Sunteți pe pagina 1din 64

Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR

anul II – sem.1

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere

2. Dinamica grupurilor

3. Clasificarea grupurilor

4. Funcţiile grupului

1. Introducere

Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în

sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ,

2003):

antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead tropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead

sociologia: F. Tönnies, G. Simmmelan tropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le

psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Tarde, Kurt Lewin paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau.

Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

însă, în sensul definiţiei de mai sus, un grup, deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop, activitate, valori, norme comune, durata în timp a relaţiilor. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană, indiferent de mărimea ei, poate fi considerată, din punct de vedere psihosociologic, mulţime, gloată, dar nu grup (Luca, 1998). Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri, interese şi scopuri comune pe termen lung: familia, colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate; ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1.

Securitate

Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr, protecţia împotriva unui duşman comun.

Beneficii reciproce

Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune.

Sociabilitate

Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor.

Stimă de sine

Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale; el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup.

Interese comune

Fiind

împreună

cu

alţii,

indivizii

îşi

pot

împărtăşi

interesele

şi

pasiunile.

 

Tab. 1. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham, 1997, p. 428)

2. Dinamica grupurilor

Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts:

selected papers on group dynamics, 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. Anterior lui Lewin, grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului, Floyd Allport – facilitarea socială, Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului, Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. Cercetările şi descoperirile lui Lewin, deşi au fost anticipate de alţi cercetători, rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă.

2

Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a

Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin

Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie, test sociometric, sociomatrice, sociogramă, atom social, telesentimente. În construcţia sociogramei, între atomii sociali se utilizează săgeţi, similare vectorilor care în fizică exprimă forţe, aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului.

Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare.

Sursa: Neculau, 2007, p. 152

Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. Printre aceste concepte se numără: forţe, echilibru psihologic, dezechilibru, câmp psihologic, valenţă pozitivă, valenţă negativă, atom social radioactiv = animatorul. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru, urmate de reechilibrare, în urma cărora se nasc norme, standarde, valori de grup. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare, membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă, iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. La început, sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial, cu scopul de a cunoaşte funcţionarea, coeziunea, comunicarea, creativitatea şi conducerea grupului. Mai târziu, termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. Lapassade, citat de Neculau (2007, p. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale, pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup, instrumentele de formare, de terapie, de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. Astăzi, termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea, antrenamentul, decizia şi reflecţia. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli, 1989, apud Neculau, 2007, p. 149):

3

ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său; b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic; c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa; d) factorii coeziunii şi disociaţiei.ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de

ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. Aici sunt cuprinse:şi evoluţia sa; d) factorii coeziunii şi disociaţiei. a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini,

a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini, sentimente, percepţii de sine şi ale altora); b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate; c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic.

Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu:

normele de grup şi dinamica lor;În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în

analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup;din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor; conflictele; rolul reţelelor de c omunicare;

conflictele;performanţelor activităţilor desfăşurate în grup; rolul reţelelor de c omunicare; relaţiile de autoritate

rolul reţelelor de comunicare; omunicare;

relaţiile de autoritate şi de atractivitate;în grup; conflictele; rolul reţelelor de c omunicare; liderul şi stilurile de conducere a grupului; gândirea

liderul şi stilurile de conducere a grupului;c omunicare; relaţiile de autoritate şi de atractivitate; gândirea de grup (groupthink); contagiunea afectivă;

gândirea de grup (groupthink);liderul şi stilurile de conducere a grupului; contagiunea afectivă; influenţa socială, obedienţă,

contagiunea afectivă;de conducere a grupului; gândirea de grup (groupthink); influenţa socială, obedienţă, conformare, devianţă,

influenţa socială, obedienţă, conformare, devianţă, marginalizare, depersonalizare;gândirea de grup (groupthink); contagiunea afectivă; cooperarea şi competiţia; preluarea, învăţarea şi

cooperarea şi competiţia;conformare, devianţă, marginalizare, depersonalizare; preluarea, învăţarea şi practicarea de roluri ;

preluarea, învăţarea şi practicarea de roluri; ;

polarizarea grupului;preluarea, învăţarea şi practicarea de roluri ; identitatea socială. Abordarea lui Lewin se originează în

identitatea socială.şi practicarea de roluri ; polarizarea grupului; Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă,

Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă, unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului, membrii săi şi situaţia. Perspectiva gestaltistă, care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi, obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor, cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului, a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ, 2003, p. 115).

4

Iniţial, Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social, iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau, 2007, p. 149):

grupul ca mediu şi mijloc de formare, ca spaţiu social direcţionat, ca spaţiu de antrename nt psihosocial, în care se adulţii dobândesc competenţe sociale; antrenament psihosocial, în care se adulţii dobândesc competenţe sociale;

grupul ca instrument terapeutic, destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi, vârstnici, bolnavi cronici, alcoolici), în terapia familială, ca tehnică de analiză (grupul de analiză).în care se adulţii dobândesc competenţe sociale; Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă

Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. Lippit, Cartwright, Leon Festinger, French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate, iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire, grup de diagnostic, grup de sensibilizare, atelierul de creativitate etc. Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii, dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale, combaterea comportamentului depersonalizat. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului, ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers, continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului, care a propus şi alte forme de grup, prezentate în continuare (Neculau, 2007, p.

154):

grupul de întâlnire (engl. encounter group ) Accentul este pus pe evoluţia pers onală, pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală, pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle, graţie experienţei trăite;

grupul de sensibilizare (engl. sensitivity training group ); sensitivity training group);

grupul de sarcină (engl. task-oriented group ) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal, folosit mai ales în organizaţiile task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal, folosit mai ales în organizaţiile industriale;

atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice;folosit mai ales în organizaţiile industriale; grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv

grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor; erilor;

grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă;organizaţională are ca obiectiv formarea lid erilor; Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este

Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Ea este caracterizată de eclectism, fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene, ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor.

5

3. Clasificarea grupurilor

Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor:

Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici : grupuri mari şi grupuri mici

Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare grupuri primare şi grupuri secundare

Tipul de normativitate 1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri inf ormale 1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale

Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă

Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale grupuri naturale şi grupuri ocazionale

Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri.

Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):

talia/mărimea redusă/ număr mic de membri ; /mărimea redusă/ număr mic de membri;

distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică);1978): talia /mărimea redusă/ număr mic de membri ; conformarea; 1 Normativitate - reglementare a

conformarea;spaţială a membrilor săi (structura microecologică); 1 Normativitate - reglementare a relaţiilor prin

1 Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup;consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica.

consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect;acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate

capacitatea de autoorganizare;de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic

dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):

interacţiunea directă, faţă în faţă; ;

autonomia;1978): interacţiunea directă, faţă în faţă ; inter dependenţa dintre membrii săi, care îi determină

interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să dependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ;

controlul asupra membrilor săi;să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite

stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.

permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri;orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor . flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului;

flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului;disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între

omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; psihică şi socială între membrii grupului;

tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de pl ăcere; plăcere;

intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno);de membru se asociază cu un sentiment de pl ăcere; participarea: angajarea în sarcinile de grup;

participarea: angajarea în sarcinile de grup;apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură

diferenţiere de roluri;Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; existenţa normelor; cultură grupală marcată de

existenţa normelor;angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj

cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu.de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; Grupurile primare şi grupuri le secundare Clasificarea

Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003).

Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizare- funcţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale:

colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectiv- emoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

(Popescu-Neveanu, 1978). Prin apartenenţa la grup, individul este supus normelor, influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. Astfel, individul devine capabil să coopereze, să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri, intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale, ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic, orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Caracteristicile grupului de referinţă sunt:

constituie pentru individ repere normative (atitudinale, valorice şi comportamentale); comportamentale);

îi servesc ca model şi standard;normative (atitudinale, valorice şi comportamentale); este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa;

este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa;şi comportamentale); îi servesc ca model şi standard; individul tinde să îi devină membru. Ter menul

individul tinde să îi devină membru. Ter menul a fost introdus de către Herbert H. Hyman în 1942 pentru a desemna Termenul a fost introdus de către Herbert H. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă, doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu, 2004, p. 153). Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă, grupuri externe, grupuri mari şi mici, grupuri reale şi ideale.

Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb, 1950). În primul caz, individul năzuieşte să îi devină membru; acest grup îndeplineşte trei funcţii:

normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului;îi devină membru; acest grup îndeplineşte trei funcţii: evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu -

evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu- se la grupul său ca etalon; -se la grupul său ca etalon;

de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului, acesta le oferă şansa de a se valoriza. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau, 2007). (Neculau, 2007).

din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau, 2007). Exemple Unul dintre primele

Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal).

9

Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare, în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. Pe parcursul celor patru ani de studii, corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor, devenind grupul de referinţă al acestora. Încă după primul semestru de şcoală, atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare, pentru ca ulterior, în urma interacţiunilor cu profesorii, ele să devină tot mai intens liberale. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente, măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi, respectiv, conservatori la alegerile prezidenţiale.

Sursa: Franzoi, 1996, p. 205-206

4. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual, grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi, cât şi funcţii pentru societate. Din perspectiva individului, grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ, 2003):

funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate, de confirmare, de exer citare a sentimentului de apartenenţă. Grupul împiedică nevoilor psihosociale: de afectivitate, de confirmare, de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea.

funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice, umanitare;Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe; fun

funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe;prin acţiuni individuale: mişcări politice, umanitare; fun cţia de securizare în faţa duşmanilor şi

funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii ; cţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii;

funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive, care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv), cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. Din perspectiva societăţii, restrictiv), cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. Din perspectiva societăţii, grupurile îndeplinesc următoarele funcţii:

funcţia de control social ; control social;

funcţia de formare ; formare;

funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale . A ceste funcţii se realizează direct prin normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii, organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti, poliţia, armata, comisia de etică a unei organizaţii). De asemenea, se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care, de exemplu, descurajează divorţurile, ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare, în special ale familiei.

10

Teme de reflecţie

1. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi, indicând scopul, mărimea, durata,

tipul grupului.

2. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi; care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag?

Bibliografie Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros. Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră, modulul C, Proiect TEMPUS CME – 9602011, 14 sept.-2 oct. Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Ed. Economică. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom.

11

TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor

1. Clasificarea grupurilor

2. Funcţiile grupului

Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor:

Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici : grupuri mari şi grupuri mici

Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare mbrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare

Tipul de normativitate 1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale 1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale

Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă

Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale tate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale

Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri.

Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

1 Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

12

Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):

talia/mărimea redusă/ număr mic de membri;caracteristici ale grupului mic (Popes cu-Neveanu, 1978): distribuţia spaţială a membrilor săi (structura

distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică);1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; conformarea; acceptarea şi respectarea efectivă a normelor

conformarea;spaţială a membrilor săi (structura microecologică); acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup;

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup;a membrilor săi (structura microecologică); conformarea; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de

consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect;acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi

capacitatea de autoorganizare;de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic

dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978):

interacţiunea directă, faţă în faţă;derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi

autonomia;1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină

interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ;

controlul asupra membrilor săi;să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite

stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.

permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri;orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului;

flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului;disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între

omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; membrii grupului;

tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere;psihică şi socială între membrii grupului; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L.

intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno);de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere

participarea: angajarea în sarcinile de grup;apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); diferenţiere de roluri; existenţa normelor ; cultură

diferenţiere de roluri;Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; existenţa normelor ; cultură grupală marcată de

existenţa normelor; ;

cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. Mai importante decât mărimea se dovede sc a fi interacţiunile dintre membri, care din grup. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri, care depind de vârsta, maturitatea, experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins, 1976).

13

Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, grupul de joacă al copiilor, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003).

Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizare- funcţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale:

colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În

14

orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectiv- emoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă (Popescu-Neveanu, 1978). Prin apartenenţa la grup, individul este supus normelor, influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. Astfel, individul devine capabil să coopereze, să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri, intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale, ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic, orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Caracteristicile grupului de referinţă sunt:

şi

Caracteristicile grupului de referinţă sunt: şi constituie pentru individ repere normative (atitudinale,

constituie

pentru

individ

repere

normative

(atitudinale,

valorice

comportamentale);

îi servesc ca model şi standard;repere normative (atitudinale, valorice comportamentale); este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa;

este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa;comportamentale); îi servesc ca model şi standard; individul tinde să îi devină membru. Termenul a fost

individul tinde să îi devină membru. Termenul a fost introdus de către Herbert H. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă, doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu, 2004, p. 153). Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă, grupuri externe, grupuri mari şi mici, grupuri reale şi ideale. ideale.

Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb, 1950). În primul caz, individul năzuieşte să îi devină membru; acest grup îndeplineşte trei funcţii:

normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului;îi devină membru; acest grup îndeplineşte trei funcţii: evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu -se

evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se l a grupul său ca etalon; -se la grupul său ca etalon;

15

de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului, acesta le oferă şansa de a se valoriza. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau, 2007). (Neculau, 2007).

din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau, 2007). Exemple Unul dintre primele

Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare, în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. Pe parcursul celor patru ani de studii, corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor, devenind grupul de referinţă al acestora. Încă după primul semestru de şcoală, atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare, pentru ca ulterior, în urma interacţiunilor cu profesorii, ele să devină tot mai intens liberale. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente, măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi, respectiv, conservatori la alegerile prezidenţiale. Sursa: Franzoi, 1996, p. 205-206

2. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual, grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi, cât şi funcţii pentru societate. Din perspectiva individului, grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ, 2003):

funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate, de confir mare, de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Grupul împiedică nevoilor psihosociale: de afectivitate, de confirmare, de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea.

funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice, umanitare;Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe;

funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe;

funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe;

funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii;

funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii;

funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive, care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restric tiv), cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. restrictiv), cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine.

16

integrarea socială a individului. .

Din perspectiva societăţii, grupurile îndeplinesc următoarele funcţii:

funcţia de control social ; control social;

funcţia de formare ; formare;

funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale . Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii, normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii, organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti, poliţia, armata, comisia de etică a unei organizaţii). De asemenea, se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care, de exemplu, descurajează divorţurile, ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare, în special ale familiei.

Teme de reflecţie

1. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi, indicând scopul, mărimea, durata, tipul grupului.

2. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi; care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag?

valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu- Neveanu, P. (1978). Dicţionar de

Bibliografie Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros. Franzoi, S.L. (1996). Social psychology. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. Forsyth, D.R. (1990). Group dynamics. Pacific Grove: Brooks/Cole. Golu, P. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Bucureşti: Ed. Miron. Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră, modulul C, Proiect TEMPUS CME – 9602011, 14 sept.-2 oct. Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Ed. Economică. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom. Walsh, V., & Golins, G. L. (1976). The exploration of the Outward Bound process. Denver, CO: Colorado Outward Bound School.

17

Tema 3 Status rol în grup

1. Status şi rol în interacţiunea socială

2. Normele de grup

3. Relaţii interpersonale în grup

4. Roluri în grup

1. Status şi rol în interacţiunea socială

Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială, în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. Statusul este locul individului în societate, cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton, 1936). El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie, grup de muncă, grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri, pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei - statusul de

vârstă, sex, rasă, etnie, cetăţenie, pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale:

statusul profesional, uneori cel economic, statusul marital statusuri achiziţionate (dobândite). În fiecare moment, persoana are un status actual, legat de respectiva situaţie, celelalte fiind latente, neactualizate, dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. De asemenea, statusurile pot fi formale (oficiale), atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale, dar şi informale, atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale.

grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. Exemple În faţa elevilor săi, în timpul orei de

Exemple În faţa elevilor săi, în timpul orei de limba română, statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor, în timp ce statusul de soţ, tată, membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente.

Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă, echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă, pe de o parte, ca femeie, să fie protejată de către colegi, dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. De asemenea, poziţia ierarhică intermediară, ca şef de nivel mediu, poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are

18

simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi, situaţie din care pot rezulta tensiuni. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum:

tipul şi culoarea codificată a salopetei, uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale , salopetei, uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale,

decoraţiile;a halatului în întreprinderile industriale şi spitale , titlurile academice şi de st at: profesor, cavaler

titlurile academice şi de stat: profesor, cavaler al ordinului X; at: profesor, cavaler al ordinului X;

ecusoanele;academice şi de st at: profesor, cavaler al ordinului X; însemnele de grad î n organizaţiile

însemnele de grad în organizaţiile de tip militar; n organizaţiile de tip militar;

privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii , etajul la care este amplasat biroul, câştigul financiar mărimea şi mobilierul biroului în instituţii, etajul la care este amplasat biroul, câştigul financiar. Uneori, statusul este înlocuit prin simbolul său. Astfel, sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru 1 ) pentru statusul de operator, muncitor manual, şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998).

Rolul Fiecărui status social, indiferent de natura lui (formal, informal) îi este ataşat complementar un rol. Acesta este aspectul dinamic al statusului, modelul de comportament asociat poziţiei sociale, punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. Ca prescripţie normativă asociată statusului, rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. Similar setului de statusuri, fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol, când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol, când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional, iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale, contribuind la reformularea sa. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status, de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei, trecând prin diferite stadii ale acomodării, până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj.

1 La începutul erei industriale, echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă.

19

Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comp ortamentele celorlalţi:

Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef, în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii, să le execute, dar, în acelaşi timp, el este conştient şi de obligaţiile pe care le are, în calitate de şef, faţă de acesta. B, la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui, C şi D. Dar A poate fi, în acelaşi timp prieten (status informal) cu E, care este subordonat altui şef. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite, chiar dacă, sub aspect formal, diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. Dacă însă E este şi subordonatul lui A, este posibil ca, în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A, ca şef, trebuie să-l sancţioneze, aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal, de şef, sau pe cel informal, de prieten. Sursa: Luca, 1998, p. 85

2. Normele de grup Norma este un model de conduită, o regulă, o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente, urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch, 1952), normalizarea (Sherif, 1936; De Montmollin, 1966), inovaţia (Faucheaux, Moscovici, 1976). Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii, norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. Ea nu are valoare de adevăr, ci utilitate socială, scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue, prin instaurarea unui consens între membri. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale, pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient, iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau, 2007), a unei comunităţi sau a unei populaţii. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. Astfel, dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie, atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic;

20

grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu, 2004, p. 243). Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei, membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului; fiecare membru al grupului, negociind, a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului, prin urmare va fi mai atras de grup. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora:

mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare, cele plăcute ca mai puţin plăcute. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi. Caracteristicile normelor de grup (Dubois, 1994, apud Neculau, 2007):

sunt producţii colective, concepute în grupul care le va aplica;normelor de grup (Dubois, 1994, apud Neculau, 2007): au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a

au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii;colective, concepute în grupul care le va aplica; stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte

stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri; strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri;

constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s - a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într - o anumită persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri, destinate să reducă incertitudinea. Graţie normelor, indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială, ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998):

interdicţii: tipuri de comportamente interzise;sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998) : recomandări (prescripţii ): a) comportamente considerate

recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile, a căror realizare este recompensată; b) indicaţii ale performanţei minime ): a) comportamente considerate dezirabile, a căror realizare este recompensată; b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă);

reguli de a face un lucru (know-how, savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe , cum să te porţi la diferite ceremonii pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe, cum să te porţi la diferite ceremonii - de premiere, de înmormântare etc.). Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri:

pedepse (sancţiuni negative ) aplicate atunci când nu s- au respectat interdicţiile; ele pot fi autoadministrate (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile; ele pot fi autoadministrate (păreri de rău, mustrare de conştiinţă, remuşcare) sau

21

administrate de membrii grupului (mustrare, reprobare, retragerea sprijinului, întreruperea comunicării, marginalizare, ameninţate).

recompense (laude, aprecieri pozitive, prestigiu, stimă, atitudine suportivă, cooperare, recompense materiale, promovare) acordate dacă persoana s pozitive, prestigiu, stimă, atitudine suportivă, cooperare, recompense materiale, promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative.

3. Relaţii interpersonale în grup (Luca, 1998, p. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. Graţie lor, indivizii beneficiază de suport psihologic, dragoste, stimă, afiliere, securitate, statut, prestigiu, reducerea anxietăţii şi inceritudinii. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen.

Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate, A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor, cât şi în comportament, având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive, afective, conative, valorice. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună), simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare).

Forme de relaţie interpersonală

în funcţie de mai multe criterii:

Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută

conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare, afective, de dominare); (relaţii de comunicare, afective, de dominare);

tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare, competiţie, conflict) ; (relaţii de cooperare, competiţie, conflict);

tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare, asimilare, alienare, stratificare); (relaţii de acomodare, asimilare, alienare, stratificare);

gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). (relaţii formale şi informale).

Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane, fie sub forma unor informaţii, care, în situaţia de muncă sunt legate de sarcină, fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului, fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia, având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării, pe care o secondează şi influenşează permanent. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele, de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele

22

celor din urmă. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie, admiraţie, afecţiune, respect, prietenie, dragoste, pasiune, antipatie, dispreţ, ură, duşmănie etc.). Inevitabil, relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. J.L. Moreno, pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup, a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora, cunoscut sub numele de sociometrie. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane, determinându-i acţiunile.

Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. obţinerea unei prime sau unei promovări). În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive, ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ, dar şi efecte negative, prin scăderea calităţii prestaţiei, creşterea anxietăţii şi a frustrării. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie, atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării.

Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului, mentalităţii, personalităţii, precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie:

Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor, în funcţie de natura situaţiilor, reacţia celuilalt, presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor, în funcţie de natura situaţiilor, reacţia celuilalt, intenţiile proprii, aşteptările celuilalt, manifestate şi percepute. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual.

Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării, soldată cu un transfer de mental ităţi şi comportamente este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării, soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ.

Alienarea este un fenomen opus asimilării, caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup, la este un fenomen opus asimilării, caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup, la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor.

Stratificarea este procesul în urma căruia, prin interacţiuni repetate, membrii grupului dobândesc, în timp, poziţii diferite este procesul în urma căruia, prin interacţiuni repetate, membrii grupului dobândesc, în timp, poziţii diferite ca influenţă şi putere, unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor, alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă, în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită, relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii), afectivă (simpatie, antipatie, indiferenţă), de putere, de cooperare, putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major,

23

acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă, alienare). Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice, să-şi constituie o ierarhie, un sistem propriu de statusuri şi roluri, care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri.

Comportamentul interpersonal (Luca 1998, p. 87)

Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri, în derularea situaţiei, comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi, în acelaşi timp, personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare.

Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare):

dirijează, sfătuieşte, dă indicaţii modest, docil, ascultă ce i se spune ajută, susţine, compătimeşte se revoltă, este rezervat sau anticonformist este de acord, cooperează, este prietenos este dur, atacă, penalizează respectă, se confiază, admiră exploatează, respinge, refuză

respect, supunere aroganţă, dominare încredere, acceptare penalizare, respingere spijin, afecţiune ostilitate, rezistenţă spijin, ajutor neîncredere, inferioritate

Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile, pozitive, productive, în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului, în diferitele momente ale acţiunilor comune, fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale.

4. Roluri în grup

Rolurile formale În grupurile oficiale, cum sunt cele din organizaţii, există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi:

Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă, a relaţiilor postului în cadrul organigramei.

în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă, a relaţiilor postului în cadrul organigramei. 24

24

Regulamentul de organizare- funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de

Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile.

Roluri spontane (informale) în grupuri

Funcţionarea grupurilor presupune asumarea, ocazională sau permanentă, de către membri, a unor roluri complementare, orientate fie spre realizarea sarcinii, fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri, fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului, deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise, ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor, consideraţi ca entităţi, în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului, îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor, de atingere a obiectivelor, de planificare a activităţilor, de alocare a resurselor, de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor, de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii, de revizuire a activităţii. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină:

Iniţiatorul - este cel care „porneşte” , la propriu, treaba, mai ales în primele momente de - este cel care „porneşte”, la propriu, treaba, mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. El poate fi la început şi lider al grupului, sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie.

Clarificatorul - analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în

raport cu sarcina grupului, găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor, îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă

şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine, vrei să spui că Ofertantul de

înţeleg eu bine, vrei să spui că

Ofertantul de informaţie - furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii, constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică, sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. El se poate oferi să caute informaţii. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit.

Cel care pune întrebări - rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale.

Rezonerul - are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri, fără a aduce nimic nou, dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. Informal, rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat, dar poate exista şi o variantă formală a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar, care notează

",

"aşa cum spuneai

").

a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar, care notează ", "aşa cum spuneai ").
a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar, care notează ", "aşa cum spuneai ").
a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar, care notează ", "aşa cum spuneai ").

25

ce se spune şi / sau face, furnizând periodic membrilor o dare de seamă. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate, mai ales când grupul se află într-un impas.

Coordonatorul - poate fi liderul grupului, canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor.

Evaluatorul critic - "ochiul soacrei" - surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi; - "ochiul soacrei" - surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi; este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor.

o

- competenţă de sarcină deosebită.

rezultatelor. o - competenţă de sarcină deosebită. Tehnicianul maest rul procedurilor, fanaticul aplicării
rezultatelor. o - competenţă de sarcină deosebită. Tehnicianul maest rul procedurilor, fanaticul aplicării

Tehnicianul

maestrul

procedurilor,

fanaticul

aplicării

standardelor,

are

rul procedurilor, fanaticul aplicării standardelor, are Să ne reamintim Rolurile complementare orientate spre

Să ne reamintim Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor, atingerea obiectivelor, planificarea activităţilor, alocarea resurselor, verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. Printre aceste roluri se numără:

iniţiatorul, clarificatorul, ofertantul de informaţie, cel care pune întrebări, rezonerul, coordonatorul, evaluatorul critic, tehnicianul.

Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului, îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului, de construire a spiritului de echipă, de menţinere a grupului ca unitate coezivă, de menţinere a disciplinei, de formare a membrilor pe post:

Suporterul - este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale; el îi susţine pe

ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da, aşa e ",

comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului, privire

directă, zâmbet). Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii.

Glumeţul - are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Deseori glumeţul face glume deplasate, care jignesc, ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. Grupul se poate antrena în tachinări, dar tendinţa este distructivă, ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. În varianta pozitivă, glumeţul poate contribui la un climat destins, care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia.

Sfătosul - comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie, rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al

o dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai

"bine ai zis

";

o dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai
o dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai

26

nivel "profesional", ci şi la un nivel mai cald, informal (expresie tipică: "chiar aşa mi

s-a întâmplat şi mie

Încurajatorul - mereu optimist, îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de - mereu optimist, îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.

Armonizatorul - caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor. - caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.

situaţiile

conflictuale.

Solidarul - îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea. - îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea.

Dispecerul - încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare, să faciliteze participarea tuturor. - încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare, să faciliteze participarea tuturor.

").

de comunicare, să faciliteze participarea tuturor. "). Împăciuitorul este cel care "linişteşte apele"

Împăciuitorul

este

cel

care

"linişteşte

apele"

şi

caută

soluţii

în

-

Să ne reamintim Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă, de menţinere a Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă, de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei. Printre aceste roluri se numără: suporterul, sfătosul, încurajatorul, armonizatorul, împăciuitorul, solidarul.

Rolurile centrate pe afirmarea individului

nu au nici o legătură cu sarcina sau cu

ceilalţi, ci doar cu individul, fiind mai degrabă expresia imaturităţii:

Agresivul - este mereu în atac, certăreţ şi revendicativ, încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi - este mereu în atac, certăreţ şi revendicativ, încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi.

Negativistul - contestă totul, valoarea obiectivelor, capacitatea grupului de finaliza, valoarea fiecărui individ; este lipsit de - contestă totul, valoarea obiectivelor, capacitatea grupului de finaliza, valoarea fiecărui individ; este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat.

Infatuatul - este plin de sine, de importanţa meritelor sale, activitatea de grup fiind un prilej - este plin de sine, de importanţa meritelor sale, activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică.

Playboy-ul / cocheta - este fluşturatic(ă); nu este preocupat(ă) de sarcina propriu - zisă, participarea la activitatea grupului - este fluşturatic(ă); nu este preocupat(ă) de sarcina propriu- zisă, participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus; ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă.

Dominatorul - îi place să fie şef, nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are, ci - îi place să fie şef, nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are, ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar, întreruperile frecvente ale vorbitorilor, priveşte "de sus").

Neajutoratul - pentru a ieşi în evidenţă, se plânge mereu că nu poate să facă singur - pentru a ieşi în evidenţă, se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut.

27

Să ne reamintim Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu

Să ne reamintim Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi, ci doar cu individul, fiind mai degrabă expresia imaturităţii. Printre aceste roluri se numără: agresivul, negativistul, infatuatul, playboy-ul, dominatorul, neajutoratul.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi.

2. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o.

3. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de

prieteni.

4. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau

şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele?

Bibliografie Boncu, S. (2004). Influenţa socială. În A. Neculau (coord.) Manual de psihologie socială. Iaşi:

Polirom. Neculau, A. (coord.) (2004). Manual de psihologie socială. Iaşi: Polirom. Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros. Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră, modulul C, Proiect TEMPUS CME – 9602011, 14 sept.-2 oct. Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Ed. Economică. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom.

28

Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor

1. Formarea şi evoluţia grupurilor

2. Coeziunea grupurilor

3. Grupul ca agent de socializare

1. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri; ea este analizată şi

interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998, p. 173):

teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor; membrilor;

teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – i nstinctul de turmă; instinctul de turmă;

teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter);pe bază instinctuală – i nstinctul de turmă; teorii ale schimbului social care afirmă că individul

teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună, cât şi moralul participanţilor. Lewin a firma că în grup se succed perioade de stabilitate, de constanţă, cu perioade Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate, de constanţă, cu perioade de schimbare, viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări, iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin, 2001, apud Neculau, 2007, p. 151). Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor, aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii, este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. Cele cinci stadii sunt formarea, structurarea, normarea, performarea şi, eventual, disoluţia (Forming, Storming, Norming, Performing, Mourning), grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca, 1998, p. 78; Zlate, 2004, p. 483 şu.)

Stadiul formării (Forming)

Preocupări

 

Comportamente caracteristice în domeniul:

Cerinţe pentru

în domeniul:

a putea

Personal /

 

Sarcinii

Personal /

Sarcinii

progresa:

interpersonal

interpersonal

includere, apartenenţă, respingere, acceptare

 

orientarea

politeţe, precauţie, evitarea conflictului

se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile?

depăşirea

sarcinii

conflictelor

29

În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului, de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă; membrii sunt tensionaţi, au comportamente de tatonare reciprocă, încercând să îşi stabilească identitatea în grup. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup, dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte.

Stadiul structurării (Storming)

Preocupări

Comportamente caracteristice în domeniul:

Cerinţe pentru

în domeniul:

a putea

Personal /

Sarcinii

Personal /

Sarcinii

progresa:

interpersonal

interpersonal

controlul

organizare,

certuri,

întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor?

stabilirea

puterii, statut,

programare,

criticism

statutelor şi

autoritate, stres

reguli

rolurilor

Membrii grupului se cunosc mai bine, se manifestă mai deschis şi mai intens; o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict, altele se izolează, existând pericolul apariţiei subgrupurilor. Dacă impasul este depăşit cu succes, grupul îşi consolidează structura, dacă nu se va dezmembra.

Stadiul normării (Norming)

Preocupări

Comportamente caracteristice în domeniul:

Cerinţe

în domeniul:

pentru a

Personal /

Sarcinii

Personal /

Sarcinii

putea

interpersonal

interpersonal

progresa:

afecţiune, manifestarea deschiderii, a-i asculta pe ceilalţi, a face parte din grup

fluxul

coeziune, preocuparea pentru grup, se fac glume, se consolidează spiritul de echipă

schimbul de informaţii, dorinţa de a schimba unele atitudini

încrederea în sine şi în ceilalţi

informaţiilor

şi al

operaţiilor

 

Ostilitatea şi conflictul sunt controlate, se stabilesc repere şi standarde de grup, se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens, fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. În acest stadiu, o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup.

30

Stadiul performanţei (Performing)

Preocupări

Comportamente caracteristice în domeniul:

Cerinţe

în domeniul:

pentru a

Personal /

Sarcinii

Personal /

Sarcinii

putea

interpersonal

interpersonal

progresa:

independenţă şi

rezolvarea problemelor într-o manieră mereu mai creativă

acord sau

adaptarea la

 

interdependenţă,

dezacord

schimbări,

-

implicare înaltă,

oferirea de

căldură

sprijin, exigenţă

 

de sine

Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune; fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru.

Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning)

Preocupări

Comportamente caracteristice în domeniul:

 

în domeniul:

Cerinţe pentru a

Personal /

Sarcinii

Personal /

Sarcinii

putea progresa:

interpersonal

interpersonal

ruperea

sentimente

conflict şi furie împotriva liderului, concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând"

scăderea dramatică a competenţei de grup, letargie, încercări sporadice de a lucra bine

relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri

relaţiilor

confuze

Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente, dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice, dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. McShane şi Von Glinow (2000, p. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. 1).

31

Performare Performare Normare Normare Structurare Structurare Disoluţie Disoluţie Formare Formare Fig. 1 Stadiile
Performare Performare
Normare
Normare
Structurare Structurare
Disoluţie Disoluţie
Formare
Formare
Fig. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow, 2000, p. 279)

2. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup, iar grupul să reziste la dezintegrare. Moreno (1970, apud Zlate, 2004, p. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor, mărimea grupului, interacţiunea dintre membri, acces dificil în grup, succesele, provocările externe (fig. 2).

Similaritatea

membrilor

Coeziunea grupului
Coeziunea grupului

Provocările

externe

Interacţiunile

dintre membri

Provocările externe Interacţiunile dintre membri Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului
Provocările externe Interacţiunile dintre membri Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului

Acces dificil

în grup

Interacţiunile dintre membri Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Succesele grupului

Costurile

părăsirii grupului

Succesele

grupului

Mărimea

grupului

Fig. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow, 2000, p. 285)

32

Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene, ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). Omogenitatea poate însemna: experienţă similară, mod de a gândi asemănător. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor.

Mărimea grupului Grupurile mici sunt, de regulă, mai coezive decât grupurile mari, din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. Cu toate acestea, grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente.

Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună, atât ca execuţie a sarcinilor, cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis, care permit comunicarea neîngrădită.

Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil, calitatea de membru al grupului este mult preţuită, fapt ce conduce la creşterea coeziunii. Nu orice dificultate este benefică; uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe, care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. După aceasta, el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului.

Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese, deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. De aceea, este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului.

Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase, este nevoie de conjugarea eforturilor, ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare, căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor

33

Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. Uneori, decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup.

Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor, satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru, productivitate crescută în realizarea sarcinilor. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului; dacă norma nescrisă a grupului este chiulul, atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink).

3. Grupul ca agent de socializare

Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor, atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Prin socializare, individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau, 2007, p. 31). Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită, poziţii, statusuri şi roluri. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale, oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. Grupurile de socializare sunt, succesiv sau simultant:

FamiliaGrupurile de socializare sunt, succesiv sau simultant: Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de

Grupul de jocde socializare sunt, succesiv sau simultant: Familia Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe

Şcoalasunt, succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din

Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. Tipurile de socializare sunt: întregii existenţe. Tipurile de socializare sunt:

Socializare primară: se desfăşoară în copilărie, când sunt învăţate valori, atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi; îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii, de la care copiii învaţă, printre altele, numeroase prejudecăţi. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic, desfăşurat începând din adolescenţă.

34

Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor; similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă, serviciu militar, schimbarea rolului de gen). Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile, credinţele, normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară, iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. Pe măsura intrării în şcoală, familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. Şcoala, grupul de egali, biserica, asociaţiile, organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau, dimpotrivă, opusă socializării din familie. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. Noii membri, la venirea lor în grup, se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului, în funcţie de personalitatea sa, fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii, responsabilităţi). Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale, sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. Abordările moderne, de tip interacţionist, consideră socializarea o tranzacţie între societate, care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea, socializarea propriu-zisă, menţinerea, resocializarea şi amintirea (Neculau, 2007, p. 33).

Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru, în care grupul evaluează modalitatea în care este faza de recrutare a unui nou membru, în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului, estimează costurile, obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. Noul membru se angajează faţă de grup, iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. Noul membru îşi asumă rolul în grup; există trei etape ale rolului: de nonmembru, de membru marginal (periferic) şi de membru deplin, care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi.

Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru, îi transmite cultura zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru, îi transmite cultura sa, îl ajută să se acomodeze. Uneori procesul este reciproc, şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit.

35

Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup, de participare la activităţile grupului, de jucare a rolurilor. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii, dacă de participare la activităţile grupului, de jucare a rolurilor. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii, dacă se ajunge într-un impas, este nevoie de o renegociere a rolurilor, care conduce la etapa următoare.

Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea, identifică noi forme de existenţă în grup. Se poate ajunge ai grupului îşi redefinesc participarea, identifică noi forme de existenţă în grup. Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului, în caz de eşec.

Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile mem brilor la dezvoltarea grupului, inclisiv a celor care au părăsit grupul. sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului, inclisiv a celor care au părăsit grupul. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului.

Teme de reflecţie

1. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul.

2. Pentru două din grupurile din care faceţi parte, indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor.

Bibliografie Luca, M.R. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Braşov, Iaşi, Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră, Proiect TEMPUS CME – 9602011, 14 sept.-2 oct. McShane, S.L., Von Glinow, M.A. (2000). Organizational behaviour. P. 283 Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel. Zlate, M. (2004). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. Vol. 1. Iaşi: Polirom.

36

Tema 5 Conducerea grupurilor

1. Introducere

2. Stiluri de conducere

1. Introducere

Conducătorul, traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider, este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află, să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător, Covey (1990, p. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului, în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor, crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. În realizarea acestor sarcini, managerul se adaptează complexităţii, în timp ce liderul se adaptează schimbării. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5.1.

Tab. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter, 1990, apud Cook, Hunsaker şi Coffey, 1997, p. 464)

Sarcinile de bază

Managerul

Liderul

Luarea deciziilor

Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor.

Formulează viziunea, obiectivele şi strategiile organizaţiei.

Crearea relaţiilor

Organizează: proiectează posturi, stabileşte relaţii funcţionale de colaborare.

Convinge oamenii să adere la viziunea propusă; comunică eficient, are credibilitate.

Supravegherea

Controlează respectarea planului, rezolvă probleme, corectează erorile.

Motivează oamenii: generează implicare, afirmă valori morale, construieşte legături subiective.

În grupul mic, membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune, atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult, alţii mai puţin), cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite), atât ca intensitate (unii se implică profund, au contribuţii

37

indispensabile, alţii se implică doar superficial), cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant, planificator, responsabil al disciplinei, expert, reprezentant al grupului în exterior, controlor al relaţiilor interne, administrator de recompense şi pedepse, arbitru, exemplu, simbol al grupului, ideolog, imaginea tatălui, ţap ispăşitor.

2. Stiluri de conducere

Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi, cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale, organizaţionale, de către Lippitt şi White, regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. În situaţia concretă de conducere, conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal, care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. Între cele două orientări extreme, spre sarcină sau spre oameni, în situaţia concretă de conducere, comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum; conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. Astfel, liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii, cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens, în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii, fără a-şi exercita, în fapt, puterea (fig. 5.3). Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin, Lippitt şi White, nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele:

Stilul autoritar

1. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile.

2. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi.

3. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini).

4. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană, membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului.

38

Conducere Conducere axată pe şef axată pe subalterni Utilizarea autorităţii de către şef Aria de
Conducere
Conducere
axată pe şef
axată pe
subalterni
Utilizarea autorităţii
de către şef
Aria de libertate a
subalternilor
Şeful
Şeful
Şeful prezintă
Şeful prezintă
Şeful prezintă
Şeful
adoptă
“vinde”
idei şi
schiţe de
probleme, obţine
defineşte
decizii şi
decizii
provoacă
decizii
sugestii, se
limitele,
le anunţă
întrebări
susceptibile de
votează soluţia
cere
modificare
finală
grupului să
Şeful permite
subalternilor
să lucreze fără
a impune
restricţii
Stil consultativ
decidă
Stil orientat
Stil democratic
spre consens
AUTORITAR
PARTICIPATIV
LAISSEZ-FAIRE

Fig. 5.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans, 1985, apud Luca, 1997, p. 119)

Stilul participativ

1. Deciziile sunt luate în grup, încurajat şi asistat de lider.

2. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie; dacă sunt necesare sfaturi

tehnice, liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege.

3. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este

lăsată la latitudinea grupului.

4. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau

critică; participă la viaţa grupului.

Stilul laissez-faire

1. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de

grup, cu o minimă participare a liderului.

2. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor

atunci când îi sunt cerute.

3. Completă non-participare din partea liderului.

4. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor, fără a fi cerute; nici

o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor

Modul de adoptare a deciziilor, implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare,

39

sunt prezentate în figura de mai sus. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării

autorităţii de către şef, de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut.

Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a

subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă.

Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. Astfel, stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de

experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă

sunt precis structurate, în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când

nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab

structurate. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene

negative:

stilul autoritar - creşte tensiunea dintre grup şi lider, duce la apariţia unor creşte tensiunea dintre grup şi lider, duce la apariţia unor

manifestări agresive deschise sau mascate, ori, dimpotrivă la apatie,

neimplicare, insatisfacţie.

stilul laissez-faire - duce la indisciplină, creşterea frecvenţei manifestărilor agresive, insatisfacţie generată de anxietate. duce la indisciplină, creşterea frecvenţei manifestărilor agresive, insatisfacţie generată de anxietate.

Grila conducerii

Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum, ci două dimensiuni distincte, ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate, respectarea standardelor de execuţie etc.), iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă, susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. 5.4). Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi, respectiv, pentru oameni. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere, cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi, dacă este necesar, poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază, rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora.

40

Conducătorul centrat pe sarcină (9.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1); acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi, ei trebuie înlocuiţi.

9 1.9 9.9 8 7 6 5 5.5 4 3 2 1 1.1 9.1 1
9
1.9
9.9
8
7
6
5
5.5
4
3
2
1
1.1
9.1
1
2
3
4
5
6
7
8
9
redusă
înaltă
PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE
PREOCUPAREA PENTRU OAMENI
redusă
înaltă

Fig. 5.4 Grila managerială Blake şi Mouton

Conducătorul populist (1.9) se preocupă puţin de producţie (1), şi foarte mult de confortul oamenilor (9), prin asigurarea unui climat de muncă plăcut; el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă, ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă. Conducătorul secătuit (1.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1), cât şi pentru oameni (1). El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie, rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe, în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări, şi-au pierdut entuziasmul, motivaţia şi energia. Conducătorul moderat-oscilant (5.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5). Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale. Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară, ca într-un joc de sumă egală; resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt.

41

Conducătorul centrat pe grup (9.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii, fiind preocupat atât de rezultate (9), cât şi de oameni (9). El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. În acest fel, ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei, devin mai responsabili şi mai coezivi. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate, rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. Chiar dacă acest stil este considerat, de regulă, ca fiind cel mai bun, cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică; cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3.8, 4.1, 9.4). Mulţi conducători au un stil dominant, frecvent, şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice. De asemenea, s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului, ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit; stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere.

42

Tema 6 Comunicarea în grupuri

1. Procesul de comunicare: perspective, context, componente

2. Reţele de comunicare în grup

3. Comunicarea verbală

4. Comunicarea nonverbală

1. Procesul de comunicare: perspective, context, componente

La prima vedere, termenul comunicare pare un loc comun, banal, ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. Şi totuşi, el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate, începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune, fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală, dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi, aparent, inepuizabile. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării, acest „motor vital, complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori, psihologi, terapeuţi, sociologi, lingvişti, manageri, lideri, politicieni. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului, care, la rândul său este influenţat. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială, nehotărâre, dezaprobare, admiraţie, furie, teamă etc. De-a lungul timpului, modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară, la cea interacţională, pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. 1). Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic, destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial, în care un emiţător transmite un mesaj către receptor, cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică, socială, normativă şi axiologică.

43

Abordarea liniară

emiţător

Abordarea liniară emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională e m i ţ ă t o r

receptor

Metafora telegrafului

Abordarea interacţională

receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională e m i ţ ă t o r emiţător receptor receptor

emiţător

emiţător

emiţător receptor

receptor

receptor

receptor emiţător

emiţător

Partida de ping-pong

Abordarea tranzacţională

emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător /receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei

emiţător/receptor

emiţător/receptor

Metafora orchestrei

Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător /receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei receptor

receptor

Fig. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito, 1996, p. 18)

Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi, respectiv, receptor.

Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională, fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj, iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă; orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto 1 , membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale, cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick,

1967):

sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick, 1967): Comunicarea este inevitabilă . În orice situaţie

Comunicarea este inevitabilă. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului

1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley.

44

receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului, care, la rândul său este influenţat. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială, nehotărâre, dezaprobare, admiraţie, furie, teamă etc. Comunicarea este un proces simetric sau complementar, după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate, care nu este întotdeauna uşor de obţinu. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe, sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere, se respectă şi nu încearcă să se domine; în acest caz, se construiesc relaţii simetrice, reciproc satisfăcătoare. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit, cum ar fi cea a pacientul care, pentru propria sănătate, trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei, apar relaţii complementare, cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă, când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii, iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele ce se spune, în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului cum se spune; planul relaţiei aparţine metacomunicării. Cel de al doilea nivel, deşi mai puţin evident, este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora), anumite cuvinte sau expresii utilizate, accentul, viteza de vorbire, alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare, cunoscută sub numele de managementul impresiei. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Ulterior, pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex.: ameninţări). Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală; b) descoperirea lumii externe; c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi; d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor; e) jocul şi distracţiile.

şi comportamentelor; e) jocul şi distracţiile. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo
şi comportamentelor; e) jocul şi distracţiile. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo
şi comportamentelor; e) jocul şi distracţiile. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo
şi comportamentelor; e) jocul şi distracţiile. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo

Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt:

45

Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu, fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi este continuă şi simultană Conform acestui principiu, fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj, iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă; emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor, dar, în acelaşi timp, se expune influenţei acestuia.

Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut, prezent şi viitor . De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi un proces cu trecut, prezent şi viitor. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul), de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva, o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare, comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană, atunci ne vom comporta politicos, chiar curtenitor, implicându-ne mai mult. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni, atunci comunicăm mai degrabă oficial, neimplicat emoţional, considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie.

Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup . Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte în faţa colegilor, avâ nd rolul de -un grup. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte în faţa colegilor, având rolul de coleg, iar la un moment dat şeful intră în încăpere, nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă, ci şi rolul vorbitorului; el se va simţi subaltern, fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului, codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară), să controleze mai atent gesturile şi mimica.

Contextul comunicării

Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment; el include situaţia în care se găsesc partenerii, relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca, 2005, p. 40). Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune, ca şi asupra modului în care se spune; componentele mediului fizic, demografic, cultural, ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito, 1996, p. 8 şi 307, O’Hair et al., 1995, p. 34):

1) contextul fizic 2) contextul cultural

3) contextul relaţional 4) contextul temporal

Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea, gradul de este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea, gradul de luminozitate, încălzire, acustică, obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. Adeseori, contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut.

Contextul cultural include stilul de viaţă, credinţele, valorile, şi, derivate din toate acestea, un ansamblu de reguli include stilul de viaţă, credinţele, valorile, şi, derivate din toate acestea, un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu.

46

Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului.

Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat d e relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune, de normele sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune, de normele culturale, de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. Există tipuri generice de relaţii, cum este cea dintre şeful grupului şi membri, între membri, în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune.

Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii, care impune nevoia de armonizare cu ceea este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii, care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci, pentru a evita neînţelegerile, disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. Din perspectivă temporală, contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat, fapt ce afectează interacţiunea:

o Momentul săptămânii, al zilei - unii oamenii sunt matinali, alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte, de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale.

Componentele procesului de comunicare

În orice abordare analitică a comunicării, elementele componente identificate sunt agenţii comunicării, mesajul, codul, canalul, zgomotul de canal, conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. 2).

Context

emiţător emiţător receptor mesaje receptor zgomot
emiţător
emiţător
receptor
mesaje
receptor
zgomot
efect efect
efect
efect

feedback

47

Fig. 2 Componentele procesului de comunicare

Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi, în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit, înţeles, acceptat, aprobat.

Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului, cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri.

Metamesaje Adeseori, în paralel cu aceste informaţii, se emit şi metamesaje, definite ca mesaje despre mesaje. De exemplu, întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje.

Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB), prin care informaţia circulă în sens invers, de la receptor spre emiţător, emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea, acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului.

Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma, aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte, preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. În comunicarea faţă-în-faţă, mesajul de tip feedforward este destinat:

să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n - o să - ţi placă ce îţi voi spune . Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune.

să îl plaseze pe partener într- un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în r într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare, ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză?

să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul, dar ştiu că Nu am citit tot raportul, dar ştiu că

Codificarea decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie; elementele codului pot fi cuvinte, reguli gramaticale, gesturi, intonaţie, expresii emoţionale, semne grafice etc. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor, este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul.

48

Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului; modalităţilor senzoriale – auditivă, vizuală, olfactivă, tactilă, gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. În cazul comunicării faţă-în-faţă, cea mai frecventă în grup, canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual

Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea, înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot; el poate fi fizic, psihologic sau semantic (tab. 1).

Tab. 1 Tipuri de zgomot de canal

Tip de zgomot

Definiţie

Exemplu

Fizic (zgomot de canal)

Interferenţă aflată pe canalul de transmitere

Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivăFizic (zgomot de canal) Interferenţă aflată pe canalul de transmitere

Ochelarii de soarecare distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Psihologic Interferenţă de natură cognitivă

Psihologic

Interferenţă de natură cognitivă

Stereotipuri, prejudecăţi ale receptorului receptorului

Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul mesajul

Semantic

Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite

Utilizarea jargonului grupuluiSemantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite

Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor simbolurilor

Limbajul imprecissimbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor

2. Reţele de comunicare în grup

În procesul de comunicare, informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici, de câte 5 persoane, folosind patru condiţii experimentale: în lanţ, stea, Y şi cerc (fig. 1). Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului; ele permit accesul practic nelimitat la comunicare.

49

lanţ stea
lanţ
stea
lanţ stea Y cerc multicanal Fig. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt

Y

lanţ stea Y cerc multicanal Fig. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt

cerc

lanţ stea Y cerc multicanal Fig. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt

multicanal

Fig. 1 Reţele de comunicare

lanţ stea Y cerc multicanal Fig. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt

Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană, plasată singură într-un cubicul, primea o singură unitate de informaţie. Pentru a rezolva sarcina, membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri, ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi, numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ, Y, stea şi cerc. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc, iar pe ultimul lanţul sau steaua.

Sursa: http://www.analytictech.com/networks/commstruc.htm

S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii, performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării, prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi, dar în sens contrar aşteptărilor. De asemenea, tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului. Timpul. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt), urmate de reţeaua lanţ şi cerc. Precizia. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea, Y şi lanţ. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori, şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele.

50

Satisfacţia. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune; au urmat lanţ, Y şi stea. Liderul. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea, urmată de reţeaua Y, lanţ şi cerc. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea, pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. Ameliorarea. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune, în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei.

Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas, 1950), indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt, 1951) (Chelcea, 2004). Reţelele restrictive (în lanţ, stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie, iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei, maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea), iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer, care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri.Cu cât poziţia este mai centrală, cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare, la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei, decizând ce şi când transmite mai departe. Reţelele flexibile sunt descentralizate, fiecare persoană având acces egal la informaţie; nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală, de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. În situaţiile de criză însă, participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale, în grupuri primare, în organizaţii, deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. Acestea sunt:

Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. ţia centrală se transmit cele mai multe mesaje.

Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa.Din pozi ţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje

Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional, el furnizând cu precădere soluţii pentru grup.centrală se transmit cele mai multe mesaje. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea

51

3.

Comunicarea verbală

În comunicarea verbală, codul utilizat este format din cuvinte limbii, asamblate în mesaj prin

reguli gramaticale. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării, ci şi o condiţie

esenţială a dezvoltării intelectului uman. Comunicarea verbală poate fi orală - vorbire (se

adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual).

O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile

competenţei lingvistice şi, respectiv, a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului.

Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile,

trăirile, intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca, 2005, p. 38). Atunci

când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică, este necesar ca cel mai

competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului, deci

să dispună de competenţă socio-comunicaţională.

Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi”

mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Ulterior, pot fi aduse

corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa.

McLaughlin et al. enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii

necorespunzătoare. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute

unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex.: ameninţări).

4. Comunicarea non verbală

Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte, foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi, al expresiei faciale, al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd, concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat. Sigur merge în vizită.” „Cred că nu se simte bine.” „Are mers de sportiv.”

Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj, acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire, pe care o particularizează şi o completează adeseori. Componentele sale sunt pronunţia, intonaţia, accentul, ritmul, timbrul, volumul, pauzele semnificative. Se apreciază că aproape 40% din

52

înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver, 1995, p.

125).

Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. Cu toate acestea, ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor, înţelegerea mesajului fiind afectată negativ; şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută, pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. Ele por fi semnul nehotărârii, căutării termenilor potriviţi, dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului, prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali.

Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca, 2005):

gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei); au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei); ele nu au un înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie, un element foarte important mesajului didactic.

gesturile adaptoare indică stări emoţionale, sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat. Atunci când participăm indică stări emoţionale, sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă, ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun; dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă.

gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într - o conversaţie. De exemplu, în timp ce punem o întrebare, reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. De exemplu, în timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. În clasă, profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească.

gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal, având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte, înlocuiesc mesajul verbal, având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte, şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi:

salutul, degetele în V pentru victorie, degetul peste buze pentru a indica secretul, fluturarea mâinii la despărţire, ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. În clasă, de exemplu, elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite, de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi

53

folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate - plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii. Desigur, în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim, simultan cu gestul emblemă, o anume formulă verbală de salut, potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri - fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc.

Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem, stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană, ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus, în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică, după caz, interes faţă de interlocutor, nelinişte şi preocupare, intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată, cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei, fiind specifică celor cu un statut mai înalt. În etapa de formare a grupului, îainte de a comunica prin cuvinte, membrii comunică intens prin posturile lor.

Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnifi- caţii; atunci când ascultăm, privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. Sesizăm încrun- tarea, sprâncenele ridicate, zâmbetul, înroşirea, direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei.

Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale, precum plăcerea, bucuria, surpriza, jena sau cinismul. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare), zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime.

54

Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. De aceea, chiar dacă expresivitatea emoţională este, în bună parte, involuntară, dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile, alteori le exagerăm, iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit, preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate.

Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia, durata şi reciprocitatea. A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa, a-l confirma; interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns). Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare, iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate, tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă, de sex opus sau superioară ca statut social, gestul având semnificaţia de sfidare, lipsă de maniere şi de respect. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile, dominatoare, inteligente, competente social şi adaptabile.

Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare, deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. Imediat după naştere, copilul este mângâiat cu multă afecţiune, iar el, la rândul lui, explorează lumea prin atingere cu buzele, cu mâinile. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără:

pălmuirea, şutul, piedica, muşcarea, ciupirea, îmbrâncirea, pişcarea, agăţarea, înghiontirea, îmbrăţişarea, gâdilarea, bătutul pe umăr, mângâierea, strângerea mâinii, ghidarea (Burgoon, Buller şi Woodall, 1989, p. 93). În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri, semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. Există culturi în care atingerile sunt permise, frecvente şi variate, în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. În public de exemplu, într-o relaţie oficială, pot fi atinse mâna, umărul, spatele, obrazul celuilalt, mâneca hainei, dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a

55

gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare, semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi, de multe ori, derutantă. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii; frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii, care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito, 1996, p. 134). Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos:

Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afecti v, aprecierea, incluziunea şi interesul sexual. care exprimă suportul afectiv, aprecierea, incluziunea şi interesul sexual.

Exteriorizarea voioşieiafecti v, aprecierea, incluziunea şi interesul sexual. Controlarea comportamentului, atitudinilor sau

Controlarea comportamentului, atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în comportamentului, atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină.

Ritual de întâlnire, de despărţire sau de felicitare, cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului, de întâlnire, de despărţire sau de felicitare, cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului, sărutul, atingerea umărului, bătaia pe spate.

Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare, înlăturarea un ei gene din ochiul celuilalt. În funcţie de Ajutarea unei persoane să coboare, înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică, diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon, Buller şi Woodall, 1989, p. 94):

Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime, cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic, ghidarea cuiva aflat în dificultate, ghidarea mâinii elevului care tal: luarea pulsului de către medic, ghidarea cuiva aflat în dificultate, ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie, lovirea palmelor partenerului în timpul jocului.

Atingeri cu rol social: se produc în public, sunt formale şi reglementate prin norme s ociale: salut, strângerea mâinii, îmbrăţişare oficială. sociale: salut, strângerea mâinii, îmbrăţişare oficială.

Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate, efectuate de persoane între care există relaţii apropiate, calde: felicitări, îmbrăţişare caldă, consolare.salut, strângerea mâinii, îmbrăţişare oficială. Atingeri romantice: grad mare de intimitat e, se produc, de

Atingeri romantice: grad mare de intimitate, se produc, de regulă, în particular; se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să e, se produc, de regulă, în particular; se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti.

Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate.intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa

Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi, evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. De asemenea, caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. Bărbaţii,

mai mult decât femeile, evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex, în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus.

56

Bibliografie

Chelcea, S. (2004). Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti: Comunicare.ro http://www.analytictech.com/networks/commstruc.htm Watzlawick, P., Beavin, J.H., Jackson, D.D., Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns, pathologies, and paradoxes, W.W. Norton, New York, 1967.

DeVito, J.A. (1996). Essentials of human communication, 2 nd ed. New York: HarperCollins. O’Hair, D., Friedrich, G.W., Wiemann, J.M., Wiemann, M.O. (1995). Competent communication. New York : St. Martin’s Press. Watzlawick, P., Beavin, J.H., Jackson, D.D. (1967). Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns, pathologies, and paradoxes. New York: W.W. Norton.

57

Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri

1. Comunicarea prin utilizarea spaţiului

2. Privacitatea

3. Teritorialitatea

1. Comunicarea prin utilizarea spaţiului

Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi, astfel, îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. Mărimea zonelor de interacţiune variază, ca dimensiune, de la o cultură la alta, dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall, 1959):

Zona intimă (aproximativ 45 cm), rezervată relaţiilor foarte apropiate, presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt; (aproximativ 45 cm), rezervată relaţiilor foarte apropiate, presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt; vedem cele mai mici detalii ale feţei, imperfecţiunile etc. Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense, confirmarea şi protejarea partenerului. A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit. În activitatea cadrelor didactice însă, este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului, pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare.

Zona personală , (aproximativ 90 cm), este o sferă de protecţie (engl.: protective bubble ), impalpabilă personală, (aproximativ 90 cm), este o sferă de protecţie (engl.: protective bubble), impalpabilă şi totuşi, perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă, asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. În interiorul ei ne simţim în siguranţă; la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii, profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes, încredere, sinceritate, cu condiţia de a nu le afecta intimitatea.

Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg, între parteneri care se cunosc, dar nu au relaţii apropiate, este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă.

Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într - un spaţiu comun fără publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre

58

un individ şi un grup este de 3 - 6 m, sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare.

Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie, cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei, pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare, interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice, însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham, 1991, p. 512), încrucişarea braţelor, angajarea în comportamente defensive (mimică distantă, privire fixă, comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână.

2. Privacitatea

Privacitatea (Altman, 1975, apud Deaux şi Wrightsman, 1984, p. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate, aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur.

Pentru reglarea privacităţii, individul decide în funcţie de moment, circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. În primul rând, individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său, pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau, dimpotrivă, binevenit; eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat, fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. În al doilea rând, individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori, în termeni de durată, moment şi tip de activităţi desfăşurate. În sfârşit, se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă, mai aproape sau mai departe de partener, cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic.

59

Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului

1. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu

statut diferit, iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune.

2. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud- sau est-europenii.

3. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un

subiect personal, decât unul impersonal. Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva.

4. Sexul Încă de la vârste foarte mici, bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare

decât femeile, cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi, atitudinea faţă de intimitate fiind

probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă, cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate, mai frecventă în cazul bărbaţilor.

5. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a

încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului, fapt adeseori stânjenitor, deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia, dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare.

3. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om, cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii, marcării, controlării şi apărării unui teritoriu. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. Fiecare individ, ca membru al mai multor grupuri sociale, împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber, fie strict reglementat. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung), se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar, secundar, public (Deaux şi Wrightsman, 1984, p. 706). Asupra teritoriilor primare – camera proprie, casa, automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total, iar utilizarea este de lungă durată; în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile, convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu, 1995). Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea, faptul creează dezordine, nemulţumire şi iritare, dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari, sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei, masa preferată

60

la un anumit restaurant, locul în sala de curs, terenul de sport etc. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar, ca în cazul celui primar, imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui, a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit, primul servit“. Astfel de teritorii sunt parcurile, bibliotecile şi parcările publice, restaurantele şi teatrele, care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune, situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi, de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii, ce devin imperative pentru ocupanţi, ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează.

Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare, marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito, 1991, p. 173). Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal, clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului; există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”, „rezervat pentru personal”, jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru, ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare, farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale– uniformă, ecusoane, însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito, 1991, p. 172):

violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune; – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune;

invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi, prin aceasta, schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi, prin aceasta, schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat, ci public);

contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în a face teritoriul celuilalt impur exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară; contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor, fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine.

61

Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme, precum apărarea teritoriului, demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini; la limită, arată Luca (1995, p. 51), persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul, considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile.

După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici, Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. Etapele designului cercetării au fost:

Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie, iniţiativă şi tendinţe dominatoare , categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie, iniţiativă şi tendinţe dominatoare, potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri).

Plasarea non liderilor în poziţi a central ă din reţeaua stea şi a celor cu potenţial non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. S-a constatat că, deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate), ulterior au preluat iniţiativa şi s- au comportat ca şefi. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului.

Temă

1. Identificaţi în spaţiul şcolii, teritoriile primare, secundare şi publice.

2. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă, în propria casă, în locuri publice).

3. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal?

Bibliografie Luca, M.R. (2005). Comunicare organizaţională. Braşov: Ed. Informarket. Golu, P. (2004). Psihologia g