Comunicaţii mobile în transporturi

6. SATELIŢI DE COMUNICAŢII

6.1. DINAMICA SISTEMELOR DE SATELIŢI

Scopul spre care tinde dezvoltarea telecomunicaţiilor este realizarea

unor reţele integrate globale, care să-i permită oricui, oriunde s-ar afla el sau
ea, să poată lua contact şi să comunice, simplu şi ieftin, cu oricine de pe
suprafaţa pământului (ba chiar şi într-un avion în zbor, ca să nu ne gândim
încă la un vehicul cosmic!) În realizarea unei astfel de reţele, sateliţii de
telecomunicaţii joacă un rol important. Sute şi mii de sateliţi artificiali se
rotesc în jurul globului terestru, fiind exploataţi în cadrul unor activităţi
diverse, importante în plan strategic, ştiinţific, economic şi cultural. Sunt
state ale lumii care posedă constelaţii de zeci de sateliţi de comunicaţii
(Indonezia, Norvegia, etc.) România are atribuite de UIT câteva poziţii
orbitale, care sunt însă încă neocupate. Ceea ce nu înseamnă că operatorii de
telecomunicaţii şi furnizorii de televiziune prin cablu nu utilizează intens
capacităţi ale unor sateliţi străini sau internaţionali. Vom vedea în
continuare care sunt bazele acestei tehnologii.
Un satelit artificial al pământului trebuie să se supună aceloraşi legi
de rotaţie ca şi luna, care este satelitul natural al pământului. Aceleaşi legi le
respectă şi planetele care gravitează în jurul soarelui.
Trei legi importante pentru mişcarea planetelor au fost descoperite
de astronomul Johannes Kepler (1571-1630) şi au fost deduse teoretic de
Isaac Newton, în anul 1665, pe baza legilor mecanicii care îi poartă numele
şi a teoriei gravitaţiei.

Prima lege a lui Kepler

Satelitul se roteşte în jurul pământului pe o elipsă, pământul fiind

unul din focarele elipsei. Ne amintim de la geometria analitică definiţia
elipsei. Aceasta este locul geometric al punctelor pentru care suma
distanţelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. Dacă focarele
sunt situate pe abscisă simetric faţă de originea axelor de coordonate,
ecuaţia elipsei se scrie:
2 2
 x  y
      1. 6.1
 ra   rb 
 2

Punctul de pe orbită în care satelitul este cel mai aproape de pământ

se numeşte perigeu, iar punctul în care satelitul este cel mai departe de
pământ se numeşte apogeu. Notăm cu ra şi cu rb semiaxa mare şi semiaxa
mică, respectiv. Definim un parametru numit excentricitate astfel:

ra2  rb2
e . 6.2
ra

Legea a doua a lui Kepler

În intervale de timp egale, satelitul mătură suprafeţe egale în planul

orbital. Conform cu legea a doua a lui Kepler enunţată mai sus, cu cât este
mai departe de pământ un satelit, cu atât mai mult timp este el vizibil dintr-
un punct de observaţie de pe pământ. Această lege este ilustrată în figura 6.1
în care se arată două suprafeţe, notate cu a1 şi cu a2 , care sunt măturate de
satelit în acelaşi timp şi au, deci, aceeaşi arie. Dacă notăm cu v1 şi cu v2
vitezele medii cu care satelitul mătură suprafeţele a1 şi a2 , respectiv, este
evident că v2  v1.
v2

a2
Pământul
ra

F1 F2

a1 rb

v1

Figura 6.1 Parametrii orbitei unui satelit.

Legea a treia a lui Kepler

 3

Pentru a enunţa cea de a treia lege a lui Kepler, să notăm cu T0

perioada orbitei, adică, durata unei rotaţii complete a satelitului în jurul
pământului. Notăm cu rm distanţa medie dintre pământ şi satelit. Cu aceasta,
legea a treia se poate exprima matematic în forma următoarei ecuaţii:
rm  AT02 / 3 6.3

unde A este o constantă. Dacă se exprimă rm în kilometri şi T0 în zile solare

medii, constanta A este egală cu 42.241,0979. Am considerat că o zi solară
medie este egală cu 1,0027379 zile siderale.
Newton a stabilit această lege într-o formă diferită. El a dedus că
viteza unghiulară a unui satelit aflat la altitudinea h este dată de
 s  ( gm)1/ 2  r 3/ 2 . 6.4
În această ecuaţie, m este masa pământului, g este constanta gravitaţională
egală cu 9,8 m/s2, iar r = R + h, unde R este raza ecuatorială a pământului.
Avem că (gm)1/2 = 631,3482 km3/2/s. Ecuaţia (6.3) este aproximativă, în
sensul că, la stabilirea ei, s-a făcut abstracţie de faptul că forma pământului
nu este perfect sferică şi au fost ignorate diverse forţe perturbatoare ca, de
exemplu, forţele de atracţie ale soarelui şi ale lunii, precum şi forţa de
frecare şi de târâre a atmosferei.

6.2. ORBITA GEOSTAŢIONARĂ

Un satelit plasat pe o orbită geostaţionară pare nemişcat în raport cu

pământul; altfel spus, el se roteşte în jurul pământului cu aceeaşi viteză
unghiulară ca şi acesta. Avantajul unui astfel de satelit este acela că antenele
staţiilor de bază pot fi menţinute cu uşurinţă orientate spre el, căci pământul
se roteşte în jurul axei proprii cu aceeaşi perioadă ca şi satelitul. Cel care a
propus această idee într-un articol publicat în anul 1946 este celebrul
astrofizician şi autor de literatură ştiinţifico-fantastică Arthur C. Clarke. Să
remarcăm că acest text vizionar anticipează cu unsprezece ani lansarea
primului satelit artificial al Pământului (Sputnik I).
Să definim unghiul de înclinaţie drept unghiul dintre planul orbital al
unui satelit şi planul ecuatorial al pământului. Dacă unghiul de înclinaţie
este diferit de zero, pentru orice punct fixat de pe suprafaţa globului terestru,
satelitul va descrie o mişcare aparentă în formă de opt. Pe de altă parte,
conform legii a doua a lui Newton, pentru ca satelitul să aibă o viteză
unghiulară constantă egală cu cea a pământului, trebuie ca orbita să fie
 4

circulară. Prin urmare, o orbită geostaţionară este numai o orbită circulară în

planul ecuatorial.
Pentru a găsi altitudinea orbitei geostaţionare, utilizăm legea a treia a
lui Kepler. Pentru orbita circulară, avem
ra  rb  R  h. 6.5

Se poate arăta că, pentru orbita geostaţionară, perioada T0 definită în (6.3)

este egală cu 0,9972695. Avem deci
R  h  42241 (0,99727) 2 /3 . 6.6
Considerând raza pământului R = 6378,14 km, rezultă o altitudine h =
35.786 km pentru orbita geostaţionară.
Faptul că nu există decât o orbită geostaţionară nu înseamnă că pe ea
nu pot fi plasaţi mai mulţi sateliţi geostaţionari (GEO). Totuşi, există o
limită a numărului de GEO, căci trebuie să avem suficient spaţiu între doi
sateliţi vecini încât să evităm orice ciocnire între ei. Există sute de sateliţi
geostaţionari aparţinând diferitelor ţări. O limitare şi mai importantă a
sateliţilor geostaţionari o constituie spectrul de frecvenţe care le este atribuit
de UIT-T. Spectrul de frecvenţe şi poziţiile orbitale disponibile sunt motive
pentru care se lansează sateliţi şi pe alte orbite decât cele geostaţionare.
Mai există şi unele dezavantaje ale sateliţilor geostaţionari, pe lângă
evidentele lor avantaje. Astfel, un satelit plasat pe orbita geostaţionară
suferă de o lungă întârziere de propagare, care este complet inevitabilă din
cauza distanţei mari de pământ şi a vitezei finite a undelor electromagnetice.
Considerând viteza luminii de 3 105 km/s şi altitudinea satelitului de circa
35.780 km, întârzierea de propagare dus-întors dintre un utilizator şi satelit
este cuprinsă între 240 şi 270 ms, în funcţie de unghiul de elevaţie din
poziţia în care se află utilizatorul. O conversaţie telefonică internaţională
realizată prin doi sateliţi implică o întârziere de propagare dus-întors de
ordinul a 540 ms. Aceasta cauzează un ecou supărător, pentru a cărui
eliminare se utilizează supresoare sau compensatoare de ecou. În cazul
comunicaţiilor de date, este necesar să se aplice şi tehnici de corecţie a
erorilor. Un alt dezavantaj este marea atenuare de propagare. Într-un sistem
de comunicaţii prin satelit, puterea semnalelor electromagnetice este
atenuată cu pătratul distanţei de la sursă. De exemplu, dacă distanţa dintre
emiţător şi receptor se dublează, avem nevoie de un nivel de putere de
emisie de patru ori mai mare pentru a avea acelaşi nivel de putere la
recepţie.
O altă obiecţie fundamentală ce se poate aduce unui satelit
geostaţionar este lipsa de acoperire la latitudinile extreme, cea nordică şi cea
 5

sudică. Într-adevăr, într-un punct situat aproape de polul nord sau de polul
sud, este necesar un unghi de elevaţie foarte mic pentru a accesa un satelit
geostaţionar.
Din toate aceste motive, la care putem adăuga şi costul ridicat al
lansării unui satelit pe orbită geostaţionară, se utilizează în mare măsură şi
orbite care nu sunt geostaţionare.

6.3. ORBITE CARE NU SUNT GEOSTAŢIONARE

Numeroşi sateliţi sunt plasaţi pe orbite care nu sunt geostaţionare.

Totuşi, altitudinea satelitului nu poate fi aleasă oricum, din cauza existenţei
celor două centuri de radiaţii Van Allen. Pentru a minimiza efectul nociv al
radiaţiilor asupra componentelor electronice cu care sunt realizate echipa-
mentele de la bordul satelitului, este preferabil să se plaseze sateliţii în afara
acestor centuri. În figura 6.2, se arată cele două centuri de radiaţii Van
Allen, orbita geostaţionară GEO, precum şi câteva orbite joase (LEO) şi
medii (MEO).

MEO
GEO
LEO

centură interioară centură exterioară

van Allen van Allen

Figura 6.2 Diverse orbite posibile pentru sateliţi (GEO, MEO şi LEO).
 6

În funcţie de altitudine, sateliţii se împart în trei categorii:

 GEO la altitudinea de 35.786 km
 MEO la o altitudine cuprinsă între 10.000 şi 20.000 km
 LEO la altitudini sub 1.500 km.

Din punctul de vedere al formei orbitei, există orbite circulare şi

orbite eliptice.
Un sistem de sateliţi geostaţionari necesită numai trei sateliţi pentru
a acoperi globul terestru.
Pentru acoperire globală, un sistem de sateliţi plasaţi pe orbită joasă
necesită mult mai mulţi sateliţi. De exemplu, sistemul IRIDIUM realizat de
Motorola cuprinde 66 de sateliţi. Aceasta este din cauză că un satelit LEO
are o arie de acoperire mult mai mică decăt unul GEO.

6.4. SISTEME DE COMUNICAŢII MOBILE CU SATELIŢI

Sateliţii de comunicaţii se utilizează pentru a transmite date şi voce

la mare distanţă, precum şi pentru a difuza semnale de televiziune. Pentru
telecomunicaţiile la mare distanţă, o concurenţă serioasă o reprezintă
cablurile cu fibre optice. Un cablu cu fibre optice poate asigura transmisiuni
de date şi de voce mult mai ieftin, de mult mai bună calitate şi mai fiabil
decât o pot face canalele prin satelit. Totuşi, pentru comunicaţiile mobile, ca
şi pentru cele în zone izolate, sistemele fără fir, în special cele realizate cu
ajutorul sateliţilor, îşi menţin intact interesul.
Comunicaţiile mobile cu sateliţi se pot împărţi în două categorii
după cum sunt necesare staţii fixe de sol sau nu.
În sistemele din prima categorie, sateliţii au legătură cu staţii de sol
fixe; staţiile mobile sunt în legătură cu staţiile fixe de sol exact ca în
sistemele celulare. Satelitul serveşte drept releu de transmisie.
În sistemele din a doua categorie, terminalul mobil poate comunica
direct cu satelitul din reţeaua de sateliţi care acoperă zona în care se află
mobilul. Terminalul mobil, la tehnologia actuală, este relativ voluminos,
fiind construit în forma unei valize mici. Antena trebuie îndreptată spre
satelit cu ajutorul unei busole.
 7

6.5. SISTEME DE COMUNICAŢII MOBILE ÎN

FUNCŢIUNE

Diverse ţări au sisteme proprii de sateliţi de telecomunicaţii. Pentru

importanţa lor, ne vom referi în principal la reţelele internaţionale de sateliţi
de telecomunicaţii.
În 1964, a fost stabilită organizaţia internaţională INTELSAT (Inter-
national Telecommunications Satellite Organization) în scopul de a furniza
servicii fixe între naţiuni cu ajutorul sateliţilor. Primul satelit INTELSAT a
fost pus în serviciu comercial în 1965. Prima generaţie de reţele de
comunicaţii mobile cu ajutorul sateliţilor începe în 1982 cu INMARSAT (de
la International MARitime Telecommunications SATellite organization).
Acesta este un sistem de sateliţi GEO ce utilizează banda L (1,5 ÷1,6 GHz)
pentru a furniza mai ales diverse servicii navelor aflate în croazieră pe mări
şi pe oceane.
Alte sisteme din prima generaţie de comunicaţii mobile prin satelit
sunt QUALCOMM, inaugurat în 1989 si care deserveşte America de Nord,
ALCATEL QUALCOMM care a început să funcţioneze în 1991 pentru
Europa şi sistemul japonez NASDA, operaţional din 1987.
Reţeaua de sateliţi OmniTRACS, aparţinând companiei Qualcomm,
asigură comunicaţii duplex şi poziţionarea în spaţiu. Sistemul este utilizat
pentru mesageria alfanumerică şi urmărirea poziţiei flotilelor de camioane.
Generaţia a doua a apărut în 1995, având ca obiectiv reducerea
gabaritului şi a greutăţii terminalelor mobile. Toate aceste sisteme sunt
GEO.
Pentru a se ajunge la terminale mobile mici şi uşoare, comparabile
cu cele utilizate în sistemele tereste celulare, trebuie utilizaţi sateliţi pe
orbite joase (LEO). Aceste sisteme sunt de două categorii: mici si mari.
Sistemele zise „Little-LEO“ (adică, LEO mici) utilizează sateliţi de
gabarit redus şi de mică greutate pentru aplicaţii de joasă viteză sub 1kbit/s.
Sistemele zise „Big-LEO“ (adică, LEO mari) includ servicii de voce,
date, facsimil. Spectrele de frecvenţe alocate sunt de 1610÷1626,5 MHz
pentru legăturile spre sateliţi şi de 2483,5÷2500 MHz pentru legăturile de la
sateliţi.
Un astfel de sistem este IRIDIUM, conceput şi realizat de Motorola,
compus din 66 de sateliţi plasaţi la 785 km pe şase plane orbitale polare. El
utilizează accesul multiplu cu diviziune în timp (TDMA). Iniţial, se
intenţiona ca IRIDIUM să aibă 77 de sateliţi dispuşi în şapte plane, sistemul
inspirându-se din atomul de iridiu care are 77 de electroni ce se rotesc în
jurul nucleului. IRIDIUM a fost totuşi realizat cu numai 66 de sateliţi plasaţi
 8

în şase plane, cu 11 sateliţi pe un plan. Cei 11 sateliţi din fiecare plan se află
pe o orbită polară, fiind egal distantaţi la 360/11 = 32,7 0. Cele şase plane se
intersectează în cei doi poli ai Pământului şi sunt separate prin aproximativ
180/6 = 300, distanţa nefiind uniformă. Privite de sus la Polul Nord, cele
şase plane seamănă cu 12 spiţe ale unei roţi. La o altitudine de 785 km,
perioada orbitei este de circa două ore.
Geometria sistemului este astfel gândită încât fiecare punct de pe
suprafaţa Pământului vede întotdeauna cel puţin un satelit pe cer la peste 100
deasupra orizontului. Atunci când un satelit apune, un altul răsare – un nou
satelit se iveşte pe cer la aproximativ fiecare zece minute.
Fiecare satelit lasă pe Pământ o amprentă circulară având diametrul
ceva mai mare de 2000 de mile (3226 km). Fiecare amprentă este parti-
ţionată în 37 de celule, fiecare celulă având un diametru ceva mai mare de
400 de mile (645 km).
IRIDIUM (denumit astfel fiindcă îşi propune să imite structura
atomului de iridiu) utilizează banda L, în gama 390 MHz – 1,55 GHz,
pentru comunicaţii de suprafaţă. Se aplică modulaţia digitală cu patru faze
QPSK cu mai multe frecvenţe purtătoare. Fiecare frecvenţă purtătoare este
împărţită în 150 de canale multiplexate în timp pe celulă. La viteza de
transmisiune de 2400 biţi/s şi utilizând compresia vocii, fiecare canal
asigură comunicaţii vocale de calitate acceptabilă. Fiecare satelit poate
comunica atât cu telefoane cât şi cu staţii de sol. Pe lângă aceasta, fiecare
satelit mai poate comunica şi cu alţi sateliţi vecini. Pentru comunicaţiile
între sateliţi, IRIDIUM utilizează banda K, în gama 33–36 GHz. Fiecare
satelit se interconectează cu maximum două staţii de sol şi cu şase sateliţi
învecinaţi – cei din faţă şi din spate de pe acelaşi plan şi cei doi din fiecare
plan adiacent.
Din câte ştim, sistemul de sateliţi de telecomunicaţii IRIDIUM a fost
vândut de Motorola Armatei SUA.
Un alt sistem este GLOBALSTAR, realizat de Loral Qualcomm
Satellite Services. Acesta utilizează accesul multiplu cu diviziune în cod
(CDMA).
Alte sisteme ce pot fi menţionate sunt ODYSSEY promovat de
TRW, SKYBRIDGE al lui Alcatel şi TELEDESICS al unui consorţiu
incluzând Microsoft şi Motorola. Acesta din urmă a fost conceput ca „un
Internet pe cer“, realizat în forma unei constelaţii cu sute de sateliţi LEO.
 9

6.6. PLATFORME DE MARE ALTITUDINE

O alternativă interesantă la utilizarea sateliţilor de comunicaţii este

înlocuirea acestora cu aşa-zisele „platforme de mare altitudine“ (PMA), care
nu sunt altceva decât baloane speciale. Avantajele unei astfel de soluţii
tehnice sunt evidente: se elimină preţul lansării sateliţilor, semnalul
parcurge un traseu mult mai scurt, ceea ce reduce atenuarea şi întârzierea de
propagare, intervenţiile în caz de defectare sunt considerabil mai simplu de
operat. Cu toate acestea, PMA se caracterizează printr-o acoperire redusă în
comparaţie cu sateliţii. Nu trebuie însă să considerăm PMA drept un
concurent pentru tehnologia sateliţilor. Sateliţii (GEO, LEO) şi platformele
de mare altitudine pot cunoaşte o integrare efectivă şi impecabilă cu reţelele
fără fir terestre pentru a extinde global conectivitatea radio de bandă largă.
PMA sunt platforme aeriene cuasi-staţionare situate la o înălţime de
17–22 km deasupra Pământului în stratosferă. La cerere, ele pot zbura
pentru a deservi diferite regiuni. Printre dezavantaje se numără necesitatea
de a fi realimentate cu combustibil şi problemele pe care le ridică ele de
menţinere a stabilităţii în aer. PMA sunt chemate să joace un rol important
în furnizarea serviciilor de telecomunicaţii din generaţia a patra (4G) şi
dincolo de aceasta.
Desigur că baloanele şi dirijabilele au o istorie mai veche decât a
aeroplanelor. Dar abia în anul 1997 specialiştii au început să le considere
pentru telecomunicaţii. PMA se clasifică în platforme aerostatice şi
aerodinamice. Platformele aerostatice fac uz de flotabilitate pentru a pluti în
aer, în vreme ce platformele aerodinamice utilizează forţele dinamice create
de mişcarea prin aer. Cele dintâi sunt mai uşoare decât aerul, ultimele sunt
mai grele decât aerul.
Platformele aerostatice sunt baloane umplute cu gaz, cel mai adesea
cu hidrogen şi heliu. De obicei, baloanele sunt platforme fără motor, iar
fiindcă zborul nu poate fi controlat cu uşurinţă, ele au echipaj uman sau sunt
ancorate. Principalul neajuns al platformelor aerostatice este gabaritul lor.
Pentru a compensa aerul rarefiat din pătura joasă a stratosferei, este necesar
un volum enorm, ceea ce în zbor face ca PMA să se comporte ca o frână
dinamică, iar lansarea şi aterizarea sunt dificile. Pe de altă parte, mărimea
platformei reprezintă un avantaj, fiindcă poate purta încărcături mai largi şi
mai grele; de asemenea, pe o suprafaţă mai largă este posibil să se genereze
energie electrică utilizând celule solare.
Platformele aerodinamice, pe de altă parte, exploatează portanţa
aerodinamică pentru a pluti în aer. Ele nu pot sta în aer decât dacă
înaintează, din care cauză trebuie să se rotească în cerc deasupra zonei de
 10

acoperire şi să-şi menţină astfel o poziţie cuasi-staţionară. Dată fiind

densitatea aerului la altitudinea de operare de circa 20 km, platformele
aerodinamice au nevoie de aripi mari pentru a obţine suficientă portanţă,
ceea ce face ca raza zborului circular al unor asemenea platforme gigantice
să trebuiască a fi de câţiva kilometri. Din cauza zborului circular, platforma
are nevoie de oarecare compensare pentru orientarea spre un punct fix a
antenei.
Ca o concluzie provizorie la nivelul anului 2017, putem spune că
platformele aerodinamice şi aerostatice sunt promiţătoare, dar încă nu sunt
disponibile comercial pentru furnizarea serviciilor de telecomunicaţii.

În concluzie, să observăm că sateliţii de telecomunicaţii reprezintă

componente importante ale sistemelor integrate globale de comunicaţii şi că
una din aplicaţiile lor este asistarea transporturilor la mare distanţă. Cu
ajutorul sateliţilor artificiali, se realizează şi aşa-zisele „sisteme globale de
poziţionare“, prin care un vehicul poate fi urmărit cu mare precizie. Sunt trei
astfel de sisteme: cel american GPS, cel rusesc GLONASS şi cel european
GALILEO.