Comunicaţii mobile în transporturi

3. MODELAREA MATEMATICĂ A
CANALELOR RADIO

3.1 MOTIVAŢIE

Toate canalele de transmisiune a informaţiei, atât cele fixe cât şi cele

mobile, depind de mai mulţi parametri fizici care variază în timp. De ex., o
linie bifilară utilizată în telefonie este alcătuită din două fire de cupru având
o secţiune circulară; or, temperatura mediului înconjurător face să se dilate
sau să se contracte aceste fire, modificând într-o oarecare măsură rezistenţa
lor electrică (invers proporţională cu aria secţiunii transversale a firului
conductor) şi deci, conform legii lui Ohm, intensitatea curentului care trece
prin ele. În cazul considerat, al unei linii bifilare, variaţia proprietăţilor
canalului este foarte lentă şi în general o putem neglija. Evident însă, într-o
comunicaţie mobilă, canalul radio stabilit între două noduri variază puternic
în funcţie de ambianţa în care se produce deplasarea: clădiri, lucrări de artă,
copaci, alte vehicule, etc. aşa cum am văzut într-o lecţie precedentă.
Proiectarea echipamentelor de emisie-recepţie ţine în mod deosebit seama
de proprietăţile canalului, care trebuie deci descris cât mai adecvat. Există
aparate de măsură instalate pe autospeciale cu ajutorul cărora se studiază
practic canalele radio mobile, în aşa-zise campanii de măsurători pe teren.
Măsurătorile se fac în locuri tipice: zone din mediul urban caracterizate de
clădiri mari şi circulaţie intensă, zone de periferie în care clădirile sunt mai
rare iar circulaţia mai slabă, zone situate în afara oraşelor în care se circulă
cu mare viteză pe şosele, etc. Vom numi scenariu un asemenea caz tipic.
Rezultatele măsurătorilor se prelucrează cu ajutorul noţiunilor statisticii
matematice: media, varianţa, funcţia densitate de probabilitate, funcţia de
distribuţie cumulativă, funcţii de corelaţie, frecvenţa de trecere a unui prag
dat, durata medie a perioadelor de fading. Ca o alternativă la efectuarea de
măsurători pe teren, ne putem imagina diverse scenarii plauzibile, în care se
consideră diferite corpuri fizice aflate între emiţător şi receptor la un
moment dat. În ambele cazuri, că lucrăm cu date obţinute din măsurători sau
că aplicăm metodele opticii geometrice la un scenariu particular imaginat de
noi, dispunem de un aşa-zis sistem de referinţă, aşa cum se arată în fig. 3.1.
În această schemă-bloc, blocul denumit „Model de canal“ este modul nostru
 2

de a descrie canalul real cu ajutorul legilor fizicii, ale electromagnetismului.

Aceste legi sunt adevărate şi precise. Dar dacă vrem să le aplicăm, trebuie să
ţinem seama de toate obiectele dintre emiţător şi receptor, de poziţiile lor
relative, fiindcă unda electromagnetică de emisie ajunge la recepţie după ce
va fi suferit reflexie, refracţie, ecranare şi dispersie din cauza corpurilor
interpuse. Pentru a fi realişti, suntem nevoiţi să simplificăm considerabil
tabloul şi să neglijăm tot ce se poate neglija. Modelul de referinţă nu este
realizabil fizic.
Zgomot
d(i) x(t) y(t) dˆ (i )
Sursa Emiţător Model de Receptor Destina-
de date canal ţie date

Fig. 3.1 Schema-bloc a sistemului de referinţă.

Pentru sistemul de referinţă, măsura performanţei este probabilitatea erorilor
E 
de bit Pb  f  b  , unde Eb este energia semnalului pe bit iar Z0 este
 Z0 
densitatea de putere a zgomotului.
În faza de proiectare a echipamentelor de transmisiune, este deosebit
de util să dispunem de un simulator de canal. Acesta poate fi un aparat de
laborator care imită canalul radio în sensul că la intrarea acestuia se aplică
semnalul de la ieşirea unui emiţător fizic; sau poate fi un program de
calculator care acceptă la intrare o variantă discretă a semnalului de emisie.
Sistemul de simulare este reprezentat în fig. 3.2. Din cauză că simulatorul de
canal este imperfect, modelul de simulare este afectat de o eroare  .
Măsura performanţei este de asemenea probabilitatea erorilor de bit, numai
E 
că aceasta este afectată de  : Pb  f  b ,    Pb .
 Z0 
Reluând mai concis, să reţinem următoarele.
 Legile fizicii ne permit de principiu o descriere exactă a propagării
undelor radio între emiţător şi receptor cu ajutorul unui sistem de
ecuaţii integro-diferenţiale. Dar o descriere exactă presupune să
ţinem seama de toate corpurile fizice ce pot influenţa propagarea la
un moment dat, ceea ce este practic imposibil.
 Pe baza canalului fizic, prin simplificări rezonabile, elaborăm un
model de referinţă.
 3

 Încercând să imităm comportamentul modelului de referinţă,

elaborăm un model de simulare, care este realizabil fizic.

Zgomot
d(i) x(t) y(t) dˆ (i )
Sursa Emiţător Simulator Receptor Destina-
de date de canal ţie date

Fig. 3.2 Schema-bloc a sistemului de simulare.

3.2 CERINŢE PENTRU SIMULATOARELE

DE CANALE RADIO MOBILE

Proprietăţile statistice ale simulatorului de canal trebuie să le

aproximeze foarte bine pe cele ale modelului de referinţă sau ale unui canal
măsurat.
Trebuie să ne fie clar ce înseamnă „statistic“. Aşa cum, dacă
aruncăm o dată un zar, rezultatul poate fi una din cele şase feţe 1, 2, . . . , 6,
tot aşa, utilizând o singură dată simulatorul de canal pentru a determina
experimental rata erorilor de bit atunci când transmitem, să spunem, un
milion de biţi, înregistrăm un număr de biţi eronaţi, să spunem 63, dar la a
doua utilizare putem obţine 59, la o a treia 67, ş.a.m.d. Acest lucru este
echivalent cu un rezultat de 63 + 59 + 67 dacă utilizăm o singură dată
simulatorul de canal pentru o transmisie de 3 milioane de biţi. Este evident
că, pentru a obţine un rezultat cât mai corect, ar trebui să efectuăm de mai
multe ori simularea cu un milion de biţi transmişi şi să facem apoi o medie a
rezultatelor sau să efectuăm simularea o singură dată transmiţând un număr
mai mare de biţi, să spunem 50 de milioane. Dacă rezultatul obţinut prin
ambele metode– 50 de repetări ale transmisiei unui număr de un milion de
biţi sau o singură transmisie de 50 de milioane– este aproximativ acelaşi,
spunem că procesul stochastic respectiv este ergodic. Rezultă următoarea
cerinţă: pentru a reduce numărul de încercări, simulatorul de canal trebuie să
fie un proces stochastic ergodic.
De asemenea, parametrii modelului trebuie să fie uşor de determinat.
Simulatorul de canal trebuie să fie uşor de înţeles şi uşor de
implementat.
Pentru a permite o comparaţie echitabilă a performanţei, simulatorul
de canal trebuie să fie reproductibil.
 4

Este desigur preferabil ca simulatorul de canal să fie uşor de extins

pentru a ţine seama şi de alte proprietăţi cum ar fi: selectivitatea cu
frecvenţa, selectivitatea spaţială, numărul elementelor de antenă, corpuri
mobile de care este dispersată unda, non-staţionaritate, etc.
Simulatorul de canal trebuie să fie foarte flexibil şi să aibă o
complexitate de calcul scăzută.
Dacă un simulator de canal îndeplineşte condiţiile menţionate,
spunem că este foarte eficient.

Avem două categorii principale de simulatoare ale canalelor afectate

de fading: simulatoare bazate pe modele geometrice şi simulatoare bazate pe
măsurători.
Pentru prima categorie, se pleacă de la un model geometric ce
serveşte pentru elaborarea unui model de referinţă. Pe baza modelului de
referinţă, se realizează modelul de simulare. Simulatoarele de canal din
această categorie permit considerarea unor scenarii foarte generale.
Problema cu ele este că nu sunt foarte apropiate de canalele din lumea reală.
În a doua categorie intră simulatoarele bazate pe măsurători la care
se pleacă de la un canal din lumea reală. Măsurătorile pot fi văzute ca pe
nişte „fotografii instantanee“ ale canalului. Pe baza acestora se elaborează
modelul de simulare. Aceasta ne permite să considerăm scenarii foarte
particulare cum ar fi simularea unei transmisiuni radio mobile în Piaţa
Romană din Bucureşti. Problema cu această categorie de simulatoare este
aceea de a găsi scenarii tipice, adică, unele care să se aplice în cât mai multe
cazuri. Un simulator de canal elaborat pe baza măsurătorilor efectuate în
Piaţa Romană va fi el utilizabil şi pentru a simula condiţiile din alte locuri,
să spunem, din Piaţa Unirii sau din Piaţa Rosetti? Oricum, ne putem gândi
că el nu va simula corespunzător condiţiile de pe autostrada Bucureşti-
Ploieşti.

3.3 METODOLOGIA ELABORĂRII MODELELOR

DE CANAL

Metodologia de elaborare a unui model de canal diferă după cum

acesta este bazat pe optica geometrică sau este bazat pe măsurători. În
primul caz, se consideră un număr mare de scenarii în care unda radio emisă
de nodul E este recepţionată de nodul R după ce a fost reflectată, refractată
şi dispersată de diverse corpuri fizice. Distanţa dintre E şi R este constantă
în toate scenariile considerate, dar numărul corpurilor fizice şi dispunerea
 5

lor relativă diferă de la un scenariu la altul. Acest lucru este reprezentat în

fig. 3.3.
Canalul real:
Scenariul 1 Scenariul 2 ... Scenariul k (k)
(k

...
E R E R E R

Medie pe ansamblu

Model de canal:
Model de referinţă

E R E R

N corpuri de dispersie (N) N corpuri de dispersie fixate

(N  10)

Fig. 3.3 Principiul modelării canalului pe baza opticii geometrice.

Obiectivul acestei metodologii este ca statisticile modelului de simulare să

aproximeze bine statisticile modelului de referinţă.
Avantajele acestei metodologii sunt: scenariu pe ansamblu statistic,
soluţii simple în formă compactă, parametri puţini ai modelului.
Dezavantajul este acela că statisticile modelului de referinţă (de simulare)
diferă de statisticile oricărui canal măsurat particular.
Câteva modele tipice de canale bazate pe optica geometrică sunt
arătate în fig. 3.4.
 6

Model cu un inel Model cu două inele Model eliptic

E R E R

E R

Model disc Model cu trei inele

E R E
R

Model stradă Model intersecţie

V1
V1 V2

Fig. 3.4 Modele geometrice de canal tipice V2

Cealaltă metodologie de elaborare a modelelor de canal, pe baza

măsurătorilor, presupune să se considere un număr mare de scenarii, fiecare
dintre acestea corespunzând măsurătorilor efectuate într-o zonă tipică: o
intersecţie de străzi intens circulate, un bulevard din mediul urban mărginit
de ambele părţi de blocuri înalte, un drum naţional, etc. Avem deci 1, 2, ,
k (k  ) scenarii. Obiectivul nostru este ca modelul de simulare k să
aproximeze cât mai bine statisticile canalului măsurat k. Avantajul acestei
metodologii este acela că modelul este foarte realist (99%). Dezavantajele
sunt: model valabil numai pentru scenarii particulare, soluţie complexă,
modelul are mulţi parametri.
3.4 CONCEPTE FRECVENT UTILIZATE ÎN
 7

MODELAREA CANALELOR MOBILE

Efectul Doppler

Efectul Doppler a fost remarcat încă din epoca de pionierat a

transporturilor pe căile ferate. Orice călător cu trenul poate constata că
frecvenţa sunetului emis de sirena unui alt tren, care circulă în direcţie
opusă, variază după cum acesta se apropie sau se îndepărtează. Pentru
propagarea undelor acustice în aer, acest efect poate părea o simplă
curiozitate. Dar efectul Doppler este important în cazul undelor
electromagnetice. O aplicaţie binecunoscută şi detestată de şoferii
vitezomani este măsurarea vitezei unui vehicul de către Poliţia rutieră cu
ajutorul unei aparaturi radar. Să considerăm figura 3.5.

Direcţia de sosire a celei de

a n-a unde incidente

αn

x
Direcţia de mişcare
Fig. 3.5 Efectul Doppler

Un vehicul care se deplasează cu viteza v pe axa absciselor recepţionează

unde radio venite din diverse direcţii 1, 2,  , n, . Cea de a n-a undă
incidentă soseşte sub unghiul notat cu αn. Notăm cu fp frecvenţa purtătoare şi
cu c viteza luminii (cu care este egală viteza de propagare a oricărei unde
electromagnetice). Receptorul de pe vehicul nu măsoară însă fp , ci o valoare
 8

abătută de la aceasta cu frecvenţa Doppler. Notăm cu fmax frecvenţa Doppler

maximă. Avem
v
f max  f p .
c
Pentru o undă incidentă sub unghiul αn, frecvenţa Doppler are valoarea
f n  f max  cos  n .
Unghiul αn se numeşte unghi de sosire (UDS). Dacă  n   / 2 , avem fn =
0, iar dacă  n  0, avem f n  f max . În realitate, la receptor pot ajunge
diverse unde radio, într-un număr indefinit: n = 1, 2, 3,  . Pentru a
simplifica lucrurile din punct de vedere matematic, se adoptă de obicei
ipoteza unei dispersii isotrope: toate direcţiile în spaţiu sunt echivalente.
Aceasta înseamnă că funcţia densitate de probabilitate (FDP) a unghiului de
sosire α, văzut ca variabilă aleatoare, are o distribuţie uniformă:
1
p ( )  ,   [  ,  ).
2
Cât priveşte FDP a frecvenţelor Doppler, aceasta are expresia:
1
pf ( f )  , f  f max .
 f max 1  ( f / f max ) 2
Aşa după cum am văzut în prima lecţie, semnalul de emisie ajunge la
recepţie pe mai multe căi: una directă, dacă pe linia dreaptă dintre emiţător
şi receptor nu există vreun corp de care unda să fie reflectată, şi un număr de
căi indirecte, în care unda de emisie suferă reflexii. Desigur, unda radio este
modulată cu un semnal purtător de informaţie; după cum ştim de la cursul
intitulat „Sisteme de telecomunicaţii pentru transporturi“, atunci când
analizăm influenţa canalului asupra semnalului de emisie, putem ignora
perechea de operaţii modulaţie–demodulaţie, considerând semnalele
echivalente în banda de bază. Astfel, semnalul de emisie are forma s(t) =
x(t) + jy(t). Deoarece semnalul acesta se propagă pe mai multe căi, semnalul
de recepţie are forma
N
r (t )   cn e s  t   n' 
j  2 f n t  n 

n 1

unde cn este câştigul pe cea de a n-a cale, fn este frecvenţa Doppler, θn faza
iar  n întârzierea de propagare. Am notat cu N numărul de căi diferite pe
'

care se propagă semnalul. În mod corespunzător, răspunsul la impuls al

canalului (adică, răspunsul canalului la semnalul de intrare δ(t), impulsul
Dirac) este
 9

N
h   '   cn e
j  2 f n t  n 
   '  n'  .
n 1

Aplicând acum acestei funcţii de τ' transformarea Fourier, obţinem funcţia

de transfer
N
 
H  f ', t    cn e
j 2 f nt  n  2 f ' n'
.
n 1

Variabila t din aceste două funcţii ne arată că răspunsul la impuls şi funcţia

de transfer sunt variabile cu timpul, fiind vorba de un canal radio mobil. În
fig. 3.6, este ilustrată propagarea pe mai multe căi.

τn'
Calea a n-a

R
E

Fig. 3.6 Propagarea multicale.

3.5 DISPERSIA IMPULSURILOR

Emiţătorul primeşte de la sursa de informaţie un şir de simboluri,

fiecare simbol având durata de T secunde, să spunem, şi emite cu ajutorul
antenei un şir corespunzător de semnale
s  t  , t  [nT ,  n  1 T ), n  0,1, 2, . Din cauza transmisiei multicale, la
recepţie, în afara semnalului principal de durată T, mai apar şi ecouri; cu alte
cuvinte, un semnal care la emisie durează T secunde, la recepţie durează mai
mult. Numim acest fenomen dispersia impulsurilor. Este un fenomen nedorit
ale cărui efecte trebuie să le contracarăm. În acest scop, clasificăm canalele
în:
 canale care nu sunt selective cu frecvenţa şi
 canale care sunt selective cu frecvenţa.
Pentru canalele care nu sunt selective cu frecvenţa, diferenţele de
întârziere de propagare sunt mult mai mici decât durata unui simbol:
 10

 n'   m' T .
Practic, nu are loc o dispersie a impulsurilor pentru aceste canale:  n   0 .
' '

Răspunsul la impuls are forma

N
h   ', t    cn e  n n     '  0'  .
j 2 f t 

n 1    
 t

Spunem despre un astfel de canal că este multiplicativ. Semnalul de recepţie

are forma

r  t    s  t   ' h   ', t  d '
0

unde h   ', t  este răspunsul la impuls al canalului variabil cu timpul.

În general, canalele radio de bandă îngustă sunt neselective cu
frecvenţa iar canalele radio de bandă largă sunt selective cu frecvenţa.

Modelul bazat pe un inel

Fie fig. 3.7, în care emiţătorul E este staţia de bază SB iar receptorul
R este staţia mobilă SM.

corpuri de dispersie
distribuite uniform
unda a n-a

SB αn v
SM

Fig. 3.7 Modelul bazat pe un inel.

În acest model, se consideră că staţia de bază (SB) este amplasată la înălţime

astfel că în jurul ei nu sunt corpuri care să disperseze unda emisă iar staţia
mobilă (SM) este înconjurată de obiecte situate pe un inel, obiecte care
 11

dispersează unda. Semnalul de recepţie are două componente: una cu vedere

directă şi alta dispersată. Spunem că unda este cu vedere directă dacă pe
linia dreaptă dintre SB şi SM nu există obiecte care să obstrucţioneze unda.
Componenta dispersată are expresia
N
  t   lim  cn e j  2 f nt  n  .
N 
n 1

Conform teoremei limită centrală, ea este distribuită complex normal, ceea

ce se scrie CN  0, 2 0  . Componenta directă are expresia
2

j  2 f  t   
m  t   e .
După cum avem sau nu componentă directă în semnalul de recepţie,
modelăm fadingul ca un proces Rice sau un proces Rayleigh.
Proces Rice:
  t    t  m t .
Proces Rayleigh:
  t    t .

3.6 PRINCIPIILE MODELĂRII CANALELOR

RADIO MOBILE

Reamintim că prin zgomot Gaussian alb înţelegem un proces

stochastic de medie zero şi de varianţă dată a cărui transformată Fourier,
care ne dă densitatea spectrală de putere, este constantă pe toată axa
frecvenţelor (de la – la +). Putem transforma zgomotul alb în zgomot
colorat (adică, unul a cărui densitate spectrală de putere nu este constantă în
banda de frecvenţe) aplicându-l la intrarea unui filtru trece-jos.
Pentru a modela un proces de zgomot Gaussian colorat, dispunem de
două metode: metoda filtrului şi metoda sumei de sinusoide.
Metoda filtrului constă în aplicarea unui zgomot Gaussian alb la
intrarea unui filtru trece-jos. La ieşirea acestuia vom avea un zgomot
Gaussian colorat.
Metoda sumă de sinusoide este ilustrată în fig. 3.8.
Există două tipuri de modele de simulare: stochastice şi deterministe.
Pentru modelul stochastic, fi,n şi ci,n sunt constante, dar faza θi,n este o
variabilă aleatoare. Sunt necesare mai multe realizări ale procesului
stochastic.
Pentru modelul determinist, toţi parametrii θi,n, , fi,n şi ci,n sunt
constanţi, fiind necesară o singură realizare a procesului.
 12

ci,1

cos  2 f i ,1t   i ,1 
ci,2
cos  2 f i ,2t   i ,2  μi(t)
+
. .
. .
. .

 

Fig. 3.8 Generarea unui proces stochastic μi(t) prin metoda sumă de
sinusoide.

Principiul modelării deterministe a canalelor constă în următorii

cinci paşi.
Pasul 1: Punctul de pornire este un model de referinţă (nerealizabil)
bazat pe unul sau pe mai multe procese Gaussiene, fiecare
dintre ele cu funcţie de autocorelaţie prescrisă.

Pasul 2: Din modelul de referinţă se derivează un model de simulare

stochastic înlocuind procesul Gaussian cu o sumă de
sinusoide cu câştiguri fixate, frecvenţe fixate şi faze
aleatoare.

Pasul 3: Se determină un model de simulare determinist fixând toţi

parametrii modelului de simulare stochastic, inclusiv fazele.

Pasul 4: Se calculează parametrii modelului de simulare potrivind

proprietăţile stochastice relevante ale modelului de simulare
determinist (sau stochastic) cu acelea ale modelului de
referinţă.

Pasul 5: Se efectuează simularea unei funcţii eşantion (sau a unui

număr mic de asemenea funcţii). Procesele respective sunt
deterministe.
 13

3.7 CONCLUZII ŞI SUGESTII

În această lecţie de două ore, am încercat să prezentăm ideile

principale ale modelării matematice a canalelor radio precum şi principiile
simulării cu ajutorul calculatorului. Studenţii care vor fi rămas cu un gust de
insatisfacţie fiindcă ar fi vrut să afle mai multe despre acest subiect să nu se
întristeze. Pe baza cunoştintelor introductive din această lecţie, ei pot aborda
acum pregătiţi bogata literatură dedicată subiectului existentă în limba
engleză. Un bun început ar putea fi capitolul de carte:

Chapter 2. David W. Matolak: Channel modeling for vehicle-to-vehicle

communications and networking.
În volumul colectiv Raul Aquino Santos, Arthur Edwards, Victor Rangel
Licea: Wireless Technologies in Vehicular Ad Hoc Networks: Present and
Future Challenges. IGI Global Publishing House, USA, 2012.
A se consulta şi substanţiala bibliografie cu care este prevăzut capitolul.