Universitatea "Dimitrie Cantemir" din Tîrgu Mureș

Facultatea de Drept
Master – Proceduri Judiciare și Profesii Liberale

ETICĂ ȘI INTEGRITATE
ACADEMICĂ

Profesor examinator:
Conf. Univ. Dr. Doina DAVID

Student:
Gabriel-Aurel ȘANDOR
 I. GENERALITĂȚI

Morala se referă la ceea ce este bine sau rău şi se ocupă cu descoperirea metodelor şi
mijlocelor prin care să se combată răul. Dacă fidelitatea este o valoare pozitivă în morala
creştină, ea nu mai are aceeaşi semnificaţie în morala islamică, unde bărbatului îi este permis sa
aibă mai mult de o soţie. Aşa cum un grup poate valoriza violenţa, care moralmente este
condamnabilă.
Termenul de morală desemnează un ansamblu de reguli cărora indivizii trebuie să li se
conformeze, în calitate de membri ai societății. Morala reprezintă totalitatea convingerilor,
atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric și social, care
reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și
colectivitate, familie, grup, clasă, națiune, societate.
Termenul de moralitate este utilizat cu referință la codurile de conduită ce trebuie urmate
de un grup oarecare, sau de întreaga societate. Conduitei morale i se adaugă un tip particular de
judecată numit „rațiune morală. Conduita morală cuprinde o serie de comportamente printre
care: evitarea răului făcut altora, facerea de bine, etc. Aceste conduite sunt în general legate de
convingerile indivizilor fie de natură religioasă, fie atee. Codurile morale sunt incluse în tradiții
și obiceiuri și includ raportarea la autoritate, loialitatea față de grup, definirea și prevenirea
răului. În codurile morale ale diferitelor societăți pot apărea - pe lângă criteriile de minimizare a
răului - și standarde afirmative care să definească stări dezirabile, cum ar fi cea de sfințenie, sau
cea de puritate. Relativismul etic neagă existența unui adevăr moral unic, așa cum este el afirmat
în eticile universaliste, precum cea aristotelică, kantiană etc. În sistemele de etică relativistă,
adevărul moral este un construct social construit prin negocierea interpretărilor asupra
comportamentelor dezirabile din punct de vedere moral, acceptate într-o societate particulară,
într-un anumit moment istoric.
Definițiile moralei – prezintă înteres atât pentru modul de viaţă individual, cât şi pentru cel
public, în conţinutul moralităţii intră: moravuri, obiceiuri, înclinaţii, interese, disponibilităţi,
impulsuri, atitudini, norme, intenţii, scopuri, motivaţii, trăsături (bune şi/sau rele), sentimente (în
baza modurilor de acţiune: atracţie- respingere, simpatie-antipatie, dragoste-ură, afinităţi-
aversiuni, admiraţie-dispreţ).
Legătura dintre morală-moralitate – interdependenţă, interacţiune; – aspecte
cantitative; aspecte calitative.
Reprezentarea moralei în cele mai întâlnite categorii:

- În sens larg: Morala reprezintă tot ceea ce intră în sfera modelării şi reglementării
eticii; este unitatea dialectică a valorilor şi antivalorilor.
- În sens restrâns: Prin morală se înţelege numai ceea ce este pozitiv, util şi plăcut,
benefic, drept, corect; ceea ce este „moral”; ansamblul de valori şi percepte fondate pe
valenţele „binelui”.

Imoral – ceea ce este contra moralei, ceea ce încalcă normele morale; ceea ce contravine
regulilor de conduită dintr-un context spaţio-temporal determinat; împotriva moralei; este răul
moral săvârşit cu cu intenţie, în mod voluntar.
 De ce oameni obișnuiți, „ca noi”, fac uneori acțiuni imorale? Uneori, răspunsul poate fi dat de
lipsa cunoașterii relevante. Pur și simplu, nu știu că prin acțiunea lor încalcă o regulă sau o cerință
morală. Din păcate însă, nu aceasta este situația cel mai des întâlnită.
Deficitul de moralitate nu este, de cele mai multe ori, generat de un deficit de cunoaștere.
Dacă așa ar sta lucrurile, problema s-ar rezolva simplu prin accesarea informației. Experiența comună,
ca și rezultatele psihologiei morale, indică însă către o altă direcție. Cel mai adesea, atunci când oamenii
reali nu fac „ce trebuie” din punct de vedere moral, explicația rezidă mai curând în lipsa motivației decât
în cea a cunoașterii. Un hoț știe foarte bine că „nu e bine” să fure. Sau, chiar dacă nu internalizează
norma, este conștient că o încalcă prin acțiunea sa.
Aristotel folosea termenul de akrasia (slăbiciunea voinței) pentru a descrie caracteristica ființelor
umane care produce deficitul tipic de moralitate. Avem uneori opțiuni chestionabile din punct de vedere
moral pentru că nu găsim în noi resorturile pentru a ne împotrivi tentației. Ba mai mult, tindem
să raționalizăm aceste opțiuni chestionabile.
Organizațiile academice, ca și orice alte cadre de interacțiune umană, nu sunt imune la
comportamentele imorale. În măsura în care ele sunt populate de ființe umane akrasia este o posibilitate
mai mult decât plauzibilă.

 
II. ETICA ÎN UNIVERSITĂȚILE DIN ROMÂNIA

Diferite aspecte de etică și integritate academică au fost reglementate în România printr-o serie
de acte normative. Arăt mai jos câteva dintre acestea, alături de principalele prevederi ale fiecăruia,
relevante pentru tematica privind etica și integritatea academică, precum reglementări privind plagiatul
și falsificarea de date, codul de etică universitară, înființarea de comisii și consilii de etică universitară,
asigurarea calității învățământului universitar sau introducerea cursurilor de etică și integritate
academică în curricula universitară.
 

III. REGULI MORALE ȘI DE ETICHETĂ

ÎN SPAȚIUL ACADEMIC

Deși sunt înrudite, regulile morale și cele de etichetă (conduită) diferă prin tipul de acțiuni pe
care le reglementează: regulile morale decurg din valori și principii, impunând restricții
generale esențiale de comportament în societate, în timp ce regulile de etică intră în sfera convențiilor de
politețe și auoarie de aplicabilitate mai restrânsă.
  Universitățile sunt spații menite să faciliteze transmiterea și progresul cunoașterii prin activități
didactice și de cercetare, iar pentru ca acest lucru să se desfășoare în condiții optime este nevoie ca toți
membrii comunității academice (studenți, masteranzi, doctoranzi, cercetători, profesori, personal
administrativ, conducere etc.) să respecte o serie de norme morale și de conduită, la fel cum se întâmplă
în orice tip de organizație (deși normele specifice pot să difere).

 
IV. ONESTITATE ACADEMICĂ
 
Integritatea academică se construiește printr-un comportament etic al membrilor comunității
fiecărei universități, care generează o cultură bazată pe onestitate academică și rigoare intelectuală, în
care actul educațional tinde spre excelență și este susținut de o evaluare corectă și obiectivă, iar toți
membrii contribuie la prevenirea, identificarea și raportarea acțiunilor care pun în pericol acest
deziderat, astfel încât universitatea să poată interveni și sancționa faptele reprobabile.
  În acest context, participanților la programele educaționale universitare li se cere în mod special
să dea dovadă de onestitate academică (intelectuală), evitând orice manieră în care ar putea să obțină un
avantaj academic pentru sine sau pentru altcineva prin mijloace necinstite sau nedrepte. Unul din
exemple de încălcare a onestității academice este plagiatul. 
Plagiatul este publicarea sub semnătură proprie a unor creații originale aparținând altor autori,
fără atribuirea clară a sursei astfel transmițând (implicit) mesajul că sunt creația proprie.
 

V. PLAGIATUL

Plagiatul este o încălcare gravă a regulilor morale în acele comunități profesionale în care
originalitatea creațiilor este căutată, recunoscută și recompensată. Plagiatul este o ofensă majoră și în
artă, sau în domeniile aplicate ale științei.
Ce sunt creațiile intelectuale originale? „Creațiile intelectuale originale” pot fi instrumente de
cunoaștere sau înțelegere a lumii – precum conceptele noi, descrierile unor aspecte ale realității,
generalizările, ipotezele, întrebările, teoriile și modelele explicative. Ele pot fi, de asemenea, creații care
facilitează acțiunea asupra lumii (instrumente utile în acțiune), de la design-uri de unelte, la prezentări
ale unor proceduri de acțiune sau metodologii. Creațiile intelectuale originale pot fi și exprimări cu
valoare artistică – utilizând cuvintele, sunetele, imaginile și/sau alți stimuli pentru a produce o anumită
trăire.
Creațiile intelectuale originale nu includ elemente intrate în cunoașterea de simț comun. Desigur,
nu există un consens asupra a ce anume reprezintă cunoaștere de simț comun, generalizată, și ce anume
reprezintă cunoaștere originală a cărei sursă trebuie menționată.
Plagiatul poate fi involuntar, prin utilizarea unor idei sau cuvinte, fara a preciza sursa, citarea
gresită a sursei, fara intentie, sau voluntar, când ideile și/sau rezultatele cercetarii sau muncii altei
persoane sunt insusite constient de către plagiator. Limita dintre plagiat și o lucrare elaborata de cineva
este de multe ori neclara si nu intotdeauna se poate judeca plagiatul numai cu DA si NU. Aici intervin o
serie de factori de care trebuie tinut cont, trebuie facuta o distinctie intre plagiatul voluntar si cel
involuntar, care de cele mai multe ori este datorat necunoasterii unor reguli si principii.

VI. PLAGIATUL VERSUS ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR DE

AUTOR

Plagiatul este distinct de încalcarea drepturilor morale ale autorului sau de încălcarea drepturilor
de proprietate intelectuală. Drepturile morale ale autorului includ drepturi precum cel de a fi recunoscut
ca autor, dreptul de a-și publica anonim sau sub pseudonim creația, sau dreptul de a dispune de
integritatea propriei creații. Drepturile de proprietate intelectuală includ drepturile economice privind o
anumită creație – precum drepturile de a consuma, difuza sau comercializa respectiva creație. Drepturile
de proprietate intelectuală pot aparține autorului – dar și unei alte părți, precum moștenitorii autorului, o
editură,sau oricine altcineva căruia aceste drepturi i-au fost transferate.
Drepturile de proprietate intelectuală pot fi transferate (de exemplu: donate, moștenite, vândute,
respectiv cumpărate) în mod legitim. Dimpotrivă, calitatea de autor al unei creații intelectuale originale
nu poate fi transferată în mod legitim. În această categorie ar intra și imaginile folosite într-o lucrare care
au fost luate de pe internet fara a verifica sursa.

VII. PLAGIATUL ACADEMIC

Plagiatul reprezinta o forma de frauda academica si face parte din contextul eticii academice,
reprezentand o problema de educatie etica.
Frauda academică reprezintă un concept mai larg, care cuprinde: falsificarea unor date
sau informații provenite din procesul de cercetare; sabotarea lucrarilor altora prin impiedicarea acestora
să-și finalizeze lucrarea; înșelarea sau coruperea în vederea obținerii unor avantaje academice;
favoritismul aplicat unei persoane in dauna alteia.
Înainte de aparitia internetului acest tip de inselatorie reprezenta mai mult o pierdere de timp,
chiar dacă și în acea perioada plagiatul exista, deoarece necesita consultarea unui numar limitat de
resurse, materialul trebuia scris de mână, iar posibilitatea detectarii era mult mai mare, tocmai din aceste
motive. Odată cu dezvoltarea noilor tehnologii (internetul), numărul cazurilor de plagiat a crescut brusc.
O creștere lenta și redusă a aparut prin anii 80', timp de aproximativ 8 ani, urmata de o creștere bruscă
inainte de anul 1990, creștere care a durat timp de aproape 10 ani, după care a inceput o scădere a
numarului de cazuri, în mare parte datorită și dezvoltarii metodelor de depistare a plagiatului, prin
crearea unor soft-uri specializate, aceasta reprezentând o alta fațeta a avantajelor și dezavantajelor
internetului.
Nu se consideră plagiat folosirea unor sintagme sau definiţii scurte considerate ca aparţin
noţiunilor de bază din specialitatea respectivă sau folosirea unor noţiuni de cultură generală.