Etică și Integritate Academică

Libertatea academică și dezacordul în știință –

provocări și dileme eticii
Curs 5.
 Provocări și dileme eticii

Nu este greu de a observa, a vedea, de ce libertatea academică (fie în forma ei instituțională a autonomiei, fie în
forma aplicabilă la nivel individual) este atât de importantă. Instituțiile universitare, au ca primă misiune, faptul
de a produce și a transmite cunoaștere, atunci când căutarea liberă a adevărului trebuie să stea la baza
funcționării acestora.
Procesul istoric de autonomizare a universităților și de recunoaștere a libertății intelectuale a cercetătorilor a
fost unul de lungă durată, și deloc lipsit de greutăți (asperități). Formularea și susținerea publică de ipoteze
științifice sau de poziții filosofice, este însoțită uneori de repercusiuni serioase pentru deponenți, mergând de la
cenzură până la întemnițări și execuții.
Tendința puterilor politice, economice sau religioase de a controla fluxul ideilor din instituțiile de învățământ
(universități), a fost permanent prezentă, deoarece ideile deține potențialul de a submina autoritatea
acestora, iar încercările de a păstra controlul politic rămâne constant și comun chiar și în condițiile în care
libertatea academică este îndeosebi recunoscută și acceptată internațional. Există o serie de rețele și
organizații internaționale de cercetători care au drept scop principal promovarea libertății academici și
monitorizarea limitărilor acestora față de manifestări abuzive.
Codul de etică Universitar și Magna Carta Universitarum, statuează 1 din start locul central al libertății
academice și al autonomiei personale și universitare în cultura etică și organizațională a universităților.
Universitățile se obligă să asigure pentru membrii comunității ei libertate academică deplină și să-i protejeze
împotriva ingerințelor, a persecuției și a presiunilor politice, economice sau religioase. Cadrul libertății
academice este însă conturat printr-o serie de clauze limitative privind responsabilitatea profesională, iar
libertatea academică nu poate fi folosită drept scut împotriva respingerii criticilor științifice, sau pentru
denaturarea rezultatelor cercetărilor la presiunea finanțatorilor sau altor părți interesate.

1. Statuează - a hotărî, a rezolva, a decide în mod oficial (printr-un statut, printr-o lege).
Libertatea academică, ca orice formă de libertate de exprimare, conduce la diversitate de opinii creând
dezacorduri. Chiar și atunci când o anumită teorie sau opinie este dominantă în interiorul unei
comunități științifice sau academice, ea va fi mereu testată și supusă examinării ei critice. Pentru că
nu avem certificarea adevărului, avem nevoie de libertate în al cerceta. Libertatea academică
conduce la dezacorduri și opinii diferite.
Nu este întotdeauna ușor de stabilit o delimitare clară între ceea ce ar trebui și nu ar trebui să fie
permis. Dificultatea trasării unei granițe ferme poate crește riscul de manipulare abuzivă a
interdicției pentru servirea unor interese de alt tip. Limitarea libertăților academice prin interdicții
riscă să pună un instrument facil de control și presiune în mâna cuiva și ar să se stabilească un
acord care ar putea fi folosit cu maximă precauție și doar în mod excepțional. Dacă libertatea
academică și diversitatea de opinii ce rezultă sunt valori supreme ale vieții științifice și
universitare, ele merită a fi asumate.
Un alt tip de dificultate legat de libertatea academică vizează învățământul și cercetarea științifică
universitară, care, prin misiunea lor, presupun explicit stabilirea adevărului unor propoziții
(afirmații). Fără a sugera vre-un răspuns, remarcăm doar dificultăți ale întrebărilor și modul de
abordare a acestora care va antrena inevitabil recurs la instrumentele conceptuale din zone de
reflecție diferite (teologie, filozofie, drept).

Colaborare, complicitate și avertizare de integritate (whistleblowing)

Persoanele din interiorul unor organizații care își asumă rolul de a semnala public acțiuni ale
organizației ce încalcă în mod semnificativ normele etice și/sau legale sunt numiți în literatura de
specialitate whistleblowing-i (avertizori de integritate).
Importanța avertizărilor de integritate pentru sănătatea sistemelor instituționale este aproape unanim
recunoscută în lumea euro-atlantică, și există în fiecare țară prevederi legale menite să îi protejeze.
Cu toate acestea, este o observație relativ comună aceea că numărul avertizorilor de integritate
este mai curând mic în raport cu frecvența comportamentelor imorale (reale sau percepute). Ar fi
interesantă o explorare a acestui fapt aparent și discrepant.
Organizațiile profesionale mari (ministerele, băncile, învățământul, companiile multinaționale) oferă
relații extrem de complexe și alambicate. Deși în mod tipic ele sunt hiper-proceduralizate și
reglementate, partea formală relaționează și coexistă cu un nivel informal în care regăsim un hățiș
de note informative difuze, cu așteptări reciproce cu privire la comportamente disparate, valori
asumate, relații personale și dependențe instituționale. Culturile organizaționale pot veni dese ori
în contradicții cu ideea avertizărilor de integritate, printr-o respingere sau condamnare a lor ”de
facto”2, în ciuda prevederilor legale. În țările foste socialiste, post-comuniste, este plauzibilă ipoteza
că avertizările de integritate pot fi repede asociate cu delațiunea și turnătoria, față de care există
un grad mare de repulsie. Un element descurajant îl constituie activitatea în ceea ce s-a întâmplat
după momentul avertizării. Asumarea rolului de avertizărilor de integritate pare să presupună
adesea o mare disponibilitate pentru sacrificiu de sine. De facto – de fapt, este o expresie
latinească care înseamnă „referitor la faptă”. În justiție este folosită cu înțelesul „în practică, dar nu
neapărat condiționat de lege” sau „în practică, dar fără reglementare legală”. E de obicei folosit ca
opus al termenului de jure (care înseamnă „de drept”, „reglementat de lege”) care se folosește în
materie de lege, administrație, sau tehnică (în standarde).

2. De facto – de fapt, este o expresie latinească care înseamnă „referitor la faptă”. În justiție este folosită cu înțelesul „în practică,
dar nu neapărat condiționat de lege” sau „în practică, dar fără reglementare legală”. E de obicei folosit ca opus al termenului
de jure (care înseamnă „de drept”, „reglementat de lege”) care se folosește în materie de lege, administrație, sau tehnică (în
standarde).
Etica teoretică face de obicei distincție între acțiunile obligatorii din punct de vedere moral și anumite acțiuni numite
uneori supererogatorii 3 (deziderate, recomandate, care ne plasează dincolo de ceea ce ne cere datoria). Un act eroic
și înălțător, nu obligatoriu.
O altă manieră de a trata dilema etică a avertizării de integritate, vizează problema tratării motivației ideii de conflict între
datorii. Problema ar putea fi asupra modului în care angajații urmăresc datoria morală de loialitate față de angajator
dar și față de colegi. Ca profesioniști ai unui domeniu, dar și ca ființe umane, avem alte datorii publice în sens larg
(derivate din deontologia profesională și din raportarea la societatea în care trăim). În cazul tensiunilor între cele două
seturi de datorii, avem obligația alcătuirii priorităților față de modul cum vom decide asupra stabilirii ordinii
problemelor.

Întrebările acestei situații sunt dificile și abordarea lor prin recursul la intuiții imediate s-ar putea să nu ducă nicăieri.
Maniera ideală de a evita dilema ar fi aceea în care s-ar activa în organizații mari și suficient de integre încât să nu fie
necesar angajat să-și pună problema avertizării de integritate. O organizație se află pe un drum etic corect doar dacă-și
tratează cu seriozitate propriile programe de etică organizațională.

3. Erogator – administrator, risipitor.

Supererogatorii – supererogatio „plată dincolo de ceea ce este necesar sau cerut”, de la super - „dincolo” și erogare - „a plăti, cheltui”, din „afară” și
rogare - „a cere”.
– este performanța a utiliza mai mult decât este cerut; acțiunea de a face mai mult decât cere datoria. În etică, un act este
supererogatoriu dacă este bun, dar nu se cere moral să fie făcut. Se referă la un act care este mai mult decât este necesar, atunci când un alt curs de
acțiune - care implică mai puțin - ar fi totuși o acțiune acceptabilă. Acesta diferă de o datorie, care este un act greșit de a nu face, și de acțiuni
neutre din punct de vedere moral. Supererogarea poate fi considerată ca realizând mai mult decât dincolo de un curs normativ al datoriei de a
beneficia de beneficii și funcționalități suplimentare.
 Autoritate, ierarhizare și respectul datorat demnității umane
Hărțuire, favoritism și nepotism
 
Nu există organizații fără ierarhii și nici autoritate care să reziste în timp fără legitimitate. Ierarhiile apar și în situații
informale sau acolo unde nu există un mod de organizare formal: în grupurile de prieteni și rețele de cunoștințe, sau în
echipele lucrărilor pe care le au de realizat în comun membrii unei organizații. Existența ierarhiilor se poate observa în
întreaga lume naturală (oameni și animale) și nu reprezintă doar un atribut, un act, al culturilor. Ierarhia poate fi analizată
prin prisma autorității. Ierarhia poate fi pusă uneori sub semnul întrebării, și/sau poate fi uneori contestată.
Prin contestarea autorității, contestăm de fapt ierarhia. Aceste contestări pot avea nu numai forme diverse, dar și motive
variate, unele fiind întemeiate, altele nu. Unul dintre motivele des invocate în contestarea (combaterea) autorității, și
implicit a ierarhiei pe care o susține, este unul de natură morală: încălcarea demnității umane prin tratamente
preferențiale aplicate unor membri ai grupului, comunității și/sau societății. Dacă autoritatea se comportă abuziv sau
aleatoriu, când principiile și/sau regulile nu mai contează sau sunt aplicate preferențial și discriminatoriu, atunci indivizii
afectați simt, în mod justificat, că nu mai sunt respectați. Respectul datorat persoanelor, în virtutea simplului fapt al
umanității (de a fi persoană umană), ar trebui să fie cel care ordonează moral lumea. Situația devine cu atât mai
problematică atunci când ne aflăm într-un mediu care în mod esențial se rânduiește (organizează) după valori și principii, nu
după forță și dominație.

Înțelegem autoritatea și într-un alt mod, într-un sens politic și moral, care se legitimează într-o organizație sau comunitate
organizată democratic și meritocratic strict printr-o structură de reguli, norme și proceduri, care permite participarea
tuturor și care acordă merite conform rezultatelor. Cei care exercită autoritate în diverse momente sunt legitimați
instituțional prin mecanisme formale. Rămâne însă o legitimare morală, și de aici vine integritatea cu care își exercită funcția.

O datorie pe care o avem este să acționăm în conformitate cu cerințele și/sau standardele acestor funcții în mod coerent,
predictibil și transparent. Această datorie implică să avem o poziție critică atunci când normele și procedurile sunt încălcate,
să vrem să îndeplinim dreptatea, echitatea și onestitatea.
Chiar dacă accesul în comunitate (profesională, universitară, academică) este liber, deschis tuturor,
indiferent de: sex, rasă, etnie, orientare sexuală, convingere militară sau politică, el trebuie probat
printr-o serie de cunoașteri (cunoștințe). Aici se poate observa o parte din caracterul dual atât
democratic cât și meritocratic al lumii academice. Calitatea de membru se poate pierde în diverse
condiții care țin de comportament academic (științific) dar și cel social (moral). Consistent cu
demnitatea cerută de funcție, mediul este constituit (construit) în jurul valorii (ideii) de respect
pentru demnitatea umană. Ideea respectului pentru demnitatea umană, intim legată de cea a
respectului pentru autonomia morală și libertate de gândire a subiectului uman, este un produs
al gândirii filosofice moderne. În istoria eticii, s-a discutat despre două tipuri de datorii: cele față de
sine, și cele față de ceilalți.
 
O problemă gravă, dar nespecifică este hărțuirea.
 
Ultimii ani au adus (prezentat) foarte multe scandaluri legate de hărțuire, mai ales cea sexuală. Astăzi
avem atât de multe metode și mijloace mediatice cât și instituționale ca să observăm, să
constatăm, un denunț.
Trăim și un fenomen al progresului moral, adică reușim să conceptualizăm și să conștientizăm aceste practici ca
fiind imorale. Cazurile de hărțuire sunt variate și fiecare caz își are particularitățile sale concluzive. Fenomenul
de hărțuire, denumit bullying 4 este cel mai răspândit.
Codul de Etică are un capitol întreg dedicat prevenirii și denunțării hărțuirii. Valoarea morală la care atentează
hărțuitorul este tocmai cea a respectului datorat persoanelor. Demnitatea umană este cea căreia i se aduce
atingere. Hărțuirea este comportament care degradează, intimidează și/sau umilește pe ceilalți. Efectele
hărțuirii au întotdeauna un potențial negativ: de la pierderea capacităților de muncă, incapacitate de a
funcționa intelectual și moral, până la pierderea personalității și a respectului de sine.
Uzând de autoritatea lor instituțională, unii membri ai comunității ar putea dori să modifice decizii, să-și creeze
rețele de influență, să controleze resurse, iar acest aspect se poate face hărțuindu-i pe ceilalți, criticându-i pur
și simplu pe cei care vor să respecte legea.

4. Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Cuvântul „bullying” nu are o
traducere exactă în limba română, însă poate fi asociat cu termenii de intimidare, hărțuire, terorizare, brutalizare. Bullying-ul nu presupune
existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o
lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu
altele: la școală, la locul de muncă, în familie, în cartiere, în biserică, în mass-media, chiar între țări. Se creează astfel o stare de conflict, care nu
poate fi depășită decât dacă se conștientizează existența fenomenului.
Bullying-ul este o acțiune care produce injurii celorlalți efectuată în mod repetat, care se poate manifesta fizic, prin agresivitate fizică sau
psihologic, prin producerea unor daune emoționale. Instrumentele acestui fenomen sunt cuvintele, acțiunile sau excluderea socială.
Fenomenul de bullying poate fi inițiat de o persoană sau de un grup de persoane (mobbing), implicând un raport de putere inegal, deoarece
victima, în cazul acestui fenomen nu dispune de resurse (fizice, psihologice, sociale) pentru a se apăra. Victima pozează într-o ipostază de
regulă vulnerabilă, care prezintă anumite slăbiciuni pe care bully-ul le poate exploata. Victima manifestă imposibilitate de apărare și
sentimente de neputință. Spectatorii (bystanders) sunt și ei persoane implicate în fenomenul de bullying, chiar dacă nu în mod direct, însă
asistă la acțiune. Bullying-ul este considerat o formă de violență fizică și psihologică, o conduită intenționată care vizează producerea unor
prejudicii (rănire, distrugere, daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane), cu diferite cauze care determină noi forme de violență.
Nu toate hărțuirile se fac din poziții de autoritate și nu toate implică favoruri sexuale, dar toate sunt cazuri
predominante 5. Lupta pentru putere ia astfel de forme, iar provocarea este demonstreze nu numai
imoralitatea, ci și lipsa de legitimitate pe care o generează autoritățile.
Hărțuirea sexuală se practică astăzi în moduri subtile și/sau înjositoare, și de la încercările repetate de flirt,
de la mesaje indecente dar sugestive, la gesturi directe (care exprimă evident intenția) este doar un pas.
Acest comportament care exprimă evident intenția este tocmai opusul unei situații acceptabile moral,
așa cum ar fi relația voluntar și liber consfințită de dragoste. În hărțuire lipsește reciprocitatea, iar
relației de intenții erotice de seducție, nu i se răspunde.
Mai grav este că hărțuirea sexuală este născută dintr-o intenție de condiționare, de dominare și control,
dorință alimentată și de poziția de autoritate, de decident (când acesta există). Este un act care
transformă pe cineva într-un obiect și un simplu instrument al dorinței unei singure părți, împotriva
voinței celelalte părți. În ceastă situație, persoana vizată va fi lipsită de autonomia sa, își va condiționa
libertatea, se consideră umilită, tratată inuman (imoral). Finalitatea cazului conduce la pierderea
respectului de sine.
La nivel instituțional distingem două mari abateri fundamentale de la etica comportamentală morală:
- favoritismul – favorizarea sau avantajarea unei persoane sau grup de persoane din organizație, pe
criterii non-academice, care nu țin de meritele acelor persoane și care sunt împotriva normelor/regulilor
comun acceptate. Acordare abuzivă și nemeritată de favoruri, de avantaje, din partea unor persoane
suspuse, pe baza unor preferințe sau interese personale, familiale, favoruri acordate în mod abuziv și
nemeritat.

6. Predominant – care predomină (dominant, predominator, predomnitor), în privința numărului, ponderii, extinderii, greutății, puterii,
influenței, prestigiului, importanței.
 - nepotismul – o formă de favoritism între rude sau persoane apropiate. Mai exprimă și faptul sau
modalitatea de a uza de autoritatea sau de influența personală în favoarea rudelor sau a prietenilor,
promovare prin protecția rudelor personale și ale prietenilor influenți. Poate exprima și parvenire
prin protecția rudelor sau a prietenilor influenți, care urmează să-ți întoarcă un serviciu, în deosebi
să te susțină. Autoritate pe care o aveau în conducerea treburilor publice nepoții anumitor papi.

Efectul nedezirabil 7 este că ne abatem de la scopul nostru: producerea și asimilarea cunoașterii. Chiar
dacă bunăvoința normează comportamentul, ea nu se traduce cu bunăvoință exagerată față de
cei apropiați sau față de cei care avem obligații personale ascunse (inclusiv mită).

Dreptatea și echitatea rămân valorile constitutive activității individuale, în conjuncție cu mediul. Ar fi

nedrept ca persoanele care nu au competențe și calificare să ocupe poziții și să exercite funcții. Nu
numai că nu merită aceste poziții, dar activitatea lor pe posturile ocupate ar produce efecte
negative asupra calității educației, cercetării, moralei, adică ar crea nedreptăți sau chiar ar face
rău celorlalți.

7. Nedezirabil - Care nu corespunde dorinței, care contrazice, care nu stârnește dorință.