Paulet Claudia-PIPP-ID.An.

I
Tema

Exlicati de ce psihologia teologica , cea filosofica si cea stiintifica nu se exclude una pe

cealalta, ci pot fi privite ca fiind complementare.

Mircea Eliade spune ca viziunea filosofică nu se vrea nici pe departe religioasă, dar nici ateistă,
căci, oricum și cei mai convinși ateiști iși vor regăsi sub o anumită lupă acțiunile într-o practică
religioasă ascunsă de simbol.
Filosofia și religia, două forme simbolice de cunoaștere ale căror problematici s-au intersectat
adesea de-a lungul timpului au ajuns într-o relație tensionată. În vremurile de naștere a
filosofiei, relația cu religia era unitară, amândouă investigând problematici ca omul, sensul
vieții omenești și tematizarea ființei ca ființă. Afirmația constatantă a lui Socrate: „știu că nu
știu nimic”, lasă să se întrevadă faptul că misterul are un caracter ireductibil, el nu poate fi
înțeles ca obiect pentru întrebările noastre, ci dimpotrivă, misterul ca realitate ultimă a existenței
este cel care ne pune pe noi sub semnul întrebării, care ne provoacă să decidem calea ce vrem să
o alegem în viețile noastre.
Omul așa cum este cunoscut de om are formă materială, iar forma prin definiție impune limite;
limite ce creează ideea de neputință în depășirea condiției, dar conștientizarea lor permite
cunoașterea de sine. Doar în momentul în care ne cunoaștem pe noi înșine putem accede la
cunoașterea universalului; căci dacă nu cunoaștem adevărurile terestre, cum putem cunoaște
adevărurile extraterestre? Atingerea acestui nivel de cunoaștere a sinelui ce ne oferă noi
perspective în înțelegerea misterului este foarte rară în timpul vieții omenești și durează foarte
puțin, cauză fiind chiar limitele ce le impun simțurile și natura umană. „Omul care a înțeles
imposibilitatea îndumnezeirii, depășirii condiției umane totale pe pământ îi rămân două
posibilitați: religia (practicarea credinței) și filosofia (practicarea virtuților)”. În acest caz,
filosofia ca discurs cu valoare axiologică, orientat spre un ideal spiritual redobândește
însemnătatea pierdută, ce o avea în antichitate. Definiția pe care dicționarul o atribuie filosofiei
este: „năzuința interioară, iubirea de înțelepciune”, dar o dată cu primii filozofi și primele școli
filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin filozofie se înțelegea
un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca
modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar filozofia însăși era privită
ca ,,știință primă și suprema”, ca ,,știință prin excelență” sau ,,știința absolută”, iar religia este
definită ca „ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă
membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a
intra în relație cu grupul și universal. De obicei, religia distinge între real și supranatural,
vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a
supranaturalului”. Observăm că atât filosofia cât și religia folosesc activitatea spiritului în
atingerea absolutului și cunoaștere a misterului. Unitatea lor în antichitate era dată de obiectul
1
comun de investigat: divinitatea. Aristotel caracterizează filosofia ca fiind „știința divină”, ce
are divinitatea ca obiect de studiu, ea devenind ontoteologie. Astfel prin exercițiul intelectual al
filosofului ea era suficientă în depășirea condiției umane, neavând nevoie de un cod de
comportament impus de supranatural, de un Dumnezeu pentru a intra în relația cu absolutul;
absolut care în viziunea religioasă este chiar Dumnezeul. Așa ia naștere contradicția dintre
filosof și credincios: amândouă vrând atingerea adevărului absolut, filosoful afirmă că nu are
nevoie de religie pentru practicarea exercițiului distinctiv al spiritului său, dar religia are nevoie
de filosofie încă din momentul în care încearcă să se definească pentru că, ipotetic,
supranaturalul este inaccesibil minții umane și mijloacelor de cunoaștere a acesteia, iar religia îl
explică prin raționamente omenești, deci prin filosofie. Relația tensionată dintre cele două este
generată de problematica surselor cunoașterii.
Să nu se înțeleagă că unicul scop al filosofului era de a nega rolul credinței in viața omenească
și de a încerca să arate superioritatea acestei „științe absolute”. Nu se poate vorbi de anularea
influențelor reciproce. Dimpotrivă, filosofia nu întrerupe dialogul cu religia și nici cu știința
pentru că doar în această modalitate ea își poate cunoaște limitele, iar dacă nu ar fi modestă și
nu și-ar cunoaște limitele ea ar deveni exclusiv epistemologie. Istoria ne-a oferit numeroase
exemple de filosofi care chiar au mărturisit credința într-un Dumnezeu și au făcut din acesta o
importantă parte a vieții lor filosofice. Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.)
personalitate marcantă din Grecia antică, a fost acuzat după cum urmează: „Eu, Meletos, fiul lui
Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema
Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a
introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută:
moartea". După ce a acceptat cu un curaj exemplar sentința unui proces intentat, se pare, din
dorință de răzbunare, Socrate le spune adio judecătorilor, facându-i responsabili pe vecie de
moartea sa, aceasta fiind prima dovadă de respingere a acuzaților el susținând ca acțiunile lui
sunt inspirate de divinitate. După ce a băut fiertura de cucută, îl roagă pe prietenul lui, Criton, să
aducă o jertfă lui Asclepios, zeul medicinei. Aceasta este dovada supremă de credință in zeitate
a lui Socrate, care din modestie a refuzat să o dovedească primind astfel pedeapsa capitală. Cel
de-al doilea exemplu ne este oferit de matematicianul René Descartes (n. 31 martie 1596 – d. 11
februarie 1650), care conform biografului său, Baillet, în noaptea de 11 noiembrie 1619 a avut
trei vise în urma cărora ar fi hotărât să se dedice filosofiei și științei. Descartes afirma dimineața
următoare ca „Spiritul Adevărului” i-a arătat în acest mod calea către adevăr: filosofia, după
care a făcut legământ să meargă în pelerinaj la Sfânta Fecioară din Loretto. După această
viziune, publică importante tratate ca „Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și
a căuta adevărul în științe” (1637), contribuția filosofică nefiind probabil așa mare dacă, spre
exemplu, Descartes nu credea în Dumnezeu și astfel nu ar fi dat vreo importanță visului.
Observăm că filosofia nu s-a situat niciodată în opoziție față de religie și nu s-a declarat ca fiind
ateistă, această catalogare venind din exterior doar în momentele în care raționamentele corecte
ale filosofului au condus la această posibilitate și nici atunci el nu a întrerupt dialogul cu
credinciosul, chiar dacă religia ne spune că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin revelație
(nefiind o stare comună a cunoașterii, ea survine doar la preoți, sfinți, fondatori ai religiei, iar

2
validarea revelației se face prin acceptare binevoitoare, nu prin dovezi). Astfel, putem spune că
filosofia este modalitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu prin noi înșine.
Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.), politician și filosof roman, în „De
natura deorum” spunea că „îndeplinirea datoriei față de zei se numește religie”. Această datorie
provine din natura zeilor antici: aceștia aveau memorie și erau răzbunători. În ziua de azi nu ar
fi nici o problemă dacă ai introduce zeițăți noi sau dacă te-ai declara ateu dar în antichitate
neachitarea datoriei față de zei îi înfuria pe aceștia și astfel se credea că vor aduce nenorociri
asupra cetății. Acesta a fost și motivul de acuzare a lui Socrate: zeii antichității nu se făceau
responsabili doar pentru geneza lumii, inclusiv a omului, dar ei influențau și viața pământească
văzută și nevăzuă, de la fenomene ale naturii la sănătatea personală, astfel, orice întâmplare
favorabilă sau nefavorabilă era pusă pe seama respectării sau nerespectării zeilor. Putem
înțelege că respectarea datoriei față de zei era un act de garanție în protejarea cetății deci, religia
implica, pe lângă îndeplinirea datoriei față de zei și îndeplinirea datoriei față de oameni. În
cazul existenței unor astfel de Dumnezei, rațiunea omului ar fi fost inutilă în raportarea la
aceștia. Nu ar fi avut nici un rost înzestrarea noastră cu rațiune de către o divinitate, ființă
perfectă, ce nu poate comite vreo greșeală, dacă nu am avea liber arbitru, acesta putând duce la
niște concluzii ce nu i-ar conveni, concluzii ce chiar i-ar putea nega existența. Dacă Dumnezeu
există și totuși avem rațiune înseamnă că aceasta este de origine divină. Putem spune că
rațiunea, ca activitate filosofică, este singura cale de depășire a condiției umane și cunoaștere a
absolutului. Răspunsul la întrebarea cu privire la rolul filosofului într-un astfel de context
religios și social, ne este oferit de Platon, căci, în viziunea sa rolul filosofului în cetate ar trebui
să fie cel de rege. „Rege” trebuie înțeles în cazul de față ca și conducător înțelept, ales în mod
democratic pus în slujba cetățenilor. Filosoful ar trebui să aibă acest rol pentru că așa cum am
demonstrat anterior, el nu întrerupe dialogul nici cu religia și nici cu știința, iar Platon influențat
și de gândirea ce domina acea perioadă, nu separă politicul de etic, această disociere apare abia
în epoca modernă odată cu Machiavelli. Încât filosoful antic poate fi calificat drept un homo
universalis, acesta este cel mai potrivit pentru rolul de conducător pus în slujba cetății. Așadar,
filosofia este îndeplinirea datoriei omului față de om.
Astfel, putem spune că filosofia, în raport cu credința religioasă, este singura a cărei practici
sunt puse direct în slujba omului fără a mai fi mijlocite de un Dumnezeu, dar datorită
caracterului ireductibil a misterului a existat dintotdeauna posibilitatea alegerii unei căi:
filosofia sau religia. Aceste două forme fundamentale ale gândirii umane s-au intersectat
adesea, datorită raportării amândurora la problematica omului și cea a cunoașterii absolutului.
Indiferent de calea aleasă, dialogul cu cealaltă nu trebuie întrerupt pentru că în timp ce
credinciosul are nevoie de filosofie pentru a înțelege, filosoful are nevoie de divinitate pentru a
hrăni iubirea față de înțelepciune.