescu II
şi alţii, la 9 iunie, însă numa:! pentru o zi, dacă la 11 iunie,
imediat după semnarea Constituţiei, C. A. Rosetti a şi fost
eliberat din cazarmă. Momentul este consem nat fi e ministrul
Colquhoim în Jurnalul pe anul 1847—1849, copie ia Biiilioteca
Centrală de Stat, Fondul Suint-Georgesc, CCVI/dcijar 4 (ct şi E.
Wlntorhaldor, Dezrobirea României, in Pruncul român, m 2, 7
iunie 1848, p. 5~t3) (n. ed.).
103
Despre altfel de prieteni vreau să vorbesc... Despre oamenii care
sar de la capătul lumii ca să te ajute să ieşi de la în chisoare, de pildă...
Uite, astfel de -prieteni am eu în fratele Costache Rosetti, ori în
fratele Pavlicioni, caro e aici de faţă. De fapt, nu sunt numai prieteni,
ci adevăraţi fraţi cu legămînt juruit... Aţi auzit despre frăţietatea
francmasonilor ?
Cei doi auziseră ei ceva despre asta ; li se spusese că Ion
Cîmpineanu şi Eliade sunt francmasoni, dar nimeni nu le vorbise
despre asta anume. Acum ascultară un ceas întreg pe Brătianu şi apoi
pe Pavlicioni, vorbindu-le despre puterea grozavă a Marelui Orient,
despre ceremoniile oculte care leagă prin jurăminte cumplite, despre
frumuseţile gradului Rose-Croix.
— Eh, pricepeţi acum izvorul puterii noastre ? Cînd am plecat
noi acum trei luni, noi am plecat din îndemnul unor oameni care au
mai făcut revoluţii, care ştiu ce e o revoluţie şi pe al căror sprijin ne
putem bizui... Odată cu noi a plecat cuvîntul către toate lojile dinspre
răsărit, ca să ne dea pe loc ajutorul de care avem nevoie... Ceea ce ne
spunea era că ei, care veniseră în primăvară de la Paris, se socoteau
deasupi^a masonilor din ţară, peste care voiau să treacă dispreţuitori.
Ca să-i impresioneze pe naivi, masonii se lăsau acuzaţi de către
reacţionari că ei ar fi urzit în taină toate revoluţiile din Franţa şi de
aiurea, că puterea lor e fără margini, iar în intimitate, cînd doreau să
facă prozeliţi, îşi atribuiau, se pare, de-a dreptul asemenea merite.
Mai mult decît laudele lor despre pretinsa putere a Marelui Orient de
a face revoluţii, îi tulbură pe cei doi, însă, faptul că Pavlicioni le arătă
că în lojile masonice sunt mulţi ne^gustori din lumea întreagă, la
care ei se vor putea adî'esa ca la nişte fraţi, cu o încredere fără
margini, pentru ca să încheie afaceri de tot soiul. îşi dăduseră
bucuroşi adeziunile şi rămăsese stabilit că în cursul lunei iulie să aibă
loc ceremonia iniţierii.
Astfel se încheie în Bucureşti, în pacea înşelătoare a nopţii,
duminica de 6 iunie, care fusese atît de însorită şi atît de zbuciumată
în acelaşi timp.
 A doua zi, luni, avu loc pentru cei rămaşi în capitală o adunare
la Voinescu II acasă, căci nici el nu participase la
104
şedixiţrt cu bucluc, aşa că putu scăpa de bănuielile Agiei ;
oricum, grijulii, nu se intîlniră în casa părintească, spaţioasă şi
ascunsă în fundul unei grădini imense (Voinescu II era unul din cei
şaptesprezece-optsprezece boieri fruntaşi care participau la
revoluţie, dîn cele şaptezeci de mari familii, dar familia lui era,
trebuie spus, dintre cele noi în acest rang). Fură chemaţi la această
consfătuke cauzaşi aleşi pe sprinceană, căci din spirit de intrigă şi
pretenţii de ierarhie politică nu erau primiţi la aceste şedmţe de către
cei care ţineau iţele în mîini decît numai cei socotiţi de ei că au
destulă greutate socială. De astă dată se hotărî să nu vie nici unul
dintre cei care fuseseră sîmbătă seara în Dealu Filaretului. Adunarea
se ţinu în căsuţa pe care, la fel cu ceilalţi boieri tineri, ca şi fiecare
din fraţii Goleşti, de pildă,
Voinescu II o avea anume izolată pentru viaţa de holtei şi unde,
dealtfel, se şi ţineau şedinţele literare săptămînale ale „Asociaţiei
literare".
în după-amiaza toropită de soare se strecurară pe uliţa
adormită, strîmbă şi pustie, vreo douăzeci de cauzaşi, care pătrunseră
pe rînd, lăsînd să treacă timp de la unul la altul, în căsuţa de pe dîmb,
scundă şi acoperită cu olane înverzite.
Fură de faţă astfel Bolliac, Brătianu, Golescu-Albu, Pavlicioni,
Scarlat Kretzulescu, Costache Bălcescu, arhimaii-dritul Snagoveanu,
Danielopolu, pictorul Negulici şi, bineînţeles, Voinescu II şî alţii.
Veni şi Aristia, care se însănătoşise brusc. Axente Sever nu vru să vie
nici de astă dată. Statură, aşa cum se obicinuia la şedinţele literare,
care pe unde apucară, în odaia lungă,şi cu tavanul jos, cei mai mulţi
lungiţi pe^sofale. De la început Brătianu luă cuvîntul spunîndu-le de
ce nu vine Nicolae Golescu şi arătînd că a in-tei^venit o schimbare
faţă de cele stabilite mai înainte. El şî cu Nicolae Golescu sunt de
părere că revoluţia trebuie să -izbucnească noaptea şi anume, la două
ore după miezul nopţii, miercuri spre'joi. Voinescu II, uimit de
această propunere, le aminti că s-a mai discutat acest lucru şi că ar fi
o greşeală să se scMmbe hotărîrea luată. Bălcescu, înainte de plecare,
a arătat limpede că revoluţia nu este un complot în întunericul
nopţii, ci o mişcare vie, care trebuie să fie a poporului însuşi, că din
cea dintîi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile
sociale.
—• Ţi-aduci aminte, frate Brătianu, discuţia noastră de.
săptămîna trecută ? Eu nu poci uita părerea lui Bălcescu că
105
1IU trebuie să mai fie complot, câ e nevoie ca masele popi; tmrt să 9e
adune dintr-o dată... să freamăte laolaltă, sâ s* kicăteencă şi astfel să
pornească fără şovăire, toţi ca u «îi^ur om, incit să zădărnicească orice
rezistenţă a domni torului şi a oamenilor lui... Aceasta se poate
întîmplă numai dacă semnalul revoluţiei este dat în plină zi, atunci
cind «liţele Bucureştilor sunt înţesate de lume, cînd Agia va fi
neputincioasă să ia vreo măsură. Dimpotrivă, noaptea ne vom putea
aduna prea puţini... Nu vom avea ţinte potri vito pentru ceea cc
vrem noi...
Costache Bălcescu fu şi el de aceeaşi părere cu V OJ nescu II,
adăugind că trebuie aşteptat să se înceapă m^ Intîi în tară, pentru ca
ocîrmuirea să fie intre două focuri dar Ion Brătianu ţinu cu indîrjire
la părerea lui, arătînd că o mînă de oameni hotărîţi pot mai mult
decît mulţimile haotice.
Arhimandritul loasaf Snagoveanu, un bărbat înalt, negricios, cu
faţa încach'ată într-o barbă neagră şi mătăs*>asr) fu şi el de păi^erea
lui Voinescu II, şi interveni cu o voc' gravă, care venea parcă dc subt o
boltă :
— Domnule Brătianu, nu te cunosc prea bine, văz însă că *\şti
foarte tînăr, api'oapo un copil. Aici arhimandritul Snagoveanu se lăsa
înşelat de înfăţişarea chipului de adolescent pe carc-1 avea în noua lui
înfăţişai'e, cel pe car' lumea şi începuse să -1 cheme „Firfiricu"... Ar fi
bine să asculţi do cei mai în vîrstă decît dumneata, care cunosc ştiu
mai multe.
Ai'himandritul Snagoveanu se vedea mai bine ziua în fruntea
mulţimii, cu crucea în mină şi, dimpotrivă, nu s« vedea deloc
umblînd pe furiş, nociptca.
I'»n Brătianu luă din nou cuvîntul şi, foarte vioi, cu un to- i t nt
de fraze rostite sonor, cu o voce din cap, care îngrozi pe \'oi nescu II,
căci se temea că vor fi auzite şi dincx)l<^ df pen\i, izbuti să aducă pe
cei mai mulţi de pai'tra lui. S* hotărî deci ca semnalul revoluţiei să se
dea în noaptea d r rniercui'i spre joi. Se stabili apoi lămurit planul
mişcării Io în această noapte. Ion Brătianu va veni cu o ceată de oa -
meni hotărîţi pe la Oborul Vechi, ctşteptînd pe maidanul din dosul
bisericii Caimata. Axente Sever lu'ma să vie cu tabacii fntre Sf înta
Vineri şi Hanul Roşu. Altă c<*ată se va adt'"in venind din Dealu Spirii
subt p)dul de la Mihai-Vodă. -vor mai împărţi în acea noapte
ultímenle arme. Cînd va sun. i Inir-o dungă clopotul c<^l maro al
Mirropi)liei, toate o^rel' vor porni spi^ palatul lui Bibescu, de dincolo
de gîrlă.
l t )(5
a

I
I
a-
in cii

I
Penlrii manifestaţiiJe care voj' uiina, fiecare şeî de cealâ va lua
mîine, ziua, de la prăvălia lui Danielopolu cîte ua steag mare
tricolor, pe care-1 va pune acasă în ţinte pe beţe lungi potrivite. Vor
lua, de asemeni, tot de la Danielopolu^ Citeva traiste cu cocarde
tricolore, care se vor împărţi mulţimii de cum se va lumina de ziuă.
Tot mîine, marţi, Voinescu II, Aristia şi pictQrul Negulici se vor
întiini după-amiaza acasă la Negulici, de unde unii cauzaşi intelec -
tuali, care nu aveau destulă greutate socială ca să fie che maţi azi, vor
lidica afişele necesare. Proclamaţia tipărită şii unele cuvîntări scrise,
care se vor citi în cursul dimineti|i-de joi in diferite pieţe ale oraşului.
Va trebui ca In cîteva ceasuri să se răspîndească mii de ascnnenea
afişe şi text( ale Constituţiei. Penti' U asta grupul de pictori, actori
şi scriitori dintre căuzaşii mai mărunţi \^a ţine sfat la Nega-lici,
prezidat de Voinescu II şi Aristia. ca să găsească mij-| toacele cele mai
bune pentru răspindirea cuvintulut revo-^l luţiei.
AlCvSeseră locuinţa lui Negulici, fiindcă era în iundul| unei
curţi îngrădite cu uluci înalte, iar în săpatele ei era Q| grădină prin
care la nevoie se putea fugi. Casa era joasă, dar a\'ea odăi mari ca
nişte magazii. Era de nelocuit, căo se încălzea greu, dar după ce focul
cel mare îi nimicise lo-^ cuinţa şi tot ceea ce avea lucrări şi mobilier,
pictorul nu găsise nimic mai potrivit ca să-i poată sluji şi de atelier.
Hotărîseră să se întrunească după-amiază, căci era timpul' cel mai
potrivit, fiindcă oraşul era mai tot pustiu şi ador mit din pricina
căldurii. Deci se adunaseră aci Voinescu Ii. Negulici. Aristia.
Bolintineanu, Scarlat şi Ştefan Turna-vitu. Zâne, Teulescu. Apoloni,
cei doi fraţi Calina, pictora^ Rosenlhal, Iscovescu, iuncărul Niţă
Magheru, Mihăileanu/ fostul secretar al teatrului, prieten cu Aristia,
ca şi Zăgă-nescu călugărul. Paleológu, Mavromati, profesorul
Dumitru Rădulescu şi popa Dumilru Georgescu şi încă vreo doi. Şe -
dinţa fu, dealtfel, foarte scurtă şi cel dintîi care ieşi, cu o
săcuUeaţă'înţesată de hîrtii şi cocarde, fu Aristia, car^ scoase capul
cu grijă pe portiţă şi numai cînd îi făcu semn Halepliu ieşi de--a
binelea. Actorul fusese însărcinat să facă de pază afară, transmitind
semnele, pe care urma să le pr:i-n^ească în caz de primejdie de
la alţi doi actori;
 10
care vegheau încă mai departe, unul în stìnga şi altul în dreapta
casei.
— Du-te tu cu ele şi ascunde-le la cramă în butoaie. Mîine
soai'â, miercuri, le aduci pe la unu noaptea în spa tele bisericii
Boteanu, unde ne întilnim cu ceilalţi din grupul nostru... Vezi,
fereşte-te de Agie, câ te caută mereu... Te-au căutat şi azi pe acasă,
mi-a spus adineauri Mihăileanu.
— Adică... maestre... mnne, miercuri ? bilbii actorul, speriat că
va ascunde afiptele la cramă, dar şi bucuros că afla data precisă care-1
interesa.
— Miine seară... miine seară după miezul nopţii se va da
semnalul libertăţii, Halepliule... Va fi o dată istorică.
Pe lîngă ei trecu o birjă cu coşul ridicat, şi Aristia se răzgîndi
dintr-o dată. Făcu semn birjarului să stea şi luă din mina lui Halepliu
săculteaţa înţesată.
— Lasă că le iau cu mine. Tu vino mîine pe la mie^ji nopţii ia
mine acasă, ca să pornim împreună. Va veni şi Mihăileanu,
Mavromati, arhimandritul Snagoveanu, Zăgă-nescu şi alţii.
Halepliu se uită lung după bii'jă şi se holărî să se ducă
numaidecît la Agie. Cunoştea inti-area din dos pe unde erau aduşi cei
arestaţi. Dar nu-1 găsi acolo pe lancu Manu, şi, hotărît de data asta să
stea de v(^rbă de-a dreptul cu el, numai cu cl, amină pe a doua zi
dimiiieaţa.
DEŞTEPŢII ÎNTRE Ei
Păşind miercuri pe ]a zece în odaia cea mare de la Agie,
Halepliu se înclină de la uşă, ducînd pînă jos pălărioara lui rotundă şi
cu fundul tare, apoi se apropie de biroul europenesc la care lucra aga
lancu Manu.
— Saliu /... căci ţinea să se ştie că el cunoaşte limba franceză, că
nu e un oarecare acolo.
 Cel de la bii'ou nu-i răspunse la salut, căci i se părea ri-dicul să
răspundă unui asemenea ţip. Ridică spre eJ ochii mari, îşi trecu limba
pe subt mustaţa groasă, tunsă scurt şi cănită, dar canéala nu i se luă
pe limbă, fiindcă era totuşi o idee.de loc potrivit cu forfecuţa între
buzele senzuale^ pline, şi fiix4e înnegrite. îşi împi^bună însă mîinile
pe piept şi spuse cu un fel de admiraţie :
— Eşti un straşnic pezevenchi, Halepliule.
— Sunf patriot, Eselans, îi răspunse celălalt cu demnitate...
Numai amorul patriei...
— Eşti un straşnic pezevenchi, îi spuse lancu Manu din nou,
fără să-şi mişte capul înclinat pe umărul stîng,
— Sunt patriot Eselans..,
— Eşti un patribtos, dar eşti şi pezevenchi.», Mi-ai plăcut !
— Dacă m-aţi fi ascultat de la început, astăzi toţi aceşti
duşmani ai patriei ar fi fost în beciurile Agiei. Eu vi i-am denonsat la
timp, dar fiindcă nu sunt renomé, nimeni nu m-a ascultat.
în afai^ă de faptul că suferea fiindcă i se făgăduia talentul de
actor, Halepliu era amărît şi fiindcă nu i se recunoşteau nobleţea şi
distincţia naturală. Se credea superior tuturor celor din jurul său prin
naştere,-susţinînd că este un fiu natural al unui Bibescu, fără să poată
preciza al căruia dintre ei, şi prin cultura lui de om care vorbeşte
fran-
109
ţuzeşte, dar toate acestea pretindea el că nu i so recunosc din
pricină că.nu e renarne. Tot din pricină că nu e re-nome, i se părea lui
că lancu Manu nu ţine socoteală de denunţui-ile pe care le făcea la
Agie, unde serviciile lui erau astfel dureros nesocotite. Ah, dacă ar fi
fost renomé.,. Era marca lui suferinţă. Cum îşi aducea aminte de asta,
faţa lungă şi brăzdată i se împietrea, iar nasul ascuţit i se făcea lucios.
îi era silă de lumea asta ticăloasă, lipsită dc caracter.
lancu Manu vîrî înti^-un sertar mîna gi'asă, plină de inele după
felul oriental, deşi altfel se îmbrăca europeneşte, la Gheorghe
Coengiopolu în Lipscani, undo hainele i le croia Coulcvrin, adus
anume de la Paris. Din cutia lustruită a sertarului scoase, fără să se
uite, o punguliţă de culoarea tutunului, pe^ care i-o aruncă lui
Halepliu pe birou.
Acesta întinse mîna făi'ă grabă şi pipăi conţinutul pe dinafară.
— Ce sunt astea ? Acadele ?
— Nu... Treizeci de galbeni.
— Cam puţin, Eselans.., Spionii dumneavoastră vă costă mai
mulţi bani şi nu vă sunt de nici un Colos.
— Am să-ţi dau mai mult mîine, dacă îmi vei aduce acum alte
ştiri... Do aceea.te tot caut de cîteva zile... Trebuie să ne spui
numaidecît unde se întîlnesc din nou şefii complotiştilor... Şi mai cu
seamă vi^eau să punem mîna pe hîrtii... Să-i prindem pe propaganti
cînd au buzunarele pline.
Halepliu îşi aminti dintr-o dată de Aristia şi se făcu alb la faţă.
Acasă la el, la maestrul lui, Aristia, erau afiptele şi textul
Proclamaţiei. Se ridică în picioare şi rosti plin de demnitate :
— Arhonda, văd că dumneata mă socoteşti spion... N-am gîndit
că meiit această poreclă insultatlA^ă... Mi-aţi brizat inima, arhonda.
Vocea lui era ele o sonoritate de vioară plesnită, dezarticulată şi
neaşteptat îndureratei. Parcă spunea ciimpeie din ceva ştiut rnai
dinainte, dar de o sinceritate pe care niciodată el nu o putea vădi pe
scenă, căci atunci cînd juca în faţa publicului, juca din cale-afară de
scrobit, tocmai pentru că ţinea să facă impresie deosebită şi punea
accente false, pe care, prost cvmi ova, el le credea valoroase, aşa cum
îşi presăra şi vorbirea cu „radicale"', tot ca să facă hnprosie deosebită.
lancu Manu vru să-i trînieaseă in faţă, cu ciitismul lui obicinuit,
un răspuns tăios, căci protestarea actorului i se păru obraznică. Ceva,
de pildă, ca : „ei, nu eşti spion, dar îţî vinzi prietenii pentru bani, la
Agie...** Dar îi văzu ocirii fără gene înroşiţi de lacrimi, care acum i se
scurgeau de-a lungul nasului, şi fu tulburat şi el.
 Halepliu se gîndea în clipa aceea la Aristia, care-1 ţinuse într-o
odaie la el, cînd începuse să joace teatru, care-i dădea hainele lui
vechi sa le potrivească la croitor şi să le poarte, care-i dădea şi acum
bani de masă. Nu... nu putea să-i denunţe pe Aristia şi nici pe Eliade
nu putea. Mai ales pe Eliade... Amîndoi însemnaseră mult in viaţa lui
de actor, v^eşnic flămînd... E drept că aceşti doi oameni de inimă se
purtaseră la fel cu toţi elevii şcoalei de teatru. După cîţiva ani de
succese care stîrniseră entuziasmul patriotic al tutu ror iubitorilor de
spectacole dramatice în limba românească, între întemeietorii
„Societăţii Filamionice'' intrase dihonia şi începuse între ei im
adevăiat război. Asta dusese la desfiinţarea societăţii, căci nu se mai
plăteau sumele subscrise de sprijinitori. Urmară zile grele pentru
elevele şi elevii biu'sieri ai Şcoalei de declamaţie, fiindcă erau mai
toţi tineri şi nevoiaşi. Fără Eliade şi Ai*istia n-ar fi putut s-o scoată la
capăt. îndeosebi Halepliu nu putea uita că într-o seară de iarnă, pe
viscol, intrase în odaia lui, rece ca o gheţărie, dascălul său, Eliade,
care, nemaivăzîndu-1 timp de o săptămîna şi bănuind că e bolnav,
căutase să-i dea de urmă. Lucru foarte greu, întrucît neizbutind să
plătească niciodată chiria, Halepliu se muta pe furiş, mai întotdeauna
noaptea, căci n-avea alt calabalîc decît hainele de pe el şi cîteva cărţi
Nici aici, unde sta la o văduvă de lăutar, nu plătise chiria de vreo două
luni, iar de o săptămîna zăcea la pat, nemaiputînd cutreiera birturile
ca să găsească pe cineva să-i plătească şi lui o masă. Cînd a intrat
profesorul cu obrajii înroşiţi şi mustaţa udă de fulgii topiţi pe ea,
Halepliu a crezut că se răstoarnă ceruL Eliade, înţelegînd din răspun -
surile încurcate ale elevului său cum stau lucrurile, ieşi din nou pe
uşă, întorcîndu-se cam peste o jumătate de ceas. Venea întovărăşit de
un băiat de la circiuma din colţ, care aducea în spate un sac de lemne.
El însuşi ţinea în braţe un clondir de vin roşu, cum şi o pungă mare,
pămîntie, cu de-ale mîncării. Proprietăreasa, văzînd despre ce e
vorba, făcu numaidecît focul în sobiţa de tablă şi puse vinul roşu la
fiert cu zahăr. în scurt timp în odăiţă era atît de cald, că Eliade îşi
scoase mantaua, căptuşită, de pe el, Halepliu, care nu mai mîncase de
atîta vre^me, găsi că varnevicii cu i\reanj brînza albă şi halvaua cu
alune sunt o mîncare demnă
IU
1
de eroii unei tragedii. Dar asta nu tuse nîinic. încălzit de vinul
roşu fiert cu zahăr şi scorţişoară, actorul nu numai că se sculă din
pat, dar începu să declame prin casă tirade întregi din rolele învăţate
la şcoală. Se întîmplă atunci un lucru neaşteptat. Eliade, care la
examene şi în notele din gazetă fusese foarte aspru cu el, acum,
încălzit de-a binelea, exclamase cu o voce puternică : „Halepliule, tu
eşti un mare talent.." Actorul a început să tremure şi i-au dat
lacrimile. Nimeni nu-i mai spusese pînă atunci că are talent şi, vai,
nimeni nu i-a mai spus nici de atunci încoace. Dm seara aceea de
iarnă Eliade era un sf înt pentru el. N-avea importanţă că mai tîrziu a
uitat să-i repete această neasemuită părere. Se găsise un om care o
dată măcar în toată viaţa să-i spună şi lui că e un mare talent. De cîte
ori se gîndeşte la asta îi dau lacrimile. Cum ar fi putut deci să nu-1
vestească în taină, prin acel bileţel neiscălit, să nu se ducă sîmbătă
seara la circiuma din Dealu Filaretului, unde el îl trimisese pe
căpitanul Costache Chioru ca să-i ia pe toţi căuzaşii ca din oală ? Ah,
nu, îşi zisese Halepliu, înduioşat şi acum de propria lui frumuseţe
sufletească, nu, în inima mea creşte floarea recunoştinţei !... Şi
lacrimile îi curgeau de-a lungul nasului uscat... Ah, acest ticălos de
lancu Mânu, care-1 vinde pe vodă, asta ştie toată lumea, îl crede pe el
spion ! Spion el, care... Se frînsese tot, şi trupul i se zgîlţîna de plîns.
— Ah ! Jigniţi astfel un suflet de artist... Ştiţi dumnea voastră,
arhonda, ce e un suflet de artist ?
lancu Mânu rămase buimac pe scaunul lui, cu spătar înalt,
căptuşit cu catifea cafenie.
 Celălalt se plimba acum prin odaia lungă şi joasă, gîn-dindu-se
la Aristia şi la EUade şi plîngînd cu sughiţuri. îi era o milă nesf îrşită
mai cu seamă de el însuşi, care e atît de neînţeles în viaţă.
Aga se sculă de la buou şi veni lîngă el, spunîndu-şi că trebuie
să-1 potolească cu orice preţ, fiindcă vrea să-i dovedească lui Bibescu,
neapărat, că el veghează şi că îi are pe complotişti în buzunar. în
definitiv cariera lui depinde de domnitorul ăsta îngîmfat şi zevzec,
care merge cu ochii închişi spre prăpastie. Veni lîngă Halepliu şi-i
puse mîna, teatral îndurerat, pe umăr.
— Cum poţi să-mi spui că eu nu ştiu ce e un suflet de artist ?
Dumneata nu ştii că toţi poeţii şi pictorii găsesc la mine casa deschisă
şi ajutor oricînd ?
112

■
Halepliu ştia acest lucru. întreg Bucureştii ştia asta. E drept că
pe acest boier fălos şi lacom, care se crede foarte deştept, îl plictisesc
poeţii şi pictorii, dar gingaşa lui nevastă e o mare iubitoare a cărţilor,
a muzicii şi picturii. Anicuţei Manu îi dedicase Eliade cu douăzeci de
ani mai înainte acel faimos Sburătorul, pe care Aristia îl citea atît de
frumos. Era nelipsită la 'teatru cînd se dădeau spectacole în sala joasă
şi îngustă de la Momolo, cu lojile roşii, despărţite de stîlpi de lemn.
Trimitea de acasă slugile cu covoare, scaune şi flori' să-i gătească loja
ei, a doua, alăturată chiar de loja lui vodă.
Văzîndu-1 căzut pe gînduri, lancu Manu stărui, nu fără să-şi
amintească minios că l-au costat destule parale şi aceste toane ale
nevestii !
— Ştii că i-am pozat lui Rosenthal de ne-a zugrăvit pe toţi... pe
mine, pe nevastă-mea şi copiii... acum ea ar vrea să ne facem
portreturile şi la Negulici...
 Aci Halepliu se însenină dintr-o dată şi nu mai ascultă ce-i
spuse mai departe aga despre dragostea lui pentru artişti. Ce nevoie
era să-1 vîndă pe Aristia ori pe Eliade ? Negulici avea şi el Proclamaţia
şi afipte la el. Cum nu s-a gîn-dit la asta ? Şi se înveseli brusc.
lancu Manu se socoti pe sine însuşi un mare actor, văzînd cum
l-a îmbunat pe acest om atît de îndurerat.
— Ei, hai, stai jos, sa- spui să ne aducă aci cafele şi ciubucuri.
— Nu trag ciubuc, Eselans,..
— Foarte bine, ai să bei cafea... Eu am să iau şi ciubuc. Ei,
atunci cum facem ? Poate un patriotos atît de mare ca dumneata să
nu ajute patria în aceste momente grele ?
— Eselans, sunt gata să mă jertfesc pentru patria mea... Vă voi
spune ceea ce doriţi să ştiţi, dar cu o condiţie. Tre buie să nu se afle
nimic. Altfel e cu neputinţă... înţelegeţi... onorul şi cinstea mea nu-
mi permit altfel. Şi rămase cu faţa uscată şi rasă, toată ţeapănă, cu
buzele cu linii tari strîns apăsate.
Aga tresări încruntat şi-şi împreună palmele.
— Foarte bine... Vei rămîne aci la Agie fără nici o grijă. Vei bea
cafele şi vei lua cîte mese vei pofti...
— Nu, Eselaiis,,. Nu aşa... Vreau să ştie toată lumea că sunt
arestat... înţelegeţi, vreau să fiu arestat în văzul lumii... Nu e un
capris, dar e că numai aşa voi scăpa de bănuială şi de maltratări. Şi
din nou îşi apăsă buzele ca să arate că în
113
privinţa asta o neclmtil V^rcau să fiu purtat pe uliţele oraşului între
dorobanţi, cu mîinile legate la spate, ca să vază toată lumea, şi acei
neruşinaţi saâbi ai lui Mihăileanu, că m-am jertfit pentru patrie.
^)upă ce mai discutară puţin se ajunse la o înţelegere. Halepliu va
porni cu o căruţă a poştei spre Craiova. Va fi •^iuns pc drum dc altă căruţă a
Vorniciei, arestat şi adus
pf»i Ia Bucureşti.
 — Aşa c foarte bine, Eselans... Şi aşa, toată lumea ştie că am încliinat
o piesă, scrisă de mine, hai lancu Bîbescu, fratele domnilorului..
ciimuitorul dc la Craiova... Toţi vor crede că am vrut să pUc la Craiova, ca să
i-o duc ; vreau sâ fiu însă adus într-o căruţă de poştă, ca să se vază mai bine
că am vrut su plec
Po lancu Mânu ¡1 pufni rîsul, dar îşi spuse că totuşi trebuie sâ impace
un oju atil de simţitor şi îşi tiansformă hohotul lui. cunoscut in saloane,
ii\lr-un zîmbet dulceag.
— Ai unei. gata... Acum c zece dimineaţa... Pină la două--re. fâ sâ ştie
ai lui Mihăleanu că ai plecat... Dar uite
i nu \v mai spune câ ai închinai o piesă lui lancu Bi-• >cu.. Spune-le
că fugi de frica Agiei, caro te bănuieşte nnttiotos... dc-ai lor. Se ridică şi veni
lingăi el. îl bătu pe . ca să-1 facă sâ sc scoale de pc scaun. Ei !... hai ! Acum
spune cc ştii..
hiU întîrzia nedumerit, mirat. Apoi îşi întoarse ochii u\ apropiaţi la
rădăcina nasului ascuţit, spre aga,
>pu. s i ' mereu mii;*t
— Da. dar n-am \'OI ou
— Ce să vorbim ? il intreba a^;a neduu^ L I U
Nu mi cu cc mă ajutorez eu aici... Cu nu
^ >\'ine penii
^ ' i Mânu simţi că i umflă capul. Crezu ui u u u Scamnl' V " !
^ < , ' : ( î^ii bale cumva joc de cl, sărind aşn. I pe o latură pc alta. de la fata
Nerii obicinuita la marii boieri, la
. dm protipendada, tare voiau sâ arate orin asta cît de « i sunt, încît Işi
pol îngădui orice chiar faţă de ad 1 . 1 cn o slîrpiturâ ca actorul acesta, cu
mutra lui d*. înfometat, aâ-i fncă lui asta, i sc păru că c prca-piea ă umerii
laţi şl vini aracnintulor 8pre el. Dar in roşi clipă îşi aminti că Bibescu
aştepta dovezi, dovezi ^e oprx brusc şi-şi întvwse figura într-un timbet.
BC
]1
— o să-ti mai dau înca (roizoci d r galbeni.
 — Nu-mi ajunge ca să subzist.
— Trebuie să-ti ajungă.
Halepliu il pinvi cu ochii mici, dispreţuitori, căci inţe-Irse că-l
are în mină, că boiiM'ul acesta fălos astăzi joacă 1^ nevoie, că n-are ce
faci\
— Eselan^ty Napoleon a spus o vorbă... Spionajul e o meserie
murdară şi trebuie bine plătilă.
lancu Manu îşi muşcă buzele cărnoase şi dădu din cap otrăvit :
— Bine, bine... Ai să ai şaizeci de galbeni... dar numai dacă
găsesc dovezi scinse... Acum spune mai repede şi nu mai picî'de
vremea degeaba.
Halrpliu se aşeză dintr-o dată ] 0 s. familiar, .spre mirarea lui
lancu Manu.
— Poci spune, Eselam. *"\istă între noi o ouîanfd desăvîrşită ?...
Se juca iiK:hizuid capacul călimâi'ii, care era un porumbel de
bi'onz aurit cu spinarea retezată pentru pus sticluţa.
Aga il privi nedumerit şi se aşeză şi el din nou în foto liul
cafeniu cu spătar inalt.
— Ce mai vrei ?
— Avcti dreptate, nu e cazul, se ne pa le moman să piei'dem
timpul... Scoateţi cei şaizeci de galbeni şi vă spui pe loc unde
s<*j^ăscsc acum afiptele şi Constituţia acestor ticăloşi... Vă spui şi
ceasul precis la care e hotărîtă izbucnirea i'ovolutieL.. Acum
numaidecît.
lancu Manu pai'că fu lovit in moalele capului. Crezu că iar îşi
bate joc de el. Se ingheboşă, de întăiitat ce ora, în jilţul lui, tacul, căci
avea o îndolungă deprindere, de om cure luciase eu turi'.ii. să se
suipînească. Se întrebă dacă actorul ac<\sta nu-i va lua pai-alele
spunîndu-i cine ştie ce balivrrno. dar îşi /imbi lui însuşi şi se
însenină. N-aie decît Să bată in tipsia din faţa lui şi vor intra
dorobanţii de pază dc la uşă. Se-oase încet. pi-ivind pii^ziş, două
pungi cafenii, la fel cu ci'a pe care i-o dăduse mai înainte lui
Halepliu, dar acum le aşeză cu un soi de delicateţe lingă porumbt^lul
de bronz aurit, cu spatiile retezat, ca să se pună înăuntru sti* cluţa cu
cerneală.
Lui Halepliu ii sti-eliră uchi'i şi se făcu alb la fa\ă cînd avu
înainii-a lui cf.'U; două punguţe. Răsuflă adînc şi le des-
1Î5
■se ca să vadă aurul roşcat al galbenilor împărăteşti. Nuli să-1
vadă. Apoi spuse în şoaptă :
— Afiptele, steagurile şi cocardele le găsiţi la pictorul
Negulici... Semnalmentul revoluţiei se va da la noapte la ceasurile
două... cînd se vor întîlni ca să năvălească asupra palatului lui
Bibescu.
— Asta-i tot ? întrebă lancu Manu copleşit.
— Ce vreţi mai mult ? Să-1 arestez tot eu ? Apoi se ri dică încet şi
ocolind biroul se apropie cu oarecare ceremonie de statura voinică a
lui lancu Manu. îi strìnse mina pe care acesta abia i-o întinse,
privindu-1 în schimb cu un soi de admiraţie.
— Eşti un mare pezevenghi, musiu Halepliu.
— Sunt un suflet de artist, Eselans !
— Da... da... se îndreptă grăbit aga. Şi rosti aproape si labisit :
Un suflet de artist şi un mare pezevenchi.
După ce ieşi din curtea Agiei, tot pe poarta din dos, Ha lepliu îşi
îndreptă şi mai mult umerii şi capul, îşi află din nou pasul sigur. Avea
sentimentul că are de ce să fie mulţumit de sine însuşi. Avea în
buzunarul jachetei roase, dar de croială bună, nouăzeci de gattreni, îi
arătase pe de altă parte dobitocului de lancu Manu că e mai deştept
decît eL Se gîndi apoi înduioşat că nu există om mai capabil de re -
cunoştinţă decît Halephu. Ce a fost el în stare să facă pen tru Aristia şi
Eliade nu e în stare oricine. Nu e ca leprele alea fără inimă pe care le
cunoaşte el.
Trecînd pe lîngă magazinul lui Danielopolu. intră şi-şi alese un
guler şi două legături noi de gît, moarate, roşcate cu ape verzi ; îşi
puse una pe loc. Ieşi din prăvălie iar cu umerii şi nasul sus. Pe lîngă el
trecu o femeie cu o pălărie vişinie lăsată pînă pe umeri, dar ridicată în
faţă, de i se vedeau cei trei zulufi de o parte şi de alta a obrajilor cam
sulemeniţi. Se luă după ea, dar numaidecît îşi aminti că are multe de
făcut...
în aceeaşi zi, pe la şapte seara, cînd Podu Mogoşoaiei era înţesat
de lume, trecea prin dreptul casei Torok şi al temeliilor Teatrului
Naţional, prin faţa prăvăliilor de lux, o căruţă împrumutată de Agie
de la poştă, în care se afla Halepliu legat cu mîinile la spate, iar lîngă
el, căpitanul Gheorghe. Căruţa mergea la pas, păzită de patru
dorobanţi cu puştile întinse. Se vedea limpede că omul a fost întors
d.ia drum în Bucureşti. Aristia ^\ Mihăileanu, care tocmai
116
Lircau dinspre Cişmigiu pe lîngă casa Oteteleşanului, încre -
meniră de spaimă şi se uitau buimaci după acest convoi ne aşteptat.
Seara pe la zece, lancu Manu însuşi, cu şapte oameni ai Agiei, a
intrat în casa cu grădină cît un pogon, dînd buzna peste Negulici,
care rămase năuc într-un fotei scund, înţe^ legînd proporţiile
năpastei. în cîteva clipe îi scotociră locuinţa, care şi aşa nu cuprindea
mare lucru, căci de cînd îi arsese casa abia îşi adunase cîteva bparfe,
dar aflară două steaguri, afipte, proclamaţii, lancu Manu fu încîntat
că găsi tot ce-i trebuie şi plecă triumfător. Uită să spuie ce să facă
dorobanţii cu cel arestat. Aşa că tistul veni după el, să -1 întrebe. Cînd
se întoarse nu-1 mai găsi însă pe Negulici. Sărise prin fereastra
deschisă în grădină. Ocolise pe după nişte magazii şi trecuse într-altă
grădină. Dorobanţii aveau poruncă să nu tragă, ca să nu stîrnească
zarvă, pînă cînd nu sunt arestaţi toţi cei ce trebuie să fie arestaţi. Nu
traseră deci şi de prins nu putură să-1 prindă. Pictorul alergă nu-
maidecît, punîndu-şi viaţa în primejdie din pricina clinilor, peste
garduri, pînă la Aristia. Acesta îşi aminti convoiul de după-amiază şi
pricepu totul.
— Halepliu ! El ne-a vîndut.
 -Socoteala deşteptului se dovedi astfel neroadă. Aristia îşi
chemă numaidecît oamenii, pe Mihăileanu, pe Mavro mati, pe
Paleologu, şi îi trimise în grabă să vestească toată lumea că la Agie se
ştie tot. El însuşi se duse la Pavlicioni să-1 anunţe pe Brătianu.
Negulici alergase de-a dreptul la Deivos, eă ştia că acesta îi poate
vesti pe ceUalţi căuzaşL ci:i C A R I : TIUHUK S \ ni: P H I T I T I N U I A I
în aceeaşi noapte de miercuri, vestii dc* Negulici, Deivos alerga
numaidecit la Axente Sevei\ sa-i arate ce s-a întîm plat. Nu acasă,
fireşte, ci acolo unde ştia câ el va aştepta cu
i cinci sule dc tabaci, măcelari şi cârâmidaii ai lui desfâ-v^aarea
întimplăriloi'. îi găsi deci într-o vie, în Jos de morile doctorului
Gussy, de lingă Vitan. La drum era o circiumă ■^>asă, cam
dărăpănată, prin care se intra şi in curte, iai^ de
■»1(» in via nu prea mare. în prăvălia care nu avea di^îl un raft,
o tejghea şi o masă lungă la peínete, Mitru, Damian ^\ alţi doi tabaci
stăteau de vorbă, cu căni cu vin dinainte. Tresăiiră cind il văzură
intrînd pe Deivos.
— Gata, domnule ofiţer ? întrebă Milru cu faţa mai •^iabă in
lumina scăzută.
— Und(-i profesorul ?
Mitru îi arătă cu privirea uşa scorojită din fund, dar fi indcă
luminarea de seu pîlpîia scăzut, Deivţ>s nu-i văzu ocluí şi nu
pricepu... Atunci tabacul bătu o dată în uşă. apoi după un timp mai
bătu de trei ori. Se auzi cum e tras zăvoiul şi '^nndoi intiară intr-o
odaie, cu perdelele netrase, unde era o ildură înăbuşitoare. In
întuneiicul tăiat d(^ !umin: i lunii so-deau de-a latul patului pati'U
ihşi. Aşteptau.
— Ei ? îl intimpină Axente.
Deivos ştia că ceilalţi trei sunt tot profesori : Vasile Maio rescu.
Dorcea şi Scarlat Turnavitu.
— Domnule profesor, trebuie să ne imprăştiem neîntîr-zud...
Agia a aflat totul... Ştie şi locul unde va fi sâ se în-tilnească cetele care
urmează să vie din toate părţile oraşului... A fnst un denunţ sau aşa
ceva... lancu Manu. căpitanul Costache, căpitanul Ghe^orghe
cutreieră locuinţele căuzaşilor. arrsiîndu-i. Lui Negulici i-au luat
toate hirtiile, căci 1 l U prins acasă, dar a scăpai fugind pv, fereastră.
I
11
■
— Apoi, frate Scarlat, iaiă bucureştenii dumneavoastră : vînzavi
peste vînzări !
Axente Sever avusese cu Scarlat Turnavitu lungi discuţii tiespre
bucureşteni şi acum găsi prilejul să-şi spună părerea despre ei.
— Eu ce p«)ei să spui ? Scarlat Turnavitu ridică din umeri.
— Asta e... spuse Dtâvos privindu-şi cu silă cizmele plinie de
praf, ^mpr^iştiaţi-vă şi ascundeţi ce e de ascuns, eu mă duc să-1
vestesc pe Bolliac şi pe ceilalţi ; să-i spui şi lui Costache FLlipescu.
Dar Axente Sever, ai cărui ochi în lumina lunii erau adînciti în
orbite ca ai unui mort. era totuşi liniştit.
— Noi ce să ne maî împrăştiem ? Că noi suntem îm-
pi'ă:
Deivos ştia asta. Ştia că tabacii s-au intilnit numai cîte zece-
douăzeci laolaltă, risipiţi de-a lungul uliţei Vcteăreştilor, prin curţi şi
grădini. Vreo cincizeci erau în via lui Licsandru Hergă. Aci, la
cîi'ciimiă. era numai o mînă de oamtui care trebuiau să tragă clopotul
cel mare al Mitropoliei. Hotărîrea lui Axente Sever era nestrămutată.
El nu se va mişca, îm-prcamâ cu tabacii, calfele de măcelari şi
cărămidarii decît după ce revoluţia s-a pornit. El înţelege să cadă ea o
lovitură de măciucă hotărîtoare acolo unde va fi greul în clipa ch \ d
cei ce au început vor şovăi.
— Frate Deivos. lasă. du-le la Costache Filipescu numai decît. ea
să ceri un cal bun de călărie şi iei şi vreun cu vînt p'entj-u sora lui de
Ia Filipuştii-de-Tîrg, aşa cum a fost vorba. într-un ceas noi vom vesti,
cîţi inşi vom putea, că toată lumea trebuie să stea acasă, să se
ascunză. Dumneata sâ fii, dacă poţi, mîine către orele zece la
Filipeştii-de-Tîrg, la Bălce.^cu... Să-i spui oum că ce s-a întîmplat şi
să te întorci degrabă să ne spui şi nouă ce-or hotărî el şi Arăpilă. Spu -
ne-i că Nicr>lae G'jlescu e bolnav. Se zice eă are holeră... Să ne trimită
vorbă, şi ce o fi om face... Spune-i că de lăsat, acum eâ am început, nu
trebuie să ne lăsăm. Ce zici, pleci ?
Deivos păru puţin încurcat :
— Apoi. ce să spui ?... A.ş fi vrut să troc întîi pe acasă. Să-mi iau
ce-mi tr«jîbui(\
— Ce să mai iti ?.,. Ai două pistoale, nu ? Uite înoâ unul..:
Pune-le in desagii ăştia şi apoi atîniă-le la oblînc. Zvîerinde vei găsi şi
aci, şi la Costache P'ilipescu...
119
— Aşa voi face... Dar să ştiţi că mi-e teamă că nu îl voi putea
găsi atît dc uşor pe Bălcescu, ca să mă poci întoarce chiar mîine. Mi-a
spus căpitanul Mavrocordat că a mai pornit şi azi un pîlc de călăreţi
spre Telega. Cine o fi spionul, sau spionii dintre noi e greu de ştiut şi
nici nu mai avem timp sâ stăm să cercetăm, îi:i timp ce vorbea,
Deivos vîrî pistoalele in cele două trăistuţe legate împreună cu
desagii.
— Lasă că nu c aşa de rău că s-a aflat de plecarea lui Bălcescu la
Telega, frate Deivos. Acum Bibescu şi Villara stau cu ochii şi urechile
numai într-acolo...
— Asta era şi-părerea lui Nicolae Golescu... Va fi mai uşor
pentru cei de la Islaz, ori cei de la Ocnele Mari... Că noi ăştia de la
Bucureşti, după cîte văz, am cam pus-o de mămăligă...
Cel care vorbi era Scarlat Turnavitu, care-şi clempănea în
lumina lunii barba scurtă şi botoasă.
— Nu grăi aşa, frate, îl certă Axente Sever. Aici nu s-a terminat.
Noi şi aşa, după părerea mea, nu trebuie să începem... Ce naiba, atîta
militărie trebuie să pricepi... Noi cei de aci trebuie să intrăm pe urmă,
cînd Bibescu şi ai lui nu vor mai şti încotro să mai facă faţă. Aşa
făcea, frate, Napoleon ăla cu gru:da lui... Apoi să ştii, frate, că noi
chiar că suntem garda revoluţiei...
Numai între prieteni apropiaţi, cum erau cei de faţă, lega
Axente Sever fraze mai lungi decît o propoziţie.
După ce locotenentul Deivos plecă însoţit de^, un tabac, care
trebuia să-1 întovărăşească pînă'la Costache Filipescu, -dascălul
ardelean trimise tabaci în toate părţile ca să vestească lumea să stea
acasă. Făcură ce se putea face, aşa că nu fură prinşi, către ora două
noaptea, decît Voinescu II şi vro treizeci de cîrciumarî şi acsizari,
între ei şi Ulumeanu. De asemeni, patru dintre prietenii lui Aristia.
Tăbăcarii şi calfele de măcelari se împrăştiară cu grijă, treptat, cu
toţii către casele loi\
De la focul cel mare din anul trecut, care izbucnise chiar din
grajdurile lui Costache Filipescu, acesta se mutase în marginea
oraşului spre capul Podului Mogoşoaiei, într-un fel de conac cu
grădină care ajungea pînă către malul Herăstrăului. Nu-i fu greu lui
Deivos, care ştia să meargă noaptea pe uliţele oraşului, iar ca fost
ofiţer de pompieri putea face asta fără să stîrnească bănuieli, să
ajungă pînă acolo.
120
Era o lună în primul pătrar, potrivită pcatru astfel de încercări,
şi el o luase pe la biserica Vergului, trecuse prin Oborul Vechi, pe la
bariera Moşilor, şi apoi pe la bariera Nouă. Tăiase pe drumul larg al
Herăstrăului spre conac. Bătu în poartă, stîrnind cîinii de care era
gata să se apere cu un ciomag în mîna stingă şi cu pistolul în dreapta.
Vătafului curţii îi spuse că a venit cu hîrtii de la Vornicia cea mare,
ceea ce omului i se păru firesc, căci marele vornic, Costache
Filipescu, om luminat, şi cu carte, care preţuia foarte mu!i pe
Bălcescu, deşi era mereu în opoziţie, totuşi i se cerea sfatul deseori şi
la Vornicie şi la Curtea Domnitorului. Citind biletul lui Deivos, îl
primi numaidecît. aşa în halat cum era, cu părul vîlvoi şi barba
nepieptănată, într-o odaie mai din fund, lăsată pentru musafiri. Află
toată întîmplarea fără sa se mire măcar. Ştia că Agia are spioni
pretutindeni. Clăti-nînd cu admiraţie din cap, îi spuse locotenentului
:
— Cu cap a fost Bălcescu, plecînd din Bucureşti... Ce-?.m fi
folosit dacă era cumva prins aici ? Acum Bibescu va fi iar cu ochii
numai spre Telega.
Porunci să i se dea lui Deivos un cal ager şi foarte pu ternic şi
ofiţerul îmbrăcă o uniformă de lipcan, trîntindu-şi o căciulă
înzorzonată pe cap şi o haină roşie găietănală. Apoi Costache
Filipescu îi dădu şi o-hîrtie cu pecete în regulă că e lipcanul Vorniciei
şi că mei'ge la ocîrmuitorul de Prahova cu porunci pentru prinderea
Iui Bălcescu, îmbrăcat aşa, gonea pe drum fără nici o grijă. Pe la
ceasurile patru evrope-^ neşti, în dimineaţa asta de joi 10 iunie era la
Ploieşti. Găsi că e mai bine să ocolească oraşul şi o luă, tăind drumul
printr-o dumbravă, spre Filipeşt ii-de-Tirg. So^irele se şi înălţase
deasupra dealurilor molatice, acoperite de vii. car se scăldau în
lumina tare şi rece. începeau să crească treptat în sus de Ploieşti,
închizînd tot mai mult peste Prahova marea cîmpie dintre acest oraş,
Filipeştii-de-Tîrg şi Băneşti.
Sosirea unui lipcan pe la şase dimineaţa la palatul din tîrgul de
pe malul eleşteului nu miră pe nimeni, căci era un lucru obicinuit.
Aşteptă însă aproape o jumătate de ceas pînă să fie primit fie Elena
Filipescu, căreia îi trimisese dinainte prin fecior scrisoarea fratelui ei.
Era o femeie încă tînără, cu părul alb de la douăzeci de ani. care
locuia singură la palat cu o liotă de argaţi şi femei de casă. întîrziase.
fiindcă ţinuse să scrie mai întîi o scrisoare către Bălcescu, în care îşi
arăta îngrijorarea că-1 ştie de aproape urmărit de
121
Banov şi il sfi ituia din nou să treacă graniţa, ai'ătindu-i că
totul c pregătit. îl mai sf ătuia că la nevoie să caute adăpost la
palatul lui Costache Cantacuzino, unde în lipsa stăpînului, care
era Ia Bucureşti, cuvîntul ei de rudă era fotu'te ascultat.
Dealtfel, ştiindu-1 duşman al lui Bibescu şi aspirant Ja tron, ea
nu se îndoia că marele logof ăt va da sprijin celor ce vor să-1
răstoai^ne pe domnitor.
Cînd văzuiă ieşind dintr-un desiş al vîlceleî pe Deivos,
acum călare pe un muig mărunt şi i'otofei, dar îmbrăcat tot în
uniformă de lipcan, Bălcescu şi Telegescu, care erau culcaţi in
iarbă, se cam speiiară în clipa dintîi, căci nu-1 recu-noscui'ă
îmbrăcat aşa. Numaidecit se ivi însă dintre sălciile scăldate în
lumină şi chipul mustăcios al fl ăcăului do Ia Fi-lipeşti, călare pe
o iapă bălană, iar Bălcescu, care aştepta nerăbdător veşti din
Bucureşti, tresări înfi orat.
Ştirile pe care le aducea Deivos fură o adevărată lovitură
pc'ntru el, deşi se aşteptase la mari greutăţi. Aşadai după Telega,
Bucureştii ? Telegescu, c^U'e-1 văzuse atît de hijiărit, atît de
liniştit în ajun şi aseară cînd fuseseră dincolo de Bi'oaza. unde
toată noaptea au şuşotit cu oamoriii prin livezi, văzindu-1 acuma
atît de palid şi încruntat, paj;că nu-1 mai recunoştea. Eia atît de
însufl eţit aseară ! E drept că la început muntenii aceia se
lăsaseră greu. iscodeau cu pinvi-rea bănuitori, căci nu aveau
încredere în boieri, dar cînd au afl at că aceşti doi bărbaţi
fuseseră închişi în temniţă pentru popor, li se deschiseseră
inimii* \ Au pus la cale tot ceea ce li se pâru potrivit, şi ei
veni.seră de acolo în zori, îmbărbătaţi şi plini de nădi^jde. îl
văzu acum pe Bălcescu îndreptîndu-se spre căpiţa de f în, cu paşi
nosiguii, cu umerii îngustaţi parcă, trîntindu-sc po cu!cuş*ul de
f în cu fa(a Fn jos. şi nu îndrăzni nici el, nici Deivos să-i mai
vorbească. Se ti'aseră la umbră între sălcii, unde Telegescu îi
ai'âtă lui Doîvos necazurile întîmpinato cu Cristophi.
Locotentntul de pompieri ii măi'turi.si că se aştepta la asta.
Ziua de 10 iunie se vestea şi mai caldă decît cele din ajun.
De acolo de unde erau, se vedeau peste dealurile negre, în fund
spre miazănoapte, Bucegii, între Vîrful cu Dor şi Jepi, strălucind
Ihnpezi în albastrul cerului. Apele Prahovei Sclipeau ici-colo,
jos, ca săbiile în som'c. Ramaseră si ei pe gxnduri, aşezaţi pe un
trunci de ulm pi ăbuşit.
122
Trecu aşa ca la o jumătate de ceas şi dec)dată Bălcesc veni
hotărit spre ei.
— Deivos. du-te la conac şi adu cai proaspeţi... Merg şi e^u
la Bucureşti... Prea s-au f ăcut mari prostii acolo... Plecăm
numaidec;ît... Acum, di roata cea mare s-a mişcat, orice (»prire e
legată de primejdii.
Cei doi se priviră lung unul pe altul. Vedeau lămurit că
hotărirea lui Bălcescu e Juată sub imboldul miniei...
— Frate — îi spuse în cele din urmă Deivos — nu e bine să
vii şi dumneata la Buctireştî. Uite, chiar marele vornic Costache
Filipescu mi-a spus că plecarea dumitale la Telega a fost foarte
potrivită. S-a întîmplat aşa tă oamenii care i-ar fi fost cei mai do
folos lui Bibescu la Bucureşti sunt acum împrăştiaţi în Prahova.
— Aşa o fi , nu ştiu,.. Dar ceea ce ştiu e că dacă er^m în
Bucureşti, nu-1 lăsam pe Golescu să se ia după Brătianu şt să se
ţie de comploturi. Acolo revoluţia trebuie să izbucnească în
plină zi, aşa cum am hotărît, adică atunci cînd sunt uliţele
înţesate de lume. Porneşti cu un pîlc de la Obor şi pînă la palatul
Bibescului s-au adunat douăzeci de mii de oameni, adică mai
mulţi decît a adunat Tudor Vladimirescu de la Padeş la
Bucureşti. Asta e. Nicolae Golescu s-a convertit la comploturi...
Cine cunoaşte puţin istoria războaielor ştie că o trupă de recruţi
nu se vîră înlîia dală noaptea in foc,
— Păi ţi-am spus, nu crez că e de vină Golescu. că el a fosl.
de cînd l-aţi lăsat, bolnav de holeră, mi se pare. A zăcut în casă
de nu l-a putut vedea nimeni, aşa crez eu cel puţin. Cel care a
tras toate sforile a fost lancu Brătianu cu oamenii lui. Deivos îşi
scosese şapca şi se ştergea pe frunt?:\ că era lac de năduşcală :
şuviţele negre i se încleiaseră şi buzele de obicei fumurii ii erau
uşor albite.
— Tocmai de aceea trebuie să viu eu la Bucureşti, Trebuie
aleasă cu grijă clipa izbucnirii. Nu putem lăsa tocmai capitala
abătută de neizbinda de miercuri seara. Oamenii d o acolo se
pornesc uşor. dar>după ce au fost dezamăgiţi, îi clinteşti cu mult
mai greu. iar dacă întîrzii, nu-i mai clinteşti deloc.
Atunci Telegescu. pe care tăcerea îndelungată de adineauri
a Iui Bălcescu îl speriase, acum parcă tocmai provocat de mînia
lui, se linişti dintr-o dată şi vorbi chibzuit cu un calm de care
nimeni nu l-ar fi crezut i n stare. îşi trecea cu-
123
gctînd buza de jos peste cea de sus, ajungind pînă la
mustaţă, ca să poată găsi mai uşor vorbele :
— Uite ce e, frate Bălcescule, noi am fost împreună şi la
temniţă, dar poci a spune că nu ne-am cunoscut temeinic. Eu îti
mărtui'isesc că abia de cînd suntem aci, abia de azi-noapte zic că
te cunosc.
Bălcescu îl privi o clipă mirat, căci nu ştia unde vrea sâ
ajungă, dar se gîndi, lîniştindu-se dintr-o dată, tocmai fi indcă
avea să judece practic într-un caz concret, că şi el tot aici l-a
cunoscut pe acest om, pe care toţi îl socoteau arţăgos şi
năbădăios, şi se fereau de el, dar care pus la treabă, cel puţin la o
anumită treabă, se dovedise om de nădejde... îl întrebă cu vocea
înmuiată :
— Ce vrei să spui, frate Telegescule ?
— Păi, uite... Noi am vorbit aseară. Am vorbit mult. Dum-
neata ai spus un lucru care mi s-a părut straşnic de potrivit şi
acuma văz că ai uitat de asta. Ai spus că în Bucureşti revoluţia
nu trebuie să izbucnească decît după ce va izbucni mai întîi
undeva într-o parte a ţării. Atunci, zic eu, aşa sâ fi e... După ce
stăpînirea se va îndrepta cu mintea şi cu măsurile ei într-acolo,
să înceapă şi la Bucureşti... Zic să fi e aşa... revoluţia din
Bucureşti să fi e ca un fel de oaste neaşteptată, care cade în spate
domnitorului, cînd ai lui luptă în altă parte, şi-1 zăpăceşte, de-i
ia piuitul, ca să zic aşa... Aci la Telega nu s-a putut face nimic
din pricina nătîngu-lui de Cristophi şi din aceea că districtul e
năpădit de oamenii stăpînirii. Păi tocmai d-aia, zic eu, e bine ca
dumneata să te duci la Piteşti, acolo unde aţi plănuit să se
întîlnească liber Comitetul executiv. Zic că nu e bine să se
schimbe o hotărîre atît de chibzuită. De la Piteşti vezi limpede
unde ţîşneşte începutul mişcării. O fi la Ocnele Mari la Gligore
Marghiloman şi la Marin Serghiescu, o fi la Islaz la Pleşoianu, o
fi poate, cine ştie, aici la noi în Prahova, că eu nu mă las cu una,
cu două, al dracului să fi u dacă mă las... O să răs-pîndesc chiar
azi vestea că ai plecat şi poate că astfel pleacă şi Banov cu
oamenii lui... Vom aştepta o zi, două, zece... De undeva tot
trebuie să ţîşnească izvorul izbăvirii. După cîte am înţeles avem
şi la Bucureşti oameni cliibzuiţi şi plini de hotărîre cum e
ungureanul ăla de Axente Sever. Mie îmi place şi Scarlat
Turnavitu, şi mai sunt, f ără îndoială, şi alţii... Legătură bună o să
aveţi în toate părţile prin Deivos şi prin Dincă... Aşa că...
ă
le ie Ie ai
in
Bălcescu ascultă îndelung, urmărindu-l în acelaşi timp cu
privirea pe Deivos, care era vădit de părerea lui Telegescu. După
ce prietenul lui tăcu, el rămase încă şi mai mult pe gînduri, se
plimbă prin faţa trunchiului de ulm prăbuşit şi apoi ^use cu
glasul moale, deşi obrajii fumurii îi erau încă încinşi :
— Atunci aşa vom face... Plec numaidecît spre Goleşti... Să
rămîie acolo punctul de întîlnire aşa cum s-a hotărît. Deivos,
dumneata pleci neîntîrziat la Bucureşti. Vorbeşte cu Nicolae
Golescu şi negreşit cu Axente Sever... Spune-le că a doua zi după
ce a izbucnit revoluţia în ţară, ei să proclame Constituţia şi la
Bucureşti... Nu uita să le spui s-o ia de la Obor încet, încet spre
Sf întu Gheorghe, pe Podu Tîrgului din Afară, pînă la Tîrgu din
Lăuntru şi de-acolo peste Dîmboviţa la palatul lui Bibescu. Ar fi
bine să se pornească dinspre toate barierele o dată. Poţi pleca
astăzi chiar înapoi ?
— Dacă la conac mi se schimbă calul, eu poci pleca In trei
ceasuri cel mult... Că vreau să dorm şi eu un ceas, două^ aci în
vîlceaua asta, de se poate...
Telegescu îl linişti :
— Uite, fl ăcăul ăsta merge cu o scrisoare la curte şi-ţi aduce
calul pe care-1 vrei... Eu însă te-aş sf ătui să iei mur-guleţul ăsta
al meu... îl vezi scund şi costeliv, dar să ştii că are muşchi de
oţel... Bătu murgul în jos de crupă ca să-î arate părul mic lucios,
muşchii, prin care răzbăteau vinele vii, apoi îl trase cu prietenie
de smocul de păr de pe frunte. Calul nu luă în seamă mîngîierea
şi clătină din cap ca sâ nu-i scape dintre buzele albe, că era
breaz la gură, smocul de iarbă din care îmbuca.
Bălcescu se grăbi să plece spre prînzul mic. înainte de a
încăleca, tot pe calul împrumutat din grajdurile de la Belvedere,
mai citi o dată scrisoarea Elenei Filipescu, în timp ce Telegescu îi
băga în coburi merindele pe care le aveau. Păru o clipă că vrea să
răspundă, dar se răzgîndi, se ridică în şa, scrută o clipă dealurile
de dincolo de Prahova, cînd rî-poase, cînd împădurite, şi porni
hotărît.
— Să nu le cazi în capcană, moale... Fii cu grijă... ii .^lugă
din urmă Deivos.
Bălcescu le f ăcu un semn moale cu mîna, fâră să întoarcă
însă capul, şi surul lui se lăsa uşor pe pici^»arele dinapoi, ca să
lunece în vîlcea printre răchite.
I ■
I
 )>r: I ;\ m C l RKŞTi SPRE GURA OKTUUTI
Cu trei zile mai înainte, în acea duminică însorită îa car^
plecase Bălc(^scu din Bucureşti, profesorul Axente Sever îi
chemase şi le spusese celor doi tabaci să se găsească, la miezul
nopţii, dincolo de barieră, aproape ^le vadul Sabarului. Să
aştepte acolo, înarmaţi cu puştile lor ghintuite şi cu pistoalele ia
brîu, îmbrăcaţi in straiele do lipcani, mimdir roşu găietănat cu
negru, nădragi albi de dimie şi căciulă mare, eai-e le ftiseseră
aduse pe înserat tot dc la marele vornic Costache Filipescu. Li se
dădură, pe de altă parte, de către oamenii Goleştilor şi doi cai,
mai vîrstnici, nu prea arătoşi, dar cu încredinţiu'oa că sunt
vînjoşi şi învăţaţi cu drumurile lungi. Erau tot din soiul ct;lor de
tabun. Acum totul era aproapi' gata. în coburii d<.^ pînză,
ti'ăişti groase ca sacu, erau nu numai de-ale mîncării, ci şi
plunibi şi pulbere de puşcă, căci nimeni nu avea să se mire
văzînd nişte lipcani cu puşti şi pistoale. Mai erau de asemeni şi
darurile pe care Licsandru Hergă le trimitea fratelui său, Gligoi-
e, Ia Piati'a, în Teleorman.
— Măi Miti'ule, îmi pare rău că ai să te abaţi din drum
pentru asemenea fl eacuj'"i, dar ştiu dă mult, dă acum opt ani, dă
cînd a lV)st cu nevastâ-sa prin Bucureşti, că Gligore tînjea să
aibă un pistol d-astea, cu două cocoaşe, cum văzuse el la boieru
Băl-Ceaun^scu dă pă la ei... Şi U h Damian, să nu ini-o iei în
ntune de rău că-i dau tocmai pisiolu pă care mi l-ai adus mai an
dă la Lipsea, ori unde ai tot fost... Zău, mă fragilor, îmi pare rău
că o să vă abateţi pentru mine din drum, dar asemenea prilej eu
crez că nu se va mai ivi.
— Ei, măre Licsandre, dacă zici că este lîngă tîrgu cel nou
al Alexandriei, apăi chiar că o în drumu nostru; nu te mai ¿111(11 la
oboseală ^şi Ia altele, îl certa Mitriu____________.....
f ă al
 Licsandru îi trimisese cumnatei ei un lucru înfricoşător şi
minunat. Un fel de beţigaş de os, frumos lucrat, care avea la un
capăt un ochi de sticlă, parcă un ochi de pasăre, dar alb. Dacă te
uitai, ca printr-un ochean, prin acest ochi cît o mărgea, vtxieai
cerul larg deschis, cu Domnul Isus şi Fc*-cioara Măria lîngă el,
înconjuraţi de cetele de îngeri şi de sfi nţi. Bătrîna trimisese
pentru rudele ei o pungă de piele în care era sămînţă de gindaci
de mătase, de un soi nou^, care dădea mătase albă ca neaua.
Porniră hotărîţi cu toate că noaptea nu dormiseră din
pricina alergăturii, căci umblaseră ca să-i ducă pe căuzaşii din
Dealu Filaretului acasă. Iar azi, duminică, abia aţipiseră şi ei
după-amiază, cînd tocmai îi^ chemă p|'ofesorui
Aveau să aştepte la miezul nopţii între sălciile de pe gîrla
Sabarului pînă cînd vor vedea o trăsură care urma să-şi aprindă
felinarele abia cînd va ajunge înaintea vadului şi-1 va trece cu
luminile aprinse, pe urmă stingîndu-le numaidecît. Ştiau şi cine
sunt cei doi boieri din trăsură. Boierul Ştefan Golescu şi un om
mare pe care ei îl cunoscuseră acum două săptămîni, seara, la
grădina boierească, Eliade, cel cu tipografi a şi ziarul, pe care
pînă nu demult îl citeau ei, ştiutoi'ii de carte, tovarăşilor lor de
trudă din tăbăcărie.
C^i doi membri ai Comitetului revoluţionar veniseră pînă la
barieră, spre Bragadiru, în trăsura galbenă a lui Costache
Rosetti, cam pe la zece seara, aşa ca trăsura să mai poată fi
văzută şi la întoarcerea ei din oraş, dar f ără să se bage de seamă
că acum e goală. Dincolo de barieră, într-un pilc de salcîmi
tineri şi deşi, îi aştepta trăsura cu opt cai, pregătită cu grijă în
grajdurile de la Belvedere. Fuseseră puse nu numai de-ale gurii,
ci şi bagajul trebuincios cîteva zile unui om tabietliu ca Ştefan
Golescu. ca şi cele două puşH de vînătoare. cu cîte două ţevi
fi ecare, în afară de pistoak Un surugiu mîna de pe capră, pe cînd
alţi doi surugii, şi el înarmaţi pînă în dinţi, cu harapnice în
mîini, minau înaintaşii. Codrul Vlăsiei, pe care trebuiau să-1 taie
drept prin mijloc în timp de noapte, nu mai era ceea ce fusese cu
douăzeci de ani mai înainte, cînd Tunsu şi Gi^oza îşi f ăceau d^^-
cap, punînd vamă pe tot ceea ce se încumeta să treacă p»;
drumurile lui, f ără frică de dorobanţi ori de poteraşi ; totuşi
oamenii cu stare înainte de a porni la drum încă îşi mai f ăceau
diata şi se duceau la biserică, juruind darui'i viitoare altarului.
Şi, bineînţeles, nimeni nu pleca aşa de unul singur. So f ăceau un
fel de convoaie, chervane. încă dc la ba-
127
riera, în care din pacate de multe ori intrau şi căruţe de-ale tîlharilor,
venite să iscodească dacă şi cum trebuie lovit. O maro uşurare ora că şi
drumul cel nou de olac era străbătut de caraule de dorobanţi, care făceau
legătura intre olacuri. Dar poşta mergea numai ziua. Eliade mai ales se
arătase îngrozit la gîndul acestui drum de noapte prin Codrul Vlăsiei şi se
linişti numai cînd Axente Sever, chemat de Ştefan Golescu la Belvedere, îi
încredinţa pe amîndoi că le poate da doi tabaci renumiţi tocmai pentru
iscusinţa lor de-a apăra cher-vanele prin acest faimos codru, şi pe deasupra
înarmaţi cu puşti ghintuite, cu care nu dădeau greş nici pe lumina lunii.
Făcuseră amîndoi drumuri multe şi miroseau numaidecît pe călătorul
îndoielnic, de-1 ţineau apoi tot timpul subt ochii lor, fără ca el să
bănuiască. Aşa, Eliade se mai linişti.
Apusese hina, dar noaptea era senină şi cerul înstelat dădea un soi de
lumină moale, străbătută de razele îndepărtate, de se putea vedea binişor
statura de om ori o casă pînă pe la cincizeci de paşi. Trăsura, în golul
coasteir care cobora uşor spre vad, se ivi celor doi tabaci coborînd ca o
umbră mai grea şi mută, căci caii struniţi mergeau la pas. Cînd se opri şi se
iscară pe rînd şi cele două lumini, Mitru îi puse liniştit mîna pe umăr lui
Damian.
— Sînt oamenii noştri.
Girla era scăzută şi adormită, aşa încît fără intuziere văzură luminile
trecute dincolo.
 — Hei, lipcan, aci sînteţi ? se auzi un glas, pe care Mitru îl recunoscu
numaidecît, căci era glasul vătafului care le adusese straiele de lipcani roşii
găietănate, cu cizme scurte şi nădragi strìnsi pc pulpă ca iţarii. Fură toţi
bucuroşi de întîlnire.
Mitru fu de părere că ei doi să meargă înainte, cam la două sute de ^
paşi, şi pe urmă să vie şi trăsura. Aşa era, dealtfel, şi regula chervanelor.
Eliade, al cărui pi'ofil de Cezar era înmuiat doar de mustaţa moale, îşi arătă
însă neliniştea, socotind că în pădure s-ar putea să fie atacaţi în cazul
acesta pe rînd. El era, dealtfel, convins că sunt negreşit urmăriţi de oamenii
lui lancu Manu, aşa că părerea lui era să meargă cei doi tabaci în urmă, ca
să le dea de veste dacă sunt urmăriţi cumva şi să-i apere din spate, dacă vor
fi atacaţi de tîlharî. Mitru găsi că şi aşa e bine. Hotărîtor era să nu fie
împreună, pentru ca ăi rămaşi neatacaţi să poată fi de folos ălorlalţi.
J Lipsă în ediţia 1955. Corectat după manuscris (n. ed.).

I
dii

j
128
Droaşca era cu geamurile lăsate, fi indcă nu se mai temeau
do privirile călătoi^ilor, iar după arşiţa dogoritoare din timpul
zilei, Eliade gusta cu nesaţ răsufl area răcoroasă a măreţului
codru de stejar. Deoarece cei doi tabaci îi ascultaseră pro-
punerea, căpătase şi el încredere în ei. Caii mergeau în trap mic,
căci felinarele fi ind stinse, era primejdios să meargă repede pe
un" drum necunoscut. Grija cea mai mare era la trecerea
Argeşului dincolo de Cornetu, în hotarul Mihăi-leştiloi".
Podurile mari erau întotdeauna păzite de spioni ageri, ca şi
de tîlharii cai^e pregăteau vreo lovitură, fi indcă Argeşul rareori
putea fi trecut prin vad şi nicidecum noaptea.
Trecură însă cu bine podul, ale cărui bîrne jucau pe lun-
trele grele peste care erau aşternute, în lumina felinarelor
aprinse din nou. Meandrele gîrlelor au se vedeau printre sălcii,
dar în apa grea a matcii, la cotul din stìnga, se oglindea viu
luceaf ărul dimineţii, care-şi răspundea cu felinarele aprinse ale
droaştei.
Se iviseră zorile, iar spre răsărit cerul era de un vînăt-roş-
cat, cînd ajunseseră la Stîlpu şi urmau să treacă Neajlovul pe
podiştele de lemn ale celor două braţe mărginite de sălcii, de vad
neputînd fi vorba, căci locul era, oriunde în dreapta şi in stìnga,
mlăştinos. Acum, că se vedea bine. cu toate că lumina era
ceţoasă, caii mergeau în trap întins.
Ştefan Golescu îşi mîngîia bărbuţa, rezemat în colţul stîng
al trăsurii, şi surîdea, ca să-i poată aduce inima la loc prietenului
său.
— Ei, ce zici, fi -ate. am a\'ut dieptate cînd ii-am spus că la
noapte, ori mîine dimineaţă cel mai tîrziu, suntem la Islaz ?
Uite, înainte de răsăritul soarelui călcarăm o poştă şi jumătate.
Către cinci dimineaţa vom fi la Ghimpaţi, und(^ avem la cine să
tragem pentru odihna cailor şi, nu te supăra, şi a noastră, că de
teama tîlharilor nici n-am aţipit măcar întreaga noapte.
— De, frate, aşa o fi , dar... răspunse Eliade neaşteptat de
înviorat, nu numai de răcoarea dimineţii, ci şi de faptul că
trecuseră primejdiile apăsătoare ale nopţii. Impi-esionabil din
cale-afară, era în acelaşi timp. lucru neobişnuit la vîrstă lui, şi
de o reacţie vitală neaşteptată, cînd condiţiile erau schimbate.
Era proaspăt în privii*e, şi culoarea vie a obrajilor săi frumoşi îi
dădea un aer de fl ăcău. Totuşi, nu credea, îi era teamă să spore
că vor ajunge f ără zăbavă şi necazuri la
129
U JI om înti'c oameni, voi. II
Islaz... Dar, frate — repetă el cu î: dar mai avem
opt poşte şi jumătate, şi asta nu e glumă... N-o să ţină caii.
Ş ^ ' cu îl privi mirat.
 ■— .A^ua c^unt cai care să nu ţ i n ă / ccc po^ L c ia u i u i a .
Socoteala c simplă, frate, ai văzut-o pe hîrtie... Mergem două
poşte în trei ceasuri. Odihnim caii şi ne odihnim şi noi alte trei
ceasuri. Să zicem deci că facem la un loc două poşte în şase
ceasuri, asta înseamnă că zece poşte le facem în treizeci de
ceasuri. Am plecat aseară la douăsprezece noap tea de la barieră,
vom fi marţi la şase dimineaţa dincolo de Gura Oltului.
— De, ce să spui, frate Ştefane ? Caii ăştia de Banat sunt
vinosi şi ţin la drum... Noi... să zicem că şi noi ţinem la dîrvală,
dar mai sunt şi alte pricini care ne-ar putea sta în cale. Poate că
la ceasul acesta vreun lipcan, ăsta d-ade-vărat, se afl ă trecut
înaintea noastră cu porunci scrise sâ ni se aţie calea şi să fi m
arestaţi.
— Asta ar putea să se întîmple... dar îţi mărturisesc că alte
pricini de zăbavă nu mai crez să fi e.
Nervos şi deschis spre toate posibilităţile, Eliade stăruia In
îndoiala lui.
— Mai sunt ele şi alte pricini pe care noi nici nu le bănuim.
— Nu văd nimic altceva... sincer vorbind, ce ar pulea să fi e ?
Nu se auzi răspunsul Iui Eliade, fi indcă în clipa aceea
droaşca trecea în trap mic podul, abia mai mare decît o podişcă,
ale cărei bîrne uruiau straşnic. Pe urmă se auzi un trosnet sec,
asurzitor, şi trăsura fu cit pe ce să se răstoarne în Neajlov,
răsucită în loc. Caii smuciţi brusc de hamuri se înghesuiră
speriaţi unii într-alţii, rotaşii încercînd să se ri dice în două
picioare. Pe urmă droaşca rămase într-o rînă înfi ptă în marginea
podului şi caii se liniştiră. O bîrnă jucăuşă se ridicase sucit subt
copita unuia dintre rotaşi şi pătrunsese între spiţele roţii din
stìnga. După ce se priviră cîteva clipe îngroziţi de paf^ubă,
Ştefan Golescu încercă să-şi facă puţină inimă, glumind :
 — De-ar fi aici amicul Bălcescu, ar spune că nu e dc glumit
cu Neajlovul. A mai păţit-o cu podul de pe el şi Si-nan-paşa.
Numai câ noi am scăpat cu dinţii întregi şi ce puţină spaimă...
Cînd Mitru şi Damian ajunseră din urmă la locul acestei
înlîmplări, se văzu că e ceva mai multă pricină de supărare

i
în
lut
de

I
130
e

I
n-

ì
Sidecît s-a părut în clipa dintîi. Droaşca nu putea fi tîrîtâ
mai mult de o sută de paşi, că se rupsese şi osia. în orice clipă
puteau fi ajunşi din urmă de către cei de care se temeau atît de
mult, căci se luminase bine de ziuă şi soarele se ivise roşu-
aprins, în luptă cu o perdea de nori slabi ca o ceaţă. Se gîndiră să
împingă droaşca subt sălcii, dar pe cinci sute de paşi în stìnga şi
în dreapta era o mlaştină noroioasă ca ochiuri de apă, şi ici-colo
cu pînze verzi de lintiţă pe ea. Aproape o jumătate de ceas
chibzuiră şapte oameni amărîţi, întrebîndu>-se ce e de f ăcut.
Pînă la urmă, cel mai cuminte lucru li se păru hotărirea de a lua
ce-i de luat din droaşca şi de a o părăsi acolo, în plata Domnului,
ei pornind călări, cum se va putea, spre vreun sat vecin, de unde
să încerce să cumpere o căruţă sau ce s-ar găsi mai potrivit.
Totul era să se grăbească, f ăcînd să li se piardă urma cît mai
curînd.
Era însă prea tîrziu. Abia izbutiseră să împingă în stìnga
drumului droaşca şi se mişcau încărcaţi de bagaj, zburliţi de
supărare, cînd se ivi o brişcă cu şase cai, f ără zurgălăi, de după
un tufi ş de sălcii, la ocolul drumului. Ştefan Golescu şi Eliade
intrară pînă la gleznă în mocirlă, dindu-se repede după o salcie
scorburoasă şi puhavă. Ceilalţi rămaseră în marginea drumului.
Brişcă uşoară de ţară trecu pe lîngă ei, dar după vreo douăzeci de
paşi se opri. Coborî din ea un ins cam scund de statură şi burtos,
îmbrăcat europeneşte. Avea o barbă tunsă scurt, care îi împingea
falca de jos înaintea nasului. După el coborî şi o slugă
mustăcioasă, care era pe capră, înarmată cu pistoale la brîu şi
cuţit în tureatca cizmelor scurte.
Insul, om ca de şaizeci de ani, cercetă de la cîţiva paşi cu
luare-aminte droaşca, apoi, cînd se pregătea să întrebe ceva, îi
zări pe cei doi care se tot doseau după trunchiul noduros şi
umfl at al sălciei, cu picioarele în mocirlă. îi cerceta lung şi
întrebător, şi după cîtva timp păru că îi recunoaşte. I se adresă
lui Ştefan Golescu, cu un glas răguşit :
— Boierule, domnia-ta eşti, mi se pare, coîonelu Ştefan
Golescu ?
Cel întrebat înţelese că nu mai e de ocolit şi, pipăind
pistolul de sub jachetă, răspunse moale, cu glasul parcă uşor
plesnit :
— Da, eu sunt Ştefan Golescu, şi faţa i se strîmbă într-un
rînjet, fi ind stingherit mai ales că e descoperit asupra faptului
tocmai cînd voia să se ascundă, în mod ruşinos.
131
1
Insi ^puns' ntii lung
cu V chi sfn : I. trt»cindu-şi cercelâlor privirea
 de la ci LU lovan'işul AIA dosul sălciei, apcu inliebâ parcft
într-o doară
— C U CC \ -.1^ puu.. FI dc FOLOS . O K ' A ;.
Ştcf ' r(.\'scu răspunse puţin inţi, CV -l prî\ .
r>o Eliac -e f ăcuse alb la faţă :
— Mulţumim dumilalr. nu avem nevoie de nimic. Insul care
vorbea din marginea drumului către cei din
n ă îşi muşcă uşoi buza din care poiniau ţepile mu>
C IIRUNTE . şi apoi le spuse cu hotărîre ; - Boierilor, unde
vreţi să ajuiigtţi dunrrieax o. . ^ l l a 'U să ajungeţi... Di^ aceea vă
poftesc in brişcă mea... Eliade ¡1 privi uimit şi întrebă, dinti~o
dată. p!in dc ifos* , loritai* :
— D T unde ştii dumneata unde voim noi să ajungem ? Ca-
tă-ţi de drum. le rog, şi lasă-ne liniştiţi.
— Apoi. parcă e şi greu de văzut unde vreli sa AJ ' c.acă vă
dosiţi după sălcii ?... Uite. eu mai mult nu vă ^..1^.1 dar vă
poftesc incă o dată în brişcă mea... Oricum, sfatul } care vi-1 dau
e să nu \ ă afundaţi in codru, că vă rătăciţi Şi nici să staţi
locului, căci veţi fi ajunşi din urmă... Eu atita vă spui ! Şi îi privi
supărat.
Cei doi se sf ătuiră cît(n^a clip».', ap<»i Ştefui^ Colescu îi
răspunsf destul de şovăielnic :
— Mergem cu dumneata, boierule.
Omul cu falca bărboasă clătiiiă din cap, tot supăiat :
— Atunci, hai, grăbiţi... Puneţi-vă repede şi bagaju, că axeţi
loc pentru el in codirlă.
Cînd cei doi se apjopîară, boierul se aplecă la urechea lai
Ştefan Golescu şi ii spuse in taină :
— Eu mă mir că dumneavoastră doi ati I /uulU SA pati de
iri... Toată ziua d(^ ieri Agia a umblat cu CARAUIE de dor*;...
oprind lumea pe uliţe. Se zice că au arest; ♦ cileva sule de inşi.
Sfatul meu e să puneţi cît mai multă di pârtare întie
dumneavoastră şi oamenii stâpinirii.
Eliade şi Ştefan Golescu se priviră nedumeriţi şi se în-
dreptară neliniştiţi, totuşi, spre brişcă la care erau înhămaţi cai
de poştă. Se hotărîră ca oamenii Goleştilor să răii, ii şi c' a.
încercînd să se descurce cum . i i : u u i un >ă nu spună unde şi cu
cine au dacă su' • î-^*' fb aţi.

I
m

I
pu
132
I

au
— Aceşti doi lipcani pe care i un rugat sa i i cu noi ca să ne
\ic de urît pe drum i ne fi e şi de pază, cinstindu-i cu cît s-or
mulţumi. . .să ne intovârăşească şi de aici încolo... Aveţi ceva de
.^pus. .joicrule '
Boiernaşul n-avea nimic d<^ spu.s. dai' de uuic..^ ce porni
hrişcă in goana cailor mici şi cu hai.uuile cirpile ţ.i Ic^^alc cu
sfori, Ştrfan GoKvsrn ;:itî*« l)."' î i min. ^ i i ' . • va timp
îngîndurat bărbuţa :
— Boierule, ai putea să-mi spui, te rog. unde ne-am
cunoscut şi cum ţi-e numele Căci vă/ui că mă cunoşti pan mai
demult.
Boieinaşul avu un suris, care din pricina bărbii devenea la
(^1 i'înjel.
— Arhonda. de cuno.scut, ca să zic aşa, nu ne-am cu-
noscut... Eu nu sunt decit un bi(^t seidar ai'endaş de pe valea
Teleormanului şi numele meu e Turnavitu. Şi acum să vă spui
cum v-am cunoscut eu pe domnia-voastră... Uite, eu în fi eoi' an,
de ziua mariloi* împăiaţi Constantin şi Elena, mă duc Ia Goleşti,
unde e de obic i cuc( jana Zinca Golescu şi se face slujbă mare la
biserica Leordeanului, acolo in fata porţii, pentru pomenirea
slăvitului dumitale părinte, rapo-satiil maie logof ăt Dinicu
Golescu. Acuni trei ani v-am văzul Ia slujba din biserică şi mi s-a
spus cine sunteţi. Poate vieţi să ştiţi de ce merg eu la această
mare slujba de pomenire ? laîă. acum douăzeci şi mai bine de
ani, cind acest ■ lavit boier a înfi inţat şcoala de la Goleşti,
singura şcoală
tie se pomenea pe atunci prin această parte a ţării, eu mi-
T i m dus trei din copiii mei la învăţătură de carte acolo în
«•hiliile de la Goleşti... Eiam pe atunci cam l^nil de nevoi, că
pierdusem cinci ani la rînd la moşia pe care o ţineam în arendă
şi aveam şi familie grea. Am vîndut alunei moşia pe care o aveam
de zesti'e de la ntvastă. Deh !... ca.să grea, cu copii mulţi, că am
şi cinci fete din a doua căsătorie. Fetele cer şi ele zestre. Nu-mi
puteam trimite băieţii la şcoala din Bucuie.şti. Slavă Domnului,
au învăţat carte bună şi în chiliile de la Goleşti. Aşa că Scarlat. ăl
mijlociu, a fost întîiul pe toată şcoala cînd l-am dat, în treizeci şi
doi, la Sf întu Sava. 1 s-a dat bursă acolo, casă şi masă.
Eliade tresări, căci d*şi nu mai era dascăl d*^ mult la Sfi ntu
Sava, şcoala asta era scumpă inimii lui. Cum ar fi putut să uite pe
intiiul pivmiant pe toaiă şcoala al Colegiului Naţional, in anul
înfi inţării ?
133
" — Dumneata, boierule, eşti tatăl profesorului Scarlat
Turnavitu ? L-am cunoscut foarte bine şi cind era elev, şi acum
cînd e dascăl. I-am cunoscut şi pe ceilalţi doi. Unul a fost
parucic, nu ? Buni băieţi... să-ţi trăiască. Ai numai mulţumire de
pe urma lor.
 — Să dea Dumnezeu să-mi trăiască şi să vă trăiască şi ai
dumneavoastră^ căci după cîte bănuiesc sunteţi marele nostru
dascăl şi poet Eliade şi ştiu că aveţi copii... Da, sunt băieţi buni,
dar de necazuri nu mă prea scutesc...
— Nu mai spune ! se miră Eliade, care era un părinte foarte
iubitor şi asculta întotdeauna cu mult interes tot ceea ce privea
legăturile dintre părinţi şi copii, punînd în acestea o rară
gingăşie. Dar ce supărări îţi aduc ?
Turnavitu se codi, nu răspunse numaidecît. Se apropiau
acum de un sat care izbutise să despădurească o mare întindere
din codru şi-şi întinsese binişor hotarul. Mergeau printre lanuri
de grîu timpuriu, care se pîrguise bine. Arendaşul, tot codindu-
se şi ocolind răspunsul, măsură cu privirea desişul spicelor care
se tălăzuiau în boarea dimineţii.
— S-a f ăcut pîine pe aici... nu glumă... Uneori pădurile de
stejar dau pămînt bun de hrană, că rădăcinile stejarului se înfi g
adine în pămînt, iar pe deasupra putrezeşte an de an ghinda...
Rămase iar pe gînduri, şi în cele din urmă se hotărî să spuie ceea
ce îl frămînta : Uite, boierule, nu vă supăraţi că vă vorbesc pe
faţă, acum cînd ştiu cine sunteţi... Ei bine. mie nu prea îmi place
sminteala asta cu revoluţia..
Poate că dumneavoastră vedeţi altfel, eu ce să spui ?... Nu-
mi place... Şi mai ales cînd îi văz pe toţi feciorii mei amestecaţi
în legături din astea, ce să vă spui ?... Nu-mi place... Nu-mi place
deloc... Cînd am venit de Paşte la Bucureşti, că de atunci am tot
stat în Bucureşti... că am avut lungă vorbă eu un boier de la care
vreau să arendez o moşie ceva mai mare, în Romanaţi, că vreau
să încerc acum o moşie şi mai mare... şi acolo mă duc acum s-o
mai văz încă o" dată la faţa locului... zic, am stat trei luni în
Bucureşti şi toată lumea numai despre revoluţie vorbea. Tuturor
li se urcase la cap revoluţia. Revoluţie şi iar revoluţie... Barem
feciorii mei s-au ţicnit cu totul. Nu mai e chip să stai de vorbă cu
ei. Eu am ştiut că o să iasă prost şi le-am spus-o încă de pe
atunci... Nu m-au crezut... Şi uite cum a ieşit... Ieri erau ascunşi
toţi în gaură de şarpe... Că l-am văzut şî eu pe căpitanul
Costache şi pe căpitanul Georghe umblînd cu doro-
134
banţii ca turbaţi, să arestuiască lumea... Auzi, revoluţie in
Ţara Românească... ? !
Ştefan Golescu şi Eliade se priviră nedumeriţi, între-bîndu-
se din privire dacă gîndesc la fel şi-şi zimbiră cu înţeles. Apoi
Eliade întrebă, apăsîndu-şi cu buza de jos mustaţa mică şi
mătăsoasă, ca şi cum ar fi înghiţit ceva :
— Şi de ce crezi dumneata că nu e cu putinţă revoluţie în
Ţara Românească, domnule Turnavitu ?
Acesta răspunse pe loc, f ără să se mai gîndească măcar :
— Ca să faci revoluţie... trebuie să ai mai întîi cu cine s-o
faci. Nu ? Că altfel ce fel de revoluţie e aia, f ăcută cu o mînă de
oameni, cîţi sunteţi dumneavoastră toţi laolaltă ?
— Şi ţi se pare că nu am avea oameni cu care s-o facem ?
— Nu-i văz... Fiecare se gîndeşte numai la enteresul lui...
Nu vede nimic altceva. Şi Turnavitu clătină din cap cu dezgust.
— Poate că nu-i atît de rău... dacă fi ecare se gîndeşte la
interesele lui, fi indcă interesele obşteşti nu sunt decît interesele
particulare laolaltă, îi spuse cu o blindeţe doctorală Eliade.
— Nu-i aşa, domnule, nu-i aşa... şi rămase un timp în-
cruntat, pe gînduri. Pe urmă arătă nişte găuri pe marginea
drumului, care trecea acum printre lanuri apropiate... Vedeţi
dumneavoastră ? Găurile acelea sunt găuri de popîn-dău...
Popîndăul ăsta, ca toţi şoarecii, e o vietate foarte deşteaptă. Ei
bine, cînd intră spaima în el, se prosteşte de tot şi în loc să fugă,
ferindu-se, el se vîră în gura primejdiei. Ui-taţi-vă numai... Şi
deodată Turnavitu bătu tare, cu un ciomag pe care-1 avea lîngă
el, în capra briştei, care era ca la sănii, de puteai sta pe ea şi
alături de surugiu, dar şi cu faţa întoarsă spre cei din fund. Se
suci apoi şi le arătă ce se întîmplă. Vreo trei-patru şoareci, nu
mult mai mari decît cei obişnuiţi, dar subţiri şi de două ori mai
lungi, încovoiaţi ca nişte semne de întrebare culcate, ţîşniră
înaintea cailor dinspre partea stingă a drumului, alţi vreo trei
ţîşniră tocmai din partea dreaptă, trecînd fi ecare drumul în fugă,
dincolo de unde se afl a cînd auzise zgomotul, alergînd dimpo-
trivă, ca la cadril.
— Vezi dumneata, aceste vietăţi auzind zgomotul au vrut să
scape de primejdie şi cel dintîi gînd al fi ecăruia a fost să fugă în
gaură, în bîrlogul lui... Cei mai mulţi au fugit f ără să-i vedem
noi, dar ăştia îşi aveau găurile peste drum,
135
I
şi au aîcigat aşa, prosteşte, tocmai în picioarele cailor. Aşa
fugeau pt in oraş. ieri, cei care voiau s'i facă revoluţie, fi e-"c la
birlogul lui... Asta-i românul... vorbeşte, umblă cu ouliverne. dar
cînd e la o adică, fi ecare f U ;':;e la ak* lui.
Eliade se strìnse ca pătruns de un fi 'ig um(^d de toamnă,
cu toate că rţ^dingota lui cenuşie era din pf>stav destul de gros.
— S-ar putea să ai dieptate...
Ştefan Golescu îşi spuse însă că acest Turna\'îtu nici o ciipă
nu s-a gîndit la altceva decît la el, la birlogul lui. şi acum ii
judecă pe ceilalţi după el. Drept era insă că nimeni nu ştie ce ar
fi f ăcut arendaşul teleormănean dacă ar Fi a\*ut încredert.' in
oameni.
Neîncrezător, băjiuitor era şi Eliade, dar la el acest senti-
ment nu era statornic, ci intermitent, cu crize alternative Acum
dintr-o dată începu să-1 bănuiască pe Turnavitu. Ar ti vrut să-1
întrebe pe Ştefan Golescu : ,.Dacă acest Turnavitu este omul lui
Bibescu şi nu a f ăcut decît să ne prindă în capcană ? Daqă ne dă
pe mîna dorobanţilor de cum ajungem la staţia de poştă Dar nu
putu nici măcar să-i facă vreun semn să-i prindă privirea.
Căldura se f ăcuse greu de îndurat şî, îmbrăcaţi ca iarna,
după cuni era portul în acea vreme, începură să năduşeascrt
Eliade^se înăbuşea parcă şi de grijă, şi de teamă. Pînă Ut urmă
nu se mai putu stăpîni :
— Frate Ştefan, nu eşti de părere că ar fi primejdios pentru
noi să ajungem la conac şi că ar fi mai cuminte să răniîneni aici ?
Să ne ascundem în codru cîteva zile ?
Dar Turnavitu sări speriat :
•— Cum asta, să raminoti în codru ? în Codz'U Vlăsiei... ?
Asta numeşti dumneata cuminţenie, domnule ? Cum să puteţi
trăi in pădure, unde bîntuie şi hoţii, şi poterile ? Dacă vreţi sâ
mă ascultaţi, cel mai potrivit lucru ar fi sâ vă ascunde! i luideva,
în bălţile de pe malul Dunării, de unde să puteţi ti-ece cînd vreţi
în ostroave. Acolo, dacă ajungi, nici dracu nu te mai găseşte. N-
ar fi rău ca la Alexandria s-o luaţi spre Zimnicea, că acolo e balta
mare a Suhaiei şi sunt ostroave cîte vrei...
Ştefan Golescu, pe care propunerea Iui Eliade îl nedu-n <u-
ise, găsi de cuviinţă că ideea e foarte nimerită.
— Aşa ar trebui să facem, frate Eliade... chibzuit luciu.
Dar Turnavitu nu se opri şi-şi duse propunerea pînă la
capăt :
12
D: Ì ! . dacă vreţi sa ma ascultaţi, şi mai bine ar fi sâ
mergeţi la Islaz... ,
C< i doi tresăi'iiâ şi se priviră uimiţi, dar cu fereală. ■ — La
Zimnicea e un zapciu al dracului, omul lui Băl-Cea-ure>eu...
Asta îşi are spionii lui pretutindeni. La Islaz est

il
 însă zapciu un cunoscut al meu, un om de inimă. în el
puteţi avea toată încrederea. Pe urmă, ce mai încolo şi încolo, e
dincolo de Olt... şi apoi la Islaz aveţi în albia cea mare a Dunai ii
două ostroave, unu mic la o zvîrlitură de băţ, chiar lîngă
biserică... şi altul mai mare, dincolo de acesta... Acolo veţi trăi
f ără grijă. Sau. dacă vreţi, să mergeţi pînă la Celei, la Popa Radu
Şapcă... Ala cunoaşte ostroavele ca un haiduc şi douăzeci de sate
nu ies din cuvîntul lui. Eliade întrebă sfi os :
— Dar cine e zapciu la Islaz ?
— E un băiat bun, vă spui eu... Că-1 cunosc bine,... A fost
căpitan în cetele de panduri ale lui Magheru... D-aia l-a şi pus
Magheru zapciu Ia Islaz... că după cum ştiţi Magheru este
ocirmuitor la Romanaţi şi adună acum un corp de panduri şi
natul de dorobanţi pentru Bibescu... Acolo la Islaz a avut
necazuri mari cu sătenii, că a fost acum cîtva timp o răzmeriţa
de era să dea peste cap districtul.
— Domnule Turnavitu, întrebă Eliade prins, ne-aţi putea
spune ce a f ăcut cu răzmeriţa aia de an ?... Că la Bucureşti au
urnblat fel de fel de zvonuii... Erau împotriva lui Bibescu, voiau
să-I răstoarne din scaunul domniei ?
— Apoi ce să spui ?... Nu crez că erau împotriva dom-
nitorului... Aşa... nu ştiu cum să-ţi spui... Că vorba aia, ce au
clăcaşii de la Islaz cu vodă Bibescu de la Bucureşti... ? Dar erau
împotriva proprietarilor de moşie, a copiilor lui, Bibescu. Ştiţi că
toată partea asta de ţară oltenească dintre Olt şi Dunăre... acolo
spre Gura Oltului, a fost moşie brân-covenească... a Iu Zoe
Brâncoveanu, nepoata marelui bau Grigore... adică înfi ată, că era
înfi ată de el şi măritată apoi cu Bibescu... pe atunci logof ăt al
Credinţei, ori aşa ceva...' Prin 1837, această Zoe Brâncoveanu a
dat poruncă să fi e adunaţi la un loc clăcaşii de pe şapte sate, de
la Gura Oltului, spunînd că prea sunt lisipiţi şi că nu se poate
face orîn-duială... Şi avea dreptate. Nu e bine să ai clăcaşi risipiţi
pe două poşte jur-împrejur... Cu şapte vechili şi era greu să le vie
de hac... Oamenii fugeau pe urmă şi de bir. spre neca--zul
stăpînirii. Cînd îi căutai se ascundeau prin zăvoaie şi ostnjave,,,
Asa ajăc^^^^^^ ,183T.satul ăsta, .ce sedieanm„.L^^
137
laz... Dar adunaşi aci, oamenii erau tare nemulţumiţi, acum
li se dă pămînlul învoit pe seama lor departe tocm? la o poştă de
sat, căci aşa venea, cel din jurul satului rămî-nînd pe seama
administraţiei brâncoveneşti... Fireşte, to' clăcaşii îl lucrează şî
pe acela, dar al lor e, cum spUi, la o poştă şi mai bine. Cînd s-a
înfi inţat satul ăsta Islaz, că s-a înfi inţat chiar pe islazul moşiilor,
acum unsprezece ani zic, ca să-i împace, Zoe Brâncoveanu le-a
f ăgăduit că le face o biserică nouă şi şcoală, şi că le face tîrg...
T îrg le-a f ăcut., că e şi afacerea moşiei, vedeţi dumneavoastră,
dar biserică şi şcoală nici gînd...-Acum, nici să vrea biata femeie,
n-ar mai putea să facă nimic, căci după cum ştiţi, bărbatu-său a
închis-o într-o casă de nebuni, ca să se poată însura cu
Văcărească asta a lui, de zic toţi că e grozav de frumoasă. Eu n-
am văzut-c. Satul nu are decît vechea bisericuţă de-i zice a
Măglaşului. cliiar pe malul Dunării... Eu o ştiu, că precum v-am
spus, ar fost acolo... Adunînd prea mult năduf, oamenii s-au
răzvrătit \ după cum ştiţi, şi au pornit cu năvală mare spre
partea asta a ţării... Cu greu au fost opriţi, d-aia a trimis
Magheru acolo pe zapciul ăsta de care vă vorbesc şi care e om de
inimă... Eu vă povăţuiesc deci să mergeţi la Islaz... Vă veţi
strecura cum veţi putea pe drumul ăsta al olacului, că sunteţi
plecaţi de aseară şi oricum e greu să vă ajungă... Dac sunt
cumsecade căpitanii ăştia de poştă, chiar astăzi după-amiază
suntem la Islaz, că mai avem de călcat opt poşte, adică zece-
unsprezece ceasuri de drum.
 Ştefan Golescu fi erbea încîntat de această întoarcere ne-
aşteptată a lucrurilor. îşi mîngîia barbuta şi îi jucau ochii Ir cap,
privindu-1 cu înţeles pe Eliade.
— Aşa vom face, stimate domnule... Vom asculta povaţ
dumitale... Nu ne mai oprim nicăieri... Mergem de-a drep tul la
Islaz... Dacă ziceţi că zapciul e om cumsecade şi că ne putem
ascunde în ostroave, e tot ce ne trebuie nouă... Aşa vom face.
Faţa conabie, cu barba aspră, a lui Turnavitu străluci ca
vinul, de plăcere.
* Se referă, probabil, Ia răzvrătirea ţăranilor din 1845, cînd
Islaz în jur de 300 de clăcaşi s-au strîns pentru a porni spre Buci
reşti cu jalbe către domnitorul G. Bibescu. Ţăranii răsculaţi au fo^
însă opriţi cu violenţă din drum de dorobanţii veniţi la ordinul ex-
pres al subcîrmuitorului judeţului Romanaţi (cf. N. lorga. Studii
documente, voi. XI,^ Bucureşti, 1906) (n. ed.).
3

I
— Aşa să faceţi, boierilor... Şi nu vă supăraţi... Asta să vâ fi e
învăţătură de minte cu revoluţia... Aţi văzut zăpăceala
popîndăilor.
— Aşa să fi e şi să nu mai voi^bim despre asta. Avem des-
cuie-altele de vorbit. Nu-i aşa, frate Eliade ?
— Destule... destule... mai ales că iată, am ajuns şi la co-
nacul poştei, mormăi îmbufnat Eliade.-
Conacul de poştă între satele Ghimpaţi şi Naipu era într-un
fost han de pe partea stingă a drumului. Fusese destul de greu de
găsit conace potrivite la o poştă unul de altul, căci noul drum de
olac fusese f ăcut în grabă, Bibescu nemai-mulţumindu-se să
treacă pe vechiul drum de la Ruşii-de-Vede, ci f ăcuse o legătură
mult mai scurtă, prin Alexandria, cu Turnu Măgurele şi deci şi cu
Islazul. Era un han cuprinzător, dar cu acoperişul de stuf,
pleoştit, cu prispă ţărănească in curtea cea mare, plină cu
grajduri, hambare, şoproane cu căruţe de poştă şi potcovăria
nelipsită la orice conac al men-zilului. Nefi ind aci răscruce de
olac, n-avea decît vreo treizeci de cai şi doar două odăi pentru
călători. Şi cu toate astea era zarv^ă mare, căci erau vreo opt
surugii cu familiile lor, căpitanul de poştă, argaţii, potcovarii, ba
şi o odaie pentru dorobanţi.
Nu avură nici o bătaie de cap cu schimbatul cailor, şi după
ce luară o gustare la masa de umbrar din faţa hanului, că erau cu
stomacul gol, porniră înainte, iar cel mai bucuros fu um Eliade,
care aşteptase cu inima strînsă să vadă cum ies ..crurile.
Mergeau mereu prin codru, aci rărit ca o dumbravă, aci
încîlcit în şleaurile de margine, coborînd şi urcînd prin vîlce-
luşe molatice. De cînd cu poşta, satele se înfi ripau, tot rare, de-a
lungul olacului, pînă spre Alexandria, care şi ea era întemeiată
ca oraş, abia de cîţiva ani, de Alexandru Ghica, de care-şi luase
numele.
Trecurâ şi de conacul din apropierea Vităneştilor tot atît ....
uşor, şi nu f ără plăcere, căci era o zi de iunie, însorită, dar cu
dogoarea potolită de sufl area codrului. Caii odihniţi duceau
brişcă în trap viu, cu rare clipe de odihnă. La Alexandria, unde
ajunseseră către ceasurile nouă dimineaţa, lucrurile se
încurcară. Din capul locului căpitanul de poştă le spuse că n-are
putinţă să le dea cai înainte de trei ceasuri, că trebuie să dea
drumul mai întîi clacurilor de rînd, obşteşti, şi apoi va îngriji de
cei care călătoresc cu trăsurile lor, fi indcă odată cu olacul
obştesc merg şi hîrtiile Vorniciei. Mai roşu
139 de mînie decît era la faţă de obicei, serdarul Turnavitu
-nu se putea face, dar acum barba scurtă, sură şi aspră îi era
zburlită ca ţepii unui arici. Conacul poştei era tot un fost mare
conat boieresc şi părea un fel de culă străveche, cu ceardac mare
adăugat de curînd în faţă. cu vreo douăsprezece odăi de călători
numai la catul de sus, întins pe patru feţe, pe cînd jos erau odăi
de-ale canţălariei, magazii cu hamuri şi cele trebuincioase
poştei, cum şi circiuma cea mare a hanului, la care se intra pe
din dos. Conacul n-avea curte, era în cimp deschis din toate
părţile, iaj- nenumăratele acareturi, grajduri şi hambare
alcătuiau în jurul lui un fel de tîrg. Pot-eovăria, într-un şopron
înnegrit de fum, avea două rinduri ele foaie şi de nicovale, la
care meşterii tuciurii lucî'au de zor. Dar nu numai că părea, ci
era chiar tîrg adevărat in jurul conacului, căci se uifi inţaseră
vreo patru circiumi potrivite si pe pungile mai nevoiaşe şi erau
tot soiul de tarabe cu desale mîncării. acum in iunie, şi cu
grămezi de cireşe, care erau ' M U pe sf îrşite, dar şi cu vişine,
care erau încă prea acrişoare.
După ce-i puse pe tovarăşii săi de drum la adăpost Intr-o
odaie de sus a hanului, pînă la plecare, Turnavitu se duse îa
grajduri să vadă cum stau lucrurile, dacă l-a minţit ori nu
pitanul, spunîndu-i că nu are cai. Cele ce văzu îl f ăcură să
spumege de furie. Intr-un singur ^rajd erau vreo paispi'ezece cai,
intr-altul vreo douăzeci... in sf îrşit, înti-un yrajd mai nou. bine
închis, descoperi ahî opt cai voinici, cu părul lucios, nechezînd
nerăbdători intre .stănoage. Se întoarse cu o falcă în cer şi una în
pămnit la căpitanul de poştă, care, toropit de căldură, descheiat
îa gît, eu doi cinovnici lîngă el, f ăcea tot felul de socoteli.
— Căpitane Fotachi... Kir Fotachi... se poate să-mi faci
dumneata mie una ca asta ? Mie. arvanit de-al dumitale... ? ""iie.
care am jucat cu dumneata ia nunta Aglaiei ?
— Boierule, ce vrei să spui ? De ce eşti atît de mînios ? Uite,
nu pricep... Să mă bată Dumnezeu dacă pi^ieep ceva, se mira
căpitanul conacului, mai mult aşa, din comedie, căci bănuia
pricina furiei lui Turnavitu, iar pe altă parte era obi-
cinuit cu astfel de
pungen
mînioase, ba uneori, cina erau
 boieri mai mari, chiar cu beşteleli afurisite.
— Să-mi spui dumneata mie, căpitane, că schimb ?... Să mă
ţii în drum, cind pe mine
nu ai cai de mă aşteaptă
treburi grabnice ?.. Uite, la asta nu m-am aşteptat din
partea dumitale. Zău, una ca asta nu mi-a putut trece pi'in cap...
Şi unde pătimesc o astfel de ruşine La Giurgiu ? La Găeşti ?
140
I
ILa Brăila ?... Nu. la Alexandria, la doi paşi de conacul meu¿
aici unde am prieteni, care va să zică... — Dar dacă n-am cai...
N-am. boierule... Mă jur că n-am... — Ei bine, cum poti să spi.ii
asta. cind eu am fost, acum chiar, prin grajduri şi am numărat
grajd cu gi'ajd caii ? Cum poate un arvanit să spuie un asemenea
neadevăr ? Numai in grajdul acoperit cu paie ai douăzeci de cai...
— Da" ce înseamnă la mine douăzeci de cai, cînd eu trebuie să
dau cai de olac de două ori in aceeaşi zi, spre Bucureşti, spre
'I'urnu Măgurele, spre Piteşti şi spre Zimnicea. Şaisprezece cai
din ăştia abia au sosit de pe drum... N-ai văzui cum curge apa de
pe ei ? — Şi cei din grajdul de pe malul Vedei ? Sunt şaisprezece
cai acolo, se vaită amărit Turnavitu. Sunt şaisprezec cai... Şi ăia
au venit de pe drum V — Vai de capul lor... Ala- e un grajd de cai
bolnavi, cu picioaiele stricate. Sunt vreo şapte mirţoage bătrîrie,
cai mănîncă ovăzul degeaba.
— Ei. asta-i, parcă dumneata le dai ovăz să mănînce . ,
insu"iuă bătrinelul conabiu, care ştia apucăturile căpitanilor
de poştă.
Aici însă căpitanul Fotachi se înfurie de-i înăbuşi mustaţa
(groasă vorba, că abia se înţelegea ce spune, dar nu a putu
să-1 convingă pe Turnavitu că dă ovăz cailor olacului, cînd acesta
ştia bine unde merge acest ovăz. Apoi îşi şterse f;.-vurizii de
năduşeală.
 — Şi pe urmă, kir Fotachi, ai în grajdul învelit cy tabi.» opt
cai voirtici, care se zbenguie între stănoage... de dorul
drumului... de ce nu mi-i dai ?...
IU — Aia nu se poate, îmi pare rău... da' ăia nu se poate
bo-i

I
I

5i
ieruîe...
Atunci Turnavitu peste masă.
— Poate că nu te-ai uitat eu luare-aminte cum e
apropie, conspirativ, de căpitan.
pecetea pe hîrtia mea... Ia uite aici. Şi-i întinse energic
peticul de hîrtie cu iscălitura şi pecetea de pe el... Asta-i iscăli-
tura banului Dumitrache... şi aici... în colţul ăsta...
Contraccîii otcupului poştelor — ai menzilului
aveau
obiceiul să facă pentru căpitaiiii de poştă felurite semne,
potrivite unor înţelegeri de dinainte, care arătau că solicitantul
cutare ori cutare nu trebuie lăsat să aştepte.
La acestea, kir Fotachi îi răspunse cu încăpăţînare, voi-
bindu-i cu mustaţa de prisos împinsă în urechea lui, căci pe
^^^^

fi
fereastră venea din oborul conacului o larmă asurzitoare
care ar fi împiedicat pe oricine să audă ce vorbeau...
— Boierule, caii ăştia nu vi-i pot da... Să-mi crape ochii
dacă vi-î pot da... Şi-şi muşcă limba mîniat că a jurat. îmi pare
rău, dar nu-i pot da...
 — Cum să nu mi-i dai, kir căpitane ?... Dumneata ştii unde
mă duc eu ?... Se hotărăşte acolo viaţa mea şi a copiilor mei...
— O să aveţi timp să ajungeţi la Turnu... încă azi după
prînz.
Aici, din greşeală, Turnavitu se grăbi :
— Păi, vezi că nu merg la Turnu... Şi era cît p-aci să-i spuie
unde merge, dar îşi dete seama la timp că nu trebuie să ştie
nimeni pe ce moşie a pus ochii ca s-o ia în arendă ; şovăi, şi
spuse la întîmplare alt nume în locul Grojdibodu-luî... Merg...
merg... la Islaz... Trebuia să fi u acolo înainte dc cinci ceasuri
negreşit...
— Boierule, nu vă supăraţi... n-o să se răstoarne lumea dacă
n-o să fi ţi la Islaz astăzi la cinci ceasuri... Mai e zi şi mîine şi
poimîine. Cine vrea să facă afaceri serioase vă aşteaptă... Uite, eu
vă f ăgăduiesc că a dintîi trăsură care pleacă va fi a
dumneavoastră.
— Atunci dă-mi caii din grajdul acoperit cu tablă. Aici, kir
Fotaki se apropie încă şi mai plin de taină şî îi şopti picurat în
ureche :
— Aia sunt schimb domnesc... Te rog să nu scoţi o vorbă că
e lucru de taină... Trece un aghiotant domnesc împreună cu
marele vornic Băl-Ceaurescu de la Zimnicea spre Bucureşti.
Dintr-o dată Turnavitu tresări speriat şi respectuos, în timp
ce căpitanul Fotachi îşi mîngîia favurizii, năduşiţi şi de atîta
discuţie, avînd aerul că spunea... ca unui prieten :
— Păi, vezi, cînd îţi spui io ? Dar să ştii că afară de caleaşca
lor.,, a dintîi pleacă brişcă dumitale...
— Cît vom întîrzia ?
— Nu ştiu... poate un ceas, poate două... poate chiar trei...
Dar nu pleacă nimeni înainte, asta ţi-o spui eu...
Turnavitu f ăcu socoteala timpului şi, văzînd câ înainte de
ceasurile unu nu vor putea pleca, se duse, cuprins de poftă, căci
era un mare mîncău, să poruncească la crîşma hanului o masă pe
cinste, căci văzuse peşte proaspăt şî raci vii aduşi de subt
scorburile de subt malul Vedei.
142

I
între cei care f ăceau larmă prin oborul conacului, era —
cine ar fi crezut ? — şi vînjosul şi negriciosul lipcan Damian
Tabacu. I se spuse că pîndeşte să vie căruţa poştei spre Găeşti un
sătean de la Zăvoiu Dihorului. Tot drumul se gîn-dise cum să-i
trimită vorbă lui tată-său să fi e neapărat în Bucureşti înainte de
miercuri. Prilejul i se părea cum nu se poate mai potrivit.
— Mă... ăla... dă la Zăvoiu Dihorului... strigă el prin oborul
conacului.
— Mă, tu ăla dă la Zăvoiu Dihorului, îi luau alţii strigarea,,
ducînd-o mai departe, mă... te caută, mă, un lipcan, care o fi _ dă
la Zăvoiu Dihorului şi el...
în pragul cîrciumii hanului apăru o femeie, ca de patruzeci
şi cinci de ani, voinică şi cu faţa bălană, dar puţin de tot ciupită
de vărsat, şi cu ochii cam apropiaţi... altfel frumoasă. Era cu
obrajii albi, încinşi de căldură, şi cămaşa de in îi lăsa gîtul gol,
iar prin gura cămăşii i se ghiceau sinii încă tineri.
— Ce-i cu Zăvoiu Dihorului ? întrebă ea cu glas plin. Cineva
îl arătă pe Damian Tabacu, care tocmai găsise şi
el pe cel pe care-1 căuta, şi se arăta a fi sătean încălţat cu
cizme şi cu pieptar găietănat peste obicinuita cămaşă lungă în
poale.
— Uite, lipcanu ăla caută pă unul dă la Zăvoiu Dihorului...
— Ia... cheamă-1 încoace... îi spuse ea omului în picioarele
goale, ca să-1 lase pe el să strige :
— Mài, lipcanul ăla,.te cheamiă hangioaica.
Damian se apropie nedumerit şi odată cu el veni şi săteanul
încălţat cu cizme, care purta pieptar găietănat cu
 negru.
Ce treabă ai dumneata cu cel d^ la Zăvoiu Dihorului ?
— Păi sînt dă p-acolo şi io...
— Dumneata eşti dă la Zăvoiu Dihorului ? întrebă han-
gioaica rezemată" de usciorul uşii şi măsurîndu-1 din cap pînă in
picioare.
— Da... adică... am fost...
— Al cui eşti ?...
Damian şovăi o clipă, întrebîndu-se dacă să spuie ori nu,
aooi răspunse cu ochii într-o parte, dibuind cuvintele :
— A Iu Toma Panduru.
Aici hangioaica încremeni... şi ochii i se împăienjeniră de
lacrimi... încerca zadarnic să vorbească, fi indcă în acelaşi
143
l Í M j p i SO uscase dintr-o data gura.
— Esli cumva Tudose ?... Tudose a lu Toma ? l^amian şovăi
iar :
— Acum nu-mi mai zic(^ Tudose. Acum imi zice altfel... ■
— Da' eşti fecioru Iu Toma, nu ? Cum semeni. Doamne,
cum semeni cu el... ! Doai* nasu nu-i atit de ascuţit, îi
spuse muierea, acum cu glasul dezlegat, moale şi topit de
duioşie.
— Unii zic că nu prea semăn cu tata... că semăn mai mult
cu unchiu Miai...
Ochii mici ai fenu'ii luceau umezi.
— Cu el... Cu iVIiai... Şi ca să-şi biruie tulburarea se-n-
toarse spre cf^lălalt : Şi dumncatn n! mi r-^ti ? Zici rv-M tot din
Zăvoiu Dihorului ?
— Nu, io sînt pîrcălabu Cristea Fătu dă la Salcia. Da' o să
tiec spre seară prin satu ăla.
Damian o cercetă cu luare-aminte şi nu pricepea de unde îl
cimoaşte femeia pe taică-su.
 — Dar dumneata dă unde cunoşti satu că nu ştiu să fi i dă p-
acolo ?
Femeia oftă cu privirile pierdute aşa, spi-e cerul albastru^
api-ins de airşiţă, de se simţea zăpuşeala şi subt umbrarul de
frunze.
— Am fost p-acolo... am avut şi io rude în satu ăla. Dar dă
mai bine dă douăzeci şî cinci dă ani n-am mai călcat p-a-eolo...
întîrzie mult cu privirea în gol, apoi rosti rar, şoptit : Sînt
Pctruţa... Râmase cu mîna ridicată pe usciorul uşii şi după un
timp sf îrşi îngîndurată : Poate că ai auzit dă mine... Peí ruta...
Ochii înrouraţi nu voiau să mai asculte de ea şi rămaseră
încremeniţi spre o vedenie de demult care era numai a lor... Apoi
se întoarse parcă dezmeticindu-so : Da' staţi jos la masă, o să vă
cinstesc cu o ulcică dă vin ! Cum bărbatu-su ieşea din pivniţă, cu
o oală cu vin rubiniu, îi spuse ară-tîndu-i pe cei doi : Flăcău ăsta
e dă la Zăvoiu Dihorului, Staţi jos că vă aduc şi ceva dă luat în
gură.
Damian ştia ca mai : M ' C un ocol de f ăcut, că nti are timp să
fi t e a .
— Io nu pot. Trebuie să mă repez puţin pînă la Piatra, am dă
dus ceva acolo.
Petruţa, mereu îngîndurată, vru să-i fi e şi aci de folos :
— Şi pă cine cauţi la Piatra ? Poate să-1 cunosc.
— Nu crez că-1 cunoşti... P-un ţăran d-aî noştri, pă unu
Gli,L;ore Hergă.
Aluieroa \'oinică i/bueni în rîs :
144
Sa cunosc pă Gligore Ilergă ? Dar cine naib!^ nu-l ^ intre
Zimnicea şi Alexandiia pă Gligore ala care giluic lupu cu pumnu
? Slai jos şi te răcoreşte, eâ o să ai limp destul să-1 găseştL.. Cum
o să te duci iar fl ămînd ^^nid ai plecat din Bucureşti ?
— Azi-noapto. Sint cu un tovaiăş.
 — Azi-noapte ? se cruci femeia. Si nti călcat dă azi-noapte
pînă acu patru poşte ?
— Păi cum vezi, am venit. Ea clătină din cap :
— Ati prăpădit caii stăpmirii... Ăştia nu trebuie să-i mai
scoateţi din grajd o zi şi-o noapte, că pă urmă trebuie să-i duci
in circă... Stai jos şi te omeneşte cu ceva d-ale mincării şi p-ormă
om vedea ce-om face... Strigă-1 şi pă tovarăşu durii itale.
Damian porni să-1 caute pe Mitru, dar după un pas se làsuci
cu oarecare îndoială pe piciorul sting şi veni lîngă femeie, ca şi
cînd i-ar fi trebuit timp ca să rumege gîndul spu-ndu-i sfi os :
— Pelruţa ? Eu am auzit dă dumneata... Vorbesc oame-i şi
acum. A fost atunci o nuntă... aşa vorbesc...
Pelruţa rămase pe gînduri. Capul ei, acum mai frumos ca
atunci. înf ăşurat în tulpan alb se lăsă moale pe umărul s\m<:.
— A fost o nuntă cu păcat...
Tocmai atunci intra cu zgomot pe maidanul conaculu;. stil
nind praful, împrăştiind gîştele şi izgonind din băltoacă porcii, o
caretă cu opt cai. Surugiii luară ocolul în goană, pocnind din
harapnice, strigînd la oameni. Unei femei, de spaim. i . ii .scăpă
din mînă o pereche de pui roşcaţi, pe care-i adusese spre
vînzare. Fu un soi de freamăt în tot conacul. In jurul e.uetei
alergau patru dorobanţi călări. Căpitanul, speriat.
ni in goană el însuşi, în timp ce careta se opri subt un stejar
rotat, ca să fi e la umbră. Era prăfuită toată, şi cînd se puse
scăriţa, coborî mai întîi o femeie bălaie nespus d^
unioasă, care purta o rochie verzuie şi pe cap o pălări uc pai
ridicată frumos deasupra frunţii. Un voal de muselir cît un
cearşaf de fi re dc păianjen, o acoperea toată din caj. pînă în
picioare. După ea coborî un boier voinic, cu barba scurtă
împărţită în două, îmbrăcat într-un anteriu vcrd»
ind pc deasupra o lebadea roşie. Cel din urmă coborî un co-
145
 lel negricios şi zvelt, în uniformr. isă pe trup prazării
de aghiotant domnesc. Hangiuaica le aduse in grab chiar subt
stejar, pe o măsuţă cu picioarele bătute în pămin^ o tavă
aşternută cu ştergaV de borangic, pe care erau chisel-niţe cu
şerbet de trandafi ri şi căni de cleştar cu apa rece Ştia de altă
dată gustul marelui logof ăt : şi lui îi adusese ^ dulceaţă de boabe
acrişoare şi coarne roşii. De sus, de la fereastră, cei trei tovarăşi
de drum priveau cu multă curiozitate. Ştefan Golescu, cu mîna
rezemată de peretele văros clătina mereu din cap :
— Fata asta, după ce l-a nenorocit pe nepot, o să-l facă
neom şi pe unchi.
Eliade, care ştia de asemeni, ca tot Bucureştii, de patima
unchiului pentru nepoată, întrebă maliţios, strîngînd în juru Iui
halatul cafeniu, căci se dezbrăcase ca să se odihneasC mai bine :
— întrebarea e cuai se împacă marele logof ăi ca agii;-
otantul ăsta frumos, care e nedespărţit de ea ?... Auz că ofi ţerul
ăsta o s-o ia de nevastă... Pesemne că s-au dus să-i arat^ zestrea,
pe care crede că o s-o scoată de la Hristache.
Fu nevoie să-1 lămurească şi pe serdarul conabiu la faţă
care-şi mîngîia admirativ barba scurtă şi aspră, privind cu-
noscător spre tînăra boieroaică atît de frumoasă :
— Este o artistă din Bucureşti, frumoasă, după cun. v e deţi,'
domnule Turnavitu. Şi colonelul ăla este un aghiotan domnesc.
Ăla-i logof ătul Băl-Ceaurescu, îl cunoşti, nu ?
într-un sfert de oră caii fură schimbaţi cu cei din grajdi
acoperit cu tablă, iar cei trei, răcoriţi acum, se urcară iarăş
careta, care porni dintr-o dată ocolind, speriind totul î:
cale, cu cei opt cai ai ei. Cei patru dorobanţi fuseseră înlocuiţi şi
ei cu alţii.
Tocmai atunci se adusese în odaia mare şi iacoroasă > masa
porimcită de Turnavitu : raci, rasol de lin cu mult unt delemn,
morcov şi boabe de piper, pui la fi igare şi plâcint: cu nuci, cum
se f ăcea pe acolo pe Vedea, precum şi vin rec. scos de la beci, iar
oamenii se apucară să mănînce în grabă ca să şi aţipească un ceas
măcar, înainte de a pomi iarăşi h drum.
Jos, subt umbrarul hanului, Petruţa, după ce pîrcălabu' Fătu
plecase cu cărucioara poştei, îi sf ătuia pe cei doi, p. ' Damian şi
Mitru, care se înfruptau şi ei dintr-o strachină ci ghiveci sîrbesc
şi o ulcică de vin, cum e mult mai bine s facă, pentru ca să
ajungă mai uşor la Piatra. Aveau să las^
146
caii să se odihnească la conac pînă a doua zi dimineaţa, şi
se vor odihni o ţîră şi ei. Aşadar, vor pleca numai către chindie
cu căruţa poştei de Turnu, că le face ea rost de locuri pînă IP
conacul vecin, la Furculeşti. De acolo, mai au pe valea Căl-
măţuiului un ceas, mult două, cu piciorul. Vor dormi la Piatra,
iar a doua zi vor găsi pe la prînzul cel mic caii porniţi cu poşta
de dimineaţă, care vor aştepta la conacul de la Furculeşti... De
acolo mai au o poştă pînă la Turnu... sau und^ vor ei să se ducă.
înainte de a porni cu brişcă, întrebaţi. Ştefan Golescu şi Eliade
încuviinţară acest luciTi, socotind că n;. va fi nevoie de cei doi !a
Islaz, înainte de miercuT'i.
Călătoria celor doi cauzaşi şi a serdarului, peste cîmpia
jntinsă dintre Alexandria şi Turnu Măgurele, fu pentru ei o grea
încercare. Soarele încins de nămiaza îi lovea drept în creştet, iar
pe două poşte şi mai bine, aproape patru ceasuri de drum, nu-
văzură un copac măcar, în afară de păduricea din vilceaua
îngustă de la Furculeşti. Lanurile de grîu care dăduseră în copt
încremeniseră şi ele, aurii, nemişcate subt cerul de un albastru
îndepărtat şi sticlos. Singurele vietat. pe care le intîlniră o
bucată de vreme erau popîndăii lungii ieţi. care tăiau speriaţi
drumul trăsurii, cum şi rare stoltfi i risipite de ciori. Abia după
Ologi întîlniră care dejugate ici şi coK îndepărtate mult unele de
altele. Opru'ă lîngă un astfel de car cu boi dejugaţi, vmul
rumegind în picioare, altul lungit lingă proţap. O fetiţă în
picioarele goale şi crăpate i i lămuri că tocmai pe aici, departe de
sat, li s-a dat de cătrt. boier pămînt pentru piine clăcaşilor.
Aproape de Turnu Măgurele întîlniră şi un suhat f ără pic de
umbră, pe care păşteau cai mici, cu burţile mari şi şolduri
ascuţite. încremeniseră şi ei, cîte doi, cap la coadă, ca să-şi facă
umbră.
în fracurile lor. cu pantofi de lac înguşti, cu gulere înalte
scrobite, Ştefan Golescu şi Eliade fi erbeau, toropiţi în propiia lor
năduşeală. Nici nu mai vorbeau de istoviţi ce erau, ci mai mult
moţăiau. îi trezi Turnavitu, lac de apă şi el. arătîndu-le în zare o
umbră albăstrie.
— Am ajuns, boierilor... Am ajuns la Turjm. Uite, acolo
e Dunărea. Umbra albăstrie tot creştea, se f ăcea treptat ver-
zuie, pînă cînd apăru ceva ca un deal lung şi destul de ridicat.
Ala e malu bulgăresc, îi lămuri mai departe serdarul
147
conabîu. ştergîndu-se crunt de năduşealâ... Jos e Dunărea,
intre aj'ătârile acelea de verdeaţă.
— Parcă te apropii de dealurile ele la Goleşti, spuse mirat
Ştefan Golescu. Dar astea sunt ceva rnai înalte şi mai pietroase...
Dar, drept să-ti spui, Dunărea tot n-o vă/.
— Fîşia aia ingustă ca o sabie, care luceşte in soai-e... Malul
acesta muntos incepe cam de aici. din dreptul Flă-mindei, şi ţine
mult, pină dincolo de Coi-abia.
Gîndul că se apropie sfi rşitul călătoriei ii f ăcu să se mai
dezmorţească. După un timp nu mai văzură nici malul bulgăresc,
ci numai turlele bisericilor din Turnu Măgurele, înecate în
verdeaţă.
Avură noroc şi găsiră aici la Turnu cai de schimb nu-
maidecit. Erau nişte căluţi căpăţinoşi, groşi ca pepenii, care
parcă zburau printre tarlalele de porumb pe un şleau glo-duros
şi cu f ăgaşuri lung împletite. Nu întilniră de-a lungul Dunării,
spre Islaz, numai tarlalele de porumb, de pe acum lidicat pînă la
brîu, ci şi lanuri de grîu tot atît de inaltt-, care-şi aşteptau
secera.
Dar ceea ce minună mai mult pe cei doi cauzaşi fu c. de la o
vreme trecură numai printre vii cu frunza lată cî' palma, de o
parte şi de alta a drumului. Şi mai văzură înc: şi alte roade ale
pămîntului, chiar în această întîie jumătate a luni; iunie.
Vazindu-le mirarea, Turnavitu le spuse rîzînd :
— Aşa e lunca Dunăiii, boierilor. Pe-aici, că pi*în alt-părţi t
numai nisip. Nilul... Ce mai încoace şi-n colo, valci; Isilului...
Dar şi cînd îneacă totul. Doamne, Doamn(^..
■ — Bine, dar vii aşa de frumoase pe-aici ? Via cere un
pămînl mai pietros, îşi aminti Ştefan Golescu de viile lor din
Dealu Mare. de la Florica.
— Ştiu eu. boierule ? ridică din umeri Turnavitu. Se vede că
aduce Dunărea asta şi nisip cumva. Ceea ce ştiu e că Brânco\'enii
au ţinut ca la ochii din cap la Cf^lţu ăsta de ţai'ă.
Acum se vedea bine de tot malul bulgăresc ca un lan' de
dealuri, ba ici-colo se zăreau şi căsuţe aciuate pe el. Apa
Dunării, tot nu se vedea, dâr lăsară pe stînga numeroase bălţi în
care călcau rar, singuratice şi gînditoarc, berze albe cu negru.
Cîteva capre roşii erau în apă pînă mai sus dc burtă i?i păşteau
vlăstari. Eliade nu mai văzuse capre cart să pască în mlaştină şi
pare-se că nici chiar Turnavitu, că se mira şi el.
148
HI
T ■ t u i ^ă Oltul, care aici are lăţimea şi încetineala unui
fl uviu gălbui, pe un pod umblălor. întîi pentru cai, şi ci p( JOS,
apoi brişcă goală şi cei trei oameni. După mai puţin dc un sfert
de poştă întîlniiă nişte corturi, de unde li se f ăceau semne cu
mîna. Era compania căpitanului Pleşoianu \ care f ăcea paza de-a
lungul Dunării ; c;1pitanul pusese să se fi ică tabăra aici de trei
zile ca să fi e în calea poştei. Satul însuşi nu se zărea.
— Ai văzut, frate, că am ajuns înainte de asfi nţitul soa-;clui
? il înti-ebă biruitor Ştefan Golescu pe Eliade.
— Dţ^ ajuns am ajuns, domnul meu, nu zic ba... da" daca
nu aveam norocul să-1 întîlnim pe acest om cumsecade, am fi
fost poate şi azi prin mlaştinile Neajlovului, răspunse Eliade, nu
f ără să-şi amintească de spaima trăită după sălciile scorburoase.
Se îmbrăţişară cu dragoste, Turnavitu fi ind la rîndul lui
iuarte mindru că i-a scăpat pe cei doi do arestare.
— Aşa cum v-am spus... treceţi în ostrov, în ăl mare, nu în
ăl mic... Şi apoi ^ I -coaptă : Şi mai losaţi-o nail~>ii NU re-
v_olutia,£ua.„
' N. Pleşoianu (1805—UJ. J O), ofiţer, după revenirea în ţară de
Ia .^i'-iclii <Paris) a intrat in armata naţională cu gradul de
sublocolonent (parucic) la reiniilnţarea acesteia (1831). în 1836 a fost
avansat locotenent. Pină in 184», an care il găseşte in garnizoana
Caracal. N. Pleşoianu era maior, ca ia citeva zile după izbucnirea
revoluţiei (Iti iunie) sâ primească grndu-i (ie colonel (n. ed.).
FRATE CLACAŞ.,
De ien de cînd au sosit, găsind aici şi pe Teii cu locote-
nentul Serarie, Ştefan Golescu şi Ion Eliade ^ n-au izbuti' să
vorbească, aşezaţi ca lumea, cu căpitanul Nicolae Pleşoianu. Cu
umerii săi înguşti, înălţaţi, şi iute ca spirtul, comandantul roatei
a cincea e nicăieri şi pretutindeni. I-a du~ încă de cu seară în
micul ostrov din faţa Islazului.
* Din tabăra revoluţionară de la Islaz, în ziua de 8 iunie 1848,
I. Heliade Rădulescu trimitea la Caracal lui Gh. Magheru o scrisoare
deosebit de interesantă privind un moment decisiv în mersul preci-
pitat al evenimentelor. Iată ce ţinea Eliade să fie cunoscut de Gh.
Ma-gheru, dar să se şi dezvinovăţească : „Trebuinţile şi interesele
naţionale grăbiră lucrurile peste voinţele noastre. De nu se începea
acum. causa era perdută. Aşa îţi vestesc că astá-seará picai în Islaz
şi în numele Domnului începem." în continuare, găsim cîteva
referiri precise care denotă cunoaşterea situaţiei din ţară, motivul
prezenţei sale la Islaz şi indicaţiile date înainte de a părăsi capitala :
„Tot într-acea vreme se începe de altă parte la R. Vîlcii şi de alta la
Ploieşti. în Bucureşti sunt toate gata. Sunt peste 3 000 cunoscuţi ce
aşteaptă semnalul nostru. Om s-a trimis în Consţantinopole, altul Ia
Paris şi la alte cabinete. Proclamaţia s-a tipărit, pe temoile ei se face
secularea. Eu, de nu m-aş fi tras din Bucureşti, eram arestat. Prin
urmare să nu mă defaimi ca m-am grăbit. Isbinda e sigură ; în
Bucureşti nu e om, nu e boier să nu priimească principele reformei,
însuşi turcul comi-ser ce este în Bucureşti nu le-a aflat nici
copilăreşti, nici păgubitoare Porţii". (Reiese deci că Eliade cunoştea
părerea lui Talăat-Effendi, n.n.). „Vodă or priimeşte, or nu ; de va
priimi, causa e cîştigată, de unde nu, cade, perde domnia, şi
fericirea românilor nu se poate perde pentru interesele unui om.
Aşa, bunul meu amic, după cuvîntul ce mi-ai dat, adună îndată
dorobanţii şî alţi armaţi. Noi pornim d-aci spre Craiova, vino şi d-ta
a ne întîlni în drum, unde să formăm Guvernul provizoriu. De
Comitetul din Bucureşti s-a hotărît ca noi, cîtepatru, să facem
guvernul şî în numele nostru să se dea proclamaţia, adică M[aiorul]
Tell, dumneata şi Golescul, ce e tot aci la Islaz, şi eu. Să nu mai stai
în cumpănă, că isbînda este a naţiei" (cf. Cornelia Bodea, între
memoriaiU-tică şi document, în Manuscriptum, an. III, nr. 2,
1972) (n. ed.).
150
Căpitane, întrebă neliniştit Ştefan Golescu, pe c'n ■ erau
în luntre, crezi că vom putea avea unde să dormi.n acolo în
ostrov ? Că noi suntem frînţi de oboseală. De aseară suntem pe
drum şi e a treia noapte de nesomn.
 — N-aveţi nici o grijă, totul e pregătit... Nu veţi fi ca acasă,
dar veţi dormi. Mă mîrlanilor, vedeţi să nu udaţi pînza asta, se
răsti la cei doi soldaţi care vîsleau.
într-adevăr, au găsit pe un grind al ostrovului maldăre de
fi n, proaspăt cosit, pături şi perne. Se înserase de-a binelea, şi
malul drept, înalt se ridica întunecat asemeni unui duh al
nopţii. Era răcoare, căci adia un vînticel parcă plin de stropi de
apă. începuseră să se ivească în umbrele amurgului şi roiuri de
ţînţari ca nişte valuri mişcătoare. Apele grele învăluiau
ostroavele, curgînd aproape, dar şi departe în lăţime, în acelaşi
timp. Patru focuri ardeau în cele patru colţuri ale îngustei
tabere. La unul dintre ele, ostaşi iscusiţi fi erbeau un ceaun cît o
căldare de albitură şi caras, la altul se frigeau crapi mari la
proţap, la cel de al treilea, la o groapă cu jeratic înfundată, era
pus un miel la copt, aşa, hoţeşte. în sf îrşit, la cel de al patrulea,
într-alt ceaun, ăsta cit un cazan, fi erbeau mămăligă pentru
douăzeci de inşi. Vilvătăile focurilor repezeau dîre de lumină
pînă peste va-Im-ile acum domoale ale fl uviului.
— Frate Pleşoianu, da* focurile acestea nu se văd în tot
lungul Dunării de pe mal ?... Nu e cam... cum să spui ?... şi
Eliade într-adevăr nu găsea" cuvîntul potrivit ca să arate că îi e
frică. Vezi...
— N-aveţi nici o grijă ! Nu e nici o primejdie. Totul e
orînduit cum se cuvine.
Atît spunea, şi nimic miai mult nu putum scoate de Ia el.
Căpitanul ăsta uscăţiv găsea de prisos să le mai spună că şi
zapciul, care trimisese mielul, şi căpitanul portului, care
trimisese coşul cu peşte, ştiau că Islazul are astă-seară cinstea să
găzduiască pe maiorul Tell, care a venit să inspecteze compania
a cincea şi e însoţit de prieteni de-ai săi din Bucureşti, că va fi
bairam, nu glumă, timp de două nopţî în ostrov. Zapciul vrusese
să trimită şi băutură şi lăutari, dar căpitanul îi spusese că are
trei soldaţi în companie, care la cobză şi la scripcă bat orice taraf
de lăutari.
Un soldat fusese trimis la Popa Şapcă la Celei de dimineaţă
cu un bilet scris de mîna Pleşoianului după învoialg ştiută : ,,Ia-
ţi, părinte, Evanghelia şi crucea că mireasa e
151
gata..."' Şi Popa Radu Şapcă, care pricepuse, sosi şi el lot
înair/.e de asfi nţit.
— Domnule căpitan. întrebă îngrijorat Ştefan Golescu, dav
dacă zapciul a şi primit vestea de la Vornicie şi o să ne pomenim
înconjuraţi la noapte cind dormim ?
— N-aveţi nici o grijă, răspunse uscăţivul eăpitan. n-a
trimis pe nimeni... Nimeni nu se va apropia de ostrov... Discutaţi
aici liniştiţi cît vreţi, şiculcaţi-vă f ără grijă, cînd vă biruie
somnul.
— Ce măsuri ai luat, căpitane ? întrebă şi maiorul Tell,
autoritar, ca să-i liniştească pe Ştefan Golescu şi pe Eliade. Dar
şi lui, căpitanul uscăţiv îi răspunse la fel de zgîrcit la vorbă :
— D(.)mnule maicr, n-aveţi nici o grijă... Totul e prevăzut şi
orînduit... Discutaţi în linişte despre Proclamaţie.
Maiorul, jignit, fu cît pe-aci să izbucnească mînios, dar îşi
aduse aminte că el aci e numai musafi r, că această roată a cincea
aparţine Regimentului I de la Craiova, că el n-a putut aduce din
regimentul lui nici un om în ajutorul revoluţiei.
Şi într-adevăr măsurile erau luate. Satul era înconjurat de
sentinele care nu lăsau pe nimeni să treacă, fi indcă, anunţase
căpitanul, în port e un caz suspect de holeră. Pe de altă parte,
toată noaptea patrulară luntrele în jurul ostrovului. Focurile au
ars întreaga noapte, ca să-i apere de roiurile cumplite de ţinţari,
deşi li se dăduse şi trimbe de pinză, ca să se învelească peste tot.
In Cea dintîi noapte chiar că n-au discutat nimic, fi indcă
picau de somn. Dar a doua zi şi a doua noapte au tot pus la cale.
Au orînduit festivitatea proclamării Constituţiei. Au hotărît lista
jioului minister. Au redactat textul unei scrisori cat t e Bibescu,
au discutat, dar la înţelegere adevărată n-au ajuns decît în parte.
La sf îrşit. marţi cătie mie/ul nopţii, se înţeleseră totuşi asupi-a
cîtorva puncte. Adunarea va avea ]oe în oborul tîrgului, lîngă
temeliile de curînd puse ale bisericii celei noi, căci moştenitorii
Brâncoveniktr fuseseră siliţi să se ţie de cuvînt şi zidul bisericii
se ridicase de o paimă de la păniînt. Mai înainte vor merge însă
la cas;i zapciului, ca să proclame pentru ei, pentru cei iniţiaţi,
ofi cial revoluţia şi să se ia în stăpînire întîiul teiitoriu revo-
luţionar. De acolo, pe jos, cu preoţii în odăjdii şi eu Evanghelia
ia frunte, vor merge IN LOCUL adun^lrii.
152
I
— "Credeţi că va fi lume. domnule căpitan ? Să nu ne trezim
singuii, voibind ca năucii ? intrebă Eliade grijuliu,
— Nici o grijă, frate ! Totul este prevăzut şi orînduit !
răspuîiSL uscăţivul căpitan, tot f ără chef de vorbă ca şi pînă
acum.
Cum să nu fi e orînduit. cînd toate satele, ca şi lumea din
Turnu Măgurele, fuseseră înştiinţate din vreme că miercuri 9
iunie se vor sfi nţi temeliile măreţei biserici brâncoveneşti do la
Islaz î
Dc cu, seară începuse să se adune ţărănimea. Veniră şl
tîrgoveîi şi vreo doi arendaşi de peste Oft. Către seară sosise şi N.
Alexandrescu, cumnatul lui Eliade, aducînd aproape o r/iie de
manifeste cu Proclamaţia. Sosiră si cei doi lipcani, înzorzonaţi,
Mitru şi Damian. EUade era totuşi neliniştit că nu venise de la
Celei şi roata a şasea, al cărei comandant era chiar nepotul său,
locotenentul Zalic. Se acoperi i n vălul de pînză, ca sa nu- 1 supere
t-ut; rii, şi adormi totuşi buştean.
 miercuri, 9 iunie, se vestea şi mai călduroasă decit cea din
ajun. Pe la şapte dimineaţa, cÎJid cei din ostrov se urcară în
luntrile care-i aşteptau, ceaţa nopţii se^ ridicase de pe apele
grele ale Dunării şi soai'ele bătea atît de puternic în malul înalt
bulgăresc, că rîpile de jos. ale dealului acopt Î ii de păşune şi
pilcuri de copaci sus, galbene de felul lor, păreau acum de cretă.
A,pele nisipii, netede ca o oglindă în dimineaţa asta. ca şi verdele
de tot felul al ostroavelor şi al zăvoaielor, păreau încremenite ca
într-o icoană f ără margini, cît zarea.
Scoborîră chiar în faţa bisericii celei mici. cu turle de lemn
vopsite în roşu, a Măglaşului. Fu nevoie ea soldaţii să tirasca
luntrile cam zece paşi pe uscat, căci malul îngust dintîi era
noroios, şi încă mai fu nevoie ca unii din oaspeţi să fi e puternic
traşi do mînă, ca să urce apoi şi malul adevărat, o rîpă scundă, de
un stat de om, căci lutul era lunecos.
In faţa bisericii, Eliade, înfi orat, se închină. Ceilalţi f ăcură
la fel. Apoi el se opri locului şi ţinu, ca să zicem aşa, întîia
euvîntai'e : ^
— pjaţîlor, luaţi aminte, am trecut acest braţ al Dunării şi
întoarcere nu mai este...
153
Tell luă poziţia de drepţi şi salută. Pleşoianu şi soldaţii care
erau cu el f ăcură la fel.
Era un adevărat alai cînd o luară la dreapta, pe uliţa cu
glodul uscat, printre bordeie, pe subt ramurile zecilor de duzi,
păşind pe dudele negre căzute pe jos, pe care le striveau subt
picioare, ca pe omizi.
— Acum e acum... ce facem cu zapciul, căpitane ? întrebă
îngrijorat maiorul Tell.
— Nici o grijă, domnule maior, totul e pregătit cum trebuie
! îl asigură din nou Pleşoianu.
Lui Tell îi sclipiră ochii de mînie şi îşi încleşta bărbia.
 — Bine, asta mi-o spui de două zile... Am înţeles, el ştie că
am venit în inspecţie... dar acum, peste cîteva clipe, va afl a
adevărul. Şi atunci ? Se opri îngrijorat... Uite, văz dorobanţi în
faţa casei lui.
— Domnule maior, n-aveţi nici o grijă, totul e prevăzut...
Lucrurile vor merge strună ; mă duc acum să-mi pui şi eu
mundirul de şmotru.
într-adevăr, zapciul, un bărbat încă tînăr, cu mustaţa mică,
neagră şi părul cărunt, le ieşi înainte împreună cu soţia lui, o
femeie durdulie, îmbrăcată cu iie şi zăvelcâ, dar cu maramă de
mătase. Alături de ea era soţia căpitanului, aceasta însă subţirică
şi negricioasă ca şi bărbatul ei, îmbrăcată în rochie de stof ă
verde, înzorzonată cu volane galbene, dar surîzînd încîntător cu
toţi dinţii albi. De departe ai fi zis că e şi ea ca un lujer de
fl oarea-soarelui, ca o parte din verdele, cînd negru, cînd galben,
în care pluteau cu toţii în această dimineaţă de vară, altfel decît
celelalte.
Cănţălaria era într-una din cele patru case din sat (că-
pitănia portului, administraţia moşiei, casa zapciului şi o
circiumă), căci restul erau bordeie. Intrară, din căldura de afară,
într-o odaie destul de mare, dar atît de rece, că parcă au păşit
într-o peşteră, căci aceste case erau f ăcute din pămînt bătut cu
maiul. Eliade se minună de grosimea pereţilor, care de pe fi rida
ferestrei şi a uşilor se vădeau a fi cam de un pas, pereţi ca de
cetate. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de
scînduri, între care se toarnă pămînt, bătut treptat cu maiul.
Cînd scîndurile sunt date ia o parte, zidul gros rămîne în
picioare.
— Şi durează un astfel de zid ? întrebă mirat Ştefan
Golescu.
— Mai mult decît cel de cărămidă arsă. Iarna, odaia se
154
 I

I
le ie iă te
I
se

I
încălzeşte ca un cuptor, iar vara e răcoroasă precum vedeţi,
îi lămuri zapciul care zîmbea cu un soi de politeţe exagerată.
După ce nevasta zapciului aşeză pe masă tăvile cu dulceaţă
de sacîz şi apă rece, ieşi din odaie, Iar zapciul se f ăcu nevăzut şi
el. Pleşoianu îi şopti soţiei sale să iasă de asemeni, şi după ce
scrută cu privirea pe cei dinlăuntru, trecu în pas ostăşesc pragul,
ieşi în curtea cu iarbă pe jos, unde era un pluton aliniat, în
ţinută de şmotru, cu mănuşi albe. El însuşi era, dealtfel, acum în
aceeaşi ţinută ; chipiu negru, inalt, mundir strîns pe corp,
centură aurie şi epoleţi mari. Dădu o poruncă scurtă. Un
unterofi ţir înălţă unul din cele două steaguri- tricolore, pe care
le aduseseră, pe casă. Pleşoianu salută, plutonul prezentă arma.
Apoi căpitanul intră pe uşa deschisă, prin care oaspeţii
dinlăuntru priveau cele de afară, în odaia cea mai^e. îl urmă
unterofi ţirul cu celălalt steag, care fu bine aşezat alături de
masă, într-un fel de teacă de lemn, cu trei picioare jos. Salută
din nou şi spuse răspicat :
— ,,Dreptate şi frăţie'' !
I se răspunse la fel, de toţi laolaltă. Apoi mereu în atitudine
ostăşească proclamă cu voce bărbătească :
— Domnilor, vă găsiţi pe întîiul colţ eliberat al patriei
noastre... Vă poftesc să ţineţi sfat şi să constituiţi întîiul mi-
nister constituţional al Ţării Româneşti... Comanda de oaste a
revoluţiei veghează asupra dumneavoastră.
 Strigară ,,ura", plini de însufl eţire, şi se îmbrăţişară cu
ochii în lacrimi. Tell pofti pe căpitanul Pleşoianu să rămîie între
„ai lui", să ia parte la deliberare.
Sfatul acesta dură cam vreun ceas, luîndu-se următoarele
măsuri :
Se constituie un minister constituţional compus din pre-
otul Radul Şapcă, Ştefan Golescu şi Ion Eliade, Christian Tell şi
Nicolae Pleşoianu.
Preotul spuse o scurtă rugăciune şi toţi depuseră pe rînd
jurămîntul pe Evanghelie şi pe textul Proclamaţiei.
Se numi cîrmuîtor la Teleorman, ca să se asigure, în spate,
oraşul Turnu Măgurele, un prieten al locotenentului Serurie,
profesorul Constantinescu. Apoi se redacta o lungă scrisoare
către Bibescu, în care toată lumea recunoscu mai tîrziu slova lui
Eliade :
„...Subsemnaţii, temîndu-ne ca mişcarea să nu degenereze în
anarhie, văzînd că opiniunea publică se strîngea în jurul lor. s-au
hotărît
155 .1
%h \ AL ' ^t(?
( i M U ;>j OL K U l l . i i j V>' i M ^ RNJ U II . P RIA p i ' ■ -
I ACI A' ■ 'i r ) o'i*-N''* t'^* r I ) '^'i T I NNRTR » }-\ A
Această scrisoare urma să-i fie trimisă lui Bi' idministi ativă.
TelK acum ministru al oştirii, trin din loc
ntul I, ca
ea m
lui Zalic să adune mata a şasea din împrăştiată in jurul Celciului, şi să
ici.SA I berci revoluţionare, la Corabia.
Linia de mişcare a grupului rev.nuiiuuoi fu / *
as'.fel : Corabia. Caracal Balş, Craiova. Discutară ru pra acestui lucru,
dar aci Eliade fu neînduplecat. T o cucerită înfii Oltenia şi se va vedea
apoi ce va fi d. făcut.
 în ajun. marţi dimineaţa, plecase un caporal fu teligent din
cr>mpania lui Pleşoianu, Căruia Ştefan îi dădu b;mi de dium ca să ia căruţa
poştei şi să aj Bueuie;ti, de se va putea miercuri dimineaţa, c i căile Nicolae
şi Alecu Golescu Albu. să anuni»
nirca RT ^voluţiei de la Islaz in ziua de J uinie. Se ' niiniaidecit astăzi,
după adunarea di'^ ^' ' > Islazului la lîucurcşti şi cei doi ,.lipcani' ^ .
Damian
cu un raport viu, cătrt^ cei din i i . despre n.
timplărilor.
Către zece dimineaţa se alcătui un mic alai în ; steagul tricolor, urma
Popa Şapcă, cu Evanghelia în mîîni, şi după el alţi doi preoţi, toţi trei în
odăjt S T » indieptar â spre locul adunării ; Nicolae Alexai cumnatul lui
Eliade, fiind cu braţele pline de pa; proclamat ii, alun < 1 n oe covoiul de
dude n*
piW' pe jo.s, raci , : pe subt duzi. Se împi
pe dintre ele, şi multe fură luate in giabă de &ăt Se lineau scai de
sporitul alai.
Uliţa era <!r d<*oareco m^ : ii Brân.
făcuseră intr a un tu'g cu uliţe te, umbi
de duzi, caci i planuri mari cu \ ti de mă
pt^ ace.ste uii- i i .ii locuiau numai i U bordeie, ^
două palme de |. . - vài uit de la pămînt pînă la acop . aplecat tare,
rislul fiind îngropat. în port, căci satul "^'r^a n schelă, cu două punţi de
lemn, erau vreo două c un şîi'p.
n-
c-ca
1 m-
o cu
t— ră o e
»r
DU .
cu il
 156
Oborul din mijlocul satului, unde se ţinea tîrguU era mare
şi mărginit de bordeie, în afară de latura de la răsărit^ unde era
un fel de casă a satului, alături de care se puseseră temeliile
bisericii celei noi. în faţa acestor temelii erau cîţiva nuci bătrîni,
rămaşi netăiaţi cînd se f ăcuse loc pentru clădirea bisericii, şi in
umbra cărora se aşezase masa cu cele sfi nte. Popa Şapcă se
supără cînd văzu masa pusă la umblă şi ceru să fi e dusă
numaidecît în mijlocul oborului în soare.
Acum, pe maidanul acesta pe care se ţinea tîrgul, e adunată
pe patru laturi, inca din zorii zilei, o mare mulţime de săteni,
iirgoveţi şi militari, femei şi copii. Şi vin mereu cete întregi de-a
dreptul peste cîmpie ca să fi e de faţă la sfi nţirea temeliilor
dfi ritului lăcaş. Într-o latură stă roata căpitanului Pleşoianu'
subt arme. Celelalte trei laturi sunt ziduri de clăcaşi cu feţele
trudite, cu piepturile goale .arse de suferinţa. Masa e inălţaia pe
un fel de podea. încheiată din bîrne de lemn, şi deasupra ei s-a
pus o faţă de masă de in. albă. Deasupra se afl ă Evanghelia,
crucea de argint, şi alături un vas mare cu apă sfi nţită. In vreo
douăzeci de sfeşnice, cu mai multe braţe, ard luminări de ceară
îndoite de căldura dogoritoare a soarelui. Patru fl ăcăi ţin
steaguri tricolore, care fl utui^ă în vînt la celc' patru cr/iţuri. Pe
podea lîngă masă, stau în picioare Eliade, Ştefan Golescu, Teii".
Pleşoianu şi vreo doi arendaşi şi tîrgoveţi locali. Soţiile ofi ţerilor
şi a zapciului s-au aşezat pe scaune. în faţa mesei. Un unterofi ţir
pus de Pleşoianu spune in dreapta şi în stìnga ţăranilor că
boierii ă.ştia sunt comisia care a venit să le dea pămînt. că de
aceea au fost chemaţi, nu pentru altele. într-o clipă zvonul
cuprinde mulţimea.
Slujeşte preotul ţăran Radu Şapcă şi alţi patru preoţi de
mir. Poporul ascultă cucernic şi cu inima strînsă într-o vie
aşteptare. După ce Popa Radu Şapcă sfi nţeşte steagurile
revoluţiei, Eliade iese mai în faţă, priveşte ca un Cezar mul-
ţimea, aşteaptă să se facă linişte şi apoi citeşte cu o voce
răsunătoare, monotonă totuşi şi obositoare, în sonoritatea ^ei,
Proclamaţia :
— ...Timpul mîntuirii noastre a venit ; poporul Român se
deşUaptă la glasul trîmbiţei îngerului mîntuirii şi îşi cunoaşte
dreptul său de Suveran... Pace vouă, pentru că vi se vesteşte
libertatea vouă ! /
Poporul Român se scoală, se armează, şi nu spre a se lupta
o.clasă asupra alteia... La această mare faptă a mîn-
157
(uiiii, tot Românul arc dreptul de a fi chemat, nimeni nu
;cos afară ; tot Românul e un atom al întregii suveranităţi
poporului : sătean, meseriaş, neguţător, preot, soldat, student,
boier, Domn e fi u al patriei...'*
Profi lul cu mustaţa mătăsoasă se ridică solemn, aştep-t'nd
ecoul celor citite. Dar sătenii nu pricep ce e atomul...
cum e cind omul e atom. Grija lui Eliade pentru accen-
tuarea monotonă a cuvintelor frumoase încurcă şi mai mult
înţelegerea, căci încarcă fraza de accente inutile, care zăpăcesc
pe ascultători.
— „...Scularea aceasta e pentru binele, pentru icncirea
tuturor stărilor societăţii, f ără pagubă vreuneia, f ără paguba
însăşi a nici unei persoane. Nu se cuvine a pierde cei mai mulţi
pentru cei mai puţini, căci este nedrept ; nu se cuvine iară a
pierde cei mai puţini pentru cei mai mulţi, căci este silnic...*'
Sătenii, toropiţi de căldura soarelui şi de lunga aşteptare,
ascultă şi nu înţeleg cum vine asta. Nu pricep de ce au fost
chemaţi. Au început să obosească. Se uită unii la alţii. Un ţăran,
tînăr, amărît, în picioarele goale se întoarce nre vecinul lui, un
bătrîn cu faţa brăzdată, care-şi ciugu-. te cu degetele f ălcile
umbrite de o barbă aspră şi căruntă, căci nu pricepe şi caută să
dibuie, f ără noroc, înţelesul :
— Neică Dumitre, ce-o vrea să spuie ? Văz că nu zice dă
pămînt...
— Taci, mă Stanică, şi ascultă... nu fi mai breaz ca alţii...
Sunt aci feţe bisericeşti... N-ai obraz !
— Să fi e sănătoşi, da' io plec acasă...
— Mă, nu te prosti şi stai locului !
— .Poporul Român decretă şi hotărăşte responsabilitatea
miniştrilor şi, cu un cuvînt, a tuturor foncţionarilor
blici : şi fi indcă neresponsabilitatea nu este un drept al
nănui, nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare ni-ni nu
pierde nimic şi hotărîrea poporului e sf înta...'*
Popa Şapcă nu simte căldura toropitoare de mînios ce Nu
pricepe ce rost are atîta vorbărie, care năuceşte pe ani
deopotrivă cu razele fi erbinţi ale soarelui, care izbesc creştet. îi
vede uitîndu-se întrebători unii la alţii. Trece o barză stingheră
de la baltă cu un pui de şarpe în cioc spre ful de pe un bordei
vecin, deasupra căruia îşi are cuibul, o.anenii se uită toţi după
ea. Eliade e frenetic în golul vor-be](3r, dar nimeni nu-1 mai
ascultă. Popa Şapcă ii şopteşte
15
:e )e
SC , :e re il.

■
te
lui Tell, căutînd un text în Evanghelia legată în catifea, cu
copci de aur :
— Noroc de barza asta pe care-a prîns-o nămiaza, că altfel
înţepeneau oamenii în soare.
— .Poporul Român, în generozitatea şi evlavia sa, se
închină locurilor sfi nte şi va trimite şi de acum înainte la Sf întul
Mormînt şi la alte aşezăminte religioase untdelemn, tămîie,
f ăclii şi însăşi bani, spre ţinerea de scoale, de preoţi spre lauda
lui Dumnezeu..."
Popa Şapcă mîrîi ca să-1 audă Tell :
— Scoale de preoţi ? Unde ? La Athos ?
Dar Tell, într-o poziţie militară afectată, nu asculta nimic,
nici măcar Proclamaţia.
— ,,...Decretă ca prisosul veniturilor mînăstireşti să fi e al
ţării, spre dezrobirea şi ajutorul celor săraci, şi reclamă moşiile
mînăstirilor închinate a le scoate de subt orice mîn-cătorie..."
— Mai bine le-ar lua moşiile de tot... Ce-i aia prisos ?
mîrîie mereu încruntat Popa Şapcă.
Ştefan Golescu, căruia îi e grozav de cald în fracul lui
cenuşiu cu jiletcă groasă dedesubt, de i s-a muiat de tot gulerul,
îi răspunde indirect, f ără să-1 privească, întorcîndu-se spre Tell :
— E Proclamaţia pe care am votat-o toţi la mine acasă dar
parcă nu era atîta fl ecăreală în ea... Abia aci se vede, cînd e citită
cu voce tare, cît de goală e.
In clipa asta Tell se întoarce surprins către Ştefan Golescu
arătîndu-i-1 pe drumul cel mare, dincolo de mulţime pe Dincă.
îşi caută loc, călare, să răzbată pînă în faţă. Cu toate că e frînt de
oboseală şi de nesomn nu se îndură să nu fi e de faţă. Pînă la
urmă dă calul unui soldat şi vine, greu. grav, la tribună, alb de
praf.
A trecnt aproape o oră de cînd vocea atît de sonoră şl
teatrală a lui Eliade, monotonă, prin grija de a accentua orice
cuvint şi prin rostirea prea rărită, cade în gol, cam la jumătatea
drumului între el şi zidul mulţimii. Prin ce minune totuşi cînd
ajunge la cele 22 de puncte, sumar redactate de Bălcescu,
mulţimea tresare, se deşteaptă parcă. Poate unde aude cuvintele
,,pe scurt".
 Oricum, monotonia este acum întreruptă, căci enunţarea
punctelor rostite răspicat : ,,unu,.. şi aşa mai departe, trezeşte
luarea-aminte.
:— ,,,..Pe scurt, poporul Român, recapitulînd, decretă j
1) Independenţa sa administrativă şi legislativă, pe temeiul
tractatelor lui Mircea şi Vlad V., ş i neamestec o.: nici unei puteri
din afară în cele dinăuntru ale sale.
2) Egalitatea drepturilor politice.
3) Contribuţia generală (la impozite).
4) Adunanţă generală compusă de reprezentanţi vA tuturor
stărilor societăţii.
5) Domnul responsabil ales pe cinci ani şi căutat în toate
straturile societăţii.
6.) împuţinarea listei civile — ardicarea de orice mijloc de
corumpere.
7) Responsabilitatea miniştrilor şi a tr.turor foncfi onari-ior
în foncţia ce ocupă.
8) Libertatea absolută a tiparului.
9) Orice recompensă să vie de la patrie, prin reprezentanţii
ei, iar nu de la Domn...''
Ştefan Golescu, care acum era atent şi urmărea textul ca să
nu sară cumva Eliade din punctele lui Bălcescu, văzu scris patrie
cu literă mică, iar Domn cu literă mare şi regretă din nou că au
dat Proclamaţia s-o tipărească Eliade ia Obor cu ortografi a şi cu
nesf îrşită lui introducere.
— „10) Dreptul fi ecărui judeţ de a*şi alege dregătorii săi,
drept care purcede din dreptul poporului întreg de a--şi alege
Domnul.
11) Gvardie Naţională.
12) Emancipaţia mînăstirilor închinate...''
— Aha, f ăcu Popa Şapcă întorcîndu-se spre Teii, a .;.a da...
Da' ce-a urmărit atunci cu prisosul'' ăla al lui ? Şi de ce
emancipată ? Era mai bine să fi zis : lumea moşiilor dă la
mînăstiri... Am fi auzit limpede bucuria ţăranilor.
— ,,13) ...Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin
despăgubire..."
Eliade citise acest punct mai încet, cu o adevăraiâ repulsie.
Se auzi însă un strigăt pripit din mulţime : .,Cum ?... Cum ?" şi
după el o larmă destrămată, nedumerită.
Tell îi şopti sever lui Eliade la ureche :
— Mai citeşte o dată punctul ăsta...
Eliade întoarse nervos capul spre el, dar nu citi decît cînd
larma deveni prea mare şi nu auziră decît cei r n a i de aproape :
— 5 ,13) Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin
despăgubire..."
:~ Aşa... aşa... se auzi deodată un tunet de voci.
160
Vuietul se potoli greu, căci ăi din fundul bărăganului nu
auziseră, şi un glas de buhai strigă de pe o latură :
— Mai zi o dată...
Atunci Popa Radu Şapcă rosti el cu un glas de tunet, care
zgudui mulţimea :
— Să mîntuie dă robie clăcaşii... să fac prt^prietari pă
părticica lor dă pămint.
Ca la un sfert de ceas încercă Eliade să vorbească mai
departe, dar vuietul mulţimii în loc să scadă t( J T creştea şi se
tălăzuia. Sătenii se întorceau unii către alţii, aşa, numai ca să-şi
întărească lor'înşile cele auzite, căci nu le venea să creadă vestea
cea mare.
Moş Dumitru, cel cu barba aspră şi căruntă, se întoarse
acum către Stanică, mîndru ca de o izbîndă a lui.
— Ei, mă Stanică, i-a zis dă pămînt ? I-a zis...
— l-a zis bine. neică Dumitre... Ce să spui ? I-a zis. Bine că
n-am plecat acasă.
 In sf îrşit, Eliade putu citi mai departe :
— ,,14) Dezrobirea ţiganilor prin despăgubire..." Mulţimea
era veselă acum .şi pornită.pe aprobări zgomotoase, lai-ă fură
deci strigăte de mulţumire.
— Dară... dară...
— ,,15) Reprezentant al ţării la Constanlinopole dintre
români...**
Acum, că zisese despi'e pămînt, ţăranii aprobau şi price-
peau parcă orice, deci strigară şi aci": ,,Dară... dară..."
— ,,16) Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de
amîndouă sexele...''
Iar se auzi într-un glas : ,,Dară... dară... aşa... aşa...'*
— ,,17) Desfi inţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii."
— ,,18) Desfi inţarea pedepsei degradatoare cu bătaia..." Aci
urletele de bucurie ţinură o buclată de vreme.
— ,,19) Desfi inţarea atît în vorbă, cît şi în fapte, a pedepsei
cu moartea..."
Alte strigăte întrerupseră pe orator, îi acoperiră vocea.
— ,,20) Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei
criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi,
21) Emancipalia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice
compatrioţi de altă credinţă.
22) Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extra-
ordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele
sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia
Hi — Un om între oameni, voi. 1:1 161
ţării pe temeiul acestor 22 articole decretate de poporul
Român."
Aci Popa Radu Şapca întări cu vocea lui ca tunetul :
— Adică legile vor fi alcătuite şi votate dă oameni d-ai
noştri, aleşi dă noi, dă adunări ale norodului.
 Acum din nou tălăzuirea bucuriei obşteşti ţinu cîtva timp.
Mai tîrziu se va băga de seamă că punctul 22 e totuna cu punctul
4, şi pe viitor nu se va mai spune decît ,,cele 21 de punturi ale
Constituţiei".
Eliade mai citi încă mai bine de o jumătate de ceas, tot atît
de sonor, monoton în frazeologia lui, ca şi mai înainte de
punctele Constituţiei. Oamenii il ascultau acum toţi cu voie
bună, dar din ce în ce mai obosiţi şi mai dornici să se sf îrşească.
Iată că încheie puternic, într-o frază scurtă, care merge cu
glasul lui sonor şi plăcut.
— „La arme. Români... la armele mîntuîriî...''
Asta da, o pricepură toţi şi răspunseră cu chiote vijelioase.
Cei veniţi din Bucureşti, şî Eliade mai mult decît toţi, le f ăceau
cu mîînile semne de bucurie şi de frăţie.
La sf îrşit luă cuvîntul din nou pentru o rugăciune Popa
Radu Şapcă. Barba castanie, tînără, mare de-i acoperea pieptul, a
preotului ţăran, ochii luî mari şi arzători de răzvrătit. umGi'îi şi
pieptul de haiduc, glasul lui ca o chemare f ăcură sâ sc cutremure
lumea :
— ,,Izbăveşte... Doamne şi mîntuie... pă tot omul căzut în
robie, pă tot omul care suferă... Ridică şi însufl eţeşte pă acest
popor ce moare pentru a face să trăiască asupritorii săi... Scapă-1
dă abuzul clăcii..."
Toţi sătenii sunt în genunchi, soldaţii, subt arme, pun şi ei
un genunchi jos. Preotul Radu Şapcă se roagă mai departe cu
uriaşa luî f ăptură de răzvrătit :
— ...Dumnezeule al dreptăţii şi al puterii... priveşte
poporul tău îngenuncheat. Dă tărie braţelor sale şi vrăjmaşii săi
vor fi învinşi."
Ia cuvîntul la urmă iar Eliade. care anunţă lista noului
minister : Eliade, Tell, Ştefan Golescu, Popa Radu Şapcă şi
Pleşoianu. Se trimite, tot la îndemnul luî Eliade, acea lungă
depeşă lui Bibescu, prin care este rugat respectuos să accepte
revoluţia. ^
^ Se referă la adresa nr. I. din 9 iunie 1848, a Guvernului provi-
zuriu proclamat la Islaz. Fâră îndoială, textul aparţine în mare mă-
sură lui 1. Heliade Rădulescu (cf. Mémoires, p. 80) .şi nu ezita chiai
162
In timp ce se aşezaseră la masă, la pi^eotul paroh al Isla-
zului, avu loc o scurtă ceartă între Tell şi Eliade, cînd fu vorba să
se ia în primu'e canţălaria zapciului şi, fi reşte, tot ce se găsea în
ea, lucruri foarte necesare unui guvern abia constituit. Eliade
proclamă acest fapt ilegal şi, după un schimb de vorbe foai'te
acre, întîia ceartă în minister, se renunţă. După masa luată în
grabă se f ăcu un lung alai,, care porni pe di'umul prăfuros spre
Corabia, şi de acolo la Caracal. Ştefan Golescu a stat îndelung de
vorbă cu Dincă, după ce acesta a gustat în picioare din
mîncăruri, spunînd că dacă stă jos adoarme, arătîndu-i ce să le
"spună, lui Bălcescu şi Âlecu-Negru, la Goleşti. Eliade i-a
convins pe toţi să se îndrepte spre Craiova. Le comunică multe
amănunte, pe care Dincă le asculta prăpădit, apoi fu lăsat să se
ducă să doarmă.
E o căldură toropitoare. Aerul fi erbe in văzduh. în frunte
merge o ceată de săteni călări, cu steaguri tricolore. în urma lor,
dar la bună depărtare ca să nu sufere din pricina prafului, cîteva
trăsuri merg la pas. în cea din faţă sunt Eliade, Ştefan Golescu şi
Tell. Popa Şapcă, un proprietar şi Nicolae
de la început să-1 prevină pe domnitor asupra unei situaţii de
care era vinovată cirmuirea şi legislaţia feudală. Iată cum se
adresează domnitorului opac la evenimente : „Măria ta,
Mişcarea care a sguduit Franţa şi Germania s-a simţit în toată
Europa şi n-a întîrziat să neliniştească şi Romania.
Poporul Român, deznădăjduit de lungile sale suferinţe,
locuitorii Capitalei, neliniştiţi de sosirea comisarului rus, totdeauna
premergător de turburări. cum şi de complotul străin ur^it în
întuneric pentru ca să turbure liniştea publică în beţia patemilor, s-
au văzut nevoip sâ ia parte la mişcarea naţională de apărare şi de
principii. întreprinderea a fost improvizata şi spontanee, căci
Înălţimea Ta nu mai erai în stare să insuf îi încredere, nici să opui
intrigilor străine forţa şi energia necesară."
în continuare semnatarii adresei nu evită să exprime
doleanţele, dar sâ şi îl prevină pe domnitor că se află in faţa unei
situaţii neobişnuite :
Subsemnaţii temîndu-ne ca mişcarea să nu degenereze în anar-
chie, văzînd că opiniunea publică se strîngea în jurul lor, s-au
hotăiit să te pună în fruntea unei mişcări de regenerare, al cărei ţel
este mănţinerea ordinei şi proclamarea voinţei poporului. Prin
proclama-ţiunea aci alăturată, ea cheamă pe tot românul să ia parte
la marea operă a regenerării ; ea nu Te înlătură nici pe înălţimea Ta.
Considerînd că mîinile slăbite ale Măriei Tale nu mai sînt în
stare să ţină frînele guvernului, şi că glasul Măriei Tale nu mai are
in-
163
■
Aîrxanr sunt în altă ti
cmd d v a /a asupra alaiului, in ct <
ka. ^i brişti s u i U ^» ciţiva mici boieri de ţară şi
arcnuu;.. c . ^ t merg mai mult ca să vadă ce e. S* * dupa o mar ^
Iţime dc săteni, pestriţă şi i . . i pcstt i D. La ' . ine compania lui Pleşoianu.
imb' in fracuri cu jiletcă albă, unii, iar alţii în unirne groase, membrii
noului minister îndură gryu căldura incă niai greu întrebarea : ce va face
Magheru ? Eliade e şi-a d' d gulerul înmuiat de arşiţă, se uita cu
teamă
Ui ochii lui i eu.
— Dacă... tolUî;i Magheru ascultă dc poruncile lui Bibescu ? Dai'ă ne
atacă ?
 Maioiiil. adîncit in gîndurî, e şî mai tare îngrijorat :
— Mi-a spus aseară cineva, caro tocmai venea dc la Caracal, că
MaghiTu a adunat în faţa Isprăvniciei cei şase sute de dorobanţi din toată
Oltenia, pe care-i comandă...
Singui'. inimos şi fără grijă e Popa Radu Şapcă. Cind .'ligă un put
unde s-a oprit alaiul, Eliade îl descoase îngrijorat. intrebi<idu-l cc crede, el
răspunde calm :
— Nu .să pune el, Magheru, cu norodul... E om cu judc-i ",)tă... A
f»>st comandir de panduri.
Intre timp, din urmă, a şi început să se iţească verva şi versul
norodului ^i S(^ cìnta cu foc, de parcă n-ar dogoiî soarele crincen. Un
flăcău strictă şi alţii se iau după el :
subsemnaţii, pentru a-şi îndeplini misiunea, uevoie de a
lua, prin interim, o sarcină grea i r i provizoriu, lai român, ei au
cinsten să comunice înălţimii tituţiunea caro este întemeiata pe
ve-. ei invită pe înălţimea Ta să asculte pună in fruntea acestei
mari fapte, ul Inăltuiiii Tale, prin semnătura Inălţinill Tale p
^noi ul va fi asigurat, încrederea în Inăllinica l e puterile Măriei
Tale Vor fi reînnoite. p L a nun. punsul 'i Tale şi, îndată
itit de fe i iv _ i L . i ^i dc d u i . a , îndată cc vor fi înde
sinceritatea inimii înălţimii e vor socoti fericiţi să primească
j \'â/.ut 1 1 - i i u consl. i - ' . î n numele p Tale * ' naţ
chile I I ^ . i r leg gla.sul p i i t i i fi si Prin \ \
oe C l ' . . wl u stabilită şi Subsemnaţii Cc vor primi o v
poruncii» Memi ClirisUan Tell
tic 50./
lez
loan Eliade
^apca, Regenerării."
méfi ent f i >nnsiuni a coiumujt s.» ac-
' aţelor i L .u.uUuuarilor (cf. A n u l Ì 8 4 H , I . p ?^0t —
164
 Vine... Vine..
Cine vine ?
Popa Şapca din Colei,
Cu gubernii cite trei...
Vin ca un pulioi care împînzeşte larg în stìnga şi în dreapta
cîmpul. Dar îngrijorarea celor sosiţi din Bucureşti e din ce în ce
mai mare. Tell a început să discute cu Pleşoianu problema unei
eventuale ciocniri. Magheru e pentru ei o mare întrebare,
deocamdată f ără răspuns.
Toţi il ştiu un luptător viteaz, comandir de panduri vo-
luntiri. biruitor împotriva turcilor, care tot treceau Dunărea
după pradă. Peste ti'ei ani, în 1823, e alături de trupele ruseşti
tot împotriva turcilor, din nou învingător la Băileşti şi mai cu
seamă la Siseşti, subt munte. Cînd s-a înf ăţişat armata română
în 1830, ca fost comandir de panduri, i s-a oferit gradul de
căpitan, pe care l-a refuzat, fi indcă Iui So-lomon, care fugise in
lupta de la Siseşti, i se dăduse gradul de maior. A preferat să
intre în rîndul judecătorilor nou numiţi, după legiuirea
regulamentară, şi s-a dovedit om al dreptăţii. Dar e ştiut şi
faptul că este prieten al lui Bibescu, care l-a nrimit anume
cîrmuîtor la Caracal şi comandant al celor şase sute de dorobanţi
din Oltenia.
Din urmă au şi început să se audă, între alte cîntece, şi
versurile care înfurie pe Eliade :
Sil trăiască Popa Şapcă, C;=ii scăpat ţara de clacă...
Seara au poposit la Cruşov, o poştă înainte de Caracal,
f ăcînd lagăr.
A doua zi, alaiul se afl a în preajma Caracalului. Eliade şi
ceilalţi puteau vedea acum lămuiit pe cîmpia din marginea oi-
aşului cîteva sute de dorobanţi aliniaţi pe două rîn-duii, semeţi
pe caii lor, toţi inaimati. Magheru călare, încins cu eşai-fa, îi
trece in revistă, concentrat, grav. E urmat de un căpitan călare şi
de alţi vreo doi ofi ţeri pe jos. Cînd alaiul de la Islaz fu aproape,
nu ştia nimeni dintre membrii noului minister ce va ii.
încordarea şi teama fruntaşilor revoluţionari e la culme. Se
aşteaptă la somaţii — la care vor trebui să răspundă — şi poate şi
la luptă. Se opresc trăsurile pentru orice întîmplare. Atunci
Pvîaghei-y vine înaintea lor în galop, cu patru călăreţi după el şi,
cînd opreşte calul, sa-
165 iută cu sabia şt le spune răspicat, in timp ce ei ascultă în -
cremeniţi :
— Mi-am făcut datoria de slujbaş cauc uuuuuiur, dar ce vrea cl nu se
poate. Eu nu poci ucide patrioţi... Intre el şi popor, dacă mă sileşte să aleg,
eu şi toţi cei pe care îi vedeţi aci alegem poporul... Stă drept pe cal şi salută
steagul tricolor, pe care un soldat îl ţine pe capra trăsurii în care se aflau
Eliade, Teil şi Ştefan Golescu, în picioare toţi trei... Veniţi după mine să
simţiţi inima caldă a celor care vă aşteaptă cu nerăbdare !
întoarce calul şi o porneşte inainlea alaiului. Cind SL apropie încep
uratele. Se fîlfîie batiste, pălării şi ramuri verzi. E o izbucnire
nemaipomenită de bucurie. O fierbere dt nedescris. Aleargă, într-o
învălmăşeală care zăpăceşte, unii către alţii. Dorobanţii descăleca şi se
îmbrăţişează cu sătenii. Vuietul mulţimii se tălăzuieşte îndelung, cum se
tălăzuiest şi steagurile tricolore deasupra capetelor. Un grup de doamne
aduce flori lui Eliade, care străluceşte de bucurie, lui Teil lui Ştefan
Golescu. Intre ele sunt soţia foarte tînăra si für.-din prima căsătorie a lui
Magheru.
Patru oameni siguri, dintre volintiri, au pornit, cu poruncă să
schimbe oricîţi cai, ca să ducă şi de aci'vestea cea bună grupului
revoluţionai de la Bucureşti. Căpitanul Făr-căşanu, care se afla la Caracal,
se hotărăşte să plece şi el, insă cu căruţa poştei, cu însemnarea obicinuită
de urgenţă — cam nelămurită acum — dar bizuindu-se pe uniforma dc
căpitan, căci e de părere că se poate ajunge mai repede-decît călare.
Li se pare tuturor potrivit să plece cit mai multe ştafete, căci
grupurile revoluţionare trebuie să ştie mereu unele dc altele. Magheru îi
vesteşte că în zorii zilei Alecu Golescu, de-i zic prietenii Arăpilă, care a fost
două zile la Caracal, a stat mult de vorbă cu el în aşteptarea răspunsului lui
Bibescu, Ştie tot ceea ce s-a întîmplat la Islaz, a pk^rat la Goleşti, unde-1
va-ntîlni, după cum i-a spus el, pe Bălcescu.
RtVOLlŢIA VESTITA IN FUGA CALULUI
Miercuri, pe la unsprezece şi jumătate dimineaţa, Mitru şi
Damian trecură din nou Oltul, acum înapoi, pe podul plutitor, şi
intr-o jumătate de ceas erau la Turnu Măgurele. Oraşul părea
înecat în praf, căci era ceasul cind căruţele de lot soiul şi briştile
străbăteau, in sus şi în jos, oraşul cu uliţele nepietruite. înainte
de a-1 găsi pe profesorul Constantinescu, fură înconjuraţi de
sătenii care veniseră la tîrgul de dimineaţă. Mitru deveni dintr-o
dată guraliv :
— Oameni buni. e rău de tot... s-au ridicat clăcaşii dă pă
moşiile brâncoveneşti şi au intrat în lanurile proprietarului şi
seceră pă seama lor. Au dat drumu vitelor pă islazu boieresc, au
luat şi porumbu pă care l-au găsit în pătule... Armata e cu ei, iar
zapciu la fel... Noi d-abia am scăpat, voiau să ne bată, spuneau
că suntem oamenii stăpînirii. Am fugit cum am putut...
Oamenii se minunau în tăcere, dar odată s-a auzit un glas
minios :
— Bine v-ar fi f ăcut să vă spînzure, cîinilor... Să se sf îr-
şească odată cu slugile boierilor.
Mitru şi Damian se priviră uimiţi şi veseli. Mitru, dealtfel,
îi şopti, cu faţa smeadă, înfl orită de bucurie :
— E bine... e bine, Damiane !
Cînd văzură că mulţimea tace şi nu e nimeni care să apere
stăpînirea, întoarseră foaia :
— Mă, ridicaţi-vă şi voi... ieşiţi, mă, înaintea gubernu-lui
revoluţionar, că vine să vă mîntuie, mă...
— Cum ? Ce zici, mă ? ! se miră aiurit cel care-1 ocărise.
 — Aşa... aşa, mă fraţilor, ieşiţi înaintea gubernului dă la
Islaz, că el ne dă pămînt.... Rămîneţi cu bine ! Şi deteră. rîzînd,
pinteni cailor.
167
In . îl găsiră pe profesorul Constanlinescu. Ii înmî-
nară orduuil de numire ca administrator la Teleorman.
Scoaseră din sîn şi un steag tricolor, ca să fi e pus pe clădirea
Cirmuirii.
Profesorul, un om cu fata pătrată, uscat, cu mustaţa căzută
spre bărbie, nu se aştepta la o asemenea numire. Şi tot întreba ce
e de f ăcut. Cum să se descurce cu dorobanţii ? Dar cei doi
încălecară, spunîndu-i că ei au drum lung de f ăcut şi că el să ia
în stăpînire tactul Cirmuirii f ără întîrziere.
Aproape de marginea oraşului întilniră iar un şir de care
săteşti, care mergeau încărcate spre schelă şi se opriră, în-cepînd
să se vaiete din nou :
— Oameni buni. I n T^ln-/ <• prăpăd, s-au ridicat clăcaşii...
Şi aşa mai departe.
Sătenii îi priveau uimiţi, neîncrezători, dar cînd lipcanii''
adăugară : „Vai dă noi, dă-abia am scăpatără... au vrut să ne bată,
că sîntem oamenii stăpînirii..." zvonurile aduse de ei căpătau un
iz de obiectivitate. Era un motiv să se creadă că tot ceea ce spun
ei este adevărat, de vreme ce o spun chiar ei, oamenii stăpînirii
înşişi, deci duşmanii răzvrătiţilor. Aşa că, în timp ce „lipcanii-
călăreau singuratici pe marea cîmpie dinspre Alexandria, în mai
puţin de un ceas oraşul vuia de ştirea celor întîmplate la Islaz.
Oamenii vorbeau : totuşi cei mai mulţi rămîneau neîncrezători.
Nu vedeau bine sfi rşitul întîmplării.
Cei doi mergeau pe cîmpia întinsă cît vezi cu ochii în trap
săltat, zoriţi să ajungă neîntîrziat la Bucureşti. Cu toată graba
însă, ei îşi ziceau că nu se poate să nu treacă din nou pe la
Piatra, unde fuseseră primiţi frăţeşte, ca să le spuie clăcaşilor
de-acolo vestea cea bună. Să arate că s-a sf îrşit robia pentru
Gligore Hergă şi ceilalţi, pe care nici nu-i cunoşteau bine, dar îi
întîlniseră atît de însetaţi de dreptate. Tot timpul de ieri numai
la ei se gindiseră. Parcă nicăieri nu văzuseră cele ce le viizui-ă
ochii în acest sat.
Cind o luaseră luni seara, pe drumul de ogoare de pe
muchea cîmpiei în care se adîncea Valea Călmăţuiului, avuseseră
în faţa ochilor o privelişte cum puţine mai văi:us Le luă ochii
această vale adîncă, dar dulce, lar^ă de o de paşi poate, cu
întortochierile, pe care : " ' ' i
descurca, ale rîuletului, care apărea cînd . ...
IGO
poi, sclipind în zeci dc locuri dinlic numeroasele pilcuri de
copaci şi din verdeaţa păşunilor.
Pină în zare, în fundul părelnic al văii. cale de o juniă-tale
de poştă, nu se vedeau decît cirezi de vite albe, iar mai aproape
de satele aciuate la adăpost în clinurile povîrnisu-rilor. pe*
stingă, cirduii, cirduri dc gîşte. îţi lua ochii, aci sus, întinderea
de aur a cimpiei netede şi nemărginite, cu lanurile de grîu care
dăduseră in copt, iar jos. in patul luncii, verdele gras al
ptişunilor, împestriţat de albul iisipit al turmelor, al cîrdurilor
de gîşte.
— Bogate sate p-aici, măi vere Damianc\.. A;:a ceva n-am
mai văzul...
— Taman a:?a, mă Mitiule... Cil piivim d-aici. liăl-dă-
parte... e numai belşug. Aşa mă bat io cu gindu că să vedeau în
vale averile lui Avraam. alea dă spune la Ps a l t i re .
Pi:;tra era abia al treilea sat. şi-1 vă'/:uiă o bugată de timp
de departe, aciuat în mijlocul povirnişului ca într-un culcuş, la
adi\post de viscolul cimpiei, iarna, şi de piimejdia i'evăr-sărilf.>r
şi a mlaştinei, în vremea ploiler. Nu Ic^ fusese greu să dea de
bordeiul lui Gligore Hergă. în rînd cu bordeiele ascunse printre
duzi, corcoduşi şi salcîmi. dar pe el nu-1 afl arâ acasă, era numai
muierea, o femeiuşcă neagră şi slabă, numai ochii de ea, cai'e
începu să plîngă f ără rost afl ind că au venit veşti de la cumnatul
şi cumnata din Bucureşti. Un ţine alei^gă devale, la o băltoacă
mai întinsă, unde Gli-goi'e cu fi u-su mai mare, un băietan de
vreo doisprezece ani, care-semăna insă cu maică-sa, nu cu taică-
su, dădea în Călniăţui cu un fel de plasă. Veni şi el în grabă cîjid
auzi, aducmd şi o traistă de caracudă proaspătă. Nu se poate po-
vesti bucuria pe care i-o f ăcu pistolul nemţesc cu două cocoaşe
şi punga de patroane... La început tăcuse încremenit,
nevcnindu-i să creadă că el, Gligore, e în stăpînirea unei astfel
de scule de preţ, apoi simţi un fi or pe dinlăuntru, gîn-dindu-se
cc* putere îi dă acest pistol. Şi celelalte daruri avură căutarea
cuvenită. Gligore semăna cu tată-su, era tot atît de înalt, un
uriaş ca şi Licsandru, dar scof îlcit la faţă, adu:_ din umeri, şi cu
o barbă de o săptămîna, ţepoasă.
Cum soarele începuse să cadă domolit si roşu dincolo de
lungul văii. femeia lui Gligore aprinse focul şi pregăti de mîncare
pentru cei doi oaspeţi.
Cind se răspîndi vestea că au sosit doi drumeţi din Bucu-
reşti, sătenii începură să dea tîrcoale prin faţa bordeiului, apoi
se aşezară aşteptînd subt duzi, pe marginea uliţei glo-
169
duroase, care semăna mai mult cu un pirtu uacat, de pimlr
noroios ce cobora la vale. printre bordeie. Oamenii nu voia să vie, cită
vreme în bătătura bordeiului, pe o velinţă intinsa pe jos, ai casei erau la
masă. Nu Ii se părea cuviincios sâ s« în gura omului cînd mănîncă, nici să
sc creadă c& fa<
jve aşteptînd să fie poftiţi la masă. Cînd cei din băla luiă sfîrşiră cu
întinsul boţurilor de mămăligă in tigaia plină cu papară, căci găsiseră la un
vecin un boţ de brinză uscaţi ca să-1 puie peste ouă, că e mai săţios şi se
îndestulează toţi şi cînd aleseră din prea multele ei oase puţina carne dc ca
racudă, mai mult arsă şi afumată, oamenii din uliţă intraru în bătătură.
Ardeau de nerăbdare să ştie ce mai e cu ,4*ivo-luţia** de la Bucureşti, de
vorbeşte toată lumea încă de P' la Rusalii, să afle ce veşti mai umblă prin
ţară. Se uitau ca la o minune la pistolul lui Gligore. Erau amăriţi şi obidiţi
cum puţini alţi clăcaşi mai erau. Uscaţi de timpuriu, bătrî-nicioşi, mai mult
zgîrciuri şi oase, roşi de molimă, păreau nişte osîndiţi la o trudă fără sfîrşit.
Prin alte părţi, bordeiele erau ca nişte căsuţe, îngropat pc jumătate în
pămînt, cu jumătăţi de pereţi văruiţi deasupra ; aici erau însă mai mult
nişte gropi nevăzute, acoperite cu stuf ori cu paie. Aşteptau veşti, ca venite
de pe alt tărîxr către ci, cei din fundul fundului.
— Cînd am văzut grîu crescut pină la brîu, eu>d am văzut Lirezile
dă pă vale şi cîrdurile dă gîşte, noi ne-am miratâră d-alita belşug şi încă io
i-am spus lui Mitru : Mă, aşa o fi ariitat Valea Canaanului pă vremea
tu A-^Tn.im cind colo... •
— Vai dă păcatele noastre... vere... Aşa sunt p-aici toate satele dă pă
moşiile lui Băl-Ceaurescu, ale Iu Furculescu, ale LIR Catropol... Ne-au
uscat dă tot... Belşugu ăsta e un blestem pă capul nostru...
Se lăsa o seară limpede şi liniştită de iunie, iar cnipurile i r din
umbra duzilor şi a salcîmilor începuseră să se şteargă in mnegurarea
domoală. dar glasul lui Gligore Heri^ă era viu ca singele în tmp.
— Avem turme dă vite şi noi nu ştim ce e untul sau smîntina, iar
carnea o gustăm la sărbători ; avem şi gîşte dă albesc bălţile, dar muncim
dîn zori şi pînă-n noapte buimaci
. foame, hiănindu-ne cu ceapă şi mămăligă, numai ca să .)plem moşia
cu lanuri dă giiu cale d-o poştă — oricum îţi . H)rci ochii sus pă cîmpie,
a.şa cum aţi văzut ; avem stupi da* mierea lor nu e pentru noi. Fac
nevestele noastre noaptea
■
170
trîmbe dă boraiigic, şi noi să umblăm în zdrenţe murdare,
mai mult goi... Creştem pentru alţii, tr'udim pentru alţii... Ce
avem, avem numai ca să plătim cu ele. Plătim cu toate bunătăţile
pămîntului dreptu d-a muri măcar împărtăşiţi, dă a răsufl a dă la
o zi la alta în jug... Plătim tot anu... Mai rău ne chinuim, că le
avem toată vara subt ochi, şi taman pentru asta trebuie să
plătim... Cînd ne înfruptăm şi noi rareori, aşa doar dîn
fi rimiturile rodului muncii noastre, o facem pă furiş, ca hoţii, cu
teama că nu ni se cuvine... Măi Damiane, măi Mitrule, că aşa zici
că te cheamă, asta nu poate să mai ţie... Scrie şi la Evanghelie că
va veni ziua cînd se va întoarce crugu lumii... şi i-o zic că s-a
apropiat ceasu...
Sătenii, aprinşi, murmurau din cînd în cînd cîte un ,.dară",
şi cei doi înţeleseră cît de grea le era suferinţa, dar nu putură să
le spuie atunci o vorbă măcar despre ce se pregăteşte, despre
rosturile lor tainice. îi lăsaseră să creadă că sunt lipcani,
vestindu-i doar că peste două zile o să se întoarcă iar spre
Bucureşti.
pp
w
a

I
lă ci îă
ţi )i. ia
Acum zoreau călări, plini de praf pînă în albul ochilor, ca să
le ducă, cu gura uscată de arşiţă, vestea răcoritoare că-^ sosit
ceasul. Chiar dacă-şi lungeau drumul cu aproape o poştă,
trebuiau să se ducă neapărat pe la Piatra.
Ajunseră la Ologi, unde se afl au doar cîteva bordeie în
văgăuna văii, şi se pregăteau s-o ia de la dreapta, spre satul
oropsit, cînd văzură că de subt un frasin bătut de vînt, cu
frunzişul numai într-o parte, li se f ăceau semne. Descălecară şi
lăsară caii în voie, ţinuţi de dîrlogi.
Era chiar Gligore Hergă cu Dumitru Geloiu, un bărbat
bondoc, lat în f ălci şi care cîntase în seara aceea la Piatra cu sete
unele cîntece aspre, şi mai erau alţi doi bărbaţi din sat, uscaţi la
faţă, de le păreau prea lungi mustăţile. Erau toţi în picioarele
goale, cu cămaşă lungă, albă, peste iţarii largi de pînză groasă,
dar neîncinşi cu brîuri din pricina căldurii care topea totul.
— Nu te mira, măi vere, dar m-am socotit şi io cu nevasta —
îi spuse Gligore — şi ne-am zis că oameni sîntem şi noi, nu vite
dă povară, că nu putem primi f ără să dăm şi noi ceva... Aşa că ea
mi-a spus : ,,Trebuie să le ieşi înaintea fl ăcăilor ăstora, Gligore,
şi să-i rogi să ducă din partea noastră ce-om găsi prin bordeiu
ăsta... cumnatei şi cumnatului la
171
Bucureşti". N-am qâsit mare lucru, dmt cănmm * înflorată cu
arnici pentru Licsandru şi iia asta a r n-a pus-o dăcit la nunta... Şi le
întinse, învelit i n u -un .^i. i i i a i 'H. darul adus do la Piatra.
Dar nici Mitru şi nici Danuan nu vrui a .^a a.Lia aşa Cri dintîi îi
vorbi chibzuit şi cu Hotărîre : - Ascultă, vere Gligore, n-are rost le trimiţi
Tr hnie să ştii că Licsandru e meşter, nu e lucrător, , . ^ mai bine. E
mai înlesnit în toate. Are şi pă soacrâ-sxi care il mai ajută. E păcat să-i duc*
m astea, are să se supen foc pă nr»i. Nici n-o să îndrăznim sâ i Ie ducem.
Nu dumneavoastră dă vină câ nu aveţi dă nici unele.
(iligore tot mai stăruia... cînd Mitru le făcu semn v r nîai deoparte,
ca sâ le vorbească in taină. Dar cind îi av ■ jurul lui. nu le vorbi încă, ci
doar îşi ciupea mustaţa n căci nu ştia cum să înceapă. In < - Mt . w> m i r i
n t i ^ * r! doar luminile ochilor erau vii. I '
cei, aştepta de data asta nerăbdător, gata să înceapă ei
— Frate Gligore, a început !... A Început... rosti, î rl însuşi, Mitru.
Pielri^anul nu pricepu, şi mustaţa mare i se merită arătînd că toată
buza de sus e, dedesubt de aşteptare. Dar cum Mitru tăcea mereu, intrrua
..it». '
isufla împotriva vorbelor :
— Ce a început ?
— Rivoluţia. nea Gligore, ,
 . , - i -şi reteză scui't, singur, vorba... i . . . - i . . ^ . a
Gligoie şi cei doi săteni priveau buimaci. ..c. ...[^ Mitru il lămuri :
— Cînd spuneai luni seara că se apropie ceasu '^^^ ştiai ce spui... Ei,
atlă că s-a făcut semn -^.n ^^t* r i d
S-a pi-oclamat Costituţia azi la I^ilaz, v
cărturarii dă la Bucureşti, armata şi sătenii au ridit ''\
răzvrătirii... Să dăsfiinţează claca, sa impropi cu cîte un petic dă
pămînt. Nu mai sînt boieri ^
Citiţi aici... Mai daţi şi la alţii. Şi scoase din c ^. . i a . ^ cinci-şase
proclamaţii din teancul pe care îl luaseră ^ Nicolae Alexandrescu... O să fie
foc şi pîrjol !...
Atunci Dumitru Gcloiu întrebă scurt :
— Şi noi ce facem ?
— Cum v-o l'irnip.i Dumne/eu...
172
Gügore íl dădu pe Geloiu cu mina la o parte, f ăcu un pas
înainte şi deodată umerii lui de taui. care se cam incovoia-seră,
se înăltară vînjoşi :
— Ce fac acum răzvrătiţii ? Unde sjnt ?
— Răzvrătesc sat după sat... O să curgă muU sînge... Cînd
or ajunge la voi, trebuie să săriţi cu toţii...
Gligore se întoarse spre oamenii din sat :
— Cum, să aşteptam să ajungă la noi ? Io zic că e mai bine
să le ieşim înainte... Nu ?
Cei doi înţeleseră şi ei că nu mai era acum nimic de vorbit,
că acunV era numai de înf ăptuit. De aceea nu spuseră nimic, le
ardeau numai ochii in fundul capului. Mitru se ridică în scări şi
Damian f ăcu numaidecît la fel.
— Vere Gligore, noi trebuie să ajungem cu vestea, mîine cel
nuu tîrziu la Bucureşti... Aşa că am pornit... Cu bine, oameni
buni.
 — Sănătate, fraţilor, şi drum bun, cum v-a fost şi vorba.
Gligore şi sătenii rămaseră locului, uitîndu-sc lung după ei.
— Să fi e oare ceasul ?... întrebă Geloiu. Gligore se întoarse
minios spre el :
— Tu te mai îndoieşti ?... Tu... Toma... cel necredincios ?
Eşti singuru care să mai poate îndoi.
Dar aici pînă la urmă nu avu dreptate.
Cînd ajunseră în sat, arzînd de dorinţa de a le striga vestea
cea mare, după ce oamenii se minunară de bucurie, cei mai mulţi
se domoliră dintr-o dată, ca un foc prost f ăcut, a cărui văpaie se
trece f ără să aprindă lemnele groase. Unui din cei bătrîni dete
din cap :
— Să mai vedem... să mai vedem...
Şi parcă toţi se hotărîseră să aştepte, ca ,,să mai vadă".
La Alexandria, uiide au ajuns pe la cinci ceasuri după
amiază, erau să intre într-o mare mcurcătură. încă de pe cînd se
găseau pe buza cimpiei privind în valea înverzită a Vedei tîrgul
cel nou, auziră de acolo, de sus, bătindu-se toba, ca să se adune
lumea.
' — Ce-o mai fi şi asta, măi Damiane ?
Damian, ca de obicei, nu răspunse nimic, şi celălalt vorbi
mai departe :
— Io am o socoteală, mă. Acum, nu ştiu dacă o fi bună, dacă
o fi rea... om vedea. Şi începu să desfacă găietanele negri
173
a]p iliculuî roşu, şi Iui Damian, şi lui, ba lui Damian ii mai desprinse
şi o mtnecâ a cămăşiiHai acum şi noi acolo să vedem ce e !
Se adunase destulă lume aşa, ; j >a. Eiau ca ia trei-patru sute
de oan>eni în cămăşi alb» p..>te ismene, ne-înrinşi cu nimic, şi doar trei-
patru tirgoveţi. Citea zapciul, i ei, de unde erau, auzeau şi înţeleseră
numaidecit des-^ ce este vorba :
 -Viind Ia cunoştinţa noastră că nişte oameni pier cuvi Şl care
nădăjduiesc a-şi face stare din tulburările ce a: putea aduce in ţară...
...Povăţuim dar pe toţi şi poruncim ca, la întîmpiare d' a se arăta in
mijlocul vostru asemenea oameni, numaidecit sâ-i prindeţi şi să-i aduceţi
la Cîrmuirea judeţului, prf^rum şi orice hîrtie s-ar împrăştia de dînşii, şi cu
aceasta v t deplini o sfînta datorie către ţară şi către oblăduire "
Era o „circulară', pe care o adresase Bibescu cătr» Întreaga ţară. '
— Aţi înţeles ? întrebă zapciul tînăr, cu un boţ di mustaţă neagră pe
botişor şi un cârlionţ pe frunte... Aţi în ţeles, mă, cu toţii ?
Atunci se auzi glasul speriat al lui Miti a, cart sc aprupia. el şi
Damian, care ţinea caii de dîrlogi ■
* La 7 iunie 1648, G. Bibescu deţinea ştin ingiijorătoare privind uiaţia
din ţară. Forţat de împrejurări, mai ales de mişcările revenit ive în rîndul
ţăranilor, adresează următoarea proclamaţie (din e citează şi Camil
Petrescu) în care desluşim starea sa de spirit : iind la cunoştinţa noastră că
nisce oameni perduti şi cari nâdăj-esc a-şi face starea din turburările ce ar
putea aduce în ţeară, s-ar 3 J ivit la unele sate» muncindu-se a amăgi pe
locuitori cu cuvinte magul' ' e şi cu făgăduieli mincinoase, cari nu ar
putea decit sâ aducă nt. ea celor ce ar avea slăbiciunea să-i creadă, noi
îndeplinim
daiuiia părinteasca, dînd de scire vouă, tuturor loc )r săteni,
ca să vă feriţi de asemenea oameni ca de cei mai mau .a .ostri vrăj-
maşi, socotindu-vă la cite au pătimit totdeauna sătenii la orice vreme de
turburare, şi că îmbunatăţireft soartei voastre, care este cea mai vie a
noastră dorinţă, nu se poate dobindi decit printr-o UnişUtă pe-trtH?ere.
Povăţuim dar pe toţi şi poruncim ca, la întîmplare de a se arăta ì l i
mijlocul vostru asemenea oameni, numaidecit sâ-i prindeţi şi să-i duceţi la
Cîrmuirea judeţului, precum şi oi'ice hirtii s-ar împrăştia de dînşii şi cu
aceasta veţi îndeplini o sf înta datorie către ţară şi către oblăduire,-
Cum era de aşteptat, proclamaţia n-a avut nici un ecou. dimpotrivă la
îndemnul revoluţionarilor prezenţi in citeva judeţe ca Prahova, Romanaţi şi
altele a continuat să se înteţească agitaţia, ca peste numai cîteva zile să
atingă apogeul (cl. Anul l §4i, I, p. 495, n. ed.)*
174

I
— E urgie mare, oameni buni... Au vrut să ne sfi şie răz-
vrătiţii.,. Au zis că sîntem Oamenii stăpînirii... Dă-abia am
scăpat în fuga cailor... uitaţi-vă la noi ! şi arătă cămaşa ruptă a
lui Damian.
Zapciul îi chemă la el şi ei se apropiară cu caii de dirlog. iai
lumea în urmă buluc.
— Ce-i, mă, dă unde veniţi ?
— Dă la Turnu Măgurele, ne-a trimis ocîrmuiloru sa
du-' j '.m la Bucureşti ştirea că s-au ridicat clăcaşii la Islaz şi in
toate satele şi au zis că-i rivoluţie... Şi au intrat cu secera in
lanurile boiereşti. Au prins pă subtcîrmuitor... Şi armata
cu ei... Au dăsfi inţat claca... cu Popa Şapcă... E urgie mare
pă unde am trecut... Şi la Turnu s-au ridicat şi mărginaşi, şi
satele... Au vrut să ne prindă şi pă noi. şi abia am scăpa-târâ... Pă
el l-au bătut. Acum hodinim puţin caii şi pornim ^ ■ ^ noapte
spre Bucureşti.
Zapciul, tulburat, chemă pe hangiu şi porunci să le dea sâ
mănînce şi să se dea nutreţ cailor. Să-i lase pc b i o t i i o a meni să
se hodinească într-o odaie a hanului :
— Cînd porniţi mai departe, mă ?
— Păi cam ca la două ceasuri din noapte, zic io. i^râi Mitru.
— Atunci, aşa să faceţi !
Petruţa se tot învîrtea bucuroasă că-i vede iar. Cind Damian
se duse spre puţ ca să bea apă, aplecînd găleata, ea îl opri.
— Staţi jos... că aţi fi obosiţi. Uite, vă dau io apă. Şi le
aduse o chiselniţă şi o linguriţă, ca să ia şi ei şerbet de tran-
dafi ri, apoi veni cu un urcior cu apă rece, proaspăt scoasă din
puţ.
 Pe Damian îl tot rîciia pe inima sa o întrebe ceva incă de
alaltăieri, dar nw-i venea la îndemînă. Acum îşi luă inima in
dinţi şi întrebă cam colţuros, privind oarecum în lături, că-i era
ruşine.
— Nu eşti dumneata cumva mama Saftei ?
Petruţa fu cît pe-aci să scape ulciorul vărgat cu dungi verzi
şi galbene din mînă. încremeni apoi cu umărul sprijinir de
stilpul umbrarului. începură să-i curgă două şiroaie de lacrimi
spre colţurile gurii. Vru să le şteargă cu mîneca largă a iei şi nu
avu parcă puterea.
175
i io... Io... şi îşi înt^biţi vorbele.odată cu lacrimile.
Am f»)
Piuni in.să î' clâtinindu-se pe picioare, spre uşa cii<!iimii.
Damian în' câ nu trebuia sâ întrebe şi ridică din iim«'ri nemulţumit
de el insuşi. La drept vorbind, el nici nu 1 I ce cuţit înfipsese in inima de
mamă a Petiuţei cu m i.iâ întrebare. De opt ani de cînd fugise din sat ca
sâ .sf.ipe de clacă şi de ameninţările ceauşului Costache, schim-binHu-şi
pînă şi numele, el nu putea să ştie ce se mai petrece
acolo, decit din auzite. Negreşit ştia de la tatâ-sâu toate întimplâiile
din aceşti ani cu Safta cea neagră, fata Petruţei şi a lui Miai, care era cam
de-o vîrstă cu el. Ştia. de la Toma. cum o găsise noaptea prăbuşită la uşa
bordeiului, zdrobită în bătăi de logofătul boierului, cum apoi, primită de
milă de
' = M 1 ei. ii gospodărise bordeiul, îi durase ea cu miinile ei I nouă şi
coşar pentru vite. Ştia şi de necazurile lui cu lânlul in fiece sîmbătă. de
povestea cu stupii şi gîndacii de mâla.so. Aflase şi că ea s-a măritat, acum
doi ani, cu Codan al lui Predoiu. Ceea ce nu ştia Damian, însă, era că
4â muicie aprigă nici nu voia sâ audă de mama ei, Bă!linul hangiu Nedclcu,
mîniat năprasnic de ruşim . .,itâ la nunta fetei lui, socotind câ totul se
trăgea din vina ei. o ti iinisesc atunci la ni.şte rude de la Zimnicea, dar în i
"a lui nu o lăsase să-şi ia plodul cu ea, ci-1 trimisesi celor din neamul lui
Firu, ca să arate astfel că nu r. să aibă vreo legătură cu ei. Peste vreo şapte
ani măritată din nou, dar biruită de dorul fetiţei, a \ v :idâ. gîndind s-o ia
cu ea la Alexandria, aşa cum s. si.M> cu bărbatu-său, ca să o crească
laolaltă cu copui de acum. Cind Safta, care avea atunci opt ani şi slujea do
la o vnme ca ajutor al bătrinului prisăcar al conacului, află că a v i -nit o
femeie, care zice că e maicâ-sa, s-o ia, îşi arătase ghearele .şi fugise ca o
pisică sălbăticită în zăvoi. Trei zile şi trei nopţi nu i-au putut da de urmă, că
dormea ascunsă îriti-o luntre pe eleşteu, şi astfel Petruţa s-a întors, furioasă
şi indurc>rată acasă. Fata n-a ieşit din ascunzişurile zăvoiului d« H it cind a
ştiut că femeia străină a plecat. Peste cîţiva ani, l^Hruta, infrîntâ şi pocăită,
a făcut o nouă încercare, venind t u o brişcă .s-o ia. Safta cea neagră, care
acum avea vreo lieispiezece ani, nici n-a vrut .să audă de aşa ceva, iar
d.=;nro lii;iică-.sa i-a spus atunci Măriei l"' mătnsă-sa. că ea
17 6
mamă, că n-a avut nici lată, nici mamă, niciodată, că s-a
născut din pămint, ca buruienile. A stăruit .şi Maria ca măc;. să
stea un ceas de vorbă cu mama ci. Safta tremura do mini*
— Să n-o văz in ochi pă femeia asta care zice că e mama
mea ! M-a lepădat la uşa altora, ca o căţea... Da' vorbesc cu
păcat, că şi o căţea cînd i se lapădă un căţel îl aduce in gură
înapoi la culcuşu ei. A fost mai rea decît o căţea...
Cind să plece, Petruţa, cu sufl etul frînt, a trecut cu brişcă
prin faţa bordeiului de lingă conac şi a descaí cat unele ve-lin(e
şi lucruri de preţ, pe care le avea în brişcă, dorind să-i lase totuşi
ceva. Dar Safta, sfi rîind de mînie, a ieşit în urma ei din bordei şi
a aruncat totul în ciulinii şi pelinul de peste drum.
Nu vrea să audă nici de tată-său. Miai. Cînd era întrebată
dacă se gîndeşte vreodată la el, răspundea înţepat :
— Da" ce, el s-a gîndit la mine cînd mă lua ori mă lăsa ca
pe-o oti-eapă la uşa celorlalţi, după cum îi veneau socotelile lui
?
 E adevărat că şi în s¿it. amintirea lui Miai se cam ştersese.
La început, cind au afl at de moartea lui năprasnică, fetele şi
fl ăcăii s-au cutremurat, şi peste tot satul a fost o fl acără de jale
şi ca un nor însîngerat de patimă. Riţa, împreună cu Safta cea
bălană şi altele i-au f ăcut un cîntec duios ca un bucci tînăr. pe
care I-au cîntat toată vara, scara la para focului, la furcării.
Folosiseră urzeala unui alt cîntec mai vechi, ştiut de ele. despre
un cioban, Din Constandin, ucis de soţii săi. pe care-1 cinta
plîngindu-1 îndurerată ibovnica lui. Cîn-tecul nu spunea că Miai
fusese hoţ de cai, nici că a fost ucis de feciorii lui Nedelcu,
fi indcă pe atunci nimeni nu ştia asta, dar arăta cum a fost lovit
cu toporul în cap şi zvîrlit mort în şanţul drumului, cum Sultana
întreba şi ea plîngînd, ca in cînlecul ciobanului. ,,cin' l-a văzut,
cin' l-a cunoscut"... şi vorbea d(^spre părul lui. negru, pana
corbului ; feţişoara lui, spuma laptelui'' şi ,.ochişorii lui. fl oarea
cîmpului*', cum l-au adus mort, acoperit cu ramuri cu frunze în
car. Dar cînd, la cîtva timp după asta. Sultana a început să-şi
facă de cap, cînd nu se mai sinchisea de poftele pe care le slîrnea
în bărbaţii şi fl ăcăii din sat, ba le aţiţa chiar, ca o deşănţată ce se
f ăcuse. n(*vest(^le şi fetele începuseră s-o urască şi nici vorbă
nu mai putea fi să-i cìnte cînlecul, care era şi al ei. De asta însă
Sullaiia nu s-a supărat, dimpotrivă, faptul acesta i-a adus un fel
de mingiiere, căci ea, care e!a şi cea mai bună clntă-
177
I I reaţă a satului, il cìnta acum pe ascuns, singură, numai
pentru sufl etul ei ars de aducerile-aminte. cum, dealtfel f ăcea cu
tot ceea ce era în legătură cu Miai, pe care şi în amintire l-ar fi
vrut păstrat numai pentru ea. Timp de mai bine dc cincisprezece
ani, cu cît se lăsa mai mult dogorită de focul dragostei, luînd, în
treacăt parcă, pe cine vrusese dintre bărbaţii şi fl ăcăii satului,
înnebunind de furie nevestele şi fetele, cu atît simţea mai adînc
în f ăptura ei chipul de neuitat al lui Miai. I se părea, într-un fel
de neînţeles pentru alţii, că şi cîntecul cîntat de altele e un fel
de pîngărire a icoanei lui şi nu-1 vrea decît înălţat în gînd, al ei...
Pînă acum patru ani, cînd s-a ivit în viaţa ei Răducanu al lui
Mînjoc.
Despre Safta însăşi, Damian afl ase de la unii că e o f ăptură
rea, aprigă. Dîrză şi aprigă era ea, dar rea nicidecum.
Dimpotrivă, unde punea ea mîna totul înfl orea şi rodea, era
săritoare la nevoie ; o năpădeau orătăniile şi cîinii străini, dai nu
se supăra : iarna, de la vatra ei luau jăratic toţi vecinii.
Petruţa se întoarse cu ochii roşii de plîns, aducînd o stra-
chină mare celor doi, şi uitînd parcă o clipă, se topea înduioşată
privindu-l pe Damian care, fl ămînd ca şi Mitru, mînca sfi os, dar
hotărît, din găina fi artă, de dinaintea lor, în timp ce ea îi cosea
umărul cămăşii. Pe după miezul nopţii trimise să-i scoale, şi apoi
îi aşteptă jos lîngă uşa grajdului, cu o traistă în care le pusese
merinde de drum. Ei îi dădură femeii nişte petice de hîrtie,
spunîndu-i să le citească, negreşit. Era o lună jumătate care
lumina bine, şi chipul duios al femeii părea scăldat într-un fel de
umbră de ceară.
Cînd pes^ vreun ceas cei doi ieşeau din ripa de pe malul
stîng al Vedei, se pomeniră cu vreo cinci inşi care săriră "să le
prindă caii de dîrlogi, trăgînd de ei şi înjurîndu-i de mama
focului :
— Născătoarea voastră, bă, javre ale stăpînirii... Care va să
zică voi nu sînteţi cu oamenii, hai ?... Daţi-i jos ! strigă unul.
Damian se pomeni şi cu doi ghionti în coaste.
— Hoo... nebunilor. Hoo... netoţilor, strigă deznădăjduit
Mitru, văzînd că se încurcă lucrurile... Noi sîntem oamenii
rivolutici... ai răzvrătiţilor. N-aţi priceput, nerozilor ? Uite aici,
na Costituţia... S-o împărţiţi la toată lumea*
Oamenii se opriră ca nişte umbre buimace.
— Cum vine asta ?...
 — Vine că numai aşa putem trece cît mai repede spre
Bucureşti, ca să ducem vestea cea mare... Să deschid ceru-
178
r i l e , fi i n i n t u i i n i i n ă u c i .
ratilui- . DaU hîrtiile astea mai dăparte, că astea irra... şi porniră în
trap întins, lăsînd în urma lor
sînt oa-
Cu puţin înainte dc prînz, Axente Sever şi dascahi lui aflară vestea cea
mare de la Islaz. Cei doi abia ajunseră acasă că parcă erau beţi. De-abia
acum u răzbise oboseaU.
TO> l \ S r U E BUCLRKîlJTI
^'îucioara poştei s-a oprit in dreptul hanului de la Zâ-
Dihorul'ji. spre mirarea lui Stoian, care sta pe laviţa, i' la
dinainte, la masa de subt umbrarul clrciumii, căci nu se oprea
pe-aci decît rareori. Oamenii din sat nu : bani sa călătorească
altfel decit cu piciorul, iar Io-:i boiereşti erau, după cîte ştia el,
acum toţi în sat. S( u u r -i numaidecît cînd il văzu coborînd pe
Cristea Fâtu. i-itcălabul de la Salcia. A intrat în circiumă şi a
cerut ceva ci,' băut. că are fi itul uscat de praf.
— Amarnică arşiţă, măi Stoiane. Da' unde-i lelea Sul-t ma
?... Cc, nu mai stă în prăvălie ?... Că pînă acum era cu L>-hii in
toate părţile.
Stoian, musceleanul, care ducea circiuma de vreo dui : ni cu
simbrie, zîmbi în sinea lui, dar de subt mustaţa nu se " î asta, că
era pleoştită, şi fruntea lui, increţită de obicei, . mereu
încruntată. Nu-i mai arde dă nimic... Stă bătută de gînduri în
subt nuc. Aoleo, mă, o fi bolnavă ?
'navă chiar n-o fi ea, dar a m u c a L - u ra i i i w i u u c a n u l Ui
Mînjoc... că nu mai dă p-acasă cu săptâminile... ' U .a Fătu ştia, ca
toată lumea din împreji;- ^^^^
i Nica se ţine cu un fl ăcău mai tînăr c .
 CC ani, bălan şi chipeş, pe care l-a luat încă de ru ani ca
ajutor, zicea ea, la han. 1 s-a t
i ceea ce trebuia sâ se întîmple, de aceea o câinau şi .1 oanu
rui. Deh... tot jucîndu-se cu focul, tot ' i
zeiească pe jeratic, ţi se aprinde y i [.^ .a-
' ■ ' ^ " *' î caiYj dă mult vre-
. d:K'a nu mă in^^r}^

4
fr
180
o trecută bine dă patruzeci dă ani. Cine sare mulţi pari as-
cuţiţi i să-ntîmplă sâ să-nţepe, mă.
So auzi din curte glasul Sultănichii, moale şi obosit.
— Ce-i, Stoiane ? A venit cineva cu cărucioara poştei ?
Stoian se duse in pi ag şi-i spuse tărăgănat :
— Ia. s-a oprit să boa un vin pircălabu F. ) i u I n Salcia... că
vine dâ la drum... dă la Zimnicea.
In spatele lui se ivi in uşa din dos a circiumii şi capul ciupit
de vărsat, cu mustaţa groasă şi scurtă, a pircălabului, cu pieptar
n(?gru peste cămaşa scurtă.
— Ce auz, lele Sultano, că nu te simţi aşa bine Ei, cc naiba,
stai şi cloceşti acolo, pă patul ăla, dumneata care in-' îrteai un
sat intrc^g ?
Sultănica şt^dea intre perne, pe un fel de pnt de sclnduri,
aşternut cu o velinţă. Gogea la umbra unui nuc care, fi ind singur
in mijlocul bătăturii, crescuse drept şi rotat.
— Apoi, pircălabe. nu-ş' ce am... că doim prost nopţile şi
mă scol mai ti udită decit m-am culcat.
— He, păi n u v bine să tragă omul a pat... nu-i bine, Icic
Sultano.
— Vezi, că nici in casă nu pot sta... că m-npasă tavanu
 ăla.
Di' la o vreme Sultana suferea nu numai din pricina lui
Răducanu, dar şi de urit. Se simţea tot mai singură ne lume, de
cînd murise şi laieă-su. O copleşea singurătatea pe care n-o prea
simţise pină la virsia asta. Ii plăc( a acum sâ stea de vorbă ori cu
cine avea timp pentru ea.
— Auz că vii dă la Zimnicea. Cum arată p-acolo cîmpu ?,..
— S-au f ăcut bucate bune şi p-acolo. Mai "bine ca pă la
noi^. Da' iote ce te-aş ruga : io sint cam grăbit şi aştept aici să
treacă vreun rumân cu căruţa or cu caru spre Salcia... şi m-a
rugat şi pă mine Tudose, fecioru Iu Toma, îl ştii. dă e la
Bucureşti.,. Cică să să ducă negreşit, da' negreşit, taicâ-su, astă-
seară chiar să plece, la Bucureşti, că .ştie el pentru ce. Acum io
nu l-am întrebat mai multe, da' omu m-a rugat. Aşa că ziceam,
că oi fi poate bună să trimiţi pă cineva la el.
— Bine, pîrcălabe, n-avea grijă, trimit io pe cineva să-1
caute pă cîmp, că trebuie să fi ieşit şi vădulenii la seceră, pe
lanurile boiereşti... Aşa am auzit că vorbeau unii aseară în
crîşmă. L-oi chema aci .să-i spui chiar io.
— Da' i-am spune, te doare cumva ceva ? Că arăţi cam
galbenă la faţă, spuse pircălabul, om ca la treizeci şi cinci de ani,
încruntînd. aşa de formă, spiîncenele.
1
101
— Noaptea mă ia cu ameţeală şi cu înecăciune. Mă apasă
ceva pă inimă, ca o gheară... şi simt din cînd în cînd nişte
junghiuri în braţu stîng.
— Hei, inima, pîrdalnica dă inimă, şugui cu ochi de viezure
subt sprîncenele late pîrcălabul. O fi obosit şi ea, lele Sultană...
că are dă ce.
Adevărul e că Sultana cam obosise satul cu isprăvile ei de
dragoste, şi ceea ce spunea pîrcălabul acum, pe jumătato glumeţ,
gîndea mai toată lumea prin împrejurimi. Stătuse prea îndelungă
vreme aşa singură, neâstîmpărată, în văzul tuturor. Lumea se
cam săturase, iar din toamnă de cînd îi ştiau năduful, cam toţi
gîndeau la fel cu pîrcălabul. E în fi rea omului să vrea schimbări,
şi oamenii erau dornici să se vorbească acum şi despre altceva.
De pildă, despre Stanca lui Peşte-fript, năzdrăvana, din pricina
căreia Răducanu nu mai da cu zilele pe la han. Fata asta de
şaptesprezece ani, din care toţi bărbaţii din sat ar fi vrut să
muşte, de cînd ieşise la horă, ca dintr-un măr domnesc...
Stoian îşi arătă iar chelia în prag.
— Hei, pircălabe, să vede venind brişcă lui Dobrică din
Mărunţişu. Trecu azi-dimineaţă spre Găeşti, şi văz că să în-
toai'ce. Gîndesc că te-o lua pînă la Salcia.
— Ei, asta-i, parcă-i după el ? Opreşte-1. Apăi, cu bine, lele
Sultano. şi nu uita dă Toma. Ştii, m-a rugat fi -su... Tudose.
— Cu bine, pircălabe... fi i f ără grijă. Trimit io după el.
Cînd bărbatul înalt, dar cam ghebos, dispăru pe uşa cîr-
ciumii. Sultana rămase ca în alte daţi îndelung nemişcată, cu
privirea rătăcită. Simţise iar, din spusele omului, că satu] se
bucură cu răutate de necazurile ei. Era, după asemenea vorbe,
îngreţoşată şi obosită de moarte. îi rămăsese privirea în gol, spre
soarele care scăpata în zare peste umbre roşieticc de nori. Dar
azi nu mai cădea ca acum douăzeci şi cinci de ani peste .stejarii
umbroşi ai Codrului Vlăsiei. Portiţa din dos mai era, dar pădurea
în care se piei^duse ea cu Miai în noaptea cînd au fugit de la
nuntă nu mai era.
După întîmplarea care a speriat lumea acum vreo şapte ani,
de-au fost schingiuiţi şi ucişi Restea şi nevastă-sa Lica în văzul
argaţilor ţinuţi cu pistoalele de o ceată venită prin desişul
pădurii, se hotărîsc tăierea ei pînă subt deal, pentru bordeie. Cu
anii, s-a tăiat apoi şi ceea ce mai rămăsese pînă în gîrlă, cum se
întîmplase şi în. satele vecine, aşa încît acum, ca să mai dai de
rămăşiţele vestitului Codru al Vlăsiei, tre-
182
buia să mergi cale de o poştă. In rînd cu nucii, pe dealul
care mărginea lunca, se iviseră acum tot mai multe bordeie^
Peste ele şi peste duzii lor scăpata acum soai^ele. Vadu Rău se
tot apropia de Zăvoiu Dihorului, aşa că gîrla, care aci putea fi
trecută pe o podişcă, fi indcă nu avea strînsă intre ma--lurile-i
înalte cum să se reverse, curgea, după cc ocolea dîm-^ bul. cam
prin mijlocul unui singur sat.
Toma se odihnise două ceasuri bune, lungit afară lîngc
"bordei, după ce afl ase de la Sultana că e chemat negreşit de fi u-
său, şi acum, cînd abia cîntaseră cocoşii, zorea cu traista în băţ,
cu nădejdea că, de va avea noroc să întîlnească vreun creştin mai
acătării, o să-1 ia în vreo căruia şi va ajunge, înainte ca soarele să
se înalţe mai sus de-o suliţă, pe răcoare încă la Bucureşti.
Nu întîlni însă nimic decît după ce trecu de Slobozia. ?i
atuncea doar nişte care cu boi, care duceau paie d(^ orz. ¿-a că
după ce aţipi din nou într-unui din ele, o luă iar la drum,
întinzînd cu dîrzenie pasul, de n-ai fi bănuit că mai are numai
vreo doi ani pînă să împlinească cincizeci. Ajunse cam înainte de
prîn^şi afl ă acasă în Dealul Filaretului pe Damian, care abia
aţipise şi el, căci împreună cu Mitru, după ce, intrind cam cu
grijă în oraş, se duseseră tăind Bucureştii în doua. de la un capăt
la altul, pînă în Dobroteasa, la profesorul Axente Sever, c a să-i
arate ce s-a isprăvit la Islaz, iar de acoló o întinseseră grăbiţi
acasă. Dar ce-1 miră mai mult şi i se păru cam nepotrivit e că
înţelese că Hinca, fata cea bălaie,, pe care o vedea cam des pe
acolo şi care îi turna acum să se spele de praf pe faţă, dormise,
după cît se pírea, acole pe prispă, lîngă Damian.
Flăcăul sufl a greu, rupt de oboseală, prăbuşit după două
zile şi două nopţi de drum şi nu-1 mai supăra nici măcar soarele,
care trimitea pe toată prispa raze vii, piezişe. Fata era cam
stînjenită de privirea iscoditoare a pandurului şi simii pînă la
urmă nevoia să-1 lămurească.
— Ştii... am dormit... şi io aci... două zile n-avea cine să
păzească... ştii... casa,., grădina... că s-au copt cireşile...
— Aşa ? se scarpină, surîzînd pe subt mustaţă, Toma "^'a să
zică ai păzit cireşile ? Ei, atuncea dacă le-ai păzit, nu e rău... da'
vezi să le mai păzeşti încă, pînă le-o fi vremea... să nu le culegeţi
mai nainte.
183
Ua' nu vrei să mai hodineşti o ţiră ? intrebă fata, care nu pi ' nimic
din gluma cu cireşile şi încercase să-i spună neică i - :iia. dar nu prea
mergea, că era prea copil.
— Nu, mulţumesc dumitale... da' văz că nu prea ştii cum să-mi spui...
Apăi. fetiţo... zi-mi taică... Ca să fie totul cum să cvivine. Şi aşa... cum iţi
spusei, mă mai odihnii pă drum din cînd in cind. Acum mă duc la vecinu
Licsandru, că văz că umblă prin bătătură, n-a pUcat nici el la fabrică. Aşa,
zi-mi taică...
Acum fata pricepu şi chiar că se i*oşi toată ca o cireaşă pînă în albul
sfios al ochilor de cicoare. Sta aşa, în loc, toată încurcată, încilcită cum ii
era ciufut de caier alb.
i numaidccil după pkK^a.ca lui Bălcescu. il luxso doi Deivos şi,
tăind luminişul din vUcca. se aşezaseră
Ii c ,„ ..i dc fin proaspăt şi il pusese să-i povestească iii cu dc-
amănuntul cele întimplate la Bucureşti. Lungii ani d.' temniţă
îLfăcuseră bănuitor, mai ales că, necunoscmd ntei^iupâ atUia ani
dosarul procesului din l^^l, nu ştia care fuseseră adevăraţii trădători
şi îi bănuia pe coi din grupul Vai- ală pe care o făceau mulţi alţii. în
once caz,
,u' .,.su a că trădarea venise din grupul adus în conspi- ,ti Pavcl
Macedonski. făiă ştirea acestuia bineinteics, ux se şi el ani grei de
temniţă. îi arătă po larg şi laşi-itea hn Cristophi, din pricina căruia
revoluţia nu putu.se
Ţb Prahova. , ,
- Acum. că m-am lip^l de boici i .si u m mc. s dc-a dropii cănaşii
mei, frate Deivos, poci să spui ca intr-o sap-i, tem la Bucureşti şi dăm
peste cap pe Bibe.scu,
U K . , .cieţi şi infanterişti o avea Banov aici... Voi merge [in c^-
i n om, din casă în casă, noaptea, şi tot vom sfirşi ,rm . . într-o seară
dci.ă mii de oameni... Vom porni cu ei sp.' Bucureşti, unde vom ajunge
douăzeci dc mii. Nu avea le uncc-să ştie - cele întîmplale la Islaz şi
socotea cu - f y ^ y ^eaicip.^Vr' Prahovei.
orovăiră o ; .....late de oră, Telegescu încalecă
5pi r^Mc- la Comarnic, unde se află un popă in care
\ şi-i ură drum bun la Bucureşti.
^- vâ lăsaţi nici voi acolo, fraţilor ! strigă dînd pin-
ar fi vrut să pl( cc şi el numaidecît spre capitală, , de p mic şi
numai întinzînd bine calul şi cu
~ ru-cinci după-amiază din
fp,, . caii. cu Axente Sever, dar nu mai putea de oboseală. îl
biruia somnul, simţea o durere vr. tot trupul, de parcă ar fi cărat saci cu
pietroaie. Rugă pe Du-mitraşcu, aşa afla că-1 cheamă pe flăcăul de la
conacul Fili-peştilor, să stea lingă el şi să-1 lase să aţipească ăl mult un
ceas, că e năuc de somn, de nu mai vede înaintea ochilor.
Dormi un ceas şi mai bine, că flăcăul nu se îndura să-' scoale,
văzîndu-l prăbuşit şi sforăind de pai'că răsufla di/, toate măruntaiele ; părea
că nu-i mai ajungea pieptul şi st înăbuşe. Cind il trezi, era cu ochii lipiţi şi
nu pricepea ce vrea flăcăul de la el. îi spuse că trebuie să plece la Bucureşti
şi el sări ca ars, o luă la goană spre pîrîiaş, unde îşi vîrî capul de citeva ori în
unda lui rece, scuturîndu-1 de fiecare dată ca un căţel care se scutură după
ce a trecut prin apă. încăleca apoi şi goni nebuneşte. Soarele se înălţa tot
mai aprins în slavă, iar albastrul nepătat al cerului nu făgăduia decit aişiţă.
Pe la Potigrafu înţelese că nu poate merge mai departe, calul era istovit şi
rnuriai spumă. Işi aduse aminte câ e ia Baloteşti un candidat de învăţător,
văr cu sublocotenentul Dănescu, de la el de la pompieri, pe care îl văzuse
de vreo două ori pe la Bucureşti, pe la cazarmă. După ce mai merse o
bucată, întoarse puţin din drum şi-1 găsi. Omul priiri: numaidecit să-i
împrumute o iapă murgă pentru calea de * poştă pe care Deivos o mai avea
de străbătut spre Bucureşti. Se înţeleseră că a doua, ori a treia zi, cînd calul
luat de la conacul din Filipeştii-de-Tîi'g se va pune iarăşi pe picioare, să vie
cu el la marele vornic la Bucureşti, de unde în schimb îşi va lua iapa. Cînd
se despărţi de flăcăul negricios, încins cu bete pèste cămaşa alba, lungă
pînă la genunchi, îi spuse in taină :
— Sfatul meu e să te găseşti mâine după prînz în Bucureşti, că are să
fie bine... Mai mult, măi vere, nu poci sâ-ţi spui.
Ajunse în Bucureşti abia căti"e ceasui'ile patru. Pe Axente Sever nu-1
găsi acasă la el în Dobroteasa, unde se dtisese, ocolind pe la Vergu, dai' un
tabac lăsat acolo de pază îl in-d umă la circiiuna de lingă morile doctorultii
Gussy, imde-î află aşteptînd împreună cu profesorul Dorcea, cu căpitan ^
Zăgănescu. cu profesorul Scarlat Turnavitu. Acolo află ca Agia arestează pe
capete. Nu e chip sâ mai treacă cineva p«^ P'xlui'ile cele mari, ori prin
Tiigul din Lăuntru. Voinescu II este printre cei arestaţi în urma arătăiii
făcute fără indo-ială^ acum ştiau toţi, de Halepliu. Ii află hotăriţi să
meargă
186
iar după-amiază cîleşipatru la Tudor Fărşerotu în Obor, sâ vadă dacă
se pot bizui pe el ori nu
In timpul acesta, Deivos avea să tragă un pui de somn cniar aci, pe
patul ăsta de lomn, că nu se ştie apoi cînd va mai apuca să doarmă în zilele
care vin
— Locotenente, trebuie să dormi, că acum a ^'nr) \ f rîndul nostru.
Ai de la Islaz au proclamat revoluţi..
Cînd Deivos auzi vestea cea mare, sări de pe pat uluit fi tncremenit,
abia puţind îngăima :
 — A izbutit revoluţia la Islaz ? Rămase apoi cu privirea lepărtată, cu
ochii umezi şi murmură ca pentru el însuşi :
leşoianu...
Dar nu vru să" se mai culce. Era prea înfrigurat. Smulse scoarţa de pc
pat şi o aruncă în mijlocul odăii. Ceru să meargă şi el cu ei, că nu se mai
lipeşte somnul de el. Dar ceilalţi nici nu \Tură să audă, aşa că stătu totuşi
lungif pe patul pe care aşternuse din nou, pocăit, scoarţa, cam vreo două
ceasuri, pînă veni o brişcă să-i ia înspre seară. îşi pregătiră cu grijă şi
pistoalele.
Veniseră toii cinci, pentru că socoteau într-adevăr de cea mai mare
însemnătate ca Tudor Fărşerotu să fie înduplecat să se mişte, şi împreună
cu el să sc mişte tot Oborul. Erau poate orele şapte, soarele nu asfinţise
încă. Fură puţin încurcaţi cînd. după ce trecură de-a latul Cîmpu Moşilor,
se fîăsiră în faţa celor două căldărării alipite. Chiar Axente Şl . r, care mai
fusese pe aci, greşi, intrînd în prăvălia cea mai arătoasă cu şatrele ei lungi în
faţa intrării, pe stìnga şi pe dreapta, pe care erau aşezate ceaune, căldări,
ibrice şi tingiri noi-nouţe, ca de aur roşu, bătut cu ciocanul ; urmele ^
izbiturilor de ciocan erau amestecate, aşa că unele erau ^ mate, iar altele
aveau luciri sticloase, după cum le priveai. Şatrele aveau nişte spătare
înalte, de păreau mai cuiînd ..ipele mari de lemn, puse în dreapta şi în
stìnga. Pe spătare atîrnau tot atît de roşcate, tot atît de ciocănite tăvi şi
tipsii, tigăi şi chiar * ' de tot felul. In stinga, înainte de uşă, era o crisltlnii^
înflorată, adîncă, să încapă în ea copii cit de mari. Chiar înainte de a trece
pragul, Axente Sever se răsuc* n * ^ câlcîie, căci îşi dădu seama că intrase în
prăvălia feci^ nu a tatălui, de care avea nevoie. Gligore
ţî:?ni din fundul prăvăliei, crezînd că i-au venit muşterii dc soi, dar
cînd fu în prag, recunoscu pe er, îşi
1 87
dădu seama ce caută şi, rîzînd cu tot spicul mustăţii, le iacu
semn că e alături.
Cealaltă prăvălie, lipită de întîia, şi umbrite amîndouă de doi
salcîmi care-şi încurcau ramurile, avea şi ea in faţă (îouă şatre, la fel
cu celelalte, dar erau m.ult mai sărace, de lemn vechi, plesnit, parcă
afumat. Citeva căldări acolo, pe scîndurile crăpate şi înnegrite de
ploi, vreo două lipsii şi atîta tot. I n faţa prăvăliei, care era şi ea cu
pămînt bătătorit pe jos, la intrare, nu era o cristelniţă, lucru subţire,
ci tm ceaun mare ciobănesc, de fiert laptele după muls. îi erau
muşterii credincioşi lui Theodot al lor toti ciobanii, pe trei poşte în
jurul Bucureştilor şi chiar cei de pe Bărăgan. Nu-i înşelase niciodată
punind foi de fier ia fund şi inele, !a fel, in gura ceaunului, ca să
tragă.mai mult la cmtar şi .să fie astfel mai scump. Gligore, pe de altă
parte, începuse .sâ se arate negustor mai subţire decit bătrînul,
începuse să lucreze şi obiecte bisericeşti caro cei' migală, mai multă
răbdare, mai muită luare-aminte şi un ochi mai viu, aşa că muşteriii
lor erau deosebiţi unii de alţii. Dealtfel, Fărşerotu, autoritar, aspru la
vorbă şi morocănos, mai ales de cînd Im-bătrînise, nu se mai putea
împăca prea multă vreme cu ucenicii lui, pe care ii certa toată ziua, şi
după ce îi făcea calfe, îi ajuta să-şi deschidă prăvăliile lor şi astfel se
descotorosea de ei. îşi făcea deci treaba numai cu călfuţc, ucenici, şi-i
era destul pentru nevoile prăvăliei lui, iar cînd era o, co mandă mai
grea, o trimitea încruntat la ,,igliţarul" de alături. Tocmai pentru că
se ştia că-i învăţa de timpuriu pe ucenici meşteşugul, se îmbulzeau să
fie primiţi de el, deşi cînd se mînia, nu pregeta să-i plesnească cu
băţul. De suduit nu suduia, că era bisericos şi credea că e păcat, dar
de croit cu băţul, croia al naibii. Acum îl găsiră în şopronul din dosul
prăvăliei, stind pe un scaun, proptit în ciomagul de corn noduros,
arătînd cu degetul unde mai trebuia bocănit cu ciocanul. Vedea bine
şi fără ochelari, dar numai de aproape de tot, aşa. că stătea parcă lipit
do o nicovală rotundă ca o căpăţînă de fier, pe care căldarea aflată în
lucru sta şi ea ca o căciulă roşcată, neîncheiată într-o parte. Cînd
văzu că ucenicul, voinic ca un flăcău, care era aproape să iasă calfă, se
opri mirat, Tudor îşi indică sprîncenele căî'unte şi stufoase să vadă
cine a intrat. Dintr-o dată faţa zbîrcită îi înflori de plăcere.
— Tu eşti, măi catîrule... ? Ei... Te-a lovit dorul dă mine ?
 100
— Eu, baciule, da' n-am venit că mi-i dor de mustăţile
dumitale... am venit că avem tre^ibă al dracului cu dumneata...
— Nu mai spune...
— No că zău, avem de vorbii... şi musai să xorbim acum, spuse
Axente, dinadins cu accent ardelenesc.
— No că hai în casă atunci, să ne dea Reveca şi cîte o dulceaţă...
— Dulceaţă, baciule ? Acum la bătrîneţe te-oi fi dedat la
dulceaţă ?... Ce ? La stînă tot cu dulceaţă de trandafiri trăiai ? Ori cu
zer şi buze de muiere cînd se găseau... Auzi, dulceaţă... Vin ai ? Că
uite, grecului ăsta, Deivos îl cheamă, îi place vinul sc^s proaspăt de la
beci. Nici dumnealui, Turnavitu, ăstălalt, nu mă face de ruşine cînd e
vorba să guste vinul... Dacă ai ceva mezelic, cum zic ei pe-aci, apăi nti
e rău deloc...
In ..odaia cea curată", cealaltă, nu erau scaune. Se aşe zară deci
ca de obicei pe cele două paturi care erau de o parte şi de alta ale ei,
frumos aşternute cu macaturi de cit. Pe masa dreptunghiulară dintre
ele, pusă la perete şi aşternută cu pînză albă, pînă jos la duşumea,
erau cupele de tot felu] din care nu se bea şi o tavă de lemn lăcuit,
roşie, pe care erau în permanenţă două chisele de cleştar cu muchii
înflorate şi cu capace ca nişte moţuri :' dulceaţă de vişine şi dulceaţă
de trandafiri. Deasupra patului opus celor două ferestre mici, era
un ,.covor turcesc" cu o scenă de călătorie la Mecca : pelerini care
trăgeau prin pustiu cămile după ei. Reveca, întinerită parcă de cîte ori
avea musafiri din Ardeal, mai ales că al cincilea dintre ei, o namilă
blinda şi bălaie, Constantin Dorcea, îi era şi un fel de nepot, alergă
grăbită le aducă o ulcea de vin şi nişte pastrama şi cîrnaţi uscaţi, cu
cîteva ouă răscoapte.
— Pînă vin vreo doi pui fripţi... mă ficiori. îi lămuri ea. Axente
Sever o răsuci ca pe o fată mare, cu barba lui
înflorită de voie bună :
 — Of, că tinerică mai eşti, lele Reveca, dar lasă că nu-i vremea
puilor azi, e vremea ţării... Se întoarse cu cana în mînă să ciocnească :
Noroc... Am venit, baciule, să le luăm... că e vremea.
— Unde să mă luaţi, măi'ficiori fără minte... ?
— Să mergi, că te cheamă ţara...
— Hei, s-o dus vremea mea... Sapa şi lopata... Ce mai
189 vrea ţara dă la mine tocmai acuma cind, şi să vreau, nu-i mai
poci da nimic ?
— Ba... e vremea... iată ţi-o spui din nou... Dumneata nu FÎmţi
şi nu vezi nimic în jurul dumitale? Fierbe ţara, ba-ciule !... Axente
vorbea el singur, fiindcă-1 ştia pe bătrîn, ia^' celorlalţi le era teamă să
nu spună ceva care să-1 supere, a^a că doar clătinau din cap, din cînd
în cînd. Ştiau că dascălul ardelean e iubit de bătrînul căldărar, care-i
îngăduia multe glume... Nu vezi, baciule, că a venit vremea vremilor ?
— Ba ceva oi vedea io... Că a venit vremea Iu Ulumeanu şi a
huidumelor lui, vremea acsizarilor...
— Lasă-1, baciule, pe Ulumeanu, că-i şi pus la gros acum...
Lasă-i şi pe acsizarii ăia. Ei nu sunt ţâra... Ascultă-mă pe mine, că de
aceea venii cu soţii aceştia ai mei... E vremea dumitale şi a tuturor
oamenilor dc treabă... musai să mcT;gi şi dumneata.
Bătrînul i-o tăie însă scurt :
— Io cu borfaşii, cu cuţitarii, n-oi merge, şi pace.
A ţinut-o îndelungă vreme una şi bună, că el nu merge, că nu
vede nici o schimbare, dacă în locul boierilor vor veni alde Dobrovici
şi Hagi Curţi. Axente părea obosit de încă-păţînarea acestui băti'în.
Atunci izbucni Scarlat Turnavitu, aşa ca trezit de pe altă lume, căci de
ua sfert de ceas parcă trăia în sfere nepămînteşti. încă de cînd i se
spusese că va merge la Tudor Fărşerotu simţi că inima începuse s-o i^
razna şi-şi pipăia neliniştit mîinile fierbinţi. Nu află decîlB mai tîrziu
că nu-1 vor întîlni pe popa Dumitru, care-şi tri -1 misese pe ai lui de
lunea trecută la via unui popă prieten,! ca să-i mai ţie la aer, la
verdeaţă ; acolo se dusese şi el, cuf o brişcă, aseară. Se temea la
gîndul că o va vedea pe Tincuţa, ivindu-se ca o nălucă, la un pas de el.
îşi dădea seama câ nu ar mai fi ştiut ce spune şi poate nici nu ar fi în
stare să scoată o vorbă măcar. Aştepta să se întîmple vreo mi nune ; se
gîndea şi la chipul ei uimit cînd l-ar vedea pe eli acolo în odaia lor,
căci ştia că în aceste două odăi locuia popa Dumitru cu ai lui.
Se vede că dragostea de patrie nu era la el mai prejos decît
dragostea pentru Tincuţa, cu oarecari deosebiri totuşi, în faţa fetei
era aproape mut, pe cînd acum murea de plăcere cînd îşi auzea vocea,
cam piţigăiată puţin, rostind umflat vorbe şi mai umflate. I
190

1
I
I
ia

I
ma
câ ire ai-el

n
aşi. )lă-
— Domnule Fărşerotu, au cum e cu putinţă să nu au/:i glasul
patriei care clamează şi strigă ajutor de la fiii ei ? Au ce fel de om eşti,
de nu tresaltă inima dumitale de român *?
Ceea ce era mai extraordinar e că profesorul acesta, scund şi
uscăţiv, cu jacheţica rotundă, abia ajungîndu-i la panta lonii albi cu
pătrăţele negre, cu o legătură roşie la gît, avea ochii plini de lacrimi
cînd sf îrşi. Cei veniţi cu el erau încurcaţi, căci simţeau golul umflat al
frazelor, stridenţa supărătoare a ţipetelor, dar lacrimile dîn ochii
rotunzi şi căprui erau lacrimi adevărate, rare în aceşti Bucureşti, cînd
e vorba de patrie, deşi iscate de vorbele răsunătoare.
încuixat, bătrînul căldărar încerca să se dea totuşi deoparte,
cam nesigur de el însuşi, e adevărat :
 — Şi-apoi, drept să vă spui... nu prea văz dă ce e nevoie dâ
oasele mele uscate... ca să facă rivoluţie... Mult nu mai am dă trăit.
Azi, mîine, poate şi la noapte, sughit o dată, dă două ori şi rămîi cu
capu pă pernă...
— E nevoie de dumneata, fiindcă e nevoie ca mîine să se ridice
toată suflarea omenească şi să meargă la palatul Bi bescului ca să
ceară Constituţia. Cînd oborenii dumitale te vor vedea în fruntea lor,
vor veni cu duiumul, fără să mai întrebe măcar unde merg... Aşa
numai se vor schimba lucrurile.
— Io nu văz dă ce e nevoie dă Costituţia aia, cum îi ziceţi... N-o
să să îndrepte nimic Cu Costituţie ori fără Cos-tiluţie o să fie tot cum
a fost. Tot cu borfaşii şi cuţitarii pă cap rămînem noi ăştia din Obor.-
Atunci Axente Sever, scos parcă din sărite, se ridică în picioare
de pe marginea patului şi, venind lîngă bătrîn, îl apucă de marginea
pieptarului negru, din dreptul umerilor, zguduindu-1.
— Ascultă, baciule, de cînd te ştiu, o ţii una şi bună cu acsizai^i
şi cu cuţitarii ăia ai dumitale... Asta nu-mi prea place.
— Păi ce vrei, că noi cu ei ne mîncăm viaţa, ei sînt le prele
stăpînirii aici în Obor. Şi tot ei o să rămînă tari, mor măi moşneagul
morocănos, cu obrajii uscaţi de încăpăţînare.
— Dar ce, numai ei sunt cu revoluţia ? Cum, baciule, eu sunt
acsizar ? Dorcea ăsta e acsizar, ori dascăl de istorie ? Turnavitu nu e,
după cîte ştiu, nici el acsizar, e profesor. Dumnealor, locotenentul
ăsta Zăgănescu, şi locotenentul ăsta Deivos, sunt oare acsizari ?
— Ba... n-or fi.,.
191
— Alunei ce tot dai cu acsizArii ? Ulte, eu vreau să ştiu cova...
Au bucureştenii ăştia o Vorbă care îmi place... Cînd imul nu e om
întreg şi nu are Wărbăţia în el să aleagă, ei spun că „o scaldă*. Eu,
drept să-ţi spun, baciule, mie mi se pare că dumneata, care-ai fost şi
eşti Fărşerot de la Pind şi mocan din Ardeal de la noi, de cînd eşti
prin locurile a.-tea o cam scalzi... Uite, noi ne-am săturat de atîta
vorbă. Eu vreau să ştiu limpede ; dumneata eşti cumva pentru
orînduiala de astăzi ? Da sau ba ?
Moşneagul sări de pe muchia patului, de-a dreptul în pi cioare,
de parcă l-ar fi împuns o undrea între umeri. Ochii mici ii scăpărau
subt sprîncenele mari ca nişte mustăcioare cărunte.
— Io, cu orînduiala dă azi ? Mâi ficior dă oamtiu ^-;m-stcade,
cum poţi să spui tu asemenea ticăloşie ? Cum. mă : Da' pă mine şi pă
toată negustorimea asta din O h' v ^ ne seacă la ficaţi orînduiala dă
azi ? Dac-ai şti cum r ...a-nesc oamenii Agiei, cum ne ameninţă cu
bătaia, aşa pentru le miri ce, numai ca să dăm ruşfet pînâ nu mai dă
unde !... Acum două săptămîni, un brutar, om dă ..-prava, cinstit ca o
uşă dă biserică, ţine p-o nepoată a mea. a fost ţinut gol pînă la brîu,
în uliţă, uns cu miere şi legat eu mîinile la spate. Minţeau că au găsit
pîinea lipsă la cintar, dar nu era aşa, că ştie toată lumea că Trică, aşa
il cheamă, o cinstit şi nu s-a plîns niciodată nimeni că piinea făcută
dă el e lipsă ori e necoaptă, ca să tragă mai greu. Da' vezi câ el, deşi e
un pumn de om, e mîndru şî n-a vrut să plătească ruşfet la oamenii
Agiei, care um.blă după gheliruri. S-a dus bietu dîi el să să plîngă la
Agie, la Vornicie... Tot pă el l-au bătut, că în ţara asta nu e dreptate
pentru bietu negustor, că nici la Divan nu mai merge azi
negustorimea. Ţi-e silă dă lăcomia şi neruşinarea judecătorilor
stăpînirii... Vin oamenii mai bine, cu daraverile lor, aci la mine, să Ie
fac dreptate după
judecata Oborului", fără avocaţi şi fără ruşfet... Auzi, noi cu
stăpînirea ? Da* ştii dumneata cît plătesc io fuaia dă a» amă din care
fac căldările oamenilor ? O plătesc dă trei oii preţu ei, fiindcă la vamă
oamenii stăpînirii pun ine » d<iuă preţuri peste cel adevărat. Şi tot
aşa e la cuţite şi fo. la
postav, la sticlă, la tot ce are nevoie negustoru ca sa -:>i iacă
meştcşugu lui... Tot ce e adus dă peste graniţă e umflat, dă trebuie să
luăm şi noi şi pielea dă pă om cînd ii vindem Ceva... Şi prinse iar să
dea în clocot : Auzi, îmi place orln-duialâ boi^HurJ a^ita-i buna... D â'
ce avem noi. màL dà.la
■
192
1
slăpînire ? Uite, mor oamenii ca muştele dă holera şi h l găsim
ajutoare la nimeni.... i?i mai sint şi alte boieşmţe, n. c numai holera...
Uite, toamna şi primăvara înotăm pin la genunchi aci, că nu te poţi
mişca fără cizme groase, iar trăsurile boierilor bocăne pă caldarimu
făcut cu banii noştri Auzi ! Ne place orînduiala boierilor ? Uite, n-
avem biserică aici în Oborul nostru, că trebuie să mergem la Sf întu
Ion Moşi, în partea cealaltă. Vai dă noi pînă să ne botezăm copiii iar
pînă să capete un bolnav sf înta împărtăşanie, îşi dă du hul, că n-ai dă
unde să-1 iei păpopă. N-avem şcoli, dă nt rămîn copiii proşti, că la
învăţătură nu sînt primiţi decît la margine, cu picătura.
— Nu sunt şcoli nici în mijlocul oraşului. Ce-i aia o şcoală două,
pentru o sută cincizeci de mii de suflete ? spuse cu amărăciune
Constantin Dorcea, flăcăul inalt şi cam obez, sfios tocmai din pricina
asta.
— Şi la ce i-ar ajuta în viaţă pe copiii de negustori mici să înveţe
carte in ţara asta ? întrebă minios Scarlat Turna vitu, de-i flutura
basmaua roşie de la gît peste jacheta neagră. La ce i-ar ajuta ? Toate
slujbele mari sunt păstrate numai pentru feciorii de boieri, chiar dacă
nu invaţă carte şi chiar dacă sunt tîmpiţi din naştere, numai pentru
că au ieşit din nişte foaie înscrise în arhondologie... Uite, baciule, iar-
tă-mă că-ţi spui şi eu aşa, dar şi pe la noi, pe Teleorman, co boară baci
de-ai dumneavoastră... Uite, zic.,, dumnealui locotenentul Zăgănescu
şi parucicul Deivos ăsta, pe care-i vezi aci
f şi mai e unul Dincă Bâlăşoiu şi altul Dănescu. pentru că sur ■
feciori de mici negustori, pe unii i-a făcut ofiţeri Kisseleff Odobescu
i-a trecut la pompieri, ca să nu mai cîştige şi e cinuri în armată. Auzi,
la pompieri, să lupte cu tulumba c. apă, nu cu tunul şi puşca, ăştia
care sunt ăi mai straşnic ofiţeri din armată. Apoi te-ntreb şi eu, ca
onoratul me\ coleg Axente Sever : au dumitale îţi place cumva
orînduiali asta ?
Tudor Fărşerotu se ridica în capul oaselor şi zise limpede :
— Nu-mi place, oameni buni.
— Atunci vii cu noi ? îl întrebă cu ochii rotunzi, jucăuşi în
fundul orbitelor, Axente Sever.
— Viu cu dumneavoastră, mormăi moşneagul încruntat
— Cu toţi ai dumitale. cu toţi finii, cu tot Oborul... ? îş mai
agită, mic şi vioi, de data asta :^i c ntuziasmat, Scarlf Turnavitu
legătura roşie de la gît.
13 — UN OM iDtre OAMENI, VOI. TI
1 93
— C\\ ai mei, negreşit... Vin şi cu finii, poate, cu popa fila că face
tot după capu lui şi acum e cu nevasta şi copiii la vie, da' cu tot
Oboru nu ştiu. Io atîta poci să vă spui, că dacă vine un om al
dumneavoastră la mine, într-o jumătate de ceas îi adun p-ai mei şi în
fruntea lor, ca un berbec bătrin, sprijinindu-mă în toiagul ăsta, dă-i
zic ăştia dă p-aci bită, oi porni-o încet, încet.
Scarlat Turnavitu, înflăcărat că au izbutit să-1 înduplece pe
moşneag să meargă, izbucni, ridicînd pumnul cu elan :
— Ai să duci şi un steag tricolor. Aşa, în frunte cu un Bteag
tricolor.
— Şi c-un steag tricolor... ? Ce-i aia steag tricolor ? La ce
foloseşte să meargă lumea cu el împotriva boierilor ?
— Fiindcă-i steagul naţiei, baciule, îi spuse apăsat Axente Sever.
— Steagul tricolor este semnul libertăţii, este steagul poporului,
rosti încălzit şi Deivos.
Atunci, locotenentul Zăgănescu, care, în uniforma lui plină cu
tot felul de curele şi franjuri, nu scosese o vorbă, stînd tot timpul în
picioare şi fumînd din pipa de spumă de mare, îşi mişcă nu fără
puţină trudă buzele groase subt mustăţile ca vrabia şî grăi apăsat.
Ceilalţi, neobieinuiţi să-1 audă vorbind, încremeniră auzindu-1 grăind
parcă întîia dată :
— Domnule Fărşerotu, nu vă supăraţi dacă vă pui şi cu o
întrebare... Uite, nu vi se pare dumneavoastră că neamul românesc a
rămas încovoiat din şale de cînd tot îndură jugul turcilor, de cînd se
tot ploconeşte, cu spaimă, la tot felul de ciohodari şi de bei ? Ei, află
că s-ar putea ca înlr-o bună zi acest steag tricolor să fie împlîntat pe
vreo tabie turcească...
Aici se întîmplă un lucru destul de neaşteptat. Moşneagul
începu să se încovoaie şi să tremure. Din ochi ii curgeau şi roaie de
lacrimi.
— Iertaţi-mă, oameni buni, sînt un bătrîn, beteag şi ne volnic.
Io am împlîntat acum vreo cincizeci-sai/eci dă ani un steag pă o tabie
turcească. Era la Ismail... Erau alte vremuri... Ei, s-a isprăvit. Io cu
mîna asta nu mai pot implîntu nici măcar un băţ care să sprijine
fasolea dă lîngă peretele casei, necum să pun un steag -p-o tabie. Dar
am cu turcii socotelile mele d-acasă, dă la Pind, dă la Hîr.şova şi
altele. Credeam că o să mor fără să \ c mai plătesc niciodată. Uite,
rnerg cu voi, unde vreţi şi cînd vreţi. Merg ca nişte moaşte pă care văd
io că doriţi să le purtaţi cu voi ; da', măi ficiori
19 4
ll ă
-l
1
Ul
ul

I
ion

1
ini re-
ata ele :cii ut ite,,
 <1á oameni cumsecade, vă cer şi io un lucru. Dacă vreodau
sleagu ăsta tricolor va fi înfipt p-o tabie turcească şi va f: bătut dă vînt
acolo deasupra, să-mi aduceţi oasele astea uscate să le Îngropaţi
dedesubt. Lacrimile îi curgeau şiroai» buzele-i tremurau... Acum
duceţi-vă, că e prea mult pentin) mine... M-a biruit neputinţa.
Axente Sever vru întîi să-1 îmbrăţişeze, dar simţi câ acum ar fi cu
totul nepotrivit. Nici ceilalţi nu scoaseră măcar o vorbă, privindu-sc
cam ocolit. Dealtfel, rezemat de perna do la perete, bătrînul aţipise.
Ceilalţi, tăcuţi şî înfioraţi, ie şiră pe rînd. Turnavitu, întors dintr-o
dată la dragostea lui, adună în privire, cu grijă, toată odaia asta în
care se mişcă de dimineaţă pînă seara Tincuţa, jurîndu-se că nu va
uita nimic din ea toată viaţa.
în curte, Reveca le apăru cu chipul ei încă frumos, prins în
fuiorul mătăsos al părului dus dincolo de tîmplele de ceară vie, şi îi
văzu mirată că se îndreaptă spre poartă. întrebă îngrijorată :
— Au v-a supărat baciu cumva, dă plecaţi aşa fără să vă ospătăm
şi noi cu ce-om putea ?
Axente Sever îi zîmbi şi îi puse mîna pe umăr.
— Să ne supere... ? Du-te să vezi că doarme ca un înger. Iar de
ospătat, ai să ne ospătezi după ce vom isprăvi cc-avera de isprăvit...
Tocmai ieşeau din prăvălie, soarele căzuse de mult din* colo de
plopii din uliţa Chiristigiilor, cînd se auzi un ropot de copite care
zguduia pămhitul şi, pe maidanul larg, dintre Cîmpu Moşilor şi Obor,
trecură în galop nebim patru călăreţi, ridicînd nori de prat în
înserarea uşoară si lină. Din pricina şatrelor, musafirii lui Fărşerotu
nu putură vedea încotro au lual-o, dar negustorii ieşiră toţi în faţa
prăvăliilor şi se uitau spre viile lancului, încotro se ridicau, sporind,
norii de praf. Cînd să se urce în căruţă văzură un pilc de dorobanţi
călări, în galop şi ei, gonind după fugari.
Deivos întrebă mirat, şi un dorobanţ îi spuse înspăimîn tat, aşa
în goană, aplecîndu-se din şea :
 — L-au împuşcat pă vodă... Ăştia l-au împuşcat pă vodă...
Dealtfel, peste încă un sfert de ceas. toată lumea era în mijlocul
maidanului^ uimită, speriată, fremălînd.
1 95

I
— Asta e râu pentru noi, frate, murmură Axente Sever Cei care
au făcut-o nu ne sunt prieteni... Era mai bine să-irestuim pre
Bibescu, nu să-1 ucidem.
Zăgănescu şi Deivos, care erau in uniforma, căci locote-nentu
dezbrăcase straiele de lipcan, hotărîră să meargă sa vadă ce s-a
întîmplat şi să vie la circiuma dinspre Vitan le spună şi celorlalţi care
vor aştepta acolo.
Pe la unsprezece seara veni in circiumioara din jos d« bariera
Vitanului, unde aşteptau dascălii, numai Deivos. care le povesti celor
care aşteptau nerăbdători, dornici s; afle, neapărat, căci de citeva
ceasuri vuia Bucureştii şi ur^^ blau fel de fel de zvonuri, nimeni
neştiind ce s-a întîmpUi anume. în sfirşit aflară adevărul. Deivos ştia
totul de la căpitanul Mavrocordat din arma cavaleriei, prieten cu
revoluţionarii.
Către ceasurile opt şi jumătate, cînd soarele sta gata sa
asfinţească, iar aşa-zisa lume bună a capitalei ieşea în ( şi carete să se
plimbe pe şoseaua Kisseleff spre dumbrava la Băneasa, vodă Bibescu,
mîndru că înăbuşise azi-noaptt răscoala, ieşise şi el într-vin landou,
alături de frumoasa lui Maricica-Doamna şi întovărăşiţi de Alecu
Villara, ca sa culeagă privirile pline de admiraţie ale aristocraţiei. Sv
opriseră în marginea dumbrăvii, în faţa unui lung şir de trăsuri de tot
soiul, care opriseră şi ele, aliniate, aţa cum era obiceiul pentru
plimbăreţi. Atunci, din spatele cabrioletei cu armăsari albi a
Frusinichii Băl-Ceaurescu, ieşiră trei călăreţi, care se îndreptară spre
landoul lui Bibescu, şi unul dintre ei trase două focuri de pistol. Cel
dintîi nu l-a nimerit, iar cel de-al doilea i-a sfărîmat epoletele mare
de metal aurit, fără să-1 rănească. A fost o învălmăşeală de nedescris,
încît călăreţii au putut dispărea. Frusinîca Băl-Ceaurescu a fost. pe
loc arestată. A dat numele a doi din ei, dar pe al treilea spunea că nu-1
cunoaşte şi nici nu i-a înţeles numele bine cînd i-a fost prezentat.
Pretindea că nu ştia nimic despre gîndurile celor trei şi că era foarte
obicinuită să vadă, în fiece zi, cinci-şase călăreţi oprindu-se acolo în
dumbravă în jurul ei, cum se întîmplă, dealtfel, şi cu alte căleşti şi
carete, în care se află femei tinere, cărora li se face curte. Cei doi
tineri pe care-i cunoştea erau Dumitru Kretzulescu şi Alecu
Paleologu.
De acolo de la şosea, Bibescu a trimis un aghiotant călare ca să
poruncească ofiţerilor din infanterie şi cavalerie să se adune in
cazărmile respective. Se înfăţişă numaidecit şi el,|
196

i
mai întu la cazarma cavaleriei, unde în prezenţa ştabului, în
frunte cu colonelul Odobescu, arătă ofiţerilor epoletul sfă-rîmat,
cerîndu-le să depuie un nou jurămînt de credinţă şi să răzbune
mişelescul atentat. Primit la început cu urale, văzu că, acunci cînd
era vorba de jurămînt şi răzbunare, cuvintele lui cădeau într-un gol
îngheţat. La cazarma infanteriei fu şi mai rău. Aci primirea fu rece de
la început, iar cînd Bibescu vorbi de jurămînt, maiorul Polizu ieşi în
faţa frontului şi declară în numele camarazilor-, nu în al tu turor,
fireşte, că ei sunt gata să depuie un nou jurămînt şi se apere patria şi
pe domnitor împotriva vrăjmaşului, dar că ei cred că vor putea lupta
foarte greu împotriva poporului, care cere Constituţia, şi că mai ales
le e teamă că soldaţii nu vor vrea să tragă în fraţii lor. ^
Vorba despre jurămînt a rămas aşa, pe muchie, neclară. Vodă a
plecat, deşi însoţit de aclamaţii, destul de plouat la palatul de subt
Dealu Mitropoliei. Mai rău s-a speriat, însă, văzînd că nu departe de
palat, peste Dîmboviţa, un foc mare mistuia cîteva prăvălii, iar
pompierii luptau din greu să-1 stingă. Avea o bănuială şi vedea în asta
un semn rău.
Deivos trecuse .şi pe acolo să vadă ce e, şi de aceea li se părea că
nu mai vine celor ce-1 aşteptau nerăbdători să afle ce s-a întîmplat
anume.
a-
au
ÎS-
[or
I
fl ă

I
1 A doua zi, la 10 iunie, după atentatul de la Şosea, s-a tipărit
un comunicat sub formă de foaie volantă. în biblioteca lui Camil Pe-
trescu, adevărată raritate bibliofilă, exista lipită ia p. 502 din voi. I
din cele şase ale lucrării Anul 1848. Reproducem textul după aceeaşi
culegere de documente :
„O faptă grozavă şi nepilduită în analele noastre, nici măcar în
vremea veacurilor de tiranie, s-a săvîrşit asupra celui mai bun prinţ.
Măria Sa Prea înălţatul nostru Domn, întorcîndu-se aseară de la
plimbare pe şoseaua Kisseleff, pe la opt ceasuri şi jumătate, însoţit
de d. Marele Vornic Villara, cum a ajuns pe la capul acestei şosele
despre barieră, o birjă cu trei oameni trece alături de droşca Măriei
Sale, ce era lăsată pe spate, şi slobod fiecare cîte un pistol drept in
pieptul Măriei Sale. Provedinţa însă, care întru a sa milostivire către
noi veghează asupra patriei noastre, a păzit scumpele zile ale Măriei
Sale. Un glonţ numai l-a nemerit în partea de sus a umărului stîng
şi a rămas amorţit în epolet. Nu putem arăta în destul obşteasca
indig-naţie ce această nelegiuită faptă a pricinuit în sufletul tutulor
locuitorilor Capitalei, şi fiecare român o va simţi adînc în inima sa"
(n. ed.).
 «1
1
ARD IAU DUCllREŞTff
Răzbit în cele din urmă de cumplita oboseală a drumului, a
nopţii nedormite, Deivos aţipi pe patul din odaia din dos, fără sâ le
poată spune în amănunte cele ce mai văzuse şi mai auzise în seara
aceea. Ai fi putut tăia lemne pe el fără să se trezească.
Ce sc întîmplase ?
încă de pe cînd era pe Podu Tîrgului din Afară, Zăgă nescu şi el
auziseră vuietul obştesc, legat de veacuri de soai-ta oraşului : ,,Ard
iar Bucureştii...*' Dealtfel, pe măsură ce se însera, zarea se arăta tot
mai roşie spre miazăzi şi în curînd crescu o văpaie, purpurie peste
acoperişuri, dar gălbuie şi tulbure ca o apă de fluviu, acoperind
jumătate din cer. Zoreau amîndoi într-acolo, căci deşi Zăgănescu avea
toată încrederea în sublocotenentul Dănescu, care era ofiţer de ser -
viciu, s-ar fi putut să fie nevoie de prezenţa lui însuşi. Şi mai era pe
deasupra şi o încurcătură : Dincă străbătea ţara de-a lungul şi de-a
latul, cu un ordin special în buzunar, sâ încheie contracte de nutreţ
pentru caii companiei ; totuşi ar fi fost mai bine ca lucrurile să nu fie
scormonite de ochi cercetători, mai de aproape. De aceea Zăgănescu
aproape alerga, supărat că nu întîlneştc vreo birjă pe drum. Deivos
obosit, frint, se ţinea în pas întins după el, gîndindu-se că ar putea
să-i fie de folos, deşi acum el nu mai conta propriu-zis la. pompieri,
ci la depozitul de arme stricate şi la atelierele Dejurstfei.
Din toate părţile oraşului lumea se îndrepta curioasă şi
înspăimîntată spre Tîrgul din Lăuntru.
— Unde arde, frate-mio ? întrebă şi Trică venit din urmă, şi care
mai mult alerga, pe un negustor ce privea din pragul pi'ăvăliei cum se
îndrepta lumea spre foc.
198
Omul, cu plaivazul dupA ureche, cu o fotă verde peste nădragi, ridică
din umeri nedumerit
 — Nu ştiu... zic unii că arde palatu Iu Bibescu, alţii, adică zic, că arde
spitalu Brâncovenesc... Uite, vintu suflă spre Mitropolie.
Cînd ajunseră la bi.serica Sfinţilor, peste acoperişul caselor se
învălmăşeau nori negri de fum din care tişneau din cînd în cînd limbi de
flăcări şi cîte o ploaie de scîntei. Dar unde ardea nu se vedea.
Lui Zăgănescu îi era teamă ca nu cumva Bibescu, care nu putea uita
focul cel mare de anul trecut, să fi alergat grăbit, înaintea lui, la faţa
locului. Dar îi era teamă de prisos. Speriat de a1<'ntatul de la Şosea,
neliniştit rău de primirea rece de la cele două cazărmi, el nu mai avea
curajul să iasă seara, ci sc mulţumea să privea.scă de sus, de la un fel de
loggia care se făcea în colţul de sus al palatului spre gîrlă. Trimisese numai
un ofiţer de serviciu, pe căpitanul Mavrocordat, să vadă despre cc e vorba şi
să-1 ţie la curent prin ştafete.
Fusese un noroc că focul izbucnise în zi lucrătoare şi la un ceas cînd
prăvăliile în cea mai mare parte nu erau închise, astfel că oamenii puteau
să-şi apere avutul, nu ca în anul trecut cind focul izbucnise în ziua de Paşti.
De atunci trecuseră paisprezece luni şi a fost uimitor cit de repede s-au
deschis din nou aproape toate prăvăliile, pe toate uliţele, arse, fireşte într-o
mare neorînduială, cum se putuse, în binale încăputate, în şandramale, în
magherniţe, dar se re-făcuseră, pe cînd cu locuinţele oamenilor mergea
mult mai greu. Spaima lui Bibescu venea şi din aceea că acum focul început
la Bărăţie mergea spre miazăzi, adică spre o parte a Tîrgului din Lăuntru
care nu fusese atinsă anul trecut. De palatul lui nu-i era frică, fiindcă era
peste gîrlă.
Abia putură să treacă de nemaipomenita înghesuială dc pc uliţe.
Acum norii de fum negru, cu scîntei stîrnite din vi'eo răbufnire, se
învălătuceau înălţîndu-se pînă se topeau iar în văzduhul gălbui şi tulbure.
Cînd se împrăştiau, se puteau vedea, pe zeci şi zeci de acoperişuri din jurul
focului, iluminate de flăcările care ţîşneau din turla pătrată şi din spinarea
de jeratic a bisericii, sute şi sute de oameni, aproape despuiaţi, care le
stropeau şiţa şi tabla cu găleţile cu apă, trecute din mînă în mînă, tocmai
din vadul Dîmboviţei. Din cînd in cînd, urcînd ascuţit şi pătrunzător peste
larma ne-
199
maipomenită, trompeta pompierilor înfiora lumea, cerind
deznădăjduit apă la tulumbe.
îl găsiră pe sublocotenentul Dănescu luînd liniştit, cu ochi
sigur, cele mai potrivite măsuri. înţeîegînd că biserica Bărăţiei şi
două mari prăvălii vecine nu mai pot fi scăpate, el le izolase prin
dărîmături grabnice, în direcţia în care adia boarea înserării, spre
piaţa Sf întu Anton. Tulumbele lui stropeau de zor pereţii şi
acoperişurile prăvăliilor vecine.' îndîrjirea cu care ofiţerii inferiori,
care nu erau de neam mare, erau împiedicaţi prin orice mijloace să
înainteze în grad şi erau trimişi la sarcini lăturalnice, făcuse să se
adune la pompieri poate cei mai destoinici ofiţeri de grad mic din
ţară. Omul era lac de apă, cu coiful de alamă lăsat puţin pe ceafă,
urcînd. mereu pe scară, umblînd pe ziduri ca să vadă mai departe.
Avea un cap mic, negricios, nepotrivit cu statura lui înaltă, iar
mustaţa, de obicei cu sf îrcuri mici în sus, udată de apă acum, i se cam
pleoştise. Coborî de sus cînd îl văzu pe Zăgănescu ca să-i dea
raportul. După părerea lui focul îşi slăbise puterea şi dacă nu o mai fi
mocnind pe undeva, cine ştie unde, avea să se potolească. El le spuse
că a venit căpitanul Mavrocordat trimis de vodă şi le arătă şi unde îl
pot găsi. Cu tot numele lui, căpitanul era un simpatizant al căuzaşilor
şi al revoluţiei. Cei doi se duseră spre el, în timp ce sublocotenentul
Dănescu se urcă iar pe ziduri. Mavro cordat, care se liniştise şi el în
privinţa focului, le dădu amănunte despre atentatul de la Şosea. în
clipa cînd a văzut şi a auzit cele două focuri trase asupra lui, simţind
şi izbitura puternică în umăr, Bibescu a crezut că e lovit de moarte şi
alb ca varul s-a lăsat moale pe spatele caretei. Toate privi rile din
celelalte carete şi căleşti oprite s-au îndreptat asupra lui, iar din
pricina asta cei trei atentatori au avut timp să dispară călare. Villara i-
a scos haina să vadă dacă glonţul a intrat în umăr, dar nici măcar stofa
mundii^ului nu fusese atinsă. Epoletul lat şi masiv, cu ceaprazeria lui
groasă, abătuse glonţul. Cum şi-a revenit din clipele de spaimă, vodă
a fost cuprins de o furie nebună. A dat poruncă să fie închise toate
ieşirile din oraş. Aproape o sută de dorobanţi călări ai Agiei cutreieră
acum Bucureştii şi vor cerceta în tot cursul nopţii casă cu casă. Vor fi
bătute viile. Este hotărît să dea o pildă cumplită. Cei trei, dacă vor fi
prinşi astă-vară, vor fi judecaţi mîine împreună cu Frusinîca Bâl-
Ceaurescu şi la apusul soarelui vor fi spînzuraţi, toţi patru, de teii de
la Şosea, chiar la locul atentatului. Mai este arestat la locuinţa
200 lui şi colonelul Dăscălescu, pînă cînd se va lămuri ce legă -
tură a avut cu înfăptuitorii. Colonelul Voinescu I a primit poruncă să
ia in cursul nopţii tacrirul, interogatoriul, Fru sinichii, ca să-i afle pe
toţi părtaşii, mai ales pe cei care după părerea lui vodă au lucrat în
umbră. „Trebuie pedepsiţi crîncen toţi complicii, oricare ar fi ei",
spunea după ce a venit de la cazarmă, întristat şi minios din pricina
primirii reci care i s-a făcut, după o asemenea ticăloasă faptă, lui,
domnitorul ţării şi capul oştirii. Zicea că a făcut rău că nu l-a ascultat
H pe Lăcusteanu care l-a sfătuit de atîtea ori să spînzure pe craii şi
desculţii care otrăvesc sufletul norodului. N-a crezut niciodată că de
la vorbe ei vor trece la fapte. Dacă e însă vorba de pistol şi de
asasinate laşe, atunci va întoarce şi el foaia şi va răspunde cu vîrf şi
îndesat. Ceea ce li s-a părut insă tuturor celor de la palat mai curios
este că atunci cîr.d colonelul Florescu, ginerele lui vodă, s-a dus la
Nicolae Golescu, cu care era prieten, ca să pipăie mai de aproape
lucrurile, fiindcă deşi vodă nu are dovezi, îi ştie totuşi pe fraţii
Goleşti partizani ai unei Constituţii, care, crede el, ar fi ne norocirea
poporului român, fostul aghiotant al lui Alrcu Ghica s-a arătat
indignat de atentat, a spus că e o lovitură laşă de care negreşit toţi
oamenii de răspundere din ţară sunt dezgustaţi. El vede aci numai
uneltirile obicinuite ale foştilor pretendenţi la scaunul domnesc,
poate Costache Cantacuzino, poate Băl-Ceaurescu, poate şi alţii, care,
dis-preţuind mişcarea constituţională, socotesc totuşi că o pot folosi
măcar ca să provoace o vacanţă a tronului, din care ar putea să
folosească numai ei, cei ahtiaţi după domnie, înarmaseră astfel,
pretindea Golescu, pe cîţiva tineri exaltaţi, care aveau legături
mărginaşe cu mişcarea constituţională, făcînd din ei uneltele lor.
,,îmi pare rău, spusese el, numai de nenorocita aia de Frusinica, biata
fată, care se lăsase tîrîtă prosteşte într-o asemenea aventură („Je suis
desolé pour cette malheureuse Frossy, qui s'est laissé entraînée
dans une telle aventure''). Cel mai nenorocit din toată lumea în
împrejurarea asta, le mai spuse căpitanul Mavrocordat sf îşiat de milă,
este bietul Aristia, care bate înnebunit la toate uşile. A fost de două
ori şi la palat, încercînd să afle unde a fost dusă Frusinica, ce se
întîmplă cu ea. N-am putut sta de vorbă cu el, i s-a spus nu sunt
acolo. Ce aş putea să fac pentru bietul om ? Dealtfel, nici eu nu ştiu
mai mult decît v-am spus. Se întoarse şi arătă încremenit, aproape
speriat ;
- — Uite-l, vine încoace... mi-a dat de urmă. Cei doi abia-1
recunoscură în bărbatul îmbătrînit, cai'e mergea ţeapăn, şi totuşi
nesigur de paşii lui, cu ochii rătăciţi şi ciudat cercetători, arzînd în
făptura lui, alături de flăcările pc care nu le vedea şi care nu-1
atingeau, de un foc lăuntric mult mai mistuitor. O paloare albă îi
înflori faţa cînd recunoscu pe căpitan. Se apropie de el întins fără să
ştie de nimic altceva.
— Căpitane, te-am găsit... Am să încep să crez din nou în
Dumnezeu ca atunci cînd eram copil. Simţea că, găsindu -1 pe
Mavrocordat, găsise totuşi un pripor în lunecarea spre moarte, care
începuse dc cîteva ceasuri.
Căpitanul îi strìnse, topit de milă, mai întîi mîna, apoi braţul
lîngă umăr. Nu mai era Aristia bărbatul arătos, care abia împlinise
patruzeci şi opt de ani, palicarul falnic din batalionul eroic al
mavroforilor, ci doar umbra lui, o zdreanţă. Fracul violet, acoperit de
praf şi ud de apă, era parcă plin de noroi ; gulerul cu colţuri i se
desfăcuse şi cravata neagră lega în faţă doar gîtul gol. Zăgănescu îi
făcu semn lui Deivos să vie după el, ca să-i lase singuri pe cei doi
care, proiectaţi pe zidul alb, în lumina focului, îl căptuşeau cu
umbrele lor puternice.
— Căpitane, te ştiu om de omenie... M-ai socotit cîndva şi
dumneata prieten. Mă mai socoti poate şi acum. Spune-mi, te implor,
unde a fost dusă Frusinîca ? Mai este încă în viaţă ? Ce se întîmplă cu
ea ?
Căpitanul subţire şi înalt, de obicei sigur de el, era foarte
încurcat, căci tot ce avea de spus era din cale-afară dc sim plu şi cu
totul de prisos. Căuta să compenseze prin căldura v'ocii :
— Maestre, vă dau cuvîntul meu de onoare că nu ştia unde e.
Singurii care ştiu unde a fost dusă sunt vodă şi co lonelul Voinescu I,
care face cercetările. Vodă are bănuiala că sunt mulţi complici care au
urzit din umbră şi uite, asia poci să ţi-o spui, va încerca s-o facă să
vorbească.
— O va supune la cazne ? întrebă Aristia îngrozit, după ce avu
un fulger de bucurie aflînd că zvonul după care ar fi fost ucisă pe
drum spre cazarmă nu-i adevărat... O vor schingiui, căpitane ?
Mavrocordat şovăi :
— Părerea mea sinceră este că nu va fi nevoie, căci ea, aşa cum a
şi dat numele a doi făptaşi, va da şi numele celor din umbră.
202
Cu o imaginaţie vie şi puternică, cu sensibilitate de jupuit de
viu, Aristia trăia de citeva ceasuri, clipă cu clipă, viaţa Frusinichii,
coborîrea ei ameţitoare pe treptele morţii. El vedea aievea şi simţea în
el însuşi ceea ce se întîmplă cu ea „la ora asta chiar", trăia incleştai^ea
şi spaimele ei, odată dezmeticită de viziunea execuţiei apropiate.
încerca durerea ei fizică, o vedea plină de sînge în urma loviturilor
bestiale ale paznicilor de parcă ar fi fost lovit el, măsura timpul ac -
celerat de neînduplecata apropiere a execuţiei cu propriul lui timp.
Cu puterea cu care trăia simţirea personajelor pe care le juca pe
scenă, făcea de pe acum pentru ea ultiniii paşi, după comunicarea
sentinţei, ducea, el, cu privirea rătăcită, cu genunchii moi în neştire,
mîna în jurul gîtului.
Mavrocordat îl privea sf îşiat de milă. în clipa aceea se năruiră
căpriorii şi grinzile prăvăliei vecine şi ţîşniră în sus flăcări şi f îşii largi
de scîntei ca la o iluminaţie, care arătară iar oamenii ca nişte pitici
negri, pe acoperişuri.
— Maestre, duceţi-vă acasă, ca să ştiu unde vă găsesc... Voi
căuta să vă transmit, chiar dacă nu voi putea veni eu, orice ştiri voi
afla în cursul nopţii... Nu mai rătăciţi aşa prin oraş... Vi s-ar putea
întîmplă vreo nenorocire.
— Voi fi pe Brezoianu, lîngă doctorul Marcovici. Ştii, crez, unde
stau... Voi aştepta toată noaptea... Te rog să baţi uşor în geam, din
uliţă, ca să-ţi deschiz.
Şi porni cu mersul ţeapăn şi nesigur cu care venise. Nu se uita
înaintea lui, era cu totul întors în sine însuşi. Du rerea lui era
împletită din două fire contradictorii. Pe de ( parte il mistuia gîndul
că fala asta, atît de bună, atît de inimoasă şi atît de devotată celor pe
care-i iubea, va avea atît de suferit tocmai fiindcă era prea simţitoare
şi trăia mai adînc totul. Pe de altă parte, era ca o ceaţă cenuşie în
gîndul că ea a putut avea o viaţă ascunsă de el, că a avuî lungi ore de
discuţii în care îşi juca viaţa, se încredea în altă lume, nu în el. Dar
numaidecît îi găsea iertare. Era biata de ea uneori cam uşuratecă, o
exaltată care nu putea bănui ce urmări grozave ar putea avea astfel de
fapte. Numai gîndul că o asemenea frumuseţe nepămînteană, şi gin-
gaşă, că ochii ei viorii, de serafim, ar putea să fie peste cîteva ceasuri,
peste cîteva zile pradă viermilor, îl făcea să se închircească în el însuşi
ca înjunghiat. ,,Frosi, Frosi, dacă s-ar putea să ne trezim din asta ca
dintr-un vis rău...'* De alîtea ori a visat că moare şi s-a trezit, de
spaima sf îrşitului,
203
 de apă, dar iciicit ca a l o ^ i . uxi v - i ; : > x'au. Daca s-ar pu
acum ca lot ceea ce e să fie părelnic, să nu fi fost deloc. Dar nu era
părelnic.
Căpitanul Mavrocordat s-a ţinut de cuvînt. Pe la trei dimineaţa,
cînd abia se lăsase praful capitalei şi lumina zori lor mijea la geamuri,
făcînd de prisos lampa cu petrol d^ pe masa încărcată de cărţi, el i-a
bătut în fereastra care' da pe Brezoianu. Aristia nu dormea ;
înfrigurat şi istoviţi veghease toată noaptea. Bătăile în geam l-au
surprins to-i tuşi şi l-au speriat de parcă veneau de pe lumea cealaltă.
A sărit ca ars şi l-a adus numaidecît înăuntru. Omul eraj obosit şi el
de frămintarea de la palat, unde stătuse pînăj acum, i
— Maestre, iartă-mă, nu poci să stau... Am vorbit adi-i neauri
cu Voinescu I. Abia acum s-a întors de la vodă, care-l; aştepta să vie
cu rezultatul cercetării... Frosi este la cazarma' cavaleriei, într-o odaie
de arest. A interogat-o Voinescu îr^ mod civilizat. Ea spune că nu are
nici un amestec în toată: afacerea asta. S-a dat şi de urma celor trei.
care s-au îndreptat spre Ploieşti. Ceea ce poci să vă spui este că nu se
va face nimic în mod pripit. întîia furie a trecut. S-a re nunţat la
judecata lor azi sau mîine. |
Ceea ce Voinescu I nu-i spusese Iui Mavrocordat este căj dacă el
s-a purtat în mod corect cu Frusinîca, în schimb,! speriat rău şi el că
s-ar putea, cine ştie, să nu fie bine păzită şi că-şi riscă şi el nu numai
cariera, ci poate şi libertatea,^ ca să fie mai sigur de ea, o dăduse în
paza unui vagmistru faimos pentru sălbăticia lui, pe carc-1 mai şi
înspăimîntase pe deasupra.
— Bagă de seamă că răspunzi cn viaţa de arestata asta ! la-ţi
doisprezece oameni de încredere şi păzeşte-o ca ochii din cap. Vezi că
este foarte primejdioasă. Nu sta de vorbă deloc cu ea (îi era frică să
nu-1 seducă şi pe vagmistru frumuseţea ei). Nu primi nici o poruncă
de la nimeni. încă o dată, vezi ce oameni îţi alegi. \
Vagmistrul o îmbrîncise tot timpul, căci nu i se părea că.i merge
destul de repede, o înjurase în mod scîrbos. Cînd i-a cerut apă, a urlat
la ea că e o tîrfă care a Vrut să ucidă pe vodă şi a dat-o cu capul de
pereţi, umplînd-o de sînge. De cîte ori o vedea îl cuprindeau furiile că
şi-ar putea nimici cariera din pricina unei astfel de ticăloase, Gîndul
că ea ar'
204 putea să fugă îl îngrozea. N-o lăsa să iasă nici o clipă pe
sală, căci, îşi zicea, nu se ştie ce se poate întîmplă cu bleste mata asta.
Ii plăcea s-o beştelească şi din pricina frumuseţii ei, pe care o simţea
în puterea lui. O socotea însă o pacoste care i-a căzut pe cap.
La plecare, căpitanul a încercat să-I liniştească pe Aristia, cu
toată sinceritatea. Dealtfel, nu îndrăznea să-i spuie că şi el a tremurat
toată noaptea pentru femeia asta, căci şi el a fost într-o vreme
îndrăgostit de ea.
— Maestre, fiţi liniştit, nu se va proceda în mod pripit. Vă
repet. S-au mai potolit lucrurile şi la palat. Dacă aflu ceva încă azi, vă
trimit vorbă, ori, dacă am să poci, trec chiar eu.
Rămas singur, Aristia răsuflă adînc. Cuvintele bune ale
căpitanului şi răcoarea dimineţii îl înviorară. Totul e să nu se înlîmple
nimic ireparabil azi sau mîine. Ca un jurămînt, îşi muşcă braţul pînă
se iviră picături de sînge, fără ca să-1 d':>;;i:i. Ştie el ce ştie. Peste
două zile Bibescu nu va mai putea executa pe nimeni după capul lui.
Se dezbrăcă şi se lungi pe pat, ca să se mai odihner.scă puţin,
acum cînd începea o zi hotărîtoare pentru poporul român şi pentru el
însuşi.

CARTEA

DOUA
IN DIMINEAŢA DE ii IUME
Casa polcovnicului Ion Solomon, comandantul Regimentului III
de infanterie, este chiar peste drum de cazarmă. Dacă o priveşti din
partea asta dinspre răsărit, este o clădire joasă, căci arată, în afară de
marchiza de fier şi sticlă. înălţată numai cu o treaptă de la uliţă, doar
patru ferestie, cc^a ce Iasă să se ghicească, după obicei, două odăi, în
dreapta şi în stinga, iar în mijloc o sală mai mult lungă. Aci la ulilă,
streaşină ei de şindrilă abia dacă se ridică peste un stat de om. E adică
la fel cu toate căsuţele de pe această uliţă, care ţine de-a lungul Curţii
Arse \ urcînd Dealu Spirii. Dacă însă o priveşti dinspre mahalaua şi
biserica Izvorului, de partea cealaltă, dinspre apus, atunci ea îţi apare
ca o casă cu două caturi, avînd un ceardac mare la catul întîi, sprijinit
pe sliîpi de lemn groşi, căci e clădită chiar în ruptura rîpei, ca şi
casele vecine. Din uliţa care se încovoaie spre biserica Izvorului se
intră în curtea mică şi pătrată, care e deci mult mai în adînc decît faţa
casei. Aci în curte coboară scările pridvoare-lor lungi, de pe dreapta şi
de pe stìnga ceardacului celui mare, care duc la aripile casei, şi ele
lungi ca ale unui han, cu multe odăi, unde se intră numai prin aceste
două pridvoare cu par-malîc de lemn boit cafeniu, care stau faţă în
faţă. In curte, la poalele casei, sunt acareturile : grajdul, un şopron
pentru caleaşca, magazia de lemne şi odăile slugilor. în faţa curţii, la
poartă, e un puţ cu acoperiş, vestit pentru apa lui rece, că mulţi îi
spun, dealtfel, şi uliţei acesteia de subt rîpă, mai mult uliţa ,,Puţu cu
apă rece". Casa aceasta, boită toată cu galben, şi lemnăria cafenie,
este singura cu două caturi, căci spre prundişul Dîmboviţei rîpa
scade, şi casele vecine sunt
* Curtea Arsă — nume dat palatului care arsese la 21 decembrie
1812, curînd după venirea la tronul domnesc a lui Ion Caragea. (n.
ed.).
209 din ce în ce mai scunde. Au numai un cat, iar jos de tot nici
măcar atît.
Aci, într-o odaie de pe aripa stingă, a dormit în seara de 10 iunie
maiorul Lăcusteanu, iar într-alta, maiorul Pandeli Cerchez, cei doi
comandanţi de batalion. După vizita la cazarmă a lui Bibescu-Vodă,
venit cu cuşma lui Mihai Viteazu pe ureche şi cu mantia domnească
pe umeri, ca să denunţe ticălosul atentat de la Şosea, fiindcă se făcuse
tîrziu, colonelul i-a poftit pe amîndoi maiorii să doarmă la el, mai
mult chiar, le-a poruncit, căci în fiece clipă a nopţii se puteau ivi
întîmplări neprevăzute şi era greu să trimiţi ştafete ca să-i aduci la
cazarmă în miez de noapte, mai ales^ pe Lăcusteanu, care stă lîngă
bisei-ica Albă, dincolo de gîrlă şi de lacul ăsta a lui Dura, căruia
lumea se deprinde greu să-i zică Cişmigiu.
Dar nu s-a întîmplat nimic şi au dormit toţi tun pînă di mineaţa.
Acum Lăcusteanu, voinic şi greoi, trage din ciubuc, în timp ce un
soldat, bărbier de meserie, îl bărbiereşte şi-i răsuceşte frumos
mustăcioara. Pe o tăviţă, gazda ospitalieră i-a trimis chiselniţa cu
dulceaţă şi o cafea neagră, cum iau de obicei ofiţerii în loc de cafea cu
lapte. Dar cînd iese pe pridvor, odaia lui fiind cea din capăt, vede în
ceardacul cel mare, care dimineaţa e în umbră, apărat de soai^ele de
vară, pe colonelul Solomon înconjurat de mai toţi ofiţerii
regimentului, într-un nor de fum, trăgînd din ciubuc, cu cafeluţe
dinainte. Maiorul, foarte ţanţoş şi năbădăios, căruia nu-i place să s*^
treacă uşor peste el, întreabă furios :
— Prin ce întîmplare acest consiliu ostăşesc pină în ziuă şi eu
nu ştiu nimic, domnule polcovnic ?
Polcovnicul, furat şi tulburat de cele ce auzise, are o poftă de
vorbă, de parcă ar fi o ţaţă :
— Ei. maiorule, se petrec lucruri mari... Revoluţie. Vine Eliad
cu Magheru, cu zece mii de panduri, şi Tell cu Pleşoianu, cu un
batalion de soldaţi. Ia spune, Fărcăşene... şi-1 pofteşte pc căpitan,
făcînd un gest moale cu mina, să spună şi maiorului... Că el vine de
acolo.
Căpitanul, prăfuit, care încă nici nu a trecut pe acasă, venind
de-a dreptul la cazarmă, povesteşte înflăcărat ;
— S-a ridicat toată ţara... s-a constituit un Guvern pro vizoriu,
care a dat o Proclamaţie la Islaz, in care spune...
Lăcusteanu, cai'e fierbea de mînie, îl întrerupse şi se in-toarce
furios către Solomon :_____________
210
 — Cum, domnule, dumneata tolerezi ca un căpitan, co mandir
de companie, să facă o asemenea propagandă în regimentul
dumitale ?
Fârcăşanu, naiv şi fericit, vrea să-1 lămurească totuşi :
— Domnule maior, se dezi'obeşte ţara...
Dar mustaţa mică şi zburlită ca o lăcustă neagră subt nas a
solidului maior scapără de mînie :
— Ascultă, domnule căpitan, dacă vei îndrăzni să vorbeşti o
asemenea propagandă, mă jur pe onoare că-ji trăsnesc creierii la
minut.
Polcovnicul Solomon, care a văzut multe în viaţa lui, caută să -1
domolească :
— Nu te necăji, maiorule, că şi dacă vor veni, sunt fraţi de-ai
noşlii, sunt români, nu sunt nici turci, nici tătari.
Dar maiorul, deşi de felul lui foarte milităros, nu mai ţine
socoteală de nimic, nu mai respectă nici pe superiori :
— Dacă e aşa, să ştii că în cazarmă eu nu mai intru, ci merg la
vodă să-1 rog să-mi primească demisia, chiar acum, căci într-un
regiment de panduri eu nu slujesc ! Strigă furios la vistavoi : Spune-i,
mă, lui Vasile să-mi aducă numaidecît calul ! Căci în afară de
armăsarul de călărie pe care-1 ţine acasă, are şi un cal de serviciu la
cazarmă.
Soarele s-a ridicat deasupra Mitropoliei şi vesteşte o zi
dogoritoare, scînteind devale viu pe prundişul şi zăvoaiele
Dîmboviţei, pe care pluteau cirduri de gîşte, şi în marginea căreia
sacagiii îşi încărcau sacalele.
A tăiat diurnul în sus de cazarmă coborînd de-a dreptul spre
maidanul Dudoscului şi de acolo, pe vreo două uliţe înguste, a ieşit pe
lîngă casa Fălcoîanului la palatul de subt Mitropolie al lui Bibescu. E
o clădire cu două caturi, în mijloc cu un peron ca o terasă intrîndă, la
care urci patru trepte din grădină, cu cîteva loggia" la catul întii, căci
felul vi aminteşte arhitectura brăncovenea.scă, deşi palatul e atît de
me-remetisit, că nu se mai poate şti dacă e vreo aripă din cel vechi al
lui Constantin Brâncoveanu, ori e o clădire- durată din nou. Poarta
este lîngă crucea lui Mogoşoiu si se intră mai întîi în grădina marc. cu
poteci pietruite* frumos. Corpul de gardă e în aripa dreaptă, subt
odăile de dormit ale lui vodă. E cald şi. cum nu se vede de sus de la
fereastră, ofiţerii ştabului domnesc, în frunte cu colonelul Banov,
care pierzind
211
urma lui Bălcescu, la Telega, s-a întors în capitală, trag li niştiţi
ciubuce şi beau cafele pe terasă, că înăuntru e prea cald, întocmai ca
la Solomon acasă, însă cei de aci aşteaptă să îie primiţi de domnitor,
ca să-i dea raportul zilnic.
Maiorul a descălecat şi a dat frîul unui soldat care duce calul la
grajd într-o curte din dos, plină de acareturi, şi cu totul despărţită de
grădină printr-un gard de scînduri vopsit în verde.
Maiorul se îneacă de furie cînd se apropie de grupul ofi ţerilor şi-
i aude vorbind tot despre revoluţie. Căpitanul Ma vrocordat, înalt,
subţie, negricios, nu vorbeşte chiar ca Făr-căşanu, dar şi el e de
părere că măria-sa nu ar avea decît de cîştigat dacă ar semna
Constituţia. Adevărul este că la ceasul acesta ofiţerii din jurul lui
vodă nu ştiu despre punctul 13 al Proclamaţiei, care încă nu e
cunoscută decît de aga lancu Mânu, de marele vornic Alecu Villara şi,
fireşte, de vodă însuşi. De aceea ideea revoluţiei e privită ca
îmbietoare chiar între ofiţerii de cavalerie, ca totdeauna mai
simandicoşi decît cei de infanterie.
— Vra să zică, dumneata, căpitane, eşti de părere că trebuie să
ni se suie în cap craii şi desculţii... să dăm patria pe mîna
derbedeilor ? întrebă, cu mustaţa ţanţoşă, maiorul Lăcusteanu. îşi
stăpîneşte furia, şi pentru că are în faţă un .,os domnesc", dar şi
pentru că tînărul căpitan e un duelist foarte temut, două lucruri în
faţa cărora curajul lui Lăcusteanu se cam înmoaie.
 — Domnule maior, fraţii Goleşti şi fraţii Kretzuleşti nu sunt
nici crai şi nici desculţi, îi spune cu o afectare milită-roasă în ţinută
căpitanul, anume ca să arate că numai cînd e vorba de serviciu
discută cu un boier de mîna a doua.
Maiorul nu-i mai răspunde lui, ci se întoarce către colo nelul
Banov :
— Domnule, îl plîng pe măria-sa că este înconjurat de asemenea
ofiţeri, şi eu mă duc pe moment să-mi prezant demisia...
N-aşteptă răspunsul şi intră de-a dreptul în sala cea mare ca un
vestibul, de jos. Marele vornic Villara tocmai ieşea cu o hîrtie din
odaia cea mare, cu biroul monumental în felul lui, la care lucra vodă.
— Hairola... Ce întîmplare te aduce aşa de dimineaţă pe aci,
Lăcustene ? ..........._______.........________
— Arhon boierule, vreau să dau demisia din armată...
— Da' cc, mă, Gligorîţă, te-ai supărat ? De ce să dai de misia aşa
grăbit ?
— Coane Alecule, a intrat dezonorul în oştire, eu nu mal stau...
trebuie să vorbesc cu măria-sa.
— Uite, lucrează cu secretarul... Mai aşteaptă puţin. Peste cîtva
timp ieşi în prag secretarul domnitorn ui,
— întreabă măria-sa, care ţi-a auzit glasul, ce doreşti, domnule
maior ?
— Vreau să intru numaidecît la măria-sa. Se auzi şi glasul lui
Bibescu. din biroul cel mare :
— Lasă-l să intre... Şi cînd maiorul salută, încremenit în poziţia
de drepţi, vodă îl întrebă de la biroul mare, semicircular, în stil
,.empire" : Ce este, Lăcustene ? Ce eşti atît de zbuciumat ?
— Măria-ta, este revoluţie în ţară... şi în timpul ăsta... Bibescu,
cu faţa lungă, slăbită de grijă, arală necl '
căci a lucrat pînă la cinci dimineaţa cu colonelul Voinco..a 1,
ascultîndu-i raportul, despre declaraţiile Frusinichii Băl-Ccaurescu.
îşi frămînta cu degetele lungi mustaţa mică şi '•ba tunsă care-i
înconjoară ca un chenar fălcile, îl priveşte .t, căci pe de o parte vede
în el un semănător de pa-ucâ, iar pe de alia parte vrea să-şi facă lui
însuşi puţin curaj
— Să nu umflam lucrurile, Lăcustene !
— Sunt de părerea măriei-voastre că asta nu ar fi mare dar ceea
ce vreau să vă spui este că se pregăteşte o .e ostăşească...Chiar aci la
palat, şeful Dejurstfei ascultă propaganda revoluţionară... iar la
regiment, polcovnicul Solomon, în care aveţi încredere...
— N-am nici o încredere în el, dar nu am pe nimeni altcineva.
— Atunci, măria-ta, eu dau demisia din armată.
— Nu poci, dragă Lăcustene, să o primesc în asemenea
ircumstanţe. dar tot ce te rog este să primeşti regimentul lui
>lomon, şi de îndată dau ofisul... Face semn lui Lenş să în-ească
ordinul. Lăcusteanu respectuos, dar ferm, refuză :
— Nu poci primi această onoare într-o vreme aşa anor mală,
cînd morala ostăşească este alterată... Este trist, măria-ta, că nu ai în
capitală decît un regiment oştire, şi acela condus de un neputincios.
— E mai mult şiret decît neputincios... î.şi are şi el, ca toţi cei
din jurul meu, socotelile lui, speranţele* lui... Du-te şi
2 13
KÂ
cheamă-f pe colonelul Odobescu, apoi du-te numaidecît şî dă
veste la cazarma cavaleriei şi la infanterie că am. ordonat ca într-un
ceas să fie toată oştirea în front, în mică ţinută, fiindcă am să le
vorbesc. Cînd a spus numele şefului oştirii, a rămas pe gînduri, cu
ochii mari pe jumătate închişi, căci colonelul Odobescu, energic,
bătăios si cu o mare autoritate, nu numai asupra oştirii, dar şi asupra
boierimii, este azi singura lui nădejde.
Maioiul, ca să ajungă mai întîi la cazarma cavaleriei, care e la
capul Podului de Pămînt, a luat-o cu calul, după ce a tre cut podul de
piatră, prin Piaţa Mare. După ce a comunicat cavaleriştilor ordinul
domnitorului, s-a întors la cazarma infanteriei, dar nu s-a nîai
amestecat cu ofiţerii, ci s-a închis singur în canţălarie. A aşteptat aşa,
plimbîndu-se surescitat prin odaia îngustă, în care pe perete era o
litografie îngălbenită, pătată de muşte, înfăţişînd pe Bibescu trei
sferturi, cu cuţma lui Mihai Viteazu, cu decoraţii şi coi-doane, cu
mantia domnească pe umeri, iar altă litografie, ruptă înti^-un colţ,
arăta bătălia de la Austerlitz. Pe la zece şi jumătate a dat or din
căpitanului cel mai vechi în grad să scoată batalionul în curtea
cazărmii. între cele două lungi magazii de zid care merg de lîngă
poartă pînă departe în fundul curţii, şi care sunt dormitoarele trupei,
stau în front cele două batalioane. Solomon aştepta dinadins pe
prispa cazărmii ca să iasă în front Lăcusteanu, fiindcă în calitate de
maior mai vechi trebuie să-i dea raportul, şi vrea să-1 silească să
respecte disciplina, Lîngă maior aştepta şi preotul de la parohia
vecină, pe la Care se abătuse călare, căci bănuia că trupa va depune
un nou jurămînt.
Cînd gornistul a sunat onorul la general, care se da numai lui
vodă, trupa a încremenit în poziţie de drepţi. După rapor tul lui
Solomon, Bibescu s-a apj'opiat călare de cele două batalioane pînă la
cîţiva paşi. După el, înţepenit marţial în şa, cu carîmbii cizmelor
peste genunchi, cu coiful său imens, fluturind coada de cal care-i
cădea într-o parte, urma Odobescu. Era încruntat şi fălcos, cu
mustaţa ciopîrţită cu briciul, de-i rămînea din ea numai un smoc subt
nas. Cînd s-au potolit aclamaţiile reglementare. Bibescu a ţinut un
lung discurs, vorbind despre virtuţile ostăşeşti, despre datoria şi
frumuseţea ascultării de şef. Apoi a arătat cît de mişcat a fost ştiind că
oştirea s-a cutremurat atunci cînd a aflat despre ticălosul atentat
comis împotriva domnitorului ţării. Bibescu ştia că spune un
neadevăr, dar voia mai curînd să sugereze
214
această cmntio. regretabil absentă, a soldaţilor. Apoi a cerut lui
Solomon .să dea repaus trupei, iar el s-a îndreptat in paaul calului, uiinat
de Odobescu şi Sf)lomon, şi ei călări, spre poartă, unde era flancul
roRimcntului cu ofiţerii batalionului întîi. Dintre ci s-a desprins căpitanul
Fărcăşanu, care se apropie de vodă. palid, tremurînd, altfel în ţinută
o^^ñ^ofy^rñ. şi strigă cu un glas înfiorat :
— Să trăieşti, măria-ta, să te milostiveşti să primeşti Constituţia pe
care a docretat-o poporul român...
In clipa aceea, Lăcu.steanu a pus mîna po sabie vrînd să-1 străpungă
pc loc. în faţa lui vodă. Dar spre surprinderea sa, Bibescu, în loc să dea
ordin să fit arestat şi judecat in cîteva ceasuri, apoi executat, aşa cum
credea Lăcusteanu că trebuie făcut pentru asemenea nemaipomenită
încălcare a regulamentelor, s-a mulţumit să ţie alt lung di.««îurs, arătînd cu
multe pilde din istoria universală că românii sunt coborîtori din împăratul
Traían şi că trebuie să fie o naţie înţeleaptă şi tare în clipele grele, ca să dea
pildă şi la al\v naţii. Fiecare voi-bă a domnitorului era o lovitură de
măciucă în capul maiorului şi îi făcea greaţă. El nr fi vrut ca Fărcăşanu să
fie împuşcat pe loc.
Un ofiţer, de fel din Ardeal, Enachc Dimitriu, care era în această zi
ofiţer dejurnă pe cazarmă, a adus un steag pe care l-a aplecat mult în faţa
lui vodă. care, scoţîndu-şi cuşma, l-a sărutat, jurind că nu vor intra trupe
străine în ţară. S-a strigat ura, şi el a ieşit în pasul liniştit al calului pe
poartă. S-au auzit apoi alte strigăte : „Trăiască colonelul Odi>bescu..."
Acesta a oprit calul, s-a ridicat în scări şi, întorcind dîrz capul, împodobii
cu măreţul său coif, a strigat turbat di- mînie : — Tăceţi... O vorbă să n-auz.
căci descaUx;. şi în două ceasuri veţi fi împuşcaţi, să vă arăt eu ce înseamnă
disciplină ostăşească... V-a slujit norocul că am fost cu vodă, că vă arătam
eu.
IN INIMA LIPSCANILOR
Cine ar fi încercat să intre înainte de prînz în Cazînov
Comersanţilor de pe Lipscani (peste dnxm de Hanul Iui Sorban, lîngă
Hotelul german) ca să citească vreun ziar sau să bea cafea şi ciubuc,
n-ar fi găsit nici un loc liber în aceasta dimineaţă de vineri 11 iunie.
Lucru de mirare, fireşte, deoarece într-o zi de lucru găseai arareori,
mai ales dimineaţa, atîta lume la acest club, care deşi vrea să
rivalizeze cu clubul nobililor de la Casa Tòròk, sau cu cel de peste
drum de la Hotelul Caracas, era frecventat mai mult de oameni care
îndeobşte erau foarte ocupaţi cu negustoria lor. Lucru şi mai de
mirare, chiar odăile separate de la catul de sus, unde se juca seara
cărţi, erau acum înţesate şi nu se găsea loc la nici o masă. Se juca de
zor zgomotos, cu bani mulţi pe masă. Cel care făcea mai multă
gălăgie era Rudi Pavlicioni, pe care nimeni nu-1 mai văzuse jucînd
pînă acum. Era vesel că era în cîştig. Cel care pierdea era Hagi Curţi.
Nicolae Danielopolr avea cîteva pungi în faţa lui, din care scotea
gînditor cîte un galben, doi, pe care-i punea stìngaci pe masă. Era
vădit că nu mai încercase niciodată acest joc. Dealtfel, cu oarecare
luare-aminte, se putea vedea că nici nu se juca de-adevăra-telea.
Conducerea tagmei negustoreşti găsise că locul cel mai bun de
îiîtîlnire în-clipa izbucnirii revoluţiei era tot acest ca zinou, vmde
prezenţa în grup apărea îndreptăţită şi unde mişcarea neîntreruptă,
acel du-te-vino al oamenilor de legătură, nu bătea prea mult la ochi.
Ca să nu pătrundă şi inşi nepoftiţi, şi mai ales nedoriţi, se ocupaseră
toate încăperile, şi în cafeneaua de jos, şi în odăile de sus, de către
oameni de încredere. Masa li s-a adus la toţi tot aci. Se aşteaptă cu
nerăbdare ora patru. Se mai ştie însă că acum mari cete ţărăneşti se
îndreaptă spre oraş prin toate barierile lui, şi asta stîrneşte oarecare
nelinişte printre negustori.
216
Vestea însă bucură mult pe intelectualii grămădiţi în sala de jos,
la masa cea mare, prin care se poate privi pe fereastră, mare cît
jumătate din perete, lumea de pe uliţă, şi de unde în alte zile, craii
fără lucru privesc liota de femei frumoase care forfotesc pe Lipscani.
Cezar Bolliac cu barba lui pătrată, Bolintineanu, Aristia cu Paleologu,
Mavromati şi alţi prieteni ai lui, Teulescu, Zâne, Telegescu, Marin
Serghiescu, Ion şi Costache Cătina, cei doi Ipăteşti, apoi cei trei
pictori afiliaţi mişcării : Negulici, Rosenthal şi Iscovescu sunt
înghesuiţi în jurul acestei mese, vorbesc zgomotos, vrînd să pară
veseli, dar se vede cît de colo că sunt cu toţii îngrijoraţi.
Au intrat cei doi juni Floreşti, cu un coş întreg cu cireşe
pietroase, pe care-1 pun veseli pe masă. Toţi îşi înfig cu vo luptate
mîinile în grămada ispititoare.
— Măi căpcăunilor, spăla-ţi-le întîi, strigă speriat din col ţul de
lîngă fereastră Bolliac, care e şi cel mai dîrz dintre cei de fată. Aţi
uitat de holeră ?
Dimxitrie îl linişti însă, bucuros de primirea care se face darului
lor :
— Domnule, sunt de la noi din grădină, culese în faţa noastră
din pom. N-aveţi nici o grijă...
îşi fac şi ei loc la masă, între cei doi Ipăteşti, şi aduc apoi ştirile
Comitetului revoluţionar condus, acum cînd Nicu Bălcescu şi Alecu
Golescu sunt la Goleşti, aci în Bucureşti de Nicolae Golescu, ajutat
îndeosebi de Cezar Bolliac, Axente Sever, Deivos şi Dincă Bălşoiu. Cei
doi fraţi Floreşti sunt agenţii de legătură care de azi-dimineaţă au
făcut de trei ori drumul la cazinou, întorcîndu-se mereu cu alt
pretext. Lucrurile merg aşa cum au fost plănuite. Oarecare întîrziere
este în înaintarea cetelor de ţărani, care trebuiau să vină din Afumaţi
şi Tunari şi sunt în întîrziere faţă de celelalte. S-a dus într-acolo,
îmbrăcat civil, Deivos, să vadă ce e.
îşi face intrarea pe uşă un bărbat scund, lat în spate, în desat, cu
fălci puternice, cu ochi mici, cu un surtuc negru peste pantalonii
gălbui şi strînşi pe picior. Este profesorul Vasile Maiorescu, fratele
dascălului Ion Maiorescu, de la Craiova. Profesorul de la Schewitz
este trimis de Axente, care aşteaptă cu tabacii în Dealu Filaretului, să
vadă ce mai e prin oraş, dacă e bine încălzită lumea. Scoate din
buzunar cîteva numere din Gazeta Transilvaniei, al cărei
corespondent la
2 17
 Bucureşti este chiar el. E foarte preţuit de Baritiu, directorul
gazetei braşovene.
— Frate, ţineţi astea desfăcute pe masă. Mai aruncaţi-vă ochii
pe ele, ce naiba, aci sunteţi la cazină !
Coboară cineva de sus, pe scara cu treptele de lemn gal ben, care
scîrţîie. S-a auzit do venirea lui Vasile Maiorescu şi marii negustori il
poftesc la ei să afle dacă totul este gata. Danielopolu este foarte
neliniştit :
— Ei.cum stăm cu tabacii ?
— Totul e gata, îl linişteşte profesorul cu obrajii puţin ciupiţi de
vărsat. La ora patru va suna clopotul cel mare al Mitropoliei.
Dobrovici, care nu juca nici măcar aşa în glumă şi era cel mai
neliniştit dintre toţi, găsi că e prilejul să se mîn-drească faţă de
ceilalţi cu tabacii lui, ai lui, cum îi socotea el.
— Ei, din partea tabacilor mei, nici o grijă, boierilor... Să vedem
însă dacă negustorii noştri îşi fac şi ei datoria.
Dar Danielopolu se ridicase în picioare şi dc la fereastră îi
răspunse, cu un zîmbet asigurător :
— Nu vedeţi că toată uliţa Lipscanilor e plină de oamenii
noştri ? Nu mai deosebeşti pe negustori de muşterii ! Uite, e lume şi
pe uliţa Nemţească.

Il
Pe la mijlocul lungii după-amiezi de iunie, tocmai cînd
mulţimea de muşterii năv^ălea şi vînzarea era în toi, iar pe uliţa
Lipscanilor era un furnicar do lume, începu să sune clopotul cel marc
al Mitropoliei într-o dungă. Lumea, care nti ştia, tresări înfiorată.
Aşadar, ceva tot se întîmplă. Clopotul cel mare, cu palele lui de sunet
greu şi ptelung pe care le trimitea departe peste oraş, vestea
totdeauna ceva neobicinuit care înfiora lumea,
Piăvăliile au prins deodată să se închidă grabnic. Lumea fu
împinsă, cum sc putu, afară în uliţă. Obloanele cele mari, ferecate în
cruci de fier, sunt grabnic întoai\se şi închise cu lacăte. Lumea
îngrămădită pe uliţe nu pricepe nimic. Unii cred că e foc, alţii spun că
a fost ucis un boier într-o prăvălie lingă biserica Bărăţiei, la un pas de
Sf întu Gheorghe.
Uliţele sunt din ce în ce mai înţesate de oameni nedume* riţi şi
unii cam speriaţi.
*
Clopotul Mitropoliei a trezit toate clopotele bisericilor din
Bucureşti, dai- sunetul lui plin ca o chemare cosmică pluteşte măreţ
peste vuietul lor.
218
Cel care, faţă-n faţă cu Damian, smuceşte cu o singură mînă
frînghia este Toma Panduru. Zadarnic, văzînd greutatea clopotului
înalt ca un stat de om, şi de descliidere aproape tot atit de mare ca şi
înălţimea, Damian şi Mitru, capii echipei, au vrut să-1 oprească. Toma
trage cu trudă şi năduf cu o.singură mînă. Ceilalţi se mulţumesc,
doară, înarmaţi cu puşti şi topoare, ei şi soţii lor, să facă de pază.
— Lasă, nepoate, să le ti^ag io clopotu în dungă boierilor —
tuturor boierilor şi ciocoilor — că aştept dă treizeci dă ani să plătesc
cu mîna care mi-a rămas pentru cealaltă... Am să ii-1 trag şi la
parastas.'
Clopotele se trag într-o dungă de obicei la mort. în îndîr-jirea
cu care, aproape să fie ridicat în sus de puterea clopotului, Toma,
pandurul şi clăcaşul, smuceşte iar frînghia, este suferinţa de veacuri a
milioanelor de clăcaşi.
— intr-o dungă... njăi Tudose, măi Mitrule, să se audă pînă la
Vadu Rău.
Damian nu ştie de ce azi taică-su îi spune Tudose.
De cum auzi clopotul cel mare al Mitropoliei, Tudor Făr-şerptu
a lăsat vorbă călfiţelor şi ucenicilor să strìnga tot de pe şatre şi a ieşit
în mijlocul uliţei cu toţi feciorii şi trei din ginerii care aşteptau în
curte. Tase chiristigiul purta steagul tricolor pe care-1 adusese de
dimineaţă Deivos, cînd le spusese şi de hotărîrea luată, că revoluţia
trebuie să izbucnească azi la.ora patru după-amiază negreşit.
în cîteva clipe, oborenii, înfioraţi de clopotul cel mare al
Mitropoliei şi uimiţi, căci nu mai văzuseră niciodată un steag
tricolor, erau adunaţi în jurul- moşneagului. Brutarul Trică alerga din
prăvălie în prăvălie, îndemnînd lumea :
— Nea Vasilîcă, hai la revoluţie... că vă aşteaptă jupînu nostru,
hai mai repede... Nu mai închide, lasă că o să închidă ţaţa Tudora.
Cînd s-au filcut vreo sută, două, s-au îndreptat spre ba riera
Tîrgului din Afară, în dangătul clopotelor de la biserica Sf întu Ion.
Moşi, care vesteau ca în noaptea învierii. Cînd au început s-o ia în sus
pe Pod, erau vreo patru sute de bărbaţi, dar după ei veneau alte sute
de copii şi băieţandri. Pe la biserica Olari erau ca la două mii de inşi,
în afară de alto mii de copii care se ţineau după ei ca după urs. Tudor
Fărşerotu păşea in frunte, lingă steag, încruntat, cu fălcile încleş-
219
tate, sprijinindu-se uşor în toiag. Lîngă el călca îngîndurat popa
Dumitru. Aci, la biserica Olari, le-a ieşit înainte profe sorul Scarlat
Turnavitu, care s-a alăturat de steag şi, scoţînd o basma roşie, a
început să strige întruna ,,ura", căci pînă aci merseseră toţi în tăcere.
Atunci a prins şi mulţimea să strige „ura". Pe la toate ferestrele s-a
ivit lume, negustorii trăgeau obloanele şi veneau după oboreni. Erau
şi citeva sacnacsii de la care se privea cu ură de după perdeluţe albe.
Cînd au trecut de biserica Sfinţilor, tot Podu Tîrgului din Afară era,
mult în urmă, o mare de capete. Făcuseră un ceas pînă aci, căci
mergeau încet. Şi aci clopotele bisericii sunau să ridice omul în slavă.
Puţin mai înainte de piaţa de la Sfintu Gheorghe îi întîmpinară un
grup de cauzaşi în frunte cu Bolliac, Bolintineanu, arhimandritul
loasaf Snagoveanu şi mulţi negustori din cei care aşteptaseră pînă
acum la cazinou. Aduceau alte steaguri şi cîteva coşuri de cocarde
tricolore. Pe cea dintîi au prins-o în pieptul lui Tudr Fărşerotu, apoi i-
au pus una în piept lui popa Dumitru, care era lîngă el. Pe urmă au
mai vrut să mai pună şi la alţii, dar a fost înghesuială şi s-a răsturnat
coşul, căci fiecare vrea să apuce cocarda, de parcă ar fi fost de aur.
Acum uliţa Lipscanilor este o mare de capete. Cînd se află de
sosirea celor din Obor şi de pe Podu Tîrgului din Afară s-a făcut un
semn, iar din prăvălia lui Danielopolu s-a scos o masă, alte cîteva
coşuri cu cocarde tricolore şi un steag mare. S-a urcat pe masă
iuncărul Niţă Magheru, nepotul vestitului comandir de panduri,
cîrmuitorul de la Caracal, şi acum membru al noului minister.
Tînărul, străjuit de patru soţi din regimentul lui, a ridicat steagul şi
se pregăteşte să citească o hîrtie pe care a desfăşurat-o. Hagi Curţi,
suit şi el pe masă, îi ia steagul din mînă şi strigă lung, prelung :
— Ascultaţi... asculta-a-ţi... La Islaz s-a proclamat Con-stituţi-
a-a-a... Tell, Eliade şi Popa Radu Şapcă, însoţiţi de Magheru,
înaintează cu şase sute de dorobanţi, cinci roate de ostaşi şi zece mii
de săteni spre Bucureşti.
E o clipă de neîncredere, parcă de încremenire, dar deo dată
văzduhul se cutremură de urale. Au apărut acum şi do robanţii Agiei,
dar nu îndrăznesc să se amestece. Un boiernaş cu anteriu, dar cu
şapcă muscălească, se întoarce spre nevasta lui :
— Ei, acum nu mai e dă glumit... Bibescu nu mai are încotro...
220
— Vine revoluţia şi nu mi-ai cumpărat m.aloteaua, se văicăreşte
cocoana, sprîncenată şi ochioasă.
Alt tînăr se xircă pe masă şi anunţă că şi dinspre Ploieşti vin
ciocănaşii de la Telega cu sate întregi după ei, cu Băl cescu în frunte.
Din nou se înalţă în slavă urale peste urale. Un cărturar, Mavromati,
strigă ,,Trăiască Bălcescu'', şi cuvîntul lui e reluat şi tălăzuit
copleşitor'pînă la uliţele vecine. Se face cu greu Mnişte şi iuncărul
Magheru citeşte cu glas puternic Proclamaţia. Pînă seara, o va citi de
zece-cincispre-zece ori, dar văzîndu-se că poliloghia lui Eliade
durează două ore, va începe să citească numai cele douăzeci şi unu de
puncte ale Constituţiei. Un grup de tinere femei, îmbră cate după
moda apuseană, cu rochiile largi, cu talia sus, subt sîn, cu pălării de
pai ridicate în faţă şi legate cu panglici pe subt bărbie, încep să
prindă în pieptul celor de faţă cocarde tricolore şi să le împartă
steguleţe lucrate în prăvălia lipscanului Danielopolu. Dar înghesuiala
e prea mare. O cocoană, cam bătrîioară şi energică, ia de la fete un
pumn de cocarde şi le azvîrle în mulţime, apoi aruncă şi steguleţele
tricolore peste capetele tuturor. Le prinde cine poate. Mulţimea
fierbe.
Cînd se mai vesteşte însă că de la Jilava şi de la Popeşti-
Leordeni, dinspre Afumaţi şi Pantelimon, cete de ţărani, ves tiţi de
Deivos şi Ştefan Turnavitu, care după ce le-au dat steaguri vin în
brişti în fruntea lor şî au intrat în oraş, unul dintre negustori, gras, cu
anteriu şi încins cu şal, se întoarse către vecinul lui, care-1 înghesuia
şi el cu burta :.
— Asta nu e tocmai bine... Ăştia vin cu carele să ne spargă
prăvăliile. Ieri m-arn certat cu un ţărănoi obraznic. Zicea că minteanu
e prea scump. Mi-a strigat din pragul prăvăliei : „Lasă, că dac-o fi cu
rivoluţia asta, care se aude, venim cu cai^u şi ne luăm ce vrem din
prăvăliile astea... Pă urmă le dăm foc." Eu vă spui, cu ţăranii nu e de
glumit... Nici n-ar trebui lăsaţi să intre în oraş...
. Clopotul Mitropoliei suna întruna. îi răspundeau clopotele
mai tuturor bisericilor. Pînă seara nu s-a putut umbla pe uliţa
Lipscanilor şi nici pe uliţele vecine, între Sf întu Gheorghe şi biserica
Zlătari. Lumea nu ştie ce să facă. Iuncărul Magheru şi poetul Cătina
au obosit citind întruna cele douăzeci şi unu de puncte ale
Proclamaţiei. Cam spre asfinţitul soarelui, coboară dinspre Văcăreşti
un virtej ameninţător de oameni dîrji. Se aude, aşa, ca un zvon de
biruinţă :
— Vin tabacii şi mărginaşii... Vin măcelarii din Scaune...
221
Rîul celor venîti intră în mulţime ca un şuvoi într-o mare. î.lulti
dintre ei, cei mai de încredere, au puşti şi pistoale, dar cei mai
numeroşi sunt cei care învîrtesc deasupra capului to poare sau satire,
pari şî cuţite late de spintecat.
în fruntea celor sosiţi este Axente Sever. înalt, cam cio lănos. cu
barba castanie şi mătăsoasă, care-i lasă cu totul descoperiţi obrajii şi
bărbia, calcă apăsat şi parcă mînios. Ochii îi ard subt fruntea boltită,
duşi in fundul capului. Surtucul negru, pe care -1 poartă încheiat sus,
e parcă o rasă de călugăr.
Alături de Axente păşeşte un bărbat greoi, bălan cu ceafa groasă
şi cu o mustaţă întoarsă în jos ca a lui Horia. E s t e fugitul din Ardeal,
si el, profesorul Dorcea. Abia stau pe el hainele nemţeşti şi gîfiie
puţin, dar cind strigă, glasul lui. cam de băieţandru. se înalţă ca o
zburătură de aic pină departe : „...La pala-a-at... La pala-a-at.,."
Şi lumea se ia viforoasă după ei. .....La pala-a-at... La pala-a-
at..." Se înghesuie, se strivesc pe îngustele uliţi ale Tîr gului din
Lăuntru. pe cea Nemţească, Fi-anţuzească, Şelari, Cavafi, Gabroveni
şi atîtea altele. E o nemaipomenită înghe suială la trL<:erca podului
de piatră, care nu are de piatră decît numele. Mulţi dintre mărginaşi,
mai ales cărămidai'ii şi ni-siparii, care se ţin unii de alţii să nu se
piardă cumva, trec Dîmboviţa prin apă, pe unde e mai puţin adîncă.
O parte din mulţime ocoleşte p>e la podul Beilicidui, alta trece pe din
sus de biserica Sfintu Spiridon Vechi, prin faţa casei FloreştUor,
ocolind ăstălalt palat brâncovenesc. De cum a scăpat din strin-soarea
podurilor de peste gîi^lă, lumea se revai^să spre biserica Domniţa
Bâlaşa. înconjoară spitalul Brâncovenesc, pe la Sf întu Ilie, şi cînd
ajunge la poalele Dealului Mitropoliei, mulţimea, cît vezi cu ochii, nu
mai încape între palatul lui Bibescu şi casa Fălcoianului. din balconul
căreia privesc ciţiva boieri şi multe cocoane îmbi^cate după moda
apuseană.
Maiorul Lăcusteanu aşteptase un ceas să treacă şi el în birje
podul de piatră, \Tînd să-i ducă lui vodă demisia, ca să-i dea o
rezoluţie gi'abnicâ. Oamenii treceau pe lîngă bii^jă, mai lovindu-sc
de cai, unii înjurînd chiar, dar oricum, fu lăsat în pace. înţelese totuşi
că nu poate trece mai departe şi spuse birjarului sa întoarcă. Fu însă
foarte greu. Dealtfel, văzu îri spatele lui o caretă oprită, împotmolită.
Era în ea ginerele lui Bibescu, colonelul Emajioil Florescu. care voia şi
el să treacă. Era tare speriat de urletele nesf îrşite ale mulţimii. Ku ştia
ce să facu.
4^
— Dar bine, maiorule, asta e revoluţie în toată forma ! Săracu
vodă, îl omoară...
— Ei — răspunse mînîos maiorul — cum ? Aţi gîndit că este
glumă ? De ce n-au spînzurat craii la vreme ?
în sf îrşit, izbutesc să întoarcă cea dintîi trăsură, birja lui
Lăcusteanu. Colonelul îl roagă să-1 ia şi pe.el, ca să treacă pe acasă, să
nu se sperie Calinca, nevastă-sa, fiica lui vodă. După ce-1 lasă din
drum, maiorul, înnebunit de furie, nu se mai duce acasă, ci de-ă
dreptul la cazarmă. îi spune lui Solomon că dacă ei stau cu mîînile în
sîn, sunt nişte neputincioşi (el a spus un cuvînt mai urît), şi
polcovnicul îi dă voie să-şi scoată în front batalionul lui, al doilea, cu
mantale — deşi era vară, dar aşa era ţinuta de război — cu şepci,
patronase şi puşti. Revizui cu grijă patroanele, să vadă dacă sunt
întocmai la număr, şi apoi a comandat să se umple puştile. Aşa, ca să
fie gata pentru orice poruncă de sus, căci tot nădăjduieşte că lui
Bibescu îi va veni mintea din urmă, cum zicea el.
în salonul cel mare, din mijloc, de la catul întîi domni torul se
plimbă, întunecat la chip, de la un capăt la altul, în timp ce curtenii
lui, miniştrii într-un colţ, iar militarii în-tr-altu], îl urmăresc tăcuţi,
încremeniţi într-o nesf îrşită aşteptare. Din cînd în cînd se duce la
fereastră şi priveşte de după perdea mulţimea care a sfărîmat porţile
din colţul grădinii şi a intrat în curte. Nu ştie ce să facă şi nu e în
stare să ia nici o hotărîre. Dacă va semna Constituţia, ţarul şi sulta nul
nu i-o vor ierta niciodată. Va fi nevoit să abdice, deşi e domnitor ales
pe viaţă. Dacă nu va semna, îşi dă seamă câ va fi ucis de popor chiar
astă-seară. Dar va scăpa oare chiar dacă va semna Constituţia ? Şi-a
făcut studiile la Paris, la liceul „Louis le Grand'' şi la Sorbona şi ştie
din Franţa ce înseamnă de obicei o revoluţie. Dealtfel, vede după
mutrele speriate ale miniştrilor, după înţepenirea lor, aparent res -
pectuoasă, că toţi se întreabă cum se va sfîrşi această lungă,
clocotitoare zi de iunie, cu azurul umbros stropit cu pulbere de aur
roşcat. Pe dealul din faţă, Mitropolia, care de cîţiva ani e văruită urît
într-o culoare pămîntie, s-a topit în înserare, în afară de acoperişul
argintat al clopotniţei şi al turlelor, care sunt parcă nişte oglinzi ce
răsucesc razele peste^^er-
223 deaţa grădinilor. Ferestrele înguste, oblice, ale turlelor şi
cele ale palatului metropolitan par însîngerate. Clopotul cel mare
atîrnat de schelărie şi ascuns între duzii din grădină, pe dreapta, sună
rar şi greu, zguduind ferestrele.
— Apune soarele în nori roşii... îşi dă cu părerea un bă-trînel
din mulţime, după înfăţişare, negustor. O să fie mîine o zi furtunoasă
şi vînt.
— Apăi, ştiu şi io că va fi furtunoasă, vericule. Uite-te la
mulţimea asta, îi spuse Toma, care lăsase ceata de la Mi tropolie şi
fugise şi el la palat, ca să vadă, să vadă neapărat. Şi la nevoie să dea şi
o mînă de ajutor, cu dreapta, căci numai pe aceea o mai avea.
Din spate se auzi un strigăt prelung : „Loc, loc, că vine Dealu
Spirii Cum să li se facă loc ? Dar iarăşi, cine să-î oprească, să nu se
reverse peste cei sosiţi de mai înainte, ame-ninţîndu-i să-i
strivească ?
Au răzbătut acum în faţă, chiar în curtea palatului, frun taşii
revoluţionari, înconjurînd pe Nicolae Golescu, îmbrăcat azi într-o
redingotă neagră. Cezar Bolliac, Axente Sever, Ion Brătianu, Scarlat
Turnavitu, Danielopolu, Hagi Curţi, Pavli cioni, Dobrovici, Mărgărit
Moşoiu, căpitanul Fărcăşanu, Negulici, Aristia, Scarlat Kretzulescu şi
alţii, care fac un fel de cordon, ţinîndu-se de braţ unul cu altul.
Cătina se urcă, ţinînd un steag tricolor în mînă, pe o tarabă de
fructe, adusă din piaţă, lîngă treptele palatului :
 — Ascultaţi... asculta-a-aţi... dar vuietul e prea mare. Hagi Curţi
reia, cu o voce unduită, mult prelungită :
— Asculta-a-aţi, poetul Ion Cătina ne va mai citi încă o dată
cele douăzeci şi unu de punturi ale Constituţiei, care a fost
proclamată miercuri la Islaz...
Mulţimea întăreşte clocotitoare : . — Da, da ! Aşa, aşa... Să se
citească... Vrem Costituţia...
Cătina dă steagul tricolor lui Hagi Curţi şi citeşte cu o voce
tunătoare, răspicat, cu tîlcul cuvenit :
— Ascultaţi : „Poporul Român decretă : Puntul unu. In-
dependenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul trac tatelor lui
Mircea şi Vlad al V-lea..."
Mulţimea care ascultă izbucneşte în aclamaţii. Un tîrgoveţ cu
barba căruntă se întoarce furios spre Ilinca :
— Mi-ai spart urechile, fetiţo... Nu mai ţipa atît !
224
— Dacă ai urechi dă ţiplă, ce cauţi la rivoluţie ? Şi Ilinca, roşie
ca o cii^eaşă, cu ciuful în vînt, ţipă şi mai tare : Costi tuţia...
Costituţia...
Tîrgoveţul ar vrea să răspundă şi el, dar intilneşte pri virea
cruntă a Licsandrei, care-i pune cotul in piept, gata să-1 strivească.
Cătina citeşte iar :
— „Puntul doi. Egalitatea drepturilor politice..." Aclama ţiile nu
mai contenesc.
— „Puntul trei. Contribuţie generală la impozite..."
— Aşa... Aşa...
— „Puntul patru. Adunarea genei::ală compusă de reprezentanţi
ai tuturor stărilor soţietăţii..."
Doi negustori fruntaşi, se cunosc cît de colo, se uită unul la altul
pe subt sprîncene.
— „Puntul cinci. Domnul responsabil ales pe cîte cinci ani şi
căutat în toate stările soţietăţii..."
 Vuietul mulţimii e ca mugetul mării. Pe fereastra deschisa
pătrunde chemarea Constituţiei pînă în salonul domnesc, unde
Bibescu, înconjurat de mai-marii curţii, ascultă fierbînd de mînie,
căci simte că nu mai poate face nimic, i
— Auzi ? Asta e republică... Domn pe cinci ani ! înţelegi ?
Pocnind pintenii cizmelor sale lungi peste genunchi, Odo bescu iese
în faţa celorlalţi, în poziţie reglementară :
— Măria-ta, de porunceşti, pun tunurile să tragă. ^O lumină de
speranţă se aprinde în privirea domnitorului :
— Du-te şi le spune că vor trage tunurile. Odobescu iese pe
terasa peronului şi ajunge aproape de
Cătina, care se întrerupe. Colonelul se opreşte-şi rosteşte
marţial, de i se clătină coiful cel mare :
— Oameni buni, împi^ăştiaţi-vă, că de nu, tunurile pe care le
vedeţi vor trage...
Mulţimea, încremenită o clipă, izbucneşte în huiduieli, urlă în
clocot, iar coiful colonelului, cu tui de coadă de cal, se dă speriat
înapoi. în faţa pumnilor care se întind amenin ţători, i s-au aprins
obrajii, mustaţa energică, tunsă scurt, sta să-i sară de pe buză.
— Să tragă... Să tragă... Nu plecăm de aci... Mai bine moartea.
Vrem Costituţia !
Odobescu, înfrînt, intră din nou în salon, subt huiduielile care
ajung prelung pînă aici. în poziţie militară, salută pe domnitor ;
225
15 — Un om între oameni, voi. n
— Nu mai e nimic de făcut... Apoi spune cu o brutalitat*
neaşteptată : Măria-ta, semnează, şi să se termine. Mai muli nu putem
face. De trei ceasuri durează comedia asta...
Bibescu întoarce capul şi-şi plimbă privirea întrebătoi peste ofiţerii
îmbrăcaţi în uniforme mătăsoase, cu cizme d-lac, cu tot felul de zorzoane
metalice pe ei. Răspunsul lor » acelaşi. Işi pleacă toţi privirile înspre
covorul roşu, păros Solomon singur priveşte neclintit spre policandrul cu
zec* braţe, cu ciucuri de cristal, ferindu-şi ochii de solicitarea lui vodă.
Afară, Cătina, acum uicaC pe trepte, cere linişte şi rnntinuă :
— Ascultaţi : ,,Puntul treisprezece.. Mulţimea tălăzuieşte cuvîntul ;
— Ascultaţi... Ascultaţi... Poetul citeşte răspicat, apăsat :
— ,,Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprie ian par. despăgubire..."'
Toma strigă dîrz, şi după el Ilinca ţipă să spargă urechii celor din jurul
ei :
— Fără despăgubire... Fără despăgubire...
Bolliac strigă : „Să trăiască Bălcescu", şi numele dîrzu-lui revoluţionar
e tălâzuit la nesfîrşit.
Mulţimea vîntură steagurile îndîrjită, şi la acest punct treisprezece
aclamaţiile sunt fără oprire.
A venit din palat, neobservat, căpitanul Mavrocordat, m^rndantul
gărzii, care se apropie de grupul în care se găsea Nicolae Golescu, Deivos,
Scarlat Turnavitu, Costache Bă] Gescu, Brătianu şi alţii. Le spune ceva în
şoaptă. Nicola^ Golescu, după ce ascultă încordat, spune cîteva cuvinte lui
Hagi Curţi şi Cătina, iar acesta vesteşte numaidecit.
— Ascultaţi... Asculta-a-a-aţi... Cetăţeanu Golescu şi căpi-tanu
Fărcăşanu vor intra la vodă să-i ceară semnarea Constituţiei...
Nicolae Golescu filfiie textul Constituţiei, urcă trepteL Şl păşeşte spre
intrare, urmat de Fărcăşanu, care ţine ridicai steagul luat din mîna lui
Cătina. O voce izolată, dar pătrunzătoare, adaugă :
— Sâ meargă şi Firfiricu...
Se aud unele îndemnuri după care Ion Brătianu, ras d-barbă, cu
mustaţă scurtată, cu ochelarii albaştri, urcă lîng.
Goles»-:u.
226
■
Tălăzuirt-a mulţimii e atît de puternică, incit cei din fată
trebuie să impingă din gieu înapoi. Mitru. Damian, Ilinca, Licsandra
şi Licsandru Hergă, un negustor uscat şi arămiu, doi ţărani şi. după
pilda lor, toţi ceilalţi din faţă. s-au luat de braţ şi împing cu îndirjire
înapoi, ca să nu fie striviţi. Izbutesc să facă o jumătate de cerc gol în
jurul celor rămaşi în faţă. Sunt ajutaţi să ajungă aci, cîte unul. Tudor
Fărşerotu, arhimandritul loasaf Snagoveanu, popa Dumitru
Georgescu şi alţi cîţiva.
Pavlicioni, cu gulerul alb scăpat jumătate din sti-însoarea
cravatei negre, stringe înfierbîntat cu afectare mina lui Tudor
Fărşerotu, care i-o lasă moale şi cu privirea încruntată subt cele două
perechi de sprîncene. Bancherul se întoarce apoi către Dobrovici :
— Frate, oborenii noştri ne fac cinste... Au ieşit toţi plnâ la
ultimul om.
Căldărarul îi răspunde pe muchie, cam speriat şi morocănos :
— Asta-i acum ! Mare isprava am făcut... Ce sintem noi,
oborenii, în atîta norod. în puzderia dă oameni cît vezi cu ochii ? O
picătură dă apă într-un lac...
Adevărul este că Tudor Fărşerotu e cam năucit de mul ţimea asta
care se frămînta asemeni unei revărsări de ape şi care este gata să-1
strivească. Era speriat şi din pricină că se cam pierduse de ai lui şi
aproape că nu mai cunoştea pe nimeni. Fusese mai ales înghesuit în
faţa porţilor de fier, pînă cînd le-au scos Licsandru Hergă şi tabacii
din ţîţîni. Au avut noroc că gardul de zid, cu schiuri de zăbrele pe la
mijloc, a ţinut ca un zăgaz şi i-a mai ferit. Acum sute de oameni s-au
cocoţat pe parapetul lui. Un bătrîn, ceva mai tînăr totuşi decît el, cu
un nas butucănos, dar cu vrăbiile mustăţii cărunte bătăioase, îi strigă
lui Tudor cu o gură plină de dinţi, împin-gînd puternic să-şi facă loc :
— Ce-i. n^ă, blestemat dă oborean. nici aici nu scap de tine?
, Fărşerotu se înveseleşte mirat o clipă cînd li vede şi-î răspunde,
totuşi, înţepat :
— Da' ce, mă, numai tîlharii tăi dă pă uliţa Tirgoviştii să scoată
Costituţia ? Ce, aci eşti la Urziceni ?
 E un olar de dincolo de biserica Sfinţii Voievozi, de pe la bariera
Tirgoviştei, cu care se tot ceartă în fiecare an pe locul şatrelor la
marile bîlciuri. Omul cu mustăţile cit vră-
227 biile nu pierdu, fireşte, prilejul să-1 întrebe cum îi morq
afacerile,
Fărşerotu ii răspunde, morocănos, cu o vorbă din Obor :
— Ei, tu nu ştii ? Dă cîştîgi, dă păgubeşti, tot negustor te
numeşti...
în salonul cel mare, mobilat în stil „empire", cu grinzi aparente
şi bronzate, ca şi casetele îmbelşugate cu stucărie aurită şi perdelele
încrucişate şi grele de brocard roşu, Bibescu priveşte încremenit
intrarea lui Nicolae Golescu, încins cu eşarfă tricoloră şi cu pene la
fel, la pălăria pe care n-o scoate decît cînd se apropie şi după ce se
mai înclină. Fostul aghiotant domnesc, acum cu bărbuţa mai mult
căruntă decît roşcată, cum îi era în tinereţe, ştie desigur regulile
protocolului, dar pune în gest ostentaţie revoluţionară.
— Ce-i asta ? intrebă iritat domnitorul, deşi el însuşi chemase
delegaţia şi ştia bineînţeles ce vor. Dar parcă nu-i venea să creadă
clipei.
Nicolae Golescu se înclină formal, respectuos :
— Măria-ta, în numele poporului român, îţi cerem să accepţi
Constituţia.
Fărcăşanu face un pas înainte, cu o energie soldăţească, şi
întinde însufleţit şi teatral steagul tricolor.
— Măria-ta, jură pe steagul tricolor, căci acesta e steagul
poporului, şi semnează Constituţia.
Urmează un lung răstimp de tăcere încleştată. De afară vine
vuietul mulţimii. Bibescu priveşte abătut şi întrebător în jurul său,
dar nu întîlneştc decît priviri, toate la fel de abătute. După o lungă
aşteptare, zîmbeşte amar, face un pas spre masă, apoi se aşează pe
scaunul cu spătar drept, „empire", caută ceva, cu privirea absentă.
închide-deschide capacul călimării mari de bronz, cu o zeiţă subţire
care ţine o cupă în care se pun condeiele.
— Pentru că poporul o cere... Ridică din umeri şi rămîne mut,
apoi semnează hîrtia întinsă de Nicolae Golescu. A rămas pe scaun,
cu coatele pe masă, sprijinindu-şi bărbia în palme, de nu i se mai
vede pieptul plin de decoraţii, între care şi ordinul Medgidia în
briliante. înadins îşi pusese cuşma şi mantia voievodală. Totul se
dovedi însă zadarnic.
Brătianu face şi el un pas înainte şi cu vocea piţigăiată îi întinde
o foaie de hîrtie albă şi lucioasă.
— Măria-ta, douăzeci de mii de oameni aşteaptă în faţa
palatului, semnează şi lista noului guvern !
22
Bibescu parcă nu pricepe nimic. închide şi deschide capacele
călimării ca să cîştige timp, apoi ia lista, o parcurge, şovăie mult, şi
iar citeşte, tăcut. Arată un nume pe listă :
— Asta cine-i ?
— Rosetti. îi răspunde cu obrăznicie ceremonioasă Brătianu.
Se miră
— Studentul acela cu barbă, fost ofiţer, care-i arestat ?
— Da, măria-ta, cel de la puşcărie, şi se înclină şi mai obraznic,
şi mai ceremonios, de la mijlocul taliei.
Bibescu oftează, pune condeiul pe hîrtie, dar înainte de a semna
mai are x;eva de spus :
— La Miliţie nu accept decît pe colonelul Odobescu. Nicolae
Golescu tresare, şovăie. Nu-i place să ştie în guvern personalitatea
arogantă a colonelului,
— Nu va accepta poporul... măria-ta.
Brătianu îşi dă părerea cam stingherit, în dorinţa de a fi
împăciuitor:
— Eu crez că va accepta.
 Nicolae Golescu îl priveşte surprins, nemulţumit, dar nu are ce
răspunde.
După^semnare, cei trei salută pe vodă, devenit monarh
constituţional, oarecum, care a rămas abătut pe scaunul cu spătar
înalt, şi ies pe terasă.
în jurul palatului, cuvîntul lui Nicolae Golescu e aşteptat cu
încordare de mulţime. Dar Fărcăşanu iese înaintea celor doi şi dă cu
voce de tunet vestea cea mare :
— Măria-sa a semnat Constituţia...
Mulţimea aclamă delirant, oamenii se îmbrăţişează unii cu alţii.
Mitru Tabacu se întoarce către ţăranul de lîngă el, venit cu cei din
Dobroieşti.
— Frate, chiar dacă ai holeră, în clipa asta io tot te pup pă
obraji, şi se îmbrăţişează între ei.
La ciţiva paşi în mulţime îl vede pe socru-său, cojocarul, cu
nevastă-sa Pulcheria, amîndoi cu steguleţe tricolore. Mirat că-i vede
ajunşi pînă aci, dă mîna cu el. Ea vine şi il pupă pe obraji,
sentimentală.
Brătianu anunţă, cu vocea lui pătrunzătoare, ascuţită :
— Ascultaţi... Ascultaţi hsta noului minister... Aşteptă să se facă
linişte şi citeşte : „Nicolae Golescu, ministrul Tre-bilor din Lăuntru,
Ştefan Golescu, logofăt al Dreptăţii, Ion Eliade, logofăt al Credinţei,
Nicolae Bălcescu, secretar al Statului, colonel Odobescu, şef al
Miliţiei, Gheorghe Magheru,
229 ministru al Vistieriei, Costache A. Rosetti, prefect al Poli -
ţiei..."
După fiecare nume sunt aclamaţii nesf îrşite, dar mai ales după
numele lui Bălcescu, tabacii şi cei din Vadu Rău, aţiţaţi şi de vocea
tinerească a Ilinchii, nu mai contenesc. Numele lui Odobescu este în
schimb straşnic huiduit.
 A doua zi e adăugat la cei din minister şi Herăscu-Năstu-rel la
Vistierie, în locul lui Magheru, cai'e deşi n-a sosit încă în Bucureşti
încurcă multe socoteli.
Toată noaptea asta de vineri spre sîmbătă, noapte scurtă de
iunie, bucureştenii au jucat hore cu lăutari pe străzi, au strigat, au
cîntat şi s-au veselit că acum Ţara Românească are o Constituţie, căci
aşa au înţeles ei .că. au o Constituţie. S-au plimbat pe poduri, în birji,
cu st'eaguri şi lăutari şi pe jos în cete, chiuind cu însufleţire.
Negustorii au pus de s-au desfundat buţi cu vin pe la răspîntii, la
lumina faclelor, a masalalelor unde a băut cine a vrut şi cît a putut. Ei
înşişi jucau de zor în anterie şi papuci.
Altfel a fost destulă orînduiala, nu s-au spart geamurile cu
pietre decît acasă la Villara şi la lancu Manu. La Agie a fost oarecare
încurcătură. După ce s-au spart geamurile, dorobanţii au ameninţat
că trag, şi atunci mulţimea a cerut să vie la geam Costache Rosetti,
noul şef al Poliţiei. în curtea cea mare a tăbăcăriei lui Dobrovici,
butoaiele n-au mai fost date jos din car şi s-au adus şi vreo zece
putini cu brînză, vreo sută de pîini, vreo douăzeci de oi făcute
pastrama. Au venit toţi tăbăcarii din mahala. S-a vestit că a doua zi,
sîmbătă, nu se lucrează în tăbăcărie, şi nici duminică deloc, căci de
obicei se lucra pînă la prînz.
Dar nici lui Damian, nici prietenului său Mitru nu le ardea de
mîncare. Cel din urmă, în afară de grijile celor de aci, ştia că are o
mamă bolnavă acasă la Popeşti-Leordeni şi se gîndea bucuros că va
putea sta o zi întreagă lîngă ea. Şi-a luat partea de brînză şi pastrama,
dar a luat din Piaţa Mare şi trei ocale de zahăr nemaivăzut în satul
lor, ca să-i ducă şi ei ceva bun de mîncare. Sîmbătă a trecut întîi pe
acasă, să ştie ce fac fetiţa şi nevasta. A trecut azi şi pe uliţa Plăpu-
marilor, pe lîngă Sfinţi, de a luat, aşa cum ochise mai demult, o saltea
de lină, căci biata maică-sa bolea de aproape un an ; se uscase de
ajunsese cît un copil şi se văita mereu că o dor
 230 oasele pe ţolul de petice, pus pe scîndura pe care dormea.
Nu putuse s-o ducă la el la Bucureşti, căci ea ţinea să i-ămînă lingă
fata ei mai mică şi lîngă Panait, celălalt fecior. Nu voia să vie pe capul
lui, că ştia că are o fetiţă. Mitru era tare bucuros că din economiile lui
avea să-i aducă această uşurare. De pe drum se. şi vedea aşezînd-o cu
braţele lui pe moliciunea linei şi auzind mormăielile ei fericite.
Damian ar fi vrut să se plimbe toată ziua liniştit cu Ilinca, dar
mai întîi se înfăţişă la Axente Sever, cu tată-său şi cu alţi doi, cu
Simion, care întîlnindu-se cu unchiul său în ajun lîngă podul de
piatră, nu se mai despărţise de el, şi un alt consătean de al lor, Ghiţă
al lui Predoiu, care lucra la o fabrică de téstemele. Toma venise la
profesor fiindcă nu avusese tot timpul decît un singur gînd : să ducă
el vestea cea mare la Vadu Rău, şi arătă asta dascălului ;
— Uite. domnule, vreau să trec io călare prin cîte sate oi putea
răzbate, io şi cu nepotu-mio ăsta, Simion, care acum e cu rivoluţia. şi
văz că vrea să meargă cu r^iine. ca să vestesc oamenilor mîine, cînd i-
oi vedea la seceră pă cîmp, că s-a sf îrşit cu claca... Să sa bucure şi
opinca, săraca dă ea... Ne trebuie trei cai, dacă să poate.
— Bine, frate, bucuros ţi-om găsi şi mai mulţi cai, că doar asta
am vrut şi noi toţi, să se bucure opinca... Vestea, bade Toma, trebuie
să se întindă neapărat ca focul. Ia pe flăcăul ăsta, dacă zici că vrea să
meargă, şi pune-1 să bată toba prin sate, dar mai ia şi pe cineva care
să ducă un steag tricolor, aşa ca să ştie fraţii săteni de unde le-a venit
libertatea... Zău că un crainic mai potrivit ca dumneata nici că putea
fi. Spune-le că le-ai tras clopotul cel mare într-o dungă boierilor... Cu
mîna dumitale...
Au fost găsiţi numaidecît trei cai. Axente Sever ar fi vrut să vadă
cum se urcă Toma, cu o singură mînă, în şa. Dar nu fu nevoie decît să-
i ţie cineva calul de frîu, căci după ce se prinse cu mîna rămasă de
coama calului, el se aruncă în şa, de parcă n-ar fi avut cincizeci de
ani.
 Cînd fură gata, Damian s-a aplecat şi a sărutat mîna lui taică-su,
ca un fiu ascultător. Dar Toma l-a întrebat cam răstit :
— Şi cu fata asta ce faci ? Şi arătă pe Ilinca, sperioasă, care
venise cu Damian, dar rămăsese cîţiva paşi mai în urmă şi se tot dosea
după tabac.
Luat aşa repede, Damian încremeni zăpăcit. Se uita la tată-său,
se uita la Ilinca. Era tare încurcat.
231
— Duceţi-vă mîine la biserică, luaţi pă Licsandru să vă cunune el... Şi
luni, cînd m-oi întoarce, să mi-o găsesc noră la tine în casă...
Ilinca se făcu roşie ca focul, vru să se ascundă, dar nu izbuti, că
nimeri tot în braţele lui Damian, pe'care-1 trase de păr înciudată, cu ochii
în lacrimi.
Un tăbăcar alergă şi se întoarse în fugă cu o tobă în mîna stingă şi un
steag :
— Luaţi, mă, şi asta, că e nevoie... Aşa a spus profesoru... Simion atît
aşteptă. Toba îi fura ochii. Plecară deci trei
inşi călări. Ghiţă al Iui Predoiu ducea steagul.

I
DIN NOU LA GOLEŞTI
N-ar fi crezut niciodată sublocotenentul Dincă Bălşoiu că acest
soi de cai urîţi sunt atît de straşnici Ia drum lung. Cînd a venit vătaful
Goleştilor cu caii de călărie pentru cei care voiau să părăsească
grabnic Bucureştii, şi l-a văzut întîia dată pe Viscol, a socotit că li se
dau dinadins nişte cai de rînd, fiindu-le teamă că nu-i vor mai aduce
niciodată înapoi ; acum însă înţelesese că, aşa cum sunt ei, păroşi, cu
picioare scurte şi trupul prea gros şi lung pentru ele. cu capul osos şi
fruntea parcă încovoiată ca un nas lung, pînă la nările mari, şi cei mai
mulţi vineţi în păr, sunt straşnici tovarăşi de drum lung. îşi aminti ce-
i spusese vătaful Goleştilor şi el nu prea crezuse. Călăreţii curţii
boiereşti trebuiau să facă mereu legătura între Bucureşti şi conacul
de la Goleşti, şi pe temeiul ăsta-i cumpărase boierul bătrîn. ,,Un cal
ca ăsta, zicea vătaful, calcă cinci poşte pă zi ca nimica toată, fie iarnă,
fie vară, că e păros şi doarme şi în zăpadă. Dacă îl laşi să să
odihnească noaptea, îţi calcă şi mai mult dă cinci poşte pă zi, fără
grijă. Sînt toţi ieşiţi dintr-o singură păreche, d-aia ăi vineţi să numesc
Viscol, Virtej, Vîntuleţ, Vînătu, Vergeluşa, Vijelie şi mai sînt şi alţii,
că sînt doisprezece, cum v-am spus, că vrem să le păstrăm soiul. La ăi
murgi le zicem Mototol, Mlădiţa, Mindru şi alte nume cam la fel."
Şi drept a grăit. Cu Viscol ăla s-a dus la Giurgiu şi s-a întors în
aceeaşi zi după-amiază, adică şapte poşte dus şi în tors, cu Vînătu ăsta
a plecat luni, aşa cam după-amiază, şi la unsprezece seara era la
Filipeştii-de-Tîrg. L-a lăsat toată noaptea în grajd şi a doua zi, marţi,
a plecat către prînzul cel mic, după ce se odihniseră binişor şi el, şi
calul. A dormit seara la Beuca, spre Ruşii-de-Vede, de unde a pornit
iar în zorii zilei, iar miercuri pe la unsprezece dimineaţa a fost la
233
r
Islaz ; a plecat numaidecît după ce s-a odihnit şi el, şi calul,
grăbit să ducă vestea cea bună la Goleşti. A făcut un conac la Ruşii-
de-Vede, a încălecat în zori şi iată că acum, joi, la două ceasuri după
masă, e la Cîrcinov, de unde nu are mai mult de un ceas, pe subt deal,
spre Goleşti. A făcut, aşadar, în cinci zile cam douăzeci şi trei de
poşte, adică şapte cu Viscol, şaisprezece cu Vînătu, ceea ce nu-i rău
deloc, mai ales că Vînătu ăsta nu numai că nu e supărat, dar parcă au
început să-i cam placă pompierii.~
A oprit la f întîna de la poarta conacului, peste drum de biserica
zugrăvită şi pe dinafară a Leordeanului. Se răcoreşte şî se întreabă
cum să facă să intre mai cuviincios. Cît e el de mehedinţean şi tot îi
vine cam peste mînă cînd e voi^ba să intre în curtea conacului ăsta
vestit al Goleştilor, cu o grădină despre care s-a dus vestea în toată
tara. De subt foişorul de deasupra porţii vine paznicul să-1 întrebe ce
caută, Ce-ar putea să spuie ? Căci socoate că nici nu trebuie să spuie
tot.
 — Uite ce e, f îrtate, am o înţelegere cu domnul Alecu Golescu,
să mă întîlnesc cu el aici, cu el şi cu domnul Nicolae Bălcescu.
— Aşa o fi, domnule... şi nu nimeri cum să-i mai spună, că era
atît de plin de praf, că nu ştiai de-i ofiţer ori soldat. Dar acum nu-i
conaşu nostru aci, nici domnul acela cum spuneţi că-1 cheamă... căci
el ştia că Alecu Golescu e numai conaşul lor, uitase de boierul
Arăpilă.
— Ei bine, chiar dacă dumnealor nu sunt aici, eu tot aş vrea să-i
aştept... Numai să fii dumneata bun să-mi duci căluţul ăsta la grajd şi
să mă laşi să mă odihnesc într-una din odăile astea de la poartă, dacă
se poate. Tînăr, sănătos, Dincă avea şi darul să doarmă unde găsea şi
pe întrerupte, dacă era nevoie. Dealtfel, aşa erau toţi cei de la
pompieri. Ar fi dormit acum-şi pe iarbă, măcar o jumătate de ceas.
Nu vrusese să arate deocamdată că el vine din partea lui Ştefan
Golescu, deşi acesta îl sfătuise să folosească la Goleşti numele lui şi
fireşte să-i ducă veste maică-sii că e sănătos şi că-i sărută cu respect
mîna.
— Dă ce să nu să poată, domnule ?... Dar nu socoteşti că ar fi
mai bine să vestesc şi pă măria-sa, cucoana noastră, că aţi venit ?
'— Dacă dumneaei e aici, treaba dumitale. Numai că eu nu aş
vrea să o supăr şi nu cer decît să fiu lăsat într-o odaie de astea de la
poartă.
234
Omul luase frîul calului şi se pregătea să-1 ducă la grajd prin
poarta de din dos, nu prin grădină, cînd începu să se scarpine mirat
în cap.
— Ce e ? Ce te miri aşa ? '
— Păi, zău, ăsta parcă ar fi Viscol al nostru, dă n-o fi cumva
Virtej. Vai, tare mai seamănă...
— Aproape că ai ghicit, f îrtate, e Vînătu, că pe Viscol | îl lăsai
duminică în grajd la Belvedere. Dar mai bine zis, o \ fi fost. Acum, ce
să zic ? Dacă mai sunt eu Dincă, mai e şi el Vînătu ; mi-e team^ă că se
făcu sur. -f
Omul nu mai pricepu şi, bănuind că e ceva încurcat la ,
mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Raliţa, care era mai •
mare peste conac, să-i spuie povestea asta cam ciudată cu
soldatul prăfuit şi cu Vînătu. Jupîneasa îi spuse că bine a
făcut că a dus calul la grajd şi-i porunci să-1 întrebe pe ]
călăreţ dacă are nevoie de cev9, pe urmă să-1 ospăteze şi să \
îl lase să aştepte unde-i place lui, dacă-i place mai bine acolo "
la poartă. Se vede că nu vorbiseră destul de încet, că Zinca \
Golescu auzi din odaia ei, prin fereastra deschisă, căci nu i
locuia în odăile luminoase de sus, fiindcă încăperile de jos, ;
mari, erau vara mai umbrite şi m^i răcoroase... Conacul, cu ;
un cat mare sus, părea înecat în atîţîa copaci, iederă şi flori.
Curioasă, întrebă numaidecît din jilţul pe care moţăia, ce,
soldat e acesta. Bănuia, dealtfel, că s-ar putea să fie vorba j
despre ceva în legătură cu revoluţia şi cu copiii ei, căci de ^
la prînz, de cînd aflase că „a început", numai la asta se gîndea. I
te
— Aduceţi-1 încoace, să văz eu ce vrea. -
Bătrîna Zinca Golescu, care acum treizeci de ani era una . dintre
cele mai neobosite dănţuitoare de la curtea lui Grigore ; Ghica-
voievod, are acum ca la şaizeci de ani, şi e o bătrîna ■ cu faţa mică,
tare frumoasă subt coroana părului alb şi mă- í tăsos. E îmbrăcată,
acasă numai, nu şi la Bucureşti, într-un ■ port de rucăreanc ^i cu iia
lucrată în fir de argint şi cu O ■ maramă de borangic, încă de cînd se
cam răcise căsnicia ei \ cu marele vornic Dinicu Golescu, căci omului
nu-i plăcea să stea o clipă locului şi se pare că era cam muieratic' ea'se
obicmuise să trăiască retrasă, iar după moartea lui, întîmplată \ în
1830, se gîndi să repare din temelii conacul de la Goleşti, i căci fusese
ars de turci cînd urmăriseră pe panduri şi pe ; eterişti în anul 1821.
Numai foişorul de la poartă scăpase, \ fiind mai departe de flăcări.
Acum, în înfăţişarea lui nouă, conacul era şi mai plăcut ca înainte, cu
pereţii acoperiţi dej
235 iederă, cu frumoasele coloane de la uşa cea mare din faţă
încărcate de ciorchini viorii de glicine.
De o săptămîna Zinca nu mai ştia nimic de cei patru •feciori ai
ei, Nicolache „roşcatul^^ cel preferat, Ştefan, Radu şi Alecu, decît că
sunt prinşi în mrejele „Frăţiei'' (din care într-un fel face şi ea parte),
dar azi pe la prînz a sosit de la Caracal nepotul ei Alecu Arăpilă, care
i-a adus ştirea că la Islaz a izbucnit revoluţia, că s-a numit acolo un
guvern revoluţionar din care face paiete şi Ştefan. Iar ceilalţi ? Nu ştie
nimic... Dealtfel, Alecu nici pe Ştefan nu l-a văzut, căci el a plecat din
Caracal înainte de intrarea lor în oraş, unde au fost întîmpinaţi de
Magheru. Mai mult nu a putut vorbi, căci nepotul ăsta vînos şi atît de
negricios era obosit de drum, aşa că după ce a mîncat repede, s-a
culcat sus în odaia cu vederea spre lunca Argeşului, unde-i place lui
să doarmă cînd vine la Goleşti. îşi spuse deci că s-ar putea ca soldatul
ăsta să aducă veşti noi,
Dincă nu putu veni numaidecît. îşi scosese mundirul, rugînd-o
pe una dintre slugile de la poartă să i-1 scuture, iar el, gol de la
jumătatea trupului, se spăla la f întîna de la poartă, după ce căpătase
un prosop de la slugi şi un săpun.
Cînd se înfăţişă, şi ea află cine e. Zinca Golescu se su pără foc pe
sluga de la poartă şi pe jupîneasă că l-au ţinut la odăiţele de acolo. îl
întrebă numai cum arată Ştefan al ei, dacă a slăbit rău, şi pe urmă
dădu ponmcă să fie dus într-o odaie de sus, chiar lîngă odaia în care
Nicolache a făcut să i se puie o cadă mare de zinc, unde se va putea
spăla în voie. L-a sfătuit să dea şi hainele să i se cureţe, în timp ce el
va îmbrăca vreun halat de-al feciorilor ei. îl întrebă dacă vrea să fie
ospătat în odaia lui, îndemnîndu-1 să spună jupînesei ce doreşte să
mănînce. îl mai sfătuia să doarmă şi el puţin, căci nu credea că
Arăpilă — fiindcă se lămurise că pe el îl caută Dincă — se va deştepta
într-un ceas-două, căci doarme tun, şi nu ar fi bine să-i strice
somnul, mai ales că el ştie ce-a fost la Islaz. Dincă fu în totul de
părerea ei, fiindcă nu mai dormise de multă vreme îmbăiat şi în
rufărie curată, într-un pat omenesc, iar de mîncat, mîncase pe
apucate, unde-i îngăduiau călătoriile astea repezite.
Către chindie, pe cînd se plimba prin odaie ascultînd cu nesaţ
cele ce îi povestea' Dincă despre întîmplarile de la
236
Islaz, Arăpilă îl zări pe Bălcescu de la fereastra odăii de sus. Era
tot prăfuit de lungul drum călare de la Telega încoace, îi ieşiră
amîndoi înainte ca să nu-1 întrebe prea multe paz nicul de la poartă şi
mai ales ca să-i spună cu cîteva clipe mai devreme izbînda de la Islaz.
Auzind strigătul lui Arăpilă, căci îi strigase vestea de departe,
Bălcescu se sprijini de poartă, ca să nu cadă. O piatră grea il apăsase
şi îi ţinuse zile întregi tot corpul încleştat, dureros înţepenit. Sirnţea
acum o moleşeală binefăcătoare, zîmbea şi abia se mai ţinea pe
picioare.
— A plesnit vraja rea, Arăpilă... Se naşte o ţară nouă...
— Aşa e, frate, dar despre asta nici o vorbă mai mult. Hai să t'^
îmbăiezi, hai să mănînci şi apoi să te culci numaidecît, că uite în ce
hal eşti... De unde vii ?
— De la Cîmpina... sau aşa ceva.
— Ai făcut patru poşte călare ! se miră Arăpilă.
Dar şi mai mult se miră vătaful curţii, care, ducînd calul la
grajd, recunos(*u de data asta fără greş pe Virtej.
După ce află de la Dincă amănunte despre cele întimplate la
Islaz, Bălcescu dormi într-adevăr pînă a doua zi aproape de prînz. Era
istovit după cinci zile de emoţii mistuitoare şi după goana asta călare
de-a latul ţării. Dealtfel, nici Dincă nu-1 făcu de ruşine căci nu se
sculă nici el decît puţin înaintea prînzului.
Pînă la masă, Arăpilă şi Bălcescu făcură-o lungă plimbare prin
lunca Argeşului, cercetînd subt toate feţele ei noua în făţişare şi
modul în care se desfăşura mersul revoluţiei. Se punea acum din nou
problema oamenilor. Arăpilă nu era deloc mulţumit de guvernul de la
Islaz şi vedea acolo intenţia lui Eliade de a-şi impune cu orice preţ
personalitatea.
— Nu-mi place .deloc Eliade... Nu ştiu ce urmăreşte... A făcut
alt minister decît cel hotărît de noi. Vrea să dea o declaraţie obştească
prin care puntul treisprezece din Constituţie să fie ,,interpretat". Vor
fi încurcături la Craiova, unde ei vor să aştepte pînă se va vedea ce se
întîmplă la Bucureşti. Mi s-a spus iar că Eliade nici nu vrea să auză de
puntul 13 al Proclamaţiei aşa cum l-am gîndit noi.
— Magheru ? Cum au mers treburile cu Magheru ? Greu ?
Uşor ? Revoluţionarul îşi dădea seama ce rol mare
237
avea de jjacal în revoluţie fostul comandii^ de panduri şi ţi nea
sâ ştie care-i e precis atitudinea...
— La început, în ziua întîi, am discutat mult. Se soco tea prieten
cu Bibescu. A aşteptat un răspuns de la Bucu reşti, dar pe urmă a
trecut hotărît de partea noastră.
Bălcescu clătină nedumerit din cap şi aşeză întîmplarea printre
socotelile celelalte ca într-un buzunar, apoi îi arătă de ce în ziua de
miercuri mişcarea n-a izbutit nici la Ploieşti, nici la Bucureşti, unde
azi se va încerca din nou.
— Nădăjduiesc că nu se vor mai repeta greşelile de alal tăieri... şi
atunci e cu neputinţă ca Axente Sever să nu izbutească azi...
întrebarea care îl frămînta este însă alta ; Ce facem pe urmă, Arăpilă ?
Bucureştii nu sunt potriviţi pentru o capitală. Sunt prea aproape de
Giurgiu... Turcii l-au silit pe Constantin Basarab să mute acolo
'scaunul domnesc de la Tîrgovişte, ca anume să-1 aibă la un pas de
paşa cu trei tuiuri de la Silistra. Fără să mai vorbim de cel cu două din
raiaua Giurgiului. Ce e de făcut dacă Bibescu -cere ajutor turcesc
după ce va fi semnat Constituţia ? Rupe între dinţi o frunză din arin şi
priveşte apoi spre şuviţele argintii ale Argeşului, care scînteiază subt
razele unui soare biruitor peste clăi m.ari de nori, albi şi uşori ca
zăpada.
Arăpilă ît vorbeşte iarăşi despre minunata purtare, după ce s-a
hotărît, a lui Gheorghe Magheru la Caracal, şi gîndu rile lui Bălcescu
se adună în jurul acestui nume, se limpe zesc, se organizează. Ocolesc
acum pe potecă un pîlc de arini drepţi pe care i-au năpădit vlăstari de
toate neamurile, îndesaţi unii într-alţii de nu se poate trece. .
— Crezi că ne putem bizui pe Magheru, Alecule ?
— Pui capul pentru el... E un mare patriot. Totuşi, în chestiunea
clăcaşilor pare nehotărît. Nu înţelege limpede graba noastră.
— Atunci este simplu, scumpe Arăpilă, îl vom lămuri... Tăria
noastră, după aceea, nu va fi în Bucureşti. Dacă ne pu tem bizui pe
Magheru, facem o capitală-tabără, cît mai departe de Bucureşti, chiar
subt munţi... Ce-ai zice de^Gurtea-de-Argeş ori de Rîmnicu Vîlcii ?
— Foarte bine, dar spune-ti tot gîndul, vreau să văz mai de
aproape unde ţinteşti, şi Arăpilă se întoarse spre el ne răbdător. Să
stăm puţin pe trunchiul ăsta. Era o plută uriaşă, cu braţe groase cît
omul şi scoarţa crăpată să bagi pumnul, năruită de furtună, , .
.____.....^____.........________
238
— Uite, îl facem pe Magheru comandant al Gvardiei Naţionale
şi al trupelor neregulate... Bălcescu aşteptă, căutîn-du-şi un loc mai
bun pe trunchi, să vadă ce impresie face propunerea lui asupra lui
Arăpilă.
— Adică... ? întrebă acesta nedumerit... Ce facem atunci ' 1
armata ?
— Adică al pandurilor şi al volintirilor, că pe armata noastră,
cîtă avem, nu ne.putem bizui. El nu va sta în Bucu reşti, ci departe,
într-o poziţie strategică. Să zicem... la Rîm-nic. E chiar lîngă oraş o
cîmpie întinsă, potrivită pentru muş-trul ostăşesc şi pentru corturi. E
cel mai bun loc de tabără. La Rîurenii-de-Olt. O poştă, peste Dealu
Negru, de la Băl-ceşti. îi vom trimite acolo şi regimentele de linie şi
cavaleria... Va chema la el pe toţi pandurii şi volintirii. Sper că vom
avea acolo, în scurtă vreme, cel puţin zece mii de oameni, binişor
înarmaţi, poate şi cu tunuri.
— Şi Bucureştii... ?
— Populaţia bucureşteană e minunată şi sunt sigur că ...^tă-
scară Bibescu sau a semnat Constituţia, sau a zburat din scaunul
domnesc. Dar Bucureştii sunt prea aproape de Du năre, prea aproape
de turci. îţi repet : propteaua pîrghiei noastre va fi la Rîureni.
Frămîntarea continuă a poporului
bună, dar numai dacă e întovărăşită de o bună organizare, altfel,
fără un sprijin puternic, statornic în gîndirea între gului şi în
conducere, puterea poporului se iroseşte... Şi pe urmă, masele
populare pot fi tulburate de frazeologi pesimişti ca Eliade, ori de
agitatori gălăgioşi ca Rose I M Brătianu.
— Nu-ţi place Rosetti ?
— Oarecum, da... E un bun vorbitor pentru mulţime, dar cam
incoherent, se lasă dus de vorbe la întîmplare. Toată lumea cunoaşte
neseriozitatea lui Berlicoco... îmi aduc aminte de cînd, tînăr ofiţer, a
intrat în oraş, venind de la un chef de la Herăstrău călare pe o saca,
încununat cu frunze de salcie, de se ţinea lumea după el pe stradă ca
la urs.
— S-a mai schimbat... Crez că s-a mai schimbat mult de anul
trecut de cînd s-a însurat. Măria Rosetti este o fe meie tare inteligentă
şi cu un caracter cinstit. Crez că l-a schimbat puţin şi copilul, Liby.
— Da, Arăpilă, dar tare e ,,hrouiUon" şi dezorientat. Din cauza
asta mi-e teamă că va deveni sau instrumentul lui Eliade, sau al lui
Brătianu... Nu poate sta pe propriile lui picioare. E... e un veleitard. ^
239
Crezi că nu ne putem bizui nici pe Brătianu ]
Bălcescu rămase cîtva timp pe gînduri :
— Vrea prea multe. Se crede prea iscusit şi e mereu încîntat de
propria lui şiretenie. N-are la minte nici cei două zeci şi şapte de ani
ai trupului. N-are nici un soi de învăţătură. N-a făcut nimic serios, se
vîră peste tot şi se încrede in noroc... Apoi se opri, se ridică de pe
trunchiul de plută şi se întoarse către prietenul lui, îi puse mîna pe
umăr şi-1 privi tulburat, îndelung. îi plăceau ochii mari, adinei,
obrajii lungi şi nasul drept al acestui vlăstar de Goleşti. Chenarul
negru'al bărbii înguste de tot se deosebea numai fiindcă lucea mai
puţin decît arama obrazului.
— Arăpilă, tu eşti singura mea nădejde adevărată în această
învolburare în care am intrat... Tu, dar mai întîi poporul... Ştiu că te
pricepi la oameni. Crez că putem adăuga şi pe Magheru, dacă spui
tu... Crez că şi Ion Ghica ne-ar putea fi de folos, dar el este
deocamdată la Constantinopol. Straşnic pare să fie dascălul acela
ardelean Axente Sever, dar e cam încăpăţînat şi nu se simte bine între
bucureşteni. Nu te poţi bizui pe el. Suntem deocamdată numai noi
doi, Alecule.
Arăpilă îi strìnse m¡na cu emoţie, bărbăteşte, fără să-1 sărute,
cum îi fusese-întuul imbold al inimii şi cum era obiceiul timpului
între pi^ieteni. Se potrivea prea puţin cu seriozitatea clipei.
Veneau acum cu pasul rar pe drumul de care, uscat şi glo-duros,
către conac, amîndoi rămaşi pe gînduri.
Soarele făcea frunzele^ tinere străvezii şi uşoare. Árdea,
frîngîndu-şi de toate feţele tari razele vii. După un timp, să rind un
şănţuleţ, Bălcescu rosti iar, cu o voce grea ca o droj die, copleşit de
teamă :
— Suntem între trei imperii despotice, Arăpilă... Aici e greul.
— Ţi-e frică ?
— Nu ştiu... Ce poci a spune ? Sper că actuala conjunc tură
istorică ne ajută. Dar... dar... trebuie să ne pregătim temeinic. Vom
avea^-de luptat din greu. Ceea ce vine trebuie să ne găsească în
picioare, pe propriile noastre picioare. Nu trebuie să pierdem nici o
singură zi.
 — Nicule, dar care vor fi acum primii noştri paşi ? Aş teptăm
ştiri ca sS mergem cumva la Bucureşti ? Ori aşteptăm aci pe cei de la
Craiova ?
240

I
Bălcescu nu-i răspunse numaidecît, ci abia cînd ajunse în
dreptul bisericii Leordeanului. Se opri în loc.
— Dacă la Bucureşti ai noştri n-au izbutit nici astă-seară, facem
un sfat al revoluţiei aci la Goleşti ; îi chemăm de acolo pe toţi
membrii Comitetului aici. Ţinem un consiliu, hotărî-tor, şi pe urmă
ne îndreptăm poate şi noi spre Craiova.
— Ca să ştim de mai înainte ce e la Craiova ar trebui să -1
trimitem acolo pe Dincă, mîine chiat după ce se va odihni şi el ca
lumea. Un poşte de commandement ca al nostru ăsta de la Goleşti
trebuie să aibă legături în toate părţile, fu de părere Arăpilă.
— De acolo, de la Craiova, îşi urmă gîndul Bălcescu, por nind
de-a lungul ţării cu bruma de oaste pe care crez că o vom avea, căci
luăm cu noi Regimentul I şi mai ales pe Magheru cu dorobanţii şi
volintirii lui, după ce vom chema în jurul guvernului nostru tot
poporul, pornim înspre Bucureşti pe calea străbătută acum douăzeci
şi şapte de ani de Tudor Vladimirescu... Nu trebuie să le dăm nici o
clipă răgaz lui Bibescu şi elicei lui. Ceea ce ara început trebuie să fie
negreşit dus pînă la capăt.
Alecu Golescu fu nedumerit. îşi spuse în gînd că atunci a avut
dreptate Eliade. în fapt, el nu ştia că dacă gîndul poe tului era inspirat
de teama de a fi prea aproape de Bucureşti, Magheru însuşi îl găsise
potrivit ca şef de panduri, judecind şi el, pare-se, după socoteala lui
Tudor Vladimirescu.
— Adineauri vorbeai de o tabără cu Magheru la Rîureni.
 — Da, negreşit, dar după... numai după ce vom lua în stăpînire
capitala... Cum ţi-am spus, nu trebuie să le dăm ălora nici o clipă de
răgaz. ^
Slugile de la poartă ieşiră grabnic să le deschidă porţile de subt
foişorul pătrat. Zinca Golescu îi aştepta pe Xerasa cea mare, căci
masa era pusă la umbră între coloanele antice albe, încărcate de
glicine. Nu-şi putea ascunde bucuria că îl cunoaşte acum de-aproape
pe Nicu Bălcescu, despre care feciorii ei îi vorbiseră atîta. Mai ales că
o cunoscuse bine pe Zinca serdăreasa, pe care o chemase Intr-o iarnă,
acum cîţiva ani, cînd era bolnaVă. în timp ce un fecior cu iţari albi,
cămaşă scurtă şi ilîc găietănat slujeşte la masă, ea îl priveşte cu luare-
aminte pe tînărul ei musafLL\ Face reflexia că deşi are fruntea prea
goală, iar buza de jos cam mare şi tăiată prea sever, trebuie să tulbure
femeile cu mişcările lui vii, cu vocea lui caldă, gravă, din adîncul
pieptului, cu ochii lui strălucitori, puţini oblici cînd priveşte cu un
spor de intenţie sau cînd e tulburat el însuşi.
241
Fu foarte mirată cînd cei doi îi spuseră că discara vor să doarmă
în foişorul de la poartă, unul pe pat, altul pe laviţa mare. Nu voiau
nici un aşternut deosebit, că era vară şi mai ales era o căldură puţin
obicinuită în vremea asta. Aveau multe de vorbit şi socoteau că-i mai
bine acolo.
Odaia singuratica a foişorului pătrat, cu acoperişul luî de
şindrilă, ascuţit, şi cu streşinile largi de tot, ca să acopere şi
pridvorul, fusese păstrată aşa cum era atunci cînd şi-a dormit aci
ultima lui noapte de om liber Tudor Vladimirescu. De pe acest
pridvor privise el seara focurile de tabără ale celor şase mii de panduri
ai lui.
A d*oua zi, nu se ridicase soarele de trei suliţe cînd doi călăreţi,
sosiţi în goană, albi de praf, băteau puternic în poarta de subt foişor.
Au intrat zoriţi cînd le-a deschis paznicul, care acum nu se mai mira
de nimic, au descălecat şi, după ce au spus pe cine caută, au fost duşi
pe treptele înguste sus în chilia din turn, unde cei doi, după c'e-au
stat de vorbă pînă după miezul nopţii, dormeau acum sănătos. Tre -
ziţi, se îmbrăcară în grabă. Era răcoare, dar se vestea o zi de vară
înaltă ca o zi de slavă.
Deivos şi Fărcăşanu veniseră în goana cailor, porniţi cam la
doj^iă ceasuri după semnarea Constituţiei, ca să^ aducă lui Bălcescu
vestea cea mare, dar totodată să-i arate şi unele şovăiri ale celor de la
Bucureşti. Noul minister nu a depus imediat jurămîntul şi nu a luat
în primire nici un departament. Odobescu pretinde că trebuiesc
aşteptaţi şi cei de la Craiova, că în orice caz nu se poate depune
jurămîntul fără să fie de faţă secretarul de stat Bălcescu, care e acum
purtătorul sigiliului celui mare al ţării. Era nevoie deci să vie degrabă.
Zinca Golescu, care se scula de obicei odată cu zorile, au zind
bătăi în poartă, a întrebat numaidecît despre ce e vorba. Cînd i s-a
spus că sunt oameni veniţi cu veşti de la Bucu reşti, a tras în picioare
nişte cizmuliţe galbene, a îmbrăcat peste cămaşa lungă de in
maloteaua de samur şi a venit să afle, cu o clipă mai devreme, ce e cu
Nicolache, cu ,,roşcatul", cel preferat de ea. S-a bucurat nespus aflînd
că revoluţia cea mare a izbutit acum şi la Bucureşti şi că fiul ei este
ministriil Trebilor din Lăuntru. I-a scris în grabă cîteva rînduri, sfa-
242
tuindu-1 sâ fir cu grija in tot coca ce face, să nu-şi piardă capul,
acum cind poartă o răspundiu-e atit do mare.
într-o caleaşca cu opl cai. a Goleştilor, cu caii de schimb legaţi
de codîrlă. cei patru — pe Dincă l-au lăsat adormit tun, ca să plece
odihnit la Craiova — au plecat pe la şase dimineaţa spre capitală
ridicîiid nori de praf în urma lor, pe drumul cel mare de ţară. Pe
verdeaţa răcoroasă a viilor de pe dealurile tarăi^ănate, lumina
dimineţii parcă fierbea ca o pulbere de cle^iar. BăVrscu se eindea,
legănat de caleaşca, surîzînd înr^ ' ^ î ' M -or care se imorali iau.
Frumoi: de incepul. pentru un capii ol nou. în isloi ia
poporului român.
 ll
VeSTE BUNA LA VADU RAU
Bătură mai întîi toba la Conteşti. Deşi nu se ridicase roua de pe
iarbă, oamenii începuseră seceratul pe lanurile boie reşti cu vreo trei
dorobanţi călări printre ei. Din locurile în care se găsea acum fiecare,
îi priveau nedumeriţi pe aceşti trei călăreţi care veneau purtînd steag.
Pe urmă văzură că se opresc. Simion răpăi îndîrjit în tobă şi oamenii
începură să alerge cu paşi mari, în picioarele goale şi scorojite, peste
cîmpie. Cînd se adunară destui, Toma, lăsînd slobod frîul calului, le
aduse vestea cea mare :
— Oameni buni, e rivoluţie. Aseară la Bucureşti s-o is călit
Costituţia. A fost ştearsă claca... înţelegeţi ? Nu mai munceşte nimeni
pă moşiile boiereşti.
Oamenii ascultară năuci : pricepeau greu despre ce e vorba. Nu
înţelegeau că sunt slobozi. Dar nici dorobanţii nu mai ziseră nimic
cînd Toma îi lămuri şi cînd văzură steagul şi toba. Astea erau
atributele autorităţii.
La Răcari, că luaseră drumul dinspre deal, fu ceva mai greu. Un
ceauş de dorobanţi le ceru socoteală că de unde ştiu ei de Constituţie.
Dealtfel, spuneau dorobanţii că îl cunosc pe Toma Panduru şi
snoavele" lui. începură să pocnească iar harapnicele...
— Hai la muncă, nu mai ascultaţi prostiile Iu Toma... Unii
oameni, mai slabi de înger, începură sâ se împrăştie. Toma se înfurie
şi le spuse întorcîndu-şi calul :
— Oameni buni, nu mai ascultaţi dă dorobanţi...
— Chiar vodă Bibescu a iscălit aseară Costituţia, întări şi
călăreţul cu steagul, Ghiţă al lui Predoiu, cel cu cizme scurte în
picioare şi cu o pălărie cît roata carului, care alergă apoi după Toma şi
Simion.
în urma lor unul dintre cei din Răcari, cu fruntea numai creţuri
şi obrajii scof îlciţi, mîncaţi de o. mustaţă stufoasă
244
 — un cunoscut de al lui Toma, unul Voicu Tătui — dăd^ cu căciula
de pămînt.
— O fi iscălit vodă, or ba... da' noi clacă nu mai facem Hai, fraţilor,
şi-om spune şi la alţii dă prin satele vecine, hai că avem şi noi tobă în sat.
Şi cei din Vadu Rău erau de mult la muncă pe cîmp, că epuseră şi ei
secera pe lanurile boiereşti. Soarele se ridicase bine de tot pe cerul limpede
şi se vestea o zi însorită, cu zăduf. Din toate părţile, bărbaţi, femei şi copii
se uitau cu mîna streaşină spre cei trei călăreţi. Unul strigă cătrr Ion Firu,
care secera cu nevastă-sa şi fetele în marginea rip» i
— Măi Ioane, mi se năzare mie, mă, ori ăla călare pă •urul ăia e Toma,
frate-tu ?
Ion puse şi el mîna streaşină şi, privind, răma^îe îm-trit :
— El e... ei. drăcie... uite şi pă Simion cu el. Ce Dum-eu o mai fi cu
ei ? Şi începu să se închine. Cînd a auzit de fiu-său, Măria începu să ţipe,
plîngînd
fără nici un rost, parcă-1 jelea, că nu-1 mai văzuse dc n an :
— Simioane... Simioane... mamă.
Dar Simion bate acum toba cu furie. Oamenii lasă lucrul i aleargă
peste cîmp ; aleargă şi logofătul Buimacu, neştiind despre ce e vorba. Cînd
s-a oprit toba, Toma s-a înălţat în şea
— Oameni buni... e rivoluţie în ţară... Costituţia a scos dâca... Nu mai
munceşte nimeni pă moşiile boiereşti... Să plece acasă toată lumea !
Ion Firu, cu cămaşa lipită de spate de năduşeală, cu pă iul năclăit, se
scarpină în cap, şi nasul lemnos i se face şi r-ai lung.
— Frate Toma... tu glumeşti ?
— Omule, ăsta-i adevăru. Am fost şi-io la Costituţie. Şi io şi fi-tu,
Simion. A fost şi Damian al meu. S-a şters claca..
Ghiţă al lui Predoiu, pe care oamenii îl revăzură cu bucu-iie, întări şi
el, iarăşi.
^amenii vorbesc, privesc neliniştiţi. După ce s-au bucu-.ură să se
gîndească prea mult, acum, cînd se gîndesc mai bine la acest lucru
nemaipomenit, parcă nu le vine să creadă. Logofătul boieresc, cu o
crestătură roşie în obraz, nu ode de-a binelea şi îndeamnă lumea la
muncă, făcînd semne dorobanţilor :
245
— Hai îa lucru, ce staţi la taifas ?
Dar nu mai fu ca dc obicei. Ion Firu îl opri, cu mîna ale, şi-şi duse
mîneca înnegrită de zoi la frunte sâ s» ^icargă încet de sudoare. Apoi rosti
rar, cu un soi de evlavie
— Ba acum să mai muncească şi alţii... Noi sâ mai răsuflăm o ţiră.
Râmase nemişcat, cu braţele atîrnînd moi, şi toţi încremeniră
ascultîndu-1. Vorba îi fusese domoală şi obosită. Faţa slabă şi neagră de ploi
şi vînt îi era acoperită de o barbă nerasă de o săptămîna, ţepoasă şi mai
mult căruntă, care merge pînă în încreţiturile dese ale pIe€H3pelor. Pielea
gîtului slăbit îi atirnă ca la curcan. Fu în ochii lui în clipa asta o oboseală
care venea din străfundul timpurilor, căci e în el istovirea tuturor
strămoşilor. Nu vorbise numai pentru el, Vorbis-pentru milioane de inşi
legaţi de ogorul boieresc la fel cu e!
— Să mai răsuflăm o ţîră... clătină din cap şi moş Guri*
punînd secera pe troscotul hatului.
Dar Toma se aplecă mult pe gîtul calului, ca şi cind ar ii V1 ut să fie
bine auzit :
— Ba, ai să munceşti acum. Ioane, că o să muncim, . eu spor, pentru
noi, pentru ai noştri, pă pămîntu nostru
— Pentru ai mei, da... pînâ în ziua cînd mă vor duce cu pi- le
înainte... Dar măcar astăzi să hodinesc o ţîră... Hai muiere, acasă...
Şi după el au plecat cu tuţi buluc, dar tăcuţi, paliunşi pină in oase de
sorocul atîtor veacuri, împlinit...
— O să fie furios pă voi boier Zanetti, urlă logofătul Bui-macu, dar
nimeni nu mai are urechi pentru el.
Toma privea lanul auriu, încremenit în arşiţa care şi cepuse. Ar vrea
să mai rămînă vreo două zile în sat, sâ-şi secere şi el acum, cu ajutorul lui
Simion, care spunea că uitat sâ ţină secera în miini, şi al nepoatei sale,
acum măritată, cele două pogoane de pămînt, care i se dăduseră -seama lui.
Se gîndea să-şi cosească şi finul din lunca, cel u voit pentru un spor de
cărăuşie, ca sâ-l pună în podul adă postului, pe care-1 făcuse Safta cea
neagră, pentru vite, Ia iarnă. Oamenii se ţineau încă de el scai.
Ai fost crainic bun. vere Toma, ne-ai scăpat dă munca b(ju'iească. Să
ştii că acum muncim noi pentru tine, ii spu.v Vasile Peştefript.
" ipaţi de subt apăsarea de mormint a claca, parcă nu mai eiau
aceiaşi, parcă nu mai aveau obrajii scofîlciţi şi umerii încovoiaţi.
246
I

I
se
— Ar trebui, cu toate astea, mă Tomo, să nu te ajutăm, U certa
moş Gurie. Să poate, mă, să faci tu rivoluţia fără să ne spui şi nouă ?
Să fi fost şi io acolo, mă. Să mă vază şi pă mine Costituţia asta... Să
zică... hai să-Ir dăm lui Şoricaie cinci pogoane... cinci, mă... că dă s-o
iuţi la muncă, el şi baba lui, o să fie nevoie să vie tot satu să-i
oprească...
Nu prea munceşte moş Gurie că are, zice el, şaptezeci de ani.
Nu-i are, dar oamenilor tot le place să-1 zgîndăre că nu-i tă gura şi-i
bun şi acum de şotii. Mai ales muierile îl aţîţă înadins, ca să-1 facă să
spună tot felul de drăcii şi măscări.
Cineva îşi dă cu părerea că trebuie să se dea de ştire şi
zăvoienilor, care munceau în luncă. Neapărat să meargă aşa, cu
steagul, că dacă văd steagul şi toba cred toţi. Dealtfel, din ce în ce mai
mult veneau, ca traşi peste cimp de o sfoară nevăzută, oameni cu
feţele brăzdate, arşi de soare, leoarcă de năduşeală şi înconjurau pe
cei trei călăreţi care merg la pas. Era acum un adevărat alai în jurul
acestora, în timp' ce se îndreptau încet spre lanurile din lunca
Zăvoiului. O clipă se opriră toţi, căci Simion voia să bată toba chiar pe
malul înalt ca un deal, şi astfel cei risipiţi prin lanuri, în luncă, vă -
zură spre răsărit un soi de arătare, lipită de cer, luminată din spate de
soarele dimineţii : trei călăreţi cu steag şi tobă, şi în jurul lor
sumedenie de oameni. Şi se grăbiră şi ei, din toate părţile, să le iasă în
cale. Cînd auziră vestea din gura lui Toma începură să chiuie ca
nebunii.
Alaiul îngroşat bine acum şi cu toţi zăvoienii, după ce mai
ascultă o dată spusele lui Toma, trecuse şi în partea ceastălaltă a
satului, în lanurile din faţă hanului.
— Ei, s-a scos claca, frate Tomo ? întreba care cum ve nea, ca să
audă întărită şi de el vestea slobozeniei care se răspîndea ca focul.
— S-a şters, frate... nu maî e...
— Bine, bine, da' dă unde ne scoatem plinea, că noi pă mînt n-
avem ?
— Scrie acolo, în Costituţia aia, că fiecare clăcaş va primi
părticica lui dă pămînt, atît cît îi trebuie ca să să arănească el cu
nevasta, copiii şi vitele dă muncă.
Oamenii se închinau, făceau cruci mari. Unii dintre ei vrură
neapărat să golească la han o ploscă-două de vin, numai ca să-i puie
pe Toma şi pe Simion să povestească iar cum a fost şi cum au tras
clopotul în dungă boierilor. Dar Toma era atît de istovit de două nopţi
nedormite, că nu se lăsă cu
nici un preţ înduplecat. Le făgădui că va veni să bea cu ei pe
înserate. Hotărîră să-1 ducă aşa cu toţii, pînă la bordeiul lui, Ghiţă
plecă să odihnească puţin caii la han ; avea să plece cu ei înapoi a
doua zi pe răcoare.
Cînd caleaşca prăfuită cu care călătoreau Bălcescu, Ară pilă,
Deivos şi Fărcăşanu trecu peste prundiş şi intră în gîrlă ca să treacă
vadul, surugiul lăsă caii slobozi să se adape şi apoi îi îndemnă peste
drumul tăiat în rîpă, ieşind greu pe tăpşan, deasupra. Bălcescu avea
obiceiul ca de cîte ori venea de la Bălceşti să se oprească aci pentru
odihna cailor şi să se dea jos ca să-şi mai dezmorţească picioarele. Se
opri şi de data asta. Priveliştea, înapoi peste luncă, era nespus de
atrăgătoare, cu gîrla împărţită de prundiş în atîtea fire de apă legate
ici şi colo în vreo două şuvoaie groase. Sălciile zăvoiului erau
amestecate şi cu alte neamuri de copaci, să-mînţă rătăcită de vînt, ori
adusă de mîl, odată cu revărsarea apelor, căci crescuseră închircit,
întors spre pămînt, dar înverzeau îmbelşugat albia rîului. La vreo
cîteva zvîrlituri de piatră mai încolo, spre miazănoapte, începea
creşterea*domoală a dealurilor, pline de vii pe povîrnişul însorit, dar
întunecate mai sus, ca şi în vîkelele dintre ele, de pădurile negre de
stejar.
Cînd oamenii care mai erau pe lan văzură droaşca şi aflară cine
sunt călătorii, năvăliră toţi într-acolo şi în curînd tot satul era
împrejurul luî Bălcescu. Toţi erau bucuroşi că au scăpat de clacă şi
vorbeau cu însufleţire despre revoluţie. Nu se mai îndoiră de nimic
atunci cînd boierii din droaşca le spuseră şi ei că într-adevăr s-a
desfiinţat claca. întrebară unii însă, grijulii, cît pămînt o să li se dea.
— Noi o să vă dăm pămînt... Dar una e să vi-1 dăm noi şi alta
este să vi-1 apăraţi voi singuri, să vi-1 păstraţi. Revo luţia vi l-a dat,
acum trebuie să daţi şi voi o mînă de ajutor guvernului revoluţionar,
îi dăscăli Bălcescu.
Vasile al lui Mînjoc, un bărbat încă în puterea vîrstei, cu
mustaţa căruntă, îşi puse mîna bătătorită de muncă pe aripa trăsurii.
— Apăi, să vedeţi dumneavoastră... Noi am fi mers dă la început
să luptăm împotriva boierilor, da' nu ne-a spus ni meni nimic. Âi care
ştiau, unul-doi, pă ici, pă colo, n-au spus nimic, la nimeni. Spuneau
că e taină mare. Aşa o fi fost.
248

I
I

la li-us
Da' dacă acum mai e nevoie, trimiteţi-ne vorbă, şi cu furci, cu
coase, cu topoare, cu ce s-o găsi, într-o noaptea sintem la Bucureşti şi
noi... Că oameni sîntem.
 Bălcescu, obsedat de tot ce ştia el din paginile istoriei, voi să-i
încerce :
— Da' dacă noi vă dăm pămînt şi vine turcul şi zice : „Rînduială
asta nu-i place sultanului" şi dă să vă ia pămîn-tul înapoi ? Voi ce
faceţi ?
Peştefript, înalt pe vremuri, dar adus din umeri acum, cu
mustăţile căzute otova pe gură, care ascultase cu luare-aminte, ridică
de subt sprîncenele groase o privire vie, cum sunt cărbunii aprinşi de
subt cenuşă.
— Daţi-ne pămîntu şi nici dracu nu ni-1 mai ia,.. Uite, avem
feciori ca brazii, care pot să meargă la oaste, dă e ne voie. Numai daţi-
le şi lor pămînt, că tare e flămînd bietu rumân dă un petic dă pămînt
al lui. Cum să nu mergem, oriunde ne-aţi chema ? Pentru bucăţica lui
dă pămînt, omu face moarte dă om, darmite să lupte cu turcu ! Daţi-
ne pămînt* şi să vie turcu să-1 ia înapoi... că vorbim noi cu el. Şi aşa
cum î-om vorbi noi, n-o să-i mai ardă dă pămînt.
Zeci de inşi îi întăriră vorbele cu în^^ufletircv Bălcescu se privi
lung cu Arăpilă şi Deivos.
— Apoi, să ştiţi dumneavoastră că noi o să facem oştire nouă
care să apere ţara şi revoluţia, vom chema ostaşi de-ai revoluţiei.
— Să faceţi... Să ne chemaţi... Azi chiar, dacă e nevoie. Nici unu
dintre noi nu s-o codi.
Acum se iviră din rîpa de lîngă biserică alaiul sătenilor, care
întovărăşeau pe cei trei călăreţi. Cînd îi văzură urcînd din rîpă, cîţiva
flăcăiandri, cu Safta cea neagră, le ieşiră înainte ca să le spună că la
vad e oprită droaşca boierului Bălcescu. Dealtfel, ei o văzuseră şi
veneau într-acolo.
Cum îl văzu pe Toma, noul secretar al statului îl întrebă plin de
mirare, dîndu-i mîna :
r- Aici erai, pandurule ? Cum de nu ai fost aseară în Bucureşti...
la revoluţie ?
 — Am fost... Şi cei doi prieteni se minunară cînd aflară şî de la
Deivos că Toma chiar, şi Damian, împreună cu alţi ciţiva tabaci, au
tras clopotul cel mare al Mitropoliei.
— Aţi pus voi mîna pe clopotul cel mare al Mitropoliei ? se
cruci glumind Arăpilă. Şi sătenii hohotiră cu prietenie, ca de o
năzdrăvănie fără pereche.
249
paf»;

'«all'

il??
DESPRE SI l> TANA 1>1 TATIMIRL A I I
n odaia iii care ailadala a*unu a împreună cu lehim era nevasta
lui. Sultana se trudea să aţipească M- ' :um după-amiază, căci toată
noaptea nu p :hii din pricina durerilor din braţul sting. Aşa pătirri o
vreme, incercînd să adoarmă, dar nu izbutea şi tn singură cu
gîndurile ei. Sta noaptea ceasuri u
;hiiid în singurătate, ca un huhurez.
Fia să aţipească, în sf îrşit, cînd auzi o larmă neobicinuiia lyn
lata hanului şi se întrebă, nedumerită, ev c^vi- nro o ' i Hj^ dr ^-^
umplut umbrarul. Ii e greu să se HPUlv "i încinge pielea, dindu-i
junghiuri uşoare, ac und< cade greutatea trupului. Bate în masa de
lin;ă pat ' i un ' de alamă şi cînd vine ca o rată bab.^
cu basiuaua căzui ă pe sprîncene, o întreabă '^e sărbătoare o fi
azi, babă Dumitro.
^lţ — Nu e sârbăloare, au înnebunit oamenii. A veni^ Toma cu
un steag şi cu o tobă dă la Bucureşti şi a dat
s-a scos claca şi că o să capete oamenii pămîi. nească. Acuma
unii bea dă bucurie. Au vi ut dă duii. vie, da' n-a vrut el. Adineauri s-
au dus dă l-au luat u-^cufba. Sp' i ' 1 că dacă nu vine. dau foc
bord(^iului.
 M de dimineaţă satul nu se putea dezmetici H''n ' ci: 1 cuprinsrse
ca o gîrlă răcoritoaic c i ' J .
s-a i; |.; âvit cu claca. Ceasuri întregi se îmb. â cu voi tot
spoiovăind. că nu le venea să creadă. Acum a\eau chtf să sc^ iu.'
u vin şi basamac.
—E iuma cu ei ?
— Şi Toma, şi frate-su Ion. A vi nii şi uau.ui . . ^ l u i u la
Bucureşti, cum naiba îl cheamă ? Deh... zi-i pă nun
i"l uitai pfir-ntrlr mrle
251
— Băiatu cui ?
— Al lui Ion al Firului, dă la oaste... Ala d-a fost soldat fapte ani.
— Simion... îmi pare.
— Ei, e şi Simion ăsta. Are pistoale la briu. Şi el zice că s-a isprăvit cu
claca... Că el a fost la oaste, deh !... Vrei să mergi să-i vezi ? Şi cînd o vede că
întoarce capul cu amărăciune, se supără : Mai lasă naibii patu ' Nu e bino
boleşti aşa... hai, să vezi oamenii...
Nu vrea să meargă. Totul s-a depărtat de ea şi-i parc acum fără rost,
străin. S-a isprăvit cu claca ? Ei şi ? Ce mai poat^ însemna pentru ea asta ?
Dacă n-a fost acum douăzeci şl cinci de ani, cînd îngenunchea alături de
Miai pe miriştea ţepoasă care-i singera picioarele pînă la genunchi, acuma
s-i scos degeaba, de prisos.
Claca e pentru cei care uâiesc ziua şi dorm noaptea. Da| pentru ea
noaptea e un chin şi totuşi numai noaptea trăieştei Visează prost şi se
trezeşte din vis cu tot felul de spaime care-i îngheaţă oasele. Trece cîte un
ceas pînă aţipeşte din nou. Stă aşa în întuneric, cu ochii deschişi, că o dor
dacă-i închide iar.
Ar vrea totuşi să se scoale, să iasă din odaia asta în cari >a urît de tot.
Nu o mai poate suferi. Patul de brad alb cu tăblia de la căpătii mai înaltă
decît cea de la picioare, ( trage greu, de parcă ea l-ar duce în spinare. In
colţ, soba d i | zid strîmba şi mica s-a înnegrit de fum pe la capacul de
tablă | că după ce au văruit odaia în martie, înainte de Paşti. l-i| fost prin
april rău de tot şi a făcut focul. Are pe ea o pla pumă de oraş, îmbrăcată în
cit cu nişte flori pămîntii. Şi d' plapumă s-a săturat. I se pare că miroase.
Numai muşca tele din fereastră o mai bucură. Şi candela roşie atîrnată ÎJ
colt. ^
Gînd o lasă junghiurile din braţul stîng, de la subsu<iP pînă-n cot, o
potopesc întrebările. O înnebuneşte cugetul f e bătrînă, că toţi în jurul ei îi
tot spun în toate chipu trebuie să se gîndească şi ea... că e acum femeie în
vîrst; Ea, Sultana ? I se pare de necrezut. Cum ar fi putut îmb: trîni aşa într-
o jumătate de an ? Nu se poate împăca def« cu gîndul ăsta. Aşa într-o
jumătate de an ? In vara tree ' avea patruzeci şi trei de ani şi viaţa îi era
întocmai ca treizeci. Răducanu^ care acum nu mai dă pe la han, fiind( nu-1
lasă fata aia a Saftei, se ţinea mort după ca, iar Vasi
252 ^
Peştefript, deşi minios, încă mai sta locului şi întorcea capul pe
furiş cînd se întîlneau prin poiana răscrucii. Vechilul, care acum e
arendaş, încă o mai sîcîia cu ale lui. Şi într-o jumă tate de an totul s-a
risipit de parcă nu mai e nimic.
5ă
I
a
1
)ARII
ar(
alb e. ( td ( blâ i-i plai
,ă ÎN
oar
ILC
lec,
irst
mbă
def(
ecut
 ca 1 |
indc
/asii"
N-a fost într-o jumătate de an. A fost într-o jumătate de ceas.
Era ziua Sfintei Cruci, începuse chiar în dimineaţa aceea culesul viei.
Din iulie de cînd Medelioglu se prăbuşise cu ţeasta zdrobită subt
barosul lui Filaret Mustea, moştenitorii, cam numeroşi, căci se iviseră
şi copii de la o căsătorie mai veche, neştiind cum să facă să
administreze moşia, Hotărîseră s-o arendeze, ca să ştie măcar pe ce să
se bizuie fiecare. Arendaşul fusese găsit fără prea mare bătaie de cap.
Era chiar Zanetti, vechilul, care-şi luă totul asupra lui, hotă-rîndu-se
să le plătească atît şi atît fiecăruia din cele două cîştiguri ale anului.
Ba le dete şi o arvună care-i mulţumi pe toţi, căci, oricum, vedeau
ceva în mînă.
Holtei bătrîn' şi tare curvar, cu o mutră de ţap isteţ, Za netti,
care înţelegea să se bucure de viaţă, mai ales acum că se apropia de
şaptezeci de ani şi în sf îrşit se văzus^ de capul lui, vrusese să facă un
cules al viei în toată legea. Aşa că adusese lăutari şi îşi îngăduia
oarecare risipă. Vreo douăzeci de fete, din cele mai frumoase, alese
din Zăvoiu Dihorului, ca şi din Vadu Rău, după ce-şi spălaseră bine
picioarele cu apă caldă şi săpun şi le stropiseră cu aghiazmă sfin ţită
de la Bobotează, dinaintea cramei, în faţa lui, fuseseră apoi îmbrăcate
cu cămăşi noi de pînză albă, şi încinse peste mijloc cu căpătîie de
curmeni, ca să zdrobească strugurii din cele patru teascuri mari.
Femeile şi celelalte fete tăiau cior-chiKii cu cosorelele, iar flăcăii şi
bărbaţii cărau coşurile pe umeri la teascuri. La vranele acestora şi la
umplutul buţilor cu must erau alţi flăcăi, iar între ei era şi Răducanu
al lui Mînjoc, dragostea cea nouă, care ţinea însă de mai bine de
patru ani, a Sultanei şi, chipurile, ajutorul ei la han.
Zanetti îşi potrivise în faţa cramei subt un nuc un fel de sofa,
ridicată abia de o palmă, acoperită cu velinţe, pe care se pusese o
mescioară boierească, scundă tot de o palmă, în trei picioare. Pe
mescioară era belşug de mezelicuri, pastrama friptă, căni de must,
cafele. El, în anteriu de mătase pătlăginie, cu lebadea îmblănită pe
umeri, aşezat turceşte,
253
cu picioarele îndoite subt el, trăgea din ciubuc şi privea, dj
chemase alături de el şi pe Sultana, caj'c, dealtfel, avea sa desfacă, în
anul care venea, la han vinul nou de acum. O chH mase şi pentru că
tot mai rămăsese flămînd de ea. O mal mînca din ochi.
Cei trei lăutari, un scripcar, un ţambalagiu şi un cobzar, care nu
mai erau însă cei de acum douăzeci şi cinci de ani, căci multe lotuşi
nu mai erau, cîntau în spatele lui de zor, Cîntau mai niult cîntece fără
perdea, venite de la oraş, currj îi plăceau lui. Cine ar fi putut să spună
ceva ? i
Feciorul unui brutar nevoiaş din mahalaua Vitanului. mic
calemgiu la Vistierie, unde îl aflase Medelioglu. uscăţivul Zanetti îşi
f;\cuse viaţa, de pe la patruzeci de ani, ca vechi] la Zăvoiu Dihorului.
Ai lui se stinseseră cu vremea, şi cuni şi Medelioglu era mizantrop şi
singuratic, altă lume decît cei a satului nu prea cunoscuse. De la
necazurile şi umilinţeh tfnui biet scriitor de masă, căruia toţi îi
porunceau cu apu-cătuj-i evghenicoase, el trecuse după douăzeci de
ani la voluptatea de a porunci şi de a hotărî într-un fel de viaţa ş
moartea a sute de oameni. Venit aci burlac tomnatic. îi tre cuse pe
nesimţite timpul şi nu se mai însurase, mulţumin du-se, urît cum era,
să puie un bh* al poftelor lui asupra sa tului. cît se putuse, că nu se
putuse totdeauna. Cu Sultan; nu izbutise deloc pe vremuri şi îi fusese
greu de tot şi acun vreo şapte veri. La treizeci şi şase de ani, ea era o
femeie în florită bine. care ştia ce putere are asupra bărbaţilor şi n se
mai speria de ifosele nici unuia. Se despărţise atuncea ne păsătoaj^e
de Codan al lui Predoiu, care se însurase cu altf înciudat că nu-1 ia de
bărbat, şi se luase iarăşi, pentru cităv vreme, cu Peştefiipt, aşa cum
mai făcuse din vreme în vrem< în vreo cincisprezece ani de dragoste
statornică, dar domoal şi mereu întreruptă de toanele poftelor ei. în
acel an Zanet o nimerise cam zăŢiăcită, nedumerită încotro să-şi
îndrepi ochit lacomi. O poftea,^cum nu poftise alte femei, şi ştiu cui
s-o ispitească. Hanul de care era într-un fel legată viaţa > era slobod.
Prin 1828, după ce Ichim îşi luase de mult lume în cap, biruit, dus
pînă în pragul nebuniei de încrînccnare lui Ion al Firului, şi se
aşezase într-altă parte, undeva spil Dunăre, Restea' rămăsese singur
la han. Ştiu să-1 împa(l peste vreo doi ani pe Ion prin popa Gheorghe,
arătîndu-i ce( i ce al Firului afla abia acum, uimit, că în anul acela al
nunţ [ Miai fusese hoţ de cai împreună cu ei, cei de la han, şi că f
254
re iin-saii
nali
îlta! tăvi ^mei
loal neti •ept car ţ a * ime lare spi ,ipa< [cei unţi sese ucis într-o încăierare cu
argaţii unui arendaş turc, pe care voiau să-1 jefuiască. Că nu-1 lăsaseră
acolo cu ţeasta zdrobită ca să nu fie descoperiţi şi ei, tovarăşii lui,
toţi, că lucrul acesta nu-1 putuse spune nimănui, nici lui Ion şi nici la
judecată, căci ar fi fost rău de toată lumea. Că el a spus numai
duhovnicului cu dezlegare să i-1 spună acestui crîn cen frate. Aşa
rămăsese Restea liniştit de acum încolo, singur arendaş al hanului. Se
însurase cu o veche dragoste a lui, Lica, sora lui Stanciu, dar nu
avuseseră copii. Peste vreo cinci ani, hanul a fost lovit într-o noapte
de octombrie de o ceată, adusă de unul dintre foştii tovarăşi de hoţie.
Şi Restea şi nevastă-sa fură ucişi în cazne, după ce spuseseră unde
aveau ascunşi banii şi sculele de preţ. Slugile fuseseră toate închise
într-un grajd şi păzite de tovarăşii din ceată, cu pis toalele. Cînd
plecaseră, tîlharii dădură foc casei, dar n-a ars decît puţin. La
judecată, căci în- primăvară ucigaşii fuseseră prinşi, satul află de la
aceşti foşti tovarăşi între altele şî cum fusese ucis Găman de Ichkn,
cel căruia acum i se pierduse cu totul urma. Hanului, cu acoperişul pe
jumătate ars şi părăsit, i se dusese duhul că e un han blestemat. într-o
seară, Zanetti îi şopti Sultanei că el ar putea meremetisi iar hanul
pentru ea, şi numai pentru ea... Gîndul că s-ar putea întoarce stăpînă,
acolo pe unde trecuse numai, o încălzi de-a binelea, dar nu se
mulţumi să fie numai arendaşâ. Ii ceru vechilului să-i facă hanul
vînzător pe numele ei. Cu greu grecul'', cum spuneau oamenii din sat,
izbuti s-o lămurească în cele din urmă, că el, arendaş, nu avea dreptul
să vîndă nimic de pe moşie, dar îi făgădui că încetul cu încetul are să-
i facă pe proprietari să vrea ei înşişi să vîndă, şi atuncea lucrurile o să
se potrivească aşa cum e mai bine, că el tot ce poate să facă acum e nu
numai să repare din temelie hanul, dar şi s-o scape de toate
angaralele, care-i sîcîîse şi-i otrăvise atît pe cei de dinaintea ei. Ea o să
plătească numai vinul de la crama moşiei.
Sultana şovăise multă vreme, că nu o ducea prea rău şi aşa cum
o ducea pe atunci. La clacă şi la munca grea a cîmpului nu se mai
întorsese niciodată, după ce fusese nevasta lui Ichim şi fugise a doua
oară cu Miai. Răsfăţată de bărbaţi, ducea de multă vreme în mijlocul
satului un trai de tîrgoveaţă îndestulată cu de toate. încă de pe cînd
se ţinea cu logofătul Dobre îşi făcuse în faţa bordeiului o căsuţă des-
stul de arătoasă, tindă şi odaie luminoasă, ridicată pe temelii
sănătoase de piatră, cu prispă spre curte, înălţată de două palme
de la pămînt şi închisă cu parmalîc. înlăuntru adu nase, cu anii, tot
lucruri de preţ şi se purta îmbrăcată şi încălţată chiar ca o muiere de
la Găeşti.
Nu o ducea rău deloc, dar gîndul că ar putea fi stăpîna hanului o
birui în cele din urmă şi cu toate că acest bătrîn urît, pofticios, care
mai şi bea pe deasupra, o cam dezgusta, se ţinu cu el, dar pe de lături
şi cu alţii, după pofta inimii ei. Hanul fusese făcut din nou, şi nu prea
din nou. Grecul se mulţumise să meremetisească acareturile, aşa cu
oameni din sat, fără material nou, dar pentru că ei nu-i plăcea casa
fără pod, se pusese deasupra odăilor şi a crîşmei un pod ridicat ca la
deal, care avea intrarea spre gardul din fund, cu o scară afară, de se
putea lua. Se păstra în el f în pentru iarnă, căci era multă nevoie de
nutreţ pentru cai şi vite la han. Mat erf bun şi pentru că ţinea vara
răcoare şi iarna cald. După vreu4i an, înţeîegînd că arendaşul nu are
nici gînd să-i facă hanul vînzător, se cam scîrbise de el tocmai cînd el
se deprinsese cu ea, căci muierea era iscusită în lege şi învăţase
tainele iubitului de la Miai. Acum îşi pusese ochii pe Răducanu al Iu
Mînjoc, un flăcău bălan şi vînjos, trecut de douăzeci şi cind de ani,
cam molîu şî lasă-mă să te las, care, îngîmfat de felu lui, se îndîrjea
numai cînd o femeie nu venea singură d u p t el, dar atuncea nu se lăsa
cu una, cu două.
Vasile Mînjoc, tată-său, era un om cu stare, iute şi pătims^ de
felul lui, căruia îi plăcea puţin şi băutura. Mumă-s^ Neaga, făcuse la
început numai fete, şapte una după alta ş toate cam urîţele, cum era
şi Vasile al ei. Cele cinci dintî muriseră pe rînd, cînd se apropiau de
trei ani. Cea de-a şa sea. Măria, ajunsese la douăzeci şi mai binejde
ani_cînd, vă duvă după doi ani de măritiş, se îndrăgostise, de mult,
acur un sfert de veac, de Vasile Peştefript şi se spînzurase dr pricina
lui. Cea din uiYnă, Ileana, era măritată cu Stancit prietenul lui Toma.
Cînd în cele din urmă, după aproap douăzeci de ani, se născu acest
băiat ^lofan şi frumos, înc de"mic, părinţii îl priveau ca lumina
ochilor şi-i împlinea toate poftele. Era acum flăcău în toată firea, dar
încă m i f făcea mofturi de copil alintat. P'ăt-logofăt, cu ochii mari,
verz, cu faţa-dreaptă şi obrajii curaţi, el ştia că e cel mai frumci flăcău
din sat şi-i plăcea să se lase iubit. Altfel, înfumura şi lipsit de
isteţime, era cam otova din fire ; era cu alte cx^ vinte pe dos decît
fusese, în vremea lui, Miai. Cînd SultariL
256

I
a pus mîna „ şi po ăsta", fetele din sat ar fi vrut s-o sfişîe ; dar el
se simţea tare bine ca ajutor la han, căci nu-i prea plă cea munca. E
drept că dacă avea ceva de făcut, făcea dar fără chef şi fără spor.
Multă lume a socotit că Sultanei îi vor trece toanele cu rînd,
curînd şi de astă dată, căci la început nimeni nu bă nuia cît de prinsă
era şî cum se împotmolea tot mai rău zi de zi. îi plăcea să facă acum
pe dădaca, să-1 înveţe pe flăcău ce învăţase şi ea la vremea ei de la
Miai. Vrea să-1 uimească, dar pe molîul ăsta nimic nu-1 uimea, şi toate
încercările astea care nimereau în gol o înverşunau şi mai rău. Era
altceva decît fusese Miai, ceva însă potrivit cu fii'ea ei de acum,
schimbată din pricina vîrstei. Fu întîiul buibat care nu i se părea mai
prejos decît fusese iubitul dyitîi, tocmai fiindcă era cu totul altceva.
Trăiau acum de patru ani împreună, iar cel care suferea în felul
lui era gi'ecul, cai^e nu se mai putea despărţi de ea şi pe care ea nu -1
alunga cu totul, mai ales că Răducanu nici nu era gelos, fiind prea
molatic. într-o vreme, Zanetti se gîndi că ai' putea s-o ia de nevastă,
nădăjduind că în felul acesta ar putea s-o ţie numai pentru el.
Dealtfel, cine l-ar fi luat la vîrstă lui, aşa urît şî trecut cum era ? Cînd
insă ea înţelese unde bate el, o pufni rîsul. Gîndul că un bărbat ar
putea avea drepturi asupra ei, şi nu s-ar mulţumi cu ce-i dă ea, o
scotea din sărite, mai ales cînd acest bărbat ar fi fost unul ca Zanetti.
Şedea în dimineaţa aceea de toamnă luminoasă, auriu însorită,
cînd pădurile erau ruginite,-alături de grec pe pa tul aşternut cu
velinţe, în faţ^i cramei, asculta lăutarii şi gusta din cînd în cînd din
mezilicul de pe mescioară. Popa Gheorghe, uscat şi ţeapăn la
şaptezeci şi ceva de ani, care fusese de asemeni poftit, plecase după ce
binecuvintase rodul, dînd slavă Domnului, şi numai după plecarea lui
începuseră cìntecele pipărate cu vorbe pe şleau, carc-1 aţîţau nespus
pe arendaş.
în teascul cel mai apropiat de ei zdrobeau o tămîîoasă neagră
patru fete, tot una şi una, alese de grec pe sprinceană. Erau între ele
şi Chiva lui Cojan, neagră şi afurisită, ca şi Stanca lui Peştefript,
bălană şi zdravănă pentru cei şaisprezece ani ai ei.
Cu poalele cămăşii albe de tot, prinse în brîul de curmei,
ţopăiau toate de zor, jucîndu-şi sînii tineri, chicotind cînd
257
1^ — Un om între oameni, voi. 11
 erau gata sâ cadă, şuguind cu Răducanu, care era Ia vrana
teascului. El, molatic, şi plin dc el însuşi, le lăsa în voia lor,
supârîndu-se numai cînd îl ştergea vreuna peste obraz cu poalele
slobode şi ude ale cămăşii. Numai Stanca Iui Peşte fript ei'a
nepăsătoare şi parcă nu-1 vedea acolo, iar asta-1 cam întărită.
Cînd se opriră din ţopăit, ca să se mai deşerte cîteva ca şuri de
struguri, el o întrebă repezit şi acru :
— Şi tu, fă, ce te tii ^Şci fudulă, dă nici nu te uiţi la om ? Ei,
drăcia dracului...
Ea îşi îndreptă semeaţă umerii bălani şi rotunzi care-i ie şeau
prin gura largă, rotundă a cămăşii de pînză albă, îl privi dintr-o parte
şi-i spuse tare, ca să audă şi ceilalţi din jur :
— Păi am auzit, neicuţule, că dumitale îţi place numai borşul
încălzit !...
, El o privi mînios şi mormăi cu înţeles :
— Ce ştii tu ce-mi place mie ?
Grecul se întoarse spre Sultana frecîndu-şi de plăcere, cu vîi'ful
degetelor, nasul ascuţit.
— Asta parcă fu pentru tine, dacă auzii bine, Nico... l-a mai
spus-o şi el, de la el, încă o dată şi vru să i-o spună şi a treia oară, dar
ea, încruntată, îi făcu semn cu mîna să tacă
Sultana auzise într-adevăr şi avu o clipă de ameţeală, ca şi cînd
n-ar înţelege ce se întîmplă cu ea. Dar pe unnă pri-cepu bine. Şi avu
ce să priceapă, fiindcă de aci încolo, Răducanu al ei niî mai avu ochi
decît pentru fetişcana aia, cu trup voinic şi crud. Bălana însă nici
vorbă să se uite la el. Juca parcă de una singură, săltînd în pasul
cîntecului, subt cămaşa înmuiată în must negru, ţîţele destul de maii,
dar tari, care sîcîiau cu bălăbăneala lor plinuţă privirile bărbaţilor şi
rnai ales pe Răducanu. Celelalte trei fete, ca şi cele de la teascurile
vecine mai aruncau cîte o privire, cîte o vorbă, ba uneori şi cîte o
coadă de ciorchine zdrobit înspre flăcăul care le privea pe toate
nepăsător, dar Stanca parcă nici nu mai ştia că e acolo. Cînd se oprea
din joc, ochii ci mari, căprii. priveau departe peste vie. Flăcăul era
atît de întărîtat, încît toţi vedeau că se frămînta fiindcă nu ştie cum să
facă să puie mîna pe ea. Ghiceau din privux^a lui câ ar fi vrut s-o
îngenunche ca pe o cîrlană.
Grecul, ui^mărind un gînd, ceru lăutarilor să cînte un cîn-tec pe
care-1 adusesre el de la Bucureşti, un cîntec de oraş, îl spuse cu un iz
pipărat cobzarul negricios, cu gît scurt i
f
256
Coboram pe o cărare, Mă-nlilnii cu-o fată mare, Cu poalele
prinse-n brîu, Ducea rufele la rîu... O-ntrebai unde se duce Rui'ele
să le usuce...
Fată mare, tu eşti fata ?
Ea mi-a spus, am fost odată...
I

ît
-O
Toţi riseră, fetele chicotii^ă, numai Sultana era ca pam intui la
faţă.
în teascul vecin, Irina, fata Riţei şi a lui Drăgan, de o seamă cu
Stanca, spuse tare de auzi toată lumea :
— Soro, e prins rău... nici nu se mai uită la baba lui. Şi rîseră iar
toţi cei din jur.
Sultana nu auzise, dar înţelese din privirile celorlalţi eă tot
despre ea este vorba. Arendaşul auzise însă şi-i spuse cu o ipocrită
intenţie de mîngîiere, căreia Sultana îi simţi toată otrava :
— Hei, Nico... ce vrei ? Vremea noastră s-a dus...
îl privi cu ură. I se părea de neînchipuit că ei i se pot spune
asemenea vorbe. Dar el nu se lăsă :
— Nu vezi, a dracului, ce umeri are ? Parcă sînt mere văratice...
Să tot muşti din ei...
 Toată lumea era veselă. Flăcăii, cu cămăşile ude de şiroaie de
zeamă de struguri, din pricina fetelor nici nu simţeau greul coşurilor
de nuiele necojite, pe care le descărcau în teascuri. Numai ea.
Sultana, era parcă bolnavă.
Zanetti nu o slăbea din ochi şi avea ochii răi, cu luciri roşii ca ăi
de capră.
— Ce vrei, Nico, şi-i despărţea răspicat numele în silabe, alţii
sînt cei care chiuie azi cu lăutarii în căruţă ; nu e loc alături şi pentru
noi. Am rămas pă jos şi privim lung după ei.
Ea-1 fulgeră cu privirea :
— Vorbeşte pentru tine... nu pentru alţii. Nu te vezî, rînjeşti
întruna, parcă asti un ţap logodit.
Cînd Răducanu nu se mai aştepta, tot privind-o mînîos, un
flăcău îi descărca Stanchii dinadins coşul de struguri peste picioare
şi, ca să se dea la o parte, fără să alunece, ea se sprijini cu mîna de
umărul celui ce tot o pri^na supărat. Uimit, el o smvQÎ puternic spre
el, apropiind-o de tot, de-j
I
simţi pulpa goală deasupra genunchiului, lipită de obrazul lui,
şi-i cuprinse spatele tînăr cu mîna lui mare, vrînd s-o aplece ca s-o
sărute. Ea tresări toată, smucindu-so de era sâ cadă, îl privi din nou
semeaţă şi plină de silă şi-i spuse întorcîndu-i spatele cu o aa'cală
bădărană ;
— Să pupi pă cine ai mai pupat. Asta nu i se mai întîmplase luL
Nici Sultanei nu i sc mai întîmplase să aibă un bărbat ochi
pentru alta atunci cînd era ea de faţă. înţelese abătută că el o uitase
cu totul. Simţi un junghi în inimă, parcă o gheară i s-a înfipt în piept,
prinzîndu-i ţîţa stingă, mai mică, dar mai moale ca a fetişcanei
acesteia. Sultana avea ţîţe mici, ca de fată mare, căci nu întinseseră
copiii de ele, ci numai le muşcau bărbaţii. în clipa asta îi era rău de
tot şi ar fi vrut să plece, dar asta ar fi însemnat să se recunoască
răpusă şi ar fi urmărit-o batjocoritoate toate privirile. Parcă tot mai
nădăjduia ceva. N-o părăsise pînă azi nici un bărbat, nu ştia ce
înseamnă să te lase un ibovnic, din cîţi fu seseră. Ea îi părăsise pe toţi
pînă acum. Să se vadă dată deoparte venea ca un meşteşug dureros, şi
nou, pe care trebuia să-1 înveţe do acum încolo.
Arendaşul, care-i ghicise gîndurile, şi nici nu era greu să le
ghiceşti pe faţa ei, acum ca dc ceară negi-icnoasă, în ochii ei mari, ca
apa eleştcului altădată, acum tulburi sub^ sprîncenele „multe", o
privi cu o înduioşare ipocrită.
— Hei, Nico, tinereţea o fără milă, calcă totu în picioare. Ea
simţea mai adînc gheara care-i strîngea ţîţa stingă. Nu
mai putu îndura şi se ridică să plece.
Zanetti nu se sculă dc pe sofa, bîţîi numai ce\'a din cap şi strigă
după ea, tărişor, ducînd un pahar plin la gură ;
— Nu uita, Nico : ^.Vară lungă, toamnă scurtă".
Aceasta fu jumătatea de ceas do atunci, iar jumiitatea de an care
a urmat a fost o coborîre pas cu pas spre moarte.
Mergea în acea zi de toamnă spre casă, ca buimacă. Soarele, viu
ca vara, îi venea acum drept în ochi, dar ea nu simţea şi nu vedea
nimic, mergea ca o lunatică. Simţea mereu gheara înfiptă în partea
stingă a pieptului şi avea în minte numai chipul acelei feiişcanc, leită
maică-sa, leită Safta cea bălană, din vremea nunţii de la han. Ocolind
după biserică la dreapta ca s-o ia pe sus, pe subt nuci se izbi în
dreptul pi'idvorului de Maria lui Ion, acum femeie de cincizeci de ani,
dar cu părul ca neaua, uscată la faţă şi încovoiata. Se duceau la
biserica toate bătrînel(vdin sat, căci Ziua
_______..............„ ...... 260 . ._ _____^_
I
Crucii era sărbătoare mare, şi ea văzu în treacăt un sfeşnic aprins
lîngă altar şi auzi glasul lui popa Gheorghe, care mormăia umplind boita
bisericii. Pentru tot tineretul, culesul viei nu însemna deci muncă, aşa că se
putea face şi în zi de sărbătoare, ba era prilejul dc petrecere şi veselie, dar ea
se întorcea trudită, de parcă ar fi fost la sapă. Cind ajunse acasă, baba
Dumitra se cam sperie puţin,
— Co-i femeie, cu dumneata ? Ţi-e frig, de stai aşa zgribulită ? Hai,
scoate alea dă pă dumneata şi aşază-te în pat, să-ţi fac nişte vin negru fiert
cu miere.
Făcu aşa, făi^ă să se gîndească la ceea ce-i spusese baba, care nu era
decît cu şase ani mai bătrîna decît ea, dar era zbîrcită şi încovrigată ca
muma pădurii. Vinul fiert şi îndulcit, patul moale îi făcură bine. Gheara
din piept o mai slăbi. Puse mîna subt sîn, şi frămîntîndu-l, dădu în el dc un
nod. îl ştia mai de mult acolo, de cînd o muşcase într-un rînd Zanetti. N-a
durut-o niciodată pînă acum, dar, pipăin-du-1, găsi azi că e parcă mai mare
şi mai aproape de piele. Adormi moleşită.
Toamna care unnă fu scurtă şi grea. Ploua zi şi noapte, de nu se vedea
un petic de cer senin cu săptămînilc. Norii reci, desprinşi din caierul
fumuriu al văzduhului, se tîrau pe deasupra satului, sfîşiindu-se de nucii
goi şi negri de pe deal. Drumurile erau desfundate* şi drumeţii se făceau
tot mai rari. Vîntul şuiera din cînd în cînd a pustiu. Pădurea şi lunca arătau
crăci negre. Ploaia putredă gonea totul,
Răducanu venise la han să-şi vadă de treabă, dar nu mai dădu ochii
cu ea şi nici ea, dealtfel, nu mai vroia să-1 vadă. Gheara pe inimă o încerca
tot mai des şî din cînd în cînd simţea junghiuri între subsuoară şi cotul
stîng. Cînd se lăsa înnegurarea umedă şi grea, parcă numaidecît după
prînzul fumuriu, se vedea pentru întîia dată singură în viaţa ei. O apăsa
pustietatea asta şi nu o slăbea defel chipul Saftei de acum douăzeci şi mai
bine de ani. în cele din urmă, biruită, ar fi vrut să-1 vadă pe flăcău, să-1 audă
cerîndu-şi iertare ; simţea nevoia să se împace cu el.
Timp de două săptămîni el bocăni prin prăvălie, prin bătătură, fui ă
să dea ochi cu ea. îl chemă, ea singură, dar el nici măcar nu-şi ceru iertare,
iar cînd ea, încurcată, începuse să-1 mustre pentru purtai'ea lui, el ii spuse
cu o
261
 colise ca, că totul e sfîrşit. Gog(^a în pat, căci se simţea tot
bolnavă şi se întoarse spre perete, cu ochii în lacrimi. El plecă, cti
pasul otova, nepăsător, înăcrit de mutrele ei. Părea să spună că şi aşa
pierduse prea mult timp. patru ani, cu ea. începu apoi să nu mai vie
pe la han deloc, şi nici simbria nu şi-o mai lua. în cei ciţix'a ani
făcuse oarecare stare, mai ales că şi de la taică-său avea casa şi ceva
vite.
Satul începu să vorbească tot mai mult că Sultana boleşte de
inimă rea. Zăcea zile întregi în pat, cu toate câ baba Du mitra îi tot
spunea, acum cînd văzu că se îngroaşă gluma :
— Nu mai tot sta în pat, bre femeie, nu vezi că tragi a boală...
Uită ce a fost... că eşti muiere în toată firea...
înţelegea bine ce vrea să zică baba Dumitra prin „muiere în
toată firea". Bâtrîneţea o învăluia treptat, ca un giv\lgiu. Singurul
lucru tînăr în ea era ceva străin, era chipul Saftei, dar nu al Saftei
căreia ea îi lua din cînd în cînd, atuncea cînd avea chef, bărbatul, pe
acel Vasile Peştefript, care împlinea şi el azi-mîine cincizeci de ani,
avea mustaţa căruntă şi se cuminţise de-a binelea... ci al Saftei de la
furcăiie, fata bălană şi voinică, in umărul căreia spu nea Maiua lui
Dută Căciuiămare că şi-ar fi rupt logofătul Dobre dinţii. Safta aia
înviase din ruina trupului ei însuşi, se numea Stanca şi îi sta acum în
faţă, parcă dospită de umilinţele îndurate, vrînd s-o pedepsească.
Hora se făcea şi acum lot în faţa hanului. într-o duminică de
noiembrie îşi luă inima în dinţi şi ieşi să privească şi ea. Era o zi cu
soare viu, dar moale, şi după întîia ninsoare fără putere, pămîntul se
zbicise iar. Sultana slăbise binişor şi se subţiase la trup, iar obrajii
traşi îi păreau mai întinşi.
— lo-te fă, auzi In spatele ei pe Riţa lui Drăgan, parcă a
întinerit, a dracului... Să ştii că o să mai aibă fetele de furcă şi d-aci
înainte cu asta.
 Ştia că Riţa, ea însăşi tare îmbătrînită după cele zece sarcini şi
naşteri, spusese asta cu răutate, totuşi îi făcu bine, de parcă-i
tm^nase untdelemn de-1 bun în vine.
îi mai făcu bine şi că nu-1 mai văzu i^e Răducanu prin preajma
Stanchii lui Peştefript. Acum d nu avea oclai
26!i decît pentru Irina fata Riţei, cai^e şi eâ semăna leit cu
maică-sa de pe vremuri. Dar aci Sultana se înşela. Răducanu nu se
domolise deloc, dar acum juca numai cu Irina, ca s -o scoată din fire
pe Stanca, să-i facă in necaz. Cu vi'eo săptămîna înainte se întîlnise
cu Vasile, care se întoixea cu carul cu boi dc la Găeşti. îl oprise aşa
de-a dreptul chîai' în poiana răscrucii, şi-i spuse cam otova şi cam din
senin :
— Ei, ce zici, tată socrule, o facem ?
Peştefript, luat pe neaşteptate, nu răspunse şî îşi scutură
opincile de glod, ca să se mai po^ă gîndi.
— Ei, ce zici ?
— Păi, i-o zic s-o facem, mă, dar să vedem ce zice şi fata...
Altfel, flăcăul îi venea bine în socoteală lui Vasile, că
era de acum înstărit şi nu i se ştia nici un fel de patimă urîtă.
Dar fata bălană şi voinică, întrebată de Măria lui Căciulă* mare,
răspunse cu o vorbă urîtă, care umblă în tot satul :
— Nu-1 iau, lele Mărio, că nu e dă mine. A îmbătrînit în...
spatele babei ăleia.
De ciudă şi mîniat, Răducanu sc scrisese la conac în săp tămîna
aia cu încă trei pogoane, ale lui, pentru anul viitor, şi se hotărîse să
nu mai calce pe la han.
Bucuria Sultanei că arăta mai tînără fusese şi ea înşelă toare,
părelnică. Acasă se privi, dezbrăcîndu-se, şi înţelese. Slăbise, dar nu
întinerise, dimpotrivă. Şoldurile sunt acum mai mici, dar şi mai moi,
paixă adunate subt ea ; pulpele se văd mai subţiri, dar carnea pe
el&~s-a făcut parcă pufoasă, începu să aibă necazuri şi de alt soi. îi
era dimineaţa gura amară şi se cam îneca. Nodul din sînul stîng era
acum o corcoduşă de mare şi lipit de piele.
Iarna fu grea, dar nu numai pentru ea, care era otrăvită de
propiile ei necazuri, ci şi pentru ceilalţi din sat. în vat^ă, bucatele se
făcuseră puţine şi de aproape douăzeci de ani, de cînd cu pravila asta
nouă, care le pusese grumazul în jug, oamenii merseseră din rău în
mai rău. Ei se înmulţiseră bine, dar în Zăvoiu Dihorului nu se mai
ridicase nici o casă nouă în afară de căsuţa Sultanei, iar cele vechi se
năruiseră incet, încet şi oamenii trăgeau tot mai mult spre bordeiele
din Vadu Rău. Vitele, care erau nădejdea oamenilor, se împuţinaseră,
căci pădurea se tăiase şi proprietarul nu mai clasase pentru pă.scut
decît suhatul din marginea eleşteuloi
263
haturile dintre lanuri, marginile de drum. După uciderea lui
Medelioglu, cînd intrase spaima în boieri, toţi cei din sat nădăjduiseră că
lucrurile sc vor mai îndrepta, căci vechilul caro scotea şapte piei de pe ei
spunea mereu că nu o face de la el, că şi el înţelege, că e om simţitor, dar că
aşa îi cerc boierul. Acum, cînd era arendaş, uitase însă de tot, şi nu-i lăsa
nici să răsufle măcar. Era grăbit să facă avere, căci nu ştia cît ii vor mai lăsa
moştehitorii moşia.
II
Sultana chemă pe baba Dumitra, cînd o văzu trecînd prin dreptul
ferestrei, bătînd cu sfeşnicul mic de alamă de pe masă în tăblia patului, căci
îşi simţea gura uscată şi nu putea sa strige.
— Lele Dumitro, văz că s-a mai potolit hărmălaia din faţa hanului. O
fi plecat alde Toma ?...
— Mai ştiu io ? Văz că oamenii n-a plecat... Să cinstesc mereu. Să
vezi... zice lumea că a scăpat dă clacă şi o să capete pămînt. Acum io nu
ştiu... da' aşa zic ei, că a scăpat dă clacă.
Sultana îi luă vorba, întărîtată, căci pe ea claca şi toate
astea nu o mai priveau :
— Cheamă-1 aici pe Toma.
 Omul se ivi în prag, dădu bună ziua şi rămase aşa în-cui'cat,
mîngîindu-şi mustaţa subţire şi căruntă în răspăr. Ea aşteaptă să-1 audă
vorbind, dar el tăcea mereu.
— Ei, Tomo, ce s-aude ? Ai vorbit iar cu ea, joi cînd ai plecat ?
Tăcea mereu, stingherit de ceea ce ştia că are i>a t>puna. Pe urmă,
după ce întoarse o cană goală răsturnată pe masa, trebui să răspundă :
— Mult nu, măi femeie, că eram şi io pă picior dă plecare, Safta era şi
ea obosită, că abia venise dă la seceră, nu mai prididea robotind prin casă.
Da' tot i-am vorbit. I-am spus iar.
— Ei, şi cc-a zis ?
— Tot ca mai înainte. Că s-o las în pace, că n-arc copil dă dat.
— Aşa ţi-a spus ea ?
— Aşa mi-a spus.
2 64
I
— Nu i-ai spus că dacă-mi dă fotiţa am s-o cresc aci, la han, şi-am s-o
înzestrez ? întrebă femeia cu glasul înmuiat ie amărăciune,
— I-am spus, cum să nu-i spui ? A zis că n-are nevoie <lă zestrea
dumitale. Că nici n-a înţărcat-o încă. Că aşa cum
i-a făcut oa zestre singură, o să-şi facă şi fata, dacă o creşte . i dacă o fi
harnică.
Abătută şi istovită de singurătate, de nopţile fără somn, Sultana sc
gîndise să înfieze unul din copiii Saftei, care avea hei cu al lui Cf>dan. I^a
început ea se amăgea cu gîndul că va face astfel un bine fetei şi nepoatei lui
Găman, dar Sofia ea neagră, cum îi tot spuneau, neîmpăcată în nici un
chip, ici nu vrea să audă de aşa ceva şi-i trimisese de la început orbă că ca
nu are copil de dat. Sultana îşi dete seama că lai mult oi înseşi vrusese să-şi
facă bine dtxiît altuia şi stă-ui, rugîndu-se do data asta, dar şi acum, a treia
oară, Toma îi adusese acelaşi răspuns biciuitor.
Safta. Safta cea neagră, se măritase de Sîntă Mărie, :um doi ani cu
Codan al lui Predoiu, fostul ibovnic al Sul-Acesta era pe vx^emea aceea,
acum opt ani, un flăcău clupcş, foarte căutat de fete, care-i plăcuse mult
feaieii coapte dc treizeci şi şase de ani, dar ea nu voise să so mărite el, nu
ţinea să se lege. De ciudă el s-a însurat cu Dobrita, ►ra cea mai mică a lui
Stanciu şi a Lichii, copiii lui Cluţu, •ul satului. Se vede că n-avea noroc
Cluţu cu fetele lui, Ici la cîţiva ani după ce Lica şi Restea fuseseră ucişi la
han, muri şi fata de-a doua, dintr-o facere, lăsîndu-1 pe Codan ^ăduv cu o
fetiţă. Fuseseră la muncă la praşilă, într-o zi din cam burniţa uşor şi se tîrau
palele de nori peste nuci, o apucară durerile naşterii, care altfel fu destul de
>ară. Se vede însă că tă\'ălindu-se pe pămînt sau cine ytie cum, din pricina
necurăţeniei locului, biata Dobriţa s-a îmbolnăvit de o boală care, după trei
zile de chinuri cumplite, a dus-o în mormînt. Codan alergase numai să-şi
scape femeia şi trei zile de copil nu a putut vedea nimeni, aşa că — era o
fetiţă — a rămas în seama Saftei, care o îngrijise din cea dintîi clipă. Aceasta
era foarte săritoare în asemenea împrejurări. După cc i-a crescut-o dc opt
luni, de i-a scos-o din iarnă, ducînd-o înfăşurată în cîrpc^ şi suman să sugă
po la vreo două muieri cu co[)ii de ţîţă şi i-a lu'ănit-o apoi cu
265 dumicat din gura oi. Codan s-a gîndit câ o asemenea
temeioJ fie şi urîtă, dar harnica şi inimoasă, i-ar trebui lui, Omull
avea treizeci şi doi de ani, iar fetiţa numai doi. El nu putesl uita că
avusese şi un băiat, care-i pierise opărit cînd aveaf trei ani, căci se
răsturnase peste el ceaunul în care fierbea fasolea. Ieşiseră la muncă
pe ogorul boieresc şi-1 lăsaseră închis în casă cu ceaunul pus pe vatră
la foc potolit, să fiarbă mult şi pe-ndelete, că era fasole veche cu
bobul ca piatra.
Pe Safta satul o socotea fată bătrînă, şi pe deasupra mai era şi
atît de urîtă şi bolnăvicioasă, de se mira lumea de unde scoate atîta
putere ca să ducă toate treburile pînă la capăt, mai ales că mereu, de
cum sf îrşea, se apuca de altceva nou, fără răgaz şi fără odihnă.
Codan îşi lăsase bordeiul lui, care era alături, şi se mutase în
căsuţa ridicată de Safta cu miinile ei. Aveau acum, ăştia de acum
împreună, un băiat de un an şi opt luni şi o fată de şapte luni. Pe unul
dintre aceşti doi copii ar fi dorit amarnioj sâ -1 înfieze acum Sultana,
dar Safta, mînioasă, nici nu vrea s-audă. Fusese o întreagă poveste cu
mutatul Saftei în căsuţa cea nouă. îşi amintea, sf îşiată de mînie şi
durere şi acum, de noaptea aceea de toamnă, cînd zdrobită in
picioar^ de logofătul boieresc, fugise buimacă şi zăcuse pe un ţol, lai
uşa bordeiului pînă a doua zi, cînd s-a întors cu carul, de lai deal,
unchiu-său. A ridicat-o şi a adăpostit-o în bordei, unda ea a rămas de
atunci gospodină neobosită, sporind totul. J
— Cum să-ţi iau casa, unchiule, că e casa dumitale ? Mă bate
Dumnezeu, Şi ochii negri i se umplură de lacrimi.
— Fa, muiere, e casa ta, că tu ai ridicat-o dă la pămînt^ cu
mîinile tale ai ridicat-o. Ai tăi şi stupii, că tu i-ai înmulţit; Al mult,
dacă vrei, să-mi dai să duc, din cînd în cînd, cîte puţină miere şi
două-trei ocale-dă ceară, acolo... lui Damian şi neveste-sii. ^
Şi astfel Toma, care şi aşa locuia mai mult la fecioruţ lui în
Bucureşti, pentru cît sta aci la Vadu Rău se aşezasei iarăşi în vechiul
bordei, pe care Safta îl făcuse ca nou şi-1 văruia mereu, ţinîndu-1
curat ca un pahai\ i
încercase de fiecare dată să-i arate muierii că ar fi bine dacă -1 dă
de suflet şi pentru copil, care o să se trezească mai tîrziu cu oarecare
stare, căci în afară de căsuţa de lîngă zăvoi, vecină cu Ion, Sultana
avea şi la han multe lucruri de *preţ şi două salbe — una pe trei
rînduri, care i-ar fi ră-j jiias, fix^eştCa copilulu i. Dar Şafta se arăta
neînduplecat^. JI
IHM'A 7.1 IJ "VlIMSTÎtr
1
Sosiţi in Bucureşti, Bălwscu şi Arăpilă. după ce so în-tiiră şi cu
Nicolae Golescu şi Costache Filipescu, mcrserâ ipreună la Postelnicie, unde
marele postelnic Herăscu-Năsturel, foarte prietenos dealtfel, încredinţa
noului secretar ' al statului, căci acolo avea să fie sediul Secretariatului dv ^
stal, cancelai ia. odată cu sigiliul cel mare al ţării. Era sîmbătă după-
amiază. Pe Bibescu nu putură să-1 vadă. Era plecai la palatul cel mare al
Brâncoveanului de la Mogoşoai?-, pe care Zoe Bibescu, piima lui nevastă, îl
moştenise de la Grigore Brâncoveanu, care n-avea moştenitori, el fiind ulti
mul descendent al Brancovenilor. şi o adoptase pe ea. Pa-
17 latul fusese restaurai în 1832 de soţia banului, bănoasa Safta I
Brâncoveanu, o femeie de inimă, a cărei amintire o va purta ^ mai tîrziu
satul şi pădurea Bănoasa, ca şi spitalul Brăncove-jnesc întemeiat tot de ea.
Despărţit oarecum dc Zoe Mavro-cordat-Brâncoveanu, internată într-o
casă de sănătate, Bi
Îbescu îi confiscase toată averea, chipurile pentru copiii p* re îi avea
cu ea. Toată ziua oameni şi trăsuri dv casă făcură drumul dus intoi:s la
Mogoşoaia, dar Bibescu însuşi nu veni in capi-lă, trimiţind vorbă că de
vreme ce familia Iui e la Cimpu* ng, vrea să petreacă ziua de duminică afară
din oraş, ftrit căldura dogoritoare. încuicaţi puţin de ziua de sârbă-are,
membrii ministerului aşteptau. De fapt, altceva pre-itea ace.st du-te-vino
între oraş şi Mogoşoaiit. dar loată U I A de duminică nimeni, afară de cîţiva
iniţiaţi in sccictul l»r ce se puneau Ia cale, nu 'bănui nimic
împrejurările făcură ca ăl dinţii act de dreptate al lui MUcescu, în
calitatea lui de membru al minister ului révolu*
2G7
ţionar, să fie, datorită lui Aristia, eliberarea Frusinicliii,
Fostul profesor al Şcoalei de declamaţie şi director alj
„Filarmonicei" încercase încă de vineri noaptea, înflăcăraţi şi
înnebunit de izbînda revoluţiei, s-o scoată pe actriţă de^ la
închisoare. I se păru că va fi cu putinţă acest lucru chiar odată cu
eliberarea lui Costache Rosetti, dar acesta fusesO] ţinut la Agie, pe
cînd ea fusese predată judecăţii militare.j Neliniştit, neobosit încercă
şi aci, dar se lovi de atitudinea hotărîtă a lui Odobescu. Acesta
pretindea că tînăra femeie şi cei trei descreieraţi se făcuseră vinovaţi
faţă de persoana domnitorului însuşi şi deci numai domnitorul avea
aci ultimul cuvînt. Rugat stăruitor de Aristia să supuie lui vodă ce -
rerea ei de eliberare, Odobescu socotea că această propunere ar fi o
necuviinţă faţă de vodă, căci l-ar sili să intervie personal acolo unde
el a dat .mandat unui colonel să facă instrucţia cazukii. Acum numai
tribunalul militar mai poate hotărî. Tot ce obţinu în noaptea de vineri
fu o oarecare în-dulcu'c a regimului de la cazarmă, pe care i-o făgădui
Voinescu I. Acesta îi îngădui, chiar, s-o vadă în seara aceea, mergînd
împreună cu el şi poruncind vagmistrului să fie cuviincios cu
arestata.
Fireşte că în restul nopţii, Aristia nu mai putu să închidă ochii,
mistuit de tot felul de gînduri şi bănuieli. încheierea la cai^e ajunsese
îl umplu de deznădejde. Dacă vodă ţine ca atentatorii să fie judecaţi
de tribunalul militar înseamnă că ţine ca ei să fie neapărat
condamnaţi la moarte, deşi Constituţia a desfiinţat pedeapsa cu
moartea.
încă înainte de prînz alergă la Nicolae Golescu, ministrul
trebilor din lăuntru, pe care-1 găsi nu la Palatul Adminis trativ, unde
era acum sediul ministerului, ci la Vornicie. Ei^a înflorit de'
satisfacţie, puţin cam înciuxat, căci nu ştia cum să-şi înceapă
activitatea de ministru* mai ales că vodă nici nu-i chemase încă
pentru depunerea jurămintului.
Toate stăruinţele lui Aristia se văduvă zadarnice.
Dragul meu, îmi pare destul de rău, dar nu poci faci

■
nimic... Bibescu a devenit un principe constituţional şi ca atare
persoana lui e sacră şi inviolabilă (Sa persomie est saa^ee et
inviolable). Atacurile împotriva lui depăşesc competenţa unui
ministru. Trebuie ca judecata să fie lăsată să-ş! urmeze drumul.
— Dar e nevinovată^ domnule, nu înţelegi ? E absolul
nevinovată ! stărui cu deznădejde fostul actor, trîntînd pt biroul cu
margini aurite, fără nici un dosar pe cî, ciocănelul
263

I
 că ;tigongului. Colonelul Voinescu însuşi mi-a spus că e nevino-
vată... De ce ar mai suferi de prisos ?... lata, e a treia zi de cînd e
închisă...
Nicolae Golescu, deprinsese, încă de pe cînd era colonel
aghiotant al lui Alexandru Ghica-voievod, fineţurile curtea nului şi
abilităţile camarilei. îşi spunea că n-ar avea nici un sens să ia el o
măsură, cea dintîi ca ministru, pe cai-e jude cătorul de instrucţie nu
vrea, sau nu are curajul s-o ia. Dar, fireşte, nu-i puteau mărturisi asta
înspăimintatului şi stăruitorului prieten al actriţei. Se mulţumi cu
vagi cu\ânte de mîngîiere, care nu răcoreau nimic, ca un pahar de apă
caldă.
— Se va vedea desigur la judecată că femeia n-are nici o vină...
în orice caz, comisaml învestit cu mandat, colonelul Voinescu I, are
drept s-o elibereze, dacă el găseşte asta de cuviinţă. într-adevăr, dacă
spune că c nevinovată, de ce n-m^ face numaidecît acest lucioi ?
Aristia înţelese, din acest „spune", că el, Nicolae Golescu, nu
crede în sinceritatea colonelului şi dintr-o dată deveni pămînt iu la
faţă ; atunci ministrul îşi mai înmuie şi mai mult glasul, socotind că
astfel va fi mai cald :
— Dragă prietene, te înţeleg foarte bine... Frusinica este o fată
plină de calităţi şi eu însumi am foarte multă admi raţie pentru ea.
Crede-mă că sufăr şi cu odată cu dumneata. Dar ce vrei ? Legea e
lege...
Spusese ultima frază cu o involuntară asprime. Devenise nervos,
nerăbdător la gîndul că ar putea să intre în cine ştie co complicaţii
din pricina acestei femei cam descreierate,
Cînd auzi că a sosit Nicu Bălcescu de la Goleşti, în timpul
prînzului, bietul Aristia nu mai avu decît un singur gînd : să-i
încredinţeze lui soarta Frusinichii. îl căută acasă, dar uu-1 află ; nu-1
găsi nici la cancelaria sigiliului. Dădu de el abia către nouă scara, şi i
se spuse de către secretar că e într-o conferinţă, chiar cu Nicolae
Golescu, cu Herăscu-Năsturel, noul ministru al finanţelor, cu Alecu
Golescu şi eu Ilosetti, acum prefect al Poliţiei, Izbuti sa-1 fc^că pe
secretar să-i ducă un bileţel, în carc-i cerea disperat voie să-i spuie
cîteva cuvinte. Nu era o conferinţă oficială, ci numai un fel de taifas
ministerial, căci oamenii erau nedumeriţi de cc nu sunt chemaţi să
depuie jurămîntul şi aşteptau mereu un semn de la vodă, cu cafele
dinainte, fumînd ţigarete cu carton lung, ruseşti, oferite de Nicolae
Golescu. Bălcescu îl pofti pe Aristia înăuntru ca să-i spuie despre ce e
vorba. Acesta de cum intră, buc uros ^că sunt şi alţii de faţă, îşi ai'ătă
pri-
209
cina suferinţei» voibind insa tot timpul nuniai pentn. ce9cu_
Amintirea dm|;ostet din vTtMnea adolescentei adut pc buzele subţiii ale
fostului iuncikr un suria strâpezit, in-muiat doar de melancolia ochilor
mari, acum deloc oblici Lui Aristia i se păru câ a niment riu şi de data asta şi
înmuiat, începu sâ piardă şii*ul vorbelor. Nu mai ştia ce s. .spună, cind ¡1
văzu pe Bălcescu intorcindu-se foarte hotar i; către ceilalţi, (urivindu-l in
ochi insă pe Nicolae Golescu.
— Intr-un stat constituţional nu există mai multe felui de justiţie. E
numai una singuri justiţia poporuluL.. Cri mele politice se judeca numai de
un tribunal al poporuluL Arestata nu poate rămine pe mina şefului oştirii.
Trebui»^ adusă neîntîrziat la Poliţie... La Vornicie, dacă vrei, donmul>
ministru al trebilor din lăuntru, trebuie să dai poruncă fie adusa Eufrosina
Băl-Ceaurescu, ca să fie subt controlul dumitale...
In această clipa chiar, secretarul mtiă cu o saisoarr spunînd că e un
raport grabnic trimis cu un lipcan de câtr» cîrmuitorul judeţului Piahova.
• Nicolae Golescu lua scrisoarea pe loc, bucui^os că astfe) il întrerupe
pe Bălcescu. Pe măsură ce o citea se încruntii nedumerit, ca şi cind ai- fi
fost o ameninţare pentru eL
— Au fost aiestaţi atentatorii...
Surprinderea fu atît de mai'e, că toţi înccpuia sa sc agite afiU'ă de
Bălcescu, care râmase cu braţele încrucişate la piept
— Citeşte tare. il îndemnă Alecu Golescu pr mînistm, şi ace&ta citi :
 ..Astâ-noapte a luat ştiinţa Cîrmuirea de la subtcîrmuitorul plaiului
Telcajenului, că în Tîrgul Văleni au prins pe cei doi din cei fn-!»emnaţi în
porunca cinstitului Departament, nr. 29 05 şi anume :
Alecu Paleologul şi Dimitrie Kretzulescu, nmîndoi în costum pros( ii
călări... că, dlndu-le în urmă de la satul Drăgâneşti, unde s-au ivit... i-au
luat la goana şi, împănind cu dorobanţi drumurile ce urc^ Ia munte, î-au
strîmtorat de a se depărta prin păduri şi poteci, încît au fost siliţi a năvăli in
Tîrgul Văleni, unde şl s-au prins de subtcîrmuitorul local...'*
Nicolae Golescu nu citi pînă la sfirşit. Se mulţumi -ă spuie :
— Semnează Filipescu.
Atunci Bălcescu, mereu cu braţele încrucişate H ntrebâ acum cu
privirea puţiq oblică :
21

I
I

la au
UÍ-
— Aceşti oameni îţi vor fi trimişi azi, mîine... Ce-ai de gind să
faci cu (Â ? Crez că nu vei face greşeala să-i predtu arnoatei ?
Nicolae Golescu i'ăspunse hotărît, căci era acum vorba de o rudă
a sa, Dimitrie Kretzulc^u.
— A, nu, asta nu ! Vor rămîne arestaţi la Vornicie.
— Atunci, cu atît mai mult nu o vei putea lăsa pe biata actriţă
arestată în seama unui vagmistru.
Fu greu să se înţeleagă dacă Bălcescu se gîndea la vag-îiiistrul
adevărat, sau la colegul său din minister, colonelul Odobescu,
încălzit. Costache Rosetti declai^ă că se va duce numaidecît cu
oamenii necesari să ridice pe Frusinica de la cazarmă şi să o ducă la
Poliţie. Aristia se oferi să aducă numaidecît o gardă revoluţionară, ca
să-1 întovărăşească pe Rosetti. Aşa îşi începu el cariera de fruntaş
comandant la Gvardia Naţională.
 Simbătă către seaiă apăru şi întîiul număi- din ziaiail lui
Bosetti, Pruncul Roman. Era abia mai mare ca o pagină de carte
bisericească, tipărit cu litere chirilice, cum se tipăresc îndeobşte, şi
avea în frunte un articol entuziast :
„Trăiască România Liberă/- Frati Români din toate clasele! lata
aurora libertăţii, iată ziua fericită, ziua de mult dorita, ziua mult
aşteptată cu atîta înfocare, ziua în care v-aţi arătat vrednici de stră-
moşii voştri, vi'ednici de numele de român...'"
Şi aşa mai departe. Alt articol e un apel ;
„Către fraţii noştri din Moldova. Uniţi-vă cu noi, fraţi de dincolo
de Milcov...''
Tot sîmbătă seara o „geamală'^ cît turnul Colţei străbătu din
nou podurile oraşului, în cinstea revoluţiei, urmată de o lume
nebună, care se îmbulzea în jurul ei. De doi ani^ jocul geamalelor pe
uliţă era oprit cu străşnicie de Agie. Păpuşa uriaşă fără cap, cu două
feţe ale trupului tunflat cu cercuri de butie, împopoţonată în rochiile
ei, juca după isonul cimpoiului, deasupra mulţimei care chiuia.
27 1
Ministerul fiind înştiinţat printr-un aghiotant că poate lucra
fără jurămînt, duminică după-masă, pînâ noaptea tîr ziu, Bălcescu a
lucrat la Palatul de ţeremonie, fostul palat al Goleştilor, transformat
împreună cu celelalte două mari clădiri de lîngă el în Palat
Administrativ, redactînd o scurtă cii'culară câtime toţi consulii
gxivernelor acreditaţi în Bucureşti, anunţînd de schimbarea organică
în conducerea Ţării Româneşti. îi vestea că le va comunica neîntîrziat
punctele noii Constituţii pe care şi-a dat-o poporul. A redactat de
asemenea o scrisoai'e de acreditate a lui Dumitru Brătianu în calitate
de agent diplomatic pe lîngă guvernul ^ Austriei la Viena. Se propuse
şi numirea lui Ion Maiorescu la Franck-furt, unde era dieta
Imperiului german, Arăpilă, îndemnat ieri de către Nicolae Golescu
să plece ca agent la Paris, declară că deocamdată nu vi'ea să
părăsească ţara şi că socoate că-i mai bine să-şi amîne plecarea.- Fu
de aceeaşi părere şi Bălcescu. Amîndoi privesc pe fereastră mulţimea
care se plimbă pe la nouă seara, în rînduri înghesuite, mulţi cu facle
şi steaguri în mînă, pe Podu Mogoşoaiei. La etajul cel scund al
clădirii celeilalte din curtea ca un maidan a palatului, unde e încă
Vornicia cea mare, înainte de a fi mutată în casa încăpătoai^e a
Romanitului, ei zăresc lumină şî trimit un aprod să vadă dacă e
Nicolae Golescu acolo, căci acesta a hotărît să lucreze deocamdată la
Vornicia veche. Le trimite vorbă că se află în cănţălaria lui şi că
bucuros ai' vrea să-i vadă, dacă ei se ostenesc să vină pînă acolo, căci
el are cîteva circulare de redactat către administraţiile de judeţe.
Cînd au tăiat, pe la două noaptea, curtea luminată de facle ca şi
de felinare, lumea de pe Podu Mogoşoaiei, care fierbea încă, l-a
recunoscut pe Bălcescu şi nu mai conteneşte nici acum cu vu^alele.
Trebui să apară împreună cu Arăpilă şi Golescu de cîteva ori la
ferestrele de sus ale Vorniciei, mulţumind cu un salut stîngaci al
mîinii.
Salonul cel mare al Vorniciei e mobilat cu resturi din vechiul
mobilier al casei Goleştilor, mutate acolo cînd această casă,
transformată de Alexandru Ghica în palat domnesc, fusese înnoită
de-a binelea. Era un fel do garnitură, făcută în ţară, imitaţie
aproximativă, grosolană, de stil Louis XVI. Masa de nuc a lui Nicolae
Golescu avea margini poleite şi îndoite ca nişte cifre. Nicolae Golescu
îi pofti pe o canapea
* In ediţia 1955, greşeală de tipar : „guvernele" (n. ed.).
272

1
e
ii
e
e
d•
n it
 i-
'e e. le :e te lă

I
in tă
iC,
tă 11.
ea
CU spătar brodat şî spuse unui aprod să le aducă, acolo, cafele-
Dorind să-i facă poate surpriză şi plăcere lui Bălcescu, Nicolae
Golescu îl întrebă dacă vrea să-i vadă pe cei doi atentatori care se
găsesc într-o odaie alăturată. Bălcescu ridică din umeri plictisit. E şi
Frusinica acolo, într-altă odaie. Azi-noapte a dormit acasă la ea,
învoită pe chezăşia lui Aristia. Ar vrea s-o vadă măcar pe ea ?
Bălcescu ridică din umeri tot atît de rece. în schimb, întrebă nervos :
— Ce e cu Bibescu ? Nu l-a văzut nimeni de cînd a semnat
Constituţia. La Mogoşoaia e singur, căci şi-a trimis de trei săptămîni
familia la Cîmpulung de frica holerei.
Această epidemie de holeră e, dealtfel, şi gi'oaza noului ministm
al afacerilor din lăuntru. Faţa lui roşcată este crispată de durere cînd i
se raportează cît s-a întins molima.
— Avem pînă azi la o populaţie de o sută de mii de oameni, cît
are Bucureştii, peste şapte sute de cazuri de holeră, dintre care o sută
cincizeci mortale. La Ploieşti, Brăila, Călăraşi şi Giurgiu, peste opt
sute de cazuri, cu aproape două şute de oameni răpuşi.
Arăpilă se strîmbă de furie, se ridică întărîtat de pe scaunul cu
spătar înalt.
— Bibescu a făcut tot ce a putut ca să ascunză adevăruL De
aceea pesemne nu s-au putut lua măsuri. Alecu Villara şi lancu Manu
au tăgăduit tot timpul că am avea holeră în ţară,
— Â propos d e Alecu Villara şi lancu Manu, ia uite ce adresă
am primit acum, printr-un lifJcan care a venit anume cu o căruţă a
poştei, pornită azi la şapte seara de la Giurgiu. Nicolae Golescu caută
surîzînd printre hîrtiile de pe masă şi apoi le dă ca să le vadă de
aproape.
Arăpilă, nedumerit la început, citeşte cu voce tare :
f.Onorahilului Departament din Lăuntru Magistratul şi
poporul Român al oraşului Giurgiu
D. Alecu Villara, împreună cu ginerele d-sale, d. Scarlat
Kretzulescu, viind astăzi, aici în Giurgiu şi uneltind prin felurite
mijloace a urni poporul în potriva libertăţii, şi neputînd pe
altcinevaşi trage în parte-le decît numai pe d. Căpitan Cociturov cu
miliţia, din cari ofiţerul Cuţarida a scos pistolul, vrînd a da în
Petrache Michăescu, carele cu pericol a scăpat, năvălind miliţia cu
armele in mînâ, de au rănit chiar pe Prezidentul de maghistrat şi
alte zece ce sînt în pericol. Şi pentru că atît pomenitul Villara, d.
Michail Cornescu şi d. loan Manu ce au pasporturi fără dată şi subt
numire de consuli nemţeşti...''
273
Arâpilă se înti'erupc şi izbucneşte :
— Auzi, oameni prevăzători, işi făcuseră paşapoarte fără dată.
şi cc^o ti asta „sub numire de consuli nemţeşti" ?...
Dar Nicolae Golescu îl îndeamnă să citească mai departe.
...,.şi subt numire de consuli nemţeşti, uinbîc'i a se slrec-ura şi
a trece cu vaporul în străinâU'iti, pe care pasporturi d. Cîrmuitor le
acordeiiză ca bune..."
— Ce cîrmuitor e acolo ? întreabă, intrerupîndu-se iar, Arăpilă.
— Citeşte mai departe, că îţi spui pe urmă.
„...şi d._Cocilurov ce dinU-acestea se înţelege că a fost
inlotdeauna în contra libertăţii Romanici. Ie-a dat ajutor de au
ridicat miliţia şi au dat în popor. vru\sind sînge... Cu într-adins
stafelă popolul cere şi roagă pre Onorabilul Departament ca să
binevoiascâ ii face grabnică punere Ia cale pentru liniştea de caro
popolul are necesitate, fiindcă intr-acest minut .se află oraşul sculat
în pericol şi xn piciotu'e, cu tri-milere de gvardie de acolo, fiindcă,
cum se încredinţează, şi d. Cîrmuitor e un vederat partizan. Iar pe
de alta să dea ştiiniă, dacă pomeniţii pot a se folosi de voiagiul ce
voiesc a face într-acefrt timp, cînd popcHul poate are necesilale de
fiiaţa d-lor.
Prezid. C . Popovici
irgiu; 13 iunie 1)148... Nr. 'Mu/'
Nicolae Golescu îl întregeşte :
— Urmează semnătoriîe cetăţenilor ; D. Oprescu, Du mitru
Minea, Stoian... şi multe altele, împreună cu toată obştea
orăşenească.
Bălcescu se priveşte şi el, uimit, cu Arăpilă.
— Cînd au fugit din Bucureşti ?
— Ieri dimineaţă. într-o braşoveancă, ascunşi in două butoaie.
în care fusese mai înainte zahăr.
— Şi cine este cîrmuitorul care ia drept bune paşapoartele fără
dată pe care le prezintă ei ? întrebă iritat Arăpilă, ridicîndu-sc de pe
scaun.
Nicolae Golescu rîde, cu faţa lui de (ap. joşcată :
— E chiar Costache Alecu Villara.
Bălcescu se ridică şi el de po canapea cu o strîmbă-tură de silă :
— Scoate-1 de-acolo, scoate-1 afară numaidecit
274
Dar Nicolae Golescu il opreşte. îl amuza iiutarea lor şi face un
gest care spune că mai are şi altele.
— Staţi, că am aci şi raportul lui Costache Alecu Villara, al
cîrmuîtor ului. E mai lung... Vă citesc numai părţi din el. Şi citeşte el
însuşi :
„13 iunie 1348, Giurgiu, Nn 3542
Cinstitului Departament din Lăuntru Cirmuirea Judeţului
Vlaşca
...Tot astăzi, sosind în oraş mai multe feţe a trece cu vaporul la
apele minerale, se numără şi loan Manu cu Michalache Cornescu .şi,
pe la ceasurile aproape cinci după prînz, Cirmuirea s-a văzut împre-
sorată de cei mai mulţi orăşeni, aflaţi pînă acum cu numirea de bir- J
nici plugari...- J
— „Aflaţi cu numirea de birnici plugari" ?... Asta îmi place !
hohoteşte amar Bălcescu.
,...,Precum şi din clasul neguţătoresc, în fruntea cărora sta Pre-
zidentul magistratului Grigore Popovici şi profesoru şcoalei Zaharia
Boerescu, precum şi alţi tineri, cerînd paşaporturile lui loan
Manu
cu stăruinţă, care li s-au şi dat ; în urmă au trecut la locuinţa
Ma-
nului, fiind observate paşaporturile că n-au zi şi lună, au vrut
su-l
aridice...
...într-acest prilej a sosit şi Căpitan Cociturov cu soldaţi de ai
joţii înarmaţi cu puşcile... dar iuţindu-se norodul cu căpeteniile
lor.,.''
— Stai, îl întrerupse iar Bălcescu, şi pe urmă subli niază,
surîzînd, ridicînd un deget cu tîlc, silabiseşte, înve selit amai' :
iuţindu-se norodul", zău, nu e rău.
Rid toţi şi Nicolae Gol|^cu tei^mină fraza :
...„Iuţindu-se norodul cu căpeteniile lor... au împresurai
C'apilanu), i s-a scos sabia din teacă şi au dus-o la magistrat..."
Apoi se mulţumeşte să rezume :
— Pe urmă, căpitanul s-a întf )rs cu soldaţii care au îm puns cu
puştile şi spăngile mulţimea... ..făcînd sîngerături, dar fără primejdie
de viaţă", .scrie cîrmuitorul acesta Villara.
Apoi citeşte din nou :
...„Prezidentul iarăşi retrăgîndu-se la magistrat a poruncit
sunetul tobei pe uliţe şi îndată s-a adunat publicul cu ciomege şl
armături gata in răzbunări sîngeroase, a venit la lancu Manu, l-a
ardicat
 275 silniceşte şl l-a dus la magistrat, unde şi acum sc aflâ, şi unde l-
axn luat sînge pentru oarecare turburâri cc i s-au pricinuit..."
— l-au luat sînge ? sc încrunta Bălcescu. Ce vrea să spuie ?
— Este probabil că a avut un atac de apoplexio şi i-a luat doctorul
puţin sînge, spune Arăpilă care zîmbeşte acrişor.
— La sfîrşit, lămureşte Nicolae Golescu, sunt, uite-le aci, semnăturile
:
A. Villara şi secretat A, A. Teodorcscu**
Arăpilă îşi arătă dinţii albi într-un hohot de rîs :
— Ceea ce c uimitor aci este pudoarea cu care cîrmuitorul judeţului
Costache Alecu Villara nu pomeneşte un cuvînt că între cei arestaţi este şi
Alecu Villara... |
Bălcescu a rămas pe gînduri şi po urmă ciocăneşte cu degetele în
masă.
— Numeşto-1 numaidecît po primar, po Grigore Popovici ăsta,
administrator al judeţului. E omul care ne trebuie acolo...
— Negreşit. Dar aş vrea ca întîicle noastre deerulo sâ fie acelea pc
caro Ic-am hotărît în comitetul Frăţiei"... Del aceea v-am chema aci, să le
redactăm împreună. ^|
Bălcescu se aşază bucuros la masa cu aplicaţii ca o bro-1 derie de aur
şi scrie textul primelor patru decrete alo re-? voluţiei. Unul arată că steagul
naţional va avea trei culori, l albastru, galben şi roşu, alt decret desfiinţează
toate rangu-^ rile civile, un al treilea desfiÎBiJcază cenzura, al patrulea ^
decide înfiinţarea Gvardiei Naţionale. Pe măsură ce un de- j cret e scris, îl
citesc toţi trei şi îl semnează.
— Aş vrea să le dăm afară chiar mîine, că, iată, mîine j este a patra zi
de cînd suntem la conducere şi n-am dat ^ nimic. Dar nu poci să le dau fără
Bibescu... se plînge Nicolae Golescu.
— Ei, co e cu el ? A fost cineva la Mogoşoaia, acolo la el ? vrea să ştie
Arăpilă.
— N-a primit pe nimeni nici ieri, nici azi... decît pc Odobescu.
— Şi Odobescu cc spune ? Co gînduri grt:lr are
 Bibescu ?___________________________^_________________ ^
270
I I

ti
— Colonelul o cum ştii, foarte tăcut.,, Şi-a luat azî-noapte feciorul, pe
Alexandru, şi a plecat cu cl la vînătoare la Lehliu. Zice că vrea să-1 înveţe să
tragă cu puşca... M-a poftit şi pe mine, dar i-am spus că am dc lucru. A
stăruit mult, dar a trebuit să-1 refuz.
— Alecu e un băiat foarte bun, dar la paisprezece ani arată mai multă
tragere de inimă pentru carte decît pentru uniforma militară^ Nu va putea
scoate tată-său niciodată un ofiţer din băiatul ăsta, e de părere Bălcescu. Şi
po urmă se întoarce ii'itat spre l^icolae Golescu : Dar unde e Rosetti, vorba
aia, ministrul Poliţiei ? Eu nu l-am văzut de aseară. Poate că are să ne spuie
şi el cîte ceva. O fi ştiind el ce e cu Bîbesou !
Arăpilă ştie unde e Rosetti şi dă lămuririle cerute :
— A plecat azi-dimineaţă la moşia unui prieten, lîngă Bucureşti, cu o
societate muierească. Deşi s-a însurat, declară că adoră sexul frumos şi nu-i
poate refuza omagiile sale. Spune că e sublim să petreci în compania
sexului frumos. Aşa spune el, se apără Arăpilă, zîmbind cu şiretenie.
S-au despărţit tîrziu de tot, cînd tot cerul era trandafiriu spre răsărit
şi peste livezile bucureştene căzuse un fel de rouă binefăcătoare. Praful pe
unele uliţe era ca o plapumă adormită şi ea. Nici cîinii nu mai lătrau.
Arăpilă constată că mai trecu o zi revoluţionară :
— Azi e luni, Nicule...
*
♦
NEGLSTOUIl L A IMITROPOLIT
Peste vreun ceas, nu mai tîrziu, cînd încri spre răsărit norii erau
încremeniţi în umbre pufoase, roşiatice, în aşteptarea soarelui, o
delegaţie de negustori, în frunte cu Pavli cioni, Hagi Curţi şi
Dobrovici se înfăţişară diaconului d* serviciu de la palatul mili-
opolitan. Acesta, spîn. deşirat şi somnoros, îi asculta fără pic dc
bunăvoinţă.
— Nu poci să scol la ceasul ăsta pă inaltprcasfinţitu... îi era frig
se vede din pricina că se sculase dintr-o dată dir. somn şi-şi petrecu
mîinile în mînecile anteriului.
Pavlicioni se i^ăsti la el furios :
— Ascultă, părinte, că nu e glumă ! Trebuie să vorbim acum,
fără intirziere, neapărat, cu înaltprcasfinţitul. SunL întîmplări foarte
grave. ^
Dobrovici şi Hagi Curţi aprobară cu feţele crispate cel( spuse de
către tovarăşul lor.
— Trebuie să i se aducă la cunoştinţă preasfinţiei-sale fapte
foarte însemnate.
Diaconul, spîn, cu anteriul strîns de frig pe>l, plecă mo -i
rocănos, închîzind cu grijă, în urma luî, uşa mare cu gea muri de sticlă
groasă tăiate în pătrate roşii şî albastre.
Peste cîteva clipe fură daşi într-o sală încărcată cu icoane, ca un
paraclis. Neofit apăru puţin mai tîrziu, întovărăşit dc un arhimandrit,
bînccuvîntă pe Hagi Curţi şi pe Dobrovici, care-i sărutară mîna, şi
apoi întrebă, cam supărat :
— Oameni buni, co s-a întîmplat ? De ce-aţi pornit de acasă cu
noaptea în cap ?
Preasfinţia-sa li sc păru negustorilor nedormit, cu ochii roşii.
Pavlicioni îl privi energic, pîndind să-i vadă tresărirea cînd îi va
aduce vestea neaşteptată :
— Inaltpreasfinte, azi-noapte vodă Bibescu a abdicat.
278

I
UT .

I
00-
 :dt,
— Nu crez. Nu ştiu nimic. Aş fi fost înştiinţat desigur, ^pune
Neofit liniştit, ducînd mîinile cu minecile largi ale; rasei la piept.
— N-are cine să vă înştiinţeze... A şi fugit, pe la mie zul nopţii,
de la Mogoşoaia. Acum trebuie să fie aproape de Tîrgovişte ! Se
îndreaptă spre Cîmpulung,
Neofit se înclină, cu fruntea încreţită a ncdumerii^e.
— Mă mii' că nu am fost înştiinţat !
Pavlicioni îl corapătimeşte în gînd pentru naivitatea lui şi îi dă
apoi, cu vanitatea dc a se dovedi atotştiutor, lămuriri :
— Odobescu a luat toate măsurile ca să nu afle nimeni. Vrea să
puie el mîna pe domnie... Ceilalţi întăresc clătinînd din cap cele
spuse de prietenul lor şi acesta continuă : înalt-preasfinte, ce faceţi ?
Neofit a luat în mînă un şirag de mătănii de abanos în crustat cu
avu- şi răspunde smerit :
— Ce vreţi să fac ? Om vedea ce va fi. Ce poci să fac ou, un biet
monah ?
Pavlicioni însă, foarte dîrz, nu înţelege aşa lucrurile :
— Părinte, sunteţi azi cea mai înaltă autoritate în ţara noastră.
Sunteţi locţiitor de domn. Trebuie să vegheaţi ca lucrurile să meargă
pe cea mai bună cale.
Arhiereul uscat la faţă a prins picior în întîmplare şi deci lasă
mătăniile.
— Oameni buni, fiţi liniştiţi, vom avea grijă de toate. Astăzi
chiar voi chema aici pe toţi marii boieri să ne sfă tuim... pe baş-
boierul lordache Filipescu, pe Cantacuzino Costache, pe Văcărescu
Furtună...
Pavlicioni îl întrerupe tăios şi aspru, într-un mod ne obicinuit
faţă de o înaltă faţă bisericească, luîndu-i fără să-şi dea seama
mătăniile de pe măsuţa cu tipsie de aur şi mu-tîndu-le nervos :
— Părinte, lasă pe marii boieri, s-a sfîrşit cu marii boieri!
 Dintr-o dată Neofit se ridică intimidat, dar minios, şi abia acum
se vede că e înalt, căci are picioarele foarte lungi şi trunchiul scurt.
— Cum poţi sâ vorbeşti aşa cu o faţă arhierească ?
Dar ochii lui Pavlicioni scînteiază, arătînd că omul ştie ce vrea.
— Nu vorbim noi... Ţara vorbeşte prin noi. S-a dus vremea
marilor boieri... Şi fără să ia seama începe să se plimbe
1
P R I N T N E I Ţ ^ - J D F C AT A dc J C F W I T W Ş I CO R OÀ R E — tà toc totale
ţara dacă sft ri întoarceţi L A marii i.
— Ia foc ţara, InaUprrasfinţito« daca va intoarct ţi ii marii boieri.,
tngină ţinind isonul prietenului aiu, ila^ CUrti, care se simte acum !n faţa
mitropolitului ca noţţxisto-rul Petre Scurtu, dc dinainte dc hagealic. ^ . A !
fad piîţin curaj.
— Şi atund, cc e de făcut ? întreabă pnrcă tnvin?* Ncofii Intorcind
capul intr-o parte.
Bancherul il priveşte hotărît şi pune pe măsuţa de san TA L din stînga
lui o listă, o foaie albă de hîrtie, pe cai ţinea Î N FĂ Ş U R AŢ I TN mini.
— Uitaţi, aici e lista noului Guvern provizoriu dc sub prezidenţia
înidtpreasfinţiai-voastre.
Neofit se întoarce niudt spre el ; îi petrece cu privire ^bi din ochii lui
foarte depărtaţi pe toţi. Ia mătăniile d pc tipsia de aur şi rămîne pe gînduri.
Deodată parcă a găsi ce e de făcut :
— Oameni buni, eu, de la om la om, vă cunosc po fie enre în parte...
Dar aş vrea si ştiu In numele cui veniţi h
ine 7 Dumneata, Pavlicioni, eşti, mi se pare, sudlt, nu ' Nu eşti
pămhitean. I se pare că i-a înfundat şi aşteaptă cu < smerenie ipocrită.
Dar Pavlicioni nu e aşa de uşor dt: mcurcal. Ştie nW pcdc CC vrea. 11
priveşte scurt, îi spune răspicat :
Tn nomele negustorimii, tn numele tuturoi- celor CAI. i. UIAI
pot să mal îndure tirania, dar au groază 1 anarhie.
— Nu ne trebuie anarhic, ţine Isonul din nou Hagi Cu Neofit, în
picioare, a luat hîrtia şi a parcurs cu orivi
 ta noului Guvern provizoriu. Dacă sunt Împotriva anar ilici, s-ar
putea sta de vorbă cu eL
— Vix ci aici e tot vechiul minister, cel dc la Islaz. Cur S C poate
asta ?
Pavlicioni zimbeşte cu t!lc şi £ 3 T E un semn cu mtna iu grăsuţi :
— E acciai, dui cu anume „schimbări**, care ni s-au pa i ut di* mare
nevoie. Pe unnâ, deasupra ministerului, am fă cut, in locul domnitorului,
un Guvern vromelnicesc. Sun leti, mal tntii, preasfinţia-voastri, preşedinte.
Am Introdu i^>oi în minister ciţiva negustori şi mari proprietari. Da
i
I
1
i-
Sun
•oda

í
partea cea mai de seamă e că am scos din minister pe toţi
anarhiştii, in frunte cu Bălcescu şi Popa Radu Şapcă.
Neofit îl priveşte uimit, cu capul lui mic cu camilafca neagră,
mare, tivită cu aur. E in dreptul ferestrei, şi soarele care a bii'uit
culcuşul de nori roşiatici învăpăiază geamurile.
— Aţi scos pe Bălcescu din minister ?
— Nu no trebuie descreieraţi ca el în minister. înalt-preasfinţia-
ta ştie că el e cel care a pus în Pi^oclamaţia de la Islaz nebunia
împroprietăririi clăcaşilor şi votul obştesc ? Cu asemenea oameni ne
ducem de rîpă... înaltpreasfinţia-ta ştie că de două zile, de cînd au
auzit de Pi^oclamaţie, nici un ţăran din Ilfov nu mai vrea să iasă la
muncă pe moşiile boiereşti ? Şi aşa trebuie să fie în toată ţara... Iar ca
să fie mai practic, schimbă formula protocolară : Ştiţi ce înseamnă
asta astăzi, cînd începe secerişul ? Suntem în 14 iunie, nu ? Murim do
foame, părinte, se prăpădeşte ţara... Ne omoară pe toţi, ca în revoluţia
franţuzească. Trebuie îngropată povestea asta cu clăcaşii !
Neofit a rămas pe gînduri. I se pare că acest negustor astmatic
are dreptate, dar nu i se pare prea uşor să scoţi pe Bălcescu, şi spune,
cu o făţarnică îndoială :
— Oricum, nu sc poate scoate chiar Bălcescu din mi nister... S-ar
mişca tot poporul. Ne aprindem paie în cap.
Pavliciofti, după o clipă de rcflexiune, găsind şi el totuşi plină
de primejdii încercarea, pune mîna pe pană şi scrie pe listă :
— Aveţi oarecare dreptate... îi punem şi pe anarhiştii ăştia, doar
ca secretari. Pe toţi patru... Aşa... Bălcescu, Alecu G. Golescu, Rosetti
şi Brătianu.
— Ca secretari ? Ce înseamnă astq^ ?
— Cu desăvîi'şîre nimic... un soi de conţopişti ai guver nului...
Dar îi va vedea mulţimea şi pe ei pe listă, şi asta e tot.
încîntat de propria lui inteligenţă, Pavlicioni se întoarce către
cei doi prieteni, solicitîndu-le, cu un surîs pe sub mustaţa tunsă,
admiraţia, ca şi eînd ar spune : „Nu-i aşa că sunt dat dracului ?"
Neofit face doi paşi prin odaia grea de icoane, cu per dele de
brocard, cu candelă de aur, plină de icoane. Se fră-mîută nedumerit,
preocupat :
— Şi acum ce facem ?
281
TTI
— Chemaţi uici fostul minister. Il înştiinţaţi cA aţiK în mina,
provizoriu, cîrma ţării şî le spuneţi să alcătuise ei un nou minister. Or si^
discute, or să facă tot feh dt propuneri, îi ascultaţi, dar pînă la urmă le
spuneţi că ltu| decît ăsta, de pe lista asta, nu puteţi primi, şi ii aiătăpn cu
mîna albă, grăsuţă, lista pe masa de sontal... Pe \ chemaţi, pe miine, tot
oraşul Ia o marc adunare pe Cî Filaretului, ca să jure şi sfinţia-ta, şi
guvernul, şi noi i cu tot poporul.., pe Constituţie.
 Dar acum Neofit e întărîtat dt^a binelea, I se pare^u^-mea
necuviinţei ca acest negustor neruşinat să-i arate în amănunte, ce trebuie
să facă, de parcă ar fi doarJn<Hj mîia lui.
— Iei lucrurile prea repede, domnuîe Pavlicioni. i Bancherul il
priveşte dîi'z, aprig.
— E singura cale, părinte, nu uita că nu mai pof întoarcere la boieri.
Şi sc închină adine, nu fără un s ascunsă batjocură.
Mitropolitul rămîne în picioare, iritat. State Dobn|rid| căruia îi păru
că nu-i sărutase destul mîna la venire, s pede şi i-o ia aproape cu sila,
lipindu-şi fruntea de ea. S I - Curti îi sărulă şi el mîna, pe cînd Neofit e cu
gîndul aip'
Delegaţia de negustori coboară pe subt clopotniţa poliei, sporovăind
însufleţit, scormonind întîmplarea, pfl Curţi duce o mînă de copil
nevinovat spre obrazul său wnm Itt, uitînd de toiită stăruitoarea cucernicie
din odaia î^pq^ dubită ca un paraclis.
— Mie popa ăsta nu mi-a prea plăcut... Dacă el dum^ cheamă pe
boieri să facă împreună cu ci guvernul ? î ] lista noastră, vorba aia...
Pavlicioni se opreşte din mers, îl măsoară cu pri^ admirindu-1 el de
data asta, îi întregeşte vorba cu ^i machiavelic :
— Chiar aşa are şi d^ gînd să facă... Numai ca nu nu suntem proşti...
Uite, noi doi rămînem aci, pe dct laviţa asta a clopeţtului cel mare... să
vedem ce se întihpf pe aici... La nevoie tragem clopotul să vuiască tot oi. V
Dumneata, State, ia-ţi tabacii şi alergaţi apoi în toate puI | ţile... într-un
ceas să fiţi aci cu două mii de oamer vază popa că noi nu glumim.
282
rea
NO PI
ţi
Neofit trece printr-un lung şir de camere, care se leagă una de
alta, ca nişte mari cutii cu giuvaericale. Toate au ' i"|po JOS covoare
moi, unele şi strane de stejar negru. Candele . ^^%o află în tot locul.
în fund sunt şi două saloane cu mobilă '^^*de mahon, cu canapele
aşezate în colţuri. Aici sunt adunaţi, poftiţi încă de aseară, boierii
mari ai ţării, în frunte cu Odobescu. Rosetti n^ ştie nimic de această
adunare, cum se pare că nu ştia nimic,'el, ministru al Poliţiei, de fQga
lui Bibescu.
Toţi aşteptau să se întoarcă Neofit cu oarecare curiozi tate,
nebănuind ce ar fi putut să fie. Sunt cam miraţi de lunga aşteptare,
dar mai ales cu totul sui^rinşi cind îl văd ^ venind abătut. S-a aşezat
îngîndurat într-un fotoliu, care reproduce celelalte scaune de stil,
dai^ la o scară de jilţ.
— Va fi greu... foarte greu... Aflaţi că s-a ridicat şi ne-brdici
g^storimea... Şi e împotriva noastră.
Dar Odobescu e dîrz. Clocoteşte de mînie. E îmbrăcat
UL
N I D RU
RE
agfără zorzoane, într-un mundir cu epoleţii înguşti, cu şapcă in
loc de coif.
— îi mătur... îi mătur pe toţi ! se înfurie numai la gîn dul că
nişte negustori ar putea îndrăzni să-i stea în cale. E bolnav de
autoritate. îl scoate din sărite tot ce nu e su-
ro punere. îi calc în picioare, părinte, auzi ? îi calc în picioare
^ pe brînzarii ăştia.
ao — Nu va fi atît de uşoi*^-cum crezi, polcovnice. Ba mă
ţKLtem că va fi greu, va fi greu de tot.
F în timpul acesta se auzi grav. prea plin. clopotul cel nynare.
zguduind ferestrele.
Lucrui-ile s-au întîmplat aşa cum le-a pus la cale Pavli cioni. Dar
întocmai. Cam într-o oră, au fost pe Dealu Mitropoliei ca la trei mii
de oameni. în curtea încrusta nu puteai
•irunca un ac, dar erau stup şi la poalele dealului. Cînd mi-
iBropolitul veni la fereastră, cu Odobescu alături, să ves-şinească
un guvern al boierilor, abia scăpară de huiduieli Nu erau puţini gei
din mulţimea înfierbînlată care învî]--Weau bîte şi topoare-pe
deasupra capetelor. Printre cei care răcneau mai tare, de băgau
spaimă in boierii care apăruseră
283 şî ci la o fereastră mai din fund, era Ulumeanu, ieşit c; un
biruitor de la închisoare. Stătea cu spatele'spre fere£5tră şi,. învîrtind
un steag tricolor într-o mînă, iar în cealală o măciucă ghintuită,
îndemna şi oamenii să strige. îl chcna-seră din cea dintîi clipă
oamenii lui Pavlicioni. Cînd îl ^azu Tudor Fărşerotu, care de cum
auzise clopotul Mitropcliei, urmat apoi de al tuturor bisericilor,
pornise şi el de la 0)or, fără măcar să ştie despre ce e vorba, dar
socotind căe o chemare a revoluiiei şi ţinuse să fie printre cei dintîi,
^^zu negru înaintea ochilor şi vru să plece numaidecît a(lsă. îl opri
cu multă greutate popa Dumitru.
La început, mitropolitul se încăpăţîna şi încercă să Rcă un
guvern al boierilor, pe care mulţimea nu-1 primi. Atinci ol spuse că
dacă nu mai este ascultat, îşi va iscăli pe loc pai'etisul, demisia din
scaunul mitropolitan. Dar mulţi aea tot nu se potolea şi urla mereu :
„...La mînăstire... labî-năstire..." Cînd văzu că nu se poate altfel, se
hotăii să uimească lista înfăţişată de marii negustori în zorii 5 lei.
Mulţimea ascultă în linişte lista pe care o citea secret rul
mitropolitului, Zossima, şi, la sf îrşit, la un semn al lui Piirli-cioni,
Ulumeanu strigă un „ura" de-ar fi putut să spjrgă ferestrele palatului
şi după el urlă şi lumea toată „ura", fri-mise guvernul fără să se viite
mai de-aproape, primise ciiar pe mitropolitul pe care -1 huiduise atîta,
ca preşedinte al 3u-vernului provizoriu.
Acum mulţimea se împrăştia, veselă că a biruit, pe ;pa-| lele
colinei, ocolind palatul Bibescu, închis şi păzit de Soldaţii lui
Odobescu.
Atît de rău se speriaseră boierii din salonul din f bd cei care
priveau de la ferestrele dosnice, că unul dintrl ei beizadea Grigore
Ghica, cel de al patnalea fiu al lui Grijbre Ghica-voievod, îndată după
amiază, pe o ploaie grozavă, fi-a luat copiii şi nevasta şi cu opt cai la
butcă şi alţi op de schimb, aduşî de slujitorii călări, a plecat la moşia
cunaa-tului lui, la Corneşti, subt deal, ca să fie mai aproape de
graniţă. De acolo a scris fratelui său cel mai mic, Mii:că plecat şi el la
moşie, deşi era socotit un progresist. Pe urn^ s-a aflat că începuse să
sufere mult de piciorul drept.
»..1
t
,,Corncşti
Mon chcr frirc.
Am primit scrisoarea ta şi am văzut cele ce îmi scrii. M-am bucurai de
faptul cft judeci despre, lucruri ca oricare om cu minte. Am avut mare supărare că
te-am văzut în adunările acestor nebuni...
Celelalte este de prisos să ţi le de.«;cr!u, pentru că pînă acum trebuie să le fi
ştiind, şi despre aceea că Bibescu a fugit; atita numai îţi spun că alaltăieri puţin a
lipsit do nu ne-a omorît la mitropolitul. Eu am asistat de la fereastra din odăile
din fund ale mitropoUtului... îmi spui că Bibescu va da socoteală lui Dumnezeu.
Ai mare dreptate. Irrl am venit aici cu Cornescu şi cu familia mea şl astăzi
nădăjduiesc â plec cu copiii mei la Breaza şî acolo voi sta şi voi vedea ce faţă vor
lua lucrurile. Ml-a părut rău dnd am auzit că eşti cu totul neputincios şi cu al încă
Ic permc dc îa- maladie; dar auz că şi în Braşov a început holera. Pâzeşte-te,
pentru numele lui Dumnezeu I Te sărut dulce şi sînt cel mai iubit frate,
Cr, Ghîca"
al
Puse nisip fin pe paginile scrise şi le închise înlr-im pMc gros. Picură
deasupra ceară roşie aprinsă şi trînti pe ea sigiliul său cu blazon. Rămase
apoi pe gînduri, întrebîndu-sc dacă nu ar fi mai bine să trimită caleaşca să-1
ia şî pe frate-său dc la moşie, aşa bolnav, ca oricum să plece împreună la
Braşov. Dar nu-1 prea trăgea inima de cînd auzise că şi acolo bîntuie holera.
înspre munte cerul se însenina treptat şi pădurile negre aburcau.
o COTITUnA IN REVOLLTIE
I
 Fiindcă st.,' culcase după răsăritul soarelui, Bălcescu d i pînă
aproape do prînz şi se trezi numai cînd trecu Arjpilâ să-l ia ca sâ
meargă, numaidecît, la Palatul Administrai-fiindcă fugise Bibescu şi
se alcătuise un Guvern provizti
Nu pricepea, nu-i venea să creadă. Sări de pe sofa, aţi cînd peste
cămaşa albă şi lungă anteriul-halat.
— Ce guvern ? Cine l-a numit... ?
— Nu ştiu cine l-a numit... Dar avem un Guvern n vizoriu... Şi
fără sâ ştim noi nimic, care, oricum, suntemC mitetul executiv al
mişcării revoluţionare. Halal comiei... Hai, îmbracă-te mai repede.
Trecu în sufrageria de aliturr ca să-l lase să sc spele la ligheanul cel
mare de pe mas <^ brad acoperită cu muşama albă, deasupra căreia
era ogl ida cu chenar tot alb. Peste cîteva minute Arăpilă intră la
— Eşti gata ? Şi ca să-l vadă mai repede îmbrăcat î.în nodă el
legătura la gît.
Uliţele, şi mai ales Podu Mogoşoaiei, erau pline de hme, aţîţată
de fuga lui Bîbescu. Curtea palatului, mărginit cu borne legate cu
lanţuri, era şi ea plină de curioşi. îşi fă^ră cu greu loc pe scară spre
sala mare de sus, unde li se pusese că vor fi de acum înainte şedinţele
guvernului.
Aci Rosetti se dovedi bine informat şi le povesti tţul.
— Bine, dar guvernul ăsta... cine l-a numit ? întreb; în tărîtat
Arăpilă.
— Nu ştiu... poporul, răspunse, parcă nedumerit Şj • l cel
întrebat. i
— Cum nu ştii, doar eşti şeful, ministrul Poliţiei înt-un minister
revoluţionar ? ! j
Mai tîrziu, aflară dc la Costache Filipescu că şeful Ibli-ţiei
alergase şi el în Dealu Mitropoliei ; dar numai c. să potolească lumea,
s^ o împiedice să maltrateze pc b<;€ri.
286
ido ^ ila str IV. ^iz( iu i, a in'
 m ;Í >
)mr ali
lias di ogl d ar, at ¡i n-
— E brouillon rău. fi-ate Nicul<% mirii Ariipilă.
— Ţi-am spus că e cam brouillon, ridică Bălcescu braţele ca un
arhimandiit.
— Cum este cu putinţă ca membrii guvernului să nu afk-decît
după DOUĂ 7 C »ci şi patru de ore de abdicaixa domnitt>-rului şi de
propria lor dimisie ? Ce s-a întîmplat in timpul acesta ?
Odobescu intră zornăind pintenii, cu un aer plictisit, şi le arătă
scrisoarea de abdicare.
— Mi-au trimis-o de la Spătărie, şi am găsit-o acasă azi-noapte,
cînd m-am întors de la vînătoare.
Omul minţea. Nu i-o trjjniseseră de la Spătărie.
Nicolae Golescu vrea sa-i ia din mînă hîrtia ca s-o citească, dar
cu un gest autoritar Odobescu îi făcu semn că o citeşte el.
„^'oi, Gheorghe Dimitrie Bibescu, cu mila lui Duvinezeu,
Dovin Stăpinitor a toată Ţara Românească Către Siatul
Miniştrilor
Fiindcă simţ că puterilc-mi nu sunt potrivite cu cererile celor
de aRtâzi împrejurări şi spre a nu mă baie vreodată cugetul că am
primejduit soarta ţării, ţiind cîrma oblăduirii mai mult decît putinţa
mă iartă, o încredinţez în mîinile d-voastră şi intru iarăşi în viaţa
privată cu :\rc:\ mulţumire ce aduce o conî:î1 iint;1 curată
("curcşth
Gheorghe Dimitrie Bibescu"
initi cil i fă rà
ti tdui
n-
precizează
— Ce dată are ? întrebă Bălcescu.
— E fără dată, numai Bucureşti". Atit ! Odobescu. *
 — Trebuie adus numaidecît înapoi în Bucureşti, izbucneşte
furios Arăpilă. Asta seamănă cu o fugă.
Colonelul scoate un ceasornic mare cu multe capace bătute cu
briliantCj se uită la el şi apoi silabiseşte batjocoritor :
* Actul de abdicai-e al domnitol-ului G. Bibescu, reprodus cu
fidelitate şi de Camil Pctrescu, este datat „13 iunie 1848", cifră uşor
li/ibllă în coltul stîng al hîrtici ministeriale. Facsimilul îl găsim, de-
aitfeU reprodus în Anul Î84S, I, p. 556, Tulburările din ţară l-au de-
terminat pe Bibescu să-şi trimită din timp familia în refugiu la
Cîmpulung incă din 6 iunie Uî48. Imediat după abdicare, G. Bibescu
ra pleca tot la Cîmpulung. de acolo continuindu-şi drumul pînă la
Sraşov (cf. şi Cornelia Bodea, Lupta românilor peniru unitatea na -
ţională. 1834—1839, Editura Academici R.S.R., Bucureşti, 1907» (n.
ed.).
287
— Va fi foarte greu. La ora asta crez că a şi trecut raniţa
împreună cu toată familia lui şi cu văru-său, [)ol-covnicul Bibescu...
A plecat de asemeni cu ei şi doci)rul Mayer. I
Bălcescu e mereu uimit ; jocul atîtor necunoscute ][ dă un fel de
ameţeală.
— Cu ce paşaport ? Cum o să poată trece gi'aniţa !ă; acturi acum
cînd e, cum spune el, „inti'at iarăşi în na; privată'' ?
. Odobescu spune cu o seriozitate cazonă :
— Are un paşaport în regulă, eliberat de fostul min tru al
Poliţiei, colegul nostru Costaclie A. Bosetti j
Rosetti se întoarce, privind tam buimac în toate păiji:-
— Eu am semnat paşaportul ? Nu-mi aduc aminte. .
— Chiar dumneata... sîmbătă... pe numele căpitan GY orţ ghe şi
soţii... Căpitan Gheorghe... Bibescu, adică. Aşa ai înţeles desigiu' cei
de la gi-aniţă.
— A, da... căpitan Gheorghe ? Căpitan Gheorghe Şi se întoarce
nevinovat în stînga şi în dreapta cu un bet mai mult amuzat, cai'e
avea aerul să spună : „Căjitan Gheorghe... c'est drôle, n'est-ce pas ?/'
după cum îi era)bi-ceiul. Mai tîrziu se va crea legenda că l-a şi
întovărăşit |îr1 la barieră şi chiar că el, şeful Poliţiei, a fost aclamat
puLu, de popor pentru acest gest.
Bălcescu vede de la fereastră pe Neofit coborînd din careta lui
cu şase cai. La invitaţia miti'opolitului se dese ide numaidecît un soi
de şedinţă a foştilor miniştri. Neof se ridică foarte ceremonios şi
priveşte un timp, ca să se acă linişte, înainte de a lua cuvîntul. Toţi îl
ascultă în picîc xe. E uscat şi slab, cu o barbă nu prea lungă, rai'ă şi
ascv tă^ bine deosebită de mustaţă. Are fruntea mică, încreţită. I ste
giubeaua de atlaz negru, cu mîneci foaite largi, poart pe piept patru
mari decoraţii înstelate. Un cordon mare la^ît, de care atîrnă crucea
bătută cu briliante. Camilafca net \i% care cade de la culion pe umeri
cu marginile brodate cu lur, îi face capul şi mai mic. Cirja, aproape cît
el, are ca nher două capete de ciini cu gîturi lungi, întoarse ca un
opt :ul-cat. între capetele cîinilor e o cruce cu rubine şi smarlde, A
ţinut să vie şi cu cîrja mitropolitană ca să corespinci demnităţii de
păstor al ţării. A început să vorbească, îcet, cu voce scăzută : I i
— După cum ştiţi, fostulj abdicat. ] domnitor Gheorghe Bibscu
283
2Î
Jniirt "ne
e z i : m ; II-
?ra şit
înd lescjdt eofi^
S(
se ,cà )ici( re, iscu tà ă . P )arlâ e lai
neî
: c u ;a nijiei opt nara 'espu

iI
Bibi
.Cl
 Se întoarse către Voinescu II şi îi ceru să citească scrisoarea de
abdicare a lui Bibescu, pe care o ascultară toţi în linişte.
Apoi luă din nou cuvîntul :
— Aşadar, văzînd greaua sarcină care ne revine în aceste clipe
grele, cerînd lui Dumnezeu îndurare şi gînd îndrumător, sfătuindu-
mă şi cu acei oameni înţelepţi ai naţiei, pe care i-am putut găsi într-o
împrejurare atît de gi'abnică şi plină de primejdii, am constituit un
Guvern vremelnicesc ca să ia în mînă conducerea ţării, cît-şi un
minister ca să se ocupe de trebile statului. Domnul maior Voinescu II,
noul secretar al statului, va citi lista membrilor guvernului şi a
miniştrilor.
Voinescu II, înalt, frumos, cu faţa lui bălană mare şi desăvîrşit
ovală, cu mustaţa scurtă mătăsoasă, cu părul despărţit printr-o cărare
în stinga şi întors cu cîrlionţi peste urechi, citeşte sonor lista
Guvernului vremelnicesc : '
„Inaltpreasfinţia-Sa mitropolitul Neofit, preşedinte. Ion Eliade,
Ştefan Golescu, Tell, Gheorghe Magheru şi Hagi CurU, membri.
Secretari ai Guvernului vremelnicesc : Costache A. Rosetti,
Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu, Ion C. Brătianu. Ministerul
vremelnicesc :
Nicolae Golescu, la Departamentul celor din Lăuntru,
Ion Cîmpineanu, la Departamentul Dreptăţii,
Ion Voinescu II, secretar de stat,
Costache N. Filipescu, la Finanţe,
Gheorghe Niţescu, obştescul controlor,
Colonel Ion Odobescu, la Război,
Ion Eliade, la Credinţă şi Instrucţia Publica.'*
Cei de faţă ascultară citirea listei liniştiţi, schimbînd doar
priviri de nedumerire între ei, apoi mitropolitul luă din nou
cuvîntul :
— Mîine, 15 iunie, Guvernul vremelnicesc, secretarii şi miniştrii
vor depune jurămînt pe Constituţie, în faţa poporului, pe cîmpia de
subt Dealu Filaretului. Poporul va fi chemat să jure şi el de asemeni
pe Constituţie... Crez că este bine ca să ia cuvîntul, din partea
guvernului, domnul Ion Cîmpineanu, care este cunoscut ca un bun
vorbitor.
Aci se auziră unele murmure şi el înţelese că nu se poate,'
289
tft Ufì om întro O:it^^Î. voi. IX
à

î i î î r t liîIllHî»
JOCUL DF ŞAH
QUI
a
la bk
>^ întors pe la trei după-amiaza de la şedinţa guvernului, ^
după ce a luat masa, Bălcescu s-a trîntit îmbrăcat pe sofa şi n-a mai
ieşit de la el de acasă din mahalaua Visarionului } f x x ştie deocamdată
ce hotărîre să ia. Pe la opt seara, a venit 'i să-1 caute Arăpilă, căruia îi
lăsase voi^bă să treacă pe la eh ^^li- E încă lumină, dar stau cu
pardcsiile pe umeri, căci după-lu; amiază a plouat rău. *
Acum joacă şah amîndoi, subt nucul din stinga casei, la ^' rnasa
cu picioarele bătute în pămînt. Tiţa a aşternut pe ea o faţă de brocart
arămiu. Le aduce aşa, înainte de masă, pe-o tavă, două farfurii cu
îngheţată de fragi şi două cafele. Tabla de şah e mare, din lemn de
abanos, cu incru.statii albe iar figurile sunt bogat lucrate din fildeş. E
un dar primit de Zinca Bălcescu, anume pentru Nicu al ei, de la o
niDr*^ boieroaică, pe care o vindecase de o boală de ochi.
Alecu Golescu mută scurt tura de fildeş, care mîngîia de getele,
dar se vede că nu-i e gmdul la joc :
— Aşadar, n-a trecut nici o săptămîna şi revoluţia noâs-tră a şi
făcut o cotitură... Nu mai e ceea co a fost.
 Bălcescu, care joacă cu negrele, după ce a mutat şi el; il priveşte
destul de ironic :
— Drept să-ţi spui, asta nu mi se pare numai o cotitură... Mi-e
teamă de mai rău... Comitetul cu puteri discre-ţionai'c al „Frăţiei''
este scos din guvern... înţelegi ? Se încruntă şi se trudeşte să nu se
mai gîndească decît la joc.
Alecu Golescu, furios, trînteşte nebunul de pe alb.
— Nu poate fi scos Bălcescu din guvern».. Aşa... dL>pă patru
zile^. Nu ooate fi zvîrlită „Frăţia", îfi patru dJe, Ia cos. *
291
Prietenul lui parcă nu a auzit ; pare că e grozav de cor centrat la
joc. După un timp mută şi adăugă apoi, zîmbin cu privirea oblică,
zeflemisitoare :
— Domnule, nc-am angajat să nu discutăm nimic înaint de a
sf îrşi partida... Atunci, hai, mută ! Apoi ride în voie aiătînd că totuşi
auzise : Ei, uite, că ne-au scos... Ne-a făcut secretari, şi pc mine, şi pe
tine. Ba şi pe Rosetti ş Brătianu.
Arăpilă îl priveşte întrebător. încruntat. E porni pc ceartă :
— Ai văzut că ei doi au refuzat... Rosetti a spus că dup. ce a fost
ministru al Roii (iei, el nu înţelege să rămînă con ţopist al guvernului.
Trebuie să refuzăm şi noi... Auzi, se cretari conţopişti !
Bălcescu tace încăpăţînat, apoi mută încet, tinînd cîtv; timp
calul între degete, cu mîna ridicată.
— Scumpe Ai^ăpilă, eşti mat ! Aşa... Uite : şah ! Dar, ho tărît,
lui Alecu Golescu nu-i arde de şah şi Bălcescu înce tează cu gluma :
Ei, acum, putem vorbi şi îţi spui limpede ce face Rosetti, verbos şi
brouiUon, aşa cum ţi-am spus ci e, nu mă interesează. Omul care a
fost prin încrederea noastră ministru al Poliţiei într-un guvern
revoluţionar şi n-i ştiut de fuga lui Bibescu, nici de alcătuirea noului
guverr la mitropolit acasă, făcîndu-ne pe toţi caraghioşi, s-a do vedit
un agitator găunos. Asta-i este felul, „nu e vina lui*'. Alecu Golescu
rìse, căci altizia la faimoasa poezie a lui, Costache A. Rosetti i se păru
potrivită. ...Dar chestia ce contopişi ii merită să o vedem mai de
aproape. Tu ştu ce înseamnă conţopist ? Vine de la concepist... de la
„a conj cepe*'. A concepe, înţelegi ? Ei bine, aceea eu voi piimi... Voi
fi concepistul guvernului ; dacă nu pot fi altceva, pri-^ mese să fiu şi
concepistul lor... Nu pot renunţa la luptă numai pentru că nu sunt
ministru... Ar putea face mari probii dacă i-am lăsa de capul lor. De
vom fi şi noi acolo, vor face poate mai puţine.
— Da, dar nu trebuie să primini ea secretari. Nunuu e:^ membri
ai guvernului.
— Şi aşa mi-au creat reputaţia că sunt un ambiţios. Li e frică
de ,.ambiţia mea nemăsurată", cum spunea Brătianu Chiar el, înţelegi
? Vreau să le dau şi eu o lecţie de modesti-.
tuturor.___________ . . ^^ ^
292
I
z
I
li: K
co
— Alte mijloace ai fi avut ca membru al guvernului.
— Dacă nu s-a putut altfel, voi primi şi aşa. Pînă Ia toamnă. Atunci
vom vedea multe, căci după întrunirea Con.stituantei, guvernul acesta va
pleca, probabil.
Argumentul a fost, se vede, convingător, căci Alecu Go-loscu se
înseninează, adică îşi arată dinţii albi în faţa lui de indian.
— Dacă tu primeşti, bint înţeles că primesc r> n rh i . i r ca
■toljutor de conţopist.
— Atunci, hai să mai jucăm o partidă, asta serioasă.
IQI — Hai... Dar întîi să-mi mănînc îngheţata.
Í Căci aşa cum e obiceiul aiurea, Golescu-Negru mănîncă îngheţata,
perele şi pepenii înainte de masă.
 IP Costache Bălcescu, în jacheta neagră, cu pantalonii înguşti,
cadrilaţi, ca un elegant de reputaţie, coborînd din birjă i-a văzut şi vine la
ei. Aduce o ştire de mai'e interes.
— Cei de la Craiova nu pot ajunge mîine dimineaţă în Bucureşti. S-au
lăsat greu... Nu voiau să vie încă în capitală... In sfîrşit au plecat. Abia sunt
pe la Piteşti... Au trimis
Iştafetă că rămîn acolo la noapte. Mîine seară dorm la Gher-gani, la
conacul lui Ion Ghica. Vor să poată intra la o oră potrivită, poimîine de
dimineaţă, în Bucureşti, unde li se pregăteşte o mare primire. |i — Uite ce
ştiri anteresante pot afla din oraş secretarii guvernului, îi spuse acrişor Nicu
Bălcescu lui Arăpilă.
— Şi-o să mai aflăm. Nicule... O să mai aflăm. Sovastiţa, care nu
vrusese să vie atîta vreme cît îi ştia
împreună numai pe cei doi, veni acum să-i întrebe dacă au isprăvit
partida şi dacă se poate pune masa. îi întrebă dacă vor să mănînce înăuntru
sau afară şi ei arătară că le-ar place să mănînce, cu toate că e puţin cam
răcoare, subt nuc. Singură vede acum de gospodăria din Bucureşti, căci
Zinca a plecat la Bălceşti, ca să fie acolo la prăşitul porumbului, şi poate,
dacă ţin tot aşa căldurile, să înceapă şi se-I cerişul puţinelor pogoane de
grîu. în tunp ce Paraschiva aşează faţa de masă şi aduce tacîmurile,
Costache le mai t spune şi alte noutăţi. El e socotit de revoluţionai^ ca
specialist, fiindcă a fost calemgiu la Vistierie şi de aceea Costache
Kretzulescu, prezidentul magistratului Bucureşti, l-a luat la controlul
Vistieriei orăşeneşti, unde se pare că are foarte
293
\
mult dc lucru. Poaită mereu faimosul lui baston cu măciuca de
argint şi e şi acum pieptănat fără greş, cu bucle mari, cu toate că stâ
ziua Întreagă la slujbă. Se vede că are ambiţia să dovedească ce poate.
în timp ce li se pusese pe masă o omletă cu ciuperci, Costache le
spuse despre o convorbire de la Spătărie, pe care a aflat-o de la
Fărcăşanu :
 — El spune că un colonel şi-ar fi exprimat la Spătărie temerea că
Bibescu ar putea fi oprit de autorităţile din^ Cimpulung... „Cum o să-l
oprească ? a întrebat mirat Odobescu. Cum să se poată atinge cineva
de un domnitor constituţional care vine să-şi vadă familia, trimisă de
atîta vreme la Cimpulung ? Are cu el o escortă dată de mine şi
comandată de un căpitan, care are poruncă sâ nu lase pe nimeni să se
apropie de vodă.'' „Totuşi, a spus colonelul, dacă vine cumva cineva de
la Bucureşti să le dea de ştire că nu mai e domnitor ? Atunci s-ar
putea să-l aresteze şi pe el la graniţă, ca pe Ludovic al XVI-lea, la
Varennes"... „Nici o grijă, a spus Odobescu, fostul domnitor are o zi
înainte între Bucureşti şi Cimpulung. Totul e calculat."
Arăpilă e de aceeaşi părere cu Odobescu, numai că mai e şi
furios pe deasupra.
— Au combinat bine lucrurile... L-au ^sit împrejură-c lie cu
familia la Cimpulung şi l-au nimerit şi cu Rosetti ministru al
Poliţiei... Consultă atent un ceas de buzunai mare. cu capacele de aur
înflorit, dar al colegilor săi de şcoală de la Geneva, şi constată răspicat
: La ceastil ăsta a tre'cut de mult graniţa.
*'
Vor afla a doua zi că, la ceasul acela, Bibescu şi famiha lui nu
trecuseră încă graniţa şi vor afla şi amănunte despre această fugă.
Bibescu a sosit la Cimpulung luni, înainte de ajiTiiază. Era îmbrăcat
în surtuc cafeniu, cu joben păros şi avînd în piept o mare cocardă
tricoloră. A chemat numai-decît autorităţile şi pc boierii locului, ca şi
pe cei fugiţi din Bucureşti de mai înainte de frica holerei şi a
răscoalei. I-a înştiinţcxt pe toţi că a semnat Constituţia şi că a
abdicat. Pe urmă le-a arătat că trece în Austria. Căpitanul de escortă
Gheorghe Rucărcanu şi secretarul cirmuirii Mihalache Pre-
294
ia
le
a
 ta
re le
şi
in descu au alergat să facă rost de încă vreo două trăsuri, ca să se
poată încărca şi calabalîcul de la Cîmpulung. Au pornit mai departe
apoi toţi. Bibescu şi ai lui, văru-său, polcovnicul Bibescu, doctorul
Mayer, subtcîrmuitorul, judecătorul şi deputatul judeţului. La Rucăr
i-a apucat o ploaie de turna cu găleata şi au mas noaptea la popa
Bastea. A doua zi, doamna Marica şi Bibescu au încălecat pe cai mici^
de munte, căci drumul pe deasupra Văii Ghimbavului şi de-a lungul
Pietrei Craiului era foarte rău. însoţitorii nu s-au oprit la graniţă, ci i-
au dus pînă la Braşov. S-a întors numai escorta ostăşească.
în timp ce li se aducea un pui fript, pe care ea il desfă cea şi îl
punea în farfurii. Tiţa Bălcescu făcu observaţia că Bibescu este al
treilea domnitor, după Ion Caragea în 1318 şi Alexandru Ghica în 1842,
care fugea din scaunul domniei. Bălcescu adăugă şi pe Grigore Ghica-
voievod, care fugise şi el, dar numai pînă la Cîmpina.
— Toţi domnitorii Ţării Romaneşti începînd cu Caragea au fugit
din scaunul domnesc speriaţi de moarte, afară de Alexandru Şuţu,
care a murit pe cînd domnea, a fost ucis, pare-se.
Erau jncă la masă, mîncau acum iar din îngheţata de fragi,
făcaită de Tiţa, cînd primiră de la Nicolae Golescu, printr-un lipcan,
primele decrete ale Guvernului vremelni cesc, ca să le semneze şi el,
ca şi Arăpilă, ca secretari aî guvernului.
Dădură unul dintre tacîmuri într-o parte şi citiră aple caţi unul
peste umărul altuia. Erau cele redactate de Bălcescu, dar erau
refăcute, apoi aveau acum menţiunea Guvernului provizoriu în loc de
aceea a domnitorului. Le privesc amîndoi cutremuraţi de emoţie.
Primele acte revoluţionare.
— Cînd acum cinci ani am înfiinţat „Frăţia" cu Ghica şi cu Tell,
în lipsa ta, care erai plecat din Bucureşti, în clipa în care am semnat
statutele pe care le-am rupt apoi, nu ştiam că voi semna cu aceeaşi
mînă, peste aceşti cinci ani numai, decretele revoluţiei... Asta e
impoi'tant, Arăpilă.,. Mîine mergem şi noî pe Cîmpia Libertăţii, cum
zice Cosiache^
295
Rosetti că are s-o boteze. Strigăm şi noi, în orice colţişor ne-om
găsi : „Trăiască Constituţia !"... Lasă supărarea. Poporul ăsta inimos
care ne-a dat puterea lui merită să ne afle alături de el chiar şi mîine.
1
Semnară amîndoi foarte'tulburaţi, ca secretari, decre-' tele pc
rînd. ^ .
,,Dccrctul Nr. 1 V
în numele poporului Român |
^'Dreptatc-Frâţie^ 1
Gurernziî vremdniccsc decretă : ^ÉH
Steagul naţional va avea trei colori : albastru, galben şi roşu. . |
Deviza română, care va fi scrisă atît pe steaguri cît şi pe monu-
mentele şi decretele publice, se va compune de aceste două cuvinte :
*Droptate-Frăţie-...
Dreptatea, aceasta stea strălucitoare, care luminează omenirea
şi o povătuieşte în calea binelui, voieşte ca oamenii să fie mai întîi
slobozi şi, deopotrivă, şi frăţia, acest sentiment străbun românesc,
leagă inimile pentru obştescul folos.;' \
„Decretul N r. 2 ^ 1
I n numele poporului Român
-^Dreptate-Frâţie^^ ^
Guvernul ryremelnicesc decretă : \
Potrivit voinţei poporului, toate rangurile civile se
desfiinţează, pentru totdeauna... Nimeni, de acum înainte, nu va
mai putea a-şi lua vreun rang, în nici un act public. Singura
deosebire ce va existaj
între Români va fi aceea a virtuţilor şi a slujbelor către patrie.'-
. j
 i
„becrctul N r. 3 ' \
hi numele poporului Român '\
<^ Dreptate'Frăţie" j
Guvernul provizoriu decretă : i
Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru tot-"
deauna. Orice Rohiân are dreptul de a-vorbi, a scrie şi a tipări
slobod| asupra tuturor lucrurilor ; se înţelege însă că întrebuinţarea
acestei li-' bertăţi nu implică abuzul ce ar putea face unii. defăimînd
viaţa privată a locuitorilor, sau invitînd poporul la nesupunere către
legi şi guvern,| abuzuri ce vor fi pedepsite de tribunalele
competente." . '
296
„Decretul Nr, 4
Ílii numele poporului Român *<Dreptaie-Vrăţic^ Guvernul
provizoriu decretă : Fiindcă natia romană, prin revoluţia de la 11, a
manifestat dorinţa de a avea o Gvardie Naţională şi Guvernul
vremelnicesc ga* sind că o astfel de instituţie este de neapăx'ată
trebuinţă de a se întocmi numai de îndată, decretă formarea acestei
Gvardii în toată ţara, cu a cărei organizaţie se însărcinează mini¿-
trul din Lăuntru şi totdeodată numeşte de comandant al Gvardiei
din capitală pe colonelul Scarlat Kretzulescu."
Arăpilă sc rîdică ţiuînd în mînă farfuria de sticlă în care fusese
îngheţata de fragi.
— Am făcut treabă bună, frate... Merităm încă o porţie de
îngheţată de asta... E grozavă ! Eu mă duc să mi-o iau singur de la
bucătărie. Am să-i spui Ţiţei să-ţi aducă şi ţie.
— Nu crez că o să ne mai dea, îi spuse Bălcescu. Are ideile ei.
Ştia el ce spune. Tiţa lega simplu vorbele : bolnav, îngheţată,
răceală...
 — Tocmai de aia... mă duc să-mi iau singur... Vreau o porţie
mare. Şi făcu palma căciulă deasupra farfuriei de sticlă, arătînd cît de
mare să fie porţia. Lui Arăpilă îi plăcea grozav îngheţata.
Pe cînd se întorcea cu farfuria de îngheţata de la bucătăria de
vară, care era într-o căsuţă în curte, în dreapta, ca şi nucul, dar
dincolo de pajişte, mai în fund, Arăpilă îl văzu pe Bălcescu privind
lung, încurcat, un.buchet de cel puţin treizeci de crini, cu lujere
lungi, care aducea ca un snop de grîu, pe care feciorul trimis de
Frusinica îl sprijinea să stea drept, pe scaunul pe care-1 rezemase.
— Ce-i cu florile astea ? întrebă speriat de proporţiile jerbei... Şi
începu să rîdă nedumerit, mirat, arătîndu-şi dinţii puternici şi albi ca
ai negrilor.
— Citeşte ! Şi Bălcescu îi întinse o scrisoare scrisă în franţuzeşte
de eleva lui de la lecţiile de franceză, de subt acelaşi nuc subt care se
aflau azi.
„Scumpul, scumpul meu prieten...
Cum aş putea să-mi arăt recunoştinţa ? Unde aş fi fost azi dacă
nu ai fi fost dumneata... ? într-o lume de răi şi poltroni, ai rămas
acelaşi bărbat curajos, care ne dădea lecţii de istorie şi franceza
I

i
subt nucul clin grădină... Doamne, imi tremură mîna scriind
aceasta... .l-am spus pe vremuri lui lancu Manu că lîngă dumneata
mă simt mai inteligentă. Azi cînd te admir pentru bărbăţia
dumitale, a.ş spune că lîngâ dumneata o femeie, fericita de ea, lîngă
dumneata se simte şi ea ■ ajoasâ, are puterea să le arate celorlalţi
dispreţul pe care î) merită.
Fnisinica
Speriată şi acum că nu şi-a scris lecţia...
Frusinîca Biil-Ceaarescu"
 Bălcescu mai rămase un timp pe gînduri, apoi îi spuse
feciorului, cu un ton scurt, hotărît, că poate să plece. Dar omul şovăi,
încurcat :
— A spus cuconiţa să aştept... că poate daţi răspuns.
— Spune-i că-i mulţumesc foarte mult, îi spuse Bălcescu cu o
afectare protocolară şi o privire rece.
Feciorul parqă tot nu ştia ce să facă ; se vede că Fru sinîca
stăruise prea mult ca să aştepte răspunsul.
— Ţi-am spus că poţi să pleci... Spune-i cuconiţei dumi tale că-i
mulţumesc mult, foarte mult.
— Ciudat, mormăi Alecu, după ce feciox^ul închise po)'-tiţa de
grilaj de şipci Verzi.
— De ce ciudat ?... întrebă mirat prietenul său, care-şi plimba
gînditor palmele peste tîmplele înalte.
Arăpilă şovăi cîtva timp, parcă ar fi căutat cuvintele... încurcat,
învîrtea în mînă lingtiriţa de argint cu care tăia în felii îngheţata...
— Toată lumea ştie că ai iubit-o po Frusinîca. Mulţi cred că o
mai iubeşti şi acum... Mi-a spus Mihăileanca, actriţa, că e în stare să
jure că singurel om pe care-1 iubeşte Frusinîca eşti dumneata
domnule, şi... şi...
— Şi... ? Ce şi ? întrebă Bălcescu întărîtat.
— Ei bine, credeam că n-ai uitat-o într-atît... ca să-i transmiţi
mulţumirile acelea atît de obicinuite, rostite ctn atîta nepăsare,
adineauri.
— I-am mulţumit, ce vrei să fac mai mult ? DealtfeL nici nu-mi
datorează cine ştie ce... După abdicarea lui Bi-be.scu, nu mai poate fi
vorba de nici un proces al atentatorilor... Nu ? Poci să-ţi spui că la
ceasul ăsta li s-a dat drumul la toţi şi trebuie să fi sosit în Bucureşti
chiar Peretz, pe care l-au căutat atît... în ceea ce priveşte iubirea... ar
fi mult»" cie spus, dragul meu Arăpilă...
Prietenul cel negî'U clatină din cap :
298
 — Inţ^egf Luxiţa
Şi pindi să surprindă pc* (aţa lui Bălcescu vreun acnrn lămuritor, dar
acesta, cu ochii umezi parcă mai mult din pricina acestgi înserări noroasc,
încărcate dc o ceaţă răcoroasă, ca după ploaie, întoarse capul, făcîndu-se că
priveşte spre bolta dc viţă-de-vie, cu frunzele cu picături pe ele. care
ascundea masa de vederea celor de pe uliţă
— Cu Lucica c altceva.
— Pe ea o iubeşti ?
— Nu, n-o iubesc... Dar iţi spui, cu Lucica e altceva..? meia aceasta
m-a iubit sacrificînd totul... Avem un copil
— Atunci de ce n-o iubeşti măcar pe ea i întreabă în-rcal, uimit,
Arăpilă. îţi spui cu, totul e foarte ciudat:
Bălcescu mai rămase iar un răstimp pe gînduri. apnf »rbi cu o
hotărîre la care prietenul nu se aştepta :
— Alecule, aş vrea a-ţi spune ceva. ce crez totuşi câ ai sa înţelegi... Ai
să înţelegi poate mai mult decit m-a înlelr^ '^tzil, cînd i-am scris anul
trecut, după moartea Ele
.egri ^.. Mi-a răspuns atunci foarte încurcat, cu fel de i i de ocoluri...
Despre fi'umuscţc, despre poezia vieţii, despre imboldul pe cai'C-1 dă
iubirea înfăptuitorilor. în sfîrşit, nii -a înţeles... À văzut în cele ce-i scriam,
fâră îndoială, doH( »rbàric politică... Dar aş vrea ca tu să ştii că aceasta •
învingerea mea adîncă Iată cam ce-i scriam şi-ti repc' > azi :
...„Nenorociţi sînt acei ce concentrează loală puterea lor dr--3 hi intr-o
dragoîrtc intimă asupra unui obiect rar (!• iule t i . -
lor şi pieritoriu cînd îl găsîYn. Pentru ce .să nu înl"......i drago>t.m
lastră loată asupra unui obiect mare şi nepierilur ? Şi ce e m i i (uare
penti*u om decit \ara sa ? Să nu ne mai trudim dar. iubite Ba/ii
^ Se referă la scrisoarea lui N. Bălcescu ca^e Vasile Alecsand pediată
diji Paris la 29 noiembrie 1847. Dup^ra i
ion cordial, fraza de scuze pentru întîrzicrea răspunsa. .1 . .
t^irmaţii legate de documentarea asupra epocii lui Miliai Viteazul î
 derea elaljorării cărţii aflată în stadiu de proiect, urmează p« Kiaful
menţionat de Camil Petre.scu în roman. Vibraţiii patriuu i Ìrartìar.à din
textul scrisorii, al cărei final îl găsim deosebii de pro-„I.*a 1 ghenarie va eşi
ip Reruc dea Deux Mondes un articol iu iltjţ.al ptnilru noi supt titlul Le
Moldo-Valachie ei ie viouvement } f y } } fj h i ' \ Aşadar, N. liălcescu era la
curent, pătiunsese în viaţa po-( ullurala paiiziana. cultivind relaţii
lavorabile stării de spn it Ulii luiiie româneşti. Printre cei apropiaţi se
număra şi H. Desprt' nulornl articolului semnalat de noi la p. 44, articol
care pc CH'm' ■ e de ideile social-polilice existente în lucriiriît revo' luà
nostru (cf. N. Bălcescu, Opere, IV, ediiie critică (le G '/L^m-
ilerga dupA fericirea intima, o n&lucirc, ce tu nu vei mai putea gasi.
ce eu n-am găsit niciodată şi pe care e multă vreme de cînd n-o mai caut. Sâ
întoarcem ceea ce ne-a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem
către ţara noastră. România va fi iubita noastră..."
Un porumbel alb, rătăcit se întoarse în umbra umedă a înserării,
fîlfiind speriat peste casă, spre porumbarul de deasupra grajdului, din
fundul curţii.
Cei doi bărbaţi, pătrunşi parcă de un altfel de fior, tăcură îndelung,
într-o uşoară încremenire.
Bălcescu rupse tăcerea cu un soi de oftat, aşa de uşor, dc parcă ar fi
fost în gînd :
— Viaţa «este atît de scurtă, frate... înfricoşător de scuilă. Ar fi vrut să
spună „viaţa mea'*, dar din gingăşie nu vru să aducă nici un vaier personal
in această clipă, prinsă în înserarea liniştită şi umedă, ca într-o vecinicie
prevestită,
Alecu Golescu înţelese precis Ia ce se gîndeşte şi vru să schiţeze un
gest de protest. I se păru şi lui însă nepotrivită clipa.
Bălcescu se simţea stingherit. Pe de o parte se gîndea că n-ar fi trebuit
să se citeze pe el însuşi, aidoma, dar, pe de altă parte simţea, fără să-şi
cerceteze mai îndeaproape dibuiala şi cuvintele potrivite, că dacă ar fi
desprins din ţesutul ei viu, din scrisoarea către Alecsandri, propoziţia :
„România va fi iubita noastră", repetînd-o fără legăturile ei din clipa în care
fusese scrisă, ea ar fi început să devie cu adevărat o simplă propoziţie
literară, mai mult sau mai puţin plăsmuită, aşa cum i se părea că o socotise,
dealtfel, şi prietenul său, poetul. O clipă îi păru rău că se lăsase iar minat de
apele, adinei la el, ale prieteniei, şi-şi mai arătas* încă o dată gîndu^atît de
lăvmtric, că mai era încă pe vorb^ roua caldă a simţ^'ii lui arzătoare ; deşi
nu fără să şovăie, ca şi atunci. Dar împrejurarea cu scrisoarea Frusinichii şi
faptul că Arăpilă era un prieten cu care nu putea vorbi decît cu inima
deschisă, din străfund, dintr-un preaplin aproape că il siliseră să repete
ceea ce spusese atunci şi trăd. adevărul întreg al vieţii lui, chiar <5acă,
formulat, acest adevăr „România va fi iubita noastră" ar fi părut cumva
verbal excesiv, de necrezut în abisurile lui. Neobiciniiita putere dr a iubi,
nemăvginita patimă pe care o simţea în el şi car l-ar fi făcut să şe dăruiască
din toată fiinţa lui femeii iubite era însă răsucită şi întoarsă de zăgazul
morţii pe care şi-( ştia atît de apropiată, de neocolit, ca un perete pînă la
cei.
»
Ă
L
Ca să nu se piai^ ea se alroia pe făptura poporului român, căruia
el \Tea să i se dăruiască într-im chip tot atît de absolut, cura s-ar fi
dâi^uit unei femei unice în viaţa luL cum de puţine orL şi niunai imii
oameni, se dăruiesc unei cauze şi se lasă cotropiţi de ea.
Trăind înfrigiu^t şi lacom de timp. aşa cum simţea el că trăieşte,
iubind fără limită precvmr iubea, Bălcescu mer gea nu numai pe finii
de rădăcină al instinctului, aşa cum venea el din veacul veactu-ilor,
dar înnoda aici şi toate fi brele cele de preţ ale făpturii lui de azi,
adică laolaltă cu dragostea, încă şi setea arzătoare de a trăi cu orice
preţ, deopotrivă cu raţiunea lui atit de lucidă, întreagă. Astfel, gîndul
apăsător al morţii atît de apropiate, necruţ-ătoare, de care era
îmbibat ca de o lunezealâ rece şi întunecată, în loc să-1 abată şi să-1
paralizeze, îl unboldea, stimulîndu-1 ca o otravă răscolitoare,
exasperîndu-i fimctiile sufleteşti, hipei-trofiindu-le parcă, întocmai
cxxm o energie descătuşată din structura ei normală, dar numaidecît
încătuşată iar de puterea şi mai mare a raţiunii (care-i îngăduie să se
dezlânţtiie doar atît cît trebuie şi cum trebuie) aduce, asrfel
preschimbată, foloase nesf îrşit m*ai mari decît în forma ei
obicinuit;;, dintîi. Ceea ce, în mic, e adevărat şi pentru altoi, ca şi
pentru orice sămînţă, care. pierind in actul iXKlirii. se înmul ţeşte
însutit.
In chipul acesta, oai^ecum monstruos, iubii^ea lui, care ar fi
putut fi nemăi-ginită, închinată unei femei imice, :-.e prefăcea în
iubire pătimaşă pentru poporul român întreg, iar setea lui de a trăi
preschunba ceea ce îi era refuzat din pricina morţii apropiate într-o
supra\'ieţuir'e, într-o neasemuită trăire după moai^e. Dai' cum ai'
putea izbindi pe această cale ? ÎVebuie ca in aceşti patru-cinci ani cît
mai are, pînă se va stinge cu totul, să ti'ăiască şi să înfăptviiască peste
măsură cît pentru o viaţa întreagă, cit pentioi trei vieţi. Nimiai
urmînd însă lumina minţii se poat^ trăi intens aşa cinn arde încins
focul, numai asa se poate vieţui cît în ti-ei vieţi... GindurUe acestea
pe care le măcinase în feliurite chipuri în lungile zile şi nopţi
nedormite de la închisoai'e ii arătau că trebuie, neapărat, să scrie o
operă care să fie vie şi peste un veac şi se cerea ca această operă să fie
anume de istorie, ca să-1 şi ajute într-o acti\âtate neîntreruptă, in-tr-
un şir de îndi'eptăii, menite să schimbe făgaşul istoriei. Dar nu
numai atit. Ca să fie de preţ, ţinta acestor înfăptuiri trebuie să fie
însăşi soarta poporului român. Şi încă nu era
de ajuns. Pentru ca această îndreptare a râului adunat diii
veacuri să-şi merite numele şi să-i aducă o adevărată supra vieţuire, ea
trebuie legată negreşit de soarta înti;egii omeniri, se cădea să nu vie
niciodată în contrazicere cu idcalu-j'ile mari ale istoriei. Numai
aceste ţeluri unele într-altelc, şi laolaltă, puteau să dea preţ unei
lupte, să facă viaţa insului nepieritoare. Toate scăpărările minţii îi
arătau că nici o fărîmitură din timpul rămas nu trebuie pierdută fără
folos. De aici înfrigurarea şi graba pe caro o punea el în tot ceea ce
făcea, iritarea trecătoare pe care o stîrneau în el piedicile întîlnîte sau
ocolurile pe care era silit să le facă. Dar ştia limpede ce vrea. Numai
biruind astfel împrejurările gîndea el că ar putea cîştiga o preţuire
adevărată, vie şi peste o sută de ani, numai aşa ar dobîndi cinstirea
posterităţii pentru părinţii care l-au născut (pentru mama lui
îndeosebi, care îl sprijinea şi acum, făcînd sacrificii pentru ţelurile
lui, în loc să o ajute cl pe ca), pentru fraţii şi surorile lui (pentru Tiţa
care nu trăieşte decît pentru el), poate şi pentru acel fiu care nici nu-i
va purta numele. Numai aşa va creşte mîn-dria, peste timp, a celor ce
vor locui pe uliţa pe care a copilărit el, a poporului întreg în mijlocul
căruia şi-a plămădit fiinţa sufletească. Numai o astfel de viaţă va
cinsti însuşi faptul de a fi om. Astfel, indefinit prefiîcută, patima din
el, care putea fi iadul sau raiul pe pămînt, devenea o floare eternă pe
cerul istoriei.
Nu le gîndea toate acestea clar, cum se văd aici, căci erau
gînduri dibuitoare de zi şi de noapte, care se înfruntau, siî alegeav\
necontenit şi iar se înceţoşau, dar îi întovărăşeau mintea cu o drojdie
tare. Din acest tumult lăuntric, ar fi vrut să-i spuie ceva, totuşi,
prietenului său, dar nu i se ivi pe faţa mistuită de trăirea din el decît
un zîmbet amar. Nu băgă de seamă nici trecerea zilei. Se întunecase
dc-a binelea cu toate că spre apus o geană tîrzic de lumină, de un al -
bastru nou ivit, arăta că vremea va fi a doua zi frumoasă. Arăpilă, care
de cîteva zile încerca sâ sc obicinuiască să tragă dintr-o lulea, cît un
degetar, de spumă dc mare, se prefăcea că fumează adîncit, ca să nu-
şi Itilburcî prietenul, li întîlni în,tr-un tîrziu surîsul obicinuit, din
colţul stîng al gurii. Bălcescu, simţindu-se vinovat parcă, fiindcă
impusese acest tăcut ocol al gîndtu'ilor, ar fi vrut să se dezvinovă -
ţească, dar iarăşi îşi pierdti încrederea chiar în cel mai bun prieten al
lui... De ce să caute să-l mai lămuroas(îă ? Oamenii chiar cind sunt
atît de apropiaţi se înţeleg nespus de greu...
I
302
 Nu va înţelege nki Arftpilft maî mult decît Bazil... Ce in-8oamn&
numele Mai ia. Măria Niculescu, do pildă, pentru tul decit pentru cel care o
iulx^tc cu o dragoste unica, înseamnă numele do România pentru altul
decît pentru _cl, care o iubea atît de cotropitor» cu prevederea peste timp
■cu Care tremura el pcnti^ soarta c i ? Doar un nume» la fel Bcu cel de
Măria Niculescu, ori Măria lonescu, un nume fo* ■hosil de ceilalţi cu rost
şi fără rost, care se ştc rgea ca o m R nedă dintiv cele ce umblau prea mult,
fără să se oprească, |wiereu schimbată pc altceva socotit fhai bun. luată iar
îna-Vpoi pentru scurt timp. Numai surorii Iui» Ţiţei, poate sa-i Kspună
orice gînd lăuntric, fiindcă Tiţa este el însuşi. Cit bine l-a înţeles ea cind.
acum cinci anî, el i-a spus, sfîşiat de mînie la închisoarea de la D( jui-stfă,
că despoţii i-au la-at numai un ciot dc viaţă, dai' că ii v^a sili să plătească cc
î i-au luat, ca pentru trei vieţi. Şi cît de înfiorată, şi alba faţă ca de ceară, l-a
privii ea atunci cînd i-a .spus înfri-rat că nu mai doaVme noaptea şi face fel
de fel de planuri, ar vrea să mai trăiască încă zece ani, încă zece numai, ca
să răstoarne ca fierul unui plug putregaiul păturii conducâ-loarc... Ar fi
vrut... Ah, au şi Ircxrut cinci ani..
Alvcu Golescu bănuia însă că mintea lui Bălcescu cutreieră în clipele
astea meandrele îndoielii şi ale morţii şi-1 lăsă in pace, aşteptînd să se
întoarcă în lume... Tresări cind îl auzi rostind, parcă sfîşiat d(^ d n r n " r n
r î n d ?n gînd:! Iui s-ar fi luptat stihii ;
— Şi totuşi... totuşi, Alecule, mi se pare de neînţeles că Lucica nu mi-
a mai scris nimic de la naşterea copilului... Ce poci să crez ?
— Grijile copilului, ce vrei !
— Aş fi vrui să ştiu chiar despre copil ci te ceva.
— Mă gîndesc, Nicule, uneori, că trebuie s-o înţelegi a cum e ea...
Puţin mai în vîrstă decît tine, speriată că i trece viata, ceea ce a dorit cu
patimă a fosl sâ aibă un copil... Şi l-a dorit de la tine... Acum are acolo, la
Budapesta, ceea ce a dorit din făptura ta.
— M-am gîndit şi eu în uiumul ump eu ar putea sa Kc aşa... Nici nu
mai poci să crez altceva.
 Tiţa se apropia ţinîj)d in mîna ridicată lampa cu globul ci alburiu
iluminat pe dinlăuntru, caie făcea un focar pi tal cu cercuri concentrice dc
lumină tot mal slabă, şi Bălcescu, cotropit încă de gindurik* lui, ca de nişte
valuri ca
30
I
se mai clatină şi după furtună, ar fi vrut să-i cadă în genunchi ca
unei întruchipări. Ea văzu, rezemat de spătarul scaunului, uriaşul
buchet de crini... Puse lampa jos şi privi o cUpă înfiorată, apoi
cercetătoare. Mîngîie o corolă albă, cu petalele ei întoarse, strise cu
fire aurii, albe ca nişte degete de o frumuseţe nepţămîntească... O
ameţi dintr-o dată mireasma tare, crudă şi pătrunzătoare.
Nu îndrăzni să întrebe de la cine sunt, deşi era curioasă să ştie.
Nu era geloasă pe femeile care-1 iubeau pe fratele ci... Dimpotrivă, ar
fi vrut să-l ştie iubit de toate... Aşa iubit de femei se întregea chipul
lui pentru ea... Dar voia ca el să nu iubească nici una... Să nu-şi
piardă timpul lui fără preţ cu ele.
— Mă duc să pun crinii aceştia în apă, ca să nu se ofi lească... Şi
apoi vi se aduce cafeaua.
Purta peste rochia lungă, de pînză mînăstirească nisipie, un şorţ
albastru cu stele mici albe.
Fru^nica fu foarte dezamăgită cînd află răspunsul atît de sărac
în cuprins al lui Nicu. Se aşteptase ca el să fie tot atît de tulburat
primind scrisoarea, pe cît fusese ea cînd o scrisese. Era, şi fusese
totdeauna, convinsă că el o iubeşte, dar că e prea mîndru ca să
mărturisească...
Se arăta, de azi de dimineaţă de cînd ieşise de la arest, din
pricina zbuciumului prin care trecuse, furioasă pe toţi revoluţionarii.
îşi ieşea din sărite cînd i se vorbea despre revoluţie. Făcea în gîndul ei
excepţie numai pentru Bălcescu şi Aristia, pe care nu-i socotea la fel
cu ceilalţi.
 Aristia fu şi el cumplit de supărat pe cei trei atentatori. Le
trimise a doua zi o provocare la duel, „fiecăruia în parte şi tuturor
laolaltă", pentru laşitatea de a se sluji de o persoană străină fără s-o
întrebe, pentru ticăloşia de a implica, fără ştirea ei, o tînăra fată într-
o astfel de aventură care se putea sfîrşi rău.
PE CLMPIA U B E R I A I U
a greu, birja în care se aflau Nicu Bălcescu, Grigore Alexandrescu,
Barbu şi Tiţa îşi face loc pe Podu Mogoşoaiei ca să treacă Dîmboviţa peste
podul de piatră, la Mitropolie, şi de acolo subt Dealu Filaretului. Din toate
colţurile oraşului, pe toate podurile, pe toate uliţele, rîuri de bărbaţi, femei
şi copii se îndreaptă spre locul de adunare. Nicolae Golescu a făcut bine
lucrurile. Magistratul nu s-a lăsat mai prejos, Agia la fel. Acuma s-au
mişcat la glasul mitropolitului, dar fără voia din adînc a lui, şi toţi preoţii
din capitală, care umplu unele uliţe, căci merg în pilcuri
Qopotul cel mare zguduind văzduhul şi toate celelalte au sunat din
zori. Dimineaţa e frumoasă, parcă umedă, cu mulţi nori albicioşî, cu un
început de zăpuşeală.
Negustorii au închis prăvăliile şi se îndreaptă şi (i , înă-buşindu-se de
zăduf în anteriile lor şi în lebadelele îmblănite, pe căldura asta, venită după
ploaia de ieri, care a presărat drumurile cu băltoace, dar ameninţă cu o zi
toropitoare. Cînd să treacă de Mitropolie, birja a trebuit să se oprească
înapoia unui şir întreg de trăsuri şi carete, căci toată uliţa e acum prinsă de
o lungă coloană de săteni care vin dinspre Domneşti, Clinceni şi Slobozia
Nouă. Abia către prînz pot răzbate. Acum înaintează şi ei, mai mult
împinşi din urmă, căci uliţele bucureştene sunt înguste şi întortocheate.
Chiar în trăsura din faţa lor e Ana Ipătescu, cu soţul şi cumnatul ei. Leagă
cît de cît un capăt de convorbire cu cei din birjă.
Mai în urmă în trăsura pompierilor sunt îngrămădiţi vreo ■inci inşi :
Axente Sever, Deivos, Scarlat Turnavitu, fratele 1 mai mare, Demostene
Turnavitu, fost parucic, şi Vasile Maiorescu, care sta pe capră, lîngă soldatul
care mînă caii. Locotenentul Zăgănescu şi sublocotenentul Dănescu sunt,
cu
 305
I
compania de pompieri după ei, mult înainte. Suni veseli ş
gălăgioşi şi toată lumea de pe Ia fei'estre şi de pe margint se uită la ei.
Mergeau aşa salutîndu-se ceremonios cu prit^ tenii. Deodată Scarlat
Turnavitu îngheţă. De Ia o răspînlit intraseră în şir, numaidecît după
trăsura lor, brişcă lui Tase-chiristigiul, în care se puseseră două
leagăne cu perne de n;iuşama, în faţă şedea chiristigiul, care mîna
caii mari roibi, şi alături de el, Tudor Fărşerotu ; în spate erau popa
Du-miti*u cu preoteasa Stana, iar între ei, Tincuţa, care vruses^ să
vadă şi ea depunerea jurămintului pe Constituţie. Era într-o rochie
cat^e-i pornea de subt piepţi şi se înfoia ap(d cu părul negru tras spre
tîmple. despărţit printr-o căran subţire în dOuă cozi, strîns împletite,
ce-i cădeau pe spate Preoteasa Stana, într-o fermenuţă de mătase
verde pesti rochie, avea capul înfăşurat într-un tulpan alb, cu un
capăt ^vîrUt înapoi pe umărul stîng, iar celălalt în jos. Părea ati|| de
tînăi'ă. că nu i-ai fi dat cei treizeci şi şase de ani pe care -I avea. " ^
Scarlat Turnavitu işi sucise gîtul tot întorcînd capul s-^ vadă
mai bine pe Tincuţa, care-i privea cu o bucurie înspăi mîntată, să nu o
descopere cumva tată-su atît de fericita Slava zilei atît de însorite era
şi slava tăcută a dragostei lor.
— Frumoasă fată are popa Dumitru, îl auzi Scarlat pe Vasile
Maiorescu, şi în clipa aceea simţi mai întîi un fior spaimă care se
prefăcu într-o clipă într-un fior de mîndrie.
Nimeni nu ştia minunata lui taină. Dar numaidecît se - rinse,
jignit, în el însuşi, căcfauzi răspunsul lui Deivos
— O fi frumoasă, riu zic... Da nici preoteasa nu-i d' lepădat !
Of... Of... Ce i-aş mai pupa benghiul de pe buza Doamne, Doamne !
..Ofiţeroii ăştia sunt ofiţeroi, orice-ar face, îşi spuse îi^ gînd cu
obidă Scarlat Turnavitu. îţi vine să-i dai dracului.'
Subt coloanele albe ale f întftiii Filaretului, de ieri piti i azî
arhitectul Mei ic * a făcut, acolo unde începe cîmpia. " poartă în stil
neogotic, înaltă cît o biserică şi cu trei întărhi pentru trăsuri în
mijloc şi pentru cei ce merg pe jos două arcade laterale. E toată
împodobită cu ghirlande de verdeat:.
' [acob Molie, arhitect cu studiile la Paris, adept al stilului
clasic m construcţiile edilitare. După eşuarea revoluţiei de l:i 1(140 s-
a sta bnu în Fi-anţa (n. ed.)
30*
1
şî şi cu steaguri tricolore. Ti'ibuna s-a făcut pe o p»dra mai mi înaltă,
igicâ
landaţ
roşu, L ._
mea peste vorbitori şi peste cei care vor oficia.
Po masa acoperită cu o năframă albă, doi diaconi străjuiesc încă din
vreme crucea de argint bătută in rubine î<) diamante, adusă dc la
Mitropolie, un vas alb de faianţă $i sece sfeşnice de argint cu luminări
groase. In stìnga tribun»
o raclă cu moaştele sfîntului Dimitrie Basarabov. Multmn ^ nesfîrşită
este ţinută mai departe cu cordoane de soldati şi iLdc volintiri din Gvardia
Naţională, care şi-au luat. mmdn, asupra lor paza. La cele patru colţuri ale
locului de adunare cîte un tun. cu tunarii săi. aşezaţi după regulile ostăşeşti
Popoi-ul nu putea să ştie ce se întîmplă pe dedesubt, dr vvcr^^e cc nimeni
nu îi dădea la o parte văkil de deasupra El a fost chemat alaltăieri
dimineaţa, în zori, la Mitropolie, să împiedice un guvern al boierilor şi a
făcut lucrurile bine că abia au scăpat, fugind pe din dos, boierii care v < - ^"
niseră la chemarea mitropolitului. Acest popor încă mai avoci L
încredere în mitropolit şi în guvernul revoluţionar. Venisc-din zori că, după
vorba din teatru, de atunci, parcă se desfundaseră mahalalele. Nu avea de
unde să ştie că ..Frăţia'*, d. 1 care nu auziseră toţi, fusese scoasă din guvern,
eă Bălct^' » nu mai era acum secretarul statului, ci numai scx^retai .
^{uvernului.
 Ca să mai treacă timpul, fuseseră adu:>i şi lăutaii. D ì n U K earele
breslelor, care aveau să treacă prin fata tiibunei, fu-:ie9e lăsat să intre
deocamdată numai echipajul cu patru ci ai tipii^rafiei lui Rosttti
Wintiu^halltn-. în eadiul impodobn. cu ghirlande şi steaguri era un teasp
al tipogi'afici care tipa • pe hoc, subt ochii fermecaţi ai mulţimii, p<^ U n
volantt poezie i>cazională. Două fete frumoase, în costum naţioniJ,
•azvîrleau foile în mulţimt\ pv măsură ce se tipăimn
Iunie II. I8U
Ce ;»las muieţ răsună ? Vil/, poporul s-adună, Prin sf înta
libertate
simte fericit, ;^ toţi se strîng în bi*aţe, Càci toţi s-au înfrăţit.
Cenzura se goneşte, Tip-irul dobindeşte Dorita-i libertate, ^ Ce
e viaţa sa.
Cu ea numai trăieşte, Cu ea va prospera.
S-au strecurat, de te miri cum au izbutit, şi vînzătorii de oragă
răcoritoare, de dulciuri cu apă rece. Li se dă voie s^ se împrospăteze
de la f întîna cea mare, dc subt deal.
în stìnga tribunei vorbitorilor s-a făcut o alta, cu treptf mai
înalte, dar neacoporită. E împodobită şi ea cu steagur tricolore şi cu
ghirlande. Aci fu poftit Bălcescu şi ai lui. Ma erau acolo, cînd sosiră
ei. şi alţi cîţiva membri ai guvernulu şi ai ministerului, cum şi un
mare număr de preoţi şi de frun tasi ai revoluţiei.
în aşteptare, Rosetti sc dusese în carul tipografiei, unde se afla
asociatul lui, Winterhalter, ajutînd fetele să împartă foile, glumind cu
cei de faţă. Pe urmă s-a trezit ţinînd o fnflăcărată cuvîntare, de acolo,
din car.
Pe la douăsprezece a venit şi a trecut pe subt poarta de triumf,
în trapul mic al cailor, un lung alai cu trompete. în frunte era
jumătate din escadronul de cavalerie, apoi careta mare, neagră, în
care se aflau mitropolitul şi colonelul Odobescu. De o parte a caretei
era călare colonelul Voinescu 1, şeful ştabului armatei. I sc spunea
Voinescu I, totdeauna pentru că în armată mai era şi celălalt camarad,
Voinescu II văr cu el, care pînă azi rămăsese numai maior, dar
devenise în schimb, secretar al statului.
într-o a doua caretă veneau Nicolae Golescu, Ion Vei- : i seu 11,
iar într-a treia Ion Cîmpineanu şi Costache Filipescu. Fu văzut
intrînd pe jos, în acelaşi timp, Ion Brătianu.
Cei din tribună zîmbiră. Grigore Alexandrescu surise c. 'de
obicei, nelămurit :
— Aştepta desigur în dosul porţii, penti'u ca să facă <>
demonstraţie de democraţie.
După ce steagurile armatei au fost aduse în faţa tribunei a
început sfeştania.
Slyjba a fost făcută de arhiereul vicar şi vreo zece preo( şi a fost
foarte lungă, pe cînd alţi o sută şi mai bine de preoţi înconjurau
tribuna. După slujbă a vorbit Voinescu II, îm brăcat în frac cenuşiu,
foarte arătos, cu faţa lui bălană ş ovală, cu mustaţa mică, unduioasă,
dar fără sfircuri, pe o
308
ie
i
iri lai .ui n-
de

(
lo-
I,
in-
gură cărnoasă, cu cîrlionţi peste urechi. A rostit cu glas pu -
ternic, cu o ţinută exagerat elegantă, cuvîntarea scrisă :
„Fraţilor !
Noi astăzi nu sîntem adunaţi la această solemnitate spre a
celebra vreun sf înt sau vreo altă serbătoare obicinuită, ci pentru
sfinţirea acestor steaguri naţionale, care se înalţă, pentru asigurarea
drepturilor celor mai scumpe, celor mai sfinte ale unei naţii : pentru
sfinţirea, zic, a steagurilor celor mai potrivite cu mîntuitoarele învă-
ţaturi ale Evangheliei...
01-
I

i
îoţi
In zilele aceste se va decreta chemarea obşteştii Adunanţe con-
stituante şi cît de curînd vor începe şi alegerile. Pînă atunci
guvernul aşteaptă o întreagă slobozenie de lucrare, şi îndată ce se va
deschide Adunanţa, el îşi va da socoteala de întrebuinţarea ce a
făcut cu puterea ce i-aţi încredinţat. Şi atunci, de îşi va fi împlinit
misia după dorinţa poporului, nu cere nici o recunoştinţă, căci nu a
făcut decît să-şi împlinească o datorie. Iar de nu va fi, răspuns la
misia sa, singura facere de bine ce cere de la popor este de a
porunci darea lor subt judecată ca trădători ai patriei, ce în vremi
atît de grele, atît de periculoase, nu au depus toate ostenelile, toate
privigherilo pentru împlinirea datoriilor lor...
încă o dată, veniţi să sărutăm steagurile şi prin această
sărutare să întărim frăţia ce trebuie să stăpînească între tot
RomânuL'*
Cuvîntarea a plăcut pentru că a fost destul de scurtă şi bine
rostită. Multă vreme s-au tălăzuit uratele mulţimii.
între timp, mitropolitul a fost îmbrăcat în odăjdii, pu-nîndu-i-
se omoforul de către diaconii săi. Apoi a trecut pe tribuna
vorbitorilor. Diaconii au ţinut isonul arhiereului care .se închină în
faţa mitropolitului, şi acesta a început să bine-cuvînteze steagurile,
stropindu-le cu apă sfinţită. Pe urmă a sărutat Evanghelia, ferecată în
încheieturi de aur, pe care i-a înfăţişat-o arhiereul şi a citit formula
jurămîntului, pe care i-a înaintat-o Voinescu II, pe o tipsie acoperită
cu o maramă, după ce s-a închinat iar şi a sărutat şi crucea bătută în
rubine.
„Jur în numele lui Dumnezeu şi pe această sf înta cruce, că voi
fi credincios voinţei naţiei Române, apărînd-o din toate puterile îm-
potriva oricărui atac şi asupriri ; jur că nu voi lucra niciodată în
contra intereselor naţiei, şi că voi ţine şi apăra acele douăzeci şi unu
de punturi decretate de popor, conlucrînd după putinţă-mi şi
jertfind şi vieaţa mea chiar pentru dînsele şi pentru naţie."
309
A sărutat iai crucea, a semnat juràmintul şi a rămas apoi
în tribuna.
— Crezi că o să-şi dea Neofit viaţa pentru Constituţie ? întrebă cu
zîmbetul lui iritant Grigore Alexandrescu pe Tiţa... Ce zicî, Nicule ? Pe fată,
surisul lui» atît de obicinuit, semn al unei maliţiozităţi de neînvins, o
necăji, dar Bălcescu, car-stătea cu braţele încrucişate, îi răspunse poetului,
cu zîmbetul lui din colţul stîng al gurii, tot atît de obicinuit, dar reflexiv, cu
o întrebare :
— Crezi că un mitropolit poate călca un asemenea jură-, mint
Uialele au ţinut multă vreme. Au depus după aceea acelaşi jurămînt
toţi membrii guvernului şi ai ministerului. Au jurat şi cei doi. Rosetti şi
Brătianu, dar au anunţat că îşi voi da după aceea din nou demisia, care,
dealtfel, nu le-a fost primită. Au fost şi ei salutaţi cu urale care cutremurau
văzduhul. Se întunecase puţin fiindcă se aduirou nori mari dm ploaie. \
Cind au depus jurămîntul cei doi. Bălcescu şi Arăpilă acesta venind
lîngă prietenul său i-a şoptit în glumă, arătînd că sunt mai puţin aclamaţi.
— După cum vezi suntem mai puţin populari decît Bosetti şi
Brătianu.
Dar Bălcescu i-a zîmbit şi i-a şoptit, fără urmă de părere de lău :
— Eu nu alerg după popularitate, după orice fel de popularitate... Eu
vreau o popularitate întemeiată nu pe fum, ci pe meritele mele. O
popularitate care vine de obicei tîrziu uneori, ori numai după moarte.
Vreau o popularitate desfâ-şui-ată în timp, nu pe uliţe. A rămas cu braţele
încrucişate cu mina dreaptă la bărbie, cu ochii oblici şi pătrunzători în-
ginduiaţi, aşa cum i se întîmplă de obicei.
După ce au jurat toţi membrii guvernului şi ai ministerului, colonelul
Voinescu I a dat ordin să se apropie, în formaţii strìnse, trupa. A urmat o
scurtă cuvîntare a colonelului Odobescu, care a citit actul de abdicare al lui
Bibescu şi anunţat că toţi ostaşii sunt dezlegaţi de vechiul jurămînt îi vestea
apoi că vor fi adtişi din nou a doua zi să depună jurămîntul separat, pe
unităţi.
După ce s-a retras armata, Voinescu II a luat iar cuvinlul şi a întrebat
poporul dacă vrea să jure şi el că va apăra cu pre>,ul vieţii Constituţia.
^_____^
lilO
H
2^
Iii
Multă vreme nu s-a auzit decit un vuiet ca al unei mări în
furtună. Hotărirea şi insufleţirea erau de nedescris. Voi nescu II a
făcut apoi semn cu mîna că are de vorbit şi s-a făcut linişte. Le-a
cerut să repete după el formula jurămîn-.tului. Şi din mii şi mii de
piepturi s-a auzit repetarea răspicată a fiecărui cuvint din jurămînt.
Numaidecît apoi, el a citit decretul prin care Cîmpia Fi laretului
se va numi pe viitor Cîmpia Libertăţii.
Pe urmă au dtîfilat soldaţii, carele breslelor, au cîntat muzicile.
Mitropolitul şi unii miniştri au plecat în carete şi căleşti încă mai
dinainte de sf îrşit şi mulţi au făcut la fel, căci norii de ploaie se
îngrămădesc tot mai mult. Nicolae Golescu ia în sf îrşit cuvîntul şi
cere celor de faţă să aleagă pe şeful Gvardiei Naţionale. Se iscă o
larmă indîrjită. Unii
fropun pe Scarlat Ki'etzulescu, alţii pe căpitanul Teologu. înă la
uiTnă e ales Kretzulescu, care îmbracă deocamdată oar eşarfa de
comandant. A început să plouă, repezit, răpăit. •^Unii văd în asta un
semn bun, făgăduiala de rod.
 UN JOC NLItUSIVAT
Chiar din cele dintîi zile ale revoluţiei, o spaimă nemai
pomenită îi cuprinsese pe boieri. Amintirile Revoluţiei fraa ceze, cu
cruzimile şi execuţiile ei, ii îngrozeau. Cel dinţii gînc al tuturor fu să
fugă. Dar se zvonise că ţăranii afin drumu rile şi trimit înapoi caretele
boiereşti, silindu-i pe fugari s i rămînă în ţară. Pe mulţi din cei care
încercaseră să fugă s i sptmea că i-au jefuit, ba pe unii i-au şi ucis.
în Bucureşti le e frică să iasă pe uliţe şi pe poduri ş stau ascunşi
ba la unul, ba la altul. Cei mai curajoşi sun anume cei mai ambiţioşi,
care-s veseli că au sc^at de Bibescu şi văd acum calea deschisă pentru
ei.
— Nu poate să dureze asta ! spunea Alecu Vulpe. An mai vcizut
eu revoluţii.
Toată lumea îşi amintea cum îl „lucrase în foi de viţă' pe Tudor
Vladimirescu <>acest mare vornic şi vistiernic tot odată, in acele luni
din 1821, cu cită iscusinţă se descui'case cind fusese nevoit să
îndeplinească poruncile lui. |
Aşteptînd, boierii se adunau acum ba la unul, ba la altul Ş l
jucau cărţi, flecărînd despre toate. 1
De data asta se găseau dîn nou la Alecu Vulpe, unde era J
cinci-.şase mese de joc, boiereşti ori nemţeşti. Cînd jocul era în toi.
se produse afară o mare mişcare şi toţi tresăriră, spe4 riaţi, dar dintr-o
dată se liniştiră, se înseninară, căci se ivi ca un soare Frosy Băl-
Ceaurescu, de-abia elibeiată luni di^ mineaţa de la Vornicie şi
întovărăşită de colonelul Dăscă-j lescu. E negrăit de tulburătoare într-
o rochie de tafta liliachid fără alte volane decît două cercuri jos de
aceeaşi culoare pm poalele largi. Poartă în cap un cauc vişiniu, prins
în faţa cu un surgiuc imens de safir, ca turbanele paşalelor. Cerceii,
două briliante care strălucesc viu, trimit ochilor ei albaştri şi aşa plini
de lumină; reflexe arzătoare. E un joc ameţitor
312
il-
 ;U-
Ş1 mt Bi-
rau era' ,pe-ivi di-3că-Aie ì pe faţa celi, iştri [itor
1 luminii tari de la surgiuc la ochii mari, migdalaţi, de la i^rceii
ca nLşte mici aştri la dinţii strălucitori in albeaţa lor umedă, cînd
rìde. Mai toţi se scoală şi aleargă înaintea ei. Lăcusteanu, care pare
grozav dc preocupat, nu poate să nu-i spună în treacăt cu îngînafarea
lui de încrezut „cunoscător sexului", cum afix'mă el despre el însuşi,
cu orice prilej :
' — Mademoiselle, nu ştiu cînd sunteţi mai frumoasă, pe scenă
sau în viaţă ? Săptămîna trecută v-am văzut în Angehd husarilor şi am
crezut că sunteţi un angel, o floare între angeli.
Frosy era foarte sensibilă la părerile rostite despre apari ţia şi
jocul ei pe scenă. So grăbi să-1 întrebe, în timp ce îşi lăsa mîna
sărutată, fără.să se uite cine i-o sărută :
— M-aţi văzut în Angelul husarilor ? Surîd_ea. şi dinţii ei de
fildeş se cheamă in stiălucii^e cu
cerceii.
— Se poate ? Se poate să nu vă văz ? Am crezut că nimic nu e
mai frumos în soţietatea noastră, îşi reluă el cu încă păţînare ideea de
compliment. Dar văd acum că în rochia asta sunteţi şi mai
frumoasă... Şi cînd sf îrşi complimentul» ca să-i dea autoritate, îşi
pocni pintenii galant.
Se pare că ea vrea să uite că a fost arestată şi nici dintre cei de
faţă nu aduce nici unul vorba, căci sunt mulţi care ţmd în atentat
mîna lui Băl-Ceaurescu.
" Dintr-o aruncătură de ochi, Frusinica se convinse că bo-ierii
totuşi joacă, fiindcă ea văzu pachetele de cărţi pe masă. îi fusese
teamă că din pricina revoluţiei îşi vor schimba tabieturile. Se linişti.
Avea nevoie de bani numaidecît şi nu ştia de unde să-i ia. Nu cerea
niciodată nimic bărbaţilor, aştepta ca ei să-i ofere şi în genere se
mulţumea, şi acum, cu micile ei cîştiguri din marginea meselor de
cărţi. Avea cheltuieli mari şi leafa nu-i ajungea nici pentru fleacuri.
Mai cumpărase doi cai pentru corvezi. Erau de plătit vizitiul, ar--
gatul din curte, feciorul din casă şi bucătăreasa, căci nu voia ca
bătrînele ei să mai muncească. Pe deasupra veneau lucru rile de
îmbrăcăminte foarte costisitoare. Avea deci neyjDÎe de cel puţin
patru-cinci galbeni pe zi. îşi făcu totuşi fără-nici un fel de grabă loc
la masă. AuzLînsă limpede în spatele ei pe marele postelnic Năsturel,
care spunea, în şoaptă, unui boier mai tînăr de mîna a doua,
Lahovary, mîngîindu-şi cu tîlc barba cam rară :
313
— Giuvaiericalele Băl-Ceaureştilor se iniorc unde le é menirea,
de la început... la fata celeia care a fost ji^fui de ele. I
Şi Lahovary îngăimă compătimitor :
— E căzut rău, bietul de el. I Se vorbea acum deschis despre
această nebunie a 1
Băl-Ceaurescu, de patima lui pentru această ucigaşă l'rumi sete.
Faptul că ea se încăpăţîna să-i spiuiă mereu „unehiuh nu-1 descuraja,
ba da încă poftelor lui un iz de incest, cari tulbura şi îndîrjea şi mai
mult. Nu se sinchisea nici de fap| că se ştia de către toată lumea că
Frusinîca nu-i îngăduie ni muit decît un sărut pe obrajii ei de
trandafir, în calitate lui de unchi. El aflase, după cercetări
încăpăţînate de amai nc'norocos, dai' dîrz, că Frosy nu fusese nici a
lui Aristi cum crezuseră toţi, nici a nepotului său şi nici a inginerut
neamţ, care se mulţumise să aibă în Bucureşti o bună şi fiŞ moaşă
tovarăşă de petrecere, cu cîntec şi danţ, cu glume pu| cam tari. B¿il-
Ceaurescu ştia acum, şi era adînc convins J( asta, că la această
frumuseţe nu ajunsese încă nici un bărbe Era sigur că nimeni nu o
văzuse decît îmbrăcată în capoatei ei voluptoase de mătase, care abia
îngăduiau, cînd se intr' deschideau şiret, să lase să se vadă genunchii
ei catifelaţi a florile de nufăr. Părerea lui se răspîndise, şi astfel, după
I tot Bucureştii o socotise pe Frusinica femeia cea mai depé vată din
acest oraş, care şi aşa avea un prost renume în f priveşte moravurile
aristocraţiei lui, lumea bună începu: acum să vorbească în mod perfid
de castitatea ei, caro í apărea tuturora nefirească. Urmarea fu că se
căutară tot fel l de explicaţii, înflorite cu cele mai absurde insinuări.
Callicnl Ghica, sora lui Băl-Ceauroscu, faimoasa „logoviperă" a >
Ioanelor bucureştene îi găsise o poreclă, repetată, în băta| de joc, de
către femeile din protipendadă : „Fecioara din m^-haîaua
Visarionului". Se pretindea că fuge în ultima cliji de bărbaţi fiindcă
trupul ei ar avea mari cusururi ascuns, că £U'e un şoric pe sîn în loc
de fraga obicinuită, ba unii,'! rnai ales unele, depăşind cu totul
afirmaţiile dintîi ale li Băl-Ceaurescu (care, crezînd că îi apără
reputaţia, o calor-niase), pretindeau că de la nişte prietene ale doicei
ei s-| fi aflat că nici nu e măcar femeie cu adevărat. La douăzer şi trei
de ani o fată fiind socotită o fată bătrînă, mai to susţineau că însuşi
faptul că-1 poartă de atîta timp pe col-nolul Dăscăloscu după ea nu
dovedea altceva decît că oml avea nevoie de paralele ei, iar ea avea
nevoie de un ,,chevaUr
314
I
€rvanV\ un sigLsbiu, cum spunea tot dulcea oi mătuşă, acea
^'"clogovipcră", gura rea a Bucureştilor, care după ce-i luase ota pajrte
din avere, prin dezmoştenirea mamei, o mai şi ura icum de moarte.
Băl-Ceaurescu nu credea însă nimic din toate acestea, el iiu|!ra
convins că ea nu a intilnit încă un bărbat i^devărat. ca '1 de pildă, şi
îşi spunea că el singur e în stare să încăl/c^ască narmura asta rece, că
într-o zi, triumfător, o va înmuia şi » va face el femeie adevărată.
Aştepta, pîndea mereu clipa prielnică şi holăi iloaie. iar Mnă
atunci căra de acasă giuvaiericalelc familiei, mulţumin-iu-se să fie
îngăduit, cu acest preţ. în api-opierea ei intimă,, ie şi numai în
calitate de unchi. Isti^ De aceea îl scoase din sărite gluma lui Alecu
Vulpe, care, hilijîpurcat la gură cum îl ştia lumea, şi cum îi plăcea şi
lui să
 Ifnf. se spună, căci erau multe femei tinere care făceau un haz
uţipebun de* mascările lui, găsise, acum la joc, piilej să facă ide iluzie
^^^^ ce şoptea lumea şi distila cu perfidie şi chiar bat-U amănunte şi
alte vipere în salonul din palatul Doamnei tclpe la Tei (al doamnei
răposatului Grigore Ghica-voievod) tr^Lăcusteanu, încîntat de
atenţia pe care i-o dăduse ea şi fericit ic|că se aşezase lingă el, mare
cunoscător al sexului frumos, pă «ceruse lui Vulpe — care dădea
banca la stos — să plătească ^pi-g.întîi miza Frusinichii.
tict — Nene Alecule, plăteşte întii acestei sublime i'cnM^i. care
fcusţne onorează cu prezenţa domniei-saie.
trek ~ Sublimă o fi ea, spusese acru Vulpe, dar do unde ştii
ieji^dumneata că e femeie ?
mţ Toţi începură să zîmbească ; zîmbi şi Frusinica.
a s» Vulpe, văzînd zîmbetele tuturor, stărui în gluma lui echi-
jataifvocă :
— Nu i-aî văzut nici măcar sînii... De unde ştii dumneata ftipjcă
nu-i are de pîslă, sau ca nişte pungi căzute...? :uns< Lăcusteanu se
supără galant şi se înflăcăra ridicîndu-se nii, f $i lipind picioai'ele de-
i pocniră pintenii. Je Iu — Sunt convins că are cei mai frumoşi sini
din lume •alonjcă nici Hebe nu poate a o întrece...
;i • — Să-ţi fie de bine dacă eşti convins... dar eu nu crez ?
uăzec — Sunt şi eu de părerea maiorului, izbupni jignit şi în-ai
to( dîrjit Băl-Ceaurescu. ^
i colo — Să-ţi fie de bine şi dumitale, dacă crezi asta, se în- 1
orai; căpăţînă să stăruie Alecu Vulpe, şi ochii lui mici, maliţioşi,
>valiâ hisîngeraţi ca de ţap, îl învăluu^ă cu o privire dispreţuîtoarey
Sin
care sugeră celorlalţi ideea că marele logofăt e un caraghi< dus
de nas... Din partea mea eu m-aş prinde că are sîn de pîslă. %
— Şi eu m-aş prinde că o dimpotrivă... că nici Hebe r ar putea s-
o întreacă, spuse înflăcărat mereu Lăcustean
 Dialogul ăsta, neobicinuit în faţa unei femei, care ei astfel cu
atîta lipsă de gingăşie discutată, stîrni o vesel tulbure. Cantacuzino
îşi frămînta buzele gi^oase. Toate pil virile bărbaţilor se opreau asupra
femeii aţîţate şi iscoditoa|| Costache Cantacuzino, nemaiputîndu-se
parcă stăpîni, lip din buze şi, în tăcerea asta întărîtată, spuse grosolan
:
— Şi eu sunt de părerea lui nenea Alecu... Şi eu m-; prinde pe
cinci sute de galbeni că Frosy nu are sini frumos
Frusinica stătea cu coatele pe masă şi cu bărbia sprijini, în
palme. Parcă îşi apăra talia de privirile iscoditoare. Cir. auzi sfidarea
cu o astfel de prinsoare, a lui Cantacuzino, îi-trcbă cu un aer mirat şi
firesc : •
— Şi de ce nu pariaţi ?
Toţi se priviră încurcaţi, nepricepînd unde vrea iL ajungă ea. ^1
— Cum să pariem ? întrebă, mai nedumerit decît to, chiar
Cantacuzino.
— Foarte simplu, îl lămuri Fiaisinica, Dumneata pui ]3 masă
cinci sute de galbeni, nenea Alecu pune şi el pe mai cinci sute de
galbeni. Nu ? Unchiul Cristache pune alătui o mie de galbeni. După
ce i-aţi pus, eu iau jumătate din bari de pe masă pentru mine, adică o
mie de galbeni, şi jum-tatea cealaltă îi ia cine va cîştiga prinsoarea. 4|
— Adică acel care cîştigă îşi ia miza înapoi, constata 1-nărul
Lenş. g|
— îi rămîne cinstea şi favorul de a fi apărat frumoşi? întări
Lăcusteanu, care era mîndru şi de şcoala lui subţiiu cu dascăli de tot
soiul. ^1
Oamenii parcă erau buimaci, tot nu pricepeau. Ochii i mari de
safir îi învăluia cu o strălucire dulce, blîndă şi ca-didă. întrebarea care
plutea pe buzele tuturor era însă cui se va şti cine are dreptate şi deci
cine trebuie să cîştigc? Alecu Vulpe parcă băuse un pocal de vin nou,
care îi înf ie-bîntase sîngele. Preciza el gîndurile celorlalţi.
— Şi cum o să ştim, Froso, dacă ai sîni frumoşi sau nu?
 — Foarte uşor, răspunse femeia, cu o uşoară rumeni e a obrajilor
albi, cu o tremurare abia simţită a nasului sum(>, cu nările lui ca
nişte mici petale de trandafir alb. Vi-i arăi
316
hios sînii

I
masi :ătur bani
n
hii e i c a n i c u n
nîiet
aenir
iume: arăt
Peste tăcerea încremenită flutură un roi uşor de pofte,
— Ne arăţi sinii ? întrebă din nou, brutal, Alecu Vulpe, dar fonf,
pentru că nu mai avea dinţi la şaptezeci de ani, cu buzele împleticite.
Cum ? Cind ?
— Acum, aci...
Fu o tăcere de necrezut.
— Ei... şi cum... şi cum ştim dacă sunt frumoşi ? întrebă bîlbîit
Cantacuzino.
Fala ridică senină şi candidă din umerii roz-albi :
— Asta nu ştiu...
Toţi băuscră parcă o drojdie tare. Cantacuzino se întoarse
hotărît şi arătă două cupe de Baccarat pe masă.
Erau cupe subţiri de băut şampanie, din care avea să li se dea
mai pe urmă. Boierii socoteau că pot lua dulceaţa cu aceeaşi linguriţă
şi bea apa din acelaşi pahar, dar de şampanie ziceau, rafinaţi, că este
necivilizat lucru dacă n-o bei în cupe rotunde şi subţiri de cristal.
— Pentru mine sunt frumoşi numai dacă sunt albi şi pv^
potriva acestor cupe... Le luă în mîini pe amîndouă şi le puse Ia o
palmă una de alta în faţa ei. Erau două cupe desăvîrşit rotunde, deloc
adinei, cu picior subţire, cu cristal fin lucrat în flori de crini. Uşoare
şi transpai^ente, nu aveau masivitate... Va trebui deci să vedem dacă
sunt la fel.
Toţi crezuseră că această pretenţie nesăbuită^ pune capăt
discuţiei, dar Frusinica spuse simplu :
— Bine...
Băl-Ceaurescu trînti pe masă două pungi pline cu aur,
Cantacuzino puse şi el Înfrigurat cîteva fişicuri de galbeni in faţa lui,
lîngă miza celuilalt. Alecu Vulpe, la rîndul său, cuJ^uzele căzute,
parcă beat, aşeză pe masă încetişor, ca în fişicuri, cinci sute de
galbeni.
Era o linişte încremenită, o tăcere de cleştar. Frusinica. încet,
măsurat, luă din grămada de bani jumătate şi îi puse cu grijă în punga
ei de brocart liliachiu, ca şi rochia, în care-şi purta batista, banii şi
alte lucruri mărunte. Apoi, subt privirile lor încinse de pofte,
toropite, îşi lăsă rochia, decoltată sus, peste umeri în jos. Sinii
apărură în culcuşul transparent de mătase moale al cămăşuţei uşoai'e
ca un voal. Lăsă apoi încet de tot, ca şi cînd ar fi oficiat, şi umerii
subţiri ai cămăşuţei jos. Bustul întreg apăru modelat şi alb ca de mar-
mură. Coşul pieptului, săltat, purta în dreapta şi în stìnga uşor,
depărtaţi, doi sini cu unduiri de crin atît de suave, că nu se putea
vedea nici un început, ca pieptul de porumbel
), ci>'>t< a m i ' . p t a i i \ c 4 » j u i v a iui. >i ^' » uni
incfH^ia cu crle *hiă bi>abe do nneur-; r nrr le sport a ptf I albeaţa.
T&cuUL lui de pe masA cek ^ cupe şi le aţeii, fî*«u^ pr cîte un sîn, c4 nlftv
paftale de cristal transpăreai Potrivirea era desăvir^itâ. In infriguram
aprigft U lutâ rra crva din patima cu care, in mimcrosscle şi falmo* m^le
tablouri ale Renaşterii bMrLnii priveau pe Suana i baie, dar acolo în
tablouri, Suxana nu ştia cft c privita.
Cu un S W I B de invingfttar. BAl-Ccauresca M tuA inapi 1 de galbeni,
punind-o fAlos în buzunarul anteriuhiL
 - Spuneai şi bonei mele mAtuşi ce ai Wfanit, unchiule. î t pare că o
interesează foarte mult, se întoarse, cu un rfmbi afurisit. Fru.^nica sfwr
DAl-Ceaurescu.
Pînâ seara tAt oraşul, adicA toată lumea bunA, nu vorbii prin salfXine
decît de aceastA nebunie neruşinatA a Frus-nichii. Cel mai mult suferi
Aristia, cAruia li dădură lacr-mile. El nu-i vAzuse niciodată sînii. Bălcescu,
au7ind despit întîmplarea asta, se întrista puţin şt -tpoi se îmjrori dc riV
(tâmicia frumuseţii femeieşti
.OLTF.Mf SrRK CICLTIISTI
Acum se şiia, tn sfîrşit, sigur. Fracţiunea guvernului cffrP ocolit pe la
Craiova se întoarse in Bucureşti. Timp de vre: duuă zile nu a-a ştiut nimic
despre „olteni^*, cum li s-spune, şi în cugetele membrilor guvernului de la
Bucureşti intrase neliniştea. Dacă cei patru : Eliade. Magheiu, Tell şi Ştefan
Golescu sunt cumva supăraţi sau cine ştie ce şi nu ai vor să vină în
Bucureşti ca prieteni ? O luptă între frac unile revoluţionare îi îngrozea pe
toti.
Plecaţi în ziua de 9 iunie din Islaz, după -ocolul făcut p Craiova, unde
au fost şi arestaţi de reacţionari citeva ceaiuri, pînă i-a eliberat Magheru,
timp de trei zile nu s-a ştiut nimic despre ei, despre gîndurile lor. Cu forte
niilitarc\ serioase pentru cîtă armată se găsea în Ţara Românească, două
companii de linie, şase sute de dorobanţi şi tot al îţi volin-liii, cu Magheru,
Tell şi Pleşoianu, oameni iubiţi de ostaşi, putea să fie loc pentru orice
presupunere, mai ales cind doi membri ai fracţiunii de la Craiova, Popa
Radu Şapcă şi Pleşoianu, fuseseră lăsaţi afară din noul Guvern provizoinu
constituit la Bucureşti. PrtH)tul ţăran de la Ct*ki putea sâ ridice şi singur o
parte din ţărănime, iar Eliade. la rîndu! lui, avea negustorimea şi
intelectualii. Au răsuflat deci uşu raţi cei din Bucureşti cînd, in seara zilei
de 14 iunie, au fos^ \(«tiţi că „oltenii'' dorm în noaptea aceea la Piteşti, că îi
noaptea de 15 vor cina la Ghergani. de unde vor pleca în zori îişa încît în
ziua de 16 pe la prînz să fie in Bucureşti. Cea potrivit pentru o primire cît
mai plină de pompă.
 Vin, dealtminteri, în cîteva trăsuri, fără trupă, pe car» au lăsat-o in
urmă, căci altfel le-ar fi trebuit încă o săptă-ină ca să ajungă la Bucureşti.
De la popas la popas se for-ineas& un soi de alaiuri locale alcătuite din
cirmuitoiii jude
319 ţelor, subtcîrmuitori, dorobanţii locului şi numeroase trăurj
cu prieteni, cum şi destul de mulţi săteni.
Dealtfel, ocolul pe la Craiova fusese un ocol strategic la caro
Eliade ţinuse în mod deosebit, căci era bine să fie cît mai departe, în
mijlocul pandurilor şi al trupelor prietaie cită vreme situaţia nu e
încă pe deplin lămurită în capitlă.
Sunt acum la ieşirea din Ghergani în totul vreo două :3ci de
carete şi brişti în frunte cu zeci de săteni călări, găiţi cu flori şi
panglici, cu steaguri tricolore şi cu dorobanţi :ă-lări în urmă. Cită
vreme trec prin sate, e totdeauna şi lune multă, care priveşte şi Ic
aruncă flori. I
De-abia ieşiseră din Slobozia-Moara, cînd se văzură teptaţi de
un alt mic alai, numai din două carete, dar acîs-tea luxoase, cu roţile
vopsite în galben. Erau oprite în mr-ginea drumului, subt un stejar
rotat. Eliade recunoscu lu-maidecît pe prietenul său, bancherul
Pavlicioni, însoţit le noul membru al guvernului, Hagi Curţi. Alaiul
cel mareso opri şi oamenii se salutară între ei. Pavlicioni îi felicită cJ-
duros pe CQ^i trei care rămăseseră în guvern, şi, la pornip, pofti pe
Eliade în careta sa. Hagi Curţi, care spusese ci e trimis de guvern ca
să-i întîmpine, îi pofti într-a sa pe lîll şi vŞtefan Golescu, fiindcă
Magheru declară că rămîne cu Pe-şoianu în trăsura lui de ţară. i
Nici „oltenii" n-au avut la rîndul lor ştiri din Bucurcli şi de
aceea Eliade este grăbit să cunoască situaţia. Este r?-liniştit, iritat,
din pricină că arşiţa asta şi norii negri încă^ caţi spre munte vestesc o
furtună. Se gîndeşte cu^amăii-ciune că n-o să se aleagă deci nimic
din primüx'a de la Ei-cureşti. -L
Pavlicioni stiferă şi el grozav din cauza zădufului şi u toată
eleganţa lui obicinuită şi-a deznodat legătura can-i înconjoară de trei
ori gulerul alb, cu aripi niari, ascuţiiî. Pune mîna pe umărul
prietenului său, ca să-l facă mai ateii la cele ce va spune : f¡
— V-am ieşit înainte, anume, ca să-ţi explic situaţia e la
Bucureşti. Vreau să fii bine informat, chiar înainte dea da ochii cu ei.
După cuin ştii, crez, s-a format un Guveii provizoriu şi alt minister. I
— Foarte rău... Trebuia să-l păstraţi pe cel făcut de rl la Islaz. k
— Cu Popa Şapcă în guvern? Buzele lui cărnoase I strîmba într-
un surîs dispreţuitor : Şi pe urmă, se mai i făcuse altul la Bucureşti,
cu Bălcescu, cu Rosetti... Nu ¡1
320
l' A I poate... Am pus în locul lor un mare negustor, deocamd^ S , '
şi vreo doi-trei boieri liberali. îi spune apoi lista întreagă, şiq Deşi o
cunoaşte, Eliade o ascultă cu luare-aminte. îiej — Trebuie să
rămînem pe muchea dealului, nici iet^ dreapta, nici în stìnga,
D I T Q E surprins că Eliade în loc să fie bucuros e* mirat ^ jàa
iritat
gă
iţi,
lui
I
ma u n ţit are aci )rnu ? că
— Aţi pus doar secretari în guvern pe Bălcescu şi Alecu
Golescu-Negru ? Ăştia erau comitetul „Frăţiei"...
— S-a isprăvit cu „Frăţia". Acum suntem cu toţii fraţi. Nu ne
trebuiesc anarhişti în guvern... Dumneata ai spus-o : Urăsc tirania,
mi-e frică de anarhie ! "
Eliade rămîne îndelung pe gînduri, apoi ar vrea să spuie ceva,
dar Pavlicioni îi pune dinainte o foaie de hîrtie, scoate ŢUn toc şi
călimara din cutia de la capra trăsurii.
— Iscăleşte acum asta. Ministrul citeşte nedumerit. ~ Ce-i
asta ?
 — Un ordin al dumitale către ispravnicul numit azi, Fio-rian
Aaron, să-mi aducă ţăranii de pe moşie la secerat.
Eliade s-a posomorit brusc, a luat de pe coşul caleştii un UPI
mănunchi de flori şi-1 miroase îndelung. Pe urma întreabă
nedumerit :
— Dar ce? Nu ies singuri? Noi am dat la Craiova po-^ runcă
aspră către clăcaşi să continue muncile pînă la toamnă,
cînd se va chema Adunanţa Constituantă, măd — Ordinul
dat de dumneavoastră e apă de ploaie. Na a Bl ^J^^gs âci un ordin.
Li s-a urcat Proclamaţia la cap clăcaşi--lor. Uite cîmpul ! N-a început
secerişul şi suntem în a doua jumătate a lui iunie. îi arătă holdele de
un auriu roşcat care fremătau acum înainte de furtună. Eliade şovăie
mereu :
— Ce poci face ?
Pavlicioni întoarce capul spre el, aprig.
— Ascultă, mie nu-mi arde de glume... Pierz recolta de pe trei
moşii... Eu te-am ajutat cînd aî avut nevoie.
Aluzia asta la ajutorul dat pentru cumpăi^area tipografiei îl cam
supără pe Eliade.
— Dar ce poci face ? Ţi-am spus că am dat ordin ca să se
muncească ca şi pînă acum.
— Asta îţi cer şi eu. Nu-ţi cer ceva nou. însă e nevofe să dai
anume poruncă ispravnicului Aaron ca să-i scoată la
ŞL C CARE
jiad uven
ase s mi 5 Nu â
321
JL - UN OM INTRE OA M E N I , VO I . L Î
secerat ca şi pînă acum, adică cu dorobanţii după ei. Si-i scoată
pe moşia mea... Semnează aci.
Eliade lasă capul în piept, nemulţumit, iritat ; totuşi sm-ncază.
 Au ajuns la Bucureşti abia pe înserate, căci furtuna F-r prins
înainte dc Chitila şi a fost nevoie să se adăpostcrică la un conac. Din
norii negri, încălecaţi unii peste alţii ca nişte arătări de spaimă,
curgeau, departe peste dealuri, tn-bre de snopi lungi de ploaie, pe
cînd în jurul trăsurilor \n-tul ridica vîrteje de praf, spulbera frunzele
căzute şi CI .Cj copacii tineri, îndoindu-i, dcspletindu-le ramurile
celor ii mari. Pe urmă a fost o năruire de tunete, întretăiate de ial-
gere, şi a început potopul. N-a durat mult, ca la un ceas, un ceas şi
jumătate, dar cînd a fost ca ei să iasă iar la drum !in adăpostul de la
Chitila, totul era înaintea lor ca o baltă, pin care caii călcau la
întîmplare, căci drumul nu se mai <u-noştea.
Vremea se răcise brusc, încît seara asta grăbită de 16 b-nie părea
o seară de toamnă, iar cerul rămăsese, jos, acop(ril tot, în afară de o
geană de lumină roşiatică spre apus.
Prin sat, cîteva acoperişuri fuseseră ridicate şi trunchiii'i dc
copaci frînţi erau culcaţi uneori de-a curmezişul du-mului.
N-a mai putut fi vorba dc primire la Bucureşti, iar patru au
depus jurămîntul la Palatul Administrativ, în f ţa mitropolitului şi a
celorlalţi membri ai guvernului,
ei
începu, la cererea lui Eliade, în continuarea şedinţei Ie primire,
o şedinţă de lucru, şi în această întîie şedinţă a a-tregului guvern s-au
lămurit multe, s-au ales apele de ib-cat. Cu o înverşunare de
nedescris, Eliade ceru să se dta afară, cum zice el, chiar în acea seară o
poruncă neşovil-toare către clăcaşi, ca să iasă numaidecît la secerat
pe siile boiereşti. H
Pc cînd căuta o formulare oarecare, spre indignarea p Bălcescu
şi a lui Arăpilă, poetul-ministru scoase din buzurt un caiet şi spuse că
el are scris, încă de pe drum, redactîli gata, deci, două proclamaţii,
una către săteni, alta către pi)-prietari şi câ vrea să le supună Sfatului
miniştrilor ca să Li pronunţe asupra lor. Arată că este neapărat nevoie
ca ele ^
 322
moarte, dacă nu acelaşi număr, atunci negreşit aceeaşi dată,
s^ca să poată linişti cu totul pe proprietari.
— Eu nu-1 înţeleg pc fratele Eliade ? întrebă mînios Alecu
Golescu. Guvernul domniei-sale a fost arestat şi batjocorit
aa
teajde proprietari la Craiova, fie şi numai o oră. Nu au scăpat de
■ ii la pieire, după cît aflarăm, decît datorită curajului şi clarve-
ujderii fratelui Magheru, care a dospresurat guvernul. Ei bine, rvjtot
mai vrea ,,să-i împace pe proprietari"? Crez, vreau să cuj^ic doar că
asta este părerea mea, că el ar merita ca proprie-r r tarii să-1 aresteze
din nou, poate că atunci ar pricepe că nu e le f cu putinţă înţelegere
cu ei.
as, Eliade nu răspunse, înghemuit în el însuşi ca subt o cara-
mdpace, şi ceru iar „să dea afară" fără întîrziere următoarele ^ două
decrete, a căror ciornă o citi cu un glas sonor şi hotărît:
" \ ^^Proclamaţia Nr. 15
în numele poporului Român -«Dreptate-F raţie»
chi
.ar
iţei l a ţ
de u
'ŞOV
r
jzun; iacta" re pn a să ele
Fraţilor săteni,
Dumnezeu s-a milostivit ; după atîtea certuri, ne alină durerile
şi, prin schimbarea ce s-a făcut, ni se dete fericirea."
Cînd Eliade ajunsese aci, Arăpilă izbucni într-un hohot de rîs.
— Fericire ? Unde naiba-i fericirea ?
Eliade se supără şi ameninţă că nu maî citeşte, dar continuă :
 ... „Insă, precum oamenii cei buni s-au gîndit la voi, asemenea
şî voi să vă gîndiţi la paguba cea mare ce ar fi pe ţară, cînd v-aţi în-
dărătnici a lăsa bucatele proprietarilor şi arendaşilor nestrînse. Prin
urmare, daţi ajutor cu toţii, faceţi încă trei luni înlesnirile ce faceţi
cu claca...
... Această întîrziere de trei luni nu are altă pricină decît chiar
interesul vostru, cît şi al proprietarilor, ca să se poată culege
rodurile cîmpului de estimp."
Bălcescu, care dintr-un soi de ciudă se-ntorsese cu spatele spre
ei şi privea pe fereastră, căutînd în gînd ce ar fi de făcut, fierbea
acoperit şi, cînd Eliade ajunse aci, izbucni mînios :
— Ride ţara întreagă de noî cînd va ceti că munca de clacă este
în interesul clăcaşilor. Sătenii trebuie lăsaţi să-şi adune mai întîi
bucatele lor de pe cîmp. Nu înţelegeţi odată asta?
323
^j^^^ r pe nas. A , . >put un timp, «poi a dat citire
c« fraS âlta" fL™"^"™»»*'». domnule EHade, si ,pu.
Ce gînduri aveţi ? Adun'^rea'^ 0¿^ca,ea trebÎfe 'Îeii p J Nicolae Golescu făcea
semne lui Bălcescu să se liniştea**.
atuna^Elxade se intoai'se suxprins către MagherÎT^'u spî!
— Nu vedeam atît de limpede, cum le văz a«mi oIt,^ rde
dumneavoastră. Domnul Bălce^u are ¿^^átf î i ex,.sta. nu poate să existe
altă stăpînire decit po^fuf Li
t^,i ^t^fi"^ Gol.^<^u se apropie de scaunul îndepâiut din co. tul -Uu 5»-
^ şopti lui Bălcescu, pr^£ñindu-?i bă^u^^îî^:
— Lasă-1 astă-seară pe Eiiade_. E obisit de ÎM W ^ ne. vos. Nu t.-ebuie să
ajungem la o rupÎSTin^JS^cW. dv l i p«ima şedinţa comună. f> cni.
Mitre^politul ai-ătâ cu mîna întinsă că vrea să fie ascultat-
dise;:;..^ ^^^^^^ coIegH «oştn nu au obicinuS^
d:.CL.ţxuo; Ul adunanţe conducătoare. Se ceie o anumită mi
324
sca
 N'
pun >teaî lena
nìré ă prjjao
:easf
iting
ina ( Ati spti'
sură, fără care nu ne rămîne decît să tăbărîm unii pe alţii, ca la
spartul bîlciului.
Eliade putu citi mai departe ; la sf îrşit se văzu însă că în
Consiliu domneşte o tăcere apăsătoare.
— Nu ştiu ce să crez... Sfatul guvernului nu e de părerea mea ?
Mitropolitul, din fruntea mesei lungi de nuc lustruit, aco perită
^ cu faţa de postav roşu, făcu un semn, un semn pre zidenţial cu
mîna, abia văzută din mîneca largă a giubel<â mătăsoase.
— Sfatul guvernului va vota la sfîrşit, şi acesta, şi na altul va fi
răspunsul său... Mai aveţi ceva de arătat, don>-nule Eliade ?
Cel întrebat citi a doua Proclamaţie, cu aceeaşi dată de 16 iunie :
— Ele se întregesc una pe alta, lămuri el.
„In numele poporului Român f<Drep tate-Frâ ţie**-Guvernul
provizoriu către toţi proprietarii ăe moşii Fraţilor,
Acei care s-au sculat în numele dreptăţii şî al frăţiei n-au
putut avea cuget să năpăstuiască pe nici una din clasele societăţii..."
Arăpilă, care se dusese şi el în colţ, aproape că şuieră la urechea
lui Bălcescu :
— Asta-i îndrăzneală... Vorbeşte acum în numele „Fră ţiei", unde
nu a fost admis decît acum cîteva săptămîni.
Iritat, Eliade se opri iar din citit şî aşteptă pînă cînd sa făcu din
nou linişte.
■1

ă mă-
 ... „Fraţilor ! Nimeni n-a putut avea de gînd a vă răpi moşiile.
Poporul Român voieşte ca săracii săteni, plugarii hrănitori ai oraşe-
lor, care pînă acum au purtat toate greutăţile ţării prin munca lor şi
care de atîtea veacuri au lucrat moşiile şi le-au îmbunătăţit şi au '
hrănit pe strămoşii voştri, să aibă şi ei drept la o părticică de
pămînt. Acea părticică şi acum este lăsată pentru hrana lor şi ţăranii
plătesc pentru dînsa o arendă foarte împovărătoare de la
Regulament încoace... Ei plătesc clacă, iobăgie, dijmă..."
Aci mitropolitul, ca să atragă luarea-aminte că Proclamaţia dă
satisfacţie şi grupului care protesta, sublinie, apă-sînd vorbele :
* In ediţia 13.^^ : „acoperit" (n. ed.).
325
— Asta aşa-i... Foarte bine zis. ^
Cei mai mulţi aprobară, unii gata să se lase convinşi, alţii erau
convinşi de mai înainte. <
Eliade citi mai departe : I
.....Acum patria recunoscătoare către fraţii noşiri săteni a
hotărît^
principiul şi a consfinţit prin jurăniînt să scape pe fratele său
sătean de robia clăcii, a iobăgiei şi a dijmei, însă patria..."
Arăpilă întrerupse sec şi rosti aprig, şuierat, cu privirea
scînteietoare :
— Ei, acum să vedem şi pe ..însă'*...
Eliade îşi muşcă mustaţa şi aşteptă iar, apăsat, cu inten ţie. Apoi
citi mai departe :
.....însî patria, ca o mumă bună a tuturor, nu voieşte ca această
măsură de înfrăţire să fie spre paguba proprietarilor ; de aceea
Guvernul provizoriu declară, ca să fie în cunoştinţa tuturor, atît a
fraţilor săteni, cit şi a fraţilor proprietari, că deşi s-a hotărît şi s-a
jurat sfinţenia principiului, însă pînă cînd nu se va aduna Obşteasca
Adu-p nare Constituantă care să chibzuiască şi să hotărască cum se
cuvine ca Stăpînirea să despăgubească pe proprietari pentru
desfiinţarea drepturilor de care ei se bucurau pînă acuma..." \
Bălcescu, deşi era hotărît să nu mai intervie în seara aceasta,
izbucni iarăşi, întrebînd cu pumnul întins plin de mînie : ^
— Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi, domnule Eliade, că
proprietarii trebuie să fie despăgubiţi pentru drepturile de care ei se
bucurară pînă acum ? Vreţi să spuneţi că vor fi „despăgubiţi'' pentru
că nu mai sunt vornici şi spătari? Că vor fi despăgubiţi pentru tot
ceea ce a cîştigat revoluţia II Chiar şi pentru aceea că nu vor mai avea
dreptul să bată la scară şi să afume cu ax^dei ţărănimea ? Şî cine-i va
despă-|| gubi ? O adunare de proprietari ? Cum va fi aleasă ? Ce în-
seamnă bîlbîiala asta revoluţionară în cel dintîi ceas al gu-ţi vernării
noastre ? - |
Eliade ridică din umeri, într-un gest de iritare, care ar fi vrut să
spună : ,,asta am zis eu?" Se mulţumi însă cu atît şi începu iar cititul :
|
„Pînă atunci, nu e drept, nici nu este iertat ca sătenii să înce-
teze de a răspunde proprietarilor sau arendaşilor de moşii de
îndatoririle proprietăreşti, afară de acea infamă iobăgie...** ^
^jm__._
— Pînă acum poruncile astea sunt singura voastră mă-i-ră sigură,
mîrîi Arăpilă.
IEliade mai citi încă aproape un sfert de oră, dar nimeru iu-1
întrerupse. Bălcescu era din cale-afară de dezgustat. La armă, mitropolitul
puse la vot ambele Proclamaţii, fără nici jn soi de comentariu.
Nu votară împotrivă decît trei inşi : Bălcescu, Magheru Hi Arăpilă, iar
Voinescu II se abţinu, prefăcîndu-se neatent.
La propunerea lui Nicolae Golescu, înainte de ridicarea şedinţei, cei
de faţă mai semnară un decret, dar acesta nu stîrneşte nici o discuţie.
Decretul Nr. 23
In numele poporului Român ^Dreptate-FTăţie>*
Guvernul provizoriu hotărăşte :
 1. Toti amploaiaţii Statului vor purta cşarpe cu culorile nationale fn
vremea cînd se află în funcţii.
2. Membrii Guvernului provizoriu şi miniştrii vor purta eşarpe de la
dreapta spre stìnga.
3. Amploaiaţii Poliţiei vor purta eşarpa la mîna stingă, ceilalţi
amploaiaţi o vor purta încinsă.,."
n
Plecînd pe drum, în birjă cu Arăpilă, căci nu se putea merge pe jos,
deoarece străzile erau ca nişte băltoace, iar din multe pivniţe oamenii tot
mai scoteau apa înspumată cu do-
Iniţele şi cazanele de tinichea, făcură o constatare ciudată. De unde,
după cum aflaseră ei, la Craiova Tell ceruse să fie împroprietăriţi neîntîrziat
clăcaşii, prezentînd chiar el un proiect de decret, dar se opusese Eliade,
susţinut atunci de Magheru, şi numai aşa Eliade izbutise să facă să se dea
uimitorul decret de la Craiova, prin care clăcaşii erau îndatoraţi să iasă la
muncă pe moşiile boiereşti, dimpotrivă, la fedinţa de azi, Magheru s-a
alăturat cu hotărîre la protestarea lor, a lui Bălcescu şi a lui Arăpilă, votînd
cu ei doi împotriva Proclamaţiei, în timp ce Tell s-a lăsat foarte uşor
convins de mitropolit şi de Eliade. Au convenit însă amîndoi că nu pierd la
schimb.
SAFTA CEA NEAGRA CROIEŞTE CU CiRBACIUL
Luînd cunoştinţă de Proclamaţia către „fraţii săteni", cun şi de
cea către „fraţii" proprietari de moşii, administratorii de judeţe au
înţeles ce au de făcut şi încă de joi, mai ales în satele cele mai
apropiate de Bucureşti, poruncile au pornit severe, ca dorobanţii să
scoată fără întîrziere lumea la muncă pe ogoarele boiereşti.
La Vadu Rău, oamenii abia sf îrşiseră cu strînsul snopiloi de pe
pogoanele lor şi se pregăteau să-l treiere cu cele cîteva perechi de cai
care se găseau în sat, căci în douăzeci de ani cam sărăciseră de vite şi
îndeosebi nu aveau cai, cînd vineri, încă de cu noapte, fură treziţi în
pocnet de harapnice. Logofeţii boiereşti, şi mai ales Buim.acu,
însoţiţi de cîte patru dorobanţi călări, sculau lumea să meargă la
seceră pe lanurile arendaşului. Oamenilor nu le venea să-şi creadă
ochilor şi urechilor. Celor mai mulţi parcă li se frînse deodată şira
spinării. Mitru Chibuc, lung şi uscat, îşi luă inima în dinţi şi începu
să strige în poiana lăscrucii, unde se adunaseră neche maţi, ca să se
sfătuiască, pe malul de doi-trei paşi, care co bora de la porţile caselor
spre Gîrloagă :
— Nu mergem. Costituţia a şters claca !
Dar o lovitură de bici îi plesni faţa şi lăsă pe ea o dungă vînătă.
Buimacu ieşise călare de după casa lui Duţa Căciidă-mare şi sc oprise
nevăzut lîngă ei:
~ Vreţi Costituţie, ai ? Uite Costituţie... Şi iar îl pocni.
Oamenii, neavînd ce să facă, ieşiră iarăşi, încă din zorii zilei, la
munca lor de robi, aşa cum fusese de cîndu-i lumea. La capătul
laiaului, unde se opriră să răsufle, Ion Fii'u se uită
U ocha rotunzi, sticloşi, duşi în fundul capului, la Toma şi ămtea i se
încreţi şi mai mult.
— Ei, frate Tomo, nu scăparăm dă clacă nici dă data ita... Şi rămase
cu privirea pii^onită in pămint.
Toma, la început, nu mai putea de ruşine fată de oamenii « care, se
chema, îşi zicea el în gînd, că ii păcălise, mai ales A în batjocură fu dus şi el
la cules de spice cu copiii, dar pe irmă se îndîrji iar :
— Ei, n-am scăpat acum... o să scăpăm peste o lună...
> să vedeţi voi,
Frate-său, Ion, iar îl privi amărît şi nedumerit, cu un ;îmbet greu, care
nu se vedea de subt mustaţa căzută şi ume-ită de scuipat.
— Peste o lună, mă ?
— Peste o lună, peste două... o să scăpăm noi dă claca lâta... Numai să
nu mai fim atît dă bicisnici.
Vorbea Toma, dar numai el ştia ce era în inim.a lui de ruginea
îndurată.
Cînd soarele era de trei suliţe pc cer, doi dintre dorobanţi plecară spre
alte moşii.
 Pe la prînzul cel mic, ca să îmbuce ceva şi să hodinească
> ţîră, alde Firu şi vecinii lor s-au tras spre marginea drumului cel
mare, deşi era o postată de mers pînă să ajungă la el, dar aveau acolo carele
şi vitele dejugate, la umbra unui frasin mare şi umbros, lîngă un puţ cu
cumpănă, căci intraseră cu secera în lanurile boiereşti, în zori, din jos de
sat, spre Mărunţişu. Carul îl păzise Luţa, fetiţa de cinci ani acum, a lui
Codan, un năpîrstoc de fată, neastîmpărată ca un căţeluş, care-şi cam făcea
de cap cu tată-său, dar ştia de frica Saftei, ică ea nu glumea. în grija ei
rămăsese şi Tricuţ. băieţelul de un an şi opt luni. Pe iaiba rară de lîngă
trunchiul scoi-ţos al copacului aştcrnuserâ un ştergar şi pe el pusese Safta
de-ale ■brii pentru toată lumea. Dumicau cuminţi, mişcînd fălcile
îndelungă vreme, ca să simtă mai bine gustul mălaiului făcut la ţest, al
brînzei care începuse sa se încreţească în sare şi al cepii. Erau acum cam
mulţi : Codan, Toma, Ion, cu celc două fete ale lui, gineri-su Vasile Ţurc*ă,
nepoţica de cinci ani şi băieţelul care începuse să umble şi să vorbească
binişor.
Safta singură nu se opi^ o clipă locului. Luase pe lan, la cîţiva paşi de
ea, şi fetiţa cea mică de tot, pe Ionica, într-o cop&ioaiă, că nu putea s-o lase
aci la căruţă, fiindcă era depai-te. Ca să-i fie la îndemînâ, o punea acolo,
subt un măr
320 pădureţ, cam fără umbră, chiar lîngă locul de seceră. O ţine
in copaie de frica popîndăilor şi a gîngăniilor de tot soiul căci de la
nenorocirea cu celălalt copil al lui Codan ea n\ mai avea inima să lase
copiii închişi în casă cînd ieşeau 1; muncă. O adusese acum şi pe ea,
fireşte, aci lîngă puţul dt la drum. Ducea copaia cînd pe umăr, cînd în
creştetul capu lui, ţinind-o cu o singură mînă. Aci, după ce aşternuse
şi dup-: ce scosese apă, ea lăsase bărbaţii să mănînce şi spălase pio
dui, îi schimbase scutecul şi-i da să sugă. Oamenii erau frinţ de
oboseală şi abia îşi clătiseră ochii năpădiţi de năduşeaU şî praf. Pe
cînd Safta, în cămaşă prăfuită, de pînză şi cu vil-nicul negru dinainte,
întindea braţele, goale şi călite, căci ' mînecile i se adunaseră spre
umeri, scoţînd încă o ciutură de apă, Ion băgă de seamă şi spuse cu
un soi de mirare :
— Măi Tomo, ţie nu ţi se pare că femeia asta s-a împlinit binişor
? Dă cînd o ştiu io avea braţele subţiri şi uscate ca dă băieţoi. Hă... Ce
zici ?
— Ehei, s-a împlinit d-a binelea, răspunse Toma, căutînd să-şi
scoată de la spate un spic de grîu, pe care neâstîmpă rată de Luta i-1
vîrîse subt cămaşă, mînioasă, fiindcă el îi prinsese năsucul între două
degete, ameninţînd-o că i-1 fură... S-a împlinit binişor... mă lo^ne, da'
tu nu vezi că a început să semene cu răposatu tată-su, cu Miai ?
— Ce să spui, seamănă pă zi ce trece cu Miai, da' vezi că Miai
era bărbat frumos.
— Păi, uite că şi Safta s-a făcut frumoasă, nu vezi unchiule ? se
amestecă în vprbă Lisaveta, care-şi căuta loc să 3e aşeze ca un cîine,
fiindcă hatul era cam gloduros, la umbra frasinului. S-a făcut
frumoasă. Dacă unchiu Miai era aşa, 3ra frumos, nici vorbă.
Era adevărat. De cînd căzuse peste ea, la douăzeci şî şase de ani,
norocul neaşteptat al măritişului, ea, pe care toţi o vedeau
îmbătrînită, singură şi înăcrită din pricina urîţeniei, Înflorise toată în
două veri. Nu mai avea cearcănele orbitelor osoase şi golul nărilor
care-i dădeau, împreună cu oasele obrajilor uscaţi şi fruntea streaşină
ieşită, acel cap de mort care cam speria lumea. I se împliniseră
pleoapele şi ochii negri i se făcuseră veseli şi luminoşi ; oriunde era
în chipul ei un os şi o uscăciune, se întregise şi se rotunjise ceva.
Fruntea, nemaicăzînd în gol ca o streaşină, părea acum numai netedă
şi rotundă, buzele i se făcuseră mai cărnoase, fălcile care jos. la
ureche, făceau un uşor coltuc ca al lui taică-su, prinseseră

330 I
(
î<

11!
)rt gri
 IC şi aveau acum ceva cu adevărat femeiesc în ele, nările ţeau un
freamăt de sînge şi acopereau mai mult, dar nasul It aducea cu acel
plisc de vultur care înfiora femeile. Nu ai era bolnăvicioasă şi, fără să
se îngraşe, trupul ei nu-şi ai arăta deloc oasele.
Nemaipomenit era că de unde pînă la douăzeci şi cinci a ani
părul i se cam uscase şi încărunţise pe iri rolo,i îum se făcuse iar
negru şi lucios tot.
— Hei, mă Codane, te aleseşi şi cu nevastă frumoasă şi !■
femeie harnică. Ai avut ochi bun, mă, spuse Lisaveta,j
1 îndu-şi mîinile subt cap, drept căpătîi, pe un muşuroi de| mînt
la umbra frasinului, că se vedea şi ea ruptă de obo-; ,-ală. Ce-i făcuşi,
mă băiete, dă să schimbă aşa ?
Vasile Turcă, bărbatul Lisavetei, strigă de la puţ, dc unde stepta
să scoată apă ca să adape boii :
— Hei, ce-i făcu ? Mai întrebi şi tu... Ce vrei ? A dat -ata fată...
care se usca bătrîna... dă ce ştii tu... Şi acum e
lilta... Şi-şi turnă şi el o ciutură de apă în cap, ca să se ră-j ească.
Cerul dogoritor şi senin, deasupra, era, în zare, greu de' ies
între pulberea nemişcată şi ceaţă. Ion nu se lungise, sta' ^'imai
rezemat dc trunchiul frasinului, sprijinit cu cotul în- 0 mogîldeaţă de
pămint lutos, care se ivea din troscotu" ca un petic rîios.
— Spui prostii, mă Vasile. Nu e aia ce crezi tu, mă. Sîn' piii,
mă... O femeie care rodeşte să hrăneşte odată cu rodu
mă, că i să dezleagă sîngele, care vezi tu... merge în toi U'upu,
care... de ! musteşte apoi ca para pîrguită, vezi tu... ton vorbea greu
cînd vrea să spuie prea mult.
Toţi se uitau acum la Safta, care, rezemată de tulpin. '^'asinului,
potrivea între buzele copilaşului ţîţa doldora, fu ...arie, cu floarea
neagră de care el întindea apoi lacom. E. auzise tot ce spuneau ei, dar
se prefăcea că nu aude. Ca tot deauna era furioasă cînd i se pomenea
de tată-său şi sr îmbufna. Dacă avea poate chipul şi iuţeala la faptă a
lui Miai. Safta avea şi inima lui Toma, dar mai ales avea cugetul drept
şi hărnicia de bou a lui Ion. Din cîte auzise ea, socotea Ci' tată-său
fusese cam prea fluşturatoc şi îl dispreţuia.
De la o vreme, Toma, cai^e sta pe crucea carului lîngă boi
dejugaţi, că de cătrănit ce era nu mai asculta nimic, se ridici dintr-o
dată, nemailuînd în seajnă nici ghiduşiile Luţei, ş. spuse hotărît :
331
GÌ

I
ie
— Frate Ioane, io plec la Bucureşti, plec năpristan Boierii ăia ai
mei m-au făcut dă ruşine rău.,. Mă duc să A ce gînduri au, în ce ape să
scaldă... Şi începu să adune traistă, la loc, ce rămăsese din mălai şi
două cepe. Luă codirişca de îndemnat boiL
— De, mă Tomo, io ce să zic ? Am crezut şi io ca pros că boieru
nu mai e boier... Da' ce vrei ? Ei cu ale lor... i oropsiţii, cu ale
noastre... Cum să stea să-şi puie ei obra|i^
pentru opincă ? I^yj
Ion îşi ridică sprîncenele căzute parcă peste ochii cenui şi dădu
din cap încet, ca o vită, rumegîndu-şi gîndul. i
Toma se scutură de pulbere, mai trase o duşcă de a] rece din
botă.
— Mă duc... Că tot nu sînt dă cine ştie ce folos, aşa, ia\' mînă, la
secera asta...
Se făcu nevăzut, cu traista în băţ şi băţul pe umăr, î tarlaua de
porumb de peste drum, că dorobanţii tocmai îr cepuseră să caute
călare oamenii, zorindu-i să-şi înceapă i£ munca istovitoare subt
soarele care' acum cădea parcă îl creştetul capului arzînd pielea ca
focul.
 Safta strìnse şi ea ce era de strîns, îi mai spuse încă o dat' Lutei
să vadă de băieţel ca de ochii din cap, îşi puse copăiţ pe umăr şi
porniră spre mărul pădureţ.
Bărbaţii retezau din nou, cu secera, femeile legau în urmi lor
snopii. îi usturau ochii pe toţi, le sîngerau picioarele în-scorţoşate de
drumurile de primăvară şi vară şi uneori s( clătinau buimaci, dar
dorobanţii şi logofeţii, călări şi ei, li dădeau tîrcoale, de nu-î slăbeau
o clipă.
într-o vreme Safta auzi copilul plîngînd şî se îndreptă! spre
mărul pădureţ, să vadă ce-i cu biata făptură, dar doro banţul îi ţinu
calea cu caluL ||B
— Hei, tu, unde te duci ? |
— Păi, n-auzi, bre, că-mi plînge copilu ? Nu vezi că l - A R r ajuns
iar soarele şi-i arde ochii ? I m
— Hei, umbli să-ţi faci dă lucru pă lîngă copil. Lasă- L în pace.
Aşa plîng copiii !... Nu-i nimic... înapoi, n-auzi !..>|M Leagă snopii ăia,
că ai rămas în urmă, şi pocni cu gîrbaciul, aşa. In gol, de fudulie. [ ^
Femeia se întoarse cu inima arsă nu numai de arşiţa amar- ; da
nică a soarelui :
du
[ ^ — Aştia-s cîini, soro, nu oameni ! îi spuse, chipurile, ca igj*o
mîngîie Lisaveta, ai cărei copii rămăseseră cu IMaria, ^aaică-sa,
acasă, câ bătrîna era cam bolnavă.
^1' — Aş... zici tu cîini, fă. Da' unii cîini stau şi păzesc copiii.
-Qgj/'eto ; ăştia nu sînt cîini, sînt fiai'e.
, oj Vreme de o jumătate de ceas a tot încercat să meargă ra^a
pom, căci fetiţa acum nu mai plîngea, ci o ducea înti'-un el de orăcăit
uscat, de i se sf îşia ininia femeii. Dar doroban-j.nl cu gîrbaciul o
trimitea mereu înapoL Deodată lăsă totul se îndreptă din nou spre
mărul pădureţ, mai mult alergînd, ^^ăsi fetiţa cu ochii roşii de soare,
dar vînătă de atita plîns, ^FJ:u roiuri de muşte în jurul gurii şi
năpădită toată de furnici.
 3e vede că biata de ea, înfometată cînd o alăptese lîngă puţ,
fărjîupsese prea lacomă, căci mai tîrziu văi^sase şi era plină pe şuriţă
şi bărbie de lapte scurs, brînzit. Din pricina asta, mai ales, o
chinuiseră tot timpul muştele. Safta îşi turnă în palmă ulciorul cu apă
şi începu să-i şteargă feţişoara boţită, cînd văzu venind in goana
calului, din nou, pe dorobanţul îjie adineauri.
— Grijania mă-tî dă muiere afurisită, tot nu te-ai lăsat, hai?

1
Avea o mustaţă cu fir mic, dar lăţită şi întoarsă în jos după faţa
lui de dulău îngăietănat.
— Nu vezi, omule, că să prăpădeşte copCu în soare ?
— Ţi s-a făcut ţie dă trîndăvie, puturoase... Că voi nu sînteţi
oameni să înţelegeţi... Sînteţi porci şi trebuie să tot stea omu cu biciu
pă voi.
Aci Safta simţi că i se încleştează fălcile de furie, dar mor măi
numai scrîşnit :
— Porc a fost tac-tu, cînd a tăbărît asupra mă-tii dă te-a făcut,
cum te-a făcut... neom !
Dorobanţul rămase o clipă încremenit, ca şi cînd n-ar fi auzit
bine şi deodată i se urcă sîngele la cap şi începu să răcnească :
— Pastele şî dumnezeii mă-tii, cu cine vorbeşti tu aşa,
Ifă ? Şi o plesni scurt cu gîi'baciul. Nu o nimeri în plin, căci ea
făcu un pas spre cal, iar ^rbadul îi arse numai umărul, pe care i -1
însîng<"iă uşor, dar în aceeaşi clipă femeia H prinse de harapnicul
împletit şi i-1 smuci pe neaşteptate din mînă. Era în ea toată furia
333
in toc .1 Iul de eodjr^ şi, dnd aduse gîrbaciul. II plesni M
Na .. paşti... Na... dumnr • urU t« « o fiară. I
faţi, cind ea aduM a doua oara gîrbaciul. & dat.. izbi numa, calul care
o rupw la fugă intr-o parte Dorob.u»ţul 11 ntoarse şi .e pregătea sl scoată
pistolul cînd ea îl ple«l « treia oară. pe el, peste obrai, şi calul, peste ochi.
Murgul a« smuci din nou şi începu s« fugă înnebunit pe hat. In timpul
•cesta, oamenii alergau peste cîmp din toate părţile spre efti * ^TA ''"i'*'**
.«îrbaciul lingă ea ,i-şi luase fetiţa M| braţe. Cmd dorobanţul putu să se
întoarcă din nou, era multî
de'^în^""*"" ^^^^ 'P*^*' P"»

î.f • 'r2*'' ta«ewnnâ să dai In om^

stăpmiru. Ocna părăsită te mănîncă. |
Ea. punind mîna pe gîrbad, se pregăti să-l plesneascT iucririlc
^"co'^Jurmdu-i, căutară să potolească
Moş Guri* ciânnă din cap şi-şi roti privirea î n jurul oprindu-ŞIH>
asupra lui Vasile Peştefript, ca omul care lucrurile de demult.
— Amarnic neam dc oamciu au mai t'usl m aide . a^tla .. Ce zici, bre
Vasile ?
- Şi mai sinţ, răspunse Peştefript. a^czuiau-.se m c. dorobanţului. In
timp ce mulţimea pornise cu Safta in miji««.
Seara, fără s-o ştie nimeni, femela dormi cu copiii la popa gheorghe,
care o ascunse într-un şopron. Era destul de fJrită! că vara mai toată lumea
din sat dormea He ohi noi '^r^^T subt cer.
Toma, după ce se făcuse n u va z u t pun tarlaua de porumb, o luă o
bucată de vreme prin lunca Argeşului, apoi ieşi din nou la drumul cel mare
de ţară. Era arşiţă şi năduşise de s« făcuse apă, dar de mînie nu mai simţea
nimic. Mergea
întins j

934
ÎE
Văzu, tot drumu] pînă la Bucureşti, că pretutindeni lanu rile
boiereşti sunt împănate cu bărbaţi, femei şi copii, care muncesc la
seceră, cu cîte doi-trei dorobanţi călări pe fiece moşie. Fusese bolnav
în ultimele zile, dar parcă nici nu ştiuse, căci dospea în el bucuria de
cele întimplate la Bucureşti. Acum, vestea proastă de ieri, oboseala,
boala îl răzbiseră şi picioarele îi erau grele. îl durea tot trupul. Ceru
unor săteni să-i dea să bea apă din botă şi apoi se aşeză mai la umbră,
ca să aţipească puţin, căci prea se sculase de dimineaţă şi mai avea
încă mult de călcat cu piciorul. De mîncat îi fu se| ruşine să ceară, că-
şi sf irşise merindea şi îi venea greu să le arate cum a fost cu plecarea
lui pe furiş. îşi spuse că va 1. 1 mînca la Bucureşti, la fiu-său, că noră-
sa o avea ea prin ! Q I casă ceva de îmbucat acolo. Oricum, către seară
tot va ajunge, tâf m tt nJRCL ŞI-NAuTVTftUL UÎOJI PALAT DOMIIDa
■
I I
■
■
De o săptămîna de cînd revolxiţia s-a aşezat In „Palal
de ţeremonie", curtea lui a devenit tactul a două bresle foar deosebite
între ele, dar amîndouă în căutare de vad bun pej tru meşteşugul lor. S-au
mutat aci birjarii din faţa Clubuli nobililor de la Casa TorSk, şi ţiganii,
lustruitorii de panto şi de iminei, cam de pretutindeni. Ştiut fiind că
nimeni di lumea bună nu poate merge pe jos, birjarii pîndesc ac< du-te-
vino de la palat în oraş şi din oraş la palat al tutu celor care au nevoie de
noii miniştri. Cind boierul cu redir gotă şi pălărie înaltă şi tare, cu streaşină
mică, face un sem uşor cu degetul, trei trăsuri pornesc deodată din mijloct
maidanului spre el, căci nu toţi birjarii păzesc orînduiala dlj^ a se aşeza
îndărătul celor veniţi mai înainte, ca să-şi aşteptk rîndul la muşterii. A vrut
Vornicia să-i gonească, fiindcă uneori curtea e mocirlă, plină de bălegar,
dar pînă la urmă n-:^ avut ce face, pentru că nici boierii noi — mai toţi —
nu voi să meargă pe jos, mai mult de doi-trei paşi. Vin Insă acun la palat, de
cînd cu egalitatea asta nouă, şi mulţi mărginaşilj mai înstăriţi, cu cămaşă
de pînză albă, pieptar negru, nădragi găietănaţi şi cizme ori iminei. Vin de
departe, de pn mahalalele prăfuroase în aceste zile însorite, albi de
pulbere^ de parcă ar fi umblat prin cenuşă. Mulţi se mulţumesc să scoată
din buzunarul adînc al nădragilor o basma cît toate zilele ; şi cu piciorul pe
^ bornele de piatră sau chiar pe laxv| ţurile care le leagă, se scutură cu grijă,
dar şi mai mulţi sJ lasă vrînd-nevrînd şterşi pe încălţăminte, în mers, de cîtJ
doi-trei ţigănuşi odată, aruncîndu-le cîte o para acolo, pe care e aproape să
se încingă bătaie în lege.
^ Ia ediţia 1933. greşeală de tipar : ^de'' (n. e d ) .
336
dintre orie cfU oune taomimm palatul acert.
iruL avea pretenţia aA i se qnxni curte; numai fiincl( fia : dinspre
Podu Mofoioaîei frtnA la Vomide, adi^
0 \ , sutA de paşi, cu borne de piatri legate cu lanţuri ^ r de vreo rece
felioare puse pe itîlpi verzi de un staâ ^ i sA ajungă pînA la ele cu scAriţa
lui dusA pe umeri
1- .icut cAci tot aşa i ae spunea, deşi de la o vreme lum iMa de aeu
fuacserA Înlocuite aci ou lAmpi de petrol
Acum, In dimineaţa asta de sunbAtA, atît de inaoritA, toti ifAnufii, şi
odatA cu ei toţi vinzătorii, cu tablale pline de •adele ori de cireşi şi vişini, ca
şi cei doi braga^i obi^ aau adunat In jurul a doi boieri, care din mijlocul r
^ , , ■■K şi mAfioarA cu mîinile palatu] cu atîta luare-a? . , de Sprcft ar
vrra K 5-1 cumpere. Sunt Gh^rche Niţ*^^! %\ lom
^^■ipineanu, miniştri amîndoi. Cel d i ^ nea la şe-
^^Kţa de dimineaţă a guvernului işcA, pe la biseric^
^Hkaolanu, II văzuse pornind, de la şedinţA, pe lonj
^^ppineanu, care locuia pe lingă Cişmigiu. IJ- boier —^ Wfm
maior î n armatA la Înfiinţarea ei, apoi col , iost xn** ■fular fruntaş al
Adunării Obşteşti, bogat pe vremuri, dt 1 H|i dUBCse vestea, Irxsurat cu o
Diideav^A. IntmieiKond 3¡reunA cu Eliade al „Filarmonic ---adcvAr prea
^JlUa în evghenie ca să se mai poatâ teme Lk^x pirn^ -lA,
UUnblînd pe jos. Dealtfel, fusese vreo cîţiva ani la L*^..v^.a şi la Paria şi
ştia câ acolo ducii şi marchizii se plimbS -^^-^ea P'^pa Jos şi cA nimeni nu
găseşte aceasta lipsit de d ,iej Niţescu î l salutA şl coborî ríín
rnT'^n<î'"ţ r^r*^rfurt^ %%-\\ laCovAi'Aşeaac A pInA la palat.
Pe drum începuse Intre ei o discuţie chiar cu privire H loast palat, pe
care omul de gust, tălAtotit prin atrAir 11 gAsca, mai ales privit dinspre
biserica Kretzuleacu lipsit dai^^ orice interes. Gheorghi^ Niţcacu se mira,
cAd, apunea al, c rilfaoacuse un dascăl grec care pretindea cA ar fi o clAdirr
Ui ■tu neoclasic, c u coloane şl faostro arcuite. Ion Cîmpineant Ctmbi
condescendent, ca un doctor lingA un bolnav naiv, cAci un om care
prtnzise la Londra In tovărăşia lordului Dudle/ şj luaese cu el la teatru nu
putea rid< lahote. 4ar aa olari M-t arate pe loc colegului sAu din
mmisier de ce au poate fi vorba de un stil oarecare şi mai puţin un stil
neoclasic Aerul do şcolar cu rair» Niţescu, un bArbat fnalt cu barba neagră
\xş<ii vlrspArţitA In douA, şi de obicei rigid în iAptura lui, 11 urnv\ri
aorbindu-i cuvintele, il fAoea nrapuaA pUboere marel u i b<M<v lîbei'al,
cAd primclr ^odirte ale guverr.'^'vf ^*^•ni-
XS7
I I seră o mare amărăciune în sufletul Iui. Nu mai era del ascultat, el,
omul atît dc popular acum zece-doisprezece ai cînd îi cîntau lăutarii
cîntecul în toată ţara, chemînd p porul : „Aideţi, fraţi, la Mărgineanu, să
scăpăm pe Cîmf neanu". Arestat de guvernul imperial al Vienei la Lug<
fusese predat lui Alecu Ghica, şi acesta, speriat de populai tatea lui, de
opozant curajos, şi văzînd în el un rival, prete] dent la tron, îl ţinuse doi ani
la închisoarea de la mînăstire Mărgineni şi apoi la Plumbuita. E drept că,
iertat de vod nu mai fusese de atunci încoace opozantul îndîrjit de m
înainte. Nu mai era din cel de altădată decît numele ; îşi ca cheltuise, cu
necazurile şi călătoriile, şi averea.
Fusese foarte supărat cînd descoperise că membrii ,,Fi. ţiei" făcuseră
să izbucnească revoluţia fără să-l cheme şi { el alături de ei, şi că întîiul
minister revoluţionar, cel c vineri seara, nu cuprindea şi numele lui, căci,
fireşte, nu-dădea scama că popviîaritatea lui e un mit dispărut. Fu 5 schimb
foarte mulţumit cînd Pavlicioni, însoţit de Hagi Ci şi State Dobrovici, îl
sculă luni la trei noaptea ca să-i spuj că marea negustorime are încredere
într-un mare boier at de luminat şi că această negustorime vede în el o
pavn*^ împotriva anarhiei şi "mai ales împotriva celor care vor se atingă şi
de proprietate, în sfîrşit, că ei nu primesc i vern fără marele bărbat liberal
Ion Cîmpineanu, Cînd văi că această negustorime chiar izbutise să-l impuie
ca ministri fu încîntat şi o clipă crezu că steaua lui se va ridica iarăş De la
întîia şedinţă înţelese însă că una e să fii membru t ministerului şi alta
membru al guvernului, fiindcă acesta în truchipa forţa politică a revoluţiei.
încercase de vreo dou^ ori, în această şedinţă, să ia cuvîntul cu ocoluri
oratorice dar văzu că nu e ascultat, că mai ales Bălcescu şi Arapii; îl priveau
nemulţumiţi şi bănuitori. înţelese că este tot ii afară de spiritul conducător
al revoluţiei şi se hotărî să nţ^ mai participe la şedinţe pînă cînd nu se
întoarce Eliade. Nic acum nu avea de gînd să vie, căci ieri îl aşteptase
zadamf pe Eliade, care se scuzase că nu poate veni, dar preciza c. va vizita
azi. Cînd l-a întîlnit Niţescu, el nu plecase ca să u parte la şedinţâ> cum
socotise acesta, ci ca să-şi facă obici nuita plimbare prin Cişmigiu. Se lăsase
dus, fără să vre anume, spre palat, şi mai ales se lasă prins în discuţia despn
arhitectura acestui edificiu. Preţuit acum un deceniu şi ma bine drept cel
mai de seamă orator al ţăiii era acum bucure* că poate uimi fie şi un singur
auditor cu vraja cuvîntului ş

I
■
33
el(
ari
ire;
dl
l î i ur
)Uii
:)găţia cunoştinţelor sale, dacă membrii guvernului socot că î
pot lipsi de talentul său. îi făcea nespus de bine luarea-îSjminte cu
care Niţescu îi urmărea expunerea, sorbindu-i arcă vorbele, mirîndu-
se cu naivitate din cînd în cînd.
Pe nesimţite, ocolind palatul ca să i-1 arate mai bine, junseră în
mijlocul curţii neîmprejmuite, dîndu-i mereu lă-luriri cu gesturi
elocvente. )dâ| — Negreşit, dumneavoastră, stimate domnule coleg,
aveţi reptate : acele şase coloane la etaj ale corpului din mijloc
.Smintesc de coloanele templelor antichităţii, dar amintesc .şa cum o
femeie slută aminteşte de una frumoasă numai iindcă stau pe aceeaşi
uliţă. Amintesc numai... altfel ele sunt ot atît de meschine ca şi urîtul
balcon de fier care le sus-ine. Tot mijlocul acestei clădiri este cu un
pas mai în faţă, :a un frontispiciu, dar poate fi vorba oare de un
frontispiciu idevărat ? Poţi să spui că aceste jumătăţi de coloană
tăiată n lungul ei, lipite de zid cu tencuială, au ceva comun cu
ninunatele coloane ale Atenei oi^i ale Spartei ?
Ochii lui mari, negri se opreau întrebători asupra supu sului
ascultător, învăluindu-1 cu un fel de dezolare, iar mîi-aile înmănuşate
şi ridicate cu palmele moi în di^eptul umeri-' ^lor spuneau : „Asta
e... îmi pare rău că trebuie să vă supăr..." m realitate, Niţescu nu era
supărat deloc, dar oratorul socotea că asta face frumoasă impresie
asupra celor ce se adunaseră în jurul lor şi continuă ;
— ...Şi apoi, spune-mi, rogu-te, că eu nu înţeleg, ce rost au... ce
a vrut arhitectul să arate punînd un brîu de tencu ială să alerge de-a
lungul clădirii, legînd între ele laturile de sus ale pervazelor
ferestrelor, iar alt brîu să le lege pe cele de jos, brîu paralel cu brîul
făcut de ciubucul care arată despărţirea etajului de parter ? Spune-
mi, te rog, ce a vrut să arate ?
Glasul lui se înălţa muzical, căci lumea se aduna tot mai
numeroasă în jurul lor, amintindu-i de succesele de la tri buna
Adunării Obşteşti, de acum un deceniu şi mai bine. Vorbea cu gesturi
controlate, elegante, potrivite cu redingota lui neagră, croită fără
cusur la Londra, iar mîna înmănuşată descria arabescuri aeriene
explicative, asemeni oratorilor de la Westminster.
— Şi asta nu-i nimic. Dar iată că ferestrele au deasupra, un fel
de rozete de stuc, nu ? Dar dacă te uiţi bine nu sunt rozete, căci nu
sunt chiar rotunde, ci sunt mai curînd lungu ieţe şi retezate jos, de
par numai nişte arcade caraghioase
339
i
!
 gf

I
.rei
lipite dcasiapra ferestrelor. A, de-ar fi fost arcade adevăraljjl aşa
cum pretinde stilul neoclasic, ar fi fost cu totul altceva !H| Ar fi fost o
suită elegantă de jumătăţi de arcuri, într-adev.rlpi frumoase.
Aci, mîna sa grăsuţă, îmbrăcată în mănuşă de piele CÎ Suedia,
descrise în aer, cu arătătorul întins, nişte elegante i caligrafice bucle,
mai întîi cinci sus şi apoi nouă jos, negi jind restul, căci apendicele
clădirii prelungite spre Cişrnigi avea ferestrele simple. Văzînd că,
stimiti de această discxl^^ ţie teatrală în aer liber, se apropiau
Costache Filipescu Ir Aristia, care coborîseră împreună din caretă,
marele boic| liberal repetă caligi^af îa lui aeriană, însoţind-o de un
sur condescendent şi puniiidu-i punct cu o competentă ridicar din
um.eri.
— Ar fi fost poate frumos, dar dîn păcate arhitectul s-mulţumît
cu aceste false rozete pe care le-a lipit pe nişi pereţi de cazarmă... Şi
uite sus acel fronton triunghiular p care Gheorghe Bibescu şi-a pus
orgolios stema dinastiei c voia s-o întemeieze ca domn ales — şi aci
glasul Iui Ion Cim pineanu căpătă o şuierătoare ironie —'ce se
socotea, spum izbuteşte el oare să transforme aceşti pereţi într-o
faţadă Mai ales cu acest peron sărăcăcios, abia ridicat pe cele cine
trepte ale lui ? Nu, nu... E ceva făi'ă cap şi coadă.
— E atît de adevăiat ce spui, dragă vere, îl întrerups aprobîndu-1
Costache Filipescu, încît în cei douăzeci şi cine de ani de cînd s-a
construit palatul acesta, i s-a schimbat d trei ori intrarea. La început
a fost de-a dreptul de pe Podi Mogoşoaiei, pe urmă a fost acolo unde e
încăput-ată spre Cişmigiu, şi, după cum vedeţi, de cînd Alexandru
Ghica l-a făcu piilat domnesc, intrarea este aceea pe care o vedem,
pvh curtea asta care e mai curînd un maidan.
Ion Cîmpineanu, col ce fusese un atît de ax^ătos şi boga ofiţer
In oştirea română, cel ce surîsese diplomatic stînd d« vorbă cu lordul
Palmerston \ primul ministru al Angliei, în toarse spre vărul sau
ochii negri, turtindu-şi bărbia de ui guler alb, corect (iar nu cu colţuri
ascuţite în sus ca aie tine
* Henry John Temple Palmerston (17S4—1865), om politic
englez cu vederi conservatoare. Priin-ministru în anii 1855—1858 şi
1859— 1865. Cunstai3t în susţinerea principiului integrităţii Imperiului
otoman în sud-estul Europei, Henry Palmerston a susţinut politica
aces^ tuia de asuprire a popoarelor din Balcani. Faţă dc revoluţia
din 1^48 iar mai tîrziu de Unirea Principatelor Române, a manifestat
o atitudine ostila (n. ed,K
di ta
ol

I
R; a:
ţi Pi
340
r
I
■ntului). Ş I O B A R B U T * C U F I R E C Ă R U N T E , M ĂTĂ S OA S E , C A R E
ABIA R F R RU N D C A PA L OA R E A PIELII A L I N AT E . DIN Î N C H I S OA R E
RĂMĂSESE CU ■ISTURIMI U L C E R OA S E A L E S T O M A C U L U I Ş I FAŢA I I
C Ă PĂTA < 4 E D I N P R I RLINA D U R E R I L O R D I N P R I M ĂVA R Ă Ş I D I N
T OA U N N Ă O GIIMASĂ PE CARE IJ|REU O D EO S E B E AU CEI DIN
J U RU L LU I D E U N Z Î MB E T S C E P T I C , şl P L B R E S TĂ R U I A Ş I A C U M ,
C I N D L U N A I U N I E I I P O T O L E A O R I C E S U F E R I N ŢA .
■ — D AC Ă -ML DAŢ I VO I E Eă CO N T I N U I , RĂSPUNZLND
O N O R AT U L » B T K L RU CO L E G , DOMNULUI NIŢESCU, V-AŞ MAI
P O F T I S Ă B Ă G AŢ I D E ITOAMA D L D E I E F T I N Ă Ş I D E S Ă R Ă C Ă C I OA S Ă
ESTE D E CO R AŢ I A AC E ST UI ■IDIFIDU, MAI ALES DIN PRIDNA
M AT E R I A L U L U I P R O S T D I N C A R E E L L N C R A L
■ F Î N T R - A D E VĂ R , D E L A CO R N I Ş A A L C ĂT U I TĂ D I N D O UĂ
CIUBUCE DE ■HUC PA R A L E L E , D E PĂ R TAT E C A M D E U N CO T Î N T R E
ELE, CARE Î N CO N ■FUR AU CLĂDIREA SUS SUBT A CO P E R I Ş U L
PA R C Ă R E T E Z AT Ş I P Î N Ă L A I P F I I T R AT C L E S Ă PAT E C U L I N I A Î N
TENCUIALA S PĂ L Ă C I T CENUŞIE A PE -■REŢLLOR (VRÎND,
CHIPURILE , SĂ IMITE P I AT R A ) ŞI PÎNĂ LA BRÎUL L U - Hfertt Î N
C I U B U C Ş I E L , C A R E A R ĂTA Î N A FA R Ă A RT I C U L A R E A E TA J U L U I ■cu
PA R T E R U L , T O T U L E R A G R O S O L A N Ş I D E M Î N T U I A L Ă .
B_ AUDITORIUL O R AT O R U L U I Î N C Ă M A I S P O R I , C ' ?E CÎND
SĂ ■ ■ L ) OA R E D I N C A L E A Ş C A C E I T R E I F R AŢ I . Ş T E FA N , N I CO L A E
^ ^ I Alex. A N - ^Mru G O L E S C U , VĂ Z Î N D LUMEA A D U N ATĂ ŞI ÎN
mij'OCUL • I
■Q MPINEA NU , DESENÎND CU DEGETUL ÎN AER RAZELE DE
LIR li-
HCUIALĂ, CARE D UB L AU A RC U R I L E FERESTRELOR , SE
A PRO PI A I a ,I D HŢURIOŞI. CA SĂ NU-I SUPERE PE CEI CARE
V Î N D U S E R Ă PA L AT U L , S TA ^ ■TULUL , AC UM ŞA I S PR E Z EC E A N I , ION
CÎMPINEA NU Î N T OA R S E D I N T R - O H DATĂ , ELEGANT , FRAZA , CA O
A CO L A DĂ R Ă S U C I TĂ Î N T R - U N S C R I S C A L L I G R A F I E :
H — ŞI T O T U Ş I , D O M N I L O R , A C I , A C U M D O UĂ Z E D D E A N I
H AC E ST UI EDIFICIU S -AU ŢINUT ŞEDINŢELE AC E LE I
„ S O C I E TĂŢ I .c
■ D I N C A R E AV E A S Ă I A S Ă B R U M A D E C U LT U R Ă P E C A R E O
-v^ììì AS-
■ TĂ Z I . . . AD L- A M AUZ I T E U PE DINICU GOLESCU VO R B I N D
C ^ r^^cr^
■ D E S P R E S TA R E A D E Î N A P O I E R E A PAT I I E I N OA S T R E . . .
■ ŞI B U C U RO S DE AUD I TO R I U , ÎNCEPU SĂ-ŞI DEPENE
AMINTIRILE, H PE CARE MAI ALES Ş T E FA N G O L E S C U , CEL CARE ÎN
F E B R UA R I E 1832 H A B Ţ I N U S E „ I E R TA R E A V Î I ' S T E I " , C A S Ă P OATĂ
VINDE S TAT U L U I DUPF . H B I OA R T E A PĂ R I N T E L U I S ĂU AC E ST
PA L AT , L E A S C U LTA C U Î N D U I O Ş A R E .
B — ÎMI SPUNEA NENEA A LECU — ALECU F ILIPESCU
VULPE , VREA ^■1 SPUNĂ I ON C ÎMPINEA NU — C Ă AT U N D , Î N
1815, CIND BANUL ■YNADU GOLESCU, B U N I C U L D U M N E AVOA S T R Ă ,
A VĂ Z U T G ATA C L Ă D I R E A • S TA , C AR E PE V R E ME A AC E E A , C U C E LE
D O UĂ Z E D Ş I C I N D D E O DĂ şi S A L OA N E A L E D , E R A C E A M A I M A R E
DIN BUCUREŞTI , L - A Î NT R E BA ; PE F I U L S ĂU C RU D N D U - S E ;
■
,,Dinicule, socotit-ai tu cîtă ceară îţi trebuie ca să lum. nezi
hai'dughia asta ? Şi la ce-ţi foloseşte de o făcuşi atît o. mare. aci la
marginea oraşului?'* Că pe atunci aci era marg-nea Bucureştiului,
adică la bariera de îi zice Putu cu Zale. î sus nu mai erau decît cîteva
binale, dincolo de metecul Epiî copiei. Ghica şi-a început palatul mai
tîrziu. Marele vornic slăvilul dumneavoastră părinte, era un bărbat în
toată fire; cînd, după ce s-a întors din călătoria lui în străinătate, pri
'826 mi se pare, dacă nu o fi cumva prin '827. ne-a chemsi pe toţi cei
care doream să se schimbe starea de ticăloşie Ţării Româneşti aci, în
salonul de jos, că atunci intrarea er pe Podu Mogoşoaiei, ne-a citit un
fel de statute şi ne-a pu să jurăm pe ele că nu vom afla odihnă pînă
cînd nu vor duce ţelurile „Societăţii literare" la îndeplinire. Aci s-a pu
la cale scoaterea unei foi în limba românească, fiindcă pîn atunci nu
fusese nici una. A dat mai tîrziu tot sprijinul săi colegului nostru de
azi Eliade, ca să scoată peste trei an Curierul românesc, a pus la cale
prefacerea şcolii de la Sf înti Sava în Colegiul naţional. Asta a
înfăptuit-o Kisseleff in '32 căci el n-a apucat să-l vadă, fiindcă pieri
răpus de holeră Plănuise de asemeni întemeierea unui Teatru
Naţional. Da.. Aci, noi cîţiva ne-am învrednicit să-i împlinim gîndul,
înf î-înţînd în '33 Filarmonica", la care dumneata, Aristia. a jucat un
rol atît de strălucit. Ar mai fi vrut marele vornî< Dinicu Golescu să
vadă şcoli normale şi de celelalte în fiec judeţ, dar asta nu s-a împlinit
încă, aşa cum nu i s-au îm plinit nici alte dorinţi pe care ni le-a lăsat
nouă cu limbă d' moarte să le înfăptuim, şi va trebui să le înfăptuim
acu, cînc ţara e condusă de un guvern revoluţionar... Eu nu pot uit^
ceasurile cînd am ascultat, aci în salonul de jos, alături di care el
făcuse o librărie şi un cazinou pentru cititul ziareloi sosite din
străinătate, aci zic, am ascultat eu Gramatica Umhi romăneştiy scrisă
şi citită de colegul nostru, domnul Eliade. aci a citit din gramatica
asta scrisă de el şi unchiul dumneal voastră, marele vornic lordache
Golescu, tatăl focosului no^ tru Arăpilă, cum am auzit atîtea
tălmiăciri pe limba noastră din elineşte şi franţuzeşte, dar mai ales
aci a citit Dinicu Golescu însuşi multe capitole din îndurerata lui
carte despre călătoria pe care o făcuse prin Europa în anii '24. '25,
'28... Asemenea lucruri nu se pot uita...
Sf îrşi cu braţele şi mîînile înmănuşate încrucişate pe piept, cu
toate că soarele începuse să ardă vestind o zi dogoritoare, §i glasul lui
se prefăcuse pe nesimţite amar şi îndurerat. De

I
tr
I
ti
I

i
342
de la început vrusese să întoarcă într-un compliment cri-ica de
cunoscător într-ale artei pe care o făcuse palatului, DÎNĂ la urmă
amărăciunea îl birui, iar spusele lui erau mai "nuli o mustrare
adresată celor patru fraţi Goleşti că il ţin n umbră in guvern, cind ei
ar putea fi alături de el, care era iPontinuatorul lui Dinicu Golescu.
întox^sătura despre „foco-^ ;ul nostru Arăpilă" era de-a dreptul un
atac ironic împotriva iripei stingi a conducerii revoluţionare,
Bălcescu—Alecu Go-H^scu, în care vedea el un fel de duşmani
personali, căci ştia ^?ă ei nu numai că nu-1 simpatizau, bănuindu-1 că
e ambiţios .^i doreşte sâ ajungă pe tronul ţării, dar se şi opuseseră in-
Irării lui în minister, cu toate că era unchiul iui Ion Ghica,
Iie care amîndoi îl iubeau. Numai stăruinţa mitropolitului şi
marei ncgustorimi îl impusese şi numai sentimentul de ,,f.ra^ ietate"
al lui Brătianu şi Costache Rosetti il ajutase să se menţină. înţelesese
de aceea din cele dinţii zile că el trebuie să fie veriga dintre marea
negustorime şi boierii fruntaşi ai ţării, căci incă de pe acum această
negustorime se dovedise puternică şi hotărîtoare.
Vrînd să-i facă plăcere, Niţescu îl întrebă pe Ion Cîmpineanu cu
un respect dinadins exagerat, pronunţînd cu stîn-găcie cuvîntul
„domnule", căci era ispitit să-i spuie arhon boierule" :
— Credeţi, domnule, că noi n-am putea construi edificii care să
aibă stil şi să bucure pe privitori ?... Avem noi oare arhitecţi care să
poată izbuti asemenea lucrări ?
Se grăbi să răspundă Nicolae Golescu, care, ca toţi cei de faţă,
fusese prins de această discuţie slobodă :
— Cu neputinţă... Ce ştiu arhitecţii noştri ?
— Nici Melic ? întrebă Niţescu jucînd mereu comedia şcolarului
modest.
Aci răspunse, scandalizat, Aristia :
— Aş... de unde... arcul acela de la Filaret de pe Cîmpia
Libertăţii, despre care el pretinde că l-a făcut în stil neogo tic... se
potriveşte acolo ca nuca în perete... Neoclasic fru mos mi se pare
palatul lui Ghica de la Tei.
Aşteptau însă toti părerea lui Ion Cîmpineanu, căci re putaţia lui
de om de gust şi călătorit era copleşitoare. El nu răspunse însă
numaidecît, căci ştia de la tribună ce efect puternic au răspunsurile
aşteptate. Scoase ceasul mare de aur înflorat de la jiletcă, îi desfăcu
îngîndurat capacul, dar nu cili ora.
343
I
3
Goi

I
 Melic a auzit şi el de moda zilei şî vrea să facă şi îLOi neogotic...
Asta vor romanticii, cum li se zice de Ic vreme. Dar noi avem un artist
adevărat — pe arhiteci Orăscu K Mi-a ai'ătat într-o zi multe planuri şi
desene de-i lui, căci stăm ades de vorbă despre artă. Ei bine, dacă i s-
da sprijin şi mijloace, el ar clădi lucrări minunate în s neoclasic
adevărat... Acum citi ora şi spuse ironic ; Dar, doiţJ nilor, v-am ţinut
prea mult de vorbă şi mi se pare că ij| întârziat de la şedinţa de azi a
guvernului. Pe urmă, ştergih du-şi fruntea de năduşealâ cu o batistă
albă, mare şi br dată, adăugă ironic : O să se supere pe dumneavoastl
domnul Bălcescu.
Era in această ironie şi o intenţie de intrigă, fiindcă sir. ţîse
chiar din cea dintîi şedinţă că miniştrii ascultau cai iritaţi mustrările
pe care li le făcea Bălcescu, e drept f S ^ \ să pronunţe nici un nume,
că se pierde timpul atît de p ţios al celor dintîi zile de revoluţie.
— Dar dumneata nu vii nici astăzi la şedinţa guver; lui ? îl
întrebă mirat Ştefan Golescu.
Ion Cîmpineanu ridică şi mai sus pălăiia înaltă, pe cai o scosese
ca să-i salute, despăi-ţindu-se de ei.
— Nu poci veni... am primit cu plăcere să vă dau spri jinul meu,
făcînd parte din acest minister al dumneavoastri dar sunt în
Constituţia pe care vreţi s-o impuneţi ţării două trei puncte pe care
eu nu mă pot angaja să le apăr.
Vorbi ca un protector al guvernului, apoi salută din noi şi SC
îndreptă, printre casa lui Wachman şi grajdurile de zid spre Cişmigiu.
în gîndul lui smîdea, câ ştia că în nici ui caz şedinţa nu va incepe
înainte de venii^ea lui Eliade, şi erj sigur că Eliade va trece mai înlîi
pe acasă pe la el cătr< orele zece şi jumătate, aşa cum fusese vorba
între ei.
Sentinela din faţa gheretei, postată lîngă treptele îngus tului
peron, încremeni cu arma pe umăr, dînd onoiTil mic miniştrilor care
inti"au. Uşa cu pez^vaz şi cercevele de fier
 ^ Alexandru Orăscu (1817—1394), arhitect, considerat ca
ultiimJ reprezentant de prestigiu al stilului clasic la noi. Di:pă
absolvirea studiilor de specialitate în Gcrnaania (München, 1844) şi
Franţa (Paria, 1847), la revenirea in ţară a funcţionat un timp ca
profesor de geometrie descriptivă la Colegiul ,3f. Sava", In perioada
revoluţiei del la 1048 a fost numit arhitect al oraşului Bucureşti (n.
ed.).
344
Ipsiie cafeniu dădea mai latti tntMin vestibul nu mai mare cit
peronul, dar cu trei uşi care rtepundeau spre sala mare jos. Iama, din pricina
viscolului, nu se intra decil pe uşa a dreapta, ca să nu răzbată crivăţul
dinspre răsărit-miază-«pte. Acum era cald, şi toate cele trei uşi, şi ele im
podóte bogat cu motive „empire", care nu se prea vedeau însă r\ pricină că
vestibulul era mereu într-un fel de obaciarl-Le, sunt deschise. Sala însăşi
schimba vederea dintr-o datA, ci, dacă pe dinafară palatul părea o cazarmă
aşezată între eva maidane, în schimb interiorul era mai mult decît în-rcat
Ştiindu-se domn numit pe viaţă, Alecu Ghica îşi spule că ţara are nevoie de
un palat domnesc, că tronul ţării i mai poate fi purtat în braşoveancă de la
o locuinţă parii-Iară a domnitorului la alta. îşi opri deci ochii asupra casei
«Ieştilor, în care, după ce o cumpărase, administraţia lui aaelcff instalase
mai toate departamentele ţării,, făcînd din o curte administrativă (dar mai
fusese în cei trei ani şi sârmă şi spital). Fusese aţîtat în ambiţia lui de
Gheorghe bescu, care, după ce se însurase cu îutiia nevastă, Zoe, atît
bogata moştenitoare a Brancovenilor. mobilase palatul dc bt Mitropolie cu
mobilă „empire", cu belşug de aurărie şi îtase. ( um nu se mai pomenise în
ţară, căci îşi vedea şi el Ica deschisă spre tion şi ştia ce înseamnă, în
societatea în re trăia, „să sperii lumea". După ce făcu reparaţii destul de
perficiale clădirii pe dinafară, Ghica a comandat pentru aproape patruzeci
de mii de lei mobilă „empire" de la casa " JLevy et Worms, Rué de Choiseul,
Paris**, de care, fiind deplin mulţumit, avea să-i rămînă client statornic,
sorind comanda. E drept câ o parte din mobila aceasta a plătit-o el paraonal
şi a şi luatK) cu el cînd n-a mai fo.st î n scaunul lomniet.
 Odată adusă mobila, domnitorul băgă de seamă că ea n u mai
potriveşte cu interiorul unei case care a slujit drept administraţie a
menzilului şi spital. Şi atunci prefăcu numai interiorul cotpului principal
al palatului, căci lunga aripă cu care fusese incăputat spre Cişmigiu
rămăsese aproape ne-achinibatä. Făcu lucrurile bine, potrivit ambiţiilor
lui, fără să ae uite la cheltuieli şi mai ales după gustul femeii care-i robise
inima, contessa van Süchteln.
Kepotrivirea asta, dintre un exterior sărăcăcios şi acest bdşufţ de
strălucire interioară al caselor boiereşti, sta să fie una dinU^e
caracteristicile veacului în acest întins oraş de pe malul Dîmbo\iţei, şi ca
este remarcată de către mai toţi călăr
345
I
torli străini. In mijlocul acestui mare tîrg, cu uliţele lui, ce mai
multe înguste şi prăfuroase, nu era nici o frumuseţe ol ştească, nu
existau monumente, nici parcuri, nici edificii ca dinale. în afară de
unele biserici, lăsate şi ele în părăsir' nu era nimic gîndit slobod spre
desfătarea poporului însuş de care nu se sinchisea nimeni. în schimb
interioarele era încărcate cu splendori domestice pentru îmbuibarea
cele cîţiv^a inşi care le locuiau.
Faptul că îndeobşte călătorii străini se arătau uneori îr cìntati
tocmai de contrastele pe care le întîlneau la tot pasu că erau zăpăciţi
de pitorescul mulţimii care forfotea pe Iun gilè poduri încărcate cu
prăvălii pline de bunătăţi şi mărfur de lux, că frumuseţea femeilor din
popor era atît dc izbitoar» nu schimba nimic din nedreptatea
strigătoare la cer a neorîn-duirii sociale. Iubitori de pitoresc cu orice
preţ (mai ale cînd erau şi pictori) în schiţele cu care-şi sporeau
albumel(| de călătorie, aceşti străini, după ce căutau îndelung, zugră -
veau dinadins tocmai ceea ce era neobicinuit (dar pitoresc) cîte o
vînzătoare de flori ori de porumbiel fierbinte, pestriţa într-un
adevărat port naţional, cu maramă de borangic, cu galbeni la gît şi
altiţe cu fir de aur, iar dintre bărbaţi preferau din acelaşi motiv
surugiii în straie albe şi roşii, cu ciorchini de găietane negre, cu
căciuli dintr-un miel întreg şi harapf nice, dacă nu pe vînzătorii de
peşte care pun somnii şi crapii lunecoşi în coşniţa slujnicelor,
neapărat rumeni toţi, cu mustaţa ca vrabia, îmbrăcaţi cu cămăşi albe
de in, cu ilice şi iţari înzorzonaţi ca la nuntă, surîzători anume, ca să
arate că nu le pasă dacă sunt nevoiţi să dea la curăţătorie în fiece zi
cîte un rînd de straie atît de împodobite, care, şi atunci, costau totuşi
mai mult decît o sută de ocale de peşte. E greu de spus deci că aceste
albume de călătorii înfăţişează realita tea şi au vreo valoare
documentară. Cunoaşterea unui popor nu merge niciodată de la
aspectele exterioare ale existenţei lui, ci de la cunoaşterea orînduirii
lui sociale, a literaturii şi artei lui, care nu se pot afla dintr-o
plimbare cu trăsura, şi la care nu ajungi fără să cunoşti limba acestui
popor. Ce a putut să cunoască din starea clăcaşilor români în 1843
pictorul Doussault \ care a desenat „după natură" splendoarea re -^
* Charles Doussault, desenator, pictor şi litograf francez din
prima jumătate a sec. al XlX-lca. Un dublu interes, documentar şi
artistic, prezintă pentru noi Album moldovalaque, imprimat la
Paris, în care Ch. Doussault înfăţişează diverse aspecte pitoreşti din
oraşe şi sate vizitate în ţările române (n, ed.).
346
>tiei dată de Bibescu în salonul de sus al acestui palat, în
saloanele lui Barbu Ştirbei, fratele sau, in palatul de pe oidu
Mogoşoaiei, colţ cu uliţa Tirgoviştei, în cinstea prinţu- :arl Albert al
Prusiei ? El şi alţii la fel cu el au desenat şi au .ir(è:tat în acuarelă
saloanele încărcate de imense oglinzi au-uj.c, cu pereţii îmbrăcaţi în
stofe mătăsoase, îmbibate şi ele TM aur, policandrcle cu zeci şi zeci
de luminări de ceară par-îlolmată. ale căror lumini erau însutite de
girandole de cristal, É; ferestre ascunse de draperii somptuoase de
damasc de dia, capitonate cu fular de mătase franţuzească, cu zeci
zeci de sfeşnice aurite cu cîte trei ori cinci braţe fixate pe
 Iireţi, cu tavanele lucrate în casete adînci. în aceste saloane,
pussault a fixat în schiţele sale, oprindu-i din mişcarea ame- Ibare a
dansului, pe ofiţerii în uniforme pe talie, cu pantaloni ire plesnesc pe
trup, încărcaţi cu ctiorchini de epoleţi, cu cea-răzărie, ledunci şi
fireturi subţiri, i-a arătat eleganţi pe ti grii îmbrăcaţi după moda
europeană, în fracuri lipite pe 'upurile lungi, guler întors din
croială, jabouri albe de mă-ise, ori gulere englezeşti cu cravate
înnodate ca bobocii de —•andafir alb, cu pantalonii întinşi po picior
de bentiţa petre-Hută pe subt pantofi de lac, le-a înfăţişat pozînd pe
femeile K.nere cu rochii de tafta şi voal de Lyon, strìnse pe talie şi
Birgi în jos, ori puse pe demodate panere, cu umerii rotunzi ^ i goi, în
culcuşul lor de dantelă, cu pieptănaturi strìnse spre eafă, dar întoarse
peste tîmple, cu adaus de zulufi, după um bătrîioarele lor demodate
poartă pe cap o arhitectură luitoare de bucle (mai toate false, fireşte).
Lumea asta vorbeşte numai franţuzeşte, aşa că vizitatorul străin şi
pictorul mator de pitoresc se simt ca la ei acasă. Giuvaiericale de aur i
pietre preţioase, coliere de perle arată musafirilor bogă-iile fabuloase
ale ţării, cu u n milion de clăcaşi, în zdrenţe el mai adesea, mai mult
nemîncaţi, puşi cu gîrbaciul la munci frele, istovitoare. Te-ai crede la
Paris", este refrenul pe
1:are îl cinta uimiţi, pînă în zorii zilei, în aceste nopţi albe, rare
se leagă unele de altele ca o chermesă fără sf îrşit. E nai frumos chiar
ca la Paris, fiindcă în saloanele acestea vezi ^rin colţuri şi unele figuri
de bătrîni boieri, îmbrăcaţi pe.ste interie de pambriu cu binişuri de
moar alb, căptuşite cu blană îe cacom ori de biber. Poartă pe cap cîte
un cauc de caşmir ^■ntărit cu flori de mătase şi sunt solemni în
singurătatea lor, ^P:a nişte arhierei lumeşti şi, iar ,nu se află la Paris
lachei care ;ă treacă, purtînd tablalele încărcate de îngheţată şi
şampanie, ^ i n miraculos de albe straie arnăuţeşti, cu găietane negre.
Pre-
347 lungită U nesfîrşit tn o^nzQc paralele ale săllt Iun
ttd, cu luxul ci, esté pentru m a i totindGréa Ţ&rii Rom&neştt
 toti musafirii stràini
Cei 312.536 (trei tute d> ne mii cind sute trei
^ şase de lei) cheltuiţi tn cea ai&i mare parte pentru pr cerea
interiorului, fârâ să Intre aci mobilierul, nu fura tuieli d e pomană. După
vestibulul pardosit cu mozaic de câţi mici de granit în două culori, prin
care se intra în de joa, căreia unii îi tic hol, după moda franţuzească (c nu le
vine să-i spună tindă), Începeau semnele bogăţiei. Mfl jos sala e pardosită
cu lespezi de piatră bine închegată. XI|I|Ş de stejar, din dreapta, ca şi cea
din stînga, sunt Încadrate pervaz de lemn cu ciubucărie, lat de o palmă, cu
colt jumătate aurite IntrQ chenare împletite. Uşa din dreapta in sala de
aşteptare, care a rămas şi acum cu acelaşi rost, cea din stìnga, In odaia care
a devenit anticamera cabinetu lui TelL
Acesta are intrarea şi prin micul culoar care porneşte la stinga de la
piciorul scării celei mari, dar pe aci se urcă pm o treaptă. Dincolo de
cabinetul lui Tell, e cabinetul şefuM ŞtabuluL Peretele din fund, î n care se
taie scara cea maifl ce duce spre etaj, e îmbrăcat, ca şi laturile scării, ce ptlfl
la jumătate nu are rampă, în stuc marmurean, cu vine negifl cioase şi
albăstrii, iar sus, acest perete poartă un brîu, c a V cornişe Întoarsă, ce se
prelungeşte jur-împrejurul sălii şi chiar pe culoarul din dreapta, închis
acum, înspre sală, cu o uşă la fel cu aceea a odăii de aşteptare. Scara cea
mare însăşi e de marmură albă, depăşind, cu cele două trepte dintîi, într-o
parte şi alta, peretele. E păzită, î n dreapta şi în stînga. de doi lei din lemn
de nuc, în picioare, auriţi în întregime, c a re se sprijină fiecare, ca şi cum ar
vrea să se urce pe el, de trunchiul răsucit al unui lampadar de bronz cu
cinci ramur de sfeşnice. Plafonul acestei tinde mari este cu grinzi apa rente
de stejar, care-şi păstrează culoarea şi peste care alearg flori mărunte de
bronz, iar cimpul dintre grinzi este acoperit cu motive de frunze late,
poleite. De la ynijlocul ei, unde e o mică platformă de odihnă tot de
marmură, scara se desface In două braţe, care apoi urcă întors spre
vestibulul etajului. De sus din tavan coboară deasupra acestei platforme un
policandru cu trei rinduri de lumini in cercuri din ce în ce mai
348
 pentru musafiri. Acum. în afară de cele trei odăi care au fost
prefăcute în locuinţe pentru Maghoru, Teli şi Pleşoianu, M restul este
ocupat de serviciile guvernului. ^JUP
Cea dintîi dintre aceste odăi de pe culoar, pe dreapta, este o odaie în
care mitropolitul se odihneşte înainte de şedinţă, căci are un divan empire''
cu tăblii de nuc arcuite în afară. O ramură de coridor, la stìnga, duce la
patru odăi în caro lucrează cei patru secretari ai guvernului. Toate uşile de
la aceste camere sunt cu un singur canat, însă este dublat, aşa că fiecare
dintre camere are întîi un vestibul lat de un pas între cele două uşi.
Sala tronului, întinsă cît era de lat corpul din mijloc al palatului, cu
cinci ferestre mari pînă jos, fiind în acelaşi timp şi uşi spre urîtul balcon de
fier, este cea mai împodobită, printr-o decoraţiune ..empire" copiată după
apartamentul lui Napoleon din palatul Tuilleriilor. Tronul, în stìnga, fusese
subt un baldachin în formă ele cort de catifea roşie şi înălţat pe un
piedestal de trei trepte, îmbrăcat şi el în stofă roşie, tivită jos în aur. Cele
două aripi mari care se desfăceau ca să se vadă scaunul domnesc sunt acum
strìnse căci, plecînd, Bi-bescu, din mîndrie sau poate din speranţa că se va
întoarce, a luat cu el acest tron şi locul e gol. l
Cele două şedinţe de ieri ale guvernului s-au ţinut dinadins în odăile
din stìnga, de jos, după dorinţa lui Eliade, căci prin ferestrele mari ale
acestor odăi vecinii şi trecătorii puteau să vadă înlăuntru. ,,Să vadă poporul
cum lucrează guvernul, spunea el într-un acces de romantism revoluţionar.
N-avem ce căuta în acea sală a tronului în care se află simbolul vechii
stăpîniri." Cînd au înţeles despre ce e vorba, fraţii Goleşti l-au lămurit că
Bibescu şi-a luat tronul cu el şi atunci a primit să se mute şedinţele în sala
aceasta, mai ales că jos nici nu era loc destul. «
Ca de obicei, ,,sala cea mare", cum i se zicea acum, e plin» de lume,
căci la şedinţele guvernului iau parte nu numail membrii lui şi miniştrii, ci
şi funcţionarii superiori, împreunM cu tot felul de musafiri. I
Rămîn uneori la şedinţă şi conducătorii numeroaseloi* deputăţii",
care vin din toate colţurile ţării ,,să complimen-teze" guvernul revoluţionar.
în asemenea condiţii fireşte că nu se lucrează mare lucru. Mai ales aceste
nesfirşite dis
350
cursuri de felicitări, cu flori şi cîntece, îi scot pe Bălcescu şt •ăpilă din
sărite. Pierderea de timp e cu atît mai primej-Dasă, cu cît şoapte de tot
soiul vin de pretutindeni, că,proletarii, în fierbere, urzesc aproape pe faţă
împotriva revo-,tiei. Acum, de pildă, în timp cc guvernul nici n-a început
idinţa de azi, proprietarii ţin şi ei o întrunire la Clubul
Î'oprietarilor", înfiinţat chiar ieri, în sala „Momolo", de peste •um de
biserica Sărindar. I se pare de neînchipuit lui Băl-seu că guvernul a putut
încuviinţa o astfel de adunare reac-Dnară şi agresivă, dar a stăruit Eliade,
care a avut de partea ii şi sentimentalismul verbos al Iui Costache A.
Rosetti. Nu jmai atît, dar ca să li se arate proprietarilor că revoluţia nu i va
face cu silnicie, se stăruie mereu asupra lozincii : Urăsc rania, mă tem de
anarhie'', pe care Eliade, cu principiul IU de guvernămînt denumit
,,mişcare-regeneraţie'', vrea s-o ■nună guvernului. Sunt mereu reluate şi
celelalte lozinci .0 lui : ,,Nici nedreptate celor mulţi, nici silnicie celor puni",
ori, „folos pentru toţi, cu paguba nimănui'' şi altele, tiu toţi că Eliade, pe
care-1 aşteaptă la şedinţă, e dus la ~i Cîmpineanu ca să discute această
problemă a proprietăţii, lai mult, rugat de membrii guvernului, Magheru,
al cărui uvînt serios socot ei că inspiră încredere proprietarilor, s-a us azi,
sîmbătă 19 iunie, la ,,Momolo" să-i liniştească în ceea e priveşte intenţiile
guvernului cu privire la articolul trei-prezece din ..Constituţia de la Islaz",
de vreme ce Procla-aaţia ,,de la 16 iunie" încă nu i-a potolit, după cît se
pare.
I s-a încredinţat această sarcină aseară, după ce o delegaţie [e cinci
inşi venise să vestească guvernul că propa*ietarii au :onstituit acest ,,Club al
proprietarilor", şi anunţase că a loua zi, sîmbătă, clubul lor va ţine
adunarea la ,,Momolo".
Bălcescu, întărîtat de îndrăzneala lor, i-a invitat să lase ) cerere în
scris pentru încuviinţarea clubului, mai întîi, şi ipoi a adunării proiectate.
Să vie a doua zi după rezultat. Răspunsul lor a părut cam tulbure atunci,
dar s-a lămurit bine 1 doua zi, prin cele ce au urmat.
— Bine, domnilor, vom reveni şi mîine. Vom reveni mai mulţi. Şi toţi
cinci salutară pe rînd, foarte afectat şi detaşat, 2a să aibă o scuză în forul lor
interior că salută un astfel de guvern.
Tocmai fiindcă au rămas atît de încurcaţi, miniştrii, la propunerea Iui
Eliade, au însărcinat pe Magheru să se ducă a doua zi la întrunirea
„Clubului proprietarilor", a cărui
351
II
adunare simţeau că nu au destulă putere şi poate nici volnrf sinceră
s-o împiedice.

1
Fostul comandir de panduri, straşnic bărbat în putere^ vîrstei, înalt,
voinic, cu părul lung pe spate, retezat la ceafi (cum îl poartă poeţii şi unii
revoluţionari, ca şi BălcesciŞ dealtfel), cu ochii negri mari şi mustaţă
moale, îmbrăcat cu ub spenţer de pînză gălbuie în loc de redingotă, tocmai
intra ii sala zgomotoasă de la etaj, unde aveau loc de obicei baluri j
mascate, dar care acum era ticsită de oameni înfierbîntaţi,._ % cînd un
orator năduşit din pricina căldurii, îmbrăcat euroll e peneşte, cam scurt şi
gras, cu fracul de culoarea tutunului, j se bătea cu pumnul în piept :
— Mai am cîteva cuvinte şi închei... Care va să zică, nera să să ştie că
vom apăra cu piepturile noastre dreptul sfînt al proprietăţii. Orice atingere
a ei va ridica proprietă-rimea din întreaga ţară ca un singur om. Marea
revoluţie a franţujilor n-a îndrăznit să se atingă de proprietate, şi vom
îngădui noi să se facă acest lucru de către o haită de derbedei?
Mai încurca el istoria, dar sala urla aţîţată. Zeci de pumni se ridicau
ameninţători, fracuri, jachete şi giubele fluturau în vînt, cîteva Lşlicuri, ca
nişte căldări întoarse, parcă stau să explodeze. Magheru, ajungînd la
tribună, vorbeşte ceva cu preşedintele adunării, care se ridică şi vesteşte :
— Vă anunţ că guvernul a trimis aci pe un membru al său, pe
căpitanul Magheru, ca să ia cunoştinţă de dorinţele noastre.
 I se răspunse cu urlete sălbatice :
— Nu ne trebuie guvern... N-are ce căuta aci.,, Magheru face totuşi
semn că vrea să vorbească. Cu greţj
se face puţină linişte.
— Am fost şi eu de părere că nu se poate sta de vorbă cu
dumneavoastră într-o astfel de adunare. Am venit aci ni>' mai fiindcă am
fost delegat să viu şi vreau să vă spui ceefi ce am fost îndatorat să vă spui.
Urletele nu mai contenesc :
— Nu ne trebuie. Jos cu guvernul desculţilor. La ocnă ct tîlharii !
Moai'te golanilor !...
Magheru se întoarce să vadă cine strigă. Sala se îndîrjeştf mai rău. Se
năpustesc toţi spre Maghez^u. Scaune şi bastoam se ridică asupra lui. Se
pare că va fi lovit în cap şi sfîşiat îr cîteva clipe. Unul tocmai a ridicat
scaunul în spatele lui. El
352 J

I
sare urmărea cu coada ochiului, se dft un pfts înapoi, se peşte de perete şi-şi sccmte sabia,
^dta să lovească. Cei din rtndul întU se dau inapoi speriaţi. Cei din fund îi împing însă ^in nou spre
Magheru, înghesuindu-sc unii intr-alţii. Fostul .comandir se simte căzut într-o capcană, pierdut. Ce poate
face >! cu sabia împotriva atîtor turbaţi ? Poate tăia o mină, două, -oate despica o faţă, i s-a întîmplat să
reteze şi un cap, dar Ipstea nu se pot face toate într-o singură clipită. Cer cît de klt timp, şi în vremea asta
poate fi lovit r^i prins pe la spate. Wmte răceala morţii !ngheţîndu-l. în fiecare sfert de clipă aşteaptă un
scaun repezit în capul lui dintr-o latură a sălii. Vede în jur, ca în visurile înfricoşătoare ale copilăriei, numai
capete hidoase strîmbîndu-se la el. Ca fiarele în cuşcă, dacă na va îndrăzni, vor îndrăzni toate. Dar nu
îndrăzneşte nimeni. Ceea ce i-a îngheţat pe toţi e tocmai spaima morţii <i care se citeşte pe faţa lui ca de
ceară negricioasă. O ^spaimă rece, care se ţpoate întoarce dintr^o dată, căci ei simt că el s-a hotărît să
moară, şi deci de aci poate ieşi sfîrşituJ •oricăruia. Acest oricare însă nu se clinteşte... Faima celui care
răspuns pe Cătui, celui care a luptat la Siseşti, a celui care la Craiova a eliberat guvernul îi paralizează. Cît e
de înalt şi voinic nu poate fi ucis. Toţi simt că a intrat în el o tărie nepămîntească. Acuma Magheru, cu
sabia ridicată, strigă li-'"îştit, dar pătrunzător, ca o poruncă de comandir :
— Toată lumea la o parte ! Să se facă drum pină la uşă ! Numaidecît mustaţa atît de blîndă de obicei
i s-a zburlit ca dinţii unui lup. Arăta cu sabia Întinsă : La doi paşi în lături, aţi înţeles ?
 Intr-o tăcere îngheţată se face loc, o cărare dreaptă prin mulţimea pestriţă, pînă la uşă. E o mare
încleştare. El pleacă încet, pîndind cu ochiul înapoi vreun scaun care ar putea să-i fie aruncat din spate,
dominîndu-i pe toţi cu statura şi cu privirea ageră. Merge încet, ca îmblînzitorii cu furca în mînă într-o
cuşcă cu fiare, care nu-1 mai ascultă şi sunt gata să-J sfîşie dacă iuţeşte pasul.
PAjuns afară, trece cu pasul mare prin faţa prăvăliilor luxoase, încă necunoscut, fiindcă nu e decît
de cîteva zile în m Bucureşti, deşi eşarfa l-ar putea trăda, mai ales că Podu Mo-^ goşoaiei este înţesat de
prieteni şi de gură-cască. Vede pe Mf cei îngrămădiţi în faţa bornelor cu lanţuri, ca să privească pe
— Un om tnlre oameni, voi. XX
cei ce intră în palat, şi mai ales delegaţiile venite din toate colţurile
ţării, în porturi atît de diferite şi uneori atît de ciudate, sumedenie de
curioşi. Supărat că împotriva voinţei luij i s-a dat însărcinare atit de fără
rost, ţiu se duce la Consiliu, ci taie curtea dintre clădirile administrative,
spre Vornicie, unde vi'ca sa ^^t> fn/a nnume e Gvardia Naţionala,.
In sala cea mare, aştcptîndu-1 pe Eliade ca să se înceapi şedinţa,
oamenii au devenit nerăbdători, iar discuţiile, ca ^i rìsetele, au devenit mai
nervoase. Sunt risipiţi în grupuri ; unii au ieşit şi pe uritul balcon de fier
(trecut în ,,ofisul" lui Alexandru Chica ca punct deosebit : ,,517 lei
cherarului pentru balcon"). Singurul care ramine senin şi politicos la ne-
sfirşit este Gheorghe Niţescu. Explicaţiile lui Ion Cimpineanu despre lipsa
de stil a palatului i-au deschis pofta şi a izbutii să stîrnească în Costache
Filipescu, care a fost un bun stu* dcnt la Paris, pofta de a-i da lămuriri
acum despre stiluF „empire", îmbibat de antichitate, al sălii tronului. La
drept vorbind, date fiind complicaţiile decoraţiei empire", prea mult nu ştia
nici Costache Filipescu, deşi vizitase de cîteva ori sălile de la TuiUcries şi
chiar de la Malmaison, de pe care a fost copiată, prin alegere de model şi de
motive, decoraţia palatului şi mai ales această sală a tronului.
Tavanul ei are grinzi în afară, groase de două palme în lăţime şi alte
două în adîncimc, care dau naştere la trei dreptunghiuri paralele, pe cind la
toate cele patru colţuri, alte grinzi, acestea din tencuială, alcătuiesc casete,
pe al căror cîmp adîncit sunt pictaţi tritoni verzui. Toate grinzile sunt
împodobite cu muchii numeroase, lucrate în ciubucărie şi bronzate din
belşug. Ciorchini de struguri de lemn aurit, prea puţin stilizaţi, aleargă ca
nişte ghirlande de-a lungul grinzilor şi se desfoaie în frunze mari. aurite,
care coboară pe pereţi pînă la chenarul tapetului de brocard roşu, însemnat
cu fulgere aurii. Aceste chenare au şi ele o arhitectură bogată de motive
liniare în relief, lucrate în ciubucărie. Mai complicate decit ale intrărilor de
pînă acum, aproape monumentale în bogăţia lor, sunt-pervazele late şi
groase in care sunt încadrate cele cinci uşi ale sălii, trei care vin din vestibul
şi două care duc in fosta sală de biliard, unde e acum cabinetul lui Eliade.
Uşa din dreapta tronului, fiind o uşă mascată, e acoperită toată cu catifea
roşie brodată şi ca cu figuri în relief
354 le aceeaşi culoare. Pervazul acesta, la fel la toate uşile, este
ilcătuit de fiecare parte dintr-un pilastru de lemn roşcat de nahon, lat cît
un trup, cu caneluri de coloană antică, ale căror nuchii sunt aurite. Acest
pilastru este întovărăşit, în stìnga ;i în dreapta lui, de două colonete,
înguste numai de cîteva iegete, care sunt însă mult mai scoase în relief
decît marginea lui. Arhitrava orizontală este pusă imediat deasupra uşii şi
este cu totul la fel cu pilaştrii, sprijinită fiind pe capitelurile lor în formă de
sfincşi auriţi şi terminată la cele două capete ale ei cu învălătuciri aurite. De
cum intri în sală te izbeşte soba monumentală de ceramică alb-albăstrie,
aşezată în latura din dreapta, între uşi. E atît de mare, fiindcă trebuie să
încălzească o sală vastă cu cinci uşi, ferestre la balcon, spre miazănoapte.
Pe un soclu de un lat de palmă e aşezat un trunchi dreptunghiular, împărţit
în plăci pătrate, cu legătura atît de fină, că e aproape invizibilă, fiecare
placă fiind la rîndul ei o mică piramidă orizontală cu bază pătrată şi cu
cinci-şase trepte late cît unghia, pînă în vîrf. Deasupra trunchiului e aşezat
un paralelipiped, tot alb, cu semne albăstiii, avînd baza mai mică, dar fiind
mai înalt decît trunchiul. E, la rîndul său. împărţit şi el de plăci în pătrate,
care cresc fiecare într-o mică piramidă cu tăieturi orizontale. Numai
muchiile cele mari sunt rotunde, iar sus acest mic edificiu are un acoperiş
cu streaşină şi muchii arcuite care îi dau un aer de pagodă de faianţă alta-
albăstrie. înspre sală soba înfăţişează un fel de fals şemineu, cu grătar jos,
unde se împinge jera-B ticul spre sobă, mai mult pentru decor, iar focul se
făcea în sobă prin camera vecină, unde sunt cele cîteva uşiţe-capace, de
fontă bine lustruita şi poleită, de par de argint. Soba a fost făcută de un
meşter de la Kiev, adus cu cîţiva ani mai înainte de Kisseleff şi care rămase
apoi în ţară, şi uneşte în decoraţia ei un aspect de carapace de faianţă aibă
cu fire albăstrii, cu o arhitectură foarte bogată. Dar nu mai e aşa cum a
făcut-o el. A mai fost întregită şi după gustul altora. De paisprezece ani, de
cînd muzeul Luvrului din Paris a achiziţionat Venusa găsită în 1820 la Milo,
un fel de nebunie a cuprins lumea şi pe cei care au fost la Paris îndeosebi.
Acum cele patru colţuri muchii ale sobei de la registrul paralelipipedului în
sus, adică de la jumătate, sunt dublate de cîte o Venusă de Milo şi toate
patru fac oficiul de cariatide aproximative acoperişului ţuguiat al sobii.
Ceea ce sporeşte impresia de fast şi mai mult este somptuozitatea
draperiilor încrucişate, făcute din damasc roşu de
355

ai
Pcrsia. căptuşite cu fular de mătase, molton garnisit cu gazolină
maiásoasá (cum le numise prospectul), cu peí-dele albe, ¿i} dantelate, ,,en
guipure'\ Galeriile sunt rotunde, aui'ite şi cu o margine proprie de draperie
de un lat de palmă. Şnururi groase, împletite cu ciucuri mari de bronz sunt
acolo pentiii ţe ca draperiile să fie atîrnate apoi în falduri de o parte şi de în
alta. Mai trebuie arătat că de sus, din tavanul cu grinzi au- ¿i rite şi casete,
atîrnă două policandre, dar azi, cu toată boga- n ţia celor cinci braţe
ai'cuite, aurite şi ele, şi puilînd fiecare k rf cîte trei rinduri de ceşcuţe de
alamă pentru luminări ca şi a ■ girandoleior cristaline menite să dea un
aspect de feerie în ' jurul lor, in dimineaţa asta vie de iunie ^ trec aproape
neobservate.
în sală, acum cînd au venit mai toţi cei aşteptaţi, Rosetti şi Alecu
Goloscu-Albu, cel mai mic dintre cei patru feciori ai lui Dinicu Golescu,
numit aşa ca să-1 deosebească lumea de Alecu Golescu-Negru, pentru
prieteni Arăpilă, discută aprig. S-au adunat aproape douăzeci de inşi. A
sosit şi mitropolitul, care însă aşteaptă în odaia cu divan cu tăblii arcuite şi
pei'dcle verzi de lingă sala cea mare, intre cei de faţă lăjninînd numai
secretarul său, Zossima, un bărbat înalt, uscat, cu fruntea încreţită şi
umerii fracului mereu murdari de mătreaţă. Poartă o barbă lungă, castanie,
despărţită în două. Ştie să povestească anecdote şi s-a făcut cerc în jurul lui.
Stă rezemat cu cotul de o consolă, gest foarte obicinuit în această vreme la
bărl>a'i in saloane. Se pare că rostul acestor mescioare cu picioare înalte,
mai bine zis jumătăţi d4, mai:ă, lipite de perele, nu este numai să se puie pe
ele ceasornice mai mari, aurite şi înzorzonate, vase cu flori ori sfeşnice cu
braţe graţioase, ci să slujească drept tribună bărbaţilor în frac, care în
timpul seratei „fac consola", aşa cum marile doamne „fac canapeaua'',
adică, aşezate pe o canapea fastuoasă în colţ, îngăduie ca persoanele
prezente să vie pe rînd să le prezii:ite omagiile lor.
Eliade tot întîrzie, dar intră Dimitrie Florescu, flăcăian-diul negricios
şi sprîncenat, care aduce vestea că la ,,Mo-rnolo" era să iasă bucluc mare, că
proprietarii au vrut să-1 ucidă pe Magheru, care nu a putut ieşi decît
luptînd cu sabia. Tot oraşul nu mai vorbeşte decît de asta. După ce au
ascultat îngrămădiţi în jurul lui cele întîmplate, s-au împrăştiat iar pe
grupuri, unii prin colţurile sălii, pe lîngă consolele cu oglinzi deasupra, pe
lîngă soba alb-albăstrie, în timp ce
* în ediţia 1955, greşeală de tipar : ,,iulie" (n. ed.),
356
iltii s-au adunat în capul celălalt al mesei mari de mahon, Hn care insă
acum nu se văd, de subt faţa de postav roşu, iecît cele şase picioare,
ornamentate cu capete de lei care le oăzesc. Rezemătoare tot de capete de
lei, pentru sprijinit braţele, au şi scaunele de mahon cu spate foarte înalt,
de pai împletit, pe care este fixat un buchet mare de trandafiri de aur în
jumătate relief, de cai^e bineînţeles nu se poate rezema nimeni, căci
buchetul cu frunzele lui întoarse vine tocmai între umeri. Noroc că jos
fundul este din perne de atlas roşu.
Bălcescu se întrerupe din lucru şi se uită dinadins la cea-^sornic,
pentru ca să-şi arate nemulţumirea că şedinţa gu-fP vernului încă n-a
început. Clatină din cap, plin de amărăciune, către ArăpUă, care alături de
el copiază pe curat o ciornă de propunere.
 — Arăpilă, oamenii aceştia nu-şi dau seama că fiecare ceas pierdut e
o primejdie mai mult pentru revoluţie. Ah, blestematul de taifas turcesc o
să ne împotmolească înainte de a fi izbutit să o luăm din loc !
— Vezi, frate, că îl aşteaptă pe Eliade...
— De ce ? Fără Eliade nu se poate începe ?... Tu nu vezi ^ ' că nu e
decît un pretext ca să-şi prelungească taifasul ?
De data asta nu mai fu glumă şi taifas, ci aproape ceartă în capul
celălalt al mesei, căci începutul de discuţie dintre Rosetti şi Golescu-Albu
se înteţi râu de tot. Venise vorba despre înfiinţarea ,,SocieLăţii studenţilor
români din Pax'is" în martie 1846, la care luaseră amîndoi parte, dar nu se
înţelegeau asupra cîtorva date. Rosetti spunea că ideea a luat naştere într-o
seară la cafeneaua Régence", iar Gk)lescu-Albu spunea că aceasta s-a
întîmplat în sala de şah la Tortoni, pe hoilevardul cel mare. De fapt, numai
amănuntul jocului de şah le era comun amîndorura, dar aci se arată o altă
deosebire, căci Golescu-Albu susţine că Ion Ghica juca şah cu Cos-taforu,
pe cînd Rosetti pretinde că niciodată Costaforu n-a ştiut să joace şah.
— Frate, pentru numele lui Dumnezeu, greşeşti... Eu mi-aduc aminte
că jucau lancu Ghica şi Vîrnav... Mi-aduc aminte ca acum că noi îi zoream
să termine mai repede, ca să începem aşezarea statutelor...
Dar cel mai mic dintre Goleşti se încăpăţîna să susţie că lancu Ghica
juca şah cu Costaforu :
357
— Parcă îi văz şi acum pe amîndoi la masa de marmurr; de la
..Régence"... Costaforu, cu faţa încruntată, îşi frămînt; între degete barba,
că nu ştia dacă să facă schimb de ca^ sau nu.
Aci Rosetti izbucni triumfător :
— Ei, vezi că te înşeli ? Costaforu avea atunci drept nament capilar
numai mustaţă ; în anul acela, în 1846, purta barbă. Dealtfel, cred că el nici
n-a fost de faţă în ziu-aceea.
Atunci izbucni Co^iache Filipescu :
— Dar ce fel de martori oculari sunteţi dumneavoasu... care nu mai
ştiţi exact ce s-a petrecut acum doi ani ?... Intr-o bună zi o să scrieţi poate
istoria înfiinţării „Societăţii denţilor români din Paris", dumneavoastră care
sunteţi într* întemeietorii ei. Vai de istorie, săraca, dacă aşa o scriu nv -torii
oculari.
— Memoria poate să-1 înşele pe om, convem, împăcuuior acum,
Rosetti. Mai ales dacă nu-şi notează faptele imedia şi caută să-şi aducă
aminte mai tirziu. Dar e foarte simplu. Din 1844 eu notez zilnic
evenimentele de seamă într-un caiet de note intime. Frate Alexandre,
mîine lămurim şi această chestiune. |
— Nu mă interesează ce ai scris dumneata în notiţele duJ mitale
intime, îi răspunse întărîtat Albu. Asta te obligă nuJ mai pe dumneata. în
ceea ce mă priveşte, eu îmi aduc perfecr de bine aminte că era la „Regence"
şi că Ion Ghica juca ^ah cu Costaforu. Eu nu crez în notele dumitale
„zilnice".
Din capul celălalt al mesei, Arăpilă îşi dădu şi el părerea:
— Sunt şi eu de părerea vărului Alecu că „memoriile**, „jurnalele" şi
„notele intime" n-au cine ştie ce valoare ca adevăr, în ziua în care a căzut
Bastilia, fapt care avea să-i ducă familia la ghilotină şi se transforma Franţa
în republică, regele Ludovic al XVI-lea a notat în jurnalul lui intim numaij
atît : „14 iulie 1789... nimic deosebit". "
Arăpilă nu avea de unde să ştie că nici în „nQtele lui intime" Rosetti
nu vorbea nicăieri despre această şedinţă, ia) amănuntele pe care le da
despre întemeierea societăţii erau foarte vagi şi întîmplătoare, notele sale
intime avind mai mult un iz moral şi personal, cam de felul acesta : „Astăzi
se să-vîrşi numărul cel fericit, numărul doi. Astăzi ieşii din vîrsta mea. De
acum s-au sfîrşit toate", sau peste două zile într-altă parte : Nimic alt, în
toată această lume nu mă poate mulţumi, nu mă poate face să nu plîng
ceasurile trecute decîl
358 I
rei lucruri : a fi cu o femeie ce iubesc şi mă iubeşte, a face ■•ersuri
bune, sau a dormi mult şi bine. Femeia nu mă iubeşte, ^ei'suri nu ştiu să
fac, nu poci şi nu am vreme să dorm."
 Discuţia între cei din capul mesei continuă încă şi mai nverşunată
despre valoarea datelor furnizate de memoria nartorilor oculari... despre
incertitudinea istoriei. |N — Foarte interesant, ce să spui, şi foarte just ce
spuneţi dumneavoastră, se amestecă în discuţie şi Zossima, dar istoria nu
se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci şi pe baza documentelor
materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. Aci ea este la largul ei.
Dar juvenilul Golescu-Albu era de neînduplecat.^ Cu părul castaniu
dat într-o parte peste ureche şi mustăcioara lungă lăsată peste gură pînă la
ciocul cam ciufulit, gesticula dîrz, acum îndîrjit chiar împotriva istoriei
însăşi, ca ştiinţă.
Găsi iar sprijin tot la vărul său Arăpilă, care clătina din cap,
aprobîndu-1 cu un soi de melancolică părere de rău.
— Are dreptate vărul Alecu. Ce înseamnă şi actele astea scrise ! Mai
întîi că le scriu tot oamenii. în al doilea rînd, ori-cît d6 multe s-ar pune,pe
hîrtie, tot sunt prea puţine ca să poată afla adevărul... Uite, eu stau şi mă
întreb : ce va şti viitorul despre aceste şedinţe ale noastre ? Noi stăm şi dis-
cutăm aci ore întregi, dar secretarul şedinţei, care e şi el om, nu notează
decît două-trei pagini, pe cînd dacă s-ar scrie tot ce se spune, ar trebui să se
scrie o carte întreagă despre fiecare şedinţă. Actele pe care le dă afară
guvernul ca aprobate de majoritate se iscălesc numai de doi-trei inşi. Mă
in^ treb, oare ce va şti istoria despre noi ?
Costache Filipescu găsi că e un bun prilej să-1 întărite pe Bălcescu, şi
cum se înţepau uneori cu destulă acreală, îl arătă cu un gest atît de teatral
că din greşeală răsturnă şi împrăştie pe jos un teanc de hîrtii, pus alături pe
colţul m.esei.
— Domnii mei, văz că v-aţi năpustit asupra istoriei şî nu-i nimeni s-o
apere. Mai văz că avem aci de faţă pe cel mai mare istoric al nostru. Ce zic ?
Un geniu, aşa cum pretinde Costache Negri, care tace în capul celălalt al
mesei şi mîzgăleşte hîrtie, prefăcîndu-se că nu aude, ca să nu fie nevoit să
ia apărarea istoriei.
Vorbele lui Costache Filipescu aveau în ele iz de glumă prietenească,
chiar afectuoasă. Dealtfel, nu numai Costache Negri vede în tînărul istoric
o făgăduială a geniului, ci foarte mulţi alţi intelectuali. Numai că înţelesul
cuvîntului geniu e la ei, ca de obicei, foarte schimbător şi condiţionat. E un
fel
359 de floare la ureche care nu spune mare lucru şi nu ar^a-jează la
nimic. El e limitat totdeauna de porst^ana celui carv vorbeşte şi tilcul lui
este următorul : X este un genivi, adică ceva în felul meu, dai' mai puţin.
Ceea ce îngreiii:\ discuţiile în şedinţele guvernului ei"a ca într-un fel toţi cei
de faţă gin-dtau aşa, condiţionaţi de accastă limită absoluta a eului. Asta
însemna ci zîmbetul afectuos al lui Costache Filipescu, do-nunţîndu-1
tandru pe Bălcescu şi obligîndu-1 să-şi spună părerea.
Nicolac Golescu spuse în şoaptă şi nu fără răutate :
— Nu-1 mai zgîndăriţi, că iar vă moralizează.
Bălcescu, îngîndurat, privi lung, ca o ameninţare glumeaţă, pe
prietenul său şi-i spuse zîmbind numai din c"1t.:l gurii :
— N-avea nici o grijă, amicul meu. Istoria nu se sinchiseşte de
atacurile domniilor-voastre. Ea ştie ce ştie şi nu sc sperie de asemenea
observaţii numai pe sfert întemeiate.
— Ce vrei să spui, Bălcescu ? Vrei să spui că arc dreptate Alecu-Albu
cînd susţine că nu putem pune baze pe amă-nunturile istorice ? Au oare
eşti de pâi'ere că nici nu trebuie să ne ocupăm de ele ?
Bălcescu lăsă pana din mină, îşi încruciţ^a braţele pe piept şi spuse
cu glasul subţiat într-o ironie tăioasă :
— Acum eu ce poci a vă zice ? Mă întreb şi eu ce importanţă are
faptul că amicul nostru Costaforu purta sau n^ purta barba în 1846 ? Ce
importanţă are faptul că şedinţJ de aşezare a „Societăţii studenţilor români
din Paris" ^ s-J făcut la „Regence" şi nu la „Tortoni" ? Eu gîndesc că estf
^ La 1 ianuarie 1847, N, Bălcescu ţinuse o cuvîntare la „Adunarea
studenţilor români*' (al cărei preşedinte era Ion Ghica) în incinta Bim
bliotecii Române de la Paris (cf. Cornelia Bodea, Pagini inedite dim opera
lui Nicolae BălcescUy în Studii, nr. 3, 19G9, p. 499—515). în varii anului
1C46 (iulie-august), N. Bălcescu adresase un apel nesemnat că-i tre cîteva
personalităţi influente în Ţara Românească spre a veni îtt sprijinul
trimiterii la studii superioare a tinerilor înzestraţi, printre acestea
numărîndu-se Elisabeta Ştirbei, I. Bibescu, I. Bâlăceanul, Ro-xandra
Roscavanu, Al. Sturdza Miclăuşanul, N, Ghica-Comănesca, G. Bariţ. Textul
apelului a fost următorul : „Trebuinţa ce au românij de oameni învăţaţi
între dînşii este deobşte simţită. Din nenorocire, şcoalele noastre nu pot a
cultiva desăvîrşit duhul tinerimii, şi ea S!>re a-şi completa studiele, este
nevoită să alerge Ia reputatele universităţi ale Europei luminate. Lipsa însă
a mijloacelor pecuniari-creşte la noi pe cei mai mult tineri a lua acest
drum, şi astfel ma. Éûulte talente, cari, cultivîndu-se, ar fi putut fi patriei de
un marci ajutor, se strîng nefolositoare. Aceste consideraţii au îndemnat p«'
studenţii români din Paris a întocmi o societate pentru ţinerea în str^
360
sermaart că această societate s-a infiiaţat, că şi-a ales un co-itct, că a
întreţinut doi bursieri din ţara la Pai^is şi că a scos dare de seamă peste un
an despre activitatea €d. Dar asta o glumă. Aţi vorbit şi asupra Revoluţiei
franţuzeşti. Ce tportanţă ai^e că Ludovic al XVl-lea nu şi-a dat seama ce
însemnat căderea Bastiliei ? Istoria nu-şi va însuşi însem- ■■■pea lui din
acea zi : „nimic deosebit". Apoi asupra Revo-fliţiei franţuzeşti, cei care au
trăit evenimentele ei dau ştiii ibiective, cele mai capricioase şi mai
contradictoare amâ-ante. A însemnat fiecare ce a fost în stare să vază. Nu
ve-;ce afirmaţiune a unui contemporan este un adevăi^ istoric. tu toate
acestea noi ştim că Revoluţia franţuzească însăşi a xistat şi ştim chiar foarte
multe lucrui'i adevăi'ate asupra ei, oamenii in parte pot să se înşele, dar toţi
la un loc se înşeală \skSÂ greu. Se înşeală uneori chiar şi atunci, dar oricum
mult jnai rar şi totdeauna rămine slobodă calea spre îndreptare. Jineînţeles,
actele şi documenturile sunt supuse interpretării, tstfel ele sunt doai^
oarecare amări,mte care nu au cine ştie le însemnătate,
— Cum, amăruntele nu au importanţă ? întrebă scan-
Klializat Alecu-Albu. Cum poţi a spune asta, frate ? — Uite, omule,
amăruntele sunt negreşit interesante, căci |eie îmbogăţesc cunoaştei^ea
noastră despre evenimente. Dar Însemnătatea lor cît priveşte noima
evenimentelor, însăşi, jputem a spune că e mai mică.
 — Cum, oare nu e bine să cunoaştem amăruntele întîm-^plărilor
istorice ? ! se miră iar feciorul lui Dinicu Golescu.
— Dar, frate, eu n-am spus asta... Dimpotrivă, este foarte bine să le
cunoaştem, dar dacă nu le putem cunoaşte... nu le
Bi- cunoaştem, şi pace. Ele au mai ales însemnătate cînd sunt sin-
dîB--
I
ra
nătate spre acest scop. a unor tineri înzestraţi cu studii pregătitoare şî cu un talent dovedit. Buna
opinie de care vă bucuraţi, domnul meu, M patria noastră, dorinţa ce aţi dovedit pentru cultivarea naţiei, au
'idemnat această societate ca să vă roage -să fiţi unul din protectorii ei şi să binevoiţi a îndemna pe
compatrioţi a subscrie la aceasta societate, al cărei scop nu poate să fie decît bine lăudat de obşte. Societatea
crede că această dovadă de adîncă stimă şi încredere ce vă dă lúe,, va fi primita cu bunătate şi bucurie din
partea d-voastră" (ci Anul ea,^' 1848, I, p. 19. şi N. Dălccsru. Opere, IV, Editura Academiei,
Bucureşti, uüi-j 1964, p. 6:;).
Am reprodus textul accsiui apeL aflat în Arhiva Ion GUicli, şî cu scop filologic.
Cunoaşterea atît a documentelor oficiale redactate de N. Bălcescu, dai^ mai ales a unor astfel de adrese şi
corespondenţa i-au slujit lui Camil Petrescu în reconstituirea momentului, dar şi ca replicile eroului să fie
cît mai apropiate de limbajul epocii ii: ♦
361
•^urul izvor, cînd nu cunoaştem întregul eveniment, ci nuvca il un
ecou asupra lui. Atunci amăruntul este baza cunoaşter^»^^ aoastre pînă
aflăm ce a fost evenimentul însuşi. Ramine faţ" " tul că e cu putinţă ca
totuşi să fi fost tocmai pe dos. Ce putei 1 face ? Atunci însă cînd acest
eveniment, cum este, de pild Revoluţia franţuzească, este cunoscut în
întregul lui, ei bin amăruntele oricît de interesante subt anume aspect au m
puţină însemnătate, căci după părerea mea întregul dă ad var amăruntelor
şi nu dimpotrivă. H
— Alors, dites-moi, cum cunoaştem întregul ? întrebă si rîzînd
strepezit, neîncrezător, Costache Filipescu. ^
— Am să spui acilea că întregul îl cunoaştem cu adevăr numai atunci
cînd cunoaştem legile de schimbare ale soci taţii omeneşti şi adevărurile
statornice asupra sufletului om nesc. învăţatul porneşte adesea şi de la
frunză, ca să afle de pre ce copac e vorba, dar el, ca să ştie ceva cu adevărat
asup pădurii, trebuie să cunoască mai întîi care e felul de a fi . speţiei acelui
copac. Dacă eu ridic de jos o frunză şi vă spii|j^'i :ă aceasta este o frunză de
moşmon, nu aflaţi nimic despi moşmon, decît că are astfel de frunze, ca
asta din faţa dui-neavoastră, şi încă e cu putinţă ca să aibă mai multe feli!
de frunze, după cum e cazul cu atîţi copaci. Altceva, di: n-aţi văzut
moşmoane, nimic. întrucît priveşte acum teara fratelui Arăpilă că nimeni
nu va şti vreodată ce am discu la aceste şedinţe şi cum a fost revoluţia
noastră, eu îi spui ix poate fi liniştit. într-o zi se vor cunoaşte legile
societăţii on-leşti, se va cunoaşte tot mai bine şi sufletul omenesc şi atu]:i
revoluţia noastră va înfăţişa destul material ca să fie cun^.-oută în întregul
ei, iar atunci cînd va fi cunoscută în întregii ei va fi cu putinţă să se
osebească şi amăruntele adevăn|| ie cele neadevărate, chiar dacă asta va
contrazice cumva le anii martori oculari, sau unele documente scrise.
— Nu mă dumiresc eu ? întrebă acum Nicolae Gole;:u răsfirînd cu
tîlc degetele mîinii stìngi. Cum să nu aibă h-oortanţă amărunturile pe care
le aflăm despice evenimer ? St alors...
Bălcescu îşi ieşi din sărite :
— Nu este chiar aşa... m-aţi înţeles greşit... AmăruntJe ideverife de
întreg au foarte multă însemnătate. Ele la rîn-ul .or iluminează şi întăresc
întregul. Dar ce importanţă re 'aptul că, de pildă, dumneata eşti uneori
cînd Nicolae (o-lescu, cînd Niculae Golescu, cînd Nicu Golescu, după
înt:jn-
362
sp Ş

i
j
■
l
tI
■
 iva
|rc şi după gustul acelui ce te numeşte ? La fel aş zice ! )re mine !...
y\ a tăcut. S-a aşezat parcă fără să vrea istovit de oboseala, loc, de parcă
ar fi cărat pietre. Suferea. Cele ce i;>c6L erau totul. Deasupra nu era
decît puţin lucru, ca acele plante la care rodul cel preţios e în pămînt,
deasu-fiind doar buruiana şi florile. Dedesubt e, la c^" rhinul cinilt)r şi ale
rizoamelor plesnind de bogăţia . jIuí, site de apăsarea humei, sortite să-
şi prefacă uneori ro-acesta necules in putreziciune, în otravă, pentru ele in-
^le. Acolo c arderea şi mîntuirea.
Cu toată truda pe care şi-o dăduse ca să vorbească linişti* llcescu
vădea o nemulţumire şi o adîncă stingherire. Vorbek ^uratice ale lui
Costache Filipescu căzuseră în adincimi tul-ari, nebănuite de acesta, pe
care le tulburase şi mai mult ñlcescu nu putea uita nici o clipă vocaţia lui
de istoric, cum rostul istoriei, care vede just cauzele răului, în izbăvirea
iiân. De ani de zile el tot amîna lucrul celor două 1 ui. A.i'rie pe care le
socotea rostul vieţii sale, pe care ştia fâiă greş atît de scurtă. Amîndouă
priveau proble-primordiale din viaţa poporului rom'n Una se ocupn e un
moment culminant al istoriei rom;. . de domnia In Hihai Viteazul, şi i-ar
fi dat prilej să-şi arate părerile despr >t trocului românesc, alta, despre
străfundurile sociale al poporului, era să fie o cercetare a stării de robie în
care s ^ăsesc plugarii români şi i-ar fi dat prilejul să tragă invăţă-linlc
temeinice pentru structura viitoare a ţării lui. Din are publicase pînă atunci
numai cile un fragment. Şovăia MU mereu aşezarea pe o muncă hotărîtă
pentru rcdac-^ca lor, căci i se părea că îi lipseşte informaţia şi posibili-
llfttea de a verifica atitea amănunte. Ştia bine că este stăpîn pe material in
în(r(^gul lui, că are o vedere justă a nodului de pixibleme care se cerea
dezlegat, dar ii era teamă că acesie lucrări ar putea suferi şi nu ar putea
convinge cum a dorii el, din lipsa di informaţie. Despre starea plugarilor
român avea putinţa să consulte o serie de documente ale trecutului, care-i
căzuseră în mînă, dar bănuia că ar mai putea def ooperi încă multe altele,
dacă ai avea răgaz, şi nu se îndoi că In viitor cercetătorii vor fi mult mai
norocoşi de*cît pute. sA fie el intr-o capitală de ţară mică, unde nu se aflau,
5;< putea spune, nici biblioteci, niei invăţămînt. nici arhive. Ir ^oa ce
priveşte istoria domniei lui Mihai Viteazul, cercetas-multe biblioteci
arhive, in cele douăzeci de luni cît stâ
363
I tuse în străinătate, dar era un subiect necunoscut foruri străine, de
care nu se ocupase mai nimeni, materialul era 1 prăştiat şi greu de adunat.
Nu era mulţumit de ceea ce găs şi nutrea o vagă nădejde că va mai putea să
aibă încă tiiB pentru cercetări. Amîndouă aceste lucrări ar fi putut fi piL lej
de realizări mari, dar dacă era nemulţumit şi suferea £¡Q era din pricină că,
dîndu-şi seama de adevărul de ncclir al vederilor lui în acest subiect şi
ştiind că ele i-ar fi în{ duit, într-o ţară cu materialul sistematizat înaintea
lui de £ cercetători de documente, să treacă dintr-o dată la lucrar^ sinteză,
fără riscul inexactităţilor de amănunt, se vedea ne^ să scrie cum scrie
acum, pripit, neatent la condei şi fără|| gazul de a-şi şlefui fraza, pe care o
dorea avîntată, dar sărind dincolo de gîndul lui. Ştia că în ochii pedanţilor,
îns înflorirea frazei e un semn de necompetenţâ, sporită peni ei de
neprecizia unor surse şi de folosirea, pentru ei oribiă^ pentru el temeinic
îndreptăţită, a unor date din materia^ legendelor. Această obsesie de stafii
a amănuntelor îi tulbi'a nopţile, îşi simţea vocaţia de istoric greu stinjenită.
îi r'a acum ciudă pe acest Alecu Golescu-Albu, care punea atîa preţ pe ele şi
îl neliniştea Costache Filipescu, iubitor de iei zvîrlite la întîmplare, care era
gata acum să tăgăduiască <ji pricina acestor fleacuri istoria însăşi. Poate
însă că două i-tîmplări chiar din această vreme l-ar fi putut întări în ,i-
decata lui şi i-ar fi adus liniştea de care avea nevoie, día le-cu: fi cunoscut.
Nu demult un medic german, expatriaţii Batavia, pe nume lulius Robert
Mayer, necunoscut de i-meni, a trimis marilor publicaţii de ştiinţă a
matematicii ş a mecanicii din Germania, conduse de unii dintre cei mai Ie
seamă savanţi ai timpului, un memoriu în care formula, pd-tru întîia dată,
unul dintre principiile primordiale ale me^-nicii, şi anume „întîiul
principiu al termo-dinamicii", nuiit şi principiul conservării energiei.
Marile reviste de matena-tică şi mecanică au refuzat să publice acest
memoriu. Iluş erudiţi ai amănuntului au socotit că acest principiu est-
prostie, fiindcă expunerea lui era argumentată cu unele dte şi calcule
greşite. Şi n-au avut dreptate. I-ar fi folosit milt, fără îndoială, în judecata
stărilor sociale, găsind în ea întăite unele vederi ale lui şi o mică broşură
publicată chiar aitil acesta, în luna februarie, de doi germani, de asemenea
a-patriaţi şi ei, şi intitulată Maniiestul comunist.
364
Tnfre timp, lingă soba de teracotă alburie cu semne albas-* iscă o nouă discuţie intre Rosetti,
Costache Bălcescu, jirc a venit fi el, Grădi^teanu şi Boliiac, căci este vorba să Wî alcătuiască o comisie
subt conducerea Iui Cezar Boliiac, lire va proceda numaidecît la eliberarea ţiganilor. Poetul ar Irca ca
decretul „să treacă" chiar în şedinţa de azi a guvernu-i'u Ar dori de asemeni ca eliberarea să se facă fără nici
o lapăgubire, în mod automat, dar el ştie că la aceasta se opun parte din membrii guvernului, care socot că
prin acest fapt -ar aduce o atingere a principiului „sfînt" al proprietăţii, şi lirctind să se hotărască o
despăgubire de cîţiva galbeni de
Ifîecare cap de ţigan eliberat. Grădişteanu e foarte încurcat. Ilar Boliiac clocoteşte de furie şi din
altă piicină : î — După cît ştiu eu, unii proprietari, dacă vor fi siliţi să-i hloboade pe ţigani. îi vor goni din
curţile lor goi, ca la naş-iNfre. subt motiv că îmbrăcămintea şi ţoalele ţiganilor sunt date de ei... Dar atunci
pe ce au muncit aceşti oameni o viaţă |intrcagă ? Asta-i creştinism ? Barba pătrată, răsfirată, scalpare
scîntci. Bălcescu, la masa cea mare, scrie înfrigurat, tăind mereu cu creionul, sfătuindu-se cu Arăpilă, care
priveşte paginile scrise peste umărul lui. Pregătesc şi ei un decret, la care ţin indcH)sebi, pentru înfiinţarea
posturilor de comisaii revoluţio 1
Gheorghe NiţcsCu şi Aristia, care stătuseră de voibă îa balcon, văzură intrînd în curte
caleaşca în care era Eliade! ţk li vestiră pe ceilalţi.
Poetul care era şi acum însoţit de cumnatul său Nicolae exandrescu şi de o altă rudă, Andronic,
ca de doi aghiotanţi, coborî înfăşurat într-o mare pelerină albă, pe care o purta Ş«te redingota cen
deşi era într^ săptămină de călduri
di
şi urcă, salutat i
pmmnhxl Era tîmbitor, foarte satisfăcut •entimentul că i-a dat lui Ion Cîmpineanu, omul
care pul vorbea despre prietenii lui politici de la Londra, o m WÈttik \ec\iv d parlamentarism,
~ Vi li nimici oare i "mt al proprie
MMit fostul tribun al Adunam Ul Vă daţi -c:a3
tnseamnă asta ? Şt schidcvi yov\ile anarhia ?
 Avta tim-
365
I
— Eu respect proprietatea tot atît de mult ca şi dumnc voastră,
domnule. Cunoaşteţi prinţipiile mele : „Folos obşteî|t-il dar pagubă
nimănui".
— Atunci de ce nu.vă opriţi de pe povîrnişul pe care ; pornit ? De ce
nu luaţi măsuri pentru asigurarea propriei rilor, care sunt speiiaţi şi s-ar
putea deda la unele acte de vi lentă ? a întrebat plin de amărăciune,
mîngîindu-şi nerv bărbuţa căruntă, tunsă scurt, prietenul lordului Dudley.
— Ştiţi ceva în această privinţă ? Glasul lui Eliade ti mura puţin, cu
toată sonoritatea lui obicinuită, şi simţi ci stringc gulerul cămăşii cu colţuri
albe prea mari. Se preg teste ceva ? Se gîndi cu spaimă la ameninţarea de
ieri^ adunarea de azi de la ,,Momolo"... Sunteţi membru al ■ nisterului şi
aveţi datoria să ne spuneţi tot ce ştiţi. 1
Ion Cîmpineanu îşi ţuguie buzele în semn de indiferen! arătînd că pe
el l-ar lăsa rece asemena întîmplări :
— Nu ştiu nimic, dar nu voi veni la şedinţa guvernai pînă cînd nu se
va spune în mod răspicat că proprietatea a fi respectată.
Aci fu punctul gingaş al răspunsului biruitor dat de fru. tasul
guvernului :
— Vă répétez că eu respect proprietatea ca şi dumnci-voastră,
domnule, dar aci o hotărîre definitivă nu poate Iu înti^-un fel sau într-allul,
decît Adunanţa Constituantă, C£*e se va întruni la toamnă. Noi suntem un
Guvern vremeLi-cesc, dar un guvern constituţional. Constituţional,
înţelegei chiar dacă această Constituţie nu e decît un proiect de dec:î iscălit
de fostul domnitor.
îşi pusese pelerina albă pe umeri, în timp ce Cîmpinea u rămăsese
pur şi simplu ţintuit locului de acest răspuns, ere era într-adevăr o lecţie de
formalism parlamentar.
 în vestibulul palatului Eliade se întîlni cu colonelul Oà-bescu,
îmbrăcat cu toate zorzoanele aurite de ţinută de p-radă, cu coiful lui cel
mare pe cap.
— Nu mergeţi sus la şedinţă, domnule colonel ? 1-a înt:2-bat mirat.
— După cum ştiţi, domnule, ux^mează ca la ceasurle douăsprezece,
ofiţerii din garnizoană, în frunte cu şeful 05i-rii, să prezinte şi ei, la rîndul
lor, complimentări guvernulii. Au venit toţi, şi eu mai rămîi, domnule, jos,
ca să pregătm ostăşeşte lucrurile. ___ , .. _^
366
e i mil
?a Vi
íruD
mea ^ luí car
lela* eget leen
Se salutară foarte ceremonios, şi Eliade urcă, subt privi-le celor din
sala de jos, scara albă de marmură păzită de doi n de lemn bronzat ridicaţi
pe picioarele dinapoi.
Cînd a apărut după atîta aşteptare în pervazul lat şi ncărcat de
ciubucărie aurită al uşii de sus, cu pelerina alba scusit desfăcută la piept cu
cotul stîng, ca să atîrne numai »e umeri, aşa cum atîrnau cabaniţele de
hermină ale voie-/ozilor, cu fruntea sus, cu ochii verzi pe jumătate închişi
şi u mustaţa mică, mătăsoasă, înţepenită sever, urmat la doi iaşi de cele
două rubedenii ca de o suită, peste toate feţele trecu un zîmbet de iritare şi
de ironie.
— Mă iertaţi, domnilor, dar ştiţi că am întîrziat din dorinţa de a
reface armonia din Guvernul nostru vremelnicesc. Dacă vrem ca ţara să fie
unită, atunci trebuie să fim noi mai intîi uniţi, noi, guvernul.
Prin uşa mascată de lingă baldachinul gol al tronului se ivi, cu
camilafca neagră tivită cu aur, mitropolitul Neofit, căruia i se spusese de
către ofiţerul de gardă că a venit Eliade. Aproape pe urmele lui Eliade
venise cu caleaşca însă şi Ion Cîmpineanu, care intrase pe uşa dinspre
Cişmigiu şi se instalase în cabinetul lui Costache A. Rosetti, spunînd tî-
nărului Costache Florescu, care era dejurnă ca ofiţer al Gvardiei, şi-1
anunţase că guvernul s-a adunat, că el va intra mai tîrziu în sala de şedinţe.
lean , cai
Ode le p;
întn
iSLir il os ;nul 3gă

I
ŞEDINŢA GUVEKNULUI VREMELNICESC
Peste cîteva clipe, Eliade vesteşte, potrivindu-şi zgomc tos scaunul,
începerea şedinţei cu o autoritate care crede c i se cuvine, apoi se ridică şi
cu încuviinţarea mitropolituli spune solemn :
— în fiecare zi, înainte de orice cuvînt spus, să mulţi mim
providenţei, să ne întoarcem faţa spre angelul libei taţii şi al frăţietăţii şi tot
guvernul în picioare să salutăn
S-au ridicat în picioare toţi, se reculeg cîteva clipe, ap se aşează, dar
înainte ca preşedintele să spună ceva, Arăpi se întoarce furios către ceilalţi:
I
— Mai bine să lucraţi, că de nu, vă răstoarnă reacţie narii. Fuga lui
Bibescu la Braşov i-a speriat, căci văd că r; mîn singuri; dar nu i-a
dezarmat. .|
Rosetti, care se aşezase, se ridică solemn, cu barba || vînt, cu ochii
verzi uşor bulbucaţi : ||
— Să mă ierte scumpul şi gloriosul meu frate Golescf dar, deşi
împreună cu fratele Brătianu mi-am dat astăi iarăşi demisia, ţin să vă spui
că sunt şi eu de părerea fratei i nostru Heliade. ţ
Nicolae Golescu, care a venit în costum de vînătoai găseşte că are
dreptate şi-1 încurajează : j
— Spune, spune, frate Rosetti. \ Şi Rosetti continuă, crescînd cu
gestul larg : |
 — Nu uitaţi, domnilor, că am făcut cea mai măreaţă r^ voluţie de pe
pămînt, din lumea întreagă, din istorie. Euroja întreagă ne admiră
înmărmurită, extaziată, fraţilor, hotărî ă să ia exemplu de la noi.
Bălcescu, pe care aceste discursuri şî laude de sine tl scot din sărite,
caută să se stăpînească totuşi, dar priviră îi ax^de: - ~ m
368

i
— Nu vă supăraţi, fraţilor, dor dacă tot VOTbixn şl nu
crăm, nr prăbuşim... In coca ce priveşte părerea exprimat fratele Roeetti, socot şi eu că o
răsturnare politică atî* uo p fără ca o picătură de sînge să se fi vărsat, este
' fSr^ A'Mplu In istorie, dar tot meritul este al poporului măn, care a ccrut-o cu atîta energie,
încît a speriat pe cei I care altfel s-ar fi împotrivit şi s-ar fi ajuns la vărsare d^ itniiţe. Dacă Europa ne
admiră sau nu, aşa cum crede fratele Rosetti, nu putem a şti însă pînă nu va sosi la Viena fratek Dumitru
Brătianu sau pînă nu va ajunge la Paris fratek Alecu Golescu, pe care vreţi să-1 trimiteţi acolo, ca sa arat<^
Oe vrem şi 9A caute sprijin. Dumnealui — uite-1 — încă nici ft-a plecat. Mari isprăvi nu am prea făcut,
peAtru că roi în loc să lucrăm, ne ţinem de discursuri, de festivităţu I licităm mereu şi ne odihnim de prea
multă fericire politică.
Inima cuprinzătoare a lui Rosetti e neîmpăcată şi revine plină de căldură, cu braţul drept îndoit, cu
palma întinsă, cu degetele lipite :
— Să mă ierte colegul nostru Bălcescu, dar e o nedreptate strigătoare Ia cer să fie acuzat guvernul şî
ministerul de lipsă de activitate. Intr-o săptămină de cînd suntem la conducere, am şi decretat unele măsuri
care nu pot fi trecute cu vederea. Chiar la propunerea dumisale, am decretat tricolorul ca steag naţional şi
am oficializat lozinca „drep-tate-frăţie**. Am desfiinţat rangurile boiereşti, am hotârit libertatea tiparului şi
a cuvîntului, am înfiinţat Gvardia Naţională... Atunci, în faţa unei activităţi fără pereche în istorie, stau şi
mă întreb : are dreptate colegul Bălcescu ?
Dar cel întrebat îl întrerupse tăios, scurt :
— Am... şi continuă apoi, îndurerat, în timp ce Rosetti rămîne ţeapăn şi nedumerit, cu mîinile
încrucişate la piept, Intr-o aşteptare retorică : In împrejurările grele In care avem de înfăptuit revoluţia —
revoluţia adevărată, întreagă, singura care s-ar putea menţine aci, aşa cum ne găsim înconjuraţi de trei
împărăţii despotice, ce nu aşteaptă decît să Intervie cu armele în ţară — nu ne poate fi îngăduit să ne Jucăm
cu jumătăţile de măsură ; să pierdem un timp preţios cu dezbateri teoretice, să discutăm interminabil orice
fleac de propunere... Ne ti'ebuie, înainte de toate, un program urgent de lucrări esenţiale, hotărîtoare
pentru soarta revoluţiei, şi pe care să le ducem la îndeplinire f5r5 <^ov5îr'^, CU toate mijloacele de care
dispozăra.
ştefan Golescu întreabă, iritat de această lecţie de guvernare :
— Şi care sunt după dumneata punctele acestui program ? ^
Bălcescu tace cîteva clipe. Toţi ochii se aţintesc asu|fl lui. Vocea, care
în convorbirile familiare grăbite arată ui uşor cusur de vorbire, anume
tendinţa de a înlocui, dar t M mai uneori, pe ş cu s, iar pentru adunările în
aer liber nu ( destul de puternică, devine copleşitoare prin intensitatea în
aceste dezbateri închise. Apare caldă, răspicată, tulbur^ toare, lăsînd să
răzbată prin ea accentele inteligenţei. • mina tăind energic în spaţiu, începe
să enumere :
— Ţara aşteaptă de la noi convocarea urgentă a u. Constituante, care
să fie'votată de toţi românii majori.
Nicolae Golescu îşi mingile bărbuţa sur-roşcată şi toarce ochii spre
Eliade, să vadă dacă e de aceeaşi parerai
— Ei, asta nu e atît de simplu...
Eliade aprobă rezerva lui Nicolae Golescu cu un gest mîinii, care ar
spune : evident.
Bălcescu continuă însă, tot mai dîrz, inchizînd şi deschi zînd, ca într-
o punctuaţie, pumnul mîinii drepte :
— Ţărănimea aşteaptă de la noi, aşa cum i-am pro: în Proclamaţie, la
punctul 13, să o scăpăm de clacă, sa împroprietărim... Şi aci vocea lui se
ridică arzătoare : Acc^ lucru trebuie făcut numaidecît, chiar înainte de
convoca: ' Constituantei.
Mitropolitul, în fruntea mesei, cu cîrja bătută în rut alături, se
întoarce uimit în stinga şi în dreapta, ca să fie gur că are martori :
— Cum ? Cum ? înainte de Constituantă ?... Asta l|| se poate. Va zice
lumea că simtem comunişti... Ne prăbuşim.
 A găsit ecou şi e în Consiliu o rumoare de aprobări mm murate. Dar
Bălcescu îi întoarce pe toţi la locul argumenta lui cu o vibrantă convingere,
ţinîndu-i subt puterea int^ . genţei lui, ca subt o spadă : i|
— Dimpotrivă, devenim o putere de neînvins, fiindci ne vom sprijini
pe un milion de piepturi... Ş
— Un milion de piepturi goale, fără arme, nu pot rezist nici macar
unui regiment adevărat, e de părere Teli, şi cau) şi el aprobări în stìnga şi în
dreapta. |
Autorul Puterii armate la români n priveşte de jos | sus, cu ochii lui
uşor oblici, arzători, sprijinit cu amîndali mîinile pe masă. m
370
m
ao
fne esi-
K
indr' caun
1
— Atîrnă numai de noi ca să organizăm aceste piepturi, &ă le
înarmăm. Apoi se îndreaptă brusc şi rosteşte răspicat : Vă propui ca acum,
pe loc, să numiţi pe colegul nostru Gheoghe Magheru căpitan general al
armatei neregulate şi al Gvardiei Naţionale'' ! Aşteptă neclintit răspunsul
lor.
Propunerea produce multă surprindere ; Tell ridică din umeri mirat,
căci toate privirile s-au aţintit asupra lui, căci, după părerea lor, în el vrea să
lovească Bălcescu.
— Dar ce, n-avem armată ? De ce ar fi nevoie de altceva ?
— N-am încredere în această armată şi în comandanţii ei. Afirmaţia
lui este primită cu gesturi de uimire iritată, căci de obicei toţi vorbesc
mereu despre brava noastră armată" cînd e vorba de cele trei regimente de
linie... Căpitanul general Magheru să ridice ţara întreagă, începînd
deocamdată cu pandurii din Oltenia. în şase luni, într-un an, să ne dea
armata populară pe care să ne întemeiem statul, cu care să-1 apărăm de
duşmanii dinlăuntru şi din afară.
— Dar deocamdată ţărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic,
dar sonor, Eliade, crezînd că răspunsul lui e fără replică. Şi continuă,
surîzînd bonom, punînd jos tocul pe care-1 ţinea în mînă : Ei, uite că
ţăranii nu sunt cu noi.
Dar rămîne cu totul surprins cînd vede că Bălcescu e şi el de aceeaşi
părere :
— Şi au dreptate, fiindcă nici n-am făcut încă nimic pentru ei...
Fiindcă această ţărănime nici nu ştie ce vrem... Fiindcă e subt înrîurirea
calomniilor reacţiunii... Tocmai de aceea propui ca să decretăm pe loc
numirea unor comisari speciali'', cîte doi de fiecare judeţ.
Eliade se ridică aproape cutremurat. încrucişează mîinile pe piept, ca
o statuie a întrebării :
— Cum ?' Ca în Revoluţia franţuzească ? Dar ce, suntem iacobini ? Să
facem şi cluburi, atunci ?
— Trebuie să facem tot ce stă în puterile noastre ca să răspîndim
revoluţia, să chemăm la viaţă slobodă straturile cele mai adinei ale
poporului... Numai în ziua în care plugarul va cunoaşte şi va înţelege
revoluţia va vedea că ea îi dă lui, celui oropsit, ceea ce niciodată nu i-a fost
dat de nici o stăpînire, se va face lumină în mintea lui şi îşi va lega soarta de
a noastră. Nu ne va rămîne atunci decît să-i înarmăm pe clăcaşi şi ei vor fi
sprijinul nostru cel mai sigur, singurul nostru sprijin adevărat. Treaba asta
de lămurire a poporului trebuie făcută de comisarii aleşi de noi... Aceşti
comisari cată să fie înflârăraţi de ideea revoluţiei şi de aceea să fie
37 1
«
I
■I
aleşi dintre cei mai inimo^ji cauzaşi, iar cuvîntul kwr trehxi să poarte focul revoluţiei de Ia sat Ia
sat, pînă în colţui cele mai d^-părtate ale ţârii... Bfilcescu vorbea cu o înflacj rare aprigă, speriat puţin la
gîndul că ?^ar putea ca mini. trii să nu inţelcagă nece^âtatea propagăiii neintirziate a voluţici şi dincolo do
marginile Bucureştilor ori desale ai^^ oraşe din ţară. După gîndul lui, mai ales satele trebuiaa l| ia asupra
lor, ducîndu-le mai drpa¡-te, la izbindă depHf*! cele două mari ţeluri : libertatea poporului şi independe
naţională.
— Dar ace^li comisan revoluţionari trebuie să fie p i . nu ? întreba iritat Costache Filipescu... De
unde vom atîţia bani ? Avem atîtea nevoi grabnice de împlinit îmu. U}£i acestor comisari ! *l
Atunci se ridică plin de elan Rosetti :
— Domnule, sunt de părere şi eu că banii ne trehui pentru alte nevoi mni grabnice ; dar ar fi o
injurie peniii aceşti comisari să spunem că ei vor cere să fie plătiţi pentii munca pe care o vor depune întru
luminarea ţării... Ei mi face orice sacrificiu şi vor refuza orice sumă ce Ii s-ar oieife punindu-se cu totul în
slujba ţării, cu toată fiinţa k>r. ^'
Bălcescu avu un suris străpezit de minie. Mai ales tervenţia lui Rosetti, în care el văzu o încercm*e
de a zâdă» nici numirea comisarilor, îl scoase din sărite, ||
— Fratele Rosetti poate să fie liniştit... Comisarii pe c îi vom numi noi, dintre cei mai luminaţi
cauzaşi, nu vor dintre cei care să caute foloase personale ori să se ale» cumva cu vreun cîştig de pe urma
muncii lor. Va trebui îf* să li se asigure, fiindcă mulţi dintre ei sunt oameni fără nituri, măcar cheltuielile cu
drumul prin sate...
Costache Filipescu întrebă puţin cam intaritat ; ^mm
— Şi la cît socotiţi dunmeavoasírá că s-ar putea nm aceste cheltuieli ? |
— Nu ştiu, ban cu ban, la cît se vor ridica aceste cm tuieli, dar ştiu că fără trimiterea de comisari
— şi să 1 uitaţi asta — fai-ă trimiterea lor cu foi revoluţionare la ţai zadarnic am mai făcut revoluţia !
— Dar ministrul finanţelor ţi-a arătat, frat^, că Vis! ria statului e aproape goală şi că avem alte
multe ne^ împlinit mai înainte, exclamă cu bai^ba bălaie în vînt Roüci
Atunci Arăpilă, care tăcuse tot timpul, urmărind cu pi virea încruntată aceasta discuţie despre
comissuii revolut^ nari, se ridică, înconjură masa şi veni mînios spre Ro&ett
372
■
— Asctdtă, frate, fă şi dumneata o socoteală băbească, trăsură costă pe zi douăzeci de lei. Timp de
treizeci de zile
|Mita face şase sute de lei. Să zicem cinci sute de lei. Să pu-^Bcm cinci comisari de fiecare judeţ,
asta face nouăzeci de jfcomisari pentru toată ţara... Prin urmare, ne trebuie patru-Uzecf şi cinci de mii de
Iei p>e lună, vreo mie trei sute de gal-iJbeni, in sfirşit, in două luni, pînă la Adunanţa Constituantei, ti
zicem patru mii cinci sute de galbeni in totul. Oare nu merită revoluţia noastră să jertfim pentru ea patru
mii cinci ititj ^^^^ galbeni ?... Şi aci se întoarse spre Costache Fili-V peacu : Cum, frate, în fiece zi ies
bani din Vistierie pentru . felurite cestiuni şi dumneata nu găseşti bani necesari pentru propaganţii
revoluţiei ?
Nimeni nu răspunse nimic. Se făcu o tăcere încurcată. Adevărul este că în afară de Arăpilă,
Magheru şi de Costache Filipescu însuşi, toţi vedeau în stăruinţa lui Bălcescu de a se numi comisari
revoluţionari, care să meargă să străbată satele, o încercare a lui de a-şi face popularitate. Costache Fi-
lipescu era cu ochii lipiţi de cifre şi nu înţelegea însemnătatea comisarilor. Unii ca Eliade şi Cîmpineanu se
cutremurau numai la pomenirea numelui de „comisar", care le amintea de Revoluţia franceză.
Eliade, care se arătase in cursul anilor puia la revoluţie vm polemist înverşunat şi abil, dovedind în
numeroasele lui certuri de tot soiul o stăpînire a limbii româneşti cum nu o arăta nici pe departe în operele
lui cu pretenţii filozofice, cunoştea puterea tăioasă a cuvîntului şi ideea comisarilor îl Inspăimînta. Il
întrebă pe Bălcescu, dar gîndul lui era să-i mobilizeze pe ceilalţi împotriva numirii comisarilor :
— Cum ? Vreţi cu adevărat să facem şi noi ca în Revoluţia franţuzească ? Să facem cum au făcut ei
atunci ?
— Da, aşa cum s-a făcut atunci. Vom face fără intîrziere şi cluburi, ca să lămurim ţara. Aceşti
comisari vor merge în judeţele respective, vor străbate satele şi oraşele adunînd poporul, lămurindu-1,
anunţînd măsurile bune pe care le vom lua, luînd ei pe loc măsuri de îndreptare.
Mitropolitul îşi ridică autoritar camilafca, cu margini aurite şi pune mina pe cîrja cu capetele de
cîine, din aur bătut cu rubine şi smaralde, care e sprijinită de spătarul unui jilţ, alături.
— Cu ce puteri ?
Toţi cei de faţă aşteaptă încordaţi răspunsul. Bălcescu îl priveşte în ochi, hotărît :
373
tUHJ
— Cu puterile pe care ni le vom acorda noi, din încredinţarea poporului.
Răspunsul a căzut ca o piatră grea în baltă.
Cu toate că Arăpilă vorbeşte şi el cu multă căldură, ce-rînd să se numească, neapărat şi fără
întirzieie, comisarii pe care îi cere Bălcescu, tăcerea rămîne de gheaţă.
Un vornicel intră şi merge către Eliade, căruia îi spuni la ureche că afară, în curte, este o deputăţie
de săteni dir districtul Buzău, în frunte cu un preot, care vor să compli-
mentcze guvernul.
într-adevăr, popa Neagu de la Buzău, căci el e, a făcu roată cu oamenii lui în curtea palatului,
încurajîndu-i, câc bieţilor săteni li s-au tăiat picioarele la gîndul că merg u faţa guvernului.
 Eliade se ridică onctuos, uitind do periculoasa mtreruper
a dezbaterilor. • j . , o -
— Fraţilor, o deputăţiune de săteni dm judeţul Buza vrea să feliciteze Guvernul vremelnicesc...
Socot că o putei. primi, nu-i aşa ?
Scos din sărite, Bălcescu ridică glasul :
— Iar deputăţii ? Iar salutări ? Iar felicitări ? Eliade stăruie cu o voce duioasă, potrivită cu mustall
lui moale, ondulată, cu chica lui de diacon, care vrea a
placă : . . •
— Socot că nu putem jigni pe dulcii noştri fra^i iiaLe.|
neprimindu-i... Au venit de atît de departe...
Cei mai mulţi îl aprobă binevoitori, cu mclinan din cai
— Fără îndoială... ii primim... e de părere, grăbit, Roseti Eliade se întoarse atunci spre vornicel şi ii
porunceşt
sonor : . . i- r 4i
— Să fie conduşi, ca de obicei, prin intrarea dm latl.
Apoi pe scara cea mare. ;
BOIFRII nFDESUBT
I
I

i
Intr-o zi, cu cîţiva ani mai înainte, pictorul ungur Bara-bâs care a
cunoscut cu un ochi foarte viu Bucureştii, a
''nit să-1 viziteze pe Costache Cantacuzino, căci plănuia să-i facă
portretul. Acasă, chiar în aceeaşi seară, el a scris nişte însemnări în care
arăta cum se înfăţişa o reuniune boierească acasă la marele vornic paia în
vremea aceea.
..Vizilîndu-1, de-abia ne-am putut ţine rîsul. Intrînd în
laia lui, unde am văzut vreo zece boieri fumînd din nişt* ciubuce
lungi, însă şezînd fiecare cu cilindrele în cap şi cu aripile fracului
tăvălite*pe duşumelele odăii. Cantacuzino ' suşl şedea pe canapea, însă
celorlalţi boieri le venea mai urne să stea pe podea, cu picioarele
încrucişate... Se bea dintr-un singur pahar... Se lua şerbet cu o singură
Unguriţă pentru toată lumea...".
Nu chiar la fel arată astăzi salonul marelui vornic Lenş
cărui casă de pe Podu Mogoşoaiei, cu cîţiva paşi mai su Hp casa lui
Alecu Vulpe, lot în mahalaua Manca Brutaru, <
ia dintre cele mai cunoscute în Bucureşti. Are saloan»
ari, care dau uncie într-allele, mobilate după moda europeană, căci
familiii Lenş se pretinde de origine franceză, Linch.
Salonul cel mare, care are patru canapele cu cîte o mă sută şi două
fotolii alături, în fiece colţ, e plin de lume care a încercat să joace cărţi, dar
nu are răbdare, încît mai toţi
' Miklos Barabâs (1810—1898), picfbr, desenator şi ilust'- * -ghiar. care a cultivat
deopotrivă pictura de gen şi portretul. : fi 1 833 a locuit la Bucureşti, executînd cu mijloace
academi^aaie iXi verso portrete (printre acestea fiind al generalul o suită
de stampe cu certitudine cunoscute de Camil P*. . . ,
375

i
s-au sculat şi cîte doi-trei şuşotesc neliniştiţi şi nerăbdători. De jucat
cărţi, joacă ei mai în fiece zi, că nu prea au ce face Joacă de năduf.
Pe uliţe nu prea au curajul să se plimbe, căci te poţi aştepta la orice
din partea mojicilor, şi acum n-au nici o putere. Se întîlnesc unii cu alţii, îşi
trec cu nădejde toate zvonurile, numai să fie potrivite cu ceea ce ar dori ei
să se în tîmple. Acum ştiu toţi că la „Momolo" s-au adunat proprie tarii şi
că se pregăteşte ceva grav. Chiar Costache Cantacu zino, Alecu Vulpe, Bâl-
Ceaurescu şi maiorul Lăcusteanu singurii care joacă, sunt cu gîndul la
pîndă în altă parte. îi sfîrşit, a venit cineva. Jocul se înti-erupe. Maiorul
Lăcus teanu este chemat afară. Se scoală de la joc, iese, dar se în toaice
după cîteva clipe, anunţînd :
— Colonelul Odobescu vrea să vă vorbească !
Se ridică toţi uitîndu-şi rangurile şi ighemoniconul^ Un aşteaptă
aproape tremurlnd de tulburaţi ce sunt.
 Odobescu intră în uniforma lui cu coif şi ledunci sti^ălt citoare, se
opreşte scurt, milităreşte şi, în loc de bună ziu; dă uşor din cap, apoi tace
puţin, privindu-i sever, ca să aih autoritate, şi în sfîrşit întreabă :
— Domniile-voastre sunteţi gata ? Adaugă cu glasul lii sonor, uşor
înfiorat : A sosit ceasul...
îi răspunde Băl-Ceaurescu cu tonul omului al cărui c\-vînt are
greutate :
— Cinci sute de proprietari sunt adunaţi în sai „Momolo".
Proprietari şi boieri de rnîna a doua ar trebui să spun, căci nici unul
dintre boierii din protipendadă nu s-au dti, fireşte, la adunai'e, căci nu le
îngăduia ighemoniconul.
Vulpe, bătrîn, chinuit de surpătura lui, rînjeşte totti vesel, chicotind :
— Cu învoirea guvernului... ha-ha-ha !
Odobescu anunţă marţial, sigur de el, pentru ca ei «i simtă cine are
rolul conducător în această hotărîtoafe operaţie :
— La noi toate măsurile sunt luate. Viu de la palat ji mă întorc
numaidecît la palat... Se întoarce apoi spi-e LăciH tcanu, dîndu-i
milităreşte ordin : Vii cu mine. Mergi în tii-sura mea, cax'e aşteaptă după
colţ. ^
37 G
(Cantacuzino işi pi'ivcşto mîinile, căci incă mai e îngii->r at, si îşi turteşte buzrlr nedumerit : —
rieofit cr face ?
Mitropolitul e de partea noastră. Aseară am avut o «^jonvorbirc hotărîtoare cu el.
logofăt, liniştit acum, îl petrece spre uşă, unde iii |i a minai, oarecum în numele tuturor, căci
el se simte şef. ie- — S:i fir ru nr^vor '
.ou üIq-aM
Jiu [ cu
Sli
>UQÍ
iotu(
ci I
iloâl
 [nil!
CE-A FOST MAI DISPARTE I \ ŞiDINŢA Ol VFRMM I
VREMELNIC ISC
Cînd vomicelul cu iţari şi ilic găietănat l-a vestit pe pi Neagu că pot sa intre şi apoi a luat-o înainte
ca să le ar drumul, sătenii, în straie de sărbătoare, cu t 4
grîu în braţe, au prins să urce cele cîteva trepte uic pe nului, pătrund uimiţi în sala de jos, apoi
urcă treptele marmură spre catul de sus, îngroziţi de oglinzi. Cînd au trat după arătarea celui cnre-i
călăuzea în sala de şedli au îngheţat pe loc. |
Eliade şi-a pus pe umeri falnica Iul pelt rină albă şl teaptă să se concentreze atenţia tuturor istă
peler
albă îi dă iluzia, pa: că e azi cel dinlii om în Ţara ] mânească. E un fel de uniformă de Cezar
local, mai mult teatru, îndeosebi cînd îşi ridică bărbia ca să-şi ara* »f bine desenat, pe cind mustaţa
moale şl părul pur l i ceafă amintrcp rnult şi de pnr+nl atît de Iubit.
Bălcescu . . —i şi chiar : nu «îMrîr di
2ut pelerina şi privesc iritaţi, dar su şi gestul teatral al colegului lor, care s-a legaţie. Popa Neagu,
care e în fruntea depu Intr-un anteriu pămîntiu de mohair. după lc mitropolitului, ia cuvîntul, adrcfiindu-
se însă lui Eliade e vădit impresionat de mantia lui albă : i
— Cinstit guvern, îngăduiţi-ne şi noul .1 i l M I o r omi siţilor de pînă acum, să vă spun*>m
dou;i moşeşti. V-am adus aceste flon mp ca ele sa i* i
legea cea nouă ce aţi dat... Ia dm mina unui sătean lit»ái|r buchet de rosmarin, maci '
Eliade. V-am adus şi acest s\í<j-^ um ..^^ u. ¿¿..n. e a rodească truda voastră spre bin ^
* ' T > r?î-sătean un snop de grîu copt şi lui Hh'm Curţi. Icrtaţi-ne de îndrăzneală...
378
rum au Ui nv
V
lai Bl, uLă t r h i liade, |a
C u v i i M ^ . * i U i L iminţi, ncobicinuit de simple în asem^^noa jrejurări,
tulbură adînc pe cei de faţă. Eliade, care era în picioare, tuşeşte ca să-şi dreagă
glasul jnl se facă ascultat, apoi vorbeşte solemn :
V i săteni, cînd providenţa sublimă şi-a coborit ochii jjpra nimicniciei
noastre şi ne-a turnat în sînge harul ei, li ne-am zis : Nimic pentru noi, totul pentru
poporul ro-in, pentru aceşti arhangheli care sunt fraţii noştri satrni P,5lro<!nv scos din
sărite, îi taie scurt discursul, r<
nplitate sănătoasă cu care a vorbit popa de
ţară :
— Să tiain. l i aţi săteni... Mergeţi sănătoşi acasă şi aş-pta^^ acolo, pe
noi sau pe oamenii noştri, pe care vi-i
«j Fata cu bai'bă castanie a popii şi feţele trudite ale sătenilor înfloresc într-
un larg surîs, nevinovat, ca desprins trup.
El — Vă mulţumim, fraţilor, vă aşteptăm bucuroşi... spune ■Ti* um, că greul
a trecut, ţăranul popă.
H^i>aiLwii i(s mergînd de-a-ndaratelea în straiele lor de ^^Mttoare. fericiţi
că au văzut minunea cea mare. . . g n ^ M - ^H^^'.-^T'ii R'^mnnosti,
P( cu îl pufni rîsul cînd îl văzu pe Gheorghe
HBescu scoţind iară să-şi dea seama, ca să se şteargă de nă-^^Beală, o
batistă mare, albă, şi înnodată de trei ori la colţ. ^P^titrebă apoi oarecum în
şoaptă
^L|h— Văz că ai înnodat azi doar U c i pupi ! Nujiiui .di\i .a ^^■Init ? Şi cu
privirea mucalită, văzînd fîstîceala şi graba ■IPcare acesta îşi ascundea batista,
adăugă : Ai grijă, o să-ţi ■neargâ prost, mai ales că azi e sîmbătă şi sîmbătă sunt
trei Heasuri re1(
H In sfîrşit, Niţescu asigurindu-se că n-a fost văzut de mi-■ ropolit se
linişti, dar Arăpilă caie băgase de seamă intim-^■3larea ii şopti zeflemitor :
" — Apoi chiar că ţi-ar fi mers prost, amice, daca u-ar 'vâznt Noofit Şi
rulmrn r cn Im noduri --ar
^^—PiperiHţia de a face nod la basma ori la batistă cînd îi
■Plea omului un popă în cale era foarte răspindită, dar cele ^■frei noduri
nu însemnau că Niţescu întîlnise trei p<-»pi, căci ^1 toate t i * i erau, şi asta o ştia
v\ singur, numai pentru mitro-■polit. îngheţase cînd la întîia şedinţă a Consi i îşi
dete ^şe: M n . ^ ^ ^ îiiUlni în fiece zi pe Neofit. Aiu.uiai zicalei
II
«pPMI cnNre mare, că dracul e ^ -rea şi el fM
 trei noduri deodată să conjure piaza rea. Dealtfel, il mwt chiar ieri tot
pe ' ă spunind acru lui Costache FiCpear ^Ce vrei să iasă dii. r - re in f popi
iUecu Gafeactt gluu.ioc, i ^ ^i^idi in^: ^;iai că axi
sTmbAtâ.
Eliade ii «mireşte hxmg cu priwiraa pe săteni, apoi dezbracă nuuitaua
albft, oftenft ca andricioacv căci a inţt Ci vorbele lui Bălcescu au mers la
inima driagaţiei:
— I-ai cam repezit puţin pe bunii noştri fraţi sitP scumpe
Bălcescule... Lor le face atita plăcere să vină si cum lucrăm....
Bălcescu il priveşte drept, ncrvoa :
— Cum ? Să vază cum lucrăm ?
— Desigur, să wie s4 ne vază cum hicrăm aci frăt*>^ memlMii
guvernului, miniştri, secretari şi prieteni lao' cu uşile deschise... Căci nu
avem nimic de ascuns... Desch cu intenţie uşa cu două canaturi de Ia
balcon, miroase fior teatral şi priveşte pe fereastră... Cu vara asta diun;
«iască !...
Bălcescu ar vrea să răspimdâ aspru, dar se reţine seif fiindcă în această
clipă a intrat Magheru, care, dealtfel » foarte aşteptat ; şi toţi se răsucesc pe
scaune ca să-, în faţă.
— Ei, ce veşti ne aduce stimatul nostru coleg de Ia ail narea
proprietarilor ? Ce-au spus cînd au auzit lămurii guvernului ?
Cel care l-a întrebat e tot Eliude, întors pe trei sfert do la fereastră.
Spătos, înalt şi foarte mlădios, dealtfel, Magheru se deşte în clipa
dintîi să-şi formuleze impresia într-o înjiP tură oltenească neaoşă, la adresa
proprietarilor, dar fiii' socoate că. oricum, se află într-o şedinţă oficiali, se
iUk să uite că a fost pua de colegii săi într-o situaţie neroad; se mulţumeşte
să Ie spună, aşezîndu-se pe scaunul liber Ia dreapta mitropolitului :
— Presupuneţi că nu m-aţi trmus... şx diicula Ucparte alte cestiuni.
— N-au fost mulţumiţi de lămuririle noastre ? iiui mirat Eliade.
Magheru, întărîtat de nairitatea teatrală a poetul
rv^.iU.'n^p-fn să--M încreţească uşor fruntea într-o privir*

3
 aie
ialtâ nori
Ji surîs glumeţ, dînd un răspuns care pare confuz pentru j.i de faţă :
— Mai rău,..
— Adică ?
— Vă rog să nu mai stăruiţi, ca nu poci să vă reproduc n părerile
proprietarilor despre membrii guvernului, fiindcă acă aţi lua oficial
cunoştinţă despre ele, ar trebui să-i pi'O-3caţi în duel de la om la om fîecai'e
dinti'e dumneavoastră iU să găsiţi mijloacele sa-i treziţi, arătîndu-le că
sunteţi Dnducâtorii ţării. Ceea ce se pare însă că nu vreţi cu tot înadinsuL..
Aşa că Vă rog să vă continuaţi, uitind, dezba-îrile.
în această clipă se aud paşi sonori pe sală şi apare mai itîi Odol:>escu,
care intră marţial, jucîndu-şi coada de cal a >ifului. Se opreşte milităros în
apropierea mesei şi rosteşte ^^Dlemn :
— Fraţilor şi onoraţi colegi... ofiţerii Regimentului III, are se găsesc
azi în garnizoană, doresc să vă prezinte şi, ei i rîndul lor salutul şi felicităiile
lor... Vă cer Îngăduinţa
■^ă-i primiţi chiai' acum.
Bălcescu face un gest de om scos din s¿irite. snn Cei mai mulţi ştiu
că încă de aseară Odobescu-rugase pe d,doţi membrii guvernului să fie
prezenţi azi la prînz, fiindcă 1 ai rea să vie cu ofiţerimra să-i
..complimenteze" şi ea, astfel ă hotăi-îrea nu poate fi schimbată.
_ Dar... n-ar fi mai bine oare la sflrşitul ^<-dint"î ? slă-uririuieşte
totuşi Bălcescu,
Eliade care s-a şi dus grăbit să-şi îmbrace mantia albă, însă de altă
părere : _ De bună seamă că vom primi numaidecît, fraţilor, pe 5Psublimii
ofiţeri ai bravei noastre armate... injur; Nicolae Golescu împreună cu
ceilalţi s-au ridicat şi infuna árese plini de gravitate : sile} — Da, negreşit
că da.
oada Colonelul, marţial, i<?se în pi'ag şi poÎLc^lc ceremonios : iberi
_ i^^^^Yi, domnilor...
 ^. Ofiţerii în mundire strìnse pe corp, încărcaţi de ceapra-™:uri
aurite, cu chipiile negre înalte, dar cu viziere mici şi le-; .jate pe subt
băibi, intră pe rînd, se opresc milităreşte şi, cînd fîntrţj se spune numele,
salută scoţînd sabia :
1 ^ — Colonelul Solomon... maion.il Lăcusteanu... Tn3:on>l
r!^V:::erchez... apoi anunţă global : ofiţerii batalionului 3.
381

li
Aceştia scot şi ei săbiile toţi odată. Membrii guvernul se găsesc
aşezaţi la masa cea mare de nuc lustruit, acoperi cu brocart roşu ca de
obicei : în fund, în capul mesei, n tropolitul Neofit ; în stìnga lui : Rosetti,
Hagi Curţi, Arăpi Bălcescu şi Teli ; în dreapta mitropolitului : Magheru,
Ştef Golescu, Nicolae Golescu, apoi Eliade, care a rămas în fa După ce
salută, Solomon trece cu sabia la umăr cam în sp tele lui Eliade.
Lăcusteanu în spatele lui Bălcescu, iar o lalţi ofiţeri în spatele cîte unui
ministru. Nimănui nu-i pf totuşi ciudată această desfăşurare
ceremonioasă. îşi înc' puie fără îndoială, că aşa sunt pompele ofiţereşti.
Cînd vine rîndul lui Odobescu, acesta ia în mod nespus de fir*^ un pistol,
pe care-1 scosese din tocul lui, de la centura Io tenentului Boboc şi
întinzîndu-1 spre cei din faţă, strice răspicat :
— In numele proprietarilor, vă arestuiesc... Apoi numi-decît, brutal,
cu o voce aspră, cu un ton de vulgaritate zonă : La perete cu ei... La perete
cu ei...
Miniştrii au rămas mai toţi uluiţi. S-a făcut un golg faţa lor şi ei
privesc încremeniţi săbiile îndreptate spre ' Teli singur a vrut să scoată
sabia, dar Odobescu i-a pns mîna cu stìnga lui şi i-a pus revolverul în
tîmplă.
Arăpilă, după cîteva clipe de uluire, izbucneşte sarcast* în numele
proprietarilor ? Hohoteşte, arătîndu-şi .
tr-un rînjet dinţii albi în faţa neagră. Hai, mai spune o dai
 Nicolae Golescu îşi dă seama că, asemeni mitropolituii el nu e păzit
şi, cum se găseşte în dreptul uşii, ţîşnc afară. Din cîţiva paşi este pe scara
unde începe să coboa liniştit, cu sînge rece, ca să nu dea de bănuit. Cînd
ajuge pe peron strigă caleaşca care-1 aştepta în cui^te. Nu-1 uriă-reşte
nimeni, fiindcă în sală cei arestaţi s-au dezmetici şi încep să apostrofeze pe
cei care-i brutalizează, provocîndun început de învălmăşeală.
Magheru simte o sudoare rece de-a lungul tîmplcDr. Luat aşa prin
surprizidere nu mai e în stare să facă niciun gest. Asta e firea lui. S-a
înmuiat ca o cîrpă. E furios p el însuşi, că e atît de neprevăzător. în două
ceasuri a căzu în două capcane. Lasă, cu privirea aiurea, pe locotenentul
(er-nat să-i ia sabia. Nu face niciodată încercări fără rost, fote care n-au
defel sorţi de izbîndă.
în timp ce ofiţerii împing pe cei arestaţi spre fund, î)re o cameră
vecină, Lăcusteanu l-a oprit în loc pe Bălcesc şi
382
ă la el, sfîrîind de mînie cu ochii în fierbere, cu mustaţa liită ca o
lăcustă neagră :
— Ţi-am spus, bestie, că o să ne mai întîlnim.
ţJI Bălcescu, care trecea spre fund cu braţele încrucişate, se oarse
liniştit spre el :
— Şi o să ne mai întîlnim încă.
Odobescu dă o poruncă scurtă către un ofiţer care-1 pă-\ pe Rosetti :
— Cernat, condu pe domnul Rosetti la un loc cu ceilalţi, oi caută
numaidecît sigiliul de stat. Vezi la secretarul >inescu II ^
Rosetti, pe al cărui umăr pusese mîna energic ofiţerul, striji întoarce
totuşi cu barba în vînt :
l9 — Istoria ne e martoră... Ruşine... Ruşine...
Solomon îl întrerupe brutal, soldăţeşte :
— Ţine-ţi gura...
Eliade nu pricepe nimic şi invocă angelic :
— în numele atotputernicului, care ştie ce e în con-
 e'iinţa noastră... Dar în această clipă Lăcusteanu, care lăsase pe
Bălcescu, ' întoarce brusc şi vine la Eliade ca un turbat, îl ia de gu-. jT, îl
zguduie :
— Taci, tîlharule, că te omor şi te învăţ ea să mai dai
teca

f
■-o
reclamaţii. Scoate una din buzunar şi i-o arată : Uite-o !...
^' ite-o !... Ai intenţia a ne aduce la mizerie, ameninţînd pro-rietarii a
rămîne muritori de foame, arendaşii nemaiplă-i nd arenda...
Odobescu, care căutase tot timpul prin hîrtiile de pe jt iasă şi nu
găsise, îi dă ordin :
1| — Dă-1 Cornescului pe tîlharul ăsta şi lasă că-i judecăm ►e toţi pe
urmă. Du-te repede la ,,Momolo" să vii cu pro--lel-rietarii aici să formăm
guvernul. Vezi să treci mai întîi pe _i a Lenş. Ia caleaşca mea. Nu întîrzia
deloc. ?^ Cornescu îl împinge din umeri, cu asprime, pe Eliade, ^^'pi^e
odaia de la uliţă, în care răspunde sala unde au fost ^'achişi cei arestaţi, jk^
N-au trecut decît cîteva minute. Magheru, care începuse m mmaidecît să
gîndească iar şi căuta o ieşire din această
mgll ^ în ediţia 1955, greşeală de tipar : „Voinescu I" (n. cd.).
i l idioată înfundătură, judecă liniştit situaţia. Apoi, pe nei teptate,
smulge sabia lui Cornescu, care trecea neprevăzăt pe lîngă el şi strigă,
năpustindu-se spre ofiţerul care erai dreptul uşii şi pe care-1 luă aproape în
braţe, zviilincM în lături : g
— Ticăloşilor, trădătorilor ! "
Odobescu a pvis mîna pe pistol, dar nu poate trage, d Magheru se
apără cu cel pe care l-a înşfăcat.
Iese de-a-ndaratelea, luptînd cu doi ofiţeri care au să asupra lui, dar
sunt vădit uluiţi de atîta îndrăzneală. Pe mai e atacat şi de alţii, dar
înaintează lipit de perete, cunoaşte că are obicinuinţa de a lupta de la un
pas şi . încredere în sabia lui. Vede că nu mai poate ieşi din pA| şi se
îndreaptă spre cei doi panduri ai lui, care-s de paza' de obicei la odaia de
locuit, căci el şi cu Tell, fiind fără c: în Bucureşti, locuiesc la palat. Aceştia
au văzut, au înţe şî au deschis la timp o uşă, apoi sar în ajutorul căpitanul
general. Intră toţi trei cu spatele luptînd şi se închid act». Solomon sare
prea tîrziu, aleargă pe sală cu sabia scoasa^ urlă către ofiţeri, care vin cu
săbiile mofluze după el : ^
— Ce-aţi făcut ? V-a scăpat Magheru... Boboc, întăre garda...
Tunurile în bătaie...
Polcovnicul, turbat de mînie, va încerca, o jumătate 1 ceas, împreună
cu ofiţerii lui, să intre, fără să poată, pt cei trei baricadaţi şi înarmaţi cu
puşti şi pistoale, din cr această locuinţă a lui Magheru avea destule. Pînă la
un renunţă, şuieră dintr-un ţignal, face un semn şi vine o gr de soldaţi,
dintre care patru se aşează sentinele la uşă. < alţi soldaţi formează un
cordon care barează calea mulţuJB din ce în ce mai numeroasă, altfel
liniştită, numai foil( curioasă.
Toate măsurile, şi astea neroade, luate de Solomon acim nu pot
repara prostiile făcute de conspiratori cînd au lă-tiuit atacul. Odobescu,
convins însă că totul s-a terminal se propteşte solid pe picioare în faţa
mitropolitului :
— Binecuvîntează, preasfinte... scăparăm ţara de ri-mînali...
în clipa aceea Rosetti apare iar în pragul camerei uide au fost
îngrămădiţi cei arestaţi, fără să se închidă uşa c barba în vînt, cu părul
vîlvoi:
384
— Noi criminali ? Noi care am făcut cea mai sublima roluţie fără să
vărsăm o picătură de sînge ?
■tíüolonelul, furios, ia şi trînteşte una din săbiile rămase ^raiasă.
I — Criminali care vreţi să călcaţi în picioare ceea ce are liul mai bun,
proprietatea... ' *1 Mitropolitul nu e totuşi liniştit, deşi lui i se pare că cele
Limpíate sunt destul de bine făcute :
- Aţi dat de veste proprietarilor ? Să nu ne pomenim c cu desculţii
peste noi...
 — Vin marii boieri numaidecît aci să alcătuim guver-xL Lăcusteanu
va aduce aci pe proprietari, neîntîrziat. Sâ
palia vă fie teamă de golani. Avem două companii afară cu ■noniţie
de război...
Mitropolitul se aşează la masă, lipind neliniştit,, fără să [r'ea, mîinile
palmă de palmă, ca într-o rugăciune. . — Nu-s de ajuns... Cu puştile astea...
ştii, pina se încarcă doua oară... le zdrobesc tîlharii capetele cu ciomegele Ia
:>ldaţi... Mai bine să scriem fără intîrziere consulatelor promotoare după
ajutor grabnic.
— "^^^ ^ putem face negreşit, pînă constituini guver-^.ul, e de
părere şi Odobescu.
mm Trece astfel aproape un ceas, şi mitropolitul, mereu ne-F"iniştit,
se gîndeşte că situaţia e destul de încurcată. Iar cînd I peían veşti de afară
că lumea a început să se adune în faţa pali caiatului, motivele de nelinişte
au sporit... Un incident petrecut lurDicum cîteva clipe aruncă pe mitropolit
în apele spaintei. I se teuiiduce anume la cunoştinţă că fiul vornicului
lordache Flo-j( e-jcu, negriciosul frate al Luxiţei Florescu, Costache, ca să
^ţjjjjiu fie arestat, căcî era în serviciul Gvardiei Naţionale la iLjPalat şi
văzînd că toate intrările sunt păzite, a sărit de la Kj3alconul dinspre Podu
Mogoşoaiei jos, peste mulţime. Au •Jalergat soldaţii cu baionetele să-1
prindă, să-1 aresteze, dar ^W^pri^.ñtorii, înmărmuriţi de curajul lui, l-au
scos din mîinile lor. au p Totuşi mulţim.ea rămîne abia călduţă şi
Odobescu siniţe ünat,asta. Ca să-i facă puţin curaj mitz^opolitului, strigă
tare către jH-jcăpitanul Caragea :
de c — Ei, au să vază craii de jos că nu-i de glumit. Caragea, 1^ du
pe Tell, între soldaţi pe jos, la arest la cazarmă, de unde ^^nu-1 mai scoate
nici dracuL Auzi?... între soldaţi pe jos.„ Tell e scos din odaia celorlalţi,
înconjurat de o grupă de opt soldaţi, cu spăngile la puşti. E în capul gol şi
fără sabie, Ai galben ca de Ceară, barba mică îi acoperă numai un sfert din
385
25 ~ Un om între oameni, voi. II
ît
 obraji în jos şî mustaţa frumoasă îi e acum răvăşită. E de moarte în
înfăţişare. Cînd apare pe îngustul peron c intrare, între soldaţii de pază, se
opreşte clipind din och parcă nu vede bine. Dar cînd escorta coboară prima
tre; Aristia, care izbutise să iasă şi se afla jos în grup, cu aî cu Mihăileanu,
Mavromati, Apoloni şi alţii, care încerca şi nu putuseră să intre în palat,
strigă puternic, cu glasul din scenele de tragedie :
— Tell, înapoi...
Tot grupul lor începe să strige atunci :
— Tell, înapoi... Tell, înapoi... ţgi
Se au.?i deodată mulţimea murmurînd, ba ţîşniră şî strigăte,
legănîndu-sfi : ...„Tell, înapoi". Aceste strigăte, ai singuratice, durasei'ă cam
un sfert de ceas, dar căpiţa Caragea nu se sperie atît de cele auzite, cît de
hotărîrea nitftt pe care o ghici neclintită, în privirile celor mulţi.
înţeleis^Ac nu va putea trece şi dădu poruncă în şoaptă soldaţilor oprească,
apoi puse mîna pe umărul lui Tell, ca să-i arai: trebuie să se întoarcă.
Cînd căpitanul Caragea veni şi îi raportă că nu se pa trece fiindcă
norodul e în număr mare, Odobescu zgudu; furie ieşi în ^ balcon şi aruncă
o privire sfidătoare cele jos. Dar mulţimea rămase neclintită şi mută. El
privi l'e lele palatului, apărate de cordonul de soldaţi care-1 îr:oii joară, şi
socoti că totuşi le e peste putinţă celor de jci răzbată sus, Se întoarse către
căpitanul Caragea care vaisj după el ;
— Suntem, cum s-ar zice, asediaţi.,. Hei... Un foc deri' duri şi
limpezeşte totul.
Mitropolitul, îngrijorat, l-a urmărit tot timpul cu pri\re^ iscodindu-i
cutele frunţii şi privirea... Acum il întreati vocea moale :
— Atunci, ce facem ?
Odobescu ar vrea să spună că e foarte simplu, că v; po| runci să tragă
în mulţime, dar simte şi el că nu e tocmaiaş
•— Dacă am arăta că nu-i arestuit Guvernul vremîlni cesc ? îngînă din
nou mitropolitul... Să le spunem că afosf numai o mică modificare.
Ideea lui Neofit nu i se pare prea rea lui Odobescil lumia urmelor,
dacă i s-ar face şi lui loc în Guvernul p|»|
 ^ ia ediţia 1955, greşeai? de tipar : „din'' (n. ed.).
38G
E( l e
eli,
ai'
u, ca să nu rămîie numai un băgător de seamă, apoi cu torul celor mai
puţini nebuni, cum zice el, ar putea cu pul să aducă toată apa la moara lui.
— Să încercăm, părinte, şi cum zici dumneata. Sunt aduşi în sala cu pîlpîiri
de brocart roşu, în lumina iezii, Tell şi Eliade. Bălcescu, chemat, refuzase să
vie, şi caJ^el Arăpilă. Vine de asemenea Ion Cîmpineanu. Mitropo-il ia
cuvînlul şi începe un discurs împăciuitor, dar Tèli, e văzuse poporul adunat
în faţa palatului, îl întrerupe în d neaşteptat :
jj — Nu poci să stau de vorbă nici o clipă cu dumneavoastră timp sunt
in stare de arest.
Odobescu îşi muşcă buza şi porunceşte să i se aducă sabia i eşarfa.
e. ali Urmează o lungă discuţie, mai mult un soi de tîrguialâ. piiaină
la urmă se ajunge la formula unui guveini cu mitropo-^ anuul, Odobescu şi
Cîmpineanu, care să lucreze împreună cu lese'Chiul minister. în ultima
clipă, cînd să iasă pe balcon, Tell sâ opreşte din mers în mijlocul sălii şi le
spune : ,;aie — Credeţi că veţi potoli poporul proclamindu-vă şefi ai
"avernului ? Vă înşelaţi... Uite, eu merg pe balcon, .pp^ — Se va
potoli numaidecît, dacă dumneata ori Eliade jduif muntati noul guvern.
vitj Tell se crispa şi Eliade şovăi o clipă. Apoi ieşiră, eî doi
1 injiai întîi, urmaţi de Odobescu, şi după el Ion Cîmpineanu.
2 jos Tell proclamă noul guvern, dar vorbele lui fură acoperite e veiu
huiduieli nesfîrşite. Cîmpineanu se făcu la faţă alb ca
arul, dimpotrivă, Odobescu parcă ar fi înghiţit jeratic. Se ;
je^^toarseră în sala cea mare in urletele furioase ale lui )dobescu :
privi. — Am să-i împuşc ca pe cîinî... Ca pe cîîni... S-au mai
rcabr^^^t multe ieşiri biruitoare şi din cetăţi mai asediate decît untem noi
în acest palat.
 în timpul acesta, pe scările dinlăuntru] clădirii o o învăl-* -^,^năşeală
de nedescris, funcţionarii prinşi acolo amestecin-s ^ ^?3u-se cu ofiţerii.
■rem *' "
cá a
Fiind plecat înainte ca să se adune lumea în curtea cu' )escuborne
legate cu lanţuri, Lăcusteanu a ajuns la timp la sala lul pr,,Momolo", ca să-i
vestească pe proprietari să vie la palat^
3C7

IISL

SE RIDICA PENTRU A DOUA OARA BUCUREŞTII-^

|l TJn ucenic ştirb, slăbuţ şi cu părul ici, colo căzut de bube intrase în goană în magazia cea lungă,
ţipînd printre pile cu saramură
— Nea Licsandrec'C... nea Lic^andiece, au aresluil ga-E un boier care strigă în curte. Au arestuit
gubernii../ .ndru Hergă ajuta ca de obicei la scoaterea pieilor
rsp/>frele de saramură, care şiroiau în mocirlele din :^bă de bunăvoie, căci el ca meşter n-avea
astfel r nu-1 lăsa inima să privească atunci cînd iiiiciiu istoviţi trăgînd, lunecind şi iar trăgînd dm i ca
să scoată din groapă pielea grea ca |^ ând ar
Pie ea, cîtă v n«;omenea 1 în V am b o ] o ]
el cu o mînă f/icea treabă cît 1 lucrătorii îl socoteau frate de , uiîndrindn ' u el, pe cînd Făn la
magazia u era mai al dr" linoa la starea lui de meşter.
indru nuzi larmă şi în curte ; lăsă ]
i Şl ala, bre oam
au
it
. Aşa strigă un boi mijlocul
an r"'- mr*^t^n^l ^trîîTS 7rr^di
Afară r,:ă, toţi !... Boierul din curte era Şte^nn Turnnvitu, fratele lui £ rpfesor şi t l Costache F
)ă ce sărise de pe fe
.^aslra palatului, alergase gilimd de-a dreptul Ia şcoală \xente Sever, dindu-i de veste despre cele
întîmplate ia ^^ali! Trimişi de profesorul ardelean, dascălii se răspîndiiă i n ' '--^ ca să scoală lumea pe
uliţă.
 389
^11
i
.pi
iril
[ilK
— SAriti. fraţilor, că au arestuit ( iul vremelnk striga mereu Şt^an Turnavitu în curtea
lâbăcăriei
— Damian . Damian . Mitrule... începu sA urla Li< c.a. Hai, fugiţi la clopotu Mitropoliei... Hai
repede.
De pe toate uşile magaziilor năvăleau oamenii tn c.
{i izmene, ude şl zdrrntTTTtr» plini r?p mîzgâ. rtr n.lrul nâ< n curind fnr;l aduna lintrt
— Miti Mitrule, ai luat cheia dâ la magazia cu pt tile ? Teică... Unde-i Teică ?
' ' i şi Damian se spă' iproşcindu-so pe Xaţâ la iiiuuiic de a-şi pune pe ei eaiuaşile şi izmenele
mai cm cu care umblau pe uliţe şi înainte de a-şi fi incâlţat imi Cel întrebat spuse r!\ r\ M^înt rh^in Ini
FfMnni" T' irl nnSlW el, destul de mirat. J
r ./lică, aleargă şi în celelalte tăbăcAiii. adtt-i pAfl aci. tn timp cc se spăla şi el la jgheabul puţuli a
rneSj nu se oprea o clipă... La topoare, fraţilor... At care n-a
puşti, luaţi cuţitoaiele dă curăţit pieile. I
Atunci se ivi din prăvălie Pană Dobrovici, ca de otat In camaşâ înflorată cu amici, cu nădragi de
mohair şi in t puci începu să strige la el :
— Ce. aţi înnebunit ? Cum ui.>aii lucrul ziua .u aoiU mare ? Licsandre, ce-i asta ?
— Au arestuit guvernu, jupîne, n-ai auzit . . s t destul de acru Licsandru, stropindu-şi faţa cu
apă din < cui celor doţîn palme, mare la el ca o căldare. Ei, drăcia cului, n-ai IU arestuit guvernu ?
— - Ei şi ce dacă l-au a. iba voastră ? diţi-vâ de lucru.
Pe cînd taică-său, State Dobrovici, era un partizan hol al r( i măiginit i n graniţele intereselor
tagmeU
Pana Douio^ are datorită averii părinteşti se înhăv cu o seamă de l ' petrecăreţi ai boierilor din
protipen(ll|
t '■:\ <i';~rr"'''MM! i .^iei şi ti-t^sârise de bucirit' c^nrl a\l||
stat.
 De 1 ^ magazia cu materiale d i n fundul curţii venrnM ac oameni cu puşti, iar pe de alte prag
jxgau poare şi cuţitoaie.
Un lucrător Înalt, cu mărul lui Adam colţos şi cu ir iată, se scăi pină in cap şi, privindu-şi căin|| ^
Uiuciivic iivgre de sărat ură şi noroi, inuebă nedumeriţi!
390
1^ Uva l.itsandro, cum o sa mcigem a^^a : C u zuicnlde ba pă noi ? Sci mergem întii acasă
să luăm alte albi-I pă noi. — Mă Trişcă, mă... trebuie să doborîm mni î n t î i lilha-Aia care a u
arestuit guvcrnu. I— Păi cum naiba? Aşa cum ne aflăm?... Io ziceam.. — Nu e timp dă aşteptai, mă... Io zic
aşa : care aveţ. kte aci la fabrica, schimbali-vă, care nu, mergeţi şi aşa. — Mergem, nea Licsandre, mergem !
strigă un bătriiov lolit rău li» faţă, de-i semăna şi ea cu zdrenţele de pe el, cu Iii numai cr* turi, vînos încă ;
rîdea, trecîndu-şi degetek in barba rară şi sură ; Mergem aşa... şi-i doborim cu pu-irea dă argăseală.
L Licsandru rìse şi el de năstruşnicul gînd al tabacului. Peste *eun sfert de ceas veni şi Axente
Sever. Fu bucuros că-i de adunati, gata să alerge la palat, dar f u de părere că nici I atîta grabă nu e nevoie,
ci să lase oamenii sa se spele şi Be mai schimb(\ Măsură cu privirea un tabac mai zdren-ros şi-i spuse lui
Licsandru :
— Dă-mi mie cinci oameni de-ai dumitale, frate, nădăj-licsc să vă aducem noi ceva cămf şi şi
opinci.
Se duse cu oamenii prin Dobroteasa şi pe la bariera Vita-dui unde ştia nişte prăvălii cu tot soiul de
marfă de îm-răcăminte şi încălţăminte ; opincării, pinzarli, abag(TÌi cu fiibune. Mai toţi micii negustori
de pe aci erau trup şi suflet «itru revoluţie, şi aflind ce s-a întîmplat, după cc se sfătui oată bariera cîteva
clipe, dădură sumedenie de carnati, «imene şi opinci, care sosiră la timp la tăbăcăric.
Axente Sever n-a venit cu ele, ci se dusese la altă fabrică, "Iar trimisese vorbă lui Licsandru să
aştepte lini*;^!!! envint de . el, ca nu e nevoie să se pxipcasca. .
I
''"'^lirau i o \ \ grămădiţi în curtea cît un bărăgan, ciad se ivi poattá Gligore Hergă de la Piatra,
aproape alergînd, su-fiind cam greu, căci era prea mar(^ ca să tină atîta goană. Sosise în ajun în Bucureşti, la
frate-său. că tot aşteptase zadarnic să treacă pe la ei revoluţia de la Islaz, Nu-l mai rabiase inima şi venise s-
o vadă cu ochii lui pe cea din Bucureşti.
Li ml Cînd îl văzu de departe pe frate-său, care era cu capul §i
camfcu umerii peste mulţime, îi strigă din fugă : eritj
391
— Se ridică norodu, Licsandre. Se ridică norodu... ce faceţi ? bis
 — Bine că venişi, neică, taman vream să trimit pe cine\ Lu să te
cheme. O să avem dă furcă azi. vlr
Oamenii se uitau cu un fel de mirare înspăimîntatâ acest al doilea
uriaş care venea în mijlocul lor, al treilea cîi se gîndeau la familia lui
Licsandru, la Licsandra pe care ştiau mai, mai cît cei doi fraţi de voinică.
De la sala Momolo", Lăcusteanu a plecat — înjurînd gura mare pe
proprietarii în care-şi pusese speranţele ] toate de boier de rangul doi —
întins spre Ipcul unde ştiai sunt adunaţi marele ban Alecu Filipescu-Vulpe,
logofăt Cantacuzino şi ceilalţi, adică la bătrînul Lenş, în frumoa lui casă de
pe Podu Mogoşoaiei, din mahalaua Manea Brutar
Se urcă într-o birjă şi, ocolind pe din jos de temeliile care se înalţă zi
de zi teatrul, pe după biserica Kretzules< ieşi pe uliţa Luterană în sus, pînă
pe Podu Mogoşoaiei. Cî birja a intrat în curte la Lenş, sări înainte ca ea să
oprească, împinse zgomotos uşile şi strigă :
— Colonelul Odobescu vă pofteşte la palat* să alcăti guvernul. I
Vulpe, care a uitat de surpătura, se scoală grăbit. I
— Acuşi, acuşi... Şi se întoarce către Cantacuzino : î repede, că ne-o
ia Furtună înainte... E mort după căirr.-f cămie.
Cantacuzino îşi potriveşte tulburat redingota, destul e îngustă,
gulerul cam ţeapăn.
— Mi se pare că, din păcate, la căimăcămie se gînde;e| şi Odobescu,
în micul ceardac,, pînă trag caleştile lor la scară, marle| logofăt îl
întreabă scurt pe tînărul Lenş :
— Ai Proclamaţia către ţară ? Arzul către sultan îl Lenş scoate
surîzînd Proclamaţia şi scrisoarea plină le|
ploconeli către sultan :
— Uită-le ! Le-am scris aşa cum mi-aţi spus aseară. Dar cînd să iasă
pe Podu Mogoşoaiei, înghesuiala e rî
de mare, birjele şi caretele merg în aşa neorînduială, î. celei trei
căleşti ale lor se încurcă. Leneş pune mîna în cefs vizitiului:
Dobitocule, fâ-ţi loc ! Fă-ţi loc, că te împuşc]
392
 ve
f
ac m

i
Abia ajung pînă Cişmeaua Roşie, dar maî departe spre^ iserica Albă
nu pot trece. Ocolesc la dreapta, spre biserica luterană. C:nd ajung aci, iar
ie încurcă drumul carele cara in de la piaţă, din jurul bisericii Kretzulescu,
căci azi e îmbăta, zi de tîrg. Ti^ebuie să aştepte să treacă trei braşo-^énce
încărcate cu zarzavat rămas nevîndut, care le taie jreoi calea. Cu o
săptămină înainte, im ţărănoi care ar fi ■jncurcat cu carul lui drumul unei
căleşti boiereşti ar fi fo^ ~)lesnit de vizitiul acesteia cu biciul, să-i sîngereze
faţa... Dar gkicum e greu, e revoluţie. Pierd aici aproape un ceas, că îa ^'aţa
palatului e mare îmbulzeală de curioşi, deocamdată. ^ în clipa asta
începe să sune puternic, într-o dungă, clo-B[)otul cel mare al Mitropoliei.
Boierii se sperie şi stăruie «Imereu, izbutind s-o ia la stìnga,- Dar nu pot
ajunge mai ^departe de poarta casei baş-boierului lordache Filipescu. Dru-
wjmul spre Podu Mogoşoai-ei este iar închis acum de mulţimea t^care
înconjoară din toate părţile palatul. Alături, pe Podu Mo-;l^lgoşoaiei e casa
cea mare a lui Cantacuzino. Se-îndreaptă pe âlîos într-acolo, măcar să se
pună la adăpost. Hi ìntime timp, poporul bucureştean începuse să se
mişte de-a
binelea.
J ^Acasă la Ana Ipătescu, cu care unii cred că are legătură li de
"rudenie, Nicu Golescu sosise în goana cailor, căci ca de fctfobîoei caleaşca
lui îl aştepta în curtea palatului. Ocolise pe I Batiste spre mahalaua
Caimatei, sărise din trăsură şi intrase jbl d în fugă în curtea cu boltă de viţă,
la marchiza din mijloc,
tunde locuia Nicolae Ipătescu. eşi — Ana... totul e pierdirt...
Guvernul a fost arestuit Se Odobescu şi Solomon... Am crezut în prima
clipă că putem face ceva... Dar e de prisos... Oraşul nu se mişcă ! Dar, în-
frigurat, aci el se înşeM. Oraşul se mişca, dar se mişca încet, e drept.
 Femeia cu ochii mari, obosiţi de obicei, care este în stare să se
aprindă într-o clipă, ca aburii explozivi, îşi muşcă buza de jos şi îi pune
liniştită mîna pe braţ. Ar vrea să-1 vadă mai întîi liniştit pe omul acesta care
suflă greu şi are privirea rătăcită.
— Totul poate fi recîştîgat. Linişteşte-te puţin, apoi fugi repede la
Axente Sever. ■ — Mi-e teamă că e prea t-îrziu, Ana.,. Trebuie să
mergem m.. la consulat.
îl
m
iceâ
393
1

m
TOCMAI IN CLIPA ACEEA SE AUDE VUIETUL ADINE, IMENS» TALIE, AL
CLOPOTULUI CEL MARC
— ASCULTA, ASTA E CHIAI CCLUPA LUI, NU PO^it AXENTE SEVER A şi AFLAT
DE BUNA SEAMFT.
DAR NICOLAE GOLESCU ÎNCĂ NU POATE ASCULTA LINIŞTI DESFĂCUT
LEGĂTURA DE LA GIT, CA SA RĂSUFLE TN VOIE : ^ ANA, CE VA FI 7 CE NE FACEM ?
IQ OCHII MARI AI TINEREI femei PUPILE O FLACĂRA, IAR P&RV! EI CRANIU,
GREU, ARC TN EL REFLEXE DE JERATIC
IL ARESTUIM PE ODOBESCU, U ZYLRLIM in ICI]ADLT& li SOLDTHON. ASTA
VOM FACE.
NICOLAD GOLESCU ASCULTĂ ŞI NU PRICEPE. ASTEA I sr nnr TI^ CRURI DE
NEAJUNS, CA TN VIS.
— DAR ACUM 7 CE FACEM IN CLIPA ASTA, ANA 7
— MERGEM LA PALAT... O CREDE NEBUNĂ, DAR VEDE CĂ PUNE PE UMERI
UN BARIZ 4|
MĂTASE SPUMOASĂ, NEAGRĂ. ARC IN EA CEVA DLNTR-O DALIE MART GREA,
FUMURIE. \ . ^
— AI CALEAŞCA JOS ? " GOLESCU RIDICĂ DIN UMERI ŞI DĂ DIN CAP
AFIRMATIV, INTR-ILI
 GEST CONTRADICTORIU, CĂCI NU MAI C STĂPÎN PO EL ÎNSUŞI.
CÎNG AJUNG LA POARTA CU ULUCI, DE STINGHII, EA SMULGE stal r.UL
TRICOLOR, CARE DE O SĂPTĂMÎHĂ STRĂJUIA ACOLO, BIRUITOR.
— CAUTĂ-ŢI O BIRJĂ, IASĂ-MI MIC CALEAŞCA, ŞI MERGI REPED LA AXENTE
SEVER, TREBUIE SĂ TE VEZI CU EL NEINTIRZIAT... AFLĂ € MĂSURI AU LUAT...
TREBUIE SĂ VIE CU TABACII CIT MAI CURTND.
EL A OPRIT NEDUMERIT O BIIJĂ, DAR ÎNAINTE DE A SE URCA, AUD VOCEA
PĂTRUNZĂTOARE A TINEREI FEMEI, CARE FÎLFÎIC IN CALEAŞC STEAGUL CĂTRE UN
GRUP DC TRECĂTORI.
— LA PALAT... LA PALAT...
EI ÎNTORC CAPUL DUPĂ EA u VĂD PÎNĂ depai te, lu picioui IN CALEAŞCA,
ŢINÎND STEAGUL CU BRAŢUL ÎNTINS. ALŢI ŞI ALŢI TRED TORI O priv4«C UIMIŢI, NU
AU ÎNŢELES LIMPEDE DESPRE CE E VORB DAR CÎND AUD IAR CLOPOTUL CEL MARE,
PRICEP CĂ SE PETREC LUCRU NEOBICINUITE.
IN DEALU MITROPOLIEI, TRECÎND PRIN DOSUL PALATULUI 1« BIBESCU,
DAMIAN, MITRU TABACU ŞI CU ALŢI CINCI FLRTAŢI D< LOR INTRASERĂ ÎNCĂ DE
ACUM O JUMĂTĂŢI* DE ORĂ TN ÎNGRĂDI CU ZĂBRELE A CLOPOTULUI CEL MARE, CA
hA-1 TRAGĂ. UN CĂJU-POTCAP PĂMINTIU, CU VIŢIOANE DE PĂR PĂIOS PESTE
URECHI, ^I,^^ GOSE LA EI FURIOS, CU br-nteU. son cf-r •
3iM
— Nu să poate să trageţi clopotul fără voie dă la căn-
ÎUarie. Mitru nu e om să se împiedice de un călugăr cu viţioa-ele
ieşite din potcapul tras peste urechi. — La o parte, părinte... că au arestuit
boierii guvernu ! — Da' ce, dumneavoastră nu înţelegeţi că nu e voie ? ti
călugărul furios dăduse să ia din mîna lui Damian frîn-.;hia cea groasă.
Acesta îi pusese mîna cealaltă în piept :
— La o parte, părinte, la o parte, că daca nu, zbori şi (umneata la vale
după potcap ! Căci, de smucitură, potcapul Icăzuse şi se rostogolise la vale.
' Şi clopotul vuia mereu, rar, gros, imens, adînc, umplînd ^ *u fiinţa
lui văzduhul. Fu un fior prelung şi greu care cu-oraşul de la un capăt la
altul.

1
 ■^Atunci se ivi din vale, dinspre biserica Sfîntu Nicolae din
HUţănie, o ceată de ţigani în frtmte cu Filaret Mustea, care fusese alaltăieri
slobozit din temniţă printr-o poruncă nein-ziată a lui Boliiac. Trecură
porţile mici de lemn lîngă sche-g||iiiria de bîrne a clopotului şi începură să
se roage de Mitru, care smucea răsucindu-se de una din frînghii :
— Lăsaţi-mă şi pă mine, oameni buni, să trag clopotul ăsta ca să-1
auză şi robii care au fost... Să-1 auză şi ţiganii mei.
— Lasă, neîculifă, că-1 aud ei şi cum îl tragem noi, îi spuse Mitru
rîzînd.
— Nu, nu, îl aude altfel cînd oi trage-şi io dă frînghie. CĂ io am fost la
ognă, să-1 auză, să viş să lupte pentru ca SĂ nu mai fim iar robi. Să- să
umple inima dă mînie în ei...
Pretutindeni lumea iese la porţi şi treptat uliţele şi podurile sunt
înţesate de trecători, care vor să ştie ce s-a întîmplat.
li W *
de-a
idirei Axente Sever aflase despre arestarea guvernului de la ^
tînărul Costache Florescu, cel care sărise de pe balconul pa-
Ilatului şi de acolo venise întins la el, la şcoală. El vestise prin Ştefan
Turnavitu pe Licsandru Hergă să-şi adune oamenii şi să-şi trimită echipa la
clopotul Mitropoliei, apoi se 395
dusese el însuşi să vadă în ce chip au mers lucrurile cu tabacii, întors
acasă, îi găsi pe Dorcea, Scarlat Turnavitu şi Deivos- Pe cel dintîi il trimise
să ridice calfele de măcelări Cînd sosi Nicolae Golescu, dascălul greoi era
plecat aproape un sfert de ceas. Se linişti văzind zorul celor do ai şi lui
Deivos şi Scarlat birja lui, ca Turnavitu sa ajun mc: i jpede, în goană, la
Obor, la Tudor Fărşerot îndemne să vie negreşit cu negustorîmca de la
bai;..a . gului din Afară.
Birja lor se întîlni în di'um cu trăsura în care Ana în tescu, în
i>icioare, cu steagul In mină, cu faţa aprinsa, ^ bătea străzile Bucureştilor
strigind mereu :
— Săriţi, că au arestuit guvernul... La palat... La p.
 Cele două trăsuri se opriră o clipă una lîngă alta * vos îi putu spune
că Nicolae Golescu a ajuns ^l ver, că Dorcea a plecat să ridice calfele d*
Scaune. Apoi trăsurile porniră mai departe, fiecare pe al uli^ă.
di]
Acum trăsura Anei Ipătescu aleargă pe Podu Calicilor !ft sus. Unde
vede pilcuri mai mari de oameni ieşiţi in uliţă, &k se întoarce şi îi îndeamnă
atrigînd : |
— La palat... La palat...
Apar şi uTiele feţe boiereşti pe la ferestre şi în sacnn--U, apar
negustori şi vînzători în pragul prăvăliilor, pe caic ÎS închid apoi
numaidecît.
— La palat... Reacţioni-ini a.i aru^ua. L i u /c/i.!. riu. Glasul i^a obosit şi i s-a
uscat cerul gurii.
E miezuLzilei şi cerul dogoreşte. Lumea scoasă pe la poai'U clopotul
Mitropoliei'şi de zvonurile de la vecin la vecîr
parcă o aşteaptă. Un mămular o petrece cu ochii şi se i :i
cătră vecinul Iui :
— Vezi, Tri^că ? D-aia sună clopotu Mitropoliei... Ha şi noi...
Cînd a ajuns în Obor, Dfeivos a găsit ca la cinci sute D) o^.m-ni
adunaţi pe maidanul din faţa prăvăliei Fărşerotului I)" cum auziseră
clopotul Mitrc^oliei, căruia îi răspundeai raereu cele de la Sfintu loan Moşi,
puseseră obloane la prâ
396
/ălii şi se adunaseră în faţa prăvăliei căldărarulni. Numai că [el,
încăpăţînat şi morocănos, nu vrea să se mişte, şi pace. 2ă el nu merge să dea
ochi iar cu huiduma de Ulumea'nu şi :u acsizai'ii lui Deivos 1-a lămurit însă
numaidecît că acum a lată rău, că a fost „arestuit" tot guvernul, că Axente
Sever îi trimite vorbă să vie negreşit cu ai lui la palat. Şi aşa s-a pus în
mişcai^e negustorirnea oboreană. Au plecat cam cinci 'sute de inşi. Au luat
în lung Podu Tîrguiui din Afară, căci .au ocolit pe la Sfîntu Gheorghe, alt
drum de-a dreptul spre palat nemaifiind, şi nu puteau încurca oamenii pe
uliţe întortocheate, înfundate. Mergea încruntat moşneagul în frunte.
Alături de el păşea cu faţa conabie ginerele lui, Tase chiristigiul, fîlfîind
steagul tricolor. Prin dreptul bisericii Sfinţilor se făcuseră poate două mii
de oameni. Au luat-o pe uliţa Lipscanilor şi de acolo pe Podu Mogoşoaiei,
strigînd mereu : „Moarte vînzătorilor", „La paiaaat..."
ec
Printre Scaunele de măcelărie din Piaţa Mare, trecînd în goană
podişca de peste Bucureştioara, goneşte o caleaşca împrăştiind mulţimea
de cumpărători. In picioare,' sprijinită de steagul tricolor. Ana Ipătescu
strigă cu o voce caldă, pătrunzătoare :
" — La palat, fraţilor... cu topoarele^., cu cuţitele... că reacţionarii au
arestuit guvernu,
I fk Măcelarii sc opresc, se întorc spre ea. Un flăcău cu ochii albaştri
şi mustaţa băţoasă, ca paiul, nu pricepe. Strigă după ea :
— Cum l-au arestuit ? Cine ?
Dar caleaşca şi-a făcut iar loc şi Ana Ipătescu nu are timp să dea
lămuriri. Strigă numai în treacăt :
— La palat, la palat, cu topoarele...
Zane şi Bolintineanu, care veneau dinspre cafeneaua turcească de l-
îngă Dîmboviţa, s-au agăţat de scările caleştii, în dreapta şi în stìnga ei.
Ana Ipătescu a trecut pe podul de piatră spre Domniţa Bălaşa, apoi a
ocolit pe lîngă biserica Antim, tot în goana trăsurii, tot cu steagul înălţat,
chemînd poporul la luptă, A răguşit. îi e gura parcă arsă. Trece Dîmboviţa
pe podul Cilibiului, la Mihai-Vodă. A- luat de la una dinti'e femeile, care,
chircite jos, vînd vişine lîngă parmalîcul podului de lemn, o cană de vişine.
Le gustă, carnea e acrişoară şi dulce;
I
gustă şi cei doi prieteni, Bolintineanu şi Zane, în timp ce vizitiul
aşteaptă să-şi facă loc printre căleşti şi căruţe. Freamătă de nerăbdare. La
capătul podului sunt fel de fel de vînzători. Cîţiva îmbrăcaţi cu nădragi de
şiac şi cu pieptare tot de şiac. îi cunoaşte : sunt din Ciorogîrla, fac şi
negustorie. Au căruţele de felul boaitelor, cu dricul înalt şi deasupra pusă
încă un fel de colivie de lemn cît toată căruţa. Aduc la piaţă păsări de
vînzare.
— Unde sunt ai voştri ? Lăsaţi marfa în paza unuia, a femeilor, şi
veniţi la palat... Au arestuit ciocoii guvernul ! le strigă Bolintineanu care îi
cunoaşte, căci sunt de pe la el de-acasă.
Oamenii au înţeles. A rămas să păzească cele cinci boaite cu dricul
înalt, cu boii dejugaţi, un bărbat pletos, cu o căciu* liţă ca o jumătate de
potcap şi cîteva femei.
S-a făcut loc şi trăsura urcă acum rîpa către mînăstirea Sfîntu loan de
lîngă casa cea mare a ,.banului bătrîn". E sîmbătă şi prăvăliile de la uliţă, ale
mînăstirii, sunt pline de muşterii. Nişte flăcăi, cu cămăşile lungi, de pînză
cu rîuri de arnici, lăsate peste izmenele lungi ca nişte burlane, încinşi cu
bete cu mărgele peste cămăşi, încearcă pălării mari cît roata plugului, la o
prăvălie. Cînd s-a oprit trăsura şi femeia frumoasă a început să cheme
lumea, s-o îndemne, au alergat cei dintîi.
— Haideţi cu toţii la palat... Ticăloşii dc reacţionari arestuit
guvernul...
— Hei, d-aia sună aşa clopotu Mitropoliei... se dumireşte negustorul.
într-o clipă s-au adunat în jurul trăsurii alţii şî alţii. Vîn-zătorii au
ridicat marfa de pe şatre, au închis în grabă obloanele prăvăliilor şi sc duc şi
ei după trăsura cu steag. (
— Jupine, noi am plecat.
Iată, sunt acum cîteva sule dc oameni în jurul femeii tinere care ţine
steagul întins. Părul i s-a desprins, faţa, înflorită de arşiţă şi mînie, îi dă o
frumuseţe nepămîntească.
De aci, caleaşca nu mai poate merge decît la pas. Dinspre viranoaua
cea marc, unde a fost Hanul lui Constantin, vin zeci şi sute de oameni.
Dealtfel, de pe toate uliţele unde a picat în goană chemarea ei sc adună
oamenii spre palat ca sìngole spre inimă, umplînd Podu Mogoşoaiei.
Cei treizeci de paşi pînă la mînăsth'ea Zlătari îi face trăsura greu,
chiar mergind la pas. Prăvăliile zarafilor din jurul ei sunt închise.
Negustorii aşteaptă cu zeci de steaguri în
 398 ai
ir
J
faţa caselor cam dărăpănate, cu două caturi, care înconjoară biserica
şi sunt, ca şi la mînăstirea de peste drum, proprietatea ei. Pornesc toţi,
bărbaţi, femei, copii, după trăsura înecată parcă in mulţime şi dusă de ea ca
de o apă. Pornesc şi iaurgiii, şi vînzătorii de cireşe, şi turcii cu braga rece.
Chipurile, unii gîndesc că se poate face vînzare bună cu asemenea prilejuri.
Nu, nu-ţi^fură marfa... Nu e timp s-o fure, că se vinde repede.
Mulţimea curge revărsată în sus pe Podu Mogoşoaiei. Ră-mîn încet în
urmă, pe stìnga, casa Darvari, galbenă ca şo-franul, după ea — înapoia
prăvăliilor mici de la uliţă şi despărţită de ele prin borne cu lanţuri, în fund
— casa baronului Meitani, bancherul cămătar ; pe dreapta, lasă casele Fili-
Ipeştilor, biserica Doamnei, casa din colţ a lui Greceanu, şi peste
drum de ea casele Corbenilor. Au ajuns la biserica Sărindari. E mare, veche
şi cam dărăpănată. Peste drum de ea s^nt casele lui Slătineanu, cu
cofetăria, prăvăliile şi sala ^ de bal. De la ferestrele de şus ale casei mari, de
care se ^ apropie, casa lui Mihalache Ghica, unde au locuit vreo tr^i h
domnitori, priveşte lumea ciucure, în jurul nepoatei lui, Calli Uopi Ghic-a,
„logovîpera", sora lui Băl-Ceaui^escu, gura rea ^ a Bucureştilor, nelipsită
din sacnacsiu, în asemenea împre-f- jurări. De la casa Cocorăscu, de pe
stìnga, alte zeci de privi-' tori. Nimeni nu mai poate rămîne locului, căci e
tîrît de valurile mulţimii. Sunt acum mii şi mii de oameni. Au trecut de casa
joasă şi mare cu grădină a Oteteleşeanului, ai^endaşul ocnelor de sare. Au
ajuns din urmă ceata nesfîrşită a obore-nilor, care aşteaptă să-şi facă loc,
dar pînă atunci au năvălit acum pe binaua Teatrului Naţional, care e in
construcţie.
— Ghiţă, săi la cărămizi... că sînt bune... Şi tu, mă, n-auzi,
Cristache ? Născătoarea ta... ia cărămizi ! ^
Acum iau şi alţii, iau mai toţi. Cel care-i îndeamnă pe ai lui e finul şi
nepotul căldărarului, cel cu cap de şobolan, brutarul Trică. Nici n-a avut
timp să se scuture de făină. Ginerii şi feciorii caută să-1 apere pe Tudor să
nu-1 strivească mulţimea.
Cărămizile le-au luat degeaba. Dincolo de biserica Kre-tzuleSCu nu
mai poate trece nimeni. Podu Mogoşoaiei e plin, plină e şi curtea cea mare
ca un maidan dintre Palatul Administrativ şi Vornicie, casa galbenă ca
dovleacul.
Pe capra trăsurii în care e Ana Ipătescu s-au suit totuşi vreo doi
oboreni, Tase chiristigiul cu steagul şi, fireşte, Trică. Brutarul s-a aşezat la
spate cu două cărămizi la subsuoară ca DOUĂ PLIFRF. AR msd VREA si SE URCE
UN fUcfiu CU O PATA R ca O ARSURI INTR-UN OBRFIZ FNUNOA CA DE FATA, care
DEASUPRA CAPULUI O BARDL DE TEALAR, DE ASERACNT UN L!R:^VR* GRAS,
mustâcic35, B&LAN, CU SURTIK DE MOUHAIR, CARE FLUV DEASUPRA CAPUJUÎ O
CÎRPD ROŞIE, CĂ N-A AVUT AUCC ^ Tp4fo3cu FILFÎIE MEREU STEAGUL TRICOLOR ŞT
CEI DE PE CA ^
Loc... LOC... FACEŢI loc... VINE STEAGU... VINE stta:. G:\ I, DAR U SE FACE LOC.
NU POATE sl TREACĂ INSĂ DECÎT TRI AURA. CEILALŢI CARE ORMATS CALEAŞCA,
SPUNÎND cft SUNT CU SUTE ŞI SUTE, RIMIN ÎN URM*. ÎNTRE HOTELUL LUI BROFL şi
TEME TEATRULUI NAŢIONAL. S-A RIDICAT DEASUPRA MULŢIMII UN B;i< .
PENTRU NUMELE PREASFÎNTUÎUI, OAMENI BUNI, FACEŢI^N* LOC, CĂ IO AM
MAI OMORIT UN BOIER. SĂ SCĂPAM GUBEMU, CĂ R EL NE-A SCĂPAT PĂ NOI,
ŢÎŢFANII, DIN ROBIE... CĂ ROBI AR
UN SFERT DE CEAS I-A TREBUIT ANE! IPĂTC^U ŞI-CELOR O ^ ise INŞI, CARE-I
DES<^ID DRUMUL, »A AJUNGĂ IN CURTEA MĂJ ^. NITÂ CU BORNE ŞI LANŢURI,
CARE E '^^^-'ry n MARE I
LUME ŞI ÎN SUS PÎNĂ LA METOCUL t, i. CN^A )
XINO E TOATĂ ÎNCONJURATĂ DE MULŢIME, ŞT L»OI« AU Y(
SĂ ALCĂTUIASCĂ GUVERNUL, PRIVESC DEOCAMDATĂ de FLI FCRESTN DC L A
CATUL DE SXIS.
ĂTAAC \f^^rr[ ŞI CI. r^^tl T
M!^^ ^î-A FĂCUT LOC, PRIN i SĂ RĂZBEASCĂ ^
Ti TC OCUPAT DE SOLDA UMCLE LA I
TME POZIŢIE DE TRA; !N FAŢA LOR E UN GOL CA UIUIE U
 diu U { d SUNT OAR I
ATRU. PRINŢ!
AI.....SC DE PAZN... i.. . _ ^ j u s c la .
PC LIŞI ÎN ŞAPT
ANI DE MILITĂRIE ÎI PARALIZEAZĂ. Slii ÎNCRUCIŞATE PT
PIEP ;Ă EL SUNT TÎRGOVEŢI ţi FEMEI, A LUTTL ÎMPINS PLNĂ im şk UN
NIOMULAR CU MOSOARE DE AŢĂ ŞI PANGLLCUŢE. IATĂ CĂ AN<j IPĂTESCU URCĂ
PRIMELE TREPTE. OSTAŞII ÎŞI ÎNDREAPTĂ ARMEI ^^'^ EA. MULŢIMEA PARCĂ SE
DEZMETICEŞTE, DAR E TOT RECE.
— DAŢI IUREŞ, FRAŢILOR, SĂ oîi^'rln^ ftM^rrritf î 1 ?'
. restuit ticS'oşii DE REACŢIONAIi
^ar nu se mişcă nimeni. S-a întors iar r pre mulţime, cobori! două
trepte din cele pe care s-a uixat, şi privirea ei >^ a departe.
j— Cum puteţi să priviţi cu braţele încrucişate ? Nu e nici lini amină
de cînd subt Dealu Filaretului douăzeci de mii fM i . i ' ; i aţi jurat să apăraţi
Constituţia cu viaţa voastră, L :um priviţi liniştiţi cum vi-o răpesc douăzeci
de ticăloşi ?
Îfrînge de durere, ochii mari strălucesc de patimă şi du-e, e înl are
continuă şi necontenit privirea ei cu-
t/'^ totul iu.uţimea care o urmăreşte uimită şi mută. Co-Lfă iar tn '
Vine lîngă cei din faţă : Cum puteţi sta ? Ah, en - ndră că sunt româncă... îi
curgeau lacrimi obraji. Oamenii însă au parcă ochii îngheţaţi. Ea tresare
ignată : Şi acum ?
Se urcă iar pe trepte, voinică, sprintenă, mlădioasă. îşi mh3, privirea
cu dispreţ peste ei toţi, de la dreapta spre iga.
•— Şi acum, pe cîmpul libertăţii voastre pasc iar rîmă-5 'aptele
crud, vitejia voastră s-a şi trezit de marţi
îfe :._i-i^ătă...
4 Prin drc
;1 bl: alicii Caimatei trece o mare ceată de flă-piele, cu C i te " două
cuţite mari în tecile lor ale cniar în fote. In mîini "au satire şi topoare. Vin
iuci/al Bucureştioarei, de la Scaunele de dincolo de p: ' ^
 ------ge cu pasiil lui greoi, cu ceafa bălană, c;^..-
.jstantin Dorcea.
:n papuci şi cămaşa înflorată cu arnici lămu-0 vecl:-u săi. toti
gabroveni, cu şalvari găietanaţi c .
■ eţi băieţii din Scaune. Noi le vindem cuţitele şi sa-\.. Di apoi
nevesti-sii : Chiv* ate-mi repede
cu cuiig de fier... Şi strigă după cti am Scaune, care :uai ocolesc pe
subt duzii cei mari, de la colţul maidanului, .r - ' acuşi, vin si io, fraţilor.
j^-i.gă cărămidăriile de la Car^-^'^-^ra, tabacii, care veneau E pe uliţa
Colţei, cu Axente S . in frunte, s-au întîlnit U flăcăii din Scaune. Să tot fie
împreună şase-şapte sute. Pe e lături sunt cu topoare şi puşti Licsandru
Hergă, Mitru şi )amian, care au lăsat pe Fănică Teică la clopotul cel mare.
401
■I
Sunt parcă puţini, dar Axente Sever socoate că ăştia su nădejdea
revoluţiei.
— Dacă soldaţii trag ? întrebă profesorul Dorcea, car gîfîie de
căldură, gras cum e, polrivindu-şi pasul cu al 1 Axente... Ce facei:o. ?
Dax' acesta se miră, cu fruntea lui înaltă, ascetică :
— Apoi, frate, ei au, după cîte ştiu eu, vreo patru-cin( sute de
oameni, dară, pmule, tot ce pot să tragă sunt cin^ sute de focuri că, pricepi
tu, nu mai pot să încarce a doui oară puştile lor, că n-o să le dăm timp. Dacă
omoară cin sute dintre noi, ăilalţi o să-i culce în tină şi or să-i calce
picioare... c : \ miile astea de oameni ce-or păzi ?
S-au suit pe borne şi stau ca nişte cocostîrci într-un pi- ^ '"^ cior
Telegescu, Bolintineanu, căpitanul Teologu, Niţă Ma- ^^'^ gheru, cam la
patruzeci-cincizeci de paşi de intrarea palatu-lOi. Tocmai lîngă Vornicie,
pe o grămadă de moloz, sunt Bol |. lîac, arhimandritul loasaf Snagoveanu,
popa Dumitru, Stati Dobrovici cu fiul său Pană, profesorul Vasile
Maiorescu, dornici măcar să privească, dacă nu pot răzbi mai în faţă ! /
în timp ce era cu spatele spre intrare. Ana Ipătescu veH«^iti^ că toată
lumea priveşte deasupra ei spre o fereastră, um se pare că s-a ivit cineva.
Coboară şi ea treptele, ca să va< mai bine. La fereastră sunt Eliade şi
Odobescu. Coloneii care se vede că doreşte mai întîi să împace poporul,
înainfl^l de orice propunere, se apleacă pe fereastră şi strigă lui Sol(iH mon,
care era între soldaţii lui pe peronul palatului : J^M
— Solomon, la stìnga ! mj^È
— Şi eu ? întreba polcovnicul nedumerit. W^È
— Şi dumneata. 1^1 Mai mult nu se poate auzi, căci mulţimea a
început
huiduiciscă din nou. Se aude doar un strigăt pe deasupra hul^J
■igat pe aeasupi duielilor, venit tocmai dinspre Vornicie, aşa de
crăpat, de parcă s-ar fi spart o tobă şi toţi au întors capetele spre e].
— Trădătorule... ne-ai vîndut iar. Te-ai dat cu golanii, cu desculţii.
Ptiu... ptiu... şi scuipa parcă şi cu mîna, apoi iai ameninţa cu pumnul strîns
pe Odobescu. ţi
Atîta îndrăzneală uimi lumea, care întoarse capul spre ce ce strigase.
Era jnaiorul Lăcusteanu, care nu mai putea răzbi în palat.
Telegescu, cînd îl văzu lămurit, îl recunoscu şi strigă ;
402
re
pe
i
ruto
I
Puneţi mîna pc ticălosul aia. puneţi mina pc cl... Şl să-şi facă loc intr-
acolo. Dar ca bun cunoscător al lo-li, Lăcusteanu izbuti să ajungă indată
după grajduri^ şi «asă pe o mică poartă lîngă buserica Luterană. Telegescu
Jsc lăsă însă şi-1 ajunse împreună cu alţii, intre care şi Ion tianu, care privea
şi el de lîngă Vornicie. Lăcu.steanu, raz-i lingă biserica Luterană, tocmai se
urcase intr-o birjă, ^ însă nu putea să-şi facă loc. Mulţimea se ţinea după el.
imb de furie, se apăra cu sabia scoasă. Un tinăr slab, cu chile mari, încercă
să i-o prindă, însă maiorul o smuci idu-i degotele. Telegescu îi trînti doi
pumni în cap nau-du-1 o clipă şi puţind astfel să-i prindă sabia de garda,
mai sărit vreo cîţiva tineri, fraţii Florescu, Ion Bălăceanu on Brătianu i-a
prins cealaUă mină ; au pornit cu el spre rnicia oraşului, dar ocolind pc la
Cişmeaua Roşie, in timp Telegescu s-a întors iar în curtea palatului, în
dreptul locuinţei maiorului, pe Podu Mogoşoaiei, au it însă cu puştile
întinse cei doi soldaţi care făceau de scriu la el acasă, şi'l-au scăpat.
întors în sala cea mare din nou. unde-l aştepta îngrijc»rat tropolitul
şi ofiţerii lui, colonelul Odobescu nu spuse o rbă şi începu să se plimbe cu
paşi care zguduiau podeaua, ezuse că, odată puterea cucerită cu soldaţii, va
avea lîngă ascultător cum fusese din timpuri uitate, şi norodul. Strîn-a
dinţii de i se vedeau muşchii puternici ai fălcilor cu două lemotoace în
obrajii mari, palizi, şi i se strîmba mustaţa ►antă. Se întreba frămîntat care
va fi dezlegarea. Un fior ce îl pătrunse ca un mucegai umed. ,.Se lasă cu
moarte", i spuse de cîteva ori în gînd. repetîndu-şi o vorbă din răz-)i. Ştia că
toată lumea îi pîndeşte privirea, că ofiţerii aş-aptă hotărîrea lui. Dar nîi
vedea nimic de făcut, decît o •zistenţă disperată. îşi dădu seama că începe,
o luptă pc- viaţă pe moaite.
Afară lumea parcă obosise din nou. Trecuse de mult de lămiază şi
soarele dogorea puternic, străbătînd şi mai supă-Titor prin unii nori
albicioşi care treceau din cînd în cînd
.a
403
acoperindu-l. Soldaţii stau neihişcaţi la mar^iaca poi* şi în jurul
palatului, cu armele parcă înţepenite în Ana Ipătescu fierbe de mînie,
văzind mulţimea intii de'privirile aspre ale soldaţilor, de mîinile lor
încleştate arme.
— Fraţilor... Vremea trece... Gîndiţi-vă că prinşii -sus... în mîna
trădătorilor... Aşteaptă sus fraţii noştri, brii Guvernului provizoriu...
Bălcescu, Alecu Golescu, ^cru... Apoi întreabă, arătînd cu un soi de
strimbături silă şi mînie, puştile întinse : Ah, vă sperie acum puştile adj
întoarse spre voi ? îi priveşte pe cei mulţi cu o îndîrjită rere, cu un fel de
deznădejde întoarsă şi glasul ei înfiol Dar nu au despoţii atîtea puşti ca să
poată doborî pe t^ti însetaţi de libertate.,.
 Mulţimea ascultă încremenită, căzută parcă în gol. rodul e ca o
mitralie încărcată, gata să explodeze. îi lips parcă numai scìntela
începătoare, izbitura care aprinde ca
Anà Ipătescu îşi loveşte privirea de un bărbat tînăr, b legat, care stă
cu mîinile încrucişate la piept, deasupra u brîu lat în care sunt înfipte două
pistoale. E Simion al Fi lui, de la Zăvoiu Dihorului, în portul lui de arnăut
de paz^ la Eforie. A fost cu revoluţia, a bătut, el, toba libertăţii Vadu Rău,
dar acum e altceva. Şi-a tot spus că fraţii lui sun de partea ceastălaltă, dar,
hotărît, şapte ani de militărie i intrat în sînge şi cînd îi vede aci pe foştii lui
ofiţeri, pe lîr care, cînd trece pe uliţă, simte un fior, nu mai are voii: Sunt
ofiţerii lui, nu se poate. Stă aşa băţos, cu nasul maro vînt. Ana Ipătescu vine
spre el şi-1 întreabă brusc, prin : prindere, cu glasul obosit, uşor îngroşat :
— Dumneata ce eşti ?
Simion nu pricepe şi răspunde fudul :
— Paznic dă noapte la Eforie... ^ Ea îl măsoară cu un rînjet amar, cu
ochii ei frumoşi iplm
de scîntei : 1||
— Te întrebam dacă eşti bărbat sau mămăligă... Lumea rìde. Simion
se întoarce întărîtat, să vadă CÎB
rìde, dar în clipa asta ea îi smulge unul din pistoale. Constată zăpăcit,
ruşinat, cu necaz :
— Eee... Mi-ai luat pistolu ? Lumea iar rìde de necazul lui ; el se
întoarce din nou'ş
mai întărîtat. Trică brutarul se înalţă în vîrf ul picioarelor şi | turteşte
pe la spate, cu o palmă, fesul alb de arnăut. Lume? rìde şi mai tare. Ana
Ipătescu i-a smuls, în această clipă, cii^

I
404

f
caută furios, pe cei ce rîd, şi al doilea pistol, lăsîndu-1 •nac în rîs'^tele
mulţimii Ap^i îl întreabă, cu acelaşi dez-t amar :
 — La cc-ţi foloseşte dacă nu le ţii în slujba poporului ? Cine e mai
uimit însă e Trică bn.îtarul, care descoperă arnăutul ăsta fudul pe
unterofitirul Sin al Firului, cel
a nenorocit-o pe cumnata lui. Măria mic? Nu-1 mai slă-ijte din ochi,
hotărît să-1 dea pe mîna oborcnilor. Ana Ipn^'^'î^n riHirn deasupra capului
pistolul din dro^jn^a. jf (l i i d pc e moale cu ţeava în j^s
— Fratj'or, daţi iureş să eliberăm guvernuL,. Moarte vîn-1 ' orilor !
Muttinr a, după Voia bună de adineauri, s-a mai dezghe-se aud
strigăte de îndemn :
— Jos cu tilharii... Să mergem, fm^r-- ' Se înmrajează unii pe alţii,
întăni. .
rgem !... Moarte vînzătorilor ! I n timpu! acesta, ca un riu umflat de
ploi. care se revnrsă tabacii şi flăcăii din Scaun< i,
iiu^i ca puşti, pistoale, topoare, cufue iaic, sau^^^ pară în mulţime,
despicînd-o furtun^ sandru Hergă, Mitru, Damian, L : . . ...'...wo.c c.a
4'fl\r^r,H. Toma şi ţiganul scos de la ocnă, Mustea, care V^^-^
e tăiat copacii în pădure, învălmăşiţi cu lolescu, Axente Sever, Dorcea
şi alţii răzbesc şi r i r ' toţi cei care de \ .1 ui^iişor. Nicu Golescu, c^re s-a
oameni h ^ -'-cfă arătînd fc
-bit cu toţii în faţă u^^"* cînd o vedo pp A
cu o : ,
Ă Ci suni i i . , . 1 aupă lalai lur, D,
— Ana, Ar.a, ce faci ?
ara femeie se întoarce o clipă, apoi, ca un ^ Uitaşi, spune mai mult în
şoaptă, dar cu 1
— Nu se află altă cale. .
Mulţimea e acuma caldă, prinsa »tul ; se strigă mereu Un to.-'.
^^urile : „Moarte vînzăturx...:... Moarte tilharilor...
/rr-^ ^ .:tutia../' Tabacii şi calfele nu mai pot fi opriţi.
405

■
 Ana Ipătescu vede asta şi înţelege că a sosit clipa. Cu tabacii
înfierbîntaţi nu'mai poate fi oprire. Totul durează cîteva clipe Femeia cu
plete negre acum îmbrăţişează cu privirea mulţimea şi înainte de a străbate
printre soldaţi, cu pistolul din mîna dreaptă ridicat deasupra capului, strigă
pâtrun zător :
— Aţi jurat ! După mine !^... Pentru libertate ! Licsandru Hergă, cu
făptura lui de uriaş, cu satirul mînă, Toma Panduru,' Damian Tabacu sunt
cei dintîi cartl năvălesc după ea pe trepte. Sus, fraţilor 1
■ ir )i,t dl oar
r 'i
r
I Ca
Se
iesî
Solomon făcuse cam din colţul palatului dinspre grajdur unde se
refugiase, un semn către ofiţerul bondoc de pe peron : să se tragă. Şi o
bubuitură, ruptă în bucăţi, plesneşt în urechi, zguduie văzduhul. Apoi e un
iureş peste zidul puştilor, întiiul rînd de năvălitori trecuse oarecum prin
surprindere, armele descărcate doborînd doar al doilea rînd din mulţime.
Cînd se risipeşte puţin fumul alb al puştilor, se văd ca ..^ prin ceaţă morţi şi
răniţi pe trepte. E o crîncenă învălmăşeala '^^^1 Soldaţii sunt repede
dezarmaţi de tabacii rămaşi afară. înlă-?^n untru sunt acum şi urca treptele
scării Ana Ipătescu, Licsan-^!^^ dru Hergă, Damian, Teică şi între alţii
Cătina, care a smuls5.^^J o puşcă unui soldat, Scarlat Turnavitu, cofetarul
Toma°|^J Gheorghe, care are o spangă, un sătean din Ciorogîrla, TricăB^
brutarul, care se ţine de Simion, dar a pus mîna şi pe o P^ŞcăjHl pe care o
scăpase din mîini un soldat lovit în cap de un satîn^j şi încă alţi zece-
doisprezece tabaci. Simion aleargă după AnilH Ipătescu, speriat că îşi poate
pierde pistoalele. S-au oprit toa^H buluc în pragul sălii de consiliu,
ameninţători. Apariţia lv^| i-a paralizat pe ofiţeri. Odobescu se înfioară şi
are o clipă V^M gînd să lupte ; dar de afară se aud strigăte : mjk
 — Moarte ucigaşilor !... Moarte nemernicilor ! .ri Ana Ipătescu simte
clipa şi, ca să evite o vărsare de sînglj I
de prisos, îi opreşte pe cei din spatele ei, fără să întoarcă însrjcJ capul
şi fără să mi^te pistolul ţintit asupra lui Odobescij^J
— Râmineţi... îh prag... pe trepte.
S-au oprit cei cinci-şase alături de ea, care îl ţintuieşte şi cu privirea
pe Odobescu. Are acum amîndouă pistoaleL întinse spre pieptul lui, căci
ştie că el hotărăşte viaţa ş moartea.
— Zvîrle sabia, ticălosule ! cuj Odobescu întreabă înfiorat, parcă
năucit : ; mas'
— Eu ? . *
3
Iíu poale continua, are o crispare de fiară q întregului e dintr-o dată
gata să dezlănţuie lupta, dar iarăşi pre-, căci simte apăsarea celor de afară.
A auzit salva de inte, nu mai aude nimic acum şi înţelege că soldaţii au
dezarmaţi : vede pistoalele întinse, puşca lui Cătina, tobele celor
dinlăunti^u, se uită la ofiţeri, ei se uită la el, iind ce să facă, aşteptînd
hotărîrea lili. El şovăie mereu, a asta e o vecinicic şi poate însemna
vecinicia pentru [latina, care e un fel de dandy poet, strigă, cu puşca me-i
întinsă către ofiţeri : ~ Zvîrliţi săbiile, nemernicilor ! ^ Se aud iar voci de
afară, care ii înspăîniîntă tot mai mult :
— Moai te ucigaşilor !... Au tras în fraţii lor !... Şi deodată Ana
Ipătescu strigă, scoasă din săi-ite :
— Haide odată, ucigaşule !... Ce vrei ? Să curgă iar rîuri sînge ?
Odobescu se frînge învins, aruncă cu un dispreţ crîncen î^bia pe
masă. Ofiţerii, cînd văd aceasta, îşi aruncă şi ei să-
. pe masă. Oamenii de pe trepte năvălesc acum şi pun mîna l ei
împingîndu-i spre peretele din funi jilginbrii guvernu-li au apărut
înghesuiţi în uşa încăperii unde erau arestaţi. Nu (lu parcă ce să creadă. De
afară vine un nou val de flăcăi <n Scaune şi săteni, care încep să-i lovească
pe ofiţeri, stri-|nd furioşi :
— Moarte ucigaşilor !...
 Cătina îi opreşte, aşezîndu-sc între ei şi ofiţeri :
— Ucigaşii sunt arcstuiţi...
Cu sabia în mînă, intră gata să lovească Magheru, dar ND îi vede pe
ofiţeri înşfăcaţi de tabaci, se opreşte rezemat 2 usciorul uşii cu chenar de
aur şi răsuflă adînc. Nu-i plac /enturîle stupide.
— Nu-i ucideţi, la judecată !...
Simion care, grijuliu să nu-şi piiirdă pistoalele, se ţinuse îai de Ana
Ipătescu şi trecuse cu întîiul val o întreabă, acum niştit, cînd vede că a
rămas locului, nemişcată ;
-— Iţi mai trebuiesc pistoalele... ?
Ea îl priveşte surîzînd, dar istovită :
— Nu... Şi i le dă.
I se pare năzdrăvan omul ăsta care a înfruntat atacul doar u gîndul la
pistoalele lui. Cade pe un scaun, cu coatele pe lasa marc de nuc. îşi sprijină
în miini fericită şi istovită
407
capul. Cind Nicolae Golescu li mîngîie tulburat şi fratern pâi rul, ea îi
răspunde cu acelaşi surîs obosit.
Simion îşi cercetează fericit pistoalele şi cu ele ridicat^ aleargă şi el să
păzească pe ofiţerii arestaţi, acum definitiv cîţ\ tigat de partea revoluţiei.
Dar e ajuns de Trică brutarul, care l-a ţecunoscut, după ce i-a turtit fesul,
aşa cum e acum, în straie de arnăut. L-a ajuns tocmai cînd escortează pe
Odobescu, ca să fie şi el, împreună cu o echipă de tabaci, subt ochiuriui
Axente Sever.
^ Mă fîrtate, mă, născătoarea cui te-a făcut, mă, vino să te însori cu
fata, că are casă, zestre şi ai un băiat, mă... îi pune spanga în piept. Se
adună în juru lor oborenii care i-au încolţit pe Sunion ca nişte dulăi.
Licsandru Hergă cu satirul în mînă îşi înfige mîna în umărul
mitropolitului :
— Nelegiuitule, dă ce ţi-ai călcat jurămîntu ? Ai călcat Constituţia pă
care ai jurat pă Cîmpia Filaretului.
 Săteanul din Ciorogîrla, cu umeri de obidit, cu camrr^' zdrenţuită
ridică şi el toporul ameninţător. Se strigă din mulţimea care a intrat :
— La moarte !... La moarte !.., , Damian îl priveşte înmărmurit,
îngheţat. Niciodată nu 4
văzut o faţă de arhiereu atît de aproape.
Mitropolitul, speriat, nu mai are picătură de sînge îo obraji.
— Iertaţi-mă, oameni buni... Am greşit,
Licsandru Hergă îl zguduie puternic, de îi clatină camk lafca : M
— Cum să te iertăm ? Ţi-ai călcat jurămîntu... In gej nunchi... 4
Mitropolitul-se îndoaie, şe lasă poate în genunchi, căci nu se vede
subt anteriu şi giubea. Se simte pierdut :
Iertaţi-mă !
— Te-ai dat cu cei bogaţi, cu boierii, în loc să fii aşa cum a fost
Hristos cu noi cei nevoiaşi ! îi strigă, cu faţa vîrîtă subt camilafca lui,
săteanul uscat şi obidit. ^
— Nu mai fac... Voi sluji Constituţia. Şi aproape în ge? nunchi, îşi
ţine mîinile drept pe crucea bătută în briliante, pe care o poartă cu colan de
gît.
— Dacă jură din nou că va sluji Constituţia, oameni buni, 6ă-l
iertăm, e de părere Ion Brătianu, care, din faţa Vorni
408
lei.

i
1
ui
ii
dm
ceti
c văzuse lupta şi pătrunderea în palat şi răzbise şi el cu ţki nou val,
în sala Consiliului.
~ Vine de afară in fugă un tabac ; îl caută, cu faţa lui bă-
 tk, pierită acum, pe Damian. — Vino, frate, repede, moare Mitru,
vrea să-ţi spuie ceva. Damian parcă s-a trezit de pe altă lume : — Moare
Mitru ? E rănit greu ? Ce s-a întîmplat ? — Au căzut aproape numai tabaci
de-ai noştri, vino re-pamian trece prin vestibulul cel mare în fugă, iese pe
isă. Treptele sunt stropite cu sînge. Toată curtea i se pare |ină de morţi şi
răniţi. Sunt unii pe trepte, sunt alţii rosto-f)liti jos, sunt în curte. în jurul
fiecăruia sunt femei care jîng, bărl- ^ti care privesc topiţi. !
' — Mit ule... Mitrule... strigă Damian îngrozit.
Tabacux bălan îl trage de mînă jos, spre colţul din stìnga I treptelor.
O femeie îmbrăcată cu o bluză de arnici roşu îi ^ne rănitului capul sprijinit.
E Ilinca, zdrobită, încovoiată ^4 o bătrînă. Ochii mari, negri ai rănitului
prevestesc moar-Hp* S-au adîncit în cearcănele lor obicinuite şi au căpătat
o •tire umedă, liniştită, care e o împăcare cu veşnicia nean-ilui.

I
— Omule, frate, te doare ? Unde eşti rănit ?,.; Mitru, ca de la capătul
lumii, zîmbeşte :
— Nu mă doare... dar îşi ridică încet pieptarul uşor în-'•ngerat.pe care
un tabac i 1-a şi scos şi 1-a pus întors peste
ilocul trupului. Are pîntecul spintecat, de i se văd vinete ..estinele
care stau să iasă. Şi iar zîmbeşte : Nu mă doare, simţ nimic, da' n-am
putere... Am vrut să iau unui soldat flişca... să nu tragă. Mi-a înfipt spanga
în burtă... Şi ochii ■ lucesc liniştiţi, înrouraţi, de o inteligenţă
nepămîntească.
Damian se cutremură. Nu pricepe cum poate să moară d i om care
vorbeşte atît de liniştit, atît de limpede şi cu fir. |lar nu pricepe nici cum
mai poate trăi, măcar cîteva clţpe, m om care are pîntecele astfel sfîşiat, de
se văd măruntaiele Un el. Nu ştie ce să spună. îşi simte gura încleştată. Faţa
vi, oacheşă şi rotundă ca de dulău negru, se strîmba de lurere.
— Mitrule... şi nu poate spune mai mult, îl acoperă, in-. 'Ttişor.
— Aibi grijă de nevastă-mea,.. Aibi giijă de fetiţă...
— Ascultă, Mitrule, o să aibă grijă ide ele amîndouă ""f^nca, iar io voi
munci pentru toată casa...
 Acum Mitru nu mai vorbeşte. A închis ochii cu capul sprijinit în mina lui Damian.
In timp ce înlăuntru se înghesuie mulţimea împingîndu-|i pe arestaţi, iar aceştia sunt porniţi spre
dreapta, şi în timp ce Solomon fuge pe poarta din dos a palatului, urmărit, el soldaţii lui, cu cărămizi şi
lemne de la construcţia Teatrului Naţional în curte, lumea, care nu s-a retras, copleşită de priveliştea celor
morţi şi prăbuşiţi pe trepte, se descoperă, în-cercînd să-i recunoască, fără să-i atingă. Unele femei plîng
îngenuncheate la căpătîiul morţilor. Curtea cît un bărăga' pare acum goală, e plină însă de lucruri pierdute
în învălmăşeală : pălării, haine, papuci, anterie chiar...
în mijlocul celor care fuseseră arestaţi, care aşteptau acum în colţul lor mulţimea dezlănţuită,
Bălcescu privea cu mîinild încrucişate pe piept. îi vede pe mitropolit aproape îngenun^ cheat, pe Odobescu
şi ai lui fără săbii şi înţelege încă o datflj ce putere uriaşă e în popor. Coboară apoi scara cea mare însoţit de
Arăpilă şi Nicolae Golescu, ca să vadă ce a fost In faţa peronului. Priveşte adine tulburat, păşind cu grija,
cutremurat de această jertfă. întreabă încet, cu pietate ; I ^ — Cîţi or fi căzut ? ■
Nicolae Golescu măsoară cu ochii împăienjeniţi, umbriţi, treptele, curtea.
— Par să fie şase-şapte morţi. Dar sunt foarte mulţi răniţi greu... care au fost ridicaţi de ai lor. Nu
trebuia sa fie mişcaţi din loc. Şi pleacă pe jos spre poartă : într-o jumătate de ceas mă întorc cu toţi doctorii
din Bucureşti.
Bălcescu îşi trece cu o nesfîrşită tristeţe privirea de la un căzut la altul şi, oprit acolo pe trepte,
murmură, ca pentru el însuşi :
— în fiecare dintre ei a murit un prinţ neştiutor de sine însuşi.
In stingă lui, Mitru Tabacu arc o zvîcnitură, şi lîngă el, gata de ajutur, se încordase Damian, care îi
ridica uşor capuL Bălcescu a tresăiît şi s-a aplecat grabnic, îngenunchind cu nădejdea că poate fi de folos.
Dar nimic nu mai poate ajuta. Cel cu pîntecele sfîşiat mai are o zvîrcolue şi cade moale.
Damian 11 priveşte lung, îi închide, frînt de durere, pleoapele :
— A nuu'it şi el. Apoi ii lămureşte, abăluL, ca în şoaptă^ pe Bălcescu şi pe Alecu Golescu : Se
numea Dumitrach^H Stoica... Era tabac de-ai noştri... Lumea îi spunea Mitru Ta^H

■
41Ü
1 cu... Arc ochii împăienjeniţi şi priveşte lung faţa mnr^, îgricioasă,
fără sînge, cu gura strinsă subt mutjtaţa mică ^ ietenului lui.
 Bălcescu a îngenuncheat, şi clin adîncul fiinţei lui îi şop-îşte, ca un
ecou al tuturor gîndurilor care îl fi ămîntă :
— Frate tabacule, ai murit pentru ca poporul român e liber... pentru
ca istoria a c e s t ţ ă r i să fie alta. îi m'. şor fruntea : Ai.murit, dăruindu-te
tot... dintr-o singu.a ată... Aşa cum o singură dală a murit ori* *re eroii
pină azi... Mai mult decît 1 ' n-a f' ' ' a ac a m nici un
ndeliii...
în toi 1 ă istoria. îl priveşl
c u luare-aminte... 'a pomei i cineva despre tine, Dumitrache
S to i c a , după ce ei fi dus mîine la groapă ? îşi frînge mîinile într-o uşoară
irjsparc... Totul depinde de cum va izbuti revoluţia noastră... I)acă va Îirşi
în ridicul, dacă va fi o revoluţie în glumă, tunci se va uita că aţi murit voi
şapte. Vom şti atunci că l.ceastă revoluţie nu merita nici o jertfă... Se ridică
brusc $i ipune apăsat, cu umerii incleştaţi : Dar nu va fi aşa !
Eliade, care şi-a găsit cu greu mantia albă şi a coborit cu ha pe umeri
scara cea mare, apare acum pe îngustul peron, iriveşte adînc tulburat şi el
pe cei căzuţi. Un mort, lungit pe » singură treaptă, e la picioarele lui. Se
uită lung la ochii care l-au dus în fundul capului. Ia mîna bătătoiită care a
încercat |¿ sprijine tîmpla. Şi dintr-o dată spune cu o voce copleşi-oare :
— Se vor face funeralii naţionale acestor sublimi martiri Iii liberi.
PRIVEGHIUL flIORŢILOR CARE VEGHEAZĂ
f
Pe la şapte seara, cînd se părea că ordinea s-a restabil niembrii
guvernului se împrăştiară, rămîriînd în palat num Magheru, Tell şi cei care
nu aveau locuinţe în Bucureşti, pentru care se mobilaseră odăi de locuit,
unele la catul înt aitele în stìnga sus, unde era o mansardă. Eliade rămase
asemeni la palat, mai ales că, după ce Tell, Nicolae Golesca şi el discutaseră
cu mitropolitul, încă năucit de întîmplările de peste zi, se hotărîse o nouă
şedinţă a guvernului, la ora nouă seara. Eliade se simţea mai liniştit aci în
acest P^^^ţj™ în jurul căruia poporul ridicase trei rînduri de baricade, cl"^
să preîntîmpine vreo răbufnire a duşmanilor revoluţiei. Băl* cescu nu.ştia
despre .această nouă şedinţă, căci rămăsese aproape un ceas în bii^oul lui,
unde chemase pe arhitectul Orăscu şi pe pictorul Negulici ca să discute, cu
ei despre funeraliile celor căzuţi pe treptele palatului. Deocamdată se
hotărîse să se prefacă sala de jos din stìnga, dinspre Podu Mogoşoaiei, într-
un soi de capelă funebră, pentru ca să poată veni rudele să-şi vegheze
morţii după- datină. în mijlocul odăîi mari, îmbrăcată în negru toată, se
aşezase un mare cenotaf, acoperit cu negru de asemeni, care deveni un
catafalc atunci cînd cei şapte morţi fură aşezaţi în coşciuge de lemn, care
abia prinseseră pe ele vopseaua galbenă. Douăzeci de sfeşnice mari de
argint, aduse de la Mitropolie, ardeau la capetele şi picioarele celor din
coşciuge, care mai întîi fuseseră scăldaţi şi îmbrăcaţi de către cîteva bătrîne
în două odăi din fund, unde fuseseră duşi, şi aduşi de acolo, pe o năsălie,
luată de la biserica Boteanului. Numaidecît sicriile se um-pluseră de
mănunchiuri mici de flori, aduse de rude, care aşteptau pe trepte în curte,
căci erau vreo patruzeci-cincizeci de bătrîni şi bătrîne, şi mai ales femei cu
copii.
Mitru era în al treilea coşciug aşezat cu capul chiar în |eptul ferestrei
care da înspre Podu Mogoşoaiei. Pe trepte .îmbrăcate în negru, la căpătîiul
lui, îngenunchease Gher-lina, cu basma şi fustă neagră, dar cu o bluză
albastră de meie nevoiaşă. Din cît era de slabă de felul ei, era azi şi ai slabă,
cu obrajii încă mai traşi, de i se măriseră cearcă-Ble vinete ale ochilor. Parcă
atunci cînd îl găsise în curte plînsese toate lacrimile, * şi acum privea
moale, buimacă, turi de fetiţa ei, care, cu toate că avea acum opt ani, In-a
din cînd în cînd speriată, nedumerită, acelaşi lucru :
— Mamă, tăicuţu dacă-i mort nu mai vine niciodată să... ?
La car:^ ochii Gherghinei sc împăienjeneau de lacrimi şi jcepea si -i
tremure falca subţire de jos.
' Cu tOc e că nu era îngăduit în noaptea asta decît rudelor propiate să
vie înlăuntru, iar ceilalţi să aştepte în curte, dnca înf Inse cu frumuseţea ei
răzvrătită, şi totuşi sfioasă, fcrunca şi acum veghea în picioare lîngă
sfeşnicul aproape ît ea de înalt, atît de plînsă, parcă de pe altă lume, de n-
a .agat de seamă că era să i se aprindă caierul părului de la luminare care se
îndoise, căci luminările erau prea des >use şi, deşi nu-erau subţiri, se
topeau una de căldura, ce-eilalte.
^ De obicei morţii sunt bociţi cu anume tînguiri, de cînd umea, dar
aci femeile văzînd că nimeni încă nu boceşte," sim-iflind că e altceva,
socoteau că nu o fi poate îngăduit şi atunci >ufereau şi mai mult, căci aveau
timp să se gîndească, şi toate 3rau cu obrajii şiroaie de lacrimi, cu chipurile
schimonosite, îtrîmbe de truda pe care şi-o dădeau să nu plîngă. Liniştea
ista apăsătoare, Jlîngă şapte coşciuge deschise, cu şapte chi-ouri de morţi
unul lîngă altul, în timp ce înserarea se lăsa încet, era mai greu de îndurat
decît orice.
Gherghina mîngîia mîna, de pe acum fără sînge, vînătă a soţului ei şi
ar fi vrut să-i vorbească. Nu găsi decît un singur lucru să-i spuie, clătinînd
din cap, într-o şoaptă care cutremura pe cei care o auzeau :
- Ştii tu, Mitrule... cînd m-ai luat în braţe... şi m-ai scos din casă....?
Ea vrea să-i amintească mortului că acum patru ani, cînd a leşinat de
spaimă, în ziua.de Blagoveştenie, din pricină că el se certase cu ai ei, el o
luase în braţe şi o dusese în altă casă, numai a lor.
i
Panait Stoica, fratele lui Mitru, a umblat ca un nebuni toată noaptea
să-1 prindă pe Solomon ca să-1 judece pentnj cutezanţa lui de a fi tras în
norod. El văzuse morţi şi răniţi căzuţi, dar nu-i văzuse de aproape, ci în
învălmăşeală, nu mai intrase în palat, ci pornise după el pe ulifi, printre
acei care urmăreau pas cu pas companiile lui Solomon pînă la Agie, de
acolo la cazarma nouă, de unde acesta ridicase tunurile, apoi la cazarma
veche, unde găsise şi celelalte şase companii şi unde polcovnicul, scund,
fălcos şi înspăimîntat, socotind că de pune mulţimea mîna pe el îl sfîşie, se
pregătea să reziste cu disperare unui asediu pe care-1 prevedea crîncen.
Furia poporului era sălbatică, strigătele de „moarte uci gaşilor"
înfiorau uliţele, iar în jurul cazarmei creştea vuietul răzbunării. Solomon
izbutise să ia cu el, venind, un preot de

I
 Ini
la Sfinţii Apostoli şi-i puse pe soldaţu lui să-i jure că voii muri cu el.
Cum o parte pregetau, el, răguşit, cu ochii ieşiţii!^ din cap, le arăta că nu
trebuie să creadă cumva că va fi vre- 1 -1 unul iertat, după ce au descărcat
puştile, că de se vor preda Mm vor fi toţi făcuţi bucăţi, căci mulţimea va fi
neîndurătoare H şi necruţătoare. Soldaţii erau albi de spaimă şi hotăriţi să
se W apere. De trei ceasuri dura acest asediu. Erau ceasurile h ' ^ aproape
zece şi treptat întunericul învclluise oraşul, după o uu. înserare lină şi
plăcută pentru cei care nu erau în fierberea istovitoare a morţii. Atunci
fusese chemat repede la palat, de Ilinca, Panait Stoica, să vadă pe frate-său.
De teama unui nou măcel, guvernul trimise pe înserat pe
mitropolitul Neofit cu careta să făgăduiască lui Solomon iertarea, dacă se
va preda. Odată cu mitropolitul mersese la cazarmă şi Aristia, acum
colonel în Gvardia Naţională, cu un număr de gvardişti tineri înarmaţi cu
puşti şi săbii. So-j|jl lomon îngădui numai mitropolitului să intre singur în
ca-^| zarma iluminată de facle. în curte avu loc între ci un arzător dialog :
— în numele lui Dumnezeu, domnule polcovnic, cruţă norodul de
un nou măcel... îţi făgăduiesc din partea guvernului iertarea pentru cele
întîmplate...
Deşi era destul dc gros la trup, colonelul slăbise parcă de spaimă.
Deznădejdea îi dădea un curaj înverşunat.
414 â
5111
I
Slgl
Âir
pul
'de nil în
i
I— Preasfinte, mìe mi-mi trebuie vorbe... Vreau să ştiu Şpoate
guvernul... Mulţimea mă va sfîşia dacă voi depune rmele... Cum poate
guvernul să-mi - chezăşuiască viaţa...?
 — Este la poartă Costache Aristia, care-i colonel în Gvar-
Î, cu douăzeci de gvardişti. Are să te ducă intr-un loc se-t şi păzit.
— Nu-mi trebuie nici un loc secret şi păzit, căci nu sunt tît de
caraghios să crez că Aristia şi ciracii lui mă vor putea para de furia
poporului...
Mitropolitul, care era istovit, căci trecuse şi el prin aceeaşi încercări
de la prînz pînă la căderea serii, se îndreptă ătre o laviţă şi se aşeză pe ea.
Părea că nu mai poate răsu-la. Cu greutate îi spuse, după un timp de
căutare zadarnică; )olcovniciilui care venise după d şi aştepta în picioare : ,
— Eu nu înţeleg ce vrei dumneata...
; Solomon nu avea nici o încredere în mitropolit, căci ştia W popon 1
nu-1 ascultă, dar şovăia să-i spuie asta : 1^ — Vreau un paşaport să poci
părăsi, fără intîrziere, ţara... " — Dacă guvernul îţi făgăduieşte iertarea,
fără îndoială -ţi va da numaidecît şi paşaportul cerut..,
— Cine îmi e chezaş pentru asta ?
— Eu...
— Nu vă supăraţi, înaltpreasfinte, nu crez că veţi fi ascultat... Vă sărut
smerit dreapta, dar din nenorocir-e ăsta e adevărul. Nu vă ascultă
norodul... spuse sfîşiat.
Mitropolitul parcă nici nu avu timp să bage de seamă necuviinţa
colonelului, injuria care i se aduce. Văzuse altele şi,mai amarnice în această
zi, care nu se mai sfîrşea :
— Ţi-am spus că vin în numele guvernului. EHade şi Tell m-au
autorizat anume să vorbesc în numele lor, poţi fi deci sigur...
— Am văzut azi cîtă trecere au aceşti domni la norod..; Am văzut
cum sc cutremura văzduhul de huiduieli... N-am nevoie de chezăşia lor. Un
singur om îmi poate azi scăpa viaţa de furia poporului. Nicoiae Bălcescu...
Aduceţi-mi aci cuvîntul lui, atît, cuvîntul lui, şi împreună cu ostaşii mei de-
punem îndată armele şi vă predăm tunurile... Nu mă pot încrede decît în
cuvîntul lui Bălcescu.
Pentru întîia oară mitropolitul simţi un fior de alt fel decît cele ce
îndurase în cursul zilei şi în acelaşi timp o pornire de ură înverşunată. Ca
mai toţi membrii guvernului, în afară de Arăpilă, Magheru, poate Costache
Filipescu şi yoinescu II, el il nesocotea pe Bălcescu, iar numele şi-tinere-:
415 ' ţea lui îl iritau, căci se simţea stingherit de inteligenţa de
arzătoarea lui argumentare în consiliile ministeriale. R plicile lui agere îi
speriau şi, neînţelegînd patriotismul omi^ lui, vedeau în dîrzenia lui doar o
vanitate juvenilă şi aroganţă cărturărească. Ei între ei, membrii guvernul ca
să-şi pomădeze amorul propriu, ca să înghită mai uş unele îngenuncheri în
faţa acestei neînduplecate inteligenţe, încercau să bagatelizeze, prin
simularea indiferenţei ori a bonomiei, personalitatea vie a tînărului
secretar ; să arat« că tot ce spune el nu le prea face impresie unor oameni ei,
care au văzut şi ştiu multe. Se prefăceau că nu văd i propunerile lui nimic
deosebit, chiar cînd le încuviinţau, în asta un fel de supremă abilitate
fahariotă, dospită de secnT în preajma Patriarhiei (care era în inima
Paharului), isc, de toanele padişahilor, greu de îndurat de cei supuşi lor. Ni
nu fusese nevoie să se înţeleagă între ei anume ca să s poarte în acelaşi fel
cu Bălcescu, căci se simţiseră uşor un pe alţii, se înţeleseseră fără cuvinte şi
se confirmaseră pri adaptare aceloraşi ifose de superioritate faţă de el. în
dou săptămîni un fel de conspiraţie a bagatelizării se stabilise î sînul
guvernului cînd era vorba de Bălcescu, şi, dealtmin terea, avea să dăinuie în
tot cursul puţinilor ani pe car«: îi mai avea de trăit, ba chiar şi după
moartea lui, căci aii de încîlcite sunt meandrele vanităţii jignite, încît e
prohab că "ei sfîrşeau prin a se convinge pe ei înşişi. Aveau, dealt^^^ un
argument intim hotărîtor. Bălcescu era sincer, deci, d. legea logicii, era un
naiv. Fiind un naiv, nu putea, fi d' mai prost ca cei căre nu erau sinceri cu el.
Junghiul pe car
nţise mitropolitul era deci un junghi îndurat în'trufia 1 de autoritate
supremă. împrejurările supraomeneşti, pe c acum el şi guvernul nu le mai
puteau controla, restabileau - "'ovarul, acea realitate pe care ei o tăgăduiau,
complici unuM . . altui, măsluind în esenţa ei istoria pe care o trăiau. în
n'^astă seară, în care suflul uciderii cutreiera uliţele şi în.
a oraşul într-un imens priveghi funebru, un om prins îqfl capcana
spaimelor şi trezit în deznădejdea morţii avea reH v^laţia adevărului şi nu-
şi putea îngădui să mai joace nid un fel de comedie. Solomon ştia ca
singura forţă între el şi moarte este, în noaptea asta, numai Bălcescu.
— Eu nu înţeleg ce chezăşie îmi ceri dumneata... Ce înseamnă asta,
cuvîntul lui Bălcescu...?
— Iertaţi-mă, preasfinte, dar mi se pare că v-am spus destul de
lămurit... Vreau chezăşia lui Bălcescu... Este astăzi
IPl
416
Ji
ă-
in e-
,d
us, izi
fta'ă singurul bm ascultat de norod... O vorbă a lui în iptea asta poate
să dea foc Bucureştilor... sau poate sâ ituie oameni de la moarte.
Mitropolitul fu cuprins de un soi de furie acră şi începu şi scuture
fata şi mîna de parca s-ar fi apărat de viespj, TU pe care Solomon îl văzu
limpede, căci de la faclş:^ -e ardeau în curte veneau fîşii de lumină care
scădeau diîl nd în cînd si creşteau pe neaşteptat-.
— Nu înţeleg de ,ce tot dai d > «BP^cu Bălcescu. llcescu nu e nici
măcar membru plii ioav \i secretar. . ,
— Păr- \te, uită-te dincolo ' gaiuux'uo .eazcir' vei :elege ca astă-
seară Bălcescu t...e singura putere ... ^ucu^^ .şti.^Dac. norodul află că
Bălcescu v-ca^să fim slobozi, unei se \ a retrage şi ne va lăsa în libertate.
Vreau să ştiu lică el a Vost de faţă... şi dacă a aprobat hotărîrea guvpr-blvi.
^Vi' r : ; ;tul, care fierbea, mâi înghiţi încă o dată'Cupa 11 c nusă a
umilinţei, minţind, deşi ştia bine că Bălcescu nu ':se5e de faţă şi nu luase
parte nici la redactarea pfocesu-Jii-verbal al şedinţei, dar cînd ai intrat pe
făgaşul minciunilor, nu are nici un sens să te mai, împiedici de fleacuri. Vă-
iflind câ numai cuvîntul lui Bălcescu îl poate face pe Solomon iliă se
predea, ca să scurteze această discuţie, care-i otrăvea [îngele, minţi pînă la
capăt :
 — Ascultă, polcovnice, nu mi s-a părut că e nevoie să-ţî pui, dar, iată,
Bălcescu, dorind să cruţe poporul de o nouă
părsare de sînge, m-a luat deoparte şi mi-a declarat : ,,Spu.^ he-i
neapărat lui Solomon că doresc să nu se mai întîmple o louă vărsare de
sînge şî ca atare promîte-i şi din partea nea libertatea dacă se predă".
1 Minciuna era limpede. Omul care se socotea ceva nespus ne mare,
un prinţ al biseiicii, era silit în mod brutal să re-l:unoască adevărul, să
renunţe la orice zadarnică amăgire de >ine, să se încovoaie îngenuncheat în
el însuşi. I — Puteţi să spuneţi norodului asta... acum ? Cum s-ar fi putut
opri Neofit ? ' — Bineînţels că da.
Solomon şovăi iar, încercînd să-şi arate îndoiala faţă de UN
răspunâ^prea grabnic şi prea sigur de el. ' — Numai să vă crează că
spuneţi adevărul !
Pe-urmă îşi zise că e de prisos şî chemă doi soldaţi cu făclii, lîl
întovărăşi pe mitropolit pînă la poartă, rămînînd înlăun-
417
21 — Un om între oameni, voi. n
imlillljl
.(ni
tru şi lăsîndu-1 pe el să iasă şi să se urce în caleaşca d« 6hisă. îl auzi
vorbind din caleaşca ; stătea în picioare şi i|| tindea mîna moale ca şi cînd ar
i'i binecuvîntat :
— Oameni buni, Bălcescu, dorind să cruţe norodul p nouă vărsare de
sînge, a făgăduit polcovnicului Solomoij Că-i chezăşuieşte viaţa dacă predă
numaidecît armele re^ montului său şi tunurile... Polcovnicul a primit
aceasta! va preda, acum chiar, cazarma colonelului Aristia, din Gv3 dia
Naţională, urmînd ca el să fie transportat apoi subt pazi la Palatul
Administrativ, unde urmează să fie judecat îniirgt preună cu Odobescu...
Văzînd în tăcerea oamenilor o aproBL;! bare, mitropolitul stărui : Vă rog,
deci, să vă împrăştiaţi numaidecît, ca să se liniştească toată lumea. Făcu
semnul binecuvîntării şi coborî din caleaşca, sprijinit de secretarul său,
Zossima. 1
 în curte, Solomon, care ascultase cu inima îngheţată, | primi furios,
urlînd cu capul încins.
— Ai spus, părinte, că Bălcescu mi-a făgăduit liberta*^ şi un
paşaport, iar mulţimii i-ai spus că voi fi arestuit şi j.. decât... N-a fost vorba
aşa... Nu voi preda nimic... Vă ro, să părăsiţi curtea cazărmii acum, pe loc,
fără întîrziere.
Mitropolitul îi spuse cu o voce blinda, însă cu ochii c păţi : . '.
— Aşa ţi-a făgăduit Bălcescu... Dar cum vrei să ieşi de aci fără pază ?
Vrei să te omoare lumea cu pietre ? Ari^ tc va duce într-un loc sigur, şi
acolo vei fi liber... Asta e ca-vîntul lui Bălcescu.
Peste un sfert de oră, după ce mulţimea se împrăş' polcovnicul
Solomon ieşi pe poarta din dos a cazărmii s, cîmpul Dudescului, escortat
de cei douăzeci de gvardi comandaţi do Aristia.
Intre timp, Panait Stoica, căutat şi vestit de Ilinca, secată de lacrimi,
că frate-său a fost străpuns cu spanga, sc desprinsese dintre cei din jurul
cazărmii şi alergase la palat, unde văzu pe Mitru aşezat în sicriu. Fu cuprins
de o durere şi o furie fără margini şi începu să strige la Damian că o
asemenea nelegiuire e strigătoare la cer, că nu se lasă pînă ce nu-1 ucide cu
mîna lui pe Solomon, „ca să vază şi copiii lui ce înseamnă să rămîie fără
tată", cum rămăsese fetiţa lui frate-său. Şi alţi tabaci, rude de-ai celor ucişi,
începură
418
I

I
jtrige mînioşi şi împreună cu Licsandru Hergă, cu Damian, Li Teică şi
allii porniră înapoi, spre cazarma veche. Pe drum i9 nlîlniră cu cete diii
mulţimea care venea chiar de acolo .1 are le povestiră cele întîmplate.
Damian, care vorbea atît jè-ar şi atît de puţin, izbucni mînios :
'— Nu crez că-^ adevărat... Nu poate să fie adevărat..; d îl cunosc pe
domnu Bălcescu... El nu putea să ierte pe c| care au tras în norodu care
luptă pentru ca să fie slobod şl;ă aibă o pîine. Aici e o minciună... Vă spui
eu, e o minei nă. Unde e acum Solomon ?
 T Se mai opriseră şi alte cete în jurul lor. Erau ca la vreo aă sute de
inşi. Unii, care \ neau dinspre Mihai-Vodă, iseră că l-au văzut pe Solomon
dus între puşti, dar cînd.,^ întrebai pe gvardişti unde-l duc. ei n-au vrut să
spună. :sandru Hergă se încruntă şi, dind într-o parte cu mîna un mo'
^.oguţ care se vîrîse ' ^ ei, le arătă că au fost jelaţi ; ~ ^
— Fra ; lor. vor să-1 scoată afară din oraş... ca să-1 facă ipat... Aideţi să-
1 prindem la barieră...
Se auziră strigăte de mînie şi toţi începură să strige : ^a barieră !... La
barieră !..." Erau pe Podu Mogoşoaiei, ncoace de casa Corbenilor. Se
împărţiră pe loc în vreo zece »te şi porniră grabnic fiecare ceată spre o
barieră,' jurîn-a-se toţi să-1 ucidă cu mîna lor, dacă-1 prind cumva. Alerai
strigînd moarte ucigaşilor" şi fiecare ceată sporea me-;u pe drum spre
bariera către care pornise.
Aristia se îndreptă, cu Solomon între gvardişti, mai întîi )t spre Podu
Calicilor, înspre bariera Bragadirului, dar vă-nd mişcarea de pe uliţă
înţelese numaidecît că nu va putea •ece. Se întoarseră şi, ocolind prin
zăvoaiele Dîmboviţei, în-ercară să iasă prin bariera de la Grozăveşti, dar şi
acolo un vardist trimis în recunoaştere le spuse că tabacii ajunseseră lai
înainte şi că la barieră era sumedenie de lume care-1 şteaptă ca să-1 prindă
şi să-1 rupă în bucăţi. Era o lună mare, •lină, uşor înmuiată într-o parte,
care lumina ca ziua uliţele i înnegrea tare umbrele copacilor, arătînd un cei:
înalt cu tele palide. Lumina parcă un alt tărîm decît cel cunoscut
►amenilor. Căci, peste acoperişuri, coborîte din slavă, cu-reierau îndîrjite
stihiile morţii. Cînd Solomon înţelese că e lăituit ca o fiară şi că oriîncotro
se îndreaptă îl pîndeşte i îi taie calea moartea, se înţepeni locului de groază
şi spuse ;cîncind că nu măi poate să meargă. Răsuflă, vlăguit, doar nteva
clipe, căci văzură venind, acum din urma lor, o ceată
419
DC OAMENI CARE PUTEAU FI CEI CARE-1 CĂUTAU. NOROC CĂ K MINA UNU EI
VÂZUI^RĂ CFEATA MAI DE DEPARTE, PESTE mak ŞL MAI a ES CĂ PE URMĂ DRUMUL
OCOLEA DUPĂ O GRĂDINĂ POMI D^I ÎNALŢI... ARISTIA Î,I ASCUNSE TOT GRUPUL
D^PĂ CU GRAJD DAR FĂRĂ OGRADĂ. O FIERBINŢEALĂ MOLEŞITOAR. I-N.SE LUI
SOLOMON PICIOARELE DE N„ Io MAI PUTLL MIŞC . ATITA DURERE Ş. ATITA
DEZNĂDEJD. PTURA LUI, c4 ADS IA iî SFIŞIAT DE RMIÂ. ÎNTREBAREA LUI NU
MAI AVEA PIC DE URT f
rfur-Mn 1?^ ' "^"^ " PORUNCIT FOC DE . >
DUN N MULŢIME CUM AI PUTUT FACE asU ? ŞTII CĂ SUNT ŞAPTE
VORBELE LUI ARISTIA NICI MĂCAR O MUSTRARE, ri NUMAI NED».
1 .^l*'"]^" .ÎNMĂRMURIT, SIMŢIND TOTUŞI, CĂD NU-I VED A FAŢĂ, DOAR
DUPĂ GLAS, MILA LUI ARISTIA. LI VENEA SÂ-i C IN GENUNCHI, RECUNOSCĂTOR
PENTRU ÎNTÎILE VORBE DE MILĂ CARE LE AUZEA DUPĂ ŞASE CEASURI DE
AMENINŢĂRI CU MOARL
K„Zi^"^!^' ^«^/^^^ '"I-A LUAT DUMNEZEU MINŢII NUMAI ODOBESCU, DE
CARE ASCULTAM CA UN NETOT M-a T notv CE VREAI SĂ FAC ? UN OSTAŞ
TREBUIE SĂ AS^LTC
SCAPA-MĂ... NU ŞTIU CE A FOST CU MINE. ÎNDURĂ-TE SI SC PĂ-MĂ... IŞI
APLECASE faţa SPRE BRAŢUL LUI ARIATIA, PE CARE PRMSESE ŞI I-L STNNGEA CU
PUTERE.
AC^TA SIMŢI PICĂTURI FIERBINŢI PICURÎNDU-I PE DOSI NU ŞI^ ÎNCREMENI
CÎTEVA CLIPE PE GÎNDURI AR FI VRUT SA 8fătuia«:Ă, SĂ ÎNTREBE PE CINEVA CE SĂ
FACĂ. NU MAI PUT. INDURA DEZNĂDEJDEA OMULUI CARE GEMEA ÎN ÎNTUNERIC. II
GHIC
PE TINERII DIN ESCORTĂ, OBOSIŢI DE ACESTE PEREGRINĂRI spr BARIERE, DAR
ÎŞI SPUSE CĂ NU POATE SĂ LASE OMUL PE CARE-1 AVE ÎN PAZĂ SFÎŞIAT DE MULŢIME.
SE HOTĂRÎ SĂ MEARGĂ SPRE BARIE CEA MAI OPUSĂ, SPRE PANTELIMON, IAR ACOLO
SĂ ÎNCERCE SĂ TREA» NEAPĂRAT. SOCOTI CĂ E MAI BINE SĂ-L DUCĂ DEOCAMDATĂ
LA V LUI, SĂ-I DEA APĂ DE BĂUT ŞI CEVA DE MÎNCARE ; SĂ SE ODI NEASCĂ PUŢIN
TOATĂ LUMEA, CĂCI ERA MIEZUL NOPŢII, PINĂ DU CINTATUL COCOŞILOR A DOUA
OARĂ, CÎND VA FI POATE mai u<or TFTIAT ORA#UL DINTR-O MARGINE ÎNTR-
ALTA.

1
li
 PE LA 7. RO SEARA, ARĂPILĂ, TULBUI^. MÎNIOS, ÎL CĂUTA, TREBÎND ale
PĂRŢILE, PE BĂLCESCU, FĂRĂ SĂ-I POATĂ DA URMĂ, DTŞI I SE SPUIETE CĂ ESTE ÎN
CUPIINSUL PALATULUI.
420
^^ra nicăieri : nici cu arhitectul Orăscu, aşa cum îl şliou ^ ■in odaia
lui de secretar, nici la Vornicie, unde i se spu-H|că ar putea fi. La urmă află
că a plecat cu o calează si ■ lui că s-a dxxn acasă să mănînce. Sfe hotărî şă-
1 caute ■I
1
«5. Dar cînd să iasă din curtea palatului, plină de lume, se ni cu o
birjă care t6cmai intra şi se opri în dreptul eî, :i M 1 ( cunoscu în întuneric
pe Tiţa.
Iicu nu-i acasă? E numaidecît nevoie qe ^ \\.x guvernului, care a
începui Tiţa abia putea vorbi. Era i rc, mistuită de toate chinui
te de
^ipuia j ; Wagm ' ' )stache, după ce i i
care
Cu toate că 1 ia
I izbi rşi
î, căci îi spunea :'ătase că to'ul s-a st arestat, e *ăr
l&ura
are 1 paj^.
.Lc^e ior,
, ca nu ico^i.te în nici I veni mai t:.^iu, ea TOT nu se linişti.
Némaiputínd •inia, venise să-1 vadă cu ochii ei ?i ncM-^ î ită 1 nu-1 ; .
Aflînd că şi Alecu Golescu il < să
Ue unde e, abia mai putu îngăima cîtcvă cuvinte fără şir, (^runsă de
un fior Ia gîndul că a fost minţită^^ ( I-a întîmplat ceva. Ii veni rău. In
lumina ce vcüv-a p^ xc-eslrele mari de la numeroasele sfeşnice care ^
Veiîeău ar-tnd în odaia îmbrăcată în negru, cu cele şaplc coşciuge, arăpilă îi
zări o clipă obrajii albi ca vaiul înainte ca să-i «dă capul moale pe marginea
dreaptă a Sări din
 aâleaşca lui şi îi sprijini umerii. In aceeaşi clipă un bătrîn, lupă cit se
părea o rudă a vreunuia dintre cei ucişi, văzînd ¿timplarea şi auzind despre
cine e vorba, îi spuse lui Ară-ală că ştie el că Bălcescu s-a dus cu o caleaşca
sa aducă pe nevasta, lehuză de şase zile, a unui tabac dintre cei aflaţi A
sicrie şi că e departe, dincolo de Dobroteasa, dar că acum tt^buie să se
întoarcă, Tiţa, care pu avusese decît o clipă
BÍ leşin, se linişti numaidecît. Spuse că vrea să-1 aştepte, şi unei
Alecu Golescu o ajută să coboare din birja
Curtea era plină de lume din popor care aştepu, cci mai mulţi rude şi
prieteni cu cei ucişi. Privind din curte odaia cu coşciugele care se vedeau
lămurit prin ferestrele deschise, întiT atîtea sfeşnice încărcate de luminări
care ardeau, şi apoi tot Palatul Administrativ, cu sala de consiliu, ale cărei
ferestre mari erau şi ele luminate din plin, cum erau şi' alte zeci de ferestre
la cele două rînduri, Alecu Golescu îşi zise înfiorat că întregul edificiu pare
în noapte un imens
421
nolaf funebru. Pe feţele sutelor de bărbaţi şi femei ca aşteptau în
curte şi în întuneric jucau răsfrîngerea de lumiij trecute prin geamuri şi le
arătau cumplit de încleştate. Ari pilă ştia că toate intrările palatului sunt
păzite cu straşnici şi .că în subsplul lui este adusă o companie de pază, căci
s aflase că mulţimea din curte veghea ca Odobescu să nu fi scos cumva din
palat şi plănuia ca după miezul nopţii să í urce să-1 ucidă.
Dealtfel, nu era vorba numai de paza Iui Odobesci Spaima intrase şi
în mulţi membri şi guvernului, care p de o piarte se temeau de un atac
disperat, dat în timpu nopţii de forţele reacţionare şi de năimiţii lor, iar pe
d altă parte sé temeaii tot atît de mult de o năvală peste e a poporului
descătuşat. Pentru orice întîmplare, se ridica seră baficade de jur împrejur
şi fuseseră aduse cele dou companii venite cu Pleşoianu, din Oltenia, care
în caz d primejdie să apere palatul. în cabinetul lui Nicolae Golesci de la
Vornicie era, acum chiar, o discuţie foarte aprins între el şi Voineşcu I, şeful
Ştabului şi al Dejurstfei dec Pentru a treia oară în astă-seară, ministrul,
năpădit de ce reri şi plîngeri din partea boierimii, îi cerea coloneluh să-i
mai dea încă vreo cîteva pichete de pază pentru unele curţi şi familii
speriate. Obţinuse cu multă greutate, pînă la ceasul acesta, aproape
efectivul unei companii, dar acuJ Voineşcu I se arăta neînduplecat. 1
r- E cu neputinţă, domnule ministru, cu neputinţă. Â
— Dar dumneata, coloneje, înţelegi că eu nu-mi poa .c;a răspunderea
atîtor vieţi omeneşti ? m
Şi sporindu-şi încă ifosele lui obicinuite, Nicolae Golesci vrea să-1
facă pe şeful Ştabului să simtă pe cine are în faţ să afle că în momente grele
se dovedesc oamenii.
— Dar de unde să dau, domnule ministru ? Dumn^ voastră ştiţi bine
că în afară de cele două companii care fa paza palatului, mai avem alte vreo
două risipite în diferita fosturi în oraş... în afară de ceea ce mi-aţi cerut
dumnea-l voastră, a trebuit să trimit pichete de -pază la locuinţele!
ofiţerilor ca să le apăr familiile şir locuinţele, foarte ame" liinţate în noaptea
asta. Numai la casa lui Odobescu, de la| Grădina Icoanei, avem, ascunse în
spatele grajdurilor, J comandă de cincizeci de soldaţi... La fel la Solomon şi
Im alţii... Pentru ofiţerii de cin mai mic, tot ce-a.m putut face ^ fost să le
îngădui să-şi aducă familiile la cazarmă. Dar ve-
422

I
ti că aceste cazărmi trebuiesc păzite şi ele... Nu poci să ■ u ultimele
rezerve.
— Colonele, e singura rugăminte pe care ţi-o mai fac... I i-mi un pîlc
de zece-doisprezece soldaţi, dar comandaţi ' un ofiţer.'., să meargă să
păzească palatul de la Tei. A :nit la mine, cu ochii în lacrimi, frîngîndu-şi
mîinile, bei-dea Scarlat Ghica : n-am putut să-1 liniştesc. Spune că j^amna
Maria e greu bolnava de o săptămină, iar nevastă-sa
a noua lună stă să nască din ceas în ceas... Nu poci pă- j fsi palatul...
Fraţii lui sunt plecaţi toţi, unii la moşii, iar-?izadea Grigore la Braşov. Alte
rude se gîndesc că e mai ne cu slujitorii pe câre-i au să-şi păzească mai
curînd ave-_ le proprii. La Tei se pare că n-au nici oameni de încredere... e
rog fo î 'te mult fă ceva..; K i item lăsa, înnebunite de^ paimă, p* soţia şi
pe nora lui Grigore Ghica-voievod... Tri-lite dois -zece oameni acolo.
Auzin că e vorba despre Maria Doamna, colonelul se nbună : \
— Do muie ministru, este tot ceea ce mai poci face...j ''ă rog,
respingeţi orice altă cerere... şi salută scurt, nervos,! adreptîndu-se spre uşă.
în prag, Golescu îl opri.
— Dar de ce nu faceţi măcar nişte caraule puternice !:are să cutreiere
oraşul în timpul nopţii ?
— Şi ce să facă ? Mai ales dacă întîlnesc cete mari dej abaci şi calfe ?
Socoti dumneata că mai trag soldaţii, aflaţi n grupuri mici, în cineva, cînd
i-au văzut aseară pe Solo-non şi pe ofiţerii lui fugăriţi pe uliţele ofkşului ?
Aci făcu^ an pas înapoi ca să-i şoptească şi în lumina lămpii cu gaz,^ faţa îi
apăru lividă... Domnule ministru, eu nià întreb azi! dacă şi în formaţii
întregi, de companie par exemple, sol-i daţii vor mai trage... Dusese mîna
la piept şi frămînta fura--jera de ofiţer al Ştabului.
— Cum, colonele, acolo am ajuns ? Nu vor mai executa^ Isoldaţii
ordinele primite ? întrebă Golescu speriat. '
— Poate... cine ştie... vor trage.,, în alcătuiri mari, dej pildă dacă ar fi
regimentul întreg adunat şi bine ţinut în mînă. Da... vor executa ordinele
ofiţerilor, dar altfel nu ne putem bizui pe soldaţi... Şi colonelul ridică din
umeri îngrijorat, arătînd totodată astfel că nu e el de vină.
I — Şi atunci, în noaptea asta... ce facem? Ni s-a adus la ştiinţă că
umblă zvonuri în şoaptă că la noapte va fi O baie de sînge.
423
iiiiim
— Mîine vom vedea ce vom putea face, dar în noaptej Ap asta nu e
nimic de făcut... Ştiu şi eu că mulţi nu dorm acasă.J 'ă ^
— Lăsăm capitala în voia soartei o noapte întreagă! ţat
— Ce putem face ? Să fim bucuroşi că avem în mini em palatul şi
cazărmile... j
 — Dar nu e numai norodul mînios, colonele, mai sura! St şi
răufăcătorii care bîntuie mahalalele... Cum să lăsăm ora-; şui pradă
făcătorilor de rele ?
— în noaptea asta fiecare să stea închis în casă...-Asta e tot ce putem
face şi noi, dealtminteri. Aşa, închişi în palat... închişi în cazărmi... Se
pregăti să plece şi adăugă arătînd că n-a uitat : într-un ceas grupa de soldaţi
va fi la Tei ! Salută cu eleganţa lui obicinuită şi vru să iasă pe uşă.
Golescu, speriat de spusele colonelului că soldaţii nu vor . mai trage,
îi puse mîna pe umăr, oprindu-1 din nou.
— Ştii, colonele, că locotenentul Deivos a plecat cu ştirea şi cu
porunca mea să aducă înapoi la* Bucureşti compania de pompieri ? Socot
că va sosi chiar în cursul nopţii. Crez că pe ea ne putem bizui... M-am mirat
mult că a fost scoasă din oraş fără ştirea mea.
— Aseară, adică ieri, vineri, căpitanul Gorduceanu, comandantul ei
— ştiţi, nepotul marelui logofăt — făcînd o inspecţie companiei, a găsit-o
lipsită de spirit ostăşesc... I-a dat ordin să se pregătească şi, azi de
dimineaţă, a pornit în fruntea ei călare, ca să facă exerciţii de tabără două
zile şi două nopţi, la Săftica... Dar de ce credeţi că vă puteţi bizui pe aceşti
pompieri ? spuse colonelul cu un fel de dispreţ distins.
— Sunt acolo ofiţeri de încredere, Zăgănescu, sublocotenentul Dincă
Bălşoiu... Şi pe urmă, dacă se dă cumva focf^^J' palatului ?...
— A rămas, chiar la porunca mea, în Bucureşti, sublocotenentul
Dănescu, cu pichetul de serviciu. Şi de data asta Voineşcu ieşi, înclină
hotărît şi milităros bustul rigid, du-cînd mîna la chipiu...
Golescu trecu sala şi din pragul altei odăi îl pofti pe beizadea Scarlat
Ghica, un bărbat înalt, dar încovoiat, cam în jur de patruzeci de ani, care
părea năsos, fiindcă era foarte slab, cu mustaţa rară. Acesta, care aştepta
neliniştit, îl întrebă cu sufletul la gură :
— Ei, s-a făcut ? .
Nicolae Golescu clătină din cap afirmativ, fericit de a fi făcut acest
serviciu omului atît de speriat.
424
 adm drui
I
Aprozii şi slujbaşii care mai erau pe sală în noaptea tîrzîe ă uimiţi
văzînd un cavaf cu fotă de piele dinainte şi în-;at cu iminei groşi, strîngînd
cam pleoştit amîndouă mîi-3 ministrului.
ea
Ştiind că trebuie să vie pe jos, căci în caleaşca ar fi fost
Ilt mai primejdios, Scarlat Ghica îşi pusese pe el hanţe cizmar de rînd
şi îşi smolise faţa. Nicolae Golescu de-abia recunoscuse. Şi acum încă îl
privea nedumerit.
— Aşa... pînă ajungeţi acasă, prinţule... vă soseşte şi cc mda de
soldaţi. Dar nu poftiţi '^'^-r n -le-c. ?a, sau un cal, dacă vreţi să n
— îţi mulţumesc, îţi mulţur cn-.^.^-.r-.^ ■ nr'ote:. ier, MON TRÈS
C H E R AV I I ) . Am am nit. Ars de groază, de grija celor de : Scarlat
Ghica
spunea ■ în caleaşca ori c|l. . iară îndoială oprit,
a luase c cl nici unul dintre cei doi-trei oameni de încrede, pe Cc . a se
putea bizui, ca să nu slăbească paza celor )uă femei rămase acasă. în prag îi
mai mulţumi o dată lui olescu : Nici în mormînt n-am să uit binele pe care
mi ai făcut. îţi voi fi recunoscător*ca un cîine.
Plecă pe jos, pe uliţe, care păreau pustii pentru vecinicie. ici o lumină
nu se mai zărea dincolo de metecul Episco-ei ; toate ferestrele erau oarbe.
Singură lumina lunii rălda oraşul bîntuit de spaimele morţii. Mergea
repede, căci ;^e-á lungul uliţei se putea vedea departe... Cînd i se părea i se
iveşte ceva, se dădea după vreun gard, după copaci. )ar fiece cotitură a
drumului, întunecată, era legată de pri-lejdii, __^
între timp sosi şi caleaşca cu care plecase Bălcescu şi ducea acum pe
nevasta tabacului ucis. întîrziase, fiindcă rumul fusese foarte lung, dincolo
de Dobroteasa înspre /itan, pe uliţe întortocheate, ocolind ici-colo
zăvoaiele Dîmboviţei. Mahalaua aceasta de dincolo de barieră, în care lo-
uiau cei mai nevoiaşi dintre tabaci, era o încîlcitură de co-ioabe, cele mai
multe fără acoperiş adevărat, ci cu cîrpituri iin te miri ce, adunate paixă din
gunoaie. Cúrtela în care fu dus de unchiul lăuzei era lungă şi îngustă,
străjuită de o parte şi de alta de odăiţe, unele mici ca nişte chilii de schim-
nici, altele ca nişte carcere de temniţe, iar unele abia mai
425
şei
mari decît nişte coteţe. Nu era vorba de vreo casă, cu vărat, căci mai
toate odăiţele astea fuseseră lipite unele Jf^ altele dc către un negustor,
lacom de cîştig, din partea lociiF' lui, care sc pomenise stăpînul unui
maidan din apropiereî tăbăcăriilor, la care cei mai mulţi dintre chiriaşi erau
mun-' citori salahori, zilicri, care nu erau greu de înlocuit cu nişU meşteri
sau calfe specializate. într-o viaţă de om, uneo^l^^ chiar două. aceşti
oameni bătuţi de nevoi, cu istovitoaq^ greutăţi familiare, căci erau
numeroşi laolaltă, nu izbutiseijr^l^ să aibă nimic al lor, în afară de un pat cu
rogojină pe pentru toată familia, şi o strachină cu cîteva linguri de
lemfl!""^'' în sfîrşit numai acele mizere lucruri pe care le are orici'^ , osîndit
la temniţă. Necazurile vieţii lor erau aşa de marffc^^^ că ei se găseau veşnic
în întîrziere cu împăcarea lor, încîl lipsurile se îngrămădeau, sporite
necontenit, în loc să scadă, şi astfel vremea îi îngropa fără nădejde,
Bălcescu abia putu| trece prin liota dc moşnegi, femei şi copii, toţi speriaţi
d^| ^ nenorocirea a cărei veste le sosise către seară, căci căzuser doi tabaci
din această curte, iar soţia unuia putuse să aler^ la palat în grabă. Femeile,
rude ori numai vecine, bociser să li se rupă inima, pînă ce le tulburară şi pe
ele fierbere stîrnită de venirea unui asemenea boier în curtea lor, acuni
seara. El află că bărbaţii în stare să lupte puseseră mîna P% ce găsiseră şi
alergaseră cu ceilalţi toţi să scape guvernul d arestare. „Să scape guvernul
de arestare, ei, la care nu gîndeşte nimeni...", murmură Bălcescu îngrozit,
vorbind c sine însuşi, scrîşnind din dinţi. ,.Nu e oare loc de clădit 1 cuinţe
omeneşti în acest oraş care-i jumătate maidane grădini, şi nu e lemn şi
cărămidă în ţara asta ? Atunci dc c atîla ticăloşie ?"
Erau, fără un copac între ele, vreo trei uliţe, la fel c asta, înghesuite
una într-alta, ca un fel de ,,ţigănie'\ î această uliţă îngustă, în aceste
căsi^^e peticite, duhul morţii care plutea peste orâş, îşi înfipsese anume
gheara, despicîn' lumea asta nevoiaşă, care abia se mai mişca, buimăcită d
trăsnetul întîmplârii.
Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topit de durere şi nu-
şi dădea seama de nimic. Născuse abia joi dimineaţa, era tînără de tot ; se
luase cu flăcăul ei abia * din vara trecută. O vecină îi aduse învăluit într-o
ţoală co- p,.^ pilaşul născut abia de cîteva zile. ^ n.
— Ia-1, fă, şi pă iei, să-1 vază pă taică-su măcar mort. ţări ~ Cum o să-
1 vază, sărăcuţu de iei, că încă nici n-a făcu^
■
426
i, îl căina o vecină legată la cap cu o basma. Bietul Efti-î, nici nu şi-a
văzut copilu ca lumea. Era în trăsură şi unchiul ei, un bătrîn cu faţa
ţepoasă, izdată, îmbrăcat ca un tîrgoveţ nevoiaş. El fusese cel care /orbise
lui Bălcescu despre suferinţa femeii şi îl dusese lă acolo. Ea era foarte
tînără, micuţă, istovită la faţă de ,_yterea de pe urma căreia nu se ridicase
bine -din pat, il.aie, cu buze subţiri şi ochii negri subt pleoapele albe tare
eimbate. Tiţa, care îşi venise cu totul în fire_cînd îşi văzu itele, o sprijini
împreună cu bătrînul pe trepte, pînă în aia în care bărbatul ei, semăn înd
cu ea ca un frate, dar cu sele feţei mai tari, era aşezai în al cincilea sicriu.
joi
Arăpilc ii sili pe Bălcescu urce trepjele în fugă.
— De înd te caut... Vino^iurnaidecît.-. De ce n-ai venit şedinţa
vernului ?
— Pă ă nici nu am ştiut de ea... M-am gîndit la altele... Ajunse oeră în
capul scării de la rî-ndul de sus. .
— Hai... Vino să vezi ce prostii fac... Sunt nişte cri-linali...
Şedinţa era în toi şi foarte agitată. Pe feţele tuturor celor a faţă se
putea citi zbuciumul zilei încă neîncheiate. Băl-Ucu află uluit că s-a iscălit
o Proclamaţie a guvernului care, a să liniştească pe proprietari, declară
inactual punctul 13 in „Constituţia de la Islaz" şi arată că numai Adunarea )
bştească va putea hotărî ceva în această privmţă, fireşte tunci cînd va fi
convocată. Bălcescu văzu în asta semnul că uvernul nu uita spaima prin
care trecuse. I se dete Proclamaţia, pe care o citi cu dezgust, copleşit încă
de vedenule (lorţii din odăile de jos.
„ In n u m e l e p o p o r u l u i Ro m â n < ^ D re p ta te - Fră ţ i e *
Domnilor proprietari !
Fiindcă mulţi din dumneavoastră au tălmăcit sau au înţeles rău l-oclamaţiile guvernului, el şi acum
vă asigurează că nu se va atinge limic dintr-ale proprietăţii, pînă nu se va aduna, va chibzui şi va ho-,ărî
Obşteasca Adunare...".
427

I I
A iscălit toată lumea, afară de Arăpilă, şi e bucuros a întirziat şi deci
nu mai e obligat să iscălească şi el cu mî lui, deşi — potrivit regulilor
„Frăţiei" — este obligat să solidar cu hotărîrile maiorităţii.
Acum, parcă n-ar fi fost de ajuns atîta laşitate, se dactă şi o altă
proclamaţie, prin care sătenii sunt energic si tuiţi să nu mai asculte după
unii şi după alţii şi să nu umble forfota pe la oraş şi prin capitală, ci să se
întoarcă moşiile boiereşti, ca să-şi îndeplinească vechile obligaţii, rămîn
bucatele pe cîmp :
■
„ î n n u m e l e p o p o r u l u i Ro m â n < ^ D re p ta te ~ F ra ţ i e Guvernul
provizoriu fllivei
către toţi locuitorii ţării de prin sate
"act
so
...Totodată vi s-a făcut cunoscut că mîntuirea ce vi s-a vestit n^l ^ poate fi în paguba nimănui fie
oricine va fi. prin urmare... vi s-a poţlâb runcit ca, pentru munca cîmpului din anu acesta, să vă împliniţii pi
toate datoriile voastre către proprietari şi arendaşii lor, tot aşa dup* cum le-aţi împlinit şi pînă acum...
Totdeodată vi se scrie ca să vă liniştiţi pe la satele şi casele voastre şi să vă vedeţi de munca
cîmpului, căci trepădarea pe la oraşej ori încetarea de la munca cîmpului, va aduce scumpete şi foamej
asupra ţării şi rău vouă şi nouă tuturor..."
 Din cea dintîi clipă Bălcescu protestă cu îndîrjire. PreJ mult sunt
îndemnaţi sătenii să fie şi mai departe robi. Ta||at^ ce izbuti fu să se
renunţe la unele ordine represive şi textJ să rămînă doar la ameninţări vagi.
în timp ce se face îndrepl tarea pe proiectuLde Proclamaţie, Eliade
nemulţumit se prii veste lung cu mitropolitul şi cu Tell. Liniştea creează un
goli stînjenitor în şedinţă, întrerupt de glasul amar al li Bălcescu :
— Astfel răsplăteşte Guvernul provizoriu eroismul şi credinţa- naţiei
care l-a mîntuit de la pieire, ori măcar de viaţa de temniţă ? E bine să se ştie
asta... Vorbise aproape strigînd din cadrul unei ferestre, unde se afla
împreuna cu Arăpilă, nu pentru că era o zăpuşeală care apăsa răsuflarea,
căci ei nici nu-şi mai dădeau seama de asta, ci pentru că simţeau nevoia să
se ferească din silă de ceilalţi.
— Ăştia sunt oamenii, ce vrei ? Sunt bolnavi de împăciuire, murmură
Arăpilă cu braţele încrucişate pe piept.
428
I
dai seama, Alecule, că în chipul acesta proprietarii in, după ce au fost
zdrobiţi de popor, ceea ce au vrut să impuie cu bestialitate, asasinînd
poporul ? îşi luă frun-în mîinile cu degetele subţiri, ca şi cînd l-ar fi durut
ca-apoi mototoli îndîi'jit ciucurele aurit al draperiei. Revo-to s-a pierdut pe
drum.... Fără punctul 13 nu e revoluţie. Dar între timp — cu şiretenie şi
grabă — se trecuse la tarea altei publicaţii, prin care guvernul nu numai că
r sa să aresteze pe Odobescu, dar publica şi o justificare ^unii lui,
absolvindu-1 în mod curios de orice vină. Nu-u protestînd furios şi
înfruntîndu-1 pe Rosetti — redacto-L Proclamaţiei — Bălcescu a p ilut să
intercaleze în text o scizare, care arăta că nu e \ 'rba acolo de argumentele
vernului. ci de acelea propiii ale lui Odobescu. Fraza era Imătoarc înainte
de modificare : .....Şi d. Odobescu, orbit acel mi' f: de dragostea ţării,
'runceşte să vie două roate •oldaţâcu care aresta mădularn guvernului..."
iVeniali \ la fereastră amîndoi spre Rosetti, şi în picioare, llcescu a trebuit
să bată cu pumnul în masă, să-1 ia aproape piept pv redactor.
 — Dar dumneata nu te ruşinezi că în timp ce şapte oa-eni, care au
luptat cinstit şi eroic pentru o cauză pe care I o proclamăm sfîntă, zac astă-
seară între luminări aprinse, thnîinile pe piept, plînşi de cei care au pierdut
totul, pier-idu-i pe ei, că în timp ce alţi zece, şi poate mai mulţi, zac înecaţi,
pe patul de spital, singura p^reocupare pe care o 'eţi este să scăpaţi pe
asasini de pedeapsă, chiar cu preţul itjocoririi celor jertfiţi... ? Cetăţene
Rosetti, unde crezi dum-?ata — şi cu dumneata maî sunt şi alţii, sunteţi
dumnea-)astră toţi cei care nu vă daţi seama de nimic, nu pricepeţi mic —
vă întreb, unde credeţi că a fost „dragostea ţării'' : cel care înţelegea să
asasineze pe cei mai buni fii ai na-numai ca să-şi ajungă ambiţiile lui
criminale, să-şi îra-•) setea lui de putere, sau la victimele lui care au dăiuit
i*lul fără să ceară nimic ? Şi nu vă cade pana din mînă, dez-ijstată şi ea,
cînd mai îndrăzniţi să scrieţi că ,.vă jurăm încă dată să murim pînă la unul
pentru voi, precum voi astăzi luriţi pentru noi'* ? Eu nu văz decît o
batjocură sfruntată, e vreme ce nu numai că umblaţi să-i cocoloşiţi pe
ucigaşi, i sunteţi la un pas de a le îndreptăţi fapta î Ştiu ce angaja-lent mi-
am luat cîndva, în sinul „Frăţiei''. Poci să las să fiu icălit pe un asemenea act
ruşinos, dar ţiu să ştiţi, acum în lipa asta, şi ceea ce gîndesc despre, această
ispravă a unui
429

I
guvern revoluţionar, care s-a înstrăinat de odată sorocul socotelilor şi
eu nu văz ce istoriei,..
naţie veţi
: va vel
răspun
■ ^
m
Se făcu iar un gol, care arăta toată încurcătura celor de faţă.
Mitropolitul îşi frămînta mîinile în mînecile largi şji făcu semn că-1 supără
o luminare care se înmuiase. Bălcescij , se triniise iar în jilţul dintre cele
două ferestre. în capul m&j sei, Eliade privea slinjenit nişte hîrtii răvăşite în
faţa lu^ stînd strîmb în jilţ, ca să arate că nu ia notă de insultă. Unu lîngă
altul, spre colţul mesei, cei doi Goleşti erau foarte în ! curcaţi. Arăpilă
bătea furios din degete în masă. Se frămînti întrebîndu-sc dacă e sau nu
clipa să declare odată lichidaţii! angajamentele comitetului. „Frăţiei",
jurămîntul de solida ritate cu majoritatea în hotărîii. pe care-1 făcuseră
cindva.
— Eu sunt de părere că trebuie să intercalăm un cuvînţi sau două.
piin care să arătăm că justificarea dragostei de ţară. astfel scrisă, e chiar a
colonelului Odobescu, zise, în sfîrşit. Ştefan Golescu, care luase între timp
în mînă textul de pe masă şi-1 cerceta... Uite, crez că fraza ar trebui să sune
aşa :.....Şi d. Odobescu, orbit în acel minut de dragostea ţării,
după cum zice...'", va să zică adăugăm ,,după cum zice" şi sublinio cu
vocea arcuită pasajul propus... porunceşte" şi mai departe...
Răsuflară uşuraţi. Rosetti citi apoi mai departe concept propus. Era
mereu în acelaşi de confuzie ;
^. ,,D. polcovnic Odobescu şi Solomon. deşi este deosebire r n a ^ între greşelile dumnealor, se
puseră subt arest şi se vor da in judef-cată ; tot asemenea şi d. maior Lăcusteanu."
Arătară o mare grijă apoi, la încheiere, ca să se risipea orice teamă a
ucigaşilor că ar putea fi condamnaţi la moai gdică un avertisment dat celor
de jos, din faţa palatului, care nu voiau să se împrăştie încă, la această oră
tîrzie din noapte, Sali a cetelor ce treceau pe Podu Mogoşoaiei şi strigau din
cînd în cînd prelungit : ,.Moarte ucigaşilor !".' ...,,Moarte vîi^ zătorilor !" I
în finalul Proclamaţiei sale, guvernul vru să excludă diJ capul locului
pedeapsa capitală. 1
... „Iar cît pentru cei ce au greşit vi sc mai spune că s-au dnt subt judecată, aducîndu-vă aminte că
aţi jurat toţi în Cîmpul Libertăţii că
43ţl_____
ele
,ur'
ipi^a cu moartea nu mai este 91 că Hrîstos a ZIS pfne, că nu ^liu cc
fac*".
 bălcescu, chemat apoi să iscălească, se ridică parcă bolnav pe scaunul
cu spătar înalt. Cu un vădit dezgust, car a
1 costă solidaritatea revoluţionară, îşi mîzgăli semnătura xnlnula
şe<iinţei.
*£ra unu din noapte şi după un răstimp de tr
W nişte strigăte mai stăruitoare şi mai învei, •
TSCOS din fire şi exclamă intjirîtat : ■ Dai . nu au de fiind să m^'
asta ?
• Aceştia sunt, domnule m vernului, cei care
Xpiedicaţ pe Odobescu să d i i 4 .nabct intre senti mă, CEI care v-au
N dat sa i locul în guver " l^EACU ; M privindu-l în '
Eq< . .i.c, le sunt r^tc "■''^^
LELE. RIÁITRO)
cum... Av m ner
u-şr
funţa prm
ami!
_ u obrajii óupiJ, grăi cutremuiai ;
^^^W'^ ' un lucru : astă-seară umbla R ^ '
Iu Oi. . d om e hăituit ca o fiară, cic ;
iptura . dumnezeu. Nu e bine...
Ion Cîinpineanu, care se trăsese într-un colţ, 0' ^ irul vîlvoi, pentru
întîia dată poate, de ani de ZII :a dc o el' ganţă de parlamentar englez, le
atrase îngrij mrea-aminte :
Nu trebuie lăsat norodul să miroasă sînge cald. 1 olomon e sfj iriat în
bucăţi în noapl u inlrrvine cu o hotărîre dc fier, niiuic uUi.a '^i^orul
îşi va cere în fiece zi porţia lui de sînge ^ • r. ..i.nd decît credeţi va veni şi
rîndul dumne^voa. . > iuti cele ce s-au întîmplat în revoluţia
Îi^anţuzilor. In noap-•k asta pe uliţele oraşului care răsună de strigăte
( moarte !" se hotărăşte dacă intrăm întrec baie de sînge, ou acem rev.»! ,ra
cuminte pe care am d(u1t-o... Nu uitaţi nici lipă că si:.;;cle cere sînge...
' >olitul, foarte tulburat, ca luai luvi cci ul la^a, înv i i ; i t 1 .
 — A spu6-o şi domnul nostru Lmo ........ ,,Cine tragj
'*abia, de sabie va pieri ^
1 bălcescu îi ascultase înmărmurit, neş^"*^^ r.-^ rrM .d:V apoi îi
întrebă simplu, eind ei nu ^ ^
431
el
— vŞi cine a tras sabia ? Cine a vjnplut treptele pala de sînge cald ?
Singe care, la ceasul ăsta, încă nici nu a spălat din curte cum se cuvine !
Aşteptă îndelung, dar nimeni nu răspunse. Toţi parcă aveau cugetele
trase în ţeapă. Deodată Eliade, cai^e toată seara m.ocnise în el însuşi, ochii
în cearcăne, cu obrajii traşi, nu se mai putu stăpîni izbucni ridicind mîinile
deasupra capului :
— Cum vreţi să se liniştească poporul cînd înşişi MC brii guvernului
il aţîţă şi îl îndeamnă la o răzbunare sa geroasă ?...
Toţi se priviră nedumeriţi şi tulburaţi, neînţelegînd cine ţinteşte
Eliade. Gheorghe Nitpscu. ministrul obştescul control de stat, întrebă
timid ;
— Care membru al guvernului ? Ce vreţi să spun. Atunci Eliade se
întoarse de-a dreptul către Bălcescu
— Aţi putea spune, stimate coleg, cine v-a autorizat organizaţi o
capelă funerară chiar in cuprinsul Palatul Administrativ, aici unde au loc
lucrările guvernului, în pun tul cel mai umhlat al capitalei ?
Bălcescu răspunse liniştit, privindu-1 de jos în sus :
— Aici au căzut, pentru cucerirea acestui palat, în ( ei au încercat să
intre ca să ne libereze... Am socotit c£ meni dintre noi nu va avea nimic de
zis dacă îi voi ajuta pătrundă în acest palat... măcar morţi...
Toţi se priviră tăcuţi, înfioraţi. Eliade, înfrînt, scăzu gl sul şi spuse
înmuiat de tot :
~ Poate că ar fi fost mai cuminte ca trupurile acest eroi să fie lăsate
familiilor lor, ca ele să le facă toate cel cuvenite după datinele creştineşti...
—- Au fost împlinite toate cele cuvenite, după orinduial creştinească.
Doi preoţi vor ceti pe rînd, începînd de la mi zul nopţii, rugăciuni pentru
odihna sufletelor lor ; părintel arhimandrit loasaf Snagoveanu şi preotul
Dumitru Geor-gescu. Părintele Radu Şapcă, urmind să sosească mîine
Bucureşti, va fi negreşit şi cuxnoşia-sa printre cei ce vor vîrşi sfînta slujbă.
Eliade nu fu tocmai mulţumit : ^|
— Bine. Dealtfel, slujba lor funerară o vom hotărî nolp| aci, căci
neîndoios că vom face acestor scumpi martiri fun ralii măreţe, cum nu s-au
văzut în Bucureşti... Aş fi să te mai înti'cb încă un lucru : Ştii bine că în
saloanele jos se poate vedea foarte bine din curtea palatului, că
432
ce
^ate vedea la fel de bine de pe Podu Mogoşoaiei, chiar cînd ergi pe
jos, nu mai vorbesc de cei care trec în trăsuri... Ei ine, te. întreb, stimate
coleg, de ce ai lăsat ferestrele mari itşboperite, cu luminile aprinse
înlăuntru, de se vede cata-âcul deopotrivă din cur-te, ca şi de pe Podu
Mogoşoaiei... ? Hi socoti că vederea celor ucişi va stîrni în fiece clipă mî-ia
poporului şi-1 va aţîţa la o cumplită răzbunare, care ar Oece peste capetele
noastre, şî că ne putem aştepta din clipă \ I clipă la o năvală deznădăjduită
în cuprinsul palatului ? ^sta ai urmărit ?
I Bălcescu răspunse sec, parcă mirat că Eliade nu ştia cest lucru :
— Nu se pot închide ferestrele unei camere funebre în--0 noapte de
vară, cînd sunt şapte trupuri la un loc, care
|)t începe să se descompună...
— Aşa o fi... Dai^ dacă ne întrebai si pe noi, frate, îndulci 1?
apelativul, atunci poate că ai fi fost de părerea noastră, mume că nu era
nevoie de aceste mari perdele negre, că negrul nu este culoarea cea mai
potrivită pentru aceşti-eroi; ci ibul, căci nu în perdelele morţii trebuie să-i
învâluim, ci în perdelele gloriei, ca să fie o pildă memorabilă pentru gene-
raţiile care vor veni ! Eu văz altfel înmormîntarea de mîine ■ cît cum se fac
înmormîntările obicinuite... Va trebui să L^cem mîine o apoteoză a
eroismului, toată în alb. Nu va trebui să plîngă nimeni.
Bălcescu îl întrerupse, căci îi era teamă de' frazele pronunţate prea
sonor ale poetului, deşi propunerea lui i se păru totuşi îndreptăţită şi
frumoasă. Vedea însă cu oroare toate aceste compătimiri platonice, acum
după ce se dăduseră Proclamaţiile odioase, care nu ascundeau decît golul
sufletesc al celor care refiozau să facă dreptate clăcaşilor :
— Veţi face mîine cum veţi voi şi cum veţi hotărî... Eu îi cunosc pe
aceşti bărbaţi cai'e s-au jertfit pentru patrie şi pentru libertate. Erau înainte
de toate oameni, cu toate durerile şi bucuriile omeneşti. In urma lor nu
rămîn fraze fru^ moaşe, ci rămîn mamele, soţiile şi copiii lor... Pentru că
ştiu ce au lăsat ei în urmă, mie mi se pare şi mai măreaţă fapta lor. Mîine
veţi hotărî dumneavoastră înşivă ce veţi crede de cuviinţă. Şi dacă vreţi să
vă spui drept, sunt şi eu de părere că priveghiul funebru din noaptea asta e
bine să se prefacă mîine într-o apoteoză albă ca şi gloria acestor eroi... Aci
am încredere în talentul poetului Eliade Rădulescu...
MM
4W
CONSILIUL HOIÂRF TFL TEUTE IMEDIAT UNIILT MTI RMTIUOR DE A DOUA
ZI. DEALTFEL, ACEASTĂ DI^UŢIC NU DÜRFT ELIADE IŞI ARFTTFT VEDEREA IUI RAAI
IN AMANUNŢIME.
HASRI CURŢI FU DE PAREREA CI AR FI BINE SA FLE ÎNTREBAT i. .IIMARBAŞA
ORAACU. IAR CONSILIUL APROBA 9! HOTARI CA CUA^ !»A-1 CHEME MÎINE ^ i 1
r ^ * ^ nrhî*ootMl o n ^ M ' :I cm RIITE AMANUNTELI.
L :AINTE DA ITFIR^ITUL ŞEDINŢEI, TEIL CERU CUVTNTUL C* AI F «
PROPUNERE, DAR BĂLCESCU m ÎNTOARSE BRUAC APRE ARAPIL F I II SPUSE CU
AMARACIUNR 1
- EU PLECA ACASA... L uc^^UI, c prea MUIT peiu . \M
PRN'^Mrrri DE IN.. I ÎN nrrr i să ÎMPACE r X ||
#•1 RE ÎAR DE PAFTI
\ FITNDCA ACEASTA < APERE CONSTITUŢIA ŞI-FT CĂLCAT T • UI. MERUÂ aA
CONCEDIATA, NU SA FIE ÎNAINTATA ; ICŞI pe LIŞĂ.
^'ÎND ERA ÎN PRAG, ARĂPI* - ' ÎGÎNDU ,
,)Â CA VINE 9} CL-
— PLECI ?! HMMNEAT?» AV R U Î O ? Df» RE? Răn •A-I ONREASCA
LE Qc
 Î U , MA DUC ŞL EU ACASĂ... \ AXI S-A VĂRSAT ATITA SÎNGE ŞI NU PRK;tp DE
ce... i DE CE E IN^PIEDICAT POPORUL SA SE MINLUIE DE romu IU I PACINK ? CITI
INŞI AU INTERES SĂ FIE ALTFEL ? DE CE SA AIT TASCA GUVERNUL, DE CE SA SE
STĂVILEASCĂ DREAPTA MINIE A PORULUI CHIAR CU AMENINŢAREA UNEI UCIDERI în
MI^A SI F DREPT AU ACEŞTIA SA VERSE LÂNGE CA SĂ-^I AP^ INTERESE ?
LĂSAŢI-MA SĂ MA GINDE.^ ODŢTIA MEA, POATE VOI GĂSI RASPUNS LA TOATE
ASTT PRIVI CU OCHU IN RERAŢI, PE RÎND PE FIECARE, ŞI IEŞI IN v c :»UUULUL
CEL MAR» G TIND SA-1 AJUNGA PE BĂLCESCU. 1
CEI CARE RĂMASERĂ IN SALA laoi
STOFĂ REŞIE, RIDICARĂ NEDUMERIŢI DIN UMERI, RĂSPUI.....^
DOAR PRIN GESTURI UNUL ALTUIA, CA ŞI CIND AR FL soms f>Mmn' SĂ-I
MAI ÎNŢELEAGĂ"*, APOI CITIRĂ DECRETUL [ OFIŢERILOR.
PE DRUM, MULT DUPĂ MIEZUL NOŢ TŞCA VOMII
CARE-I DUCEA ACASĂ, PE T , DAR IN
434
Imil
^tt^fi At iîpil& erau \*i(au să
■
Mmate dr mirosul sălcii j totul abătuţi.
— S-a isprăvit... Nu mai < ninuc d* fitcul
rdin Iară. . — De ce Arăpilă ?
— Crez că voi putea fi mai dc foi*.^ lu iati.s i»M in Ac-cal... Cu
oamenii de aci nu e nimic de făcut
Cum poti să vorbeşti de plecare ? ~ Tu c i i 'zi, Nicule, că se mai poate
fa<. < »
— Trebuie să se poată !
— Nu \*ezi ? Cind nu suni [)cl! i » ' i u . muiI lr.*duU' 1 sunt trădători,
sunt poltroni...
^ — AU^aile... nu avem altă cale dc alc.^ i.c- luU. ' -
*am spu.s de atitea ori... Trebuie sâ lăspindim revoluţia, s-^ .
*.>pagăm .şi s-o înarmăm. Dacă i/butim să facem tabâi.i \T la Rîurc^ni,
dacă focul credinţei in revoluţie cuprinde tat a. itunci nimic nu e pierdut.
Vom reveni cit de curind. cu
itîi prilej. în sfatul guvernului, stăruind asupi a punctului
treisprezece. Vom face asta în fiecare şedinţă de aci încolo Dacă în vară
izbutim să facem să se aleagă o Adunare Ob-
ască fără cens, cu votul tuturor bărbaţilor, guvernul aces: , |(ie flecari
fricoşi va fi înlăturat Ceea ce este neapărat d*. Itrebuinţă este ca tu sâ-ti
amini. măcar cu cîteva zile. ple earea la Piu-is. pînă trecem acele hopuri
grele pe care ţi le-an. arătat... Şi VL i le enumera : a) punctul treisprezece :
b) ;< '^ata populai'ă ; c) legea electoială. . Nu trebuie sâ mă I A : ^ i
!gur !...
Cocoşii cintau a doua oară. elinii oraşului se stîrniseiâ din cine ştie ce
şi-şi rJispundeau de la o mahala la alta. Praful se aşezase de tot şi noaptea
era proaspătă şi răcoroasa ca într-un sat de munte. Ora:? alezat in cimpie,
Bucureştii sufereau mult din pricina prafului, căci foarte puţine din uliţele
sale erau podite. Biruia numai cu răcorit*»arele sale grădini, şi de aceea
casele DV locuit au depârtişor de
uliţe ca să nu le ajungă pulberea, şi de multe ori cu spatele la uliţe.
— Şi eu aş fi vrut lotuşi să plec... Mă r că nu \ ştiu nimic despre
Luxiţa. despre c<^pil... Ulla ii
pe urma apără de gind ca dc o albină.

■
435
28 <
Cînd ajunseră înspre casa luî Lenş, căci caleaşca* treb să lase întîi pe
Alecu. Golescu, auziră pe Podu Mogoşoaiei sus un zgomot greoi de paşi...
Vizitiul opri caleaşca. în spa-, tele lor turlele bisericii luceau poleite subt
lună. Se ivi după cotitură, din întuneric, compania de pompieri, în fruntea
căreia mergea căpitanul Gorduceanu, urmat de locotenenţii^ Zăgănescu şi
Deivos, călări toţi trei. în urma companiei, tot călare era sublocotenentul
Dincă Bălşoiu, ca să încheie co-" Ioana. Toţi ştiau, de la Deivos, de
sîngeroasele întîmplări di Bucureşti şi, cu toată opunerea căpitsfnului,
ascultaseră or dinul ministrului Trebilor din Lăuntru şi pox^niseră de 1
Săftica în marş grăbit spre palat.
Văzîndu-i pe cei doi secretari ai guvernului că pleacă, aşa, haihui, în
noaptea asta acasă, în loc să doarmă la palat, Deivos se împotrivi cu
hotărîre dorinţei lor de a merge nepăziţi şi îi înduplecă să înnopteze
amîndoi la Bălcescu, unde va rămîne cu ei Dincă şi o grupă de opt soldaţi...
Sublocotenentul se şi sui în trăsură care o porni la pas, iar cei op|
tal
soldaţi, trudiţi de marşul greu, porniră după ea... Acasă Tiţ care
venise mai devreme de la palat, aşternu cu rufări proaspătă şi cealaltă sofa
din odaia lui Bălcescu, făcu alt pa în odaia lui Barbu, pentru Dincă, şi
ospăta soldaţii.
înainte de a se culca, Arăpilă îi mai spuse cum a' fos arestat Solomon.
Fusese o chestiune înverşunat discutată la începutul şedinţei, înainte de
venirea lui Bălcescu. Astfe acesta află că plecînd de la palat, cu trupa lui şi
cele patn tunuri, urmărit cu cărămizi şi lemne de la binaua Teatrului
Naţional, Solomon se închisese în cazarma infanteriei şi ame- ^ ninţa că
face praf oraşul dacă se atinge cineva de el. |
— Şi tu crezi, Arăpilă, că se poate face praf Bucureştii cu nişte
nenorocite de tunuri şi cu patru sute "de oameni, care după ce trag un foc
cu puştile lor, nu le rămîne decît să le transforme în spăngi şi ciomege ?
— Crez că ai dreptate. Dar guvernul s-a speriat. A trimis pe
mitropolit să-1 implore să nu mai facă şi altă vărsare de sînge. A răspuns din
dosul porţii că se potoleşte şi predă tu^ nurile numai dacă i se făgăduieşte
un paşaport, iscălit d^ Bălcescu, şi o trăsură ca să poată trece graniţa.
— Iscălit de mine ? Cum asta ?
— Da, iscălit de tine... Pretindea că numai pe tine te ascultă astăzi
poporul... Că altfel va fi sfîşiat pe pod...
436
3
¿i
li > I I
L'i
•M
cl
fi "
^1
: I.
f'I ,
i , "1 I
Si
■1 'VI
II
IM 'i

r
I
"H ^
p ^1 n M i »4
n
q ,i
■ 'i ;!
*-* ^\I M
J -4 . ï b
' \\\
4 i^j
r.l3
i
S''
2' h* ^
I ,¿,(1 ^1 *i

H :H ^ ■
 tí î
Í' ,1) w H '1 f*! ' i \ M ^ H '
ni
•-Iii
i
ij là ^ ' J !3.
M ^ 1 ^' " jj "1

li
^! a i « ÍÍ ^ " ' ; : . ' ■ 31
"il*
I
I
APOTEOZA CELOR IN ZDRENŢE
E adevărat că de cum se auziră împuşcăturile de la p: şi aflaseră din
zvonurile înfierbîntate că au fost peste o s de morţi şi de grav răniţi din
rîndurile poporului, -şi că d asemeni în rîndurile ostaşilor, în afară de
numeroşi solda răniţi, se găsesc şi zeci de morţi, dintre care doi ofiţeri r ' ^ ^
puşcaţi cu pistoalele, cei mai mulţi dintre marii boieri răm. în Bucureşti îşi
spuseră că-i aşteaptă o noapte grea. înc pură să se caute unii pe alţii, mai
ales cei care erau rude, să se adune în casele cu ziduri mai groase, unele ca
de cetat înconjurate de curţi mari de acareturi, în care se aflau ? de slujitori.
Puseră străji la toate colţurile. Puţină lum.-dormk în noaptea aceea
bîntuită de duhul morţii. Nelini;; lor e mare şi azi,, a doua zi, şi tcmîndu-se
că înmormînta. va putea prilejui acte de răzbunare, ei rămaseră mai dep:\
închişi în astfel de case şi curţi păzite cu spaimă.
O singură boieroaică, logofeteasa Calliopi Ghica, sora 1 Băl-
Ceaurescu, femeie în puterea vîrstei, de o energie dîrz agresivă în vorbă şi în
faptă — o porecliseră chiar ai ei ,,1 govipera" — ţinuse să vadă cu orice preţ
înmormîntarea car se pregătea celor ucişi de soldaţi şi îşi alesese casa lui
,,n( nea mare'" — cum îi spuneau ei vornicului Mihalache Ghic^ fratele cel
mai mare al lui Alexandru Ghica, adică palatiJ IN care locuiseră cîţiva
domnitori, între care şi Grigore Ghie J o clădire aflată între casa Slătineanu
şi sala ,,Bossel" (carJ urma să fie inaugurată în toamnă),, cu alte cuvinte,
cam peste drum de casa şi grădina lui lancu Oteteleşeanu.
Era o femeie care, acum la cincizeci de ani, ar fi putut prea bine să
treacă drept bărbat, aşa înaltă, uscăţivă, destul de osoasă, cu bărbia uşor
întoars^ spre nasul drept, puternic^ cTim se arăta. Şi totuşi avea în
înfăţişarea ei ceva care-i df un aer de feminitate. Părul îi fusese în tinereţe
negru ca
433
' la corbului, mătăsos, mai* h . d c s U ele cks, cum II
a şi fratele ei Băl-Ccaurc uuplmi i iiic, aşa încît
Íicoperca limpíele şi îi mic: í «puntea. Cu vij'sta încărun-e, fruntea i
se mai golise ce^. dar părul îi rămăsese tot f t de des. In loc sâ-1 poarte
cărunt ca o lînă sură, sau în : sâ şi-1 cănească, şireata Calliopi şi-1 albise de
tot şi acum lumai că părea mult mai mătăsos, de parcă .sc amestecau fire
uşoare de arginl. dar o şi întinerea (iarecum, ceea PU izbutesc niciodată
femeile care-şi cănesc părul. îi mai •rea feminitatea şi şiretenia de a vorbi
celor din lumea ei, .ochii pe jumătate închişi ca de mioapa, ducind cu oare-
re gratie la ochi lornionul. care însă nu avea decil sticle RĂ diopti'ii. Numai
ca să mai ţie subt privirea ei. ca pe le obiecte, pe cei cu care vorbea. Pe de
altă parte, fineţea subtilitatea ei de netăgăduit ii dădeau, cind vrea. un ade-
at farmec, ceva din frumuseţea unor şerpi veninoşi, cu ,.re domina în aşa-
zisa aristocraţie valahă. Era foarte temută X numai de toţi cei din
protipendadă, bărbaţi şi femei, dar 'liar de lumc^a diplomatică, adică aceea
a consulilor marilor cri. Astfel duşmănia ei cu doamna de Kotzebue era fcu-
cutk de toţi şi alimentată cu tot felul de cancanuri. Era litiată după
evghenie, suferea foarte mult că din neamul nu ieşise nici un domnitor şi se
mîngîia cu gîndul că mă-u îşi luase un bâi*bat care era nu numai mare
logofăt, ci şi u şi nepot de domn, cu cincisprezece ani mai in vîrstă ca II,
numai ca să fie anunţată în saloane ,,ia princesse Ghica", tiu considerabil,
sporit mult de cei care erau la curent cu lealogiile şi de faptul că, fiind o
Băl-Ceaurescu, era înru-â, fie numai şi după mamă, cu Cantacuzineştii. cu
Mavro-daţii, vară cu Văcăreştii, Bălenii, Bărcăneştii, Goleştii, •reştii,
totodată, cu alte cuvinte, şi cu ce mai dăinuia, prin .ianţă numai, din
Brâncoveni. Era şi imens de bogată pe easupra, căci moştenise o mare parte
din averea care i s-ar cuvenit nepoatei ei, Frusinica. Nu renunţase, dealtfel,
la indul că Hiistache. frate-său, ar mai putea fi domn în Ţara mânească. îşi
putea îngădui, tocmai datorită averii ei laşe, să fie „logovipera'* temută a
saloanelor bucureştene. . ocea drept nemaipomenit de inteligentă, şi
vorbele ei, aşa-ise de spirit, de fapt obrăznicii veninoase şi bîrfeli grosolane,
făceau în scurtă vreme înconjurul Bucureştilor şi une-: erau cunoscute şi la
Constantinopol. La mers şi la îmbră-uinte căuta s-o imite pe Măria
Antoaneta, aşa cum şi-o hipuia din reproducerile pe care le cunoscuse, fără
să ţie
4:
»
«
I
seama de moda zilei. Purta părul ei frumos, ridicat în^ arhitectură
complicată şi susţinută cu tot felul de spelei de a gint, piepteni bătuţi cu
pietre scumpe şi diademe. Din nel ricire pentru ea, maiestatea mersului şi a
îmbrăcămintei e aproape caricaturizată, pentru că rochia ei, pornind înd
obşte de la aceea a Măriei Antoaneta, era încărcată pr adaos cu tot ceea ce
aduseseră modele succesive din prim jumătate a veacului : mîneci bufante,
gulere ridicate de d telă scumpă, combinate cu decolteuri din vremea
imperiul mascate de barizuri subţiri, patru-cinci rînduri de voia suprapuse
rochiei, zorzoane, eşarfe şi chiar un şal de măta imens, pe care-1 purta
cîteva minute pe umeri şi pe car lăsa să cadă apoi cu un gest distins pe
spatele canapelei. U mărise fazele revoluţiei cu sentimente felurite. La
încep cu multă încîntai-e, nerăbdătoare să-1 vadă scos din domni pe
Bibescu şi mai ales pe rivala ei personală, Maricica*Doa na. Pe urmă,
văzînd că se încurcă lucrurile, că după Bib se proclamă un Guvern
provizoriu şi că e vorba să li se ş*"" bească moşiile, o cuprinsese o' adevărată
turbare şi spun: de furie în saloanele bucureştene. Găsise porecle pentru ;
fruntaşii revoluţiei, iscodise şi aflase fel de fel de lucruri i time despre ei,
umplea totul de bale veninoase.
Acum, în palatul lui nenea mare", ascunsă după perdelele roşii, trase,
ale sacnacsiuluî, ea aşteptă aproape cînd ceasuri la geam, privind forfoteala
nemaipomenită de j de pe Pi^d, trăsuri de tot soiul, preoţi, ostaşi,
negustori pilcuri de meseriaşi cu prapure îndoliate, care se îndrepta .înspre
palat încă de la prînz. Erau şi mai mulţi cei care ve seră să privească, căci
era şi duminică. De acolo de unde găsea, fiindcă Podu Mogoşoaiei făcea o
uşoara încolăcitu ea putea vedea peste piaţa viitorului Teatru Naţional, ale
că rui temelii erau puse, pînă înspre biserica Kretzulescu, d aproape pînă la
palat. Cele mai multe case erau împodobit cu flori, steagui'i tricolore
îndoliate, în afară de palatul care era ea, şi către şase ceasuri, cînd se mai
răcori pi; căci era o zi cu seninul uscat şi dogoritoare, Podu Mogoşoai era
înţesat de mii şi mii de oameni, iar r^spintiile care duceau la dreapta şi la
stinga lăsau să se vadă că şi uliţele 1 terale erau la fel de înţesate. Nu toată
lumea aflase că doliul celor morţi va fi alb, iar nu negru, şi astfel multe case
aveau-ferestrele îmbrăcate în negru, de asemeni multă lume era îm^
bracata în negru, încît doliul fu mai curînd amestec de alb şi negru.
Ieri«
440
SM|iopi tresări puţin ^i
i hotărîţi în spatele e' .e nu p paşi ai oamenilor din cas eoarece a.£:ştia
păşeau tot-ma sfios şi uşor ca stafiile. Se întoarse mirată şi, în în-ricul din
salon, recunoscu pe un nepot al ei, îmbrăcat peneşte, vornicul Nicolae
Băleanu, descendent din marea lie a Bălenilor, cai^e dăduse ţării în trei
sute cincizeci ni o seamă de conducători de oşti şi de mari dregători, t, slab,
cu nasul coroiat ca un plisc de vultur, cu nările d vădite, cu doi barbeţi
mătăsoşi, el trecea drept unul re cei mai frumoşi bărbaţi din Bucureşti. Era
unul dintre mai Înverşunaţi duşmani ai revoluţiei, şi cu toate că în a de
toate zilele era mai potolit decit Gligofe, frate-său, aiise din ură îndrăzneţ
pînă la inconştienţă. Calliopi îl ■a foarte mult, deşi d6uă lucruri i se
păreau de neîngă-la el. Mai întîi, boier din familia Bălenilor fiind, se apusă
facă trei fabrici, una de ţesături la Tirgovişte şi alte I în Bucureşti, şi în afară
de asta umbla cu tot felul de m negustoreşti. în al doilea rind, era un
devotat prietm jti Bibescu şi deci şi al Maiicichii Bibescu, pe cstre ^.logo-a-
a" nu o putea suferi. Altfel era foarte măgulită, deşi O femeie curtată, că o
preţuieşte un bărbat atît de iubit femei ; astfel, vederea acestui straşnic
nepot o bucura eauna şi mai ales o bucura acum.
— Am auzit că eşti aici, tanti Calliopi, că vrei să vezi «şarada... Şi am
venit să-ţi ţiu de urit...,îi sărută familiar a, dar nu rămase la geam, ci se duse
în salonul întunecat, e un fecior îi aduse ciubuc şi cafele. După ora şase se
auzi marş militar foarte viu şi oamenii Agiei începură să flu-pentru ca
dorobanţii călăii să deschidă drumul cor te-ui.
^■Veneau mai întîi breslele, fiecare în frunte cu stai^ostele u
flancurile ei, în afară de sieagurile tricolore. Urma un lalion de infanterie şi
un pluton din cavalerie foarte intonat cu ledunci şi ceaprazmi. Veneau apoi
în odăjdii li«:ei, aihimandriţi şi sute de preoţi şi diaconi, dintre care li
cădelniţau cu tămiie aprinsa, care Învăluia în nori albi-
S"ii cortegiul. Se desprindea dintre ei statura şi chipul de duc al
preotului Radu Şapcă. După slujbaşii de seamă aî .ului veneau ofiţerii cai^e
nu intrau in comanda trupei de nadă.
I Calliopi Ghica, cu trăsăturile ei aspre, bărbăteşti, privea runtată
această desfăşurai'e care nu se mai văzuse în
441
11^
BUCUREŞTI NICI LA ÎNMORMÎNTAREA FOŞTILOR DOMNITORI; MITA EA CARE
VIXUSE VREO DOU* ALAIURI DE ACI^T FEL, RAMAM AMINTIREA TUTUROR :
ÎNMORMÎNTAREA LUI MIH<U ŞUŢU IN I Ş I A LUI GT IRFIRE GHICA IN 1U34. FU
DE ACEEA SCANDALIZAŢI Ş I T I VRUT SII BATĂ CU PUMNUL IN GEAM.
DUPĂ CC SE FĂCU UN GOL IN CORTEGIU LACU Uiu.nU , ZICA
ŞTABULUI OSTĂŞESC CINTFT IAR UN MARŞ VIOL CA O APROP DE CÎMPUL DE LUPTĂ
ŞI SE IVIRĂ TRT I CRUCI GALBENE, PE CARQ ŞTIA Cil se SCRIE CU LAC NEGRU
NUMELE CELOR MORŢI. URM* CAPAC DV SICRIU, DAR MARE CIT TREI DIN CELO
OBICINUI' DE PAT IU OAMENI IN ALB. DINTR-O DATA LA OCOLUL PODULUI 5k
UN URIAŞ CAR SIMBOLIC, TOT IN ALB, TRAS DE OPT CAI IMBR&CA* EI IN ALB DIN
CREŞTET PÎNĂ LA PAMINT, DE NU II %V LASASERÂ BO/I dtTii (XRHII. IN TOTUL O
URIAŞĂ ARĂTARE IN ALB. PC CAI AŞEZATĂ O PIRAMIDĂ TRUNCHIATĂ, ALBA ŞI EA,
PE CARE ERN ZAT UN C<»>CIUG LAT DE TREI PAŞI, ÎMBRĂCAT ÎN MĂTASE TI 4
(IRIE ÎN CARE. ATUNCI CÎND TRECU PRIN DREPTUL EI, LOGOL PUTU SĂ VADĂ CÂ SE
AFLAU TREI MORŢI CU CHIPURILE GALBE^ DESCOPERITE, ÎNVĂLUIŢI CU LAURI. LA
CELE PATRU COL i RULUL, OANFTENIF ÎMBRĂCAŢI DE ASEMENI ÎN ALB. NEMR.^.
IN| DEAU FALDURI DE MUSELIN ŞI GHIRLANDE DE FLORI DE LA UN LA ALTUL.
VENEAU APOI DUPĂ ZECE PAŞI ALTE TREI CRUCI, ALT RWFL LAT, TRANDAFIRIU, ŞI
PE URMĂ CA O ALTĂ VTDENII' DE ALB, I FUM DE TĂMIIE, UN AL DOILEA CAR URIAŞ
IMBRĂCIIT ÎN ALB, L DE OPT CAI ACOPERIŢI CU ALB. UN CAR CU TOTUL LA FEL CU
C< ÎN CARE ERAU ALŢI TREI DINTRE CEI UCIŞI. URMA ÎNCET SINGURUL .0 NĂSĂLIE
ÎMBRĂCATĂ ÎN ALB, PE CARE SE AFLA ULTIMUL COŞCI O'IRTAT PE UMERI DE TABACI.
VENEAU ÎNCET PE jos RUDT^L*' R. !or UCIŞI ŞI DUPĂ ELE ÎN RAR MEMBRII
GUVERNULUI. Lo;^ ASA ÎL CHEMĂ PE VORNK NICOLAE BĂLEANU ŞI-I CERU
SĂ I-1 ARATE PE BĂLCESCU. ERA ÎI TREILEA RÎND, GÎNDITOR, CU FAŢA PALIDĂ, ÎN
CH(»NARUL BĂI bii M NEGRE ; PĂREA CĂ NU SE UITĂ LA NIMIC ŞI NU VEDE PE NIM'
URMA GUVERNULUI VENEA COMANDA DIN GVARDIA NAŢIONALA, FRUNTE CU
SCARLAT KRETZULESCU ŞI AJUTORUL SĂU,' COSTA ARISTIA. AMÎNDOI ÎNTR-O
UNIFORMĂ IMPROVIZATĂ. DUPĂ EI U BULZEAU SUMEDENIE DE OAMENI DIN POPOR
IN RÎNDURI INŢE ?! PE CHIPURILE LOR ÎNCRUNTATE SE CITEA O MÎNIE FĂR^ MAR|j
CIMIOPI GHICA ÎNŢELESE CI AR FI FOST DESTUL < GI NTRU CA
ACEASTĂ MULŢIME SĂ SE APRINDĂ CA UN 4|
PN F DE PUŞCA ŞI SI IZBUCNEASCĂ INTR-O SÎNGEROASĂ RĂZBUNA RETIA^^
PALIDĂ» CU NASUL RECE, ŞI ASCUŢIT DE IU GEAM.

I
442

I
I- Ei, to-ai săturat, tani i ' - co văz? Imi
e că nu le-ai săturat, că m urînd te- periat IMN» Calliopi tresări. Era
intr ^evâr foai tulburată, căci tise acum mài mult decît oricînd ce putere
copleşitoare norodul despre care ai ei nu vorbeau decît cu dispreţul care
vorbeau despre vite. Dar, vanitoasă, ţinu ■ nu sc l£ mai prejos decît
nepotul ei.
Suntem noi slabi, Nicolachi, nu sunt ei tari. U- Aci poate că ai
dreptate... Mi-e silă de bri-riir.'-a listră.

I
Dealu Mitropoliei, învăpăiat şi inoin^^^iat tot de soa-I9 care
cobora mărit şi scăpata de dincolo de Cotroceni spre ăuleşti, alaiul funebru
în alb fu întîmpinat de mitropolit lOdăjdii, înconjurat de alţi preoţi,
scînteind de aur şi arii în apusul cu raze prelungi culcate. După slujba
religi-A, Eliade ţinu o cuvîntare, înaripată în fraze, dar care nu 1 toată decît
o disperată încercare de apărare a vinovaţi-I. Suit într-lin car, pe piedestalul
de bănci îmbrăcate -şi în alb, pe care erau puse coşciugele, aureolat de Ir-'
ndafirii ale asfinţitului, cu vocea sonoră si restul ade încheie cu următoarele
cuvinte :
„Fraţilor români, cîţi vă aflaţi de faţă şi din toată ţarn, d^^ca Idinţa în Evanghelie este tare în noi,
dacă credem că cei drepţi şi irlirli iartă pe ucigătorii lor ; dacă Dumnezeul nostru a iertat pe
ce pe cei ce-1 batjocoreau şi-i dau moartea ; fraţilor, în aceste mi-|.e de durere, cînd ne
despărţim de fraţii aceştia ce muriră pentru , cu lacrimrvă rog să facem şi noi ca răposaţii «ceştia, să facem |
a a făcut Mîntuitorul lumii, Chrîstos, să iertăm pe cei ce au co-ndat să se facă foc asupra fraţilor lor, să-i
iertăm ca nişte ade-haţi creştini, ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu cînd vom fi îna-ea lui, c.i să arătăm
lumii bărbăţia, înţelepciunea românilor şi ma-. lor gen' rozitate, ca să fim următori libertăţilor ce am
proclamat, joare s-a desfiinţat pedeapsa cu moartea !../!
Şi ridicind uşor braţul încovoiat, aşa ca părinţii bisericii, [închipui un
dialog cu poporul :
— .Iertaţi, fraţilor, pe arestanţii voştri ? '
— K i uiţi să fie de moarte, iar nu şi de pedeapsa cuvenită.
443
— Iertare; fraţilor, evanghelică iertare şi iertare cu totul.
— Nu, nu, la ocnă pentru toată viaţa. - — Ocna e mai rea decît moartea.
— La mînăstire dar, ca să-şi vie la cunoştinţă."
 , Sugerînd o claustraţie monahală, Eliade îşi simţea ininll încărcată
de groaza celor ce puteau să se întîmple. Treize! de mii de oameni erau ca
un cer încărcat de toate puterilf trăsnetului, şi el simţea că în fiece clipă se
pot dezlănţi haotic fulgere nimicitoare. Spaima întregului guver-n era al de
mare, încît tot restul oştii^ii, al Gvardiei Naţionale, toţ| dorobanţii erau
ţinuţi subt arme, ca în aşteptarea unui at; iminent. Odobescu era păzit cu
grijă la palat, Lăcusteanu ei străjuit în casa lui Costache Kretzulescu, unde
se refugiase Aristia, îmbrăcîndu-1 pe Solomon civil, izbutise să-1 ducă
mănăstirea Cernica, unde era de asemeni păzit. Chiar bataJMta Honul
venit la înmormîntare era în acelaşi timp şi slaba gaj ranţie a unei linişti
cîştigate greu. Dealtfel, Eliade înghel cînd văzu că' după el se suie pe
piedestal un bărbat înalt sprîncenat cu mustaţă neagi^ă, ca o lipitoare pe
buză, tîrgove| după înfăţişare, care socoti că e nevoie să i se răspundă altfel
oratorului decît îşi răspunsese el însuşi. Se vedea îl nemulţumise cu totul
felul în care Eliade înţelegea să îi pace ceea ce era greu de împăcat.
— Apăi, domnilor dă sînteţi guvern, zic că dă să vor li liberi, iar încep
a urzi cele ce au făcut, iar să mai varsă sînj şi dă vom pierde cauza, sîntem^
răspunzători faţă dă cop| noştri...
Cerul întunecat se dezlănţui în mii de tunete, dar nu şi trăsnete.
Poporul îşi detună cu vuiet mînia, dar scînteia c
* Colonelul Lăcusteanu în amintirile sale reface momentul preJ mergător arestării după tentativa
eşuată în ziua de 19 iunie. îh drum spre palat, însoţit de Aristia şi „unul Apoloni, armaţi pînă în dinţi şl
împănaţi cu pene la pălărie", Lăcusteanu şi-a exprimat dorinţa să se oprească la Costache Kretzulescu
acasă. Aici, ne spune colonelul insurgent, „uicîndu-mă sus, am rugat pe vară-mea Luta să-mi dea « cameră
să şez, căci nu aş voi să merg la palat (Kretzulescu nu en acasâ)." Şi urmează o suită de amănunte pitoreşti
în legătură cu felu] îrt care a rămas, totuşi, în casa lui Kretzulescu unde „era straşnic interzis de a intra
cineva la mine, nevasta sau copiii, nici chiai Kretzulescu, stăpînul casei ; mîncau'e îmi trimetea vară-mca
prii guardieni". Textul integral îl vom reproduce în comentariul final amintirile colonelului Lăcusteanu
fiind utilizate de romancier în ma multe pasfije ale naraţiunii (cf. A m i n t i r i l e co l o n e l u l u i
L ă c i i s tc a n u publicate şi adnotate de Radu Kretzulescu, Fundaţia pentru litera tură şi artă, 1935,
Bucureşti, p. .132—135) (n. ed.).
444
 MHHHI^ttid urgia
MI mai mulţi membri ■ t.___
^niră títeva clipe in ]. igirea a : âxii ^■ar se socotiră fericiţi cind
primejd UEAA şi cerul se ^Bă iar.
leparte spre Cotroceni, roata uriaşa a soarelui roşu cădea t in gol şi
treptat se mai reflecta, doar ca o privire ina-tn norii trandafirii, care-i
străjuiau, înalţi Ia trei suuţe^ fea pe celalalt tárim.
 ft

■
2 tS ?^ ET
OSTAŞI m TOT ^nn I
, Luni către soară, Axento Sever zOroa in ^^"^fj ^lf ^f^^f^^ dea gata
nişte tabele şi note care i se cereau de la Eforia oalelor, ca astfel să poată
pleca mai repede, caci de cu trimisese vorbă „pompierilor" să se afle
negreşit la gurile cinci la locul ştiut. Vrea să se sfătuiască impreca
ei ce 8â facă. i^entru ca să nu se mai intimple ncnorocln emeni celei
de la sfîrşitul săptăminii. Era furios pe Tell, n neprevederoa căruia, zicea el,
se întmip ase totul. Fa--n fată Scarlat Turnavitu pregătise şi el acelaşi fel de
note >ntru Eforie. Mai priceput in asemenea labele şi formulau, irsisc^ mai
repede şi acum îşi aştepta, alături la ma.sa accv Tttă de hirţoage, cum le
spuneau oi. prietenul care, inaU şi .o«, era şi încăpăţînat pe deasupra. Cmd
gîndea ceva. staila în loc, pînă se potrivea totul cum trebuie.
— Apoi că, frate, spune-mi şi mie, rogu-te, ce fel de şef
oştirii este-acela care se lasă arestuit de ofitcii ? No, ca i)une-mi te
rog... Mai p<:)menit-ai asemenea lipsa de int-li-lontă'' Păi dacă el era cum
musai să fie un şef al oştirii, cu ■hii in patru, n-ar fi fost de trebuinţă să-i
elibereze poporul , n-ar fi pierit fraţii noştri tabaci... Musai să facem orm-
lulala cuvenită şi aci, că aşa nu mai m.^rt;e. Noi nu putem ;oate oamenii
loată ziua pe ^ită.
Scarlal Turnavilu <ra şi . de aceeaşi părere şi la fel se lîndi ca . fi bine
să stea U slat cu cei trei ofiţeri de pom-ieri, cu . re ei făceau un grup al lor în
sînul „Frăţiei". Muriti anur, la pompieri de către cei care-i persecutau, ca sa
- închic^ '.-a spre grad.le mai înalte, aceşti ..pompieri' rau poau c.. mai
destoinici ofiţeri de rangul lor din o.ştire
— Facem noi paza C m . inului vremelnicesc, daca alttel u se poate.
— .Munci fii bun, mă rog dumitale, Turnavitule, du-te
449
f - un om .
 oameni, voi. U
înainte, că şi eu voi veni neîntîrziat, dar mai am o ţîră cu păcătoasele
astea de hîrţoage... Uite că acum apune soarele. Am întîrziat al naibii.
La locul ştiut, la circiuma dintre viile de la Vitan, veni seră mai
devreme Deivos şi Dincă Bălşoiu, care aşteptau cu o cană albă cu vin
dinainte, în magherniţa de scînduri din faţă, care slujea drept prăvălie. Era
un fel de dugheană dărăpănată, cu două ferestre, o fostă cramă, căreia î se
adăugase în faţă o şandrama şi se prefăcuse astfel într-o cîi^ciumă săracă
de mahala, unde se bea cu ţoiul ori cu cana. La fată, mai atîrnau, în geamul
prăfuit, covrigi galbeni şi uscaţi, vreo două halci de pastrama încreţite de
sare, cinci-şase cîrnaţi turtiţi şi tari ca ghiudemul şi niş-te brînză chircită,
pătată de muşte, uitată acolo de cine ştie cînd. De obicei, începînd de prin
mai, prietenii aceştia stăteau la masă în grădina din spatele cocioabei, subt
un păr rotat, la o masă de umbrar, ţi lîngă cuibarele găinilor, ascT.mşi în
nişte tufe de corn şi gher-ghini ca de o perdea, dar azi plouase cu găleata şi
încă mai picura din frunzişuri şi astfel rămăseseră în magherniţa din faţă,
în timp ce în odaia de dincolo, că erau două de toate, cu tindă şi prispă
lipită cu pămînt, o nepoată a cîrciumăresrf pregătea pe unul dintre paturi
obicinuita masă scundă dj trei picioare, în timp ce afară subt un şopron,
unde era pliti de vară, cîrciumăreasa, ştiind pe cine are astă-seară, tăiase
cîţiva pui, pe care îi dichisea pentru frigare. Asemenea mu^ terii erau rari la
o astfel de circiumă şi veneau numai pentru că erau prieteni cu
locotenentul Zâgănescu. Ai ofiţerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu
alde Ciupitu cîreiumarul, căci bătrînul Zâgănescu îl cununase şi îi botezase
copiii. Pentru ei cîrciumăreasa gătea anume, aprindea grătarul pentru pas-
trama şi cîrnaţi, căuta tot lucruri proaspete, brînză de mai, "un vin păstrat
în crama strimtă, unde nu încăpeau mai mutt de două-trei butoaie, căci
mai mult nici nu aveau de păstr» fiindcă se vindea ca tulburel. I
Aproape o jumătate de ceas îşi bătu joc Deivos de poiJ pierie, pentru
că fuseseră ,,duşi" de acel căpitan care nu mm dăduse de vreun an pe la
companie şi habar n-avea de ma litărie. I
 — Bine, mă Dincă, ce fel de brabete eşti tu, mă, de te-2^ lăsat prostit
de zaharisitul ăla de Gorduceanu ca sâ scoateţi compania din oraş taman
cînd ei pregăteau răstiu'uarea revoluţiei ? Muică, muică, mă Dincă, faci
Mehedinţul de rîâ,_ mă ! Ce să mai zic şi de Zâgănescu ?
450
■

m
iDincă recunoaşte amărît . au iă-r^t d u ^î. D : i că a r fi lit ce se
întîmpla, îl pierdf pe căpil pe d i u / n şl vc - - u ns înapoi de la barieră.
- .,a cel pu| i i i fi i n d că a c u m . Cînd intră Scarlat Turnavitu în mapceiniia
l i u ^ i m a i n v.e opaiţ care pilpîia, cei doi goliseră vr. > t re i - p a t r u c ^ u i i şi
'beau acum despre femei. Deivos era oldeauna furios pe te. Dincă era
totdeauna zîmbitor şi călduţ cînd vorbea de Icare dintre ele.
- Păi 'u, mă Dincă, ce să spui despre ele ?... Că vm dupa je ca vic:>pile
după plinea unsă cu miere. Cît eşti de nerod nesimţitor, nici nu le simţi,
mă, ţepile. Uitaţi-vă la el, aşa [idriu cum e are un noroc orb la muieri... E
drept, ce mai i;olo şi încolo, că Deivos era păgubos la femei, şi pace.
— Asta cam aşa-i, ce să zic ? întări sublocotenentul. înalt, |lan şi
isteţ. Dincă era în faţa femeilor molatic, fără perso-llitate şi nepăsător... Nu
poci să spui că nu se ţin toată ziua pă mine...
Cine, auzindu-1, ar fi zis că e un îngîmfat şi că se laudă fi greşit... Aşa
era cum zicea. So ţineau femeile de el, şi Iau atît de multe, că orice ar fi
spus era subt adevăr, deci nu tea fi învinuit că se laudă. Şi îngîmfat era şi
mai puţin, lai curind se putea spune că rămînea fără luare-aminte în Iţa
numeroaselor dovezi de plăcere pe care i le dădeau fe-eile atunci cînd se
aflau în faţa lui. I se părea atît de firesc 1. le vadă ca nişte mieluşele în jurul
lui, încît nu găsea de-c de ce ar putea fi mîndru. Tocmai această
condescendenţă olatică şi dulce făcea posibil acest soi de prietenie
senzuala. Imul găsea totdeauna pusă masa oinundc se ducea, de aceea Iti
prea avea poftă de mîncare niciodată şi mulţumea tot-pauna surîzător
gazdei, mulţumindu-se să guste de ici, de ■»lo. Pentru că avea ochi verzi
catifelaţi şi dinţi de potco-lioară albă, asemeni femieilor, pentru că avea
obrajii mari, [ascălii ăştia îşi cam băteau joc de el. într-o zi, înainte dc un
lef, cum îi spuneau ei, contemplîndu-1 cum ora. cu falnicul Ixi coif de
pompier fălos, căci venise de la şmotru de-a drep-il la m:.să. ştefan
Turnavi'i, dascăl şi el, rostise cu un fel e admi' ;lie :
— V i aţi-vă la el, e Pallas-Atena, ieşită cu coif cu tot in capui lui
Zevs.
Toţi rîseră, găsind gluma potrivită, numai Dincă întor-|ea candid
frumosul lui cap în toate părţile, căci nu prea pri-epuse ironia şi mai ales
nu pricepea de ce e asemuit el cu fenjeie, cine o fi ^^a.
451
dl |sc
I
tu,
1
O!
— Ce-i aia Pallas şi cum naiba ai mai spus ?... Dascălii şi Deivos
rideau cu hohote. Axente Sever se gini
să împace lucrurile :
— Apoi, frate Dincă, n-ai de ce să le superi... Daca mui^ rea asta era
chipoasă, a.şa ea dumneata, era însă şi zeiţa in-ţelepciunii. Strămoşii
noştri, romanii, îi ziceau Minerva... Aşi că vt'zi, că fiind vorba despre
îiitelepciune, mai curind ar| avea dreptul să sc supoi'c ea...
Şi din nou fură liohote de rîs. Axente Sever nu voia^ spună însă că
Dincă e cumva prost, cînd îl ştiau toti ca un oltean isteţ, „dat dracului",
cum se zicea, ci doar voia spună că e un om nechibzuit care făcea cîte una
boacănă, poat(* că nu-i prea plăeiisc nici ia şcoală, pe vremm'i, cartei Dar şi
aci făptura lui Dincă era înşelătoare. Tot ceea ce făcfl| neaşteptat pentru
ceilalţi cia, dimpotrivă, un lucru pregai d( el şi plănuit pentru nvicv
întîmplare. Aşa fusese cu sd| părea din capcana lui Costache Chiorul şi aşa
fusese d multe* altele. Era foarli* prevăzător şi foarte socotit.
D(^ dincolo veni şi-i pofti la mn.vd nepoata cîrciumarului, o fată cu
fata albă, molatică, nici frumoasii nici urîtă, cu trup plin şi sănătos, cu
ochii neL;i i, dulci şi cam prea apropiaţi Măsuţa aşternută cu un ştergar alb,
era ti'asă mai la mixrgi-nea palului. Deocamdată nu le pusese dinainte
decît mamă liguţa şi un talger cu pastrama, care încă mai sfîrîia musiul ei
săi'at, tăiată felioare, şi cănite albe cu vin. Dei se lungi aşa cum îi plăcea lui
pv pat. Scarlat Turnavitu aşeză şi el de cealaltă parte, dai' fără să se
lungească : Dinei luă un scaun ţărănesc, care se găsea lîngă fereastră.
Cînd ciocniră, ciocniră şi cu fata, dar băgară de seamă ^ ea n-are
unde să şeadă. D(^i\^os o pofti să stea pe pat, el, lungit într-o rînă,
grăbindu-se să-i facă loc cuviincios, dîndu într-o parte. Fata îi mult urni
rîzînd şi în modul cel mai fir se aşeză pe genunchii lui Dincă. care poi-că
nici nu băgă seamă asta. şi-1 întrebă pe Sc;u-Iat Turnavitu cînd socoate va
veni Axente. Dcâvos.se înnegri însă şi mai rău de ciud^ văzîndu-l pe Dincă
ţinind atît de aiurea pe genunchi, de pard ai* fi ţinut o df)niţă trupul acela
tînăr pe care el l-ar fi siniţii înfiorat de căldura Iui aiomitoare. Se încărca iar
de ură iOf potrix^a fem;'ilor.
— ITitaţi-vă la n^roada asta... în loc să stea pe pal lungea, stă strîmba
pe genunchii nătărăului ăsta de Dincă V^'
— Aşa i-o fi plăcînd fetei, domnule locotenent, spuse C \ sfială, ca
totdeauna cind era vorba despre femei, Tui^iavitLfc
452
.1, cum t i
1 in:im]il.;r' 's
L Cînd îti spui că c neroadă, ca toatp f^m ata. Hai sA b<m, asta nu r o
dona, i
Dădu cănită pe gît şi sli furios, itáritase şi îl făcuse
sentimental : ., ■
I— Să vie Chio.se... Aduccti-1 pe Cl|os< ad. n u i ì a i c h c ,;ă nu-i
acasă. îl omor !... ^ . A ^n^
— E aci. domnule ofiţer, unde draci, a fie ?... Ca fUm ce ti să
trăiască... Aci mai pui din cîn* m cia^i pentru el ceva Că afară de dun*
afOastră şi dă n.bunu da Lic-Idru 1. ila. cinr-1 mai ascultă ?... Nici nu-1
mai pri-
 K um ciumi, că nu ştie cîntece d-acum. Uite, mă duc Lă-1 cin I 1 ,
spuse fata.
Pesie cîtva timp sosi şi locotenentul Zăgănescu împreuna un bărbat
slab, aproape uscat şi prea lung, Ştefan Turna-U, fratele mai mic al lui
Scarlat. Era şi el chemat. Se imite lingă pat o ladă pe care se aşezară şi ei.
Ştefan adu-e cu el şi M O N I T O R I A RO M Á N , la care era acum un fol de re-
htor-şef, cu noile proclamaţii ale Guvernului piovizoriu. irlat Turnavitu i-1
luă din mina şi le citi cu voce tare. Toţi rft minioşi. La uimă, profesorul
descoperi ceva care i se
Ini ciudat : „ .
— Ia uitaţi, sunt aci şi nişte înaintări în armata, numai teri... De ce
dracu să-i mai înainteze ? Ce ispravă au făcut ? Deivos întinse în grabă
mina şi începu să citească eL Era vreo paisprezece ani în armată şi nu era
decît locotenent, isese mai întîi cîţiva ani la pompieri şi pe urmă, înlocuit
olo cu locotenentul Zăgănescu, devi>nise un fel de ofiţer i armamentul al
Dejurstfei... I sc dăduse în primire, acolo igă Curtea Arsă, un fel de magazie
in care erau vrcx) pa-U sule de puşti stricate, trimise la reparai. Le dregeau
•co zece lăcătuşi într-o fierărie abia mai mare dc-cit o pot-livârie.
Cînd sfîrşi de citit lista sc încruntă şi mina îi căzu moale ; perna cu
faţă de pînză cu . w nici ro.şu dc la perete. Nu mai »ase o vorbă. Dincă luă
Ñ.^RNTOND de pe patul aşternut cu lacat dl cit şi se făcu !?i t i la faţă ca
hîrtia. Ştefan Turna-itu, dt' t venise pe drum > a locotenentul Zăgănescu,
nu-i pusese Ù are M O N I T O R U L în buzunar, căci nu ştiuse că-1, in-
îTCsea/.;. şi pe el asemenea înaintări. Locotenentul ceru sâ iţească . 1
singur încă o dată lista şi- nu mai spuse o vorbă.
Urm: un răstimp dc tăcere, apăsătoare, îiitreruptă în cele lin urn... de
Dincă :
453 f
— Aşadar, ne ia înainte alt rînd de ofiţeri mai tineri | ca noi.
— Ce vrei ? mormăi locotenentul Zâgănescu, fără ca măcar să
încrunte sprîncenele lui negre şi pline ca nişte lipitori... Suntem pompieri,
noi nu suntem ostaşi.
 — Păi tocmai de aceea ne-au mutat la pompieri, ca să ne scoată din
oştire, clătină din cap cu amărăciune DcIvoSm, Ofiţer la pompieri
înseamnă ofiţer la pensie.
— Şi ce băieţi buni avem aci la pompieri !... Mă gîndesc la bietul
Dănescu. A rămas şi el sublocotenent. Şi mai sunt vreo doi, spuse
locotenentul Zâgănescu, plimbîndu-se prin casă.
Deivos se strîmba şi luă cana furios de pe masă„
— Hai să bem... Popii m-au înşelat, muierile m-au înşelat, oştirea m-
a înşelat... O să le plătesc într-o zi la toţi, să fie de pomină... N-o să rămîn
dator o leţcaie măcar. Nici popilor, nici muierilor, nici oştirii.
Scarlat Turnavitu nu mai scoase nici o vorbă. Era foarte îndurerat de
necazul prietenilor săi. Lumina moale a opaiţului creştea şi scădea pe
neaşteptate. ^
Cînd Axente Sever veni cu Dorcea pe la zece seara, odaia era plină de
fum, căci locotenentul Zâgănescu, altfel foarte elegant, tuns cu grijă, cu
bărbiţa neagră aproape frizată, fuma dintr-o lulea ţărănească Cheful era în
toi, uitaseră de necazul înaintărilor şi Chio£ve IX zicea mereu, lung,
mormăit, lăsînd apoi hangul cimpoiului să-1 tărâgânească suflarea în ison
prelung. Cind era prea chinuit de amintiri, Deivos îi lua vorbele şi le spunea
aprig, aşa ca acum cînd, cu cana în mînă, rezemat de perna de la perete,
cìnta răspicat, mistuit de furie, jucînd doar cu mîinile :
...Subt călcîiul cizmei mele Şade dracu şi-o muiere Şi mă-ndeamnă a face rele, Şi mă-nvaţâ a face
rele.
— Mă, sâ vă spui eu... Şi adăugă cîntecului, care-1 răcorise parcă, o
cugetare proprie : Muierea e calul draculuL,, Asta e. Le cunosc pe toate..,
Sunt nişte tîrfe...
fi ll
BCARLAT Turnavitu suferea ca un martir ceas de
* ' se TOT vorbea despre femei. Mai a^ f^lui r-
rta veninoasă şi oarbă a 1 i Deivo^i . e ? v In mîini, chipul
nepămîntesc al Tiu I UN strop din băltoaca !N care locot< r fteile. NU scotea
O vorbă, fiindcă N ICI de apropiere între fata ATÎT de cu^ cai-e O iubea el şi
celelalte femei.
>latic, *"roa ] jînd era vorB^respre femei :
— . mt î ? Mie, sărăculele, nu m i a u ZUI \ \ N rău NMmp.?
bine ara avvit d. urma lor.
Dcivo rinji .
— Da . numai bme... D-aia eşti la pompieri...
— Ei, află că tot nu sunt supărat.
Sublocotenentul Dincă Bălşoiu fusese mutat la pompieri oidcă într-o
seară de bal soţia colonelului, care îl vedea inia dală, uimită de frumuseţea
lui, dănţuisc numai cu el, şi doua zi, vunind acasă cu locotenentul
Zăgănescu, spre ui-frea lui, o găsi aşteptîndu-1 pc pat. Vru s-o sfătuiască să
e cumipl'., dar nu fu chip s-o convingă. îi luase capul i mîini şi i"l săruta ca
o bezmetică.
— Toată noaptea numai la gura ta m-am gîndit... Aş fi Hiebunit dacă
N-aş fi izbutit s-o sărut azi... Fie ce-o fi...
Dincă găsise că e mai curind nebună că a venit şi, ca să SC intimple
vreo nenorocire, plecă numaidecît cu Zâgă-*scu, şi nu se întoarse acasă
decît cînd află că zănatcca a IBCAT. Se află în tot Bucuve^jtii fiindcă tot ea
povestea în-mplarea la toată lumea, spunînd că bărbatu-suu n-are de-% S-
O lase dacă vi-ea. N-a lusat-o, dar a închis-o şase luni I mînăstii'e. Pe el,
deşi se ştia că nu numai că nu era vinovat A nimic, dar chiar o îndemnase să
se ducă acasă, mai>jle ipitar îl mutase la pomr** i 'vjnind că ofiţerii din o
nerg în saloanele protij i^i că sublocotenentul
m trebuie să ispitească cur Dincă nu se supără pe ŞiUlt c; să înainteze
în ca. Uozofi< .Nici ea nu mi-.
• supî' a niciodată pe ferr
Ot vă:' ^du-se atît do iubit r.ia Uii u:u cum.secade, şi pace.
D( i s oftă prelungit şi scăzut, apoi strigă la Chiose să-i ftnte ,;<
Intccul lui'*, cîntecul pentru care-1 indopa cu fripturi şi turna mereu în
cănită V I N i-ubiniu. Ei'a unul dintre acele
narile boieioaice.
 lorea nespus şi muncise 11 de ostaş. Spusese plin de
■ît binele, sărăcuţa''. Nu mei nu se bucura cine ştie
.55

I
cîntece de oraş cu care se trudea bietul Chioşc să le înv şi in care
amesteca, după obiceiul lui, ale satului cu al< şului, şi pînă la urmă le cam
nimerea.
Capul bătrînului, cît un pumn şi jumătate de-al lui, f barba căruntă şi
cu obrajii scofilciţi, rămase citeva aplecat pe umăr, cu privirea în gol, ca şi
cînd ar fi ascu in ol însuşi : apoi începu cu un dor amar, tocat mărunt, silii
şind fiece pereche de stihuri cu cîte un „măi" uşor ca o che> mare tristă.
Uite-o zău, uite-o zău.
Parcă n-am iubit-o ieu... mâi... ^

il

1
Trece-acum pâ lingă mine.
Parcă nu mă vede bine.... măi..,
Că-i luai fusta de tafta. Şi papuci dă catifea... măi...
Uite casa. uite poarta Unde ma aduse soarta... măi...
Aci Deivos îl întrerupse, scuturîndu-şi mîna păroasa uarbat oacheş,
nerăbdător parcă. Chiose punea chiar în cîni cele vesele o tristeţe
îndepărtată, o oboseală de viaţă zăd; nicită. Acum chiar, dacă gîndul era
certăreţ şi jucăuş, zic^ rea era de o nespusă duioşie. Deivos îi luă viersul din
gmri legănîndu-1 încă o dată, dar cu un iz amar, cu o deznădejdi înecaţjii în
vin.
Uite casa, uite poarta Unde mă aduse soarta... măi.
Făstra totuşi în acel „măi'', cu care se încheia fiecare distih ca o
punctuaţie cîntată o întorsătură înmuiată a glasului, o neSfîrşită păreie de
rău stăpînită bâi'băteşte.
 Treptat insă, cu distihurile următoare, pe cai'e le zicer^ încă o dată,
mai pătimaş, după ce le îngîna, cu o durere d unul singur, cimpoierul,
Deivos se frîngea şi el într-un su moale, ca o ciudă înduioşată
Uite-i nasul, uite-i gura, Uite-i şi cftutătura... cnăL..
456
■
UI
Ofta uşor şi clatină din cap cu o durere strepezită morou » ciuda, dar
tot suridea cu ochii neagri pe jumătate închişi, ropit de arătarea, în sinea
lui, a vreunui < c a un tiilisi^u^ • care nu-1 putea uita...
Cît să ţine da măreaţă Pcntru-n i>etic de negre
Zlmbea, parcă s-ar fi ^'adit la i copil prostănac şi funp : ^ r'ăluia
trecutul cu gingăşie aiiicU*^^A
C-aşa strînsu-mi sta în braţe,
D u n-o mai vedeam Ia faţa... mai...
Se răsucea în el, ars de amintiix\ dar surîsul moale şi-1 ăstra subt
mustaţa neagră, tunsă...
Uite-o zău, uite-o zău.
Să uită la mine rău... măi...
Parcă n-am iubit-o icu. Parcă n-am iubil-o icu... mă...
■'Biruit de cine ştie ce îndepăilate amintiri, şi el, bătrînul wose, avea
faţa schimonosită şi i se prefirau lacrimi de-a ongul nasului, în barba rară.
Cînd îi văzu ochii umezi, Deivos se înfurie, scrîşnind din Unţi... De-
abia se ţinea, şi el, ca să nu-i dea lacrimile şi se iHmba de silă.
— Uite, aşa era de mică, s-o ridici cu o mînă. dar avea le dracu-n ca. îi
plăceau dulciui'ile şi mă căuta prin buzunare, ŢMD veneam, ca un căţel...
Eh, hai să vorbim despre altceva, î mi-e scîrbă...
Şi iar bea şi iar cînta, pe cînd ceilalţi tăceau ingînduraţi.
— ...într-o seară viu acasă...
Dar nu povesti mai departe. Iar se strîmbă de silă. Iar 'u cît p-aci să-i
dea lacrimile.
 în siitisCacţiilc dragostei, totul era uşor şi limpede pentru Dmcă şi
totul era greu şi chior pentru dragostea aprigă a lui Deivos, niciodată
împărtăşită.
In timp ce fata aducea talerele cu friptură pentru noii-venilî, Axente
Sever, care nu pricepea nimic, întrebă din >chi pc Scarlat Turnavitu ce s-a
întimplat. Acesta ii spuse
45'
ÎNCET la URECHE tărăşenia înaintărilor în armată. Axente SERŞM SE
GINDI CĂ ei poate GREŞESC punînd atîta preţ pe această CI| RIERĂ ofiţerească,
dar oricum, toţi trei au chemare pentl^ asta şi pot fi dc folos patriei. Nu se
poate goli oştirea DL ofiţerii buni subt pretextul că nu le e gîndul decît la
grade cîştigate. Un guvern trebuie să ştie să folosească spre bineh
poporului asemenea oameni. Se hotărî să se ducă a doua 9 negreşit la
Bălcescu, să-i arate ce greşeală s-a Xacut.______^
Marţi de dimineaţă Palatul Administrativ răsuna de stri găte
mînioase. Telegescu, în cabinetul lui loan Voinescu I îi cerca socoteală
şefului Ştabului oştirii pentru chipul ■ care se făcuseră înaintările în
armată de către guvernul RM voluţionar. '
— Aţi fost armată de ciocoi şi aţi rămas annată ciocoi... Aţi lucrat voi
între voi cu porţile închise... Şi
ăzniţi să numiţi asta democraţie. Colonelul Voinescu, de obicei
arogant şi cu maniere ue diplomat, în acelaşi timp, speriat de acest mod de
a i se vorbi, căci aşa nu i se vorbise niciodată, se folosea acum numai de
manierele diplomatice şi se făcea că nu bagă dgj seamă tonul ncobicinuit
cu care era apostrofat. ^
— Cetăţene Telegescu... Vă rog să mă ascultaţi linişt. Trebuie să
înţelegeţi că in cariera armelor se cere şi mu ştiinţă, multă carte, se cere
disciplină... Nu oricine poai|| înainta în această carieră... Aici nu se admite
întrei'upere
Ca mai toţi specialiştii, colonelul Voinescu voia să fac din Hieserie o
castă, cu un fel de ritual al ei, cu legile proclamînd anumite insuşiii ca
esenţiale, cele pe care le ai|
 ei îndeosebi.
— Ce ştiinţă ? Ce carte ! Toţi proştii aceia pe cart. - , înahîtat nu ştiu
nimic... îi cunosc pe toţi... Vai de săraca ţară, dacă vrea să fie mîncată de
ei...
Tell, auzind aceste vociferări din cabinetul lui, care era alături, intră
cu o mutră severă, autoritară, de jMroaspăt ge^ neral, făcîndu-se câ nu-1
cunoaşte pe Telegescu.
— Ce e aci ? De ce strigi, cetăţene ? Ce doreşti ?
Telegescu NU RĂSPUNSE nimic. Tell socoti CĂ 1-a intimid ÎN realitate,
fostul parucic condamnat la ocnă era cu oclui Vintuiţi pe epoleţii şi
galoanele lui nou-nouţe. Deşi Telegescu
458
Îúsese lui Voineşcu ce doreşte anume, ci protestase doar ncipiu
împotriva înaintărilor de care luase cunoştinţă în colonelul se socoti abil,
si:)unînd liniştit şi perfid : Cetăţeanul Telegescu socoate că înainlăiilo
p( făcut nu sunt democratice... E r
îmulţumii
din N O U . L.
care
:i dom-
|i-sa, ca fost pai^ucic, n-a fost primit irii şi înaintat !
Faţa negricioasă a lui Telegescu ap ri peste birou să pună mîna în
gîtul c nekilai
— Ciocoiule, ţi-am spus asta ? 1. ^răzneşti spui că lam cer ' eu să
fiu primii ^^ă în cadrele ofiţ:erimii ?
— Ai* aci, întrebă sinet ' il de data asta, Voi-«cu, aţi.aci ce
doreşti, cetă . ■
Tell, c ve înţelese cu dezamăgire că nu l-a intimidat nicî-ácum pc
Telegescu, îşi văzu autoritatea în joc şi îşi aminti datr-o dată că fusese
cindva coleg de regiment cu mîniosul ctăţean.
— Cetăţene Telegescu, de ce nu spuneţi limpede ce doriţi? I? ce
sunteţi nemulţumit ?
 în clipa aceea intră în birou, cu autoritatea lui de secretar guvernului,
Alecu Golescu, Arăpilă, întovărăşit de Axente •ver, mai bine zis intra Alecu
Golescu mai mult tîrîndu-I 3^Axer\te Sever, care venise mai întîi în bii'oul
lui Bălcescu, nde se găsea şi el, să se plîngă de înaintările în armată
itransigent şi îndrăzneţ în acţiunile m.ari, dascălul de la adu-Vodă era
cuprins de sfiiciune cînd vorbea de-a dreptul l1 personalităţile cu oarecare
suprafaţă, meritată ori nu. Şi lai ales avea un respect ardelenesc pentru
oamenii mai în îrstă decît el. Se socotea prea tînăr, deşi împlinise de curind
ouăzeci şi şapte de ani, şi mai ales apărea în el feciorul € iobagi fugar de pe
Mureş. Odată biruit acest complex fizic^ mul era cutezător şi de
neînduplecat. Dealtfel, tot atît de in-âgnat era şi Alecu Golescu.
Tell, văzîndu-i intrînd pe cei doi, socoti că a venit clipa ă-şi recîştige
autoritatea :
— Frate Telegescu, dacă nu ceri să fii primit din nou cadrele oştirii,
atunci spune-ne de ce eşti nemulţumit ?
— Aţi putea să-mi spuneţi şi mie ce fel de înaintări re-'uţionare sînt
astea care continuă nedreptăţile făcute şi
asă iar pe de lături pe cei doi ostaşi revoluţionari... locóte-'>ejfttul
Deivos şi sublocotenentul Dincă Bălşoiu ? Sau un sub-Itocotenent ca
Dănescu ? în schimb aţi înaintat o liotă de
Cei doi, Alecu Golescu şi Axente Sever se priviră întrebători, căci nu
pricepeau de unde aflase Telegescu de nedreptatea care se făcuse
prietenilor lor. în realitate, acesta aflase despre înaintări din Moiiittmil
român.
Tell, auzind că e vorba despre Deivos şi Dincă, păru că răsuflă uşurat
şi întoarse impozanta-i făptură spre cei doi sosiţi luîndu-i parcă martori ai
uşui'inţei cu care procedase Telegescu într-o chestiune care e foarte
limpede, dar, e drept, numai pe înţelesul oamenilor pricepuţi.
— Vezi, frate Telegescule, acum eu înţeleg mînia dumitale de
revoluţionar, dar trebuie să-ţi spui că priveşti lucrurile cam prea simplu. O
armată revoluţionară nu e o armată de gloată, este tot o aî'mată adevărată,
pusă însă în slujba ţelurilor levoluţionare !
 — Crezi dumneata că această armată de ciocoi va fi vreodată sincer şi
cinstit în slujba poporului ?
Alecu Golescu şi Axente Sever se tot priveau miraţi de această
potrivire, care făcea ca ei să nimerească tocmai pe aceas^.ă discuţie. Arăpilă
ii făcu semn însoţitorului său să aştepte.
Teil, care avusese discuţii cu Voinescu şi ceilalţi ofiţeri pe chestia asta,
începu să vorbească liniştit, stăruind pedant în concepţia lui :
— Nu e o armată de ciocoi, frate Telegescule, este o armată de oameni
care-şi cunosc meseria. Ofiţerii de azi trebuie să fie oameni de carte, să aibă
meşteşugul de a comanda în sînge... Aste calităţi se cer de la un ofiţer.
— îşi cunosc ăştia meseria cum mă pricep eu la spiţerie ! Ceea ce văz,
însă, este că dumneavoastră, domnule general, vă prelaceti că nu ştiţi că
dacă Deivos este ţinut de paisprezece ani in acelaşi grad li Dincă Bălşoiu a
rămas sublocotenent bătrîn şi el este fiindcă au fost oameni curajoşi şi au
spus totdeauna cinstit ceea ce gîndesc, şi asta n-a plăcut superiorilor lor...
N-a plăcut domnului colonel Voinescu, care de zece ani face şi desface totul
în oştire, şi dumneavoastră il păstraţi şi acum, ca şi cum poporul român s-
ar pierde fără grozava dumisale pricepere... Vă sperie pe toţi cu ifosele sale
de specialist, de parcă i-ar fi scris moaşa pe frunte de la naştere ,,fără mine
nu se poate".
Colonelul Voinescu tăcea cu un vag surîs, avînd aerul să spună că pe
el nu-1 ating asemenea violenţe naive, dar TeB se mînie de-a binelea, mai
ales că-i vorbea un fost ofiţer,
460 ine
u e une
ling
i
L

t
tat^
pei ned
 I
Iirc trebuise să părăsească oştirea tocmai din pricina nesu-inerii.
Vorbi însă jucînd p<* aluzii numai p^ ' cei doi
— Frate Telegescule, dumneata ar trcb.. priccf Jală că oştire fără
ascultarea suporio. farà sup-jncr* uă disciplină nu se pr)ate... O astfel de
oştiri' ( m h'aida,
Ju este o armată demnă de numele asia Am; c . * sj-junerc, cere
răbdare. Nu se poate fac»- cu ţifna i c : î'>ar.( ... ingur mi-ai spus că Deivos
şi Băl - «iu aveau obiceiul h iscute ordinele primite ^ ă facă ai mult de cap !
• ■u asem- Jîca oameni armi. îu are ( face.
închi iase dintr-o dată acludent, definitiv şi apoi
e întoa '^n brusc spre Ale' i Golescu, ca să cunne discuţia, onvins i a
spus ultimul cuvint :
— Doreşti să vorbeşti cu mine. frate Golescule, ori cu om nul colonel
?
Arăpilă se încruntă şi răspunse scurt :
— Cu amîndoi.
Tell ridică uşor braţele în semn că este la dispoziţia lui :
— Atunci fii bun şi spune-mi... nu te supăra că te-am nut să asişti la o
discuţie fără interes.
— Ai să vezi, dimpotrivă, că are foarte mult interes. Jite. a venit la
mine, să-mi arate că am groşii, fratele Axente Wer. Şi mie mi s-a părut că
are dreptate.
Tell îl privi mirat, aşteptînd totuşi să continuo.
— !? In care ccstiune ?
— Păi tocmai despre Deivos şi Dincă Bălşoiu voiam să-ţi (vorbim şi
noi... Nu ne-am putut închipui că nişte ostaşi 1( votaţi revoluţiei ar putea
fi ţinuţi mai departe în nedrep-alea în care i-au ţinut oamenii vechiului
regim, tiecindu-li iar alţii înainte.
— Nu e acum clipa să repaiăm astfel de nedieptăţi, şi Ipe urmă
trebuie să vedem mai întii dacă ele sunt cu adevărat ti( dreptăţi şi dacă ele
sc pot repara, răspunse proaspătul general ţifnos.
 — Cum să nu se repare ?
— Păi, deh, o de văzul dacă aceşti doi prieteni ai noştri au cu
adevărat însuşiii de ofiţeri superiori, căci dacă îşi reiau rîndul în înaintare,
vor fi pe calea care duce la cinuri su-perioaie... Vedeţi, nu putem introduce
politica în armată... Şi aici Tell îşi aminti de ameninţările lui Voineşcu, de
alaltăieri seară.
Aiăpilă avu însă un rînjel amar. Ca un ofiţer care s-a culcat sîmbătă
maior şi s-a trezii duminică general —
461
COM aflA9€ Il IPUKSE Tentnot CALLKYPL Ghici DUMINIRI P •I PRFNZ, U
mMá» TRRAM UMHRLTA A PĂTATULUI ûe TA TÍ( fl TORBA ci fi raaa aa DE
OBICRI ir LINGURI ti MOKRL <.ifo» — $1 ínainfM^ NUMAI DATORIIÁ
REVOLUŢIEI, acum %à VOR Ir^rr POLITICĂ ÎN ARMATĂ", U SCOANE bine DIN IAR-
He ~ AM !^A-ŢI SPUI o VORBĂ, FRATE. PE CIND prmm ^VIRLI fi TNVFLŢÂM CARTE,
am EVNOSCUT O FAMILIE RAM ARI^^TOI « CK FELUL EL şl tan PRETENŢIOASĂ IN
MORAL. DAR era MAI MORALI DTOITRE AL ti ERA O MĂTUŞĂ, C^IRV FUSAAE O
POAMĂ In TINEREŢEA il CÎND AE MIRA CIÑERA CĂ TOCMAI EA VORTIEŞTE ATTT
DEAPN^ MORA LÍTATE fi ESTE ATÎT DE CERTĂREAŢĂ CU CELELALTE fcmrl DIN FAM
CONTESA SPUNEA AŞA pe ŞLEAU : ,^JUNGE O CUNRĂ IN (ANU... NOASTRĂ...' AŞA CA
EU XIC LĂSĂM MAI MOALE CU FRICA POLITICĂ... MAI ALES CĂ NKN NU E Torbw
N^HTICA ĂLORN DINALN TEA NOASTRĂ. E VORBA DE OAMENII RE\ > OAMENI DE
CAN
NOI AVEM NEVOIE, Ou tl DE N«>I.. Uit STE ţk PĂRERET
FRATELUI AXENTE.
AXENTE, IRŢCRUNTAI Uc inimc, moiiuai cu uu ¿. iii
— APOI, CĂ CHIAR aţa.
— PUTEAM SĂ NU FACEM ÎNAINTĂRI, IAR ARĂPILĂ, daci le^AM FĂCUT,
TREBUIE si LE FACEM CU CUGET REVOTUŢIOI DEMTTFEL, LA ACEŞTIA DOI, RU AŞ
ADĂUGA ŞL PE cipManul TAOLINNJ CEL CARE A FOST ARESTAT CA LUPTĂ
TASUFLEŢLT P^NTRA FVVOHIT Şi PE CL l-aţi LĂSAT DEOPARTE
TELL SE FLTĂPINI ACUM >I i .^a >v EXPLIC.
— DACĂ AŢI F I RĂMAS a . .;ORL Ja ŞEDINŢĂ, U<
 FRATELE BĂLCESCU, AŞA CUM V*AM RUGAT, AŢI F I AFLAT ROSIUL tàcm tor
ÎNAINTĂRI. AM FO<«T OBHGAU %& CONSTITUIM UN TRIBUNA MARŢIAL. ACEST
TRIBUNAL TREBUIE făcut dupi «NUMITA RAGUL OSTĂŞEFTI. TREBUIE PREZIDAT DE
UN L în GRAD CU
BEACU ai SOLOMON, ASISTAT DE DOI iiia; J I I DOI CĂPATANI. L^U^
FĂCUT DECI PE PLEŞOLANU COLONEL. Aveţi CEVA DE ZIS ? ACI INTERVENI
TF^I^^SCI ram tftr?>«/^ N»t TIMPI.I
— DACĂ N-AR I P# el POTENT AĂ*L FACT ţ i ŞI GENERAL, CÂ ŞTIU CE POUTE
— ÎMI PARE bina ci EŞTI şi DUMNEATA o dau DE PĂRVREI noastră.
MITROPOLITUL şl UIADE, DIMPREUNĂ CU MEMTNII gu VERNULUI, AU SPUS CĂ ar F
1 NEDRT^PT CA PLEŞOIIMU SĂ DEVIE SUPERIORUL MEU ŞI ATUNCI MÎ-AU PROPUS
GRADUL DE giMMral, P« r \ re l-am a'< • NTAT CU DESTULĂ GREUTATE.
VOINE&4. . . .SE IN GÎND CU DISPREŢ, ADUCTNDU-şl AMINTT^ i.
IIISCUŢIILE AVUTE, ŞI ZÎMBI OIAI ALAS DE TRUDA PE CARE şi-O DĂDT^J TTIL CA SĂ
I SE FACĂ UITATĂ DA câire OFIŢERI ÎNAINTAREA ATIT DI
^0^
à
co
— E un sincer revoluţionar, un pătimaş revoluţionar, nu mai incape
voibă.
— Ei, şi socoti că nu e un om de stìnga ?
— Prea de stinga... Nu e bine nici aşa de stìnga cu orice preţ.
Robespierre a ştiut cc face cînd 1-a trimis pe Hébert la ghilotină.
A doua zi Tell, plictisii şi iritat, chemă în cabinetul lui pe Voinescu I.
— Colonele, mi-am adus aminte aseară că locotenentul Zăgănescu
nu e decit locţiitor la et^manda roatei de pompieri.
— Da, ingina Voinescu, titular e căpitanul... şi aci spuse încet un
nume de fiu de mare boier. Acesta, după o ceartă cu Odobescu, fusese
mutat, drept pedeapsă, la pompieri, dar nu se înfăţişa.se niciodată la
comanda companiri, care rămase astfel în mîna vechiului locotenent.
— Numeşte-1 atunci in locul lui pe Zăgănescu. îl mai domolim şi pe
Arăpilă ăla...
 — Să-1 şi înaintăm, domnule general, că e cam întîrziat în rang ?
Întrebă Voinescu afectînd o supunere exagerată, ca să măgulească epoletul
proaspăt al lui Tell.
— Nu, răspunse acesta scurt. Lasă-1 locotenent. I-ajungo... A doua zi
apăru în Monitorul román ordinul pe armată
prin care locotenentul Zăgănescu era numit comandant al roatei de *
pompieri.
> In ediţia 1955 : „pe* in. cd.).
DRUM SPRE FOCŞANI
La şedinţa de a doua zi (duminică), se anunţase că va fi iptrecei
acvmi spre Constaniinopol Talâat-Effendi comi-irul tui' ■ de seamă, care
venea de Ia Iaşi. Cum cei mai mulţi lembri ai guvernului nu mai dorm
noaptea de frica invaziei uterilor protectoare şi li se năzare că văd numai
fesuri şi iciuli circasiene la tot pasul, Bălcescu fu rugat să-1 întîmpine X
Focşani pe Talăat şi să facă împreună cu el drumul cu roaşca spre Bucureşti,
explicîndu-i, cu „marafeturi" isto-ice, cum ziceau ei, că revoluţia este un
drept istoric al oporului român, la care acesta n-a renunţat prin tratate şi
apitulaţii. Să facă tot ce poate ca să ciştige pe turc de partea ăuzaşilor. Cu
milă şi dezgust privea Bălcescu la aceşti oa-leni care, ca să-şi facă puţin
curaj, făceau glume de mînji. Marafeturi istorice"... Dar, pînă la urmă,
primi. Simţea ne-'oia sâ facă un drum lung, ca să-şi mai adune gîndurilo, să
"adă limpede in jurul său. Luă cu el şi pe Toma, care venise mume să-1 vadă
în ziua aceea acasă. îi arătase pandurul imărăciunea, durerea ţărănimii,
care se văzuse înşelată încă ) dată.
— S-a tras înapoi toată bucuria satelor. Ce vorbă-i aia, .*ă azi să facem
claca ca şi pînă acum, dar că mîine să dăsfi-nţează ? La tîrg, la Găeşti. intr-o
circiumă, stă scris pă un perete : „Azi cu bani, mîine făi'ă bani". Am
înţeles... Mîine, /orba aia, la pastele cailor.
Ce i-ar fi putut explica Bălcescu ? A ridicat din umeri. Va căuta
dezlegarea pe drum. Se vor sfătui. Drumurile lungi l-au ajutat totdeauna să
se adîncească în el însuşi, să descopere legături noi. Unele cărţi le-a scris
cutreierînd ţara în trăsură. Mai ţinu să ia cu^el şi pe Marin Serghiescu, pe
care
* Talâat Effendi, comisar al înaltei Porţi în ţările romane (n. ed.).
1■
vrea să-1 trimită spre Brăila, unde auzise că se găseşte pe o navă
austriacă praf de puşcă de vînzare.
E mulţumit de plecarea lui mai ales guvernul, fiindcă acum va putea
scoate afară, cum se zicea, ,.publicaţia către fraţii săteni", în lipsa lui, dar
iscălindu-1 şi pe el conform înţelegeria dintre membrii conducători ai
„Frăţiei'*.
In ajun de Drăgaică nopţile sunt scurte, iar dimineţile luminoase de
te ameţesc. De pe la trei, cînd abia mijesc zorile, oamenii se grăbesc spre
lanuri, porniţi ca la drum lung în care, căci pogoanele lor sunt departe şi
merg uneori tc>t neamul de la bărbaţi la neveste şi copii, cu ulcioare şi bote
cu apă, cu bruma de merinde pe care o pot încropi pentru ziua întreagă, în
ştergare. Tot aşa, de dimineaţă de lot pleacă la drum şi călătorii chibzuiţi,
care nu vor să-i prindă căldurile năucitoare ale nămiezii în cîmp, fără pic de
umbră, năclăiţi de sudoare şi de praf. E mai bine ca, atunci cînd soarele
loveşte în creştetul capului, carul sau trăsura să fie trase pentru un ceas,
două undeva lîngă vreun puţ cu ciutură şi cu umbră de copac, dacă nu se
poate să se afle unul chiar lîngă o margine de pădure, ca să laşi vitele ori caii
să mai şi pască.
Droaşca în care călătorea Bălcescu era încăpătoare şi bine aşezată pe
arcuri. Turcul o să fie mulţumit'', îi spusese el cam în bătaie de joc Ţiţei,
care nici nu mai dormise pregă-tindu-i cite unele de drum şi care il petrecu
pînă la trăsura care aştepta de cum se crăpase de ziuă la poarta casei cu
gard de şipci vopsit verde, ici-colo înnădit şi cam şters de ploi. Pe capră,
lingă surugiu, era Toma, care nu vrea meargă înlăuntru.
Bălcescu fu din toată inima bucuros cînd îl ştiu cu căci îi plăcea să
aibă tovarăş de drum un băi-bat atît de ini-« mos şi atît de cuviincios. Cînd
îl poftise să meargă, omul s-A cam codit, căci nu se încumeta să
călătw^ească alături de uof boier, dar pînă a doua zi s-a răzglndit, socotind
că poate totuşi Bălcescu ai'e dreptate. Tot atît de multă plăcere îi fâeu şi
Marin Serghiescu, pe care trăsură trecuse să-1 ia acasă. E cel mai vesel
tovarăş de drum, măcar pînă la Buzău, căci de acolo se abate spre Dumitru
Golescu, administratorul de la Brăila, ca să afle de la el mai de aproape ce e
cu acele butoaie de praf de puşcă pe care vrea să le vîndă o corabie

■
iistriacă ancorată la Galaţi. îi mai întovărăşea un parucic, fire
deocamdată mergea şi el în droaşcă, urmînd ca de la bcşani să
întovărăşească pe oaspete înapoi călare, ca of îi i ordonanţă.
La început au întîlnit numai tarlale de poi.ui:J;. u ^ ^ din-olo dc
Otopeni, cît vezi cu odiii, su ii nu. n a i lanuri a^r:
13 grîu copt. Oameni întîlnesc deocan ala pur,;,;. . a i dupa >icei au
început secera departe de d nv r< . . a a ; a. i
î coboară la pas spre balt ime mu 1 do zor
u un tuiig nor de e cu mîna streaşir m la pas, ocolind Totuşi sătenii
ace
e raze,
e depa. eau n-e ari u au a
:iftichii ad (ic f.",. nd droa./ja sa iv v.'^tt: rubt ploaia - . i arma
ci, oamenii o piivesc cercelatori. bănuitori Caii méf-a şleaul şerpuitor după
un pîlc I l nu fugiră ca de obicei ; acum şi ei ca s-a petrecut ceva
neobicinuit la Bucureşti ot aştc iptâ veşti noi
Se vedeau mai toţi, căci puţini aveau opinci şi unii numai e cele de
scoarţă, cu picioarele goale, scorojite şi însîngerate ie miriştea proaspătă,
dar cei tineri, flăcăii şi fetele, căliţi e soare, cu gurile uscate, cu ochii tulburi
de oboseală, erau <uşi cei mai mulţi voinici şi aratosi în arderea tinereţii
lor. i mai vîrstnici în schimb, bărbaţi şi femei, erau istoviţi ainte de vreme
de truda tară odihnă şi fără nădejde, dc 'Tcă i-ar fi supt ţarina. Bărbaţii
erau cu bărbile ţepoase, cu untile osoase şi părul rărit, cu mîinile puternice
parcă doar Ln vinele lor uscate şi întărite ca nişte vine de bou. Femeile au
tot atit de scofîlcite la faţă, dar pe deasupra li se vedeau gurile strìnse ca
nişte pungi.
 în sat erau mulţi bolnavi de friguri şi fuseseră lăsaţi la ■rdeie cu
copiii chinuiţi şi ei de muşte. Pe toţi de pe mirişt» mistuia arşiţa şi aveau
mijlocul parcă rupt cu cleştele din icina încovoierii la seceră. Ei nu erau în
veac cu civi-^uzaţia parfumată a boieroaicelor şi cu fracurile şi discursurile
franţuzeşti ale boierilor. Erau rămaşi în urmă de Ia Éiceputul vremii,
apăsaţi, zdrobiţi de cei care, deasupra, sus de tot, surîzători şi cu mofturi
sim.andicoase, îşi trăgeau propria lor sevă din vlaga oamenilor aceştia
prinşi de pămînt ca rădăcinile. Conştiinţa realităţii sociale funcţiona ca
un :^is-tem de supape inverse, ca la maşinile astea noi cu aburi, dar mari cît
toată ţara, care făcea să se uite orice legătură între ce e su;:: şi ce e
dedesubt.
Atunci cînd se deschidea o supapă, aia de sus, se vedea numai o lume
căreia i se cuvenea ^i i se dădea totul Lumea
467 aceasta socotea că nu datoreşte nimănui nimic şi îşi afla tot soiul
de merite tocmai pentru că era sus. Nimeni nu era stînjenit, fiindcă supapa
cealaltă era închisă de parcă ar fi astupat alt tărîm. Nu se vedeau deloc
clăcaşii asupriţi şi storşi de sevă, pentru ca să fie atîta lux sus. Dimpotrivă,
cînd se deschidea supapa vederii de jos, se arăta numai o mulţime suferind
amarnic ca un tărîm al de/nădejdii, fără să se ştie legătura cu cele de
deasupra, nefiind îngăduit să se spună că dacă n-ar fi sus aşa cum e, n-ar fi
jos atîta suferinţă,
— Nu e drept să mai fim scoşi la munci pă moşia boierului...
Costituţia nu dă voie.
Cel care vorbea, Florea, un sătean amărît, cu umerii încovoiaţi subt
cămaşa ferfeniţă, cu fruntea cheală şi mustaţa ca'o lipitoare, îşi puse puţin
scuipat pe sîngele care i se prelingea din laba piciorului, dintr-o înţepătură
în mirişte.
— Dă unde ştii tu ? îl întrebă ridicîndu-se din şale, cu greu. un bărbat
cu umerii înguşti şi gitul lung.
— Iaca, ştiu. Pă lîngă Dunăre Costituţia a venit într-un sat. A văzut
oameni aduşi cu dorobanţii la muncă. A spus : „Acasă''. Da' dorobanţii :
„Păi ăştia sînt clăcaşi*', — „Dă acu încolc» iui mai sînt clăcaşi, a spus
Costituţia... Toată lumea e slobodă.'^
Se opii din secerat şi un altul, îmbătrînit, spin, cu nenumărate creţuri
subt ochi, cu gura pungă.
— Le-a dat şi pămînt ?
— Dă fiecare cap dă om zece pogoane. Spinul se scarpină în cap
minunîndu-se :
— Auzi, fi-ate ? Atunci s-o chemăm şi la noi în sat.
— Păi, că numai aşa... întări Florea. Altfel nu vine... Diseară pleacă
cinci oameni din Periş, alţi şase dîn Pucheni şi pleacă şi Druţu cu cinci
oameni dîn Săftica la Bucureşti, să aducă şi la ei Costituţia aia ca să-i
mîntuie dă clacă, să le dea pămînt.
— Păi, noi ce facem ?
Spînul îmbătrinit se uită în jurul lui şi spuse bombănind :
— Io zic să mergem şi noi.
Un bătrîn mărunţel şi uscat, cu barba încîlcită, îi ziceau moş Bireacă.
îi sfătui să nu se ducă :
— Măi, Costituţia să dă cu boierii şi ne lasă tot robi... Dar spînul
stăruie biruit de foamea de pămînt...
— Acu, io zic că moş Bireacă nu are dreptate, mă Flo-reo... Ar trebui
să mergem, numai că, mă, dă mers e uşor,
46 ^
Bucureştii nu sînt cine ştie unde, vorba e unde te duci
rşi dă unde iei şi tu un bot dă mămăligă, că am auzit nevoie să stai
cinci-şase zile, şi pă urmă unde îţi pui noaptea ?...
— Ei şi tu, mă Gutuie ! Nu vezi că sîntem aproapo în ul verii? Omul
doarme unde găseşte, şi pă lîn^ă >• cd la nevoie, iar dă mîncat mai găsim
şl i m rimiăn
la allu dincolo, cite un gogoloi dr u-ţnaii^â ncolo. <ă
|3ipă o să luăm d-acasă... Aşa fac oar mi o m : ;inrl< i . i am auzit
că merg din to ^ părţik ^ r < > v i j
o cu cl
 - Ha idemr
baie' Mva p;
ica aia. Cică "Hwi ucurcşf i !^ l a i ; ^ a m iioşiii.
nu mai spi>roip >'--V., , a c as ! r i n a n zu l mic, . eu hai'apniculÉr
. " . f d o ro b a n ţ i f ) să v a spula ui'mă şi dă c^ ' - au b a l u l nev .■^i"1o \ Şi
pocneşte^ deasupra capuMi ' a - , a s a . de fudulie, ca să arate' şi atinge doar
ne j i omului cînd vrea. i . Marin Sorghie.seu şi Toma mergeau pe jos, la i
maintea trăsurii. Cînd ajunseră in drcplul pilcului ii, ncgri-arămii în bătaia
nemiloasă a soai'elui^ se ^ră. Bălcescu. mînios şi îndurerat, întrebă pe
dorobanţ ;
— Ce-i asta ? Ce cauti dumneata aici ? ì Dorobanţul, răscopt de
căldură, cu căciula în cap şi cu
andirul de dimie albastră închis la gît, care nu înţelese' rebarea şi voi
să se arate zelos, ameninţă mai întîi cu ha-^ fonicul, dînd buzna cu calul
peste cei care vorbeau. !
— Hai. mă, şi apoi se întoarse spre Bălcescu. Ja, li s-ai IPt la cap
Costiluţia aia... Nu mai vor să secere.
— A cui este moşia asta ? j
— Mi se pare că este a unui boier arendaş, Tavliccanu,; Ifl-ş' cum îi
zieo...
Bălcescu se uită lung la Toma :
— Şi pe voi cine v-a trimis aicea ?
— Boicru ispravnic,
— Păi, nu ştiţi că s-a scos claca ?
Un ţăran matur cu sprîncenele groase, negre la rădăcina inui nas
scurt, dar puternic, cu fălci tari, care se apropiase tîel din urmă de pîlcul
celor care vorbeau, îl privi ÎUng pe fBălcescu, cu ochii de dulău.
— Cine s-o scoată ?
— Guvernul şi... încurcai, Bălcescu mai scăzu glasul : Dar
doocamdaiă... sa vedeţi... j
— ' ubernu sînt tot boierii. Ai văzut dumneata corb să*
46
 I
SCOATĂ ochii la alt CORB ? Şi cîtu-i lumra n-ai SĂ vezi... Nimănui nu-i
pasă dă clăcaşi... că ei nu-S oameni !...
„De sute de ani, îşi zice Bălcescu, poporul asuprit şî STORS cu
duşmănie de toată vlaga lui în folosul cîtorva simte ce simte omul din faţa
mea. Acestor oameni niciodată nu li s-a dat nimic, totdeauna li s-a luat
Statul I f ^ - rx fost totdeauna duşman."
— Bine, oameni buni, acum e altceva... Acum e revoluţie. Săteanul,
Dz-uţă îl chema, se uită PE SUBT sprîncenele TARI, |
negre şi stufoase, bănuitor.
— Am aflat şi noi cp e cu rivoluţia asta. Scoală tu să şez io... Pină la
urmă să înţeleg boierii între ei, tot pă spinarea noasti'ă. Că vezi dumneata,
o mînă spală pă alta ŞI amîndouă obrazu... Şi scuipă intr-o parte CU silă.
Obraz boieresc.,.
Bălcescu strìnse mîna sprijinită pe aripa droaştei. Are omul dreptate ?
Aşa o să fie oare şi de data asta ?
— Mă Druţă, îi spuse căutînd să-1 domolească moş Bireacă, cum
vorbeşti tu aşa cu boierii, mă ?
Dar omul îndîrjit nu se mai putea opri ;
— O să vie într-o zi rivoluţia noastră,. Ehei ! Atunci O să arză
conacele şi curţile boiereşti, zi şi noapte cu tot ce e în ele, dă o să să vază dă
la un sat la altu, aşa ca să să ştie. Atunci o să fie şi rivoluţia adevărată a
clăcaşilor. N-O SĂ rămîie piatiă peste piatră din palatele alea dîn Bucureşti...
Că sînt toate făcute dîn sudoarea noastră. Atunci o sâ ne luam singuri
pămîntu... N-o sa fie nevoie să ni-1 dea nimeni.
Marin Serghiescu începu sâ cìnte încet şi cu tîlc : „Rabdă mimă şi
taci''. Toma se uită lung la Bălcescu, care nu mai spuse nimic, toropit de
cele aflate, făcu doar semn surugiului îngăietânat să pornească. Oamenii
privesc şi ei îndelung după droaşcă, nedumeriţi.
— Măi Druţă, ce-o fi vrut boieru ăsta dâ la noi ? Druţă scrîşni printre
dinţi, incrîncenat ■
— Şi. uite, CE di^oaşcă arc...
 iii t u a L u b a i L i c pc c a . ^ ... .străbătură pînă trecură Ialomiţa If ^nre
Buzău, sătenii erau scoşi cu biciul dorobanţilor pe mo- |j ŞLILE boiereşti.
Bălcescu era abătut. Nu mai putea gîndi, SE ^| simţea învins. După citva
timp msâ firea lui DC TOTDEAUNA BIRUI, iar DESCURAJAREA SE arăta
TRECĂTOARE. VEDEREA ţăranilor
470
mintea tomón? Èent n i e se in
'a de a . I Vd i \ ' i V: - ' . • ■ ■■ . ' . ■ ; am prT' ì à co r:"'-
a-'.M,
n j . u r ' ' \ . : ; scrive ':-'c'-^i i n \ ' ! ■ r'--^vìK' : J . d i r /a e' '"'^'^a-'
. A aşicrnul p^- h í r - í i e în . i, a n i mie la ort. , fără să-şi
neasemuijail^aducátor al C i u t a r i i
ildiţi şi purtaţi pc lanuri, cu aprigă silnicie, în loc să-1 (boare, sfirşi
prin a-1 îndîrji şi,a-l răscoli cu totul. îşi spuse , nu se va abate pentru nimic
în lume de la telul hotărît.
După o noapte petrecută la Ploieşti, pe unde ocoliseră nadins,
ajunseră la Buzău prăfuiţi, nemîncaţi, cu <- ' boţi, dar administratorul le
găsi cu uşuidnl"^ i ' ) C u ' t re , fiindcă refuzaseră să meargă la ospăta
t i v c i n v r v m c ie aduse la fiecare în odaia lui cîtâw ^ aşi obosit, nu putu
să d ( rrùà dâpt se spu«:ese de cu f ^ r n rá c irtilt, îr 1 ici un caz nu p li Ai^
a la feucu.roşti o nd W ntreg plan de Iui \ U l . r-iîniei, fără luai
o clipa că este f
a o scrisoare rep / i t a aşa ca o ,,notă de serviciu )> 5 ca să arate în
fugă, dar lămurit, măsurile urgent un. Puternic gîndită, sare de la o idee la
alta, după ierbefca lui interioară, tocul rămmînd mereu in urma ginului. E
acelaşi mod de a fi uneori copleşitor, iar alteori ncurcat, stînjenit ca atunci
cind vorbeşte unei asistenţe.
B u ză u , 2 2 i ^xn-iC 1 8 4 8 i u bi te A l cc u l e ,
Sini în Buzău de asiăzi de la cinci ore. Intîrzuj puţin din pri-á ca apa
Buzăului e mare şi anevoie de trecut. Voi pleca însă adata. îţi scriu ca sa-ţi
arat că starea lucrurilor prin &ate merge om moale.
 Măsurijo noastre pentru proprietate, lasînd lucrurile în starea reche,
sînt cam vătămătoare, căci ţai*anii nu cred făgaduieiile şi zic
Íce nu II se dă de-acum. Noi am făcut greşeală, căci trebuiam a folosi
de biruinţă, ca să scoatem deocamdată măcar iobăgia. Noi Itfn biruit, şi
rod'ol biruinţei l-au luat impotrivnîcii noştri. Acum ce fifebuie să facem ?
Socotesc ca de o parte să se doa afară oír mai dejaba Proclamaţia aceea
dinţii ce se dedese în tipar, şierglndu-se iobăgia ca ñ .n sa se dea afară
împrejurările ce ne-a silit, sau alta mai desluşi*:": ai care ţăranii să vază că
noi am fost oarecum .siliţi a le face acea ^aacesie proprietarilor. Dintr-altă
parte, să se revoluţio-•ese ţăranii, încît chiar dacă Obşteasca Adunare ar fi
retrogradă, să te vază silită a nu fi, aducînd pe ţărani î n stare a nu mai
primi de •*uiici • ' apiin:» îndatoririle lor şi reclamîndu-şi drepturiie. Alt-
■ ^intr*.- aţia noastră, care este politică şi soţială, se perde pe
jumătate, ia,:t- şi toată. Aicea în Buzău am găsit pe Prezidentul ma-
fistratuiui I Margiiiioman, p ooliţaiu C. Drăguiănescu şi pe profe-
* Camil Petroscu atribuit versiunea C i n t ü T Íí Rovkà n i e i lui N.
Bălcescu, probleme • :ă {:;,:.
471
sorul Grájdanul * foarte reacţionari, stăvilind administraţia în lucrarea ei şi cautînd să răspîndcasca
fel de fol de inti'igi intre orăşeai, îm-piedicind formarea Gvardiei. Am hotărît să se suspeudeze vremol-
niceşte Prezidentul magistratului ce încă din BucureşU am auzit că e foarte blestemat şî am hotărît a-1
remplasa cu Ghiţă Dăscălescu ce se bucură de cea rruii bună opinie şi care e recomandat şi de N. Golescu şi
are influenţă în judeţ. Asemenea am zis lui Filipescu sâ suspendere pe poliţaiu. Cit pentru profesor ce se
afhl în Bucureşti, vei zice lui Ehad a-1 remplasa.
A.? dori că acolo să umblaţi mai cu energie. Căutaţi să vă folosiţi de victoria dobîndită caie ne va da
mare putere, de vom şti a trage, prin energia şi activitatea nocistră. încrederea poporului. Faceti mai curînd
judecata arestuiţilor. Cercetaţi şi ispitiţi, ca să se afle toţi complotiştii şi arcstuiţii. Acum avem mijloc do a
ne scăpa de toţi reacţionarii. Trebuie ca judecata să fie foarte ecspeditivă. O comisie ostăşească ar fi de
trebuinţă pentru aceasta, mai cu seamă de veţi simţi că complotiştii tot lucrează, cum auzisem ieri ; atunci
nu trebuie a ne feri de-a proclama chiar legea marţială pentru dînşii.
în împrejurăii grele şi extraordinare trebuie măsuri extraordinare. Nu faceţi poezie şi
sentimentalism, ci dreptate straşnică. Proclamaţia noastră asupra complotiştilor a făcut rău efect în public,
după cum m-am asigurat ieri, căci, în loc de-a spune întîmplările, face apologia Iui Odobescu. aruncînd
toată vina pe Solomon. Nu era dc datoria noastră ca în proclamaţie să facem treaba unui judecător de
instrucţie.
Nu întirziaţi a scoate afară Proclamaţia pentru ţigani.
Scoateţi mai cuiund. un regulament pentru Gvardia Naţională şi cea mobilă.
Eu le-am dat pe ambele (texte) cele franceze lui Scarlat Kretzulescu. însărcinaţi pe fi'ate-meu ca,
împreună cu Kretzulescu, să redi-jeze aceasta. Frate-meu are mult spiritu de organizaţie şi ar trebui ca să-1
chemaţi să mă remplaseze, pînă la întoarcerea-mi în lucrarea de secretar, şi să nu-1 lăsaţi fără lucru. Aveţi
un drept şi o datorie a o face. ( E vo rb a d e s p re B a rb u , nu d e s p re Co s ta ch e ,
adăugăm noi.)
Nu face trebuinţă ca s-o faceţi formal, şi numai să-1 chemaţi să-i daţi de lucru.
Căutaţi să întemeiaţi un club dc oameni tineri, care să poată atît pe voi, cit şi pe reacţionari a vă
opri de a ieşi din prograriiul revoluţiei.
Fiţi mai cu îngrijire la hîrtiile ce ve s te s c chibzuirile. pîn-a nu Ie obşti, ca să nu mai facem
greşealele ce am făcut.
Dezorganizaţi partida Cimpineanului, vorbiţi chiar cu dînsul. Spuneţi-i să ţie în frîu pe oamenii ce-
i compromit numele. Scrieţi lui
1 E vorba de învăţătorul V. Grădeanu (1812—1062), care în 1846 era directorul Şcolii naţionale din
Buzău. N. Bălcescu îl menţionează greşit ca „reacţionar". V. Grădeanu a rămas ataşat de idealurile pa-
şoptiste, iar imediat după eşuarea revoluţiei de la 1040 s-a numărat printre cei arestaţi. Cît priveşte
„poliţaiul C. Drăgulănescu", acesta a fost înlocuit cu Costache Ciochînescu (1S21—10i)l), pe atunci
funcţionar ia prefectura oraşului Buzău (cf. Gabriel Cócora, A s p e c te d i n t re c u t u l
i m m ţă m i n i u i u i p u bl i c l a B u ză u , în S t u d i i , an. III. 1957, p. 142 şi Ion
Moldoveana, F i g u r i re vo l u ţ i o n a re l a B u ză u î n 1 8 4 8 , ^ ^ Ş co a l a
b u za i a n ă ' Buzău. 1973. p. 11) (n. ed.).
SC
fiii
Ta:
f
oripa II,
47::
Y
 guliei la Prahova să privigheze pe Telegescul, ce s-a dus ca comisar jlo şi să raporhiiască. Daţi un
post lui Niculescu şi î l chemaţi şi pe isul la discuţia legii alegerilor.
Publicaţi toate cele ce lucraţi. Este VTemea ca toate să se facă pe A. X)c<;retul de amnistie încă nu
s-a tipărit. împărţrţi-vă lucrarea, l^i fiecare cîte un minister, cu care să aveţi a face, ca să lipsească ea
neorînduială. Costăchiţă Filipescu îmi spunea că vrea să dea misia şi că ar dori să vie comandant al
Cavaleriei. Eu crez că am Uea s-o facem aceasta, căci în Minister tot nu e d e v i u o treabă. Fiţi mai
revoluţionari, că am făcut mari greşeli. Hotăriţi o epocă pentru Obşteasca Adunare primi -o
Prccîaniaţie mai curind...
...Faceţi schimburile cuve. e, ca să -uteţi indostula deosebitele nbiţii. ^
Complimentele mele la Tot puternic i . Adio, prietene—.
! să dea Dumnezeu
să Vil gfi SL^sc bine
iV. B ă l ce s c u
F^uneţi de lături p( iomănescu, că ne face râu în opinia uica. u l u aminte lui Eliat ^ e a ce i-am zis
de-a face circulare orofe- ri ca să adune în c- ui tetele judeţelor profesorii satelor şi pregî pentru
propaganda prin sate.
Nu î:ilirziaţi a decreta acea adunare de cîte trei oameni d i n sate a iBucureşti. Aceasta ne va da
putere şi va fi cel mai sigur mijloc ll-a ne trage încrederea poporului.
Trimisei şi acum la rîu să vază dacă se poate trece şi ni se aduse 'ftspuns că este peste putinţă d-a
trece acum. După cum am înţeles, rui'cul nu poate sosi decît diseară la Focşani. Sînt foarte supărat de
iceasta. îmi spun că peste un ceas poate să şează apa şi să poci trece, ^ acum este peste putinţă. Scrisei la
Focşani în pricina aceasta llmtru primire ce ar trebui să se gătească Turcului, cum şi să-i ţie •Io pînă cînd voi
sosi eu ca să nu-1 facem a sta Ungă apă fără să-1 ,putem trece, şi să-i vestească sosirea mea şi pricina
întîrziorii d e se Iva întîmpla să sosească acolo înaintea mea.':L^^ .
Bălcescu e destul de nemulţumit de Telegescu. fiindcă î se pare că a
luat-o iar razna. Numit comisar revoluţionar la
^ Camll Petrescu reproduce integral textul scrisorii adresată de N. Bălcescu lui A. G. Golescu la 22
iunie 1848 (cf. N. Bălcescu. O p e re , IV, ediţie critică de G. Zâne, p, 89—92). La 21 iunie 1848. N. Golescu
ministrul afacerilor de interne în guvernul revoluţionar, emisese u r mătorul ordin primind misiunea
încredinţată prietenului său :
„Administratorului de Buzău.
 D. Nicolae Bălcescu. Secretarul Guvernului provizoriu. însărcinat fiind din partea acestui guvern ca
să întîmpine pe Excelenţa Sa Talâat-Effendi, la întoarcerea-i din Moldavia şi să-1 însoţească pînă aici în
capitală, se scrie d-tale a da d-lui Bălcescu toată ascultarea şi să îndeplineşti cu întregime toate dispoziţiile
ce va găsi dumnealui c u cale a se lua, atît în împrejurarea d e care s-a vorbit, cît şi în orice altă privitoare la
osebitele măsuri şi întocmiri hotărîte din partea Guvernului pentru administraţia acelui judeţ'' (cf. Anul
U , p 1 ) (n. ed.).
473
Prahova, ameninţa că va veni cu moşnenii din judeţ asupra
Bucureştilor. Le-a spus celor din minister de la obraz că va face el revoluţie
cum ştie el, cu miniştri îmbrăcaţi în dimie albă şi cu egalitate la cazan.
La Vad, pe malul rîului umflat de ploi şi tulbure, mrf aşteptau in faţa
uneî cîrciumi cu umbrar cîteva care şi două braşovence cu coviltir înalt să
scadă apa. Era o dimineaţă cu soare alburiu şi peste valurile gălbui mai
pluteau pale de ceaţă trase la vale de şuvoiul apei.
Toma, care nu ştia seama locurilor, ar fi vrut să ducă un răspuns mai
potrivit aşteptărilor lui Bălcescu şi-1 întrebă pe cîreiumarul borţos, care-şi
ţinea mîinile subt fota verde, ca muierile subt şorţ, dacă socoate că s-ar
putea trece. Omul bărbos şi morocănos îi răspunse înţepat : 'a
— Cum o să treacă ? Dumneata nu vezi ? 1
— Păi, uite... că, acum chiar, intră nişte călăreţi în apăl îi arată Toma
nedumerit, rezemîndu-se de stîlpul umbrarului.
De dincolo încercau să treacă doi lipcani, după cit se părea, care
intraseră cu caii în apă,
— Ei, dac-or ajunge aci, să cheamă că au trecut, răspunse cîreiumarul
întărîtat. Numai vezi că io nu crez că o să ajungă,^ Mai ales dacă nu
descăleca, să lase caii slobozi, şi dacă nill să dezbracă.
Toată lumea privea încleştat spre cei doi lipcani cardp pătrunseseră
mult în apa tulbure şi înspumată care acoperîsJ prundişul dintr-un mal în
altul al rîului. Buzăul nu era chian revărsat, ci numai crescuse. Şi caii şi
înotătorii buni l-ar fi putut trece fără primiajdie, dar de droaşcă era
limpede cl riu poate fi vorba. Caii, după ce mirosiseră apa tulbure
învălurată, se opriseră în loc şî se codeau să înainteze. Lipcanii, îngrijoraţi
şi ei, nu îndrăzniră să-i silească, şi-i lăsară ou totul în voie. Cînd dădură de
şuvoiul apei din matcă se opri întii murgul cu şoldurile osoase, apoi se opri
şi celălalt, un sur scund. Un flăcău în cămaşă şi izmene, cu mărul lui Adam
prea ieşit, se arătă dezamăgit de această sfială.
— Sint ei fricoşi... Ar putea să treacă. Uite, dumnealui cum trecu...
Nu-i aşa, moşule ?
Moşul nu era chiar moş, căci deşi avea barba căruntă şi răsfirată, arăta
în puterea vîrstei, mai ales că avea faţa roşcată şi sănătoasă. Cînd îl auzi pe
flăcău voz*bindu-i, se supăi-ă
474 ^
ifcă

B
oîni şi ÎI înto ghei răsi
OâS(
frat und amî pe elr atu: bri< de nui slăl
goj laz;
)rcá şi duse înţepat ţoiul de ţuică Ia gura acoperită de musía groasă,
fără să-i răspundă, ba dintr-o sucitură a umerilor iar întoarse capul într-
altă parte, arătînd că nu are chef vorbă.
— A trecut el cum a trecut, dar noroc că are ulcica aia ţuică Ia
îndemînă, ca să să usuce şi pă dinlăuntru, pînă
I mai usucă hanţele după el, spuse cu oleacă de pizmă un răuş cu faţa
uscată, îmbrăcat cu pieptar negru peste că-aşă, dar fără nădragi, numai în
izmene.
Cel despre care vorbeau mai avea încă nune ci Le cămăşii LE, iar de
subt masa cu picioarele bă'utc în paínirií i se ve-';au nădragii de aba, cam p
liciţi, m rdari dt !utu¡ ¡.laSu.íui.
Toma rămase o clipă locului, impietri!... ( pi'u LI că el iDunoaşte bine
pe acest bărbat cănuii, cu pii^piu] paros şi
 II faţa 1 unenă. Il privi lung. scárpinrndu--se- i n cap ca să-şi ;kme g
durile. Nia-i venea să creadă că ar putea fi, totuşi, ne băl i aia el. Omul
stingherit de privirea lui iscoditoare, ire atr. qea luarea-aminte n Uituror
celor de faţă, se ridică LÎnios Şi porni spre malul riului, îndreptîndu-se spre
nişte ife de L>herghinar. Cînd trecu pe lîngă el, Toma îi văzu icatricea de
subt ureche şi nu se mai îndoi o clipă. Striga upă strein, alergînd din urmă :
t-^ Vasili Vladimirovici. Dar omul nu se opri. Eira limpede că nu vrea
să i se vor-scă, anume ca să nu se vadă că nu ştie româneşte. Cu îndîrjh^e
ţărănească. Toma se luă după el, întrebîndu-î naiv i înduioşat, în ruseşte,
de ce fuge de el... Străinul nu se fìtoarse, dar cînd ajunse subt arţarul de
lîngă tufele de jherghinar, se opri cu spatele şi aşteptă. Cînd fu ajuns, se
•ăsuci pe călcîie şi îl strìnse pe Toma în braţe să-i frîngă l)asele. Lucrurile se
luminară cu totul. Vasili Vladimirovici. 'rate de suferinţă al pandurului în
lazaretul de la Craiova, ande au fost singurii care au stat aproape un an de
zile miîndoi, căci aveau răni grele care nu voiau să se vindece, (JB cînd
ceilalţi se înnoiau rînduri, rînduri, deşi vorbise eu bI nopţi întregi, nu-i
spusese totul... Nu-i spusese că el era, atunci în 1829, pai^ucic degradat de
cînd cu răscoala decembriştilor din 1825 şi trimis după doi ani de temniţă
soldat DTE rînd pe frontul dunărean. Cum ar fi putut Toma să bănuiască
oare că soldatul acelai-^bărbos, cu rană grea la gît, slăbit de o lungă zăcere
pe patul de scînduri acoperit cu rogojină, este un fost parucic în garda
imperială ? Ofiţerii din lazaret se purtau cu el mai duşmănos decît cu
oricare alt
soldat, că parcă stăteau numai cu ochii pe friptura lui... C să-1 ajute
p>e acest prieten a învăţat Toma bruma de ruseasr pe care o ştia... Dar ială
că după douăzeci de ani Vasili VI. dimirovici nu s-a schimbat, e tot licitele
de atunci. Mai rm. chiar, acum lungiţi pe malul apei. încinşi de soarele cai
s-a ridicat de trei suliţe şi străbate prin puful de no!*i albicio^ stau de vorbă
şi mai deschis ca atunci. Astfel Toma află ^ prietenul Iui, după ce a scăpat
de armată, s-a apucat să lucreze într-o tipografie, ba a şi pus din cînd în
cînd mina pe pană, cînd n-au putut-o face alţii. Anul ăsta, în primăvară,
cînd în toate ţările apusene au fost tulburări mari, de s-a sculat de data asta
mai ales muncitorimea, poliţia ţaris^^i s-a pus pe arestări cumpUte, ca s-o
ia înaintea revoluţion. rilor. El a izbutit să se ascundă, apoi să fugă... Luna
trecută putuse să ajungă la Iaşi, unde-şi găsise prieteni, care au căutat să-1
rostuiască. înainte de a putea căpăta un paşaport pe nume nou, a aflat că
trupele ţarului au trecut Prutul la Leova, A fugit cum a putut, a izbutit să
ocolească Focşanii şi era cît pe-aci să se împotmolească din pricina
Buzăului cai'e a crescut din mal în mal.
Toma a ştiut ce are de făcut şi s-a întors numaidecît gazdă. Bălcescu a
ascultat puţin încruntat, timp de un ceas, povestea lui Toma despre
prietenul său rus, întîlnit pe mahil apei. Era neliniştit de vestea adusă, şi
vedea cu nemulţumire că încă nu se poate trece spre Focşani, iar pe
deasupra păi^^a puţin cam nedumerit şi de această întîmplare cu rusul
fugar. Se plimbă cîtva timp prin odaie numai în jiletcă şi cu braţele
încrucişate, în timp ce Toma aştepta în picioare urmărindu-1 eu ochii ca O
flacără. în cele din urmă Bălcescu veni la e) şi-i puse mîna pe umăr :
— Frate, spune, îl cunoşti bine pe acest rus ?
— îl cunosc, cum să nu-1 cunosc, răspunse Toma surprins.
Bălcescu avea un fel de jumătate de zîmbet, iritat şi încurcat. Firea lui
bănuitoare, prepuielnică, îl biruise şi de data asta. Vorbea stingherit, pripit,
îndurerat că trebuie să-şi supere prietenul :
— Vezi, frate... eu cunosc... că am auzit mult vorbindu-şe la Paris
asupra întîmplării cu aceste regimente răzvrătite în decembrie '25, cînd
nouă ofiţeri progresişti au fost spînxu-raţi, alţii mulţi au umplut ocnele din
Siberia şi nenumăraţi părtaşi au zăcut în temniţele de tot soiul... Poci zice
că, de asemenea, cunosc lupta neînfricată pe care o duc revoluţionarii ruşi
pentru libertate şî mai ales pentru dezrobirea^^eci-

.1
476
Hde milioane de plugari care se chinuie acolo mai rău deciţ jbagii,
căci suni robi care pot fi vinduţi. Acolo, am citit ■feseori, se vînd atîtea şi
atîtea suflete, frate, cu atita preţ.,. Bit în aceasta tai ă mare mulţi luptători
cu pana şi cu fapta Bje nu mai pot îndura ce le vede ochiul şi d(\sprc care s-
a mm vestea în lumea întreagă. Lupta lor e mai grea însă flkît oriunde
aiurea, pentru că ei au de înfruntat pe despoţii Mu mai puternici ai
pămnitului, caro veghează şi nu şovăie să ledepsească fără cruţare...
Nenumăraţi luptători, dt^' care noi ■Wa am auzit, au plătit cu viaţa
c^raju! ¡or iiăpraside şi. mmn ţi-am spus şi ai auzit -i d * ^ ln ocim şi )
>;isţiurilt
■ ib(a-Jei sunt pline de ac( portali, caí-' iiulura arolo
lumci-grele, lipsuri do tot Viuul aspru şi tu-ainşia vieţii
Îngrădii''. Dar ei nu se sp-ru* dc minia t^'-^i-dui autocrat şi 'tr duc
mai departe lupi . lor pină la biiuintă, căci mintea dbniceş " planurile
tiranile, ; e lege ca dreptatea şi adevărul ă triu! Te asupra silniciei şi
minciunii. Totul se leagă pe urne, ialc. Tocmai prin puterea şi prin
cruzimile lui, ţa-"lUTiul stîrni şi va căli forţe revoluţionare cum nu s-au ftai
ik'/ut. Omenirea întreagă îi va slăvi cînd va pe aceşti leînfricaţi
revoluţionari ruşi care stau azi cu mintea deschisă n faţa puterii oarbe,
sîngcroase. Dar vezi, frate Tomo... cum
Îci a-ţi spune mai limpede ? Tocmai de aceea noi ti-ebuie fim şi cu
mai mare grijă. Să ştim cu cine avem de-a face, SĂ nu cumva să ne înşelăm
şi să luăm drept revoluţionari nişte unelte ţariste ascunse, prefăcute... Şi
văzînd că Toma a înti'istat şi-1 asculta cu capul lăsat pe umăr, frămintîn-du-
şi briiil roşu, îndurerai. Bălcescu se grăbi să adauge : Vorbesc aşa asupra lor
fiindcă noi avem răspundere mare, frate, tocmai faţă de revoluţionarii
adevăraţi pe care-i urmăresc asemenea iscoade ticăloase şi de aceea îţi
v(»rbesc cum îţi vorbesc... Ţiu să te întreb încă O dată : îl cunoşti bine ?
— Acum, io aşa zic. Că-1 cunosc. Ne-a ţinut moartea un an dă urii la
amîndoi... Şi dacă nu să arată un om aşa cum e el, pînă în fundu
străfundului, atunci cînd stă aşa numai cu pielea pă oase in faţa lui
Dumnezeu, păi atunci cînd să-l mai cunoşti ? Ci^nd îţi bea şi-ţi mănîncă la
nuntă ?
Bălcescu se arăta, aşa cum îi era firea, bănuitor şi cu un simţ al
răspunderii care adesea îl copleşea,
 — Toma, dumneata trebuie să ştii că înaintea unei ar-mak' straine
merg uneori fel de fel de oameni tiimişi anume ca să înciuce lucrurile.-
47
Toma simţi câ UN val de sînge i se ridică pină la rădăci părului. Parca
stătea să-i dea lacrimile. Un răspuns TOTI NU dădu numaidecît. Chibzui
adine, apoi işi ridică ochii, cafl acum îi erau înstelaţi de luminiţe, spre
cărturarul din FIŢ lui, pe care il ştia că preţuieşte cum trebuie prietenia.
— Mi-aţi zis într-o zi să vă spui frate... Nu v-am put^j spune asta, cu
toate că stă scris în inima mea... şi nici o să vă poci chema aşa nici dă acum
înainte... Inimile poa să semene între ele, dar pă noi prea multe ne-au
dăspârtf pînă azi în viaţa asta, ca să ne mai ajungem unii pă ^^Iţ^fereap
Acum ce să fac şi cum să vă spui ? Da\ uite, o să mă în|f legeţi, nădăjduiesc
io acum, şi după vorbe numai, că alte N-am ce să pui chezăşie... Uite, mai
am o singură mină, să va întîmpia ca prietenul ăsta al meu să fie altfel dă îl
simt io în toată făptura lui, pui să mi-o taie şi pă asta
pui io pă butuc.
Bălcescu, zguduit în toată fiinţa lui, îl luă în braţe.
— Frate, iartâ-mă... iartă-mi firea păcătoasă. Am să Bcriu pe loc o
scrisoare să mergi la Filipescu, la adminisi torul judeţului, să scoată rusului
tău o adeverinţă că e sir negustor de porci, care a venit în ţară să facă negoţ,
şî şi-a pierdut în apa Buzăului hainele şi paşaportul, incert; să treacă gîrla.
Uite şi trei galbeni, din banii care mi s-a dat de la Vistierie-pentru drum...
luaţi căruţa postii da^ mai merge, dacă nu, caută de găsiţi cărăuşi de la sat
la sat. Ii voi da rusului tău şi o scrisoare către Rosetti, care ai^ unele
cunoştinţe printre fugarii muscali din Bucureşti, ct rugămintea să-i facă
paşaport nou pe numele pe carc-1 cl şi să-1 pună în legătură cu ceilalţi ruşi
urmăriţi de poliţi ţaristă şi ascunşi prin Bucureşti. Cînd m-oi întoarce şi
p-te îi voi găsi şi vreun mijloc de trai. Cînd văzu tresărirea de bucurie
din ochii lui Toma simţi căldura miinii în mîinile lui, Bălcescu fu bucuros
îşi învinsese firea bănuitoare, neîncrezătoare în indivizi, daJ încrezătoare în
steaua întregii omeniiu. II
 Nu p'îaie pleca din Buzău decît a doua zi spre searV^H CU a stat in
Buzău, şi-a dus mai departe cercetarea m la faţa locului asupra stării de
lucruri. Nu mai simtt
478

I
cu

i
jani pori
m
o urmă do oboteală sau descurajare. Dimpotrivă, t holărîre
înverşunată de a învinge e în el, setea, t '-'lung stăpînită. de a birui
greută^le. Face mereu planuri 1 luptă.
^ Umblă zvonul că ai-matele străine, ale ţarului şi ale ianului, au şi
pornit să invadeze ţara. Dinspre Brăila, ic este ispravnic acum Dimitrie
Goleacu, fratele lui Ară-ây numit odată cu pictorul Ion Negulici la Prahova,
vine
ra că unităţi turceşti au şi trecut apa fluviului prin săi-luncii Şiretului.
Nu este nimic. Ţara s^' a
pla. Pe Maiin Serghiescu tocmai îl ' "'ită
«tpAral cu un lîlmaci din Brăila 1-' abie austriacă, ce ai ^ sute
vinzare. în ^ \ ] n ac a n n i ^ r r l d - \m lui Xrăpila, a doua f» ' v
d fj ^ A
alăai-^ 'jndi tot nu soai I f t d c i părea că s-airx.
a l a ş i , boinav '^-"^ holeră.
nici o ştire dup6 i vAzut ieri o porunci
p« săteni in ^^mmg»^h}^i eu Ucâiit, cu toate că nu eram
md s-a făcut. îmi pare rău de această neorînduială,..'*'
AcflbA tncăpăţtnare şi rea-credinţă a colegilor lui din Ifirern de a
pune şi semnătura lui pe hotârîxile pe care el bătui în Consiliu îl încovoaie.
il cei-e lui Arăpilă să se facă numaidecît prin negustoii comandă de anne la
Breslau. care ar fl bune, chiar sosite intîrzioro. bime d o folosit .cînd no-
om afla traşi la ante".
f Ideea de luptft cu spatele apărat de raunto, cu Ugătuh m romanii
aideleni, care ae organizează în k»giuni. de la
t • Cantil Petroiou transcrie, ni unele erori, fragmente din scrl-fl^aa
lui N. BÂlceKCu expediată către acelaşi A. G. Golescu din Foe ma, la 25
iunie 1848. Iată acum textul exact al parugrafului : „N-am •re din Bucureşti
dupe plecarea mea din Bucureşti. Am vâzut eri o uncă câtre locuitorii
&Âteni, în care sînt şi eu lijcâlit, cu toate că nu l a m în Bucureşti, cînd s-a
făcut. îmi pare rău d-aceste nertnduML'' la referă desigur la o proclamaţie
câtre săteni, tipărită pe foi vo-ante, la 21 iunie, care prin dispoziţiile ei cerea
ţăranilor clăeaşi să-şi plinească obligaţiile faţă de arendaşi şi proprietari ca
înaintea feWeparii revoluţiei. Indignarea lui Bâleescu pornea de la faptul
c4 iredea compiumi&a una din ideile sale, sintetiziată în punctul 13 al
Proclamaţiei de la Islaz. Textul, pe care il vom reproduce intearai tn
cuprinsul comentariilor, constituie o dovadă elocventă a divergen-laloi din
Guvernul provizoriu ln problema ţărănească (cf. anul \ A. 106 fi N.
Bălcescu, Opere, IV. p 92—94) (n ed ).
4:
CARE aşteaptă un bun ajutor, 1 SE pare coa mai nimerit!^
Are o încredere nemărginita în puterea forţelor revoluţkK nare care
răscolesc masele, AŞA cum a fost rezistenţa şi apoi trecerea la biruinţă a
armatelor de sans-culoţi ai morii \ voluţii din Franţa.
.....Ar fi bine să HISTL TOATE dispoziţiile 9I să porunciţi din vrttm
tspravnirilor ca să tragă toali lumea la munte... Ar trebui asrmenctr ca
toate grlnete din Brăila, ce n-au acum preţ. Ie opriţi pe ^»Mmi statului prin
dare»de recunoştinţa, plătind poate o parte din şi Hă le porniţi spre munte,
ca să avem cu ce ne hrAni acola..
Nu ştiu ce măsuri aţi luat cu înrolarea in garda mobilă şi pandurii.. Ar
trebui să puneţi steaguri şl toba să bată in astfel să chemaţi lumea a se
tnscrle"
 Bălcescu, adînc cunoscător al istoriei, îşi dade; că numai printr-un
război de partizani Ţara Român avea o oarecare şansă de rezistenţă
glorioasă şi poate şi f ricită in rezultate imediate, aci la răspîntia a trei mari
perii absolutiste. O rezistenţă într-un oraş asediat, oricît di| marr\ i se
părea irealizabilă. De aceea, numaidecît, chiar cele dintîi şedinţe ale
guvernului, pusese mereu chestiur^ organizării trupelor neregulate, fără sâ
găsească însă as tarea cuvenită. Tot despre războiul de partizani avu lungi
discuţii cu Magheru, discuţii Ia care asista de obit şi Arăpilă, şi cunoscînd şi
vitejia legendară a fostului mandir de panduri ar fi vrut sâ-1 vadă în fruntea
trupe neregulate, li împrumutase anume cărţi de istor) despre războiul de
partizani din Spania şi cel din R din 1812. Pînă în cele mai mici amănunte,
într-o frâm: tare de zi şi de noapte în lungi ceasuri de insomnie, gînii rile îi
sunt toate spre rezistenţă, spre luptă. Scrie mai d parte în această scrisoare,
în care vederea lui de strateg uimitoare :
„...A fost acilea un neamţ ofiţer de artilerie, care a adus ol scrisori din
Moldova. Ar II avut plăcere să rămină la noi în accasMI slujbă... Eu am
vorbit cu dînsul şi se vede că cunoaşte trsaba Iul |i răsboiul de parti2anL..
... Adresa fabricantului de arme de la Breslau este: HObm^f ui Saha in
Breslau.,. Pentru ce intirziază sosirea comisarilor ? Ar trebui
480
Krlamatie, invitind pc ţărani la apftrnr' ,.â Ie ia drepturile dobîndiie
'
' ontra acel^rn r
ii cade tocul din mînă ; sc duce la fereastră şi priveşte l'È măgura
Odobrşlilor, spre munţii Vrancei, într-o scuriă |ZĂ de amărăciune. Totul ar
fi nesfîrşit mai simplu dacă ij limpezi acel punct treisprezece, dacă l-ar
putea face să l/inăo realitate neîntîrziata înainte de Adunarea obştra iră
acest pnnrf ireisprfvr^eo nu^ revoluti*^ irzis;-
liţă. W
^Oi ij j j , i ul ,t ,;.le Şi
administi at ih, neastîmp
să plece înaHK n Monitorul rome
 ■;ie |j
to^l )ăfl c;>
lasfe ('
]i!d^'tu)ui si; un viezu¡t^
i '). numit d' m-rjrnnir e viu, dar e şi furios că
Ta r eva n d(^
ifost : .
iblica| ,
leger^ u Filipescu, vechml administrator, caro-i trimite rbă ..s se facă
nevăzut". Plictisit că nu are o situaţie lă-lurită, peste cîteva zile pleacă
înapoi la Bucureşti, adică a un 71 după Bălcescu, eire aflase eă Talaat nu
mai 'n*
decretul de nuflÉre să fi fost we din această pricină neîn-
^ Cannl Petrescu a transcris foarte liber textul aceslei scrisori itre
A.G. Golescu. Penti'u edificare, reproducem cu fidelitate para-•afele ; fost
acelea un prusian, oficer de artilerie, care a adus |te scrisori din Moldavia.
Ar fi avut plăcere ca să rămîie la noi în )eastă slujbă. Pentru ce nu l-aţi
oprit, că vă fusese recomandat ? Eu |N vorijit cu dinsul şi se vede că
cunoaşte treaba lui în resboiul de irtuant... Adresa fabricantului de arme de
la Breslau. din Prus^ia, >ta : Hubner et Sohn, in Breslau.
Pentru ce intirziază Rosiroa comisarilor ? Ar trebui o pro-amaţie.
i n \ i t j n d pe ţărani la apărare în contra acelor ce ar voi a loa dnpta. a e
dobindite* (cf. N. Bălcescu, Opere, I V. 1964, p Sil i. ed.).
PROC'ESIII, CELOR TRW

i
întors în Bucurcştî, Biilcescu văzu, înainte de prînz. o întîmplare care
îl umplu de mînie şi dezgust. Venea tocmai de la o şedinţă a guvernului. în
care se vădise şi mai dureros neputinţa oamenilor revoluţiei de a lua o
hotărîre. Era cu el şi pictorul Rosenthal, care îl aşteptare la Palatul Ad-
ministrativ într-un birou alăturat, şi acum îl însoţea spre casă. Ţinea să-i
facă un nou portret, iar Bălcescu nu avea timp să pozeze decît la prînz, la
masa de subt nucul bătiîn, în dreapta casei. Serdăx'easa nu era în
Bucureşti, dar în lipsa ei Sevastiţa îngrijea întotdeauna de cele de trebuinţă.
Ro-senthal vedea bine cît de tras de treburi era Bălcescu aceste săptămîni
zbuciumate şi căuta să folosească mă aceste clipe de conversaţie la masă, ca
să-1 schiţeze, în ferite momente expresive, cu creionul.
Nu vrusese să ia drumul cel mai scurt, pe după biseri Albă, din
pricina unui pîlc tufos de oţetari care îşi trec-crăcite peste uliţă,
scuturîndu-şi moaţele pe jos, ca un rumeguş de lemn, şi al căror miros —
ca de tăbăcărie — îl înăbuşea, apăsîndu-i pieptul. Prefera să ocolească mai
PE departe, pe la biserica Amzei. Podu Mogoşoaiei, socotit cal principala a
oraşului, de se minunau de ea cei care venea dfh celelalte oraşe şi tîrguri ale
ţării, ba chiar şi unii căi tori străini, ora o uliţă lungă şi cam întortocheată,
cu C£ strimte la faţa, care aveau cele mai multe doar cîte un cat mărunt ori
două deasupra prăvăliilor de jos, şi, dealtfel» era atîL de îngustă încît, de la
balcoanele mici de vergele d fier îndoite, vecinii de peste drum şi-ar fi
putut arunca^ unul altuia unele obiecte casnice. O bucată de teren la faţă,'
pe care să se poată clădi trei-patru prăvălii înguste, dar luxoase, care luau
ochii, aduceau cît o moşie, pe cînd toate 1 că pogoanele de grădini din
spatele acestor prăvălii nu aveau I
I
I
indt
SC
Gva Itiei.
incî
482

i
§ARE COMERCIALĂ. DIN PRICINA ACESTOR PRIHRILII, UNEI' *ltc pînă la
IslambuU PC acest POD al Mogoşoaiei mişuna.
'.ori şi pină tîrziu după miezul nopţii, o lume împev ^ forfotind ca
intr-un bilei mereu in toi. P E la prinz, U |PATA zi strălucitoaje de iunie,
îmbulzeala era şi mai marc Ilmpiedicară de citeva chivutc care alergau spre
binah FM cît PE-aci SĂ FIE izbiţi DE un faeton galben, nerăbdă
care sc urcase PE trotuarul îngust, ca %a treacă DE o ourcătură DE
căleşti şi brişti. La colţul DE la r i
mie ajutară o AUIJNICĂ tiMrîcă ŞÎ APEITETĂ. rrr
tsii DE ia MARFANDA DE rti ntelă verzuie, şi pe Crvi
ruială, ca să NU i-o m il rh peste drum se j i
i uvr\' riinl^^M ap c
) iei de ^Bdc h
■ ci c
'datorului... T>ati f^'c cosei! duit ERA matei. . custcanu, care fugise
de subt m fiAmlase aci, fn casa lui Costache Kretzulescu, nat cu o carabină,
refuza să se predea, amrnin-id cu moartea PE oricine se apiopia. Rezista aşa
dc citeva '\ Din cînd în cînd, fie din plictiseală, fie din poftă de a ida, apăica
la fweastră. Atunci, mulţimea de oan:)cnî, LATRE care unii aşteptaseră ziua
întreaga în faţa casei, se #LTTIA şi U ameninţa, huidulndu-1 cu indirjire şi
suduin-l. Dealtfel, şi el, ţanţoş, îi înjura, cu un trivial exces de mică, pe
muteşte, din dosul geamului i^Rosenthal se uită cu un zimbet amuj la
Bălcescu :
— Spune, frate, cum de este cu putinţă astn ? Kretz^* ÎU e
prezidentul magistratului, v frate eu Scarlat, şeful
rdiei Nviiionale, nu ? E căuzaş şi el, fruntaş al rev<»^u-
Cum de îl găzduieşte pe Lăcusteanu ? Bălcescu ar fl vrut să lo\'ea5^ă
ceva cu pumnul, de mînîe dezgust,
— Guvern de neputinCio:;u... îşi ume-^i cu bmba ue.^:*.. t> şi DE
oboseală, şi de arşica zilei : Vezi, frate, cf '
.:,tennu şi Costache K^^et7r^escu sunt rude... A - i'js asta cu o \ silă,
fiindcă îşi dădea seama că
ripacitatea celor din guvern este agi avară şi din pricmă boierii din
fruntea mişcării revoluţionare sunt cei mai tiuiţi rude cu şefii reacţiunii, iar
pentru ei revoluţii^ ' iKrf dc simplă ceartă de iamille, în care oamenii
o«.^.
 483 se şi defăimează, dar se ajută la greu unii pe alţii, îndeobşte pe
subt mînă, dai* unii şi pe faţă chiar.
A fost nevoie ca la şedinţa de după-amiază, el şi Ară pilă să puie din
nou problema arestării şi a judecării celor trei ofiţeri complotişti, ca să se ia
în sfîrşit o hotărîre, care tot întîrzia.
Către apusul soarelui, cave făcea să scînteieze roşiatic ferestrele
caselor de pe partea stingă, o mînă de gvardişti au năvălit sus, la catul întîi,
unde Lăcusteanu, Kretzulescu şi familia acestuia se aflau tocmai la masa de
seară. Maiorul încolţit, s-a predat, dar a cerut o birjă cu care să meargă la
palat, unde ştia că arc să fie judecat.
— Am ordin să te duc pe jos, între puşti, a răspuns dîn Zalic, ofiţerul
care venise cu Gvardia. Era nepotul lui Eliade, şi unul dintre ofiţerii sinceri
revoluţionari.
A intervenit însă cu hotărîre Kretzulescu :
Domnule, îmi place să crez că guvernul nu poate iu^

■
din f
pinge lucrurile la exageraţii... Aşadar, du-te dumneata de arată
guvernului că-1 voi duce eu la palat... „Eu" fus'^^'^ spus cu un sentiment al
autorităţii categoric.
Ofiţerul, intimidat, a cedat deocamdată :
— Foarte bine. domnule, vom merge toti trei
esti elal RToa
drep abia
tr-c» birjă.
însă jos, în uliţă, cînd a văzut mulţimea înfuriată, a runcit birjarului
să meargă la pas, iar gvardiştilor să încor? joare degrabă trăsura, cu puştile
întoarse spre Lăcusteanu. Ei*a către nouă seara, dar soarele, deşi căzuse
acum dincolo dc case, mai dăinuia încă în cîţiva nouraşi trandafirii şi ...
înalţi peste albastrul limpede al amurgului, peste grădinile oraşului. ^
Ajungînd pc la Hanul Episcopiei, la palat, maiorul a f condus de-a
dreptul într-o odaie păzită cu două sontin din armată şi două din Gvardia
Naţională la uşă, alături de ca mora în care era arestat Solomon. Acesta
auzind zgomo deschise uşa : Lăcusteanu îl privi cu aroganţa lui obicinuită
căci nu-şi da seama de nimic din ce e în jui'ul lui, ca toat' caj-acterele
exclusiv practice, totdeauna orbite de interese)^ imediate.
— Te credeam plecat peste graniţă, domnule...
Dar Solomon era de nerecunoscut. Avea o privire răte Cită, mustaţa îi
cădea peste gură şi mundirul îi atîrna pe e desfăcut în faţă. Glasul îi era
răguşit. înf:Y^at în salivă :
484
Cos iuti cap niu:
giir
M-au înşelat, m-a minţit Bălcescu că îmi dă paşa-rt... Nu m-au trimis
peste graniţă, cum s-au jurat ! M-au us aci în iad... După ce mitropolitul s-a
jurat...
— Şi de ce te-ai speriat aşa ? Unde-i Odobescu ?
— Ai să vezi de ce... în fiece clipă santinelele te ame-
Iaţă cu moartea... Răsuflă apoi greu şi se lăsă pe un scaun ră spătar, ca
de bucătărie. Maiorul îl piivi sanchiu, clătinîndu-şi capul fălcos, cu ustaţa
mică i-ăsucită în sus. |to
I— Au, eu, domnule, te-am pus să trădezi epoletul pe care ilriile-lor
au binevoit să ţi-1 dea ?
'înţepat, Solomon se trase înlăuntru şi îi Innti uşa in nas. i un dispreţ
uscat .şi amărît.
în camera lui, Lăcuste: l u nu văzu nici un pai. !ntr< b.i n prag :
^r— Unde voi dormi ?... Va ro.u" să-:ni > ] M I N I - \ \ . . . ^n lo'" de
răspuns, un gvaidisl miaş. care nu era aln ' 3CÎt Li( >andru Hergă, îl-sudui
dc născătoarea cui I-a făcui, Dunînd -i să mai tacă din gură, şi-i dădu brînci
înăuntru, este ci va clipe, uşa SE dcsclrise din nou şi apăru în prag ^lalt
;vardist, un ţăran cu cămaşa lungă, de pînză albă, J|PUS^ increţită la mîneci,
fără rîuri de arnici. Era încins u un mîu roşu... Se întoarse spre sentinelă, şi
mustaţa mică, ^agră i se strîmbă înti-un rînjet :
 — Asta l-a ucis pe frati-miu... Dă cind îl caut... Şi îşi în-.reptă mînios
puşca lungă spre pieptul lui Lăcusteanu, care bia avu timp s-o înlăture cu
mîna.
Hi — Dumneata eşti orînduit să mă păzeşti afară, nu să ntri în
cameră, avu el timp să bîiguie totuşi năucit.
— Mă Panaite, nu ăsta l-a ucis pe Mitru, mă. Asta nu Ta acolo cînd s-
a tras, îl lămuri Licsandru Hergă.
— Tot vînzător e şi el... trebuie să plătească toţi. Dez-Ineticit din
aroganţa lui, speriat, Lăcusteanu bătu cu pumnii jroşi în uşă, cerînd să vie
numaidecît ofiţerul de serviciu.
Cînd apăru un tînăr, încins cu sabie, văzu că era lostache Florescu, cel
cu cap mic, sprîncenat şi negricios, ILntrat şi el in Gvardie, pe care-1
imploră să-l ducă în camera căpitanului Pleşoianu. I se albiseră buzele, şi
vocea i se mulase ca intr-un scîncet.
— Pleşoianu a slujit zece ani în batalionul meu, din Regimentul I.
Trebuie să mă apere... Aci voi fi asasinat !
Costache Florescu îşi încruntă şi mai mult sprîncenele, negre şi
lăsate pe ochi, apoi intră într-o cameră vecină, ca
485

■
IN
să înfăţişeze vreunui şef cererea. Lăcusteanu fu dus pest* un ceas în
cameia lui Pleşoianu, care era acum coloneL^ n
cuie
Qua
iar
Comisia ostăşească judecătorească, orînduitâ să judece pe arestaţi, fu
alcătuită din maiorii Racotă şi Mavrocordat şi incă patru căpitani, tot mai
înaintaţi în noaptea de 19 iunie, avînd în frunte pe colonelul Pleşoianu.* Ei
au început ascultările în scara de 26 iunie, cu intensa să sfîrşească in
aceeaşi noapte chiar, căci ziua ar fi fost primejdie să năvălească poporul
peste judecători şi să-i sfişie pe cei arestaţi-
 în odăile lor, la capătul sălii lungi, cei trei ofiţeri sufe-^Ji reau de
asprimea arestului, căci tabacii din Gvardia Naţională nu glumeau. Erau
opt care făceau de pază cu schimbul, cîte doi. Ai^estaţii mai erau şi
toropiţi, răscopţi de căldură, căci în această parte, acest adaos spre
Cişmigiu al palatului are ceva dintr-o mansardă, dreaptă şi înaltă spre
biserica Kretzulescu, şi care nu se poate vedea bine dinspre curtea cu
borne. După ruperea de nori de săptămîna trecută, care înecase pivniţele
din tîrg şi cocioabele din mahalalele de jos, un soare dogoritor uscase în
cîteva zile, cele mai lungi ale anului, noroiul uliţelor nepietruite care erau,
acum cînd pe ele treceau caretele şi caleştile, înecate în nori de praf ; din
fericire nu treceau mult în dreapta şi în stìnga drumului, aşa că pulberea nu
ajungea pînă la casele din|| grădină, unde seara era aer curat şi răcoare, ca
la ţară, oricît ar fi fost, ziua, arşiţa de mare. E adevărat că în dreptul
palatului, unde, aflînd de judecată, se adunaseră înainte de apusul soarelui
ca la o mie de oameni, nu era praf, căci Podu Mogoşoaiei era podit cu
macadam, pe o mică porţiune numai, deoai'ece nu era decît o experienţă
edilitară, la care apoi s-a renunţat.
Judecata avea loc într-un salon de la etaj cu vederea spre acea piaţă
interioara ca o curte. Eia o odaie mare cu pereţi tapetaţi în galben, cu
tulpine şi frunze stilizate, roşiatice. Fusese sufrageria mare a palatului. Cele
două ferestre aveau draperii singerii, drepte, care se ridicau în stìnga şi in
dreapta, dc\iltfel ca toatt. perdelele palatului, în falduri prinse în ochiuri de
şnur auriu. în paiiea stingă a sălii se aşezase o masă lungă pe un podium
improvizat de scînduri. ia care luase loc comisia de judecată. într-un cap al
mesei, cu spatele la ferestre, şedea grefierul şedinţei, în cer
486
sii
1 :ilt capăt — acuzatorul Ciotîrdia. încăperea era luminată x numai
dc candelabrul cel mare de sus, cu patrusprezece lînări groase de ceară,
aşezate în două rinduri de braţe, jşi do o lampă cu gaz, născocire oarecum
recentă, care-şi ■ita forma. Cea de pe masă era prea înaltă, cu o umbrelă
ifră de porţelan, mult deasupra flăcării. Grefierul a citit, şi comisia a
ascultat întii declaraţiile ttorilor, a generalului Tell, a lui Golescu-Arăpilă şi
a inci grade inferioare, despre condiţiile in car^e s-au săvîr-it asasinatele,
apoi înainte de miezul nopţii au început sa ^ ia în instanţă tacrirurile
acuzaţilor.
Odobescu s-a înfăţişat spătos şi foarte dîrz, inuui......
I* care şi-o netezise cu palmele, şi îmood.'. cu 'ren*? on-a-
:)ar saoi:
cav
/a. a I.jîreoal praAaj--ea
•^s de pâpor mi-
ntele gradului său. îi lip iMfiită.
^ 1 ce grefierul i-a citit c ] oi.-.>iU, încruntat, cu fa"' jni sr-yar
''Sî'ă ^ privească, căci o u ) i ra..a.c:r autoritar :
— < um te cheamă ?
— '.'umele meu dl^ loan qc Btru 1 războiului ş^ecunoscut prin
multe decrete ce om B^mit ie la Guvernul piwizoriu...
— De cîţi ani eşti, de ce naţie şi de care religie ţii ?
— Sunt de cincizeci şi cinci de ani, sunt de neam rom.ân, sunt de
legea bisericii Răsăritului.
— Te-ai spovedit, te-ai cuminecat în toţi anii, asemănat ifintelor
dogme ?
— în toţi anii m-am spovedit şi m-am cuminecat, afară numni de
anul acesta.
— Din care judeţ şi din ce sat sau oraş eşti ?
— Sunt născut în oraşul Bucureşti.
— însurat eşti ? Ai familie, copii şi ce avere ai, mişcătoare şi
nemişcătoare ?
— Sunt însurat, am soţie, am copii, am şi avere mişcătoare şi
nemişcătoare, atît moştenire de la părinţi, cît şi agonisită şi cumpărată cu
strădaniile mele... Am avut totdeauna dobindite laude de la imparăţiile
străirie şi de la domnitori.
 Soţia lui Odobescu ora născută Caracas, aveau doi copii, dintre care
viitorul mare scriitor avea acum paispre-zece ani.
437
— Guvernul provizoriu, prin decretul nr. 73 din 21 iunie curgător, te-a
dat în judecată pentru învinovăţire că dumneata, împreună cu colonelul
Solomon şi maiorul Lăcusteanu aţi atacat pe acest Guvern provizoriu, chiar
în palatul său, punîndu-1 la arest... că aţi comandat foc asupra palatului şi
asupra poporului suveran... în virma acestora, judecata te întreabă pe
dumneata să arăţi caro pricină te-a îndemnat către o asemenea faptă a
blestemului şi cu cine alţii, afară de pomenitele două feţe ostăşeşti, ai mai
fost înţeles şi implicat ? Nu ascunde nimic dacă eşti fiu al României şi dacă
se mai afla în inima dumitale vreo scînteie de iubire de patrie. Nu ai a te
teme de moarte. Negi'ul său nume nu va fi scris în condicile României...
înalt, cam ciolănos, cu capul trufaş pc umerii largi şi di-epţi,
Odobescu asculta nemişcat, parcă absent, cu privirea pironită în gol. Are
ochii mari cu sprîncene lungi şi oarecum groase. Fălcile îi sunt late şi cu
gliemotoace de muşchi pe maxilar, gura e strînsă energic subt mustaţa
castanie, tunsă scurt de tot, de pare ciuntită. înainte de a răspunde niai
tăcu vi'oo cîteva clipe, ca să-şi verifice în gînd cele ce avea să spuie. Apoi a
început să vorbească rar, apăsat, cu un glas care nu se putea înmlădia. Ca
să-1 vadă mai bine, căci îl stingherea flacăra lămpii, maiorul Mavrocordat
atîr-nase peste gitul sticlei şi peste abajur un ziar împăturit în două, aşa
încît comisia de judecată era într-o penumbră gălbuie, iar Odobescu era
luminat viu de tot, şi toate fireturile şi metalele aurii ale uniformei
sclipeau, jucîndu-şi reflexele după mişcările lui, deşi astfel lumina lămpii
nu ajungea prea departe, lăsînd restul încăperii într-o lumină de bisericuţă.
Capul cu privirea aspră îi rămăsese în umbră neîntrerupt, vi^eme de două
ceasuri. Tacrirul său fu o abilă încurcătură, povestind întîmplări de
dinainte de 19 iunie, dînd amănunte multe dc prisos, mai ales despre
răstvu'narea de la 11 iunie, care nu era în discuţie. Tîrziu veni iar la acuzaţia
care i se aducea, anume că în noaptea de 18 iunie a avut conciliabule
secrete, că 1-a chemat pe Solomon, că au dat dispoziţii să se dea trupei alese
de el, adică celor două roate, carne şi rachiu. E întrebat de ce a înlocuit
sentinelele din Gvardia Naţională, care dublau pe cele din aimată la tem-
niţa de la Curtea Arsă. Răspunde că n-a avut nici o intenţie rea, dar chiar în
seara aceea şi~a adus aminte că doctorul Vitman i-a spus odată că pentru ca
să se combată piimejj
'Ide
"cat că ^ Olt,
soa nu
488 ia dc holeră soldaţii trebuie hrăniţi cu carne şi să bea pu-n
rachiu.
i A început să SC plimbe marţial prin faţa comisiei, cu ciz-^'Ic dc
cavalerist întoarse peste genunchi. Umbra lui. mă^ i de luminările care
pîlpîiau, juca uriaşă pe pereţi.
JudecătT>rul care făcuse instrucţia, Ciocîrdia. îi atrage ifarea-aminte
că aceasta nu e cuviincios. Colonelul îl ful-'•^ră cu privu'ca şi apoi sc opri.
Ţinea la şold enormul lui if cu tuiul de coadă dc cal întois. Dădu pretinse
lămuriri, pretinse căutări în memorie, răspunzînd pc larg la între-)ţl^i\ C
care i sc puneau : ţfgm"
— Am fost la cazarmă ca să inspectez strâjilr carnn-
fî ; dc acolo, morgînd noaptea pe jo?;. cu d. Sulomon. şi opiindu-no
de locuinţa dumnealui, nu-a zis să poftesc sus să vorbim ceva şi, suin^Je
ina, mi-a arătat că are ştiinţă '•fi vin două roate cu D. Pleşoianu şi cm
dorobatiţii dc peste i, că trebuie să ne G0\MN a întjm].>ina accsi rău, că de
vor tpsi OţEă sc facă mare tulburare şl că e sa răii de rîsul lumii, |l călifcasta
este lucru de întînipinaf. arestuiud tn.i pcr-Joan» pe Magheru, Tel'
'Uiado, şi cu i-am răspuns că
»U ci«'>sc inimile ace^r "..lecni... dar că cunosc pe d. Bol-nc, şi acesta
arc inirra rea şi că trebuie arestat.
Se ' ădea astfel că planurile se încurcau de frica sosirii l|| Buc iresti a
celor două roate credincioase din Oltenia. ^ Em tirziu, trecut de miezul
nopţii. Dinspre maidanul cel mare, cuprins între biserica Krctzulcscu şi
biserica Bre-zoianu, unde se va ţine a doua zi, duminică, obicinuitul tîrg
gospodăresc, au început să cìnte neliniştiţi cocoşii aduşi de cu seară în
coşuri cu plasă deasupra, ori legaţi perechi do picic>are. Lampa fumega şi
ziarul se arsese în jurul gitului sticlei. Cele patrusprezece luminări de ceară
de pe braţele candclabrului de sus au ars inegal, de s-au îngroşat cu ceara
scursă într-o singură paiete, dt* aceea lumina loi* pilpîia mereu, mişcînd
umbrele din încăpere. Judecătorii par obosiţi. Au ascultat cu încordare
declaraţiile colonelului, care de la înfiinţarea armatei române, dc acum
aproape douăzeci de ani, fusese neîncetat. într-o formă ori alta, şeful
autoritar al oştirii, ascultat chiar dc către domnitori, cu încredere în
competenţa lui şi cu respect. De doi ani avea rang echivalent celui de
spătar. începuse de la o vreme să se plimbe iar. gcsticulînd scurt şi
pretenţios, dar ei se pre^ făcură acum că nu mai bagă de seamă.
489
ţii
mo; cu
I
A fost furios cînd 1-a văzut pe Racotă în Bucureşti. 1-a dat ordin să se
întoarcă, să iasă înaintea lui Pleşoianu ŞH să-i spuie să nu mai înainteze
spre Bucureşti, să se oprească' pe loc, cu divizionul său.
— Racotă mi-a spus că a fost bolnav de holeră şi că e.ste slab şi că nu
poate să meargă. Acest răspuns m-a revoltat.
Evenimentele de la 19 iunie le povesteşte la fel de încurcat.
A dat poruncă lui Solomon să plece la cazarmă... n-a ştiut că acesta a
dat ordin să se tragă în carne vie. A fost parcă arestat, dar mulţimea striga
totuşi ,,ura'' cînd îl vedea.
— M-am suit iarăşi sus, cînd m-am pomenit că a venit nevastă-mea
cu doi copii ai mei. băieţi, in salonul din mijloc, pe lîngă uşa balconului, şi
mulţimea de norod ce sta în salon a vrut să o ridice şi pe dînsa, şi eu i-am
rugat să lase femeia, că poate să se sperie, iar pe băiatul meu cel mare,
Alexandru, am văzut că 1-a ridicat...
 ...Am trecut în odaia din stingă de lîngă salonul din mijloc, am scos
şarful şi sabia, am aruncat pălăria, m-am dea-cheiat şi m-am trîntit pe o
saltea ce era lîngă fereastra de lîngă uşă...
A răspuns şi la declaraţiile lui Tell, tăgăduind însă că l-ar fi arestat.
— Adevărul este că, atunci cînd m-am coborit jos, l-am găsit pc
domnul general Tell înconjurat de mai mulţi ofiţeri, din care unii strigau :
Domnule, dumneata n-ai moşie Şi cum dispozezi de ale noastre
Auzind că Odobescu spune „domnul general Tell", Fie* şoianu simţi
o uşoară înN^iorare, o dulce mîngîiere.
Era prima recvmoa:#tfere a noiloi* înaintări.
Cînd îşi dădu seama că a pronunţat termenul domnul general TelV\
Odobescu însă îşi muşcă mustaţa de ciudă. Ñu fusese decit un semn de
oboseală. După zile de aşteptare în odaia cu salteaua po jos şi după ore de
întrebări şi răspunsuri, realitatea cea nonă il bii^uise. Tot prin ceva înnăs*-
cut in el : spiritul ostăşesc. Chiar înaintat, aşa cum fusese înaintat, ToU era
general, iar faptul începuse să se stre-cfiare în subconştientul unui om
deprins să respecte formele militare. Se dezmetici însă duilr-o dată şi-1
cuprinse furia.^1 d: Răsucindu-se în el însuşi îşi întrerupse declaraţia. Văzu
dirnl nou în cei din faţa lui ni^te subalterni, care altădată treniu-^ll c;
490
au pindindu-i privirea poruncitoare şi care acum indrăzneau l-i
judece pe el, şeful lor pravilnic ! Soldat pina în mă-Mva oaselor, Odobescu
respecta cu sfinţenie însuşirile ostă-Bşti, care lui i se păreau de căpetenie :
disciplina oarbă la ubalterni şi hotărîrea în poruncă la cei ce comandau.
Nu-lai în aceste condiţii, cariera ostăşească însemna în ochii ui o valoare.
De aceea el vedea cu putinţ^a o adevărată arcata numai subt un regim
autoritar, cum era cel autocrat, unoscut de el. Subt acest regim, soldatul
care nu se supu-lea ori nu executa o poruncă era bătut cu vergile pină la
noarte, iar ofiţerul care-şi cunoştea meseiùa era răsplătit ìli cinuri şi avea
cîteva uniforme pline de zorzoane, coifuri năreţe, epoleţi de aur, ledunci,
strălucitoan uri, lampasuri". Avusese uneori, în .ta linele lui, tot felul de a i
" ^^ati. pvuvi şi Arerea lui cinsteau pim nasici c a 1 c !^d se vedea pe el,
ft ioj dc on» c
:um i întîmplase î prinţi conţi, care de : 3oar i' mal, dincolo de .
3ănuia ă, Odobescu sîT ' ji o vc iea posibilă, ctftc
ţraiero. ,.şar-isia. saoi o^'-'.a ■■■■-^ cîupa .-, ; ..a^ma.
'...Al a>.a ic" i . - ' ■- — ■ J D . K ...^aiel de i l .î^cciaii, 11;
oja'lc dc ^¿iivu\l:l [ \ cii>prctn. ■ ca ci sa
ca carie;:; dc soldai uii vin bun at.ă frumuseţea ei, după gustul
lui, iomai ubt un asemenea legilu. Ce avea să devie acujn ăceasti carieră
ostăşească într-o lume fără uniforme, fără aţi care bat din pinteni la
ordine, fără soldaţi care să iificulte orbeşte pînă la moarte, o lume care nu
mai preţuia statură falnică si o privire autoritara ? Morala lui. optica iji,
estetica lui erau iremediabil jignite : o carieră, acelea de ofiţer, unica în
lume, era depreciată ca un dulap de doctorii cînd omul s-a făcut sănătos.
Odobescu nu a\'ea miaginaţia să-şi închipuie o lume nouă, nu prea ştia
multă carte, nu ştia ce cariere strălucite făcusera generalii Rexoluţiei
franceze, era orbit numai de exemplele pe care le cun(^scuse el. El semăna
într-un fel cu unii dintre foştii lachei ai ministerelor şi palatelor pubhce ale
vecliiului regim din Franţa, pe care Revoluţia franceză ii dezgusta. în loc să
se bucure de această revoluţie, care le restituia demnitatea de oamerd i>i 5i
făcea cetăţeni şi funcţionari egali cu ceilalţi, ei o urau, oi işi iubeau meseria
de lachei, erau mîndri că ii cunosc toate subtilităţile şi că şi-o exercită cu
măiestrie. îşi dobîn-diseră, ziceau ei, postul cu trudă, cu sirguinţăj cu
cmste (ei -iau adică să spună că nu prin favoritism şi şiretlicuri, ici
pretindeau că so găsesc şi dintre aceştia). O recepţie
491
reuşită la care ei slujeau, stilaţi, cu lanţul simbolic de pît un cohm de
paftale ai*gintate, in uniforme negie de măt;» arăta şi meritul lor. Cind au
fost siliţi sa deschidă batanteie uşilor aurite pentru miniştrii şi demnitarii
revoluţion.-chiar cînd aceştia erau îmbrăcaţi elegant ca Robcspierre> o
sufereau în demnitatea lor profesională. Puneau aceeaşi conştiinciozitate,
dar fără participare sufletească. In timpul liber, ci bîrfdau cu dezgust şi se
bucurau de orice zvon duşmănos revoluţiei, în care ei nu vtxîeau un regim
în stare să puie în valoare frumuseţile vieţii dc lacheu bine stilat.
MiUtăros ca mentalitate, Odobescu privea eu oroare îndeosebi
revoluţiile în care erau amestecaţi şi militarii de carieră. „Complotul ticălos
* — cum îi zicea el — al decembriştilor îi provocase o mare silă, fiindcă
fusese iniţiat şi condus de un grup de tineri ofiţeri din garda imperială.
Cînd in 1828 avu trecător subt c<:)manda lui un ofiţer cu numele de
Muraviov, făcu cercetări îndelungi ca să afle dacă era sau nu rudă cu
colonelul Muraviov, cel care comandase regimentul răsculat Cernigov. Nu
vrea să aibă de-a face cu astftl de oameni.
Acum tăcea îndelung, iar cei din comisie aşteptau m^ dumeriţi. Ii
privea pe aceşti maiori şi pe acest colonel care nu văzuseră niciodată un
cîmp de luptă şi „se autoînainta-seră peste noapte", cum ii socoteau vechii
lor camarazi, el caro, pornit ca iuncăi' cu raniţă, îşi cîştigase în treizeci şi
cinci de ani rangul de comandant, cin cu cin. fără sft sară nici unul, făcînd
şi două războaie, cel din 1812 şi cel din 1828, ii măsura cu coada ochiului şi
suferea crîncen. Vedea că această revoluţie, după ce ii dt>preciase cariera şi
îi cen^a moşia ca s-o dea clăcaşilor, îi ameninţa acum şi libertatea, dacă nu
chiar viaţa (căci cu toată declaraţia lui Pleşoianu, cei arestaţi aflaseră că
sunt discuţii, în guvern şi în armată, dacă să-i osîndoască ori nu la moarte),
lui, care nu avea decît o ambiţie, să fie un soldat cinstit, aşa cum cinstit,
gindea el, îşi adunase averea. Duşmanii lui îi atribuiau ambiţia de a rîvni la
tron, dar el se simţoa numai soldat cinstit. Şi în clipa asta cit era de falnic şi
băţos, era şi profund înduioşat de nedreptatea po care i-o făcea îioarta.
Văzîndu-l că tace, colonelul Pleşoianu îşi potiivi abajurul de hîrtie ca
să-i vadă faţa mai bine, căci geamurile s* aburiseră parcă de zori, şi îi puse o
întrebare la care Odobescu nu se aştepta :
II
I
492
Dumneata ai săvîrşit la 15 ale acestei luni iunie, pe Ifiimpul Libertăţii,
în faţa lui Dumnezeu şi în faţa poporu-' ! román, sfîntul juA'ămînt că vei fi
credincios patriei. Gu-I nului provizoriu şî sfintei Constituţii. Cum de nu
te-a istrat cugetul cînd ai hotărît să-ţi calci jurămîntul ? Umorii trufaşi ai
colonelului se încovoiară puţin, gura oc slrînse pungă subt peticul de
mustaţă, ghemotoacele Ifcxilarului se accentuară. îşi frămînta cîteva clipe
buzele arse şi-şi trecu coiful cel maro de pe şoldul sting pe cel drepl. Vorbi
apoi încurcat, găsind greu cuvintele :
tţ — Am săvîrşit jurămîntul din tot cugetul meu, fiind tot-eauna gata
a-1 îndeplini... iar... am vfut... fapta ce-am să-vîrşit-o am socotit-o iarăşi
spre binele ţării, macar cd n-am vrut... în ziua aceea vărsarea de sînge s-a
făcut fără voia mea şi fără a mea ştiiirţă... Nu poci tăgădui că siral multă
¡dl^nire pentru aceastf nenorocită întîmplare.
Pleşoianu, care îşi 1 «sase muslaţa, pîna aluraa tunsă, să crease.! mai
plină, ca s. şi dea autoritate, şi acum şi-o mîngîia i> i runa, se intoar >■
către meinbiii comisiei, întrcbîn-du-i ( -ă vor, la rîndul lor. să puie întrebări
acuzatului. Nici unul ' ttre ei nu a avut de întrebat nimic.
S( atoarse către acu/at şi-i spuse foarte rece : — vhilţumesc...
Oeubescu salută milităreşte şi ieşi uşor abătut, cu un pas mai furcoi
dcHîît atunci cînd intrase. Ultimele minute ale depoziţiei îi lăsaseră în gură
un gust coclit, amar.
Licsandru Ilergă, care stătuse tot timpul cu puşca sprijinită de
pămînt, cîţiva paşi înapoia lui, în dreptul uşii, ieşi după el. Pleşoianu îi
strigă să trimită sergentul dejurnă cu mucarniţa, ca să stingă candelabrul,
căci g(;amurile so albiseră de-a bintîlea. Afară începuse o nouă zi.
Mavrocordat deschise fc^restrele ca să primenească aerul, căci devenise
înecăcios din pricina fumului luminărilor şi al lampci care filase de cîteva
ori.
C(»luiielul Sc»lomon fu aproape jalnic. Era încă speriat dc nopţile
arestului, cu mundirul murdar, prost încheiat. Mustaţa groasă îi era
căzută pe obrazul gi^os şi scofllcit.
— Te-ai spovedit, te-ai cuminecat în toţi anii, asemănat sfintelor
dogme ale religiei ?
493
 — In ' iH m-WN SPOVEDIT, ADICFT în anul trecut k ORAŞUL Brăila, la
BISERICA GRECEASCĂ, iar estimp aicea la Bucureşti, in săptămină brinaei, ŞL
alaltăieri cînd mă aflam LA Cernica, la zece ale ACESTEIA, auzind CĂ vine
norodul... ŞI m-am cuminecat,
Solomon afiase că joi după-amiază tabacii şi cu Panait STOICA,
descoperind câ c ascuns la mînăstirea Cemica, por- * nftseră sa-1 caute
acolo, şi după ci se luase mulţime mare do norod. Paza lui, prinzînd însă de
veste din vreme, il lăsase LA rugămintea IUI SĂ ae impărtăşească şi apoi U
ascunsest In pădure.
— Unde le-ai născut? însurat eşti? Ai familie, o.pii Ce avere ai
mişcătoai'e sau nemişcătoare şi în co loc năstreazâ ?
— M-am născut în satul Pleşoiul, ce-i zice ACUM Solo moneşti. din
judeţul Doljului. Sunt fiu de căpitan» am cincJ zeci şi doi de ani. Am fost
căsătorit, mi-a murit soţia, acum SUNT văduv, am copii ; avere am şi
mişcătoare şi nemiş *
^toare...
Are moşii în trei sate. în districtele Dolj şi Romanaţi. Il acuză po
Odobescu că 1-a îndemnat, că i-a poruncit
— După aceea, după ce am inspectat toată noaptea posturile şi
trupele, plccînd pe jos amîndoi pînă în dreptul curţ • mele, mi-a zis să
mergem sus, să tragă un ciubuc. După ce 1 s-a dat ciubucul, s-a răsturnat în
pat şi a început sâ- ML zică că guvernul nostru nu se ţine de Constituţie şi
umblă să ne ia şi moşiile noastre şi să LE dea ţăranilor. Intiebin-DU-mă dacă
soldaţii mai poartă aedinţă către mine, i-ai spus că la soldaţi tot am
credinţă, dar la ofiţeri.nu prea.
...După aceea a zis că singuri proprietarii o să dea ace.^ guvern jos, şi
de co sâ nu facem noi, ostaşii bătiîni, acest folos patriei. I-am răspuns că :
„Ce-mi vei porunci ca UN ŞEF, eu din porunca d-tule nu ies..." M-a luat de
mînă şi a zis : „Prea bine..." .
Pe urmă arătă pregătiiile militare pe care le-ao facuî Despre focul în
carne vie, pc care 1-a poiiincit, du lămuri: cam surprinzătoare pentru
comisie ;
 — ...Şi mergînd pe uliţa din dos a pciluuuiui, ai-am p'^ menit cu unii
dîn domnii ofiţeri şi mai ales căpitan Făroi. şanu strigînd : ..Domnule
Solomon, peniru ce să fu^(irn i CLurvele şi să-1 lăsăm pe şeful nostru
Odobescu, că i>jate să omoare*'. I-am zis ; Mergem Ia cazai mă, că nu-i
face n. mica'*. Strigînd Fărcăşanu : „Roata întîi, stai !*^ aşa, do ri şinr, m-
am întors ŞI EU împreună ŞI, venind pîi.ă la coV
401
ilicioarâ, ne-am pomenit atacaţi cu pietre şi cu două-trei xişti
slobozindu-se după fereastra palatului. In fui ia aceea, au început şi soldaţii
sa dea, fără nici o comandă.
Şiret ca un vulpoi, după ce l-a acuzat in repetate rinduri pe
Odobescu, după ce a implicat şi pc Fărcăşanu, spre mii-area comisiei, ca s-o
facă să şovăie, nu uită să amintească şi faptul că, din ordinul lui Odobescu,
chiar maiorul Mavrocordat, din comisia care-1 judecă, a venit cu divizionul
dc cavalerie la palat.
— Care aceasta, chiar d. Mavrocordat n-a tăgăduit înaintea judecaţii
că din porunca lui Odobescu a venit cu di-Irizionul.
I| E ora patru dimineaţa. Pe fereastra deschisă vine o boa;
( HBăcoroasă. A început să forfotească prin curb limea carc' Win timpul
nopţii se mai potolise, n
I Solomon e du» şi el do Licsauui u i a ri;a a T a i a . î n pa/a unt inelelor.
ibrii comisiei ti. Nu ştiu ce h'
jul să hitrebc guvernş
)i i'earic obusiU şi n - s foarte u ¡Í e sa dea. nici măcar cura-
plimbă pjiu sala de şedinţe ca -Si ai dezmorţească picioarele, unii
privesc pe fereastră, ln ante şi pe Podu Mogoşoaiei, lumea care aşteaptă
mereu lotărîrea lor. Sunt rudele celor ucişi şi răniţi. Ar da buzna lăuntru,
buluc, peste comisie, ca să facă ei dreptate, dacă palatul nu ar fi atit de bine
păzit.
Sergentul dejurnă, chemat să vie cu mucarniţa să stingă candelabrul,
şi care a lăsat numai lampa diri dreptul grefierului îi spune şi el lui
Pleşoianu, tare îngrijorat, că mulţimea care a aşteptat toată noaptea în
curtea neîngrădită a palatului are gînduri rele. I-ar fi spus unul că toţi cei
de jos pîndesc, ca după judecată, cei condamnaţi să fie ucişi pe loc, cînd vor
fi duşi prin curte, că ei nu mai aşteaptă ca ucigaşii să fie împuşcaţi. Racotă,
nemăsurat de înalt, şi Mavrocordat, care ascultaseră cele spuse de sergent,
schimbară îngrijoraţi privii'i întrebă toare,
S-a luminat de-a binolea de ziuă cînd e adus maiorul Lăcusteanu,
Răspunde cu afectare milităroasă. E de treizeci şi şase de ani, însurat, are
copii, are avevo mişcătoare şi nemişcătoare, s-a spovedit în toţi anii regulat.
Tacrirul lui nu c prea lung şi seamănă cu el însuşi. Amestec do aroganţă şi
sentimentalism declamatoriu.
495
— La toate acestea mărturisesc cu mîna pe cugetul meu şî în frica
mare a lui Dumnezeu că niciodată n-am cugetat rău Guvernului
provizoriu, nici preaiubitei noastre patrii, nici sfintei noastre Constituţii.
N-a fost cu trupa cînd s-au tras focurile. Era sosit acasă.
Spune cum a fost arestat, cum a stat la Costache Kretzulescu pînă a
fost ridicat şi adus la arest. Pleşoianu îi spune „mulţumesc*', şi el salută şi
iese, nedumerit că a trecut ta^ crirul prea repede ; pleacă liniştit însă de
vorba lui Pleşoianu, că nu va fi nimeni condamnat la moarte. Oameni ca el
cred tot ceea ce le convine.
Pe la cinci dimineaţa, cînd prăvăliile se pregătesc să des-| chidă —
căci nu cunosc repaus nici duminică, decît de la! prînz în sus — cei şapte
ofiţeri încep deliberările. Au gi^oază! să ia orice hotărîre. încep să se
plimbe neliniştiţi prin ca-i meră. )
Deţinuţii aşteaptă sentinţa chiar pe sala cea lungă care răzbate prin
aripa stingă, adăugată la intrarea dinspre grajduri, pînă în fosta sufragerie a
lui Alexandru Ghica, unde dezbate comisia de judecată, cum şi alte uşi de
la diferite servicii. Odăile lor de arest .sunt la capătul dinspre Brc-zoianu,
dar cei trei aşteaptă ia un loc, chiar pe sală, acolo la capătul ei. Sunt păziţi
azi de patxni sentinele soldaţi şi de patru inşi din Gvai^dia Naţională,
înarmaţi cu puşti militare. Intre aceşti paznici sunt acum mereu orînduiţi
Licsandru Hergă şi Panait Stoica. Se hotărîse, dealtfel, încă mai demult, ca
toate gărzile şi toate posturile să fie pe din două, jumătate soldaţi şi
jumătate gvardişti, căci o parte din guvern nu avea încredere în oştire,
deoarece prea era în mîna ofiţerilor, în genere duşmănoşi revoluţiei şi
devotaţi lui Odobescu.
Lăcusteanu nu-şi prea găsea locul. încercă să-i vorbească lui
Odobescu, dai- înfăţişarea încă trufaşă a colonelului, comandant autoritar,
cu mustaţa tunsă scurt subt nas, cu fălcile tari, cu ochii îngînduraţi, îi tăie
curajul. Lăcusteanu era şî el băţos, dar Odobescu îl intimida. Se întoarse
spre Solomon, care şedea pe un scaun, cu umerii îngheboşaţi, cu
ve
.1

1
SOl(
|caf
I

I
istata căzută, lopít dr tot. Vâzîndu-1 atit de prăbuşit, se |#nţi EL tarr
— VrrÁ < « pâţim dacá... ? j
— Dacă CC ? mormăi polcovnicul. I
— Dacă... dar aci Lăcusteanu se înmuie. Ar fi vrut să inft .,Dacă nu
m-ai lăsat să-i împuşc pe loc pe toţi. .j
t e judecă ei..." Dar văzu umerii de uriaş, mustaţa ca áa a lui
Licsandru Horgă şi ae mulţumi să mormăie ceva iţelcs.
'eni sergentul Ucjurná cu patru si)ldalx sâ schunbe sen-Alelele
militare*. Veniseră nişte gradaţi noi, de la care fără^ vrea Odobescu află, el
singur, căci fusese med aîNroape i>uluse auzi, că se ţine o şedinţă a
guvernului ffi carr se Macută chiar acum dacă să li sr aplice loijr ala. Nu le
■ i spuse nimic la ceilalţi doi r ? auziseră, ca să nu-i nai spei-ic.
Din mormăit- l o j . oujjri schimb.^ ^■'■i rl-M afiarii oluşi de mulţimea
c^ .>>-'\<-])U) •^■;-a a.-a^n-.e
le a fi
 'bwcen ' )m itienţ^V

t
■I^Peiti. LăHeanu i
n să p^.ă-^a '
Í ).'ica
avea un '"^o^Hf ( a a a j . < ;a * <;j-a n on-
^Ju avea dt^j^T » ì m o fj ^ ì i ă-.şi ii^cJupuic ce in-
v»art<*a. Nu av' i p i ^ f * r< u — cum spunea cîndva un — s-o
privească în faţă, s-o vadă de-a dr^^tul, se poate privi soarele. Asemenea
oameni nu văd MUlkpMartea decît o singura dată, o singură clipă, ul-
amviaţa lor. Încrezător în fizicul său, Lăcusteanu se vuùca biruind orice
împotrivire ; era de un optimism sca-iKOft, care îi ţinea loc de curaj, nu era
o încredere indrep-|||ită de mijloacele lui adevărate. Avea sentimt^ntul
găunos ii „lui** nu i SC poate întîmpla asta, că a mai vâ/ut el asc-uienea
„ceştii". Se înloai^ pe tocurile cizmelor împ<xlobite ii pinteni, sigur de vi :
— Ştiu dc la Plcş<nanu că nu vor osîndi p« rumeni la moarte.
Odobescu, mereu tacul şi cu privirta mcrunlală Aubt sprîncenele
mari, întoarse o clipă capul spre el, priviudu-l dispreţuitor, căci îl găsea
prea agitat şi gălăgios. Ca să-i tuI-buix» puţin, îi spuse brusc, măsurîndu-l
si»c :
— Şi dac* te-a minţit ?
Solomon, cart» ascultase încremenit şi sfîşiat convorbirea LOLDAŢILOR,
auzind acum şi pe Odobescu, îşi pierdu din no\j capul. Deşi se aştepta
abătut la deznodămîntul tragic, ne-
4\)1
avînd vreo nădejde să scape, orice fapt nou care confirma această
aşteptare încă mai năruia ceva în el. Topit, murmură, încît vorbele i se
pierdură subt mustaţa întoarsă, amestecată cu barba nerasă de atîtea zile :
— Să ştii că au ordin să ne condamne ia moarte... Să ştii că au ordin .
îţi spui eu.
Pe Solomon îl inspăimînta îndeosebi momentul însuşi al morţii
violente, izbitura fizică. Altfel avusese pe vremuri, în tinereţe, un fel de
curaj, oportunist, e drept — se purta pe atunci fără mustaţă şi cu favurizi
după moda ofiţOTÎlor ţarişti — cînd era comandir de panduri, spre Calafat.
Avea faima că e foarte descurcăreţ. In clipele grele îşi pierdea însă capul şi
asta i se întîmplasc şi în ziua de 19 iunie ; o prostie, gîndea el acum, pe care
o regreta amarnic.
Odobescu rînji privindu-i pe amîndoi, şi fără să spuie o vorbă intră în
odaia lui şi se trînti cu faţa in sus, pe salteaua 9.şternută de-a dreptul pe
podea. Fuseseră aci mai înainte două mese dc calemgii, scoase acum afară,
dar pe perete m.ai rămăseseră mici afipte. cu „dispo-ziţiuni", şi o tarifă",
liniată cu creionul, dar scrisă cu cerneală violetă.
Rămase aşa îndelung pe gînduri. Işi spunea că s-ar putea ca Solomon
să aibă totuşi dreptate şi că hotărirea de a-l împuşca să fie la ceasul acesta
luată de către guvern, unde avea atîţia duşmani, peste capul lui Pleşoianu,
şi astfel judecata să nu fi fost decît doar o formă de acoperire. Pînă în
această zi nu se prea gîndise nici el la moarte, anume. Fire trufaşă, era de
un curaj rece şi hotărît, aţîţat de o ambiţie profesională fără mai'gini. Spre
deosebire de Lăcusteanu,. care fiind prea tînăr în timpul războiului
nu ).ua.se part? de-a dreptul la nici o luptă, Odobescu înfruntase de multe
ori moartea, dar totdeauna laolaltă cu alte sute şi mii, încălzit de urale,
dealtfel convins mereu că Vcv scăpa. Nici el nu avusese pînă azi
reprezentarea nemijlocită a morgii, acum simţea însă că o umbră grea îl în-
văluie. Aşteptarea asta a sentinţei era din ce în ce mai apăsătoare.
Pe cînd, ţanţoş şi expansiv, Lăcusteanu se consuma în exclamaţii,
colonelul Odobescu, tăcut de felul lui, începu să se gîndească adînc, aşa
cum n \ \ făcuse niciodată în viaţă pinu aüi.
49

■
A stat aşa îndelung, îi era parcă teamă să scoată ceasul de aur, dăruit
acum zece ani de Alexandru Ghica, ca să vadă cum trece timpul.
Odaia era luminată din plin, căci'deşi cînd mijeau zorile era răcoare
de-a bine!ea, acum ziua se vestea strălucitoare şi din nou călduroasă.
începură să se audă strigatele mici-ior precupeţi care porneau grăbiţi,
încărcaţi ca marfă din piaţa vecijiă, pe uliţele oraşului, şi-şi încercau ca de
probă strigătele, înainte de a ocoli spre Podu Mogoşoaiei. O^-io-bescu le
ascultă cu un soi de înmărmurire, parcă Ie auî^ca acum întîia dată.
Niciodată nu i s-au pi^rut atît de muii lungite, cintate. ' ^
„...Cornuuuri oaajde...", răsuna ridicat ^as ci:: t jl -. ' -^pw răsucit
într-un ison jos: „caalciă jiimbla ,,:F^.V peştiliii", striga altul pripit din
fvmdvil c _, iar din '.pi-
glitul strigătului i se ghicea na ăH:^'/:a . a a ' ? ''oai
uşoare in cobiliţe coşui încărcai e.
„...Câimăceluuu... ic'jrgiaaa, /\ aa,. .:,a... ^-^"^ ,aj/^
prelung, cam pe-o urecla;-
lai cuuu DUI f \:
(' ^escu simţi cutriranara; a. v]:aa va dura : şi făi .1. Din sala d^
jvirkavat.-. dv a:.âm"'". 'vem njoar-
tea h: - iar dincolo îA aiiia, ande el nu .xiai avea v^oi<^ să meai'g se
vestea o zî" ca soare. fîe**f!"' dogoritor. în care lumea vama să trăiască cu
pregătiri la fel ca în fiecar*:^ zi, cu noi nădejdi.
Cicd auzi strigătul, cind legănat pe nas, cîrid scurt şi pripit, apoi îung
şi întors înfundat, al vînzătoruiui de cărbuni, z:m/oi amar : „...Chioob...
chiob-chiob... Cărboooni,..", se prăbuşi în el însuşi.
Cine ştie ce femeie va cumpăra cărbuni să puie să-i calce rochia cu
volane de dantelă, ca să se ducă .La petrecere, astă-seară... azi, cînd el nu
ştie dacă va rnai apuca apusul soarelui ? începură să-l năpădească părerile
de rău. Măcar de şi-ar fi văzut copiii mari. îi e teamă în.dt?o;>e6î de
Alexandru. Văzîndu-1 cum creşte înalt incă de mic, a crezut că o să semene
cu el, a şi semănat într-o vreme, pe urmă a început să semene cu maică-sa.
A ţinut să-l deprindă de mic cu armele. Să-i dea gustul pentru cariera
ostăşească. Da la zece ani l-a dat pe mina tăniădăienilor să-l facă vînător pe
Băi'ăgan. Nu e insă ceea ce ar îi vrut el, deşi acum la paisprezece ani e înalt
ca unul de şaptesprc--zece şi frumos peste aşteptări. Pe cirnpia nesfîrşită a
Bără-
499
 i
ganului nu aleargă după dropii, tirîndu-se în genunchii printre spini
şi ciulini, cu puşca gata de tras. îi place doar aşa, să hoinărească în căruţa
vînătorilor tot timpul, cu gîndul aiurea. Parcă visează treaz. ^Noaptea în
schimb nu doarme în căruţă, ci culcat în iarbă, alături ; priveşte întruna
cerul înstelat şi ascultă cu nesaţ nesfîi'şite poveşti vînătorcşti. Aci mai cu
seamă seamănă cu maică-sa, cu care se şi simte mai bine. Ea, despre care
Odobescu spune mereu că „e plină de isterisme", îl alintă şi-1 ţine toată
ziua printre lustele muierilor care vin în casă. A devenit răsfăţat şi cu
gesturi prea subţiri. Scrie şi poezii, aşa cum poate. După exemplul,
legendar în armata rusă, al Suvorovilor, Odobescu ar fi vrut să facă din
acest întîi născut al lui un adevărat soldat, deprinzîndu-1 de mic cu o viaţă
aspră, cu exerciţii şi încercări fizice grele. Ca şi generalul Suvorov-tatăl, el
ar fi vrut ca fiul lui să pornească do la cinul cel mai de jos în armată, să nu
se ţie seamă că e fiu de comandant şi să-şi cîştige galoanele treptat, pe
merit. De la zece ani 1-a pus să doarmă pe un pat de scînduri, 1-a ţinut zile
întregi, cînd greşea ceva, la arest în cameră, numai cu^ pîine şi apă- îi
dădea porunci pe care el trebuia să le execute, fără să le judece. A suferit
nespus cînd a aflat că lurnca îl socoate dm pricina asta un părinte rău şi
neînţelegător, cînd el şi-ar fi dat viaţa ca să poată face din acest băiat, înalt
şi frumos, un om, un bărbat în toată puterea cuvîntului. într-o zi a auzit
dintr-o odaie vecină pe acest copil al lui, care acum la paisprezece ani a
devenit un băieţel obraznic, care are toată ziua păreri despre toate,
judecîndu-1 pe el, pe tatăl lui, luîndu-1 în rîs faţă de alţi băieţi obraznici,
făcîndu-1 vagmistru împopoţonat cu coif. Acolo după uşă, i s-a înnegrit
sufletul de durere. îl judecă propriul lui copil, îşi spunea abătut. Dacă acum
îi pare rău că moare e că nu mai e cu putinţă să-1 îndrepte, să-i explice
frumuseţea vieţii de soldat. Ştie că aşa sunt copiii pînă la o vîrstă. dar că pe
urmă uneori se îndreaptă. îi curg lacrimile uşor pe obraz, gîndind că ar fi
putut veni o zi în care băiatul lui, devenit un soldat adevărat, să-i cadă la
piept cu dragoste şi i^ecunoştinţă, mărturisind că a greşit, spunînd că
acum înţelege adevărata frumuseţe a vieţii. Poate că totul s-a sfîrşit. Se
cutremură întrebîndu-se ce va deveni acest băiat care va fi prea frumos,
prea pofticios, muieratic şi prea răsfăţat de femei, cînd se va trezi orfan şi
fără avere, cu proprietăţile răpite de i-evoluţie. Va deveni un
nenorocit, un jucător de cărţi, trăind pe la altora,
ntajutat de nimonL îşi muşcă buzele într-o stnmbâtuiă durere mută
şi ftimte mai mult do-a lungul nasului, cai< două şiroaie de lacrimi.
lăcusteanu a apărut în prag, negă.sindu-şi nici o clipă >rul şi-i vede
ochii tulburi, umrzi. lanimîlo p o obraji Tî' f.( vag protector
— Au plinei, domnule colonel ?... Nu trebuie să-ţi fie-teama... nu va
fi nimic.
ciul il fulgeră cu privirea, aşa umeda, şi se răs-^ l i 9 1 c u a i o s Ia el,
ca la un servitor :
— It^şi... închide uşa !
ÎI 7 f tt i s t a acest fanfaron care crede că el. Od<>ho<:m.| moarte
allf*] decît gindind la soarta băi.. ■
lui col mai <
Eia ziua de-a bi n f loa cînd v(*niră din capul o ac&rii doi tabaci care
lucrau la magazia de p i el un al tix*ilea, un tînăr, de prin v i ^ ^ ' n utn..
, 1 1 » , or-^ îmbrăcat jumătate ţărăneşte. < • ' p i a r pe o.ip
-sie chică, purta v ^ ^ ^ ' * ■ ia ciu-ului, r i j n i r x . gi n ; ' *
iduite intr-o pai;- , So vocio;) oa o \ ] v ^ n \ i \ X ^ t . ^ i . i
ţAranii car<' sărăciso do !;) ;in i;) ;;n, b ^ ' - i i i de nruu"^
nrv*>i,
cumpăra p .dari jîu.'; >u pl^-uA*'. IMl^^'
üvi i cu ce sà le t. ^ c;^ Jinìi*;). ■ VieOW dr
M i >:?işi. Pina la TTC« à m u a caciuii, i ar pleteh
■R« ) pieixìut mai ' ' ' n d . . . ijicepul sà mearr* h * >i s t # ' I
iigovotul se ap^ pie de uriaşul c<^l bălan : - Nea Licsandre, n-ai terminat
cu Gvardia ^ CA, yite ■ B :»inlem gata, plecăm... Dada Licsandra este jos...
întreabă faci? Zice că ea nu merge fără dumneata. DA' a adu» v i n , biinz^
şi ouă... Peşte găsim la lac, şi raci. A>a ne-a vnus Silică.
— Ce brînza, mă ? Ce ouă ? N-ai luat nid un miel . 1 frigiTO la iaj'bă
vtrde ? se răsti Hergă la tîrgoveţ,
— Nu 81^ p(»ate, ni^ne, că suntem în postu lu Sîn 1
e dezlegare numai pentru peşte... E dezlegare, că, dih, ¡||^#CI
duminică.
— Mă, io In^liuli.' * i ş u p. ;>c4 m i i - i i u i i i e judecata a:>ia.-.
Să vedem ce lactm cu ăştia, ^i pă ut-mâ vin şi io, ia voi acolo. Va
gă.sesc pa toţi în grădină-
501
I
— Nu in grădina, ne găseşti în vîlcea, la moară, pă drumul
Plumbuitei, că vrem să ne scăldăm la scocu morii... Pă urmă mergem să
mîncăm în grădină. Stăn^i acolo toată ziua. Ne găseşti că sîntem mulţi.
— Bine, mă, duceţi-vă înainte că viu şi io..„ Cum s-o sfîrşi aci cu
ăştia...
Odobescu, care între timp ieşise iar pe sală. sim.ţi din nou un cuţit
înfipt în inimă şi-1 încercă o ameţeală moale. Mereu se găsea faţă în faţă cu
realitatea cea nouă. Oricare dintre g\-ardiştii ăştia putea să spună : „Viu
peste o jumătate de ceas... Viu mai tîrziu, după ce s-o sfîrşi cu ăştia'*, dar
lui asta nu-i era cu putinţă. Pleoapele i se zbirciră uşor şi peticul de
mustaţă i se strîmba.
Nici n-a i unseră tabacii şi tîrgoveţul la capătul lungii săli, că se
pomeniră în faţă cu doi popi. care-i întrebară unde-i canţelaria, căci au fost
chemaţi la consistoriu. Oamenii ridicară din umeri, arătînd astfel că habar
n-au, şi le indicară pe un ipistat, care tocmai trecea, să-1 întrebe pe eL Se
închinară apoi cu spaimă şi scuipară într-o parte. Tîrgoveţul îşi înnodă
capul betelor, ca să nu-i meargă rău,
— Ne-au luat dă dimineaţă... N-o să ne priască per trecerea...
Ipistatul care trecea pe acolo le arăta celor doi o uşă ia fel cu celelalte.
 Erau popi de oraş, cărora li se vedeau cizmele groase de subt anterie
de lustrín negru şi aveau cozi care le ieşeau de subt potcap, strîns împletite
la ceafă, ca la muieri. Intrară în odaia arătată.
Lăcusteanu, care-i văzuse de departe, îngheţă. Pierit la faţă, se bîlbîi
parcă în neştiix-.
' Acum îşi aminti de o întîmplare dm ajun pe care nu o pricepuse
bine. Pe cînd se afla la Pleşoianu, acesta fu vizitat de Popa Şapcă, venit să-şi
ia rămas bun, căci ca să-1 îndepărteze din Bucureşti, Neofit îl numise stareţ
Ia mînăstirea Sado va din Dolj.
întrebase popa, arătînd spre odăiîe arestaţilor s ^ Ce-aveţi de gînd cu
ăştia ?
— Păi., ce să facem ? îi judecăm... Judecaţi-î, judecaţi-i, mă, şi fiţi
fără cruţare. Nu
uitaţi cuvîntul Evangheliei : cine trage sabia, de sabie va pieri.
Acum văzu cu groază că ar putea să fie altfel decît
nădăjduiu el.
fi
d
u m V ac
— Ăştia au venit sâ ne citească molifta mv.~>rţiloi (t,-. trînd în odaie
se aruncă speriat şi furios pe salteaua de (»o podea, îşi simţea burta moale.
Ne-au minţit . ne-a\,i osijv dit... la moarte.
în clipa asta el pricepu tot. Parcă moartea însăşi îl stna-gea de gît. îşi
pierdu capul, şi colţurile giu-ii i se acopcrivh de un soi de spumă albă.
Nimic nu mai rămăsese d;n s<> meţia iui de pînă acum. Murmura în
neştire : Copiii mei, copiii mei", simţind abia acum, în mod ciudat, că şii
oU.i părinţi ar putea avea copii. Acum înţelese că aceşti copii ai lui nu sunt
unicii pe lume, cum credea el, ci sunt la f;:l cu toţi, că pot rămîne şi ei
orfani, că pot fi izbiţi şi ei do nenoroc.
Se ridică şi începu să se zbată ca într-o cuşca. Apa, «im.ţindu-şi iar
picioarele moi, se trînti din n.ou pe -^aVu^^î. murmurînd ln neştire :
— No-au minţit... Ne-au înşelat... Ne-au 'csi.aJat Iu moarte...
 Odobci-cu tăcea mereu încruntat. S'jlomon oî.rv:.a riăuo.
I
Judecătorii şovăiau raereu. Deliber:u.î ::ici;ri Sunt unii jucători 'e
şah,, iricepăton. cav-:.-' văd pvv.â.ii-decît greşeala adverv-.i uPji ^i precis si
!i);şcarea pe caro trebuie s-o facă. Dr • i jocrd o:'X.phcCi in?ă trebuie să
ştie precis nu numai n i .-caj'cs cu care urmează să ^a^pandă, ci şi alte
trei-patru a v a - i ^ouu'ami^cări înainte^ atunci nu mai joacă zdra\ ..a , [
hotărît, ci şovăie îndelung, gin-dinaia-se mult timp -.naa- cind e vorba de o
mişcare văd:lt bu/ a. temîndu-se că :e ştie, s-ar putea totuşi greşea- ă,
fiindcă ^.cum văd mai muite posibilităţi ca îaa.mte.
V'n astfel de jucător in revoluţie fusese Pleşoianu. Straşnic t'xecutant,
hotăiăt .>i îndi'ăzneţ cît timp jocul ei ^ ova simplu ; acum cind el
descoperise că lucriu'iie stau ceva mai complicat, începuse sâ şovăie. La
Islaz purta doar mustăcioară neagră, din admix'aţie pentru colonelul
Odobescu ; dar după izbucnirea revoluţiei începuse să poarte o b.^rbă
îngustă de tot, de la urechi pe subt maxiliare, ca o curca neagî-ă de coii fără
coif, ca un carbonar, şi mustaţa plină. Văzuse multe în două săptămîni de
revoluţie şi raai vedea acum ;>tîlea îniorsăiuri cu pulinţă, încit il tulburau
deopo-tiivă şi Bălcescu, şi. Magheru, ba chiar şi Eliade, şi nu mai
503
ştia CC să facă. Devenise mai prevăzător, nu din laşitate, ci din
jumătate vedere. Se mai adăuga la toţi membrii comisiei şi duhul
comaraderiei, amintirea vieţii şi a petrecerilor împreună, peste care nu
aveau mijloace destule ca să
troacă.
într-un tîrziu, maiorul Mavrocordat spuse că ai'e de făcut o
propunere. Se apropie de Pleşoianu, iar în jurul lor «€ adimară în picioare
şi ceilalţi.
— La urma urmelor, noi suntem o comisie de judecată ostăşească şi
nu putem da decît pedepse ostăşeşti. Noi îi vom pedepsi deci numai ca
militari. Apoi, îi predăm guvernului să-i judece ca ucigaşi.
 Pleşoianu, înalt, cu umeri înguşti, întors pe jumătate, a rămas
încremenit cîteva clipe, apoi a răspuns surîzâtor :
— ...Nu e rău ce propui dumneata. Uin să scriem in-chcierea.
Se trage iar de mustaţă, se plimbă prin .^alon, dictează. După ce
expune împrejurările, procedura, încheie despre Odf>bescu :
— ... „ Să SC gonea.scă din slujba, ştergîndu-.se din catastişe nume ie sau, s i l i s e ia toate
cinurile şi sa se dea subt judecată crimina-licească politicească, unde să se judece ca ucigaş..."
La fel pentru Solomon. liăcusteanu scăpă şi mai uşor :
— .....Sâ SC gonească din slujbri. şteraincîu-i-sf numele din ca-
tastişe...** ( D e c i f ă ră s ă fi e p re d a t g uve r n u l u i ca m - l j u d e ce
c a u c i ţ m i i J Is co l i t i : ,,Col. Pleşoianu
Maiori : Racotă şi Mavrocordat
Căpitani : Ciocîrlan, Serghie, Ilagiopol. Dumitre^tcr
Judecător de instrucţie : D. Ciocîrdia"
I
U

I
I
li
L
Cei trei fură aduşi în odaia cea mare. care devenise sala de şedinţe, şi
li se citi încheierea Comisiei de judecată. Odobescu intrase îmbătrînit
parcă, dar cu o voită bărbăţie, Solomon cu ochii mistuiţi de nelinişte, iiu'
Lăcustccmu, sleit de spaimă, abia ţinîndu-se pe picioare, parcă nu mai
vedea nimic, mai mult mort decît viu. Nu le crezu auzul cînd preşedintele
rosti întîia hotărîre, apoi a doua şi a treia. Maiorul nu pricepea că la prînz
va ti liber. Totuşi nu fură scuşi din palat decît a doua zi, seara tîrziu, pe din
dos.
504
Lăcusteanu fu în erorii zîlei acasă între ai lui şi deveni aci din nou
ţanţoş şi cu păreri sigure despre toată lumea şi despiT tot CC se întîmpla.
La zece dimineaţa, în cabir\ctul lui de jos, cu f-e-
 restrele spre Podu Mogoşoaiei, se putea vedea de la ferestrele de
peste drum o discuţie foarte vie. Intr-o jumătate de ceas se adunaseră aci,
aşteptînd şedinţa anunţată, mai toţi membrii guvernului, aşa cum se
liotărîse din ajun, ca să ia cunoştinţă de hotărîrea Comisiei de jud^ecată.
Erau,, cei mai nuilţi, bucuroşi că s-a găsit o astfel de soluţie, căci nu aveau
curajul hotărîrilcn- mari, dar se vede cît de colo că Bălcescu, Arăpilă,
Magheru şi chiar Tell sunt nemulţumiţi de hotărîre. Se urcară la zece
jumătate toţi sus ca să ia la rîndul lor o hotărîre, căci şeful oştirii propune
ca. Odobescu şi Solomon să fio transportaţi in altă parte, că nu mai puteau
rămîne, o dată achitaţi, la palat şi nici la cazarmă nu puteau fi duşi, fiindcă
ar fi putut înrîuri ofiţeri. Era neapărat nevoie de o mînăstu'c cu zidină în-
tărite, dar şi Mărginenii şi Snagovul erau prea departe-pentru o pază care
nu putea fi încrcîdinţata decît Gvardiei Naţionale.
(îr lungă şi 1(^1 Tell propuse piuă lu-nbuita, veche ctitorie a lui Matei
mai potrivită in acest scop, fiind şi cu ziduri tari ca de cetate. Deoarece i
idcăi ca uu astfel dc lăcaş istoric e, discuţia sc prelungi încă. pînă la urm.^
hotărîndu-s^^ ş( ful Departamentului Trebilor din Lăuiiiru, Nicr>lae
Golescu, şeful Oştirii. Tell. şi secretara : Nicc'i.:c Bălcescu şi Alecu Golescu
să viziteze chiar după-amia/ă mînăstirea şî numai după aceasta să se vadă
ce e de făcut. Se mai hotăra ca Ion Brătianu să plece spre Focşani şi Brăila
ca să aducă veşti exacte, căci se tot voi^bea că unele trupe străine se
pregătesc să treacă graniţa, împotriva revoluţiei. Cu toate că era duminică,
şedinţa se prelungi pînă către ceasurile două după prînz.
Discuţia fu destul urmă mînăstirea Plvu Basarab, ca fiind cea aproape
de capitală şi Băle seu fu împotriv; să i ^ făcut închisoar
CEA îiE A rm:i duminica
De cum auzi holăruea Comisiei de judecată,
Licsandnj Hergă înjură straşnic şi plecă mînios să se
r ă c o r e a s c ă î n a p a l a c u l u i Te i ^ u n d e - l a ş t e p t a u a i i u i ,
d u p ă c e d ă d u c u g i i j ă în s o a m a l u i P a n a i t , r u g î n d u -1 s ă l e
ducă la secţia înriinţată de conducerea Gvardiei
Naţionale chiar la tăbă-cana l o r, puşca şi şpanga,
patroa nel e şi cureaua de încins. Ziua se îjicrnge a to t mai
mult, cu cît se apropia vremea pruizuluj, şi cerul, senin,
din albastru se f ăcea parcă albi-cios ca sticla. Grăbi să
i a s ă p e l a F l o r e a s c a , fi i n d c ă p e d r u m u l o b i c i n u i t d i n s p r e
C o l e n l i n a , a d i c ă p e P o d u l T î r g u i u i d i n A f a r ă , a r l'l o c o l i t
prea mult. Nu era singurul care zorea să iasă din oraş,
căci era cea dintîi duminică după Dră gaică, şi din rnoşi-
s t r ă /T. o ş i , d a c ă n u p l o u a î n a c e a s t ă z i , b u c u r e ş t ' C n i i
ieşea\; să se scalde în susul Dimboviţii şi mai ales în
lacurile din partea de miazănoapte şi răsărit a oraşului.
M a r e ş i m i c , b ă r b a ţ i şi f e m e i , c e t e - c e t e , u n i i î n c ă r c a ţ i c u
coşuleţe şi trăişti cu de -ale mîncării, alţii cu un codru
de pîine şi puţină biinză într-un ştergar se îndreptau
n n a a l e s s p r e Te i , I m p o i ' ş i F u n d e n i . c a r e a v e a u o c h i u r i
de ană mai limpede, cîte o bună bucată de maluj"! f ără
stuf ă riş şi fSră brădiş, nulăriş ori mătasea broaştei şî
lintiţă.
Dc' c u m t r e c u d e r ă s p î n t i a c u p a t r u c î r c i u m i a ş e z a t e
în cele patru colţuri ale ei, toate cu umbrar de stuf, aşa
c u m e r a p a r c ă r e g u l a fi e c ă r e i a d i n t r e c e l e d o u ă z e c i ş i
c e v a d e b a r i e r e a l e o r a ş u l u i , L i c s a n d r u H e r g ă nu m a i
i n t i l n i t r e c ă t o r i , i a r c a s e l e l e - a i fi n u m ă r a t p e d e g e t e , ş i
alea la depăr tare mare unele de al tel e î n c î mp, f ără ni c i
u n c o p a c î n a p r o p i e r e a l o r. D o l a o v r e r n e , o c o l i n d , p e
ş l e a u l c u f ă g a ş u r i g ]i; d u r o a s e ş i u s c a t e , g r o p i l e c e l e m a r i
a l e c ă r ă m i d i i r i l o r, * î n t U a i fi i ' u l d e a p ă Coientinei
care, după ce legase lacul
1
I
de

I
pe cu
 A] de pr fi: sir
lUi
ni£ va pe
(erăstrăului de Iacul FloreMca, II leţ;a ^icum pe acesta de
icul Teilor. Era un fel de şanţ cu apă verzuie abia curg» )ai'e, plin din
mal în mal dar nu mai larg de patru-^inci paşi, pe carc mai-mai l-ar fi
putut sări cineva dacă şi-ar ■ \ luat avînt. Cum putea pîrîul acesta să facă
atîtea laturi . a de mirare. Licsandru avea de mers cu soarele drejrt în
creştet cam o jumătate de ceas de-a lungul apei, lă.sind : urmă doar
smocuri de pelin, măselariţă şi altor întîlni Min băic^andru numai in
cămaşă şi izmene, jerpelit^ şi ri< Moase şi acelea, cu picioarele pline de
noroi uscat pînă peste genunchi. Purta în mînă un snop de şerpi de baltă,
încă vii, iar in spinare o dăsagă udă plină cu scoici pămîntii .^î ^id^ii, mari
cil o palmă de voinic
' Lacul Floreasca, foarte lin î n partea dinspre mia7;ăzi, (?ra unoscut
pentru scoicile lui. după cum lacul Teilor era estit pentru bibanii,
caracudele grase şi racii lui Băiatiil întrebă pe Licsandru dacă vrea să
cumpere scoici sau reun şarpe, dar acesta, cît era el de spătos, se scutură a
sUă ^
— Ia unu, bre nenf, că i-a.n scos dmţn, a., muşc:» Hergă se strîmbă şi
mai mult de s^i|i t^'> -^Murte. De la o vreme fu silit să-şi că pe
partea asta poteca trecea prin cu ^pe. verzui. Cit
edeai cu ochii pe c: wmm cîmp noduros cu ciu-
•ni, pelin şi măsela^Vd, xa. uiu. cîn.d în cand cile două-trei clădării de
cărămizlmăiatc da-) h A m apoi u^rcate, cu un fel de găuri sus ca niştP sa-
ij:cL E ra u cuptoare de ar.s că--rănâ ' şi aşteptau Sb -a- (]c."i i<^':. Alfele, roşii şi cu
stră*^ lucii sticloase în bÂa^ a miloasa a sowelui, erau arse gata ai b ptau sa fie
ajs-ăcnte F'e ; . a e întregi alte cărămizi, proaspete, abia i r .că umede, erau puse
Ia uscat pe nisip una lîngă alt.., in şiruri apropiate şi lungi cit vezi ii. Nu se
zărea ţipenie de om, că era duminică. Aproape de Tei întîlni o cocioabă
fără gard, dar ixiconjurată pe cîteva zeci de lujere de floarea-soarelui, al
cărei galben proaspăt lupta cu pustiul fierbinte Găiă cu greu brij^ca lui
fină-su Core, fiindcă toată partea de mal de subt grădină, singurul loc bun de
scăldat al Teilor, era un furnicar de ame, care mişuna printre brişti şi căruţe
cu caii deshă-iiaţi, ori printre grămăjoare de ţoale şi albituri. în apă se
edeau nenumăraţi inşi bâiăcindu-se, împroşcîndu-se unii pe alţii. Copii
mărişori se alergau ca aişte draci, străfund
50 totul în jurul lor, izgoniţi ou ocavi rU^ tVmoi cind se apropiau de
locul lor de scăldat, care era ceva mai deopart»\ deşi erau multe care se
amestecau şi printre bărbaţi, dar acestea işi păstrau toate cămăşile de pînză
albă pe ele, lipite de trup după ce se udau. Brişcă era trasă subt malul
ridicat al luncii, adică la vreo sută de paşi de malul apei, întn alte brişti.
Toţi ai lui erau în apă. Fină-su Core, spăla iepel» într-un loc spre dreapta,
unde mai erau alţi douâzeci-trei-zeci de cai. Lîcsandîu se despuie indată,
zorit sâ se răco-rra.scă, lăsindu-şi hanţele de pe el în brişcă şi, acoperindu-
ş' cu mina lui de uriaş mijlocul trupului, aşa cum făceau toţi bărbaţii,
alergă în apă. Era atît de înalt şi de voinic, c^^ trebuia să meargă adine,
acolo unde alţii inotau, ca să-i vi' apa pînă la piept. Fireşte, Damian şi
Fănică Teică il văzur; de departe şi veniră după el. îi arătară în partea
dinspn femtu pe Licsandra, care nu ştia să înoate, dar era şi e. atit de Înaltă,
că printre unele care inotau ii ieşeau umeri afară din apă şi-i străluceau
obrajii mari şi rumeni în bătaia soarelui. Făpturile lor de uriaşi nu aveau
asemănare în furnicarul acesta de oameni goi. O desluşi cu greu p' Ilinca,
mai mult după ciuful ei aproape alb, care, fricoasa se scălda la mal intre
copii. Cei patru bărbaţi trecură d* cinci-şase ori înot lacul lat ; pentru asta
veniseră aci, c erau sătui de cei treizeci de paşi ai Dîmboviţei lor, und* nu sc
putea înota mai în voie. Se întoarseră la brişcă răc<v riţi, cu o foame de lup.
Le găshă pe Licsandra, Ilinca, Fănic lui Core şi pe wSica, soţia lui Teică,
îmbrăcate. Ochiră u tei rotat chiar deasupra malului, de unde puteau zări t
privirea şi brişcă, apoi întinseră o pînză pe iarbă pentr masă şi făcură mai
deoparte un foc de gâteje şi uscătui i ca să frigă vreo zece bibani cumpăraţi
de Core de la un pescar, care se tocmise cu el din luntre, de pe lac, şi ap» îi
adusese la mal. Tot Core ăsta, care era foarte iscusi* fiind cîrciumar, aduse
şi unul dintre cele trei clondii'e vin roşu puse la răcit în apă, în stufişul din
dreapta. Friptura, pentru că pînă la urmă Core tot făcuse ix)st de un mie!
u.şel, şi brînză eu ceapă merg bine cu vinul roşu. Un băieţaş, care umbla cu
o coşniţă prinire cei care se ospJi-rau, le răsturnă pe pînza mesei vreo două
ocale de vişini. Fu eu alte cuvinte un prînz de duminică, pentru nişte raeş-
tvvi lăbăcari, aşa cum erau Licsandru Hergă şi Fănică Teică, că nimeni nu-i
întreba ce mănîncă in restul săpiămînii. După masă, cei patru bărbaţi
istoviţi de o săptămină-de
lucru şi de zilele începute de la patru dimineaţa adormiră buştean la
umbra răcoroasă a teiului, sfoi-ăind sănătos. Femeile se mulţumiră să stea
de vorbă, căci nu mai vorbiseră de vreo trei ceasuri şi aveau multe de spus.
Cele două căleşti trecînd de bariera Tli-gidui din Afară, căreia tot mai
mulţi îi spun şi bariera Moşilor, de cînd se ţine acolo marele bilei pentru
pomenirea morţilor şi strămoşilor, cu toiul în ,,Joia Moşilor", „joia
cumpărăturilor'^ au luat-o pe drumul care se face in stìnga, adică al Colen-
tinei şi al Urzicenilor, lăsînd în dreapta pe acela al Pante-limonului.
Numaidecît au făcut-o iar la stìnga, pe lingă biserica Sfintu Dumitru, pe un
şleau cu făgaşuri de roţi răsfrînte ca opturi lungi peste cîmpul cu iarbă
măruntă, care se îndrepta spre palatul de la Tei. Au trecut pe drumul tăiat
printre curtea cea mare şi grădina cu tei lăsată slobodă pentru obşte. Vreo
cîteva sute de paşi. acest drurn duce de-a lungul lacului, umbrit de sălcii
mari, care se incovoaie pînă la faţa aci limpede a apei. Pe dreapta s\ m \
încolăciturile, printre smîrcuri, ale pîrîului, p(^ care ei le trecură pe un
podeţ prin faţa unei mori şi a unei cîrciumi. chiar aci vmde firul apei ia
naştere din nou. Din lac, lua şuvoi gros, care e însuşi pîrîul, după co trece
pc SLibt pod, cade pe roata morii ■ i' ' ^'i-v-olo. vijelios, po talpa unui scoc
lat de vreo cine ■ poate do douăzeci. De aci
se aruncă apoi spuo to. ca o zăpadă în albia
propriu-zis, care îşi , aaidecît încolăcirile printre
smîicui-i, dar şi priiitre sălcii şi cîteva. plute. Zeci şi zeci de iKirbaţi,
femei şi copii se scaldă anume aici. ca să lupte cu şuvoiul. Numaidecît ^^c
zăreşte şi fiinţa albă a minăstiiăi Plumbuita, în faţa căreia cele două căleşti
se opresc. E către ceasurile şase seara, dar n-a tocat de vecernie, căci soarele
e încă sus, iar cei cîţiva călugări se odihnesc la umbra unui stejai* în curtea
înconjurată, la drum şi pe laturi, de două rînduri dc chilii cu ceardacuri, iar
în spatele ei, biserica cu turlă scundă sc apără cu ziduri groase de cetate.
Stareţul, bătrîn şi înalt, cu barba căruntă şi întoarsă subt bărbie, a ieşit
înaintea boierilor primind cu smerenie prefăcută pot-tirea lui Teli.
— Binecuvîntează, părinte.
\
509
Cmd află ca sint membT'i ai Guvernului vremelnicesc, îşi pierde
capul cu totul şi porunceşte arhondarului cafele şi dulceţuri, îi vede pe toţi
parru vorbind intre ei fără înţeles pentru el şi urclndu-se unul după altul,
pe scările mîncate de putregaiuri, spre pridvorul cai-e înconjoară chiliile de
sus. Pînă la urmă se pare că au ales aripa stingă şi dau poruncă să se lase
acolo slobode cinci odăi mai mari, una pentru Odobescu, una pentru
Solornon şi alte trei în stìnga şi in dreapta pentru comanda de pază a
Gvardiei Naţionale. După asta, vizitează şi biseiica fără pridvor, cu intrarea
îngustă, cu puţine ferestre înguste şi ele, undo stareţul le dă lămuriri şi le
arată subt lespezi mici mormintele iui Vlad şi al domniţei Ilina, fiii lui
Mihnoa-Vodâ, nepoţii cti-toarei Ecaterina şi a soţului ei Alexandru. Le
arată şi un jilţ de piatră, dăltuit în stele aşezate una pes.te alta, cu lei mici
'stìngaci cu cozile întoarse pînă la coamă, spunîndu-le că a fost scaunul
domnesc. Alecu Golescu îşi arată părerea de rău că pînă la urmă Bălcescu
nu a putut veni cu ei ; el rare ar fi ascultat cu inieres explicaţiile stareţului şi
poate ar fi citit şi inscripţiile de pe lespezi.
Adevărul este că Bâlce.scu nu se învoise în ruptul capului ca
mînăstirea să devie loc de închisoare, ca să nu s\ oîTice astfel incă o urmă a
trecutului, de aceea pînă la urmă pretextă că este prins cu o scrisoare cifrată
către lancu Ghica la' Constantinopol şi se lipsi de această vizită.
Intre zidurile groase, la umbra stejarilor din curte e răcoare .şi
musafirii întlrzie la dulceţuri cu apă rece şi
cafele. ____________.^^^______________.____________^
 Cei trei tabaci ^^^i Core crîşmaru s-au deşteptai după cîteva ceasuri
de somn sănătos, s-au întins să le trosnească oasele, şi acum au iar poftă să
se scalde şi să înoate. Licsandra însă vrea să se ,răcorepscă neapărat la
scocul morii şi izbuteşte pină la urmă să o înduplece pe Ilinca să meargă cu
ea. în timp ce vSica, nevasta lui Teică, va rămîne să pâ-zcai:.că brişcă şi
îmbrăcămintea celor care se scaldă.
Sunt aci ca la şaizeci-şaplezcci de bărbaţi, femei şi copii, care intră
pînă subt boltita de blăni groase şi putrede a morii, ca să primească drept în
piept ori în spate trîmba puternică de apă, ce cade vijelioasă, cu o putere de
cascadă. Se ţin unul de altul cinci-şase, cît îngăduie lăţimea
în-
mă
scocului, şi încearcă să lupte voiniceşte cu viitoarea. Mult nu poate să
ţină nimeni şi totdeauna unul din lanţ slăbeşte, iar apa-1 fură, trăgîndu-i
după el şi pe ceilalţi, care se lasă chiuind în voia şuvoiului peste patul de
muşchi vei^e mătăsos al scocului. Au grijă, cei din dreapta, ca aşa, din zbor,
să împingă cu mîna în ulucul scocului cam pe la mijloc, în dreptul unei
rupturi, care le-ar putea scrijela pulpele. Sunt duşi ca vîntul cei cam şaizeci
de paşi cit ţine patul cu uluci şi pe urmă sunt zvîrliţi într-o bulboană
înspumată, care se răsuceşte în loc. Unii se trezesc de acolo drept pe malul
pîrîului, dar mulţi nimeresc şi subt podul scocului, de unde ies dacă-şi ţin
bii:ie răsuflarea, apucîndu-se de stîlpii lucioşi de pe care cam lunecă mîinile
din pricina muşchiului verde.
Licsandrei îi plăcea să înfrunte cu un fel de furie puterea trîmbei de
apă de subt boltita asta, de la scocul morii Ghiculeştilor ; o măgulea că-i
poate ţine piept mai mult chiar decît bărbaţii care încercau această ispravă.
înverşunată, era stîimită în ea pofta de a birui a unei sălbăticiuni
întârîtate. îşi încleşta tot trupul în viscolul vîr-^ tejului, iar cînd, în sfîrşit,
era înviiisă, smulsă din prop^ teala mîinilor şi a picioarelor cu pulpe groase
şi tîrît-^ \ -jelios pe podul verde al scocului, chiuia ca o nebună, luîndu-se
Ia întrecere cu vuietul asurzitor al apei. carc scăpa din stâvilar,„. Cu o mînă
îşi ţinea cămaşa de pînzu albă care se împletea ca şuvoiul înzăpezit de
spu^nă pe coapsele mari, iar cu alta şi-o apăsa pe pieptul voinic şi se îăsa
astfel dusă, îmbătată de iuţeala apei, arătîndu-ş? chi\\n albi ş\ strălucitori.
Nu se mai sinchisea că i se udaseră pletele bălaie, care începeau stufoase de
deasupra frunţii cam înguste şi care
uătate, toată făptura ei sclipind de v/»lburării, mai ales obrajii laţi şi
Se prăbuşea i u bulboană, luptînd să cadă, cît de picioare ; izbutea mai
mult decît ceilalţi şi pe unnă
i se c':znodaseră pe J picăturile de apă ale rumt cît, î
ieşea din matca pîrîului, alerga cu cămaşa udă lipită de trupul ei
uriaş, zburdînd ca o cîrlană. îmbrîncea tot ce în-tîinea în cale, bărbaţi sau
copii, bruftuind ca un grenadir, şi iar îşi făcea loc subt botniţa scocului.
Acum o cuno.şteau mai toţi, chiar şi ăi mai arţăgoşi mardeiaşi din Tei,
vestiţi între cei vestiţi, şi se fereau din calea ei.
— Măi, asta-i nevasta lui Licsandru tabacu, feriţi-vă, mă, că iese lată
rău... şi dam de dracu cu eL.. Nu mai ţine^ minte ce a fost cînd ne-am
bătutară cu el ?
511
în vara trecuta, tot aci la Tei, la circiuma de lîngă moară, Licsandru
Hergă se pomenise înconjurat de vreo şapte inşi, dintre care unul, Tebeică,
fălcos ca un cîin» cîrn, tartorul Teilor, toţi cu ciomege în mîini şi cuţite pe
dedesubt. I-a snopit însă pe toţi şapte în bătaie, nedîndu-le timp nici
putinţă de a ajunge la cuţite, că-i smulsese ălui dintîi ciomagul din mînă. I-
a lăsat mai mult morţi decît vii. Pînă a doua zi vestea făcuse înconjurul
barierelor. Ceea ce speriase mai mult nu era atît puterea cumplită a lui
Licsandru Hergă ăsta, cît faptul că părea de fier cînd era lovit... Se rupeau
ciomegele în spinarea şi în ceafa lui şi el n-avea nici pe dracu... Spaima de el
răspîndise şi spaima de tabaci îndeobşte.
Ilinca, bălaie ca un miel, stătea zgribulită, în cămaşa udă, pe mal,
lîngă grămăjoara fustelor şi a papucilor. Nu mai îndrăznea să intre în apă,
căci uneori şuvoiul smulgea cămaşa de pe femei şi atunci acoperindu-şi cu
o mînă mijlocul trupului, erau nevoite să o prindă cu cealaltă cum puteau,
pînă nu zbura toată în vijelia înspumată, şi astfel în goana apei o lipeau pe
ele la întîmplare.
— Hai, fă, să te ţii dă mine, că te duc io în spate, o îndemna
Licsandra cu faţa ei bălană, cîrnă şi cu gura marc strălucind de picături de
rouă.
— Nu pot, dadă Licsandra, răspundea fata, cu ciuful părului ca un
caier de lînă ud şi ochii vineţi. Nu pot, că zboară cămaşa dă pă mine şi mi-e
ruşine dă mor dă băi^baţi.
— Dă ce să-ţi fie ruşine, fă... ? Ce, alea din neamu lor n-au şi ele ?
Hai, nu fi proastă, că apa asta nu e ca Dîmboviţa dă la noi, dă mucoase a
argăseală...
O lua mai mult fără voia ei, şi fata, gingaşă şi subţirică, se zbătea ca
un miel alb la subsuoara năstruşnicei de Licsandra.
Dinspre mînăstire veneau una după alta cele două căleşti, la pas, ca să
nu facă praf cea din faţă celei din urmă. Soarele, cu razele acum vădite, se
lăsa departe spre pădurea neagră a Bănesei şi, în slava asfinţitului, lumina
începuse să se daiwrească.
Se pregătea lin peste cîmpul bogat înverzit ici-colo cu clăiţe de snopi,
peste lac şi zăvoaie, boarea înserării.
de bu
tîr;
512
La vrro două suto de paji înspre lac şi oraş, peste mean-1 <*le
pîrîului, printre pîlcuiile de sălcii şi teii lui rotaţi, fe-' şirele palatului,
înălţat pc o terasă in partea ast.? ,iaspunzindu-şi cu acoperişul zincat
al bisericii de alături, r.isfringeau razele tari ale unui început de apus.
Nicolae Golescu, carc era în caleaşca din faţă cu fratele său Ştefan,
scoase un ceasornic dc aur cu două capace, bogat Înflorate acolo în,Elveţia
cu stiloul dc gravat, apăsă po bumbul resortului, şi cel de deasupra se
deschise, arătînd miezul alb al unui cadran european. Toti cei patru fraţi
aveau ceasornice la fel şi le purtau cu pietate, căci le fuseseră dăruite de
tatăl lor, cînd eiau în pension la Geneva.
 — Mai iwvm un ceas şi mai bim^ pînă cînd o .să so în-mece, dar aci a
şi început să se răcorească !... Şi, vă/înd i Ştefan o cu privirea întoarsă
prelung spre palatul ale rui ferestre şi acoperişuri de zinc scînteiau în razele
apusului, îi spuse ca şi cum şi-ai' fi adus amint(» : Ştii că la ))alat se fac
pregătiri p(Mi1iu masă mare ? Mi-a spus ci-n(^va că asiă-scară Măria
Dw.unn:) iwr un diniMi cu !nn-;:ifiri politici.
— Ce dineu ? întreabă Ştefan. Nu .^tii că la <^a rl<» obi-i este lume
poftită la ma.să, mai ales acum vara, v.
rasa aia a lor — şi arătă cu plivirea terasa din .sp^.c-palatului dinspre
pîrîu, căci faţada eia spic lac — c ră-< '>are şi plăcut seara.
— Nu, astă-seară o cu i allcova. Aristocraţia noa^ ti'ă vrea să se
îuţclc: • cu n^aira noguslorimc... Prin Io Cîmpineanu, (IhiculeşlM i-au
chouiav ia palat, aci., pc iludi, Pavlicioni, p(^ Ila.^i Cui
— D(; unde ş(ii, K-
— Cum de unde ^1 I. luntru ? Ci^ezi ^
;culilà î ? se miră fra
ininisLi Manu
î m^ luare, u al Trrhilor
i ? Nu sunt m:
num ' icu Mânu avea oamenii < aei vinbeau ca de <^bicei între ât
franţuzeşte.) 1/bucni intr-un rîs copilăros cel întrebat, '^Pl tremura
bărbuţa, acum mai mult sură decît roşie.
— Ţî-ai angajat şi tu spionii tăi ? Pe faţa cu baibă, mică şi ea, a lui
Ştefan Golescu se putea citi o mirare de om cumsecade ce era.
— Nu. sunt tot ăi do pe vremea lui... au şi acum nevoie bani...
Oamenii despre care unii zic că sunt din lumea
bună... Ascultă, n-ai să crezi... Ştii cine e printre ei ? întîrzie, ponti'u
ca să-i aţîţe interesul. Cineva chiar din fa-
513
ţ.-ţ — Un om înlre oameni, voi. M
milila Măriei Doamna... Şi-i spwse un nume carc-1 înmărmuri pe
frate-său şi care era in acelaşi timp al unui pătimaş jucător de cărţi.
 Măria Doamna, cum işi zicea şi ii zicea tualâ lumea, nu fusese chiar
doamnă a Ţării Româneşti, căci după vreo optsprezc^ce ani de căsătorie cu
marele vornic Grigore Ghica, in care timp îi dăduse şase feciori, acesta în
1821 îi căută pricină şi izbuti să divorţeae de ea să o silească să plece, dar
luindu-şi cu ca pe toţi cei şase fii ai ei la Braşov... Asta cu un an înainte ca el
să ajungă domnul Ţării Româneşti. Şi aşa prin străinătăţi a pribegit ea cît a
domnit Grigore Ghica. şapte ani şi incă şapte, pină cînd el a murit.
Divorţase de ea ca să se însoare cu o fată. Eu-frosina Săvescu, cu patruzeci
de ani mai tinără decît el. Deci doamnă cu adevărat, deşi mamă a şase
beizadele, nu fusese Măria Doamna... Dar domniţă fusese, fiindcă era fata
lui Hangerliu şi viaţa sc arătase cumplită cu ea, căci Ii fusese dat să audă
strigătele tatălui său, pe cînd era sugrumat în iatacul lui cu frînghia, de un
harap mare, buzat, şi fusese apoi silită de acelaşi harap să privească
împreună cu mama şi sora ei, pus pe tavă, capul retezat al părintelui ei...
Toate acestea *rau însă trecute, acum Măria Doamna avea şaizeci şi nouă
de ani, locuia de mai bine de doisprezece ani în palatul de la Tei şi acolo
primea necontenit musafiri, fiind ea însă.şi foarte vorbăreaţă, plăcîndu-i să
birfească şi gustind cu plăcere clevetirile şi şampania franţuzească. Toţi cei
şase fii ai ei trăiau, dar cam certaţi între ei.
— N-aş fi crezut niciodată, murmură după un timp. mereu uimit,
Ştefan Golescu. N-aş fi crezut că o odraslă domnească ar putea să se dedea
la una ca asta, si- fie plătit de Agie.
, — Ce vrei ? Patima jocului de cărţi... Şi am să-ţi mai spui şi... nu
sfîrşi vorbn. căci rămase cu ochii întorşi s pîrîu.
Ştefan cercetă cu privirea să vadă la co se uită ţint frate-său şi rămase
şi el la fel.
Licsandra, uriaşă în goliciunea ei copleşitoare, alerg dincoace de
viitoarea scocului să-şi prindă cămaşa pe c i-o smulsese trîmba de apă, căci
căzînd adînc în bulboană, o pierduse cîteva clipe dîn vedere... Cînd o zărise
apoi, era departe, iar şuvoiul încă puternic i-o ducea şi mai departe Astfel
alerga, oarecum înspre cele două căleşti, în apă pînă
514
 ]a genunchi. Trupul ei bălan'auriu aduna lumina care dădea un soi de
gingăşie Hmpede unduirilor de gutuie ale sinilor voinici şi coapselor prea
pline.
— Ştefane... n-am văzut niciodată o femeie atit de tî-nară şi atît de
invoaltă. Ţi-aduci aminte de Toileite der Venus a lui Rubens, de la
muzeul din Viena ? Uită-te la ea şi spune-mi dacă nu seamănă cu Venus !
Licsandra, care cu gîndul la cămaşa luată de apă nici nu băgase de
seamă că vin cele două căleşti, încerca acum s-o îmbrace. Cămaşa fiind udă
se împiedica ba de umeri, ba dc sîni, şi nu vrea să treacă de şoldurile atît de
robuste. Era acum cu spatele la ei, şi soarele culcat pe zare o lumina ♦oată
ca trimis dintr-o oglindă.
Ştefan, care întîrzia mereu răspunsul, întări în cele din urmă părerea
fratelui său :
— Roşculită, e întocmai spatele acela uriaş al Vencrei.
Flăcăi tomnatici, cei doi feciori mai vîrstnici ai lui Dinicu Golescu
erau la fel de muieratici ca şi părintele lor şi cunoscuseră atît de mult
femeile, că tot amînau mereu să se însoare, spre amărăciunea Zinchii
Golescu, care se vedea mamă a patru bărbaţi straşnici, dar fără o noră îa
casă, fiindcă nici ceilalţi doi nu păreau să se grăbească. Casa era goală de
cînd fata, Felicia, se măritase cu un Raco-^ viţă, ispravnic la Craiova.
In sfîrşit Licsandra izbuti să-şi tragă pe poale cania;^a Mă şi se
îndreptă iar în fugă spre scocul morii. CalGaşK:a din urmă oprise cu
cîtc^x^a clipe întîrziere, aşa că acum se găseau alăturaiNicolae Golescu îl
întrebă de-a dreptul pe Arăpilă, -care răniăsesee niereu i^emişcat :
— Ţi-a plăcut, Alecule, zeitatea asta a mahalalei? Nu \i s-a părut că
seamănă cu ic-meile lui Rubens ? I
A!ecu Golescu nu răspunse, nu pentru că nu i-ar fi plă-
era prea tulburat. Atunci Nicolae
cut, Gole
i tocmai fiind', u il întrebă pe j Ce zici, generali
11
 umilale ţi-a plăcut ? T)iiiul îşi ciupi bărbuţa şi clătină din cap, semn
că nu i-a plăci; . Foarte înalt el însuşi, Tell găsea farmec numai femeilor
mici şi vioaie, tocmai dimpotrivă cu firea lui posacă ; le căuta mai ales pe
cele care păreau şi deştepte şl-1 dominau pe el, care era şi cam greoi la
minte.
Alecu Golescu se gîndi o clipă să se dea jos din caleaşca şi să încerce
să afle cine era tînăra femeie. El nu o vedea ca pe Venusa lascivă a lui
Rubens, ci se gîndise, cînd fusese
515 întrebat, că seamănă, dacă e vorba de pîctură, mai mult cu o E VĂ
de Michelangelo, bălaie. Străfunduri nelămurite se tulburară încă şi mai
mult în fiinţa lui.
Trăsurile porniră mai departe la pas şi ocoliră pe podeţul de la moară.
— Te gîndeşti mereu la fata aceea ? îl întrebă Tell. pu-nîndu-şi mîna
pe genunchi, pe cînd mergeau de-a lungul lacului cu apele limpezite şi
luminate de soarele domolit.
Ochii rnari şi negri ai acestui vlăstar din Goleşti, cu faţa arămie ca de
indian, căreia barba retezată drept îi dădea un aspect dreptunghiular,
rămîneau mereu îndepărtaţi, li venea greu să vorbească, simţea că nu are
putere să spună întocmai ce are de spus şi pe urmă gîndurile i se păreau
prea delicate, prea intime. Cînd înţelese în sfîrşit că nu va scoborî din
trăsură ca să afle cine e, că nu se va mai în-tîlni cu ea poate niciodată,
răspunse încrucişînd braţele pe piept :
— Cu astfel dc fete sănătoase ar trebui să se însoare cei mai mulţi
dintre boierii noştri, dacă vor să fie din nou' oameni adevăraţi... Numai
întorcîndu-sc la obîrşia sa în popor, boierimea noastră va cunoaşte omenia
şi va fi iar folositoare.
Tell îl întrebă uluit :
— Ai lua de. nevastă o asemenea fată ? Şi ştiind şi el de ciudăţenia
preferinţelor amoroase, adăugă cu un soi de cordialitate : Poate unde eşti
dumneata atît de negricios şi ea atît de bălană.
Alecu Golescu zîmbi şi el acestui gînd : i — Să ştii că dacă o mai
întîlnesc o dată, o întreb dacă vrea să mă ia de bărbat.
 — Opreşte caleaşca şi întreab-o.
— Nu... Trebuie să lăsăm cuvînt şi soartei. Şi nu mai spuse nimic,
privind malul, mai înalt, de subt grădină, unde lumea se cam rărise şi de
unde plecaseră cele mai multe brişti şi căruţe. Nu ştia că brişcă, largă şi cu
leasă de nuiele pe care o privea chiar acum, era aceea cu care va pleca acasă
femeia plăcută şi goală, pe care o scălda lumina soarelui.
Tell, nedumerit mereu că Alecu Golescu ar putea să ia de nevastă o
asemenea fată din popor, se întoarse din ocolul gîndului :
— Te-ai întrebat ce ar zice părintele dumitale dacă i-ai spune că vrei
să te însori cu o fată dintre mărginaşii Bucu-
516
reştilor,.. ? O asemenea fată, nora marelui logofăt lordache Golescu ?
— Nu ar zice nimic... Şi pe el l-am auzit spunînd adesea că boierimea
ar trebui să-şi împrospăteze sîngele luînd soţii din popor. Dar el vrea asta
tocmai pentru regenerarea şi păstrarea mai departe a sevei boiereşti... Cînd
l-am văzut ultima oară s-a arătat îndurerat că am desfiinţat rangurile
boiereşti... ,,Voi trebuie să ridicaţi poporul la voi, să-l înstăriţi, să-i daţi
poftă să ciştige şi el pe merit ranguri boiereşti, nu să vă coboriţi voi la ei, să
fiţi la fel cu cei de rînd...'*
Strălucitul cărturar, în vîrstă acum de optzeci de ani şi bolnav, suferea
că şapte Goleşti, dintre care trei, feciorii lui (ceilalţi fraţi ai lui Arăpilă fiind
unul maior în armată şi altul administrator la Brăila), erau printre funtaşii
unei revoluţii care voia să ştirbească proprietatea.
Lacul rămase în urmă şi acum începu pe dreapta grădina care era încă
plină de lume, căci prin diata lui, Grigor;> Ghica-voievod o lăsase spre
folosinţa obştească. Pe stìnga începea grilajul palatului. La intrare, pe doi
pilaştri de piatră, doi vulturi sculptaţi încercau să-şi ia zborul. Chiar din
mersul la pas al trăsurii se putea citi pe unul dintre pilaştri inscripţia :
Zidit a fost din temelie acest Palat Domnesc, de către Voievodul
Grigore Ghica, Domn al Ţării Romaneşti, pe moşia domnească
Colentina, î n anul Mîntuirii 1822,
Alături chiar durase totodată şi o biserică, bine in^t^uatu.
 Ca la o sută dc paşi în fundul curţii ca o pajişte, este o clădire cu etaj,
mare şi simplă, toată albă, după moda rusească din vremea lui .\' andru L
adică inspirată de stilul :^a-zis „neoclasic''. I'n corp în mijloc, care nu are
fronton, ote cuprins între d" lă arij^ cai'e au în schimb fiecare cîte un
fronton triunghi lai-. Corpul central are patru fergstre mari arcuite sus, iar
)n mijloc o uşă-fereastră la fel arcuită sus. care dă într-un urît balcon de
fier. Fiecare aripă arc si ea 1 i etaj cîte trei ferestre tot mari şi arcuite sus.
Registrul de JOS, corespunzătoi parterului, are ferestre mai mici,
dreptunghiulare, şi este despărţit de cel de sus printr-un brîu de stuc ca o
ghirlandă. Totul este simplu şi armonios, mai ales că urîţenia balconului şi
a leilor de piatră de la scara mică a intrării este răsplătită printi^-o
frumoasa friză în relief, lată de un cot, care aleargă pc subt streaşină mică.
Hora faunilor şi a nimfelor, cu cununi de lauri, poate fi desr luşită de la
drum numai de cine a mai văzut-o o dată.
517
La poartă se văd de pază doi soldaţi. Sunt din grupa trimisă sîmbătă
trecută de Voinescu I la cererea lui Nicolae Golescu. Se vede că postul nu a
fost incă retras.
Locurile umbrite se înnegurează tot mai mult, în timp ce razele
soarelui, acum aproape lungite pe pămînt. se răs-frîng tare în ferestrele şi
acoperişurile bisericii palatului şi în cele două-trei cocioabe care se văd în
împrejurime. Caii iuţesc pasul şi caleştile trec treptat de valurile d e lume
care se întoarce î n oraş, revărsată peste cîmp.
La întoarcere oamenii aveau obiceiul să se oprească Ia cîrciumile care
le erau cu socoteală negustorească aşezate în cale pe la barierile şi intrările
în oraş. Asta făcură foarte mulţi şi de data asta. Mai toate cu umbrar şi
împodobite cu frunziş verde, subt care erau mese ţărăneşti, cu bătătura din
faţa lor stropită des, aceste cîrciumi sileau omul să se scotocească în fundul
pungii şi să facă cinste aşa cum cerea obiceiul, ori numai să-şi facă cheful.
La mesele îndesate, unele într-altelc se adăugau mereu altele pînă în
mijlocul răspîn-tidi — căci mai toate cîrciumile erau la răscruce de dru-
muri — pentru cei ce aşteptau în picioare ameţiţi de mirosul de cîrnaţi şi
de frigărui. în mijlocul tarafului de lăutari, cel care-i zicea din gură trebuia
să aibă glas, nu glumă, ca să răcnească peste toată lumea asta jalea
cîntecului sau tîl-cul lui amoros. Şi de astă dată oamenii, cei care nu erau
fără leţcaie în buzunare, fireşte îşi făcură cheful. Dar către nouă şi
jumătate, zece, seara, se răspîndi din gură în gură un zvon neliniştitor : vin
oşti străine asupra Bucureştilor. Oamenii se întunecau la faţă ; treceau de la
o masă la alta, întrebîndu-se, căutînd sfat.
într-un pătrar de ceas, cele mai multe mese rămăseseră goale, flăcăii
cu fote verzi cai'e slujeau se uitau unii la alţii speriaţi şî ei, iar lăutarii
cîntau a pustiu. O&menii se grăbeau neliniştiţi spre casă. Chiar cei care nu
credeau, care se lăudau că ei nu cred toate prostiile şi îşi turnau mereu în
pahar, începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. Aproape fiecare
casă de pe uliţele cele msuri avea o laviţă la poartă şi toate laviţele acum
erau înţesate, căci toţi ieşiseră pînă în drum să afle veşti noi de la trecători.
Mulţi pOTniseră re inima oraşului în cete să iscodească mai de aproape m
stau lucrurile. Mai cu seamă în piaţa cu borne şi lan-t
518 ţuri groase de fier din faţa Palatului Administrativ, m dreptul
ferestrelor multe, luminate toate, aştepta mulţime mare dc tîrgoveţi şi
printre ei, amestecaţi cu toţi vînzătorii umblători, cu marfa in spate ori
atîrnată în tablalele de gît, cu doniţa răcoritoare în mînă, erau foarte mulţi
negustori speriaţi rău. Cînd venea huruind pe macadam vreo trăsură ori
vreo caretă, toţi se întindeau spre ea, cu nădejdea că vor afla ceva. Dar cei
din caretă ori trăsură, speriaţi şi ei, dădeau buzna în palat, îngrijoraţi,
fiindu-lo parcă frică să vorbească. Către zece seara sosi în goană un lipcan
călare, prăfuit tot, pînă şi pe sprîncene şi mustăţi. Mai mult se zvîrli de pe
cal, dar oamenii lot putură să afle. Venea de la Brăila. Veşti proaste. Turcii
fac mari pregătiri şi ei să treacă Dunărea.
Se ştia că o bună parte din miniştri s-au adunat şi deliberează în sala
de la catul de sus.
Oamenii din piaţă vedeau doar umbre mişcîndu-se pr4n dreptul
ferestrelor luminate şi se întrebau plini de nelinişte ce hotărîii se vor lua.
 La palatul de la Colentina, la palatul Doamnei, cum i se .spunea mai
obicinuit, vestea intrării în ţară a armatelor străine va fi adusă după nouă
seara de către voi^nicul Nicolae Băleanu, pe cînd, după ce luaseră
aperitivele în micul pavilion de zid cu coloane dorice, musafirii se aşezaseră
la masa pusă pe terasă, masa strălucitoare cu olandă albă, porţelan de Saxa,
pahare de cristal de Boemia şi tacîmuri de 'gint pentru şaisprezece
persoane.
Cerul era limped' şi, cum n u cnx lună, se umpluse re-^ ede de o
spuză de ■ el(\ carc din argintii şi palide se prefăceau treptat in ţini (!e i-e.
.Vdia o boare atit de răcoroasă din> ire lac şi grădir.. ea k i , unii întîrziaţi în
floare, că în scur ă víreme eleganta le cucoane îşi puseseră fişiuri de voal pe
' norii goi. Mai tliziu aveau să le prindă bine şi împo-ţînţarilor, căci nu
puteau să-i ardă pe toţi cele patru sieşi ace mari de bronz cu cîte cinci
luminări roze.
Măria Doamna îşi punea de obicei un şal uşor de damasc albăstriu, cu
dungi albastre, pe umeri şi purta peste păiul cărunt o boneţică de fular
franţuzesc cu panglică vineţie pe iftubt obrajii uscaţi.
519
Se aflau la masă şapte femei şi opt bărbaţi, cei mai mulţi din familia
Ghica. Erau. fireşte, o parte numai din membrii acestei familii foarte
numeroase, parte ieşită din cele două căsătorii ale marelui ban Dumitrache
Ghica (fratele voievodului Grigore Ghica, cel decapitat de turci la Iaşi in
1775. fiindcă se împotrivise cedării de către diplomaţia otomană a
mormîntului lui Ştefan cel Mare către austrieci) ; douăzeci şi patru de copii
avusese marele ban care a trăit nouăzeci de ani şi, fireşte, asta făcuse ca
unii încă în leagăn să fie fiaţi şi surori cu bunici încărunţite. în a doua
generaţie, mai ales prin complicaţia încuscririlor, încurcăturile erau şi mai
mari. Alexandrina, fata de opt ani a Pulchcriei Blaremberg. aceasta fiind şi
ea fiica cea mai mică a marelui ban, era la trei ani mătuşa başboierului
banul Filipescu, cel cu barba albă peste tot pieptul. Că să se deosebească
unii de alţii, era nevoie să-şi ia fiecare cîte o poreclă, căci erau patru-cinci
Alexandru Ghica, trei-patru Scarlat Ghica şi aşa mai departe. Era astfel un
Ghica Barbăroşie, altul Ghica Căciulă-mare. acesta dintr-altă ramură,
Ghica Tingirică. Soţul Cal-liopei era marele logofăt Ghica Tipar, poreclit
aşa în legătură cu vreo întîmplare din copilăria lui. Doi din feciorii marelui
ban domniseră în Ţara Românească : Grigore şi Alexandru. De Ia masă
lipseau însă trei din cei şase fii ai IMariei Doamna... Grigore Ghica fugise cu
familia la Braşov, Dimitrie era bolnav Ia moşia lui de subt deal, iar Panait
era certiit pe viaţă şi pe moarte cu maică-sa, fiindcă ea cerust Dixanului să-1
închidă într-o casă de nebuni, deoarece vrusese să se însoare cu o
Rusetoaică fără voia mamei lui. Pretindea mama dîrză că Ruset 1-a furat pe
Panait cel cu minte puţină şi 1-a dus la Breaza de 1-a însurat cu fie-sa.
Masa fusese mai curînd posacă, cu toate că Măria Doamna SC
înzdrăvenise, după boala de săptămîna trecută, din pricină că beizadea
Scarlat, a cărui nevastă nu născuse încă, deşi trecuse de nouă luni,
declarase că-i ia la palme pe cei trei mari negustori, bancherul Rudi
Pavlicioni, giuvaergiul Hagi Curii şi starostele tăbăcarilor State Dobrovici,
dacă vor îndrăzni să stea la aceeaşi masă cu el. Aşa că pînă la urmă se
hotărîse să fie chemaţi numai ,,la cafea", adică odată cu încă vreo douăzeci
de boieri şi cucoane mai aşa, poftiţi numai la îngheţată şi la cafea după
masă. Cei care stăruiseră să stea de vorbă şi să se caute o înţelegere cu
marea negus-torime erau vreo doi unchi ai dîrzului Scarlat, unul dintre ei
chiar Alecu Ghica Barbăroşie, care erau de părere că pro-
520 h^enxă propríeUtii o foarte gravi ln canil dnd w tngMuic
i mal mică atingere a pfincipiului. chiar dacă atingerea ar fl
trecătoare şi lucrurile s-ar restabili, ţi ci chiar aşa şopteau că va fi căci so
puteau obicinui mulţi cu idrra că pro-Irtetatea poale fi cumva atinsă, că nu
mai era deci sfîntă. Ton Cimpineanu, cu care unul dintre Ghica se întilnise
in-iplător, drcT rra certat cu Ghiculeştii de cînd Alexandru Wlica, foi^' 1
prieten, dealtfel, îl ţinuse întemniţat la fUrgincni şi ia Plumbuita, pentru
atitudinea l u i dirză f n narea Obştească, le arătase că »*ar putea ajunge la
o ogorc între marii boieri ţi marii negustori în privinţa versului revoluţiei,
cel puţin pe chestia respectului pro-«Uţii.
 Marla Doamna se arăta gata să-i primească pe aceşti ne* ■lori chiar
la masă. Ka ştia de ia feciorul ei, beizadea Gri-re Ghica - cel care fusese la
Neofit. în ziua cînd Danie-►lu, Rudi Pavlicioni şi ceilalţi mari negustori îl
siliseră mitropolit să facă un guvern cerul de ei, care să cuprindă IK» Ion
Cimpineanu, dar să scoată pe Nicolae Bălcescu — putere a u devenit marii
negustori, şi-l cunoştea, dealtfel, bandur d» cînd fi vinduse marea vie dc la
Imper. Trebui ced( 7( insă in faţa furiei fi u l u i ei. Fuseseră dvci chemaţi la
caf
nd Calliopi G h i c a logovipora" ora d o faţă. bineînţeles
Lnumai <siti iură vorbea la masă. Ar fi fost şi foaitf greu fie «Itfrl
( U l oricine ar fi îndrăznii să-i laic vorb. ' | ră de Mana Doamna, ar fi
primit una di * • < . p,» âine dc duh. veninoase, care în t u i zile Mnelor
bucureştene. Astă-seară on scf ■iacă acidulată un portret ipHM ' ' t a haz,
cA făcu dcli< ■ '1 rcldr Oc lai a, iodclului mult do la c% — crodo. via
cHéi' /í^.'at * iblă Aiitr-o m a n t i e all c,,;>ariiu\
mîna stingă pi gaixJ m i s a i u im; upă ' ' o «^nil^*- f ă c u 'in
rudele lui
Cil
Fim
. (
¿UAidj^exandn^scu,
cum şi ( îTnK. [)ár-
•i SC pe ace* ...1^^ i u c. .u^-^i-ia. cu l < > m cap itc un covor
po umăr, paixă ar fi nişli cadii ata-; anei lui. Sc supără din nimic şi
înctpc^ să strige \uiv capul la toată lumea dacă n u i si* dâ respectul In ceea
ce priveşte banii, so duce singur în fiece ia Vistierie, ţi dupA ce vi¿>tiernicul
li deschide, ia dc acolo
f
tot ce găseşte în ziua aia, dar nu prea mult, fiindcă funcţionarul,
păţit, ascunde o parte din aur.
Toţi rideau cu hohote, grosolan, plebeu, convinşi că astea sunt
apucăturile şefilor revoluţiei.
 Ion Cîmpineanu fu foarte stingherit şi se grăbi să amintească cc
înseamnă Eliade :
— Nu e chiar aşa, scumpa mea prietenă, dar recunosc că ştiţi să
mînuiţi arta portretului şi mă gîndesc cu spaimă că aş putea vreodată să vă
servesc şi eu drept model. Trebuie să ştiţi că bietul Heliade a devenit ceea
ce e numai după un mare necaz în viaţa lui de familie, care i-a schimbat cu
totul caracterul. Totuşi aşa cum este, el e mai aproape de noi decît de
extremişti. Heliade este un jacteur important al revoluţiei... Antrenat de
formulările lapidare ale logofe-tosei, Ion Cîmpineanu se grăbi să
caracterizeze şi el într-o formulă această i'evoluţie : ...Astfel, după cîte îmi
dau eu seama, tăria revoluţiei stă în trei facteurs : popularitatea lui
Heliade, mintea înverşunată a lui Nicolae Bălcescu şi puterea lui Gheorghe
Magheru... la care s-ar putea adăuga apoi şi i'olul în oştire al lui Tell.
— Foarte bine, în ăştia să lovim atunci, spuse marele logofăt Ghica
Tipar, care nu era şi ca fizic decit umbra nevestei lui, această soră dîrză a lui
Băl-Ceaurescu.
— Nu va fi atît de uşor... fiţi cu luare-aminte, preciza Cîmpineanu, pe
care ifosele acestor beizadele il iritau şi-dezgustau.
— Constat că ai uitat pe bieţii feciori ai lui madame Farfara... pe
scumpii veri, fraţii Goleşti. Ei, oare, nu îrv seamnă nimic ? (Vous avez
ouhlie Ies enfants de madame Far java... mes chers couMns, Ies
Golesco.j-Cetlliopi Ghica îi botezase cîndva pe toţi marii boieri care se
aflau printre revoluţionari ,,farfarale"\ .,Farfarale'' erau astfel Ion Ghica,
nepotul ei, Costciche Rosetti, fraţii Ki'etzuleşti, apoi Arăpilă şi fratele lui,
dar mai cu seamă ,,farfarale'' erau cei patru feciori ai Zinchii Golescu, pe
care ,,logovipera" îi botezase într-o clipă de vei-vă .des enfants de
madame Farfara", ceea ce constituia un calambur foarte gustat şi foarte
repetat în saloane, fiindcă Zinca Golescu, nevasta mai'elui vornic Dinicu
Golescu, era de la Craiova şi era născută Farfara, după numele tatălui ei.
în timp ce urmară şi multe alte glume de acest fel pe seama revoluţiei,
care făceau încîntaiea bătrînei gazde şi j?rau toate menite să otrăvească pe
revoluţionari cînd le vor
 522
■
afla, începuseră să se adune în saloanele de musafir'!: poftiţi
numai „la cafea". Cei trei negustori care sosiseră ceij dintîi, fiindu-le teamă
să întîrzie, fuseseră poftiţi să aştepte] într-un salon mare, lung cît toată
lăţimea palatului, cu ta-* vanul împărţit de acolade aurite în relief şi la fel si
pereţii^, cu cîteva cîmpuri pictate cu scene mitologice de către picto-j rul,
în trecere prin ţară, Giaccometti. La cele patru colţuri^ ale lui, acest salon
de recepţie avea cîte o canapea mare Louis XVI şi două scaune la fel, cu
picioarele subţiri, uşor arcuite, bogat aurite, cu căptuşeala de Aubusson ' de
culoarea mierii, înflorită cu buchete albăstrii, nisipii, verzui Tjci cărămizii,
după felul colţului.
1 Se adunară aci vreo opt alţi musafiri, cînd prin salonul :ngust, prin
mijloc, trecu vijelios de-i fluturau pulpanele 'racului albastru marele vornic
Nicolae Băleanu. cel cu ochii nari, sprîncenaţi, cu nas de vultur. Servitorii
se închinară idînc, căci era un obicinuit al casei, avînd dreptul să vie la )rice
oră vrea el.
Cînd apăru pe terasă, aprins la fată. Calliopi voi să-i facă oc lîngă ea
şi-1 pofti cu mina, amical... El se opri însă în loc ;i anunţă vestea atît de
aşteptată de ei, pentru care se plo-t)niseră şi trimiseseră delegaţi peste
delegaţi şi emisari in-riganţi de tot soiul, neîntîrziata reprimare a
revoluţiei,
— Au intrat în ţară ostile împărăteşti... Cavaleria ţaru-Ji înaintează
marş-marş spre capitală.
Fu o explozie de bucurie pe terasă subt cerul plin de* tele vii, printre
care Calea Laptelui părea un abur stră\'e-* iu albicios, indiferent faţă de
intimplările omeneşti
„Logovipera^' vru să-i facă din nou loc la masă, el însă puse că nu
mânincă... A venit numai să le aducă vestea... grăbit.
— Guvernul golanii va iugi la noaplc. Un membru al linisterului mi-a
spus c.i e vorba să lugă toţi în Austria pe i Rucăr... Asta insearr ă că trec pe
la mine pe la Tirgo-Lşte... Plec şi eu acoL aslă-noaptc chiar Vreau^gă le tad
ilea ş; ă-i arestuiesc p* ^U. 4MP
Săi lâ mîna Măriei imna, apoi „logoviperei" şi pe rmă 1 u un salut
circu. .alre ceilalţi.
— : umpă mătuşă ! ii spuse, întorcîndu-se pc călcîie, gofetesei... Aî
grijă, te rog. şi pregăteşte, chiar astă-noapte, tiva călăreţi, prin care să-mi
trimiţi fără întîrziere ştiri
* Probabil se referă la tapiseria de Aubusson (n. ed.).
523
\sprG cele ce se întîmplă prin Bucureşti... şi iar salută dis părînd pe
uşa cu două canaturi, arcuită sus, a palatului.
— Hei, acum ce facem cu negustorii din salon ? întrebă cu un aer voit
fioros beizadea Scarlat Ghica. îi băgăm pe loc la beciuri aici la noi la palat ?
Ion Cîmpineanu îngălbeni... Se ridică în picioare, arătînd că e gata să
plece şî el.
— Luaţi lucrurile puţin cam uşuratic, scumpul meu văr ! căci şi el era
rudă cu Ghiculeştii. Ţineţi minte o vorbă de la mine : veacul acesta este
veacul aburului şi al burgheziei..; Nimeni nu mai poate trece peste ea.
Dar Scarlat Ghica, acum înalt şi băţos, stărui.
— Vă anunţ că, în orice caz, pe fraţii Goleşti ţiu să-i arestuiesc cu, cu
mîna mea. Să fim înţeleşi. Eu am să-i acuz. Voi cere să fiu acuzator public.
Să arăt cu de ce trebuie spîn-zuraţi. Era greu de înţeles de ce ţinea Scarlat
Ghica să-1 spînzure cu orice preţ pe Nicolae Golescu... Poate că nu-i poate
ierta că-1 rugase cu ochii în lacrimi, frîngîndu-şi mîinile, ca să-i scape
familia în noaptea de spaimă de săptămîna trecută şi Nicolae Golescu se
lăsase înduioşat.
Se hotărî pînă la ui'mă ca Măria Doamna singură să-i primească pe
cei trei, dar nu, nu aci şi nici în salonul cel mare, ci într-un salon mic, unde
vor veni numai ei trei. Va sta de vorbă cu eî pînă li se va aduce cafea şi
îngheţată şi apoi le va face semn că audienţa s-a terminat.
în oraş spaima crescuse şi oamenii ieşiţi din case pe la porţi ca să afle
veşti noi nu se hotărau să meargă să se culce.
 Ca la răspîntii şi ca la palatul Doamnei, aşa a fost aproape toată
noaptea aceea în Bucureşti.
A doua zi luni pe la prînz se zvoni că trupele ţariste au ^juns la două
zile de marş de Bucureşti. Toată lumea se întreba mereu ce va face
guvernul. Se aflase că aseară, încă, Bălcescu obţinuse să se facă o nouă
chemare către populaţie, cerîndu-i să se înscrie degrabă, numaidecît, în
Gvardia Naţională. El ar fi vrut o ridicare în masă şi mulţi socoteau că dacă
s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un straşnic miez de oştire
populară. încă de dimineaţă Simion, care trecea spre Eforie, îl întîlnise pe
Damian pe lîngă bi:
524
I
I
A
{
d
Z(
UI
i

I
vai
iserica Sfîntu Nicolae, cu o puşcă pe umăr şi cu o sabie de gît. îl
pufnise rîsul dar Mutuîică dc pe vremuri era foarte serios. De cînd se
însurase. Damian aproape că nu mai ieşea sîmbătă seara la petreceri cu
celelalte calfe şi nu se mai întilnise deci nici cu Simion. din săptămîna
trecută. Ştia că fusese vorba ca văru-său să aibă nunta chiar în duminica
asta, dar ştia şi că se amînase. fiindcă Deivos, care trebuia să fie naş
împreună cu o mătuşă a fetei. îi vestise că nu e o zi potrivită pentru nuntă.
— Te însori, mă Simioane, cu adevărat ? îţi pui tu pirostriile pă cap ?
— Păi ce, mă Mutulică, să te las numai pă tine ? Să vezi, mă, ce
frumoasă e Mărioara mea... Am. mă, şi un băiat... Cînd l-am văzut, să-mi
vie rău. mă, aşa seamănă cu mine ! Cum de n-am ştiut io că am un
asemenea flăcău ? M-aş fi întors dă la capătu pămîntului.
Damian eia prea puţin vorbăreţ ca să-i spună ce gîndeşte, că doar îl
văzuse galben ca de ceară sîmbătă trecută cînd Trică brutarul îl ţinea de
guler şi ciţiva oboreni îl înconjuraseră gata să-l şi înşface. Aflase de
însurătoarea lui. dar cine-i spusese, îi spusese şi că Marioara a căpătat do
zestre o căsuţă cu grădină şi vie, cam prin Dclea Nouă. de la un unchi al
fetei, orzar. Nu se putu să nu-i spună măcar o vorbă.
— Mă Simioane, nu cumva o găseşti frumoasă pă Mărioara fiindcă
are acum casă şi vie, mă ?
— Taci, mă. nu-mi mai aduce şi tu aminte acum... Mai bine spune-
mi. înscrisu-tc-ai cumva în Gvardia Naţională ?
Damian îi arătă hotărît arma :
— Cum vezi, mi-am şi luat puşca... Mă duc la lacaluş s-o dreg... Am
făcut şi noi o roată în Tabaci, a noastră.
Simion pipăie curios mai ales siroln.
— Ce, să dă cumva • bie ? Damian îl lămureşt iiiercu grăbit :
■— Sabia este a jupinului. că v căpitan...
De ani de zile Simi(»a şi-a ăovit să poarte şi el sabie.
— Ce zici, Damiar d^t.că mă îascriu şi io, m-or face
Kmistru ? — ! ? Io zic că da... înn la noi în Tabaci. — Ştii. că dacă
eşti vagmistru. atunci trebuie să-ţi dea îşi sabie...
Damian îl sfătuieşte să zorească, să nu întîrzie înscrierea şi porneşte
în grabă să-şi dreagă puşca.
V
l.A ROfERI ACASA

I
La Cantacuzino acasă, boierii care se căutau unii pe alţii pe faţă,
fierbînd d e bucurie, şi în afară de obicinuitul joc d( cărţi de sîmbătă seara,
care se prelungea, fireşte, pînă luni, a fost d e data asta o adevărată
sindrofie. Au venit nechemaţi mai toţi boierii din protipendadă să afle
ştiri, să facă planuri. Vorbesc batjocoritor despre oamenii guvernului care
sunt înfăţişaţi ca nişte caraghioşi într-o panică nebună. Cică d e duminică
de la prînz, Eliade şi-a chemat escorta de vecini şi d c aghiotanţi şi a
încărcat de zor, în cîteva care, lucruri pe care le-a trimis spre Tiigovişte.
Ceva mai tîrziu l-au văzut unii, speriat, pe l a şase seara, plîngîndu-se către
toată lumea că el nu are nici o v i n ă .
în odaia cu sofale şi cu sacnacsiu spre Podu Mogoşoaiei se joacă şi
stos, ca să poată lua parte, la giămadâ, cît mai mulţi. Şi totuşi, nimeni nu
joacă prea serios, căci toţi sunt nerăbdători şi cu gîndul aiurea. Din ceas în
ceas se aşteaptă veşti noi.
La un joc în patru, în salonul tapetat cu verde, se discută în derìdere
despre împroprietărirea clăcaşilor, jucîndu-se însă pe sume mari, căci ăştia
patru sunt iscusiţi la joc, şi mai ales nu-şi pot înfrînge patima.
— Costache, ţie cîte pogoane ţi-ar fi luat ? îl întrebă, cu zjmbetul lui
fonf, Vulpe.
— Apoi, dacă ar fi după tîlharii ăştia, mi-ar fi luai u n sfert din
moşie... Ei, şapte punturi am luat, adăugă marele logofăt, mai m u l t în
marginea gîndului.
Nu a luat, fiindcă Băl-Ceaurescu a fost mai tare. Intră pe uşă
Lahovary, care stă în loc o clipă ca să-şi recapete răsuflarea, că a venit în
goană de la caleaşca pînă înlăuntru, ^i anunţă apoi u n spor d e veste,
sfîrîind de frenezie :
— Vin !... Au trecut ! ! !
526
Vulpe se închină, cu o cruce largă :
— Dă... Doamne... Dă unde ştii ?
— Au venitără nişte negustori fugiţi de la Giurgiu. Cantacuzino îl ia
pe Vulpe în batjocură, vesel, şi' ii susură la ureche :
— La Giurgiu ? Te-ai închinat degeaba, nene Alecule... Vulpe
întreabă iar, plouat, căci nădejdea lui era alta :•
— La Giurgiu, mă Niculache ? Dă unde ştii ?
 — Mi s-a spus că au venit nişte negustori azi-noapte de acolo. Apoi se
apleacă milog către Cantacuzino : Arhon boierule, dacă te pun turcii
caimacam, nu mă uiti ?
Cantacuzino joacă vesel, cu fălcile şi mai lăţite :
— Opt punturi... Şi-1 bate pe umăr pe Lahovary : Te fac ispravnic, mă.
Du-te şi dă de veste prin tîrg. să băgăm şi mai multă spaimă în desculţii din
guvern...
Au mai jucat, au mai bîrfit, unii întinşi pe sofale, cu mîinile
împreunate subt cap, au băut şi au mîncat întruna.
Vulpe soarbe des vinars... Vinarsul e bun la surpătura şi la
stomacurile leneşe.
— Cine face cartea ? şi-i dă celui arătat pachetul. Peste vreun ceas,
Lenş intră pe uşă tiiumfător la rîndul său :
— Vîn dinspre Urziceni două corpuri de armată. Sunt la două conace
de poştă... Vuieşte tot Bucureştii...
E o mişcare de uimire şi bucurie. Cel venit, arogant de felul lui, cere
scurt unui boier slăbănog, cu buza de jos care-i atîrnă peste începutul
bărbii :
— Dă-mi locul ! Şi se aşează în locul celui care i-1 cedează respectuos.
Vulpe se închină cu trei cruci acum pe drept fericit :
— Adu-i, Doamne... Adu-i pe drum de seară... Şi iar se închină. Apoi
către Lenş : Cît ai pontai, niă ?
— O sută de galbeni.
Vulpe îi dă suta de ^;aibeni şi mai cere pe deasupra încă trei sute.
Lenş vede că a pierdui, de aceea ii spune acru, ca să-i strice aşa, pc
dedesubt, cheiul :
— Nene Alecule, oi li dunineala pravoslavnic... Oi fi dumneata Vulpe,
da' mi-e teamă că te-ai închinat degeaba...
Vulpe simte un cu. in inimă, De-abia leagă fonf în-;rebarea :
— Ce zici, mă Christache !
Lenş îi spune pe subt mustaţă, privdnd cu înţeles pe Băl-
Jeaurescu
 527
— Mi se pare câ nu-i pentru cine se pregăteşte... ci pentru cine...
Vulpe nu mai poate răsufla, se întroiupc :
— Pentru cine ? Pentru cine e, mă ?
Lenş îşi ciuguleşte cu v î r f u l degetelor nasul, semn că ştie bine ce
ştie, că are mirosul fi n şi face cu ochiul, apoi îşi ciuguleşte tot cu tilc fi re l e
bărbii mici şi parfumate, arătînd P C Băl-Ceaurescu :
— Pentru cine se scoală mai de dimineaya nu spune
l a nimeni...
Dar vizatul, Băl-Ceaurescu, joacă, sau se preface n u m a i că nu aude.
şi vrea să ia banii de dinainte :
— Opt punturi... Am cîştigat.
Vulpe, minios. a d u n ă grăbit, cu mîna grăsuţă şi pătată de pistrui,
banii d e pe măsuţa rotundă de mahon roşcat. Ochii verzui lăcrimoşi şi cu
firişoare roşii acum scapără de ciudă.
— Nu se ştie, Ceaurescule, n u se ştie ! Şi î i arata cartea l u i , caro e
mai mare. apoi clatină din cap cu amărăciune, cu u n ' soi d e s u fe r i n ţ ă în
care el pune o îndurerată demnitate d u p ă chipul l u i : Dar dacă o fi aşa,
dacă oamenii mei. cu care am mers o viaţă întreagă, o să treacă peste mine,
uito, mă jur... îmi f a c cruce... că mă f a c t u rc şi io... intru î n pai'tida lui
Costache ăsta.
Cantacuzino i l întreabă uimit şi bucuros : .
— Te f a c i t u rc ? Şi aşteaptă curio.s. c u m î n a ridicata, oprită
înainte d e a pune miza.
Vulpe SC închină iar, făcînd o cruce largă, apăsată peste tot pieptul,
şi spune grav :
— Turc... asta mi-e crucea !

(
I
GiivruMTL vui:mi-l\ici:sc In ceasfi
KASPl'M)i:Kn,(>K
 In cabinetul lui Nicolae Golescu, care este acum una dintre camerile
mari ale palatului, aflat în colţul dinspre curte şi Podu Mogoşoaiei, au
început să se adune incă de pe la nouă dimineaţa, îngiăjijrali, mai toţi
mernbrii guvernului şi foarte mulţi fruntaşi ai revoluţiei. Nu e anunţată
nici o şedinţă, dar au venit toţi îmbolnăviţi dc ştirile noi, să vadă co se
hotărăşte pină la urmă în şedinţa de azi. Dealtfel, tot palatul e într-o
forfoteală mută, funcţionarii se adună prin birourile mai mari, discutînd
îngrijoraţi, înspăimîniaţi de zvonurile care au înnebunit oraşul. Curtea cea
maa^e, mărginită cu borne de piatră, legate cu lanţuri, e şi ea plină de
oameni din popor, de mici negustori şi de tineret, care au auzit că guvernul
stă să plece. Fiecare dintre fruntaşii care urcă treptele de la inti'are e
cercetat cu îngrijorare.
— E adevărat că guvernul să pregăteşte să fugă în munţi ? întreabă
Trică brutarul pe EUade, pe care-1 cunoaşte de la ei din mahala, după
pelerina cea albă, cînd acesta coboară din caleaşca. ţgm
— Nici vorbă... Cine a mai răspîndit această minciună ticăloasă ?
întreabă ridicind fruntea popularul poet.
— Toată lumea spune, domnule, dă aceea am venit şi noi, că vedeţi...
vorbeşte lumea... şi ne pare bine că rămîneţi cu noi. Ştiţi, n-ar fi i'rurnos,
zău, să ne părăsiţi şi să ''i cum spune lumea... c . lungea zice...
— Nu, nu, cetăţ' u\ fiii fără nici o grijă, îi răspunde Eharie sonor şi gol
( o cupă de teatru la banchetele de pe sec; ; şi urcă sus, sol* m.
')pit parcă de calduiă, coboară şi urcă în fugă treptele Măj ;ărit
Moşoiu, ş«ul Poliţîfei, care, aflînd că nişte cetăţeni afirmă că au văzut, ei cu
ochii lor, trupe de cazaci mai sus
529
de Urziceni, a trimis de i-a adus la Agie. Erau doi, un bărbat uscat,
altul negru şi năsos, negustor de porci după îmbrăcăminte. Veneau de la
Urziceni. Au călătorit cu o brişcă plecată din zorii zilei. Spuneau ca înspre
Făurei încolo, se vedeau nori de praf şi cete de călăreţi care alergau dintr-o
parte într-alta. Oamenii fugeau de pe cîmp, de pe lanuri, înspăimîntaţi.
Cei de faţă îl ascultă uimiţi. Numai Arăpilă întreabă cu faţa înăsprită :
 — Dar dacă e vreun ticălos, pus de boierime să răspîn-dească astfel
de zvonuri ? L-ai arestuit ?
— De ce să-1 arestuiesc ? întrebă Mărgărit Moşoiu. Dacă-i adevărat ce
spune, ne-a făcut un bine, iar dacă nu e adevărat... nu e adevărat, şi pace !
Cu atît mai bine !
Bălcescu aflase de trecerea trupelor ţainste peste Prut, la Leova, încă
de pe cînd era la Focşani, dar alte ştiri după asta arătaseră că aceste trupe
trecuseră Prutul înapoi.
— Eu nu înţeleg, spuse iar furios Arăpilă, care de ciudă sc apucase să
dreagă o călirnară cu capacul strimb de pe birou, nu înţeleg de ce lancu
Brătianu nu dă nici un semn de viaţă, de ce nu se ţine de cuvînt.
Ca să aducă oarecare lămurire între atîtea ştiri contrazi-ciiloare,
guvernul trimisese înspre Focşani pe Ion Brătianu. Plecase ieri de
dimineaţă cu vm ordin de numire ca administrator la Buzău (ordin care
dinadins fusese trimis la Mo-niiorul román numaidecît ca să ştie lumea
că pleacă din Bucureşti numai fiindcă e numit). El trebuia să trimită cîte un
raport din fiece oraş şi din fiecare tact de subtadministra-ţie întîlnit în
drum, cu mijloace locale, pentru ca astfel guvernul să ştie ce să facă.
Deocamdată nu venise nici un fel de ştire de la el.
— Parcă 1-a înghiţit pămînlul, frate, îşi arătă nemulţumirea Ştefan
Golescu. Parcă nu ar şti cum e aşteptată aci o veste de la cl.
Pînă atunci cei de faţă răsfoiesc cu înfrigurare un teanc dc ziare
străine sosite azi de dimineaţă în Bucureşti. Toate cuprind cîte o notă, dată
subt formă de depeşe, fie de la Constantinopol, fie de la Vienă, despre
revoluţie.
Către ora nouă şi jumătate veni şi Aristia, locţiitor al şefului Gvardiei
Naţionale, pe care o şi conduce efectiv, fiindcă Scarlat Kretzulescu, din
motive pe care nu le poate ghici nimeni, nu mai dă pe la poslul său de
aproape o săptămină. Aristia era unui dintre cei mai îngrijoraţi, fiindcă
oricum el reprezenta ■— aşa socotea el — forţa de apărare a Bucureştilor.
Ar fi vrut să aibă ordine precise. Deocamdată aduce vestea că boierii se
pregătesc să alcătuiască un guvern reacţionar, că au făcut liste de nói
cîrmuitori, că acasă la mulţi dintre ei aşteaptă cîţiva slujitori gata să
încalece ca să ducă în toată ţara vestea despre fuga guvernului în munţi şi
instituirea unei noi administraţii. S-au făcut şi liste de cei care trebuie
ai'estaţi şi împuşcaţi în cîteva ceasuri. Căpitanul Costache Chiorul, care s-a
întors de la Grădişte de lîngă Rîmnic, unde-1 mutaseră ca zapciu, l-a întîlnit
pe Paleologu acum un ceas şi l-a ameninţat : ,,Ai să ai de-a face cu mine,
boierule..."
— Şi pe ăsta de ce nu l-aţi arestat pe loc ? De ce ? întreabă uluit
Bălcescu.
în clipa aceea îşi dădură aproape toţi seama că nu mai Bunt un
adevărat guvern, că puterea le-a scăpat din mîini. Iată, un Costache Chiorul
îi sfidează, sigur fiind că în cîteva ceasuri el va fi din nou stăpînul oraşului,
iax: ei nu sunt în stare să-l aresteze. Bălcescu ceru să se convoace,^cum pe
loc, un consiliu al guvernului.
— Dar nu e mitropolitul, observă Rosetti.
— Vom trimite careta după el, să-l aducă aci numaidecît. rimitem
după toţi membrii guvernului care nu sunt aci.
Avem de luat hotărîri grave ! Şi Bălcescu, fiei*bînd ca un vin tare,
începu să se plimbe prin bii^ou.
în sala cea mare, Guvernul provizoriu deliberează. De faţă sunt
mitropolitul, Eliade, Tell, Nicolae Golescu, Nicolae Bălcescu, Ştefan
Golescu, Hagi Curţi, Rosetti, Voineşcu I I , Golescu-Arăpilă, Magheru şi
alţii. Este o atmosferă de panică sporită din pricina veştilor care vin de
pretutindeni. Mai toţi au înfăţişarea unor oameni bolnn- ■ r'^-n
grijă, de zigzagurile ştirilor contradictorii , . Eliade se plimbă prin
sală, se opreşte abătut :
— Ce ne facera^cuni ? Dacă ne prind armatele lor, ne spînzură. §1 Í
Nicolae Golescu, palid, nedormit ca toţi ceilalţi, se adre-" scază cu o
voce răguşită mitropolitului care a adus ştirile cele mai alarmante :
— Sunteţi sigur, înaltpreasfinte, că ordinele pentru intrarea trupelor
străine în ţară s-au şi dat ?
531
 m
— Toate veştile oficiale care ni s-au adus, prin Zossima, întăresc acest
fapt. Armatele protectoare s-au şi pus în marş. Asta e... Şi mitropolitul cu
mîinile pe piept, cu fiuntea încreţită, ia din nou o poză hieratic enigmatică.
Voinescu II ridică din umeri nervos, cu părul vîlvoi :
— Din nefericire, veştile noastre sunt aceleaşi.' Turcii au debarcat de
cîteva zile la Brăila şi la Giurgiu.
Eliade se întreabă, parcă de unul singur, frămîntîndu-se în gol : .
— în definitiv, nu văz de ce ne-ar spînzura. Ce am făcut noi ca să ne
spînzure ?
Voinescu II îl priveşte cu milă şi surîde amar de atîta puerilitate :
— Nimic, decît... o revoluţie. Şi Eliade se miră candid :
— Da ? !
Bălcescu este încruntat şi parcă absent, scrie mereu cu pana într-un
dosar şi acum ridică doar puţin capul.
— Informaţiile care vin sunt contrazicătoare ? Dar ce importanţă are
faptul că trupele străine nu vor intra azi, ci vor intra mîine sau poimîine ?
Singura certitudine este că nici unul dintre cele trei imperii despotice care
ne înconjoară nu va îngădui un guvern revoluţionar şi o mişcare populară la
hotarele lor, adică un exemplu rău" pentru popoarele lor. Chiar dacă se va
dezminţi zvonul invaziei, noi trebuie să ştim "ce avem de făcut... Iar ceea ce
e de făcut trebuie început de îndată fără intîrziere şi fără şovăii'c.
Nicolae Golescu, care îşi trage nervos tot timpul o buclă de păr
întinzînd-o spre tîmplă, îi ia pe ceilalţi drept martori :
— Ce putem face ? Suntem un guvern în aer... Fără nici un sprijin.
Bălcescu notează mereu şi absent parcă, cu totul deosebit de cei mai
mulţi dintre oamenii aceştia în jachete mototolite, cu legăturile de la gît
acum strîmbe, cu vârfurile lungi ale gulerelor înmuiate, suferind şi de
căldură pe deasupra, care nu mai găsesc pic de enex^gie în ei.
— De la cine vrei sprijin ? D(^ la proprietari ? Ei sunt duşmanii
noştri cei mai înverşunaţi, îl fulgeră cu privirile, întrerupîndu-şi notele,
Bălcescu.
 Eliade îşi mîngîie mustaţa moale şi mică, încercuul să-şi facă puţin
curaj :
— Eu nu crez că puterile protectoare ar putea să ne spînzure, cum
susţin proprietarii... în definitiv, ce-am făcut
noî ? Am înlocuit numai pc Villara ş i pe lancu Manu... Căci nu
suntem noi dc vină că Bibescu a abdicat şi a fugit... Şi altceva ? Nu pricep
nici măcar ce vor proprietarii cu noi, căci noi nu ne-am atins de
proprietate. Am cam atacat-o noi în prinţipiul ei, dar nu ne-am atins de ea.
Nicolac Golescu, care de la o vreme se sileşte să fie metodic şi să
clarifice totul, intervine şi el ;
— Mie îmi pare că fratele Eliade arc dreptate. Gestiunea proprietăţii
trebuie discutată serios... Şi spre a arăta buna lor credinţă, a Goleştilor, şi
obiectivitatea cu caro ei dezbaf problema, invocă faptul adevărat, cunoscut
de toţi : Ştiţi că noi, fraţii Goleşti, am vrut să emanţipăm şi să împropri»-
lărim pc clăcaşii noştri încă de anul tiecut, dar am fost opriţi de guvernul
de atunci. Bibescu ne-a ameninţat cu exilul la moşie. Deci nouă nu ne e
teamă de împroprietărirea clăca-şilor. Dar itxîunosc şi eu că din punct de
vedere politic suni multe de .spus. Trebuie să ne gîndim bine şi ce vor
spun* ţarul şi sultanul.
Ochii lui Bălcescu au început să scînteîezo : ai nn( 1 rlo-sarul intr-o
parte.
— Atujîci pe ce vreţi să sprijiniţi revoluţia, cînd ea est* atacată şi
subminată din toate părţile ? Cînd de la ceas la
as ne putem aştepta la o răsturnare totală ?
— Deocamdată pe armata pe care o avem... e de părer* cam fără
convingere, Tell.
Bălcescu il priveşte^îndîrjit.
— Ce crezi dumneata că se poate face cu tici l e g i n x i u de
infanterie, două escadroane de cavalerie şi cu cele patrii tunuri care
constituie ţoală armata română de azi ?
Colonelul, proaspăt şi e], Voineşcu II, deşi era secretai'' de stat, acum
ţinea să se ştie că e înainte de toate ofiţer adaugă cu tristeţe :
 — Dintre cele ti'ci regim^ 'mie să scoţi neapăra Regimentul III, pe c-
■ Solomon şi Odobescu l-au demora lizat şi destrămat. 1 > aufel. cea mai
mare parte dintre ofiţeri au anunţai că i şi vor da demisia dacă vor fi
trimişi să ^lple la hotare cu miile străine ! Ridică mîinile în tavan
1 1' lăsă să cadă ] i pe iaţa de masă roşie, clătinînd din Nu ne putem
h ui pe armată...
bălcescu îşi poar 'i privirile pe deasupra celor de faţă, \ surîs sarcastic
Aţi ascultat glasul unui colonel...
533
El ştie, dealtfel, că încă de azi de dimineaţă o delegaţie de ofiţeri din
Regimentul III se prezentase la Tell declarîn-du-i că ei nu vor părăsi
capitala şi nu vor lupta cu armatele proiectoare.
Ştefan Golescu întreabă, nenorocit şi scos din sărite, ca-pitulînd ca
un copil în faţa profesorului sever, cu toată barba lui ca un smoc sur :
— Dar bine, omule... spune-ne ce trebuie să facem... Nu ne mai
înnebuni aşa...
Bălcescu întîrzie dinadins răspunsul pînă cînd toate privirile sunt
întoarse asupra lui, şi atunci ii sfătuieşte cu o silabisită ironie :
— Să vă duceţi acasă, să vă încălţaţi papucii, să aprindeţi ciubucele şi
să sorbiţi cafele.
Şi începe să caute cu ochii oblici de încruntare în dosarul din faţa lui.
îi vede acum caraghioşi, ca într-o oglindă vrăjită care arată plină de cruzime
adevărul. Contactul silit cu realitatea demască oamenii.
Eliade, care parcă nu mai pricepe nimic, întreabă exasperat,
graseind- puţin, gata să-1 găsească vinovat pe Bălcescu, nu sâ se recunoască
în clipele astea inferior lui. Arde în el vanitatea ca o iască :
— Ce vrei,, dumneata, Bălcescule, de la noi ?
Cel întrebat a ridicat iar capul, ochii-i strălucesc de ironie subt
sprîncenele tari. Barba tunsă scurt şi potrivită mult în jurul obrazului cu
briciul îl încadrează ca pe un cap de diacon. Mustaţa mică se strîmba uşor.
 — Nu vreau nimic de la dumneata... Dar aş dori să ştiu ce căutaţi
dumneavoastră aici ? E în el acum o mustire de orgoliu, care-1 aţîţă şi-1 face
să-i ţină ca pe nişte vietăţi, strìnse într-o lumină nouă, neaşteptată.
Şi într-adevăr în clipa asta membrii guvernului şi miniştrii se uită
unii la alţii, surprinşi de această constatare, cu o naivă nedumeiire.
în sfirşit, parcă în numele tuturor, Eliade mormăie încurcat, cu o
candoare de copil care a făcut-o bună :
— Acum că făcurăm revoluţia... deh... Bălcescu îl măsoară cu privirea
mereu tăioasă :
— Ei, acum că făcurăţi revoluţia, sunteţi liniştiţi şi nu vreţi să
rămîneţi decît ceea ce sunteţi, nu-i aşa ?
Nicolae Golescu nu înţelege ironia şi murmură vag, dar tot candid :
Vrem să guvernăm. Dar Întrebarea e, ce facem acum ?
îndirjilul secretar al guvernului sc întoarce repede cu un surîs, în
clipa asta compătimitor. E în el o nebănuită, uluitoare energie, care e şi mai
tulburătoare, venind dintr-un trup destul de slăbit :
— Şi cei cărora le-aţi luat locul credeţi că o să vă lase să vă faceţi
liniştiţi digestia ? Să „guvernaţi*' ? Pină cînd ? Proprietarii se agită şi vă vor
da peste cap pînă într-o săptămîna. Vă repet. Credeţi că imperiile despotice
protectoare puteau îngădui aci un guvci^n revoluţionar mai mult decît.o
lună ? Nu e deloc exclus ca ordinile de invadare să se fi şi dat la ora asta...
Nu trebuie să judecăm înlănţuiţi de ziua de azi, ci cu tot viitorul înaintea
noastră. Trebuie sâ luăm acum, în ceasul acesta, hotărîri care să ne facă
posibilă rezistenţa oricînd şi oriunde ne vom găsi.
Astfel, pc de o parte Bălcescu ar fi vrut ca guvernul sâ lucreze în
linişte, fără spaimă, fără să ia notă năucit dc situaţia de la hotarele ţării, dar
pe de altă parte, văzindu-i nu cum ar trebui să fie, ci cum sunt, schimbînd
brusc tactica, ar fi vi'ut să profite tocmai de spaima asta a lor, ca să-i facă să
voteze măsuri revoluţionare.,
Nicolac Golescu se ridică iritat, spiritul lui împăciuitor nu mai c
acum de ajuns :
 — Dar dacă la proprietari nu putem găsi sprijin, dacă pe armată nu
ne putem rezema, dacă diplomaţia nu ne ajută şi dacă puterile protectoare
sunt împotriva noastră, atunci pe ce ne putem sprijini ? Pe ce ?
Bălcescu îl priveşte scurt. în clipe de acestea privirea ca şi rostirea lui
e răspicată şi biciuitoare, nu mai arc nici o urmă de şovăire. Nici unul
dintre cei de faţă nu ar mai îndrăzni să-l bagatelizeze ca în şedinţele
obicinuite, acum, cînd deasupra capului lor stă sabia cumplită" a realităţii.
Nu mai sunt nici în mod voit greoi, nici curcani importanţi. Ei caută cu
privirile rătăcite şi cu respiraţia grăbită. Răspunsul fostului osîndit de la
Mărgineni cade siiiiplu, greu ca un bloc de granit : ^
ian
popor care-şi ia soarta în
— Pe poporul r-propriile lui miini. |||
S-a făcut un gol \ cuprinsul sălii, căci oamenii tocmai la a i a parcă nu
se g i diseră.
1 bărbatul tînăr dhi Caţa lor, care de atîtea ori dădea semne de
oboseală, care de aiîte^ori părea cuprins de melancolic şi
535
îndoială, se dovedea acum parcă făcut din fibre de oţel, iar oi, cu
trupurile lor solide, bine proptite pe picioare, se vedeau fără puteri, amorfi.
După un lung răstimp de tăcere, Tell întreabă neclintit în părerea lui,
dar cu vocea moale, cu o cuminte nedumerire, jucîndu-se cu degetele mari
pe garda săbiei :
— Viei să luptăm cu trei imperii ?
Bălcescu răspunde scurt, ca o sabie întinsă, fără şovăire :
— Va trebui să luptăm cu oricine va încălca pămîntul românesc...
Voinescu II, care se aşezase pe un scaun, se ridică iar uluit, ia martoră
istoria militară, aşa cum o ştie el :
— Asta este cu neputinţă... Armata noastră nu va accepta niciodată
asemenea luptă disproporţionată... Trei regimente împotriva a o sută de
divizii ! întoarce capul la dreapta şi la stìnga, aşteptînd o grabnică întărire a
părerii lui.
 Bălcescu îl priveşte cu ochi strălucitori, dar ridică moale braţele, căci
violenţa lui e, în această creştere uimitoai^e, alternată cu clipe de relaxare,
şi surîde îngăduitor, ca unui copil.
— Dar nu e vorba despre armata actuală, care nu va avea niciodată
curajul să înfrunte asemenea riscuri. Vom crea o nouă armată... O armată
populară...
— O armată de gloate, o armată de adunătură ?... Şi vrei s-o duci să
lupte cu armatele de carieră, care duc războaie grele, de sute de ani ? se
revoltă ştiinţa militară a lui Tell.
Voinescu II, deşi are multă simpatie pentru Bălcescu (care se vădeşte,
el cel melancolic şi frămîntat de îndoieli, în clipa asta atît de hotărît şi atît
de încrezător), ia un ton sentenţios :
— Dar poporul român nu a mai fost în foc de două sute de ani ! Şi aci
face o pauză, ca să vadă efectul afirmaţiei lui. Reia apoi cu o
condescendenţă sentimentală, de om care crede că ştie ce spune : Frate
Bălcescule, îţi sunt prieten şi ştii cît te admir, dar mi se pare oarbă această
încredere într-un popor care a pierdut de veacuri tradiţia intrării în foc.
Cei de faţă nici nu-1 aprobă, nici nu-1 dezaprobă, căci sunt mai toţi
parcă scoşi din apele lor, şi el aşteaptă cu privirea întrebai oare să vadă ce i
se răspunde. Bălcescu pleacă brusc de la locul lui şi înconjoară în căldura
vorbiini masa cu postav roşu.
— Vă repet. Trebuie să ne sprijinim nun^ai pe poporul român. Să
facem o armată populară. Resursele unui popor chemat la viaţă prin
revoluţie sunt nelimitate... Armatele pici nd, alt( ■fări L |k
m
liti
Iad )oal le c aăsi »oiei !ste riva tti leasc cris i de.
ci V(
536
Republicii franceze, brigăzile acelea de sans-culoţi, la început
neînarmate şi neaprovizionate, au învins toată Europa, coalizată împotriva
lor, într-o serie de lupte cum nu s-au mai văzut pînă atunci. Dealtfel, o
politică laşă de jivine tîrîtoare îcostă orice popor mai scump şi în bani, şi în
vieţi omeneşti decît o politică de rezistenţă în clipele potrivite ! Şi preci-
zează tăios, fără'să ridice glasul, prelungind fraza într-o paranteză de pauză
: O rezistenţă hotărîtă, însă din vreme lucid organizată.
Vocea lui, cu acel uşor defect în convorbirile familiare, grăbită şi prea
slabă ca forţă pentru adunările vaste, e acum ndîrjită, răspicată,
hotăritoare, mai mult, e pătrunzătoare :hiar în şoaptă şi în explicaţiile
scăzute, ca vocea marilor Ultori.
Rosetti, care stătea cu mîinile la piept între ferestre, în Picioare, se
întoarce nedumerit, aşteptînd curios, oarecum reliniştit, să vadă ce va ieşi
de aci. Şi el, ca şi Brătianu în dte împrejurări, sunt pentru rezistenţă, dar în
mod confuz, ară să înţeleagă nimeni ce vor, parcă sunt aşa. mai mult etoric,
de dragul frazelor.
Nicolae Golescu are impresia că a găsit o spărtură în sis-emul
propunerilor făcute de Bălcescu şi cere răspicat, trium-Ind secret, o
precizare pe care o crede periculoasă pentru ugosul secretar, cîntărindu-şi
mîinile cu palma în sus :
— Ai spus ; „rezistenţă în clipele potrivite". Ei bine, eu Iţ întreb, crezi
că e acum momentul ,,potrivit'" pentru îzistenţă ?
Bălcescu rămîne drept, cu privirea sus, ca o sabie întinsă,
I — Dacă nu mai pierdem şi ziua de azi. da... însă numai âcă în aceste
puţine luni, puţine săptămîni, puţine zile, oate puţine ceasuri care ne mai
despai^t de cotropirea ţării e către armatele trimise de despoti, punem
poporul în lăsură să-şi apere el însuşi revoluţia, revoluţia lui, nu a Dierilor,
nu a negustorilor, nu a noastră, afirm hotărît că ;te momentul potrivit
pentru o rezistenţă biruitoare împo-iva oricui vrea să ne răpească
libertatea... Ştiu ce spun.,, [fin glasul meu vorbesc fie de ani de istorie
roma-
bască... Este singura dai a ciixu vă rog să nu uitaţi că am TÎs o carte :
P UTEREA a r m a t ă la RORIIÂNI . Acesta va fi titlul definitiv... cînd o voi
uUrcgi. Da, e momentul potrivit... Şi l'i vocea lui caldă se înecă parcă într-
un val de amărăciune, întoarse în ea însăşLşi el spuse iar, dar în şoaptă
intqnsă,
537
1291
I

I
ca o taină ; Dar pentru asta nu trebuie să mai pierdem şi ziuaS de
azi... Nici o zi pierdută... fl
Atunci, Nicolae Golescu, în felul său convins, căci maifl totdeauna
era de bună-credinţă, dar voinţa lui călca dupăfl inteligenţa lui, şi aceasta
din păcate şovăia, spuse hotărît :fl
— Propune... Propune po loc... Şi se lipi cu pieptul defl masa cu
postav roşu deasupra, aşteptînd. fl
— Să însărcinăm pe fratele Magheru — pe care, dealtfel,^ nu
degeaba l-am numit căpitan general — să ne facă o ar-' mată nouă de
panduri volintiri, şi pe lîngă ea, pentru apărarea ordinei în Bucureşti, o
gardă mobilă, ca să nu ne mai slujim de dorobanţii căpitanului Costache
Chihaia. Trebuie să adunăm şi să înarmăm o sută de mii de clăcaşi
dezrobiţi.
Se făcu iar acel gol imens în sala cu masă lungă şi acoperită cu postav
roşu. Urmează un răstimp de tăcere grea. Tell nu-şi poate stăpînî
nemulţumirea, e iritat, căci se simte jignit în demnitatea lui de specialist :
—■ Te întreb iar, cu astfel de gloate vrei dumneata să lupţi înipotriva
unor armate de meserie ? Cu o astfel de hoardă ?
Răspunsul e ca o cădere de fior :
— Nu ne rămîne altceva de făcut. Şi se aşează pe scaun, ca să curme o
discuţie fără sens. Adaugă însă ca o paranteză cu tilc : Aş vrea să ştii însă,
domnule general, că acea hoardă, acele teribile oşti ale tătarilor au fost în
vremea lor, şî în unele privinţe n-au fost întrecute poate nici azi, una dintre
cele mai organizate armate din istorie. Ca să ştiţi !... Nu a existat în nici o
epocă istorică o cavalerie atît de organizată şi atît de disciplinată... ca
hoarda.
Voinescu II, uluit de acest optimism care îi apare nesocotit, legat dc
mari primejdii, crede că e mai potrivit să arate că el judecă şi se îndoieşte de
toate, de aceea stăruie în ideea lui:
— Frate Bălcescule, vrei să~^ aduni volintiri care habar^ n-au de ce e
un război adevărat. Ce te faci cu oamenii accştiaB cind se vor găsi dintr-o
dată cu un ceas înainte de bătălie ?||
— Ce-au făcut atîţia^ volintiri care au luptat o jumătate de veac
alături de ostile ruseşti. Ce au făcut pandurii în atîtea î'induri. Vor face .şi
mai mult încă.
Dar cei de faţă sunt obosiţi de sforţarea făcută şi nu le mai place, nici
nu mai înţeleg nuanţele. Ştefan Golescu pare ciştigat printre cei dinţii
pentru rezistenţă :
— Totuşi crez că fratele Bălcescu are dreptate. Am putea să ne
retragem în munţi. La Cîmpulung, de pildă.
II
— Asta da, asta da ! întăreşte grăbit Eliade, care se gîndeşte cu
bucurie că aşa va fi mai aproape de graniţă şi de fa-Ifilia lui trimisă la
Elopatak (Vilcele)... Trebuie să plecăm
aidecit. Acolo vom fi mai liniştiţi. Vom hotărî fără grabă. Bălcescu
tresare şi ¡1 priveşte uimit :
— Cum asta, liniştiţi ? Nu plecăm acolo ca să fim mai „liniştiţi"...
Plecăm ca să luptăm, ca să organizăm lupta, •taltfel hotărîrile mari trebuie
să le luăm aci, acum !
Nicolac Golescu întreabă cu îndoială, căci deşi a fost un BŞionel cam
modern, aghiotant domnesc, a fost oricum colonel m armată :
— Vrei să spui că vom lupta acolo ca haiducii ? Răspunsul cade fără
şovăire :
— Ca haiducii. Şi luptînd astfel, vom aştepta. Timpul e noi. Vor veni
românii din Ardeal, grănicerii, să ne ajute, i trebuie să ne cunoască
Europa... Nu mergem ca să fim Io mai „liniştiţi*". Iar măsurile hotăritoare,
repet, trebuie
uate acum, pe loc !
^ Arăpilă, carc urmărise încordat dezbaterea, simte că e 'Wra
schimbat şi crede că s-ar putea, cine ştie, ca această linţă să devie istorică.
Se ridică şi trage hotărît concluzia
Ie se impune : ~ Suntem nişte nevolnici... Nişte trădători ai cauzei pe
e am proclamat-o. Să ne învîrtoşim ceva inimile şi să apu-îăm o politică mai
energică, mai aspră împotriva inamicilor Ujertăţilor publice... care
complotează subteran... împotriva jpmanilor revoluţiei de oriunde ar fi ei.
■ Eliade vede cu spaimă că acum lucrurile au ajuns prea lepartc.
Proptindu-se în masă, împinge speriat jilţul, înapoi, a să-şi facă loc :
— A, nu... Noi am spus ţării că venim l u duhul frăţiei, a cu sabia şi
dihonia...
^Capul mare al lui Arăpilă, cu bărbia scurtă, aproape pă-:'ată, se
opreşte asupra fostului profesor de la Sfîntu Savn i omul pare supărat. Apoi
spune agitînJÎWă' il, cl revenire :
nai mari cruzimi decît un a Lai 1. ca să nu fim nevoiţi să văr-X'cm pe
loc la fapte... Să decretăm Icului III al lui Solomon şi Lăcus-carca acestora,
acum că tribunalul
— Un guwarn slab e luvern tare. Se cere să#f Un sînge zadarnic. Să I3*IN
deci desfiinţarea IIANU ş' •' ■ 1 M!TT.->M;ini ji
.tar i-a absolvit, pentru crime si trădar. . ţinem ares-dep-aba. Să
decretau^ pe loc înfiint^^ armatei populare
539
aşâ AIM A PROPUI^ FRAT ORNI DC PINJIECT. S-O SUBSCRI
MbC CRMDUCRRCA LUI MA^CI BÂKNCU. UITE, EU AM ACI O AOAR^
TtMtv PRIVIRILE s-aa iutli»piai IOOIUI OMANUU
PANDURI CARE TACE. ^ ' r-.M-i^ T^r - R I^ATE PE PIEPT. ^ ^ O VNRHS.
T I VEDE CĂ NU MAI POATE STĂRUI IN OPOILŢIA LUI INDP NATĂ ŞI CONVINE,
RIDICINDU-SE TNAA IN PICIOARE, ŞI TRĂDINDU-ŞL AST/EL GFNDUL DE DEDESUBT ;
— SE POATE DISCUTA.
 DAR ARĂPILĂ E HOTĂRFT, v* ^^^^ipu t hl- inuuiii i.u in^..Uai OCOLUL TACTIC :
— NU MAI DISCUTFLM... SUBSCRIEM ACUM. SE ÎNTOARCE BNR «PRO
ELIADE, PE CAREUL SURPRINDE : DA ORI BA ? ŞL AŞTEOPTĂ CRRMCNIT RĂSPUNSUL
LUI.
ACESTA RĂMINC CITEVA CIIPE PE NINDURI, ÎNCLEŞTAT, CITEŞ U XTUL ŞI,
DUPĂ OARECARE ŞOVĂIRE MUTĂ, PRIMEŞTE :
— DA.
A SPUS UN .,DA* SCURT, CHIBZUIT.
APOI TOŢI, LUAŢI PE RIND SUBT PRIVIREA GREA A LUI ARAP ZIC UNUL DUPĂ
ALTUL, CA SUBT AMENINŢAREA UNUI PISTOL :^
ÎN TIMP CE EI SEMNEAZĂ SCUIÎNDU-SE DE LA U>CUL LOR, El II PRIVEŞTE
MOALE PE BĂLCESCU ŞI II SPUNE PĂRINTEŞT.
— OMULE, NU MAI F I AŞA ŢEAPĂN, MAI LASĂ PU^M DUMNEATA...
SECRETARUL, CARE S-A RIDICAT în pirionn» îl priv^st* MASA ACOPERITĂ CU
BROCART ROŞU.
— CUM ?
POETUL CU FAŢA DE CEZAR OATERN, ÎNDOITĂ DE BUNÂLA SUI DE
TANDREŢE, PRECIZEAZĂ y
— DACĂ TOŢI CEILALŢI ZIC CĂ TM cu PATRU FAE ciai DUMNEATA LA FEL CU
EI... CĂ NU SE DĂRIMĂ LUMEA !
BĂLCESCU, DREPT CA O SPADĂ, CU UMERII SUS, l o ,f- st. ÎNCET, SIMPLU ŞI
HOTĂRÎT :
— NU POCI ! ŞI SE UITĂ APOI CU UN FEL DE DUIOŞIE LA CEL CARE EI TOŢI IL
CONSIDERĂ TOTUŞI MARELE LOR DASCĂL, DE^ rm PROFESAT LA COLEGIUL SFÎNTU
SAVA (IA A CĂRUI INFIINTART* INAL CONTR&UIT ATÎT), ŞI DTXRI NUMAI UNII AR
F I PUTUT F I EH V I I L U I INCĂ NUMAI PINĂ IN 1829, CĂCI IN ACEL AN, ELIADE A
ÎNCEPUT ACOATĂ Curierul românesc, DÎNDU-ŞI DT^MISIA DE LA ŞCOALĂ SOEOT
DASCĂLUL LOR FIINDCĂ GAZETELE L U I : Curierul româm Curierul de amhe
$exe. Gazeta teatrului ŞI, PE UNGĂ AEE« ÎNFIINŢAREA „SCXRIETĂŢII FILAJ-
MONICT *\ AU FOST O ŞCOALĂ N A F L
540
 Il do£irc inima că un astfel de om nu poate vedea limpede viitorul, că
se împiedică în socoteli mediocre. Ştie şi el că şi unele dureii ln viata lui de
soţ l-au înăcrit pe acest poet, l-au făcut bănuitor şi i-au exasperat orgoliul
schimbîndu-i cu lotul firea.
S-a făcui o pauză firească în timpul scmnăi'ii. E trecut de J »a trei.
Sunt de cinci ore în şedinţă. Nervii tuturor s-au |fcstins. S-a luminat ceva în
fiecare din ei. Au uitat parcă ae spaima carc îi stăpîneşte de cîteva zile. Se
fac mici grupuri, în discuţii mai libere. Şedinţa asta are în ea într-adevăr
ceva de şedinţă istoj'ică. Gulerele albe, înmuiate, şi latele cravate negre
desfăcute de căldura toropitoare a sfîrşitului dc iunie, care adineauri făcea
din ei nişte oameni destrămaţi de spaimă, par acum, dimpotrivă, rezultatul
unei cheltuieli de energie, a libertăţii veşmîntare, a unor oameni care fac
un efort biruitor. Au şi chipurile mai luminoase. NicolaQ^ Golescu îl
întreabă surîzînd pe Hagi Curii : ^
— Nu ţi-e cald ?
Hagiul, care nu are curajul să iasă din tradiţia breslei lui
Ise poartă încă ras la tîmple şi îmbrăcat în anteriu şi caftan catifea,
încins peste mijloc cu şal persan, cu breloc de clia-ant atîrnat cu lanţul de
aur do la gil pînă la brîu, este sin-irul care parcă nu simte în nici un fel
căldura, nici pe aceea soarelui, nici aceea iscată din dezbateri. Clatină din
cap nbitor. Emanciparea vcşmîntară este în epocile dc tranziţie, in
societăţile închise, lucrul cel mai greu pentru individul ^tezat. Un simplu
amănunt în îmbrăcăminte, care arată in-cnţia de a trece în altă clasă,
stîrneşte batjocura necruţă-oare a celor de o seamă cu el, care văd în asta o
intenţie de irivism, pe care o pedepsesc cum pot. A trebuit prestigiul izic şi
social al lui Costache Cantacuzino care să-i îngăduie ă-şi radă barba şi să se
îmbrace europeneşte, făcîndu-şi un •ap aproape de nerecunoscut. Un lucru
e oricum sigur, că lagiul se simte prost între ceilalţi membri ai guvernului.
Bălcescu discută tot timpul aprins, între cele două feres-re, cu
Ai'ăpilă. Acesta i arată că cl totuşi nu crede că tru-ele invadatoare vor veui
atit de repede.
 — Nu e vorba dacă \ < n - veni acum sau mai tîrziu, Alecule. Lm mai
vorbit noi despi > ■ ixsVd. E vorba că revoluţia nu poate ura, nu se poate
aşeza '>ine pe temeliile ei dacă rămîne ca-
541
pitala la trei poşte de Giurgiu, de poate întinde paşa de la Rusciuc,
într^-o noapte, mîna deasupra ei. Revoluţia va trebui să reziste împotriva
oricărei presiuni din afară şi de aceea e mai bine ca rezistenţa să fie
organizată în munţi. Un oraş mare, înconjurat şi asediat, nu poate rezista
fără o armată interioară puternică, pe care noi nu o avem azi, mai ales cînd
nu se poate bizui şi pe o armată liberă, mobilă, căci aceea cîştigă victoi'ia
tocmai folosind rezistenţa cetăţii. Trebuie să ne folosim de spaima celor din
guvern ca să mutăm provizoriu capitala la Cîmpulung, unde a fost dintru
început. Dar trebuie să luăm acum, pe loc, unele măsuri hotărîtoare, pe
care ei le tot ocolesc. Să-i silim la asta cît timp sunt cuprins de spaimă.
în tot timpul acestei şedinţe agitate, îndîrjite, doi oameni stătuseră
tăcuţi pe scaunele lor cu spătar înalt, pe care erau puse buchete de trandafir
aurite, la masa mare, roşie, fără să spuie o vorbă, dar din privirea lor se
vedea că nu pierd un cuvînt din cele ce se spuneau : Magheru şi
mitropolitul Neofit. Atît de adîncă era tăcerea lor, atît de limpede voită,
încît Bălcescu nu-i scăpase o clipă din ochi, căci atitudinea lor era
hotărîtoare pentru soarta guvernului şi deci a revoluţiei. De aceea,
multiplicat în fiinţa lui, gata de apărare ca un izvor de energie mic în
aparenţă, dar odată de.^cărcat, înmiit ea putere, istoricul era gala peniru
orice riispuns, căci sporind năvalnic în gînduri, privind limpede peste timp,
vedea totodată la fel de limpede şi ceea ce era în clipa aceea chiar în faţa lui,
în jurul lui. Ca un diamant între bucăţi de granit şi de cuarţ, mintea şi
făptura Iui, care erau acum tatuna, înregistrau, răsfrîngeau cu scînteiere
totul. Nu-i scăpase nici un gest al celor de faţă, nici o nuanţă a replicilor lor.
Observase că, puţin prea scund în jilţul său, din cauză că avea picioarele
lungi, dar talia prea scurtă, mitropolitul Neofit, cu f)'untea îiicreţilă mult
din cauza întrebărilor în viaţă, stătuse tot timpul nu numai încruntat, ci şi
preocupat, scrutînd cu privirea. Pusese toiagul, bogat ca o cîrjă, sprijinit
alături de alt jilţ şi nu scosese tot timpul mai nici o vorbă. Bălcescu
înţelesese că mitropolitul nu vrea să se angajeze, că nu vrea să
împărtăşească soarta guvernului. Era limpede că Neofit ţinea să-1 găsească
ziua de mîine dezlegat, cu mîinile libere, ca să poată lua iar frînele puterii,
neimplicat în nici o iniţiativă, că îşi pregăteşte în amănunte trădarea. Ţinea
mîinile trase în mînecile largi ale giubelei, cum îşi ţine o felină nea-
II

Iii
fl tc
Cc
n
d
Ti'i
O
d
vi
ii
încl gră gl ascunse. Neofit nu ştia că acei care triumfa în-
tr-o loviiu i H d« stat, într-o răsturnare, nu mai fac, din dota dc a-şi
exploata pcrson il succesul, nici o deosebire în-cei care au fost mai aprinşi
şi cei care au fost doar călduţi le-au făcut, din postul înalt unde se găseau,
servicii, că deci socoteala lui do a conduce, sau 'măcar dc a rămîne mi-
tropolit şi subt stăpînirea schimbată, era greşită. Se amăgea, naiv, cu
credinţa că marii boieri, care se mulţumesc acum cu serviciile pe care le
aduce el proprietăţii şi reacţiunii. îl vor ierta că a stal, fie şi cu intenţii
duşmănoase, alături de Bălcescu şi Eliade. Duşmănia celor loviţi în
interesele lor materialo e oarbă, nu ţine socoteală de nuanţe
Celălalt care tăcuse tot timpul era Magheru. Despre el sese oarecum
vorba mereu în şedinţa de azi. dar el stătuse tot timpul cu braţele
încrucişate, fără să spuie o vorbă, cu l^apul drept pe umerii largi, cu ochh
întunecaţi, multă vreme ifcaţi şi ei. Numai din cînd în cînd îşi muşca
mustaţa tunsă pe marginea buzei de sus. E adevărat că de fusese trimis în
mod nerod, sîmbătă trecută, la adu-riarea proprietarilor de la „Momolo''*,
de cînd se văzuse în aceeaşi zi din nou prins în capcană, din vina
conducătorilor revoluţiei, îşi pierduse oarecum încrederea în colegii lui ;
lotuşi aripa stingă a guvernului. îndeosebi Bălcescu şi cu Arăpilă, îi
dăduseră mereu dovezi de încredere şi simpatie. De ce deci el nu
reacţionează în nici un fel ? sc întrebau aceştia. Tăcerea dc statuie a acestui
om dc statură puternică era ne~ liniştitoare. Bălcescu simţea că mai multe
decit au făcut ei nu se puteau face, fără un semn de înţelegere şi adeziune
lămurită din partea lui.
Magheru, întîlnind privirea lor nedumerită, se ridică şi se apropie de
colţul în care vorbeau cei doi. Îşi muşcă după ibiceiul lui capătul rotund al
mustăţii scurte, dar pline. Semn de încurcătură, la el prelungită acum într-
o întirziere cu privirea pe fereastră inainte de a vorbi :
— Aş vrea să vă spui cîteva vorbe... Am tot ş o \ ă i t p i n a acum,
pentru că încă nu sunt lămurit asupra d i i t r i i e l o r nă-
Pdin sînul guvernului nostru D u p a c u m v ă z , u n i i trag parte,
alţii intr-aUr^ *^lia . . i - a ţ i p r i m i t a c i m a i mult ,ş, iar persoana . l a ş
e a d e s e o r i b ă n u i t ă d e colegii
se tem că, a^:id forţa o s t ă ş e a s c ă î n m î n ă , el poate fi t să
abuzeze 4| e a . .
pilă îl întreru lă mai bine fate
liocînd cu spa
^ra, c
3
— Odobescu a dovedit că uneori se întîmpUi şi asta... Dar Bălcescu
intervine hotărît, făcîndu-i loc mai potrivit
lui Magheru. între eî, acolo între ferestre :
— Cazul lui Odobescu e un caz aparte... Noi avem toată încrederea
în dumneata, domnule Magheru. Crez că ai înţeles asta din toate
propunerile noastre de pînă azi... Noi doi, cel puţin, suntem şi mergem
alături de dumneata pină la capăt, dacă şi dumneata eşti hotărît să mergi
pe drumul care credem noi că e drumul mîntuirii patriei, al revoluţiei.
 — Vreau să merg pînă la capăt şi să fac totul pentru izbăvirea patriei
şi a revoluţiei... Dar vedeţi că tocmai aci a fost pentru mine, pînă acum,
pricina rezervei mele. Pentru ca să ai mai mulţi sorţi de izbindă, atunci
cînd lupţi pont i m izbăvirea patriei, este bine să duci în luptă toate fort-
popoi'ului, este bine ca ţara să fie una în jurul conducătorilor pe care şi i-a
dat. Mobilizarea ţării întregi nu se poate face însă dacă nu este unire? între
conducători, dacă nu este încredere obştească în cel căruia i se
încredinţează soarta oştilor. Mi-am zis deci t'à nu trebuie să fac nici un
gest, să nu pui nici un cuvînt în balanţă, care să o facă să se încline într-o
parte sau într-alta, cînd e vorba de două forţe care se vor amîndouă în
slujba aceluiaşi ţel. N-am cerut, pe de altă parte, cu însumi, să mi se dea
conducerea oştirii neregulate, cum îi ziceţi, tot ca să nu mă bănuiască
vreunii că urmăresc să iau puterea în scopuri personale... Dacă aş fi
intervenit pînfi azi, v-aş fi îngreuiat, dumneavoastră chiar, şi mai mult
lupta pe care o duceţi pentru numirea mea în capul oştirii care st
pregăteşte să lupte... înţelegeţi că aci intervenea şi poziţia — şi aci îşi (roca
gingaş degetele de la mîna stingă — gingaşe în care mă găsesc faţă d( Tell,
care este nominal capul întregii oştiri... îl ştiţi cît amor de sine are şi ce
grijuliu estt cînd e vorba de atributele lui. Aveam cu atît mat nuilt pricina să
fiu rezervat şi să a.ştept, cu cît mi s-a părut că nu c destulă seriozitate în
actele guvernului nostru, că se iau ho-tărîri numai de formă, fără gîndul de
a fi duse pînă la capăt în fapt. Ai spus bine, că degeaba am fost numit
căpitan general al unei oştiri care nu există... Astăzi aţi hotărît înfiinţarea
unei armate de volintiri panduri şi a unei gărzi mobile.
— Dar n-ai spus nici o vorbă nici în privinţa asta, îi spuse Arăpilă. N-
ai cerut măcar cuvîntul ca să ştim noi, prietenii dumitale, ce crezi, dacă să
mergem mai departe, propu-nîndu-te.
— Am vrut să cer cuvîntul...
544
— Ei... da... şi do ce nu l-ai cerut ?
— Ani vrut să cer cuvîntul ca să spui hotărît că nu primesc.
 — ? ! Cum să nu primeşti ? întrebă încremenit Arăpilă, pc cînd
Bălcescu îşi fixa ochii puternici şi puţin oblici asupra noului căpitan
general.
— Am renunţat s-o spui în plină şedinţă, dar acum v-o uui
dumneavoastră, aci... Iată, acum s-au ales în guvern apele
de uscat... Ştiu care sunt oamenii alături de carc voi fi pină la capătul
acestei lupte, care trebuie să mîntuie poporul roman şi să-i redea
independenţă. Deci vă spui dumneavoastră : nu voi primi să fac această
oştire pînă ce nu mi se vor da şi mijloacele cu care s-o fac...
Arăpilă ridică din umeri şi se dădu un pas înapoi iritat, i faţa lui
mare, şi mai neagră parcă.
— Se va încurca totul... Dacă faci asta, ne depărtăm cu totul de ţintă.
Bălcescu fu însă de altă părere :
— Ai dreptate, domnule căpitan general. Lasă asta în scama
noastră... Bizuie-te pe noi... Prietenul Alecu va înţelege şi el că ai dreptate.
Trebuie să reluăm numaidecît discuţia în continuare.
Magheru se uită la un ceasornic de aur cu multe capace. E ora patru
după-amiază. Cei trei se întoarseră la masă şi Bălcescu în picioare, prin
simpla atitudine hotărîtă a corpului său, îi chemă pe toţi la ordine. Voiau să
vadă ce mai propune. El aştepta mereu în picioare ca fiecare să-şi ocupe
locul la masa cea lungă. Ce departe erau şedinţele din zilele trecute cînd
încercau să-l bagatelizeze luînd ca pretext tinereţea lui. Dealtfel, într-un
colţ, Voineşcu II, i^ostache Filipescu şi fraţii Goleşti comentaseră tocmai
personalitatea lui Bălcescu aşa cum apare acum. Ştefan Golescu părea cu
deosebire tulburat.
— Cînd îl vezi în alte daţi atît de firav şi cu vorbirea lui parcă mereu
pripită nu ai zice că...
lH Costache Filipescu, care-1 cunoştea mai bine pe Bălcescu, ili-l lăsă
să sfîrşească :
— Totdeauna gîndeşte prea repede, şi 'cpede...
ise mai departe Ştefan Golescu, :ă n-ar mai fi acelaşi om. E mai am
auzit cîţiva la Paris şi-mi
 le aceea vorbeşt'
— N-ai putea crede tă poate fi ca de oţel... nult decît un mare ora joci
d l bine seama. ^
U Cl
I
f- i om între oameni, voi. 1 1 ,
545
— Nu-ţi aduci aminte la curse ? lămuri Costache Filipescu. Am văzut
odată un cal care mi s-a părut cel mai slab dintre toţi caii. I se vedeau
şoldurile, coastele, ţinea capul în jos. dar cînd a început cursa, alerga în
frunte, aşa, cum să spui, ca o flacără.
Trăgindu-şi cu zgomot scaunul cu spătar înalt din fata lui Bălcescu,
Eliade îi spuse peste masă, cu un surîs voit, dar acru :
— Ei, poftim, frate Bălcescule, eşti mulţumit ?
— De ce să fiu mulţumit ?
— Că ţi-am făcut armată populară, să facă piaf armiile împărăteşti !
Secretarul guvernului izbucni amar, vorbind acum, ca să-1
urmărească şi să-1 înţeleagă toţi :
— Aţi făcut o armată ? Aţi semnat o hîrtie şi credeţi că aţi făcut o
armată ?
Eliade e acum de-a binelea indignat, cînd vede că Bălcescu e tot
nemulţumit :
— Am semnat un decret aşa cum ai cerut... Ce mai vrei ?
— Ceea ce aţi semnat nu este — mai întîi — un decret. E un simplu
deziderat, o minuta de şedinţă. Un decret este o lege care trebuie să fie — şi
aci face o pauză, apoi precizează cu tîlc — şi poate să fie executată. Ca să
existe armata populară, trebuie să i se arate anume organizarea... trebuie
lămurite raporturile cu departamentele toate, care să-i furnizeze cele
necesare... Trebuie să-i votaţi deci un buget.
Nicolae Golescu întreabă nedumerit, întorcîndu-se în dreapta şi în
stìnga pentru ca să-şi cîştige aprobarea celorlalţi :
 — De unde bani ? Aţi văzut raportul colegului Filiposcii| ministrul
finanţelor ? Casa statului e goală. Avem un deficii din anii trecuţi de două
milioane şi ceva... Prevederi sigura şi intrări pînă în toamnă nu sunt mai
mult de şapte sute dt mii de lei. De unde bani pentru armata populară... ?
Costache Filipescu se simţi obligat să ia şi el cuvîntul, pornind pe o
lungă şi încîlcită expunere a situaţiei în care se găsea vistieria statului.
Bălcescu îl asculta arzînd mocnit în el însuşi, căci nu i se părea clipa
potrivită pentru ca să se facă paradă de competenţă, mai ales că acest
prieten al lui pleda împotriva intereselor revoluţionare şi se dovedea îm-
bîcsit de prejudecăţi burgheze, ca un fost student ce era de pe vremea lui
Ludovic Filip. Dealtfel, acest Costache Fiii-
■
■* ' .0 arăta să fie un cap luminat şi Îndrăzneţ şi pe
u'e Bălcescu îl iubise foarte mult, il dezamăgea din ce în mai mult. Se
lăsase îmbătat do jocul ameţitor al conta-uilităţii, şi împreună cu frate-său,
cu Costache Bălcescu, numit director al finanţelor, alcătuiau un fel de
guvern în guvern, un soi de contabilocraţie caro nu ştia să zică decît nu. îşi
spuse iar că c o mare greşeală să preţuieşti oamenii pină nu-i vezi la treabă
şi începu să se gîndească la altceva. Cu braţele încrucişate pe piept, cu mina
dreaptă dusă la colţul gurii şi cu două degete, cel mic şi inelarul, pe
buze.^privea intens şi absent totuşi, de jos în sus, în gol. Eliade îşi opri
îndelung ochii asupra lui şi apoi il arătă cu un fc4 de spaimă, în şoaptă
cutremurată, lui Tell :
— Uite demonul... demonul revoluţiei !
Bălcescu observă că se vorbeşte despre el şi începu să-l 'cultc iar, cu
gîndul aiurea, pe Filipescu. Mîzgălea cu creionul marginile albe ale
gazetelor străine care erau în faţa lui.
Arăpilă se aplecă să vadă ce scrie şi citi : Lucica... Lucica Florescu...
Lucica. Zîmbi şi începu să asculte şi el mai departe pe ministrul finanţelor.
Cînd acesta întrebă la un moment dat sonor şi patetic :
— De unde bani ?
Răspunsul lui Bălcescu căzu hotărît ca o sabie :
 — De la proprietarii cai*e pînă acum au fost scutiţi... şi deJMr, şi de
serviciul militar... Au huzurit numai în drepturi... fără îndatoriri. A venit
timpul să puie şi ei umărul la carul statului.
— Crezi că se vor scoate de la proprietari atîţia bani cît, ne trebuie ? îl
întrebă Nicolae Golescu, altfel cu bunăvoinţă, dar şovăitor, ca informaţie.
Bălcescu răspunde mereu neînduplecat, trîntind pana pe carc o luase
în mînă pe masă :
— Trebuie să se scoată. Aţi văzut că bugetul Ţării Româneşti este dc
şaptesprezece milioane de lei... Silabiseşte cu o nesfîrşită ironie. Adică în
total cinci milioane de franci, atît cit este bugetul unei mari fabrici
franceze... Iar banii
sunt proveniţi numai din capitaţia asupra t-'^e anilor. Otcupu-!e,
contractele vămilor şi ocnelor, adică tot restul venitului naţional este cedat
prin regulamenl boierimii parazitare. Bibescu a primit cadou laxele de
export asupra vitelor. Consti-^'mV r\xă privilegiile boiei-eşti feudale, la o
jumătate de vea ■
Revoluţia fran^ za r€^ ' ^ ţării
spus : trebuie

I
'niru
independen
Vom sc(>atc bani do unde sc vor găsi : dc la proprictai'ii caro au
îngrămădii averi peste averi. Vom scoate atit cît ne trebuie, lot ce ne
trebuie. Vom pune pe ei impozite care să nc dea putinţa să cumpărăm
arm(\ căci mişună traficanţii d< aime in Europa ; iar pe m n nu ne
intiresează ele unde ei 1' iau.
Arăpilă se ridica aprig. înverşunai, cu faţa arămie în chenarul
bărbii scurte, negre, cu mina mare punctind fia/a :
— Sâ plătească proprietarii pe două sute de ani in urmă. de cînd
adună nesupăraţi. Să se puie bir, jumătate din averile mari... Clăcaşii
nu mai pot da nimic altceva decit pit^jv turile şi sîngele lor. Viaţa lor
şi a cupiiUn- lor... Numai smul-gîndu-le boieiil<»r monopolosul
băuturilor spii*t<»ase şi putem echipa şi întreţine un corp de armată.
Oamtmii ar fi vrut să iscălească <.»rice, dar fără nici un
sacrificiu. Această impunere a proprietăţii. cel(»r mai mulţi nu le
convenea. Hagi Curţi se şi scvdă încruntat şi anunţă mînios :
— Deoarece afacerile mele nu-mi lasă timp destul ca să mă ocup
cum aş vrea de trebile statului, vă rog să primiţi demisia mea din
guvern... şi plecă, plinibindu-şi giubcaua roşie, ca perdelele şi faţa de
masă. de-a lungul pereţilor salonului, tapetaţi cu mătase zmeurie.
Eliade alergă speriat spre el încercînd sâ-l relie ;
— Frate Hagi Curţi, nu se poate să pleci ! Negustorul se opreşte
o clipă, cu o ipocrită sfială :
— îmi pare rău, dar nu poci să rămii ! Şi iese urmărit de privirile
uimite ale celorlalţi.
Eliade, amărît, mai face cîţiva paşi prin salon ca să-şi învingă
mînia. mustră apoi pe cei de faţă ;
— Vedeţi, cu asemenea vorbe nesăbuite u sa insti ăi-năm toată
negustorimea... Am pierdut pe cel mai mare giuvaergiu din Bucureşti.
Dai* Arăpilă clocoteşte de revoltă :
— Nu-i mare pagubă... Printic martirii de la 19 iunie nu eia nici
un giuvaergiu ! Ba mi se pare chiar că nu era nici un negustor...
Din nou atmosfera s-a întunecat. Cei de faţă încep iarăşi să
şovăie. Diplomat ca de obicei, Nicolae Golescu crede că a găsit însă
mijlocul de a ieşi din încurcătură :
— Propui o comisie compusă din Costache Filipescu, ministrul
finanţelor, Gheorghe Niţescu, ministrul controlului obştesc, şi
bancherul Menoach Hillel, care să studieze cum
548
■
TREBUIE PUS BIRVD — ŞI ACI APASĂ — PE TOATE CLASELE... Şî CU ASTA AM
TERMINAT PE ZIUA DE AZI — NU-I AŞA ? AM V*OTAT RECRUTAREA ARMATEI
NEREGULATE, -NUMIND CAPITAN GENERAL PE FRATELE MAGHERU, am VOTAT
COMISIA PENTRU IMPOZITE. EL SE RIDICI, INTEL SÂ £10 ASTF ' ■ ;N ŞI PENTRU
CEILALŢI CA SE RIDICE. — MÎINE, DA '* I SĂ LUCRĂM, VOM MAI VOTA
ŞI ALTE PROIECTE.
DAR BÂICCSCU NU CONVINE CĂ S-A TERMINAT N*? R I UA D C N^I. F I CU
UN SEMN II OPREŞTE PE IOC :
— O ARMATĂ NU ARE NEVOIE NUMAI DO IXUII, CI ŞI DE OSTAŞI.. CEI CARE
SUNT CHEMAŢI SA-ŞI DEA VIAŢA PENTRU STAT rar wk AIBD ŞI EI UN CU\'INT DE
SPUS ÎN GOSPODĂRIREA IUI... CONVOCAŢI DECI, NEÎNTÎRZIAT. A;>A CUM ara
PROMIS LA bloz, O ADUNARE CONSTITUANTĂ.
ARĂPILĂ VEDE CU BUCURIE, PUS HOTĂRÎT ÎN FAŢA GUVERNULUI, AL DOILEA
PUNCT GREU DIN PROGRAMUL URGENT PE CARE I L-A E:XPLI-CAT BÂLCES'
ELIADE uLsa MCI NU \TEA SÂ auaa AE AAUNORCA OBŞTEASCĂ, IN CARE S-AR
PUTEA CA PROPRIETARII SĂ NU MAI AIBĂ CUVINT
— GESTIUNEA NU ESTE ATIT DE SIMPLĂ... TR * SĂ STABI.. . PRINŢIPURILE
LEQII ELECTORALE, MAI INTII..
— AŞA 1 ! APROBĂ CEI MAI mulri ŞI CU EI ÎNTÎIA DATĂ MITROPOLITUL, caci
TOŢI ŞTIU PROPUNEREA MAI VECHE A LUI ELIADE, CARE VREA CA ADUNAREA
CONSTITUANTA SĂ F I E PE CLASE SOCIALE, O SUTĂ DE MORI PROPRIETARI, O SUTĂ
DE NEGUSTORI ŞI O AUTÂ DE OAMENI DIN POPOR.
BĂLCESCU ŞTIE BINE, DIN DISCUŢIILE ANTERIOARE, PĂRERILE ELIADE ŞI I SE
PARE PERICULOS SÂ LE LASE SĂ-ŞI FACÂ DRUM :
— LEGEA ELECTOURALÂ PE CARE O VREŢI DUMNEA\'OASTRÀ EST^ O LEGE
REACŢIONARĂ.
ELIADE RIDICA, ASEMENI u.^... ariiitatra Ln IA^A UNEX C;IIA-TÂŢI, MÎINILE
SPRE TAVAN.
— EU. REACŢIONAR ? Eu ? Ei: ^ DUNMEATA SÂ .A ^ D-AM JOST ŞI NU SUNT
PROGREDÌ- . v:"^*: F ^ U NR^'JRE^ÎST M A I URLĂ EL INCA O DATĂ.
— EŞTI PROGRESIST, ÎI RĂSPUNSE BÂLCESCU SEC, DAR EŞTI wpeţa DE
PROGRESIST CARE CREDE CA PROGRESUL TREBUI*» <A -ŞEASCI ŞI S-A SFÎRŞIT,
NEAPĂRAT ODATĂ CU RF, R
NICOLAE GOLESCU. VĂZIND CĂ pnr*^ IDIPL«>MALY PROPUNE ŞI ACI :uitr
 — SĂ NUMIM PE . .-.ISIE ^.c^ : <Ă CES*--- -MRFECTORULĂ. F re :
ILIADE. B I L
Uu
.>MES*
349
■
Bălcescu refuză cu îndirjire, s-a ridicat de pe scaun, e în picioare lîngă
mitropolit, zvîrle înapoi mîna moale a dezgus! :
— A cîtea comisie numită azi ? Scoateţi-mă, scoateţi-mă din orice soi
de comisie...
Eliade îl priveşte lung, apoi sc apleacă şi îi spune în şoaptă lui Nicolae
Golescu, care se întorsese şi el cu ochii după Bălcescu şi-1 privea dezolat :
— Bun băiat Bălcescu ăsta... minunat... dar e un om imposibil... nu se
poate lucra cu el...
Arăpilă socoate însă că e momentul să treacă la al treilea punct din
programul de urgenţă, căci reforma electorală, oricum, va fi pusă din nou şi
curînd. Bate cu pumnul în masă, ca să-i oblige pe toţi să fie atenţi :
— Am alcătuit azi, împreună cu fratele Bălcescu, un decret pentru
împroprietărirea pe loc a clăcaşilor, aşa cum s-a promis la Islaz.
Mitropolitul îşi iese din sărite, se cruceşte :
— Prin decret ? Dar ce, suntem aci cu toporul pe umăr ? Nxjmai
voinţa poporului poate hotărî în privinţa asta... numai Constituanta...
Bălcescu, din toată adîncimea sufletului său, îi imploră de data asta,
venind la masă, aplecat pe ea, întorcîndu-se în dreapta şi în stìnga :
— Nu vreţi să înţelegeţi că singurul sprijin adevărat al revoluţiei sunt
milioanele de clăcaşi ? Că numeai ei, împro-prietăi'iţi, pot apăra statul de
armatele străine ?
Argumentul este o lovitură de măciucă ; totuşi groaza de un conflict
cu proprietarii pe cei mai mulţi îi paralizează. Nicolae Golescu cauta iar o
soluţie piezişă ;
 — Fratele Bălcescu are dreptate... Să numim o comisie compusă din
fraţii Eliade, Voinescu II, Grădişteanu, Marghiloman, Arion, care să
studieze prinţipiile împroprietăririi clăcaşilor.
Bălcescu, o clipă dezamăgit de inutilitatea tonului său aproape
rugător, reia acum îndîrjit, măsurîndu-i pe toţi cu privirea tăioasă, furios :
— Vreţi încă o comisie în plus ? Foarte bine... Propui atunci ca sâ facă
parte din comisia cerută de colegul Golescu ■ şi optsprezece clăcaşi, cîte
unul din fieeare judeţ, iar ceea ce I va hotărî această comisie să devie
proiect de le^e pentru Constituantă...
550
Sc produce o uiare mişcare printre^ membrii guvernului şi miniştri,
toţi sunt surprinşi de această propunere. Se apleacă şoptind unul către
altul... încurcătura durează o bucată de timp.
In cele din uiniă, Tell inti'eabă uiniit, consultîndu-i, cu capul întors
înspre dreapta şi înspre stingă, pe ceilalţi :
— Ciun o să introducem optsprezece ţărani care să majoreze
propunerile miniştrilor şi ale specialiştilor ? Şi rămîne ţeapăn şi uşor
încovoiat, ca u n semn de întrebare.
Bălcescu clatină din cap cu u n surîs amar. sarcastic, privirea lui
scapără de jos în sus.
— Mai specialişti în cestiuni dt- clacă decît clăcaşii nu cunosc !
Ilotărit lucru, Eliade nu poate nici el primi această comisie. Teama
lor, a tuturor celor legaţi de proprietate, este că s-ar putea ca in Adunarea
Constituantă proprietarii să nu mai poată alege nici un reprezentant, sau să
aleagă doar o infimă minoritate.
— Nu se poate admite această măsură care ar ridica puterile
protectoare împotriva noastră.
Tell, cu multă sagacitate, simte gîn;lul lui Eliade :
— Sunt totuşi de părere să primim propunerea fratelui Bălcescu, dar
atunci în locul comisiei anunţate de fratele Nicolae Golescu să facem o
comisie agrară, anume compusă din optsprezece ţărani, dar şi din
optsprezece proprieinri dc moşie.
 Propunerea apare acum surîzătoare tuturor, căci în modul acesta
proprietarii îşi vor spune neîndoios şi ei cuvîntul în ceea ce priveşte legea
agrară. Eliade aprobă grăbit şi bonom:
— Aşa e foarte bine. Să stea laolaltă şi să discute între ei, ca r.'aţii... Se
aprobă, nu-i aşa ? Şi surîde ea un om căi'ui.? i s-a luat o piatră de moară de
pe cuget.
Bălcescu simte că în modul acesta comisia'' devine periculoasă.
Schimbă priviri de luptători înfrînţi cu Arăpilă. urmă, fulgei'ător, întrevede
foloasele unei astfel de comisii, cu condiţia ca aceste dezbateri să fie bine
conduse :
- — Primim şi noi, dar prezidentul comisiei să fie agronomul
lonescu.
Se aprobă prin vagă ridicare din umeri, eaci ouiiu c necunoscut.
Agronomul Ion T^^'-escu, care avea să ser^-^ mai tîrziu lonescu de la F/.
.a un prieten al aripe mai înaintate a mi sii revoluţionare şi avusese lur.
c u l i i cu r;ii'-;-scu despre problemele ridicate c
I
aceea Bălcescu se bizuia pe el ca să conducă astfel dezbaterile, încît să
se poată auzi în voie glasul însetat de dreptate al clăcaşilor, nemaiauzit pînă
acum din noaptea veacurilor.
Ca după toate discuţiile grele, înverşunate, care se sfîr-şeau cu un
aparent succes măcar, se iscă iar o destindere şi o voie bună între cei de
faţă. începură conversaţii familiare.
Eliade se întoarse către Nicolae Golescu, ridică din umeri, îşi apăsă
între ele buzele a nedumerire :
— Ţi-am spus... E un băiat foare bun, dar nu se poate lucra cu el.
— Lungă şedinţă ! fu de părere Ştefan Golescu... Şi cu scaunele astea,
parcă şi mai obositoare...
în afară de jilţurile pe care stăteau mitropolitul şi Eliade la capetele
mesei şi care apăruseră parcă pe nesimţite de vreo două zile, ceilalţi părtaşi
la şedinţă stătuseră toţi pc acele ciudate scaune empire", dar cu spătar înalt,
din pai împletit cu margine de mahon. Nimeni nu putea sta niciodată re-
zemat, fiindcă buchetul de trandafiri aurit, în jumătate relief, venea chiar
între umerii omului, împungindu-i cu unele răsuciri de ramuri toată şira
spinării.
— Cui a putut să-i treacă prin cap să facă asemenea scaune neroade ?
Dar nu vedeţi cît sunt de frumoase ? exclamă jignit Eliade. Trandafirii
aceştia sunt tare minunaţi.
Bălcescu fu şi el de aceeaşi părere că aceste scaune sunt frumoase. Pe
Arăpilă însă această părere îl supără rău :
— Un lucru făcut de mîna omului nu e frumos decît dacă el
corespunde scopului său. Scaunele astea sunt urite şi caraghioase, fiindcă
nu se poate sta ca lumea pe ele.
Eliade, bucuros de această destindere, stărui în părerea lui :
— Un filozof german, se numeşte Kantu, a spus că frumuseţea e fără
scop... Recunoaşte şi dumneata că aceste mă-niunchiuri de trandafiri sunt
opera unui adevărat sculptor ! Eliade pronunţa dinadins numele lui Kant
aşa cum îl pronunţa dascălul lui, Gheorghe Lazăr, la cursul său filozoficesc.
— Nu ştiu ce-o fi spus despre frumuseţe neamţul dumitale... Dar
scaunele astea sunt urite, fiindcă se stă prost pe ele. Iar mănunchiurile de
trandafiri nici nu sunt măcar sculptate. Sunt stucărie lucrată din, cocă de
rumeguş de lemn.
552
Dacă un scaun c aşa făcut că nu poţi să stai pe el, c urît. Asia c.
— De ce c nevoie să stăm pe ele, la urma urmelor ? N-avem decît să le
ducem la un muzeu, pe care va trebui să-l Înfiinţăm, fu de părere Gheorghe
Niţescu, care de la O
Eme prinsese gust pentru discuţiile despre artă. Acum asculta toată
lumea cu un interes de cafenea, parcă iseră to(i dc toate. — Ce să duci la
muzeu ? Tot scaunul ? De ce ? N-ai decît iesprinzi trandafirii şi să-i lipeşti
pe alt chenar şi să-i dud auzeu... sau să-i pui pe perete.
— Ba nu. sunt frumoşi acolo pc scaun^ spune Nicolae Golescu cu un
fel de încăpăţînare.
 Il — Atunci dacă vă plac aşa aceste scaune, faccţî-le şi mai frumoase.
Puneţi şi în locul pernelor îmbrăcate în atlas, pe
rre staţi, tot cîte un buchet de trandafiri cît pumnul. Va fi mai
frumos.
Toţi izbucniră în rîs, iar Alecu Golescu, înveselit şi el, îşi Iiirmă cu
îndîrjire punctul de vedere :
p — Un lucru făcut de mîna omului este frumos numai dacă e
corespunzător scopului său. Altfel este o nerozie, cum sunt scaunele astea.
— Vorbeşti, dragă Alecule, se agăţă iar Nicolac Golescu, un brînzar
care se gîndeşte numai la folos... Se cunoaşte
că eşti matematician.
II — N-am zis folos... N-am zis folos ! repetă el supărat. Am spus
numai că trebuie să corespundă scopului Asta 6 altceva...
ţk Adevărul este că Arăpilă era gingăşia însăşi (caro nu excludea deloc
intervenţiile lui dirze, accentele revoluţionare), ^poate că era cel mai
dezinteresat din tot neamul Goleştilor, Bre era desigur familia cea mai
generoasă din întreaga bo-l&ime. Dar era un om care vedea şi vedea bine.
Bălcescu veni însă cu o altă înfăţişare a lucrurilor, carc-i surprinse pe
toţi :
\ — Ei, dragă Alecule, dacă e adevărat ce susţii tu, află că aceste
scaune sunt frumoase fiindcă sunt corespunzătoare scopului, cum zici tu...
Mi-a spus într-o zi Grigore Alexan-îlrescu, care ştia multe din gîndurile lui
Bibescu, în-calitatea lui de poet al Curţii, că aceste scaune au fost făcute
aşa, cu buchetele acelea în dreptul umerilor, dinadins. Le-a făcut Bibescu,
în felul acesta, după ce Alecu Ghica şi-a luat cea mai mare parte din mobilă
acasă... pentru ca sfetnicii lui să-i dea
55

I
&.sU( 1 respectul cuveni d drept pe scaune. Sunt prin
urmare corespunzătoare 5Ci>pului. Sunt scaunele unui mic autocrat,
tiran.
Toţi incepurn ^1 t'îd"i intors.itnra exnMratifM Rfile^^^rii, în continuare, t
 ..Dară dacă ele au corrspims scopului atunci, că azi nu mai corespund
în nici un chip şi deci aci sunt dc părerea prietenului nostru Alecu Golescu.
Sâ le trimiu la muzeul F>e care-1 vom face cîndva, şi aci să aducem nişi
scaune cuviincioase.
Oamenii parcă uitaseră de toate şi poate că şi u. Păturile
conducătoare ale ţârii erau în stare numai de pâl nii, nu şi de experien^
în realitate, sfîr^iiul acestei şedinţe, către şase seara, găseşte, pe cei
mai mulţi dintre membrii guvernului şi niştri cu gindurilo întoarse. Mai
ales Voinescu II, Costaci Filipescu şi chiar fraţii Goleşti par acum cîstigaţi
pentru zistenţă. Nici măcar Eliade nu mai are faţa deprimată cui o avea
mereu de ieri de la prînz. Impresia produsă de atit dinea hotărîtă,
scăpărătoare a lui Bălcescu şi Arăpilă a lot atît de puternică, încît oamenii
aşteaptă acum eveniment*' aproape fără frică. ^
Bălcescu îşi dă seama totuşi câ nu au hotărît nimic pred că n-au privit
evenimentele în faţă. Propune ca astâ-se; chiar, peste patru ore, să se ţie o
nouă şedinţă, în continui adică, se uită el la ceas, la ora zece seara.
— Se apî^obă.
Urcîndu-se pe lind în trăsuri şi L.iicte, răspund învio] Faluturilor pe
care le striga mulţimea.
— Aşadar, nu mai plecaţi ? întreabă un \ i cu m taţa groasă, cu
buza de jos, mare, moale.
~ Nu, răspunde Nicolae Golescu. Guvernul rămîne...
E un vuiet de mulţumire, o izbucnire în urale, care cu cîtă uşuiare
primeşte poporul bucureştean această şti după ce timp de mai bine de
douăzeci şi patru de ceasuri se vorbea decit de fuga guvernului. Soarele
făcea sâ scìnta ieze acopeiişurile de tablă albă, dar acum ei nu-i simţ<
dogoc^-ea, ci parcă striga şi el încins de bucurie.
Fix; A
Se despărţiscră plini de curaj în această după-amiază de luni din ajun
de Sfinţii Petru şi Pavel, dar spre seară sosi un val de ştiri care, comunicate
la întîmplare miniştrilor care pe unde se găsea, arunca guvernul dintr-o
latură într-alta ' :n e aruncată încărcătura unei corăbii in furtună.
 La şedinţa de la orele zece veniră toţi afară de Eliade. . ^ 1 mai mulţi
nu mai erau însă în stare să mai gîndească da spaimă.
Cel mai agitat dintre toţi era acum Rosetti, care propuse ca tot
guvernul să părăsească pe loc capitala, refugiindu-se la Rucăr. Ştirile pe
care le are el sunt categorice şi îndeamnă la măsuri grabnice. Consulul
englez i-a spus că are informaţii precise că trupele ţariste au trecut de
Urziceni. Se hotărî deci, fără altă discuţie, ca guvernul să plece spre Rucăr.
Ştefan Golescu ceru, în sfîrşit, ca plecarea să se facă în cea mai Iptre
ordine, subt protecţia regimentului de infanterie şi a escadronului de
cavalerie. Atunci Tell mărturisi limpede |Kea ce, dealtfel se ştia : ofiţerii
polcului III refuză să lupte, ,|puză să plece cu guvernul. Fu o clipă de
deprimare şi revoltă. Bălcescu şi Arăpilă după ce se consultară îndelung
M Magheru, văzînd că plecarea e acum hotărîtă, ceea ce nu atrazicea
hotărîrea lor despre rezistenţă, fură de părere
. de vreme ce Regimentul III refuză să lupte, să fie lăsat
foraş, iar ei cu cele două companii credincioase, cu cavala şi artileria,
să se retragă pe o linie de apărare, în jos Rucăr, la început în zona
dealurilor, în aşteptarea evenimentelor. Erau şi ei de părere că e de mare
însemnau/. > guvernul să nu cadă prizonierul vreunei arma^r. cfr^g-, nă la
urmă linia extremă, hotărîtă, fu lini -Argeş-Cîmpulung-Puci^^ dar .
guvernului li
iucă . ca să-i împace

■
aproape de graniţă. Acolo se va vedea ce c de făcut, după cum se vor
desfăşura evenimentele.
— Văzînd şi făcînd, spuse cu o preacuminle înţelepciune; Ştefan
Golescu.
Nu toţi se gîndeau chiar la rezistenţă, pe care nu o credeau cu
putinţă. Stîrnit de o întrebare a lui Tell, Bălcesci îşi dete pe faţă gîndurile şi
făcu afirmaţia holăritoai^e : Da, el preferă o înfrîngere totală, cu toate
urmările ei, oricît de nimicitoare, unei capitulări laşe, ruşinoase. Niciodată
asemenea sacrificii nu sunt pierdute pentru istoria unui popor, iar poporul
român arc nevoie de o asemenea afirmare IS U rică. Era noapte tîrziu şi
socotiră de prisos să se mai discute, simţind că nici nu vor ajunge la vreun
capăt. îşi însuşiră îi grabă Proclamaţia redactată de Rosetti, care anunţa
poporului bucureştean ceea ce s-a numit mai tîrziu „fuga guvei nului''.
Dar pe Bălcescu textul lui Rosetti, îmbibat de o frazeo-j logie mistică
şi, încă mai grav, de o stîngăcie ridicolă în nu tivarea plecării guvernului, îl
îmbolnăvi.
] , r ra ţ i Ro m â n i !
Români, crucea este arma vulturului nostru, crucea a fost mîntuirea lumii, crucea şi
armele lui Dumnezeu vor fi apărarea noastri dacă vom avea credinţă în Dumnezeu şi în sfintele
noastre drepturi pe cari de acum înainte nici o putere nu va putea să ni le mai i; Insă guvernul
ales de voi, crezînd că misia lui cea grea cu care l-a| onorat nu s-a sfirşit, a făcut apel la toate
puterile străine, care multe ori ne-au făgăduit ajutor, a trimis agenţi ca să ceară ajul de armii —
şi pentru ca să poată trata cu aceste puteri, ca să poal face o protestaţie cu armele în mînă, în
cugetul său de Român invitat de multe deputăţii, s-a socotit dator să se tragă la munţi, acol( sus
pe culmea Carpaţilor, care este singura noasti'ă cetate..."
Urma un şir întreg de fraze cu cenuşă pe cap" şi altei Cînd Bălcescu fu
de părere să se facă un text scurt, li pede, puternic, în care să se publice
hotărît intenţia de ridica ţara, şi în care să se vestească eliberarea clâcaşilo:
cei mai mulţi îi spuseră întărîtaţi că e prea tîrziu acum c să se mai ţină de
texte, că se leagă de nimicuri, că nu o poată fi gata de plecare nici pînă a
doua zi la prînz caretele şi trăsurile. Era într-adevăr o grabă disperată.
— Aşa cum e, e foarte bună, fu de părere Nicolae lescu, zorit. O
trimit astă-seară la Obor s-o tipărească şi chi
556
I
şi

I
ser
îl
 la noapte oamenii Vorniciei o vor lipi pe zidurile şi gardurile oraşului.
Se hotărî să se ia vehiculele ministerelor şi ale Ospeluluî comunal.
Fiecare ministru va avea o caretă sau o trăsură. Vor lua cu cele două
companii credincioase din Oltenia şi o» parte din escadronul de cavalerie.
Unii, gi'ăbiţi, plecară chiar înainte de sfirşitul şedinţei.
Ion Voineşcu găsi că c clipa să glumească sau poate că a vrut numai să
arate că lui nu-i e frică :
— Ei, mergem să rezistăm în munţi. Eşti mulţumit, frate Bălcescule ?
Vorba lui Eliade, eşti mulţumit ?
Bălcescu nu răspunse. Rămăsese cel din urmă, cu braţele încrucişate
pe piept. Altfel gîndea el plecarea asia, lucidiă ca o retragere pas cu pas. Mai
ales pregătită cu vui program de refoi'me revoluţionare.
Locul dc întîlnire fusese dumbrava de la Băneasa. dincolo de lacul
Herăstrăului. Cel dintîi sosit fu, dealtfel, Bălcescu, care luase de acasă o
valiză cu rufe, cu jocul de şah şi o haină albă căptuşită cu blană de lup, un
coş cu ouă fierte şi cornuri făcute de Tiţ a chiar în seara aceea, un ulcior cu
apă. Ştia ea că nu e bine să plece fără apă la drum noaptea, şî tot ea stăruise
să ia blana, bună zicea pentru orice întîmplare, la nevoie ca plapumă. Să fie
acolo. Tiţa ştia că aerul tare de munte de la Rucăr e vestit, că ajută la bolile
de piept şi de aceea, într-un fel, se bucura că Nicu va petrece acolo o bucată
dc vreme.
Aştepta trîntit în fundul trăsurii şi rămăsese scufundat în gîndurile
cele mai tulburi. Vedea că plecau în necunoscut şi era aproape înfiorat. Era
obsedat de gîndul că această retragere în munţi i-a găsit nepregătiţi.
fl încet-încet, începură să sosească din ce în ce mai încăr-ate caleştile
celorlalţi. Cei care veniseră cu multe bagaje erau furioşi pe cei care încă
întîrziau, din pricină, de bună seamă, că vor să încarce şi mai multe bagaje
decit încărcaseră ei.
— Domnule, n-au pic de bun-simţ... Mai aşteptăm un pătrar de oră şi
plecăm.
Tell sosi cu doi cai de călărie cu soldaţi. Soţia şi copiii srau în caretă.
Cîţiva erau porniţi pe gîlceavă. l dintre îi mîrîi printre dinţi :
 557
— Amicul ăsta doarme tun în trăsură... puţin îi pasă... Bălcescu, căci
despre el vorb-a, auzi reflexia plină dr
iăutate, dar îi era lehamite să mai spună ceva. Işi zicea câ în asemenea
împrejurări oamenii îşi pierd capul şi că trebuie ' fie iertător.
Fiecare socotea că i s-a dat cea mai puţin încăpătoare trăsură, caii mai
proşti decit ceilalţi. Observaţiile se făceau în gura mare cu reflexii acre :
— Asta şi-a luat, se vede, şi putina cu murături... Ceea ce spori
încurcătura fu că de unde se credea că acest
convoi de oameni care se retrag va fi alcătuit numai din membrii
guvernului şi ai ministerului, sporise acum considerabil, căci veniseră şi
rudele şi prietenii miniştrilor, cum şi o seamă de fruntaşi ai revoluţiei, ca
Grigore Scarlat Grădişteanu, Costache Aristia şi alţii. Rosetti găsi că e clipa
să glumească şi el înainte de pornire, şi trecînd pe lîngă trăsura lui Bălcescu
îi spuse nu fără tîlc :
— Frate Nicolae, dumneata eşti, aşa învelit, în pelerina ^ aceea ? Nu
te desluşeam bine în întuneric. Ei. ce zici ? Au nu tot spre Rucăr a plecat
oare şi Bibescu ?
Istoricul găsi că nu era tocmai potrivit locul şi timpul , pentru glume
din partea unui om cu răspundere, care ar fi j| trebuit să fie şi mai pătruns
de sensul celor ce se întîmplă. şi răspunse aşa, în bobote :
— Caragea în 1818 a fugit pe la Cîmpina, Grigore Ghicn în 1828 tot
către Cîmpina, Alexandru Ghica în 1842 tot p. la Cîmpina...
Rosetti nu piicepu nimic şi se depărta intrigat.
Magheru sosi cu Pleşoianu, amîndoi călare, dar şi cu un poştalion cu
pînză deasupra, în care unul nu avea alt bagaj decît o ladă mică de lemn,
din vremea cînd era comandir de panduri, şi celălalt — două cufere.
întîrziaseră pentru ca să se asigure că vor porni, numaidecît după ei, şi cele
două companii credincioase din regimentul de la Craiova, ca şi divizionul
de cavalerie.
Erau gata de plecare ; îl aşteptau numai pe Eliade. St făcuse două
noaptea şi acesta tot nu mai venea. Fu trimis în goană Ia Obor un
vagmistru călare să vadă din ce pricina, întîrzie. Peste vreo trei sferturi de
ceas acesta se întoarse ispunînd că la Obor totul e închis, că un neamţ, care
lucr? în tipografie singyr noaptea, i-a spus că „domnul Eliădt^ plecat încă
de la nouă sera cu Alexandrescu şî Andrnnîp do trăsure bagaj... plecat
Pucioasa...*i
Au pornit şi ci luînd drumul către Tirgovişte, că se luminase de-a
binelca de ziuă. Călătoria fu grea, deoarece fiind prea multe vehicule, cînd
se oprea dintr-un motiv ori altul unul dintre ele, trebuia să se oprească
toate, şi mai niciodată, nu se ştia pricina opririi, ceea ce stirnea mereu
nelinişte şi întrebări fără sfîrşit.
Dar mai ales ceea ca îngreuna totul, înăbuşindu-î, era norul imens de
praf ridicat de convoi, care-1 învăluia de nu vedeai trăsură de trăsură. într-o
oră aveau pe faţă adevărate măşti de praf, iar mîinile le erau uscate. Chiar în
caretele cele mai bune, care erau totuşi prost închise, pătrundeau nori de
pulbere şi făceau feţele fugarilor mai palide, ochii mai tulburi. Le era pe de
altă parte frică să nu întîlnească, cine ştie, cete de cazaci abătuţi din
drumul spre Bucureşti, în cercetare.
Peste noapte mai fugea cineva din Bucureşti, tot pe furiş, dar pe Valea
Prahovei, căci pleca la una din moşiile lui de acolo. Costache Cantacuzino
iuţelegind că e ,,lucrat" de mitropolit cu Duhamel şi cu Suţuleştii, nu mai
aşteptase desfăşurarea lucrurilor în Bucureşti, ci, după ce se refugie ma:
întîi la moşie, trecu graniţa, ca să meargă unde ştia el că SE fierbe vinul.
1 L J diuììuea^a se văzură lipite pe pcuat, pe Cia-iux.-blice <i pe
unele garduri de grădini micile afipte cu Proclamaţia guvernului, tipărite în
cursul nopţii la Obor de Rinţiţec şi postdatate 29 iunie, uimirea şi durerea
bucureştenilor fu fără margini. Era în ziua aceea sărbătoare mare. Sfinţii
Petru
IPavel, dar în bisericile pline, numai despre asta se vorbea. Pe la
prînz, pe o căldură seacă, apăru, pe pereţii aceleiaşi ădiri. ca şi pe pereţii
bisericilor, „publicaţia'' mitropolitului Neofit : aceasta spre deosebire de a
Guvernului vremelnicesc, grăia limpede, fără ocoluri :
 ^„Rebeliştii fugind din Capitală'în noaptea dintre 28 şi 29 ale ur-loarei... grăbim vestind
această bună vestire tuturor locuitorilor ţării, totodată le arătăm că într-o unire cu d-lor boierii,
care i
IN Capitală, s-au luat toate măsurile pentru statornicirea liniştei ou-«teşti _
Semnat : Neojit, .^...^-..pomul U \'lahisi
In acelaşi timp soseau la polatul mitropolitan marii boieri, ca să
constituie guvernul cel nou. Spre mii^area lor însă mitropolitul nu se
grăbea deloc, amîna din ceas în ceas numirea caimacamilor. Stătea în jilţul
lui, scurt de talie, cu fruntea mult încreţită, cu camilafca neagră cu
marginea brodată cu aur şi părea foarte încurcat. Se mulţumise să scoată
numaidecît de la arest pe colonelul Odobescu, pe care-1 numi din nou şeful
oştirii. îl întrebă dacă are cumva ceva îrnpotriva scoaterii lui Solomon de la
arest şi a numirii lui iar la comandă.
'— Eu n-am nimic, dar s-ar putea să nu primească el... Scrie-i sfinţia-
ta o scrisoare personal...
Fu adus pe loc un diacon, iar mitropolitul, bătînd mâ-tăniile de
chihlimbar, îi dictă nervos :
\ , D ' l u i co l o n e l l o a n S o l o m o n .
Fiindcă din nenorocire, Guvernul provizoriu, astă-noapte la 23 iunie, s-a făcut nevăzut
împreună şi cu Comandirul polcului nr. III din garnizon, în vremea arestării d-voastră după
nenorocita întîmplare de la 10 iunie...^*
Şi după alte cîteva fraze :
,,Eu zic să rămîie toate iertate şi uitate... poftindu-vă... să luaţi iară-şi în comănduire
polcul nr. III şi să îngrijiţi..."
Şi alte şi alte.
Solomon privi cu o satisfacţie pătin^aşă, însetat de răzbunare ; îl
chemă numaidecît pe căpitanul Costache Chiorul^ şi îi dădu poruncă să
înceapă neîntîrziat arestările. Puse I M închi.soare de asemeni pe toţi
ofiţerii şi soldaţii care simpatizau cu revoluţia.
Se apropia ora prînzului. Era în odăile mitropolitane, în care se
înghesuiseră peste patruzeci de boieri, o căldură de nesuferit, sporită de
binişuri, de fermenele gi'oase, de caftane îmblănite, de işlicuri. Cel care
fierbea mai rău era Alecu Vulpe, de care rîdeau acum Hristache Băl-
Ceaurescu, în jacheta lui cafenie, şî Lenş, tînărul, îmbrăcat în uniformă de
secretar domnesc. •!
560 fl
— Ei, none Alecule, glumi marele logofăt, acuma să le văz... Nu uita
să mă numeşti şi pă mine subtcirmuitor la un tact pe undeva pc la Urziceni,
că nici eu n-am să tc uit cînd o fi ceasul meu... Te fac aprod la înaltul divan,
căci eşti iute de picior.
Alecu Vulpe era atit dc nerăbdător şi emoţionat, că nu fu în stare să
răspundă la glumă. Singur mitropolitul ştia dc ce tot amînă mereu
formarea căimăcămiei şi a guvernului. Era în corespondenţă secretă cu
Kotzebue, consulul ţarist, foarte activ, care se stabilise la Galaţi şi căruia îi
făcea rapoarte despre şedinţele guvernului, despre toate hotărîrile luate.
încă dc duminică îi scrisese că guvernul e în debandadă şi stă să fugă la
Rucăr şi întrebase pe cine să puie caimacam şi pe cine să facă miniştri.
După orice socoteală şi după măsurile luate, ar fi fost vreme să ajungă
lipcanul şi să se întoarcă a doua zi, cu cai de schimb. Nu putea fi vorba de
întîrziere, căci Neofit îşi avea oamenii lui la Galaţi pe lîngă Kotzebue, care
erau fraţii Suţu, fiii fostului domnilor.
Intre timp, cei de faţă, care luau dulceaţă, beau tot timpul cafele şi
încercau de prisos tot soiul de răcoritoare, văzură cu surprindere că
bătrînul mare ban Văcărescu, zis Furtună, şi marele vornic Emanoil
Băleanu, pleacă supăraţi. Băl-Ceaurcscu îl opri în uşă pe vărul său şi-1
întrebă nedumerit :
— Pleci, nene Manolache ? Cum asta ?
— Da' cc-o să mă ţiu de fustele popii ăstuia toată ziua ?..:
Se uitară toţi după ei miraţi şi aşteptară cuminţi mai departe. Peste
un ceas veni în goana caleştii Lahovary, care îi vesti pe cei ce stau la taifas la
mitropolit că Teodor Văcă-rescu-Furtună şi Emanoil Băleanu s-au instalat
în Palatul Administrativ şi s-au proclamat caimacami. Au lipit pe zidurile
din împrejurime o Proclamaţie către popor iscălită de ei, l-au pus iar pe
Herăscu-Năsturel vel-postelnic şi au început să numească numaidecît pe
cîrmuitorii judeţelor. Furia celor de faţă fu fără margini, mai ales că între
timp sosise şi răspunsul lui Kotzebue, care cerea sâ fie numit caimacam
baş-boierul lordache Filipescu.
Toata ziua de Sfmţu Petru şi Pavel se urmară arestările. Căpitanul
Costache Chiorul călărea pe podurile şi uliţele ora-şului, croind la
întîmplare în dreapta şi în stinga cu faimosul
..tuf
său gîrbaci cu şapte cozi, cu bumbi la vîrf, urlînd ca un turbat : „Am
să-mi împletesc biciu cu piele dă rumân, ca să ţie minte rumânu ce păţeşte
libertatea cînd încearcă să vie p-aci". „Am să-mi stropesc şaua cu sînge dă
rumân." Cei arestaţi erau căraţi cu grămada pe la comisii. Dîn Obor fură
ridicaţi peste treizeci de inşi, dar de Tudor Fârşerotu, căpitanul Gheorg*he,
trimis să-1 ridice, n-a avut curajul să sc apropie.
După-masă, trecătorii de pe Podu Mogoşoaiei văzură cu durere
statuia revoluţiei care era şi statuia dreptăţii, cu crucea şi cumpăna în mînă,
făcută din gips de Rosenthal, Jscovescu şi arhitectul Melic, răsturnată şi
spartă. Un mare portret, o femeie, tot de Rosenthal, reprezentînd tot revo-
luţia şi atîrnat între două ferestre ale palatului, înfăşurată într-un chenar
tricolor, fusese sfîşiat şi aruncat în mijlocul pieţei. Spre seară intrase
spaima în tot oraşul._______________^
Cei porniţi spre Rucăr, abia către prînz izbutu'ă să facă o poştă de
drum, căci vehiculele erau mereu în mare ne-orînduială şi se încurcau
unele pe altele. Erau aproape de Tărtăşeşti cînd un ofiţer veni călare din
urmă să anunţe pe Magheru că îndemnaţi de unii ofiţeri, care se tem că se
răstoarnă lucrurile şi ei rămîn fără grade, mai bine de jumătate din cei trei
sute de soldaţi care formau cele două companii credincioase, aduse din
Oltenia, nu mai vor sl meargă mai departe. Asta stîrni multă nelinişte, dar
şi multă mînie. Pleşoianu clocotea de furie şi vru să alerge călare să facă
orînduială cu pistolul, dar fu oprit de Magheru. Se ţinu un soi de sfat
ostăşesc în dreptul trăsurii lui Bălcescu şi Arăpilă, care e uimit şi furios.
Tell, dezolat, ţinea să meargă el să explice soldaţilor şi să încerce să-i
convingă. Magheru nici nu vrea să audă de acest lucru :
 — Nu te supăra, domnule general, dar eu alături de asemenea
oameni nu mai merg în nici un fel... N-am nevoie de ei... Am nevoie de
oameni în care să-mi pun toată nădejdea. Mi se pare că ne-am bizuit
zadarnic pe ofiţerime. Nu mai e nimic de făcut cu ea.
Bălcescu şi.Arăpilă fură de părerea lui, şi el porni îndată cu Pleşoianu
în trap viu înapoi. Găsi cele două companii risipite în repaus pe marginea
drumului care trece printr-o

I
562
p2dui(. Ceru < nergic ofiţerului mai mare in grad SĂ aşeza
oamenii în front. Apoi Ie spuse răspicat următoarele :
— Sunt încunoştinţat că mulţi dintre dumneavoastră nu mai vi( ţi să
mergeţi cu noi să luptaţi în munţi. Ţin să v: spui că toţi cei care vor să plece
îs slobozi s-o facă numai decît... dar numaidecît. Toată hrana luată în
căruţe s-o ia cu ei... Aşa... Acum să-mi treceţi în partea dreaptă a drumului,
în spatele meu, cei care vreţi să rămîneţi.
Magheru se aşeză cu armăsarul său vinăt pe partea teaptă a
diumului. Trecură îndată vreo douăzeci, apoi alţi preizcci, pe urmă încă
vreo cincizeci de soldaţi cu privirii' zăpăcite. Căpitanul general întoarse
armăsarul şi spuse
— Sunteţi prea mulţi ! Rămîn cu noi numai ăştia... arătă un pilc de
vreo douăzeci, anume cei care trecuseră cei dinţii, în fugă, în spatele lui...
Am nevoie de oameni can vin din toată inima şi pe care sâ poci să mă bizui.
Haideţi. Ilăcăi... Şi voi, le spuse el batjocoritor celorlalţi, călătorie
B&nătoasă...
Veniră şi trei dintre ofiţeri. Magheru şi Pleşoianu n. j,rau acum la pas
în fruntea acestui pilc dc oameni învioraţi, încurajaţi ca de un vin tare de
această întîmplare.
Către sc^uă, o parte din cai dădură semne că nu mai ţii: la drum.
Trimiseră la un proprietar, al cărui conac era chiar pe malul lalomiţei, o
poftire să împinamutc cîţiva cai Gu-\F«rnului provizoriu. Boierul veni el
însuşi, bănuitor, să explice că-i sunt toţi opt caii obosiţi, deoarece de-abia a
veni! •■^ însuşi de la Tirgovişte azi-noapte.
Fiind prieten mai v(H"hi al lui M:u::heî-u^ î l I n ă deoparte ÎU sfătui cu
seriozitate :
— Dacă vreţi să fugiţi din ţară e mai bine să o luaţi de-, dreptul pe
Ialomiţa în sus, peste Păduchiosul, spre Predeal, ^e Ia Rucăr e prea mare
ocolul şi nu o să puteţi trece atîta umo prin satele întîlnite, care, oamenii,
cred, cine ştie... cJ ogarii au luat banii statului.
Căpitanul genornl încî-'^ric^i. Av^n d i p t i *-n ri- . f n ^ {/'^ ■ "-rn celor ce vor
urm.*.
Sufereau nespus din pricina arşiţei şl a prafului.
— Să nădăjduim că la Rucăr va fi mai răcoa amărît Voineşcu II,
ştergîndu-se întruna de năduşealâ.
— Ce spui dumneata de răcoare, frate ? îl întrebă »înd Ştefaij
Golescu. Rucărul e în creierii r ajungi pînă acolo. Seara, trebuie să p u i
altfel tremuri... Sunt numai pustietăţi de stinci şi păduri. Altfel e un
sat ca un pahar.
— Şi sunt şi cele mai frumoase muntence, în cel mai fru-m(« port
românesc din toată ţara. il întregi Nicolae Golescu. Ah. ce-am mai vinat eu
pe acolo, pc la izvoarele Dîmboviţei, la urşi,
Arăpilă era furios ca şi Magheru cind, cercetind cu luarc-aminte
convoiul, se făcu constatarea că numărul ct lor a luase drumul munţilor era
do trei ov 'x mni n ^ : \ vc d e e î l numărul celor din guvern.
— Au plecat cu căţel şi purcel. E caraghios, spuse Aîăpua.
Magheru care, cercetind mereu, păşea cînd in stìnga, cînd in dreapta
trăsurii in care Bălcescu lîncezea obosit de strădania din ultimele zile, dar
mai ales moleşit de o fierbinţeală pricinuită de praf, îi răspunse lui Arăpilă
cu amărăciune, dui adiesîndu-si' mai mult lui Bălcescu :
— Nu, nu e caraghios. E un lucru foarte nesocotit... Din cauza asta
vom avea de suferit mari urmări de care acum nu vu daţi seama. Din
pricina bagajelor astea lumea crede c » fugini peste graniţă şi că am furat
banii statului.
 — Fără îndoială că facem o proastă impresie asupra poporului, nu
trebuia să plecăm în pripă, dezorganizaţi, fu de aceeaşi părere, cu o voce
obosită, Bălcescu. Piaful ridicat de convoi ii apăsa mereu pieptul şi ţinea o
batistă la gură.
— S-ar putea să fie şi mai rău, domnule Bălcescu... Acum înţeleg
multe... Acum înţeleg şi ironia cu care Herăscu-Năs-luiel mi-a spus că încă
de duminică la prînz Eliade a trimis o parte din bagaje înainte... înţelegi că
ne-am dat prin această nesocotinţă a lui Eliade în mîna reacţionarilor, care
cine ştie ce pun la cale împotriva noastră. Ati văzut, dealtfel, că prin satele
prin care trecem, mulţi ne privesc chiondorîş. Chiar sătenii văd cu
nedumerire aceste carete şi trăsuri, pline de calabalîc şi oameni speriaţi,
care fug şi le vine greu să spuie dc ce fug.
După înca vreo jumătate de ura, Magheru, care oprise întreg convoiul
fiindcă mergea alandala şi ceruse să fie aşteptaţi şi cei din urmă, lăsă
armăsarul vînăt în mîna unui soldat, încalecă pe un cal roib al unuia din cei
patiu cavalerişti abia sosiţi cu ei şi începu un soi de inspecţie a caretelor şi
trăsurilor, izbutind să facă din nou orînduială.
I
Tocmai a doua zi pc la opt dimineaţa ajung în apropierea fostei
reşedinţe domneşti. Le iese înainte un şef de masă de la Cîrmuire,
Gheorghiescu, un bărbat îndesat, cu mustaţa răsucită, cu omuşorul ieşit ca
un coltuc, care le spune că nu vor putea trece aşa de uşor prin oraş. Omul
povesteşte aprins, dar căutînd în acelaşi timp să se exprime ca un
funcţionar important ce este.
— Domnule, ieri după ce a trecut domnul Bolliac cu familia, pe la
ceasurile şase evropeneşti a trecut şi domnul Eliade, tot în sus spre munte,
spre Pietrosità. Domnul Eliade era cu doi domni secretari de la guvern, sau
nu ştiu ce o fi fost. Ei au putut să treacă fiindcă pînă aseară pe la şapte nu
sosise ştirea că s-a făcut căimăcămie...
Rosetti se miră exagerat, batjocoritor :
— A şi trecut domnul Eliade ? Era grăbit ?
 — Da, domnule. Era tare grăbit. Pe urmă au venit călăreţi şi au
anunţat că s-a făcut căimăcămie. Şi pe urmă noaptea un ticălos reacţionar,
ce cu plăcere se intitula înainte mare paharnic, opozant, domnule, al
Constituţiei, unul, Nae Brătescu, a ieşit noaptea în oraş şi a strigat la arme
pe toţi cetăţenii, prin lovire de baraban trivoguar, să iasă afară din oraş şi să
prinză pe tîlharii care au guvernat Constituţia, căci au prădat vistieria şi
altele... arătînd că de nu vor face aşa, apoi cetăţenii vor rămîne răspunzători
cu averile lor de ceea ce au jefuit acei tîlhari... Şi s-au adunat scursorile din
mahala şi unii ţigani de la fabricile marelui vornic Băleanu, domnule, eu
zic să fie ca la o mie cinci sute, două mii de oameni, şi să vedeţi
dumneavoastră, e în frunte fostul subtcirmuitor, unul Ispas Farcaş, de l-aţi
scos dumneavoastră din slujbă, o creatură a lui Satan, dorrinule, care urlă şi
ameninţă că omoară pe guvernul Constituţiei. Eu am venit prin crîng să vă
spui şi v-am aşteptat, că dumneavoastră sunteţi cu dreptatea.
Omul era tare inimos şi ceea ce spunea el era adevărat. Nu ştia un
singur lucru, că Nicolae Băleanu, care fusese înştiinţat de Calliopi Ghica —
„logovipera" — printr-un vătaf al curţii ei într-o grabnică scrisoare, aşa cum
îi ceruse el, că frate-său Emanuel Băleanu s-a numit caimacam, cum şi fuga
guvernului spre Tirgovişte, aţîţîndu-1 şi ea să-i prindă pe toţi şi să-i
aresteze, chemase pe fostul zapciu Ispas Farcaş, omul devotat lui trup şi
suflet, şi îi spusese să adune numaidecît, la nevoie cu bani, oamenii pe care
îi poate strìnge din oraş j

I
dăduse apoi poruncă şi la nişte nefericiţi salahori ţigani, de la una din
fabricile lui, să iasă înaintea celor ce veneau. Ca să îi aţîţe lăcomia îi spusese
acestui Farcaş că foştii miniştri au furat şi au ascuns într-o trăsură a lor tot
aurul din vistierie, două sute de mii de galbeni. îşi cunoştea bine omul. pe
care chestia cu aurul îl înnebuni, aşa că fostul zapciu, după ce le mai
spusese, de la el, oamenilor că revoluţionarii sunt antichrişti — fiindcă
strică orînduirea lăsată de Dumnezeu, care în înţelepciunea lui a făcut ca să
se nască unii boieri, iar alţii slugi, că antichriştii ăştia vor să ia averile
sfintelor mînăstiri — le dădu de ştire că fugarii au toţi buzunarele şi
trăsurile pline cu aurul vistieriei, de n-a mai rămas un singur galben, măcar
de sămînţă. Unii dintre sătenii şi ţiganii rătăciţi, nărăviţi, fără nici o
nădejde pe lumea asta, erau şi ei de părere că propria lor eliberare strică
orînduială lui Dumnezeu, iar alţii, destui, erau aţîţaţi de gîndul aurului pe
care l-ar fi putut găsi.
Revoluţionarii statură în loc, ţinînd un fel de sfat, neşti-ind ce să facă.
în scurtă vreme văzură venind spre ei sumedenie de oameni înarmaţi cu
pari şi topoare, urlind în neştire „moarte hoţilor', ,,moarte tilharilor".
Foarte mulţi aveau puşti — unele de la noua cîrmuire, altele de la marele
vornic Nicolae Băleanu, care şedea ascuns într-un pridvor al casei lui din
Tirgovişte şi se uita cu un soi de ocjiean spre cîmpia din marginea oraşului.
Erau de asemeni vreo douăzeci de dorobanţi, cu pistoale, săbii şi carabine.
Intr-o clipă, la o poruncă tunătoare a lui Magheru, trăsurile se
adunară în cerc, pentru ca să poată' fi mai bine apărate. Cei douăzeci de
soldaţi rămăseseră mai în urmă şi trebuia să sosească din clipă în clipă.
Dealtfel, cei vreo treizeci de bărbaţi din convoi erau mai toţi, ca şi surugiii,
bine înar-rv\ţi eu pistoale şi puşti de cea mai bună calitate.
Ameninţînd şi urlînd mereu, gloata de puşlamale şi derbedei
înconjurară trăsurile care erau în cerc ^i din ce în ce deveneau mai fuzioşi,
încălziţi de propiiilc lor urlete. Copiii pribegilor plîngeau speriaţi, şi
speriaţi erau şi părinţii carr gîndeau că din clipă în clipă fragedele făpturi
puteau să cada pradă celor pe care Farcaş şi Brătescu îi asmuţeau
necontenit
Nicolae Golescu, alb ca varul, de-i părea barba şi măi ascuţită, întrebă
înspăimîntat :
— Ce facem ? Ne vor nimici ticăloşii ăştia f " Bălcescu. care se
dăduse-jos lîngă trăsură, căută cu privirea şi cînd văzu că Magheru nu e
departe, îi spuse pe un
II
I
5G6
p(.' jumătate glumeţ şi nepăsător, gîndindu-se parcă la altceva :
 — Fi-ate, suntem cu Magheru.
— Magheru. ne-Magheru, nu văd cum o să scăpăm de-aci, iiiii'ji fiert
fostul aghiotant domnesc, privindu-1 îngrozit că poate fi atit de nepăsător
în asemenea clipe de primejdie.
— în 1825, glumi Bălcescu iarăşi, cum făcea cînd se vedea încolţit,
Magheru a fost trimis de Grigore Ghica împo-
iva boierilor carc veneau de la Sibiu ca să-l dea jos de pe on. Şi el i-a
împrăştiat şi le-a nimicit oştirea cu care veni-.seră şi le-a pi-ins căpeteniile.
Atunci a fost spînzurat şi vestitul Căţui şi alţii. în 1820 la Siseşti, cu vreo
mie de volintiri, a nimicit trei mii de turci care atacau aripa dreaptă a gene-
ralului Geismai- ; cînd la Craiova reacţionarii arestară guvernul de la Islaz,
el l-a eliberat aproape singur ; iar cînd noi l-am trimis la proprietari la
..Momolo", era cît pe-aci să se războiască singur cu cinci sute de oameni ; în
sfîrşit, cînd am fost arestaţi de Odobescu, el singur a scăpat luptînd şi s-a
baricadat în odaia lui din palat... Nu crezi că are po dracul în cl ? Şi zîmbi
cu ochii care priveau de jos în sus. O să facă el ce-o face şi o să ne scape şi
acum...
— Dacă pînă atunci nu vom muri de căldură, întregi gluma Ion
Voineşcu II.
Era în plină amiază dc vară. arşiţa şi praful le slăbise voinţa la cei mai
mulţi. întîrziau aci de aproape cinci cea--^Mri. Mai ţinură încă un fel dc
sfat, căci doreau mai mult să adă ce gîndeşte pînă la urmă Magheru, care
descălecase şi se plimba cu mîinile la spate. Sc adunară mai toţi în jurul lui.
Nicolae Golescu întrebă, mai mult ca să întrebe, căci el socotea situaţia
grea de tot :
— Mai putem ieşi de aci, domnule căpitan general ? Magheru îl privi
mirat şi apoi răspvmse foarte simplu :
— Oricînd vreţi... cu cele patruzeci de puşti ale noastre, ide mai
puneţi că mai avem şi vreo cîteva săbii. Totul este
dacă începem sau nu rezistenţa în munţi, vărsînd sînge românesc. Să
mai aşteptăm să se mai sature de urlat şi apoi or S c plece acasă...
 Se întîmpla însă un lucru care aduse dezlegarea mai devreme. Fostul
subtcirmuitor Ispas Farcaş, un vlăjgan uscat şi prost articulat, năsos, cu faţa
ascuţită, cu o barbă mica ciufulită, dar cu mustaţa întoarsă cu vîrfurlle în
sus, se plictisise şi el tot asmuţind zadarnic lumea, şi dorind se vede s..
pună mai curînd mîna pe aur, se apropie de grupul celor care
5G7
discutau şi îi declara arestaţi. Şi tocmai ca la tactul plăşii lui de pe
vremuri, porunci scurt dorobanţilor care-1 înconjurau :
— Cercetaţi triisură cu trăsură.
Magheru tresări suiprins. Sprîncenele i se coborîră brusc peste* ochii
mari, negri, cu reflexe dintr-o dată dure. le.şi sin-, gur înainte cu cravaşa pe
care o purta în mînă de cînd era în convoi, trecu încet printre dorobanţi şi îl
întrebă şuie_rat şi autoritar pe vlăjgan :^
— Cum îndrăzneşti dumneata să dai ordin să se arestu-iască membrii
guvernului ?
Ispas Farcaş. cu barba răvăşită şi năduşită, răcni cu dinţii mari ca de
cal :
— Nu mai sunteţi membri ai guvernului... Sunteţi ares-tuiţi. Şi făcu
un semn dezarticulat dorobanţilor, ca să împingă lumea în cerc. Se întoarse
şi spre cei cu furci şi pari : Auzi, tîlharii, se mai cred membri ai guvernului !
Ochii mari, negri ai lui Magheru scăpărau de mînie. O şuviţă din
părul lung şi întors peste cap ca al unui diacon îi căzuse peste urechea
dreaptă. Ptidică scui^t cravaşa, gata să-i cresteze faţa ;
— Dacă nu dispari în două clipe, îţi crap obrazul, neru-şinatule...
Atunci Farcaş pripit, cu toată făptura lui mototolită de mînie, dădu o
poruncă doiobanţilor :
— Asta-i Magheru, foe asupra lui... Foc în carne vie, în aceşti tîlhari,..
Fu o clipă de spaimă, iar în clipa asta încetai'ă şi huiduie-*. Iile şi se
făcu o linişte de moarte.
încă o dată statura bărbătească şi curajul, de pe acum legendar, al lui
Magheru îi mîntui pe ceilalţi toţi. Dorobanţii nu îndrăzniră să tragă.
Liniştea de moarte se prelungi cîtva timp, apoi se prefăcu în linişte
obicinuită. Ciţiva tineri se desprinseră în mod firesc din mulţime şi
umplură cu apă, de la puţul din marginea drumului, păzit de dorobanţii lui
Farcaş, cănile întinse de femeile şi copiii din convoi. De dimineaţă copiii tot
cereau apă, şi mamelor nu le fusese îngăduit să ia o cană măcar. Gloata
deveni dintr-o dată aproape prietenoasă. Se iviră şi cei douăzeci de soldaţi
credincioşi.
Se hotărî numaidecît ca Rosetti şi Grădişteanu să meargă la
administraţia judeţeană să afle ce ordine au venit din Bucureşti prin cei doi
lipcani sosiţi cu un ceas înaintea lor.
568
II
— Să se ducă, fireşte, dar n-are nici o însemnătate ce ordine au sosit,
fu de părere Magheru. Adăpăm caii şi porniră numaidecît spre Stoieneşti...
Vom face popasuri din ceas în ceas. Cînd intrăm între munti, vremea se va
răcori şi drumul este bun. Nu ne vom opri decît la Rucăr,
La administraţie, Rosetti şi Grădişteanu fură mai întîi arestaţi, dar
cînd se află de înfrîngerea lui Ispas un secretar fidel Guvernului provizoriu
îi liberă şi putu să trimită cu ei doi o căruţă de alimente. Dealtfel, înainte ca
ei să se întoarcă, populaţia începuse să aducă ea însăşi alimente şi băuturi
răcoritoare celor care erau atit de plini dc praf de parcă aveau măşti pc faţă.
— Viitorul popas îl facem pc malul Dîmboviţei, unde ne vom curaţi
bine dc praf şi ne vom putea spăla. Aranjaţi-vă aşa în carete şi trăsuri, ca să
poată copiii să doarmă.
Adăpatul cailor dură, fiindcă nu era decîl o ciutură
I Restul drumului, cei trei, Bălcescu, Arăpilă şi Magheru, 1 făcură în
caleaşca lui Magheru, împrumutînd trăsura cu care porniseră ei lui Tell, ca
să se mai uşureze povara unei carete prea încărcate. Cei patru călăreţi
mergeau în frunte, pc cînd în coada convoiului era Pleşoianu cu cei vreo
douăzeci de soldaţi care îi întovărăşeau.
^ — Prost început, frate Magherule, murmură Arăpilă, care 5e aşezase
pe un scaun în faţa celor din fund şi sta pe jumătate întors.
— Greşeala cea mare e că am plecat în goană prea îperiaţi.
 — Altfel visam eu retragerea guvernului în munţi,, dom-lule căpitan
general, căci Bălcescu din delicateţe, ţinînd jcama de diferenţa de vîrstă, nu
se putea hotărî să-i spuie m Magheru „frate'\ Ah, cu totul altfel...
^— Frate Bălcescule, clătină din cap Arăpilă, eu mă în-reb, văzînd
cele întîmplate aci la Tirgovişte, pe cine ne vom )izui, cu ce popor alături de
noi vom lupta în munţi ?
I ^Deşi era încă obosit din pricina prafului înalt pînă în ''ăzduh,
stîrnit iarăşi de convoi, şi care-i usca mereu gîtlejul i pieptul, Bălcescu nu
era deprimat aşa cum socotea Ară-)ilă. Era abătut de greşelile făcute de ei,
nu de purtarea loporului.
569
Nu adunătura asta de ticăloşi, nu acest
sunt
poporul ! Se pot găsi oriunde în lume şi poate în orice timp oameni
înrăiţi, care vor să trăiască bine fără muncă, sau rătăciţi, sau rămaşi în
urmă, gata să se adune ca să cîştige fără {rudă, mai ales cînd se găsesc unii
să-i aţîţe.
Voinescu II, care se urcase pe cal ca să mai schimbe şi călărea pe lîngă
caleaşca, se amestecă în vorbă :
— Bine, frate Bălcescule, spuse el amar, dar Iu nu vezi cum stau
lucrurile ? Cei maî mulţi dintre ei erau ţărani o; salahori la fabrică. Ei, poţi
pricepe asta ? Fraţii Goleşti şi alţii, care nu au nimic de cîştigat din această
revoluţie, îşi pun în joc tot ce au ca să-i mîntuie pe ei din robie. Cu ce scop ?
Ca să desfiinţeze rangurile boiereşti, ca să le dea lor dreptul de a-şi
gospodări ţara, de a scăpa de sărăcie, de a primi învăţătură... în schimb ei,
care au tot de cîştigat, ies înaintea Goleştilor şi a guvernului care a
desfiii:iţat pedeapsa cu bătaia şi le va da drept de vot, tocmai ei ies înaintea
Goleştilor cu furci şi cu topoare, urlînd sudalme, strigîndu-le că strică legea
lui Dumnezeu, care a lăsat să fie boieri şi ţărani, stăpînî şi slugi... Nu e ceva
pe dos într-asta ?
Bălcescu nu răspunse numaidecît. Muşcă dintr-un măr, căci îi era
sete, şi rămase cîtva timp pe gînduri : ' — Ce vreţi ? Sute de ani de
întuneric, de trai în adînc, ca sobolii, le-a stricat vederea,.. Lumina
soarelui le face rău şi-1 duşmănesc din orbire. Multă vreme de aci încolo
duşmanul nostru vor fi superstiţiile, ereziile, abaterile de la religia
adevărată. Ce vreţi ?... Ei vor să facă pd voia Domnului, iar sute de ani li s-a
băgat în cap că asta, numai şi numai asta e'voia Domnului. Le e frică de
răzbunarea celui de sus... Va trebuie să le deschidem ochii, sâ-i luminăm...
Arăpilă rînji amar :
— Să-1 luminăm pe Farcaş ? Ce să-1 mai luminăm ? N vezi că e tot
numai jăratic al răului...
Istoricul se înfurie şi aproape strigă :
— Nu, Arăpilă, n-ai dreptate î Apoi scăzu glasul, cu un surîs : Poate
că dacă ar fi trăit în altă lume, acest Farcaş ar fi-fost dimpotrivă un jăratic al
binelui. Pe urmă, găsesc mai mult noi suntem de vină. Gîndeşte-te ce
spectacol jaln le-am arătat. Nişte fugari cu boarfele în căruţă, bănuiţi
ascund aur furat, că vei fi auzit că au strigat la noi că a furat vistieria
statului... Altfel era dacă pregăteam plecarea dacă am fi călătorit organizat,
dacă am fi vestit reforme cele mari. Chiar în cele dintîi două săptămîni se
putea fa
85

I
Ca

I
asta. Şi dacă mai vrei încă o dovadă că nu sunt ei de vină, ci noi, e
destul să constaţi, că în clipa în care Maglieru a făcut un act de demnitate şi
de îndrăzneală, oamenii s-au schimbat dintr-o dată. N-au fost nesimţitori
la atita curaj. N-avem decît să le dăm mai des asemenea pilde şi ei vor sfîrşi,
chiar aceştia care ne-au apărut ca nişte lepădături ale omeniiăi, prin a lupta
alături de noi. întîmplarea de azi trebuie să fie grea de învăţăminte, pentx'u
cele ce avem de făcut de aci încolo, la Rucăr... A fost o lecţie pe care ar fi
trebuit să o plătim cu aur ! Şi adăugă, rîzînd numai cu un colţ al ^ 'rii
ridicat subt mustaţa mică : Da' nu cu aurul furat din w^tieria statului !...
In ajun, Eliade gonise cu nădejde, şi cind căzu seara, izbutise să
treacă cu bine, dar pe furiş, prin Tirgovişte. Ca altădată un suveran care
fugise din Paris, se prefăcuse şi el acum într-un fel de slugă de casă a
tovarăşilor lui. Ştefan Andronic şi Nicolae Alexandrescu, care ieşeau
dinadins în ^ţă. Căpătară chiar şi doi dorobanţi călări,^ ca să le arate
(rumul pe valea pietroasă a lalomiţei spre văgăunile Buce-gilor ; aceştia fură
chemaţi însă înapoi de administrator, căcv deşi era şi el om al revoluţiei,
cam bănuise despre ce e vorba, iar cînd ştirea de la Bucureşti se adeveri, nu
voise să se com-• omită de-a dreptul. Căruţa cu bagaje o lăsaseră noaptea
în -.rgovişte, la nişte rude ale lui. Au mers întins pînă către amiază, cînd
caii n-au mai putut şi s-au oprit în dreptul unu. ciudat conac, despre care
Eliade spuse lui Andronic că nu-1 va uita în viaţa lui. Un fel de turn
părăginit, care-i păru poetului un coteţ de porumbei, se ridica în mijlocul
unei «arţi fără acareturi. Era mai mult o livadă părăsită de pruni r'lrîni, unii
uscaţi, cu iarba necosită şi năpădită de buruieni, să ajungi la cele două odăi
ale boierului trebuia să urci p iră strîmbă şi zdruncinată, construită în
afară, care ducea i r -un ceardac dărăpănat, cu lemnul înnegrit şi crăpat de
ploi şi zăpezi. Boierul, care era îmbrăcat în anteriu peste
raiele ţărăneşti, se numea Tache ; le ieşi înainte în ceardac, salută cu
o temenea şi îi pofti într-una din odăi. Nu ştia cine sunt, mai ales nu ştia că
Eliade însuşi e logofătul cii cizme şi fără legătură la gît care-i întovărăşea pe
cei doi ieri călători, dar îi văzuse venind într-o caleaşca, fiind pe asupra şi
bine îmbrăcaţi, deci un soi de musafiri chilipir
• t
pentru un singuratic ca el. în odaie, altfel mare, era o so joasă,
acoperită cu scoarţe ţărăneşti, care lua jumătate d încăpere. Pe sofa era o
măsuţă cu trei picioare, care-i apăi lui Eliade ca un fel de birou deschis, căci
se găseau pe < hîrtii în neorînduială, pene şi o călimară în formă de pist( Şi
nu se înşelă, dar, pe deasupra, ea mai era şi masă de mîi-cat, fie singur, fie
cu musafiri, şi era, bineînţeles, şi masă (ă joc, căci se vedeau o pereche de
cărţi cam soioase lîngă cămară. Pe duşumea, în faţa sofalei, era o blană de
urs u capul întreg ; pe peretele sofalei, un mare covor turcesc, ir deasupra
lui atîrnau, chipurile orînduite, două puşti de \-nătoare, cîteva pistoale şi o
sabie, adică în totul un fel .e panoplie.
La un capăt al sofalei era uşa, Ia celălalt, o masă măi-cică, pe patru
picioare de lemn alb, nevopsit, acoperită cuo faţă de pînză albă. Pe ea se
vedea o tavă cu două chiselnie cu dulceaţă, două pahare de cleştar şi şase
ceşti de cafii, apoi o carte de rugăciuni. Istoria prcafrurnoasei Elena sìa
preafrumosului Arghir, Visul Maicii Domnului şi o condiă mare.
Subt ferestrele mici, cu hîrtie de ziar în loc de ga-muri, se afla o ladă pe care
se putea sta ca pe o laviţă. Soa de zid, cam strîmba, afumată, nevăruită de
mult, slujeaji de raft pentru cărţi prăfuite, iar deasupra ei erau înşira e
cîteva ouă roşii de Paşti, lucrate cu chipuri de porumbei, n colţul dinspre
răsărit vegheau molcom vreo patru icoane i-cadrate în ştergare şi o candelă,
legată în argint.
Boierul, bucuros de oaspeţi, căci se vedea că îi era tre urît în foişorul
lui părăginit, ii întrebă dacă vor să manine boiereşte, adică aşezaţi pe sofa,
la măsuţa rotundă, mică, ri nemţeşte, adică la masa cu patru picioare.
Cerură să manine nemţeşte, şi masa fu eliberată de chiselniţe şi cărţulii şi
aduă în mijlocul odăii. în timpul mesei, boierul Tache, care lu ştia cu cine
are a face, se dovedi cel mai fioros duşman al tilharilor de revoluţionari. I se
încleştau fălcile, rase csşi tîmplele, şi i se zburlea mustaţa cu sfîrcuri cînd
spuneasă toţi ar merita să li se plimbe încet cuţitul crestîndu-le picela
înainte de a fi spînzuraţi de-a binelea... Auzi, să îndrăzneacă să se atingă de
proprietate... ?
Eliade îl întrebă cît îi e de mare moşia şi află că nu ^ mare, nu trecea
decît puţin de cinci sute de pogoane. ^Pl
— Vă spui eu, sunt nişte tîlhari, nişte vînduţi, nişte Jr-mazoni toţi,
adică antichrişti... Nişte venetici-., dacă m.ar
572
L i
I
 ndi'
căden în mină vreunul din ăştia, l-aş tăia bucăţi... Ăştia sunt sămînta
iadului !
Fireşte, Eliade nici nu se gîndea să-i spună cine e el cu adevărat. îl
făcură totuşi să tie partea revoluţionarilor, cînd Andronic ii spuse că aceştia
au detronat pe Bibescu. Boier Tache află cu uimire. Ah. pentru asta meritau
un celeng turcesc ! Pe fjibescu boierul îl ura şi mai mult decît pe revo-
luţionari.
— Vi'eme de cinci anî cît a domnit el, eu, proprietar şî fiu c \ v boici-,
am mucezii în foişorul ăsta fără slujbă şi fără cin. întrebă uimit : înţelegeţi
dumneavoastră, boierilor ? Am îmbătrînit aproape şi nu mi se spune, decît
domnul Tache... E o nedreptate strigătoare la cer să tc porţi astfel cu un os
boieresc... Ah. păcat că nu l-a lovit glonţul cînd au tras în el boiernaşii ăia...
Se vede că pistolul a fost încărcat cu boabe de cireşe...
Aşa au stat de voi^bă pînă noaptea tîrziu. Pe urmă boierul i-a lăsat pe
oaspeţi să se culce, iar el a trecut în odaia cca-i ^ lallă, caie era cîte pul in şi
patul, şi hambar, şi magazie dej ■^nclte. şi cf>tet de găini. ^
li
, : Cu toate că avu impresia că a mai cîştigat un adept al
Constituţiei în persoana fiorosului domn Tache (fără cin bo-^ icrcsc),
Eliade se gîndi totuşi că ar fi mai cuminte să plece
9r dis-de-dimineaţă, pînă cînd gazda nu află ce şarpe a găzduit. Mai
departe însă drumul fu legat de mult mai mari neplăceri, înainte de a
ajunge la Pietrosità, fu întors din cale, el că,O şi cei doi care-1 întovărăşeau,
de către logofătul loniţă, un anini flăcău cu cercel în ureche, şi de
dorobanţii trimişi de la subt-adii cîrmuirea de la Pucioasa. Cind sătenii
aflară despre ce tîlhar are| e vorba, se adunară în jurul trăsurii cu furci, cu
suliţe şi nan, chiar cu puşti, ameninţînd şi huiduind, şi mai ales veghind î
ca cu grijă să nu le scape cumva. Porunca fusese dată logofătu-nea« lui
plăşii şi dorobanţilor nu de zapciu, care era la Tirgovişte .piei după ştiri, ci
de energica lui mamă care îl înlocuia, dealtfel chiar şi cînd era acolo,
gospodărind autoritar afacerile subt-
 Rcîrmuirii. Pe această bătrînă cucoană, Cioranu se numea, [ înaltă,
uscată, cu păr cărunt şi aspru subt un bariş negru mătăsos, Eliade o
cunoştea mai demult, totuşi nu o putu îndupleca să le dea drumul.
Dimpotrivă, ea adună tot tîrgul fi în jurul casei, ca şi pe vizitatorii băilor de
pucioasă, aţiţind uoi- lumea împotriva celor prinşi, făcîndu-i pînă şi pe cei
ve-.
Iti
I
i
i i

1
I
Costache Filipescu. ministrul finanţelor, a plecat cel lin urmă şi a
ajuns la Tirgovişte tocmai cînd furia reacţie rilor era în toi. A tras la
locuinţa unei rude, dar s-a aiat numaidecît că e în oraş, şi poliţaiul, trimis
de noul cîrn' tor, veni degrabă să-1 aresteze.
— îndrăzneşti să arestuieşti pe un membru al gu'^;. nului, pe un
ministru ? ! a strigat boierul cu faţa lui de cîine dog. cu favoriţi, ca să-1
sperie pe poliţai.
Dar nu-1 sperie deloc, ba îl îndîrji atît de tare, că v' ganul cu sabie şi
cu gîr'baci începu să rînjească arătînd colţii de subt mustaţă :
— De unde şi pînă unde ministru... ? Noi nu recund;-tem acel guver-
n de derbedei şi desculţi... Pentru asemein miniştri avem noi ale noastre, ca
să se sature de Const. tuţie. La beci ! a strigat poliţaiul voinic, osos şi ciupii
df vărsat. La beci ! Vă dăm noi Constituţie ! Aşa, să ş i ^ i Noi nu suntem cu
derbedeii şi desculţii, noi suntem cu /e-* chea stare de lucruri, cu domnia
boierilor. Aşa, să ştie golanii.
Ochii ministrului revoluţionar scăpărară de o mînie rv^ f
— Foarte bine, eşti cu vechea stare de lucruri... Aş fie. Bun, nu sunt
ministru. Dar mai înainte de revoLţif eram mare vornic. Asta o ştii, nu-i aşa
?
Omul, parcă trezit, bîiguie zăpăcit ;
 — Ştiu, cum să nu ştiu.
Costache FiJipescu, sfîrîind de mînie, începu să urî
el :
57 4
■kţi la băi răspunzători, arătîndu-le că vor putrezi la o< dacă
vreunul dintre fugari scapă. Altfel înăuntru, în cară-laria tactului, nu-1 mai
scotea pe Eliade din „copilul mi tţm ^1 îndemna la cafele şi dulceţuri, dar
afară îl păzea c <fl zgripţuroaică. Spre seară primi o scrisoare de la
Tîrgovi ;el de Ia feciorul ei, zapciul, care îi aprinse faţa şi o făcu să h mai
poată sta locului de tulburată ce era, căci în acea ifl scrisoare el o vestea că
fugarul are asupra lui întreaga i tierie a mînăstirilor, optzeci de mii de
galbeni aur. Şirete fl iscusitului loniţă logofătul ii scăpă însă viaţa lui
Eliade. căul aflînd ce i-a scris fiul ei, şi necrezînd că Eliade are a<pţl aur,
sfătui pe dîrza bătrînă să-i facă o straşnică cercet|rJ a cuferelor la miezul
nopţii, fără martori. Spre mareîfeW dureroasa ei dezamăgire, bătrînă
duioasă nu găsi nimic, '
p
— Vită, îndrăzneşti să arestuieşti pe un mare vornic ? Poliţaiul se
aruncă dintr-o dată în genunchi la picioarele
boierului.
— Eu să arestuiesc pă un mare vornic ? Eu ? Eu ? îndurare, măria-ta...
Cine nu ştie cine e marele vornic Costache Filipescu ? Să trăieşti, măria-
ta... îndurare ! Şi fără să aştepte măcar să fie iertat, a plecat de-a-
ndaratelea.
E drept că nici Costache Filipescu n-a mai îndrăznit să iasă din casă
pînă seara.
3
si: IîIDIC v a trfi \ oara \r>Ki>ULL UrCUUEŞTKAN
\
Intre Uiiip, miercuri, de dumneata de U^l, cei care, sdm din fire de
urgia abătută asupra oraşului, îl căutau pe dir calul Axente Sever acasă la el,
în Dobroteasa, erau îndeif nati de bătrînă proprietăreasă să întrebe de el la
măcelaiŞ din colţ. De aci numai unii, cei care se arătau de încredej| erau
îndrumaţi şi îl căutau în circiuma dintre vii. Aci siră, rînd pe rînd, dascălii
ceilalţi, Vasile Maiorescu, Sc«^ lat şi Ştefan Turnavitu, apoi Deivos şi Dincă
Bălşoiu, cuft şi Demostene Turnavitu. Mare le fu mirarea cînd sosiii, toţi
trei odată, părintele arhimandrit loasaf Snagovear^ popa Dumitru
Georgescu şi popa Ambrozie de la Episcofft Buzăului, cel care pătrunsese la
19 iunie, odată cu Ana Ip-tescu, dînd iureş peste soldaţi în Palatul
Administrativ. 1 cu seară Axente trimisese vorbă lui Licsandru Hergă vie cu
Damian şi Panait Stoica de-a dreptul la circiumâM, aduseseră cu ei şi pe
Toma, care era de la o vreme 91 mult în Bucureşti. Vreo patru tabaci, pe
uliţele învecinai jucau zmeiele deasupra viilor ca să le vadă şi cei din di
ciumă, pe cînd Damian îşi juca şi el zmeul lui cel mare, |l tam-nisam, nu
duminica, ci într-o miercure dimineaţă, eil în dreptul porţii lui Axente
Sever, pe maidanul din juifl bisericii. A
— Ce facem, iiaţilor, că e urgie mare ? aurebu Scaiul Turnavitu,
aproape tot atît de aprins la faţă ca şi tată-sjf prăpădit de arşiţa care o luase
din zori. Se ştergea tot tij pul de năduşeală cu basmaua lui roşie, dar fără
folos. I
— Păi, ce să facem, frate?... Ii măturăm. Zic zău I Dumnezeu că pînă
în prînz îi măturăm, că de acum ne I noaştem mai bine meşteşugul, şi noi
şi fraţii noştri tăol şi calfe de Scaun, că de trei săptămîni tot asta facem, nm
Axente Sever. Părul îi era ciufulit deasupra frunţii înaS
576

I
niri şi boltite, obrajii nu erau azi bărbieriţi pînă la chenarul bărbii,
altfel destul de mari, că nu avusese timp. Făptura lui lungă şi osoasă părea
înăcrită toată... Pină in dc-amiază musai să-i măturăm, că de nu. pot să
prinză rădăcină... Părintele arhimandrit loasaf, uscăţiv, cu bărbia mică şi
agră ca tăciunele, întrebă plin de smerenie :
— Să-i măturăm, negreşit, să-i măturăm, şi cu blîndeţe, fireşte, dacă
asta-i voia Domnului, dar cum anume... ?
 — Asta rămîne să vedem, cuvioşia-ta, răspunse Deivos.
Nu discutară mai mult de o jumătate de ceas.
Axente fu din capul locului de părere că Deivos să se ducă în Obor la
Tudor Fărşerotu, împreună cu Scarlat Turnavitu că era de mare
însemnătate să se mişte oborenii. fiindcă străbăteau calea cea mai
însufleţită dintre podurile Bucureştilor, pornind de la Obor la bariera
Moşilor, de acolo la Sfintu Gheorghe, la Piaţa Sfîntu Anton, Piaţa Mare
pînă la Mitropolie. Sporeau pe drum cînd porneau ca un maldăr de ciulini
care se face cît claia. Tot Deivos trebuia să treacă apoi prin Delea Nouă, pe
unde era bine cunoscut, să aducă pe ginerele luî Tudor, pe Yoicu orzarul cu
ai lui.
— Păi ăla e şchiop, băgă de seamă părintele loasaf, îl inosc bine, că
are un băiat la şcoala de la Sfîntu Gheorghe.
— Şchiop, şchiop, părinte, că s-a răsturnat odată bra-şoveanca
încărcată şi i-a cam prins picioru... da" n-ai văzut ce al dracului e ? Nici n-ai
zice că are patruzeci şi cinci de nni şi e bunic... Mereu in frunte... Şontîc, şi
mereu î n frunte.
Deivos il întregi surîzînd pe prietenul lui :
— Nu ştiu cum pune picioru sănătos, sucit puţin, că dintr-o mişcare e
în căruţă... Şi de încălecat ce să mai spui. cînd a pus mîna dreaptă în coama
calului, piciorul beteag t şi dincolo de şa... Cu orzarii, că au şi cai buni. şi
căruţe, di pot să dea de veste, avem în două ceasuri douăzeci de sate din
jurul Bucureştilor. E prieten şi cu bulgarii de lîngă Mărcuţa.
Satele dinspre Olteniţa şi Giurgiu avea să le mişte Pa-.iait Stoica, iar
pe cele dinspre Bragadiru şi Ciorogîrla, un dascăl, Vasile Popescu, feciorul
popii de la Bragadiru şi nepot a lui loasaf, care avea să fie vestit de un tabac.
Mai greu era povestea cu clopotul Mitropoliei, fiindcă bănuiau dt data asta
că o să fie bine păzit din porunca unei caimacamii turbate. Dar fără
clopotul cel mare nu se putea. Se hotărî, deci, ca Licsandru Hergă cu
Damian, cu Fănică Teică şi cu Tom:i. < - r apunea că el trebuie să dea negreşit
a dinţii
37
 — Un om Inlre oameni,
077
n
I
izbitură a limbii în clopot, în totul vreo doisprezece inşi, cu cuţite în
tureatcă, să plece într-acolo. Dincă Bălşoiu trebuia să se îmbrace pe loc
nemţeşte şi să se ducă la Spiru Dumitrache de pe uliţa Tîrgoviştei şi, după
ce va aduna în faţa rotăriei lui cinci-şase sute de oameni, s-o pornească pe
lîngă casa Romanitului şi Vorniciei, dacă s-o putea trece de palat, dacă nu,
pe din jos de Brezoianu, spre mînăstirea Sfîntu Ion cel Mare şi apoi să
treacă Dîmboviţa, ca să vie pe la biserica Antim la Mitropolie, coborînd din
sus, după ce va lua şi pe Filaret Mustea cu ţiganii lui. După socoteala lui
Axente Sever, toată lumea asta putea fi pornită către ceasurile opt, aşa ca pe
la douăsprezece să ajungă din toate părţile în jurul Mitropoliei. El cu
tabacii şi cu calfele de Scaun şi cu dascălii ardeleni de la Radu-Vodă aveau
să aştepte pînă se adună lumea în Cîmpul Filaretului, de unde vor da buzna
peste cei de la Mitropolie, cînd vor vedea că nu merge treaba cum trebuie.
într-o jumătate de ceas porniseră toţi care pe unde fuseseră trimişi. Soarele
era acum înălţat de o suliţă peste vii şi Dîmboviţa scînteia ici-colo în lunca
ei printre plopi ca nişte ascuţişuri de sabie, risipite printre răchiţi. Axente
Sever începu numaidecît să orînduiască înştiinţarea lui Apoloni, a lui
Mihăileanu, a lui Mavromati, a lui Paleologu, a lui Peretz, cum şi a',,coco-
naşilor'-' din Gvardia Naţională : cei doi Floreşti, Kretzulescu cel mic,
Cantacuzino, fecioiad Cantacuzinului, acum cînd tată-său fugise la Braşov,
căci dracii ăştia, ştiindu-seL bine apăraţi la nevoie, puneau în mişcare tot
miezul BucuJ reştilor şi zăpăceau măsurile de apărare. Apoloni era acun^
un fel de conducător al Gvardiei Naţionale, fiindcă Scarlat Kretzulescu era
nu se ştie unde, iar Aristia plecase cu guvernul, şi ea rămăsese astfel fără
şef. Plecară toţi, rînd p( rînd, la rosturile arătate, în timp ce Axente Sever
rămase cu tabacii lui.
Mult nu stătuse încă nici el locului, zmeul lui Damiar ii făcea semne
stăruitoare să vină acasă. Ceea ce şi făcu
 Ion Brătianu, care plecase duminică dimineaţă cu numirea de
administrator la Buzău în buzunar, ca să cerceteze graniţa spre Moldova, şi
fusese atît de aşteptat de întreg guvernul, nu şe întoarse în capitală decît
tocmai marţi noaptea şi se duse de-a dreptul la cazinul de la Hotel Caracas,
578 I
unde era cam ca Ja el acasă, fiind şi el cam rudă cu Cara-caşii ; acolo a
stat ascuns pînă dimineaţa, trimiţînd însă a în toate părţile, prin căpitanul
Grigore Caracas, le-;;ul de revoluţie, şi prin prietenii acestuia, că trupele
ţarului nici gînd nu au să intre în ţară, aşa că guvernul a fugit degeaba. în
zori el se mută la Dimitrie Mănescu, unchiul doamnei Odobescu, născută
Caracas, unde a venit să-l vadă, în taină mare, însuşi Odobescu, pe care îl
înştiinţa de asemenea că nu au intrat nici un soi de trupe străine în ţară.
Ion Brătianu era cumplit de agitat, părul său negru, cirlionţat, era
acum încîlcit, ochii de obicei catifelaţi îi erau tulburi. Barba crescută pe
jumătate îl întuneca. Lucrurile se încurcaseră prea rău şi se cereau
limpezite. Numirea de la sine a celor doi caimacami dădea totul peste cap.
Alergă numaidecît la Pavlicioni. îl găsi şi pe el zăpăcit şi îndîrjit, aşa, în gol :
— Ce-i de făcut, frate lancule ? Cădem din lac în puţ. Ne-am speriat
de golani şi de desculţi şi acum am căzut în laţul boierilor celor mari !
— Nu e decît un lucru de făcut, frate Pavlicioni, trebuie să ridicăm
din nou poporul.
Pavlicioni nu se prea încălzi auzind glasul frumos, ca de cîntăreţ, al
prietenului său :
— Vezi că poporul e mai greu de ridicat decît haimanalele lui
Ulumeanu, care şi el e cam supărat pe noi, şi nu ştiu de ce. Bănuiesc că a
vrut să fie în sfatul orăşenesc. Crez că e neapărat nevoie să-l mişcăm pe
Tudor Fărşerotu cu ai lui. Dacă izbutim, vin toţi ca oile după berbecul
bătrîn... Hai pe jos, că e aproape, şi nu ne ia lumea la ochi.
Porniră într-acolo ocolind pe Uliţa dintre Ziduri. Dar i arşerotu
rămase neînduplecat, ca şi podeaua de pămînt bă-lătorită strîmb a prăvăliei
lui. Le vorbi cam dintr-o parte, dînd în acelaşi timp sfaturi ucenicului cum
să ciocănească
 0 tingire pusă pe ţiţie. Ieşiră de acolo dezamăgiţi.
— Mă^duc numaidecît la Axente Sever. Ăla cu tabacii şi măcelarii lui
va veni negreşit. Mă duc să-i spui că nu vin trupele străine, şi că trebuie să
pornească numaidecît cu ai lui... E mai ales nevoie să se tragă iar clopotul
cel mare al Mitropoliei, care acum pare să fie păzit cu străşnicie.
— Eu aş zice să vezi ce e cu ăia din Dealu Spirii... Am auzit că ăia sunt
nişte başbuzici care nu se sperie de nimic, il îndemnă Pavlicioni, îndurînd
cu demnitate năduşealâ care
1 se scurgea de-a lungul spinăriL
\
Du
pă ce vorbesc cu Axente am sa i-l va/ n
itâ Duşumea din Draiu Soi;
Cu Deivos şi cu Scarlat Turnavitu, care nu putea nici de data asta s-o
vadă pc Tincuţa, altfel stătu căldărarul de vorbă, aşa că pe la zece, maidanul
din faţa prăvăliei Iu era plin de lume, din Obor şi din împrejurimi.
Trică, încă plin de făină de după urechi, fiindcă îşi clătise în fugă faţa
şi abia îşi pusese pieptarul negru pest( cămaşă, alergase să-1 vestească pc
Chiriac olarul, care avea o prăvălie mare în colţ, cu tot soiul de ulcioare,
oale, borcane, străchini, căni şi farfurii smălţuite cu verde şi galben, olane
de pus pe casă şi rogojini şi papură împletită, coşni negustorie care făcea
dever mare, căci toată ziua prăvălia îi era plină de muşterii.
— Ai, jupîne, ce mai stai, n-auzi clopotu ăl mare ? Ai. c-au ieşit iar
deasupra Odobescu şi Solomon ! Au gonit boierii gubernu şi au făcut unu
nou... Lasă pă lelea Tudora sa închiză şi aideţi degrabă, că ai noştri sîntără
în uliţă cu toţii...
Dar spre mirarea lui. jupinui tuci vorbă sa mai meargă de data asta
:
— Lăsaţi-mă dracului, ma, cu boierii ăştia ai voştri * M-am săturat
dă atîta rivoluţie... Toată ziua, bună ziua, tro-buie să-mi las prăvălia şi
muşteriii şi să alerg ba la palat, ba la Mitropolie. M-am săturat ? Fugi de-
aici, câ uite, aşteapti< muierile astea să se tocmească
 Trică ridică nedumerit diu umeri :^i alerga mapoi spre Tudor
Fârşerotu :
— Năşicule, alde nea Chiriac, nu vrea să vie. Zice câl s-a săturat dă
atîta rivoluţie ! Zice că nici aşa n-am fâcu-J tăiă cine ştie ce scofală. i
Bătrînul ridică sprîncenele, două perechi, ca o streaşină a ochilor. |
— Cum, nia băieţaş, uu viea sa vie . l-ui spus ca noi am ie.şit toţi în
uliţă ? ^
— Iaca nu vrea să vie, dacâ-ţi spui că u u viea.. '
Fârşerotu se scărpina în cap şovăielnic. întii ai' fi vruU să se lipsească
de asemenea oameni care aşteaptă să lim rugaţi, dar pe urmă se gîndi că
alde Chiriac sunt, cu fecioriei finii şi vînzătorii din prăvălie, vreo douăzeci
de inşi. |
580 I

I
— Măi băieţaş, hai cu mine la el.
Prăvălia lui Chiriac nu ei"a în vecinătate, ci tocmai între biserica
Oboru Vechi şi biserica Olarilor. Mergea clîrz, încălzit de mînie. îl găsi pe
Chiriac, bărbat ca la cincizeci de ani, spătos şi mustăcios, dar fără dinţii de
jos din faţă, ciocănind un ulcior smălţuit în verdc>, cu dungi galbene şi f
roşii, ca să arate unei cumpărătoare că este sănătos, întreg,
— Ce-i. mă Chiriac, cu tine ? Nu mergi ? l — Nu m.erg...
}■ Omul lăsase ulciorul şi se apropiase cu respect de bătrîn, dar
în glas era dîrz de tot.
— N-ai auzit, m.ă. că boierii au făcut guvern nou ? Că -au gonit p-ai
noştri ?...
— Ei şi ? Ce vrei să le fac io, nene Tudore ?
— Mă, tu n-ai înţeles, mă băiete, că au făcut iar boierii vcrnu lor şi i-
au gonit p-ai noştri ? îl întrebă mh'at
ăldărarul.
Chiriac lădică din umeri cu silă şi de strimbătură i sc suci
 IKi mustaţa marc. B — None Tudore, să ceartă boierii între ei : ce-
avcm noi. ■ă ne amestecăm în cearta lor ? Ei să ceartă, ei să-mpacă. Să Kie
sănătoşi... Nu-i ştii ? Dă cînd e lumea, boierii s-au certat Hntrc ei şi s-au
tăiat pentru putere şi domnie... Ca să puie ftnîna care mai dă care pă tot
caşcavalul. Oare ce-avem K — Bine, mă, de ce vorbeşti aşa ? Tu nu ştii că
una sînt Iboierii ăi vechi şi alta sînt boierii noştri ? Cum poţi să fii atît ^ —
Lasă-mă, nene Tudore, că oricum dracu i-ai boicnă, boierii tot boieri
sintără. Cînd e vorba dă caşcaval, să ceartă, să împacă şi să pupă, unde le
place lor să să pupe, şi iar să ceartă...
— Mă Chiriac, te credeam mai deştept. Mă, io credeam că tu ai
priceput că acum s-au schimbat lucrurile.
— Şi cum s-au schimbat, nene Tudore ?
— Mă, tu nu ştii o parte din boieri, vreo cîţiva mai tineri dintre ei, ţin
cu noi, cu norodu ? E unu, mă, Bălcescu, şi vreo cîţiva Goleşti, mă, care
luptă să ne dea nouă drepturi, care apără Costituţia, mă...
— Şi, ce-am io cu Costituţia aia ? Ce, Costituţia Îmi dă mie să mănînc
?
ca
I

i
101
rut fie rii,
581
1341
<

i
Bătrînul se mînie, îi scăpărau ochii mici subt cele dou; rînduri ale
sprincenclor zburlite şi bătu din ciomag în piatr; de şters picioarele din faţa
prăvăliei :
— Costituţia nu ţi-o da să rnănînci, mă, da-ţi dă drep tate... Dă
dreptate norodului, dă dreptate bietului negusto să nu-1 mai jecmănească
şi să-1 batjocorească boierii şi slu gilè lor ticăloase, să nu ne mai calce în
picioare căpitanii ăi blestemaţi dă la Agie. Or ţie nu-ţi place oare dreptatea,
m Chiriac, mă ? Uite, asta eu n-am ştiut-o. N-am ştiut-o, z^. că n-am ştiut-
o ! Anul trecut ţi-am plîns dă milă cînd a v^; nit ipistatu dă la comisie, dă la
Văpseaua dă Negru şi te-i plesnit cu vîna dă bou, că i-ai vîndut un ulcior
crăpat, cîn tu i-ai spus că i-ai vîndut marfă sănătoasă... A început si dea cu
cizmele în toate ulcioarele şi oalele, dă ţi-a făcut toali marfa zob. Aşa, fără
judecată. Ei, uite, io ţi-am plîns ci milă. Cum i-am plîns dă milă şi lui fină-
miu Trică, atuni cînd i-a intrat în prăvălie Gartacuz şi i-a zis că dă lipsă i
cintar şi aşa, mă, tot fără judecată, i-a luat "toată marfa d'i brutărie, dă nu i-
a lăsat nici o lipie pentru copil... Şi ci ce, mă ? Dă ce ? Fiindcă nu i-a dat pă
subt mînă ruşfet. Caa dintre noi nu plăteşte cu amîndouă mîinile în stìnga
şi-: dreapta ruşfet la toţi păduchii dă la Agie şi dă la Vornicie? Asta bez
dăjdiile pe care le plătim dă ne spetim, şi vami, dă mă costă arama dă cinci
ori mai scump decît costă a Braşov, că toţi întind dă noi din toate părţile...
Chiriac tăcea din ce în ce mai întunecat, pe cînd bătrînl se încălzise
vorbind de-i curgea năduşeală de pe el.
— Ce, mă, copiii boierilor ies dîn aia a mă-sii cu bară dă mare vornic,
mă, dă li să cuvine totu, şi avere, şi slujit şi nu li să cere nici măcar să-nveţe
carte, pă cînd ai noşi ar vrea să înveţe, dar n-au unde ? Că n-avem şcoli, n-
av(n spitale, mă, înotăm în noroi pînă la genunchi, iar boieii şi-au făcut
caldarîm dă poţi să mergi în ciorapi pă uliţ e lor. Cu ce bani, mă ? Cu banii
tăi, cu banii mei, că păcate u dă noi n-am fost în stare nici măcar să ridicăm
mai sus lă un stat dă om zidurile bisericii ăsteia, pă care vrem s-o înl-ţăm
aci în Oborul Nou ? Că parcă e un făcut... Spune, ra, toată ticăloşia asta îţi
place... ?
— Nu-mi place, răspunse olarul încleştat.
— Atunci ce mîne-ta mai aştepţi, mă ? Hai cu noi... I-O să rămîi tu
singur acasă în tot Oboru. E vremea, mă, sase ridice tot omu, toţi
năpăstuiţii, mă, întreg norodu...
Chiriac olarul strigă scurt tejghetarului :
582
 t>ilBiitriţă, pune obloanele numi i ce, jupini- ?
i ce, dă n* Pune obloai
uliia la nea Tudor... Ai la Costi' ^'^^căul sc înveseli : Cu steagu, jupîne
?
'"m steagu ' ' ' nia,
Mi
Piti
Veniseră şi cei de prim Delea N i de pe la barle. gului. Erau zeci şi
zeci de steaguri. Mulţi purtau pene po-Invite roşu, galben şi albastru la
pălării, pe care le împărţise ||n mămular din gura Oborului. In clipa cînd
dangătul gr* n rar al clopotului cel mare se împrăştie în văzduhul c .alei,
Deivos făcu un semn. Scarlat Turnavitu scoase ba.^-ua roşie pe care o
învîrti deasupra capului şi pe urmn tm eagul cel mare între ei, pe care îl
ducea Tase, g hlristigiu, porniră spre barieră, întimpinaţi de clopotele c it
Sfîntu Ion Moşi, care parcă zburdau. Lumea -
Ia ferestre, în timp co negustorii strîngeau în graba şa-e, trăgeau cu
băieţii din prăvălie obloanele şi alergau ^^ioi după alai. Curînd se auziră şi
clopotele de la Olari. ^B^vos, Tudor Fărşerotu, Turnavitu se ţineau de braţ
mo-^^■«in frunte. Nimeni nu mai simţea căldura. Bucui 1^ un capăt la altul
fierbea de mînie. Ziua de ieri de ce sunt în stare boierii şi slugile lor, care
prel ^ întreg oraşul într-o închisoare, căci toate bariere' iiilele care duceau
afară erau păzite să nu poată să ■xiraeni. Şi se bătea cu gîrbaciul ca la
temniţă. Tocmai a-, sosi celor din alai vestea că în clipa aceea patru dor. \ i
duc la comisie nişte negustori armeni. Numaidecît gară spre biserica
Armenească Trică brutaru şi c" »borcni înarmaţi cu ciomege, topoare şi
pistoale. Cei erau să fie duşi la comisie şi bătuţi erau arhitectul Mi .^c,
Tratele lui şi un cumnat al lor. Eliberaţi, se alăturară şi ei celorlalţi, acum
înarmaţi şi cu puştile dorobanţilor. Mulţimea curgea pe lungul şi îngustul
Pod al Tîrgului din Afa Ct apa unui rîu umflat de ploi, care stă să-şi iasă din
alH' Văzduhul gemea prelung de dangătul cel greu, cutrem tor, al clopotului
cel mare.
 Către ceasurile douăsprezece erau în jurul Dealului ropoliei ct la
treizeci de mii de oameni.
KI
le « nQen
583
1

I
Cri veniţi dinspre bariera Tirgului din Afară fuseseră ţ ^ t .-.^ir-fi la
Sfîntu Gheorghe de arhimandritul loasaf ş i j v^ţi. Dumitru Georgescu ŞI
Ambrozie. Nu încă-J^ pură să treacă podurile şi mulţi, mai voinici, FIREŞTE,
trecu-.scră Dîmboviţa prin vad. între Aşezămintrlr brăncoveneşti ŞI casa
Fălcoianului era o mare de capete. Palatul brânco-vencsc, unde locuise
Bibescu, era tot înconjurat de lume, care SC suise şi pe gardul înalt de zid,
cu zăbrele de lemn deasupra, dar pe care le prăbuşise în cîteva locuri. Pe
Podu Beilicului şi dinspre Filaret, veniseră, cu Panait Stoica cu cîţiva tabaci
în frunte, mii şi mii de ţărani,^ mulţi in c ruţc, ceea ce băga spaima în
negustori, căci ştiau că un ţărani mai ai dracului veneau cu căruţele aşa
într-o doară, poate o fi rost şi de puţin jaf prin prăvăliile ale pline de
scumpeturi. Li se părea ciudat negustorilor că, de indată erau vestiţi,
ţăranii, pe o poştă şi mai bine din jurul Bu reştilor, nu aşteptau să fie poftiţi
de două ori. Aproape ch subt ferestrele palatului mitropolitan SE GĂSEAU cei
din gănie cu baroase şi răngi de fier, pe care-i adusese Filar Mustea şi
fecioru-său. Peste tot fîlfîiau steaguri tricolore ŞI se răsuceau pe deasupra
capetelor crăci de copaci, ciomege şi pălării. Larma era de nedescris.
Boierii care ţineau sfat la Mitropolie o sfecliră şi de la ceas la ceas
spaima lor devenea adevărată groază. Baş-bo-ierul lordache Filipescu îşi
făcea mereu cruci peste barba albă carc-i acoperea pieptul.
— Boierilor, nu mai scăpăm vii d-aici... Numai dobitocul ăla de
Odobescu ne-a făcut asta... Ne-am pus şi ca proştii nădejdea în el. Dâgeaba
i-ai scos de la închisoa părinte, că uite, nu e în stare nici el, nici Solomon
ăla al ' să ţie lumea în frîu. La ce dracu le mai folosesc puştile lunurile ?
 Neofit nu răspunse nimic. Mic şi alb la faţă ca un . davru, bătea
mereu mătăniile de santal încrustat cu rubi^^ fără să asculte nimic. V
Odobescu fusese de dimineaţă pe la mitropolit, unde M adunaseră
iarăşi cea mai mare parte dintre boieri, care^fl nuseră şi ieri sfat în
aşteptarea unei indicaţii mai amănuM ţite de la consulul ţarist Kotzebue,
căci nu ştiau cum sâ for^ meze ministerul. Erau furioşi pe marele logofăt
Herâscu indcă primise să fie mare postelnic al unor caimacami se numisei ă
singuri, trecînd peste drepturile altora. Cînd
584
nise ra nişte ofiţeri fiă-i spună că pe toate podurile înainfeazâ
sumedenie de oameni, gloate înarmate, spre Mitrop^' Odobescu plecase,
asigurîndu-i pe toţi că o să-i facă pe golani sâ fugă rupind pămîntul. Cind
omul înţelese însă că o asemenea rupere de zăgazuri nu poate fi oprită cu
cîteva roate de soldaţi, că în cîteva ceasuri Bucureştii vor fi subt marea de
capete ca subt apă se strecurase pe uliţe lăturalnice şi s» dusese de-a
dreptul acasă, fără să ştie nimeni unde e plecat
IEra păţit şi nu voia să mai treacă prin ceea ce trecuse, mai ales după
ce stătuse în cursul nopţii de vorbă cu Ion F tianu, carc-i spusese CA nici
vorbă nu-i să intre în ţară t. u pele ţariste. Stătea pe divanul din cabinetul'
lui de acasă aprins la faţă şi trăgea cu amărăciune înăcrită ciubuc după
ciubuc. N U voia s-o vadă nici pc nevastă-sa, carc încercase de două-trei ori
să intre acolo în odaia lui de lucru - Ce vrei ? Ce vrei, cucoană ? Să mă
imbolnâveşîi şi p* mine de istcrismul tău ?
— Poate să-ţi fiu şi eu dc folos cumva .. Nu ş i a ^ -
igur, nu e bine. Spune-mi ce s-c întîmplat, se r^^^^^ d \ speriată,
cu ochii rătăciţi. - Nu înţelegi odată, muiere, că m-am săturat să tc t c vâd
leşinînd mereu !... Că m-am săturat dc b' »
spaimele tale... Ce vrei, ce vrei acum ? Stai icoI m. crt-nu ui fig mîinile
în chica dumitale... Vezi de copii. A stal aşa pînă pe la ceasurile unu după y
Intre timp un grup de negustori în frunte cu Ion Bră Pavlicioni, State
Dobrovici. Hagi Curţi, pe care-1 convinseseră. Daniclopolu şi alţii se
încadraseră într-un fel de pătrat de oameni care purtau steaguri, şi cu
Ulumeanu în frunte, - )ro-şi deschidea drum prin mulţime, strigînd m» •
T,oc , ntru deputaţii poporului... loc... loc**, izbutiseră .gă
subt ferestrele palatului mitropohtan. Cerură prin diaconul de
serviciu să vorbească mitropolitului, şi cînd acesta află câ sunt Brătianu,
Pavlicioni, State Dobrovici, adică mai mult legaţii marilor negustori, fură
primiţi numaidecît. Picate ca de la ri să vie dezlegarea în ceasul ăsta greu,
care părea pentru toti cel din urmă. Dar Brătianu nu se mai urcă sus. Ahil,
prepuielnic, rezervîndu-se necontenit, aţîţînd şi apoi
;ind. el socoti că e mai bine să aibă mîinile libere faţă de
585
<1
tovarăşii lui din guvern şi deci râmase subt fereastră.
Pavlicioni întovărăşit de Dobrovici, foarte bătăicfî, de Hagi Curţi, a
cărui privire întunecată ocolea pe a celorlalţi, şi de Danielopolu, foarte
apelpisit, străbătură sala lur ' îngustă, cu covoare şi scoarţe pe pereţi, iar
cînd urcară, -întimpinaţi de Neofit, care îşi încrucişase mîinile pe piept.j
Socoti totuşi că nu trebuie să se vadă că e speriat şi izbutii să întrebe
autoritar :
— Ce vreţi de la mine ?
Pavlicioni scrîşni întîi din dinţi, apoi se stăpînî şi întrebă, voit moale :
— De ce ai făcut asta, părinte ? De ce ţi-ai călcat cu-' vîntul ? De ce ai
scuipat pe Constituţia pe care ai jurat ?i
Dar în locul lui Neofit răspunse neaşteptat de dîrz Danielopolu :
— Acum că a făcut-o, a făcut-o. O să lingă unde a scui-1 pat, şi pace...
i
Deşi ocara era scîrboasă, Neofit întrevăzu parcă o fîlfîirej albă şi
înmuguri în el un sîmbure de speranţă : i
— Ce să fac, oameni buni ? Ce să fac ? |
— Deh, părinte, îi spuse Pavlicioni cu un ton neobicinuiti de blînd la
el, care de obicei era atît de agresiv, deh, eu ţi-amj spus să nu te mai
gîndeşti la boieri, că e nenorocire mare.' Ei, dacă nu ţi-aş fi spus... Da^ vezi
că nu m-ai ascultat, n u ] te-ai lăsat de boieri. i
 Pavlicioni nu putea uita că fuseseră îmbrînciţi pe uşă, duminică
seara, după ce fuseseră poftiţi la palatul Ghicu-' Ieştilor de la Tei. i
Neofit înţelese că e de prisos să-şi mai dea ifose faţă de] ei. De afară
se auzeau urletele mulţimii ca vuietul mării ; el făcu doi paşi spre fereastră,
dar picioarele îi erau moi şi se lăsă într-un jilţ. :
— O să mă omoare, oameni buni... Or să mă omoare, nu ?■
— Cum vrei să te ierte, cînd a doua oară ţi-ai călcat jură-î mîntui ? îl
întrebă acru şi plictisit Danielopolu. j
Pavlicioni, cu o linişte de necrezut, cu o voce blîndă, îi puse mina pe
umăr :
— Nu te omoară nimeni cît timp suntem noi aci. Numai să asculţi de
noi... Uite ce vei face : Vei ieşi la fereastră şi vei vesti mulţimii că ai izgonit
căimăcămia şi păstrezi ve-' chiul guvern, în care vor intra şi colonelul
Odobescu, şil domnul Ion Cîmpineanu. Asta-i tot. Cînd poporul va auzii
asta se va linişti numaidecît... i
586
Neofit înţelese pe dată că asta era o portiţă de scăpare. Odobescu şi
Cîmpineanu erau in minister, unul la Răzbel, altul la Dreptate, şi mulţimea
nu prea ştia ce deosebiri sunt între guvei'n şi minister. Ca să arate lui
Pavlicioni că el totuşi nu e prost, că el ştie ce face, întrebă nevinovat :
— Dar în locul cui în guvern ?
Pavlicioni îşi aminti cele discutate cu Brătianu, care în convorbirea cu
Odobescu aflase de la acesta că trebuie neapărat scoşi din guvern Magheru
şi Tell, care, pretmdea colonelul, strică oştirea, aşa că el nu o mai putea
avea în mînă cît timp aceştia doi hotărau peste capul lui. Se prefăcu că se
gîndeşte şi, punînd fără să vrea mîna pe mătăniile lui Neofit, care ascultînd
înciudat nu le mai bătea, îi spuse :
— Foarte simplu. Vor ieşi din guvei^n Magheru şi Tell. Dar să ştii, nu
e nevoie să spui asta mulţimii. Aşa... Hai, părinte, ieşi la fereastră şi nu mai
vesti nici că intră în guvern Odobescu şi Cimpineanu, spune numai că vei
chema înapoi Guvernul provizoriu, şi pace... Spune că vei trimite numai-
decît după el la Rucăr.
 Danielopolu ieşi la fereastră înaintea lui Neofit şi vesti lumii uimite
că îl vede acolo :
— Inaltpreasfinţitul are să vă dea o veste... o veste mare, care are să vă
bucure pe toţi, şi făcu loc la fereastră mitropolitului.
Cu capul mic, cu potcapul căzut pe fruntea încreţită, cu barba
îngustă, cu camilafca neagră pe umeri şi cu mîna sprijinită pe cîrja
episcopală, apăru Neofit încadrat în fereastra destul de mică şi, dealtfel, nu
prea ridicată, căci palatul nu avea două caturi decît în spate, unde cobora
colina. între palat, biserică şi clădirea Adunării Obşteşti nu era prea mult
loc, aşa că aci nu pătrunsese prea multă lume, dar era atît de înghesuită,
încît se vădea că nu e decît o mică parte din aceea ce înconjura dealul. Cei
dinlăuntru măsuraseră cu groază această mulţime, de la ferestrele din dos,
care aveau vedere la dreapta spre casa lui Fălcoianu şi spre palatul lui
Bibescu.
Cu un glas necrezut de puternic în clipele acelea, glas format la şcoala
slujbelor în biserică, el vesti că a izgonit căimăcămia şi a trimis oameni la
Rucăr să aducă înapoi Guvernul provizoriu. Brătianu făcu semn celor din
jurul lui, ridicind amîndouă braţele ca un îndemn spre urale, şi Ulumeanu
strigă un ,,ura" formidabil şi toţi urlară după el. Atuncea strigătul se tălăzui
în jos spre poalele Dealului, zgu-
587
n

1
duìtor, reluat din ce în ce mai departe, pînă spre zăvoaiele
Dîmboviţei. Se fîlfîiau steaguri şi crengi înfrunzite, se aruncau pălării în
sus. Dar nimeni nu ştia prea bine ce s-a spus şi de ce se strigă. Totuşi, trecu
ca o creastă de val ştirea că va fi chemat Guvernul provizoriu de la Rucăr.
Pe treptele fostei Adunări Obşteşti, unde ajunseseră, obo-renii, în
frunte cu Turnavitu, Deivos, făcuseră loc şi tabacilor şi măcelarilor veniţi,
ca un rîu în mare, prin mulţime cu Axente Sever. Erau de asemeni cei trei
preoţi care întîmpi-naseră alaiul La Sfîntu Gheorghe. Ajunseseră pînă în
faţă şi cei doi fraţi ai lui Scarlat, Demostene şi Ştefan Turnavitu, care
veniseră cu satele dinspre Giurgiu, în frunte cu Panait Stoica. Mai erau şi
Licsandru Hergă, Toma şi Damian, care lăsaseră clopotul cel mare în seama
celorlalţi tabaci.
— Tîlharul ăsta care a spurcat sfînta Evanghelie tot ju-rînd pe ea cînd
alb, cînd negru, cînd pentru sfinţi şi cînd pentru draci, crede că poate scăpa
atît de uşor ? spuse cu un glas gros şi blajin de tot părintele loasaf,
întorcîndu-se spre popa Dumitru. Ce zici, părinte ?
— Ce vreţi, preacuvioase ? Crede că ne mai poate înşela iarăşi.
Popa Ambrozie, care avea un glas de buhai, de i'ăsuna bolta bisericii
cînd cìnta octoihul, se strîmba de ciudă :
— Eu socot că trebuie neapărat să dezică ticăloşia ' pe
care a publlcat-o ieri... Dacă boaita a jurat de atîtea ori, mai poate
jura o dată.
— Ar trebui să strige careva asta, spuse părintele loasaf, dar nu
dumneata, că oricum, eşti faţă bisericească... -
Scarlat Turnavitu, care asculta cu interes spusele arhimandritului, îi
făcu semn cu mîna că strigă el, şi scoţînd basmaua*roşie, o flutură ca să
atragă luarea-aminte şi să se facă ascultat. Apoi întrebă ca glas cam
piţigăiat :
— Vă întreabă poporul de ce aţi publicat ieri, înaltprea-sfinle, că
Guvernul provizoriu^ e un guvern de rebeliştî ?
Neofit păi^u că nu aude dintn şi atuncea Scarlat Turnavitu se pregăti
ca şi cum ar fi vrut să repete întrebarea, dar mitropolitul, îngrozit, făcu
semn că a înţeles, că nu e nevoie să repete, era numai încurcat că nu ştia ce
să spună.
— Să vedeţi, oameni buni, nu eu am scris... Nu eu... Secretarul meu
Zossima a scris-o...
Ştefan Turnavitu strigă înfuriat :
* Căimăcămia din 29 iunie 1848 (n. ed.).
588
bui
â
 — Bine... bine... el a scris-o, dar sfintia-ta ai zis ce trebuie să scrie...
De ce ai subscris-o şi ai obştit-o ?
4 Se auzi un glas de la fereasti^a cealaltă, care era a lui Danielopolu :
— Acum că a seris-o, a scris-o. Să lăsăm dracului pro-
Îlamaţiile şi să ne apucăm de treabă... I — Asta nu se poate... îşi bate
joc de norod, spuse Tudor Fărşerotu destul de tare, ca să poată fi auzit. Şi
după el se luară şi alte glasuri :
— Asta nu se poate... Asta nu se poate... Strigătul se tălăzui golit de
tîlcul luî spre poalele Dealului şi se întoarse ca un ecou : ,,Asta nu se
poate... asta nu se poate..."
Mitropolitul aşteptă alb la fată, înţepenit parcă in fe-l^astră. Ascultă
venind peste capete acum de jos in sus : i,.Asta nu se poate... asta nu se
poate'*, m Atuncea se auzi glasul lui Toma, răsunător : W — Oameni
buni... dacă înaltpreasfinţitu a lipit pă garduri Ibrbe atît dă urîte despre
guvernu nostru... e neapărat nevoie să obştească altă hîrtie, carc să dezică
cc^ a spus ieri. Numai aşa poate îndrepta ce a făcut.
Îlar se porni vuietul mulţimii : — Să obştească, să obştească... Să
auzim obştirea. ?-auzim...
a La fereastra dc a doua, Danielopolu făcea semne amărîte *i
Pavlicioni că nu e nimic de făcut şi sc părea că încurcă-ura o să dureze
mult. Atunci se auzi glasul lui Licsandru ierga :
I — Măi oameni, dacă şi voi credeţi că popa trebuie să ingă unde a
scuipat, atuncea veniţi după mine... şi cu satî-ul ridicat îşi deschise drum
piăntre cei din faţă.
După el, buluc, Toma şi alţi tabaci. Mitropolitul se dete ngrozit
înapoi de la fereastră. în timp ce mulţimea începu ă urle.
Intrînd mai întîi în veranda rotundă ca un sacnacsiu cu eamuri mari,
albastre, prin care dacă nu se vedea înlăuntru, e vedea dinlăuntru afară
totul într-o umbră albăstrie, Lic-mdru Hergă, Toma şi tabacii urcară
zguduind scara ceruită
lemn vopsit cu roşu, care ducea la catul de sus. , Nimeni nu îndrăzni
să-i oprească şi nici nu o putea face. Ici mulţimea dezlănţuită se înghesuia
în uşă, striga, năvă-îa prin odăi. Ajunseră în odaia cu strană, icoane multe
de |rgint şi avu* şi covoare groase, cu pereţi zugrăviţi în frescă, ajun meşter
bisericesc. Mitropolitul era numai cu Ion Cîm-
509
i.
pineanu, Pavlicioni, Danielopolu şi State Dobrovici. Ceilalţi fugiseră,
îngroziţi. .
Licsandru Hergă intră furios ca un taur şi nevăzîndu-li pe Neofit, căci
era lîngă peretele dinapoi, întrebă răstit
— Unde-i popa ?
Ion Cîmpineanu îi arătă cu privirea înapoi. Pavlicioni se grăbi să
spuie aşa de la el :
— înaltpreasfinţitul vă aştepta... să-i spuneţi ce vreţi să scrie.
— Să întoarcă foaia pă partea bună şi să scrie acum nu-j maidecît, că
dacă nu, îl umflam ca p-un berbec cu ţeavj spuse Toma.
— Ce să ne mai scrie acum ? Mai bine să ne spuie dă a şi-a călcat
jurămîntu — şi dintr-o dată Licsandru Hergă descoperi şi -îl înşfacă pe
Neofit de piept, apoi mai mult îl tîrî înspre sala cea mai din mijloc.
— AcKi-1 încoace pă ticălosul ăla, striga un bătrîn tîrgoveţ, adu-1 să
dea socoteală norodului.
Ciomege şi topoare se ridicară deasupra capului celui care Licsandru
Hergă îl zguduia de piept.
— lertaţi-mă, oameni buni... Am greşit... Trimiteţi-mă Ij mînăstire...
hotărîti cum vreţi cu mine, dar nu mă ucideţi... iertati-mă... ii
Meşterul tabac strigă la el, înfiorîndu-1 : 1
^ — Cum să te iertăm, nelegiuitule ? Te-am iertat o dat! şi iar ţi-ai
călcat jurămîntu... '
— Nu mă omorîţi... închideţi-mă în mînăstire...
— Ai să spurci şi sfînta mînăstire... In genunchi, liftj spurcată !
Popa înţelegînd din asta că a fost iertat se lăsă în g* nunchî.
Licsandru Hergă se întoarse spre ceilalţi :
— Ce dracu facem cu el ?
 Se auzi un glas din fund, fără să se vadă cine strigă
— Acum că spune că nu mai face, să-1 iertăm, da' scrie pă dos dă cum
a scris şi să-1 trimitem la mînăstin
— De ce să-1 trimitem la mînăstire ? ţîşnî Pavlicioni. cine vreţi să
punem preşedinte în locul lui în fruntea Gi vernului provizoriu ? întrebă
prefăcîndu-se îngrijorat.
Pavlicioni jucase puţin teatru ca să sperie pe cei de faţi totuşi în
realitate el, ca şi toţi marii negustori, îşi dadei seama că mitropolitul este
oricum un fel de autoritate legali locotenenta lui provizorie fiind conformă
datinei aproape
590
ttta.
j
lem
a întemeierea Principatelor. Fără Neofit în fruntea guver-, rului,
gîndeau mai toţi, ţara ar fi aruncată în haos. I — Oameni buni, se grăbi să
intervie Ion Cîmpineanu, l-aţi spus că Guvernul provizoriu trebuie să
rămînă neschim-Ipt ? Lăsaţi-l-tot pe el pînă vin şi ceilalţi de la Rucăr. Tri-
■îtem numaidecît să-i aducă.
— Să rămîie dar, da' să dezică ce-a obştit ieri, spuse iar Idîrjit Toma.
— Foarte bine, întări Ion Cîmpineanu. Spuneţi-i atunci să scrie.
Toma strigă :
— Să întoarcă foaia iar. S-o întoarcă acum pă partea mă.
— Să scrie acum, numaidecît, că dacă nu, îl umflam cu a ca pă un
berbec, spuse zguduindu-1 de piept iarăşi Lic-Iru Hergă, aşa cum spusese şi
Toma. Să mai jure încă o ă, ticălosu, ca să vadă lumea ce înseamnă un
jurămînt
^mitropolit.
— Spuneţi, oameni buni, ce să scrie... că uite, scriu eu în il lui, şi cl
iscăleşte, spuse Ion Cîmpineanu.
— Să scrie că tot ceea ce a obştit ieri nu era adevărat, gă Ştefan
Turnavitu.
 — Bun, atuncea lăsaţi că scriu eu şi el va iscăli în faţa istră.
Aşezat la măsuţa de abanos, care era între cele două fe- ■re,
Cîmpineanu se pregătea să scrie. Neofit se seinei :
— Dar dacă scrii acolo, să nu mă mai ucidă apoi.- Dacă xa norodul,
mă duc la mînăstire...
A|— Lasă vorba şi spune ce să scrie, strigă la el Licsandru
'^Şi Neofit, căutînd cu greu vorbele, dictă lui Ion mpineanu :
Publicaţie
Ceea ce s-a obştit ieri, la 29 ale acesteia, subt iscălitura noastră, :înd Guvernul provisoriu
rebeli şi altele, astăzi, după dorinţa porului Român, o refusăm cu desăvîrşire, adeverind şi
întărind din ită puterea mea jurămîntul ce am săvîrşit in Cîmpul Libertăţii în ale acesteia, ca să
păzim tot acele 21 articole..."
Aci Cîmpineanu făcu o lungă pauză şi-şi plimbă privirea la
Danielopolu la Dobrovici. Pavlicioni făcu semn cu ară-
591
FF
taiorul ca să sublinieze tîlcul şi continuă el în locul mitropolitului \
afară u m .aticolul proprietăţii, care ¡1 va hotărî Ot>9tea5ca
Adunare, pe care Con-^ti^utíp í Ti r r'i n u vnh] r ^ \ ] r ' \ - r \ <;rfht
'^rtr*^ «:nrri-ficiu din parte-nni../'
Se consultară cîteva clipe din privire şi apoi mitropolitul dictă mai
departe :
...„Guvernul provisonu se va chema pim i a U -aUin^ curiei :?i luli
iocsionarii orînduiţi de Guvernul provisoria se vor întări în foncsiile lor.
Această, publicaţie subt a mea iscălitură se va obşti prin glasul foilor, pe
care am subînsemnat-o de faţă cu deputaţii poporului.*
Ai sfîrşit ? Ei, acum iscăleşte, ii spuse Danielopolu
sisi
în
Miti-opolitul luă o pană din cupa de onix în care erau ţî nule şi iscăli.
 — Oameni buni, am făcut cum mi-aţi spus... Acum vă r să mă ajutaţi
să plec chiar astă-seară la Căldăruşani şi tot cc vă mai cer este să-mi daţi o
pază bună pînă acolo, şi dacă se poate paza să rămîie şi acolo...
Ion Cîmpineanu luă hîrtia, puse nisip deasupi • i «^«^ plimbă cu ea
prin încăpere.
Cineva strigă :
— Iscăleşte şi dumneata.
Ion Cîmpineanu iscăli numaidecit. Pavlicioni se gr5>>î ajute pe
mitropolit.
— Acum că aţi fost înţelept şi aţi iscălit, nu e nevoie . mergeţi la
Căldăruşani, părinte...
— în sfirşit, oriunde vreţi... Trimiteţi-mă in Transilvu-nia, dacă
socotiţi că e mai bine.
— Nu, îl linişti bancherul, ai să rămîi în fruntea Guvi r-nului
provizoriu, pe care o să-1 mai pieptănăm puţin că f cam neţesălat... O să
punem în el şi cîţiva boieri, dar 1^ ieri liberali de-ai noştri. O să punem pe
domnul Ion Cìmici-neanu, pe domnul Costache Kretzulescu şi, fireşte, şi
pe colonelul Odobescu...
Neofit, cu fruntea încreţită, de bucurie acum, căci niT^ venea să
creadă că a scăpat atît de ieftin, sc închina m. măind o rugăciune fierbinte.
592

I
Danielopolu fu de părere că numai mitropolitul p o b . . răsturna pe
caimacami şi de aceeaşi părere fură şi cellalt care rămăseseră în palatul
mitropolitan.
Cind miile de oameni aflară că Guvernul provizoriu va fi rechemat,
izbucniră în nesfirşite urale şi se revărsară ca meandrele unui fluviu spre
uliţele din Tirgul din Lăuntru. Pretutindeni fîlfîiau steaguri tricolore şi
cocarde verzi, ori din trei culori ; cîntece de bucurie răsunau în tot oraşul.
în două carete se îndreptară deci spre Palatul Administrativ, în faţa
căruia se adunase între timp o mare mulţime de oameni care huiduiau
căimăcămia, fiindcă dărîmase Statuia Libertăţii. Mai era aci şi Odobescu,
care sfătuise şi el pe Emanoil Băleanu şi pe Văcărescu-Furtună să plece mai
bine acasă. Se încercă acum şi aci o nouă formulă cu Odobescu în guvern.
O anunţă Ion Cîmpineanu, dar lumea huiduia, cerînd Guvernul provizoriu.
Apăru peste un ceas Ion Cîmpineanu, a doua oară în balcon, vestind
de data asta că s-a trimis de îndată, cu o droaşcă, ministrul Gheorghe
Niţescu şi administratorul Aaron Flo-rian, cu dorobanţi călări şi cu cai de
schimb, cu scrisori anume care cheamă înapoi guvernul. Căimăcămua a
fost desfiinţată. Pînă cînd sosesc cei plecaţi, va fi un guvern interimar subt
preşedinţia mitropolitului, cu Ion Cimpineanu, cu Costache Kretzulescu.
Oamenii se declarară mulţumiţi oarecum, dar cineva veni în fugă şi
aduse vestea că Odobescu, furios că a fosi huiduit, a plecat cu trăsura la
arsenal, dînd poruncă lui Solomon să vie cu el. Se află că au luat cu ei
tunurile şi s-au închis în cazarmă.
Toma Panduru se urcă pe o bîrnă şi ceru celor de faţă să meargă să ia
numaidecît tunui^ile, să nu ie lase pe mîna ucigaşilor. Ion Cîmpineanu îi
rugă să aştepte, însă, că va aduce el însuşi o scrisoare din partea lor, că se
retrag şi că predau tunurile.
într-adevăr, către seară se afişă o nouă publicaţie, după aceea care-i
chema înapoi pe ,,rebelişLi^\ semnată acum numai de mitropolit şi de cei
doi, Odobescu şi Solomon, prin care aceştia, pe răspunderea
mitropolitului, „consfinţeşte această cauză sacră a libertăţii...'' şi altele la
fel.
Fierbînd încă de mînie, rnulţimea începu să cutreiere oraşul. Fu
dărîmată casa căpitanului Costache, mobilele îi fură sfărîmate şi arse pe foc
în mijlocul curţii. La fel se întîmpla şi cu locuinţa secretarului mitropoliei.
Zossima. Casele lui
593
— Un om între oamorâ, voi. n
Hcrăscu-Năsturel care apăruse în ultima clipă în căimăcă-mie ca
mare postelnic, şi ale lui Emanoil Băleanu fură călcate de miUţimea care
azvîrlea cu pietre, uşile scoase şi geamurile toate praf făcute. Scăpă
Văcârescu-Furtună, care avea o faimă, devenită anecdotică, de preşedinte
de Divan judecătoresc iubitor de dreptate.
în timpul nopţii, un pilc de tabaci, în frunte cu Toma, dormiră sau se
prefăcură că dorm pe deal, în fundul unei grădini din faţa cazărmii, stind
toată noaptea cu ochii pe clădirile lungi şi pe curtea cît un băi-ăgan.
A doua zi, era joi 1 iulie, tabacii şi calfele din Scaune erau din nou în
număr mare în faţa cazărmii şi pe uliţele înconjurătoare, căci Toma îi
trimisese vorbă lui Axente Sever că se petrec lucruri nu tocmai curate în
curtea acestei cazărmi. Caii sunt înhămaţi la tunuri, şi soldaţii, înarmaţi,
sunt gata de plecare, nimeni nu ştie unde.
Situaţia era într-adevăr dintre cele mai grele. Odobescu şi Solomon
purtau cocarda tricoloră în piept şi deci nu aveau curajul să se dea pe faţă şi
să treacă la o acţiune hotărîtă, nu aveau nici măcar curajul să ceară
socoteală tabacilor care supravegheau cazarma. Colonelul socoti însă că e
mai bine să iasă cu trupa afară din oraş, ca să aibă mai multă libertate de
acţiune. Dar cînd să se puie tunurile în mişcare, Toma strigă la tabaci, care
se îmbulziră în jurul lui şi se aşezară de-a latul drumului, arătînd că numai
peste ei ar putea trece tunurile.
Atunci Odobescu înţelese că totul este pierdut pentru ei doi şi.
înnebunit de furie, dădu poruncă să se aşeze în curt2 tunurile în bătaie, iar
soldaţii să ia poziţie de luptă.
Intre timp trimise vorbă lui Ion Brătianu, amintindu-i încă o dată că-i
fusese praporcic în regiment, să vie să limpezească situaţia, fiindcă dacă-i
ameninţat cumva, el bombardează Bucureştii. Sâ se retragă neîntîrziat
poporul din faţa cazărmii.
Brătianu fu găsit numaidecît şi veni, dar văzînd că e prea mîniat ca
să-1 împace el singur, că înfruntarea dintre colonel şi popor e legată de mari
primejdii, alergă cu o trăsură la sora nevestei lui Odobescu, ca ea s-o caute
şi s-o roage pe aceasta să se ducă la cazarmă, să-1 liniştească pe colonel, iar
el alergă la mitropolit cu aceeaşi trăsură, o.^ să-l aducă să împrăştie
mulţimea.
5?4
 Intre timp se trăsese un foc de pistol din cazarmă şi mulţimea
începuse să arunce cu pietre.
Af stasia, sora Catinchii, alergă fierbînd de spaioă spre bisciica
Icoanei, să dea de veste soţiei lui Odobescu despre cele cc se întîmpla
la cazarmă şi să-i spuie că oştirea e gata să tragă în popor. Casa lui
Odobescu era chiar peste drum de biserică, în fundul unei curţi vaste, fără
grădină şi f ă c u t ă parcă din bucăţi, pentru că tot fusese sporită cu timpul
prin adăugiri succesive, cumpărate din vecinătate, mai ales spi'e fund, ca să
se mărească grajdurile şi şoproanele, căci colonelul avea nu numai caleaşca
şi trăsuri, dar şi numeroşi c;ii de călărie. Casa de locuit era în mijlocul
curţii, iar în siînga ei. Ia poarta cea mare, erau nişte căsuţe vechi, î n care
loeuiau cîteva rude sărace. Se tot gîndeau să Ie dă-rîme, cocioabele astea, ca
să facă o casă mare chiar la uliţă, peste drum de biserică. Intre plănui ile
gospodăreşti ale soţiei şi întie deprinderile mililâroasc ale colonelului, casa
părea deocamdată mai mult o cazarmă, atît de plină de solr daţi era curtea,
unii slujind în casă, alţii la grajd şi la trăsuri, Iciţiva la caii dc călărie. O
cocioabă, lipi^) poartă spre mai-Idanul cel mare al Icoanei, era un ao
i corp de rrnrdă, Ităci nu oricine putea intra în curtea şefului oştirii. I
— Va fi iar o mare nenorocire, Tincuto... O să se verse par sînge... Şi
Anastasia căzu în genunchi in fata icoanei RIaicii Domnului, îmbrăcată în
argint, deasupra căreia ar-I d e a o candelă cu cupă roşie, tinulă cu arc...
Maica Domnului, ■Bi milă de noi... Ajută-ne. pi ea.sfintă.
I Catinca Odobescu. o făptură înaltă şi fiumoasă. dar prea iklabă,
cam bolnăvicioasă, cu ochii negri în ccarcăiie, îndura I d i n ce în cc mai greu
felul aspru al colonelului, mai ales ■după n. î rea celor d()i băieţi, cînd
sănătatea ei se şubrezise, H ^beea ce nu-i plăcea omului alit de milităr*xs. ■
1 Era fata doctorului Constandinache C; om dc luima,
' fire neobosită, un adevărat binefăcător ai celor din jurul
Rău (e cel care. prin tiuda şi cc^ntributia lui. în paite. a în-iinţat
spitalul Filantropiei, fiind, dealtfel, un medic foarte ăutat). Murise ca un
soldat pe cîmpul de luptă, prin lo2u, ngrijind bolnavii de hol( ; ă. de la
care a şi luat boala. Bunicul ei fusese doctorul Dimitrie Caracas.
întemeietorul me-ijA^icinii româneşti, medicul oraşului Bucureşti şi al
spitalului ^^antelimon, unde i-a urmat, la moailea sa. în lo04, feciorul l u i .
De la bunicul şi de la părintt^le ( i moştenise această femeie de o
sensibilitate pulin obicinuită şi. e drepl, puţin cam
595
dezorr i drap \enim aure o fie 5ă
cauto oricind şi oriunòe suferinţele pe care le vedea.
Gincâ »-ar putea intimpla din nou o vărsare de sînge
0 zdrobea. Începu să se îmbrace în grabă.
— Mă duc la el... ^^ă duc la cazarmă...
Dar aci Anastasia, fâră nici un soi de lojfică. se ridică speriată în
picioare
— O să se supere... Ştii cum n\i-i place să se ameatjce nimeni intr-
ale lui.
— Poate să mâ calce in picioare... poale să mă zdrobească... Dar
trebuie să-1 împiedic să mai înfăptuiască iar greşeala pe care a făcut-o. Am
să iau şi copiii cu mine.
Ceru pe fereastră unui soldat să puie caii la o caleaşca şi strigă
copiilor să se îmbrace grabnic, căci vor merge cu ea
După ce trecu podul de la Mihai-Vodă, trăsura se apropi. numai la
pas şi din ce in ce mai grexx de caana*mi, din pricină că uliţa era plină de
oameni Catinca Odobescu era insă foarte cunoscută şi iubită, căci toţi ştiau
cine fusese tatăl ei, aşa c.
1 se făcu totuşi încet-încet loc. Un negustor, un sobar, pa-re-se, ori
coşar, atît de smolit era la faţă, îi stri.^â însă cu un glas aspru şi poruncitor :
— Spune-i smintitului dimaitale să să potolească... D. nu... va fi rău
de cl. Uite, norodul şi*a pierdut răbdarea. II va sfîşia in bucăţi.
Catinca făcu un semn împăciuitor, aiirîzînd îndur^ i w ..a '— Nu...
nu... fiţi fără teamă.
Era încă înainte de amiază. O arşiţă 9I un zăduf înăbuşi tor toropeau
totul. Aproape de cazarmă, caleaşca s-a oprir căci din pricina mulţimii nu
se mai putea înainta, iar Ode beasca — aşa o saluta cu simpatie poporul —
se îndrepta greu spre curtea cazărmii.
Cînd o văzu venind pe jos, dinspre poartă, cu copiii după ea,
Odobescu fu cuprins de o furie turbată. O aşteptă cu mina stingă încleştată
pe garda săbiei, şi cu şapca în mîna dreaptă, căci nu mai putea s-o ţie în cap
din pricina căldurii.
— Muiere nebună, ce vrei ?... ce mai vrei ?
Ea îi căzu în genunchi acolo în mijlocul curţii. Ochii îi erau mari de
spaimă şi i se despletise părul negru şi bogat peste umeri.
— Nu ţi-am cerut mcioduLâ ceva atit do greu ca actnn. Ştiu... dar nu
poei induia gîndul că va fi iar vărsare de sîng Ah... Nu uita... singele cere
singe. lancule, te implor... pentr ^ numele luì D u m n ove u , ascultă glasul
norodului

I
596
I vă ikCă
Cu vocea lui toată din fălci şi repezită în cerul gurii, stridentă uneori
ca un ţipăt de femeie şi foarte pătrunzătoare, voce de om obicinuit să
comande sonor în faţa frontului, Odobescu începu să urle la ea, în timp ce
toţi din jurul lor, soldaţi şi ofiţeri, priveau înmărmuriţi :
— Furca... muiere, furca ! Nu te amesteca în politică.,.
— Pentru binele tău... te rog în genunchi... Gîndeşte-te la copiii
noştri.
Fu cuprins de o furie şi mai turbată, căci dintr-o dată ăzu în soţia sa
un duşman. Minte întortocheată, el înţelesese ea voia să-l îndemne să se
predea, chiar dacă ar fi fost ca pe urmă poporul să-l sfîşie.
Muiere ingrată... Tu ai voi să mă vezi în ocnă... Dar nu, de ar fi aşa, nu
m-aş linişti pînă ce nu aş călca mai întîi in sîngele tău... Şi a început s-o
lovească peste faţă cu şapca încărcată de fireturi, julindii-i obrajii palizi,
înfrîntă, umilită, strîngînd copiii la piept, femeia primea cu
resemnare loviturile pe care i le dădea cu şapca peste obraji, ca şi cum ar fi
pălmuit-o. De ruşine nu îndrăznea să ridice capul.
 Maiorul Lăcusteanu îşi luă ininoa în dinţi şi, aşezîndu-se între ei, cu
spatele la colonel, o ajută să se ridice în picioare. Ea a privit rătăcită în jurul
ei şi s-a îndreptat abătută spre
poartă, cu cei doi copii de mînă. Mulţimea, care văzuse de la gard ce
se întîmplase în curtea cazărmii, a primit-o cu apostrofe de prietenie, cu
urale, strigînd : trăiască Odo-beasca ! ' O ţigancă bătrînă, care fusese lipită
de poarta ca-zăi^mii, strigă după ea :
— Ăstuia să-i pui şoricioaică în mîncare, maică... E păcat d-aşa
mîndreţe dă femeie ca să îndure atîta ! I în curtea cazărmii soldaţii pe
companii răzleţe aşteptau picordaţi, pe cînd de-afara zece mii de oameni
priveaţi, strigau, zvîrleau cu pietre, dar rămîneau pe loc,
Toma îşi pierdu în cele din urmă răbdarea :
— Ce facem, mă tabacilor ? Aţi adormit ? Hai să sfîrşim odată...
Licsandru Hergă strigă şi el :
— Ce-o fi o fi...
împreună cu Gligore, frate-său, care de două săptămîni ■rătăcea
prin Bucureşti căpiat de bucurie, ca un soldat întors slobod în sat la el,
proptiră mîinile mari ca lopeţile în gardul de uluci pe care, împingîndu-1, îl
năruiră în bună parte ba pămînt, înspre curte.
597
■
Odobescu urlă cu vocea lui subţire şi stridentă către Lăcusteanu :
— Pune toboşari să bată adunarea regimentului în coloane... Să se
aprindă fitilurile tunurilor.
Lăcusteanu înţelese că Odobescu vrea să atace prin îm-pungerea cu
spăngile şi, bucuros că i se adresează lui, peste capul lui Solomon, aşeză in
cîteva clipe regimentul în coloană, dar porunci scurt şi încărcarea puştilor,
căci în înfrigurarea lui auzise gi'eşit că Odobescu i-a spus să comande şi
încărcarea armelor.
Un lung fior trecu peste muUimea care încremeni, în aşteptare. O
tăcere de moarte cuprinse totul. Chiar dacă n-ar fi tras toţi cei aproape
două mii de oameni ai regimentului şi totuşi măcelul ar fi depăşit cu mult
ne cel de la 19 iunie. Toma, încleştînd pumnul, încercă să păşească peste
ulucile culcate la pămînt, dar trosnetul lor făcu tăcerea şi mai grea. întoarse
capul şi văzu că dinapoi nimeni nu-1 urmează. Soldaţii mînuiau aspru, mai
departe, complicata încărcare a armelor cu patroane. Miile de oameni
aşteptau mereu încremeniţi.
Din spate el auzi deodată glasul ţipat al lui Scarlat Turnavitu, care,
trecînd şi el peste gardul trîntit la pămînt, scosese basmaua roşie şî,
fîlfîind-o ca un steag, căzu în genunchi, strigînd cu un soi de frenezie
deznădăjduită către soldaţi :
— Nu trageţi, fraţilor ! Nu trageţi... Nu ne omorîţi că pentru voi am
făcut revoluţia, pe voi am vrut să vă mîntuim de robie... să vă dăm
drepturi... să fie libertate... înţelegeţi voi, libertate ! Voi, fraţii noştri... căci
fraţi suntem cu toţii ! Şi totuşi parcă din senin glasul lui umflat şi teatral
picura lacrimi. Începu să-şi şteargă ochii cu basmaua roşie.
cj,? i ] [ opriseră din încărcatul armelor şi priveau mai m . [ i pe
omul acesta care părea că nu-şi dă seama
unde se găseşte. Atunci Solomon răcni înfuriat :
— Mă mîrlanilor. ce-aţi încremenit ca proştii ? Nu ascultaţi
propaganda crailor, căci scopul lor este să ia moşiile proprietarilor şi să le
dea clăcaşilor... Auziţi voi ? Vor să ia ' 1 o;;, iile propriei arilor...
Un caporal lipi zgomotos călcîiele st»m£;ă. nşn in poziţia de dii^pţi :
— Sâ trăiţi, domnule polcovnic, dacă ar fi aşa, n-ar fi
prea urîiă treaba asta.
Soldaţii ciuliră urechile, uimiţi de
598
îndrăzneala caporalului.

I
cu
1361
 Lăcusteanu, care îl ura de moarte pe Solomon, găsi prilejul să-i
trîiitească iarăşi o vorbă drept în faţă, nernairespec-tind ierarlna şi
disciplina milita^ă :
— 3ra^/o, polcovnice, frum.os discurs le-ai ţinuit. Ai auzit ce-au spus
?... Dacă tăceai, filozof rămîneai, cum spun grecii... Mai bine dă poruncă să
se aprindă fitilurile tunurilor, cum a ordonat şeful oştirii.
Solomon îşi muşcă înciudat mustaţa şi spuse răcnit căpitanului din
artilerie să poruncească aprinderea fitilurilor ■ tunuri.
Primejdia era foarte mare, căci tunurile erau încărcate cu . :itralii,
adică fel dc fel de rupturi, cuie, gloanţe, care explodau chiar la zece-
douăzeci de pa^i, împrăştnnd înainte sute de proiectile care sfirtecau totul.
La depărtare mică, erau mai ucigătoare decît obuzele.
Atunci se desprinse din afară, dintre cei trei preoţi care veniseră
împreună, popa Ambrozie, cel de la Episcopia Buzăului. Roşcat la faţă, cu
barba însă neagră, cu firul tare, vădit, cu ochii mari şi nasul turtit, el
întinse crucea ridicată spre tunurile ale căror fitiluri sfiriiau.
— La o parte, popò, că te fac scrum tunurile, nu înţelegi,
blestematule ? strigă Solomon Ia el.
— Pentru ce să mai trăiesc cind voi călcaţi crucea căreia jiiă închin,
crucea lui Christ. carc ne dă soare şi apă... Şi începu să păşească drept
înainte, plin de hotărîre, spre tunu-
Îile din mijlocul curţii. Toţi îl priveau înfricoşaţi. Ajunse N faţa unuia
dintre ele, încalecă, aşa cu anteriul pe el, pe ţeava şi rupse fitilul.
i. Fu aiuns din urmă de Scarlat Turnavitu şi de arhimandritul loasaf,
care în cîteva clipe fură şi ei lîngă tunuri, ru-pînd fitilurile.
Era, dealtfel, limpede că de-acum încolo soldai i i nu vor mai trage, de
vreme ce au putut privi nedumeriţi ca la un spectacol.
Un ofiţer de artilerie încălzit prea rău, cu fălcile încleştate, cu
sprîncenele negre aduse pe ochi, nu mai fu în stare să ^e ţie în făgaşul
clipei şi să-şi dea seama de prefacerea în-tîmplată. Se repezi la popa
Ambrozie, scoţind pistolul cu
 Îouă cocoaşe şi urlă ca ieşit din minţi : ' — Dă-te jos, boaita dracului,
câ-ţi sfărîm creierii ! Cum popa Ambrozie, tot atît de încleştat, nici nu-1
auzea, ofiţerul descarcă pistolul spre el, dar nu-1 nimeri. Călare pe tun, cu
crucea în mină-ntinsă, popa nu auzise nici pocne-
tul pistolului şi se pregătea să vcarbească mulţimii, fără să bănuiască
nimic dih cele ce se intimpla în spatele lui. Atunci ofiţerul, parcă ruşinat şi
furios că nu-1 nimerise, îl apucă de coada împletită la ceafă şi, cu degetul pe
doilea trăgaci, se pregătea să apese, cind cu o sprinteneală de sălbăticiune,
Scarlat Turnavitu, care era pe tunul vecin şi văzuse totul, sări drept în
spatele ofiţerului, prinzîndu-i şi sucin-du-i mîna dreaptă în care ţinea
pistolul. Arma se descărca în sus şi ofiţerul se zbuciumă zadarnic în braţele
profesorului, îl potoli numaidecît Licsandru Hergă, smucindu-1, cu mina
stingă doar, şi zvîrlindu-1 într-o parte, de făcu doi paşi de-a-ndăratelea, ca
un om beat, şi, căzînd pe spate, se lovi cu capul de roata tunului. Scarlat
Turnavitu avea urechea şi părul pîrlit de praful de puşcă din descărcarea
pistolului, iar din sfîrcul urechii îi picura sînge : dar nu se potoli, căci mei
nu ştia că a fost atins. Se urcă iar pe tun şi începu să vorbească mai
înflăcărat, cu un glas umflat şi teatral :
— Nu ne omorîţi, fraţilor... Nu trageţi, fraţilor... Sunteţ? şi voi fiii
patriei... Ascultaţi glasul lui Mircea, al lui ŞLefan cel Mare, al lui Mihai
Viteazu... şi alte vorbe, tot atît de anapoda legate. Scoase basmaua roşie şi
se şterse cu ca p-frunte, pe ureche, căci credea că şiruirea de pe ureche e d'
năduşeală. Redingota lui cafenie, scurtă pînă mai sus de genunchi, se
descheiase, şi gulerul alb i se ridicase la spate în timp ce luptase cu ofiţerul,
bărbuţa bălaie ieşită bot \ era înflăcr.rată, parcă nu-şi dădea seama de
nimic şi r^en'v cula mt ju vocea tot mai umflată. Toată lumea îl c. i
însă înmărmurită, căci în clipa asta cele mai absurde fraze căpătau, prin el,
un sens şi copleşeau.
Soldaţii, tulburaţi, lăsară armele jos şi în mulţimea năvăli peste ei,
îmbrăţişîndu-i. Scarlat Turnavitu văzînd că doi inşi îl duceau prins pe
ofiţerul care trăsese, iar alţii Ii dădeau pumni în cap de-1 umpluseră de
sm^o, c^i-r^wf^ la ei :
 — Fraţilor, lăsaţi-1 acum... în clipa asta, ca să zic sublimă ! Că eu aşa
zic, că e sublimă ! E clipa împăcării ! Să ne împăcăm cu toţii... Lăsaţi-1
slobod.
Axente Sever, care fusese în fruntea tabacilor, dar nu sărise nici pe
tunuri, nici nu se avîntase în învălmăşeală, se apropie cu popa Dumitru,
Deivos şL Dincă Bălşoiu de arhimandrit, ca să se sfătuiască ce e de făcut,
fiindcă tot nu se vedeau limpede gîndurile lui Odobescu şi ale lui Solomon.
îl strigară şi pe Scarlat Turnavitu. Pupa Dumitru, care nu mai
cîteva clipe
eoo
I
avea acum ochi decit pentru acesta, se duse şi-1 luă de mînă,
poftindu-1 spre ceilalţi. In timp ce dascălul asculta ca de pe altă lume ce
spunea Axente Sever, ce trebuie făcut ia seara asta, popa îi luă basmaua şi-1
legă la ureche, înfăşu-rîndu-i capul.
Se auziră de dincolo de ulucile care mai răm.ăseseră în picioare
strigăte şi huruituri de trăsură. Lăcusteanu văzu mirat lumea dîndu-se la o
parte. Era careta mitropolitului, pe care o cunoştea, înhămată cu patru cai.
Pe scări, ţinîn-du-se cu o mină, erau cîţiva tîrgoveţi revoluţionari, alţii erau
pe capră şi deasupra caretei, iar între ei Ion Brătianu. Maiorul făcu semn cu
sabia scoasă către Odobescu, care sta în faţa cancelariei, cu un picior
îndoit, proptit pe o laviţă, nchotărît, nemaiştiind parcă în ce fel să se
descurce, căci era limpede câ în cîteva clipe soldaţii se vor înfrăţi cu
poporul. Cînd îl ghici prin fereastra caretei pe mitropolit, fu fericit şi
comandă el însuşi, cu glasul lui strident şi pătrunzător :
— Regiment... în genunchi !...
Neofit coborî din careta sprijinit de Ion Cîmpineanu şî, cu om.oforul
arhieresc în jurul gîtului şi pe umeri, înainta prin faţa soldaţilor, care
puseseră un genunchi la pământ, blagos-lovindu-i şi spunîndu-le să se
înfrăţească cu poporul. Ceea ce se şi întîmpla numaidecît, căci în cîteva
clipe miile de oameni erau în curtea cazărmii, năvălind şi îmbrăţişîndu-se
cu soldaţii, punînd stăpînire pe tunuri şi pe cazarmă.
 Lăcusteanu văzu înfuriat că mitropolitul, Odobescu, Ion Cîmpineanu
şi Ion Brătianu s-au tras într-un colţ, la un capăt de masă de umbrar,
nedată la rindea, dintre cele la care mîncau soldaţii, unde statură de vorbă
ei între ei o bucată bună de timp.
I — Ce-cr fi vorbind oare... maiorule ? Ce mai pun îa ■cale ? întrebă
Solomon, care avea cevs de curcan beat.
— Asta o vom afla pe lumea cealaltă, polcovnice. Odobescu, făcînd
un semn cu mîna înapoi, se desprinse
încruntat din grupul celor patru şi chemă pe căpitanul Boboc, dîndu-
i poruncă să aducă numaidecît steagurile tricolore şî cocardele din
cancelaria regimentului.
— Solomon ! strigă el polcovnicului, punîndu-i acestuia, cînd se
înfăţişă, o cocardă tricoloră în piept. Să-şi pună toţi ofiţerii cocarde în
piept...
601
loasaf Snagoveanu se întoarse înmărmurit spre popa Ambrozie, pe
care poporul il tot aclama cu dragoste, stri-gîndu-i intruna : ,,Sá trăiască
popa Tun !"
— Cuvioşia-ta, să ştii că tilluarul ăsta de mitropolit iar se apucă de
jurăminte...
Aşa şi era. Văzînd că totul e pierdut pentru ei, cei patru cerui'ă trupei
să depuie un nou jurămint pe Constituţie.
Popa Dumitru ţinea să-i spună ceva lui Scarlat Turnavitu şi se tot
codea, că nu ştia cum să-i zică : „domnule", frate"... sau chiar pe nume ;
nimic nu se potrivea. Se mulţumi deci să-i pună mîna pe umăr, şi-i spuse
puţin cam încurcat :
— Eu mă duc mîine dimineaţă la Pasărea, să-i văz pe ai mei. Nu vrei
să vii s-o vezi pe Tincuţa ?
Rămase o clipă locului încurcat şi aşteptă, închizînd ochii mari pe
jumătate.
 Scarlat îngheţă. I se păru că are năluciri ale auzului şi îşi spuse că e,
fără îndoială, din pricina detunăturii pistoalelor. Nu răspunse nimic. Dar
popa, văzindu-1 că tace, înţelese că a spus ,,da" şi adăugă :
— Plecăm mîine pe la cinci de dimineaţă, pe răcoare. Vin cu brişcă să
te iau.
Acum dascălul îşi zise că nu mai e nălucire, că e ceva adevărat, cum e
şi ceea ce vede în clipa asta, dar asta a fost tot ce a priceput. Altfel lumea se
învîrlea în capul lui.
A doua zi, joi, 2 iulie, două Proclamaţii ale comisiei interimare, ale
guveinului improvizat, vesteau demisia din armată a celor doi colonei care
obţineau în acelaşi timp şi paşapoarte şi escortă, să poată părăsi în linişte
ţara.
Lăcusteanu se întoarse acasă între ai lui grozav de ţanţoş, dar grijuliu
se hotărî ca, a doua zi chiar, să-i pună pe toţi ai lui în trăsuri şi să plece cu ei
pe furiş la Braşov. *
' Mom*»ntul ^ descris în A m i n t i r i l e co Jo n e l u l u i L ă c u s te a n u , ed cit,
p. 183 (n. ed.).
602
2 SC
CC C
CC •
S-S a £
T3
3?"
O. ^ k.
< a.
■
M
i
-
 r

r
-

C
S
5

^
c

i Ü
r B-
—
_
1
-
1
-
«^
o
•5 C
3
£
«1
fi i
s
 loasaf Snagoveanu se întoarse înmărmurit spre popa Ambrozie, pe
care poporul il tot aclama cu dragoste, stri-gîndu-i intruna : „Sa trăiască
popa Tun !
— Cuvioşia-ta, sa ştii că tîiliarul ăsta uuiropulil iar se apucă de
jurăminte...
Aşa şi era. Văzînd că totul e pierdut pentru ei, cei patru cerură trupei
să depuie un nou jurămînt pe Constituţie.
Popa Dumitru ţinea sa-i ^puriu ccva iax Scarlat Turnavitu şi se tot
codea, că nu ştia cum să-i zică : „domnule", „frate"... sau chiar pe nume ;
nimic nu se potrivea. Se mulţumi deci să-i pună mîna pe umăr, şi-i spuse
puţin cam încurcat :
— Eu mă duc mîine dimineaţă la Pasărea, să-i văz pe ai mei. Nu vrei
să vii s-o vezi pe Tincuţa ?
Rămase o clipă locului încurcat şi aşteptă, închizînd ochii mari pe
jumătate.
Scarlat îngheţă. I se păru că are năluciri ale auzului şi îşi spuse că e,
fără îndoială, din pricina detunăturii pistoalelor. Nu răspunse nimic. Dar
popa, văzîndu-l că tace, înţelese că a spus „da" şi adăugă :
— Plecăm mîine pe la cinci de dimineaţă, pe răcoare. Vin cu brişcă să
te iau.
Acum dascălul îşi zise că nu mai e nălucire, că e ceva adevărat, cum e
şi ceea ce vede in clipa asta, dar asta a fost tot ce a priceput. Altfel lumea se
învîrtea in capul lui.
A doua /.i, joi, 2 iulie, două Proclamaţii ale comisiei interimare, ale
guvernului Improvizat, vesteau demisia din armată a celor doi colonei care
obţineau în acelaşi timp şi paşapoarte şi escortă, să poată părăsi în linişte
ţara.
Lăcusteanu se întoarse acasă între ai lui grozav de ţanţoş, dar grijuliu
se hotărî ca, a doua zi chiar, să-i pună pe toţi ai lui în tiăsuri şi să plece cu ei
pe furiş la Braşov. •
* Momentul h descris în Aminttrile colonelului Ldcuateanu, cd. cit.,
p. 183 (n. eu.).
 602
MM»
tSAPOl SPRE IMMA Ţ \RII
Tot a doua zi, spre seară, Eliade şi Costa'^ ■ Filipescu P sosiră cu
trăsura cu mi de poştă de la Tirg şi fură
primiţi incă de la ; la dc mii de oameni, cu facle în
miini, cu cocarde, iiJiund steaguri tricolore, chiuind.
1 la
n-
Altgerea Rucărului ca sediu al guvernului lîmplarc, căci faima lui de
sal singuratic, i i plă-
cut ochilor era foarte mare. Aşezat acolo unuc ^c auunà izvoarele
rc*ci ca gheaţa ale Dîmboviţei ^ aci erau pîraie ailbatice şi Învolburate,
pline de pa in singurătăţile
n\ tăcerile de piatră din^ t c cei mai maii munţi ai ţarii. P A şa şi
culmile Făgâi u spre apus, Piatra Ci la azănoapte şi Bucc^;n mai în
laturi, acest sat, dinci»io de !'e nu mai c i a altul, aduna şi cl aci cît se putea
din bcl-yugul locului. Cas. ^ ■ Dîm^ şi P * : ul. •îo
vădeau cele mai - , cu t d' » ru 1 rînd deasupra,
înco.. pridv
au mai totd auna proaspăt vărui' dra, lemnul şi \\ rul, farà preţ
acolo, erau la ludt liuna oamenilor harnici.
In desagii de pe caii m n , larniţe ca
iele, lina şi fruptul câ.. ^au ' ' /.u c u
po apa rcpcd(\ şi b . i a d cu.... . . . . jă, ori
ve întregi dc scinduii i ^o.n^'irele de pc P'»r'' ^"m. Din jos, veneau în
schimb fii \ şi de bun, i
năşi, cum şi borau-u. . . a că portul de sărb;- 1
uuml( Milor şi mai a U s al r cu fii (le argint şi cu ni:i:\uuc uc
uu.aii^ic i jjon ' f cel mai aialos din ţară. Se p au uc uul^i
603
 asta cu cele înfăţişate de pictorii străini în arătările lor. Chiar in zilele
săptămînii, îmbrăcămintea era albă şi curată, căci munca la munte sfişie
straiele, dar nu le prea murdăreşte, noroiul şi praful fiind acolo lucru rar de
tot, căci povîrnişurile sunt pietroase şi repezi. Aveau şi livezi de pruni,
numai atît, căci merele şi perele rămîneau sălbatice, dar mai ales scoteau
mult fin, aşa că unii dintre ei eraul călăuzi şi făceau cărăuşie prin singurul
loc de trecere peste munte, spre Braşov. Mai mult călare, cu desagii într-o
parte şi alta a calului, cu cite cinci-şase cai legaţi în coadă, căci drumuri
statornice nu erau, iar trăsurile încărcate străbăteau posadele, tăiau
povîrnişurile şi treceau pîraiele cu mari pi'imejdii, punînd şi ele în unele
locuri poverile pe cai. Ceea ce se îndrepta la albia pîrîului ori pe rîpă,
pentru o trecere, era iar năruit de toanele muntelui şi ale zăpezilor, aşa
încît data viitoare, ori în anul următor se făcea îndreptare în alt loc, prin
viroage cu grohotiş. Dealtfel, de cînd Dunărea era slobodă şi umblau
piroscafcle, mărfuri aproape că nici nu mai treceau pe aici.
în toate privinţele, Rucărul se vădea astfel o aşezare potrivită pentru
un guvern care vrea să rămîie liber şi să cheme poporul să lupte, dar, fireşte,
luptele înseşi aveau să « dea mai jos înspre dealurL _____ .
Cum sosisera în sat, membrii guvernului şi însoţitorii; lor aşezaseră o
tabără pe o sălişte netedă, cam la răscruceai mare a tîrguiui, acolo unde
Rîuşorul zvăpăiat şi limpede se^ arunca subt ochii lor, printre aluni, în
apele lărgite, peste prundiş, ale Dîmboviţei. Bălcescu ar fi voit ca, înainte de
a descinde cu totul în acest tîrg înconjurat de munţi, să sei alcătuiască un
plan de aşezare şi de lucru, căci era vorba oricum să se facă aci un fel de
reşedinţă a ţării şi să se puie' pceastă parte a ei în stare de apărare. Pînă pe
la prînz se lămuriră în ce priveşte această aşezare. Inchiriară întreg; hanul
de la răscruce, cu spatele chiar în malul Rîuşorului, închis între bolovani
mari cît baniţa, şî mai închinară laj cîţiva paşi, peste podul pîrîului, o casă
lungă a unui frun-, tas al tîreului. Amîndouă casele aveau cîte un lung rînd
de^ odăi deasupra, care dădeau toate într-un pridvor de lemn, ce făcea
sprinten înconjurul casei, pe două laturi. Odăile dei jos, cu gîrlici, erau mai
mult pentru nevoile de toată ziua
 i
604
I

I
ale casei, dar cele de sus, luminoase, văruite proaspăt, ctr^ paturi de
lemn, cu velinţe, icoane şi mese, erau o bucurie a ochilor, ca tot acest sat, cu
case şi căsuţe curate şi strînse laolaltă, care susura ca un izvor de sănătate.
Rînd pe rînd, după ce se spălară de năduşealâ şi de praful cumplit al celor
două zile de călătorie de la Bucureşti încoace, musafirii satului începură să
se arate primeniţi şi învioraţi. Nu-i supăra nici ploaia care venea uşoară şi
răcoritoare, după arşiţa cumplită şi prăfuroasă a drumului de ieri, nici
noroiul, puţin, cît se făcea, fiindcă drumurile erau piezişe şi apa se scurgea
repede, lăsînd un mîl uşor de praf de piatră, nu de pămînt gloduros.
Colinele fumegau, iar norii aburoşi, alburii, se scurgeau din munţii
mari de-a lungul văilor împădurite, cum se scurgeau pîraiele, şi din cînd în
cînd, căpăţîna stîncoasă, din marginea satului, a Ghimbavului se făcea
nevăzută, de parcă nici n-ar fi fost, iar cerul cobora deasupra lor, ca un cort
umed de pînză curată.
Ieşind din odaia lui, după ce îşi schimbase hainele, Nicolae Golescu îl
văzu pe Bălcescu, cu pelerina pe umeri, privind lacom departe, spre apus,
culmile pînă la cer ale Păpuşii şi ale Iezerului, care treceau într-unele locuri
mult deasupra norilor, cu verdeaţa lor umedă.
— Simţi că trăieşti aci, în creierii munţilor, frate Bălcescule. Ia uite...
şi arătă jos în vale cîteva rucărence tinere şi rumene, cu pălării bărbăteşti în
cap peste marame. Hai, ce zici ? Şi fostul colonel se întinse cu poftă. Să ştii
că muntele ăla, şi arătă spre Ghimbav, e plin de urşi, dar nimeni nu se poate
apropia de el din pricina prăpăstiilor. Află că nu mă las pînă cînd nu voi
organiza o vinătoare ! Şi dîndu-şi seama că a fost frivol, se întregi : Ca să
fim de folos oamenilor...
Ştefan Golescu, rezemat de un stîlp, sorbea cîte puţin dintr-o cană
albă lapte proaspăt muls.
 — Hei, va trebui să facem ceva... ceva, dar nu ştiu dacă vînătoarea ta,
Roşcatule, ar putea fi de folos. Uite cum caută oamenii la noi.
Oamenii se uitau simplu şi cuminte, numai că nu văzuseră niciodată
atîţia boieri odată în satul lor. Dar în faţa casei lui popa Baştea erau legaţi
de gard vreo patru cai mărunţi cu tarniţele pe ei. Aşteptau să li se puie în
spate desagii pentru purtat sarea la stînile preotului, care era foarte bogat.
Era prieten cu Bibescu, şi oamenii de la cai erau oa-
605:
menii lui, care, îndemnaţi de popa Baştea, căruia fostul domnitor îi
trimisese chiar ieri un călăreţ cu ştui şi îndemnuii, aţîţau satul împotriva
pribegilor.
Asta o simţiseră numaidecît Ştefan Golescu şi mai ales Tell.
Ceea ce nu pricepeau ei şi aveau să mai discute faptul şi în zilele
următoare este cum se dusese atît de repede, de necrezut de repede, vestea
plecării lor, în toată ţara, ajun-gînd pas cu pas înaintea lor. Mai tîrziu,
Nicolae Golescu avea să poruncească o cercetare mai îndeaproape a acestei
ciudate întîmplări. Totuşi nu ar fi fost pentru nimeni greu să vadă, numai
privind convoiul lor cu atitea carete, că sunt oameni fugiţi, ,,că nu e lucru
curat cu ei", cum spuneau unele unelte boiereşti. Dar, fireşte, cum a putut
afla Craiova, ba şi Tîrgu-Jiu, chiar în ziua de 29 seara, despre fuga guver-
nului în zorii zilei din Bucureşti e altceva "şi e într-adevăr de mirare. Cel
mai puţin mirat fusese totuşi Bălcescu, care ştia că asemenea ştiri se
răspîndesc ca focul, atunci cînd are ce arde.
De jos, din ploaie, unde umbla cu capul gol, dar cu mundirul pe el,
Magheru le făcu un semn amical, apoi se urcă şi el pe scara de lemn alb, ca
nou, care trosnea subt greutatea lui.
— îţi place ploaia, căpitane general ? întrebă Nicolae Golescu.
— După arşiţa şi praful de ieri mi se pare o bine-cuvintare...
Era într-adevăr o ploaie uşoară ca o părere, parcă luminoasă, şi mai
ales era aerul tare al înălţimilor, pe cai^e Bălcescu îl trăgea cu nesaţ în
piept, cum trage un fumător aroma ţigării, Dinlr-o odaie de la capătul
pridvorului ieşi numai în jiletcă Rosetti. cu barba snop şi ochii albaştri,
bulbucaţi.
— Aş sta aici tot anul. fraţilor.,,
— Avem să şi stăm, îi spuse îngîndurat Bălcescu. Şi trebuie să ne
apucăm numaidecît de treabă...
— Dar dacă ne cheamă în.'ipei poporul la Bucureşti ? întrebă candid
Rosetti.
Tuturor li se păru de necrezut o asemenea posibilitate şi zîmbii ă unii
către allii, ridicind din umeri :
Se cunojtşte că ai fost poet, frate Rosetti, fu de părere Nicolae
Golescu.
A____A .

I
Dar peste cîteva minute, cînd Bălcescu se duse de-a lungul
pridvorului ca să privească şi în partea cealaltă, spre Piatra Craiului, fu
ajuns de Rosetti, care-i vorbi cu gravitate :
— Ascultă, Niculache, eu te întreb serios, ce-am face dacă ne-ar
chema înapoi poporul la Bucureşti ?
Bălcescu zîmbi, puţin încurcat :
— Ce să facem ? Ne-am întoarce, bineînţeles, dar nu mi se pare atît
de apropiat acest lucru...
— Dar dacă s-ar întîmpla asta... nu crezi că ar fi mai bine să iasă din
Guvernul provizoriu Magheru şi Tell, ca să scăpăm de generali şi să intre in
locul lor Ion Cimpineanu şi Kretzulescu ?
Bălcescu ridică iar din umeri :
— Vorbeşti copilării, frate... Şi îşi pierdu privirea departe spre stîncile
sălbatice care ascundeau izvoarele Dîmboviţei.
Se aşezaseră mese mici ici-colo, prin pridvoare, cînd sosiră nişte
călăreţi din Cîmpulung cu steaguri şi cocarde tricolore, chiuind, strigînd
sălbatic : ,,Trăiască revoluţia".,. Mai toţi erau în straie de munteni tîrgoveţi.
Aşa aflară membrii guvernului că a şi fost răsturnată căimăcămua.
 Veselii şi mîndrii vestitori îi zoreau să se pregătească d' Ijlecare,
fiindcă de la Cîmpulung vin în urmă trăsvu'i şi cai de schimb, ca să-i ia pe
sus.
— Reacţionarii ce zic, Şlefănache ? întrebă Alecu Golescu, care
cunoştea bine Cîmpulungul, pe un bărbat mustăcios, cu nădragi de ţară
albi, dar cu jiletcă.
— Păi, să vedeţi, i:ăspunse cel întrebat. Şi dc noi spune lumea că
suntem reacţionari... că, să vedeţi, cînd am văzut că am primit ordin de la
căimăcămie... ce era să facem ?... ne-am supus şi am dat jos steagurile.
Acum tare ne-am bucurat c-a venit ordin să le punem iară.
Ţinură pe loc un consiliu, ca să hotărască fără întîrziere ce e de făcut.
Lipsea num.ai Tell, care, fiind cu nevasta şi copiii, închiriase numai pentru
el o căsuţă cu ceardac mare, ' în sus pe uliţa care mergea spre Păpuşa, de-a
lungul Riuşo-rului bolovănos. Trimiseră să-l cheme. Dar nu vru să vie. Se
duse atunci Aristia, care de-abia il înduplecă să se arate.
607
Da* nu veni îmbrăcat în uniformă, ci în straie nemţcjii A fi j ^ă uimiţi
că el nu se mai socoteşte în puvern, că are de gin^ să rămîie pe loc şi că o să
treacă în Transilvania.
— De ce ? întrebă uimit Magheru. Ştefan Golescu izbucni furios :
— Nu, asta nu se poate, frate, nu se poate sub nici un cuvînt... Am
jurat că nici unul dintre noi nu se poate retrage şi nu poate părăsi lupta
pentru cauză, pînă cînd nu ne părăseşte cauza pe noi...
■— Dar nici nu poci rămme in guvern alături de sn\i in-
inconsecvenţi şi perfizi, spuse posomorit şeful oştirii. Azi, miercuri, se
împlinesc trei săptămîni de cînd am ridicat steagul la Islaz... Aflaţi că îmi
ajunge.
Erau tot în ceardacul casei în care trăsese şi Bălcescu, deşi ploaia se
înteţise şi-i ajungeau din cînd în cînd picăturile ei călduţe. I i |
— Şi cine sunt aceşti su;i perfizi ? Întrebă încruntat Bălcescu.
— Rosetti şi Brătianu, răspunse Tell, fără ocol, privindu-l în ochi pe
cel învinovăţit, care asculta palid.
 Şi apoi arătă pe larg ce-1 face să creadă asta Rosetti şi UUM Brătianu,
care demisionaseră din calitatea lor de secretari | |^ ai guvernului şi nu
cedaseră cu nici un preţ stăruinţelor celorlalţi de a-şi retrage demisiile, s-au
întors totuşi, aşa de la ei, nechemaţi, în momentul în care au fost arestaţi
Solomon şi Odobescu ; osteneala pe care şi-au dat-o ca să-i
dezvinovăţească în faţa poporului, Rosetti luîndu-şi asupra lui în acest scop
redactarea Proclamaţiei, relaţiile lor neîn-^trerupte cu Odobescu,
opunerea lor la orice măsură care ar *fi dus la judecarea grabnică a celor
doi. Le aminti că Solo-moni, în timp ce era arestat, i-a chemat, pe
Magheru, pe Eliade şi pe el, pe Tell, mărturisindu-le că la 19 iunie au fost
înţeleşi cu Brătianu şi Rosetti... Cine a adus în ultima clipă, de la consulul
englez, falsa ştire despre intrarea trupelor străine în ţară ? Rosetti ! Cu ce
scop ? Ca să împingă guvernul la o greşeală compromiţătoare, ca să-1 facă
ridicol.
Bălcescu îi ceru lămuriri mai de-aproape.
— Bine, foarte bine. Şi Tell îl luă de nasturii surtucului. Cine, după ce
a adus luni seara — cu gesturi de spaimă — I k vestea că ostile străine
sunt numai la două zile depărtare I i de capitală, a redactat Proclamaţia
către popor, prin care I se vestea plecarea guvernului ? Rosetti. O scrisese
acasă şi o învăţase pe dinafară. Cum îţi explici dumneata că ăl mai
608
I
609
bun prieten al lui Rosetti e singurul membr:^ al guvernului, în afară
de mitropolit, care a rămas în Bucureşti şi a figurat apoi în noul guvern ?
Nu-i aci complicitate ? ! Totul, domnule Bălcescu, a fost pus la cale.
Dar Bălcescu, deşi tulburat de violenta acuzării, îi răspunse că
deocamdată nu e în măsură să judece. Prima lui impresie fu insă că era o
rivalitate între cei care, trădînd idealurile revoluţiei, trăgeau fiecare apa la
moara lui. So-fioti că e bine să ia în apărarea lui Rosetti : r — Socot că
prietenul nostru Tell nu are dreptate... Cele arătate de el, şeful oştirii, sunt
numai prepusuri neîntemeiate de fapte.
 1^ Stăruiră toţi pe lîngă Tell să-şi îmbrace uniforma şi să-şi pună
eşarfa de revoluţionar.
în timp ce ţineau acest consiliu, aşa, afară în ceardac, se ivi dinspre
Dragoslavele o caleaşca cu sase cai, care trecu toroape în goană pieptişul
luminos şi vadul Dîmboviţei. m Cînd ajunse la răscruce, coborîră din ea
colegul lor Gheorghe Niţescu, însoţit de Fîorian Aaron, administrato-de
Ilfov. Le aduceau proclamaţiile guvernului interimar Psciăsori personale
pentru unii din ei. Nerăbdător, il puseră pe Gheorghe Niţescu să
povestească ce s-a întimplat în cantată de alaltăieri de dimineaţă, de cînd
părăsiseră ei Bucu-ptii.
între timp, Tell desfăcuse scrisoarea personală pe care I b adresa
mitropolitul şi în care îi arăta câ pentru liniştea Pffii îl sfătuieşte păi'inteşte,
numai părinteşte, să-şi dea demisia din guvern. Cînd Tell izbucni furios
impotrivar^fatu-!in neruşinat, Magheru desfăcu şi el grăbit scrisoarea pe
e i-o trimitea tot mitropolitul. îl sfătuia şi pe el, tot părinteşte, şi tot
pentru liniştea ţării, să-şi dea de asemenea lemisia din guvern. Pe căpitanul
general îl pufni rîsul :
— Vedeţi ce ne face popa ăsta dacă nu l-am ras de barbă, iu l-am tuns
şi nu l-am trimis la mînăstire ?
A| Bălcescu primise şi el o scrisoare de la Deivos. Trecu o mpă în
odaia lui ca să citească în linişte, dar peste cîteva Tiinute ieşi nebun de furie
şi se năpusti asupra lui Rosetti, ncercînd parcă să-l sugrume. Era atit de
aprins, că parcă lici nu putea vorbi, parcă se înăbuşea. Mîinile îi erau atit le
încleştate în gîtul celui învinuit, că păreau ca nu se vor Eai putea desface.
Abia cînd fu nevoit să răsufle, se auzi Tivîntul plin de silă :
— Trădătorilor... trădătorilor...
Cei de faţă fură uimiţi de această bruscă schimbare a lui Bălcescu, dar
înţeleseră cînd acesta le arătă că Brătianu s-a întors în capitală, fără frică de
reacţionari, că a avut sfaturi tainice cu Odobescu de citeva ori, că a acceptat
modificări ale Guvernului provizoriu şi numai silit de popor a renun-t'^t la
ele. Toate astea i le scrisese în grabă Deivos,
 Rosetti recunoscu în cele din urmă că aparenţele, cum zicea el, sunt
împotriva lui, dar că se vor convinge în curînd, pe bază de faple^ că el e un
tovai'ăş loial._ ^
Şedinţa de a doua zi a Guvernului provizoriu se ţinu la Bucureşti, în
Palatul Administrativ. Bălcescu puse din nou cu încăpăjinare problema
programului de realizări urgente, întîmpinînd aceeaşi rezistenţă din partea
colegilor lui, care tot ieşeau în balconul palatului pentru ca să fie văzuţi dd
poporul bucureştean, ce nu mai contenea cu uratele. Bălcescu privea,
liniştit acum în adîncul sufletului său, care, neştiut, tot fusese pradă
îndoielilor, căci fusese nevoit să lupte cu amintirea mulţimii asmuţite din
marginea Tîrgoviştei. Toată curtea cuprinsă intre bornele cu lanţuri dintre
palat şi Vornicie era ticsilă : foia lumea şi pe Podu Mogoşoaiei, era căţărată
pe carele iniei cu un cat deasupra prăvăliilor, înghesuite unele într-altele de
pe pa.'tea cealaltă a Podului. Mulţi erau agăţaţi de frasinii din curte, ori de
felinare. Aduseseră steaguri şi ghirlande de frunziş verde.
Magher-u, care parcă se simţea prea înalt în balconul îngust, se
trăsese spre uşa cu două canaturi, care era de fapt o fereastră, dar se trezi că
acoperă pe Bălcescu, care privea dinapoia draperiei roşii.
— Ce zici, domnule Bălcescu, e poporul c l i noi ? Şi-i strălucea ochii
mari de mulţumire.
— Au fo.st grele şi încărcate aste trei săptămîni, fu de părere Nicolae
Golescu, care, amintindu-şi, vesti cu un soi de uimire tulbure : Astă-seară,
vineri, se împlinesc trei săptămîni de cînd am luat puterea... trei săptămîni
cît trei ani...
Eălcevscu nu-i răspunse numaidecît. întîrzia parcă apăsat de gînduri,
apoi îl privi, cu faţa gravă :
— Poporul bucureştean a mai făcut încă o dată revoluţia lui. A fi\cut-
o din nou pentru a treia oară... Să-1 scutim s-o mai facă incă o dală.
610
f Vineri dimineaţa, Scarlat Turnavitvi, după o ncapte de nerăbdare şi
insomnie care i s-a părut fără sfîrşit, il aşteptase zadarnic pe popa Dumitru
să vie să-l ia cu brişcă. Se îmbolnăvi de întrebări, de presupuneri de tot
felul, de bănuieli cu dedesubturi Ameţise de atîta frămîntai^e, de parcă l-ar
fi ars cu vin otrăvit pe dinlăuntru. Nu mai încăpea îndoiala că popa se
răzgîndise şi, furios pe el însuşi că l-a poftit să-i vadă fata, nici măcar nu se
mai gîndise să-i trir mită vorbă că nu-1 mai ia la vie, nici nu gîndise măcar
că împrejurarea merită oboseala unei minciuni cuviincioase. Stătu acasă
pînă la prînz, aşteptînd, zicîndu-şi că poate doar întîrziat cine ştie unde. Pe
la prînz, înnebunit de pîndirea seacă, nemaiputind nici să se plimbe ca
înti^-o cuşcă prin odaie, cu urechea ţintuită de portiţa de la uliţă, cum. fă-
cuse toată dimineaţa, Scarlat Ti:u^navitu se hotărîse să plece de acasă, să se
ducă oriunde, să alerge pînă,va cădea jos, mort de istovire, ca să nu mai ştie
de nimtic. îşi zicea, otrăvit de zbucium, că luni de zile fusese liniştit,
amorţit mai Dine zis, împăcat cu gîndul că, deocamdată — Dumnezeu jtie
pînă cînd — nu o va mai vedea. Şi acum popa rupsese Eaşa însîngerată de
pe rana inimiii lui. Trebuia să facă neapărat ceva, să-şi scoată din minte
întîmplarea, ca să nu-şi piardă minţile cu totul. De ureche nu mai ştia
nimic, nici năcar că locul începuse să prindă cheag, să se usuce.
Umbla, aşa, în neştire pe la Sfînta Vineri, cînd se văzu strigat dmtr-o
birjă de Ion Brătianu ; acesta se opri lingă |I şi se coborî să-i vorbească. Nu a
înţeles prea bine despre e vorba, dar i s-a părut că l-a certat că de ce nu
pleacă ■mpreună cu Steriade, directorul Departamentului Trebilor iin
Lăuntru. A spus ,,da", cu buzele arse, fără să mai întrebe mde să plece, şi a
luat-o razna spre oraş. în realitate. Bră-;ianu îi spusese că i-a dat ordin lui
Steriade. în numele Ilomisiei interimare, să-l numească pe dascăl, prin
decret contrasemnat de el, administrator la Slam-Rîmnic, care decret,
spusese el, a şi apărut azi în Monitorul român. După :e se căutase în
buzunar, secretarul îl găsise şi i-1 vîrîse ntre surtuc şi vestă. Pînă la urmă,
către cinci după-amiază, loaptea nedormită şi alergarea aiurită îl doborîră
şi se în-oarse acasă, unde se trînti pe pat şi adormi buştean. îl dcş-eptă pe
la opt pe înserate slujnica proprietăresei, care-l :gîlţînă bine, pînă cînd
izbuti să-l trezească.
611
— A venit un părinte cu o brişcă sâ vă ia la vie, cenatale. Vă sculaţi ?
 A crezut că i-a sfişiat pieptul un cuţit, dar nu numai că nu-1 duru, ci
dinipotrivă făcu să se scurgă dintr-o dată toată Otrava dospită din el. După
ce sări rn picioare, se clătina c!te\^a clipe năuc, neştiind ce să facă mai
fntîi : să 5e spele pe faţă, sau să alerge la portiţă. Se hotărî să-şi clătească
faţa cu apă şi pentru ca să se mai dezmeticească puţin.
Popa Dumitru se arătă foarte necăjit de întîmplare, dai dis-de-
dimineaţă venise îa el un diacon de la Mitropolie cu o teleguţă, gata să-1
ridice pe sus, dacă nu merge numaidecît. Il chema Neofit, ca şi pe
arhimandritul Snagrrveanu ?i pe popa Ambrozie, ca să le ceară socoteală că
au fost printre cei care au mers aseară printre revoltanţi, să-i mir^ şi să-i
ameninţe amarnic. Nu a putut scăpa de acolo . acum un ceas şi ceva. A
alergat acasă, a cerut lui Tascj cumnatu-su, brişcă şi acum e gata să-I ia cu
el, dacă mal vrea să meargă la Pasărea.
Nu merg chiar la mînăstire, unde fostul său duhovnic^
protosinghelul Gheorghiescu, om acum în vîrstă de optzed de ani, fusese
numit, după ce şi-a pierdut parohia în focu| cel mare de acum un an,
duhovnic al mînăstii'ii de maici Se opresc mai încoace, mai înspre oraş.
Bătrînului îi con^ venise această numire, tocmai fiindcă avea via asta la
car€ merg ei în apropierea sfîntului lăcaş. S-a călugărit, căcf preoteasa, cu
care n-a avut copn, murise de mult. A fos| bucuros să-i găzduiască pe ai
fostului său ucenic într-al<( Domnului. Au loc destul unde să doarmă toţi,
fiindcă vii are şi un adevărat conac.
Astea i le-a spus pe drum un ceas şi mai bine, cît a duralj călătoria în
brişcă, şi multe altele, dar el nu auzea decît uiri murmur, binefăcător ca
murmurul răcoros al unui pîrîu pd arşiţă. Se lăsase în voia gîndurilor pe
leagănul căptuşit cif cilţi şi muşama şi atîrnat cu patru căngi mici de fier de
c*j rîmbii briştii, şi totul era în gîndirile Iui ca o legănare, hi faţa lor, pe o
scîndură^ groasă, aşezată şi ea de-a latul, dac fără cîrlige, de-a dreptul pe
carîmbi, stătea ingheboşat ud bătrîn cu cămaşa încreţită, de pînză groasă,
care mîna cai^J altfel bine îngrijiţi, roibii lucioşi, dar cam greoi, ai chiristw
giului. Scarlat Turnavitu era treaz şi parcă totuşi era căzui într-o aromeală,
care-1 făcea să vadă în stìnga şi în dreapta n u copaci, ori căsuţe, sau
garduri care rămîneau în urmă, d numai nişte lungi fîşii, cînd întunecate,
cînd albîcionsp, car^
612
■
unecau pe de lături înapoi, rareori întrerupte. Chiar
şi ste - ele, care erau ca nişte ţinte vii, în cerul înalt al
a c e s t e i s e r i Ş ă c o r o a s e d e i u l i e , l u i S c a r l a t Tu r n a v i t u ,
care nu le putea privi, căci nu mai era în el pic de
voinţă, ci se lăsa doar dus, se lipeau de ochi ca nişte dire
u ş o a r e d e f o c ; l u n a n o u ă d e l^ i n t , p r o a s p ă t ă d e d o u ă
z i l e , e l n - o v e d e a , c ă c i s e î n ă l ţ a Ke î n s p a t e l e l u i .
* î n c o d î r l ă , p e s t e fi n , e r a u t r a i s t a c u t a i n u l d e o v ă z
al cai- or şi doi desagi cu tîrguieli pentru gospodărie.
în spatele casei, subt un dud rotat, cu rodul trecut,
dincolo de care, după vreo cîţiva paşi de pajiştea cu vreo
doi-«rezece stupi, începeau întîii butuci ai viei — mare
d e v r e o f c u ă s p r e z e c e p o g o a n e — e r a o m.asă c u p i c i o a r e l e
în pă-pînt şi înconjurată pe trei laturi de lavi ţe
î n c h e i a t e î n t r e le. C î n d S c a r l a t f u s t r i g a t ş i p o f t i t d e
părintele Dumitru i ia gustarea de dimineaţă, Tincuţa
tocmai aşezase peste 'aţa de pînză de in, albă ca zăpada,
cm ş t e r g a r m a r e , î n - I r s t a t c u r î u r i d e b o r a n g i c a u r i u .
D o u ă s t r ă c h i n i d e c u l o a - ea l ă m î i i , c u m o g î l d e ţ e r o t u n j i t e
de unt, căni albe cu gîtul
E fl o r a t d e i n e l e r o ş i i p l i n e c u l a p t e g r a s ş i p r o a s p ă t ,
pentru îcare dintre cei de faţă, încă o strachină cu ouă
mari, două iiiselniţe de cleştar cu miere, ca o zăpadă
g a l b e n ă ş i c a l d ă , M i n e f u m u r i e , c u c o a j ă î n fl o r i t ă l a ţ e s t ,
erau ca o m ă r t u - |e de preaplinul acestei dimineţi
b i n e c u v î n t a t e . D a r S c a r l a t ■ci n u l e v ă z u . E l n u o v e d e a
decît pe Tincuţa cu părul îegru tras neted spre timple şi
c u d o u ă c o d i ţ e t r e c u t e pe t o a t e , l u n g i p î n ă l a j u m ă t a t e a
t r u p u l u i îm.plinit ş i z v e l t , î o s p o d i n ă m e r e u n e m u l ţ u m i t ă ,
tot aducea şi schimba cele te pe masă. Era încă de
d i m i n e a ţ ă , c ă c i î n c a s a p o p i i l u m e a || s c u l a d e v r e m e d e
tot ; iarba lucea plină de rouă, iar ochii Ibaştri, cam
albicioşi, ai lui Scarlat căutau acum lumiinoşi i
î n r o u r a ţ i . Va r a s e v e s t e a p l i n ă d e r o a d e , şi î n j o s , d i n c o l o
e tâul a cărui oglindă mai răsfrîngea oblu razele
s o a r e l u i , rad î n c ă , p e c o s t i ş a c e a l a l t ă a v î l c e l e i m o l c o m e ,
căpiţele de rîu secerat erau ca nişte urşi aurii culcaţi pe
miriştea încă roaspătă.
» Cînd se ivi în prag şi bătrînul protosinghel,
însoţit de ■Şl>pa D u m i t r u , Scarlat Tu r n a v i t u îi ieşi
înainte şi îi sărută una uscată, ale cărei dege te se
d e s f ă c e a u g r e u . B ă t r î n u l v e a f a ţ a b o l n a v ă , a fi n a t ă , f ă r ă
picătură de sînge, iar barba
61
rărită, linoasă, îi curgea pc gît. So aşeză cu greu în fruntea mesei.
Preoteasa îl pofti pe Scarlat Turnavitu să sc a.?e/.e şi el, şi strigă după cei
doi copilandri, unul de unsprezece, altul de doisprezece ani, care încă nu se
deşteptaseră ca lumea, căci pentru ei începuse vacanţa, să vie mai repede,
că dacă nu, rămîn nemîncaţi. Ceea ce ei făcură îmbrăcîndu-se in fugă,
hîrjonindu-se, zbenguind\i-se. După ce se aşezară şi ei la masă, Scarlat
Turnavitu văzu. cu un dulce fior, că pînă la urmă locul din stìnga lui
rămăsese liber, păstrat pentru Tincuţa.
Ea se afla, în dimineaţa asta însorită, cu aer crud şi limpede ca apa de
izvor, alături de el. Pe un paltin, înclinat puţin deasupra vîlceluşei, un stol
de rindunele se pşezase ca uu roi. Frunzişul paltinului, înalt aproape ca un
plop, e mai îngust, mîncat la mijloc, de parcă ar fi doi paltini pu^i unul
peste altul. Din cînd în cînd, ca şi cînd sutele de rindunele s-ar speria,
stolul se depărtează într-o larmă ameţitoare la o azvîrlitură de băţ în
văzduh, se invîrteşte, fiecare rîndunică se zbenguie de capul ei şi cu toate
laolaltă se scaldă, zvăpăiate, cite^^a clipe în lumina vie a dimineţii, ca nişte
copii care s-ar alerga şi s-ar hîrjoni în apa unui rîu de munte. Tincuţa îl
priveşte de alături şi-i întinde din cînd în cînd cîte ceva de pe masă, căutînd
să ghicească ce doreşte. El parcă nu mai doreşte nimic din roadele vieţii
care stau înaintea lui. A rămas aşa lîncezind surizător, ca după o grea boală,
în lumina care îmbată ca vinul alb. Ea nici măcar nu-i mai surîde, cum ficea
cînd se vedeau atît de raj şi numai de departe. Dragostea lor nu m.ai
pluteşte în înălţimi serafice. Privirile şi gîndurile lor nu se mai pierd far:
nădejde pe poteci astrale, unde tainele sunt întuneric şi lumini de aură.
Totul e acum limpede în soare, ca o deşteptare din vis. Dar, aşa
pămîntească, minunea a rămas tot atît de tulburătoare. E bunăvestirea
belşugului însuşi, laptele plin în cănile albe, ouăle ca varul şi mierea în
străchini, dulceaţa acrişoară a vişinilor mari, altoite. La cîţiva paşi, tipsiile
mari de floaiea-soarelui de un galben tare şi crud se rotesc p-lujtnele prea
înalte, căutînd astrul din slavă. Se aj-ată stihiile vieţii în toate roadele
pămîntului, care se vestesc bogate la începutul acestei veri. Nu mai este
întuneric, dar taine sunt încă, în încolţirea boabelor, în creşterea zilnică, în
pi-efacerea seminţelor în roade şi a roadelor în seminţe, ^e vădeşte minune
în gingăşia fără seamăn a caliciului în-u'tocheat şi fraged al florilor acestea
de nemţişor şi d».
614
ui
ibimi

I
la a, tiJ
^ra-leului de pe masă, în meşteşugul fracurilor roşii, mî-mscule şi
lari, în care sunt îmbrăcate gîngăniile acestea, ca iişte mici juvaericalc,
numite ochiul-boului, carc se tîrăsc )e laviţă şi unele chiar pe faţa de masă ;
era în neasemă-mta complexitate a trupurilor acestor albine care trec în
u'ul lor ca nişte scîntei în s'oare. O taină întreagă este capul )tund al pisicii
cu blăniţa de tigrcaică micuţă, care se îm-ileteşte in Jurul taliei lui cerşind
lapte. De unde venea ca-ifeaua de vis, fragedă şi crudă a trandafirului alb,
vă-atic ?
. Nu le gîndea toate acestea Scaiiat Turnavitu, dar le trăia, I vedea şi le
simţea fără să le ştie, căci tainele pămîntului »ar simple şi familiare, nu
sunt de spaimă ca tainele altor Irîmuri. Totul vădea un început, era ca un
sfert de viaţă U'e creştea în făptura de lîngă el. Fetişcana asta, împlinită i
zveltă, era nespus de la fel florilor, şi gîzelor, şi stropului e rouă, dar le
întrecea, căci mai era şi altceva decît ele. 'lăţea lîngă el fără prihană, dar nu
mai era înger. Păstra eva neaicvea în ea, ca mireasma roadelor, ca răsuflarea
flo-ilor, ca aşteptarea capacilor care chiuiau mut în dimineaţa
tta, pînă-n slava cerului. Cea mai pipăibilă dintre aceste ine era însă
aceea care punea faţă-n faţă, la un pas, făp-ura frumoasă a mamei de
treizeci şi trei de ani — în care e adunau toate minunile de la începutul
începuturilor pină i floarea laptelui, la harul oului, la hărnicia de aur a albi-
elor, la dulceaţa grasă a fagurelui de miere, la rodnicia latcei din stup — cu
fata ei abia împlinită, neatinsă de imic, care era ea şi nu mai era ea, ceva
trecuse dintr-una itr-alta, dar ceea ce trecuse nu fusese ceva întîmplător, ci
liezul însuşi de la începutul începuturilor, iar ceea ce în-mta era tocmai
ceea ce avea să piară, ca să renască. Ben-hiul cît o bobită de mac de pe buza
de sus a fetei era alu-iţa cît bobul de piper al mamei.
Nefiind în stare să le gîndească toate astea, Scarlat urnavitu le trăia
şi nu mai dorea nimic, dealtfel nici măcar iu ar fi putut vorbi, spre uimirea
părintelui Dumitru, care-1 '^ia vorbăreţ ca un pîrîu de munte, glăsuind
aproape tot-
I ŢIXUNA mai mult decît îl ajungea din urmă gîndirea. Tincuţa nu se
mira însă deloc că nu-1 aude vorbind, că a aşa tăcut şi cu ochii albaştri
înrouraţi. Niciodată nu s-a
Închipuit pe ea însăşi vorbind cu acest om atît de dorit. Era ci lingă
ea, şi asta era totul. îl privea pe furiş, ca o femeie rică totuşi. Se gînclca
înduioşată :
„Doamne, urît şi scump mai E ! M U LŢ U M E S C că L -ai ADL lîngă
mine."
 Bătrînul, ridicind cu greu capul, care atîm c
pe umăr, căci vinele gltului îşi pierduseră pu^ L I E A , mU CU glasul
uşor tremurat, dar mereu cu şir în gîndire :
— Turnavitu ? Turnavitu ? Eu am cunoscut în ti^^r- Ţ E L E mele, c
mult, era în veacul celălalt, un Turnavitu omu lui Ipsilanti, BA nu, al lui
Mavrogheni, nu mai şti A fost şi locţiitor de domn. Şi pe urmă,
îndreptîndu- S * lui Mavrogheni...
— Acel Dumitrache Turnavitu de care vorbiţi, eu NII L-AM
cunoscut. Era fratele bunicului meu, îi ^'T-rr C U glnir I N M U I AT de respect
Scarlat.
— Crez că i-au tăiat şi lui turcii capu, ca şi lui M A F V : gheni. Nu
aveai dară cum să-1 cunoşti. Amarr
urît de boieri. El îi băgase în cap lui Mavroghc dea de partea opincii
împotriva boierilor. Auzisaa ^-despre răzmeriţa franţuzilor. Ei, nu se
potrivesc T N N * unde !... Şi bunicu dumitale cine era ?
— Era fratele lui mai mic, lancu Turnavitu, dascăl 1« Academia
grecească.
Bătrînul rămase încremenit, cu ochii puţin holja deodată se întoarse
uşor înviorat, încălzit :
— O, Doamne, slabă e amintirea omenească. Şi pe acest lancu
Turnavitu treti-logofăt, l-am cunoscut. E I surat — oh ! au trecut multe
zeci de ani de atunci — cu 4 femeie negricioasă, Catinca Budiştcanu.
Acum îra seama că şi la chip nu semeni cu Dumitrache, care -negru şi
încruntat la faţă, ci chiar cu bunicul dumitale, dascălul, care avea o fire
molcomă şi trăgea numai la cai
Popa Dumitru se gîndi că Scarlat avea totuşi ceva fratele bunicului
său, din acel Dumitrache sfetnicul dîrz al lui Mavrogheni.
— Vezi, preacinstite părinte, că acest prieten şi fiu nostru seamănă
puţin şi cu unchiul lui după bunic. Şi luptă ca sâ se înnoiască ceva.
Asemenea har trece, se ^ pe căi ocolite la unii dintre nepoţi.
Dar bătrînul se încăpăţîna şi stăruia în părerea lui rS nu e nici O
asemănare.
 Atunci se auziră bătăi în poarta viei şi toţi aşteptară urechile ciulite,
căci nu se vedea dincolo de caaă, pină cîru| se ivi, venind pe lîngă pridvor,
bătrînă ţărancă încovoia de spate care îngrijea de gospodăi'ia
protosinghelului şi ca
frl6
iCra şi mama paznicului. Venea încet, morocănoasă, şî nu vorbi decît
de la un pas, în şoaptă, ducînd basmaua în dreptul gurii, cu un fel de
spaimă tainică :
— E unu afară... da' e călare. Nu-ş' de unde spune că
e călare.
Pînă să sfîrşească ea, cei doi băieţandri alergară în goană să vadă cine
e şi apărură numaidecît cu un lipcan care descălecase şi lăsase calul în
bătătură. Aducea o scrisoare grabnică a lui Bălcescu către Scarlat Turnavitu.
i „Prietene, află că urmează să pleci numaidecît la Focşani. Deivos m-a
îndrumat să te caut la părintele Georgescu yi crez că aceste rînduri ale mele
te vor ajunge. Treci neapărat pe la mine înainte de a părăsi capitala."
AHînd că va pleca numaidecît la Focşani, Bălcescu ţinea îă-1 vadă pe
Scarlat Turnavitu ca să-l însărcineze să ia le-iJătură cu căpitanul de corabie
de la Galaţi în privinţa bu-'"'^:e]or de pulbere de puşcă de care ştia că va fi
neapărat . oie. Era bucuros că Turnavitu, plecînd Ia Focşani, îi va kitea fi
chiar de-acolo de folos, raai ales că puteau sfi a^bă n viitor prin el veşti mai
grabnice decît le adusese, )•:. t, brătianu. De cum se întorsese în Bucureşti,
Bălcescu, înciir-it în muncă dc întorsătura prielnica a evenimentelor şi ho-
ârît să tragă cel mai mare folos pentru revoluţie din răgazul it\t de bine
venit, pe care li-1 dădea noi^ocul (pe cînd celor-alţi, la cei mai mulţi, le
aduceau doar zile, în sfîrşit, de tesfătare optimislă lipsită de spaimă), el se
pornise iar — fără epaus — să ducă la împlinire planul lui de înfăptuiri
esen-iale şi grabnice: alegeri pentru Constituantă, împroprietări-ea
clăcaşilor, alcătuirea unei armate populare. Trăgînd învă-ămintele cuvenite
din cele îndurate în aceste săptămîni, el I Ai^ăpilă hotărîseră că este de cea
mai mare însemnătate ăsirea oriunde şi cu orice preţ a unui bun armament.
Tu-uri, puşti, muniţie. Fără arme nu putea dăinui nici un stat, ici o
revoluţie. De unde pînă acum ei pregeteau şi tot arnî-au plecarea lui
Arăpilă în misiune, acum găsiră de cuviinţă ă el trebuie să plece neîntîrziat,
a doua zi chiar. Va trece itîi munţii şi va zăbovi cit trebuie în Ardeal, ca să
vadă ? sprijin se poate afla la românii de acolo, apoi mai departe i
Budapesta, Viena, pînă la Paris. N-au mai dormit decît e apucate în cele
două nopţi următoare, tot punînd lucru-le la cale. Nu trebuia să se piardă
nici un ceas măcar.
6 17
Auzind ca trebuie să plece numaidecît, bătrînul proto-•înghel se
arătă mirat :
— Da' de ce să pleci ? Dacă faci legâmîntul căsătoriei apoi trebuie să
rămîi cu logodnica dumitale, tinere.
— A fost numit administrator la Slam-Rimnic şi trebuie să-şi ia slujba
în primiro. snuso n n i i î i +elc Georgescu, nu fără o tainică mîndrîe.
Bătrînul işi încruntă sprîncenele albe şi rărite.
— Administrator ? Ce e asta administrator ?
— Administrator, cirmuitor adică ai judeţului, ispravnic de...
— Cirmuitor ? Cirmuitor de judeţ ? repetă bătrînul. Pâî asta-i slujbă
de boier mare... cum se poato ^"i fii dvmnoata cirmuitor ?
Scarlat Turnavitu glumi ;
— Acum s-a isprăvit cu boierii mari, cinstite părinteJ Acum
revi^lutia a venit cu oamenii ei. Poporul se va conduci prin oameni aleşi de
el. 1
Protosinghelul clătină din cap ca şi cînd afla întîia data despre
revoluţie, deşi vorbise mereu cu popa Dumitru despre asta :
— Şi Bălcescu ăsta care-1 zoreşte să plece cine e ?
— Nu-1 zoreşte el să plece, îi scrie numai ca să vie s.-l vază înainte de
a pleca, că o fi avînd să-i spuie ceva... Bălcescu este secretar al guvernului.
— Seci-elar al guvernului ? Măi, măi... cum s-au schimbat lucrurile !
L-am cunoscut bine, că l-am cunoscut, e mult de-atunci, pe tatăl său,
serdarul Petrescu.
— Serdarul Petrescu ? Păi, preacinstite păi inte, vorbim de Bălcescu...
 — Bălcescu, ştiu eu ce spui... E băiauii ^ t rdaruiui Petrescu. Am
cunoscut-o şi pe mamă-sa, doftoroaia, că acum vreo d(tuă/eci de ani am
fost bolnav de ochi, ca r-l. Pe băiat îl ştiu de cînd era calemgiu la Vistierie.
— Nu. nu părinte, ăla e Costache, feciorul cel marc al serdărescâ.
Aci interveni hotărît Scarlat Turnavitu :
— A fost... serdăreasă. Acum nu mai e niuuc... Popa începu să rîdă :
— Ei, bată-te să te bată... Aşa e, uitai. \'ezi că ne deprindem ureu
chiar noi cu noua stare de lucruri... Apoi se in-^
irse adunînri fărîmiturile do pe masă în palma stìnga, eacinstite
părinte, secretar al guvernului este Nicolae, al ilea băiat al do!"ioroaiei.
— Nicolae? Niculache? Păi ăsta o copil... Sl^i, stai... ' gîndi nedumerit
: Să tot aibă douăzeci şi trri de ani.
va să zică în '30 era copil ca de rinei ani. Era mai mare, preacuvie
il lămuri Turnavitu. a mai maie. Am fost amîndoi la Sfintu Sava de la înte-
Colegiului. Cred că are douăzeci şi opt de ani, dacă uouàzc*ci şi nouă.
— E tînăr. îl întregi cu admii popa Dumitru, care da uimituri ln
pri*;riri. dar este o ă. E mini ea şi inima
I/oluţic i. Bătrînul protosinghel îşi duse mîinile cu degetele înţe-nitc,
care nu-1 prea ascultau, şi scăpă totul, în cumpănire, eu nedumerit :
— Bine. bine... mintea ? Frumos, frumos... Inima, şi .^-i tare
frumos... Dar unde e puterea ? Cum poate fi re-(luţie — cum /iceti
dumneavoastră, că noi îi ziceani răz-
tire — fără putere ? ! Turnavitu se întoarse exaltat, după ce fuiâ o
privire Tiuitei, către biitrînul preot :
- îmi pare rău, părinte, că n-ati fost la 11 iunie, ei\ -ati fost la 19 iunie,
că n-aţi fost la 30 iunie... aţi fi văzut nde e puterea. îmi pare r â u . Arc
Bălcescu acesta o vorbă : iterea e poporul.
— Ai dreptate, prietene, fiule : ar(^ dreptate Bălcescu ita al nostru. îi
spuse popa Dumitru. Puterea e poporul.
Cînd il auzise pe popa Dumitiu nuniindu-1 prieten <i u". Scarlat
Turnavitu işi ieşi din lîncezeala lui de om bt .:i 3 fericirea de a trăi şi-1 privi
înfiorat pe acest t a t ă al dia-3stei lui. Popa îi ghici gîndurile şi-i spuse
încurcat, ( . ■re, ca sa audă toţi : H — Crez că fetiţa asta a mea a văzut
mai bine decît mine.
|| _ Wzi, fiule, că fetele vă.: cu alţi ochi decît cu ochii mştri de popă,
răspunse pentru toţi bătrînul, acum ir
ne. Şi cînd vroi să-i logodeşti ? Aş vrea să faceţi a. r- . i a^tcţi aci, ca să
le schimb eu inelele.
Obrajii Tincutei se împurpurară ca sîngele p( " i t i u î n t i i i .ttă, iar
lui Scarlat începură să-i vijiie urechile.
Răspunse părintele Dumitru tot pentru amîndoi :
— Păi, dacă ar avea \ 11 ighetcle, i-am putea kjgodi şi
ptat destul, bieţii de ci...

4!
Turnavitu sari de la masă, căci nu mai putea sta locului \
— Mă duc eu pe jos pînă la Bucureşti să caut verighete. Rnă in
deseară sunt înapoi... Şi sări, gata să şi pornească.
— Ei, atunci o să pleci, dar mai tîrziu, şi ici brişcă asta cu dumneata
la ducere, dar o s-o laşi acolo, lui Tase. Te întorci pe jos sau cu ce vei găsi pe
drum. Dar e timp destul, iar ziua e frumoasă. Uite, acum plimbaţi-vă puţin
pe pajiştea asta. Aţi fi avînd ceva de vorbit.
Au plecat să se plimbe. Turnavitu era fericit că e alătui i de ea, dar de
vorbit tot nu putea vorbi. Priveau în jurul lor legaţi cu gîndul unul de altul.
Tot fata f u acea care spuse întiile vorbe :
— Mi-a fost tare drag de dumneata de cînd ai venit In noi, ştii, ţi-am
ţinut surtucul cel gros, în iarna aceea... Aşa am să fac toată viaţa.
— Să-mi ţii surtucul ? întrebă el glumind tulburat.
— Dacă e al dumitale ?
Fetele din neamul ei spuneau „dumneata'' bărbaţilor loi toată viaţa.
— Crezi că o să-ţi placă ?
— Pînă la moarte... Nu ştia ce spune.
Poate şi fiindcă, în jurul lor. în ei fără margini.
Scarlat Turnavitu vedea, plin de încredere, că revoluţia, încă o dată şi
definitiv biruitoare, se ridică spre slava ei, ca şi vara abia începută, că lîngă
el era o fată fragedă, cu părul negru tras spre tîmple, că o să-şi trăiască toată
viaţa, zi de zi şi noapte de noapte, poate chiar acolo la Focşani, unde
răspunderea noilor împrejurări, într-un judeţ întreg, era în î^^-^ma lui.
întreaga constelaţie mergea spre steaua cea mai l ă a tăriilor de sus,
luminoase ziua, după ce fuseseră întunecate noaptea.
bucuria de a trăi era
CUPRINS
UN OM INTRE OAMENI
II
Cartea întîia
Ce-a fost mai cieparle I N N UA ^jlea
cea de taină Unde-ar fi trebuii sa fie un om întoarcere spre o
duminică viu
însorită......
Turnavitu şi dragostea lui , Stoluri de puici şi puicuţe . Goană după
revoluţionari Deştepţii între ei , , . Cei care trebuie să fie pretutindeni
De la Bucureşti spre Gura Oltului Frate clăcaş... . . . . . ,
Revoluţia vestită în fuya calului Toma spre Bucureşti . . . .
Câldărarul încăpăţînat Ard iar Bucureştii . • . ; ;
Cartea a doua
în dimineaţa de 11 iunie , . : . 209
în inima Lipscanilor . . : . . 216
Din nou la Goleşti...... 233
Veste bună la Vadu Rău . . . . 244
62 1
Despre Sultana şi pr^timircaci
Două zile ministru
Negustorii la mitropolit
O cotitură în revoluţi; ; ;
Jocul de şah . . . 7 : 7
Pe Cîmpia Libertăţii .
Un joc neruşinat . : , :
 „Oltenii*' spre Bucureşti
Safta cea neagră croieşte cu gîrbaciul
în jurul şi-năuntrul unui palat domnesc ..........
Şedinţa Guvernului vremelnicesc
Boierii dedesubt.......
Ce-a fost mai departe la şedinţa Guvernului vremelnicesc . . . .
Se ridică pentru a doua oară Bucureştii . .. . . .
Priveghiul morţilor care veghează .
Apoteoza celor în zdrenţe . . , ,
Cartea a treia
II
Ostaşi de tot soiul 7 7 7 7 7 . 449 Drum spre Focşani . : 7 7 ; . 465
Procesul celor trei . . 7 ; ; , 482 Cea de a treia duminică 7 7 . .
506
La boieri acasă..... 526
Guvernul vremelnicesc in ceasul răspunderilor ........
Fuga..........
Se ridică a treia oară norodul bucureştean ..... 57G
înapoi spre inima ţării.....603
M A R I SCRITTORI ROMANI