Comunicaţii mobile în transporturi

9. CODAREA SPAŢIU-TIMP

9.1. Diversitatea de antenă la recepţie

La capitolul 2 despre canalul radio mobil, am văzut că fadingul şi

ecranarea sunt două fenomene ce afectează considerabil performanţa
sistemelor de transmisiune radio mobile. O metodă clasică de combatere a
efectelor fadingului este diversitatea de antenă. Să considerăm sistemul de
transmisiune radio din fig. 9.1, în care avem o antenă de emisie şi două
antene de recepţie.

h1

h2

EMIŢĂTOR RECEPTOR

Fig. 9.1. Sistem de transmisiune radio cu două antene de recepţie.

Dacă sistemul de transmisiune radio este de bandă îngustă, putem exprima

factorul de transfer al canalului dintre antena de emisie şi antena de recepţie
i, unde i = 1,2, prin mărimile complexe hi , i  1, 2 . Atunci, pentru sistemul
echivalent trece-jos al sistemului trece-bandă, dacă sn este simbolul emis la
timpul discret n, semnalele la cele două antene de recepţie vor fi h1  sn şi
h2  sn , respectiv. Mărimile h1 şi h2 variază în timp aleator, iar noi încercăm
să aproximăm cât mai bine această variaţie utilizând o distribuţie de
probabilitate, una din cele mai larg aplicate fiind distribuţia Rayleigh.
Aleator şi pe durate scurte, factorii h1 şi h2 pot deveni foarte mici, dar este
important să reţinem că, dacă distanţa dintre cele două antene de recepţie
este suficient de mare, cele două canale radio, de la antena de emisie la
fiecare din cele două antene de recepţie, devin statistic independente şi este
foarte mică probabilitatea ca h1 şi h2 să fie simultan aproximativ egale cu
 2

zero. Creşte deci considerabil probabilitatea ca receptorul să dispună tot

timpul de un semnal suficient de mare pentru a-l demodula în bune condiţii.
Dacă în loc de numai două antene de recepţie, avem trei sau mai multe,
performanţa sistemului nu poate decât să crească. Există însă mai multe
moduri de a combina semnalele date de antenele de recepţie, moduri pe care
le descriem pe scurt.

Combinare prin selecţie

Semnalele de la cele M antene de recepţie intră într-un bloc funcţional numit

combinor. Dacă se utilizează combinarea prin selecţie, combinorul va da la
ieşire semnalul de pe acea ramură care are cel mai ridicat raport semnal la
zgomot (RSZ). Această metodă prezintă avantajul că, utilizându-se la un
moment dat semnalul de la o singură antenă, nu este necesară cofazarea
semnalelor date de diversele antene de recepţie. Este de reţinut că cel mai
mare câştig se obţine când se trece de la o singură antenă de recepţie la două
(M = 2). În general, cu cât creşte M, cu atât mai mic este câştigul
suplimentar ce se obţine.

Combinarea de prag

Se baleiază în ordine secvenţială ieşirile antenelor de recepţie şi se dă la

ieşirea combinorului primul semnal pentru care RSZ este mai mare decât un
prag fixat. Câtă vreme RSZ se menţine deasupra pragului, baleierea
încetează. Dacă, însă, RSZ scade sub pragul dat, combinorul comută pe altă
ramură, în căutarea unui semnal de recepţie corespunzător.

Combinare de raport maxim

Ieşirea este suma ponderată a tuturor ramurilor. Aceasta presupune că

semnalele de la diversele antene de recepţie sunt mai întâi aduse în fază,
apoi se stabilesc ponderile optime. Intuitiv, semnalele cu raport semnal la
zgomot mai mare primesc ponderi mai mari decât cele cu RSZ mai mic.
Această metodă, mai complexă, are avantajul că se obţine un câştig care
creşte liniar cu M.

Combinare de câştig egal

Metoda precedentă pretinde cunoaşterea RSZ variabil cu timpul de pe

fiecare ramură, ceea ce poate fi foarte greu de măsurat. O metodă mai
 3

simplă este cea care utilizează ponderi egale pentru toate semnalele culese
de la antenele de recepţie.
Diversitatea de antenă la recepţie a fost utilizată cu succes vreme de
zeci de ani. Dar în cazul unui receptor miniatural, cum este telefonul celular
mobil, montarea unei a doua antene poate fi foarte greu de realizat având în
vedere gabaritul redus. În schimb, la staţia de bază (SB), există în principiu
spaţiu suficient pentru a instala mai multe antene. Iată de ce, suntem în
prezent mai interesaţi de tehnici în care diversitatea de antenă se face la
emisie. Aceasta nu exclude utilizarea mai multor antene atât la emisie cât şi
la recepţie, ceea ce corespunde conceptului de „intrări multiple – ieşiri
multiple“.

9.2. Diversitatea de antenă la emisie.

Schema lui Alamouti.

Să considerăm sistemul de transmisiune radio cu două antene de

emisie şi cu o singură antenă de recepţie reprezentat în fig. 9.2.
h1

h2

EMIŢĂTOR RECEPTOR

Fig. 9.2. Sistem de transmisiune radio cu diversitate de antenă la emisie.

Transmisiunea se face digital, utilizând o schemă de modulaţie adecvată (de

ex., modulaţie de fază PSK sau modulaţie de amplitudine în cuadratură
QAM). Am învăţat la cursul „Sisteme de transmisiuni în transporturi“ că
orice sistem trece-bandă (aşa cum este orice sistem care utilizează
modulaţie) admite un sistem trece-jos echivalent. Pentru simplificarea
expunerii, îl considerăm pe acesta din urmă.
Şirul de biţi generat de sursa de informaţie (nearătată în figură) este
transformat într-un şir de simboluri nebinare complexe s0 , s1 , s2 , s3 ,
 , s2 n , s2n 1 , , unde indicele reprezintă timpul discret. Vom presupune că
acest şir este transmis de către antena 1. Antena 2 transmite aceeaşi
 4

informaţie ca şi antena 1, dar într-o formă diferită. Astfel, antena 2 transmite

simbolul complex s2 n 1 la timpul discret 2n şi simbolul complex  s2n la
* *

timpul discret 2n + 1, unde asteriscul denotă complex conjugatul mărimii

respective. Este convenabil să reprezentăm aceasta sub forma unei matrice
2×2, denumită matrice de emisie:

 s s2*n 1 
M n   2n * 
. 9.1
 s2 n 1  s2n 
Să observăm că matricea de emisie este ortogonală, în sensul că produsul
scalar al celor două coloane, ca şi al celor două linii, este egal cu zero. Acest
aspect este important, căci permite să se ia o decizie separată asupra
simbolurilor recepţionate în două intervale de simbol succesive 2n şi 2n + 1.
Coeficienţii de propagare h1 şi h2 de la cele două antene de emisie 1
şi 2 la antena de recepţie sunt mărimi aleatoare complexe:

h1  1  e j1 9.2a

h2   2  e j 2 . 9.2b

Vom presupune că h1 şi h2 sunt constanţi pe durata 2T a două simboluri

succesive, dar îşi schimbă aleator valoarea de la un interval 2T la altul.
Desigur, acest lucru nu se întâmplă neapărat în realitate, dar, pe de o parte,
ipoteza adoptată simplifică tratarea matematică, pe de alta, neconcordanţele
dintre teorie şi realitate se vor reflecta într-o scădere a performanţei reale în
raport cu cea teoretică, scădere ce se dovedeşte acceptabil de mică în
practică.
În intervalul de simbol 2n, antena de recepţie recepţionează
r2 n  h1  s2 n  h2  s2*n 1  z2 n 9.3

unde z2n este o variabilă aleatoare complexă reprezentând zgomotul de

recepţie.
În intervalul de simbol 2n + 1, antena de recepţie recepţionează
r2 n 1  h1  s2n 1  h2  s2*n  z2 n 1 9.4

unde z2 n 1 are o semnificaţie similară cu z2n .

 5

Mărimile z2n şi z2 n 1 nu sunt măsurate de receptor. Receptorul, însă,

măsoară h1 şi h2 într-un interval de timp special alocat pentru aceasta, în
care nu se transmite informaţie de utilizator. Cunoaşterea lui h1 şi h2 se
numeşte informaţie despre starea canalului (ISC).
Prin urmare, receptorul cunoaşte r2n , r2 n 1 , h1 şi h2 şi trebuie să
estimeze s2n şi s2 n 1 .
Să aplicăm operaţia de conjugare complexă ecuaţiei (9.4). Avem

r2*n1  h1*  s*2 n1  h2*  s2 n  z *2 n1 . 9.5

*
Înmulţim acum ec. (9.3) cu h1 şi ec. (9.5) cu h2 . Avem

h1*  r2 n  h1  h1*  s2 n  h1*  h2  s2*n 1  h1*  z2 n 9.6

h2  r2*n 1  h1*  h2  s2*n1  h2  h2*  s2 n  h2  z2*n1. 9.7

Scăzând (9.7) din (9.6), obţinem:


h1*  r2 n  h2  r2*n 1  h1  h2
2 2
s2n  h1*  z2 n  h2  z2*n 1 . 9.8

Să aplicăm acum operaţia de conjugare complexă ecuaţiei (9.3).

Avem
r2*n  h1*  s2*n  h2*  s2 n 1  z2*n . 9.9
*
Înmulţim acum ec. (9.9) cu h2 şi ec. (9.4) cu h1 :

h2  r2*n  h1*  h2  s2* n  h2  h2*  s2 n 1  h2  z2*n 9.10

h1*  r2 n 1  h1  h1*  s2 n1  h1*  h2  s2*n  h1*  z2 n1. 9.11

Adunând acum (9.10) cu (9.11), obţinem:

 2
h2  r2*n  h1*  r2 n 1  h1  h2
2
s 2 n 1  h2  z *2 n  h1*  z2 n 1 . 9.12

Subliniem că mărimile ce reprezintă zgomot nu sunt disponibile la

recepţie. Mărimile s2n şi s2 n 1 au fost selectate de emiţător ca două puncte
 6

dintr-o constelaţie de semnale. Receptorul are sarcina de a determina, pe

baza ecuaţiilor (9.8) şi (9.12), care sunt aceste puncte.
Receptorul dispune, deci, de variabilele de decizie (obţinute prin
măsurători şi operaţii aritmetice simple):


s2 n  h1  h2
2 2
s 2n  h1*  z2 n  h2  z2* n 1 9.13

 h s
2 2
s2 n 1 1  h2 2 n 1  h2  z *2 n  h1*  z 2n 1. 9.14

Reamintim următoarele fapte elementare: în planul complex, abscisa

reprezintă partea reală iar ordonata partea imaginară. Fie două puncte de
afix x  a  jb şi y  c  jd . Distanţa Euclidiană la pătrat dintre cele două
puncte este, prin definiţie:
d 2  x, y    a  c    b  d  .
2 2
9.15
Avem
x  y  a  c  j (b  d ) 9.16
şi
x*  y*  a  c  j (b  d ). 9.17
Se verifică uşor că
d 2  x, y    x  y   x *  y * 
 x  x*  x  y *  x*  y  y  y * 9.18
2 2
 x  y  x  y*  x*  y.

Receptorul va alege pentru s2n punctul din constelaţia de semnale si dacă

d 2  s2 n , si   d 2  s2 n , sk  pentru orice k  i. 9.19
Utilizând (9.18), aceasta se poate scrie:
2 2
si  s2 n  si*  s2*n  si  sk  s2 n  sk*  s2*n  sk pentru orice k  i. 9.20

Pentru o constelaţie de semnale de energie constantă, cum este PSK, aceasta

se reduce la:
 7

s2 n  si  sk   s2*n  si  sk   0 pentru orice k  i.

*
9.21

Similar, receptorul va alege pentru s2 n 1 punctul din constelaţia de semnale

s dacă
2 2
s  s2 n  s*  s2*n  s  sk  s2 n  sk*  s2*n  sk pentru orice k  . 9.22

Dacă toate punctele din constelaţia de semnale au aceeaşi energie, aceasta se

reduce la:
s2 n  s  sk   s2*n  s  sk   0 pentru orice k  .
*
9.23

9.3. Coduri trellis spaţiu-timp super-ortogonale

Să extindem matricea de emisie definită de ecuaţia (9.1) la forma

următoare:

 s an  s2*n 1 
M n   2n  9.24)
 s2 n 1  an  s2*n 

unde variabila an ia valorile +1 şi –1 după cum urmează. Observăm mai

întâi că matricea M n este ortogonală. Definim familia F0 ca fiind mulţimea
tuturor matricelor cu an = +1 şi familia F1 ca fiind mulţimea tuturor
matricelor cu an = –1. Constelaţia de semnale spaţiu-timp este reuniunea
celor două familii. Considerăm un trellis topologic, adică, un graf trellis de o
structură convenabil aleasă, dar în care tranziţiile de stare nu sunt etichetate.
Proiectăm atunci un cod trellis spaţiu-timp super-ortogonal aplicând regulile
stabilite de Ungerboeck pentru modulaţia codată trellis după cum urmează:
1) Tranziţiile ce pleacă din stări pare se etichetează cu matrice din familia
F0 , iar tranziţiile ce pleacă din stări impare se etichetează cu matrice din
familia F1 .
2) Tranziţiile ce ajung în aceeaşi stare următoare se etichetează cu matrice
aparţinând aceleiaşi familii, fie ea F0 sau F1 .
Exemplu.
 8

Im

1 0

01 00
Re

2 3

10 11

Numărul de sub un punct de semnal z2uz1u

Fig. 9.3 – Constelaţie de semnale QPSK cu etichetare naturală

SM a punctelor de semnal.
σn σn+2
0 2 4 6 0 0

1 3 5 7 1 1

2 0 6 4 2 2

3 1 7 5 3 3

4 6 0 2 4 4

5 7 1 3 5 5

6 4 2 0 6 6

7 5 3 1 7 7

Fig. 9.4 – Diagramă trellis a unui cod spaţiu-timp super-ortogonal cu

opt stări pentru 4D QPSK.
 9

b2n+1
MODULAŢIE
b1n+1 QPSK
c2n
b2n
c1n
b1n
σ3n+2 σ3n σ2n+2 σ2n σ1n+2 σ1n c0n
2T 2T 2T

Fig. 9.5 – Codor cu opt stări de rată-2/3 pentru 4D QPSK

corespunzător diagramei trellis arătate în fig. 9.4.