Universitatea Transilvania Braşov

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1
Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere
2. Dinamica grupurilor
3. Clasificarea grupurilor
4. Funcţiile grupului

1. Introducere
Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au
caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale
şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru
individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu
poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi
(familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu
numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în
sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire
abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003).
Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ,
2003):
antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead
sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel
psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel
Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie
Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau.

Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ,

afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară
activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului
constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală,
fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii
interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de
prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv
mai multor astfel de grupuri.
Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele
aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot
coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1
însă, în sensul definiţiei de mai sus, un grup, deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi
lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop, activitate, valori, norme
comune, durata în timp a relaţiilor. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană,
indiferent de mărimea ei, poate fi considerată, din punct de vedere psihosociologic, mulţime,
gloată, dar nu grup (Luca, 1998). Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri
ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri, interese şi scopuri comune
pe termen lung: familia, colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Motivele care îi
determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate; ele pot fi clasificate
în categoriile prezentate în tabelul 1.

Securitate Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr, protecţia

împotriva unui duşman comun.
Beneficii reciproce Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi
obţinerea de beneficii comune.
Sociabilitate Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii
şi de a fi stimulat de prezenţa lor.
Stimă de sine Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi
satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale; el se poate identifica cu
alter-i semnificativi din grup.
Interese comune Fiind împreună cu alţii, indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi
pasiunile.

Tab. 1. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham, 1997, p. 428)

2. Dinamica grupurilor

Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici.
Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts:
selected papers on group dynamics, 1948) pentru a da nume studiilor experimentale
sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi
determină relaţiile grupului cu exteriorul. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva
„situaţiilor de grup”.
Anterior lui Lewin, grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel –
configuraţia şi mărimea grupului, Floyd Allport – facilitarea socială, Jacob Levi Moreno –
studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului, Bion – recuperarea nevrozaţilor
de război. Cercetările şi descoperirile lui Lewin, deşi au fost anticipate de alţi cercetători,
rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o
construcţie coerentă.

2
 Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin

Cercetările lui Jacob Levi Moreno

Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între
membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie, test sociometric,
sociomatrice, sociogramă, atom social, telesentimente. În construcţia
sociogramei, între atomii sociali se utilizează săgeţi, similare vectorilor care în
fizică exprimă forţe, aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile
dintre membrii grupului.

Cercetările lui Bion

Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru
tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. Bion considera că grupul
dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o
activitate de cooperare.
Sursa: Neculau, 2007, p. 152

Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea

conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale.
Printre aceste concepte se numără: forţe, echilibru psihologic, dezechilibru, câmp psihologic,
valenţă pozitivă, valenţă negativă, atom social radioactiv = animatorul. Actorii sociali se află
într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi
dezechilibru, urmate de reechilibrare, în urma cărora se nasc norme, standarde, valori de
grup. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare, membrii săi aflându-se
în stare de interdependenţă, iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social
înconjurător.
La început, sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în
laborator asupra grupurilor constituite artificial, cu scopul de a cunoaşte funcţionarea,
coeziunea, comunicarea, creativitatea şi conducerea grupului. Mai târziu, termenul
desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup.
Lapassade, citat de Neculau (2007, p. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul
grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale, pentru a-i
învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup, instrumentele de formare, de terapie,
de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. Astăzi, termenul este aplicabil cu precădere
grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea, antrenamentul, decizia şi
reflecţia.
Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli, 1989,
apud Neculau, 2007, p. 149):

3
 ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile
care le reglementează. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi
mediul său; b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează
climatul psihologic; c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa; d) factorii coeziunii
şi disociaţiei.
ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. Aici sunt cuprinse:
a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini, sentimente, percepţii de
sine şi ale altora); b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de
personalitate; c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic.

Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte

bogată şi variată. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu:
normele de grup şi dinamica lor;
analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup;
conflictele;
rolul reţelelor de comunicare;
relaţiile de autoritate şi de atractivitate;
liderul şi stilurile de conducere a grupului;
gândirea de grup (groupthink);
contagiunea afectivă;
influenţa socială, obedienţă, conformare, devianţă, marginalizare, depersonalizare;
cooperarea şi competiţia;
preluarea, învăţarea şi practicarea de roluri;
polarizarea grupului;
identitatea socială.

Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă, unde a dezvoltat teoria

câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de
mediu care formează spaţiul de viaţă. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile
grupului, membrii săi şi situaţia. Perspectiva gestaltistă, care privilegiază întregul faţă de
părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la
grup şi nu de la indivizi, obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează
comportamentele membrilor săi. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece
procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor, cei trei factori care definesc spaţiul de
viaţă. Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului, a
căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ, 2003, p. 115).

4
 Iniţial, Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului
social, iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau, 2007,
p. 149):
grupul ca mediu şi mijloc de formare, ca spaţiu social direcţionat, ca spaţiu de
antrenament psihosocial, în care se adulţii dobândesc competenţe sociale;
grupul ca instrument terapeutic, destinat ameliorării stării unor grupuri sociale
sensibile (adolescenţi, vârstnici, bolnavi cronici, alcoolici), în terapia familială, ca
tehnică de analiză (grupul de analiză).

Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi
colaboratori: R. Lippit, Cartwright, Leon Festinger, French şi Bavelas în cadrul centrului de
cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). Ideile fondatoare
formulate de Lewin au fost constant restructurate, iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit
cu denumiri noi: grup de întâlnire, grup de diagnostic, grup de sensibilizare, atelierul de
creativitate etc. Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii, dezvoltarea
spontaneităţii verbale şi corporale, combaterea comportamentului depersonalizat.
Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului, ca şi noi spaţii de
aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers, continuator al muncii lui Lewin şi inovator al
domeniului, care a propus şi alte forme de grup, prezentate în continuare (Neculau, 2007, p.
154):
grupul de întâlnire (engl. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia
personală, pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle,
graţie experienţei trăite;
grupul de sensibilizare (engl. sensitivity training group);
grupul de sarcină (engl. task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în
context interpersonal, folosit mai ales în organizaţiile industriale;
atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană
prin intermediul activităţilor artistice;
grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor;
grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi
rentabilitatea echipei de muncă;

Limite ale dinamicii grupurilor

Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu,
1998). Ea este caracterizată de eclectism, fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări
foarte eterogene, ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai
dinamicii grupurilor.

5
3. Clasificarea grupurilor

Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim
pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul
studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în
continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor:
Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici
Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare
Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale
Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de
apartenenţă, grupuri de referinţă
Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi
grupuri ocazionale
Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri.

Grupuri mari şi grupuri mici

Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument
de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se
obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru
sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998).
Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3
şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi.
Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin
care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă”
dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii
de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor
dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre
membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică
resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului
Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).
Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):
talia/mărimea redusă/ număr mic de membri;
distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică);
conformarea;

1
Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6
 acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup;
consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect;
capacitatea de autoorganizare;
dinamica.
Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):
interacţiunea directă, faţă în faţă;
autonomia;
interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să
coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ;
controlul asupra membrilor săi;
stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în
acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar
niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale.
Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în
executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea
verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează
reciprocitatea dependenţelor.
permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri;
flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului;
omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului;
tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de
plăcere;
intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno);
participarea: angajarea în sarcinile de grup;
diferenţiere de roluri;
existenţa normelor;
cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu.

Grupurile primare şi grupurile secundare

Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi
a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt
de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să
interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată
şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru,
muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă,
studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze
nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite,
existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7
doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor
afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003).
Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din
subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu
ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare.
Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea
mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare,
interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul
secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea
şi Iluţ, 2003).

Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale)

Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin
modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare
de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd
drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi
nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizare-
funcţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de
grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion.
Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea
sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi,
interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt
mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid,
durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale:
colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori.
Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit.
Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi
informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În
orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie
apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale
circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna
organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectiv-
emoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai
mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă

Grupurile de apartenenţă
Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după
care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8
(Popescu-Neveanu, 1978). Prin apartenenţa la grup, individul este supus normelor, influenţei
şi modelelor de comportament specifice acestuia. Fiecare membru trece în grup prin stadii
progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi
manifestare a unei competenţe interpersonale. Astfel, individul devine capabil să coopereze,
să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Deşi aceeaşi persoană poate
face parte din mai multe grupuri, intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă.
Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale, ca şi de climatul sociomoral şi cultural al
diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).
Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic,
orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Caracteristicile grupului de referinţă
sunt:
constituie pentru individ repere normative (atitudinale, valorice şi
comportamentale);
îi servesc ca model şi standard;
este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa;
individul tinde să îi devină membru.
Termenul a fost introdus de către Herbert H. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul
de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Acest status este
considerat de către Hyman ca variabilă dependentă, doarece se conturează în funcţie de grupul
luat ca punct de referinţă (Golu, 2004, p. 153). Calitatea de grup de referinţă o au grupuri
foarte diferite: grupul de apartenenţă, grupuri externe, grupuri mari şi mici, grupuri reale şi
ideale.
Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb, 1950). În primul caz, individul
năzuieşte să îi devină membru; acest grup îndeplineşte trei funcţii:
normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului;
evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon;
de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului,
acesta le oferă şansa de a se valoriza.
Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl
invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model
(Neculau, 2007).

Exemple
Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de
către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Obiectivul cercetării viza
modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din
Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în
anul terminal).

9
 Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare, în timp ce
profesorii aveau opţiuni liberale. Pe parcursul celor patru ani de studii, corpul
profesoral s-a bucurat de respectul studentelor, devenind grupul de referinţă al
acestora. Încă după primul semestru de şcoală, atitudinea studentelor a fost mai
puţin conservatoare, pentru ca ulterior, în urma interacţiunilor cu profesorii, ele
să devină tot mai intens liberale.
Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea
progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente, măsurată prin opţiunea
pentru candidaţi liberali şi, respectiv, conservatori la alegerile prezidenţiale.

Sursa: Franzoi, 1996, p. 205-206

4. Funcţiile grupului
Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual, grupul îndeplineşte
atât funcţii pentru indivizi, cât şi funcţii pentru societate. Din perspectiva individului, grupul
îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ, 2003):
funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate, de
confirmare, de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Grupul împiedică anonimatul
şi singurătatea.
funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni
individuale: mişcări politice, umanitare;
funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe;
funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii;
funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive, care este componenta principală a
imaginii şi concepţiei de sine. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai
restrictiv), cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine.
Din perspectiva societăţii, grupurile îndeplinesc următoarele funcţii:
funcţia de control social;
funcţia de formare;
funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale.
Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii, organizaţii şi grupuri specializate
(instanţele judecătoreşti, poliţia, armata, comisia de etică a unei organizaţii). De asemenea, se
realizează indirect prin legi şi politici naţionale care, de exemplu, descurajează divorţurile, ca
şi prin norme nescrise ale grupurilor primare, în special ale familiei.

10
Teme de reflecţie
1. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi, indicând scopul, mărimea, durata,
tipul grupului.
2. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi; care sunt valorile şi
normele pentru care aceste grupuri vă atrag?

Bibliografie
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros.
Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala
de vară Trepte spre succesul în carieră, modulul C, Proiect TEMPUS CME – 9602011,
14 sept.-2 oct.
Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Ed.
Economică.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel.
Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom.

11
TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor

1. Clasificarea grupurilor
2. Funcţiile grupului

Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim
pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul
studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în
continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor:
Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici
Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare
Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale
Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de
apartenenţă, grupuri de referinţă
Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi
grupuri ocazionale
Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri.

Grupuri mari şi grupuri mici

Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument
de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se
obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru
sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998).
Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3
şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi.
Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin
care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă”
dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii
de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor
dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre
membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică
resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului
Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

1
Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

12
 Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):
talia/mărimea redusă/ număr mic de membri;
distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică);
conformarea;
acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup;
consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect;
capacitatea de autoorganizare;
dinamica.
Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):
interacţiunea directă, faţă în faţă;
autonomia;
interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să
coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ;
controlul asupra membrilor săi;
stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în
acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar
niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale.
Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în
executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea
verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează
reciprocitatea dependenţelor.
permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri;
flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului;
omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului;
tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de
plăcere;
intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno);
participarea: angajarea în sarcinile de grup;
diferenţiere de roluri;
existenţa normelor;
cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu.
Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii
relaţiilor din grup. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre
membri, care depind de vârsta, maturitatea, experienţa celor care compun grupul (Walsh şi
Golins, 1976).

13
 Grupurile primare şi grupurile secundare
Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi
a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt
de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să
interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată
şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, grupul de joacă al
copiilor, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu,
elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite
să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt
profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui
grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de
îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor
(Chelcea şi Iluţ, 2003).
Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din
subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu
ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare.
Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea
mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare,
interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul
secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea
şi Iluţ, 2003).

Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale)

Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin
modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare
de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd
drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi
nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizare-
funcţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de
grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion.
Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea
sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi,
interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt
mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid,
durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale:
colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori.
Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit.
Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi
informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În

14
orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie
apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale
circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna
organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectiv-
emoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai
mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă

Grupurile de apartenenţă
Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după
care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă
(Popescu-Neveanu, 1978). Prin apartenenţa la grup, individul este supus normelor, influenţei
şi modelelor de comportament specifice acestuia. Fiecare membru trece în grup prin stadii
progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi
manifestare a unei competenţe interpersonale. Astfel, individul devine capabil să coopereze,
să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Deşi aceeaşi persoană poate
face parte din mai multe grupuri, intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă.
Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale, ca şi de climatul sociomoral şi cultural al
diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).
Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic,
orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Caracteristicile grupului de referinţă
sunt:
constituie pentru individ repere normative (atitudinale, valorice şi
comportamentale);
îi servesc ca model şi standard;
este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa;
individul tinde să îi devină membru.
Termenul a fost introdus de către Herbert H. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul
de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Acest status este
considerat de către Hyman ca variabilă dependentă, doarece se conturează în funcţie de grupul
luat ca punct de referinţă (Golu, 2004, p. 153). Calitatea de grup de referinţă o au grupuri
foarte diferite: grupul de apartenenţă, grupuri externe, grupuri mari şi mici, grupuri reale şi
ideale.
Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb, 1950). În primul caz, individul
năzuieşte să îi devină membru; acest grup îndeplineşte trei funcţii:
normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului;
evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon;

15
 de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului,
acesta le oferă şansa de a se valoriza.
Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl
invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model
(Neculau, 2007).

Exemple
Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de
către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Obiectivul cercetării viza
modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din
Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în
anul terminal).
Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare, în timp ce
profesorii aveau opţiuni liberale. Pe parcursul celor patru ani de studii, corpul
profesoral s-a bucurat de respectul studentelor, devenind grupul de referinţă al
acestora. Încă după primul semestru de şcoală, atitudinea studentelor a fost mai
puţin conservatoare, pentru ca ulterior, în urma interacţiunilor cu profesorii, ele
să devină tot mai intens liberale.
Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea
progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente, măsurată prin opţiunea
pentru candidaţi liberali şi, respectiv, conservatori la alegerile prezidenţiale.
Sursa: Franzoi, 1996, p. 205-206

2. Funcţiile grupului
Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual, grupul îndeplineşte
atât funcţii pentru indivizi, cât şi funcţii pentru societate. Din perspectiva individului, grupul
îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ, 2003):
funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate, de
confirmare, de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Grupul împiedică anonimatul
şi singurătatea.
funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni
individuale: mişcări politice, umanitare;
funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe;
funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii;
funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive, care este componenta principală a
imaginii şi concepţiei de sine. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai
restrictiv), cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine.

16
 integrarea socială a individului.

Din perspectiva societăţii, grupurile îndeplinesc următoarele funcţii:

funcţia de control social;
funcţia de formare;
funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale.
Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii, organizaţii şi grupuri specializate
(instanţele judecătoreşti, poliţia, armata, comisia de etică a unei organizaţii). De asemenea, se
realizează indirect prin legi şi politici naţionale care, de exemplu, descurajează divorţurile, ca
şi prin norme nescrise ale grupurilor primare, în special ale familiei.

Teme de reflecţie
1. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi, indicând scopul, mărimea, durata,
tipul grupului.
2. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi; care sunt valorile şi normele
pentru care aceste grupuri vă atrag?

Bibliografie
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros.
Franzoi, S.L. (1996). Social psychology. Madison Dubuque: Brown & Benchmark.
Forsyth, D.R. (1990). Group dynamics. Pacific Grove: Brooks/Cole.
Golu, P. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Bucureşti: Ed.
Miron.
Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala
de vară Trepte spre succesul în carieră, modulul C, Proiect TEMPUS CME – 9602011,
14 sept.-2 oct.
Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Ed.
Economică.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel.
Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom.
Walsh, V., & Golins, G. L. (1976). The exploration of the Outward Bound process. Denver,
CO: Colorado Outward Bound School.

17
Tema 3 Status – rol în grup

1. Status şi rol în interacţiunea socială

2. Normele de grup
3. Relaţii interpersonale în grup
4. Roluri în grup

1. Status şi rol în interacţiunea socială

Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială, în
virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la
ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. Statusul este locul individului
în societate, cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton, 1936). El este
adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup.
Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie, grup de muncă,
grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri, pe care Linton (1936)le clasifică în mai
multe categorii. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei - statusul de
vârstă, sex, rasă, etnie, cetăţenie, pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale:
statusul profesional, uneori cel economic, statusul marital – statusuri achiziţionate
(dobândite). În fiecare moment, persoana are un status actual, legat de respectiva situaţie,
celelalte fiind latente, neactualizate, dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. De
asemenea, statusurile pot fi formale (oficiale), atunci când sunt reglementate preponderent de
norme şi prescripţii formale instituţionale, dar şi informale, atunci când sunt dobândite prin
consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale.

Exemple
În faţa elevilor săi, în timpul orei de limba română, statusul actual al domnului
Popescu este cel de profesor, în timp ce statusul de soţ, tată, membru al
comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente.

Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă, echilibrată atunci când
între statusuri există corelaţii ridicate. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent
din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Statusul de gen
de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia
de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă, pe de
o parte, ca femeie, să fie protejată de către colegi, dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie
recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. De asemenea, poziţia ierarhică intermediară,
ca şef de nivel mediu, poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are

18
simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi, situaţie din care pot rezulta tensiuni.
Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul
status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus.
Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul
status. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum:
tipul şi culoarea codificată a salopetei, uniformei sau a halatului în întreprinderile
industriale şi spitale,
decoraţiile;
titlurile academice şi de stat: profesor, cavaler al ordinului X;
ecusoanele;
însemnele de grad în organizaţiile de tip militar;
privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii, etajul la care este amplasat
biroul, câştigul financiar.
Uneori, statusul este înlocuit prin simbolul său. Astfel, sunt utilizaţi termenii de blue
collar (guler albastru1) pentru statusul de operator, muncitor manual, şi white collar (guler
alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

Rolul Fiecărui status social, indiferent de natura lui (formal, informal) îi este ataşat
complementar un rol. Acesta este aspectul dinamic al statusului, modelul de comportament
asociat poziţiei sociale, punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. Ca
prescripţie normativă asociată statusului, rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi
referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status.
Similar setului de statusuri, fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri
care pot fi congruente sau incongruente. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte
inter-rol, când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol,
când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. Printre cele mai clar definite
roluri se numără cel profesional, iar printre cele mai ambigue cel de vârstă.
Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând
integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale,
contribuind la reformularea sa. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status, de la
nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei,
trecând prin diferite stadii ale acomodării, până la jucarea rolului într-un mod creativ şi
inventarea unui nou personaj.

1
La începutul erei industriale, echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. Angajaţii din birouri
trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă.

19
 Exemple
Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de
comportamentele celorlalţi: dacă A este şef, în virtutea acestui status formal el se
aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da
dispoziţii, să le execute, dar, în acelaşi timp, el este conştient şi de obligaţiile pe
care le are, în calitate de şef, faţă de acesta. B, la rândul său are un tip de drepturi
şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui, C şi D.
Dar A poate fi, în acelaşi timp prieten (status informal) cu E, care este subordonat
altui şef. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite, chiar dacă, sub
aspect formal, diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. Dacă însă E
este şi subordonatul lui A, este posibil ca, în anumite situaţii să apară conflictul
între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A, ca şef, trebuie să-l
sancţioneze, aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. În
cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia
de alege între a-şi juca rolul formal, de şef, sau pe cel informal, de prieten.
Sursa: Luca, 1998, p. 85

2. Normele de grup
Norma este un model de conduită, o regulă, o prescripţie care reglează
comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu,
1998). Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. Reper în
studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele
experimente, urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch, 1952), normalizarea
(Sherif, 1936; De Montmollin, 1966), inovaţia (Faucheaux, Moscovici, 1976). Sherif
Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii, norma fiind
acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. Ea nu are
valoare de adevăr, ci utilitate socială, scopul său principal fiind ghidarea comportamentului
în situaţii ambigue, prin instaurarea unui consens între membri. Norma este elaborată de
către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale, pentru ca grupul să
funcţioneze mai eficient, iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o
respectă. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau, 2007), a unei comunităţi sau a unei
populaţii.
Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. Astfel, dacă în mod
repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii
cu respect şi curtoazie, atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta
recomandarea şefului. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic;

20
grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul
dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente.
Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu, 2004, p. 243).
Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei, membrii
grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. A doua se referă
la consolidarea coeziunii grupului; fiecare membru al grupului, negociind, a făcut concesii ca
şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului, prin urmare va fi
mai atras de grup.
Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. Allport
(1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora:
mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare, cele plăcute ca mai puţin
plăcute. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac
ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. Moscovici şi Ricateau consideră că
membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi.
Caracteristicile normelor de grup (Dubois, 1994, apud Neculau, 2007):
sunt producţii colective, concepute în grupul care le va aplica;
au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii
obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii;
stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri;
constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o
persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie.
Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde
comportamentale pentru membri, destinate să reducă incertitudinea. Graţie normelor, indivizii
nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială, ci este
suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. Normele
simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl
ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi.
Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998):
interdicţii: tipuri de comportamente interzise;
recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile, a căror
realizare este recompensată; b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de
exemplu: norma de muncă);
reguli de a face un lucru (know-how, savoir-faire): modele de comportament
pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe, cum să te porţi la diferite
ceremonii - de premiere, de înmormântare etc.).
Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri:
pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile; ele
pot fi autoadministrate (păreri de rău, mustrare de conştiinţă, remuşcare) sau

21
 administrate de membrii grupului (mustrare, reprobare, retragerea sprijinului,
întreruperea comunicării, marginalizare, ameninţate).
recompense (laude, aprecieri pozitive, prestigiu, stimă, atitudine suportivă,
cooperare, recompense materiale, promovare) acordate dacă persoana s-a
conformat recomandărilor normative.

3. Relaţii interpersonale în grup (Luca, 1998, p. 82)

Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt
relaţiile interpersoanle. Graţie lor, indivizii beneficiază de suport psihologic, dragoste, stimă,
afiliere, securitate, statut, prestigiu, reducerea anxietăţii şi inceritudinii. Relaţiile
interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen.
Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate, A şi B
influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor, cât şi în
comportament, având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului.
Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive, afective,
conative, valorice. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii
funcţionale (legate de sarcina comună), simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată
de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare).

Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută

în funcţie de mai multe criterii:
conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare, afective, de dominare);
tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare, competiţie, conflict);
tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare, asimilare,
alienare, stratificare);
gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale).

Conţinutul relaţiei
Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta
sau de la o persoană la mai multe persoane, fie sub forma unor informaţii, care, în situaţia de
muncă sunt legate de sarcină, fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii
partenerului, fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin
convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul
preia în mod necritic informaţia, având încredere în emiţător sau atunci când acesta se
foloseşte de mijloace afective de influenţare.
Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării, pe care o secondează şi influenşează
permanent. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele, de a recepţiona
şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele

22
celor din urmă. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie, admiraţie,
afecţiune, respect, prietenie, dragoste, pasiune, antipatie, dispreţ, ură, duşmănie etc.).
Inevitabil, relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile
afective. J.L. Moreno, pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului
influenţează structurarea relaţiilor într-un grup, a dezvoltat un ansamblu de metode de
investigarea acestora, cunoscut sub numele de sociometrie.
Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă /
reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane, determinându-i acţiunile.

Tipul de acţiune mutuală

Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop
comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii.
Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop
indivizibil (de ex. obţinerea unei prime sau unei promovări). În grupul de muncă ele pot avea
efecte pozitive, ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ, dar şi
efecte negative, prin scăderea calităţii prestaţiei, creşterea anxietăţii şi a frustrării.
Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie, atunci când
partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării.

Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de

muncă produce modificări la nivelul comportamentului, mentalităţii, personalităţii, precum şi
a poziţiei partenerilor în relaţie:
Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor, în funcţie de
natura situaţiilor, reacţia celuilalt, intenţiile proprii, aşteptările celuilalt, manifestate şi
percepute. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune
modificări profunde în plan individual.
Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării, soldată cu un transfer de
mentalităţi şi comportamente de la grup la individ.
Alienarea este un fenomen opus asimilării, caracterizat prin dizarmonia totală existentă
între individ şi grup, la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor.
Stratificarea este procesul în urma căruia, prin interacţiuni repetate, membrii grupului
dobândesc, în timp, poziţii diferite ca influenţă şi putere, unii ocupând un loc central în
ansamblul relaţiilor, alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi.
Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar
parţial explicativă, în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită, relaşia între
două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii), afectivă (simpatie,
antipatie, indiferenţă), de putere, de cooperare, putând evolua în timp ca profunzime şi
conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major,

23
acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă, alienare). Orice grup care are
o vechime suficientă ajunge să se stratifice, să-şi constituie o ierarhie, un sistem propriu de
statusuri şi roluri, care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri.

Comportamentul interpersonal (Luca 1998, p. 87)

Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri, în derularea

situaţiei, comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. În acest fel relaţia
însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi, în acelaşi timp, personalitatea fiecăruia este
modelată de rolurile jucate. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal
(trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare.

Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc

(în perechi complementare):

dirijează, sfătuieşte, dă indicaţii respect, supunere

modest, docil, ascultă ce i se spune aroganţă, dominare
ajută, susţine, compătimeşte încredere, acceptare
se revoltă, este rezervat sau anticonformist penalizare, respingere
este de acord, cooperează, este prietenos spijin, afecţiune
este dur, atacă, penalizează ostilitate, rezistenţă
respectă, se confiază, admiră spijin, ajutor
exploatează, respinge, refuză neîncredere, inferioritate

Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile,
pozitive, productive, în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului.
Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în
raporturile cu ceilalţi membri ai grupului, în diferitele momente ale acţiunilor comune, fiind o
rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale.

4. Roluri în grup

Rolurile formale
În grupurile oficiale, cum sunt cele din organizaţii, există repere explicite şi precise
privind asumarea rolurilor de către indivizi:
Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului
(descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă, a relaţiilor postului în cadrul
organigramei.

24
 Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi
indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele
dezirabile.

Roluri spontane (informale) în grupuri

Funcţionarea grupurilor presupune asumarea, ocazională sau permanentă, de către membri, a

unor roluri complementare, orientate fie spre realizarea sarcinii, fie spre menţinerea relaţiilor
dintre membri, fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. Primele două categorii de roluri
sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului, deoarece atingerea lor presupune
nu numai realizarea sarcinii propriu-zise, ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. Toate cele
trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor, consideraţi ca
entităţi, în procesul de îndeplinire a sarcinii comune.
Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului, îndeplinind
funcţii de facilitare a definirii sarcinilor, de atingere a obiectivelor, de planificare a
activităţilor, de alocare a resurselor, de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor, de
verificare a performanţelor şi controlare a calităţii, de revizuire a activităţii. Iată câteva
posibile roluri orientate spre sarcină:
Iniţiatorul - este cel care „porneşte”, la propriu, treaba, mai ales în primele
momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri.
El poate fi la început şi lider al grupului, sau poate orienta ulterior activitatea grupului
spre o nouă direcţie.
Clarificatorul - analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în
raport cu sarcina grupului, găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor, îi
încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă
înţeleg eu bine, vrei să spui că...", "aşa cum spuneai...").
Ofertantul de informaţie - furnizează informaţii care contribuie la realizarea
sarcinii, constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică, sau chiar
informaţii care precizează natura sarcinii. El se poate oferi să caute informaţii.
Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit.
Cel care pune întrebări - rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare
la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile
individuale. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri
de la scopurile iniţiale.
Rezonerul - are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri, fără a aduce nimic
nou, dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. Informal, rolul poate fi jucat de
cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat, dar poate exista şi o
variantă formală a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar, care notează

25
 ce se spune şi / sau face, furnizând periodic membrilor o dare de seamă. Contribuţia
lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă
ulterioară de activitate, mai ales când grupul se află într-un impas.
Coordonatorul - poate fi liderul grupului, canalizând eforturile membrilor spre
atingerea obiectivelor.
Evaluatorul critic - "ochiul soacrei" - surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele
slabe ale contribuţiilor celorlalţi; este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor.
Tehnicianul - maestrul procedurilor, fanaticul aplicării standardelor, are o
competenţă de sarcină deosebită.

Să ne reamintim ...
Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea
sarcinilor, atingerea obiectivelor, planificarea activităţilor, alocarea resurselor,
verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. Printre aceste roluri se numără:
iniţiatorul, clarificatorul, ofertantul de informaţie, cel care pune întrebări, rezonerul,
coordonatorul, evaluatorul critic, tehnicianul.

Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului, îndeplinind funcţii
de menţinere a moralului grupului, de construire a spiritului de echipă, de menţinere a
grupului ca unitate coezivă, de menţinere a disciplinei, de formare a membrilor pe post:
Suporterul - este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale; el îi susţine pe
ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da, aşa e...",
"bine ai zis..."; comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului, privire
directă, zâmbet). Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt
importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea
sarcinii.
Glumeţul - are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor
apărute în momente dificile ale activităţii. Deseori glumeţul face glume deplasate, care
jignesc, ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. Grupul se poate antrena în tachinări,
dar tendinţa este distructivă, ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. În varianta
pozitivă, glumeţul poate contribui la un climat destins, care să favorizeze creativitatea
şi satisfacţia.
Sfătosul - comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă
personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. Oferind celorlalţi ceva din
experienţa proprie, rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea
gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. Relatarea nu este neapărat o
dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al

26
 nivel "profesional", ci şi la un nivel mai cald, informal (expresie tipică: "chiar aşa mi
s-a întâmplat şi mie...").
Încurajatorul - mereu optimist, îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea
grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.
Armonizatorul - caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.
Împăciuitorul - este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile
conflictuale.
Solidarul - îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea.
Dispecerul - încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare, să faciliteze
participarea tuturor.

Să ne reamintim ...
Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de
echipă, de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei.
Printre aceste roluri se numără: suporterul, sfătosul, încurajatorul, armonizatorul,
împăciuitorul, solidarul.

Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu

ceilalţi, ci doar cu individul, fiind mai degrabă expresia imaturităţii:
Agresivul - este mereu în atac, certăreţ şi revendicativ, încearcă să iasă în evidenţă
contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi.
Negativistul - contestă totul, valoarea obiectivelor, capacitatea grupului de finaliza,
valoarea fiecărui individ; este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat.
Infatuatul - este plin de sine, de importanţa meritelor sale, activitatea de grup fiind
un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică.
Playboy-ul / cocheta - este fluşturatic(ă); nu este preocupat(ă) de sarcina propriu-
zisă, participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa
capacităţile de seducţie asupra sexului opus; ceilalţi membri ai grupului sunt mai
degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă.
Dominatorul - îi place să fie şef, nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are,
ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar, întreruperile frecvente
ale vorbitorilor, priveşte "de sus").
Neajutoratul - pentru a ieşi în evidenţă, se plânge mereu că nu poate să facă singur
ce are de făcut.

27
 Să ne reamintim ...
Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu
sarcina sau cu ceilalţi, ci doar cu individul, fiind mai degrabă expresia imaturităţii.
Printre aceste roluri se numără: agresivul, negativistul, infatuatul, playboy-ul,
dominatorul, neajutoratul.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi.
2. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile
dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o.
3. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de
prieteni.
4. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau
şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele?

Bibliografie
Boncu, S. (2004). Influenţa socială. În A. Neculau (coord.) Manual de psihologie socială. Iaşi:
Polirom.
Neculau, A. (coord.) (2004). Manual de psihologie socială. Iaşi: Polirom.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros.
Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala
de vară Trepte spre succesul în carieră, modulul C, Proiect TEMPUS CME – 9602011, 14
sept.-2 oct.
Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Ed.
Economică.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel.
Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom.

28
Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor

1. Formarea şi evoluţia grupurilor

2. Coeziunea grupurilor
3. Grupul ca agent de socializare

1. Formarea şi evoluţia grupurilor

Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri; ea este analizată şi
interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998, p. 173):
teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale
membrilor;
teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală –
instinctul de turmă;
teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza
comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter);
teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre
costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului.
Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează
fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună, cât şi moralul
participanţilor. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate, de constanţă, cu
perioade de schimbare, viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de
conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări, iar tendinţa spre schimbare
este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin, 2001, apud Neculau, 2007, p. 151).
Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor, aplicabilă mai ales grupurilor
de muncă din organizaţii, este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către
Tuckman şi Jensen. Cele cinci stadii sunt formarea, structurarea, normarea, performarea şi,
eventual, disoluţia (Forming, Storming, Norming, Performing, Mourning), grupurile
evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca, 1998, p. 78; Zlate, 2004, p. 483 şu.)

Stadiul formării (Forming)

Preocupări Comportamente caracteristice Cerinţe pentru
în domeniul: în domeniul: a putea
Personal / Sarcinii Personal / Sarcinii progresa:
interpersonal interpersonal
includere, orientarea politeţe, se pun întrebări de depăşirea
apartenenţă, sarcinii precauţie, evitarea genul: ce trebuie făcut? conflictelor
respingere, acceptare conflictului care sunt scopurile?

29
 În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului, de compoziţia
sa şi de cadrul de referinţă; membrii sunt tensionaţi, au comportamente de tatonare reciprocă,
încercând să îşi stabilească identitatea în grup. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la
majoritatea peroanelor din grup, dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte.

Stadiul structurării (Storming)

Preocupări Comportamente caracteristice Cerinţe pentru
în domeniul: în domeniul: a putea
Personal / Sarcinii Personal / Sarcinii progresa:
interpersonal interpersonal
controlul organizare, certuri, întrebări de genul: care stabilirea
puterii, statut, programare, criticism sunt regulile jocului? statutelor şi
autoritate, stres reguli cum se va face evaluarea rolurilor
rezultatelor?

Membrii grupului se cunosc mai bine, se manifestă mai deschis şi mai intens; o parte
din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire.
Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict, altele se izolează, existând
pericolul apariţiei subgrupurilor. Dacă impasul este depăşit cu succes, grupul îşi consolidează
structura, dacă nu se va dezmembra.

Stadiul normării (Norming)

Preocupări Comportamente caracteristice Cerinţe
în domeniul: în domeniul: pentru a
Personal / Sarcinii Personal / Sarcinii putea
interpersonal interpersonal progresa:
afecţiune, fluxul coeziune, schimbul de încrederea
manifestarea informaţiilor preocuparea pentru informaţii, dorinţa în sine şi în
deschiderii, a-i şi al grup, se fac glume, de a schimba ceilalţi
asculta pe ceilalţi, operaţiilor se consolidează unele atitudini
a face parte din spiritul de echipă
grup

Ostilitatea şi conflictul sunt controlate, se stabilesc repere şi standarde de grup, se

conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. Membrii grupului încep să
acţioneze prin consens, fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. În acest stadiu, o
colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup.

30
Stadiul performanţei (Performing)
Preocupări Comportamente caracteristice Cerinţe
în domeniul: în domeniul: pentru a
Personal / Sarcinii Personal / Sarcinii putea
interpersonal interpersonal progresa:
independenţă şi rezolvarea acord sau adaptarea la
interdependenţă, problemelor într-o dezacord schimbări, -
implicare înaltă, manieră mereu oferirea de
căldură mai creativă sprijin, exigenţă
de sine

Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor

comune; fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când
să colaboreze. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa
stimulatoare asupra fiecărui membru.

Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning)

Preocupări Comportamente caracteristice
în domeniul: în domeniul: Cerinţe pentru a
Personal / Sarcinii Personal / Sarcinii putea progresa:
interpersonal interpersonal
ruperea sentimente conflict şi furie scăderea relansarea evoluţiei
relaţiilor confuze împotriva liderului, dramatică a unui nou grup sau
concomitent cu competenţei de orientarea spre noi
sporirea coeziunii grup, letargie, scopuri
între membrii "de încercări
rând" sporadice de a
lucra bine

Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente, dacă nu sunt îndeplinite
cerinţele de progres specifice, dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se
apropie de sfârşit. McShane şi Von Glinow (2000, p. 283) arată că este posibil ca grupul să
regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau
când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. 1).

31
 Performare

Normare

Structurare Disoluţie

Formare

Fig. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow, 2000, p. 279)

2. Coeziunea grupurilor
Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea
este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup, iar
grupul să reziste la dezintegrare. Moreno (1970, apud Zlate, 2004, p. 477)
Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor, mărimea
grupului, interacţiunea dintre membri, acces dificil în grup, succesele, provocările externe
(fig. 2).

Similaritatea
membrilor

Provocările Interacţiunile
externe dintre membri

Coeziunea grupului

Succesele Mărimea
grupului grupului

Acces dificil Costurile

în grup părăsirii grupului

Fig. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow, 2000, p. 285)

32
 Similaritatea membrilor grupului
Grupurile omogene, ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai
coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). Omogenitatea poate
însemna: experienţă similară, mod de a gândi asemănător. Persoanele care lucrează alături de
parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi
identitatea de membri ai grupului. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a
grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor.

Mărimea grupului
Grupurile mici sunt, de regulă, mai coezive decât grupurile mari, din cauză că este mai
uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. Cu toate acestea, grupurile
foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente.

Interacţiunile dintre membri

Grupurile ai căror membri lucrează împreună, atât ca execuţie a sarcinilor, cât şi ca
spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care
lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin
aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis, care permit comunicarea neîngrădită.

Accesul dificil în grup

Atunci când a intra într-un grup pare dificil, calitatea de membru al grupului este mult
preţuită, fapt ce conduce la creşterea coeziunii. Nu orice dificultate este benefică; uneori
încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. Interviurile succesive pe care le
susţine un aspirant sunt tot atâtea probe, care odată trecute îl fac demn de a se bucura de
calitatea de membru. După aceasta, el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului.

Succesele grupului
Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese, deoarece indivizii doresc să
aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. Prestigiul grupului
amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. De aceea, este util ca
liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului.

Competiţia externă şi provocările

Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective
ambiţioase, este nevoie de conjugarea eforturilor, ceea ce conduce spre consolidarea
coeziunii. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare,
căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor

33
 Costurile părăsirii grupului
Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. Uneori, decizia de a nu părăsi
grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la
apartenenţa la grup.

Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al

membrilor, satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru, productivitate crescută în
realizarea sarcinilor. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului; dacă
norma nescrisă a grupului este chiulul, atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea
obiectivelor propuse. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii
de grup (groupthink).

3. Grupul ca agent de socializare

Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor,

atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea
formării, adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu,
1998). Prin socializare, individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde
aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau, 2007, p. 31).
Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită, poziţii,
statusuri şi roluri. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de
modele şi stiluri comportamentale, oferite de contextul social pe care individul le poate aplica
şi experimenta în grup.
Grupurile de socializare sunt, succesiv sau simultant:
Familia
Grupul de joc
Şcoala
Grupul de muncă
Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii
existenţe. Tipurile de socializare sunt:
Socializare primară: se desfăşoară în copilărie, când sunt învăţate valori, atitudini şi
comportamente specifice unei anumite culturi; îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra
personalităţii de bază. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii, de la care copiii învaţă,
printre altele, numeroase prejudecăţi.
Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca
membru al unui grup mic, desfăşurat începând din adolescenţă.

34
 Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru
instituţional sau organizaţional viitor; similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie
socială viitoare.
Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou
sistem social. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă, serviciu
militar, schimbarea rolului de gen).
Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile, credinţele, normele şi rolurile
necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. Socializarea funcţionează ca
o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte
valorile şi practicile organizaţionale.
Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară, iar familia este intanţa
(agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. Pe măsura
intrării în şcoală, familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora
copilul şi apoi adolescentul le aparţine. Şcoala, grupul de egali, biserica, asociaţiile,
organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă
sau, dimpotrivă, opusă socializării din familie. Grupurile generează norme şi modele
comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. Noii membri, la venirea
lor în grup, se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le
ghidează performarea rolului. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care
individul le introduce în maniera de performarea rolului, în funcţie de personalitatea sa, fără a
se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii, responsabilităţi).
Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea
individului la normele sociale, sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra
comportamentului şi dezvoltării individuale. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea
îl construieşte pe individ. Abordările moderne, de tip interacţionist, consideră socializarea o
tranzacţie între societate, care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează
strategii de acţiune. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea.
Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea, socializarea
propriu-zisă, menţinerea, resocializarea şi amintirea (Neculau, 2007, p. 33).
Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru, în care grupul evaluează
modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului,
estimează costurile, obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. Noul
membru se angajează faţă de grup, iar grupul în recompensează pentru eforturile şi
resursele investite în favoarea grupului. Noul membru îşi asumă rolul în grup;
există trei etape ale rolului: de nonmembru, de membru marginal (periferic) şi de
membru deplin, care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi.
Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul
membru, îi transmite cultura sa, îl ajută să se acomodeze. Uneori procesul este
reciproc, şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit.

35
 Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup, de
participare la activităţile grupului, de jucare a rolurilor. Dacă apar divergenţe şi
insatisfacţii, dacă se ajunge într-un impas, este nevoie de o renegociere a rolurilor,
care conduce la etapa următoare.
Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc
participarea, identifică noi forme de existenţă în grup. Se poate ajunge astfel la
convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului, în caz de eşec.
Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea
grupului, inclisiv a celor care au părăsit grupul. Astfel se construiesc şi se
consolidează tradiţiile grupului.

Teme de reflecţie
1. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi
răspunsul.
2. Pentru două din grupurile din care faceţi parte, indicaţi cei mai puternici trei factori
care determină coeziunea lor.

Bibliografie
Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala
de vară Trepte spre succesul în carieră, Proiect TEMPUS CME – 9602011, 14 sept.-2 oct.
McShane, S.L., Von Glinow, M.A. (2000). Organizational behaviour. P. 283
Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel.
Zlate, M. (2004). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. Vol. 1. Iaşi: Polirom.

36
Tema 5 Conducerea grupurilor

1. Introducere
2. Stiluri de conducere

1. Introducere

Conducătorul, traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba

română pentru termenul de lider, este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături
de care se află, să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor
comune. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător,
Covey (1990, p. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara
succesului, în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit.
Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din
modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru
realizarea obiectivelor: luarea deciziilor, crearea de reţele de muncă şi relaţii de
colaborare şi supravegherea celor care muncesc. În realizarea acestor sarcini,
managerul se adaptează complexităţii, în timp ce liderul se adaptează schimbării.
Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5.1.

Tab. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter, 1990,

apud Cook, Hunsaker şi Coffey, 1997, p. 464)

Sarcinile de bază Managerul Liderul

Planifică tehnic şi financiar Formulează viziunea,

Luarea deciziilor acţiunile tactice pentru atingerea obiectivele şi strategiile
obiectivelor. organizaţiei.
Organizează: proiectează posturi, Convinge oamenii să adere la
Crearea relaţiilor stabileşte relaţii funcţionale de viziunea propusă; comunică
colaborare. eficient, are credibilitate.
Controlează respectarea planului, Motivează oamenii: generează
Supravegherea rezolvă probleme, corectează implicare, afirmă valori morale,
erorile. construieşte legături subiective.

În grupul mic, membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii
comune, atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult, alţii mai puţin), cât şi calitativ (ei
au aptitudini şi competenţe diferite), atât ca intensitate (unii se implică profund, au contribuţii

37
indispensabile, alţii se implică doar superficial), cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de
membrii sunt diferite).
Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant, planificator,
responsabil al disciplinei, expert, reprezentant al grupului în exterior, controlor al relaţiilor
interne, administrator de recompense şi pedepse, arbitru, exemplu, simbol al grupului,
ideolog, imaginea tatălui, ţap ispăşitor.

2. Stiluri de conducere

Continuumul conducerii
Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. Iniţiate pe
grupuri informale de adolescenţi, cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale,
organizaţionale, de către Lippitt şi White, regăsindu-se aceleaşi caracteristici
definitorii pentru fiecare.
În situaţia concretă de conducere, conducătorul îşi exercită puterea într-un mod
personal, care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor.
Între cele două orientări extreme, spre sarcină sau spre oameni, în situaţia concretă de
conducere, comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum;
conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea
deciziilor. Astfel, liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor
grupului sub forma unor dispoziţii, cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru
adoptarea deciziilor prin consens, în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate
grupului de a lua decizii, fără a-şi exercita, în fapt, puterea (fig. 5.3).
Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin,
Lippitt şi White, nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele:
Stilul autoritar
1. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile.
2. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii
paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi.
3. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze
pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini).
4. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană,
membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului.

38
 Conducere
Conducere axată pe
axată pe şef subalterni
Utilizarea autorităţii Aria de libertate a
de către şef subalternilor

Şeful Şeful Şeful prezintă Şeful prezintă Şeful prezintă Şeful Şeful permite
adoptă “vinde” idei şi schiţe de probleme, obţine defineşte subalternilor
decizii şi decizii provoacă decizii sugestii, se limitele, să lucreze fără
le anunţă întrebări susceptibile de votează soluţia cere a impune
modificare finală grupului să restricţii
Stil consultativ Stil orientat Stil democratic decidă
spre consens
AUTORITAR PARTICIPATIV LAISSEZ-FAIRE

Fig. 5.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt

(Adaptat după Luthans, 1985, apud Luca, 1997, p. 119)

Stilul participativ
1. Deciziile sunt luate în grup, încurajat şi asistat de lider.
2. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie; dacă sunt necesare sfaturi
tehnice, liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată
alege.
3. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este
lăsată la latitudinea grupului.
4. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau
critică; participă la viaţa grupului.

Stilul laissez-faire
1. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de
grup, cu o minimă participare a liderului.
2. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor
atunci când îi sunt cerute.
3. Completă non-participare din partea liderului.
4. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor, fără a fi cerute; nici
o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor

Modul de adoptare a deciziilor, implicarea în acest proces şi ponderea

responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare,

39
sunt prezentate în figura de mai sus. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării
autorităţii de către şef, de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut.
Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a
subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă.

Fenomene negative generate de stilurile extreme

Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport
între şef şi subordonaţi. Astfel, stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de
experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă
sunt precis structurate, în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când
nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab
structurate. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene
negative:
stilul autoritar - creşte tensiunea dintre grup şi lider, duce la apariţia unor
manifestări agresive deschise sau mascate, ori, dimpotrivă la apatie,
neimplicare, insatisfacţie.
stilul laissez-faire - duce la indisciplină, creşterea frecvenţei manifestărilor
agresive, insatisfacţie generată de anxietate.

Grila conducerii

Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi
două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi
sarcini (productivitate). De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum, ci
două dimensiuni distincte, ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în
grade diferite către oameni şi sarcini. Grila este construită într-un sistem cartezian în
care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor
muncii (productivitate, respectarea standardelor de execuţie etc.), iar pe axa verticală
se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă,
susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. 5.4).
Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două
variabile: preocuparea pentru rezultate şi, respectiv, pentru oameni. Grila conducerii
este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere, cu ajutorul căreia fiecare conducător
îşi poate identifica propriul stil de conducere şi, dacă este necesar, poate învăţa cum să
adopte un stil mai eficient.
Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază, rezultate din combinarea
extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale
acestora.

40
 Conducătorul centrat pe sarcină (9.1) acordă un interes prioritar rezultatelor
(9) şi unul redus oamenilor (1); acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar
instrumente pentru realizarea producţiei. Premisa pe care se construieşte acest stil este
că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi, ei trebuie
înlocuiţi.

înaltă 9 1.9 9.9

PREOCUPAREA PENTRU OAMENI

8
7
6
5 5.5
4
3
redusă

2
1 1.1 9.1
1 2 3 4 5 6 7 8 9
redusă înaltă
PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE

Fig. 5.4 Grila managerială Blake şi Mouton

Conducătorul populist (1.9) se preocupă puţin de producţie (1), şi foarte mult

de confortul oamenilor (9), prin asigurarea unui climat de muncă plăcut; el pleacă de la
premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă, ei îşi vor îndeplini
sarcinile la un nivel înalt de performanţă.
Conducătorul secătuit (1.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru
rezultate (1), cât şi pentru oameni (1). El este interesat doar de menţinerea propriei
poziţii în organizaţie, rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei
rezistenţe, în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi
de colaborare cu subalternii. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul
pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări, şi-au pierdut entuziasmul,
motivaţia şi energia.
Conducătorul moderat-oscilant (5.5) este în egală măsură centrat pe atingerea
unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5).
Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între
exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor.
Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la
sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale. Se presupune că
centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară, ca
într-un joc de sumă egală; resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt.

41
 Conducătorul centrat pe grup (9.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele
direcţii, fiind preocupat atât de rezultate (9), cât şi de oameni (9). El consideră că
atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt
implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. În acest
fel, ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei,
devin mai responsabili şi mai coezivi. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate,
rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. Chiar dacă acest stil este considerat, de
regulă, ca fiind cel mai bun, cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi
universal eficient.
Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot
fi identificate în practică; cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea
pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3.8, 4.1, 9.4).
Mulţi conducători au un stil dominant, frecvent, şi un altul păstrat în rezervă pe care îl
activează în situaţii specifice. De asemenea, s-a observat că stilul dominant nu este
neapărat expresia felului de a fi al conducătorului, ci mai degrabă o proiecţie a stilului
dorit; stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere.

42
Tema 6 Comunicarea în grupuri

1. Procesul de comunicare: perspective, context, componente

2. Reţele de comunicare în grup
3. Comunicarea verbală
4. Comunicarea nonverbală

1. Procesul de comunicare: perspective, context, componente

La prima vedere, termenul comunicare pare un loc comun, banal, ce nu ridică nici un
fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. Şi totuşi, el a făcut şi face obiectul unor preocupări
susţinute şi foarte variate, începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a
fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi
satisfăcător. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune, fiind
„esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. Indiferent dacă este vorba de
comunicarea de masă sau de cea interpersonală, dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante
şi, aparent, inepuizabile. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei
comunicării, acest „motor vital, complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte
variate: educatori, psihologi, terapeuţi, sociologi, lingvişti, manageri, lideri, politicieni.
În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt
influenţaţi de aceasta. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei
persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală
oricât de slabă. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra
subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului, care, la rândul său este
influenţat. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. (1967) a
devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context
comunicaţional. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială, nehotărâre, dezaprobare,
admiraţie, furie, teamă etc.
De-a lungul timpului, modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la
abordarea liniară, la cea interacţională, pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. 1).
Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic, destinat să
explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. El descrie comunicarea ca pe un
proces liniar şi secvenţial, în care un emiţător transmite un mesaj către receptor, cele două
roluri fiind complet separate unul de celălalt. Principala limită a modelului este ignorarea
faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică,
socială, normativă şi axiologică.

43
 Abordarea liniară
emiţător
emiţător receptor receptor
Metafora telegrafului

Abordarea interacţională
emiţător receptor
receptor emiţător

Partida de ping-pong

Abordarea tranzacţională

emiţător/receptor emiţător/receptor

Metafora orchestrei

Fig. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito, 1996, p. 18)

Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv

rolurile de emiţător şi, respectiv, receptor.

Comunicarea ca tranzacţie
În abordarea tranzacţională, fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi
emiţător de mesaj, iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă;
orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente.
Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1,
membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. Ei au identificat câteva caracteristici ale
comunicării interpersonale, cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick,
1967):
Comunicarea este inevitabilă.
În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de
aceasta. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are
legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă.
În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului

1
Palo Alto este situat aproape de San Francisco. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile
unor companii high-tech din Silicon Valley.
44
receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului, care, la rândul său este influenţat.
Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. (1967) a devenit o
maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context
comunicaţional. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială, nehotărâre, dezaprobare,
admiraţie, furie, teamă etc.
Comunicarea este un proces simetric sau complementar, după cum are la bază
egalitatea sau diferenţa partenerilor. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate,
care nu este întotdeauna uşor de obţinu. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de
aceleaşi competenţe, sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere, se respectă şi nu încearcă să se
domine; în acest caz, se construiesc relaţii simetrice, reciproc satisfăcătoare. Sunt însă şi
situaţii în care egalitatea nu este de dorit, cum ar fi cea a pacientul care, pentru propria
sănătate, trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. Dacă partenerii se află pe
poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei, apar relaţii
complementare, cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. Relaţiile
complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă, când
subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă.
Comunicarea este multi-dimensională
Conţinutul şi relaţia
Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. Primul nivel îl
reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al
interacţiunii, iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. În planul conţinutului
sunt predominante cuvintele – ce se spune, în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care
aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune; planul relaţiei aparţine
metacomunicării.
Cel de al doilea nivel, deşi mai puţin evident, este uneori mai important decât primul în
structurarea interacţiunii. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora), anumite
cuvinte sau expresii utilizate, accentul, viteza de vorbire, alături de comportamentul nonverbal
servesc la autoprezentare, cunoscută sub numele de managementul impresiei.
Comunicarea este ireversibilă
Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai
ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Ulterior, pot fi aduse corecţii
sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa.
Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. Scuzele sunt
folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne
sunt imputabile (de ex.: ameninţări).
Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri
esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală; b) descoperirea lumii
externe; c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi; d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor; e)
jocul şi distracţiile.

Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul

tranzacţional al comunicării sunt:

45
 Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu, fiecare
agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj, iar componentele
procesului se află într-o permanentă interdependenţă; emiţătorul încearcă să îl influenţeze
pe receptor, dar, în acelaşi timp, se expune influenţei acestuia.
Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut, prezent şi viitor. De fiecare
dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat
(trecutul), de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le
avem de celălalt (viitorul). Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva, o
evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare,
comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune.
Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană, atunci ne vom comporta
politicos, chiar curtenitor, implicându-ne mai mult. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai
întâlni, atunci comunicăm mai degrabă oficial, neimplicat emoţional, considerând inutilă
investiţia de timp şi energie în relaţie.
Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o
persoană într-un grup. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte în faţa colegilor, având rolul de
coleg, iar la un moment dat şeful intră în încăpere, nu doar numărul membrilor audienţei
se schimbă, ci şi rolul vorbitorului; el se va simţi subaltern, fapt ce-l va determina să
modifice conţinutul mesajului, codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să
dispară), să controleze mai atent gesturile şi mimica.

Contextul comunicării

Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment; el include

situaţia în care se găsesc partenerii, relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca, 2005,
p. 40). Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune, ca şi asupra modului în care se
spune; componentele mediului fizic, demografic, cultural, ecologic care dobândesc
semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. Patru aspecte contextuale
trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito, 1996, p. 8 şi
307, O’Hair et al., 1995, p. 34):
1) contextul fizic 3) contextul relaţional
2) contextul cultural 4) contextul temporal
Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce
interacţiunea: încăperea, gradul de luminozitate, încălzire, acustică, obiectele care o
mobilează şi oamenii care o populează. Adeseori, contextul fizic poate fi interpretat de un
nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut.
Contextul cultural include stilul de viaţă, credinţele, valorile, şi, derivate din toate acestea,
un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu.

46
 Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii
lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului.
Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor
implicaţi în interacţiune, de normele culturale, de caracterul oficial sau colocvial al
situaţiei. Există tipuri generice de relaţii, cum este cea dintre şeful grupului şi membri,
între membri, în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune.
Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii, care impune nevoia
de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci, pentru a evita neînţelegerile,
disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. Din
perspectivă temporală, contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat, fapt ce
afectează interacţiunea:
o Momentul săptămânii, al zilei - unii oamenii sunt matinali, alţii vesperali sau chiar
păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei.
o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a
grupului.
Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte,
de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se
adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale.

Componentele procesului de comunicare

În orice abordare analitică a comunicării, elementele componente identificate sunt agenţii

comunicării, mesajul, codul, canalul, zgomotul de canal, conexiunea inversă (feedback) şi
contextul (fig. 2).

Context

emiţător emiţător

efect receptor mesaje receptor efect

zgomot

feedback

47
 Fig. 2 Componentele procesului de comunicare

Emiţător-receptorul
Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei
entităţi, în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. Cel care transmite mesajul
(emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. Atenţia la
semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit, înţeles, acceptat,
aprobat.

Mesaje
Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului, cu
ajutorul cuvintelor sau al altor coduri.
Metamesaje
Adeseori, în paralel cu aceste informaţii, se emit şi metamesaje, definite ca mesaje despre
mesaje. De exemplu, întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această
afirmaţie este falsă” sunt metamesaje.
Mesajele feedback
Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB), prin care
informaţia circulă în sens invers, de la receptor spre emiţător, emiţătorul având posibilitatea
de a verifica în orice moment primirea, acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului.
Mesajele de pregătire
Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea
recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma,
aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte, preambulul unui capitol sau coperta unei
reviste. În comunicarea faţă-în-faţă, mesajul de tip feedforward este destinat:
să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune.
să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca
specialist în probleme de comunicare, ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de
criză?
să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot
raportul, dar ştiu că ...

Codificarea – decodificarea
Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie;
elementele codului pot fi cuvinte, reguli gramaticale, gesturi, intonaţie, expresii emoţionale,
semne grafice etc. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor, este necesar ca
acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul.
48
Canalul
Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului; modalităţilor
senzoriale – auditivă, vizuală, olfactivă, tactilă, gustativă – le corespund tot atâtea canale de
comunicare. În cazul comunicării faţă-în-faţă, cea mai frecventă în grup, canalele folosite sunt
cel auditiv şi cel vizual

Zgomot
Orice factor care poate împiedica transmiterea, înţelegerea sau interpretarea corectă a
mesajului este un zgomot; el poate fi fizic, psihologic sau semantic (tab. 1).

Tab. 1 Tipuri de zgomot de canal

Tip de zgomot Definiţie Exemplu

Fizic (zgomot de Interferenţă aflată pe Sunete care distrag atenţia sau

canal) canalul de transmitere împiedică receptarea auditivă
Ochelarii de soare

Psihologic Interferenţă de natură Stereotipuri, prejudecăţi ale

cognitivă receptorului
Emoţii pe care le trăieşte receptorul
în timp ce primeşte şi interpretează
mesajul

Semantic Diferenţe de sensuri Utilizarea jargonului grupului

acordate de emiţător şi Insuficienta cunoaştere a sensurilor
receptor simbolurilor din simbolurilor
codurile folosite Limbajul imprecis

2. Reţele de comunicare în grup

În procesul de comunicare, informaţia circulă prin structuri numite reţele de

comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces
la schimbul de informaţii. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. Leavitt au întreprins
cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici, de câte 5 persoane,
folosind patru condiţii experimentale: în lanţ, stea, Y şi cerc (fig. 1). Reţelele de tip multicanal
se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii
grupului; ele permit accesul practic nelimitat la comunicare.

49
 lanţ stea Y cerc multicanal

Fig. 1 Reţele de comunicare

Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt

Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană, plasată singură
într-un cubicul, primea o singură unitate de informaţie. Pentru a rezolva sarcina,
membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. Ei puteau comunica
cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat
comunicarea între membri, ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi,
numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. Cele
patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor
grupului în lanţ, Y, stea şi cerc.
Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca
pe primul loc să se situeze reţeaua cerc, iar pe ultimul lanţul sau steaua.

Sursa: http://www.analytictech.com/networks/commstruc.htm

S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii,

performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării, prin accesibilitatea
diferenţiată a canalelor pentru participanţi, dar în sens contrar aşteptărilor. De asemenea, tipul
de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului.
Timpul. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de
comunicare scurt), urmate de reţeaua lanţ şi cerc.
Precizia. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea, Y şi lanţ. Chiar dacă în
reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori, şi numărul erorilor corectate a fost mai mare
decât în celelalte tipuri de reţele.

50
 Satisfacţia. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune; au urmat
lanţ, Y şi stea.
Liderul. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea, urmată de reţeaua Y, lanţ şi
cerc. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea, pentru a
diminua apoi în ordinea deja menţionată.
Ameliorarea. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine
rezultate şi mai bune, în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei
îmbunătăţiri a performanţei.

Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate

(Bavelas, 1950), indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt, 1951) (Chelcea, 2004).
Reţelele restrictive (în lanţ, stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită
parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie, iar în reţelele flexibile (cerc)
participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele.
Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de
centralizare a reţelei, maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate.
Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea), iar
accesul participanţilor la informaţie este inegal. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în
stea sau Y) joacă rolul de dispecer, care integrează informaţiile primite de la ceilalţi
membri.Cu cât poziţia este mai centrală, cu atât controlul exercitat asupra procesului de
comunicare va fi mai mare, la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată.
Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei, decizând ce şi când transmite mai departe.
Reţelele flexibile sunt descentralizate, fiecare persoană având acces egal la informaţie;
nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere
individuală, de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. În
situaţiile de criză însă, participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea
rapidă a deciziilor.
Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar
parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale, în grupuri primare, în organizaţii,
deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate.
Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana
aflată în poziţia centrală în reţea. Acestea sunt:
Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje.
Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa.
Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional, el furnizând
cu precădere soluţii pentru grup.

51
3. Comunicarea verbală

În comunicarea verbală, codul utilizat este format din cuvinte limbii, asamblate în mesaj prin
reguli gramaticale. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării, ci şi o condiţie
esenţială a dezvoltării intelectului uman. Comunicarea verbală poate fi orală - vorbire (se
adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual).
O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile
competenţei lingvistice şi, respectiv, a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului.
Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile,
trăirile, intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca, 2005, p. 38). Atunci
când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică, este necesar ca cel mai
competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului, deci
să dispună de competenţă socio-comunicaţională.
Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi”
mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Ulterior, pot fi aduse
corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa.
McLaughlin et al. enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii
necorespunzătoare. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute
unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex.: ameninţări).

4. Comunicarea non verbală

Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte, foarte des
comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi, al
expresiei faciale, al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. Toate acestea
generează reacţii ale celor care ne văd, concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a
îmbrăcat. Sigur merge în vizită.” „Cred că nu se simte bine.” „Are mers de sportiv.”

Forme de comunicare nonverbală

Comunicarea paraverbală
Numită şi paralimbaj, acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire, pe care o
particularizează şi o completează adeseori. Componentele sale sunt pronunţia, intonaţia,
accentul, ritmul, timbrul, volumul, pauzele semnificative. Se apreciază că aproape 40% din

52
înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver, 1995, p.
125).
Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către
ascultători ca fiind mai competentă. Cu toate acestea, ritmul prea alert al vorbirii poate deveni
obositor, înţelegerea mesajului fiind afectată negativ; şi ritmul excesiv de lent poate să
plictisească auditoriul. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi
dorinţa de a domina într-o dispută, pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică)
supărare. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele
nongramaticale le au în discursul verbal. Ele por fi semnul nehotărârii, căutării termenilor
potriviţi, dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. Pauzele gramaticale constituie
punctuaţia sonoră a discursului, prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau
de frază. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când
nu avem acces la indici vizuali nonverbali.

Limbajul corpului
Gesturile
Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele
segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca, 2005):
gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin
clătinarea capului sau a palmei); ele nu au un înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi
înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. Şi gestul de a sublinia
pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află
un concept cheie, un element foarte important mesajului didactic.
gesturile adaptoare indică stări emoţionale, sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu
de controlat. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă, ne jucăm cu bijuteriile
sau cu ne foim pe scaun; dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia
opusă.
gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. De exemplu,
în timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea
spre gură, pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. În clasă, profesorul se uită
insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre
acesta atunci când doreşte să îl oprească.
gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal, având un înţeles de sine stătător care
poate fi exprimat în cuvinte, şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi:
salutul, degetele în V pentru victorie, degetul peste buze pentru a indica secretul,
fluturarea mâinii la despărţire, ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. Este
întotdeauna folosit în mod intenţionat. În clasă, de exemplu, elevii îşi anunţă intenţia
de a vorbi prin ridicarea a două degete. Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii
diferite în culturi diferite, de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi

53
 folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu
degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări).
Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate - plecăciunea şi salutul se fac în
concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci
când intrăm într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea
bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii. Desigur, în fiecare din situaţiile enumerate mai sus
folosim, simultan cu gestul emblemă, o anume formulă verbală de salut, potrivită tipului de
relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea.
Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane, la
fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru
personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puţine
indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre,
fermitate, furie; mersul pe vârfuri - fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii târâiţi
sunt semn de lene sau depresie etc.

Postura
Postura sau poziţia corpului atunci când mergem, stăm sau şedem comunică multe despre
ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană, ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul
interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă
impresia că priveşte lumea de sus, în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. Aplecarea
corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică, după caz, interes faţă de interlocutor,
nelinişte şi preocupare, intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. A sta pe
scaun într-o poziţie relaxată, cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă
de sine şi control asupra situaţiei, fiind specifică celor cu un statut mai înalt. În etapa de
formare a grupului, îainte de a comunica prin cuvinte, membrii comunică intens prin posturile
lor.

Expresia feţei
Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnifi-
caţii; atunci când ascultăm, privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. Sesizăm încrun-
tarea, sprâncenele ridicate, zâmbetul, înroşirea, direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei.

Zâmbetul
Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale, precum plăcerea, bucuria, surpriza,
jena sau cinismul. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu
publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare), zâmbim de faţadă
pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. Zâmbim încurajator atunci
când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime.

54
Exprimarea emoţiilor
Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa
comportamentul partenerilor. De aceea, chiar dacă expresivitatea emoţională este, în bună
parte, involuntară, dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre
emoţionale. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile, alteori le exagerăm, iar în anumite
situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor.
Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit, preocupare faţă de
cineva aflat în dificultate. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul.
Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor
negative. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate.

Privirea
Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia, durata şi reciprocitatea. A privi pe cineva
înseamnă a-i recunoaşte prezenţa, a-l confirma; interceptarea privirii este semnul dorinţei de a
comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive,
faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns). Există diferenţe
culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. În culturile vestice păstrarea contactului
vizual semnifică deschidere spre comunicare, iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate,
tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o
persoană mai în vârstă, de sex opus sau superioară ca statut social, gestul având semnificaţia
de sfidare, lipsă de maniere şi de respect.
Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt.
Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile,
dominatoare, inteligente, competente social şi adaptabile.

Comunicarea prin atingere

Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare, deoarece se
dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul
comunică cu fătul. Imediat după naştere, copilul este mângâiat cu multă afecţiune, iar el, la
rândul lui, explorează lumea prin atingere cu buzele, cu mâinile.
Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără:
pălmuirea, şutul, piedica, muşcarea, ciupirea, îmbrâncirea, pişcarea, agăţarea, înghiontirea,
îmbrăţişarea, gâdilarea, bătutul pe umăr, mângâierea, strângerea mâinii, ghidarea (Burgoon,
Buller şi Woodall, 1989, p. 93).
În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind
părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri, semnificaţia
acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. Există culturi în care atingerile sunt permise,
frecvente şi variate, în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. În public de exemplu,
într-o relaţie oficială, pot fi atinse mâna, umărul, spatele, obrazul celuilalt, mâneca hainei, dar
regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. Multe dintre
neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a
55
gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. Fiecare interpretează gesturile
proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare, semnificaţia totală a
interacţiunii ajungând să fie diferită şi, de multe ori, derutantă.
Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente.
Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii; frecvenţa atingerilor
între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu
afro-americanii. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii, care la rândul lor se
ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito, 1996, p. 134).
Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos:
Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv, aprecierea,
incluziunea şi interesul sexual.
Exteriorizarea voioşiei
Controlarea comportamentului, atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. Profesorul
îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru
a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină.
Ritual de întâlnire, de despărţire sau de felicitare, cu mişcări specifice: strângerea
mâinii sau a braţului, sărutul, atingerea umărului, bătaia pe spate.
Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare, înlăturarea unei gene din ochiul
celuilalt.
În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică, diferitele forme de atingere pot
fi ordonate astfel (Burgoon, Buller şi Woodall, 1989, p. 94):
Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime, cu rol instrumental: luarea
pulsului de către medic, ghidarea cuiva aflat în dificultate, ghidarea mâinii elevului
care învaţă să scrie, lovirea palmelor partenerului în timpul jocului.
Atingeri cu rol social: se produc în public, sunt formale şi reglementate prin norme
sociale: salut, strângerea mâinii, îmbrăţişare oficială.
Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate, efectuate de persoane între care există
relaţii apropiate, calde: felicitări, îmbrăţişare caldă, consolare.
Atingeri romantice: grad mare de intimitate, se produc, de regulă, în particular; se
remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti.
Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate.

Evitarea atingerii
Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi, evităm să
fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. De asemenea, caracteristici
de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. Cei care sunt
reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi.
Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. Bărbaţii,
mai mult decât femeile, evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex, în schimb femeile evită
mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus.
56
Bibliografie

Chelcea, S. (2004). Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti: Comunicare.ro

http://www.analytictech.com/networks/commstruc.htm
Watzlawick, P., Beavin, J.H., Jackson, D.D., Pragmatics of human communication: A study of
interactional patterns, pathologies, and paradoxes, W.W. Norton, New York, 1967.
DeVito, J.A. (1996). Essentials of human communication, 2nd ed. New York: HarperCollins.
O’Hair, D., Friedrich, G.W., Wiemann, J.M., Wiemann, M.O. (1995). Competent communication.
New York : St. Martin’s Press.
Watzlawick, P., Beavin, J.H., Jackson, D.D. (1967). Pragmatics of human communication: A study
of interactional patterns, pathologies, and paradoxes. New York: W.W. Norton.

57
Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri
1. Comunicarea prin utilizarea spaţiului
2. Privacitatea
3. Teritorialitatea

1. Comunicarea prin utilizarea spaţiului

Normele spaţiale
În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia
cu partenerul şi, astfel, îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de
status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. Mărimea zonelor de interacţiune
variază, ca dimensiune, de la o cultură la alta, dar interacţiunea poate fi definită pe patru
niveluri de proximitate (Hall, 1959):
Zona intimă (aproximativ 45 cm), rezervată relaţiilor foarte apropiate, presupune
atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt; vedem cele mai mici detalii ale feţei,
imperfecţiunile etc. Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense,
confirmarea şi protejarea partenerului. A interacţiona atât de apropiat în situaţii
publice este considerat nepotrivit. În activitatea cadrelor didactice însă, este uneori
adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului, pentru a-i acorda consolare prin
atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o
invadare resimţită ca ameninţătoare.
Zona personală, (aproximativ 90 cm), este o sferă de protecţie (engl.: protective
bubble), impalpabilă şi totuşi, perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă, asupra
căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. În interiorul
ei ne simţim în siguranţă; la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau
al parfumului interlocutorului. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. Pe
parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii, profesorul se poate plasa în
zona personală a acestuia pentru a comunica interes, încredere, sinceritate, cu condiţia
de a nu le afecta intimitatea.
Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul
cel mai larg, între parteneri care se cunosc, dar nu au relaţii apropiate, este cu atât mai
mare cu cât distanţa socială este mai mare. Cea mai mare parte a interacţiunilor
profesionale se desfăşoară la această distanţă.
Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu
comun fără nici o relaţie directă. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai
mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca
toată lumea să audă ce vă spune. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre

58
 un individ şi un grup este de 3 - 6 m, sub această distanţă fizică fiind imposibilă
menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare.

Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile

coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte
integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie, cât şi în
descifrarea comportamentului celuilalt. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este
asociată creşterii atracţiei, pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la
creşterea respingerii şi a agresivităţii. Deosebirile dintre modul în care interpretează
fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale.
Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare, interlocutorul invadat în
spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei
fizice, însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham, 1991, p. 512),
încrucişarea braţelor, angajarea în comportamente defensive (mimică distantă, privire
fixă, comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână.

2. Privacitatea

Privacitatea (Altman, 1975, apud Deaux şi Wrightsman, 1984, p. 392) este caracteristica
indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. Individul
consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o
distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când
acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci
nedisponibile pentru străini. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit
dorinţa de privacitate, aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează
accesul celor din jur.

Pentru reglarea privacităţii, individul decide în funcţie de moment, circumstanţe şi

dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi
elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. În
primul rând, individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său, pentru
delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau, dimpotrivă,
binevenit; eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice
echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat, fără acordul sau invitaţia explicită a
utilizatorului său. În al doilea rând, individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi
utilizatori, în termeni de durată, moment şi tip de activităţi desfăşurate. În sfârşit, se poate
indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă, mai aproape sau
mai departe de partener, cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic.

59
 Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului
1. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu
statut diferit, iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune.
2. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud- sau est-europenii.
3. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un
subiect personal, decât unul impersonal. Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai
aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva.
4. Sexul Încă de la vârste foarte mici, bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare
decât femeile, cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi, atitudinea faţă de intimitate fiind
probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă, cât şi de posibila suspiciune de
homosexualitate, mai frecventă în cazul bărbaţilor.
5. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a
încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului, fapt adeseori
stânjenitor, deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o
sugerează. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează
dificultăţile de recepţie ale celuilalt. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are
rolul de a facilita recepţia, dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o
posibilă ameninţare.

3. Teritorialitatea
Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om, cât şi la animale ce vizează
comportamentul asociat obţinerii, marcării, controlării şi apărării unui teritoriu. Acesta
este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup.
Fiecare individ, ca membru al mai multor grupuri sociale, împarte cu alţii o serie de
teritorii în care accesul este fie liber, fie strict reglementat.
Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata
proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung), se descrie existenţa a trei
forme de teritorii umane: primar, secundar, public (Deaux şi Wrightsman, 1984, p. 706).
Asupra teritoriilor primare – camera proprie, casa, automobilul personal şi locul de
muncă – individul (sau grupul) simte că are control total, iar utilizarea este de lungă
durată; în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile, convertindu-se
într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma
deprinderi legate de această schemă (Şchiopu, 1995). Acest teritoriu este impregnat de
deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea, faptul
creează dezordine, nemulţumire şi iritare, dublate de efortul de a restabili ordinea
anterioară.
Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari, sunt mai puţin controlate şi
exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei, masa preferată

60
la un anumit restaurant, locul în sala de curs, terenul de sport etc. Deşi nu poate fi
invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar, ca în cazul celui primar,
imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă.
Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui, a căror ocupare se produce conform
principiului „primul sosit, primul servit“. Astfel de teritorii sunt parcurile, bibliotecile şi
parcările publice, restaurantele şi teatrele, care pot deveni ocazional teritoriu secundar
pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune,
situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi, de data aceasta nefiind
definit prin elemente fizice. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite
normele proprii, ce devin imperative pentru ocupanţi, ca şi gradul redus al interacţiunilor
private pe care le ocazionează.

Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de

marcatori: marcatori de delimitare, marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito,
1991, p. 173).
Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal,
clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului;
există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”, „rezervat pentru personal”, jaloane şi cordoane
care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc.
Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru, ne marcăm teritoriul
cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare,
farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru
a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”.
„Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă, ecusoane,
însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor
interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului
şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie.
Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă
spaţială în care stânjenesc interlocutorul. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli
(De Vito, 1991, p. 172):
violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune;
invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi, prin aceasta, schimbarea
semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat, ci public);
contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a
fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de
ţigară; contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor, fumează ca şi cum
întreaga atmosferă i-ar aparţine.

61
 Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor
primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. Amploarea şi violenţa
acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme, precum apărarea teritoriului, demarcarea sa
prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi
complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă
străini; la limită, arată Luca (1995, p. 51), persoana invadată îşi poate chiar abandona
teritoriul, considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile.

După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de

comunicare în grupuri mici, Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială
centrală în grup şi rolul de lider. Etapele designului cercetării au fost:
Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a)
persoane cu nivel ridicat de extraversie, iniţiativă şi tendinţe dominatoare,
potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. I-a
considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non
lideri).
Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial
de lider în poziţii periferice. Apoi au primit să rezolve sarcina din
experimentul lui Bavelas şi Leavitt. administrarea în grup pe parcursul
îndeplinirii sarcinilor.
S-a constatat că, deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea
responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate), ulterior au preluat iniţiativa şi s-
au comportat ca şefi. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea
de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului.

Temă
1. Identificaţi în spaţiul şcolii, teritoriile primare, secundare şi publice.
2. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un
anumit teritoriu (la locul de muncă, în propria casă, în locuri publice).
3. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal?

Bibliografie
Luca, M.R. (2005). Comunicare organizaţională. Braşov: Ed. Informarket.
Golu, P. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Bucureşti:
Ed. Miron.

62