Marius Oliviu Iacob

ORAȘUL imPOSIBIL
– roman detectivist –

Cluj-Napoca, 2018
Oliviu Marius Iacob, Comoara
Copyright © Oliviu-Marius Iacob, 2018

Tehnoredactare: Marius Iacob

Corectură: Adriana Marinescu
Ilustrații: Pawel Kuczynski
Coperta: Ioana Feneșan

All rights reserved – toate drepturile aparțin autorilor

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale:

IACOB, OLIVIU MARIUS

Comoara de la marginea orașului / Oliviu Marius Iacob; Cluj-Napoca

Școala Ardeleană, 2016
ISBN 978-606-797-059-3

Editura ŞCOALA ARDELEANĂ

Cluj‐Napoca, str. Mecanicilor nr. 48

Redacţia: tel 0364‐117.252; 0728.084.801
e‐mail: office@scoalaardeleanacluj.ro, redactie@scoalaardeleanacluj.ro
Difuzare: tel/fax 0364‐117.246; 0728.084.803
e‐mail: difuzare@scoalaardeleanacluj.ro,
esadifuzare@gmail.com

www.scoalaardeleanacluj.ro

2
 I. Metropola

— Ce mai e nou prin marele Oraș? mă-ntâmpinau

rudele imediat după mutarea mea în centrul universitar
ardelean și, indiferent de răspuns, cuvintele următoare
erau însoțite de-un oftat:
— Eh, Metropola e altfel! E altceva (nu ca la noi)!
Oamenii știu ei ce știu – și nici nu așteaptă, de fapt,
vreun răspuns de la mine sau de la tine: ce e nou azi
poate fi banalul cotidian de mâine. Așa că e mai bine să
le ascultăm paralela între marele Oraș și restul lumii
românești (care bate pasul pe loc), în vreme ce
Metropola, o da, e din altă lume! Cam asta era mitologia
marelui Oraș ardelean în perioada stabilirii mele aici,
deși speranțele-mi erau ancorate în trecutul orașului,
mai degrabă decât în prezent. Intuiam existența unui fir
misterios care făcea legătura între vârstele Orașului și
faptul că ascundea mai multe decât arăta: înainte să
ajungă o Metropolă urbană, fusese aici întâi un Civitas
roman, apoi o Cetate medievală și un Oraș liber regal. Și
da, libertate era cuvântul care-l definea. În urmă cu un
sfert de mileniu, pe când libertatea încă mai făcea parte
din Imperiu, exista aici o Societate a căutătorilor de
comori, cu scopul de a cotrobăi cu voie de la stăpânire
prin făgeturile, fizeșurile și fânațele din jurul acestui
areal misterios străbătut de-a lungul timpului de
aventurieri care-și îngropaseră aici comorile. Avântul
căutătorilor făcuse ca Dieta care se întrunea în Orașul
3
medieval să discute și apoi să scrie în Cartea de Legi a
Principatului cum se face-mpărțeala celor găsite: cine
găsea o comoară în propriul hotar trebuia să verse o
treime vistieriei princiare, iar cine descoperea aur
vechi pe pământul altuia, trebuia să-i dea și aceluia o
treime, ca și vistieriei. Tinerii care pierdeau vremea în
cârciumile satelor cu nume stranii din jurul orașului
aveau telefoane mai inteligente ca ei și detectoare de
metal. Recunosc c-am fost și eu tentată să caut unul, dar
naivitățile mele se opreau în fază de proiect: eram o
fiică a râului, nu degeaba mi se spunea RiverAna.
Tinerii veneau și lucrau în Oraș ca și chelneri,
barmani sau bucătari, cu speranța că vor găsi Comoara
înaintea celorlalți. Iar cum majoritatea bărbaților erau
ocupați cu băutul și căutarea de comori, femeile, care
alcătuiau majoritatea populației orașului, erau mai
toate extraordinar de plictisite. Își înființaseră și ele
Societăți și Asociații, erau active pe forumurile de
mămici și mergeau la cursuri de dans, însă bărbații erau
tot mai rari. Deveniseră de-a dreptul o resursă greu de
văzut prin oraș, deși noua societate era una ideografică
și nu ideatică – a imaginilor și a văzului, nu a ideilor și
cuvintelor. Slabe speranțe pentru cărțile la care-mi
stătea gândul așa că, după ce m-am stabilit cât mai
aproape de centrul marelui Oraș, am căutat să mă
angajez în presa locală. Am scris CV-uri pentru câteva
redacții și mi s-a cerut să trimit un prim text. Ce știam
eu despre marele Oraș? Eram doar o nou-venită aici, o
vinitură care stătea în chirie. Am găsit o carte despre
Chiriași, și răsfoind-o, am aflat că făceam parte dintr-o

4
nouă tipologie, (re)apărută în peisajul urban.
„Într-o țară de proprietari, cum e Țara Românească,
chiriașii sunt o categorie de ordinul unităților1. Abia în
orașele mai răsărite, care se pot număra pe degetele de
la două mâini (și mai rămâne ceva), ponderea lor atinge
procente de ordinul zecilor. Așa neimportanți și
necreditabili cum par, chiriașii marelui Oraș merită
atenția cititorilor” – am parcurs câteva rânduri din
cartea deschisă la-ntâmplare. Și-am continuat până la
sfârșitul paginii: „Cât poate fi de greu să-i distingi între
pietonii ce traversează străzile orașului? Chiriașul este
exact acel individ a cărui trecere nu-ți va reține atenția
mai mult de câteva secunde. Ei bine, mai are și el
sclipiri de luciditate ori clipe de inspirație, printre
momente de-o banalitate înfiorătoare. Iar dacă mai e și
ardelean, un chiriaș se prinde greu de niște lucruri. Asta
îl ține cumva dincolo de lumea orășenilor care se-nțeleg
din priviri, și pe care-i recunoști după felul în care-și
găsesc traiectoria pe trotuarul ori șoseaua aglomerată a
Orașului, schimbând banda ca și scurtele priviri pe care
și le aruncă, înainte de-a se intersecta ori de-a deveni
indiscreți. Pentru cetățeanul marelui Oraș, chiriașul
care bâjbâie după locul prin care trece strada e un jalon
care-i complică existența în trafic. Acela se străduiește,
totuși, să nu rămână în urma evenimentelor: poziția de
chiriaș se bucură de avantajul unei fluidități financiare,
plus că a fi mereu în priză e bonus. Una din strategiile

1
Sub 5% din populație, România având cel mai mare număr de
deținători de locuințe din UE – 96,1% din cetățeni, cf. Eurostat

5
de supraviețuire a chiriașului, verificată cu succes în
ultimii ani, e să lucreze pentru firmele capitaliste – care
au un capital, concentrat la noi fie în capitala țării, fie în
cele de provincii. Nu vorbim aici de marile firme așa-zis
corporatiste, ci de companii mici și mijlocii, filiale locale
ale firmelor naționale. Fiindcă odată trecut de mijlocul
vieții, peste acei 70 de ani (la) jumate, chiriașul devine
mai greu de modelat într-o multinațională. Nici cu
„miticii” nu e mai ușor, cu stilul lor de-a eticheta orice,
dar ei se pot amuza de regionalisme, drept pentru care
au impresia că ardelenii sunt cumva, într-un fel, când,
de fapt, cel mai ades, viniturile acestea sunt de niciun
fel ori pe nicări. Pe de altă parte, și ardelenii împrumută
din expresiile sudiștilor spre a spori confuzia asta
lexicală. Dacă ne-abatem pentru un moment atenția de
la chiriași, putem observa categoria complementară lor:
proprietarii, cei cu grija îmbogățirii. Și cum oamenii, pe
lângă defecte, mai au și lipsuri, li se-ntâmplă să rămână,
mai des decât am putea crede, fără bani – ori, la modul
pretențios vorbind, să își depășească bugetul. Cam așa
decurg lucrurile peste tot: proprietarii încearcă să-și
închirieze la prețuri tot mai mari camerele, garajele și
apartamentele disponibile, în vreme ce chiriașii veniți
aici să câștige bani se vor muta din loc în loc, până vor
găsi cartierul pe care și-l permit”.
Nu-mi dădeam seama care-ar putea fi mesajul cărții,
dar pornind de la ce-am citit am încropit un articol
pentru angajare, l-am atașat alături de CV și l-am trimis
unui cotidian. Articolul sugera proprietarilor să se
grupeze într-o asociație sau într-o agenție imobiliară,

6
pentru a-și chiriașul potrivit, iar celorlalți le sugera să
apeleze la agențiile. A doua zi am fost sunată de
redactorul unui ziar online pe care-l urmăream.
— Scrieți bine, domnișoara jurnalist... mi se adresă
acela, făcându-mă să mă-ntreb dacă nu cumva greșise
numărul. — Articolul dumneavoastră ar putea atrage,
sigur, ceva publicitate din partea agențiilor imobiliare
din Oraș, atâtea câte mai sunt, îmi arătă domnul Scurtu
cum se punea problema în presa locală.
— Înțeleg că v-a plăcut, m-am pregătit să îndrept
discuția spre partea interesantă pentru mine.
— ...asta dacă am avea cine să „culeagă” publicitatea,
își continuă redactorul-șef ideea, imperturbabil.
— Știu să fac și tehnoredactare, sau culegere de text,
m-am făcut eu că nu pricep unde bătea.
— Căutăm un băiat sau o fată care să alerge după
reclamă, mi-o livră sec, înșelat de vocea mea tânără.
Nu eram nici băiat, nici alergătoare de cursă lungă,
aveam un copil, și mă vedeam mai degrabă scriind sau
în cel mai rău caz, făcând interviuri cu personalitățile
Orașului, chit că nu aveam niciun fel de conexiuni. Nici
reportaje de calibru nu mă vedeam urzind, de anchete
nici nu putea fi vorba, așa că am închis subiectul presă:
jurnaliștii aveau nevoie mai degrabă de relații ca să-și
ia subiecte, decât de condei sau simț al observației. Cum
trebuia să trăiesc din ceva, am dat anunț că ofer
servicii de tehnoredactare. Studenții marelui Oraș
căutau însă servicii mai complexe: cineva să le și scrie
lucrarea de diplomă, nu doar să le-o corecteze și s-o
transcrie. Era cât pe ce să îmi caut un detector de metal

7
și s-o iau pe coclauri, când am primit un mesaj de la un
fost concitadin în micul oraș: voia să-i paginez o carte.
Te asigur că sunt, asemeni ție, printre cei sau cele care
cred că singurul lucru mai plicticos decât să citești o
carte este să scrii tu însuți una. Așa că, dacă e să te
întrebi de ce naiba am făcut-o, de ce scriu rândurile
astea, totuși, răspunsul nu e nici c-am vrut să mă salvez,
nici să salvez lumea, darămite să scriu cel mai bun
roman al tuturor timpurilor. De vină a fost micul oraș.
Într-o zi pur și simplu n-am mai rezistat, mi-am
strâns hainele, cărțile și televizorul și am plecat. Treaba
cu televizorul mi se pare azi cam demodată, dar atunci
nu era deloc așa. Dacă aș sta să judec la rece decizia de
a părăsi orășelul uitat la poalele unui deal și traversat
de un râu care curgea într-o direcție străină, azi mi s-ar
păra mai degrabă un abandon. Dar nu stau. Iar atunci
nu știam cum se pleacă, și altfel gândeam: agasată de
mersul treburilor, am luat o decizie, aceea de-a mă
muta la 100 de km mai încolo, pe valea altui râu.
Aglomerării urbane de pe valea noului curent al vieții
meu i se zicea ori Metropola, ori marele Oraș ardelean,
dar eu, neuitând încă de unde-am plecat, aveam dubii.
Orașul era traversat de un râu cam de-aceeași mărime
cu a celui de pe care plecasem, așa că nu vedeam încă
diferența. Nu știam eu prea multă geografie, dar
bănuiam că dacă vrei să-ți schimbi cursul vieții, trebuie
să cauți alt râu, chiar dacă toate se varsă-n cele din
urmă în același fluviu. Lumea din micul meu oraș
muncea sau se prefăcea de zor. Nu mai citea nimeni
cărți, și cum ideile mele se învârteau în jurul lor, era

8
musai să schimb piața, căci nu sunt interesată doar de
gloria veșnică: vreau să-mi confirm calitățile epice
înainte să-mi iau zborul. În țara mea veșnicia s-a născut
la sat, iar strămoșii veniți din acele locuri (părinți,
bunici și străbunici) erau mai aproape de mitologie,
fără nume proprii. Sigur, bunicul era Constantin, tata
este Ioan, dar mai presus de asta erau Bunicul și Tatăl.
Însă acum omul, ființă vremelnică, preferă să se
înmulțească civilizat, în mici și mai mari aglomerări
urbane. Cu cât e urbea mai mare, cu-atât are mai multe
zone incerte, în care sacrul și profanul conviețuiesc
confortabil, aproape fără să se deranjeze reciproc.
Orașul de început de secol XXI se remarcă prin edificiile
care înconjoară brutal, aproape sufocându-le, piețele
centrale, cândva aerisite, ce păstrează urme vagi de
urbanism medieval. Țara mea are pe lângă capitală,
doar 7 Orașe mari și 78 de orășele mai mici – dar eu
una, odată plecată, renunțasem și la celelalte 77.
Gurile slobode spun că am rămas cu resentimente
pentru că aș fi fugit din oraș, dar nu merită să le dați
crezare: mi-am plătit cu vârf și îndesat toate datoriile și
n-am lăsat în urma mea decât regrete. Recunosc că,
odată stabilită aici, am răsuflat ușurată. Eram în sfârșit
în Metropola care provoca de secole curiozitatea
artiștilor, savanților și scriitorilor – iar mai nou, și a
urbaniștilor. Marele Oraș mă fascina prin felul în care
traversa, aidoma unui tren accelerat, toate etapele de
„dezvoltare” în care micul oraș se blocase, împreună cu
celelalte 77 din țărișoară. Nu vă-nchipuiți că aș fi vreo
nostalgică, nu-mi mai plac gările din copilărie; dar mă

9
fascina cum rata Metropola majoritatea stațiilor, sărind
etape. Dacă micul și părăsitul meu oraș îmi apărea
ancorat în aceeași gară prăfuită, Metropola refuza orice
comparație, ocolind șerpuitoare termenul anost dez–
voltare. Marele Oraș încerca să scape tiparelor, iar asta
o datora locuitorilor, care constituiau principala sa
fascinație. Pentru că acesta a fost motivul real al mutării
mele, nu zidurile sau statuile Orașului, ci cosmopolitul
său cetățean. Un cioban din micul oraș spunea despre
locuitorii Metropolei că erau miticii Ardealului, și prin
„mitic” nu cred că se referea la mitologie.
Poate ați remarcat dominația cifrei 7; locuitorilor
unei țări obsedate până acum de cifra 3, aceasta era un
element de modernitate, chiar o eliberare. Țara fusese
vreme de un secol uniunea a trei țărișoare care vorbeau
dialecte ale aceleiași limbi, iar acum cele trei culori
păreau să se multiplice: nu mai erau doar Moldova,
Ardealul și Țara Românească. Își clamau identitatea
oltenii, bănățenii și dobrogenii, ba chiar, în Ardealul pe
care îl locuiam eu, voci distincte aveau și cei din Crișana
sau Maramureș. Unii (mai ales jurnaliștii) se cam
temeau de tendințele astea, numindu-le „pericolul
regionalizării”, în vreme ce alții - de fapt majoritatea
cetățenilor Metropolei - le ignorau. Știam asta deoarece
în primele zile ale șederii mele aici răsfoiam presa, în–
cercând să mă familiarizez cu actualitatea marelui
Oraș. Căutam cărți despre cum era el văzut de autori ai
locului, dar librăriile nu promovau acest gen de lecturi:
cărțile pe care le căutam eu, ca să aflu cum percepe
intelectualul local, Orașul cu antenele sale, lipseau.

10
 II. Despărțire

Sau poate nu știam eu unde să le găsesc? În acei ani

dispăruse criticul literar, eseistul și publicistul Petru
Poantă, înainte să aflu de el și de Clujul său, oameni și
locuri (2006), iar Alexandru Vlad, pe care îl citeam și pe
care speram să-l și cunosc – din simplul motiv că
locuiam într-un cartier din marginea Orașului, aproape
de satul în care se retrăsese la pensie – avea să-l
urmeze în marele Neant doi ani mai târziu. Literatura
intim aplecată asupra Metropolei era destul de subțire,
chiar dacă cea adresată turiștilor avea un stand dedicat.
Deși o consideram o oportunitate, treaba asta mă punea
în același timp pe gânduri. Dincolo, în micul oraș,
simțisem uriașa discrepanță între lumea ficțională și
cea reală. Ultima găzduia o gamă limitată de personaje,
oricât te-ai fi chinuit să le inventariezi. Deși oamenii se
străduiau din răsputeri să pară altfel decât erau, erau,
după mine, prea puține tipologii.
Poate râul de munte să fi fost de vină, sau dealul
după care se ascundea: orășelul era un amestec de
ciobani și de mocani. Despre Metropolă însă toată lumea
era de acord că era... cu totul altceva. Clientul meu,
Omega, stătea în fostul cvartal maghiar, numit și Orașul
de Sus, în vreme ce eu mă stabilisem într-un cartier din
nord-vest, cu acces rapid la celelalte zone ale urbei prin
transportul în comun. Am mers să mă văd cu el. Din

11
puținele detalii divulgate la telefon, scria un roman
istoric. La ce bun o carte deja veche, chiar înainte să fie
scrisă? De partea cealaltă, era ca și cum ai citi un text în
latină – ceva anacronic, un act nostalgic și inutil, mă
gândeam pe bus, găsindu-i scuze. Așa, și ce dacă? Într-o
lume în care toți voiau să trăiască din dobânzi, intenția
lui mi se părea admirabilă, mai ales că mă ajuta să
trăiesc. Când am ajuns, i-am zis la ce mă gândeam:
— Lovinescu spunea că finalitatea oricărei societăți e
cultura.
— Poate pe vremea lui. În capitalism, finalitatea sunt
afacerile imobiliare. Așa se manifestă acumularea, aici se
smântânește laptele și se adună banii, în construcții.
Omega, un tip bine făcut, cu mâini și picioare subțiri:
— Ana, am un subiect cu conexiuni politice!
— Și cu ce te pot ajuta? am făcut eu ochii mici.
— N-am răbdare să scriu, mă poticnesc, pierd. M-am
gândit să țin firul poveștii: eu înregistrez, tu transcrii.
— Asta nu-i tehnoredactare, ci culegere de text de pe
dictafon, legate între ele pasaje, scoase legături verbale...
— Știu, timpul tău costă. Dar te plătesc.
— Ok, cât?
— Nu știu, cât ceri? Ne știm de ceva vreme, deci...
— Nu lucrez, deci nu pot face la preț de ciubuc. Am
nevoie de cel puțin 1.500 lei pe lună.
— Aș prefera să plătesc la pagină sau la zi.
— Să-nțeleg din asta că pentru tine e ceva fără miză?
Mă privi ciudat, apoi căzu pe gânduri (și pe mine mă
derutau întrebările aiurea). Am profitat de moment ca
să admir peisajul de pe terasă, fiindcă acolo, potrivit

12
agenților imobiliari, locuiau doar oamenii cu bani.
Explicația lor era că afaceriștii se stabileau în Orașul de
Sus pentru frumoasa panoramă asupra Metropolei. Și
mie mi-ar fi plăcut așa o locație, unde puteam să scriu
marele roman de care Metropola ducea lipsă; dar nu-mi
permiteam deocamdată decât un colț îndepărtat al
Orașului, unde se agăța harta și unde găsisem de
închiriat un apartament mic dar curățel. Deasupra
marelui Oraș veghea Cetățuia, un fost punct militar de
supraveghere, iar mai jos, pe lângă zidurile vechii
Cetăți, ridicată în jurul lăcașului de cult, își construiseră
soldații mai de seamă ai garnizoanei, stabiliți acolo pe
timp de pace, și probabil căsătoriți, câteva locuințe.
Eu am ajuns aici, bineînțeles, după o despărțire. Nu
te desparți de-un râu pe malul căruia ai copilărit și
crescut, dacă la mijloc nu e un bărbat, misterios la
început, apoi când totul se apropie de sfârșit, de-a
dreptul obsedant. Pentru un ins pare destul de simplu
să descopere rolul primei femei în viața sa (să-l
desprindă ombilical de maică-sa), ca și a celei de-a doua
neveste (să-l despartă de prima). În timp ce pentru noi
e ceva mai dificil să-l vezi într-un bărbat oarecare pe cel
pe cel cu care vei sta poate o vreme și cu care o să
împarți aceleași griji, dacă nu cumva și același spațiu
personal, pentru că toate formele de percepție a
bărbaților stau în detalii deloc frapante, în nuanțe, în
forme pe care le îmbracă preț de o clipă lucruri știute
de mult timp – dar mereu ignorate. Dar de asta îmi
dădeam seama doar în aeroportul care lega micul oraș
de restul lumii civilizate, privind de sus oamenii care se

13
adunau, ca să urmeze apoi trasee liniare, prestabilite.
Când vedeam atât de mulți inși la un loc nu puteam să
nu mă-ntreb ce face ca doi indivizi oarecare din
mulțimea de combinații posibile să urmeze același
drum? Ce-i face pe doi indivizi de sexe diferite, bărbat și
femeie, să se întâlnească și să-și continue apoi
împreună traseul, într-o mișcare rectilinie și uniformă,
lăsând în urmă mișcarea browniană a celorlalte corpuri
dimprejur? Câteva detalii ale întâlnirii cu el le văd iar și
iar, oricât mi-aș dori să le uit: mâinile sale lăsând jos
bicicleta, lângă tălpile converșilor (făcându-mă să mă
mir cine mai purta teniși Converse acum, când au ieșit
din trend) alături de balta în care se oglindeau nuanțele
de albastru ale treningului, o mână întinzându-se spre
mine c-un gest ferm, așteptând totuși undeva la
mijlocul distanței dintre noi – însoțind o întrebare,
probabil. Dar eu nu-mi amintesc primele sale cuvinte,
nu-mi amintesc nici măcar vocea, felul cum mă privea
sau cât era ceasul, doar un film alb-negru cu multe
umbre pe margini, derulat cadru cu cadru. Un soare
slab de toamnă, ca azi, pe final de septembrie. Casa mea
era aproape, în stânga, blocul în care locuia el la
dreapta, iar undeva departe, în fundal, bisericuța de
cartier în care urma să ne căsătorim. Nu m-am mai
gândit de ceva vreme la ziua în care, după ce m-am
ridicat de pe bordura de care mă împiedecasem, am
continuat să înaintăm împreună fără prea multe
cuvinte spre tot ce-a fost, dar care atunci abia urma să
se întâmple, chiar dacă nici nu era foarte clar atunci că
avea să se întâmple ceva-ntre noi. Pentru că el nu era

14
decât un bărbat oarecare, ai cărui pași se intersectaseră
absolut întâmplător cu mersul meu împiedecat, iar eu
nu eram decât o femeie întâlnită accidental în urma
unui drum cu bicicleta prin micul oraș fără piste. Un
orășel care nici nu știa ce-s alea piste de biciclete, chiar
dacă avea aeroport, și poate cândva și turiști care să
vină să-l vadă cu alți ochi, mai puțini cârcotași decât ai
localnicilor. Pentru că, în ciuda amintirilor mele
estompate, și micul oraș avea partea sa hidoasă, care
mă șocase în fiecare moment petrecut aici și mă
nevrozase până să ajungă să mă scoată din minți. Și nu
toți cei care locuiau acolo aparțineau aceluiași oraș
fictiv, un fel de Gotham city sau Metropolis, o parodie a
marii Metropole ardelene cu care se învecina, la adresa
căreia nimeni nu îndrăznea să spună nimic, nici în nop–
țile târzii, atunci când se-auzeau bașii până dimineața.
Dar ce poți să spui despre asta într-un oraș condus,
sau mai degrabă guvernat fără nicio discreție de un fost
baterist; sau basist? Nu eram foarte sigură de talentele
muzicale ale primarului, știam doar că acesta cântase
într-o trupă din capitală, și rămăsese pasionat de
muzică. Și nu era deloc o muzică a sferelor cea pe care o
promova domnia sa, micul-mare primar, ci una ce mai
degrabă-i îndobitocea pe alegătorii domniei sale
discreționare. Era bine că-mi găsisem un job în afara
presei, mă gândeam în bus, privind pe geam străzile
aglomerate ale Orașului și dându-mi seama că de îndată
ce mă gândeam la politică mă ambalam. Era mai bine
pentru mine să evit presa locală, fiindcă toate ideile
astea de Angela merge prea departe mi-ar fi adus destui

15
dușmani. După cum începusem să-mi dau seama,
marele Oraș era unul închis, plin de sinecuriști, pazinici
ai administrației locale, gata să-ți sară la beregată dacă
li se năzărea că o vinitură-și permite să le denigreze
„idolul”, omul providențial care le punea lor pâinea pe
masă – și Orașul, pe harta Europei.
Cu toate pretențiile sale, provincialismul era încă la
putere, iar locuitorii-i întâmpinau cu pâine și cu sare pe
oficialii străini rătăciți pe aici. Acum câteva (cinci)
secole, când primele modele de organizare teritorială
precum Cetatea sau Oraşul medieval ridicat în jurul
Catedralei îţi ofereau cetăţenia, aceasta chiar era un
privilegiu, iar pentru protecţia oferită de ziduri și
pentru solidaritatea sferei de limbă şi de interese,
trebuia să plătești cu sânge. Viaţa bărbaților era la
dispoziţia teritoriului pe care-l ocupau. Femeile erau o
proprietate, și fiecare ins era deopotrivă un supus şi un
soldat. Mai recent, spre modernitate, ţările își amanetau
fiii care, înrolați cu forţa în armate turcești sau crăiești,
îşi lăsau – în generaţii succesive – oasele, în măceluri
memorabile. Iar asta se întâmpla o dată la cincizeci de
ani, cel puţin, ca un fel de îndatorire supremă, pentru
simboluri obscure. Azi solidaritatea nu mai înseamnă
un teritoriu anume, iar femeile sunt libere să schimbe
râurile. Simţim pe pielea noastră că asemenea lucruri
nu mai au acelaşi sens, așa că nu deloc e absurd să spui
acum că o Cetate e o simplă reşedinţă, aflară la discreția
unui magnat local. Părea de-ajuns să vii în Metropolă și
gata, să devii cetățean liber, în comparație cu micul oraș
unde te simțeai de rang inferior, captiv vechilor ziduri.

16
 Dar nu era chiar așa, deși oricine se putea ataşa de
orice teritoriu dorea, sau de niciunul anume. Se putea
atașa fără grijii de o apă, de un golf sau de-un Oraș
îndepărtat, fiindcă azi nu i se mai cerea să plătească cu
sânge – nici cu al său, nici cu-al urmașilor – această
opțiune. Ultimele îndatoriri, e drept împovărătoare,
însă meschine, sunt cele legale și financiare: să-și verse
impozitele și din când în când votul pentru aceiaşi
indivizi; pentru nimeni, în definitiv. Un amic de-al meu,
blogger dinainte ca ocupația asta să intre în derizoriu,
compusese chiar un cuvânt pentru concetățenii sau
conțăranii noștri, cum le zicea el, din micul oraș:
țărășeni. Adică un fel de orășeni așa mai de țară sau,
mai degrabă, niște țărani care locuiesc și ei în micul
oraș, dar trăiesc aici ca la țară. Nu un fel de town life, ci
de life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație,
două, s-au scurs în orașe țăranii de pe satele din jur
pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în
blocuri, unde s-au amestecat cu românii atrași de
industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că
de-aici a rezultat un mixaj interesant, un metisaj
genetic românesc, absolut original.
Dar micii orășeni au rămas în continuare ne- sau
slab adaptați la viața citadină. Au continuat să crească,
de exemplu, animale printre blocuri. Sub geamul
apartamentului în care stăteam, nu foarte la marginea
micului oraș, funcționase ani de zile o cocină de porci.
Grohăiau și guițau tot timpul, și rahatul lor mirosea, la
câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Mai spre
periferie viața la țară își intrase complet în drepturi.

17
Tractoare și căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice
agriculturii de subzistență rurală și semi-urbană de pe
la noi. Apoi, micii orășeni, conțăranii sau țărășenii cum
le zicea amicul meu, locuiau în gospodării patriarhale,
în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea
mâncarea la fast-food sau bonele erau ceva rar în micul
nostru oraș, ridicat totuși la rang de municipiu. Oamenii
mâncau acasă, bunicile gătau și le creșteau copii. Micul
oraș sfida timpul istoric, modul și ritmul de viață
specifice secolului XXI. Locuitorii săi nu făceau altceva
decât să simuleze sau să ia în derizoriu viața citadină în
timp ce aventura supremă, maxima declarație de
independență a cuplurilor tinere, era să-și amenajeze
două sau trei încăperi cu intrare separată în casa
părintească. Sau, eventual, să o mansardeze. De-aia nu
exista nici piață imobiliară în micul Oraș, după cum îmi
povestise unul din magnații săi, ajuns investitor de
ocazie după ce-l prostise un agent imobiliar.
Înainte să ridice el prima casă pe un teren de la
marginea micului oraș, îl chemase la fața locului pe
singurul agent imobiliar pripășit acolo, după ce făcuse
ceva miș-mașuri prin metropolă.
— Ce zici, Cornele? Dacă fac aici o casă așa și-așa, și
ți-o dau la vânzare cu 40.000 de euro, în cât timp o dai?
— Ei, la banii ăștia în 2-3 luni o vindem!
— Și dacă o scoatem la vânzare cu 35.000 de euroi?
— Într-una, maxim două luni?
Așa că omul cu bani se apucase de construit casa,
vândută cu 32.000 peste mai bine de 4 luni. Dar așa e
orice început, mai dificil...

18
 Cuprins

I. Metropola 3
II. Despărțirea 11
III. Micul oraș 19
IV. Cum ajungi scrib 27
V. Compania de bază 37
VI. Machiata 47
VII. Arta complicității 55
VIII. Pisici motani 63
IX. Suprabogații 69

19