Sunteți pe pagina 1din 3

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea

Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena


Contribuţia oferită umanităţii de Constantin cel Mare
– 21 mai –
Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea
Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume
cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O
mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci
şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la
oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc.
Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei,
care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.
***
Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar
se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale
împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea.
Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre,
Alexandru. Şi a fost într-adevăr mare, pentru că prin relativ mica oştire
macedoneană a reuşit să ajungă până în adâncurile Asiei, până la râul Gange,
şi să întemeieze propriul imperiu, un imperiu care a răspândit sămânţa
elinismului la marginile lumii şi a pregătit terenul pentru semănarea
Evangheliei lui Hristos.
Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru.
Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu
doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a
luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de
„Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în
ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe
care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în
curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu
care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi?
Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”
(Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie
să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia
(prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a
resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle).
Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul
(Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul
Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii,
creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi
Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi
în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au
durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât
a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul
marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a
babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul
bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi,
farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a
devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra
căreia iradia o cruce mare. Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a
dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente
răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla,
fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi
lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul,
înflorea cu elementul creştin.
Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său
marele Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să
răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi
nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost
un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii
Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi
au propovăduit sârbilor, bulgarilor, românilor; au ajuns până nordul extrem
semănând sămânţa Evangheliei şi educaţia elină şi botezând.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele
Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318
Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel
mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie
mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale
Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu
cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului
s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile
nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei,
indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri,
şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi
poeziei eline.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai
– comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele
să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici
neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi
atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu
primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea
Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-
a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat
semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera
Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.
***
A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin
trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie.
Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc,
întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru,
nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios –
o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani
şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Aceştia, cred asta şi o strig, se vor
învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al
Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca
emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte
state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En
touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul
acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care,
copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.
† Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a
Sfinţilor Constantin şi Elena în Aminteos, 21-5-1976, într-o zi de vineri)
Sursa: Ne vorbeşte Părintele Augustin… (vol. II)