Auditul financiar - aspecte teoretice, definiţie şi obiective

1. Definire si elemente de referinţă ale auditului financiar

Etimologic, termenul audit îşi are izvorul în limba latină, provenind de la

verbul „audire”, care înseamnă „a asculta”, mai târziu îşi găseşte originea în
limba engleză în verbul to audit, cu sensul de „a examina, a verifica”.
Practic, auditul reprezintă un raţionament profesional, ce se poate aplica
în orice domeniu de activitate (vezi auditul mediului, auditul managementului,
auditul calităţii etc.). În altă ordine de idei, auditul financiar precizează
coordonatele în care îşi desfăşoară activitatea auditorii financiari, pe când
profesia de auditor financiar reprezintă „cadrul care asigură desfăşurarea
procesului de audit financiar”.
Dezvoltarea schimburilor internaţionale pe plan mondial odată cu
realizarea unor lucrări contabile complexe ce necesită cunoştinţe vaste de
analiză şi evaluare pentru a putea fi desluşite, au făcut necesară existenţa unei
profesii şi a unei lucrări ample şi credibile de informare, care să-i asigure pe
colaboratori că indicatorii economico -financiari atestă realitatea patrimonială.
Astfel, a apărut profesia de auditor financiar, a cărei lucrare
specifică este raportul de audit financiar.
În legislaţia română, auditul financiar este considerat ca fiind activitatea de
examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari a unei opinii asupra
situaţiilor financiare în conformitate cu Standardele de Audit Financiar,
armonizate cu Standardele Internaţionale de Audit Financiar adoptate de
Camera Auditorilor Financiari din România.
Mulţi autori din ţara noastră şi din străinătate au definit activitatea de audit
ca fiind examinarea profesională a unei informaţii cu scopul de a exprima o
opinie responsabilă şi independentă în raport cu un criteriu de calitate.

1
Conform normelor naţionale de audit, „o misiune de auditare a situaţiilor
financiare are ca obiectiv exprimarea de către auditor a unei opinii potrivit căreia
situaţiile financiare au fost stabilite, în toate aspectele lor semnificative, conform
unei referinţe contabile identificate“.
Referinţele contabile pot fi:
- normele contabile internaţionale
- normele contabile naţionale
- alte referinţe contabile bine precizate şi recunoscute
În opinia noastră, auditul financiar poate fi definit ca o activitate
competentă de evaluare a situaţiilor financiare ale unei entităţi, de către un
specialist în domeniu, numit auditor financiar, care, în funcţie de aria de
aplicabilitate a auditului financiar obţine probele de audit necesare pentru
a da în cadrul raportului de audit financiar, o asigurare rezonabilă că
situaţiile financiare sunt întocmite sub toate aspectele semnificative şi în
conformitate cu un cadru general identificat de raportare financiară.
În definiţie au fost utilizaţi o serie de termeni cu următoarea
semnificaţie29:
a) entitate auditată – un agent economic auditat (o societate comercială
auditată);
b) aria de aplicabilitate a unui audit financiar – se referă la procedurile de
audit financiar considerate necesare pentru a atinge obiectivele auditului
financiar;
c) probele de audit financiar – reprezintă informaţiile obţinute de auditorul
financiar pentru a putea ajunge la concluziile necesare exprimării opiniei de audit
financiar;
d) asigurare rezonabilă – emiterea de către auditorul financiar a unui nivel de
asigurare ridicat, dar nu absolut, însă pozitiv, cum că informaţiile ce fac obiectul
auditului financiar nu sunt deformate de erori semnificative;
e) cadrul general – se referă la respectarea prevederilor legislaţiei naţionale şi a
Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

2
 În opinia specialiştilor americani, auditul financiar este o examinare
independentă - o expresie de opinie - a bilanţului contabil al unui agent
economic, efectuată de un auditor delegat, în conformitate cu orice obligaţie
statutară relevantă.
Pentru a sublinia esenţa auditului financiar, sensul conţinutului şi scopului
său, considerăm relevantă definiţia formulată de reputaţii specialişti americani,
Arens şi Loebbecke: „Auditul constă în colectarea şi evaluarea unor probe privind
informaţiile, în scopul determinării şi raportării gradului de conformitate a
informaţiilor respective cu o serie de criterii prestabilite. Auditul ar trebui efectuat
de o persoană competentă şi independentă”
Apreciem opinia reputaţilor specialişti americani dar, considerăm că auditul
financiar este o examinare efectuată de către un profesionist competent şi
independent, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra validităţii şi
corectei aplicări a procedurilor financiar-contabile interne, stabilite de
manageri precum şi asupra imaginii fidele, clare şi complete a
patrimoniului şi a situaţiilor financiare finale obţinute de o unitate
patrimonială.
Obiectivele fundamentale urmărite în cadrul unei misiuni de audit financiar, sunt:
􀂾 autorizarea, care urmăreşte asigurarea tuturor decidenţilor că în unitate au
avut loc doar evenimentele şi tranzacţiile autorizate;
􀂾 justificarea şi evaluarea, ce este necesară pentru asigurarea existenţei şi
valorii activelor înregistrate şi a faptului că societatea operează în conformitate
cu politicile, procedurile şi metodele definite de conducere;
􀂾 conformitatea, prin care se asigură înregistrarea corectă a informaţiilor
contabile şi de altă natură în concordanţă cu practica şi principiile universal
acceptate, precum şi cu legislaţia în vigoare;
􀂾 arhivarea şi păstrarea informaţiilor, precum şi securitatea acestora în timpul
impus de lege;
􀂾 supervizarea, persoanelor oficial responsabile de tranzacţiile zilnice şi
înregistrarea acestora, cu alte cuvinte un control exigent asupra calităţii
înregistrărilor şi operaţiunilor zilnice.

3
􀂾 realitatea şi sinceritatea informaţiilor furnizate de către evidenţa contabilă;
􀂾 legalitatea, realitatea, necesitatea şi economicitatea operaţiunilor
economico-financiare consemnate în evidenţa contabilă;
􀂾 concordanţa situaţiilor financiare auditate cu prevederile Standardelor
Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate;
􀂾 integritatea patrimoniului agentului economic auditat.
În planificarea audit situatiilor financiare, este necesară o divizare a
acestora pe componente mici, pentru ca sarcinile să poată fi repartizate în mod
echitabil între membrii echipei de audit. Această divizare, cunoscută în literatura
de profil sub denumirea de segmentarea auditului, nu presupune analizarea
independentă a segmentelor, ci, dimpotrivă, analizarea riguroasă a legăturilor
reciproce dintre segmente. După finalizarea auditului fiecărui segment, se
elaborează concluzia privind situaţiile financiare per ansamblu.
Segmentarea auditului situaţiilor financiare se poate realiza în două
variante ce prezintă avantaje şi dezavantaje:
• Varianta abordării fiecărui sold de cont din situaţiile financiare ca un segment
distinct prezintă dezavantajul costurilor mari şi a ineficienţei, deoarece există
posibilitatea auditării separate de către membrii echipei de audit financiar a unor
conturi strâns corelate, având drept consecinţă creşterea timpului de efectuare a
auditului şi implicit costuri mari;
• Varianta segmentării auditului financiar pe categorii de operaţiuni şi solduri
strâns corelate între ele denumită metoda ciclurilor, înlătură dezavantajul
menţionat anterior. Avantajul constă în faptul că oferă o mai bună înţelegere a
situaţiilor financiare, aspect ce facilitează elaborarea unor concluzii pertinente în
cazul unui audit financiar complex.
Prin utilizarea metodei ciclurilor auditorii financiari urmăresc analiza
următoarelor operaţii corelate: vânzări-încasări, cumpărări-plăţi, salarii personal,
atragere-rambursare de capital.
În această situaţie auditorul financiar face distincţie între obiectivele
generale şi fixarea de obiective specifice fiecărei categorii de operaţiuni în parte.
Considerăm că, pentru auditorul financiar este facilă stabilirea obiectivelor

4
generale, dar, este dificilă acţiunea de fixare a obiectivelor specifice pe tipuri de
operaţiuni. Camera Auditorilor Financiari din România, adaptează32 experienţa
internaţională la realităţile entităţilor patrimoniale din ţara noastră, abordând
segmentarea auditului financiar, prin prisma a zece secţiuni considerate
reprezentative, prezentate în Tabelul nr. 1.
Nr. Crt. Secţiunea Obiectivele auditului financiar
în condiţiile utilizării
Standardelor Financiare de
Contabilitate
􀀹 Imobilizările corporale şi
necorporale există şi aparţin
societăţii;
􀀹 Valoarea imobilizărilor este
Imobilizări corporale stabilită în mod just;
1
şi necorporale 􀀹 Sunt respectate prevederile
IAS33 16 Imobilizări corporale,
IAS 11 Contractele de construcţii,
IAS 17 Leasing, IAS 36
Deprecierea
activelor şi IAS 40 Investiţii
imobiliare;
􀀹 Identificarea imobilizărilor
corporale şi necorporale
constituite drept garanţii
􀀹 Stocurile de produse finite şi
cele de producţie în curs de
execuţie
2 Stocuri există şi aparţin societăţii;
􀀹 Sunt respectate prevederile IAS
2 Stocuri;
􀀹 Stocurile sunt evaluate la
valoarea cea mai mică dintre cost
şi
valoarea netă realizabilă.
􀀹 Obţinerea confirmării soldurilor
elementelor de disponibilităţi;
􀀹 Evidenţierea tuturor activelor ce
3 Conturi la bănci şi au fost utilizate drept garanţii
disponibilităţi – pentru creditele obţinute;
credite pe termen 􀀹 Sunt respectate prevederile IAS
lung 7 Situaţiile fluxurilor de numerar şi
IAS 30 Informaţii prezentate în
situaţiile financiare ale băncilor şi
ale
instituţiilor financiar similare.
􀀹 Debitorii există şi debitele nu
sunt supraevaluate;
4
Debitori şi plăţi 􀀹 Sunt respectate IAS 18 Venituri
anticipate din activităţi curente;
􀀹 Debitele sunt recuperabile (ca
numerar).
􀀹 Soldul investiţiilor înregistrate
reprezintă investiţii care există;
5 Investiţii financiare
􀀹 Sunt respectate prevederile IAS
21 Efectele variaţiei cursului de

5
 schimb valutar, IAS 22 Combinări
de întreprinderi, IAS 27 Situaţiile
financiare consolidate şi
contabilitatea investiţiilor în filiale,
IAS 28
Contabilitatea investiţiilor în
întreprinderile asociate, IAS 31
Raportarea financiară a
intereselor în asocierile în
participaţie;
􀀹 Investiţiile sunt identificate şi
clasificate adecvat în situaţiile
financiare;
􀀹 Investiţiile sunt evaluate în
bilanţ la valoarea cea mai mică
dintre
cost şi valoarea netă de realizare.
6 Creditori şi 􀀹 Creditorii nu sunt subevaluaţi;
angajamente 􀀹 Toate datoriile au fost
înregistrate.
􀀹 Înregistrarea corectă a datoriilor
curente şi restante privind bugetul
statului şi fondurile speciale;
7 Datorii 􀀹 Sunt respectate prevederile IAS
12 Impozitul pe profit şi IAS 37
Provizioane, datorii şi active
contingente;
􀀹 Înregistrarea eventualelor
penalităţi.
􀀹 Respectarea prevederilor
Standardelor Naţionale şi
8 Capital şi rezerve
Internaţionale de
Contabilitate în vigoare.
􀀹 Înregistrarea tuturor veniturilor
din vânzări cu respectarea IAS 8
Profitul net sau pierderea netă a
9 Contul de profit şi perioadei, erori fundamentale şi
pierderi modificări ale politicilor contabile;
􀀹 Includerea şi analiza corectă a
tuturor cheltuielilor reale;
􀀹 Identificarea elementelor
excepţionale.
Concordanţa conturilor statutare
cu soldurile din Cartea mare;
10
Cartea mare şi Urmărirea respectării prevederilor
balanţa de verificare
IAS 10 Evenimente ulterioare
datei bilanţului.
În tabel, sunt indicate obiectivele, ce sunt urmărite de auditorul financiar
corespunzător fiecărei secţiuni prezentate, precum şi procedurile de obţinere a
elementelor probante în vederea confirmării lor.
Analizând datele prezentate în tabel, putem desprinde următoarele
concluzii:

6
􀀹 Auditorii financiari români au realizat o simbioză a obiectivelor de audit
referitoare la operaţiuni cu cele privind soldurile conturilor;
􀀹 Obiectivele sunt astfel formulate încât auditorul urmăreşte permanent
aplicarea Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate;
􀀹 Există şi alte obiective, pe care le considerăm ca fiind secundare deoarece, au
o sferă mai redusă de acţiune.
Conform opiniei noastre, prin armonizarea auditului financiar cu
Standardelor Internaţionale de Contabilitate se urmăreşte îmbunătăţirea calităţii
informaţiei contabile astfel încât informaţiile rezultate din situaţiile financiare
auditate sunt cele mai reale şi corecte.

2. Obiectivele auditului financiar contabil

Pentru a asigura o opinie competentă şi independentă asupra imaginii

fidele,clare şi complete a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor
întreprinderilor, auditorul trebuie sa aiba în vedere respectarea unor criterii şi
obiective ce guvernează un audit al situaţiilor financiare:
A) Criteriul exhaustivităţii şi integrităţii înregistrărilor
Acest criteriu are în vedere că toate operaţiunile patrimoniale au fost
înregistrate corect şi integral în contabilitate. Pentru îndeplinirea acestui criteriu,
auditorul are două soluţii :
a) auditorul trebuie să verifice cu mare atenţie procedurile utilizate de
întreprindere pentru validarea tuturor modificărilor patrimoniale: creşteri/diminuări
de active, respectiv diminuări de pasive. Această soluţie are dezavantajul că
necesită un timp îndelungat pentru validare.
b) auditorul poate utiliza rezultatele inventarierii. El trebuie să se asigure că
inventarierea a fost făcută potrivit legii. Dacă prin inventariere s-au descoperit
tranzacţii neînregistrate în contabilitate, iar acestea au fost operate, se consideră
că toate operaţiunile sunt corect înregistrate şi evidenţiate. Respectarea acestui
criteriu presupune ca auditorul să se asigure că:
- toate operaţiunile reflectate în documente justificative corespunzătoare

7
sunt evidenţiate în contabilitate, deci fără omisiuni;
- nu există operaţiuni contabilizate de mai multe ori.
B) Criteriul realităţii înregistrărilor
Auditorul are obligaţia să urmărească dacă toate elementele de activ şi de
pasiv înregistrate în contabilitate sunt justificabile şi verificabile, corespund cu
cele identificate fizic prin inventariere sau prin alte proceduri cum ar fi: confirmări
primite de la terţi, analize de laborator, etc. De asemenea, se verifică dacă
activele şi pasivele respectă principiul entităţii patrimoniale, adică toate
operaţiunile efectuate aparţin şi sunt în numele firmei.
C) Criteriul corectei înregistrări în contabilitate şi a corectei
prezentări cu ajutorul conturilor anuale
Acest criteriu are mai multe obiective şi se referă la localizarea corectă a
perioadei privind elementele patrimoniale, evaluarea corectă a modificărilor,
imputarea corectă şi întocmirea corectă a situaţiilor financiare.
C.1 ) Perioada corectă în care sunt evidenţiate modificările patrimoniale
presupune respectarea principiului independenţei exerciţiilor, utilizarea unei
contabilităţi de angajament şi folosirea conturilor de regularizare. Regularizarea
operaţiunilor după inventariere conferă corecta delimitare în timp a cheltuielilor şi
a veniturilor pe întreaga perioadă a exerciţiului financiar prin:
- constituirea, respectiv transferul unor provizioane asupra veniturilor;
- înregistrarea diferenţelor de curs valutar aferente lichidităţilor în devize;
- înregistrarea cheltuielilor plătite şi a veniturilor încasate aferente exerciţiilor
următoare prin utilizarea conturilor de regularizare;
- repartizarea diferenţelor de preţ asupra cheltuielilor şi stocurilor, calculul şi
contabilitatea corectă a variaţiei stocurilor de producţie finită;
- analiza amortismentelor şi a provizioanelor pentru depreciere.
Corecta lor evidenţiere reprezintă o corecţie a costului istoric şi atenuează
efectul de desincronizare în evaluarea elementelor patrimoniale în cele două
momente ale sale: intrare – ieşire.
C.2) Evaluarea corectă presupune ca elementele patrimoniale să fie
evaluate conform cu prevederile Legii Contabilităţii nr. 82/1991 şi cu Cadrul

8
general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat de Comitetul
pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate. Situaţiile financiare: bilanţul
contabil, contul de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de trezorerie, informaţiile
adiţionale ce trebuie furnizate sub forma notelor la conturile anuale vor fi
armonizate şi cu Standardele Internaţionale şi Naţionale de Contabilitate. Pentru
o evaluare corectă, trebuie să se ţină cont de următoarele tratamente contabile:
- la data intrării în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se înregistrează în
contabilitate la valoarea de intrare denumită valoare contabilă. Auditorul trebuie
să verifice dacă bunurile aduse ca aport la capitalul social au fost înregistrate în
funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasarea acestora, în urma evaluării
efectuate potrivit legii.
De asemenea, dacă bunurile obţinute cu titlu gratuit sunt evaluate la
valoarea de utilitate în funcţie de preţul pieţei, de starea şi de amplasarea
acestora. Achiziţiile cu titlu oneros sunt evaluate la costul de achiziţie şi la costul
de producţie dacă sunt fabricare în întreprindere. Auditorul trebuie să verifice
dacă sunt prinse toate elementele ce compun costul de achiziţie: preţul de
cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte
cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrare în
gestiune a bunului respectiv. De asemenea, costul de producţie se verifică cu
scopul de a nu fi incluse cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de
desfacere şi cele financiare. În costurile de producţie pot fi incluse dobânzile
aferente perioadei de fabricaţie în cazul producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, fără
să cuprindă cheltuielile cu dobânzile pentru perioade în „prelungire“. Auditorul
trebuie să verifice dacă evaluarea creanţelor şi datoriilor este înregistrată la
valoarea lor nominală, respectiv valoarea de intrare (valoare contabilă).
Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii trebuie
verificată de auditor dacă a fost realizată la valoarea actuală sau de utilitate a
fiecărui element, dacă a fost stabilită în funcţie de utilitatea bunului şi preţul
pieţei. Se validează faptul că datoriile şi creanţele au fost evaluate la valoarea lor
probabilă de încasat, respectiv de plată.

9
 La închiderea exerciţiului, auditorul verifică dacă există diferenţe
constatate în plus pentru elemente de activ, între valoarea de inventar şi
valoarea de intrare, diferenţă care nu trebuie contabilizată (principiul prudenţei).
Pentru diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea de
intrare a elementelor de activ, auditorul constată dacă în contabilitate s-a
înregistrat diferenţa prin amortismente, dacă deprecierea este ireversibilă sau
dacă deprecierea de valoare este reversibilă s-a constituit un provizion. Pentru
elementele de pasiv de natura obligaţiilor sau datoriilor, diferenţele constatate în
minus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu trebuie să
fie înregistrate în contabilitate, ele se menţin la valoarea de intrare (principiul
prudenţei). Dacă există diferenţe constatate în plus între valoarea de inventar şi
cea de intrare a elementelor de pasiv de natura obligaţiilor sau datoriilor,
auditorul urmăreşte dacă această diferenţă a fost înregistrată în contabilitate prin
utilizarea provizioanelor pe seama cheltuielilor. La data ieşirii din patrimoniu a
bunurilor, acestea trebuie evaluate la valoarea lor de intrare.
Auditorul trebuie să verifice dacă există imobilizări corporale produse sau
circulante cu ciclu lung de fabricaţie mai mare de un an şi cuprind în costul de
producţie şi dobânzile aferente capitalului împrumutat pentru finanţarea
producerii bunului. Aceste aspecte trebuie evidenţiate şi prezentate în notele
laconturile anuale. Auditorul verifică dacă imobilizările pentru care s-au constituit
provizioane sunt prezentate în bilanţ la valoarea netă bilanţieră = valoarea
contabilă de intrare– amortizări – provizioane pentru deprecieri. Evaluarea la
bilanţ a activelorcirculante depreciate va fi evidenţiată la valoarea realizabilă
netă.
Dacă întreprinderea aplică tratamente contabile alternative (prezentarea
elementelor patrimoniale la bilanţ pe baza metodei valorii de înlocuire sau a altor
metode care să ţină cont de inflaţie), auditorul verifică influenţa fiecărui element
bilanţier ca urmare a aplicării altei evaluări decât costul istoric, prezentate de
întreprindere separat în notele la conturile anuale. De asemenea, auditorul
verifică modul de evaluare a elementelor patrimoniale prezentate în bilanţ,
precum şi politicile conturilor utilizate: dacă imobilizărilesunt incluse în conturile

10
anuale la costul istoric sau la valoarea reevaluată şi dacă situaţiile financiare au
fost întocmite conform cu Legea Contabilităţii nr. 82/1991 şi cu prevederile
cuprinse în volumele 1-3 privind Reglementările contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a C.E.E. şi cu IAS.
C.3) Imputarea corectă. Toate operaţiunile contabile trebuie înregistrate
în conturi astfel încât să se respecte corespondenţa dintre conturi stabilită în
normele de aplicare a Planului Contabil General, respectiv cu Regulamentul de
aplicare a Legii Contabilităţii şi cu modificările aduse acestuia.
C.4)Întocmirea corectă a bilanţului contabil. Auditorul urmăreşte
concordanţa care trebuie să existe între datele înregistrate în contabilitatea
sintetică şi balanţa de verificare după inventariere ca bază de referinţă pentru
bilanţ. Există două tipuri de corelaţii :
a) corelaţia dintre Registrul jurnal de evidenţă cronologică şi totalul rulajelor
curente ale conturilor deschise în evidenţa sistematică prin fişele sintetice şah
(Registrul Cartea Mare).
b) corelaţia dintre conturile analitice şi conturile sintetice care se realizează prin
balanţa de verificare analitică deschisă pentru fiecare cont sintetic de gradul I
sau II dezvoltat în analitic. Soldurile finale prezentate în balanţa după inventar
reprezintă situaţia de referinţă pentru întocmirea corectă a bilanţului contabil.
Obiectivele auditului au în vedere: patrimoniul, rezultatul exerciţiului,
bilanţul şi situaţia financiară a întreprinderii.
Validarea de către auditor a integrităţii patrimoniului are în vedere:
- ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii;
- realizarea inventarierii patrimoniului, corecta valorificare a rezultatelor acesteia
si cuprinderea sa în bilanţul contabil;
- preluarea corectă în balanţa de verificare a datelor din conturile sintetice şi
concordanţa lor cu conturile analitice;
- efectuarea corectă a tuturor operaţiunilor legate de înregistrarea şi modificarea
capitalurilor proprii;
- evaluarea corectă a patrimoniului conform Regulamentului de aplicare a Legii
Contabilităţii nr. 82/1991 şi Cadrului general

11
- întocmirea bilanţului contabil pe baza balanţei de verificare după inventariere.
Contul de profit şi pierdere trebuie realizat pe baza datelor din contabilitate
privind perioada de raportare. Se va urmări de către auditor dacă au
fost respectate conform legii aplicarea corectă a principiilor independenţei,
prudenţei, permanenţei metodelor, evaluarea separată a elementelor de activ
sau pasiv, respectiv cheltuieli şi venituri, noncompensarea, pragul de
semnificaţie (dacă anumite cheltuieli sau venituri au o valoare semnificativă
trebuie prezentate separat în situaţiile financiare, dacă sunt abateri de la
principiile contabile şi evaluarea acestora asupra profitului sau pierderii, asupra
activelor sau datoriilor şi a situaţiilor financiare).
Situaţia financiară a întreprinderii rămâne un obiectiv important în
activitatea auditorului. Auditorul trebuie să urmărească tratamentele contabile
utilizate pentru evaluarea corectă a soldurilor bancare, analiza detaliată a
cecurilor returnate/emise, inventarierea monetarului etc. De asemenea, trebuie
să valideze existenţa garanţiilor pentru împrumuturi şi credite obţinute de agentul
economic sau acordate de alţi agenţi economici, existenţa sau nu a unor resurse
financiare insuficiente.
Auditorul poate propune utilizatorului unele soluţii pentru viitoarele decizii:
- obţinerea unor venituri financiare maxime;
- minimizarea cheltuielilor financiare;
- minimizarea riscului şi efectelor nefavorabile ce pot rezulta din variaţiile cursului
valutar;
- maximizarea fluxului de trezorerie.
Se ştie că o entitate patrimonială, care-şi realizează evidenţa contabilă în
conformitate cu prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate, are o
activitate credibilă şi corectă.
Faptul că se efectuează verificarea activităţii de către un bun profesionist, cu
calităţi profesionale şi morale deosebite, duce la obţinerea uneia dintre calităţile
importante ale informaţiei contabile şi anume, credibilitatea ei.
În concluzie, importanţa auditului financiar constă în sporirea credibilităţii
informaţiei din situaţiile financiare, necesară pentru deciziile viitoare ale

12
utilizatorilor acestora; iar faptul că informaţia a fost obţinută şi prezentată în
conformitate cu standardele şi principiile contabile general acceptate îi conferă
un plus de credibilitate.

BIBLIOGRAFIE

1) Arens A., Loebbecke K., Audit: O abordare integrată, Editura Arc, 2003

2)Dobroţeanu, L., Dobroţeanu, C.L. – Audit Concepte şi practici, Abordare

naţională şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002

13
3) Glosar de termeni – Audit Financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000

4) IAS nr. 23, „Costurile îndatorării“

5)Legea nr. 133/19 martie 2002 pentru aprobarea O.U.G. 75/1999 privind
activitatea de audit financiar.

6) OMF nr. 403/22.04.1999 privind aprobarea Reglementărilor contabile

armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu
Standardele de Contabilitate Internaţionale. M.O.nr. 480/04.10.1999

7) O.M.S. nr. 403/22.04.1999, volumul I, capitolul II.

14