Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2010
I.
1. Nuanţa de întreit mister a corpului, pe care oglinzile ne-o revelează: corpul ca stază,
corpul ca aparenţă, corpul ca virtualitate.
10. Erezia grandorii, alături de libertatea relativă, melancolică precum un exil consimţit –
una dintre aporiile corpului în care suntem încarceraţi.
11. Nu putem să nu resimţim o bizară nelinişte atunci când ne recapitulăm celulele, tristeţile,
resemnările.
13. Chipul meu, în oglindă: ciornă a neantului provizoriu pe care îl denumim corp.
15. Existenţa aceasta – definitivă şi irevocabilă - nu este, poate, decât o conversaţie amânată,
un delir minuţios, o aşteptare docilă a unui destin reziliat.
16. Ticurile corpului nostru - cu rigoarea lor geometrică, cu mecanica lor absurdă, cotidiană
şi iresponsabilă.
17. Şi el, corpul nostru, ne ştie; mereu se apleacă deasupra paginii scrise, ne priveşte pe sub
pleoape, ne adulmecă spaimele şi frustrările, ne surâde: din oglinzi şi din vise.
18. Corpul meu, fratele meu, răstignit în viaţa asta provizorie, în destinul acesta incurabil!
19. Cu visele închegate în jurul pleoapelor, cu algele surâsurilor încolăcite în colţul buzelor,
ne recunoaştem mereu în propriul nostru corp: după mers, după gesturile timide, după
viaţa improvizată pe care o trăim târâş-grăpiş.
20. Susurul tăcut al celulelor, ipocrita agonie a trupului, rigoarea matematică a bolii ce
preface paroxismul trupului în suavă apocalipsă a cărnii.
21. Caligrafia discretă a bolii, pe pergamentul corpului, vag atins de catifelările melancoliei.
24. Enigma corpului acesta, singurul dintr-un şir infinit de corpuri pe care le-aş fi putut, cu
puţin noroc, avea.
25. Corp în care celulele posedate de boală se răzvrătesc fără încetare, clamând un paradis
derizoriu, o inutilă mucenicie cotidiană, lipsită de fior, lipsită de glorie, ca un ritual al
neputinţei.
26. Atât de ireal, atât de nesigur pe el, corpul acesta neîncetat adulat şi hulit - limită fragilă,
derizorie între conştiinţa mea şi lume.
27. În certitudinea ireală a lucrurilor care ne înconjoară, iluzia nedrept de reală a bolii care-
mi drămăluieşte corpul, celulă cu celulă.
29. Beţia simţurilor, de care atât de mult s-a vorbit, atât de îndepărtată de anestezia ideilor,
de spaţiul aseptic al gândului.
31. Poate că boala, care instaurează fără greş dizarmoniile anonime ale corpului nostru de
carne şi oase, nu înseamnă, în adânc, decât o armonie mai subtilă a noastră cu esenţele,
cu revelaţiile ideale, neştiute ale lucrurilor...
32. În hăul corpului, bezna celulelor nevăzute, crescând şi vuind, mărşăluind înverşunat, cu
precizia de mecanism a unui orologiu în care timpul se pogoară, indiferent, fără glorie.
33. Pe birou: un aparat foto, câteva cd-uri şi un pahar cu apă. Mirajul tastaturii, pe care
degetele mele vor aşterne, cândva, iluzoria cronică a unei boli.
34. Trezit din somn, cu scrâşnetul visului întrerupt, cu brusca revenire la revelaţiile
concretului, nu scap de întrebarea: şi dacă mâine nu-mi voi mai recunoaşte în cine ştie ce
oglindă zdrenţuită de timp şi uitare, propriul chip, măcinat de tristeţi, de echivocuri şi de
răsăriteană lene?
35. Nu ştim adesea ce să detestăm mai mult: infirmitatea de a avea un trup, sau gloria
anonimă a bolii, care ni-l reaminteşte mereu.
36. Corpul - nevrednic paleativ al Trăirii, martor şi obiect al existenţei de fiecare zi,
accident incoerent şi ireparabil.
37. Din întunericul cald al corpului, ne pândeşte susurul bolii - spaimă developată încetul cu
încetul, luciditate escamotată delicat, chemare a neantului atoateştiutor.
39. Corpul acesta, cu relieful lui întortocheat şi inevitabil, consimţind neîncetat la propriile
lui limite, eludând spaime şi orori abia presimţite, nu e, poate, altceva, decât o himeră
deversată în irealitatea amăgitoare a concretului, un vis obligatoriu, o iluzie clandestină
ce ia, în fiecare zi, din nou, iar şi iar, cunoştinţă de sine.
II.
40. Bolile noastre, ca un palimpsest în care se întrevăd, tot mai estompat, vârstele noastre;
bolile noastre, refugii convenabile ale eului de acum, extaz compromis, risc confortabil
de care nu ne vom da seama decât prea târziu.
41. Bolile noastre, fervoare frauduloasă a fiinţei, instaurare a unei anarhii nelegitime,
libertate ameţitoare a organelor şi a celulelor, degringoladă a ţesuturilor; bolile noastre,
în care trupul nostru se deghizează atât de lesne, ca în nişte antidoturi ale uitării.
42. Atunci când simţurile îşi reneagă reflexele trudnic dobândite, când visele se leapădă de
efectul lor de iluzie clandestină, când extazul se destinde în geamăt şi repulsie, ne privim
corpul cu îndoita mirare de a ne afla aici şi acum.
43. Ademenirile destinului, abia întrezărit, recuzate în liniile palmei. Şi corpul tău, răscolit
de aşteptări înfrigurate, de ecoul din adânc al fiinţei, reluat o dată şi încă o dată.
46. Iluziile noastre nu sunt decât tot atâtea infirmităţi atotputernice, de care ne agăţăm fără
speranţă.
47. Incurabilă – nevoia noastră de suferinţă...
49. Accidentele memoriei, prin care, cel mai adesea, recuperăm fragmente ale infirmităţilor
noastre, fatalităţi de-o clipă, gesturi neterminate, ori angoase imprevizibile.
50. Poate că nici una dintre facultăţile umane nu e atât de fortuită şi de personală, în acelaşi
timp, decât facultatea de a suferi.
51. Suferim în tăcere, suferim cu dinţii strânşi, suferim oftând şi văietându-ne, suferim fără
să vrem, suferim cu intenţie ori cu nepăsare, suferim urlând şi ţipând, suferim convulsiv
ori ascetic, suferim cu oroare ori cu voluptate, suferim cu adevărat ori ne iluzionăm doar
că suferim.
52. Poate că gradul de luciditate nu face decât să accentueze, prin proiecţie interioară
supradimensionată, suferinţa, să-i dea contururi tot mai ample, dimensiuni exacerbate.
53. Când suferi, nu te identifici cu nimic altceva decât cu propria ta suferinţă, durerea devine
a doua natură a ta, rănile constituie identitatea ta intimă, privilegiul tău, marca ta de
nobleţe, eşecul tău uluitor de concret.
54. Gloria corpului acestuia ce se smulge cu greu din somn şi din oglinzi, din propriile iluzii
şi din isteria duratei, jinduind o beatitudine imposibilă, inventându-şi boli predestinate şi
un trecut ostentativ.
55. Prestanţa devalorizată a corpului, ce-şi refuză certitudinile, îşi reabilitează îndoielile,
suferă metodic şi tace cu premeditare.
56. Corpul acesta, ca un labirint catifelat, în care iluziile se desfac tandru, precum nişte
petale de carne şi limfă.
57. Corpul meu - silit să se dezică mereu de propriile lui gesturi, fidel trădărilor lui
cotidiene, incapabil să sufere cu dezinvoltură sau să se bucure necondiţionat.
64. Ne îmbrăcăm în fiecare zi în corpul nostru, ca într-un limbaj deprins de prea multă
vreme, învăţând totodată aventura sacrificială a diferenţei.
III.
69. Elanul sonor al clopotului aducând transcendenţa aproape de auzul nostru înfiorat.
70. Această imanenţă mereu amânată, mereu relativă, mereu provizorie: corpul meu...
72. Tao nu este decât legitimarea spontaneităţii, a curgerii, a perfectei adecvări a spiritului la
corp.
73. Metafizica subtilă a corpului se constată mai ales în acele circumstanţe ale tensiunii
ontologice, în care epifaniile suferinţei răzbat din toate cutele corporalităţii cotidiene.
77. A avea un corp înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât a dispune, în proporţii şi
raţii homeopatice, de resursele ilimitate ale absolutului.
78. Nu mai ştiu, nu mai ştiu, nu mai ştiu deloc: unde se sfârşeşte corpul meu şi unde începe
neantul?
79. O dată ce mi-am adoptat propriul corp, o dată ce am fost înfiat de propriul meu corp, am
considerat că legitimitatea sinelui constă mai curând în coincidenţa între celulă şi gând,
în această intratabilă logodnă a ideii şi glandelor.
80. Între gândul meu şi ideea de gând, distanţa dintre trăire şi poemul despre acea trăire.
83. Radicalitatea ideilor ultime pe care le resimţim în momentele de extremă luciditate ale
depresiei: moarte, neant, autonegare, anihilare.
84. Coşmarul cotidian al trăirii, din care ne vom trezi, o dată şi o dată, murind...
85. Dar cum ai putea să ieşi din infernul acesta – indiscutabil – al corpului?
86. Tăririle noastre, mereu în exces, necontrolatele acorduri ale inimii, obedienţa noastră în
faţa corpului acesta pe care îl întâlnim atât de des: în oglinzile credincioase, în privirile
celorlalţi, în literele pe care le aşternem grăbiţi, în vibraţia iubirilor imposibile...
87. Despărţirea fortuită de propriul corp, în fiecare seară, nu e decât asumarea necontrolată a
unui neant amânat, intermitent, neterminat...
88. Corpul meu – ca un profet neştiut, în ale cărui semne am încetat de mult să mai cred...
89. Aproape-departe, corpul ca o presimţire efemeră a unui loc de dincolo de loc, a unui
timp de dincolo de timp, a unei amintiri netrăite, a unui viitor deja consumat.
90. În labirintul corpului, radicalitatea celulelor, enigme indescifrabile, inutile eşantioane ale
spaimei...
91. Sculptura propriului meu trup din care încerc sa desprind limitele fiinţei proprii,
adevărul lăuntric, sugestiile unei legitimităţi ontologice.
92. Halucinanta arhitectură a fiinţei, spre care înaintăm, bâjbâind, orbecăind, ezitând.
94. Neliniştile mele, apanajul unui corp neascultător, lipsit de iluzii şi de convingeri.
95. Dar cum ai putea să-ţi reprimi convulsiile acestui corp căruia nu-i aparţii decât parţial,
care nu-ţi aparţine decât ilicit şi provizoriu?
96. Supliciile temporalităţii, încrustate în cutele corpului, ne dau acea boare de eternitate
boicotată neîncetat de intermitenţele clipelor trăite, ne dau acele efluvii de efemer
concentrat în surâsuri şi palide şoapte...
97. Corpul, precum un arhetip pasager şi provizoriu, pe care îl întruchipăm în vieţile noastre,
cu mai mult sau mai puţin succes, cu mai multă sau mai puţină dexteritate.
98. Revelaţiile cărnii, revelaţiile visului. Care dintre cele două ipostaze mărturisesc mai bine
freamătul ontologic al corporalităţii?
99. Dezordine a celulelor, suferinţă a cărnii, agonie şi moarte. De unde, atunci, această
năzuinţă spre absolut, de unde această deversare continuă de speranţe şi vise, de unde
tânjirea languroasă spre nemărginire?
IV.
V.
141. Corpul ne inventează propriul nostru eu. Noi ne reinventăm corpul, în fiecare zi.
142. Barbaria corpului, invadat de instincte şi de malformaţiile actului.
143. Încordarea gândului, retranşare a cărnii într-o enclavă a conceptelor şi ideilor...
144. Dificultatea unui gând măsoară oare dificultatea problemei cu care acesta se
confruntă sau propriile sale aporii gnoseologice?
145. Suntem invadaţi de noi înşine. Eul nostru răzbate prin toţi porii, prin toate
mişcările, celulele şi visurile noastre.
146. Destinul, fundalul neştiut şi nevăzut al vieţilor noastre.
147. Corp lipsit de destin, precum un sunet lipsit de auzul care să-i dea relief...
148. Timpul ca trăire pură a secundelor şi bătăile consecvente ale inimii ritmând
eternitatea fragmentată şi relativă ce ne-a fost dată.
149. Realitatea e ireală tocmai prin senzaţia continuă de descompunere, de disoluţie pe
care ne-o dau lucrurile şi fiinţele cuprinse de demonia timpului.
150. Sunt oameni care trăiesc cu atâta intensitate spasmul metafizic al absolutului,
depărtarea indusă de idei, mirajul transcendenţei, încât, atraşi în zarea meditaţiei, par
mai degrabă absenţe decât prezenţe, sunt aproape aici şi aproape acum...
151. Precar ca alcătuire, robust în fixaţiile, în ticurile şi maniile cotidiene, corpul, ca un
decor derizoriu al unor absoluturi provizorii şi relative.
152. Limitele corpului, ca o linie de orizont niciodată atinsă, constituie obiectul unei
cunoaşteri retractile şi echivoce, în care spectrul nuanţei şi ispita depărtării par să
prevaleze asupra apropierii şi imediatului.
153. Între corp şi concept există o distanţă atât de radicală, încât ele par produsul a
două lumi diametral opuse, situate la mii de ani lumină distanţă una de alta, în galaxii
ontologice diferite, de nu chiar opuse.
154. Corpul – incontestabilul nostru atestat de precaritate.
155. Între corp şi viitorul lui – o apocalipsă încă neîntâmplată...
156. Cum aş putea, ca entitate umană, să trec graniţele propriului meu corp? Aşa cum
nu pot să depăşesc limitele visului pe care îl visez noaptea, îi aparţin corpului meu pe
deplin, mai mult decât îmi aparţine el mie.
157. Aşa cum nu putem atinge niciodată linia de orizont, nu putem atinge nici
contururile amintirilor care ne conservă - fragmentar şi indecis – fiinţarea întâmplată
cândva.
158. Captivi în propriul corp, evaluăm propriul nostru destin în funcţie de libertatea pe
care ne-o arogăm intermitent, cu celulele devastate, cu carnea ulcerată de boli incurabile,
cu surâsuri decrepite şi săruturi incoerente.
159. Ce sculptor misterios a preluat, oare, din virtualităţile infinite ale neantului, forma
fascinantă a corpului nostru de care nu încetăm, în fiecare zi, să ne minunăm?
160. Arhitectura corpului, cu sensuri încifrate în carne, limfă şi sânge, într-un spaţiu
claustrant al îndoielilor zilnice şi al împărtăşaniilor incerte.
161. Ce Evanghelie apocrifă şi terifiantă ne va putea lămuri orizontul de spaimă,
agonie şi tulburare al corpului nostru cel de toate zilele?
162. „Vălul reflectă lumina zilei” (Wittgenstein). Corpul nostru, ca un văl străveziu,
care camuflează cu grijă fiinţa noastră cea adevărată, cea numenală, cea revelatorie.
163. Coloratura etică a fiinţei noastre, ca şi cum dintr-o anumită compoziţie a faptelor
şi întâmplărilor - din care decurge viaţa noastră - ar reieşi cu necesitate binele.
164. Corpul nostru – imperativ categoric al unei materii neconştiente de sine.
165. Nebunia celulelor, demonia cărnii dezlănţuite, faţă cu legea morală, atât de străină
de întunericul trufaş al corpului.
166. Corpul nostru – ca o definiţie a unui destin improbabil, chiar dacă aprioric.
167. Ce diferenţă uriaşă – fenomenologic vorbind - între corpul acesta reduplicat în
apele oglinzii şi cuvântul corp, redat de tastatura calculatorului la care scriu.
168. Frumuseţea unei feţe este, cum crede Wittgenstein, un „aranjament de culori şi
spaţii” sau e plierea acestei combinaţii de linii armonioase la imperativele unui model
preconceput din mintea noastră?
169. Corpul – cu simptomele neavenite ale efemerităţii noastre cu tot, încrustate în
gesturi, boli, riduri.
170. Kierkegaard aplicat la vârstele corpului: adolescenţa – stadiul estetic al corpului;
maturitatea – stadiul etic, senectutea – stadiul religios.
171. Corpul – apologie imatură a decadenţei; alexandrinismul celulelor ce-şi multiplică
la infinit oarba devenire.
172. Sugestia de eleatism pe care mi-o dă, în anumite momente, corpul acesta, dat o
dată pentru totodeauna, desăvârşit în propria lui rotunjime interioară.
173. La un moment dat, deprinderile acestea, pe care le-am cultivat atât de mult timp,
renunţă să ne mai reprezinte, să ne mai exprime. Sunt ca nişte efecte fără cauză...
174. Eternitatea, o iluzie perversă a unui corp care nu durează...
175. A te naşte: abandon al paradisului intrauterin, expulzare din corpul matern care
adăpostea un alt corp – subterfugiu al neantului...
176. Luciul oglinzii, care suprimă singurătatea noastră esenţială; fiinţa noastră devine,
în prezenţa dedublării, cum spune Camus, din tragică – absurdă...
177. Dacă arta este „transcendenţa omului în raport cu el însuşi” (Camus), corpul ce
poate fi altceva decât o apologie neîncetată, zilnică, a imanenţei?...
178. Aspiraţia corpului spre suflet, nostalgia sufletului după corp, două manifestări
contrare ale paradoxalei condiţii a umanului.
179. Realitatea - singura versiune a lumii ce se oferă simţurilor noastre. Univers. Uni-
vers. Sau, poate, divers?
180. Lumea ca „fiinţare”. Adevărul fiinţei: „ieşire din ascundere” (Heidegger). Corpul
nostru – revelare a unei fenomenalităţi ce-şi ignoră adesea esenţialitatea.
VI.
181. Corp alcătuit din limite, în spatele cărora alte limite stau la pândă, până la limitele
şi limitarea supremă: ieşirea din timp.
182. Cu câtă blândeţe realitatea aceasta îmi neagă prezenţa într-un peisaj care nu-mi
aparţine, ci mă aparţine...
183. Spiritul, cum se prelinge prin aceste fisuri ale unei realităţi atât de opace...
184. „Lumea asta mă anihilează” (Camus). Aş putea spune: corpul acesta, care mă
aparţine, mă anihilează zilnic, cu atâta candoare. Gând negat de trup – o posibilă
definiţie a fiinţei umane.
185. Consimţind neabătut la nevolniciile şi ereziile corpului...
186. Îţi amanetezi corpul, zilnic, pentru câteva vise, pentru câteva iluzii, despre care
vei afla, poate, cândva, că nici nu erau autentice.
187. Eul: prezenţă ascunsă a unei identităţi ilizibile. Eul ca alteritate.
188. Fiecare zi trăită: un document inalienabil al unei eternităţi ratate.
189. Unde era eul meu înainte de naştere? Unde va fi eul meu după ce eu nu voi mai
fi?
190. Dansul acesta, precum viaţa, alcătuit din lentoare şi eflorescenţă a gesturilor, din
participare şi estompare a unei prezenţe şi aşa simbolice.
191. „Voinţa de sistem e o lipsă de loialitate” (Nietzsche). Corpul – apologie vie a
fragmentarităţii, a dionisiacului.
192. Să vezi „binele în rău” (Camus). Să vezi sufletul din corp...
193. Sufletul are necesităţi tot atât de imperioase ca şi trupul.
194. Moartea dă sens vieţii. O legitimează, cum s-a mai spus. O transformă în destin.
Viaţa dă sens morţii?
195. Rolul pozitiv al obstacolelor: te definesc, îţi arată adevăratul drum, adevărata
ţintă, te ajută să avansezi pe drumul, atât de anevoios, spre tine însuţi.
196. Desprinderea de propriul corp, prin asceză: o încercare de înlăturare a accesoriilor
vieţii tale, pentru a accede la tulburătoarea esenţă ascunsă în străfundurile eului.
197. Gide: „Singurele lucruri frumoase sunt cele dictate de nebunie şi scrise de
raţiune”. Colaborarea indisociabilă a celor două extreme ale fiinţei: nebunia simţurilor şi
raţiunea.
198. Actul ca limitare a traseului existenţial. Pentru că el concretizează doar una dintre
multiplele potenţialităţi ale fiinţei tale.
199. Camus, despre sfinţenia laică. Dar există şi o fenomenalitate a numenalului, o
laicitate a sfinţeniei. Pacea interioară, ca uniune a profanului şi sacralităţii.
200. „Geniul lui (Balzac) constă în faptul că se instalează în mediocru şi-l face sublim
fără a-l schimba” (Alain). Aşa cum corpul nostru este, simultan, captivitate şi înălţare,
revărsare de imundităţi şi enclavă a unui absolut utopic.
201. Iisus. O milă exhaustivă faţă de omenirea ce l-a răstignit a doua oară.
202. Amintirile ne mint în fiecare zi, vorbindu-ne despre un trecut care nu mai e
demult al nostru.
203. Perfecţiunea după Camus: „acordul cu propria condiţie”. Să-ţi resimţi propriul eu
ca predestinare şi captivitate, ca acord al trupului cu sinele profund.
204. Spinoza: „Oamenii preferă ordinea în locul neorânduielii, ca şi cum ordinea ar
corespunde unui lucru real din natură”. Geometria ca atribut pe care conştiinţa îl arogă
naturii. Geometria inconştientă a lumii.
205. Corpul nostru, dat o dată pentru totodeauna, consecinţă a unei predestinări
aleatorii.
206. Lipsa de deznodământ a corpului, lipsa de premise a sufletului.
207. „Boala este o mănăstire care are regula sa, asceza sa, tăcerile şi inspiraţiile sale”
(Camus). Sfinţenia bolii: maladia ca modalitate de katharsis. Purificarea de
accidentalitate, spiritualizarea prin boală, accederea la esenţa nevăzută a sinelui.
208. Renunţare la cunoaşterea lumii, certitudine a ipseităţii.
209. Durerea, insurmontabilă pecete a prezentului. Trecutul ca estompare a rănilor
prezente.
210. „Arta este distanţa pe care timpul o conferă suferinţei” (Camus). Frumosul:
deliberare a unei transcendenţe împărţită fără rest.
VII.
VIII