DENNIS LEHANE

Cuprins

MISTERELE FLUVIULUI ............................................. 3

DISPĂRUTĂ FĂRĂ URMĂ ...................................... 434

1
2
 DENNIS LEHANE

MISTERELE FLUVIULUI

Titlu original: Mystic River

Litera Internațional

3
 BĂIEŢII CARE AU SCĂPAT DIN GURA LUPILOR • 1975

DEOSEBIREA DINTRE POINT ŞI FLAT

CÂND SEAN DEVINE şi Jimmy Marcus erau copii, taţii lor

lucrau împreună la Fabrica de dulciuri Coleman de unde aduceau
acasă aroma de ciocolată caldă. Acest miros devenise o permanenţă
a hainelor lor, a paturilor în care dormeau, a spătarelor din vinilin
ale fotoliilor din maşină. Bucătăria lui Sean mirosea ca un
Fudgsicle, baia - ca un baton de Coleman Chew-Chew. Cam pe
când aveau unsprezece ani, Sean şi Jimmy au prins a urî atât de
înverşunat dulciurile, încât tot restul vieţii lor şi-au băut cafeaua
fără zahăr şi niciodată n-au mai pus în gură desert.
Sâmbetele, tatăl lui Jimmy trecea pe la familia Devine să bea o
bere cu tatăl lui Sean. Îl lua cu el şi pe Jimmy. Şi cum după o bere
mai urmau cinci, plus încă două sau trei păhărele de scotch
Dewar's, în acest timp, Jimmy şi Sean se jucau în curtea din spate,
uneori şi cu Dave Boyle, un copil cu încheieturi de fată şi ochi lipsiţi
de vlagă care, întotdeauna le spunea glume învăţate de la unchi.
Dincolo de fereastra de la bucătărie se auzeau pocnetul cutiilor de
bere, hohote de râs spontane şi gălăgioase, zgomotele făcute de
brichetele Zippo atunci când domnul Devine şi domnul Marcus îşi
aprindeau ţigările Lucky Strike.
Tatăl lui Sean, şef de echipă, deţinea un post mai bun. Era
înalt şi blond. Avea un zâmbet nonşalant şi relaxat, cu care nu de
puţine ori reuşise să potolească furia mamei chiar în prezenţa
băiatului, ca şi cum ar fi apăsat pe un comutator din interiorul ei.
Tatăl lui Jimmy se ocupa cu încărcatul camioanelor. Era mic de
statură, părul negru îi cădea într-un smoc încâlcit pe frunte. Ceva
în ochii lui părea că freamătă tot timpul. În felul lui de a se mişca
prea rapid. Cât ai clipi din ochi se şi afla în cealaltă parte a
încăperii. Dave Boyle nu avea tată, în schimb avea mai mulţi unchi,
şi singurul motiv al aflării sale acolo, sâmbetele, era că se ţinea scai
4
de Jimmy. Cum îl vedea plecând cu tatăl lui, se iţea lângă maşina
lor şi, cu respiraţia întretăiată, îl întreba cu speranţă şi tristeţe în
glas:
— Ce mai faci, Jimmy?
Toţi locuiau pe East Buckingham, mai la vest de centru, în
vecinătatea unor prăvălii înghesuite, a unor locuri de joacă strâmte
şi a măcelăriilor unde carnea atârna încă sângerândă în vitrine.
Barurile aveau nume irlandeze, iar în faţa lor erau parcate maşini
marca Dodge Dart. Femeile purtau basmale legate la ceafă şi poşete
din imitaţie de piele, în care-şi ţineau ţigările. Până acum câţiva
ani, băieţii mai mari erau prinşi cu arcanul de pe stradă, de parcă
ar fi fost răpiţi de nave spaţiale, şi trimişi la război. Se întorceau,
după un an sau doi, posomorâţi, numai piele şi os sau nu mai
reveneau deloc. În timpul zilei, mamele căutau cupoane prin ziare.
Taţii îşi petreceau nopţile prin baruri. Toţi se cunoşteau între ei,
căci nici unul nu plecase de aici vreodată, cu excepţia celor tineri.
Jimmy şi Dave veneau din Flats, de jos, de lângă Penitentiary
Channel, în partea de sud a străzii Buckingham. Locuiau la numai
douăsprezece străzi de Sean, în timp ce familia Devine locuia în
nordul bulevardului care făcea parte din Point, iar cei din Point nu
se prea amestecau cu cei din Flats.
Nu din cauză că străzile din Point ar fi fost poleite cu aur şi ar
fi curs acolo numai lapte şi miere. Pur şi simplu, pentru că în Point
trăia clasa muncitoare, „gulerele albastre”, ale căror maşini tip
Chevy, Ford şi Dodge erau parcate în faţa locuinţelor sociale sau,
ocazional, a unor mici vile construite în stil victorian. Dacă oamenii
din Point erau proprietari, cei din Flats erau chiriaşi. Familiile din
Point mergeau la biserică, se întrajutorau, făceau reclamă la colţ de
stradă în campaniile electorale. Cei din Flats - numai ei ştiau cum
şi în ce chip - trăiau uneori ca animalele, câte zece într-un
apartament, străzile erau pline de gunoaie (Wellieville, aşa
porecliseră zona Sean şi prietenii lui de la Saint Mike); familiile
existau din ajutoare sociale, îşi trimiteau copiii la şcoli publice, iar
divorţurile se ţineau lanţ. Aşa că, în timp ce Sean se ducea la Şcoala
parohială Saint Mike, purtând pantalonaşi negri, cravată neagră şi
cămaşă albastră, Jimmy şi Dave frecventau Şcoala Lewis M. Dewey
din Blaxston. Copiii de la Looey & Dooey erau nevoiţi să poarte
haine de stradă, ceea ce nu-i deranja, dar, de obicei, purtând
5
aceleaşi ţoale, trei din cele cinci zile lucrătoare, nu se mai simţeau
bine. Ei răspândeau miros urât, aveau păr unsuros, piele zoioasă,
gulere şi manşete pline de jeg. Foarte mulţi băieţi bolnavi de acnee
lăsau şcoala înainte de vreme. Câteva fete au purtat chiar şi rochii
de gravidă înainte de absolvire.
Aşa încât, dacă n-ar fi fost taţii, probabil că niciodată nu s-ar fi
împrietenit. În cursul săptămânii, nu se întâlneau niciodată, dar în
acele sâmbete găseau ceva special, fie că se jucau în curtea din
spate sau cutreierau grămezile de prundiş, dincolo de strada
Harvest, fie că săreau într-un metrou şi se duceau în centru, nu ca
să vadă ceva, ci doar să se lase purtaţi prin tunelurile întunecate,
să asculte zăngănitul şi scrâşnetul frânelor de la vagoane, în timp
ce treceau de pe o şină pe alta, să vadă cum luminile scăpărau
intermitent (ceea ce-l făcea pe Sean să-şi ţină respiraţia). Orice se
putea întâmpla când era împreună cu Jimmy. Acesta nu lăsa
niciodată să se vadă dacă e impresionat de variatele reguli de
călătorie cu metroul, de străzile oraşului sau de sălile de cinema.
Odată se aflau la South Station, aruncând de la unul la altul
pe peron, o minge de hochei portocalie. Jimmy n-a nimerit pasa lui
Sean şi mingea a săltat jos, pe şine. Înainte ca Sean să reacţioneze
în vreun fel, Jimmy sări de pe peron direct pe şine, acolo jos, unde
mişunau şoareci şi şobolani. Lumea de pe peron era înnebunită.
Oamenii începură să ţipe la Jimmy. O femeie se făcuse roşie la faţă
în timp ce se aşeză în genunchi şi urla:
— Vino înapoi, vino înapoi chiar acum, fir-ai tu să fii! Sean
auzi un huruit puternic care ar fi putut fi al unui tren ce intra în
tunel, din strada Washington, sau putea veni de la camioanele ce
goneau pe şoseaua de deasupra, iar lumea de pe peron îl auzi şi ea.
Oamenii făcură semne cu mâinile şi căutară din ochi poliţia de
metrou. Un tip acoperi cu mâna ochii fiicei sale. Jimmy continua
să-şi ţină capul aplecat, căutând mingea în întunericul de sub
peron. O şterse cu mâneca de la cămaşă de funinginea neagră, şi-i
ignoră pe oamenii care îngenuncheau pe linia galbenă, întinzând
mâinile spre şine.
Dave îi dădu un cot lui Sean şi spuse mult prea tare:
— Aă, ce spui?
Jimmy o luă agale printre şine spre scările de la capătul

6
peronului, unde tunelul se căsca în întuneric, şi un bubuit
puternic zgudui staţia de metrou. Oamenii începură să se agite,
lovindu-se cu pumnii peste coapse. Jimmy nu se grăbea, mergea
alene, apoi se uită înapoi peste umăr, surprinse privirea lui Sean şi
zâmbi până la urechi. Dave zise:
— Zâmbeşte. Este chiar nebun, ştii?
Când Jimmy atinse prima treaptă a scării din ciment, mai
multe mâini se repeziră spre el şi-l traseră în sus. Sean urmări cum
picioarele i se bălăbăniră înainte şi la stânga, iar capul i se răsuci şi
se înclină spre dreapta, amicul lui arătând atât de micuţ şi de uşor
în braţele acelui bărbat vânjos, încât părea umplut cu paie,
strângând totuşi cu străşnicie mingea la piept, chiar dacă oamenii
îl apucaseră de cot şi fluierul piciorului i se izbise de marginea
peronului. Sean îl simţi pe Dave frământându-se, total pierit. Se
uită la feţele oamenilor care-l trăgeau de jos pe Jimmy şi nu mai citi
pe ele nici îngrijorare, nici frică, nimic din neputinţa pe care o zărise
cu doar un minut mai înainte. Văzu furie, figuri de monştri cu
trăsături diforme şi sălbatice, de parcă aveau de gând să se aplece
peste Jimmy şi să-i sfâşie cu dinţii trupul.
Îl ridicară pe peron şi-l ţinură strâns, cu degetele încleştate pe
umerii lui, în timp ce se uitau în jur, căutând pe cineva care să le
spună ce să facă. Trenul ţâşni din tunel şi cineva începu să ţipe, ca
apoi să înceapă să râdă, cu sughiţuri stridente, care-l făcură pe
Sean să-şi închipuie un sobor de vrăjitoare în jurul unui ceaun,
pentru că trenul năvăli pe cealaltă linie a staţiei, în direcţia nord,
iar Jimmy se uita în ochii oamenilor care-l ţineau în loc ca şi cum
le-ar fi spus: ei, vedeţi?
Lângă Sean, Dave scotea un chicotit piţigăiat, de nestăvilit şi
vomă, în căuşul palmelor. Sean îşi întoarse privirea, întrebându-se
ce legătură avea el cu toate astea.

ÎN ACEA NOAPTE, tatăl lui Sean îl trimise în camera cu scule

din beci, o încăpere strâmtă, plină de menghine negre şi cutii de
cafea umplute cu şuruburi şi cuie, scânduri din lemn stivuite
ordonat sub contorul fisurat care împărţea camera în două, ciocane
spânzurate în curele de dulgher ca pistoalele în tocuri, o lamă de
ferăstrău agăţată de un cârlig. Tatăl lui Sean, care adesea mai
meşterea prin vecini, cobora aici ca să ciocănească la coteţele de
7
păsări şi să facă pentru soţie jardiniere în care să-şi pună florile.
Aici schiţase planul verandei din spate, pe care el şi prietenii lui au
ridicat-o într-o vară toridă, pe când Sean avea cinci ani. Mai cobora
aici când dorea linişte şi pace şi, uneori, când era supărat, după
cum bine ştia Sean, fie pe el, fie pe mama lui, sau din cauza
problemelor de la slujbă. Coteţele de păsări, în stil Tudor, colonial,
victorian sau elveţian, ajungeau să fie stivuite într-un colţ al
pivniţei unde se strânseseră atât de multe, încât ar fi trebuit să
locuiască pe malurile Amazonului ca să găsească destule păsări
care să le folosească.
Sean se aşeză pe vechiul taburet roşu de bar şi îşi băgă un
deget înăuntrul menghinei groase. Simţi unsoarea şi praful de
ferăstrău, care se adunaseră acolo, până când tatăl zise:
— Sean, de câte ori trebuie să-ţi explic?
Sean îşi scoase degetul mânjit şi îl şterse cu palma. Tatăl său
culese câteva cuie răzleţite de pe contor şi le băgă într-o cutie
galbenă de cafea.
— Ştiu că-ţi place de Jimmy Marcus, dar dacă vrei să te mai
joci cu el de acum înainte, va trebui s-o faci în faţa casei tale, nu în
cea a lui.
Sean încuviinţă din cap. N-avea niciun rost să se certe cu tatăl
său, când vorbea atât de liniştit şi de încet ca acum. Fiecare
cuvinţel ce-i ieşea din gură avea parcă legată de el o mică pietricică.
— Ne-am înţeles?
Tatăl său împinse în dreapta cutia de cafea şi privi la fiu.
Băiatul dădu din cap. Urmărea cum degetele lui groase râcâiau
praful de pe vârfurile lor.
— Pentru cât timp?
Tatăl se întinse şi luă un strat de praf de pe un cârlig din
tavan. Îl frecă între degete şi apoi îl aruncă în coşul de sub contor.
— O, aş spune că pentru multă vreme. Şi, Sean?
— Da, domnule.
— Să nu te apuci să-i spui mamei ceva despre înţelegerea
noastră. Nici nu vrea să-l mai vadă în ochi pe Jimmy după
cascadoria de astăzi.
— Nu este chiar aşa de rău, este...
8
 — Nici n-am spus c-ar fi aşa. Este doar mai năzdrăvan, iar
mama ta a avut parte de destule năzdrăvănii la viaţa ei.
Sean zări o licărire pe chipul tatălui său, când rostise cuvântul
„năzdrăvan”. Ştia că în acel moment îl avea în faţa ochilor pe
celălalt Billy Devine, pe cel căruia fusese nevoit să-i compună
imaginea din crâmpeie de conversaţii pe care le prinsese şi el de la
unchi şi mătuşi. Locul lui Billy cel de altădată, cum îi ziceau ei,
„scandalagiul,” cum îl poreclise în glumă unchiul Colm, acel Billy
Devine care dispăruse cu mult înainte de a se naşte Sean, fusese
luat de acest bărbat tăcut şi precaut, cu degete groase şi agile, cu
care clădise prea multe coteţe de păsări.
— Să ţii minte ce-am vorbit, mai adăugă tatăl său, şi-l bătu pe
umăr în semn că putea pleca. Sean părăsi camera cu scule, păşind
agale prin beciul răcoros şi întrebându-se dacă acelaşi lucru îl
făcea pe el să se bucure de tovărăşia lui Jimmy ca şi pe tatăl său
care-şi petrecea timpul cu domnul Marcus, bând împreună toată
noaptea de sâmbătă spre duminică, râzând prea zgomotos şi prea
neaşteptat, şi dacă nu cumva tocmai de acest lucru se temea mama
lui.

CÂTEVA SÂMBETE DUPĂ ACEEA, Jimmy şi Dave Boyle veniră

acasă la Devine, fără tatăl lui Jimmy. Au bătut la uşa din spate
tocmai când Sean îşi termina micul dejun. Băiatul o auzi pe mama
sa deschizând uşa şi salutându-i cu acel ton politicos pe care-l lua
faţă de cei pe care nu prea dorea să-i vadă:
— 'Neaţa, Jimmy. 'Neaţa, Dave.
Jimmy era tăcut astăzi. Toată acea zburdălnicie părea să i se fi
retras, încolăcindu-se în adâncul sufletului. Sean aproape că o
simţea zbătându-se în pieptul micului său prieten, care o înghiţea
în el. Jimmy părea mai mic, mai întunecat, ca şi cum ar fi stat să
plesnească ca un balon înţepat cu un ac. Sean îl mai văzuse aşa.
Amicul său fusese întotdeauna puţin cam capricios. Totuşi, ori de
câte ori Sean era martorul acestor schimbări la colegul de joacă, se
întreba dacă le avea sub control, sau dacă aceste stări i se iveau ca
o durere în gât, sau ca verii mamei sale, care pur şi simplu apăreau
pe nepusă masă, indiferent că-i plăcea ori nu.
Dave Boyle devenea extrem de enervant când Jimmy se

9
transfigura. Credea că era treaba lui să se asigure că toată lumea e
fericită, ceea ce, de obicei, îi scotea pe toţi din sărite după o vreme.
În timp ce stăteau pe trotuar, încercând să decidă ce să facă,
Jimmy închis în sine, iar Sean încă luptându-se cu somnul, toţi trei
plini de neastâmpăr în faţa zilei care li se aşternea întreagă
dinainte, dar îngrădiţi de bucata de stradă pe care locuia Sean,
Dave începu:
— Hei, ştiţi de ce câinele îşi linge ouăle?
Nici Sean, nici Jimmy nu-i răspunseră. Mai auziseră de vreo
mie de ori glume de genul ăsta.
— Pentru că poate!
Dave Boyle chicoti ascuţit şi se apucă de burtă de parcă l-ar fi
durut de atâta râs. Jimmy se îndreptă agale spre caprele de tăiat
lemne, unde echipele pentru lucrări edilitare refăceau câţiva metri
de trotuar. Muncitorii legaseră de patru capre un cordon galben de
protecţie, într-un dreptunghi, creând o baricadă în jurul noilor dale
de pe trotuar, dar Jimmy o rupse, călcând cordonul în picioare. Se
aşeză pe vine la marginea dreptunghiului şi se folosi de un băţ
pentru a trasa linii subţiri în asfaltul moale, care îi aminteau lui
Sean de degetele unor bătrâni.
— Tăticul meu nu mai lucrează cu ai voştri.
— Cum adică?, îl întrebă Sean, lăsându-se pe vine lângă
Jimmy. Îşi dorea şi el un băţ. Voia să se joace la fel ca Jimmy, chiar
dacă nu ştia de ce şi chiar dacă tatăl său l-ar fi bătut în caz că ar fi
făcut-o. Jimmy scutură din umeri.
— A fost mai deştept ca ei. I-a speriat pentru că ştia atâtea
lucruri.
— Lucruri deştepte! zise Dave Boyle. Nu-i aşa, Jimmy? Nu-i
aşa, Jimmy? Nu-i aşa, Jimmy?
Uneori Dave se purta ca un papagal. Sean se întrebă ce putea
şti cineva despre bomboane şi de ce informaţiile respective erau
atât de importante.
— Ce fel de lucruri?
— Cum să administrezi mai bine fabrica, îi răspunse Jimmy
fără să fie prea sigur de el şi apoi dădu din umeri, în orice caz,
lucruri importante.
10
 — Aha!
— Cum să administrezi fabrica. Nu-i aşa, Jimmy?
Jimmy continua să zgârie cimentul. Dave Boyle îşi găsi şi el un
beţigaş, se aplecă peste cimentul moale şi începu să deseneze un
cerc. Jimmy se încruntă şi-şi aruncă în lături beţigaşul. Dave
încetă să deseneze şi se uită la Jimmy de parcă l-ar fi întrebat: „Şi
ce mai fac acum?”
— Ştii ce-ar fi tare? se auzi vocea lui Jimmy care ridică uşor
tonul, ceea ce-i stârni curiozitatea lui Sean, probabil pentru că, de
obicei, ideea de fain a lui Jimmy se deosebea de cea expusă de alţii.
— Ce?
— Să conduci o maşină.
— Mda, răspunse Sean încet.
— Ştii, începu Jimmy ţinându-şi palmele întoarse, uitând de
beţigaş şi de asfalt, fie şi numai în jurul străzii.
— Numai în jurul străzii, repetă Sean.
— N-ar fi tare? zâmbi Jimmy cu gura până la urechi.
Sean simţi cum un surâs îi luminează faţa.
— Ar fi fain.
— Ar fi chiar mai tare decât orice altceva, conchise Jimmy,
făcând o săritură mare în aer. Îşi ridică sprâncenele, uitându-se la
Sean, şi sări din nou.
— Ar fi tare, admise Sean care deja simţea în mâini volanul
mare al maşinii.
— Da, da, da, adăugă Jimmy lovindu-l în umăr cu pumnul pe
Sean.
— Da, da, da, repetă Sean lovindu-l şi el cu pumnul în umăr
pe Jimmy, şi simţi cum îi clocoteşte sângele în vine, închipuindu-se
în plină cursă, totul devenind rapid şi strălucitor.
— Da, da, da, spuse şi Dave, dar pumnul lui nu nimeri
umărul lui Jimmy.
Pentru o clipă, Sean uitase că şi Dave era de faţă. Asta se
întâmpla de multe ori faţă de Dave, Sean însă nu ştia de ce.
— Ar fi al dracului de fain, râse Jimmy sărind iar.
11
 Sean se şi vedea la volan. Ei, amândoi ocupau locurile din faţă,
iar Dave - cel din spate, dacă mai era şi el cumva de faţă. În plină
viteză, doi puşti de unsprezece ani şofau în jurul Căii Buckingham,
claxonând prietenii, fugărindu-i pe băieţii mai mari, pe Calea
Dunboy, lăsând în urma lor nori înecăcioşi de fum, urme de
cauciuc încins pe asfalt. Simţea deja în nări aerul ce vâjâia prin
geamul portierei, răvăşindu-i părul.
Jimmy se uită în josul străzii.
— Cunoşti pe cineva de pe strada asta, care-şi uită cheile în
maşină?
Sean ştia. Domnul Griffin le lăsa sub scaunul şoferului, Dottie
Fiore le punea în torpedou, iar bătrânul Makowski, beţivul care
dădea la maximum discurile lui Sinatra, la orice oră de zi şi noapte,
le lăsa de cele mai multe ori în contact.
Dar, pe când urmărea privirea lui Jimmy şi căuta maşinile din
care, ştia, nu lipseau cheile, Sean simţi cum se trezeşte o durere
surdă în spatele orbitelor şi, în lumina toridă a soarelui ce iradia pe
capote şi portbagaje, îl apăsă greutatea străzii cu toate casele,
întregul Point cu toate aşteptările sale. Nu era el puştiul care să
fure maşini. El urma să meargă într-o zi la colegiu, să iasă ceva din
el, ceva mai valoros decât un şef de echipă sau un hamal. Acesta
era proiectul lui, iar Sean credea că proiectele reuşesc dacă eşti
suficient de atent, de prudent. Era ca şi cum ar vedea un film până
la sfârşit, indiferent dacă este plicticos sau încâlcit. Pentru că la
sfârşit, uneori, lucrurile se lămureau sau, sfârşitul era îndeajuns
de bun, încât să crezi că a meritat efortul de a răbda toată
plictiseala întregului film.
Fu cât pe ce să-i spună asta lui Jimmy, dar el se îndepărta
deja, aruncând priviri prin geamurile maşinilor, cu Dave alergând
alături de el.
— Ce zici de aşa ceva? îl întrebă Jimmy cu voce tare, în boarea
uscată a dimineţii, atingând cu mâna Bel Air-ul domnului Carlton.
— Hei, Jimmy? strigă Sean, apropiindu-se de el. Poate altă
dată, bine?
Jimmy se schimonosi.
— Ce vrei să spui? Hai s-o facem. Să vezi cum să ne distrăm. O
să fie al dracului de mişto. Îţi aminteşti?
12
 — Al dracului de mişto, repetă şi Dave.
— Nici măcar n-am putea vedea ceva peste tabloul de bord.
— Avem nevoie de cărţi de telefoane, dădu soluţia Jimmy cu
un surâs scăldat în lumină. Le luăm de la tine.
— Cărţi de telefoane, zise Dave. Mda!
Sean îşi desfăcu braţele.
— Bă. Haideţi!
Lui Jimmy îi pieri zâmbetul pe buze. Se uită la braţele lui Sean
de parcă ar fi vrut să i le reteze din coate.
— De ce nu vrei să te distrezi şi tu un pic, ai?
Smuci mânerul de la portiera care era încuiată. Pentru o clipă,
obrajii lui Jimmy şi buza de jos tremurară, apoi îşi pironi privirea în
ochii lui Sean, afişând o expresie de singurătate sălbatică ce îi
stârni acestuia milă. Dave se uită la Jimmy şi apoi la Sean. Îşi
repezi cu stângăcie braţul şi-l lovi în umăr pe Sean.
— Da, mă, cum se face că tu nu vrei să te distrezi?
Lui Sean nu-i veni să creadă că tocmai Dave îl lovise. Îi trase
un pumn în piept, iar Dave căzu în fund. Jimmy îl împinse pe Sean.
— Ce dracu' faci?
— M-a lovit, îi răspunse Sean.
— Ba nu te-a lovit, i-o întoarse Jimmy.
Sean făcu ochii mari, neîncrezător, iar Jimmy îl maimuţări.
— M-a lovit.
— M-a lovit, îl îngână Jimmy cu o voce de fetiţă şi-l împinse iar
pe Sean. Este prietenul meu, ce dracu'!
— Şi eu, ripostă Sean.
— Şi eu la fel, repetă Jimmy. Şi eu la fel, şi eu la fel, şi eu la fel.
Dave Boyle se ridică în picioare şi izbucni în hohote de râs.
Sean îi zise:
— Încetează!
— Încetează, încetează, încetează, tot repeta Jimmy şi din nou
îl împinse pe Sean, apăsându-i coastele cu podul palmelor. Fă-mă!
Vrei să mă faci?
— Vrei să-l faci?
13
 Şi, de data asta, Dave îl îmbrâncea pe Sean. Sean habar
n-avea cum se ajunsese aici. Nici măcar nu-şi mai putea aduce
aminte ce anume stârnise furia lui Jimmy sau de ce Dave făcuse
prostia lovindu-l, asta în primul rând. Cu o secundă în urmă,
stătuseră lângă o maşină, iar acum se aflau în mijlocul străzii şi
Jimmy îl împungea, având faţa contorsionată şi crispată, ochii mici
şi negri. Dave i se alătură.
— Haide, fă-mă!
— Eu nu...
Primi încă un ghiont.
— Haide, fricosule!
— Jimmy, n-am putea?...
— Nu, n-am putea. Faci pe tine de frică, Sean? Hai!
Începu să-l îmbrâncească iar, dar se opri şi acea expresie de
singurătate sălbatică şi obosită, după cum putu Sean să observe
dintr-o dată, îi netezi trăsăturile, în timp ce privirile lui îl ocoliră,
fiind atrase de ceva ce venea pe stradă. Era o maşină de culoare
brun-întunecat, dreptunghiulară şi lungă, de tipul celor pe care le
conduceau detectivii de la poliţie, un Plymouth probabil. Se opri cu
bara de protecţie lângă picioarele lor. Cei doi poliţişti din automobil
se uitară la ei prin parbriz, chipurile lor unduindu-se în umbra
copacilor care oscila pe suprafaţa geamului. Sean simţi cum, pe
neaşteptate, în dulceaţa acelei dimineţi, parcă îi fugea pământul de
sub picioare. Şoferul coborî din maşină. Arăta chiar ca un poliţist.
Avea părul blond tuns regulamentar, faţa roşcată, bluză albă,
cravată de nailon neagră cu imprimeuri aurii, burta
revărsându-i-se peste catarama curelei, ca un morman de clătite.
Celălalt arăta ca un om bolnav. Era scofâlcit şi obosit. Rămase la
locul lui, scărpinându-şi capul acoperit de un păr negru, slinos,
holbându-se în retrovizor, pe când cei trei băieţi se apropiau de
portiera din dreptul şoferului.
Grăsanul îi chemă cu un deget până când puştii se opriră în
faţa lui.
— Pot să vă întreb ceva?
Se aplecă peste burta mare, iar capul lui imens acoperi raza
vederii lui Sean.

14
 — Ce spuneţi, e frumos din partea voastră să vă bateţi în
mijlocul străzii?
Sean zări insigna strălucitoare prinsă de catarama curelei de
lângă şoldul drept al grăsanului.
— Aţi zis ceva? îi întrebă poliţistul, făcându-şi mâna pâlnie la
ureche.
— Nu, domnule.
— Nu, domnule.
— Nu, domnule.
— O bandă de puşlamale, ai? Asta sunteţi? se răsti el, îndoind
degetul mare peste umăr, spre bărbatul din maşină. Eu şi
partenerul meu ne-am săturat de haimanale ca voi, din East
Bucky, care bagă în sperieţi oamenii cumsecade de pe stradă. Ştiţi?
Sean şi Jimmy nu scoaseră niciun cuvânt.
— Ne pare rău, zise Dave Boyle cu o voce de parcă era gata să
plângă.
— Locuiţi pe strada asta? îi întrebă copoiul cel gras. Ochii lui
trecură în revistă casele de pe trotuarul stâng, ca şi cum ştia că
fiecare locatar i-ar fi băgat în sac dacă ar fi minţit.
— Da, răspunse Jimmy şi se uită înapoi peste umăr la casa lui
Sean.
— Da, domnule, spuse Sean.
Dave tăcu. Sticletele coborî privirea aţintindu-l.
— Ce? Ai zis ceva, piciule?
— Poftim? Dave se uită la Jimmy.
— Nu te holba la el, uită-te la mine. Copoiul cel gras respira
zgomotos pe nări. Locuieşti aici, piciule?
— Ce? Nu.
— Nu? Poliţistul se aplecă peste Dave. Unde locuieşti, puiule?
— Pe strada Rester, răspunse acela neluându-şi ochii de la
Jimmy.
— Coate-goale din Flats în Point? se miră poliţistul,
ţuguindu-şi buzele de culoarea cireşei ca şi cum ar fi supt dintr-o
acadea. Asta n-are cum să ne servească interesele, aşa-i?
15
 — Domnule?
— Maică-ta este acasă?
— Da, domnule.
O lacrimă se scurge pe obrazul lui Dave, iar Sean şi Jimmy îşi
întoarseră privirile.
— Ei bine, o să stăm de vorbă cu ea, îi vom povesti ce prostii a
mai făcut derbedeul de fiu-su.
— Eu nu... eu nu... începu să plângă în hohote Dave.
— Urcă în maşină, îi ordonă poliţistul deschizând portiera din
spate. Tot atunci Sean simţi aromă de mere, o mireasmă intensă,
de mere coapte în octombrie. Dave se uită la Jimmy.
— Treci în maşină, spuse poliţistul. Sau vrei să-ţi pun cătuşe?
— Eu.,.
— Poftim?, îl întrebă sticletele, acum înfuriat, lovind cu palma
marginea portierei deschise. Intră dracului în maşină, îţi zic!
Dave se urcă pe scaunul din spate, urlând. Copoiul întinse un
deget butucănos spre Jimmy şi Sean.
— Duceţi-vă la mamele voastre şi spuneţi-le ce-aţi făcut. Şi să
nu vă mai prind, pungaşilor, că vă bateţi iar pe străzile mele.
Jimmy şi Sean se dădură înapoi, iar poliţistul sări în maşina
care demară imediat. O urmăriră până ce dădu colţul, virând la
dreapta, capul lui Dave zărindu-se, tot mai neclar din cauza
distanţei şi a umbrelor, cu faţa întoarsă spre ei. Strada se goli iar,
ca şi cum fusese redusă la tăcere de zgomotul portierei trântite.
Jimmy şi Sean stăteau tot acolo unde fusese maşina, plecându-şi
capul, fără a se uita unul la altul. Sean avu din nou senzaţia că stă
pe nisipuri mişcătoare, de data aceasta simţind şi un gust metalic
în gură, iar stomacul ca şi cum ar fi fost golit cu lingura. Apoi
Jimmy zise:
— Tu ai început.
— Ba el a început.
— Ba tu. Acum el este terminat. Mama lui are tărâţe în cap. Să
nu mai vorbim despre ceea ce ar putea să-i facă dacă-l vede adus
acasă de doi poliţişti.

16
 — N-am început eu.
Jimmy îl împinse. De data asta, Sean ripostă, apoi se tăvăliră
pe jos, cărându-şi pumni unul altuia.
— Hei!
Sean se desprinse de Jimmy şi amândoi se sculară,
aşteptându-se să-i vadă iar pe cei doi poliţişti, dar dădură cu ochii
de domnul Devine, care cobora treptele din faţă apropiindu-se de ei.
— Ce faceţi acolo?
— Nimic.
— Nimic, îi îngână tatăl lui Sean, încruntându-se pe trotuar.
— Nu mai staţi în mijlocul străzii.
Urcară pe trotuar.
— Parcă eraţi trei? se miră domnul Devine, uitându-se în josul
străzii. Unde-i Dave?
— Ce?
— Dave, repetă tatăl lui Sean, uitându-se la cei doi băieţi. Era
şi Dave cu voi?
— Ne băteam pe stradă.
— Poftim?
— Ne băteam pe stradă şi au venit nişte copoi.
— Când?
— Acum vreo cinci minute.
— Ei bine, au venit poliţiştii...
— Şi l-au luat pe Dave.
Tatăl lui Sean scrută din nou strada în ambele sensuri.
— Ce-au făcut? L-au luat?
— Ca să-l ducă acasă. Am minţit. Am spus că locuiesc aici.
Dave a spus că locuieşte în Flats, iar ei...
— Ce spuneţi? Sean, cum arătau poliţiştii?
— Ă?
— Purtau uniforme?
— Nu, nu, ei...

17
 — Atunci de unde ştiţi că erau poliţişti?
— Eu n-am ştiut. Ei...
— Ei, ce?
— Unul avea o insignă, îl lămuri Jimmy. La curea.
— Ce fel de insignă?
— De aur?
— Bine. Dar ce era scris pe ea?
— Ce era scris?...
— Ce cuvinte. Erau gravate cuvinte pe care să le poţi citi?
— Nu. Nu ştiu.
— Billy?
Toţi îşi ridicară privirea: mama lui Sean stătea în picioare pe
verandă, afişând pe faţă o expresie de încordare şi curiozitate.
— Bună, dragă. Dă un telefon la poliţie. Vezi dacă nişte
detectivi au ridicat un puşti pentru că se bătea pe strada asta.
— Un puşti.
— Dave Boyle.
— O, Doamne! Să-i spunem mamei sale.
— Hai să nu ne grăbim cu asta, bine? Mai bine să vedem ce
spune întâi poliţia.
Mama lui Sean intră în casă. Băiatul privi la tatăl său. Părea
că nu ştia ce să facă cu mâinile. Le băga în buzunar, apoi le scotea
şi le ştergea de pantaloni. Mai spuse pe un ton foarte încet „fir-aş al
dracului” şi-şi aţinti ochii la capătul străzii, de parcă Dave ar fi
zăbovit la colţ. Era un miraj dansant care însă ieşea din raza vederii
lui Sean.
— De culoare maro, îl informă Jimmy.
— Ce?
— Maşina. De culoare maro-închis. Ca un Plymouth, cred.
— Altceva?
Sean încercă s-o descrie, dar nu putu. Putea s-o vadă doar ca
pe ceva care-i bloca vederea, fără să pătrundă în câmpul său vizual.
Ascunsese imaginea maşinii doamnei Ryan, un Pinto portocaliu, ca

18
şi partea de jos a gardurilor vii, căci Sean nu fusese în stare să
zărească maşina ca atare.
— Mirosea a mere, mai spuse.
— Ce?
— A mere. Maşina mirosea a mere.
— Mirosea a mere, repetă tatăl său.
***
O ORĂ MAI TÂRZIU, în bucătăria lui Sean, alţi doi poliţişti le
puneau celor doi puşti o mulţime de întrebări, apoi apăru un al
treilea individ care schiţă portretele celor doi din maşina cafenie, pe
baza celor povestite de el şi de Jimmy. Poliţaiul gras şi blond arăta
pe planşă faţa lui - şi mai lătăreaţă, altfel semăna cu cel din
realitate. Celălalt, care ţinuse tot timpul ochii într-o parte, nu prea
semăna, arăta mai degrabă ca o nălucă cu păr negru, pentru că
băieţii nu-l memorizaseră prea bine.
Tatăl lui Jimmy, care îşi făcu apariţia, rămase în picioare în
colţul bucătăriei. Se vedea că nu era în apele lui: avea ochii
înlăcrimaţi, se legăna uşor ca şi cum peretele din spate s-ar fi
mişcat întruna. Nu-i adresă niciun cuvânt tatălui lui Sean şi
nimeni nu-l băgă în seamă. Graţie abilităţii de a face mişcări
neaşteptate, pe tăcute, lui Sean i se părea că el este mai mic,
oarecum mai puţin real, de parcă în clipa în care şi-ar fi întors
privirea, el s-ar fi dizolvat în tapetul de pe pereţi.
După ce au repetat de vreo patru sau cinci ori povestea, toată
lumea a plecat: poliţiştii, tipul care desenase pe planşă, Jimmy cu
tatăl său. Mama lui Sean intră în dormitor şi închise uşa. Câteva
minute mai târziu, Sean o auzi plângând înăbuşit. El se aşeză afară
pe verandă. Tatăl său îi spuse că nu făcuse nimic rău, că el şi
Jimmy au fost deştepţi că nu s-au urcat în maşina aia. Tatăl său îl
bătu cu palma peste genunchi şi îi spuse că totul se va termina cu
bine. Dave o să se întoarcă acasă chiar în astă-seară. Ai să vezi.
Apoi tăcu, sorbindu-şi berea lângă Sean, pentru care era deja
absent; se şi vedea, probabil, în dormitorul din spate, alături de
mama sa sau jos, în pivniţă, lucrând la coteţele de păsări.
Sean se uită în josul străzii, la şirul de maşini, la strălucirea
orbitoare a capotelor. Îşi spuse că toate astea făceau parte dintr-un
plan ascuns care avea un rost, doar că nu-l putea deocamdată
19
înţelege. Într-o zi însă avea să-l descopere. În sfârşit, adrenalina
care-i curgea năvalnic prin corp, după dispariţia lui Dave şi
încleştarea cu Jimmy, când se rostogoliseră pe asfaltul străzii,
prinşi într-o luptă corp la corp, îi ieşi prin pori ca un reziduu. Zări
locul unde se bătuseră el, Jimmy şi Dave Boyle, lângă acel Bel Air,
el aşteptând ca noile spaţii goale formate prin dispariţia adrenalinei
din trup să se umple la loc. Aştepta ca planul să se contureze iar şi
să capete sens. Aştepta şi urmărea strada, ascultându-i zumzetul.
Mai zăbovi un timp până când tatăl său se ridică şi intrară amândoi
înăuntru.

JIMMY SE ÎNTORCEA în Flats, păşind în urma bătrânului,

care se legăna uşor şi-şi fuma ţigările până îi ardeau degetele,
vorbind de unul singur în barbă. Când aveau să ajungă acasă,
poate că urma să primească o bătaie de la el, poate că nu, nu era
deloc sigur. După ce-şi pierduse slujba, îi interzise fiului să se mai
ducă acasă la Sean, iar Jimmy îşi închipui că avea să plătească
pentru că încălcase această poruncă. Dar poate nu chiar de astăzi.
Tatăl său suferea de acea somnolenţă de beţiv, care de obicei îl
făcea să se aşeze la masa din bucătărie imediat ce intra în casă şi să
bea până când îl prindea somnul cu capul pe braţe.
Băiatul rămase câţiva paşi în urma lui, pentru orice
eventualitate, şi arunca mingea în aer, după care o prindea în
mănuşa de base-ball pe care o furase din casa lui Sean, în timp ce
poliţiştii îşi luau rămas bun de la soţii Devine. Nimeni nu-i adresase
un cuvânt lui Jimmy şi tatălui său pe când coborau prin uşa din
faţă în hol. Uşa de la dormitorul colegului său de joacă era
deschisă, iar Jimmy zărise pe podea mănuşa în care se găsea o
minge. Întinse mâna şi o ridică, după care veni rândul lui şi al
bătrânului Marcus să iasă prin uşa din faţă. Habar n-avea pentru
ce luase mănuşa. Nu o făcuse pentru admiraţia şi satisfacţia din
privirile tatălui său. La dracu cu asta. La dracu cu tata.
Mai degrabă era influenţat de faptul că Sean îl lovise pe Dave
Boyle, dând bir cu fugiţii când fusese vorba să fure o maşină,
precum şi de alte câteva lucruri care se petrecuseră în perioada de
timp cât durase prietenia lor. Mai avea sentimentul că indiferent de
ceea ce primise de la prietenul lui din Point - poze cu sportivi
renumiţi, jumătăţi de batoane de zahăr, orice, era de fapt un fel de
20
pomană.
În primul moment, după ce ridică mănuşa şi ieşi, Jimmy se
simţise entuziasmat. Fusese tare. Puţin mai târziu, pe când
traversau Calea Buckingham, îl năpădi acel sentiment familiar de
ruşine şi fâstâceală, pe care îl avea ori de câte ori mai fura câte
ceva, o furie faţă de orice sau oricine îl făcea să săvârşească acea
faptă. Apoi, ceva mai târziu, pe când treceau prin Crescent şi intrau
în Flats, simţi un val de mândrie în timp ce-şi ridica privirea la
imobilele mizerabile cu trei etaje, apoi privea iar la mănuşa din
mână. O furase şi îi părea rău. Sean avea să-i simtă lipsa. Îl
urmărea pe tatăl său care mergea poticnit înaintea lui. Bătrânul
nemernic arăta de parcă era gata să se prefacă dintr-o clipă în alta
într-un morman amorf. Îl ura pe Sean. Fusese prost crezând că
puteau fi prieteni. Ştia că avea să păstreze acea mănuşă toată viaţa
lui, cu grijă, fără s-o arate nimănui, şi nu avea să se folosească
măcar o dată de ea. Mai bine ar muri decât să procedeze aşa.
Jimmy privi cum i se desfăşura la picioare Flats, pe măsură ce
el şi bătrânul înaintau pe sub şinele de tren suspendate,
apropiindu-se de locul în care Crescent se termina şi unde trenurile
de marfă goneau vuind pe lângă vechiul cinematograf în aer liber,
plin de guzgani, lăsând în urmă Penitenciary Chanel, şi că n-aveau
să-l mai vadă niciodată pe Dave Boyle. Acolo unde locuia el, pe
strada Rester, se furau tot timpul diferite lucruri. La patru ani i se
furase trotineta, la opt ani - bicicleta. Bătrânul pierduse o maşină,
iar mama sa începuse să întindă rufele la uscat prin casă, după ce
acestea îi dispăruseră din curte. Când ştiai că un lucru ţi s-a furat,
te simţeai altfel decât atunci când nu-l găseai pentru că nu fusese
pus la locul lui. Simţeai în adâncul inimii că n-aveai să-l mai
recapeţi. Acelaşi sentiment îl avea şi faţă de Dave. Poate că Sean
simţea atunci acelaşi lucru în privinţa mănuşii de base-ball,
oprindu-se în faţa spaţiului gol, unde mănuşa fusese aruncată pe
podea, ştiind, dincolo de orice logică, că niciodată n-avea s-o mai
vadă. Mare păcat, pentru că Jimmy îl simpatiza pe Dave, cu toate
că de cele mai multe ori n-ar fi putut spune exact de ce. Îl lega ceva
de piciul ăla, poate felul în care era prezent oricând, chiar dacă
adesea nici nu-l observai.

21
 Patru zile
AŞA CUM SE DOVEDI, Jimmy se înşelase. La patru zile de la
dispariţie, Dave Boyle s-a întors acasă stând pe scaunul din faţă al
unei maşini de poliţie. Cei doi poliţişti care-l aduseră îl lăsară să se
joace cu claxonul şi să atingă patul armei de foc, ascunsă sub
tabloul de bord. Îi oferiră o insignă de onoare, şi când opriră în faţa
casei mamei sale, pe strada Rester, fotoreporterii îl aşteptau deja.
Unul dintre poliţişti, un ofiţer, Eugene Kubiaki, îl săltă pe Dave din
maşină, îl aruncă o dată în sus şi-l prinse la loc în braţe înainte de
a-l lăsa pe caldarâm în faţa mamei, care tremura toată şi plângea
de bucurie.
O mulţime de oameni ieşiseră pe strada Rester în ziua aceea -
părinţi, copii, un poştaş, cei doi fraţi bondoci şi graşi, proprietari ai
restaurantului fast food din colţ cu strada Sydney, până şi
domnişoara Powell şi profesorul dintr-a cincea al lui Jimmy, de la
Looey & Dooey. Jimmy stătea lângă mama sa, care îi ţinea capul
între palme la nivelul stomacului şi îi acoperise fruntea cu mâna
umedă, parcă asigurându-se că fiul ei nu se contagiase de la Dave.
Jimmy deveni puţin gelos când ofiţerul Kubiaki îl aruncă pe amicul
lui în aer, râzând amândoi ca doi vechi prieteni, în timp ce
frumuşica domnişoară Powell bătea din palme.
„Şi eu eram cât pe ce să urc în maşina aia”, dori Jimmy să se
destăinuie cuiva. Ar fi vrut să-i spună asta, mai mult decât
altcuiva, domnişoarei Powell. Era atât de frumoasă şi de curată!
Când râdea, puteai să vezi că unul dintre dinţii din faţă este uşor
îndoit, ceea ce o făcea şi mai frumoasă în ochii lui Jimmy. El dorea
să-i mărturisească că era cât pe ce să urce şi el în maşina aia,
numai să vadă dacă i-ar fi aruncat şi lui aceleaşi priviri cu care îl
învăluia acum pe Dave. Mai voia să-i spună că se gândea la ea
mereu şi că în vis se vedea mai mare, putând să conducă o maşină
şi s-o ia cu el în locurile unde ea i-ar fi surâs tot timpul, unde s-ar fi
aşezat împreună la un picnic, unde tot ce i-ar fi spus ar fi făcut-o să
râdă, dezgolindu-şi acel dinte şi atingându-i faţa cu palmele.
Totuşi, domnişoara Powell, nu se simţea în largul ei pe stradă,
după cât îşi dădea seama Jimmy. După ce-i spuse câteva cuvinte
lui Dave, îi atinse faţa şi-l sărută pe obraz, de două ori, apoi alţi
oameni se înghesuiră, iar ea se dădu la o parte pe trotuarul plin de
crăpături, ridicându-şi ochii la clădirile încovoiate, cu trei etaje, şi
22
la cartonul gudronat care se curba în sus, expunând grinzile de
lemn de dedesubt. Acum i se părea lui Jimmy că e mai tânără şi, în
acelaşi timp, mai inaccesibilă, de parcă dintr-o dată şi-ar fi luat aer
de guvernantă, aranjându-şi părul cu degetele, ca de obicei, şi
încreţindu-şi cu autoritate nasul cât o mărgea.
El ar fi vrut să se ducă la ea, dar mama îl ţinea încă strâns în
braţe, ignorându-i foiala. Apoi, domnişoara Powell păşi agale spre
colţul dintre Rester şi Sydney, iar Jimmy o urmări din ochi cum
făcea cuiva semne desperate. Un hippy într-o decapotabilă de
culoare galbenă, cu petale veştede de flori pictate pe portierele arse
de soare, opri şi ea urcă în maşină. Aceasta demară în forţă,
lăsându-l în urmă pe Jimmy care, în sine, striga „Nu!”...
Până la urmă, reuşi să se smulgă din strânsoarea mamei sale.
Stătea în mijlocul străzii, urmărind mulţimea care îl înconjura pe
Dave şi dorind să urce şi el în maşina aia, numai să poată simţi şi el
ceva din afecţiunea de care se bucura celălalt, să se uite în ochii
care îl sorbeau pe celălalt ca pe o raritate.
Pe strada Rester se încinse o mare petrecere, toată lumea
alerga de la o cameră de filmare la alta, sperând să se vadă la
televizor sau să se regăsească în paginile ziarelor... Mda, îl cunosc
pe Dave, este cel mai bun prieten al meu, am crescut împreună,
ştiţi, e tare puştiul, mulţumesc Bunului Dumnezeu că este bine
mersi.
Cineva deschise un hidrant şi jetul de apă ţâşni în stradă ca
un suspin de uşurare. Puştanii îşi aruncară pantofii în şanţ, îşi
suflecară pantalonii şi începură să ţopăie în şuvoiul de apă. Îşi făcu
apariţia pe stradă camionul de îngheţată, şi Dave putu să aleagă
orice dorea, pe gratis. Până şi domnul Pakinaw, un bătrân văduv
urâcios, care mai trăgea uneori, cu o carabină marca BB, în vrăbii
şi, câteodată, chiar şi în copiii vecinilor, când părinţii nu erau
atenţi, şi zbiera tot timpul la oameni să tacă din gură, îşi deschise
larg ferestrele şi îşi sprijini boxele de storuri. În clipa următoare se
putea auzi vocea lui Dean Martin cântând „Memories Are Made of
This”, „Volare” şi multe alte şlagăre de doi bani care, în mod
normal, îl făceau pe Jimmy să vomite, dacă le auzea, dar care în
ziua aceea picau la ţanc. Muzica plutea de-a lungul străzii Rester ca
un mănunchi strălucitor de hârtie creponată, împletindu-se cu
torentul de apă care se revărsa din hidrant. Unii dintre indivizii care
23
jucau cărţi în spatele restaurantului celor doi fraţi aduseseră cu ei
o masă pliantă şi un mic grătar. Foarte curând, altcineva târî în
stradă câteva lăzi frigorifice pline ochi cu Schlitz şi Narragansett.
Aerul se umplu de mireasmă îmbietoare de cârnaţi fripţi. Mirosul
înecăcios de prăjeală şi de bere plutea în aer, făcându-l pe Jimmy
să se gândească la Fenway Park şi la duminicile de vară, la acea
bucurie ameţitoare care îl cuprindea când adulţii se hârjoneau ca
nişte copii, când toată lumea râdea şi oamenii păreau mai tineri,
mai uşori şi mai fericiţi că se află laolaltă.
De aceea îi plăcea atât de mult lui Jimmy vecinătatea în care
creştea, chiar şi după o bătaie luată de la un bătrân sau după
dispariţia unui lucru la care ţinea. Era vorba de felul în care
oamenii puteau deodată să se scuture de povara unui an de dureri
şi neajunsuri, de buze crăpate, de griji la locul de muncă şi de vechi
ranchiune, pur şi simplu să se descarce, ca şi cum nimic rău nu
s-ar fi întâmplat vreodată în vieţile lor. De Sfântul Patrick sau de
Ziua Buckingham, uneori de 4 iulie, ori atunci când se întâmpla ca
Sox să joace bine în septembrie, sau ca acum, la regăsirea unei
pierderi colective, mai ales într-un asemenea moment, această
vecinătate putea erupe într-un fel de delir.
Altfel decât în Point, deşi şi acolo aveau loc petreceri în tot
cartierul, sigur că da, dar acestea erau întotdeauna plănuite,
trebuia mai întâi să obţii permis de participare, fiecare simţindu-se
dator să liniştească lumea că va avea grijă de maşini, de peluze...
„ai grijă, tocmai am văruit gardul ăla”.
În Flats, jumătate dintre locuitori nu aveau peluze, iar
gardurile erau dărăpănate, dar cui îi păsa! Când doreai o petrecere,
păi petreceai, nu glumă, pentru că erai sigur că merita s-o faci. În
ziua aceea nu mai prindeai picior de şef acolo, nici de inspector de
la asistenţa socială ori de cămătar. Cât despre poliţişti, ei bine,
acum erau şi ei de faţă, petrecând. împreună cu toţi ceilalţi, ofiţerul
Kubiaki servind direct de pe grătar o bucăţică de cârnat pipărat, în
timp ce colegul lui dosea în buzunar o bere pentru mai târziu.
Reporterii se duseseră toţi acasă şi soarele începea să apună,
împrumutând străzii acea strălucire a clipei, destinată mesei de
seară, dar nicio femeie nu se mai gândea la gătit şi nici una nu se
îndura să intre înapoi în casă.
Cu excepţia lui Dave, care plecase, Jimmy realiză acest lucru
24
în momentul în care ieşi de sub şuvoiul hidrantului, îşi stoarse
manşetele de la pantaloni şi îmbrăcă tricoul, făcând coadă pentru
un hot dog. Petrecerea în cinstea lui Dave era în toi, dar acesta
trebuie să se fi întors deja acasă, la fel ca şi mama sa. Când Jimmy
se uită la ferestrele apartamentului lor de la etajul doi, storurile
trase tăceau însingurate, ceea ce îl făcu să se gândească iar la
domnişoara Powell, aşa fără motiv, care urcase în maşina hippy.
Amintindu-şi pulpa şi glezna ei dreaptă, îndoindu-se înainte de a
închide portiera, se amărî. Unde se dusese? Mai gonea în clipa
aceea pe autostradă, cu pletele fluturând în vânt ca muzica ce se
revărsa de-a lungul străzii Rester? Se lăsa noaptea peste cei doi din
maşina haioasă, în timp ce se îndreptau spre... unde? Jimmy
murea de curiozitate să ştie, dar, mai apoi, nu-şi mai dori acest
lucru. Avea s-o vadă a doua zi la şcoală, dacă nu le dădeau o zi de
vacanţă cu ocazia întoarcerii lui Dave. Ar fi vrut s-o întrebe, dar nu
îndrăznea.
Jimmy îşi luă hot dog-ul. Se aşeză pe bordura trotuarului de
vizavi de casa lui Dave şi începu să mănânce. Pe când îl mâncase pe
jumătate, unul din storuri se ridică şi-l văzu pe micul său amic la
geam, aţintindu-l. Jimmy îşi ridică hot dog-ul mâncat pe jumătate,
ca semn de recunoaştere, dar Dave nici acum nu-l băgă în seamă.
Pur şi simplu se holba. Se uita ţintă spre Jimmy şi, chiar dacă nu-i
putea vedea ochii, intui goliciunea din ei. Goliciunea şi ruşinea.
Mama lui Jimmy se aşeză alături de el pe bordură, iar Dave se
depărta de fereastră. Era o femeie micuţă, slabă, cu păr blond
spălăcit. Pentru că era atât de slabă, se mişca de parcă ar fi dus pe
fiecare umăr grămezi întregi de cărămizi. Ofta des şi de o manieră
încât Jimmy se îndoia de faptul că era conştientă de sunetele pe
care le scotea. Avea să contemple fotografiile ei de dinainte de a-l
purta în pântec. Arăta atunci mult mai robustă şi mult mai tânără,
ca o adolescentă ce era, dacă se gândea bine. Faţa ei era mai
rotundă în acele fotografii, fără riduri la ochi sau pe frunte, şi avea
acel zâmbet frumos şi plin care părea doar uşor speriat sau, poate,
curios. Tatăl îi povestise de o mie de ori că aproape o omorâse când
ieşise din burta ei, că sângerase atât încât doctorii se temeau că
hemoragia nu se va mai opri. Pentru ea, naşterea se terminase, îi
spusese tatăl. Şi, fireşte, n-avea să mai poată face alţi copii. Nimeni
nu dorea să mai treacă o dată prin aşa ceva.
25
 Ea îşi lăsă mâna pe genunchiul lui Jimmy şi-l întrebă:
— Ce mai faci, G.I. Joe?
Mama sa îl poreclea în toate felurile, din care cauză el era
derutat. Ridică din umeri:
— Ştii tu.
— I-ai spus şi tu ceva lui Dave?
— Nu m-ai lăsat să mă mişc de lângă tine, mami.
Mama îşi ridică mâna de pe genunchiul lui, şi el îşi încolăci
braţele în jurul ei, cuprins de răcoarea care se lăsa o dată cu
întunericul.
— Nu, după aceea. Când mai era afară.
— O să-l văd mâine la şcoală.
Mama sa scotoci ţigările Kent în buzunarul de la blugi şi-şi
aprinse una, expirând în grabă fumul din piept.
— Nu cred că se va duce chiar de mâine.
— Atunci o să-l văd curând, este bine? replică el, terminând
de mâncat hot dog-ul.
Mama încuviinţă din cap şi scoase pe gură şi mai mult fum. Îşi
acoperi cotul cu palma, fumând cu ochii ridicaţi spre ferestrele lui
Dave.
— Cum a fost azi la şcoală? îl întrebă ea, deşi nu părea
interesată de răspuns.
— O.K., zise Jimmy ridicând din umeri.
— M-am întâlnit cu profesoara aia a ta. Este dulce.
Jimmy nu mai scoase niciun cuvânt.
— Tare dulce, repetă mama-sa, învăluită cu o perdea cenuşie
de fum.
Băiatul rămase în continuare tăcut. În majoritatea cazurilor,
nu ştia ce să le spună părinţilor. Mama sa era epuizată fizic.
Rămânea cu ochii pironiţi în nişte puncte pe care Jimmy nu le
putea identifica, fumându-şi ţigările. Adesea nici nu-l auzea, până
când el repeta spusele de mai multe ori. Tatăl său era de obicei cu
capsa pusă şi, chiar şi atunci când devenea drăguţ şi nostim,
Jimmy ştia că în orice clipă putea să reintre în rolul beţivului
arţăgos şi să-i tragă o chelfăneală pentru că-i ieşise pe gură ceva de
26
care râsese copios cu o jumătate de oră mai devreme. El mai ştia că,
indiferent de faptul că încerca să-l nege, atât mama, cât şi tatăl se
regăseau în el, ea prin tăcerile îndelungate, iar el prin accesele
subite de furie.
Atunci când Jimmy nu se întreba cum era să fii iubitul
domnişoarei Powell, uneori îşi închipuia că e fiul ei.
Mama sa îl privea acum cu ochi mici şi scrutători, ţinându-şi
ţigara în dreptul urechii.
— Ce?, o întrebă el surâzând jenat.
— Ai un zâmbet tare, Cassius Clay, răspunse ea, de asemenea
surâzând.
— Da?
— O, da. O să frângi inimile multor fete.
— Ei, bine, zise Jimmy şi amândoi izbucniră în râs.
— Ai putea să fii un pic mai vorbăreţ, remarcă mama sa.
„La fel şi tu”, ar fi vrut să-i spună băiatul.
— Dar este bine şi aşa. Femeile agreează bărbaţii tăcuţi.
Peste umărul mamei, Jimmy îl văzu pe tatăl său ieşind
împleticindu-se din casă, cu hainele mototolite şi faţa buhăită de
somn sau de băutură, dacă nu chiar şi de una, şi de alta. Bătrânul
se uită la petrecerea care continua, ca şi cum nu-şi putea imagina
de unde pornise totul. Mama sa îi urmări privirea şi când îşi
întoarse din nou ochii spre el era din nou epuizată, zâmbetul îi
dispăruse fără urmă de pe chip, de parcă nici n-ar fi ştiut vreodată
să surâdă.
— Hei, Jim!
O iubea când îi spunea pe nume. Îl făcea să-şi imagineze că
erau complici.
— Da?
— Mă bucur foarte mult că nu te-ai urcat în maşina aia,
dragul meu, declară ea sărutându-i fruntea, astfel băiatul îi văzu
ochii strălucind, după care ea se ridică şi se apropie de celelalte
mame, continuând să-i întoarcă spatele soţului.
Jimmy îşi ridică privirea şi-l văzu pe Dave la fereastră
holbându-se iar, acum pe fundalul luminii slabe a becului. De data

27
aceasta, Jimmy nici măcar nu se sinchisi să-i facă vreun semn. O
dată ce poliţia şi reporterii plecaseră, iar petrecerea continua cu
aceeaşi frenezie, încât nimeni nu mai ştia de la ce pornise, Jimmy
îşi putu închipui cum se simţea amicul lui în apartament, singur,
doar cu mama sa dementă, înconjurat de pereţi cafenii şi de
luminile gălbui ale becurilor, în timp ce lumea continua să petreacă
jos în stradă. Şi din nou se simţi fericit că nu urcase în acea
maşină.
„Rebuturi”, iată ce-i spusese tatăl lui Jimmy mamei sale
noaptea trecută: „Chiar dacă-l găsesc viu, piciul intră la rebuturi.
N-o să mai fie niciodată acelaşi”. Dave ridică o mână. O ţinu
ridicată la nivelul umărului ceva mai mult timp şi, pe când Jimmy îi
răspunse la rândul lui printr-un semn cu mâna, simţi cum tristeţea
i se strecoară în suflet, împlântându-se adânc şi propagându-se în
unde fine. Nu ştia dacă acea tristeţe avea vreo legătură cu părinţii,
cu domnişoara Powell, cu locul acela, sau cu Dave care continua
să-şi ţină mâna nemişcată, la fereastră. Dar indiferent de cauzele
care o provocase, era sigur că niciodată nu avea să mai iasă la
suprafaţă. Jimmy, cel care şedea pe bordură, avea unsprezece ani,
dar nu se mai simţea copil. I se părea că e bătrân. La fel de matur ca
şi părinţii, la fel de învechit ca şi strada aceea.
„Rebuturi”, îi trecu prin minte şi lăsă mâna să-i cadă în poală.
Îl urmări pe Dave care îi făcu semn cu capul, apoi trase storul
pentru a se întoarce în camera mult prea tăcută, cu pereţii cafenii şi
ceasurile ticăind, iar Jimmy simţi că tristeţea aceea prindea
rădăcini în inima lui, cuibărindu-se acolo ca într-un culcuş cald.
Nici măcar nu mai încercă s-o îndepărteze, pentru că în sinea lui
recunoştea că n-avea niciun rost. Se ridică de pe bordură, nefiind
deloc sigur de ce vroia să facă mai departe. Simţi cum îl mănâncă
palma. Dar auzi un zgomot în stomac şi-şi dădu seama că îi era
foame, aşa că se duse să-şi mai ia un hot-dog, sperând să mai
găsească ceva.

PREŢ DE CÂTEVA ZILE, Dave Boyle deveni o mică celebritate,

nu numai printre vecini, dar pe întreg cuprinsul statului. În
dimineaţa următoare, Record American anunţa cu titluri de o
şchioapă BĂIEŢEL PIERDUT/BĂIEŢEL GĂSIT. Fotografia din ziar îl
arăta pe Dave şezând în pridvorul casei, cu braţul sfrijit al maică-sii
28
trecut peste piept, un grup de puşti zâmbitori înghesuindu-se în
faţa obiectivului, de ambele părţi, fiecare afişând o mină pe cât
posibil mai fericită, cu excepţia mamei lui Dave, care avea o mutră
de parcă tocmai pierduse autobuzul într-o zi friguroasă.
Aceiaşi puşti, care apăruseră alături de el pe prima pagină a
ziarului, începură să-l numească „uşchit”, la numai o săptămână
după ce se întoarse la şcoală: Dave se uita în ochii lor şi vedea o ură
pe care puţin probabil să o fi priceput mai bine decât el însuşi.
Mama sa puse această ură pe seama părinţilor lor şi-l sfătui să nu-i
mai bage în seamă, căci se vor plictisi, uitând întâmplarea, iar la
anul îi vor fi iar prieteni.
Băiatul încuviinţa din cap şi se întreba dacă era ceva în
neregulă, vreun semn pe faţa lui, pe care nu-l observa, care îl făcea
pe oricine să vrea să-l lovească. Ca tipii ăia din maşină. De cel
aleseseră tocmai pe el? Cum de-au ştiut că doar el avea să urce în
maşină, că Jimmy şi Sean n-aveau s-o facă? Aşa i se părea lui Dave,
când se uita în urmă, că acei bărbaţi, cărora le ştia numele (sau cel
puţin numele cu care se chemau unul pe altul), dar nu îndrăznea
să le rostească nici măcar în sinea lui, ştiuseră că Sean şi Jimmy nu
s-ar fi urcat în maşina aceea de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Sean
ar fi fugit acasă, ţipând, probabil, iar pe Jimmy ar fi trebuit să-l
ameţească cu un pumn ca să-l bage în maşină. Lupul cel mare
chiar recunoscuse acest lucru după câteva ore de drum: „L-ai văzut
pe puştiul ăla în tricou alb? Ai văzut cum s-a uitat la mine, că nu se
temea defel? Piticul ăla o să ia gâtul cuiva într-o zi, ascultă-mă pe
mine”.
Colegul lui, lupul cel slinos, rânji: „Mi-ar plăcea să-i dau o
mamă de bătaie”.
Lupul cel mare îşi scutură capul: „Ţi-ar smulge degetul mare
cu dinţii, numai dacă ai încerca să-l bagi în maşină. După care s-ar
face nevăzut, împieliţatul”.
Simţea nevoia să le dea porecle idioate: lupul cel mare şi lupul
cel slinos şi să şi-i închipuie ca pe nişte monştri, nişte lupi ascunşi
în piele de oameni. Dave însuşi se considera ca un personaj dintr-o
poveste: băiatul răpit de lupi. Băiatul care evadase şi-şi croise
drum prin pădurea umedă până la o staţie de benzină. Băiatul
care-şi păstrase calmul şi destoinicia, căutând tot timpul o cale de
scăpare.
29
 Totuşi, la şcoală era doar „băiatul care fusese răpit”, şi fiecare
se lăsa purtat pe aripile imaginaţiei, încercând să-şi închipuie ce i
se întâmplase în decursul celor patru zile. Într-o dimineaţă, pe
când se afla în toaleta şcolii, un băiat dintr-a şaptea, pe nume
Junior McCaffery, se postă la pisoar alături de Dave şi-i spuse:
— Te-au făcut să le-o sugi?
Toţi colegii lui izbucniră în râs şi începură să-şi ţuguie buzele
într-un pleoscăit ce vroia să însemne sărut.
Dave, roşu ca racul la faţă, îşi închise cu degete tremurânde
fermoarul la prohab, şi se întoarse spre Junior McCaffery. Încercă
să-şi ia o expresie răutăcioasă, iar Junior se încruntă şi-i dădu o
palmă peste faţă, al cărei sunet se auzi în toată încăperea. Un alt
băiat din clasa a şaptea icni ca o fată.
Junior zise:
— Ai ceva de spus, ţicnitule? Hai? Vrei să te mai lovesc o dată,
puţoiule?
— Uite-l că plânge, observă cineva.
— Chiar aşa, şuieră Junior McCaffery, în timp ce lui Dave îi
curseră şi mai abundent lacrimi. Falca amorţită începe să-l usture,
dar nu durerea era cea care-l stingherea. Niciodată nu s-a sinchisit
de durere şi n-a plâns din cauza ei, nici măcar atunci când îşi
trântise bicicleta şi se tăiase la gleznă, lovindu-se în cădere de
pedală, încât avu nevoie de şapte copci pentru ca rana aceea să se
închidă. Era un şuvoi de emoţii pe care-l simţea revărsându-se
dinspre băieţii din toaletă, rănindu-i sufletul. Ură, dezgust, furie,
dispreţ. Toate în direcţia lui. Nu înţelegea de ce. Nu supărase pe
nimeni în toată viaţa lui. Cu toate acestea, îl urau, iar ura lor îl
făcea să se simtă orfan, putred, vinovat şi mărunt. Plângea pentru
că nu vroia să se simtă aşa.
Toţi râseră de lacrimile lui. Junior ţopăi în jur pentru o clipă.
Faţa i se contorsiona în timp ce se maimuţărea, imitându-l pe Dave.
Când acesta reuşi, într-un târziu, să-şi ostoiască lacrimile,
trăgându-şi nasul, Junior îl plesni iar, în acelaşi loc, la fel de tare.
— Uită-te la mine, făcu Junior în timp ce Dave simţea cum un
nou şuvoi de lacrimi îi umfla ochii. Uită-te la mine.
Băiatul îşi ridică privirea la colegul mai mare, sperând să
găsească pe faţă compasiune sau omenie, ori măcar milă, s-ar fi
30
mulţumit şi cu mila lui, dar tot ce văzu fu numai o expresie de
răutate şi cinism.
— Mda, mai spuse Junior, le-ai supt-o.
Se prefăcu că-i mai dă o palmă, iar lui Dave îi căzu capul în
piept şi se ghemui. Junior şi gaşca se îndepărtară, râzând pe când
ieşeau din toaletă. Dave îşi aminti ceva ce-i spusese domnul Peters,
un prieten de-al mamei, care mai dormea ocazional la ei acasă:
„Două lucruri să nu accepţi niciodată de la un bărbat, scuipatul
sau palma lui. Amândouă sunt mai umilitoare decât un pumn şi
dacă vreun om îndrăzneşte să-ţi facă una ca asta, încearcă să-l
omori, dacă poţi.”
Dave şedea pe podeaua toaletei şi îşi dori să simtă imboldul de
a omorî pe cineva. Ar începe cu Junior McCaffery, probabil, şi ar
continua cu lupul cel mare şi cu lupul cel slinos, în cazul în care
s-ar întâmpla să mai dea vreodată de ei. Dar adevărul era că nu
credea că e în stare de aşa ceva. Nu ştia de ce oamenii erau atât de
răi unul faţă de altul. Asta nu înţelegea. Nu pricepea.
După incidentul din toaletă, vestea difuzată de undeva de sus
se răspândi în toată şcoala, astfel încât toţi elevii începând cu cei
dintr-a treia, auziseră ce-i făcuse Junior McCaffery lui Dave şi cum
reacţionase el. Se dădu un verdict general, iar Dave se trezi că până
şi cei câţiva colegi care se purtaseră mai prietenos cu el, după îl
tratau acum ca pe-un lepros. Nu toţi murmurau „homo”, când
trecea pe coridor, sau îşi împungeau obrazul cu limba. De fapt,
destul de mulţi colegi de clasă pur şi simplu îl ignorau. Dar, într-un
fel, asta era mai rău. Se simţea izolat prin tăcere.
Dacă se ciocneau din întâmplare, când plecau de-acasă,
Jimmy Marcus mergea uneori în tăcere alături de el până la şcoală,
pentru că i-ar fi fost greu să i-o facă, salutându-l când se vedeau pe
coridor sau când îl întâlnea aşteptându-şi rândul să intre în clasă.
Când ochii li se întâlneau, Dave putea citi un amestec ciudat de
milă şi jenă pe chipul lui Jimmy, de parcă celălalt ar fi vrut să-i
spună ceva, dar nu-şi găsea cuvintele. Oricum, Jimmy, în general,
nu era prea vorbăreţ, decât atunci când brusc îl îmboldea vreo idee
trăsnită - să sară jos, pe şinele metroului, sau să fure vreo maşină.
Dar lui Dave i se părea că prietenia lor, de care de fapt nici nu prea
era sigur, pentru că-şi amintea cu ruşine de câte ori nu insistase ca
Jimmy să-i accepte compania, pierise în clipa în care el se urcase în
31
maşina aia, iar celălalt rămăsese ţintuit în stradă.
Jimmy, aşa cum se dovedi mai târziu, n-avea să frecventeze
multă vreme aceeaşi şcoală, cu Dave, aşa că până şi acele plimbări
împreună puteau în final să fie evitate. La şcoală, Jimmy era văzut
mereu în compania lui Val Savage, un psihopat bondoc, cu creier
de cimpanzeu, care rămăsese de două ori repetent şi ale cărui
accese furtunoase de violenţă speriau de moarte pe toată lumea,
atât pe profesori, cât şi pe elevi. Gluma care se spunea pe seama lui
Val, dar niciodată în prezenţa lui, era că părinţii săi făceau
economii nu ca să-l dea la colegiu, ci ca să-i poată plăti mai târziu
cauţiunea. Chiar şi înainte ca Dave să urce în maşina aia, Jimmy se
jucase întotdeauna cu Val, odată înscrişi la şcoală. Uneori îi
permiteau lui Dave să se ţină scai de ei, când făceau câte un raid
prin bucătăria cofetăriei vânând snack-uri, sau când găseau un
nou acoperiş pe care să se caţăre, dar după incidentul cu maşina i
se refuză până şi această plăcere. Când nu-l ura pentru exilul
neaşteptat, Dave observa că valul de negură care uneori părea să
planeze asupra lui Jimmy devenise acum o permanenţă, un fel de
halo negru. Jimmy părea mai matur în ultima vreme şi mai trist.
Până la urmă reuşi să fure o maşină. Trecuse aproape un an
de la prima lor tentativă, pe strada lui Sean, după asta Jimmy fu
eliminat din şcoală, fiind nevoit să parcurgă cu autobuzul o
jumătate de oraş pentru a se duce la Carver, ca să afle şi el ce viaţă
ducea un puşti alb din East Bucky, la o şcoală aproape numai de
negri. Val îl însoţea în autobuz şi Dave auzi că cei doi deveniră
curând o pacoste pentru cei de la Carver, doi puştani albi atât de
nebuni, că nu ştiau ce înseamnă frica.
Furaseră o decapotabilă. La urechea lui Dave ajunseră nişte
zvonuri că maşina aparţinuse prietenului unei profesoare, deşi nu
află niciodată care anume. Jimmy şi Val o furaseră din curtea şcolii
în timp ce profesorii, cu familiile şi prietenii lor, luau parte la o
petrecere de sfârşit de an, în holul şcolii. Jimmy era la volan. El şi
Val luaseră maşina pentru a face o raită nebunească pe
Buckingham, claxonând şi dând din mână fetelor, în timp ce
motorul duduia, până când o maşină a poliţiei îi detectă, şi sfârşiră
prin izbirea decapotabilei de un Dumpster, în spatele localului
Zayres din Rome Basin. Val îşi suci o gleznă coborând din maşină,
iar Jimmy, care deja urcase până la jumătatea unui gard ce dădea
32
într-o curte pustie, coborî înapoi să-l ajute. În mintea lui Dave,
această scenă lua întotdeauna anvergura unui film de război:
bravul soldat care se întoarce să-şi salveze camaradul căzut în timp
ce gloanţele zburau în jurul lor, deşi se îndoia că poliţaii ar fi tras,
dar aşa i se părea mai grozav. Poliţiştii puseseră mâna pe ei chiar
acolo, şi băieţii petrecură o noapte la răcoare. Li se permise să
termine clasa a şasea, de vreme ce nu rămăseseră decât câteva zile
până la sfârşitul anului şcolar, după care familiile lor fură
înştiinţate să caute o altă şcoală pentru băieţii lor.
Dave nu-l prea văzu pe Jimmy după aceea, poate o dată sau de
două ori pe an, până când ajunseră la vârsta adolescenţei. Mama sa
nu-l mai lăsă să iasă din casă decât ca să plece la şcoală şi să se
întoarcă acasă. Era convinsă că oamenii ăia mai erau acolo, la
pândă, la volanul acelei maşini care mirosea a mere, urmărindu-l
pe Dave ca nişte torpile. El ştia că aceia plecaseră. Doar erau lupi,
iar noaptea lupii adulmecau prada cea mai slabă şi mai nevinovată,
apoi o hăituiau până o prindeau. Acum îi reveneau în minte mai des
lupul cel mare şi lupul cel slinos şi cum l-au tratat. Aceste imagini
rareori îi apăreau în vis, dar îi ţineau conştiinţa trează în tăcerea
sumbră din apartamentul, în care încerca să citească aceste cărţi
de benzi desenate sau să se uite la televizor, ori să contemple prin
geam strada. Ele se conturau în minte şi el încerca să le alunge
închizând ochii şi încercând să nu-şi mai amintească de faptul că
pe lupul cel mare îl chema Henry, iar pe lupul cel slinos - George.
Henry şi George, striga în sinea lui o voce alături de vârtejul de
imagini care îi trecea prin minte. Henry şi George, Henry şi George,
Henry şi George, neisprăvit mic. Iar el răspundea acelei voci că nu
era un neisprăvit mic. Era băiatul care scăpase din gura lupilor.
Uneori, ca să scape de vedenii, derula pe ecranul minţii evadarea
sa, detaliu cu detaliu: cum observase crăpătura pe care o făcea
balamaua în uşa peretelui despărţitor, sunetul maşinii care se
îndepărta când cei doi ieşiră la un pahar, şurubul fără cap, pe care
îl vârâse în crăpătură ca s-o lărgească mai mult, până când
balamaua ruginită plesnise, împreună cu ea căzând şi o bucată de
scândură ca o lamă de cuţit; cum fugise în pădure şi urmase
traiectoria soarelui de după-amiază până la staţia de benzină care
se afla la o distanţă de peste 1 km. A avut un şoc când a zărit-o,
semnul acela rotund alb-albastru deja aprins înaintea nopţii ce
33
urma, deşi încă mai era ziuă. Parcă l-ar fi înjunghiat acea lumină
albă de neon. Îl făcu să cadă în genunchi în locul unde se termina
pădurea şi începea şoseaua cenuşie, al cărei asfalt nu fusese încă
refăcut. Aşa l-a găsit Ron Pierrot, proprietarul staţiei de benzină: în
genunchi, holbându-se la semn. Ron Pierrot era un bărbat slab,
mâinile sale însă păreau să poată frânge o ţeava din plumb. Dave se
întreba adesea ce s-ar fi întâmplat dacă băiatul care scăpase din
gura lupilor ar fi fost un personaj de film. Cum s-ar fi legat el şi Ron
fraţi de cruce, iar Ron l-ar fi învăţat toate lucrurile pe care fiii le
deprind de la taţi. Amândoi ar fi pus şeile pe cai, şi-ar fi încărcat
flintele şi ar fi pornit în căutare de noi aventuri. S-ar fi distrat ca pe
vremuri, Ron şi băiatul. Ar fi fost eroi, departe în sălbăticie,
învingând haita de lupi.

ÎN VISUL LUI SEAN, strada se mişca. Se uita prin portiera

deschisă a maşinii care mirosea a mere, iar strada îl prindea de
picioare şi îl făcea să alunece spre automobil. Dave se afla
înăuntru, ghemuit pe locul din spate, cu gura deschisă într-un
urlet mut, pe măsură ce strada îl purta pe Sean spre maşină. Tot ce
putu zări în vis erau uşa deschisă şi locul din spate. Nu-l putea
vedea pe tipul care arăta ca un poliţai şi nici pe colegul lui care
şedea pe scaunul din faţă. Nu-l putea zări pe Jimmy, deşi acesta
stătuse tot timpul alături de el. Nu putea vedea decât locul, pe
Dave, portiera şi gunoaiele de pe podeaua maşinii. Acesta, realiză
acum, fusese semnalul de alarmă care-i sunase în urechi fără să-l
conştientizeze, podeaua plină de gunoaie: ambalaje de fast food şi
pungi mototolite de cartofi prăjiţi, cutii de bere şi de băuturi
răcoritoare, ceşti de cafea din plastic şi un tricou murdar de culoare
verde. Numai după ce se trezi din somn şi-şi reaminti visul realiză
că podeaua de sub locul din spate din vis era aidoma cu cea din
realitate. Nu-şi mai amintise de gunoaie până atunci, nici atunci
când poliţiştii veniseră la ei acasă şi-l rugaseră să se gândească
bine, nu-i trecuse prin cap că podeaua maşinii era murdară, pentru
că nu-şi mai amintise acest detaliu. Dar în vis îi reveni în minte, şi
tocmai acest amănunt, mai mult decât orice altceva, îl făcuse să-şi
dea seama, fără să conştientizeze, că într-un fel ceva nu era în
regulă cu „sticletele”, cu colegul lui şi cu maşina. Sean nu văzuse
niciodată cum arată locul din spate al unei maşini de poliţie, nici
34
măcar de departe, dar ceva îi spunea că podeaua nu putea fi plină
de gunoaie. Poate că sub acele gunoaie zăceau resturi de mere şi
din cauza asta maşina mirosea astfel.
La doi ani după răpirea lui Dave, tatăl său intră în dormitor şi-i
comunică două lucruri. Primul era că Sean fusese acceptat la
şcoala latină şi că va începe clasa a şaptea din septembrie. Domnul
Devine mai zise că el şi mama lui erau foarte mândri de Sean. Acolo
te duceai dacă vroiai să devii cineva. Al doilea lucru îl spuse
aproape ca pe un gând tardiv în momentul în care ieşea pe uşă.
— L-au prins pe unul dintre ei, Sean.
— Ce?
— Pe unul dintre tipii care l-au luat pe Dave. L-au prins. Este
mort. S-a sinucis în celula de închisoare.
— Da?
Tatăl îşi întoarse ochii spre el:
— Da. Acum poţi să nu mai ai coşmaruri.
Sean îl întrebă:
— Dar celălalt?
— Tipul care s-a lăsat prins, îl lămuri tatăl său, a povestit la
poliţie că şi celălalt era mort. A murit într-un accident de maşină
anul trecut. O.K.?
Tatăl îi aruncă o asemenea privire, încât Sean înţelese că
aceasta fusese ultima discuţie pe acest subiect.
— Aşa că mergi şi te spală pentru cină, amice.
Tatăl său plecă, iar băiatul se aşeză pe pat. Salteaua era
umflată în locul unde îşi ascunsese noua mănuşă de base-ball, cu o
minge înfăşurată înăuntru şi cu benzi groase de culoare roşie lipite
strâns în jurul mânuşii din piele.
Şi celălalt murise. Într-un accident rutier. Sean îşi dori să fi
fost el la volanul maşinii care mirosea a mere, ca s-o poată arunca
de pe o stâncă direct în iad, cu el cu tot.

35
 Bărbaţi în floarea vârstei, cu ochii
trişti, visându-se Frank Sinatra • 2000
Lacrimi în părul ei
BRENDAN HARRIS O IUBEA pe Katie Marcus ca un nebun, cu
patima unui cinefil, simţind o orchestră apoteotică bubuind prin
sânge, a cărei muzică năvalnică i se revărsa în urechi. O iubea când
se trezea din somn, când se culca, o iubea pe tot parcursul zilei şi în
fiecare secundă de răgaz. Brendan Harris ar fi iubit-o şi dacă ar fi
fost grasă şi urâtă. Ar fi iubit-o chiar având tenul plin de acnee, fără
sâni şi cu o mustăcioară groasă pe buza de sus. Ar fi iubit-o ştirbă
sau cheală.
Katie. Trilul numelui ei alunecându-i prin circumvoluţiunile
creierului ar fi fost de-ajuns ca să-l facă să-şi simtă mădularele
pline de energie euforică, ca şi cum ar fi putut să meargă pe apă sau
să ridice pe două roţi un autocamion de mare tonaj şi să-l arunce
cât colo.
Brendan Harris acum iubea pe toată lumea pentru că o iubea
pe Katie, iar ea îi răspundea cu acelaşi sentiment. De asemenea îi
plăcea traficul, funinginea şi sunetul compresoarelor. Îşi iubea
bătrânul tată, care nu era bun de nimic şi care nu-i trimisese nici
măcar o felicitare de ziua lui de naştere sau de Crăciun, din clipa în
care îi părăsise pe el şi pe maică-sa, pe când avea numai şase ani.
Era încântat de dimineţile de luni, serialele de televiziune care nu-i
făceau să râdă nici pe cei care făceau coadă la Serviciul de
înregistrări auto. Îi plăcea până şi slujba, deşi nu intenţiona să se
întoarcă vreodată acolo.
Brendan avea să fugă de acasă a doua zi dimineaţă, să-şi
părăsească mama, ieşind pe uşa aceea rablagită şi coborând
treptele crăpate, s-o ia pe strada largă cu maşini parcate peste tot,
în două şiruri, cu toată lumea care şedea în pridvor. Ar fi plecat ca
într-un cântec al lui Springsteen, nu ca umbra din Nebraska, în
care se transformase Tom Joad Springsteen, ci
veşnic-rătăcitorul-două-inimi-sunt-mai-bune-decât-una-Rosalita-
nu-vrei-să-ieşi-diseară Bruce, supremul Bruce. Da, suprem. Asta
avea să fie el în timp ce va păşi drept pe mijlocul asfaltului, unde
barele de protecţie ale maşinilor aveau să-l împingă din spate şi
claxoanele să-i răsune în urechi, mergând întins pe strada aceea
până în inima Căii Buckingham, ca s-o ia de mână pe Katie, după
36
care aveau să lase totul în urmă pentru totdeauna, urcând într-un
avion şi zburând la Vegas, unde aveau să-şi pună pirostriile,
încleştându-şi degetele, unde Elvis le va citi din Biblie, întrebându-l
dacă o va lua pe această femeie, iar Katie va afirma că ea-l va lua pe
acest bărbat, după care... după care aveau să uite tot, fiind
căsătoriţi, şi aveau să dispară pentru ca niciodată să nu se
întoarcă, nicidecum, el şi ea, cu tot restul vieţii lor
deschizându-li-se larg înainte în toată limpezimea, ca o linie a vieţii,
curăţată de trecut şi de lume.
Îşi roti ochii prin dormitor. Hainele erau deja împachetate. La
fel şi cecurile de călătorie American Express. Ca şi pantofii cu talpa
groasă. Fotografii împreună cu Katie, puse în bagaj. Toate CD-urile,
CD-player-ul portabil şi articolele de toaletă, fiind împachetate.
Privi ceea ce avea să lase în urmă. Afiş cu Bird şi Parrish. Afiş
cu Fisk, în timpul meciului de base-ball din 75. Poster cu Sharon
Stone, în văluri albe, strâns sul şi ascuns sub pat, din prima noapte
când o strecurase pe Katie în dormitor, totuşi... Jumătate din
CD-urile lui. Lua-le-ar dracul. Pe cele mai multe nu le ascultase
mai mult de două ori. MCHammer, pentru Dumnezeu! Billy Ray
Cyrus, Doamne iartă-mă! O pereche de boxe Sony, ultimul răcnet,
care completau o configuraţie PC marca Jensen, cu o capacitate
totală de două sute de waţi, pe care o cumpărase cu o vară în urmă
când lucrase la nişte acoperişuri pentru echipa lui Bobby
O'Donnell.
Cu acest prilej prima oară se apropiase de ea îndeajuns de
mult pentru a începe o conversaţie. Doamne! Cu numai un an în
urmă! Uneori, avea impresia că durase un deceniu, în sensul bun al
cuvântului, iar alteori i se părea că ţinuse un minut. Katie Marcus.
Auzise de ea, fireşte. Toată lumea din împrejurimi o ştia, pentru că
era atât de frumoasă! Dar puţini o cunoşteau cu adevărat.
Frumuseţea putea avea acest efect, să te sperie, să te ţină la
distanţă. Nu era la fel ca în filme, unde camera de filmat stârnea
nevoia de a te împărtăşi din frumuseţe. În lumea reală, frumuseţea
era ca un gard ce se închidea înaintea ta, te făcea să faci un pas
înapoi.
Dar Katie, ei bine, din prima zi când venise cu Bobby
O'Donnell, iar el o lăsase pe şantier deoarece câţiva dintre băieţii lui
traversau oraşul, chemaţi de treburi urgente. O abandonase de
37
parcă uitase că erau, iar din acea zi ea se purta atât de firesc şi de
simplu. Stătea cu Brendan la taclale în vreme ce el lipea streaşina
unui acoperiş, ca şi cum ea ar fi fost o oarecare. Îi ştia numele şi-i
zise:
— Cum se face că un băiat aşa de drăguţ ca tine, Brendan,
lucrează pentru Bobby O'Donnell? Îi spuse pe nume. Numele lui se
desprinsese de pe buzele ei ca şi cum l-ar fi rostit în fiecare zi; el,
stând în genunchi la marginea acoperişului, fu cât pe ce să cadă pe
loc în leşin. Fără glumă. Aşa îl făcuse ea să se simtă.
Iar a doua zi dimineaţă, când avea să sune, vor dispărea,
împreună. Pentru totdeauna.
Brendan se întinse pe pat şi îşi imagină chipul ei ca o lună
plină plutind deasupră-i. Ştia că n-avea să adoarmă. Era prea
surescitat. Dar nu se sinchisea. Stătea întins acolo, iar Katie plutea
deasupra şi-i zâmbea, ochii ei strălucind în întunericul din spatele
pleoapelor lui închise.

ÎN SEARA ACEEA, după muncă, Jimmy Marcus a servit o bere

cu cumnatul său, Kevin Savage, la WarrenTap, amândoi stând
lângă fereastră şi urmărind nişte puşti care jucau hochey de
stradă. Erau şase la număr şi se luptau cu întunericul, care le
estompa trăsăturile feţelor. Barul era dosit pe o stradă lăturalnică,
în preajma vechiului obor de vite şi asta făcea ca terenul să fie
numai bun de hochey, pentru că nu prea era trafic, dar era rău pe
timp de noapte deoarece felinarele nu se mai aprindeau de un
deceniu.
Kevin făcea o bună companie pentru că în general nu vorbea
mult, la fel ca şi Jimmy, aşa că şedeau amândoi şi îşi sorbeau
berile, în hârşâitul şi încăierarea tălpilor de cauciuc şi a croselor
din lemn, în zgomotul metalic neaşteptat al mingii tari din cauciuc
lovindu-se de câte un capac de roată.
La treizeci şi şase de ani, Jimmy Marcus ajunsese să
îndrăgească liniştea de sâmbătă seara. Ocolea barurile zgomotoase
şi înţesate de lume, dar şi spovedania beţivilor. După treisprezece
ani de la eliberarea din puşcărie, era proprietarul unei mici
prăvălioare la colţ de stradă, acasă îl aşteptau soţia şi trei fiice şi
credea că ispăşise păcatele neastâmpăratului care fusese
odinioară, devenind un bărbat care prefera să dea vieţii ritmul
38
molcom al unei beri sorbite alene, al unei hoinăreli de dimineaţă
sau al unui meci de base-ball ascultat la radio.
Se uită afară în stradă. Patru puşti renunţaseră şi plecaseră
acasă, doar doi mai rămăseseră în întunericul ce-i învăluia ca un
giulgiu, continuând să râcâie mingea aceea. Jimmy abia le
distingea feţele, dar le simţea din plin efervescenţa energiei după
felul în care îşi loveau crosele, după mişcarea furioasă a picioarelor.
Trebuia să se consume cumva acea vioiciune a tinereţii. Când
Jimmy era copil, de fapt, cam până la vreo douăzeci şi trei de ani,
acea energie îi dictase fiecare faptă. După care... după care învăţase
cum să şi-o conserve mai bine, credea el. O depozitase în el.
Fiica sa cea mai mare, Katie, se afla chiar acum în toiul acestui
proces. Avea nouăsprezece ani şi era atât de frumoasă, toţi
hormonii fiind în alertă maximă, tălăzuindu-se în ea. Dar în ultima
vreme observase cum fata începea să prindă graţie. Nu era sigur de
unde o luase, unele fete ajung cu graţie la feminitate, altele rămân
pur şi simplu fete toată viaţa lor, dar dintr-o dată descoperise la
Katie o anume linişte, chiar seninătate.
La magazin, în după-amiaza aceea, în timp ce se pregătea de
plecare, îl sărutase pe obraz şi-i spuse:
— Ne vedem mai târziu, tăticule.
Cinci minute mai târziu, Jimmy realizase că îi mai simţea
vocea în piept. Avea vocea mamei, îşi dădu seama, un pic mai joasă
şi mai încrezătoare decât glasul pe care şi-l amintea că-l avusese
odinioară fiica sa. Se trezi întrebându-se când oare se strecurase
acest timbru în coardele vocale ale fetei şi de ce el nu observase
lucrul ăsta până acum.
Glasul mamei ei. Mama ei, moartă de aproape paisprezece ani,
se întorcea la Jimmy prin vocea fiicei lor, zicându-i: este femeie
de-acum, Jim. Maturizată complet.
Femeie. Au! Când se întâmplase?...

DAVE BOYLE nici măcar nu se gândise să iasă în seara aceea.

Era sâmbătă seara, fireşte, după o săptămână grea de muncă, dar
ajunsese la o vârstă când sâmbăta nu i se mai părea diferită de ziua
de marţi, nu i se părea preferabil să bea într-un bar, în loc să stea
acasă cu paharul în mână. Cel puţin acasă avea controlul
telecomenzii.
39
 Aşa că-şi spuse ceva mai târziu, după ce totul se săvârşise, că
zarurile fuseseră aruncate. Ea, soarta, îşi făcuse apariţia în viaţa
lui şi mai demult, avusese norocul ăsta sau, mai bine zis,
ghinionul, dar nu se mai simţise până acum călăuzit, ci mai degrabă
se vedea la cheremul unor capricii ale sorţii.
„Te-ai plictisit pe ziua de azi, Soartă?”
„Un pic. Mă bate gândul să-l mai fentez puţin pe Dave Boyle,
aşa, ca să mă distrez.”
Aşa că Dave îşi recunoştea soarta atunci când îi simţea mâna.
Poate în acea seară de sâmbătă, soarta îşi sărbătorea ziua de
naştere sau altceva, fiindcă se hotărâse, finalmente să-l mai lase în
pace pe bătrânul Dave, să-şi dea şi el libertate fără să tot suporte
consecinţele. Soarta parcă-l îndemna: „Ia distrează-te un pic,
Davey. Îţi promit că n-o să iasă rău de data asta”.
De parcă era Lucy, ţinând mingea de fotbal pentru Charlie
Brown, dar acum fără să mai fenteze, lăsându-l s-o lovească aşa
cum trebuia. Pentru că nu fusese totul pus la cale dinainte. Nu.
Dave, întorcându-se singur noaptea târziu acasă, în zilele
următoare avea să-şi ţină mâinile ridicate ca şi cum ar fi vorbit în
faţa unui juriu, rugându-se încetişor în bucătăria goală: „Trebuie
să înţelegeţi. N-a fost nimic premeditat.”
În seara aceea, tocmai cobora scările după ce-şi culcase fiul,
pe Michael, şi se îndrepta spre frigider să ia o bere, când soţia sa,
Celeste, îi aminti că era noaptea fetelor.
— Iar? făcu el deschizând frigiderul.
— Au trecut patru săptămâni, îi răspunse Celeste cu vocea
cântată, care uneori îi dădea fiori pe şira spinării.
— Nu mai spune, răspunse el sprijinindu-se de spălătorul de
vase şi deschizându-şi berea. Care e selecţia de astă-seară?
— „Mama vitregă”, îl informă ea, având ochii strălucitori şi
palmele împreunate.
O dată pe lună, Celeste şi trei dintre colegele ei de la Ozma's
Hair Design se adunau în apartamentul lor ca să-şi ghicească în
cărţile de tarot, să bea o groază de vin şi să gătească ceva ce nu mai
încercaseră niciodată. Seara se încheia apoteotic cu vizionarea
unui film pentru gagici, în care de obicei era vorba de vreo femeie de
carieră, ambiţioasă dar singură, descoperind dragostea adevărată
40
şi un penis zdravăn în persoana vreunui cowboy cu boaşele cât
sacul şi cu experienţă sau, mai putea fi vorba de două fufe,
descoperind sensul feminităţii şi adevăratele profunzimi ale
prieteniei lor chiar înainte ca una dintre ele să contacteze vreo
boală nasoală în actul al treilea şi să moară în floarea frumuseţii ei,
perfect coafată, pe un pat de mărimea teritoriului peruan.
Dave avea trei opţiuni în noaptea fetelor. Putea să şadă în
camera lui Michael şi să vegheze somnul fiului său, să se ascundă
în dormitorul din spate, pe care-l împărţea cu Celeste, şi să
butoneze telecomanda, trecând de la un program la altul, sau să
iasă și să găsească vreun loc unde nu mai era obligat să asculte
nechezatul celor patru femei ofticate că omul cu boaşele cât sacul
hotărâse că nu putea fi înţărcat, galopând înapoi spre dealurile
care-i promiteau o viaţă simplă. De obicei alegea soluţia numărul
trei.
Iar seara aceea avea să fie la fel ca toate celelalte. Îşi termină
berea şi îşi sărută nevasta, simţind un mic nod catifelat în stomac,
în vreme ce ea-şi înfigea unghiile în fundul lui şi-i răspundea cu foc
la sărut, apoi se îndreptă spre uşă şi coborî scările trecând pe lângă
apartamentul domnului McAllister. Ieşi pe uşa din faţă în aerul
nopţii de sâmbătă, din Flats. Se gândi să o ia în jos spre Bucky's
sau să traverseze spre Tap, se opri în faţa casei pentru câteva
minute, deliberând în sinea lui, apoi se decise ca în loc de astea să
facă o plimbare cu maşina. Poate să se ducă în Point, să se
benocleze şi el un pic la fetele de liceu şi la flăcăii care se
îngrămădeau pe acolo în cârduri în ultima vreme, atât de mulţi,
făcându-şi drum cu coatele prin Point, încât unii începuseră chiar
să se infiltreze şi în Flats. Cumpărară de zor clădirile de trei etaje
din cărămidă, care dintr-o dată se numiră Queen Anne. Le
acoperiră cu schele şi le evacuară. Trei luni mai târziu, muncitorii
intrau şi ieşeau din ele, cei de la L. L. Beans îşi parcau maşinile
Volvo în faţa lor, cărând înăuntru tot felul de cutii. Muzica de jazz
se strecura uşor prin grilajul ferestrelor, iar ei cumpărau cele mai
ieftine băuturi de la Eagle Liquors, îşi plimbau şoricarii împrejurul
aleii şi-şi „sculptau” micile peluze. Până acum luaseră cu asalt
numai imobilele de trei etaje din cărămidă, cele din Galvin şi
Twoomey Avenue, dar dacă Point reprezenta vreun indicator,
curând aveau să zărească Saabs şi pungi de la aprozarele gourmet,
41
cu zecile, până la Pen Channel, la intrarea în Flats.
Numai săptămâna trecută, domnul McAllister, proprietarul
lor, îi spusese în treacăt lui Dave:
— Cresc preţurile caselor. Chiar foarte mult.
— Deci eşti pe val, îi răspunse privind înapoi la casa în care,
de zece ani, ocupa un apartament, şi la un moment dat o să...
— La un moment dat?, replică McAllister pironindu-l cu ochii.
Dave, mă înec în impozitele pe casă. Doar am un venit stabil,
Doamne iartă-mă. Dacă nu-l vând curând, în doi, poate chiar trei
ani, mă mănâncă fiscul.
— Unde-ai să te duci? îl iscodi Dave, întrebându-se în gândul
lui: „Unde am să mă duc eu?”
McAllister ridică din umeri.
— Nu ştiu. Poate în Weymouth. Am nişte prieteni în
Leominster.
Zicea toate astea ca şi cum ar fi dat deja câteva anunţuri şi ar
fi vizitat în trecere câteva locuinţe vacante.
În vreme ce gonea prin Point, la volanul Accord-ului său, Dave
încerca să-şi amintească dacă mai ştia pe cineva de vârsta sa sau
mai tânăr care locuia pe-acolo. Aşteptând la lumina roşie a
semaforului, văzu doi flăcăi îmbrăcaţi absolut la fel, în pantaloni
scurţi kaki, din pânză de sac, stând pe caldarâm în faţa a ceea ce
odată fusese Primo's Pizza. Se numea acum Cafe Society, iar cei doi
juni, asexuaţi şi viguroşi, ingurgitau îngheţată de iaurt, ţinând
picioarele bronzate, întinse de-a curmezişul trotuarului, gleznele
încrucişate, lăsându-şi bicicletele de curse să se sprijine de vitrina
magazinului, sub lumina strălucitoare şi albă a neonului.
Dave se întreba unde dracul avea să locuiască, dacă
mentalitatea de frontieră împingea frontiera peste el. Din ceea ce
câştigau el şi Celeste, dacă barurile şi pizzeriile continuau să lase
locul cafenelelor, ar fi fost norocoşi să apuce chiar şi un apartament
de două camere în Parker Hill Projects. Trebuia să se grăbească să
se înscrie pe o listă de aşteptare pe optsprezece luni, astfel încât să
se poată muta într-un loc unde casa scării mirosea a urină, iar
duhoarea şobolanilor în putrefacţie se strecura prin pereţii
mucegăiţi, unde vagabonzii şi cuţitarii bântuiau pe coridoare,
pândind momentul propice, când pe albi îi prindea somnul.
42
 De când un localnic din Parker Hill încercase să-i fure maşina
în timp ce el şi fiul lui se aflau înăuntru, Dave păstra sub scaun un
pistol de calibru douăzeci şi doi. Niciodată nu trăsese, nici măcar în
aer, dar îl cântărise de multe ori în mână, se uitase prin cătare.
Îndrăzni să se întrebe cum ar fi arătat cei doi flăcăi îmbrăcaţi la fel
dacă i-ar fi luat în cătare şi zâmbi.
Dar lumina semaforului se făcu verde, iar el încă nu pornise,
claxoanele izbucnind în spatele lui. Cei doi juni îşi ridicară ochii şi
se holbară la maşina sa ciobită ca să vadă ce era cu tot acel scandal
în vecinătatea lor.
Dave traversă în goană intersecţia, sufocându-se sub privirile
lor aţintite deodată spre el, fără motiv.

ÎN SEARA ACEEA, Katie Marcus ieşise cu cele mai bune

prietene, Diane Cestra şi Eve Pigeon, să sărbătorească ultima ei
noapte în Flats, ultima noapte, probabil, pe Buckingham. Să
petreacă de parcă ţigăncile ar fi aruncat cu praf de aur în părul lor
şi le-ar fi garantat că toate visele aveau să li se împlinească. Ca şi
cum ele ar fi avut de împărţit un loz câştigător şi toate avuseseră în
aceeaşi zi rezultate negative la testele de graviditate. Îşi trântiră
pachetele de mentosane pe o masă în fundul cârciumii Spires, dând
pe gât băuturi tari şi bere Michelob şi scoţând ţipete ascuţite ori de
câte ori un tip care arăta bine întorcea privirea spre vreuna din ele.
Se îmbuibaseră la East Coast Grill cu o oră mai devreme, apoi se
întorseseră în Buckingham şi fumaseră o ţigară în parcare, înainte
de a intra în bar. Toate vechile poveşti pe care le auziseră una de la
alta de sute de ori, Diane reamintind de bătaia pe care a mâncat-o
de la dobitocul ei, Eve care se trezise cu rujul mânjit tot, doi tipi
grăsuni bălăbănindu-se în jurul mesei de biliard, totul li se părea
atât de hilar!
Când locul deveni atât de aglomerat, încât oamenii se
înghesuiau în trei rânduri la bar, şi începură să aştepte câte
douăzeci de minute până li se aducea băutura, se mutară la
Curley's Folly în Point, aprinzând o altă ţigară în maşină. Katie
simţea că paranoia punea treptat stăpânire pe creierul ei.
— Maşina aia ne urmăreşte.
Eve se uită la lumini în retrovizor.

43
 — Ba nu.
— A fost în spatele nostru de când am părăsit barul.
— Katie eşti groaznică, omule, asta a fost acum vreo treizeci
de secunde.
— Aha!
— Aha, o maimuţări Diane, apoi izbucni într-un râs sughiţat,
şi-i trecu din nou ţigara lui Katie.
Eve îşi îngroşă vocea:
— Este linişte.
Katie pricepu unde băteau ele:
— Tăceţi din gură.
— Prea linişte, consimţi şi Diane, care izbucni în râs.
— Urâcioaselor, le zise Katie, încercând să găsească vreo
urmă de supărare, dar trezindu-se de fapt chicotind. Se lăsă să
cadă pe locul din spate, cu ceafa rezemată între spătar şi braţul
scaunului, simţind în obraji înţepăturile a mii de ace, aşa cum i se
întâmpla în rarele momente când fuma. Chicotelile se potoliră şi se
simţi purtată pe aripa viselor în timp ce îşi aţinti privirea în lumina
palidă a domului, gândindu-se că asta a fost, pentru asta trăiai, să
chicoteşti ca o proastă cu cele mai bune prietene în noaptea
dinaintea căsătoriei cu omul iubit. În Vegas, O.K. Mahmură, O.K.
Totuşi, ăsta era scopul. Ăsta era visul.

DUPĂ PATRU BARURI, trei ţigări şi vreo câteva numere de

telefon scrijelite mai târziu pe şerveţele, Katie şi Diane erau atât de
magnetizate, încât săriră pe tejgheaua barului la McGills şi dansară
pe melodia lui „Brown Eyed Girl”, în ciuda faptului că tonomatul
era mut. Eve cânta „Alunecând şi patinând”, iar Katie şi Diane
patinau pe tejghea, mişcându-şi îndrăcite şoldurile şi
scuturându-şi părul până le acoperi feţele. La McGills, tipii crezură
că e vreo răzmeriţă, dar douăzeci de minute mai târziu, la Brown,
nici măcar nu putură trece de uşă. Diane şi Katie o proptiseră pe
Eve între ele, în timp ce aceasta din urmă continua să cânte
şlagărul Gloriei Gaynor, „I Will Survive,” ceea ce nu reprezenta
decât jumătate din problemă, cealaltă jumătate constând în faptul
că se balansau ca un metronom.
44
 Aşa că fură date afară încă înainte de a apuca să intre la
Brown. Asta însemna că singura soluţie care le mai rămăsese era
Last Drop, o speluncă scârboasă, din cea mai rău famată parte a
cartierului Flats, o oroare care se întindea pe trei alei unde cele mai
drogate târfe şi cei mai dubioşi indivizi îşi dădeau întâlnire, iar orice
maşină fără alarma pusă nu rezista nefurată mai mult de un minut
şi jumătate. Iată locul în care se aflau când apăru Roman Fallow cu
noua lui prietenă, căci lui Roman îi plăceau femeile mignone şi
blonde, cu ochii mari. Apariţia lui fu foarte pe placul barmanilor,
pentru că el oferise undeva în zonă bacşişuri de cincizeci la sută.
Dar lui Katie nu-i mirosi deloc a bine, căci Roman era amicul lui
Bobby O'Donnell.
— Ce-ai încremenit acolo, Katie? o întrebă el.
Ea zâmbi pentru că Roman o speria. Roman băga în sperieţi pe
toată lumea. Un tip arătos şi deştept, care putea să fie al dracului
de amuzant când avea chef, dar în care exista o goliciune imensă, o
lipsă totală de orice ar fi putut aduce a sensibilitate adevărată,
lucru care îi lucea în ochi ca un semn de circulaţie.
— Sunt un pic cam beată, recunoscu ea.
Asta-l amuză pe Roman. Râse scurt, arătându-şi dantura
perfectă şi sorbi din Tanqueray.
— Un pic cam beată, zici? Păi, O.K., Katie. Lasă-mă să
te-ntreb ceva, o luă el cu binişorul. Crezi că Bobby ar vrea să audă
despre tine cum te-ai făcut de râs la McGills astă-seară? Crezi tu
c-o să-i placă lui să audă asta?
— Nu.
— Că mie unuia nu mi-ar plăcea deloc să aud aşa ceva, Katie.
Înţelegi ce-ţi spun?
— Da.
Roman îşi făcu mâna pâlnie la ureche:
— Cum ai zis?...
— Bine.
Roman îşi lăsă mâna acolo unde era, se aplecă spre ea şi
adăugă:
— Îmi pare rău, ce-ai zis?

45
 — Că mă duc acasă chiar acum, îi răspunse Katie.
Roman surâse.
— Eşti sigură? Nu vreau să te fac să te simţi prost.
— Nu, nu. Chiar mi-a ajuns.
— Sigur, sigur. Hei, pot să-ţi plătesc consumaţia?
— Nu, nu. Mulţumesc, Roman, am plătit deja în numerar.
Roman îşi încolăci braţul în jurul femeiuştii lui:
— Să-ţi chem un taxi?
Katie fu cât pe ce să-i răspundă că se aflase la volan tot
drumul până aici, dar se abţinu:
— Nu, nu. La ora asta de noapte? O să oprim unul pe stradă,
nu-ţi face probleme.
— Bine, ai dreptate. Bine, Katie, atunci ne mai vedem.
Eve şi Diane se aflau deja la uşă. De fapt, aşteptaseră acolo de
când dăduseră cu ochii de Roman. Afară, pe trotuar, Diane zise:
— Isuse! Crezi c-o să-l sune pe Bobby?
Katie făcu semn din cap că nu, deşi nu era prea sigură.
— Nu, Roman nu transmite veştile proaste. El doar şi le
asumă.
Îşi acoperi faţa cu palma pentru o clipă. În întuneric, simţi
cum alcoolul îi trimitea furnicături prin sânge şi mai simţi întreaga
povară a singurătăţii. Întotdeauna fusese o solitară, de când mama
ei plecase dintre cei vii, iar asta se întâmplase cu mult, mult timp în
urmă. În parcare, Eve vomită, stropind una dintre roţile din spate
ale maşinii lui Katie, o Toyota albastră. Când termină, Katie pescui
din poşeta un flacon cu apă de gură şi i-l înmâna lui Eve.
— O să mai poţi ţine volanul? o întrebă aceasta.
Katie încuviinţă din cap:
— Cât este, paisprezece străzi de-aici? Mă descurc eu.
În timp ce ieşeau din parcare, Katie mai spuse:
— Încă un motiv ca să plec de-acasă. Un motiv în plus ca să
fug dracului din toată mahalaua asta împuţită.
— Da, făcu Diane cu jumătate de gură.
Conduseră cu prudenţă prin Flats, Katie păstrând viteza la

46
douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, şofând cât mai corect şi
concentrându-se. O ţinură tot aşa vreo douăsprezece străzi, după
care o scurtară prin Crescent, şoseaua din faţa lor desfăşurându-se
tot mai întunecată şi tăcută. La intrarea în Flats, maşina înainta
de-a lungul străzii Sydney, îndreptându-se spre casa lui Eve. Pe
drum, Diane se hotărî să se prăbuşească mai bine pe canapeaua lui
Eve decât să se ducă acasă la prietenul ei, Matt, unde o aştepta o
porţie de bălăcăreală pentru că îndrăznise să apară mangă, aşa că
ea şi Eve se coborâră din maşină sub felinarul spart din strada
Sydney. Începuse să plouă, stropii lovind parbrizul lui Katie, dar
Diane şi Eve păreau să nu observe.
Amândouă se aplecară şi se uitară înapoi prin geamul deschis
al portierei la Katie. Gustul amar pe care seara aceea îl lăsa în
ultima oră le îmbătrâni chipurile, le făcu umerii să cadă, iar Katie
simţi întreaga lor tristeţe răsfrângându-se pe profilul ei în timp ce
contempla stropii care-i cădeau pe parbriz. Simţi toată povara
viitorului lor lipsit de fericire. Cele mai bune prietene din grădiniţă -
şi s-ar putea să nu le mai vadă niciodată de-acum încolo.
— O să te descurci? o întrebă Diane cu o tonalitate acută în
glas.
Katie îşi întoarse faţa la ele şi le zâmbi, oferindu-le tot ce putea
în acel surâs, chiar dacă ar fi simţit că efortul i-ar fi dislocat falca.
— Da. Sigur. O să vă sun din Vegas. O să vă chem în vizită.
— Zborurile sunt ieftine, mai spuse Eve.
— Chiar aşa.
— Chiar că-s ieftine..., fu de acord Diane, iar vocea ei se
pierdu în depărtare, aruncându-şi privirea de-a lungul trotuarului
plin de gropi.
— O.K., zise Katie, iar cuvântul îi ieşi din gură ca o explozie
orbitoare. Am să plec înainte de a începe vreuna să plângă.
Eve şi Diane îşi întinseră braţele prin geam şi Katie le strânse
mâinile îndelung, după care ele făcură un pas înapoi,
îndepărtându-se de maşină. Îi făcură cu mâna semne de rămas
bun. Katie le răspunse, apoi claxonă şi o luă din loc.
Cele două rămaseră pe asfalt, urmărind-o cu privirile, mult
după ce luminile din spate ale maşinii lui Katie dispăruseră, luând

47
o curbă în mijlocul străzii Sydney. Simţeau că mai aveau încă
lucruri să-i spună. Adulmecau ploaia şi mirosul de metal care
venea din Penitentiary Channel, în întunericul şi tăcerea din
cealaltă parte a parcului.
Pentru tot restul vieţii ei, Diane avea să-şi dorească să fi rămas
în maşina aia. Avea să dea naştere unui băiat, la mai puţin de un
an, şi îi va povesti încă de mic, înainte de a ajunge asemenea tatălui
său, înainte să se facă rău, să se urce beat la volan şi să calce o
femeie care aştepta să treacă strada în Point, că ea se credea
predestinată să rămână în maşina aia şi că, hotărându-se să
coboare din ea, dintr-un moft, simţea că schimbase ceva din planul
universal. Avea să poarte gândul ăsta de-a lungul vieţii, dominată
de sentimentul că trăia ca un observator pasiv al impulsurilor
tragice ale altora, impulsuri pentru care ea nu făcuse destul pentru
a le domoli. Avea să mărturisească din nou aceste lucruri fiului
său, în cursul zilelor de vizită la puşcărie, iar el se va foi întruna pe
scaun. În final o va întreba:
— Mi-ai adus ţigări, mămico?
Eve se va mărita cu un electrician şi se va muta la o fermă din
Braintree. Uneori, noaptea târziu, îşi va odihni palma pe pieptul lui
mare şi bun şi-i va povesti de Katie, despre seara aceea, iar el o va
asculta mângâindu-i părul şi spatele, dar nu-i va spune prea multe
pentru că nu mai era nimic de spus, după cum avea să ştie prea
bine. Uneori, Eve va simţi nevoia doar să rostească numele
prietenei sale, să-l mai audă, să-i simtă greutatea pe limbă. Vor
avea copii. Ea se va duce la meciurile lor de fotbal, va sta în tribună
şi din când în când buzele ei se vor deschide şi vor rosti numele lui
Katie, încetişor, pentru sine, pe fundalul câmpurilor umede din
aprilie.
Dar în noaptea aceea erau doar două fete abţiguite din East
Bucky, iar Katie le urmări cum dispăreau treptat în oglinda
retrovizoare, în timp ce lua curba pe Sydney şi se îndrepta spre
casă.
Era o tăcere de moarte în întregul cartier, la ora aceea din
noapte. Cele mai multe dintre locuinţele cu vedere spre parcul Pen
Channel fuseseră distruse într-un incendiu, cu patru ani în urmă,
rămânând pustii, negre şi acoperite cu scânduri. Katie nu vroia
altceva decât să ajungă acasă, să se bage în pat, să se scoale a doua
48
zi de dimineaţă şi să o şteargă cu mult înainte ca lui Bobby sau
tatălui ei să le treacă prin minte s-o caute. Dorea să lase acest loc
cu toate ale lui, aşa cum îţi arunci hainele pe care le-ai purtat pe o
furtună dezlănţuită. Să-l mototolească în pumn ca pe o bucată de
hârtie şi să-l arunce în urmă, fără să se uite vreodată înapoi.
Şi îşi mai aminti ceva ce uitase de ani de zile. Îşi aminti cum se
ducea cu mama ei la grădina zoologică, când avea cinci ani. Îşi
aduse aminte de asta fără vreun motiv anume, în afara faptului că
probabil alcoolul îi stimulase celulele unde era stocată memoria.
Maică-sa o ţinuse de mână în timp ce se plimbau pe Columbia
Road, îndreptându-se spre grădina zoologică, iar Katie simţi cum
oasele mâinii materne erau străbătute de mici fiori. Privi la figura
trasă a mamei, la ochii înfundaţi în orbite, la nasul subţiat din
cauza pierderii în greutate şi la bărbia ca un ciot. Iar Katie, care la
cinci ani era o fetiţă curioasă şi tristă, zise:
— Cum se face că eşti obosită tot timpul?
Chipul dur şi încreţit al mamei se sfărâmase ca un burete
uscat. Se lăsase pe vine lângă Katie şi-i acoperise obrăjorii cu
palmele, privind-o cu ochii înroşiţi. Katie crezu că era nebună, dar
apoi mama surâse şi colţurile gurii îi căzură imediat, iar bărbia i se
mişca spasmodic. Îi spuse:
— Of, copile, şi o trase la piept pe Katie.
Îşi proptise bărbia în umărul fiicei, oftând din nou:
— Of, copile!
Apoi, Katie îi simţise lacrimile prin păr. Le mai simţea şi acum,
roua diafană a lacrimilor în părul ei, asemenea stropilor uşori de pe
parbrizul maşinii. Încerca să-şi reamintească ce culoare aveau
ochii mamei ei, când zări trupul care zăcea în mijlocul străzii. Zăcea
ca un sac, chiar în faţa roţilor şi ea viră mult la dreapta, simţind că
se lovise ceva de roata stângă din spate, şi îşi spuse în gând: „O,
Isuse, o, Doamne, nu, spune-mi că nu l-am lovit eu, te rog, Isuse,
Doamne, nu”.
Îşi izbi brusc Toyota de bordura trotuarului din dreapta.
Piciorul îi alunecă pe ambreiaj, iar maşina se hurducă înainte,
parcă scuipând, apoi se opri. Cineva o strigă.
— Hei, eşti teafăr?
Katie îl văzu venind spre ea şi începu să se destindă pentru că
49
i se părea cunoscut şi inofensiv, până când observă arma din mâna
lui.

LA ORA TREI dimineaţa, Brendan Harris adormi în sfârşit cu

zâmbetul pe buze. Katie încă mai plutea deasupra lui, spunându-i
că-l iubeşte, şoptindu-i numele, simţindu-i ca un sărut răsuflarea
uşoară în ureche.

50
 Unde-i hoinăreala de altădată?
DAVE BOYLE aterizase la McGills în acea noapte, se aşezase
lângă Stanley cel uriaş, în colţul tejghelei, urmărind jocul echipei
Sox într-un meci în deplasare. Pedro Martinez domina terenul, aşa
că Sox îi băteau pe cei de la Angels de le săreau fulgii, Pedro lovind
mingea atât de nemilos, încât aceasta zbura de nici n-o vedeai. La a
treia repriză, jucătorii de la Angels arătau speriaţi. La a şasea, pe
figurile lor părea să se citească dorinţa de a pleca acasă şi a se
aşeza la cină. Când Garret Anderson fluieră finalul, întrerupând
tentativa lui Pedro, toată emoţia care mai rămăsese în meciul
terminat cu scorul opt la zero se scurse pe lângă spectatorii din
galerii, iar Dave se trezi acordând mai multă atenţie luminilor şi
fanilor, stadionului Anaheim, decât meciului.
Urmărea mai ales chipurile celor de la galerie, dezgustul şi
oboseala de învinşi, fanii părând să ia eşecul mai în serios decât
băieţii din culise. Şi poate chiar aşa şi era. Pentru unii dintre ei, îşi
închipuia Dave, acesta fusese singurul meci la care asistaseră în
acel an. Îşi aduseseră nevasta şi copiii, îşi părăsiseră căminele în
boarea înserării californiene, cu genţi frigorifice pentru petrecerea
de sfârşit şi cheltuiseră treizeci şi cinci de dolari pe bilete ca să-şi
permită să se aşeze pe nişte locuri ieftine şi să pună pe capul
puştilor lor şepci de douăzeci şi cinci de dolari, să mănânce
hamburgeri de şase dolari şi hot dog de patru dolari şi cincizeci, să
dea pe gât pepsi şi îngheţate pe băţ care se topeau prin perii
braţelor lor. Veniseră să jubileze şi să fie purtaţi pe aripile victoriei,
după cum bine ştia Dave, să fie înălţaţi din tina vieţilor lor de
spectacolul atât de rar al biruinţei. Iată de ce arenele şi parcurile de
distracţii păreau că seamănă cu nişte catedrale scăldate în lumină,
vibrând de rugăciuni murmurate, fremătând de zumzetul a
patruzeci de mii de inimi care băteau la unison, nutrind aceeaşi
speranţă colectivă. Câştigaţi pentru mine, pentru copiii mei.
Câştigaţi pentru mariajul meu, ca eu să pot duce victoria voastră
înapoi la maşină şi să mă aşez în strălucirea ei cu familia mea, în
timp ce ne întoarcem la vieţile noastre lipsite de glorie.
Câştigaţi pentru mine, câştigaţi, câştigaţi. Dar când echipa
favorită pierdea, acea speranţă colectivă se spărgea în mii de
cioburi şi orice iluzie de unitate pe care ai fi simţit-o faţă de vecinii
tăi de cartier se disipa o dată cu ea. Echipa favorită te dezamăgise,
51
iar asta îţi reamintea că de obicei de câte ori încercai ceva, tu erai
cel care pierdeai. Când sperai, speranţa murea. Şi tu, aşezat acolo
printre grămezile de ambalaje goale din celofan şi de floricele, de
pahare din plastic sparte, aruncate în naufragiul tăcut al vieţii tale,
trebuind să înfrunţi o lungă plimbare în întuneric printr-un lung
segment de parcare scufundat în întuneric, plin de hoarde de beţivi,
străini înfuriaţi, alături de o soţie tăcută care bifează cel mai recent
eşec al tău şi trei ţânci ţicniţi. Şi cu toate astea, încă ai putere să te
urci la volan şi să te întorci la casa ta, chiar în locul din care
această catedrală îţi promisese să te salveze. Dave Boyle, fostă
vedetă efemeră din anii de glorie ai echipelor de base-ball ale şcolii
de înalte ştiinţe tehnice Don Bosco, din 78 până în '82, ştia prea
bine că în lumea asta puţine lucruri sunt mai capricioase decât un
suporter.
Ştia ce însemna să ai nevoie de suporteri, să-i urăşti, să te laşi
în genunchi în faţa lor şi să le cerşeşti încă un rând de aplauze şi
urale, să-ţi laşi capul în jos când le-ai frânt inima colectivă, acum
plină de furie.
— Fii atent la puicuţele astea, zise Stanley cel uriaş şi Dave îşi
ridică privirea la cele două fete picate din senin deasupra lor pe
tejghea, dansând în ritmul celei de-a treia prietene care cânta
„Brown Eyed Girl” în falset, cele două de pe tejghea zgâlţâindu-şi
dosurile şi legănându-şi şoldurile. Cea din dreapta avea o carnaţie
senzuală şi ochi cenuşii, strălucitori, cu vino-ncoa. Dave realiză că
era genul care înflorea de timpuriu, tipul de fată care probabil avea
să strice multe saltele în următoarele şase luni. Dar în doi ani de
zile, se va ofili, puteai să-ţi dai seama de asta după bărbia grasă şi
flască, va purta o rochie de casă şi nimeni n-avea să-şi mai poată
închipui voluptatea de care fusese în stare nu cu mult timp în
urmă.
Cealaltă, însă... Dave o ştia de când era micuţă, Katie Marcus,
fiica lui Jimmy şi a bietei Marita, Dumnezeu s-o ierte şi s-o
odihnească în pace, acum fiica vitregă a lui Annabeth, verişoara
nevesti-si, o fată maturizată deplin, în toată splendoarea ei,
proaspătă şi sfidătoare. Urmărind-o cum dansa, se învârtea, ţopăia
şi râdea, părul blond acoperindu-i faţa ca un văl, apoi fluturându-i
îndărăt în vreme ce şi-l arunca înapoi pe spate, dezvăluindu-şi
gâtul lăptos şi arcuit, Dave simţi cum se trezeşte în el o dorinţă
52
întunecată ca o flacără murdară, care însă nu se aprinsese din
senin. Ea îi aprinsese scânteia. Trupul ei i-o transmisese, faţa ei
transpirată, străfulgerată de vederea lui când ochii li se întâlniră,
căci îl recunoscuse. Ea îi zâmbi şi-i făcu cu degetul un mic semn de
mustrare care-i străpunse oasele pieptului şi-i făcu inima să bată
mai tare.
Îşi plimbă privirea pe feţele năuce ale tipilor de la bar, în vreme
ce urmăreau dansul celor două fete ca şi cum ar fi fost nişte îngeri
trimişi din cer. Dave putu citi pe feţele lor aceeaşi năzuinţă care-o
văzuse şi pe feţele fanilor echipei Angels în primele minute ale
jocului, o dorinţă tristă, amestecată cu o resemnare jalnică a
certitudinii că se vor duce acasă nesatisfăcuţi. Singurul lucru care
le rămânea era să se masturbeze în baie la trei dimineaţa, în timp
ce soţiile şi odraslele lor sforăiau la etaj.
Dave o privi pe Katie cum strălucea deasupra lui şi-şi aminti
că Maura Keaveny arătase, goală sub el, exact ca ea, în timp ce
stropi de transpiraţie îi îmbrobodeau fruntea, cu ochii pierduţi,
plutind într-un nor de patimă şi băutură. Tânjea după el, Dave
Boyle. Vedeta de base-ball. Mândria cartierului său timp de trei ani,
care au zburat prea repede. Nimeni nu mai vorbea de el ca despre
puştiul care fusese răpit pe când avea zece ani. Nu, era de-acum
eroul local, iar Maura se afla în patul lui. Soarta era de partea sa.
Dave Boyle. Pe atunci, inconştient de cât de trecător era
viitorul. Cât de repede putea să dispară, lăsând loc unui prezent
inept, fără surprize, fără motive de speranţă, care nu consta în
nimic altceva decât în scurgerea zilelor ce se deosebeau atât de
puţin unele faţă de altele, încât te trezeai că mai trecuse un an pe
nesimţite şi pagina de calendar din bucătărie rămăsese parcă la
luna martie.
N-am să mai visez niciodată, îţi zici în sinea ta. N-am să mă
mai expun durerii. După care echipa favorită îşi ia revanşa, sau vezi
un film, sau vreo reclamă la Aruba, ori vreo fată care seamănă prea
tare cu o femeie care ţi-a fost iubită în liceu, pe care ai îndrăgit-o şi
ai pierdut-o, dansând dezlănţuită deasupra ta, cu ochi strălucitori,
şi-ţi spui, dă-o dracului, hai să mai visez măcar o singură dată.

ODATĂ, PE CÂND Rosemary Savage Samarco era pe patul de

moarte, într-o zi de cinci octombrie, aceasta îi spuse fiicei sale,
53
Celeste Boyle:
— Jur cu mâna pe cruce că singura plăcere pe care am avut-o
şi eu în viaţa asta a fost să vântur boaşele lui tat-tu ca pe un cearşaf
ud într-o zi fără ploaie.
Celeste îi oferi un surâs distant şi încercă să se uite în altă
parte, dar gheara bolnavă de artrită a mamei sale o prinse de
încheietură şi o strânse de-i trosniră oasele.
— Tu, ascultă-mă pe mine, Celeste. Eu am să mor, aşa că nu
glumesc deloc. Cu asta te alegi, dacă ai noroc în viaţa asta şi nici nu
este mare lucru. Mâine, poimâine, aşa că vreau ca fiica mea să
înţeleagă asta: nu te alegi decât cu un singur lucru. Mă auzi? Doar
un singur lucru pe lumea asta îţi dă adevărata plăcere. A mea a fost
să frământ boaşele lui tat-tu de câte ori aveam prilejul.
Ochii bătrânei străluceau şi stropi de salivă îi apărură pe buze.
— Crede-mă că, după un timp, ăsta a fost şi deliciul lui.
Celeste şterse fruntea maică-sei cu un prosop.
— Mamă, îi spuse zâmbind, cu o voce moale şi gângurită.
Îi tampona stropii de salivă de pe buze şi îi mângâie interiorul
palmei. Dar în tot acest timp nu se gândea decât cum s-o şteargă
mai repede de acolo. Să iasă din casa aceea, din vecinătatea aceea,
afară din locul acela de nebuni, unde creierii oamenilor putrezeau
de vii, de prea multă sărăcie şi necaz, de prea multă neputinţă, de
prea multă vreme.
Mama ei rămase totuşi în viaţă. Supravieţui unei colite, unor
crize diabetice, altora renale, unui infarct şi încă unuia, şi unor
tumori canceroase maligne, una la un sân şi cealaltă la colon.
Într-o zi, pancreasul ei încetă să mai lucreze, pur şi simplu se opri,
apoi pe neaşteptate se puse iar în funcţiune o săptămână mai
târziu, nerăbdător să se reapuce de treabă. Doctorii o întrebară de
mai multe ori pe Celeste dacă le permitea să studieze corpul mamei
sale după ce va deceda. La început, Celeste i-a întrebat:
— Care parte din el?
— Tot.
Rosemary Savage Samarco avea un frate în Flats, pe care-l
ura, şi două surori care trăiau în Florida şi nu vorbeau cu ea.
Vânturase cu atâta succes boaşele soţului că acesta coborâse în

54
mormânt înainte de vreme, ca să scape de ea. Celeste era singurul
ei copil după opt mariaje. Când era micuţă, fiică-sa obişnuia să şi-i
imagineze pe toţi acei fraţi şi surori, cât pe ce să vină pe lume,
plutind în pragul iadului şi să le spună în gând: „Aţi scăpat!”
Ajunsă la vârsta adolescenţei, era sigură că cineva avea să
vină s-o scoată din mlaştina vieţii. Arăta chiar frumuşică. Nu era
acră, era făcută dintr-un aluat bun, ştia să râdă. Îşi dădea seama
că, luând totul în calcul, aşa trebuia să se întâmple. Problema era
că, chiar dacă întâlnea vreo câţiva pretendenţi la mâna ei, nu erau
de calibrul acela, după care să i se aprindă călcâiele. Majoritatea
erau din Buckingham, mai ales derbedei din Point sau Flats, care
se încumetau până aici în East Bucky, câţiva din Rome Basin şi un
singur tip din centrul oraşului, pe care-l cunoscuse pe când urma
Şcoala de coafură Blaine, numai că acesta era homo, chiar dacă nu
era încă conştient de asta.
Asigurarea de sănătate a mamei nu fu bună de nimic, şi destul
de curând Celeste se trezi că muncea doar ca să-şi poată asigura un
minimum necesar din cauza reţetelor de medicamente monstruos
de costisitoare, destinate să aline suferinţele maică-si. Nu că
bătrânei nu i-ar fi plăcut să fie bolnavă. Fiecare criză reprezenta un
nou atu bun de exploatat, iar Dave numea asta „Viaţa lui Rosemary
stoarce mai mult decât Loto Pronosport”. Se uitau la ştiri şi vedeau
vreo mamă îndurerată plângând şi văicărindu-se pe trotuar, după
ce casa şi cei doi copii ai ei pieriseră într-un incendiu, iar
Rosemary, plescăind din gingii, îi spunea:
— Tu poţi să mai faci copii. Da' ia încearcă să trăieşti cu o
colită şi să-ţi mai şi cedeze un plămân în acelaşi an.
Dave zâmbea subţire şi se ducea să-şi mai ia o bere. Rosemary,
auzind deschizându-se frigiderul în bucătărie, îi zicea fiicei:
— Nu eşti decât amanta lui, drăguţă. Numele nevesei este
Budweiser.
— Mamă, încetează, îi răspundea Celeste.
— Poftim? o întreba maică-sa.
Dave fusese cel ales până la urmă de Celeste, pentru ce?... Era
chipeş şi nostim. Foarte puţine lucruri păreau să-l poată scoate din
răbdări. Când s-au căsătorit, avea o slujbă bună, era şeful oficiului
de poştă de la Raytheon şi chiar dacă pierduse acel post din cauza
55
restructurărilor, în cele din urmă reuşise să-şi găsească o altă
slujbă într-un hotel din centru, cam la jumătate din salariul lui
anterior, fără să se plângă însă vreodată de asta. De fapt, Dave nu
se plânsese niciodată de nimic şi aproape că niciodată nu-i vorbise
de anii lui de dinainte de liceu, ceea ce ei începuse să i se pară
destul de ciudat de când murise maică-sa.
Un atac cerebral o dăduse gata într-un târziu, în timp ce ea se
întorcea de la cumpărături, găsind-o în cada de baie, cu capul
ridicat şi buzele răsucite în sus pe partea dreaptă a feţei, ca şi cum
ar fi muşcat din ceva extrem de acru.
În lunile care au urmat înmormântării, Celeste se alină cu
faptul că cel puţin acum putea respira uşurată, fără reproşurile
constante ale mamei sale şi remarcile ei crude, făcute în şoaptă.
Dar lucrurile nu se întâmplară chiar aşa. Dave scotea din munca
lui cam tot atât cât ea, şi asta însemna cam cu un dolar mai mult pe
oră decât cei de la McDonald's, în timp ce, din fericire, nu mai
trebuia să plătească de acum încolo reţetele medicale pe care
Rosemary le acumulase în decursul vieţii ei, avea acum în schimb
de furcă cu facturile de înmormântare. Celeste contempla
falimentul financiar al mariajului lor, notele de plată pe care avea
să le plătească de-acum încolo, timp de ani de zile, penuria de bani,
impozitele care aveau să-i covârşească şi noul val de cheltuieli pe
care Michael şi şcolarizarea lui aveau să le aducă pe cap, simţind
cum avea să-şi trăiască restul zilelor cu respiraţia tăiată. Nici ea,
nici Dave n-aveau studii superioare sau vreo altă posibilitate de
calificare. De câte ori urmăreau ştirile la televizor, se vorbea numai
despre rata scăzută a şomajului şi sentimentul naţional al
siguranţei la locul de muncă, dar nimeni nu menţiona faptul că
aceasta îi afecta mai ales pe muncitorii calificaţi şi pe cei care
doreau să se angajeze temporar, nu în domeniul medical sau
stomatologic, şi care nu prea aveau perspective de a face carieră.
Uneori, Celeste se trezea stând în întuneric, cu fundul pe WC,
lângă cada unde-şi găsise mama moartă. Şedea acolo şi încerca
să-şi reţină lacrimile, întrebându-se cum de ajunsese să ducă o
astfel de viaţă. Exact asta făcea la trei dimineaţa, în zorii zilei de
duminică, pe când stropi grei de ploaie băteau darabana în
geamuri, când Dave intră plin de sânge. Păru şocat s-o găsească
acolo. Sări înapoi când ea se ridică.
56
 — Dragă, ce s-a întâmplat? îl întrebă păşind spre dânsul.
El sări din nou înapoi, împiedicându-se de pragul de jos al
uşii.
— M-au tăiat.
— Ce?
— M-au tăiat.
— Dave, pentru numele lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat?
Îşi ridică tricoul şi Celeste îşi pironi ochii pe o spintecătură
prelungă de-a lungul coastelor din care şiroia sânge.
— Iubirea mea, Iisuse, trebuie să te internezi.
— Nu, nu, făcu el. Uite, nu este atât de adâncă. Doar că a
sângerat ca dracul.
Avea dreptate. La o a doua privire, ea observă că era foarte
superficială, însă lungă şi roşie de atâta sânge. Dar tot nu era
destul ca să explice tot sângele care-i acoperea gâtul şi tricoul.
— Cine a fost?
— Un cioroi dement, răspunse el, scoţându-şi tricoul şi
aruncându-l în chiuvetă. Dragă, am dat de dracul.
— Tu? Cum?
Se uită la ea, iar ochii i se învârteau nebuneşte în cap.
— Tipul a încercat să mă jefuiască, da? Aşa că, aşa că am sărit
şi eu la el. Atunci m-a tăiat.
— Ai sărit la un tip care avea un cuţit în mână, Dave?
El dădu drumul la robinet şi-şi băgă capul sub el, înghiţind
câteva jeturi de apă.
— Nu ştiu de ce am făcut-o. Aşa mi-a venit, vreau să spun.
Mi-am pierdut rău capul, dragă. L-am terminat pe tipul ăla.
— Tu...?
— L-am făcut una cu pământul, Celeste. Pur şi simplu, mi s-a
urcat sângele la cap când am simţit cuţitul ăla în mine. Ştii? L-am
trântit la pământ, l-am călcat în picioare, după care, dragă, dus am
fost.
— Atunci, ai fost în legitimă apărare?
El făcu cu mâna un gest de parcă ar fi vrut să spună: „Cam aşa

57
ceva”.
— Nu cred că tribunalul o să vadă lucrurile în lumina asta, ca
să fiu sincer.
— Nu pot să cred. Dragul meu, începu ea apucându-l de
încheieturi, spune-mi exact ce s-a întâmplat.
Şi pentru o clipă, uitându-se drept în ochii lui, simţi că o
apucă greaţa. I se păru că detectează o urmă de scârnăvie în ochii
lui, ceva care se trezise la viaţă şi care nu ştia ce-i ruşinea.
Era din cauza luminii, hotărî ea, a becului fluorescent, ieftin
de deasupra capului său, pentru că atunci când bărbia i se lăsă în
piept şi îi mângâie mâinile, senzaţia de greaţă îi pieri, iar faţa lui
redeveni normală, având o expresie speriată, dar obişnuită.
— Mă îndreptam spre maşină, începu el, iar Celeste se aşeză
înapoi pe capacul de la WC, în timp ce el îngenunchea în faţa ei,
şi-mi apăru tipul ăsta în faţă. Îmi cere un foc. Îi spun că nu fumez.
Tipu-mi răspunde că nici el nu fumează.
— Nici el.
Dave încuviinţă din cap.
— Mi se făcuse inima cât un purice, pentru că nu mai era
nimeni acolo afară de noi doi. Şi atunci zăresc cuţitul în mâna
tipului care-mi zice: „Banii sau viaţa, câine. Nu plec de-aici cu
mâna goală”.
— Aşa ţi-a zis?
Dave se lăsă pe spate şi înălţă capul.
— De ce?
— Uite-aşa.
Lui Celeste i se păruse hilar, dintr-un motiv oarecare, poate
replica fusese prea isteaţă, ca în filme. Dar pe urmă se gândi că
toată lumea se uita la filme în ziua de azi, cu atât mai mult cu cât
există televiziune prin cablu, aşa că tipul poate îşi însuşise textele
din vreun film cu gangsteri, stătuse până noaptea târziu
repetându-le în faţa oglinzii până când crezu că aducea cu Wesley
sau cu Denzel.
— Aşa... atunci, reîncepu Dave, eu zic: „Haide, omule.
Lasă-mă să urc în maşină şi să mă duc acasă”. Ceea ce a fost o
prostie, pentru că acum mai vroia şi cheile de la maşină. Şi în
58
momentul acela, iubito, am văzut negru în faţa ochilor. Bravură de
beţiv, poate, nu ştiu sigur, şi încerc să trec pe lângă el care tocmai
atunci se trezeşte să mă taie.
— Parcă ai zis că a sărit la tine.
— Celeste, mă laşi dracului să-ţi povestesc?
— Îmi pare rău, dragă, se scuză ea atingându-i obrazul.
El continuă, depunându-i un sărut în palmă:
— Deci, mă împinge oarecum înapoi, ţintindu-mă de maşină
şi sare la mine, iar eu tocmai încercam să-i trag un pumn când bagă
cuţitul în mine, şi eu, eu pur şi simplu mă reped la el. Îi dau o
lovitură de pumn undeva în cap, la care el zice: „nemernicule”, iar
eu sar iar şi-l lovesc undeva în gât. El cade jos, scapă cuţitul din
mână, eu sar pe el cu picioarele, şi, şi, şi...
Dave se uită în cadă, ţinând gura încă deschisă, buzele uşor
încreţite.
— Ce? spuse Celeste, tot încercând să şi-l închipuie pe
atacator sărind la Dave, cu un pumn ridicat, iar în cealaltă ţinând
cuţitul gata să lovească. Ce-ai făcut tu?
Dave se întoarse şi îşi mută privirea pe genunchii ei:
— M-a făcut să-mi ies din minţi, dragă. S-ar putea chiar să-l fi
omorât. L-am izbit cu căpăţâna de pavaj şi i-am tocat faţa cu
pumnii, i-am zdrobit nasul şi tot ce vrei. Am fost atât de furios şi de
speriat! Singurul gând pe care l-am avut a fost la tine şi la Michael,
la faptul că nu m-aş mai fi putut urca întreg la volan, că aş fi putut
muri într-o nenorocită de parcare, numai pentru că un dement este
prea puturos ca să câştige cinstit o pâine. O privi drept în ochi şi
repetă:
— S-ar putea să-l fi ucis, iubito.
Arăta atât de tânăr, cu ochii larg deschişi, chipul palid şi
asudat, cu părul lipit de cap, datorită transpiraţiei şi terorii
resimţite şi... să fie sânge?... da, din cauza sângelui. Ea îşi spuse că
nu, trebuia să se ocupe de asta chiar acum. Soţul ei avea nevoie de
ea. Nu ăsta îi era obiceiul. În acea clipă, îşi dădu seama că începuse
s-o deranjeze faptul că el niciodată nu se plângea de nimic. Când te
plângi cuiva, într-un fel ceri ajutor, îi ceri acelei persoane să-ţi
oblojească rănile. Dar Dave nu mai avusese niciodată nevoie de

59
ajutorul ei până atunci, aşa că niciodată nu i se plânsese, nici după
ce-şi pierduse de câteva ori slujba; nu atâta timp cât Rosemary se
afla încă în viaţă. Dar acum, îngenunchind în faţa ei, mărturisind
disperat că s-ar putea să fi ucis un om, căuta un cuvânt de alinare.
Ar fi dorit ca ea să-i spună că totul era în ordine.
Şi chiar aşa şi era, nu? Încerci să jefuieşti un cetăţean onest,
treaba ta dacă socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă.
Te priveşte dacă s-ar putea să-ţi pierzi şi viaţa. Celeste îşi spunea în
gând: „Bine, vreau să zic că-mi pare rău, dar ia stai! Dac-ai intrat în
hora asta, atunci joacă băiete”. Sărută fruntea soţului.
— Iubitule, îi şopti, fă un duş. Eu o să am grijă de haine.
— Vrei, te rog?
— Da.
— Ce-ai de gând să faci cu ele?
Habar n-avea. Să le ardă? Sigur, dar unde? Nu în
apartamentul lor. Mai rămânea curtea din spate. Dar îşi dădu
seama pe loc că cineva cu siguranţă ar fi putut-o observa arzând
nişte haine la ora trei dimineaţa. Sau la orice altă oră de zi şi de
noapte, fireşte.
— Am să le spăl, spuse ea în clipa în care-i veni ideea. O să le
fac ca noi şi am să le bag în coşul de gunoi, după care o să le
îngropăm.
— Să le îngropăm?
— Atunci o să le ducem la groapa cu gunoi. Sau nu, aşteaptă,
făcu ea, căci gândurile i-o luaseră acum înaintea gurii, o să le
ascundem până marţi dimineaţă, când vin gunoierii, da?
— Da...
El dădu drumul la duş, uitându-se la ea, în aşteptare, în timp
ce tăietura de-a lungul torsului se înnegrea, făcând-o acum să se
teamă iar de SIDA sau de hepatită, de atât de variatele feluri în care
sângele altcuiva putea otrăvi sau ucide.
— Ştiu când vin gunoierii. La şapte şi un sfert fix, în fiecare
săptămână, cu excepţia primei săptămâni din iunie, când toţi
puştii de la colegiu îşi iau zborul şi lasă în urma lor munţii ăia de
gunoaie, şi atunci de obicei mai întârzie, dar...

60
 — Celeste, iubito! În concluzie?
— Deci, cum aud camionul, mă reped imediat pe scări după
ei, ca şi cum aş fi uitat de un sac de gunoi şi-l arunc direct în spate,
unde e cilindrul ăla care se roteşte întruna. Bine?
Ea-i zâmbi, deşi nu-i venea deloc să zâmbească. El îşi băgă o
mână sub jetul duşului, încă întors cu tot trupul spre ea.
— În regulă, crezi că...
— Ce?
— Poţi să faci chestia asta?
— Da.
Hepatită A, B şi C, se gândi ea. Ebola. Zonele sensibile. El făcu
iar ochii mari.
— S-ar putea să fi omorât pe cineva, iubito. Iisuse!
Ea dorea să se ducă după el şi să-l ia în braţe. Dorea să plece
din cameră, să-i mângâie gâtul, să-i spună că totul avea să fie bine.
Dorea să fugă departe până când îşi va limpezi mintea. Dar rămase
pe loc.
— Am să spăl hainele astea.
— În regulă, conchise el.
Ea găsi sub chiuvetă nişte mănuşi din plastic, pe care le
folosise când curăţase WC-ul, şi le trase pe mână, verificând dacă
nu erau sparte pe undeva. Când se asigură că erau întregi, îi luă
tricoul din chiuvetă şi blugii de pe podea. Şi pantalonii erau
înnegriţi de sânge. Lăsaseră o pată pe gresia albă.
— Cum de ţi-a curs pe blugi?
— Ce?
— Sângele.
Se uită la pantalonii care atârnau în mâna ei. Apoi îşi coborî
privirea spre podea.
— Îl ţinteam la pământ cu genunchii, o lămuri el ridicând din
umeri. Nu ştiu. Presupun că s-au stropit, ca şi tricoul.
— Aha.
Ochii lor se întâlniră.
— Păi, asta e.
61
 — Aşa, conchise ea.
— Aşa.
— Deci am să le spăl în chiuveta din bucătărie.
— Bine.
— Bine, încheie ea şi ieşi cu spatele din baie, lăsându-l în
picioare, cu o mână sub jetul de apă, aşteptând să se încălzească.
În bucătărie, ea zvârli hainele în chiuvetă şi dădu drumul la
apă, urmărind cum dispărea prin gura de scurgere tot sângele,
ţesuturile din carne şi, o Doamne! bucăţi de creier, era foarte sigură
de asta. O uimi gândul cât de mult putea sângera un corp omenesc.
Se spune că omul ar avea vreo trei litri de sânge în el, dar lui Celeste
întotdeauna i se părea că ar fi trebuit să fie mai mult. Când era prin
clasa a patra se împiedică într-un parc în timp ce alerga cu priete-
nele. În cădere, se tăiase la vene într-un ciob de sticlă care ieşea din
iarbă. A trebuit să treacă un deceniu, până când îi reveni simţul
tactil în toate cele patru degete afectate. Ceea ce-şi amintea cel mai
bine era sângele. Când îşi ridicase mâna din iarbă, cu cotul
tremurând de parcă se lovise la osul olecran, sângele îi ţâşnise
drept în sus din palma sfâşiată, şi două dintre prietenele ei
începură să ţipe. Acasă umpluse toată chiuveta de sânge, în vreme
ce mama ei chema salvarea. În salvare, i-au înfăşurat mâna într-un
bandaj gros cât coapsa ei, dar straturile tifonului începură să se
coloreze în roşu-închis în mai puţin de două minute. La spital,
zăcuse pe un pat alb şi urmărise cum sângele se infiltra în cutele
cearşafului ca în nişte mici canioane, revărsându-se peste buza lor.
Şi când tot patul se umpluse de sânge, stropii începură să picure pe
podea, adunându-se într-un târziu în mici băltoace, până când
mama ei ţipă îndeajuns de mult şi de tare ca unul dintre rezidenţii
de la camera de gardă a spitalului să decidă că Celeste trebuia să fie
împinsă mai în faţă. Toată cantitatea aceea de sânge era dintr-o
singură mână.
Iar acum, tot acest sânge dintr-un singur cap zdrobit. De la
Dave, care lovise cu pumnii figura altei fiinţe umane, de la craniul
care fusese izbit de caldarâm. Izbit cu isterie, era sigură, de frică. Îşi
ţinu mâinile înmănuşate sub apă şi se mai uită o dată dacă nu
cumva erau găurite. Nu erau. Turnă detergent de vase peste tot
tricoul şi-l frecă cu un burete aspru, apoi îl stoarse bine şi o luă de
62
la capăt până când apa care se scurgea din tricou nu mai fu roz, ci
limpede. Făcu acelaşi lucru cu blugii. între timp, Dave ieşise de sub
duş şi şedea la masa din bucătărie, înfăşurat cu un prosop în jurul
taliei, fumând una din lungile ţigarete albe, pe care mama ei le
păstrase în dulap, şi sorbind o bere în timp ce o urmărea.
— M-a luat dracul, spuse el încetişor.
Ea încuviinţă din cap.
— Vreau să zic..., şopti el, ieşi şi tu din casă, cu gând să te
distrezi, că doar este sâmbătă seara, vremea este bună, şi pe
urmă...
El se ridică şi veni lângă ea, se sprijini de cuptor şi o privi cum
storcea cracul stâng al pantalonilor.
— De ce nu foloseşti maşina de spălat din cămară?
Ea-şi ridică privirea la el şi observă că tăietura de pe tors părea
deja o simplă zgârietură după duş. Simţi nevoia să chicotească de
tensiune. Dar îşi ţinu firea şi îi răspunse:
— Probe, iubire.
— Probe?
— Ei, nu ştiu sigur, dar mă gândesc că sângele şi... alte
lucruri ar putea rămâne ascunse în cuva unei maşini de spălat mai
repede decât într-un canal de scurgere.
— Probe, lăsă el să-i scape cu un fluierat uşor.
— Probe, întări ea, neputând să-şi mai reţină un zâmbet larg,
simţind că ia parte la ceva primejdios, conspirativ, ceva important
şi valoros.
— Să mă ia dracu' dacă nu eşti genială, o lăudă el.
Ea termină de stors blugii şi închise robinetul, după care făcu
o mică plecăciune. Era patru dimineaţa şi se simţea mai trează
decât fusese de ani de zile. Era la fel de trează ca în dimineţile de
Crăciun când avea opt ani. Cofeină îi curgea prin vene, nu sânge.
Toată viaţa îţi doreai un lucru ca acesta. Îţi spuneai în sinea ta
că nu-i adevărat, dar ţi-l doreai. Să fii implicat într-o dramă. Şi nu
era vorba de drama facturilor neplătite sau a scandalurilor
conjugale, minore şi zgomotoase. Nu. Asta era o felie de viaţă
adevărată, ba chiar mai mult decât atât. Era ultrareal. Soţul ei poate
a ucis un răufăcător. Şi dacă acest răufăcător era mort într-adevăr,
63
poliţia avea să pornească pe urmele făptaşului. Iar dacă urmele vor
duce realmente aici, la Dave, aveau nevoie de probe.
Celeste şi-i închipuia deja pe ofiţerii de poliţie aşezaţi la masa
din bucătărie, cu carneţelele deschise, mirosind a cafea şi a
băutură consumată în taverne în nopţile anterioare, punându-le, ei
şi lui Dave, tot felul de întrebări. Aveau să fie politicoşi, dar
înfricoşători. Iar ea şi soţul ei aveau să le întoarcă politeţea,
imperturbabili.
Pentru că totul se reducea la probele judiciare. Iar ea tocmai le
făcuse să dispară prin ţeava de scurgere din bucătărie, direct în
întunecatele canale colectoare. Dimineaţa, avea s-o scoată de sub
chiuvetă şi s-o spele, să-i cureţe interiorul cu sodă caustică şi s-o
pună înapoi la loc. Avea să bage tricoul şi blugii într-un sac menajer
de plastic şi să-l ascundă bine până marţi dimineaţa, când urma
să-l arunce la spatele camionului pentru gunoaie, unde aveau să fie
zdrobite şi mestecate, făcute una cu ouăle putrede şi resturile de
pui şi de pâine uscată. Avea să facă toate astea ca să simtă că se
depăşise pe ea însăşi.
— Te face să te simţi singur, mai zise Dave.
— Ce zici?
— Să faci cuiva rău, o lămuri el încet.
— Dar te-a obligat.
El încuviinţă din cap. Pielea lui părea cenuşie în
semiîntunericul din bucătărie. Cu toate astea tot arăta mai tânăr,
ca şi cum ar fi fost proaspăt ieşit din pântecul mamei sale. Stărui:
— Ştiu. Da. Totuşi, te face să te simţi singur. Te face să te
simţi...
Ea îi atinse faţa, şi mărul lui Adam se umflă când el înghiţi.
— ...înstrăinat, adăugă.

64
 Perdele portocalii
DUMINICĂ DIMINEAŢA, la ora şase, cu patru ore şi jumătate
înainte de prima comuniune a fiicei, Nadine, Jimmy Marcus primi
un telefon de la Pete Gilibiowski de la prăvălie, care-l anunţă că era
în pom.
— În pom? Jimmy se aşeză în pat în capul oaselor şi se uită la
ceas. Nefericitule, este şase dimineaţa. Dacă tu şi Katie nu faceţi
faţă nici la şase, ce-o să faceţi la opt, când dau buzna enoriaşi de la
slujba de dimineaţă?
— Tocmai asta este problema, Jim. Katie nu-i aici.
— Ce face?! întrebă Jimmy, aruncând în lături păturile şi
dându-se jos din pat.
— Nu-i aici. Trebuia să fie de la cinci şi jumătate, nu? L-am
găsit pe băiatul de la gogoşi claxonând de mama focului în spate, şi
n-am găsit nicio cafea făcută pe motiv că...
— Îhî, murmură Jimmy şi ieşi în coridor, îndreptându-se spre
camera lui Katie, simţind la picioare curenţi de aer rece, căci
dimineţile de mai îşi arătau încă colţii ascuţiţi, ca ai după-amiezelor
de martie.
— ...un grup de muncitori din construcţii, care au hălăduit
prin baruri, au băut prin parcuri şi sau drogat cu amfetamine, au
apărut aici la şase fără douăzeci şi ne-au curăţat de cafea
columbiană şi de pâine prăjită. Iar delicatesele arată ca dracul. Cât
îi plăteşti pe puştii ăia ca să-ţi lucreze în nopţile de sâmbătă, Jim?
— Îhî, făcu Jimmy iar şi deschise uşa de la camera lui Katie,
după un ciocănit rapid.
Patul ei era gol şi, ceea ce era mai rău, neatins. Asta însemna
că nici nu dormise acasă noaptea trecută.
— Fiindcă tu ori le faci o mărire de salariu, ori îi dai afară cu
un şut în fundurile lor de doi bani, spuse Pete. Mai am o oră de
pregătiri până să pot măcar să... Ce mai ziceţi, doamnă Carmody?
Cafeluţa se face chiar acum, nu mai durează mult.
— Vin acuma, îl linişti Jimmy.
— În plus, am toate ziarele de duminică încă nedesfăcute, zac
aici într-un maldăr, peste ele s-au pus reclamele, arată ca dracul...

65
 — Am spus că vin acum.
— Aha. Pe bune, Jim? Mulţam.
— Pete? Sună-l pe Sal şi vezi dacă poate veni până la opt
jumătate, în loc de zece.
— Păi...
De la celălalt capăt al firului, Jimmy auzi sunetul unui claxon
insistent.
— Şi Pete, pentru numele lui Dumnezeu, deschide rogu-te uşa
pentru puştiul lui Yser. N-o să stea să te aştepte o zi întreagă cu
gogoşile alea.
Jimmy închise telefonul şi se întoarse în dormitor. Annabeth
şedea pe pat, abia ieşită din cearceafuri, şi căsca.
— De la magazin? îl întrebă ea, scoţând cuvintele din gură cu
un nou căscat prelung.
El făcu semn din cap aprobator.
— Katie n-a apărut deloc.
— Tocmai astăzi, începu Annabeth. Când este ziua primei
comuniuni a Nadinei, ea nu a apărut la lucru. Şi dacă nu va apărea
nici la biserică?
— Sunt sigur c-o să vină.
— Nu ştiu, Jimmy. Dacă azi-noapte a luat la bord aşa de tare
şi a dat naibii magazinul, nu poţi să ştii...
El ridică din umeri. Ce rost avea să mai discute cu Annabeth
în privinţa lui Katie? Ea n-avea decât două feluri de-a vorbi despre
fiica ei vitregă: fie era iritată şi rece ca gheaţa, fie era entuziastă,
semn că sunt cele mai bune prietene. Nu exista cale de mijloc, iar el
ştia asta, şi mai ştia, cu un anume sentiment de vină, că mare parte
din această oscilare se datora faptului că Annabeth intrase în viaţa
lor pe când Katie avea doar şapte ani, pe când mai învăţa să-şi
cunoască tatăl şi abia-şi revenea după pierderea mamei ei. Fetiţa îşi
arătase recunoştinţa pe faţă pentru prezenţa feminină din
apartamentul lor singuratic, în care locuia cu tatăl ei. Dar,
totodată, rana lăsată de moartea mamei sale nu se vindecase încă,
dacă nu fusese chiar ireparabilă, cel puţin fusese adâncă. Jimmy
ştia asta. În orice moment, pierderea aceea avea să iasă la

66
suprafaţă şi să-i sfâşie inima, iar ea avea să-şi verse durerea pe
Annabeth, care nu se putu ridica chiar la înălţimea amintirii
Maritei, la ceea ce ar fi putut fi sau chiar ar fi fost aceasta pentru
Katie.
— Doamne, Jimmy, începu Annabeth în timp ce soţul ei îşi
trăgea un pulovăr peste tricoul în care dormise şi îşi căuta blugii,
doar nu te duci la lucru, nu?
— Numai pentru o oră.
Jimmy îşi găsi pantalonii răsuciţi în jurul unuia dintre
picioarele patului.
— Două, maximum. Sal trebuia oricum să-i dea liber lui Katie
pe la zece. Pete îi dă acum un telefon, ca să-l facă să vină mai
devreme.
— Sal are peste şaptezeci de ani.
— Tocmai. Crezi că doarme la ora asta? L-o fi sculat băşica de
la patru şi de-atunci a rămas cu ochii în televizor, pe AMC.
— Rahat, făcu Annabeth, ieşind complet din cearşafuri şi
sculându-se din pat. S-o ia dracu' pe Katie. O să ne strice şi ziua
asta?
Jimmy simţi cum îi ia foc grumazul.
— Ce altă zi ţi-a mai stricat în ultima vreme?
Ea îi arătă dosul palmei şi intră în baie.
— Măcar ştii pe unde-ar putea fi?
— La Diane sau la Eve, îi răspunse el, încă întors spre mâna ei
ridicată peste umăr, într-un gest de concediere.
Annabeth, fără îndoială, dragostea vieţii lui, nici nu bănuia cât
de rece putea părea uneori, fără să lase nici măcar un indiciu
salvator cum că de fapt n-ar fi aşa, ceea ce era tipic pentru întreaga
familie Savage; n-avea habar ce efecte corosive puteau avea
momentele ei proaste asupra altor oameni, sau în ce stare putea
să-i bage.
— Poate la un prieten.
— Serios? Pe cine mai vede în ultima vreme? îl întrebă
Annabeth, dând drumul la duş. Făcu un pas înapoi spre chiuvetă,
aşteptând ca apa să se încălzească.

67
 — Credeam că ştii mai bine ca mine.
Annabeth scotoci prin dulăpiorul cu medicamente, căutând
pasta de dinţi şi îşi scutură capul.
— A încetat să se mai vadă cu „micul Cezar” din noiembrie.
Asta mi-a fost de ajuns.
Jimmy schiţă un zâmbet în timp ce se încălţa. Annabeth
întotdeauna îl numea pe Bobby O'Donnell „micul Cezar”, dacă nu
folosea porecle mult mai murdare, şi asta nu numai pentru că o
făcea pe gangsterul şi avea o privire rece, dar şi pentru că era scund
şi grăsun ca Edward G. Robinson. Existase o tensiune între ele
timp de mai multe luni, pe când Katie abia începea să se vadă cu el,
vara trecută, iar fraţii Savage îi declaraseră lui Jimmy că nu ar ezita
să-i facă felul lui Bobby, în caz că s-ar pune problema. Jimmy nu
era sigur dacă erau oripilaţi din punct de vedere moral, pentru că o
asemenea javră îndrăznise să se apropie de mult iubita lor nepoată
vitregă, sau fiindcă Bobby O'Donnell devenise pentru ei o
concurenţă mult prea serioasă.
Katie rupsese ea însăşi relaţia cu el. În afară de o mulţime de
telefoane primite la ora trei dimineaţa şi de o vizită prin preajma
Crăciunului, care era cât pe ce să degenereze într-o încăierare
(când Bobby şi Roman Fallow apăruseră pe veranda lor), răstimpul
de după despărţire se scursese fără probleme.
Repulsia lui Annabeth faţă de Bobby O'Donnell putea să-l
amuze pe Jimmy, căci se întrebase uneori în sinea sa dacă ea îl ura
pe Bobby numai pentru că arăta ca Edward G. şi se culcase cu fiica
ei vitregă, sau şi pentru că era un delincvent diletant în comparaţie
cu fraţii ei, pe care-i credea profesionişti. Ştia, fără îndoială, că
soţul ei fusese închis înainte de moartea Maritei.
Marita murise cu paisprezece ani în urmă, în timp ce Jimmy
executa o sentinţă de doi ani la Casa de corecţie Deer Island
dinWinthrop. Într-o sâmbătă, în timpul orelor de vizită, în timp ce
micuţa Katie, de numai cinci ani, se foia în poala ei, Marita îi
mărturisi lui Jimmy că o aluniţă de pe braţ începuse să i se
înnegrească în ultima vreme şi că avea de gând să se ducă la
policlinică. Doar ca să se simtă în siguranţă, îl linişti ea. Patru
sâmbete mai târziu, făcea chimioterapie. La şase luni după ce-i
pomenise de aluniţă, era moartă, iar Jimmy fusese obligat să

68
privească la trupul neînsufleţit al soţiei care se prefăcea în ţărână,
după mai multe sâmbete în care o aşteptase degeaba de cealaltă
parte a mesei de lemn înnegrite de scrum de ţigară, transpiraţie,
pete de spermă, martoră timp de peste un deceniu la lamentările
condamnaţilor şi la minciunile lor penibile. În ultima lună de viaţă,
Marita fusese prea bolnavă să mai vină pe la el, prea slăbită ca să-i
mai scrie, iar Jimmy trebuia să se mulţumească doar cu apeluri
telefonice în decursul cărora ea era prea epuizată, sau prea dopată,
ori şi una şi altele. De obicei, ambele.
— Ştii la ce visez? murmurase ea odată. Tot timpul?...
— La ce, dragă?
— La perdele portocalii. Perdele portocalii, mari şi groase..., se
opri ea plescăind din buze, iar el o auzi înghiţind, căci se oprise să
bea apă... fluturând în vânt, atârnate de acele cuierelor înalte
pentru haine, Jimmy. Numai fluturând. Nu mai fac nimic altceva
decât flutură, flutură, flutură. Sute de perdele oranj într-un câmp
imens. Fluturând în vânt...
El aşteptă ca ea să-i spună mai multe, dar asta fusese tot, iar
el nu vroia ca Marita să-şi piardă suflul în mijlocul conversaţiei, aşa
cum se mai întâmplase de nenumărate ori, de aceea îi spuse:
— Ce mai face Katie?
— Poftim?
— Ce mai face Katie, dragă?
— Mămica ta are grijă de noi. Este tristă.
— Cine? Mămica sau Katie?
— Amândouă. Ştii ceva, Jimmy? Trebuie să închid. M-a
apucat greaţa. Am obosit.
— În regulă, dragă.
— Te iubesc.
— Şi eu.
— Jimmy? N-am avut niciodată perdele portocalii, nu-i aşa?
— Aşa-i.
— Ciudat, încheie ea şi puse receptorul în furcă.
Ultimul cuvânt pe care-l auzise din gura ei: „Ciudat”. Mda, a

69
fost ciudat. O aluniţă pe care a purtat-o pe braţ din leagăn, deodată
prinde a se înnegri şi, douăzeci şi patru de săptămâni mai târziu,
aproape doi ani bătuţi pe muchie de când se culcase ultima oară
alături de soţ şi îşi încovrigase piciorul peste al lui, să se trezească
abandonată într-o cutie şi îngropată în pământ, în timp ce bărbatul
ei aşteaptă în picioare, la aproape cincizeci de metri, flancat de
gardieni înarmaţi, cu încheieturile şi gleznele prinse în cătuşe.
Jimmy ieşi din închisoare două luni mai târziu, după
înmormântare. Stătea în bucătărie, îmbrăcat cu aceleaşi haine cu
care fusese eliberat şi-i zâmbea copilei lui înstrăinate. El ar fi putut
să şi-o amintească din primii patru ani de viaţă, dar ea nu-l mai
ţinea deloc minte. Ea nu-şi mai amintea decât de ultimii doi ani,
poate de unele imagini disparate ale unui bărbat care fusese în
casa ei, înainte să i se permită să-l viziteze numai sâmbăta, din
celălalt capăt al unei mese vechi, într-un loc rău mirositor, umed şi
rece, construit pe locul unui fost cimitir indian, unde vânturile îi
şuierau la ureche, pe pereţi picura apă, iar tavanele erau atât de
joase... Rămas în picioare în bucătărie, privind-o cum îl urmărea cu
ochii, Jimmy nu se simţise niciodată mai de prisos. Nu se simţise
niciodată nici pe jumătate atât de singur şi de speriat ca atunci
când se lăsă pe vine lângă Katie şi îi luă mâinile micuţe într-ale
sale, iar cu ochii minţii se vedea pe sine împreună cu fetiţa lui, de
parcă plutea deasupra camerei, îşi spunea în gând: „Mamă, îmi
pare rău pentru ăştia doi. Doi străini într-o bucătărie de rahat,
cântărindu-se unul pe altul din priviri, încercând să nu se urască
fiindcă ea a murit şi i-a lăsat agăţaţi unul de altul, incapabili să se
lămurească ce dracului trebuie să mai facă în continuare”.
Această copilă, această creatură care trăia, respira şi era deja
formată în atât de multe sensuri, depindea acum de el, indiferent
dacă le plăcea sau nu.
— Mămica ne zâmbeşte de sus, din ceruri, îi spuse Jimmy lui
Katie. Este mândră de noi. Foarte mândră.
— Trebuie să te mai întorci în locul ăla? vru să ştie micuţa.
— Nu. Niciodată.
— Ai să te duci în altă parte?
Jimmy, în acel moment, ar fi stat încă şase ani într-o gaură
împuţită ca Deer Island, sau chiar într-un loc mai crâncen, decât să
70
facă faţă primelor douăzeci şi patru de ore de libertate în bucătăria
aceea cu fiica lui înstrăinată, unui viitor care-l speria pentru că nu
ştia ce-l mai aşteaptă, acestui rest care-i mai rămăsese din tinereţe.
— Nicidecum, o asigură el. Rămân aici cu tine.
— Mi-e foame.
Şi, deodată, Jimmy înţelese că trebuia să-şi hrănească fetiţa,
Doamne Dumnezeule, ori de câte ori îi era foame. Pentru tot restul
vieţii lui! Iisuse Hristoase!
— Ei bine, zise el, luptându-se să-şi păstreze surâsul pe faţă.
Hai să mâncăm.

JIMMY AJUNSE LA Cottage Market, magazinul de la colţul

străzii al cărui proprietar era, pe la şase şi jumătate. Verifică
registrul de încasări şi maşina loto în timp ce Pete ticsea raionul de
cafea cu gogoşi de la Dunkin' Donuts-ul lui Yser Gaswami, cu
foetaje, cannoli şi alte prăjituri livrate de brutăria lui Tony Buca. În
timpul orelor liniştite, îi plăcea să stea la tejgheaua de la raionul de
cafea, turnând cafeaua din filtre în termosuri supradimensionate şi
desfăcând paginile ziarelor de duminică, Globe, Herald şi New York
Time. Aşeza reclamele şi revistele de benzi desenate la mijloc, apoi le
punea în teancuri ordonate în faţa rafturilor de dulciuri de sub
casă.
— La ce oră a spus Sal că va fi aici?
— În cel mai bun caz, vorbi Pete, ar fi aici pe la nouă jumătate.
Şi-a buşit maşina şi trebuie să şi-o ducă la service. Asta înseamnă
că are nevoie de două linii de metro şi un schimb de autobuz şi a zis
că nici măcar nu se îmbrăcase.
— Rahat.
Pe la vreo şapte şi un sfert se luptau cu mulţimea celor care
ieşeau din schimbul de noapte, dintre care majoritatea erau
poliţişti, de la D-9, unele infirmiere de la Saint Regina, şi câteva
prostituate care rămăseseră ilegal în cluburi peste program din
cealaltă parte a Căii Buckingham până în Rome Basin. Toţi erau
reţinuţi, dar bine dispuşi şi nervoşi în acelaşi timp, emiţând o aură
de uşurare intensă, ca şi cum ar fi părăsit cu toţii acelaşi câmp de
bătălie, plini de noroi şi de sânge, dar încă nevătămaţi şi

71
neîngenuncheaţi. În cursul unei pauze de cinci minute, înainte ca
mulţimea de enoriaşi să iasă de la liturghia de dimineaţă şi să se
îmbulzească la intrarea în prăvălie, Jimmy îl sună pe Drew Pigeon
şi-l întrebă dacă o văzuse pe Katie.
— Cred că-i pe-aici pe undeva, probabil, zise Drew.
— A, da? întrebă Jimmy cu o fărâmă de speranţă în voce. Abia
atunci realiză că era mult mai îngrijorat decât vroia să recunoască.
— Aşa cred, îi răspunse celălalt. Lasă-mă să verific.
— Îţi rămân dator, Drew.
Ascultă ecoul paşilor greoi ai celuilalt, răsunând pe parchetul
unui coridor, în timp ce vându două bilete de loz bătrânei doamne
Harmon, încercând să-şi reţină lacrimile provocate de atacul
strident al parfumului ei. Îl auzi pe Drew întorcându-se la telefon şi
simţi inima zbătându-i-se uşor în piept, între timp punându-i în
palmă bătrânei doamne Harmon restul de cincisprezece cenţi, după
care dădu din mână la revedere.
— Jimmy?
— Da, Drew.
— Îmi pare rău. Diane Cestra a rămas peste noapte. Se află
încă aici, stă pe podea în dormitorul lui Eve, dar nu este şi Katie cu
ele.
Inima parcă îi încremeni în piept, ca şi cum i-ar fi fost smulsă
cu penseta.
— Lasă, nu-i nicio problemă.
— Eve mi-a zis că Katie s-a despărţit de ele pe la unu. Nu mi-a
spus unde se ducea.
— O.K., bărbate, îl linişti Jimmy luându-şi un fals ton
nonşalant. O găsesc eu.
— Poate se vede cu vreunu'?...
— La nouăsprezce ani, Drew? Cine să-i ţină socoteala?
— Ăsta-i adevărul adevărat, confirmă Drew cu un căscat.
— Drew, amice, cu toate apelurile pe care le primeşte de la
diverşi, jur că-i trebuie un registru lângă telefon ca să le ştie
numărul.

72
 — Hei, încă o dată mersi, Drew, încheie el chicotind silit.
— Cu plăcere, Jimmy. Ai grijă.
Închise şi îşi coborî privirea pe tastatura aparatului de
înregistrare, de parcă ar fi putut găsi acolo vreun răspuns. Nu era
prima oară când Katie lipsea toată noaptea. La dracul, nu era nici
măcar a zecea oară. Şi nu era nici prima oară când chiulea de la
serviciu, deşi în ambele cazuri de obicei dădea un telefon. Cu toate
astea, dacă întâlnea în drumul ei vreun tip care aducea a star de
cinema şi avea farmece de orăşean... Jimmy însuşi nu era atât de
departe de vârsta de nouăsprezece ani încât să nu-şi amintească
cum a fost.
Şi deşi niciodată n-o lăsase pe Katie să creadă că o ierta, nu
putea fi atât de ipocrit în adâncul inimii încât să o condamne.
Clopoţelul atârnat de o fundă în dreptul pragului de sus al uşii
sună şi el îşi ridică privirea la primul grup de femei bisericoase
năvălind în prăvălie, pălăvrăgind despre răcoarea dimineţii, dicţia
preotului şi gunoaiele de pe străzi. Pete îşi înălţă capul de la
tejgheaua raionului de delicatese şi îşi şterse mâinile cu un prosop
pe care de obicei îl folosea la curăţarea mesei de laborator. Zvârli o
cutie plină cu mănuşi chirurgicale pe tejghea şi apoi se duse în
spatele celei de-a doua case. Se aplecă spre Jimmy şi-i spuse:
— Bine-ai venit în iad.
Al doilea grup de enoriaşi năvăli rapid, ajungându-l din urmă
pe primul. Nu mai lucrase de aproape doi ani duminică dimineaţa,
aşa că uitase ce junglă putea deveni atunci magazinul lui. Pete avea
dreptate. Fanaticii religioşi, care se îngrămădeau la slujba de la ora
şapte la Sfânta Cecilia, în vreme ce oamenii normali mai dormeau,
îşi făceau cumpărăturile cu o ardoare biblică în prăvălia lui, golind
tăvile de foitaje şi de gogoşi, cafetierele, lăzile frigorifice de produse
lactate şi reduceau la jumătate teancurile de ziare. Se izbeau de
rafturile pe care era expusă marfa şi călcau peste pungile de cartofi
prăjiţi şi de arahide care le cădeau la picioare. Vociferau cerând
delicatese şi lozuri în plic, ţigări Pall Mall şi Chesterfield, de-a
valma, când încă-şi aşteptau rândul la coadă. Apoi, în timp ce o
masă de creştete albastre, albe şi chele plutea în spatele lor,
zăboveau la casă ca să-i întrebe pe Jim şi Pete despre familiile lor,
pe când pescuiau restul până la ultimul ban, şi tot le mai trebuia o

73
groază de timp ca să-şi ridice cumpărăturile de pe tejghea şi să facă
loc mulţimii turbate din spatele lor. Nu mai văzuse ceva
asemănător de când asistase la o nuntă irlandeză cu bufet suedez,
şi când într-un târziu îşi ridică ochii la ceas, pe la nouă fără un
sfert, în timp ce ultimii cumpărători ieşeau pe uşă în stradă, îşi
simţi transpiraţia îmbibându-se în tricoul de sub pulovăr,
umezindu-i pielea. Se uita la bomba care explodase în mijlocul
magazinului său şi apoi la Pete, simţind un val subit de fraternitate
şi camaraderie faţă de el, ceea ce-l făcu să se gândească la
grupurile, de la şapte şi un sfert, de poliţişti, infirmiere şi târfe, ca şi
cum el şi Pete ar fi atins un nou nivel de prietenie numai pentru că
supravieţuiseră valului acaparator de vârstnici matinali de
duminică dimineaţă, la ora opt.
Pete îi aruncă un zâmbet obosit:
— Acuma mai încetineşte vreo jumătate de oră. Te superi dacă
ies şi eu în spate să trag un fum?
Pe Jimmy îl apucă râsul, simţindu-se acum bine dispus, şi fu
cuprins subit de un mai vechi sentiment de mândrie pentru această
mică antrepriză pe care o pusese pe picioare şi o ridicase la rangul
de instituţie locală.
— Ce dracu', Pete, poţi fuma un pachet întreg!
Curăţă trecerile, reumplu lăzile frigorifice cu produse lactate şi
tocmai aducea noi tăvi pline cu gogoşi şi foitaje când clopoţelul
sună iar. Îşi ridică privirea şi-i zări pe Brendan Harris şi pe frăţiorul
lui, Ray cel tăcut, trecând pe lângă tejghea şi îndreptându-se spre
rafturile cu pâine, detergenţi, fursecuri şi ceaiuri. Jimmy îşi făcu de
lucru, acoperind cu celofan foitajele şi gogoşile, dorind să nu-i dea
lui Pete impresia că acum chiar şi-ar putea lua o mini-vacanţă
acolo în spate şi făcându-l să înţeleagă că trebuia să se întoarcă
înăuntru imediat.
Aruncă o privire şi-l observă pe Brendan furişându-şi ochii pe
deasupra rafturilor spre cele două case, de parcă ori plănuia să
jefuiască magazinul, ori căuta pe cineva din priviri. Pentru o clipă,
în mod aberant, Jimmy se întrebă dacă trebuia să-l dea afară pe
Pete pentru că făcea bişniţă cu marfă din magazin. Dar apoi îşi
verifică memoria, amintindu-şi că asociatul lui îl privise drept în
ochi şi se jurase că niciodată nu-i periclitase opera vieţii vânzând pe

74
sub tejghea. El ştia că spunea adevărul pentru că, dacă nu erai cel
mai mare vrăjitor, regele tuturor mincinoşilor, era aproape
imposibil să-l minţi în faţă pe Jimmy când ţi se uita drept în ochi,
după ce-ţi punea o întrebare directă. Cunoştea fiecare tic, ton al
vocii şi mişcare a ochilor, indiferent de imperceptibilitatea acestor
detalii, care te puteau da în vileag. Învăţase asta urmărindu-şi tatăl
când îi făcea diferite promisiuni de om beat pe care niciodată nu şi
le onora. O dată ce-ai văzut destule, recunoşteai gogomănia
imediat. Aşa că Jimmy şi-l aminti pe Pete uitându-i-se în ochi fără
să clipească şi jurându-se că niciodată n-a făcut afaceri necurate
pe la spatele lui, iar el ştia că ăsta era adevărul.
Atunci, după cine se uita Brendan? Putea fi atât de prost încât
să încerce să şterpelească ceva? Îl cunoscuse pe tatăl lui Brendan,
„Doar” Ray Harris, aşa încât îşi dădea seama că o cantitate destul
de mare de tâmpenie trebuia să i se fi transmis prin gene fiului, dar
nimeni nu era atât de dobitoc încât să încerce să prade o prăvălie
din East Bucky, la graniţa dintre Flats şi Point, cu frăţiorul mut, de
treisprezece ani, după el. În plus, dacă cineva mai avea ceva creier
în familia aia, Jimmy recunoştea plin de ciudă că acela era
Brendan. Un puşti timid, dar al dracului de chipeş, iar Jimmy
învăţase de multă vreme să facă deosebirea între cineva care tăcea
pentru că nu cunoştea înţelesul multor cuvinte şi cineva care doar
rămânea retras, urmărind, ascultând şi rumegând totul în sine.
Brendan avea acea calitate. Simţeai că-i înţelegea pe oameni un pic
prea bine şi că toată cunoaşterea aceea îl făcea nervos.
Se întoarse spre Jimmy şi ochii li se întâlniră. Puştiul îi oferi
un zâmbet stingherit, dar prietenos, puţin cam exagerat, ca şi cum
se străduia să compenseze pentru faptul că se gândea la prea multe
lucruri.
— Cu ce te pot ajuta, Brendan? îl întrebă Jimmy.
— Ah, nu, domnule Marcus, doar doream să iau nişte, ăă,
nişte ceai irlandez de care-i place mamei.
— Barry's?
— Ăsta este, da.
— Celălalt raft.
— Oh, mulţumesc!

75
 Jimmy se întoarse în spatele aparatului de înregistrare tocmai
pe când intra şi Pete, aducând cu el duhoarea râncedă a unei ţigări
pufăite în grabă, care i se îmbibase peste tot.
— La ce oră ai zis că vine Sal aici? îl întrebă patronul.
— Ar trebui să pice de-acum dintr-o clipă-n alta, îi răspunse
Pete sprijinindu-se cu spatele de raftul de ţigări de sub teancurile
de loz în plic şi suspină. Este cam încet, Jimmy.
— Sal? întrebă acesta în timp ce-i urmărea pe Brendan şi pe
Ray cel tăcut cum îşi vorbeau în limbajul surzilor, rămaşi în
picioare în mijlocul trecerii, Brendan strângând o cutie de Barry's
sub braţ. Se apropie de optzeci, omule.
— Ştiu de ce este atât de încet, răspunse Pete. Ziceam şi eu
aşa. De ar fi fost cu mine la ora opt în locul tău, Jim? Frate, şi acum
am mai fi în pom.
— Iată de ce îl pun la ore liniştite. Mă rog, în dimineaţa asta
nu trebuia să fim nici tu şi cu mine, nici tu şi cu Sal. Trebuia să fii
tu şi cu Katie.
Brendan şi Ray cel tăcut ajunseseră la casă şi Jimmy observă
că ceva se schimbă pe figura tânărului când rostise numele fiicei
lui. Pete se desprinse de raftul de ţigări şi zise:
— Asta-i tot, Brendan?
— Eu... eu... eu... începu tânărul să se bâlbâie, apoi se uită la
frăţiorul lui. Hmmm, cred că da. Lăsaţi-mă să mai verific o dată cu
Ray.
Mâinile lor fluturară din nou, cei doi fiind atât de rapizi, încât
lui Jimmy i-ar fi fost greu să-i urmărească chiar dacă ar fi vorbit în
cuvinte. Chipul lui Ray cel tăcut era totuşi la fel de încremenit pe
cât de vii şi de electrizante îi erau mâinile lui. Întotdeauna fusese
un copilaş bizar, după părerea lui Jimmy, aducând mai mult cu
mama decât cu tatăl, cu o expresie de încremenire întipărită pe
faţă, ca un act de sfidare. Odată îi vorbise despre asta lui Annabeth,
care-l acuzase că este insensibil faţă de handicapaţi, dar el nu
credea să fie asta... Exista o urmă de viaţă pe figura încremenită şi
pe gura tăcută a micului Ray, pe care ai fi fost tentat să o nivelezi cu
un ciocan.
Încetară să-şi mai vânture mâinile în faţă şi-n spate, iar

76
Brendan se aplecă peste raftul de dulciuri şi se întoarse cu un
baton de Coleman Chew-Chew, amintindu-i iar lui Jimmy de tatăl
lui, de duhoarea pe care-o purta cu el în anul în care lucrase la
fabrica de dulciuri.
— Şi un Globe, adăugă Brendan.
— Fireşte, băiete, spuse Pete şi-i făcu totalul.
— Mă rog, ăă, credeam despre Katie că lucrează duminicile,
începu Brendan, punând în mâna lui Pete o bancnotă de zece
dolari.
Acesta ridică din sprâncene în timp ce manevra cheia casei şi
uşiţa se deschise izbindu-se de burta lui.
— Râvneşti la fiica patronului meu, Brendan?
Tânărul nu îndrăzni să-l privească în ochi pe Jimmy.
— Nu, nu, nu, răspunse el râzând, dar râsul îi pieri la fel de
repede precum îi venise. Mă întrebam doar, ştiţi, pentru că de
obicei o văd pe-aicea.
— Sora ei mai mică are astăzi prima comuniune, îl informă
Jimmy.
— Aha, Nadine? Brendan se uită la tatăl prietenei lui,
holbându-se şi surâzând.
— Nadine, da, confirmă Jimmy, curios să ştie cum de-şi
amintise Brendan atât de repede numele.
— Ei bine, transmiteţi-i felicitări din partea mea şi a lui Ray.
— Sigur, Brendan.
Tânărul îşi coborî privirea la tejghea şi încuviinţă din cap de
mai multe ori în timp ce Pete îi punea în sacoşă ceaiul şi batonul de
zahăr.
— Deci, O.K., mi-a făcut plăcere să vă văd. Haide, Ray.
Ray nu se uitase la fratele său pe când acesta vorbea, dar o luă
din loc, oricum, iar Jimmy îşi mai aminti o dată lucrul pe care
ceilalţi de obicei îl uitau când venea vorba de puşti: nu era surd, ci
doar mut, puţină lume din jurul lor sau din alte părţi mai
întâlniseră vreodată vreunul ca el. Era sigur de asta.
— Hei, Jimmy, îl strigă Pete când fraţii plecară, pot să te întreb
ceva?
77
 — Ia zi.
— De ce-l urăşti atât de mult pe puşti?
Patronul ridică din umeri.
— Nu ştiu dacă este ură, omule. Este doar... Haide, chiar nu ţi
se pare că piticul ăla mut este un pic bizar?
— Oh, ăla? zise Pete. Ce să zic... Este puţin ciudat, tot timpul
se holbează de parcă ar vedea ceva pe faţa ta pe care ar dori să ţi-l
smulgă. Ştii? Dar nu despre el vorbeam. Mă refeream la Brendan.
Vreau să spun că puştiul pare destul de drăguţ. Timid, dar decent,
înţelegi? Ai observat cum discută prin semne cu fratele chiar dacă
n-are de ce? Parcă ar vrea ca piciul să nu se simtă singur. Este
frumos din partea lui. Dar Jimmy, tu te uiţi la el ca şi cum ai sări
să-i tai nasul şi să i-l îndeși în gură.
— Nu.
— Ba da.
— Chiar aşa?
— Pe bune.
Jimmy aruncă o privire peste maşina de loto, pe lângă
fereastra prăfuită, pe strada Buckingham care se aşternea cenuşie
şi umedă sub cerul dimineţii. Simţea cum surâsul timid al lui
Brendan Harris i se strecura în sânge, dându-i mâncărimi.
— Jimmy, am glumit doar. N-am vrut să insinuez nimic...
— Uite că vine Sal, zise patronul şi continuă să se uite pe
fereastră, cu spatele la Pete în timp ce urmărea cum bătrânul
traversa strada, târându-se spre ei. Era şi timpul, fir-ar al naibii.

78
 Pentru că s-a rupt
DUMINICA LUI SEAN DEVINE... prima lui zi la serviciu după o
săptămână de suspendare, începu în clipa în care se trezi subit
dintr-un vis, smuls din el de ţârâitul unui ceas deşteptător şi
acaparat apoi de conştientizarea faptului că, aidoma unui făt
ivindu-se din pântecul matern, nu-i mai era permis să se întoarcă
de unde venise. Nu-şi mai amintea prea multe detalii, doar câteva,
disparate, şi avea sentimentul că în primul rând nici nu prea
existase o naraţiune. Cu toate acestea, structura îi rămăsese în
mare întipărită cu litere de neşters în minte, ceea ce-l făcu să se
simtă nervos toată dimineaţa.
Soţia sa, Lauren, îi apăruse în vis, şi încă-i simţea în nări
mireasma trupului. Se făcea că avea un păr ciufulit de culoarea
nisipului ud, mai întunecat şi mai lung decât în realitate, şi purta
un costum de baie, umed, de culoare albă. Era foarte bronzată,
gleznele ei goale şi vârfurile degetelor de la picioare erau albite pe
alocuri de sare marină. Mirosea a mare şi a soare. Şedea în poala
lui şi-i săruta nasul, gâdilându-i gâtul cu degetele lungi. Se aflau pe
terasa unei case de vară, aproape de ţărm, iar la urechea lui Sean
ajungea zgomotul valurilor mării, deşi oceanul rămânea ascuns
vederii, căci în locul lui se aşternea ecranul gol al unui televizor de
mărimea unui teren de fotbal. Când se uita în centru, el îşi putea
zări doar propria imagine, nu şi pe cea a soţiei sale, ca şi cum ar fi
stat acolo ţinând aer în braţe. Şi totuşi îi simţea carnea caldă în
mâini.
După aceea îşi aminti că stătea în picioare pe acoperişul casei,
iar trupul ei fusese înlocuit de o giruetă netedă, din metal. O apucă
bine şi văzu că, sub el, la temelia clădirii, se căscă o prăpastie
uriaşă, iar pe fundul ei zări ancorată o barcă răsturnată. Pe urmă
se trezi gol pe pat, lângă o femeie pe care n-o mai întâlnise
niciodată, simţind, raţionând într-un fel de logică a visului, că
Lauren se afla în cealaltă cameră a casei, urmărindu-i pe video. Un
pescăruş năvăli în cameră spărgând geamul, ale cărui cioburi se
împrăştiară pe pat ca nişte cuburi de gheaţă, iar el, din nou complet
îmbrăcat, rămase în picioare pe patul plin de cioburi. Pescăruşul
scoase un suspin şi zise:
— Mă doare gâtul.
Iar Sean se trezi înainte să-i poată răspunde: „asta pentru că
79
s-a rupt”. Se trezi desprinzându-se cu greu din mrejele visului care
i se scurgea greoi prin creieri, agăţându-i-se de pleoape şi de nivelul
superior al limbii. Rămase cu ochii închişi în timp ce deşteptătorul
continua să sune, în speranţa că nimerise într-un nou vis, că încă
dormea şi că soneria ceasornicului era doar o iluzie în mintea lui.
Într-un târziu deschise ochii, încă resimţind trupul greu al
femeii necunoscute şi mirosul marin al cărnii soţiei lui, şi realiză că
nu era vorba de niciun vis, de niciun film, de niciun cântec foarte,
foarte trist. Era vorba de aceste cearşafuri, de acest dormitor şi de
acest pat. Era vorba despre cutia goală de bere uitată pe pervazul
ferestrei, de soarele care-i bătea în ochi şi de ceasul deşteptător
care continua să ţârâie pe noptieră. Era vorba despre ventilator,
despre canalul de scurgere pe care tot uita să-l repare. Despre toată
viaţa lui.
Opri soneria ceasului, dar nu se sculă imediat. Nu dorea să-şi
ridice capul de pe pernă, încă nu, pentru că nu voia să afle dacă era
mahmur. În caz că era, prima zi la serviciu i s-ar fi părut de două ori
mai lungă. Mai era şi prima zi după o suspendare, cu tot rahatul pe
care avea să-l mănânce şi cu toate bancurile pe seama lui care
aveau să-i ajungă la urechi, aşa că avea să fie în primul rând o zi al
naibii de lungă.
Rămase întins pe pat şi auzi alarma din stradă, zgomotele
scoase de vecinii drogaţi care dădeau televizorul la maximum,
sunetul ventilatorului din tavan, al cuptorului cu microunde, al
detectoarelor de fum şi zumzetul frigiderului. Se mai auzeau
zgomote de computere deschise, bipuri de celulare, ţiuituri din
bucătărie şi din sufragerie, precum şi acele sunete continue care
veneau de jos, din stradă, din gară, de la locuinţele ieftine din
Faneuil Heights şi din Flats, în East Bucky.

Toată lumea făcea zgomot astăzi. Toate erau rapide şi fluide,

create pentru mişcare. Toată lumea avansa în lumea asta,
mişcându-se o dată cu ea, maturizându-se. De unde dracului a
început totul? Asta era tot ce vroia să ştie, fără niciun fel de glumă.
De când se iuţise ritmul vieţii, lăsându-l pe el cu privirea pierdută
în urma tuturor? Închise ochii. De când plecase Lauren. De atunci.

BRENDAN HARRIS PRIVI telefonul şi îşi dori cu ardoare să

80
sune. Se uită la ceas. Întârzia cu două ore. Nu era tocmai o
surpriză, de vreme ce nu te puteai niciodată bizui pe punctualitatea
lui Katie, dar tocmai astăzi! Brendan nu voia decât s-o ia din loc. Şi
unde se afla ea, dacă nu era la lucru? Planul lor fusese ca ea să-l
sune pe Brendan în timpul schimbului ei de la Cottage Market, să
se ducă la ceremonia primei comuniuni a surorii ei vitrege şi după
aceea să se întâlnească cu el. Dar nu se dusese la muncă şi nici nu
sunase.
El nu putea s-o sune. Ăsta fusese unul din marile dezavantaje
ale relaţiei lor încă din prima seară în care se cuplaseră. De obicei,
Katie se găsea într-unul din cele trei locuri, fie în locuinţa lui Bobby
O'Donnell (asta în primele zile ale legăturii ei cu Brendan), fie în
apartamentul în care locuia împreună cu tatăl ei de pe vremea când
era copil, pe Buckingham, pe care-l împărţea acum cu mama
vitregă şi cele două surori vitrege, sau în cel de deasupra, unde
trăiau numeroşii unchi demenţi, dintre care doi, Nick şi Val, îşi
câştigaseră o tristă notorietate prin crizele psihotice şi neputinţa de
a-şi controla impulsurile. Apoi mai era şi tatăl ei, Jimmy Marcus,
care-l ura pe Brendan din tot sufletul şi fără niciun motiv logic pe
care el sau Katie să-l poată înţelege. Totuşi, ea fusese limpede în
această privinţă. De-a lungul anilor, tatăl ei făcuse din asta literă
de lege: „Fereşte-te de fraţii Harris. Dacă vreodată ai să mi-l aduci
pe vreunul acasă, te dezmoştenesc”.
După părerea lui Katie, tatăl ei era de obicei un tip raţional,
dar într-o noapte îi mărturisi lui Brendan, în timp ce lacrimile ei se
prelingeau pe pieptul lui: „Îşi pierde minţile când vine vorba de tine.
Este dement. Vine beat într-o noapte, făcut mangă, nu aşa, şi
începe să mă piseze la cap cu mama, cât de mult m-a iubit ea şi aşa
şi pe dincolo, după care zice că voi sunteţi nişte haimanale”.
„Haimanale”. Sunetul acestui cuvânt se opri în pieptul lui
Brendan ca o flegmă.
„Fereşte-te de ei. Este singurul lucru care ţi-l cer în viaţa asta,
Katie. Te rog.”
— Şi atunci cum de s-a întâmplat, o întrebă Brendan, să te
cuplezi cu mine?
Ea se răsuci în braţele lui şi-i zâmbi cu tristeţe.
— Chiar nu ştii?

81
 Adevărul era că Brendan habar n-avea. Katie era totul pentru
el. Îi părea o zeiţă. Iar el rămânea, mă rog, doar Brendan.
— Nu, nu ştiu.
— Fiindcă eşti bun.
— Sunt?
Ea încuviinţă din cap.
— Mulţi ştiu să fie drăguţi. Nu este însă acelaşi lucru.
Iar el, cugetând la spusele ei, trebui să recunoască faptul că în
toată viaţa lui nu întâlnise pe nimeni care să nu-l placă, nu în
sensul acela de concurs de popularitate, ci în sensul unei simple
remarci de genul „băiatul ăla, Harris, este de gaşcă”. N-avusese
niciodată duşmani, nu se mai amestecase într-o bătaie din şcoala
generală şi nu-şi mai amintea când auzise vreun cuvânt aspru
adresat lui. Poate că toate astea se întâmplau pentru că era bun. Şi
poate, aşa cum zicea ea, asta era o calitate rară. Sau poate că nu
era genul de individ care să-i scoată pe alţii din sărite. Mă rog, cu
excepţia tatălui ei. Aici se ascundea un mister şi, incontestabil, era
vorba de ură.
Cu numai o jumătate de oră în urmă, în prăvălia de la colţul
străzii domnului Marcus, Brendan simţise prezenţa acelei uri
tăcute, tăinuite, radiind din omul acela şi contagiindu-l şi pe el, ca
o infecţie virală. Se ofilea sub puterea ei. Se bâlbâise din cauza ei.
Nu se putu uita în ochii lui Ray tot drumul până acasă, din cauza
acelei uri care-l făcuse să se simtă, nespălat, cu părul plin de
lindină, cu dinţii înnegriţi. Şi faptul că n-avea nicio noimă, că el
nu-l supărase niciodată cu nimic pe domnul Marcus, pe care abia
dacă îl cunoştea, nu era o uşurare. Brendan privea la Jimmy
Marcus şi vedea un om care îi întorcea privirea şi care nu s-ar fi
oprit nici să urineze pe el dacă ar fi luat foc.
Brendan nu putea să o caute pe Katie la unul dintre cele două
numere de telefon, căci risca să trezească întrebări în mintea
interlocutorilor săi de genul: ce urmărea detestatul Brendan,
cerând-o la telefon pe iubita lor Katie?... Era cât pe ce să facă acest
lucru de un milion de ori, dar numai gândul că i-ar fi putut
răspunde la celălalt capăt al firului domnul Marcus, sau Bobby
O'Donnell, ori unul dintre unchii ei psihopaţi îi era îndeajuns ca să
scape receptorul din mâna-i asudată.
82
 Brendan nu ştia de cine să se sperie mai tare. Domnul Marcus
era doar un individ obişnuit, proprietarul unui magazin de colţ de
stradă pe care el îl frecventase de mic copil, dar era ceva în legătură
cu tipul ăsta, mai mult decât ura evidentă faţă de el, ceva care îi
putea tulbura pe ceilalţi, o susceptibilitate în legătură cu ceva
anume, nu ştia ce, ceva care te făcea să cobori tonul în faţa lui şi să
încerci să-i eviţi privirea. Bobby O'Donnell era unul dintre acei
indivizi despre care nimeni nu ştia exact din ce trăieşte, dar în orice
caz ai fi traversat strada numai ca să-l eviţi; cât despre fraţii
Savage, ei se aflau la un întreg sistem planetar distanţă de
majoritatea oamenilor în ceea ce priveşte un comportament social
decent. Pramatiile cele mai demente, ţăcănite, recidiviste şi aiurite
din câte ieşiseră din Flats, fraţii Savage aveau mii şi mii de
căutături şi de fiţe, erau atât de ţâfnoşi, că puteai umple un carnet
de grosimea Vechiului Testament cu toate lucrurile care-i puteau
scoate din sărite. Tatăl lor, el însuşi la vremea lui un cretin
nesănătos la minte, dăduse naştere, împreună cu mama lor cea
slabănoagă şi adorată ca o sfântă, acestor fraţi care ţâşniseră din
pântec unul după altul, la distanţă de unsprezece luni, ca într-un
bombardament de artilerie. Ei crescură înghesuiţi, plini de păduchi
şi de nervi, într-un dormitor de mărimea unui radio japonez, pe
lângă şinele suspendate de tren care odinioară se întindeau peste
Flats, acoperind soarele, înainte de a fi demolate pe vremea când
Brendan era copil. Podelele din apartament se înclinau mult spre
răsărit, iar trenurile le duduiau în geamuri douăzeci şi unu din
douăzeci şi patru de ore în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, făcând
să se zgâlţâie atât de tare zidurile părăginite ale clădirii de trei etaje,
încât de cele mai multe ori fraţii cădeau din pat şi se trezeau
dimineaţa, la grămadă, unul peste celălalt, întâmpinând zorii care
mijeau la fel de iritabili ca şi şobolanii din cheiuri, burduşindu-se
unul pe altul şi cărându-şi pumni ca să elibereze odată locul şi să
poată începe ziua.
Pe vremea când erau copii, cine-i vedea, nici măcar nu-i putea
deosebi unii de alții. Erau pur şi simplu fraţii Savage, un clan, o
hoardă, o adunătură de membre, de subsuori şi de genunchi, de
laţe încâlcite care păreau să se mişte într-un nor de praf ca diavolul
din Tasmania. De zăreai norul acesta venind spre tine, te fereai în
lături, în speranţa că vor găsi pe altcineva pe care să-l altoiască
83
până să ajungă la tine, sau pur şi simplu vor trece pe lângă tine
într-un vârtej, pierduţi în obsesia propriilor psihoze sinistre.
Până când Brendan nu începu să se vadă cu Katie pe ascuns,
nu putu fi sigur niciodată câţi erau de fapt. Şi mai crescuse în Flats!
Katie îi destăinuise totuşi că Nick era cel mai mare, plecat din
localitate de şase ani ca să execute o pedeapsă de zece ani la
Walpole, că Val era al doilea şi, după cum spunea ea, cel mai dulce
dintre toţi. Apoi venea Chuck, Kevin, Al, care de obicei era
confundat cu Val, Gerard, el însuşi proaspăt ieşit de la Walpole, şi,
în sfârşit, Scott, mezinul şi favoritul mamei - pe când trăia - care
era şi singurul licenţiat din familie şi nu locuia în apartamentele de
la primul şi al treilea etaj, împreună cu fraţii lui. Aceştia le
confiscaseră de la vecini pe care reuşiseră să-i sperie şi să-i facă să
se mute în alt stat.
— Ştiu că ei au reputaţia asta proastă, îi mărturisea Katie lui
Brendan, dar sunt realmente nişte tipi drăguţi. Mă rog, cu excepţia
lui Scott. El se lasă mai greu.
Scott. Cel „normal”.
Brendan se mai uită o dată la ceasul de mână, apoi îşi întoarse
privirea la cel de lângă pat. Pe urmă, ochii îi rămaseră din nou fixaţi
pe telefon. Se uită la patul unde dormise acum două nopţi
suflându-i în ceafă, numărând firişoarele blonde de acolo, cu braţul
trecut peste şoldul ei, astfel încât palma să-i odihnească pe
pântecul cald, cu nările gâdilate de mireasma părului ei, un
amestec vag de parfum şi de transpiraţie. Îşi mută iar privirea la
telefon. Sună, fir-ai tu să fii. Sună.

CÂŢIVA puştani îi descoperiră maşina. Sunară la 911 şi cel

care vorbi în receptor părea să aibă răsuflarea tăiată, de parcă
fusese implicat în ceva care-l depăşea, pe când cuvintele îi năvăleau
pe gură:
— Este sânge în maşina asta şi, ăă, portiera este deschisă şi,
ăă...
Operatorul de la 911 îl întrerupse, întrebândui:
— Locaţia maşinii?
— În Flats, răspunse copilul. Pe lângă parcul Pen. Eu şi
prietenul meu am găsit-o.
84
 — Ştiţi strada?
— Strada Sydney, îi trânti puştiul în telefon. Este sânge în ea
şi portiera este deschisă.
— Cum te cheamă, puştiule?
— Vrea să ştie cum o cheamă, îi zise puştiul prietenului său.
Mi-a zis „puştiule”.
— Puştiule? făcu operatorul. Am zis numele tău. Cum te
numeşti tu?
— Uite care-i treaba, omule, noi o tăiem de-aici, îi răspunse
puştiul. Baftă.
După care închise şi operatorul îşi notă de pe monitorul
computerului că apelul fusese dat de la un telefon public la colţul
străzilor Kilmer şi Nauset din cartierul Flats, în East Bucky, la
aproape doi kilometri de intrarea în Parcul Penitenciary din strada
Sydney. El transmise informaţia dispeceratului, care la rândul lui
trimise o unitate de poliţie în zonă.
Una dintre patrule sună din nou şi ceru mai multe unităţi, o
echipă sau mai multe de tehnicieni de la Unitatea de Constatare şi
câţiva de la Serviciul Omucideri.
— Ai găsit vreun cadavru, treizeci şi trei? Terminat.
— Ah, nu.
— De ce-ai chemat Serviciul Omucideri dacă n-ai un cadavru?
Terminat.
— După cum arată maşina asta, presimt că vom găsi unul pe
aici prin jur, mai devreme sau mai târziu.

ÎNTORS LA SERVICIU, Sean îşi începu prima zi de muncă

parcându-şi maşina pe Crescent şi învârtindu-se în jurul caprelor
vopsite în albastru de la intersecţia cu strada Sydney. Caprele
purtau marca Departamentului de Poliţie din Boston, pentru că
aceştia fuseseră primii sosiţi la faţa locului, dar Sean deduse din
ceea ce auzise pe drum că acest caz ţinea de Serviciul Omucideri
din cadrul Poliţiei de Stat, adică de unitatea lui.
Maşina, după cât înţelegea, fusese găsită pe strada Sydney,
care intra în jurisdicţia oraşului, dar urmele de sânge duceau în

85
Parcul Penitenciary care, ca parte a terenului de rezervaţie, intra în
jurisdicţia statului. Sean o luă în jos pe Crescent, în jurul parcului,
şi primul lucru pe care-l observă fu o dubă a Unităţii de Constatări
parcată la jumătatea aleii.
Pe măsură ce se apropie, îl văzu pe sergentul Whitey Powers,
stând în picioare câţiva metri mai încolo de o maşină cu portiera din
dreptul şoferului întredeschisă. Souza şi Connolly, care fuseseră
doar cu o săptămână în urmă avansaţi la Serviciul Omucideri,
căutau prin buruienile de lângă intrarea în parc, ţinând în mâini
pahare cu cafea. Două unităţi de patrule şi duba Unităţii de
Constatări erau parcate pe prundiş, iar echipa de la UC înainta
spre maşină cu priviri urâte aruncate spre Souza şi Connolly,
suspectându-i de faptul că ar putea călca în picioare posibile probe
şi pentru că aruncaseră capacele de la paharele din plastic.
— Salut, derbedeule, începu Whitey Powers, ale cărui
sprâncene se ridicară într-o grimasă de surpriză. Te-a anunţat deja
cineva?
— Păi da, făcu Sean. Dar sunt fără partener, sergent. Adolph
este plecat.
Whitey Powers dădu din cap.
— După ce bate palma cu tine, deodată vezi că nemţălăul ăla
inutil îşi ia concediu medical, îl şicană el în glumă, trecându-şi un
braţ împrejurul lui Sean. Eşti cu mine, frate. Pe toată durata
stagiului tău.
Deci aşa avea să fie, Whitey îl va ţine sub observaţie până când
comandanţii secţiei decideau dacă se ridica la standardul lor de aur
sau nu.
— Şi eu care aveam impresia că este un week-end liniştit, mai
zise Whitey în timp ce-l întorcea pe Sean cu faţa la maşina cu
portiera deschisă. Cum a fost astă noapte toată mahalaua, Sean?
Mai tăcută ca o pisică moartă, ai? Am avut o-njunghiere în Parker
Hill, o alta în Bromley Heath, şi un puşti de liceu a fost bătut cu o
sticlă de bere prin Allston. Nici un caz mortal, totuşi, şi toate ţineau
de jurisdicţia oraşului. La dracu', stai să vezi cum a fost cu victima
din Parker Hill. S-a dus pe propriile picioare la secţia de urgenţă de
la Spitalul Militar Central, cu ditamai cuţitul de măcelar care-i
ieşea prin claviculă, ca s-o întrebe pe sora de la poartă unde ţineau
86
automatul de coca-cola.
— Şi ea i-a spus? îl întrebă Sean.
Whitey surâse. Era unul din cei mai străluciţi băieţi ai
Serviciului Omucideri din cadrul Poliţiei de Stat şi aşa fusese
dintotdeauna, astfel încât îşi permitea să zâmbească mult. Trebuie
să fi primit anunţul pe când se pregătea să intre în schimb, pentru
că era îmbrăcat cu izmene din bumbac şi jerseul de hochei al fiului
său, pe cap având o şapcă de base-ball şi în picioarele goale - şlapi
de un albastru irizat, iar insigna aurită îi atârna de un şnur din
nailon peste jerseu.
— Îmi place tricoul, îl admiră Sean, iar Whitey îi oferi încă un
zâmbet leneş în timp ce o pasăre, dinspre parc plana peste capetele
lor, găinăţându-se pe ei şi scoţând un croncănit strident care-i
dădu lui Sean un fior pe şira spinării.
— Omule, acum o juma' de oră? Eram pe canapeaua mea.
— Te uitai la desene?
— Mă luptam corp la corp, îi răspunse celălalt arătând cu
degetul buruienile şi parcul din spatele lor. Îmi închipui că o vom
găsi undeva pe acolo. Dar, ştii, abia am început căutarea şi Friel
zice s-o numim „persoană dispărută”, până descoperim vreun
cadavru.
Pasărea mai zbură o dată peste creştetele lor, puţin mai jos, iar
croncănitul ei, de-a dreptul, sfredeli de data aceasta creierii lui
Sean.
— Este cazul nostru, totuşi? întrebă el.
Whitey încuviinţă din cap.
— Doar dacă victima n-a ieşit din parc şi s-a întors înapoi,
după care a dat ortul popii pe undeva pe stradă.
Sean îşi ridică privirea. Pasărea avea un cap mare şi picioare
scurte, ghemuite sub pieptul alb, dungat cu cenuşiu în centru. Nu
recunoscu specia, căci nu zăbovise prea mult în natură.
— Ce pasăre este asta?
— O specie de pescăruş, îi răspunse Whitey.
— Prostii.
— Jur, să moară mama, făcu celălalt cu o mână ridicată.
87
 — Te-ai uitat mult la Wild Kingdom pe vremea când erai copil,
nu-i aşa?
Pasărea scoase iar acel ţipăt sfredelitor şi Sean avu chef s-o
împuşte.
— Vrei s-arunci o privire la maşină? îl ispiti Whitey.
— Ai zis că-i vorba de ea, începu Sean în timp ce se aplecau pe
sub cordonul galben ce înconjura locul faptei şi se apropiau de
maşină.
— Cei de la UC au găsit actele maşinii în torpedo. A fost a
uneia, Katherine Marcus.
— Rahat, făcu Sean.
— O ştii?
— S-ar putea să fie fata unui tip pe care-l cunosc.
— Vreun apropiat de-al tău?
Sean dădu din cap.
— Nu, doar vecini. Ne salutăm când ne vedem.
— Eşti sigur? îl întrebă Whitey de parcă ar fi dorit să-i dea
cazul pe loc, chiar în acea clipă.
— Of, îi răspunse Sean. Al dracului de sigur.
Ajunseră la maşină şi Whitey îi arătă cu degetul portiera
deschisă din dreptul şoferului, în timp ce o tehniciană de la UC se
dădu îndărăt şi se întinse, arcuindu-şi spinarea, cu mâinile
împreunate spre cer.
— Numai nu atingeţi nimic, băieţi. Cine se ocupă de caz?
— Eu ar trebui să mă ocup, zise Whitey. Parcul este sub
jurisdicţia statului.
— Dar maşina se află în proprietatea oraşului.
— Stropii ăia de sânge au căzut pe terenul statului, ripostă
Whitey, arătând cu degetul spre buruieni.
— Nu ştiu, încheie tehniciana de la UC suspinând.
— Avem pe cineva de la procuratură pe drum, o informă
Whitey. Poate să vină el cu o sugestie. Până atunci, cazul rămâne în
seama statului.
Sean aruncă o privire spre buruienile ce creşteau la intrarea în
88
parc, şi ştiind că, dacă aveau să găsească un cadavru, apoi numai
acolo îl puteau găsi.
— Ce avem?
— Portiera era întredeschisă când am găsit maşina, începu
tehniciană căscând. Cheile erau în contact, luminile din faţă -
aprinse. Ca la un semnal, bateria a cedat la zece secunde după ce
am ajuns la faţa locului.
Sean zări o pată de sânge lângă telefonul mobil de la portiera
din dreptul şoferului. Pe telefon erau câţiva stropi, înnegriţi şi
uscaţi. Se aşeză pe vine şi se răsuci pe călcâie, zărind o altă pată
neagră pe volan. O a treia pată de sânge, mai lungă şi mai largă
decât celelalte două, înconjura marginile unei găuri de glonţ care
străpunsese vinilul scaunului şoferului, la nivelul umărului. Sean
se mai răsuci o dată şi privirea îi alunecă pe lângă portieră spre
buruienile din stânga maşinii, pe urmă îşi întinse gâtul ca să se
poată uita împrejurul portierei din dreptul şoferului şi descoperi o
ciobitură făcută de curând.
Se uită la Whitey, iar acesta dădu din cap.
— Infractorul, probabil, n-a intrat în maşină. Fata lui Marcus,
dacă ea era cea de la volan, îl pocneşte cu portiera. Pramatia îşi
revine, o împuşcă, nu ştiu, în umăr, poate în bicepşi. În orice caz,
fata încearcă să scape prin fugă, spuse el în timp ce arăta cu
degetul câteva buruieni recent culcate la pământ. Rana ei nu putea
fi prea gravă, pentru că n-am găsit decât câţiva stropi de sânge
printre buruieni.
— Am trimis unităţi şi în parc? îl întrebă Sean.
— Două până acum.
— Şi sunt mai breji decât ăia doi? vru să ştie plină de ţâfnă
tehniciana de la UC.
Sean şi Whitey priviră în direcţia indicată de ea şi văzură că
ofiţerul Connolly, care îşi scăpase cafeaua în iarbă, stătea în
picioare şi se răzbuna pe paharul de plastic.
— Hei, zise Whitey, sunt boboci, dă-le şi lor puţin răgaz.
— Mai am destulă treabă pe cap, băieţi.
— Ai găsit şi vreun act de identitate lângă documentele
maşinii? o descusu Sean, dându-se un pas înapoi ca să-i facă loc.
89
 — Da. Un portofel sub scaun, un carnet de şofer pe numele
Katherine Marcus. Mai era şi un rucsac în spatele scaunului din
faţă. Billy îi verifică acum conţinutul.
Sean aruncă o privire peste capota maşinii la tipul pe care ea îl
arătase. Stătea în genunchi în faţa maşinii, cu un rucsac bleumarin
dinainte.
— Ce vârstă-i trecută în carnetul de şofer? întrebă Whitey.
— Nouăsprezece, sergent.
— Nouăsprezece, îl informă el pe Sean. Şi-l cunoşti pe
taică-său? Drace, omule, îl aşteaptă o viaţă plină de durere, iar
bietul de el probabil că habar n-are încă.
Sean îşi întoarse capul, urmărind pasărea singuratică ce se
întorcea înapoi de unde venise, scoţând ţipete ascuţite.
Soarele străpunse perdeaua de nori cu un mănunchi
strălucitor de raze. Sean simţi cum strigătul păsării îi străpunge
canalul urechii până în creier şi fu copleşit pentru o clipă de
amintirea acelei solitudini sălbatice pe care o citise pe chipul lui
Jimmy Marcus la unsprezece ani, când era cât pe ce să fure o
maşină. Sean o mai putea simţi şi acum, când aştepta în picioare
lângă buruienile din jurul intrării în Parcul Penitentiary, de parcă
cei douăzeci şi cinci de ani de-atunci trecuseră la fel de rapid ca un
spot publicitar la televizor. Mai putea încă simţi acea singurătate
abătută, arţăgoasă, rugătoare ce zăcea în Jimmy Marcus ca într-un
copac uscat, al cărui trunchi bătrân fusese golit de pulpa
lemnoasă. Ca să se scuture de ea, se gândi la Lauren, la acea
Lauren cu părul lung de culoarea nisipului ud, care-i umpluse visul
de miresme marine în acea dimineaţă. Se gândi la Lauren din vis,
cea care mirosea a mare şi a soare, dorindu-şi să se poată întoarce
acolo, să se piardă în acel vis pentru totdeauna.

90
 În sânge
NADINE MARCUS, fiica mai mică a lui Jimmy şi a lui
Annabeth, primi pentru prima oară în viaţă binecuvântata
împărtăşanie în cadrul ceremoniei sfintei comuniuni la Biserica
Sfânta Cecilia din Flats, în East Bucky. Ţinând mâinile împreunate
apăsat de la podul palmelor până în vârful degetelor, în rochia şi
voalul albe ca neaua, în care arăta ca o mireasă în miniatură ori un
înger de zăpadă, păşea în rând cu alţi patruzeci de copii,
alunecând, în timp ce alţii tropăiau.
Sau cel puţin aşa i se părea lui Jimmy şi, deşi era conştient de
subiectivitatea lui, era foarte sigur că avea dreptate. Progeniturile
din ziua de azi vorbeau şi vociferau de câte ori aveau chef, înjurau
de faţă cu părinţii lor, emiteau tot felul de pretenţii, nu arătau
niciun fel de respect faţă de adulţi şi aveau privirile de drogaţi, uşor
ameţite, uşor febrile, dovadă a faptului că pierdeau prea mult timp
în faţa televizorului sau a monitorului. Nu erau altceva decât nişte
puturoşi care în clipa următoare puteau da de pământ tot ce le
cădea în mână, zăngănind totul şi legănându-se ca nişte corăbii pe
valuri. Când cereau ceva, de obicei obţineau tot ce-şi doreau. Dacă
nu, ridicau vocea. Dacă răspunsul era unul vag negativ, începeau
să zbiere. Iar părinţii lor, nişte papă-lapte după părerea lui Jimmy,
de obicei se dădeau bătuţi.
Jimmy şi Annabeth ţineau la fetele lor ca la ochii din cap.
Munceau din greu ca ele să fie fericite, bine dispuse şi să ştie că
erau iubite. Dar exista o linie fină de demarcaţie între dragostea
părintească şi căutatul în coarne, iar el se asigurase că toate fetele
lui ştiau exact până unde-şi puteau permite să întindă coarda.
Iată-i pe aceşti doi puradei de acum, trecând în procesiune pe
lângă strană, doi puştani, îmbrâncindu-se unul pe altul, ignorând
semnele călugăriţelor, jucându-se cu cei din mulţime, în timp ce
unii dintre adulţi pur şi simplu le întorceau zâmbetele. Iisuse! Pe
vremea lui Jimmy, părinţii ar fi ieşit din mulţime, i-ar fi luat de păr
pe cei doi şi ar fi şters podeaua cu ei, le-ar fi vărgat fundurile şi le-ar
fi promis în şoaptă la ureche încă o porţie înainte de a-i lăsa înapoi
în rând.
Jimmy, care-şi ura bătrânul tată, ştia că şi vechile metode
erau proaste, fără îndoială, dar ce mama dracului! Trebuia să existe
o soluţie de mijloc pe undeva, pe care majoritatea oamenilor părea
91
s-o treacă cu vederea. O cale de mijloc, unde un copil să ştie că
părinţii îl iubeau, dar că ei erau şefii, că existau reguli dintr-un
motiv bine întemeiat, nu realmente era nu, şi doar pentru că e
drăgălaş nu înseamnă că e mare şi tare.
Desigur, puteai să treci peste toate astea, să creşti un copil
bun, care tot să-ţi mai facă mizerii. Precum Katie astăzi. Nu numai
că nu se arătase pe la serviciu, dar acum se pare că chiulea şi de la
prima comuniune a surorii sale mai mici. Ce dracul era în mintea
ei? Nimic, probabil, şi tocmai asta era problema.
Întorcându-se s-o urmărească pe Nadine cum păşea de-a
lungul şirurilor de bănci, Jimmy se simţi atât de mândru, încât
supărarea şi, ei bine, o oarecare doză de îngrijorare, cât negru sub
unghie, dar persistentă, la adresa lui Katie, se mai potoliră puţin,
deşi ştia că aveau să se reaprindă. Prima comuniune constituia un
eveniment în viaţa unui copil catolic, o zi în care te îmbrăcai frumos
şi erai adorat şi linguşit, dus după aceea la Chuck E. Cheese, iar
Jimmy credea că era bine să marcheze festiv evenimentele din viaţa
fiicelor sale, să le facă strălucitoare şi memorabile. Iată de ce
absenţa lui Katie îl scotea atât de mult din pepeni. Bine, avea
nouăsprezece ani, aşa încât universul surorilor sale vitrege mai
mici probabil nu se putea compara cu băieţii, ţoalele şi furişatul
prin baruri în care puteai să intri fără să fii legitimat. Jimmy
înţelegea asta, astfel că de obicei o lăsa în pace, dar să lipsească de
la un asemenea eveniment, mai ales după tot ce făcuse el când era
ea mai mică pentru a-i marca evenimentele din viaţă, era mai mare
ruşinea.
Simţea iar cum îi creştea supărarea. Ştia că imediat ce va da
ochii cu ea, aveau să „stea de vorbă” amândoi, cum zicea Annabeth,
un lucru care se întâmpla frecvent în ultimii ani. Acum,
întâmplă-se ce s-o-ntâmpla. La dracu'!
Pentru că, iată, acum se apropia Nadine de strană. Annabeth o
făcuse să promită că nu se va uita deloc la tatăl ei în momentul în
care va trece pe lângă el, stricând toată gravitatea ceremoniei cu
vreo ghiduşie copilărească şi fluşturatică, dar Nadine tot furişă o
privire, una mică, doar atât cât să-i dea de ştire că risca s-o înfurie
pe mama sa doar ca să-i arate lui afecţiune. Nu prea se sinchisea de
bunicul, Theo, de cei şase unchi care ocupau toată strana din
spatele lui Jimmy, iar el îi respecta opţiunea, căci Nadine doar se
92
apropia de acea linie de demarcaţie, dar nu trecea dincolo de ea. Îi
aruncă o privire cu coada ochiului stâng, iar Jimmy îi observă
mişcarea prin văl. Îi făcu un mic semn cu trei degete la nivelul
curelei de la pantaloni şi articulă în tăcere un salut.
Surâsul ei apăru pe buze mai curat decât vălul, rochia sau
pantofii de un alb imaculat, iar Jimmy simţi cum îi mergea la inimă.
Femeile din viaţa lui, Annabeth, Katie, Nadine şi sora ei, Sara,
puteau să-l aducă în această stare doar pocnind din degete, să-i
înmoaie genunchii cu un zâmbet sau o privire, să-l facă moale ca o
cârpă.
Nadine lăsă ochii în jos şi-şi crispa chipul micuţ ca să-şi
ascundă zâmbetul, dar oricum Annabeth se prinsese. Îşi afundă
cotul între coastele şi şoldul stâng. El se întoarse la ea, roşu la faţă,
şi o întrebă:
— Ce?!
Annabeth îi aruncă o privire din care putu să-şi dea seama ce-l
aştepta când se întoarce acasă. Apoi, ea se uită drept înainte,
ţinând buzele strânse, dar colţurile gurii i se zbăteau un pic. Jimmy
ştia că tot ce avea el de spus era: „Este vreo problemă?”, cu voce de
băieţaş inocent, că nevastă-sa avea să cedeze, pentru că era ceva
legat de biserică, ceea ce-i trezea nevoia de a chicoti, iar faptul că
era în stare să le amuze pe doamne, în orice situaţie, fusese
întotdeauna unul din marile lui talente.
Cu toate acestea, o vreme nu-şi mai întoarse ochii spre soţie,
doar urmări liturghia şi pe urmă ritualul sacramental în care
fiecare copil lua pe rând, pentru prima oară, ostia în căuşul
palmelor. Făcu sul programul, care se umezi de sudoarea mâinilor
în timp ce şi-l lovea de coapsă, urmărind-o pe Nadine cum ridica
ostia în palmă, şi-o punea pe limbă, apoi îşi făcea cruce, cu capul
plecat. Annabeth se aplecă spre el şi îi şopti la ureche:
— Copilul nostru. Doamne Dumnezeule, Jimmy, copilul
nostru!
Jimmy îşi trecu un braţ în jurul brâului, o strânse cu putere,
dorindu-şi să oprească clipa aceea din viaţa lui, s-o imortalizeze
într-un instantaneu, să rămână în ea, s-o suspende, până când era
pregătit să lase iar timpul să treacă, indiferent de numărul de ore
sau zile ce aveau să se scurgă pe lângă ei. Întoarse capul şi sărută

93
obrazul soţiei, iar ea se aplecă mai mult spre el, amândoi
pironindu-şi ochii asupra fiicei, îngeraşul lor care plutea în faţa
altarului.

TIPUL cu sabie de samurai stătea în picioare la marginea

parcului, cu spatele la Pen Channel, cu un picior ridicat în aer în
timp ce pivota încet pe celălalt, cu sabia atârnată într-un unghi
ciudat în dreptul cefei. Sean, Whitey, Souza şi Connolly se apropiau
domol, aruncându-şi unul altuia priviri curioase. Tipul continuă să
pivoteze încet, ignorându-i pe cei patru bărbaţi care se apropiau de
el prin iarbă într-un şir neregulat. Îşi ridică sabia deasupra capului
şi începu să o coboare în faţa pieptului. Ei se aflau acum la o
distanţă de vreo şase metri, iar tipul pivotase la 180 de grade, aşa
încât stătea cu spatele la ei. Sean îl zări pe Connolly care îşi duse
mâna la şoldul drept, desfăcu catarama tocului de la pistol şi îşi
lăsă palma să se odihnească pe patul Glock-ului.
Înainte ca situaţia să scape de sub control şi cineva să fie
împuşcat sau tipul să le facă felul, Sean îşi drese vocea şi începu:
— Mă scuzaţi, domnule. Domnule? Scuzaţi-mă.
Individul îşi înălţă un pic capul ca şi cum l-ar fi auzit pe Sean,
dar îşi continuă acel pivotat deliberat, învârtindu-se tot mai tare în
faţa lor.
— Domnule, vă rugăm să depuneţi arma pe iarbă.
Acela coborî piciorul pe sol şi se întoarse cu faţa la ei,
uitându-se cu ochii măriţi de uimire la fiecare în parte - unu doi,
trei, patru arme - îşi întinse sabia, fie aţintind-o spre ei, fie
încercând să le-o înmâneze, Sean nu putu spune care dintre
alternative era adevărată.
— Ce dracului, eşti surd? Culcat, strigă Connolly.
— Şşşt, îl linişti Sean şi se opri din mers, la o distanţă de vreo
trei metri de individ, gândindu-se la picăturile de sânge pe care le
găsiseră de-a lungul pistei de alergare, vreo şaizeci de metri mai
înapoi, toţi patru ştiind ce însemnau acestea, ca pe urmă să-şi
ridice ochii şi să dea de acest Bruce Lee, care învârtea o sabie de
mărimea unui mic avion. Doar că Bruce Lee fusese asiatic, iar
individul ăsta era cu siguranţă un alb, destul de tânăr, să tot fi avut
vreo douăzeci şi cinci de ani, cu păr negru cârlionţat şi obraji raşi,
94
cu un tricou alb cu pete cenuşii de transpiraţie.
Încremenise acum, iar Sean era foarte sigur că frica îl făcea
să-şi ţină sabia îndreptată spre ei, că creierul i se blocase şi nu mai
era în stare să trimită comenzi corpului.
— Domnule, începu el destul de tare pentru ca tipul să se uite
drept în ochii lui. Îmi faceţi şi mie o favoare? Lăsaţi sabia jos, pe
pământ. Trebuie doar să deschideţi pumnul şi s-o lăsaţi să cadă.
— Cine naiba sunteţi voi?
— Suntem ofiţeri de poliţie, îi răspunse Whitey Powers
fluturându-şi insigna. O vedeţi? Aşa că aveţi încredere în noi,
domnule, şi daţi drumul săbiei.
— Ah, sigur, făcu tipul şi imediat sabia îi căzu din mână în
iarbă producând un zgomot înăbuşit.
Sean simţi că Connolly începu să se mute în stânga lui,
pregătit să-l atace pe individ, şi îl opri cu mâna, continuând să nu-l
slăbească pe tip şi-l întrebă:
— Cum te numeşti?
— Cum? Kent.
— Kent, ce mai faci? Eu sunt Devine, de la Poliţia de Stat.
Te-aş ruga să faci doar câţiva paşi înapoi din faţa armei.
— Care armă?
— Sabia, Kent. Dă-te câţiva paşi înapoi. Care ţi-e numele de
familie, Kent?
— Brewer, răspunse el şi se dădu înapoi, ţinând palmele
ridicate şi depărtate de corp, ca şi cum ar fi fost sigur că ei aveau de
gând să-şi scoată pistoalele în acelaşi timp şi să le descarce în el.
Sean surâse şi făcu un semn cu capul lui Whitey.
— Hei, Kent, ce făceai aici? Mie mi s-a părut că jucai un fel de
balet, vorbi el ridicând din umeri. Cu o sabie, sigur, dar...
Kent îl urmări pe Whitey care se aplecă peste sabie şi, grijuliu,
o ridică de mâner cu o batistă.
— Kendo.
— Ce este asta, Kent?
— Kendo, îi explică celălalt, este o artă marţială. Am

95
antrenamente marţea şi joia. Fac exerciţii în fiecare dimineaţă.
Tocmai asta făceam acum, exersam.
Connolly scoase un suspin. Souza se uită la Connolly.
— Mă cercetaţi acum, asta e?
— Uite, făcu Whitey trecându-şi lama peste palma deschisă.
Am avut şi linguri mai ascuţite decât asta.
— N-a fost niciodată ascuţită, îl lămuri Kent.
Sean auzi din nou în minte ţipătul strident al acelei păsări.
— Ia zi, Kent, de cât timp eşti aici?
Tânărul se uită la parcarea din spatele lor, la o distanţă de vreo
sută de metri.
— De cincisprezece minute. Cel mult. Ce s-a întâmplat? îi
întrebă el, iar vocea lui începu să capete siguranţă, chiar un ton de
indignare. Nu este ilegal să practici kendo într-un parc public,
domnule ofiţer, nu-i aşa?
— Ne pregătim să interzicem aşa ceva, îl apostrofă Whitey. Şi
sunt sergent, Kent.
— Poţi să-mi spui ce-ai făcut noaptea trecută la o oră
matinală, atât de devreme? îl întrebă Sean.
Acesta păru că iar se enervează, cu creierii înfierbântaţi şi
respiraţia tăiată. Închise ochii pentru o clipă, apoi lăsă aerul să-i
iasă din piept.
— Da, da, am fost, am fost astă-noapte la o petrecere cu
prietenii. M-am dus acasă cu prietena mea. Am dormit până pe la
vreo trei. Am băut cu ea o cafea azi-dimineaţă şi pe urmă am venit
aici.
Sean se ciupi de vârful nasului şi încuviinţă din cap.
— Îţi vom confisca sabia, Kent, şi nu ne-ar deranja dacă vei
trece pe la barăci cu unul dintre poliţişti, ca să răspunzi la câteva
întrebări.
— Barăci?
— La secţia de poliţie, îl lămuri Sean. Între noi, îi spunem
altfel.
— De ce?
— Kent, eşti de acord să te duci cu unul dintre ai noştri?
96
 — A, sigur.
Sean se uită la Whitey, iar acesta se strâmbă. Îşi dădeau
seama că tânărul era prea speriat ca să-i poată minţi în faţă şi mai
ştiau că medicii legişti n-aveau să găsească niciun indiciu pe lama
ei boantă, dar trebuiau să se agaţe de orice fir şi să îndosarieze
rapoarte de urmărire până când mesele lor de birou aveau să
dispară sub mormanul de acte.
— Tocmai mă pregăteam pentru centura neagră, încercă Kent
să-i înduplece.
Ei se întoarseră şi se uitară la el.
— Poftim?
— Sâmbăta asta, zise Kent, cu faţa lucind de transpiraţie.
Mi-a luat trei ani, dar, vedeţi, de aceea mă aflu aici în dimineaţa
asta, ca să mă asigur că sunt în cea mai bună formă.
— Aha, făcu Sean.
— Aşa, Kent? îl strigă Whitey şi tânărul îi zâmbi. Vreau să
spun, nu degeaba, nu? Dar cui crezi că-i pasă?

LA ORA LA CARE Nadine şi ceilalţi copii se îngrămădeau să

iasă prin spatele bisericii, Jimmy nu mai era supărat pe Katie, ci
mai mult îngrijorat pentru ea. Cu toate că nu ştia de câte ori
pierduse nopţile cu băieţii, nu era ea cea care să-şi lase de izbelişte
surorile vitrege care o venerau, iar ea la rândul ei ţinea la ele, le
scotea la film, la patinoar, la îngheţată. În ultima vreme, le pregătea
pentru parada de duminica următoare, ca şi cum Ziua
Buckingham ar fi fost o sărbătoare recunoscută pe plan naţional, la
fel ca şi Crăciunul sau Sfântul Patrick. S-ar fi întors acasă devreme,
miercuri seara şi le-ar fi mânat pe cele două fetiţe la etaj, ca să-şi
aleagă ce doreau, organizând o miniparadă de modă în timp ce
şedea pe pat, iar surorile ei se învârteau prin cameră arătându-şi
ţoalele, întrebând-o cum să-şi aranjeze părul, cum să-şi fardeze
ochii, ce mers să aibă. Fireşte că dormitorul pe care-l împărţeau
cele două fete s-ar fi prefăcut într-un talmeş-balmeş de haine, dar
lui Jimmy nu-i păsa, căci Katie le ajuta pe fete să marcheze un
eveniment în viaţa lor, folosind trucurile învăţate de la el pentru a
face importante şi unice până şi cele mai neînsemnate lucruri. Aşa

97
că de ce-ar fi pierdut tocmai prima comuniune a Nadinei?
Poate a intrat într-un bucluc de proporţii. Sau poate chiar a
întâlnit un nou prieten, chipeş ca un actor de cinema şi plin de el.
Poate că pur şi simplu a uitat. Jimmy părăsi strana şi se îndreptă
spre ieşire alături de Annabeth şi Sara. Soţia lui îi strângea mâna
ca-ntr-un cleşte, ghicindu-l după fălcile încleştate şi privirea
pierdută.
— Sunt convinsă că este bine. Mahmură, poate. Dar
nevătămată.
Jimmy surâse, încuviinţă din cap şi-i răspunse cu o altă
strângere de mână. Annabeth, cu telepatia ei, cu strângerile de
mână bine plasate, cu pragmatismul tandru, era temelia lui, pur şi
simplu. Ea îi ţinea loc de nevastă, de mamă, de cea mai bună
prietenă, de soră, de iubită, de preot. Fără ea, Jimmy n-avea nicio
îndoială că ar fi sfârşit înapoi în Deer Island, sau chiar mai rău,
închis într-una din închisorile grele ca Norfolk sau Cedar Junction,
întemniţat pe viaţă, cu dinţii putrezindu-i în gură.
Când o întâlnise, la un an după ce ieşise din puşcărie, când
mai avea doi ani de eliberare condiţionată, relaţia lui cu Katie abia
începuse să se închege, puţin mai mult pe zi ce trecea. Ea părea să
se fi obişnuit cu el, să-l aibă tot timpul în preajmă, era încă
rezervată dar din ce în ce mai puţin, iar Jimmy se obişnuise cu
oboseala permanentă după zece ore de muncă zilnic şi de goană
prin tot oraşul ca s-o ducă şi s-o aducă pe copilă de la mormântul
maică-sii, de la şcoală, de la internat. Era obosit şi speriat. Acestea
au fost constantele vieţii lui de atunci şi, după o vreme, începuse să
creadă că aşa avea să fie întotdeauna. Avea să se trezească speriat
din somn, ca nu cumva Katie să se răsucească rău în somn şi să se
înăbuşe, sau că economiile s-ar duce până când şi-ar pierde slujba,
că drăguţa de Katie s-ar putea accidenta la ora de sport, în timpul
recreaţiei, că ea ar avea nevoie de ceva pe care el să nu i-l poată
oferi, că viaţa ar continua să-l macine între aceste pietre de moară
ale fricii, dragostei şi epuizării.
Jimmy purtase cu el acea oboseală în biserică şi în ziua în care
unul dintre fraţii lui Annabeth, Val Savage, se însurase cu Terese
Hickey, amândoi mirii urâţi, furioşi şi pitici. Jimmy şi-i închipui
dând naştere unor purcei în loc de copii, crescând o haită de
ghiulele cu nasuri cârne pe care nimeni să nu-i poată distinge unul
98
de altul, hoinărind încolo şi încoace pe Buckingham în anii
următori, gata să ia foc în orice clipă. Val fusese în banda lui
Jimmy, pe vremea când el o conducea, şi îi era recunoscător pentru
că făcuse doi ani de temniţă grea şi încă trei de eliberare
condiţionată, ca să-i salveze pe ceilalţi, când toţi ştiau că Jimmy ar
fi putut să-i dea în vileag şi să scape de pedeapsă. Val, având
membrele scurte şi mintea aşijderea, probabil că l-ar fi idolatrizat
fără rezerve dacă el nu s-ar fi însurat cu o fufă portoricană, care nici
măcar nu era din vecini.
După moartea Maritei, zvonurile din cartier păreau să spună:
„Mă rog, ai primit ce-ai meritat, nu-i aşa? Uite ce păţeşti când nu
faci ceea ce se cuvine. Katie asta, totuşi, o să fie foarte frumuşică,
ca orice corcitură, de altfel”.
Când Jimmy ieşi de la Deer Island, ofertele începură să curgă
gârlă. Era un profesionist, unul dintre cei mai tari delincvenţi din
câţi ieşiseră vreodată din acea zonă care dăduse o întreagă pleiadă
de celebrităţi ale lumii interlope. Şi chiar şi atunci când le refuza
politicos, cu zâmbetul pe buze, căci avea de gând să se apuce de o
muncă cinstită, aşa pentru copil, oamenii dădeau din cap, râdeau
pe sub mustaţă, ştiind prea bine că avea să recidiveze cu prima
ocazie, când lucrurile se vor înrăutăţi şi îi va rămâne de ales între
achitarea unei maşini şi cadoul de Crăciun pentru Katie.
Cu toate acestea, nu s-a întâmplat deloc aşa. Jimmy Marcus,
un geniu al lumii interlope şi şeful propriei bande de hoţi, încă
dinainte de a atinge vârsta majoratului, când legea încă nu-i
permitea să bea, omul din spatele jafului de la Keldar Technics şi a
încă altor nenumărate matrapazlâcuri, se ţinu atât de neabătut de
planul lui, încât oamenii crezură că-şi bătea joc de ei. Drace, se
zvonea că Jimmy chiar negocia cumpărarea prăvăliei lui Al de
Marco de la colţul străzii, lăsându-l pe bătrân să se retragă, dar
păstrând titlul de proprietar, cu un purcoi de bani care, pare-se,
reprezentau partea lui, ascunsă bine, din afacerea Keldar. Jimmy,
proprietar de magazin, purtând şorţ, da, sigur că da, îşi ziseră ei.
La recepţia dată de Val şi Terese pe Dunboy, Jimmy o invită pe
Annabeth la dans, şi cei din jur fură martorii dragostei ce se înfiripa
pe loc între ei, vizibilă din înlănţuirea lor în timp ce se lăsau purtaţi
pe aripile muzicii, din înclinarea capetelor când se uitau unul la
altul, focoşi nevoie mare, din felul în care palma lui îi mângâia uşor
99
spatele şi cum ea se sprijinea de el. Se ştiau de mici copii, povesti
careva, deşi el era cu câţiva ani mai mare decât ea. Poate se
iubiseră dintotdeauna, doar că dragostea lor aşteptase să-si ia
tălpăşiţa portoricanca sau s-o ia Dumnezeu la el.
Dansară pe un cântec al lui Rickie Lee Jones. Câteva versuri
din acel refren prinseseră rădăcini în Jimmy, dintr-un motiv de
neînţeles pentru el:
„ Cu bine băieţi,
Cu bine prieteni
Cu ochii trişti,
Visându-vă Frank Sinatra...‖
I le şoptea la ureche în timp ce se legănau în ritmul melodiei,
simţindu-se pentru prima oară în largul lui după atâţia ani de zile,
le fredona fără voce la refren, o dată cu vocea lui Rickie, susurând
plină de jale: „Cu bine, stradă singuratică...”, surâzând, cu privirea
pierdută în verdele cristalin al ochilor ei, iar ea îi zâmbea la rândul
ei într-un fel tainic şi dulce care-i frânse inima, amândoi
comportându-se de parcă dansau împreună nu pentru prima, ci
pentru a mia oară.
Au fost ultimii care au plecat. Au rămas aşezaţi pe pragul larg
al verandei, servindu-se cu bere fără alcool şi fumând, făcând semn
din cap celorlalţi oaspeţi în timp ce aceştia se îndreptau spre
maşinile lor. Au rămas acolo, afară, până când noaptea de vară se
răcori, iar Jimmy îi înfăşură haina lui peste umeri şi îi povesti de
puşcărie şi de Katie, de Marita care visa perdele portocalii, iar ea îi
vorbi la rândul ei despre ce a însemnat să crească, singura fată la
părinţi, înconjurată de fraţi maniaci, de iarna în care s-a învârtit
prin New York, înainte de a-şi da seama că nu era făcută pentru
şcoala de infirmiere.
Când personalul restaurantului îi dădură afară de pe verandă,
ei hoinăriră prin oraş şi ajunseră la timp ca să fie martori la primul
scandal conjugal dintre Val şi Terese. Îl tapară pe Val de o lădiţă cu
şase beri din frigiderul lui. Păşiră în întunericul cinematografului în
aer liber al lui Hurley, de lângă canal, ascultând clipocitul
singuratic al apelor râului. Cinematograful se închisese cu patru
ani în urmă. Convoaie de muncitori în uniforme galbene şi de
basculante de la Regia de întreţinere a parcurilor şi zonelor de
agrement, de la D.O.T., intrau pe acel teren în fiecare dimineaţă,
100
prefăcând întreaga arie de-a lungul canalului într-o erupţie de
gunoaie şi bucăţi de ciment. Se vorbea că voiau să transforme zona
într-un parc, dar până în acel moment rămăsese doar un
cinematograf în aer liber căzut în ruină, iar ecranul alb încă se mai
desluşea în spatele munţilor de gunoaie cafenii şi de mormane
negre-cenuşii de asfalt dislocat.
— Lumea zice că le ai în sânge, zise Annabeth.
— Ce?
— Hoţia, crima, îl lămuri ea, ridicând din umeri. Ştii tu.
Jimmy îi zâmbi şi luă o înghiţitură din sticla de bere.
— Este adevărat? îl întrebă ea.
— Se poate, îi răspunse. Era rândul lui să ridice din umeri.
Am în sânge o groază de lucruri. Asta nu înseamnă că trebuie să şi
iasă la iveală.
— Nu te judec, crede-mă, îl asigură ea, dar faţa ei era de
nepătruns şi vocea de asemenea.
Jimmy se întreba ce aştepta să audă de la el, că mai era încă în
branşă? Că se lăsase? Că o s-o facă bogată? Că nu va mai comite
niciodată vreo fărădelege?
Annabeth avea un chip senin, aproape şters de la distanţă,
dar, când te apropiai mai mult, citeai atât de multe lucruri în ochii
ei, mai presus de puterea ta de înţelegere, sensibilitatea unei minţi
care mergea brici, fără odihnă.
— Ce vreau să zic, dansul îl ai în sânge, nu?
— Nu ştiu. Aşa cred.
— Dar acum că ţi s-a spus că nu mai poţi face asta, renunţi,
nu? Poate că este dureros, dar te-ai ţinut tare.
— Da...
— O.K., zise el şi îşi scoase o ţigară din pachetul care zăcea pe
banca de piatră. Am fost bun de infractor. Dar am plătit pentru
asta, iar nevasta mi-a murit şi fiică-mea a dat de greu.
Îşi aprinse o ţigară şi scoase prelung fumul din piept, pe
măsură ce încerca să se exprime exact aşa cum îşi spusese în sinea
sa de o sută de ori:
— Nu vreau s-o mai las iar la greu pe fiică-mea, Annabeth.
101
Înţelegi? N-ar mai putea rezista să mă aibă închis pentru încă doi
ani. Maică-mea? Este o femeie bolnavă. Dacă moare, cât sunt în
puşcărie? Atunci cei de la Asistenţa Socială or să mi-o ia pe
fiică-mea, au s-o pună sub tutela statului şi au s-o bage într-un soi
de Deer Island pentru ţânci. N-aş putea îndura rahatul ăsta. Aşa că
asta este. Indiferent de ce am în sânge, fie ce-o fi, eu nu mai calc
strâmb.
Jimmy o privi în ochi în timp ce ea îi examina faţa. Era sigur că
ea îi vâna punctele slabe din această explicaţie, vreo urmă vagă de
fals, şi el speră că reuşise oarecum să fie cât de cât credibil. Se
pregătise îndeajuns de mult pentru un moment ca acesta. Şi, de
fapt, ce-i spusese era în cea mai mare parte adevărat. Ţinuse
ascuns doar um lucru pe care jurase să nu-l mai dezvăluie nici
unui suflet. Aşa că îşi aţinti privirea în ochii ei şi aşteptă ca ea să ia
o hotărâre, încercând să ignore amintirile acelei nopţi pe malul
râului Mystic, tipul ăla căzut în genunchi, cu saliva curgându-i pe
bărbie, implorările lui vociferate, imagini care se tot străduiau să-i
penetreze gândurile ca nişte burghie.
Annabeth luă o ţigară, iar el i-o aprinse şi ea îi zise:
— Odinioară mi se aprinseseră călcâiele după tine, ştiai asta?
Jimmy îşi ţinu capul drept, privirea calmă, cu toate că
uşurarea care-i invada întregul trup era ca rafala unui supersonic.
Şi nu-i spusese decât jumătate din adevăr. Dacă totul mergea
strună cu Annabeth, n-avea de ce să-i mai dezvăluie şi restul.
— Nu mai spune! Chiar puseseşi ochii pe mine?
Ea încuviinţă din cap.
— Când treceai pe acasă, să-l cauţi pe Val. Doamne, iartă-mă,
cât aveam? Paisprezece, cincisprezece ani? Pe bune, Jimmy! Pielea
mi se făcea de găină numai când îţi auzeam vocea din bucătărie.
— Fir-aş al naibii, făcu el atingându-i braţul. Acum nu se mai
face de găină.
— Oh, cum să nu, Jimmy, cum să nu!
Şi el simţi cum Mystic curgea iar departe de ei, dizolvându-se
în adâncimile murdare din Pen, cruţându-l, revărsându-şi apele în
depărtare, aşa cum şi trebuia.
***
LA ORA CÂND Sean se întorcea pe pista de alergare, femeia de
102
la UC se afla deja acolo. Whitey Powers transmise prin radio tuturor
unităţilor de la faţa locului să-i verifice şi să-i reţină pe toţi
trecătorii din parc şi se lăsă pe vine lângă Sean şi tehniciană de la
UC.
— Sângele duce într-acolo, zise ea arătând cu degetul înspre
adâncimea parcului.
Pista de alergare continua cu un mic podeţ din lemn, apoi o
cotea şi cobora în pantă într-o porţiune împădurită a parcului,
înconjurând la capătul ei ecranul vechiului cinematograf în aer
liber.
— Este şi mai mult acolo, indică ea cu tocul, iar Sean şi
Whitey aruncară o privire înapoi peste umăr ca să poată zări
picăturile mai mărunte de sânge prin iarbă, de cealaltă parte a
pistei de alergare, lângă micul podeţ din lemn.
Frunzele unui arţar înalt feriseră acele picături de ploaia din
noaptea trecută.
— Cred că a fugit să se ascundă în viroaga aia.
Staţia lui Whitey emise un semnal şi el şi-o apropie de buze.
— Powers.
— Sergent, este nevoie de tine lângă grădină.
— Vin acum.
Sean îl urmări pe Whitey care o luă la trap pe pista de alergare,
apoi înainta spre grădina cooperativei din celălalt cot, marginea
tricoului de hochei al fiului său fluturându-i în jurul taliei.
Sean se ridică în picioare şi aruncă o privire asupra parcului,
examina fiecare tufiş, fiecare dâmb, toată apa canalului. Se uită
înapoi la micul podeţ din lemn care se arcuia peste o viroagă
minusculă, unde apa era de două ori mai întunecată şi mai poluată
decât cea a canalului. Acoperită în permanenţă de crusta unei
pelicule de jeg, ea era năpădită vara de bâzâitul ţânţarilor. Sean
observă o pată de roşu printre arbuştii subţiri, abia înmuguriţi,
de-a lungul malului viroagei şi se apropie de acel loc, trezindu-se
deodată cu femeia de la UC lângă el, care observase şi ea acelaşi
lucru.
— Cum te cheamă? o întrebă Sean.
— Karen, răspunse ea. Karen Hughes.
103
 El îi strânse mâna, amândoi concentrându-se asupra petei
roşiatice, în timp ce traversau pista de alergare. Nici măcar nu-l
auziră pe Whitey Powers, până când acesta apăru în faţa lor, la
trap, cu respiraţia tăiată.
— Am găsit un pantof, zise el.
— Unde?
Whitey arătă cu degetul înapoi pe pista de alergare, unde se
curba în jurul grădinii cooperativei.
— În grădină. Un pantof de femeie, numărul şase.
— Nu-l atingeţi, spuse Karen Hughes.
— Haida, de, făcu Whitey, dar femeia îi aruncă una dintre
acele priviri glaciale care puteau intimida pe oricine.
— Scuzaţi-mă! Am vrut să spun... nu, doamnă.
Sean se întoarse cu spatele la copaci, iar pata de roşu nu mai
era doar o pată, era un petic sfâşiat de stofă, în formă
triunghiulară, ce atârna de o ramură subţire la înălţimea umărului.
Toţi trei se aflau în faţa ei, până când Karen Hughes făcu un pas
înapoi şi realiză mai multe fotografii din patru unghiuri diferite,
apoi se scotoci în geantă, căutând ceva anume. Sean era foarte
sigur că peticul era din nailon, provenea probabil dintr-o jachetă şi
era năclăită cu sânge. Karen se folosi de o pensetă ca s-o tragă de
pe cracă şi se uită lung la ea, pentru un minut, înainte de a o băga
într-o punguţă din plastic.
Sean se aplecă din mijloc şi îşi întinse gâtul, coborându-şi
privirea în viroagă. Apoi se uită la celălalt mal, unde zări ceea ce
putea fi urma unui toc de pantof înfundat în pământul reavăn. Îl
înghionti pe Whitey şi-i indică cu degetul până când acesta văzu şi
el. După aceea, Karen Hughes aruncă şi ea o privire şi făcu imediat
câteva fotografii cu aparatul Nikon de la secţie. Ea îşi îndreptă
spinarea şi trecu podeţul, coborî pe mal şi mai făcu câteva
fotografii.
Whitey se lăsă pe vine şi se uită sub podeţ.
— Aş spune că a stat pitită aici. Apare asasinul, ţâşneşte ca
fulgerul de cealaltă parte şi fuge mâncând pământul.
— De ce a preferat să se afunde în parc? întrebă Sean. Vreau
să spun: se pare că era cu spatele la apă, sergent. De ce n-a luat-o
104
înapoi spre ieşire?
— Poate era dezorientată. Este întuneric şi e rănită deja de un
glonte.
Whitey ridică din umeri şi chemă prin radio Dispeceratul.
— Sunt sergentul Powers. Ne apropiem de un posibil unu
optzeci şi şapte, dispecer. Vom avea nevoie de fiecare ofiţer
disponibil pentru o razie prin Parcul Pen. Vezi, poate poţi îndruma
încoace câţiva scafandri.
— Scafandri?
— Da. Avem nevoie la faţa locului cât mai curând posibil, de
locotenentul Friel şi de cineva de la Procuratură.
— Locotenentul este pe drum. Biroul de Procuratură a fost
anunţat. Aţi terminat?
— Da. Am încheiat.
Sean îşi aruncă iar privirea spre viroagă, la urma de toc din sol
şi mai observă câteva zgârieturi în stânga. Victima îşi afundase
degetele în pământ ca şi cum s-ar fi căţărat pe mal.
— Ai chef să formulezi o ipoteză referitor la ce s-a întâmplat
aici astă-noapte, sergent?
— Nici măcar n-am să încerc, răspunse Whitey.

STÂND ÎN PICIOARE pe treptele de sus ale bisericii, Jimmy

putea zări de acolo Penitentiary Channel. Arăta ca o dungă de un
purpuriu murdar, la marginea pasajului superior al autostrăzii.
Parcul care-l mărginea era singurul petic de verdeaţă de pe această
parte a canalului. Jimmy trase cu ochiul la marginea de sus a
ecranului alb al cinematografului în aer liber din centrul parcului,
înălţându-se chiar deasupra pasajului. Încă mai era acolo, la multă
vreme după ce statul acaparase terenul pe bani puţini la o licitaţie
organizată de Chapter Eleven, parcela fiind preluată apoi de Regia
de întreţinere a parcurilor şi a zonelor de agrement. Aceasta îşi
pierduse următorul deceniu cu cosmetizarea locului, smulgând din
loc stâlpii care susţinuseră difuzoarele, netezind şi amenajând
terenul, construind piste de biciclete şi de alergare de-a lungul apei,
cultivând o grădină pentru cooperativă, clădind chiar şi un
debarcader, împreună cu o rampă pentru canoe, care nu se puteau
105
îndepărta prea mult înainte, deoarece trebuiau să fie întoarse
înapoi, fie la un mal, sau la celălalt, de stăvilarele din port. Ecranul
rămăsese totuşi în picioare, ivindu-se în final de la marginea unei
fundături care fusese creată prin plantarea unui şir de copaci deja
maturi, transportaţi pe mare din nordul Californiei. Verile, grupul
local de artişti juca Shakespeare în faţa ecranului, pictând
fundaluri medievale pe el şi ţopăind încolo şi încoace pe scenă,
agitând săbii de tinichea, rostind tot timpul „feri” şi „adevăr grăit-a”
şi alte asemenea chestii. Jimmy se dusese o dată acolo cu soţia şi
cu fetele, acum două veri, dar pe Annabeth, pe Nadine şi pe Sara le
apucase moţăitul înainte de sfârşitul primului act. Katie rămăsese
însă trează, aplecată înainte pe pătură, cu un cot pe genunchi şi cu
bărbia în podul palmei, aşa că Jimmy a trebuit să rămână şi el
treaz.
Se jucase îmblânzirea Scorpiei în seara aceea, iar Jimmy nu
înţelesese mai nimic din ce se petrecea pe scenă, ceva în legătură cu
un individ care-şi pocnea logodnica până când devenea o consoartă
blândă şi servilă. El nu reuşise să vadă unde era arta în toată
chestia aia, închipuindu-şi că, probabil, se pierdea mult din cauza
traducerii. Katie, totuşi, era numai ochi şi urechi. Ea râse de
nenumărate ori, apoi tăcu chitic, pentru a izbucni iar în hohote de
râs. La sfârşit îi mărturisi că fusese „magic”.
Jimmy nu ştia ce naiba vroia ea să spună, iar fata nu era în
stare să-i explice. Doar îi mărturisi că se simţise „transportată,” iar
în următoarele şase luni nu mai conteni să tot vorbească despre
plecarea în Italia, după absolvire. Tatăl, cu ochii pierduţi în zare, la
marginea cartierului Flats din East Bucky, de pe treptele bisericii,
se gândi: „Italia! Ai vrea tu!”
— Tată! Tată! îl chemă Nadine, care se desprinse dintr-un
grup de prietene şi alergă spre el în timp ce atingea treapta de jos,
izbindu-se de picioarele lui cu toată puterea şi continuând să
strige.
Jimmy o luă în braţe şi o sărută pe obraz, simţind în nări
mirosul înţepător de scrobeală al rochiei ei.
— Fetiţa mea!
Cu acelaşi gest, cu care maică-sa obişnuia să-şi scoată părul
din ochi, Nadine îşi ridică cu două degete voalul de pe faţă şi se

106
plânse:
— Rochia asta mă gâdilă.
— Mă gâdilă pe mine, îi zise Jimmy, şi eu nici măcar n-o port.
— Ai arăta caraghios într-o rochiţă, tată.
— Nu, dacă mi-ar veni ca turnată.
Nadine îşi roti ochii în jur, după care îl frecă pe sub bărbie cu
cununa ţeapănă a voalului.
— Te gâdilă?
Jimmy aruncă o privire peste capul Nadinei la Annabeth şi
Sara, simţind cum toate trei îi pătrund în inimă, umplându-l de
bucurie şi făcându-l praf în acelaşi timp. O rafală de gloanţe dacă
l-ar fi lovit din spate acum, în clipa asta, n-ar fi simţit nimic. Nici o
problemă. Era fericit. Mai fericit nici nu se putea.
Mă rog, aproape. O căută prin mulţime pe Katie, sperând că
poate va apărea în ultimul moment. Zări în schimb o maşină de
poliţie pe când dădea colţul pe Buckingham, o lua spre banda
stângă din Roseclair, în vreme ce sunetul ascuţit al sirenei şi
lumina ei intermitent albastră tulburau liniştea dimineţii. Jimmy
urmări şoferul care accelera la maximum, auzi turaţia motorului pe
când maşina intră în Roseclair, în direcţia Pen Channel. O maşină
neagră, fără număr, o urmă câteva secunde mai târziu, cu sirenele
oprite, dar totuşi nu puteai s-o iei drept altceva decât era, şoferul ei
virând periculos în Roseclair, cu şaizeci-şaptezeci de km/h, în
huruitul motorului.
Şi în vreme ce Jimmy o lăsa pe Nadine jos, pe pământ, simţi
până în măduva oaselor cum îl cuprinde o certitudine, rea,
presimţind nişte lucruri care abia acum se legau într-un mod
nefericit. Urmări cele două maşini ale poliţiei care goneau pe sub
pasaj, întorcând la dreapta, pe aleea de intrare în Parcul Pen. Acum
o simţi pe Katie în măduva oaselor, simţi că ea avea o oarecare
legătură cu uruitul motoarelor şi cauciucurile încinse ale roţilor.
Katie, aproape că o strigă cu voce tare. Iisuse! Katie!

107
 Bătrânul MacDonald
CELESTE SE SCULĂ duminică dimineaţa cu gândul la ţevi, la
reţeaua ce străbătea căminele şi restaurantele, cinematografele
multiplex şi lanţurile de magazine, revărsându-se în uriaşe
structuri scheletice din înaltul clădirilor de patruzeci de etaje, de la
un nivel la altul, afundându-se într-o reţea încă şi mai largă de
canale de scurgere şi apeducte care se întindeau pe sub oraşe,
legându-i pe oameni mai profund decât cuvântul, cu singurul scop
de a-i debarasa de lucrurile pe care le consumau şi apoi le aruncau
din trupurile lor, din vieţile lor, din farfuriile şi tăvile lor.
Unde se duceau toate astea? Nu era prima oară când îşi punea
această întrebare, într-un fel vag, ca şi cum te-ai întreba cum putea
un avion să plutească în aer fără să dea din aripi, dar acum ea chiar
dorea un răspuns precis. Şedea în capul oaselor în patul gol,
neliniştită şi curioasă, ascultând zgomotele pe care le făceau jos
Dave şi Michael, jucându-se în curtea din spate. Unde? se întreba
ea.
Doar trebuiau să se ducă undeva. Toate acele gunoaie
aruncate, toată spuma de săpun ce se scurgea pe mâini, din păr, de
la şampon, şi de pe haine, de la detergenţi, toată hârtia igienică şi
voma îmbibată cu alcool, toate petele de cafea, de sânge şi de
transpiraţie, mizeria de pe manşetele pantalonilor şi jegul din
interiorul gulerelor de la cămaşă, resturile de legume pe care le
adunai de pe farfurie şi le aruncai la coşul de gunoi, ţigările, urina
şi firele groase de păr de pe picioare, obraji, de pe pântec şi de pe
bărbie, toate acestea se întâlneau în drumul lor cu alte sute de mii
de entităţi similare, dacă nu chiar identice, în fiecare noapte, se
vărsau, îşi închipuia ea, prin coridoare umede, năpădite de insecte
şi ieşeau afară în catacombe vaste de unde se amestecau cu jeturile
de apă ce năvăleau spre... spre ce?
Nu le mai aruncau în ocean. Sau aşa făceau? Nu mai puteau
aşa ceva. Părea că-şi aduce aminte ceva despre procesarea septică
şi despre colectarea apelor menajere, dar nu putea fi sigură că nu
era ceva văzut într-un film, iar filmele erau atât de des pline de
baliverne! Deci dacă nu în ocean, atunci unde? Iar dacă totuşi în
ocean, atunci de ce? Trebuia să existe o cale mai bună, nu-i aşa? Pe
urmă ea se întoarse iar la imaginea tuturor acelor ţevi. Nu-i
rămânea decât să se tot întrebe.
108
 Auzi plesnetul gol al bâtei din plastic în momentul contactului
cu mingea din cauciuc. Îl auzi pe Dave care striga „stop!” şi
exclamaţia de bucurie al lui Michael. Un câine lătra o singură dată,
iar zgomotul pe care-l făcu era la fel de precis ca şi cel produs de
bâta cu care era lovită mingea.
Celeste se lăsă pe spate, realizând chiar în acea clipă că era
goală şi că dormise până după ora zece. Nici una din aceste
circumstanţe nu se ivea prea des, dacă se mai iviseră cumva
vreodată de când Michael crescuse.
Se lăsă cuprinsă de un uşor sentiment de vină care-i umflă
pieptul, apoi îi dispăru în stomac, în timp ce-şi amintea cum săruta
în bucătărie carnea soţului, în jurul cicatricei proaspete, la patru
dimineaţa, în genunchi, simţind gustul fricii şi al adrenalinei
exhalate prin pori. Orice temeri privind SIDA sau hepatita
cedaseră, dominate de nevoia subită de a-l avea, de a se lipi cât mai
intim posibil de trupul lui.
Halatul de baie îi alunecase de pe umeri, iar limba îi mai lingea
pielea peste tot, îngenuncheată acolo, într-o jumătate de tricou şi
lenjerie neagră, simţind cum aerul nopţii se strecura prin pragul
verandei şi îi răcorea gleznele şi genunchii. Spaima dăduse cărnii
lui un gust dulce-amărui, iar ea-şi plimbase limba în sus, de la
cicatrice până la baza gâtului, şi îi puse mâinile căuş între coapse,
simţindu-i vigoarea şi ascultându-i răsuflarea tot mai accelerată.
Dorise ca acel moment să dureze cât mai mult posibil, să pătrundă
cât mai mult gustul cărnii lui şi să se bucure de forţa pe care simţi
dintr-o dată că o posedă în trup. Se ridică şi-l acoperi cu corpul. Îşi
trecu limba peste limba lui şi îşi încleşta degetele în păr,
imaginându-şi că sorbea întreaga durere pe care el o simţise în
parcarea aceea, absorbind-o direct în ea. Îi ţinu capul şi se lipi de
pielea lui până când el o dezbrăcă de tricou şi îşi afundă gura în
sâni, iar ea se frecă de pântecul lui şi-l auzi mormăind. Ea dorea ca
Dave să înţeleagă că aceştia erau ei, această unire a cărnii, această
încolăcire a trupurilor, a miresmelor, a nevoii unuia de celălalt şi a
dragostei unuia pentru celălalt, da, a iubirii, căci ea-l iubea ca
niciodată, ştiind acum că era cât pe ce să-l piardă.
Dinţii i se înfipseseră în piept, sorbind-o prea tare, şi ea se
împinse şi mai mult în gura lui şi savura durerea. Nu s-ar fi
sinchisit dacă el i-ar fi supt chiar şi sângele, pentru că era toată a
109
lui, iar el avea nevoie de ea. Ea îşi încleşta vârfurile degetelor pe
spinarea ei, eliberându-se de frică în ea. Iar ea o prelua toată şi îl
uşura de spaimă, şi amândoi se simţeau mai puternici ca niciodată.
Era sigură de asta.
De când se întâlnise prima oară cu Dave, viaţa lor sexuală se
caracterizase printr-o anumită promiscuitate. Ea se întorcea acasă,
în apartamentul pe care-l ocupa împreună cu Rosemary, acoperită
de vânătăi, muşcături şi zgârieturi pe spate. Se freca cu săpun
până la os, cu acea epuizare frenetică pe care şi-o închipuia la un
toxicoman surprins între doze. De la naşterea lui Michael, ei bine,
de fapt, de când Rosemary se mutase cu ei, Celeste şi Dave
alunecaseră în rutina previzibilă a cuplului conjugal, glumeau pe
seama serialelor de televiziune, de obicei prea prudenţi, sau lipsiţi
de intimitatea necesară pentru a face ceva mai mult decât o joacă
preliminară şi superficială de câteva minute, câteva felaţii, după
care treceau direct la „principalul eveniment”, care, o dată cu
trecerea anilor, aducea tot mai puţin cu un „eveniment principal” şi
tot mai mult cu ceva să le treacă timpul între buletinul meteo şi
talk-show-ul lui Jay Leno.
Dar astă-noapte, astă-noapte fusese cu siguranţă
„evenimentul principal”, un act pasional ca la carte, lăsându-i un
semn de neşters până în măduva oaselor pe care-l mai simţea chiar
şi acum, când stătea întinsă în pat. Numai când auzi din nou glasul
soţului de afară, tot repetându-i lui Michael să se concentreze,
fir-ar al naibii, îşi aminti ceea ce o tot deranja, înaintea ţevilor,
amintiri legate de partida lor nebună de sex din bucătărie, poate
chiar înaintea momentului în care se băgase în pat în acea
dimineaţă, anume faptul că Dave o minţise. Îşi dăduse seama încă
din baie, când el abia venise acasă, dar nu se mai gândi la asta. Pe
urmă, în timp ce zăcea întinsă pe linoleum şi îşi ridica spatele şi
fundul de pe podea, astfel încât el să poată intra în ea, înţelesese
din nou. Îi urmărise ochii, uşor pierduţi, pe când o penetra şi îi
trăsese pulpele peste şoldurile lui, iar ea îi întâmpinase primele
„lovituri de ciocan” cu certitudinea tot mai conştientă că povestea
lui nu ţinea.
Cine ar mai ameninţa: „Banii sau viaţa, câine. Nu plec de aici
cu mâna goală”? Era ridicol. Aşa cum fusese sigură încă din baie,
ceva luat dintr-un film. Şi chiar dacă infractorul îşi pregătise
110
replica din vreme, n-ar fi avut cum s-o spună la momentul
respectiv. Nicidecum. Celeste fusese odată jefuită pe Common,
când avea vreo optsprezece, nouăsprezece ani. Tâlharul, un negru
înalt, îmbrăcat cu haine galbene, cu încheieturi fine şi plate, având
ochi căprui şi alunecoşi, se apropiase de ea, într-un ceas târziu de
seară friguroasă, îi pusese un briceag la şold şi o lăsase să
întrezărească privirile lui îngheţate pe când îi şoptea la ureche: „Ce
ai?” În jurul lor nu mai erau decât copacii dezgoliţi de decembrie,
cea mai apropiată persoană fiind un om de afaceri care se grăbea să
ajungă acasă, mergând de-a lungul străzii Beacon, de cealaltă parte
a gardului din fier forjat, la douăzeci de metri mai încolo. Negrul îşi
afundă cuţitul puţin mai adânc în blugii ei, fără s-o străpungă, doar
apăsând, iar ea simţi mirosul putred, de ciocolată din respiraţia lui.
Îi dădu portofelul, încercând să-i evite ochii lunecoşi dar şi senzaţia
iraţională că el avea mai multe braţe decât lăsa să se întrevadă, iar
el băgă portofelul în buzunarul paltonului şi-i mai spuse:
— Ai noroc că nu prea am timp, după care se îndepărtă alene
spre Park Street, fără grabă, fără teamă.
Auzise poveşti similare de la o groază de femei. Bărbaţilor, cel
puţin în centru, rareori li se întâmpla să fie tâlhăriţi dacă nu o
căutau cu lumânarea, dar femeile erau tot timpul victimele jafurilor
armate. Mereu exista ameninţarea cu violul, fie realizată, fie
intuită, şi în toate poveştile auzite de ea nu întâlnise niciodată
vreun bandit cu replici deştepte. N-aveau timp de aşa ceva. Erau
nevoiţi să se exprime cât mai succint posibil. Atacă şi dispari
înainte ca cineva să reuşească să ţipe.
Apoi mai exista problema loviturii de pumn în momentul în
care tâlharul ţinea un cuţit în cealaltă mână. Dacă presupuneai că
mâna care ţinea cuţitul era cea preferată, haide, cine ar fi tras un
pumn cu altceva decât cu mâna cu care scria?
Da, credea că Dave se pomenise într-o situaţie cumplită în
care fusese obligat să cedeze instinctului de supravieţuire. Da, era
sigură de faptul că el nu era individul care să se bage în aşa ceva.
Dar... dar, totuşi, povestea lui avea puncte slabe, goluri. Era ca şi
cum ai fi încercat să justifici pata de ruj de pe interiorul cămăşii,
era foarte posibil să fi rămas fidel nevestei, dar explicaţia ta,
indiferent dacă era ridicolă, trebuia măcar să aibă cap şi coadă. Îşi
închipui cum aveau să fie luaţi la întrebări de doi detectivi, în
111
bucătărie, şi fu sigură că Dave avea să clacheze. Minciuna avea să
iasă la suprafaţă sub privirile lor impersonale şi întrebările
repetate. Se va întâmpla ca atunci când îl iscodise în privinţa
copilăriei. Auzise povestea lui, bineînţeles. Flats nu era nimic
altceva decât un mic orăşel de provincie în inima unei metropole,
iar oamenii şuşoteau pe la colţuri. Aşa că o dată îl întrebă pe Dave
dacă nu i se întâmplase în copilărie ceva groaznic, ceva pe care el
nu l-ar fi putut împărtăşi nimănui, aducându-i la cunoştinţă că i se
putea destăinui ei, nevestei, care la vremea respectivă îi purta
copilul în pântec.
Se uitase la ea părând încurcat:
— Ah, te referi la lucrul ăla?
— Care lucru?
— Când mă jucam cu Jimmy şi cu puştiul ăla, Sean Devine.
Haide, că-l ştii. L-ai tuns o dată sau de două ori, nu?
Celeste îşi aminti. Lucra undeva la poliţie, dar nu în
administraţia locală. Era înalt, avea păr cârlionţat şi o voce plină,
careţi pătrundea în oase. Era plin de sine ca şi Jimmy, o atitudine
pe care o întâlneai fie la bărbaţii foarte chipeşi, fie la cei care rareori
fuseseră roşi de îndoială. Nu şi-l putea imaginea pe soţul ei între
aceşti doi oameni, chiar dacă la vremea respectivă erau copii.
— În regulă, îi zise ea.
— Deci apare maşina aia care opreşte în mijlocul drumului,
urc în maşină şi nu mult după aceea evadez.
— Evadezi...
El aprobă din cap.
— N-a fost mare lucru, dragă, o lămuri.
— Dar Dave...
El îi puse un deget la buze.
— Cam aşa s-a terminat, bine?
El îi zâmbea, dar Celeste putu să observe o... ce era? Un fel de
isterie blândă în ochii lui.
— Adică... ce? Îmi amintesc că băteam mingea pe maidan,
începu Dave, şi cum mă duceam la Looey&Dooey, încercând să nu
adorm în timpul orelor. Îmi mai aduc aminte de nişte onomastici şi

112
alte aiureli de-astea. Dar, îţi spun, a fost o perioadă destul de
plicticoasă. Acuma, în liceu...
Iar ea îl lăsa în pace, la fel ca şi atunci când el o minţea în
legătură cu faptul pentru care pierduse slujba de la Serviciul
american de mesagerie. Dave susţinea că fusese din cauza unui
nou deficit bugetar, dar alţi vecini se tot angajau în stânga şi în
dreapta în următoarele săptămâni. Sau atunci când i-a povestit că
mama lui a murit de un atac de cord, pe când toată mahalaua
auzise că Dave se întorcea acasă de la liceu, unde era în ultimul an,
şi o găsise aşezată lângă cuptor, încuiată în bucătăria plină de gaz
şi izolată peste tot cu prosoape. Dave, ajunsese ea să creadă, avea
nevoie de toate aceste minciuni, trebuia să-şi rescrie întreaga
poveste a vieţii şi să-i dea cât de cât un fason, ca să devină
acceptabilă pentru el însuşi şi să încheie orice discuţie. Iar dacă
asta îl făcea mai bun, un soţ iubitor, chiar dacă uneori rezervat, şi
un tată atent, cine putea să-l judece?
Dar minciuna asta, îşi dădu seama în timp ce scutura o
pereche de blugi şi una dintre cămăşile lui, putea să-l tragă la fund.
Să îi tragă la fund, acum şi ea intrase în conspiraţia obstrucţionării
justiţiei prin faptul că-i spălase hainele. Dacă Dave nu-i spunea
adevărul adevărat, ea n-avea cum să-l mai ajute. Şi când poliţia va
apărea, minciuna va ieşi la iveală, ca uleiul la suprafaţa apei. Chiar
asta avea să se întâmple, pentru că realitatea nu era film de
televiziune. Până şi cel mai beţiv şi mai tâmpit dintre detectivi era
mai deştept decât ei doi, când venea vorba de crimă.

MÂNA DREAPTĂ îl omora pe Dave. Încheieturile degetelor i se

umflaseră ca nişte baloane, de două ori mai mari cât dimensiunea
normală, iar oasele de lângă încheietură păreau să-i iasă prin piele.
Atunci şi-ar fi putut ierta faptul că îi arunca lui Michael o minge din
cauciuc, dar refuză s-o facă. Dacă băiatul nu putea să prindă o
minge moale şi s-o lovească îndărăt cu o bâtă de plastic, n-avea să
fie niciodată în stare să lovească una tare trimisă de două ori mai
rapid cu o bâtă de lemn de zece ori mai grea.
Băiatul era cam mărunţel pentru cei şapte ani ai lui şi mult
prea încrezător în toată lumea. Puteai să-ţi dai seama de asta după
figura lui deschisă, după licărul de speranţă din ochii albaştri.
Dave îşi iubea fiul, dar totodată detesta această trăsătură a lui. Nu
113
ştia dacă are puterea să-i distrugă încrederea în oameni, dar ştia
prea bine că va fi obligat destul de curând să acţioneze, altfel aveau
s-o facă alţii în locul lui. Frăgezimea aceea a fiului era un blestem al
neamului Boyle, acelaşi lucru care-l făcuse pe Dave, la treizeci şi
cinci de ani, să fie confundat în repetate rânduri cu un student la
colegiu, trezindu-se legitimat în magazinele de băuturi alcoolice din
afara cartierului. Nu-i căzuse niciun fir de păr de când era de vârsta
fiului său. Nu-i apăruse până acum niciun rid pe faţă. Iar ochii lui,
la fel de albaştri ca ai copilului, erau nevinovaţi şi plini de viaţă.
Dave îl urmări pe Michael care se proptea bine pe picioare, aşa
cum fusese învăţat, îşi potrivea şapca şi ridica bâta mult deasupra
umărului. Îşi balansa genunchii un pic, flexionându-i, un obicei pe
care tatăl său îl deprinsese treptat, dar care începea să semene cu
un tic, iar Dave aruncă mingea rapid, sperând să profite de propria
slăbiciune, camuflându-şi falangele umflate prin aruncarea mingii
înainte de a-şi întinde braţul complet, în timp ce podul palmei îl
ustura de-i ieşeau ochii din cap.
Michael se opri din flexiune imediat ce Dave începu să se mişte
rapid, iar mingea flutură în aer, apoi căzu peste casă. Micuţul se
lăsă în jos şi se repezi după ea. Întrezări licărul unui surâs plin de
speranţă pe chipul fiului, în care se amesteca puţină mirare faţă de
propria dibăcie, iar el aproape că lansă mingea, dar tot atunci o
trânti de pământ, simţind că ceva i se sfărâma în piept în timp ce
zâmbetul pierea de pe faţa băiatului.
— Hei, hei, începu tatăl, hotărându-se să-şi lase fiul să se
bucure de dulceaţa victoriei, ai fost tare.
— Cum se face că ai putut s-o loveşti atunci? îl întrebă băiatul
pe când se mai lupta cu supărarea.
— Nu ştiu, îi răspunse Dave ridicând mingea din iarbă, pentru
că sunt mai înalt decât puştii din Mica Ligă?
— Of... făcu băiatul, iar zâmbetul îi reapăru timid pe buze.
— Hai să te întreb... ştii pe vreunul din clasa a doua care
poate ajunge la un scor de cinci la zece?
— Nu.
— Şi a trebuit să sar pentru ea.
— Mda.
114
 — Şi dacă aş juca singur cu toţi, într-un picior, tot i-aş bate cu
cinci la zece.
Michael râdea de-a binelea acum, ca şi mamă-sa, gâlgâit.
— O.K.
— Te flexionai, totuşi.
— Ştiu, ştiu.
— O dată ce te-ai aşezat în poziţie de aşteptare, colega, nu te
mai mişti.
— Dar Nomar...
— Ştiu totul despre Nomar şi despre Derek Jeter. Idolii tăi,
ştiu. Dar când eşti în toiul unui meci urmărit de zeci de milioane de
ochi, nu te mai fâţâi. Până atunci?...
Michael ridică din umeri şi izbi iarba cu piciorul.
— Mike, până atunci?
— Până atunci, mă concentrez asupra regulilor de bază, îi
răspunse copilul suspinând.
Dave zâmbi şi aruncă mingea deasupra capului. O prinse fără
să privirească la el.
— A fost o pasă frumoasă, totuşi.
— Ce să zic...
— Prostuţule, mingea aia se ducea până în Point. Se îndrepta
spre lumea bună.
— Spre lumea bună, repetă micuţul şi lăsă să-i scape încă un
hohot de râs gâlgâit, exact ca mamă-sa.
— Cine se îndreaptă spre lumea bună?
Amândoi se întoarseră şi o văzură pe Celeste, stând în picioare
pe veranda din spate, cu părul legat la ceafă şi desculţă, îmbrăcată
cu un tricou care atârna peste o pereche de blugi spălăciţi.
— Bună, mami!
— Bună, copil drăgălaş. Te duci cu taică-tău să te plimbi prin
cartierele selecte?
Michael se uită la Dave. Deodată înţelese că gluma rămânea
numai între ei doi.
— Nuu, mami, îi răspunse el rânjind.
115
 — Dave?
— Mingea pe care tocmai a lovit-o, dragă. Mingea zbura până
acolo.
— Aha, mingea.
— Am fost tare, mămico. Tăticu' a putut s-o prindă numai pentru
că este atât de înalt.
Dave simţea cum îl urmărea chiar şi atunci când era cu ochii
pe Michael. Îl urmărea şi aştepta, dorind să-l întrebe ceva. Îşi
aminti de vocea ei aspră care-i sunase în urechi astă-noapte, în
timp ce se scula de pe podeaua din bucătărie, îl apuca de gât şi-i
şoptea în ureche:
— Eu sunt tu acum. Tu eşti eu.
El nu înţelesese despre ce naiba vorbea ea, dar îi plăcu ce
auzise, iar asprimea din corzile ei vocale îl excitase şi mai tare.
Acum avea sentimentul că nu era decât una dintre tentativele
ei de a i se strecura în suflet, a-şi băga nasul în viaţa lui interioară,
ceea ce-l mâhni. Pentru că, o dată intraţi acolo, nu le-ar fi plăcut ce
ar fi văzut şi ar fi fugit.
— Aşa, deci, ce mai este, dragă?
— Ah, nimic, îi răspunse ea încolăcindu-şi braţele în jurul
corpului, deşi ziua se încălzea rapid. Hei, Mike, ai mâncat ceva?
— Nu încă.
Celeste se încruntă la Dave, de parcă ar fi comis crima
secolului prin faptul că băiatul lor dăduse câteva pase înainte de a
termina un bol plin cu cereale pe care le ura.
— Te aşteaptă bolul plin şi laptele pe masă.
— Bine, mor de foame, mărturisi Michael, lăsând bâta din
mână, iar taică-său se simţi trădat prin felul în care aruncă
bastonul şi se grăbea să urce scările. Mureai de foame? Şi ce, ţi-am
lipit eu gura cu leucoplast de n-ai putut să-mi zici şi mie? Du-te
naibii!
Michael o luă în galop pe lângă maică-sa şi năvăli pe scările
care duceau la etajul trei, ca şi cum treptele din faţă ar fi dispărut
dacă nu ajungea destul de repede în vârful lor.
— Sari peste micul dejun, Dave?
116
 — Ai dormit până la amiază, Celeste?
— Este zece şi un sfert, ripostă ea, iar el simţi că toată
bunăvoinţa care se întorsese în relaţia lor conjugală o dată cu
aiureala de astă-noapte din bucătărie se risipea ca fumul şi se
destrăma dincolo de curtea lor.
Se sili să zâmbească. Dacă reuşeai să te prefaci destul de bine,
nimeni nu bănuia nimic.
— Şi-n rest, ce mai zici?
Celeste coborî în curte, călcând iarba cu picioarele goale, uşor
bronzate.
— Ce s-a întâmplat cu cuţitul?
— Care?
— Cuţitul, îi şopti ea, uitându-se peste umăr la fereastra din
dreptul dormitorului lui McAllister. Cel pe care-l avea atacatorul.
Unde a dispărut, Dave?
Dave aruncă mingea în aer, prinzând-o pe la spate.
— A dispărut.
— Pur şi simplu? se miră ea, ţuguindu-şi buzele şi
coborându-şi privirea în iarbă. Adică, la dracu', Dave!
— La dracu' ce, dragă?
— A dispărut unde?
— A dispărut.
— Eşti sigur?!
Dave era sigur. Zâmbi, uitându-se în ochii ei.
— Absolut sigur.
— Dar sângele tău este pe lamă, totuşi. ADN-ul tău, Dave.
Este, deşi a dispărut, şi nu va mai fi niciodată găsit?
El nu mai avea ce să răspundă, aşa că rămase cu ochii pironiţi
la nevastă-sa până când ea schimbă subiectul.
— Te-ai uitat în ziar azi-dimineaţă?
— Sigur, zise el.
— Ai văzut ceva?
— În legătură cu ce?

117
 — Cu cev' şuieră ea.
— Ah... ah, da, îşi aminti el, dând din cap. Nu, nu era nimic.
Nici o menţiune despre asta. Aminteşte-ţi, dragă, că era târziu.
— Era târziu. Hai, lasă-mă! În paginile din Metro, poate?
Mereu apar ultimii, căci aşteaptă informaţii de la poliţie.
— Lucrezi la ziar?
— Nu-i de glumă, Dave.
— Nu, dragă. Aşa este. Doar îţi spun că n-am găsit nimic în
ziarul de dimineaţă. Asta-i tot. De ce? Nu ştiu. O să urmărim ştirile
de la amiază şi o să vedem ce ne spun.
Celeste îşi coborî din nou privirea în iarbă, dând din cap de
mai multe ori.
— O să apucăm să mai vedem ceva, Dave?
El făcu cu un pas înapoi, depărtându-se de ea.
— Adică o să auzim ceva despre vreun negrotei, bătut măr şi
găsit pe jumătate mort într-o parcare în spatele.... cărui bar?
— La, ăă, la Last Drop?
— „La, ăă, la Last Drop?”
— Da, Celeste.
— Oh, în regulă, Dave, încheie ea. Sigur.
Şi-l lăsă singur. Îi întoarse spatele şi urcă treptele verandei,
intră înăuntru, iar el ascultă zgomotul uşor al picioarelor ei goale în
timp ce urca scara. Aşa procedau ei mereu. Te lăsau singur. Poate
nu la propriu întotdeauna. Dar emoţional, mental? Nu se aflau
niciodată lângă tine când aveai mai multă nevoie de ei. Acelaşi
lucru se întâmplase şi cu mama sa. În dimineaţa aceea, după ce
poliţia îl adusese acasă, mama sa îi pregătise micul dejun, cu
spatele la el, fredonând „Old MacDonald” şi aruncându-i din când
în când o privire peste umăr, surâzând nervos, de parcă el ar fi fost
un fugar despre care ea nu putea fi sigură de nimic. Îi puse în faţă
farfuria cu ochiuri moi, costiţă înnegrită şi pâine prost prăjită şi
înmuiată. Îl mai întrebă dacă voia şi suc de portocale.
— Mami, începu el, cine erau tipii ăia? De ce s-au apucat ei...?
— Davey, zise ea, vrei suc de portocale? N-am auzit.

118
 — Sigur. Uite, mami, nu ştiu de ce m-au luat ei...
— Aşa, făcu ea punându-i paharul de suc în faţă. Tu
mănâncă-ţi micul dejun, iar eu am să... se opri gesticulând cu
mâinile prin bucătărie, căci habar n-avea ce dracul avea să mai
facă. Am să... Îţi spăl hainele. Bine? Şi, pe urmă, Davey? O să
mergem să vedem un film. Ce zici?
Dave se uită la maică-sa, căutând ceva pe chipul ei, care să-i
dea curajul să deschidă gura şi să-i spună, să-i povestească despre
maşină şi despre casa din pădure, despre mirosul apei de colonie a
individului mare şi gras. În loc de toate acestea, nu găsi decât acea
veselie stridentă, expresia pe care o căpăta uneori când se pregătea
să iasă în oraş vineri seara, încercând să pună pe ea cea mai
potrivită rochie, cu o speranţă disperată.
El îşi plecă capul în timp ce mânca ouă. O auzi pe maică-sa
părăsind bucătăria, depărtându-se pe coridor şi fredonând în acest
răstimp „Old MacDonald”.
Stând în picioare acum, singur în curte, cu degetele înţepenite
de durere, fredonatul ei îi mai rămăsese în urechi. Bătrânul
MacDonald avea o fermă. Şi totul era al dracului de aurit acolo.
Cultivai pământul, îl arai, îl însămânţai şi strângeai recolta, şi toate
mergeau al dracului, strună. Toată lumea se înţelegea de minune,
până şi găinile şi vacile. Nimeni nu trebuia să discute despre nimic,
căci nimeni nu avea niciun fel de secrete, fiindcă secretele erau
făcute pentru cei răi, care nu mâncau ouă, care se urcau în maşini
ce duhneau a mere alături de indivizi dubioşi şi dispăreau patru
zile, numai pentru a se întoarce acasă şi a descoperi că toţi
cunoscuţii lor dispăruseră, ei fiind înlocuiţi de alţii care le semănau
leit, cu feţe surâzătoare, dar care făceau altceva decât să stea să te
asculte. Orice, numai asta nu.

119
 Scafandri în Pen
PRIMUL LUCRU pe care Jimmy îl văzu în timp ce se apropia de
intrarea în Parcul Pen din strada Roseclair fu o dubă K-9, parcată
mai jos pe strada Sydney, având portierele din spate deschise. Doi
poliţişti se luptau cu şase câini ciobăneşti germani, ţinuţi în lese
lungi de piele. Mersese pe jos de la biserică până în Roseclair,
străduindu-se să nu iuţească pasul, şi ajunse la un mic grup de
gură-cască, lângă pasajul care se arcuia peste Sydney. Aşteptau în
picioare la poalele povârnişului de unde Roseclair începea să urce
pe sub autostradă, traversând apoi Pen Channel, pierzându-şi
numele de cealaltă parte a canalului, devenind Bulevardul Valenz,
după ce părăsea Buckingham şi intra în Shawmut.
Acolo unde se adunase mulţimea puteai să te caţări în vârful
unei grămezi de beton care avea în înălţime cincisprezece metri,
servind la blocarea străzii Sydney. De acolo puteai să-ţi plimbi
privirea pe ultima stradă ce dădea în East Bucky Flats, de la nord la
sud. Câţiva metri mai la est, balustrada lăsa locul pentru casa unei
scări din piatră de var vineţie. Pe vremea copilăriei, uneori, îşi
dădeau întâlnire acolo, aşezaţi în umbră şi pasând de la unul la
altul sticle de bere în timp ce urmăreau imaginile ce pâlpâiau pe
pânza albă a ecranului din cinematograful Hurley's. Dave Boyle
venea cu ei, nu pentru că îi plăcea cuiva în mod special de el, ci
fiindcă văzuse cam toate filmele care au rulat vreodată aici. Uneori,
dacă se făceau criţă beţi, îl puneau pe Dave să le spună replicile în
timp ce urmăreau ecranul mut. El se implica atât de mult, încât îşi
schimba până şi tonul ca să-şi potrivească glasul cu cel al altor
personaje. Pe urmă, Dave s-a dovedit deodată bun pentru
base-ball, plecând la Don Bosco ca să devină superstar, iar ei n-au
mai avut de cine să râdă. Jimmy habar n-avea de ce toate amintirile
astea îi năvăleau deodată în minte, sau de ce încremenise lângă
balustradă, pricepea doar că era ceva legat de câinii aceia, de felul
în care cabrau nervoşi pe loc după ce săriseră din dubă şi labele lor
atinseseră asfaltul. Unul dintre dresorii lor ridică un emiţător la
gură, iar pe cer apăru un elicopter, survolând centrul oraşului,
înaintând în direcţia lor ca un tăun gras, devenind tot mai
mătăhălos de fiecare dată când Jimmy clipea din ochi.
Un poliţist mic de statură rămăsese în picioare blocând casa
scării vineţie, iar un pic mai departe, pe Roseclair, două maşini de
120
poliţie şi câţiva băieţi îmbrăcaţi în uniforme albastre făceau de
gardă la intrarea în parc.
Câinii lătrară doar o singură dată. Jimmy îşi întoarse capul
înapoi, realizând acum ceea ce-l deranjase prima oară când îi
văzuse. Chiar dacă cele douăzeci şi patru de labe se mişcau fără
astâmpăr înainte şi înapoi pe asfalt, era o frenezie concentrică,
înghesuită, la fel ca soldaţii mărşăluind pe loc, iar lui i se păru că
boturile negre şi spinările slabe emanau o energie
înspăimântătoare şi îşi închipui că ochii le ardeau în orbite precum
cărbunii aprinşi.
Restul străzii Sydney arăta ca preludiul unei rebeliuni.
Poliţiştii umpluseră strada şi păşeau metodic printre buruienile
care duceau în parc. De sus, Jimmy avea o vedere parţială a
parcului, aşa că le putu detecta şi acolo uniformele albastre şi
hainele sportive de culoare pământie, mişunând încoace şi-ncolo
prin tot parcul, strigându-se unul pe altul.
Înapoi, pe Sydney, alţii se adunau în jurul a ceva ce se afla
chiar în faţa dubei K-9, şi mai mulţi detectivi purtând haine civile se
sprijineau de maşini fără numere, parcate de cealaltă parte a
străzii, sorbindu-şi cafelele, dar nici unul nu venea cu gogoşi pe
care şi le turnau de obicei sticleţii, întrecându-se care mai de care
cu tot felul de acte de vitejie săvârşite în schimburile recente.
Jimmy simţi tensiunea pură iradiată de câini, de poliţiştii tăcuţi,
sprijinindu-se de maşini, de elicopterul, care nu mai aducea acum
cu un tăun. Acesta survola Sydney-ul în zgomotul asurzitor al
motoarelor, înălţându-se încet şi dispărând în Parcul Pen, de
cealaltă parte a arborilor importaţi şi a ecranului cinematografului
în aer liber.
— Bună, Jimmy, îl salută Ed Deveau, deschizând cu dinţii un
carton de M&M şi înghiontindu-l cu cotul.
— Ce se întâmplă, Ed?
— Elicopterul ăla este al doilea în ziua de azi, începu celălalt
ridicând din umeri. Primul a tot zburat peste casa mea acu o juma
de oră. Îi zic nevesti-mi: „Dragă, ne mutăm cumva în Watts şi
nimeni nu mi-a spus nimic?” Îşi turnă în gură nişte M&M şi ridică
iar din umeri. Deci, am coborât până aici să văd şi eu ce-i cu toată
gălăgia asta.

121
 — Ce-ai auzit?
— Nimic, îi răspunse Deveau despicând orizontal aerul cu
palma. Sunt mai strânşi la gură decât este mama la pungă. Dar
sunt serioşi, Jimmy. Adică, drace, au blocat Sydney peste tot, e plin
de poliţişti şi de capre în Crescent, Harborview, Sudan, Romsey,
până în Dunboy, după câte am auzit. Oamenii care trăiesc pe
străzile alea nu mai pot ieşi din casă, sunt negri de supărare. Am
auzit că patrulează cu bărci în Pen, în sus şi-n jos. A sunat Boo
Bear Durkin şi a zis că a zărit prin geam scafandri care săreau în
apă. Ce vreau să zic, uită-te şi tu la rahatul ăla de acolo, încheie el
arătând cu degetul.
Jimmy urmări degetul lui Deveau şi văzu în depărtare trei
copoi care scoteau un beţivan de ultimă speţă dintr-un imobil
scorojit de trei etaje din celălalt capăt al străzii Sydney, ceea ce
beţivului nu-i prea plăcea, căci se zbătu până când unul dintre
poliţişti îl zvârli cu faţa în jos pe scările carbonizate. Dar Jimmy
reţinuse acel cuvânt rostit de Ed: scafandri. Nu trimiteau ei
scafandri dacă erau în căutarea a ceva încă viu.
— Ăştia nu se joacă, fluieră Deveau, apoi îşi întoarse privirea
la hainele lui Jimmy. Ce eşti aşa înţolit?
— A fost prima comuniune a Nadinei, îi răspunse el urmărind
un copoi care îl ridica pe beţivan în picioare şi îi şoptea ceva la
ureche înainte de a-l vârî într-un Sedan verde măsliniu cu sirena
pusă pe marginea capotei, deasupra portierei din dreptul şoferului.
— Hei, felicitări, făcu Deveau.
Jimmy îi mulţumi cu un zâmbet.
— Atunci ce naiba cauţi aici?
Deveau îşi întoarse ochii la Roseclair, în direcţia Bisericii
Sfânta Cecilia, iar Jimmy se simţi dintr-o dată ridicol. Ce mama
dracului căuta el acolo, purtând cravată de mătase şi costum care-l
costase şase sute de dolari, frecându-şi pantofii de buruienile care
se iţeau de sub balustradă? Pe Katie, îşi aminti el.
Dar tot i se părea ridicol. Katie lipsise de la prima comuniune a
surorii sale vitrege, adâncită probabil într-un somn de beţie sau
ascultând pierdută vorbele de alcov ale noului ei iubit. Rahat. De ce
ar fi venit Ia biserică dacă nu trăgea nimeni de ea? Până la botezul

122
lui Katie, Jimmy însuşi nu pusese piciorul într-o biserică, timp de
zece ani bătuţi pe muchie. Chiar şi mai apoi, numai după ce o
întâlnise pe Annabeth începu să se ducă iar regulat. Şi ce dacă
ieşise din biserică, văzuse maşinile de poliţie care dădeau colţul în
Roseclair, şi avusese o... o ce? O premoniţie?... de frică? Simţise
asta numai pentru că era îngrijorat în privinţa ei... şi supărat pe
ea..., aşa că rămăsese cu mintea la Katie în timp ce urmărea câţiva
copoi ce se îndreptau pe jos spre Pen.
Dar acum? Acum se simţea inert. Inert şi îmbrăcat ca un
papiţoi. Fusese al dracului de dobitoc să-i spună nevestei să le
ducă pe fete la Chuck E. Cheese, că avea să vină şi el acolo.
Annabeth îl privise cu un amestec de exasperare, confuzie şi
supărare pe care abia reuşea să şi-o stăpânească.
Jimmy se întoarse spre Deveau:
— Eram şi eu curios ca toată lumea, cred. Îl bătu pe celălalt pe
umăr. Mă duc acum, Ed, îi zise el, în timp ce jos, în strada Sydney,
un poliţist arunca un rând de chei altuia care sări în duba K-9.
— Bine, Jimmy. Ai grijă.
— Şi tu la fel, îi răspunse el încet, dar privirile îi rămaseră tot
în stradă în timp ce duba K-9 o porni în marşarier, se opri ca să
schimbe viteza, apoi viră la dreapta.
Jimmy simţi iar acea certitudine dureroasă. O simţea în suflet,
nicăieri altundeva. Uneori, putea întrezări adevărul în sinea sa, mai
presus de logică, şi de obicei avea dreptate, dacă găsea acolo exact
adevărul de care se temea mai tare. Iată ce încerci să ignori, iată de
ce te duci la psihiatri şi pierzi prea mult timp prin baruri,
anesteziindu-ţi creierii în faţa unui ecran de televizor, ca să te
ascunzi de adevărurile hâde şi amare pe care sufletul ţi le dezvăluie
cu mult înainte ca mintea să le prindă din urmă.
Jimmy simţi că acea certitudine cumplită îi bătea cuie prin
pantofi şi îl ţintuia în loc, chiar dacă ar fi vrut mai mult ca orice să
fugă mai repede ca niciodată, să facă orice numai să se mişte o dată
de acolo, să nu mai urmărească duba care ieşea din stradă. Cuiele
îi străpunseră pieptul, adunate parcă într-un mănunchi gros, rece,
ieşit din gura unui tun, îi sfârtecară trupul, pe când duba ajunsese
în mijlocul străzii. Rămase cu ochii pironiţi la maşina care o bloca,
în jurul căreia se strânsese toată lumea, ştergând-o de colb cu

123
peria, fotografiind-o, strecurându-se înăuntru, pasând corpuri
delicte închise în punguţe de plastic poliţiştilor de pe carosabil şi de
pe trotuar. Era maşina lui Katie. Nu era numai acelaşi model. Nici
măcar una identică. Chiar maşina ei. O recunoscuse după ciobitura
din dreapta barei de protecţie din faţă şi după sticla spartă a farului
drept din faţă.
— Iisuse, Jimmy! Jimmy? Uită-te la mine. Nu ţi-e bine?
Se uită la Ed Deveau, neputându-şi aduce aminte cum
ajunsese în genunchi, cu podul palmelor înfundate în pământ,
înconjurat de figuri de irlandezi, uitându-se de sus la el.
— Jimmy? îl strigă Deveau, întinzându-i o mână. Eşti bine?
El se uită la mâna lui Deveau şi habar n-avea ce să-i
răspundă. Scafandri, îi trecu prin minte, în Pen.
***
WHITEY ÎL GĂSI pe Sean în pădurice, la o sută de metri
distanţă de viroagă. Pierduseră urma sângelui şi a paşilor în zonele
mai deschise ale parcului, căci ploaia de astă-noapte ştersese tot
ceea ce nu fusese acoperit de frunze.
— Câinii noştri adulmecă ceva pe lângă ecranul vechiului
cinematograf în aer liber. Nu vrei să facem o plimbare până acolo?
Sean încuviinţă din cap, apoi emiţătorul începu să pârâie.
— Ofiţer Devine.
— Avem un tip în faţă...
— Unde în faţă?
— Pe strada Sydney.
— Continuă.
— Tipul pretinde că-i tatăl fetei dispărute.
— Ce dracului caută la faţa locului? se enervă Sean, simţind
că îi urcă sângele la cap, iar obrajii i se înroşiră.
— S-a strecurat. Ce ştiu eu?
— Nu-l lăsa să treacă. N-ai un psiholog la faţa locului?
— Este pe drum.
Sean închise ochii. Toată lumea era pe drum, de parcă toţi
aşteptau, prinşi în acelaşi ambuteiaj rutier.

124
 — Ştii care sunt instrucţiunile.
— Da, dar întreabă de tine.
— De mine!
— Zice că te cunoaşte. Spune c-a auzit de la cineva c-ai fi şi tu
prin preajmă.
— Nu, nu, nu. Uite ce-i...
— Este împreună cu nişte tipi.
— Ce tipi?
— O mână de prostănaci care te bagă în sperieţi. Toţi seamănă
unii cu alţii.
Fraţii Savage. La dracu'.
— Vin acuma, încheie Sean.

PUŢIN LIPSI ca Val Savage să fie arestat. La fel şi Chuck.

Probabil că sângele neamului Savage era de vină, curgându-le
rareori liniştit prin vene, acum clocotind ca niciodată. Fraţii
răcneau la poliţişti, iar aceştia păreau gata în orice moment să
pună mâna pe bastoane.
Jimmy stătea cu Kevin Savage, unul dintre cei mai zdraveni la
minte dintre ei, la câţiva metri de cordonul ce delimita scena crimei,
acolo unde Val şi Chuck arătau cu degetele, vociferând că era vorba
despre nepoata lor şi numindu-i pe poliţişti cu tot ce le venea la
gură. Jimmy simţi o isterie înăbuşită, o nevoie cu greu refulată de a
vărsa din el ceea ce-l amorţea şi-l zăpăcea. Bine, deci aia de-acolo
era maşina ei, la o distanţă de zece metri. Şi, adevărat, nimeni n-o
mai văzuse de astă-noapte. Şi era sânge ce întrezărise pe spătarul
scaunului şoferului. Deci, lucrurile nu păreau prea roze. Iar locul
era scotocit de un întreg batalion de copoi şi până acum nu se ivise
niciun cadavru în sac de plastic. Aşa că asta era situaţia.
Jimmy urmări cum un poliţist mai în vârstă îşi aprinse o ţigară
şi dori să i-o smulgă din gură, să-i bage capătul aprins adânc în
nară şi să-i spună: „Du-te dracului înapoi şi caută-mi fata”. Începu
să numere de la zece la unu, un truc pe care-l deprinsese la Deer
Island. Număra încet, urmărind imaginea cifrelor care pluteau
cenuşii în bezna minţii. Dacă s-ar apuca să urle, i s-ar interzice să
mai rămână la locul faptei. Orice exprimare făţişă a durerii sau
125
grijii, a fricii care-i electriza sângele prin vene ar duce la acelaşi
rezultat. Şi atunci fraţii Savage ar exploda ca o bombă nucleară şi
ar ajunge cu toţii să-şi petreacă restul zilei închişi într-o celulă, în
loc să rămână pe strada în care fiica lui fusese văzută pentru ultima
oară.
— Val, strigă el.
Val Savage îşi trase mâna de pe cordonul care delimita locul
faptei şi degetul de pe figura de piatră a unui poliţist şi se uită
înapoi la Jimmy.
— Linişteşte-te, îl domoli el dând din cap.
— Ne barează calea, fir-ar al dracului, Jim. Ne dau înapoi,
spuse Val.
— Îşi fac meseria, zise Jimmy.
— Meserie pe dracu', Jim? Cu tot respectul, gogoşeria este în
altă direcţie.
— Vrei să-mi fii de ajutor? îl întrebă Jimmy în timp ce Chuck
se apropie de fratele lui, aproape de două ori mai înalt decât acesta,
dar de două ori mai puţin periculos, ceea ce tot îl făcea mai
periculos decât majoritatea oamenilor.
— Sigur, făcu Chuck. Spune ce să facem.
— Val? îl strigă Jimmy.
— Ce? întrebă piticul, în timp ce ochii i se învârteau în orbite,
iar furia îi ieşea prin toţi porii ca transpiraţia.
— Vrei să mă ajuţi?
— Da, da, da, vreau să ajut, Jimmy. Anafura mă-sii de viaţă...
— Ştiu, îi răspunse Jimmy, simţind că fără să vrea ridica
tonul, abia mai putându-se abţine. Ştiu, fir-ar al dracului, Val. Este
vorba de fiica mea. Auzi ce spun eu?
Kevin îşi puse o mână pe umărul lui Jimmy, iar Val se dădu un
pas înapoi, coborându-şi privirea pentru o clipă la picioarele lui.
— Iartă-mă, Jimmy. Bine? Exageram şi eu. M-am zăpăcit, la
naiba.
Vocea îi redeveni calmă şi cu greu îşi puse mintea la lucru.
— Tu şi Kevin, Val, o luaţi în jos pe stradă şi vă duceţi acasă la

126
Drew Pigeon. Îi povestiţi ce se petrece aici.
— La Drew Pigeon? De ce?
— Să-ţi spun de ce, Val. Ca să le descoşi şi pe fiică-sa, Eve, şi
pe Diane Cestra, dacă mai este acolo. Le întrebi când au văzut-o
ultima oară pe Katie. Ora exactă. Află dacă au băut astă-noapte,
dacă Katie intenţiona să se întâlnească cu cineva şi cu cine anume.
Poţi să faci asta pentru mine, Val? îl întrebă Jimmy, uitându-se la
Kevin, care din fericire îl ţinea pe acesta în frâu.
— Am înţeles, Jim, răspunse Kevin, dând din cap.
— Val?
Piticul aruncă o privire peste umăr la buruienile care duceau
în parc, apoi se întoarse către Jimmy, legănându-şi capul mic.
— În regulă.
— Fetele astea sunt prietenele ei. Nu trebuie să intri tare în
ele, dar fă-le să-ţi răspundă. Bine?
— Bine, consimţi Kevin, dându-i lui Jimmy de înţeles că va
ţine totul sub control. Haide, Val. Hai să mergem, îi spuse fratelui
său mai mare, bătându-l pe umăr.
Jimmy îi urmări cum urcau pe Sydney, după care îl simţi pe
Chuck alături, gata, gata să sară la gâtul cuiva.
— Cum te simţi?
— Aiurea, făcu Chuck, sunt bine. Dar tu mă îngrijorezi.
— Nu trebuie. Deocamdată mă ţin tare. Nici n-am de ales, nu-i
aşa?
Chuck nu-i răspunse, iar Jimmy îşi aruncă ochii peste
Sydney, pe lângă maşina fiică-sii, unde-l zărise pe Sean Devine
ieşind din parc prin buruieni, cu ochii aţintiţi tot timpul la el. Deşi
Sean era un tip înalt şi cu pas iute, lui Jimmy nu-i scăpă acel
amănunt din expresia facială pe care-l urâse dintotdeauna şi
anume privirea individului care avusese mereu lumea la picioare.
La Sean, aceasta strălucea mai tare ca insigna prinsă de cureaua
lui, stricând cheful tuturor, chiar dacă neintenţionat.
— Jimmy, îl întâmpină Sean, strângându-i mâna. Noroc,
omule.
— Bună, Sean. Am auzit c-ai fi şi tu pe aici.
127
 — De azi-dimineaţă, de la primele ore, confirmă Sean
uitându-se înapoi peste umăr, apoi din nou la el. Nu pot să-ţi spun
nimic acum, Jimmy.
— Aţi găsit-o în parc? îl iscodi, percepându-şi tremurul din
voce.
— Nu ştiu, Jim. N-am găsit-o încă. Atâta pot să-ţi zic.
— Atunci ia-ne şi pe noi, îi propuse Chuck. Putem să
participăm şi noi la căutare. Tot timpul vedem la ştiri cum cetăţeni
simpli iau parte la căutarea puştilor dispăruţi şi alte chestii
de-astea.
Sean rămase cu ochii aţintiţi la Jimmy, ca şi cum Chuck nici
nu s-ar fi aflat acolo.
— Este puţin mai mult decât atât, Jimmy. Nu putem permite
accesul în parc nici unei persoane care nu lucrează pentru poliţie,
până când nu terminăm de cercetat fiecare centimetru al locului
faptei.
— Şi care-i locul faptei? întrebă Jimmy.
— Până acum tot rahatul ăsta de parc. Uite, făcu Sean,
bătându-l pe umăr pe Jimmy, am venit până aici să vă spun că
deocamdată nu puteţi face nimic. Îmi pare rău. Sincer. Dar asta
este. Cum aflăm ceva, vă anunţăm. Vă dau cuvântul meu.
Acesta încuviinţă din cap şi atinse cotul lui Sean.
— Pot să vorbesc o clipă cu tine?
— Sigur.
Îl lăsară pe Chuck Savage pe bordură şi făcură câţiva paşi în
josul străzii. Sean îşi îndreptă umerii, pregătindu-se pentru tot ceea
ce bănuia că avea să-i spună Jimmy, numai ochi şi urechi, dar
ţintindu-l pe celălalt cu ochi de poliţist, în care nu se afla pic de
milă.
— Este maşina fiicei mele, începu Jimmy.
— Ştiu, eu...
— Sean? continuă el ridicând o mână. Este maşina fetei mele.
Plină de sânge. N-a apărut azi-dimineaţă la serviciu, nici la prima
comuniune a surorii sale mai mici. N-a mai văzut-o nimeni de
astă-noapte. O.K.? Este vorba despre fiica mea, Sean. Tu n-ai copii,
128
aşa încât nu m-aştept ca să înţelegi toate lucrurile astea, dar haide,
omule. Este fiica mea.
Privirea de poliţist nu se stinse din ochii lui Sean, îngrijoratul
tată nu reuşise nici măcar să-l facă să clipească.
— Ce-ai vrea să zic acum, Jimmy? Dacă vrei să-mi spui cu
cine a ieşit astă-noapte, o să trimit câţiva ofiţeri să stea de vorbă cu
persoana respectivă. Dacă a avut duşmani, o să mă duc să-i ridic.
Tu vrei...
— Au băgat şi câini în treaba asta nenorocită, Sean. Câini,
pentru fiică-mea. Câini şi scafandri.
— Da, aşa este. Şi avem jumătate din efective la faţa locului,
Jimmy. De la Stat şi de la DPB. Şi încă două elicoptere, două bărci,
şi o s-o găsim. Dar tu, tu nu ne poţi ajuta aici, omule. Cu nimic. Nu
în momentul ăsta. Ne-am înţeles?
Jimmy se uită înapoi la Chuck, care rămăsese în picioare pe
bordură, cu ochii la buruienile care duceau în parc, cu trupul
aplecat în faţă, gata să-şi sfâşie propria piele.
— De ce ai nevoie de scafandri ca s-o găseşti pe fiică-mea,
Sean?
— Acoperim toate ariile, Jimmy. Avem o apă prin zonă, aşa că
o cercetăm.
— Să fie la fundul apei?
— Deocamdată ea este doar dispărută, Jimmy. Asta-i tot.
Se întoarse cu spatele la vechiul lui amic, pentru o clipă, căci
mintea nu-i mai mergea cum trebuie, simţea cum i se întunecă şi i
se încleiază. Voia să intre în acel parc. Voia să păşească de-a lungul
pistei de alergare şi s-o vadă pe Katie venind spre el. Nu mai putea
gândi. Simţea nevoia să fie în parc.
— Vrei să ai de-a face cu un scandal de coşmar? îl întrebă
Jimmy. Vrei să fii obligat să te lupţi cu mine şi cu fiecare dintre
fraţii Savage, când vom încerca să pătrundem în perimetrul
parcului şi să căutăm fata? Îşi dădu seama din momentul în care se
opri că era o ameninţare slabă, mai mult o tentativă şi se înfurie la
gândul că şi Sean ştia asta.
— Nu vreau, îi răspunse celălalt, scuturând din cap.
Crede-mă. Dar dacă mă obligi, pot să fac faţă şi la aşa ceva.
129
 Sean deschise un carneţel.
— Uite, spune-mi doar cu cine a fost noaptea trecută, ce-a
făcut şi eu o să...
Jimmy se îndepărta deja de el când se auzi emiţătorul lui
Sean, hârâind strident. Celălalt se întoarse înapoi pe când Sean îşi
apropia aparatul de buze:
— Zi.
— Am dat de ceva.
— Mai zi o dată.
Jimmy se apropie de Sean, auzind emoţia cu greu reţinută din
vocea tipului de la celălalt capăt al firului.
— Am spus că am găsit ceva. Sergentul Powers zice că are
nevoie de tine. Ăă, cât de curând posibil. Chiar acum dacă se poate.
— Care vă este locaţia?
— Ecranul cinematografului în aer liber. La naiba, e de
nedescris!

130
 Probe judiciare
CELESTE URMAREA ştirile de la ora doisprezece la micul
televizor pe care-l ţineau în bucătărie. Călca rufe în acest răstimp,
conştientă până la un punct că putea fi luată drept o gospodină din
anii '50, care deretica prin casă şi îşi veghea copiii în timp ce soţul
era la slujbă, cu gustarea de prânz într-o cutie de metal, iar când se
întorcea acasă se aştepta să i se pună un pahar în mână şi să i se
servească cina la masă. Dar nu era chiar aşa. Dave, cu toate
păcatele lui, lua parte la gospodărie. Ştergea praful, dădea cu
aspiratorul şi spăla vasele, în vreme ce ei îi plăcea îndeosebi să
spele rufele, să le sorteze, să le împăturească şi să le calce,
savurând mireasma caldă a textilelor curate şi netezite cum se
cuvine, fără nicio cută. Folosea fierul de călcat al mamei ei, un
produs de la începutul anilor şaizeci. Era greu ca o cărămidă,
şuiera constant şi elibera valuri de aburi când nu te aşteptai, dar
era de două ori mai eficient decât oricare dintre modelele mai noi pe
care Celeste le încercase de-a lungul anilor, ispitită de reclamele
publicitare şi de pretenţiile tehnologiei erei spaţiale. Fierul de călcat
al maică-sii făcea dungi la pantaloni de puteai să tai în două o
baghetă franţuzească şi netezea cute adânci dintr-o singură
mişcare lină, pe când cu altul, cu carcasă din plastic, ar fi trebuit să
muncească mult mai mult.
Uneori, Celeste se înfuria când se gândea la modul în care în
ziua de azi toate păreau făcute să se strice: maşinile, computerele,
telefoanele fără fir, în timp ce uneltele de pe vremea părinţilor ei
erau făcute astfel încât rezistau timpului. Ea şi soţul mai foloseau
fierul de călcat şi mixerul mamei sale, mai păstrau lângă pat
telefonul ei turtit, negru, cu disc. Şi totuşi, de-a lungul anilor
petrecuţi împreună, aruncaseră multe din noile achiziţii care
cedaseră cu mult mai devreme decât s-ar fi aşteptat oricine -
televizoare cu lămpile sparte, aspiratorul care scotea un fum
albăstrui, un filtru de cafea care nu reuşea să încălzească apa.
Toate acestea, împreună cu alte articole de uz casnic, sfârşiseră la
pubelă, pentru că era aproape chiar mai ieftin să cumperi unele noi
decât să le repari pe cele vechi. Aproape. Aşa că, fireşte, îţi cheltuiai
rezervele băneşti pe noua generaţie de modele, ori exact pe asta şi
contau industriaşii, ştia sigur. Celeste se trezea uneori încercând
să ignore intenţionat ideea că nu numai lucrurile din viaţa ei erau
131
destinate să nu mai aibă niciun fel de fiabilitate sau durată în timp,
ci însăşi viaţa ei ca atare era de fapt programată să se stingă cu
prima ocazie prielnică, astfel încât cele câteva părţi refolosibile să
poată fi reciclate pentru altcineva, iar ce mai rămânea din ea să
dispară fără urmă.
Şi, cum călca rufe, gândindu-se la faptul că nici ea, la rândul
ei, nu era indispensabilă, în toiul ştirilor prezentatoarea se uită cu
gravitate în obiectiv şi anunţă că poliţia era în căutarea
răufăcătorului care atacase violent o persoană în faţa unuia dintre
barurile din oraş. Celeste se apropie de televizor ca să-i mărească
volumul, iar prezentatoarea adăugă: „Mai multe detalii, după
pauză”. Pe ecranul televizorului apărură mâinile îngrijite ale unei
femei frecând suprafaţa unei farfurii mânjite de grăsime, care arăta
de parcă ar fi fost scufundată în zahăr ars fierbinte, şi auzi o voce ce
enumera beneficiile unui nou şi îmbunătăţit detergent de vase, iar
ei îi veni să ţipe. Până şi ştirile erau oarecum la fel ca acele articole
de uz casnic, de unică folosinţă, făcute să te stârnească şi să te
ispitească, să-ţi gâdile urechea şi să profite de credulitatea ta, dar
măcar ele aveau să-şi respecte promisiunile.
Ea potrivi volumul şi rezistă impulsului de a smulge butonul
ieftin din televizorul ăsta de rahat, apoi se întoarse la scândura de
călcat. Dave îl scosese pe Michael în oraş, acum o jumătate de oră,
ca să cumpere genunchiere şi o mască de prinzător, zicând că o să
prindă ştirile la radio, iar Celeste nici măcar nu se deranja să-l
privească în faţă ca să vadă dacă o minţea. Michael, aşa mic şi slab
cum era, se dovedise un prinzător înnăscut, un talent „prodigios”
pentru un copil de vârsta lui, după cum se exprimase antrenorul,
domnul Evans, purtând o „rachetă balistică” în loc de braţ. Celeste
se gândi la puştii pe care-i văzuse crescând şi care jucaseră în acea
poziţie, băieţi solizi, de obicei, cu nasurile turtite şi fără dinţii din
faţă, şi îi dezvăluise temerile lui Dave.
— Cu măştile astea care le fac ei acum, dragă? Poţi să intri cu
buldozerul şi nu păţesc nimic.
După o zi de gândire, Celeste îşi impuse punctul de vedere.
Michael putea juca în poziţia de prinzător sau în orice altă poziţie în
base-ball atâta timp cât dispunea de cel mai bun echipament şi,
aici era clenciul, n-avea să joace niciodată fotbal organizat. Dave,
care nu jucase nici el vreodată fotbal, fu de acord numai după zece
132
minute în care se prefăcu că se ceartă cu ea.
Aşa că acum erau plecaţi să cumpere echipament, pentru ca
Michael să poată semăna cu tatăl său la această vârstă, iar Celeste
rămase cu ochii la televizor, cu fierul de călcat ţinut suspendat
deasupra unei cămăşi din bumbac, în vreme ce se termina o
reclamă la hrană pentru căţei după care reveneau ştirile.
„Astă-noapte în Allston, începu prezentatoarea, iar inima lui
Celeste încetă să mai bată, studentul în anul doi la Comerţ a fost
atacat de doi bărbaţi în apropierea unui faimos loc de distracţii
nocturne. Sursele spun că victima, Carey Whitaker, a fost lovită cu
o sticlă de bere şi este internată în stare critică în...
Încă de pe-atunci era destul de sigură, în vreme ce mici
mormane de nisip umed i se sfărâmau în piept, că n-avea să audă
nimic în legătură cu atacul sau crima unui om în apropierea
barului Last Drop. Urmară buletinul meteorologic, apoi ştirile
sportive, ea însă nu mai avu nicio urmă de îndoială.
Până acum ar fi trebuit să-l găsească pe bărbatul acela. Dacă
ar fi murit („Dragă, s-ar putea să fi ucis un om”), reporterii ar fi
cules informaţia prin sursele lor de prin vecini, din registrul poliţiei,
sau pur şi simplu din interceptările emiţătoarelor poliţiei.
Poate că Dave supraestimase furia violenţei lui împotriva
banditului acela. Poate că celălalt, cine o mai fi fost şi el, pur şi
simplu se târâse undeva să-şi lingă rănile, după ce soţul ei plecase.
Poate că acelea nu fuseseră bucăţi de creier, care astă-noapte se
scurseseră prin ţeava de la chiuvetă, sub ochii ei. Dar tot sângele
ăla? Cum putea cineva să piardă atâta sânge din cap şi să
supravieţuiască, ba s-o mai ia şi la picior?
O dată ce termină de călcat şi ultima pereche de pantaloni şi
înghesui toate hainele călcate în şifonierul lui Michael, al ei şi al
soţului, se întoarse în bucătărie. Rămase în picioare în mijlocul
încăperii, întrebându-se ce mai avea de făcut. La televizor acum se
juca golf. Pocnetul vătuit al mingilor şi zgomotul sec al aplauzelor
calmau pe moment ceva din sinea ei, care o frământase toată
dimineaţa. Ceva mai presus de problemele cu Dave şi de golurile
din versiunea lui, dar ceva totuşi avea o legătură, în acelaşi timp,
cu acel ceva legat de noaptea trecută şi de felul în care el intrase pe
uşa din baie, plin de sânge, tot acel sânge care se scursese din
pantalonii lui şi îi pătase gresia, înroşindu-i rana, colorând apa
133
când se scurgea din chiuvetă.
Chiuveta. Asta era. Asta uitase ea. Astă-noapte, îi spusese lui
Dave că va curăţa pe dinăuntru ţeava de scurgere de sub chiuvetă
şi va şterge astfel şi restul de probe judiciare. Se apucă imediat de
treabă, lăsându-se în genunchi pe podeaua din bucătărie. Deschise
dulapul de dedesubt, privi îndelung la cârpe şi la celelalte ustensile
de curăţat până când descoperi cheia de piuliţe mai la fund. Se
întinse până acolo, încercând să ignore fobia pe care o avea când se
vâra în masca chiuvetei, senzaţia iraţională care o chinuise
dintotdeauna, anume că un şobolan o pândea de sub un teanc de
cârpe, adulmecându-i mirosul cărnii, ridicându-şi botul dintre
cârpe, cu mustăţile tremurânde...
Scoase afară cheia de piuliţe, apoi scotoci cu ea printre cârpele
şi vasele cu praf de curăţat şi alţi detergenţi ca să fie sigură că nu
era nimic, foarte conştientă de faptul că teama era prostească, dar
cu toate acestea hotărâtă, pentru că, de-aceea se numesc ele fobii.
Pe ea, de pildă, o oripila să-şi vâre mâna în unghere întunecate şi
subterane. Pe maică-sa, Rosemary, o îngroziseră lifturile, iar tatăl ei
avusese frică de înălţimi. Pe Dave îl treceau toate năduşelile când
trebuia să coboare în pivniţă.
Aşeză o găleată sub ţeava de scurgere pentru a preîntâmpina
orice scurgere pe podea. Se culcă pe spate şi îşi întinse braţele,
slăbi cu cheia sifonul, apoi îl răsuci cu mâna până când se
desprinse, iar apa ţâşni instantaneu, vărsându-se în găleata din
plastic. Îi fu teamă pentru o clipă că va da pe afară, dar curând
scurgerea se diminua la câţiva stropi, ea urmărind un bulgăre
negru din fire de păr şi coji de seminţe care căzu în găleată o dată
cu ultimul strop de apă. Pe urmă veni rândul manşonului glisant,
aflat aproape de peretele din spate al dulapului, şi asta îi luă ceva
vreme, pentru că manşonul refuza să se clintească, iar Celeste
ajunsese la punctul în care împingea cu piciorul baza dulapului şi
trăgea de cheie cu atâta forţă, încât se temu că fie cheia, fie
încheietura ei avea să se rupă în două. Apoi, manşonul se răsuci
doar o jumătate de milimetru, cu un scârţâit metalic strident, iar
Celeste repoziţionă cheia şi mai trase o dată, manşonul
răsucindu-se de două ori de data asta, deşi încă mai rezista.
Câteva minute mai târziu, se găsea întreaga ţeavă de scurgere
pe podea, dinaintea ei. Părul şi cămaşa îi erau ude de transpiraţie,
134
dar avu senzaţia unei anume împliniri care se învecina cu triumful,
de parcă se luptase cu ceva recalcitrant şi neîndoielnic masculin,
corp la corp, iar ea biruise. În teancul de cârpe, găsi o cămaşă care-i
rămăsese mică lui Michael, o răsuci în mâini până când putu s-o
vâre prin ţeava. O trecu prin ea de câteva ori, până când se asigură
că ţeava se curăţase de tot, cu excepţia ruginei, apoi băgă cămaşa
într-o plăsuţă de plastic. Luă ţeava şi o sticlă de Clorox, le scoase pe
veranda din spate şi turnă soluţie înăuntrul ţevii, lăsând-o să se
scurgă prin capătul celălalt pe solul uscat şi prăfuit al unui ghiveci,
a cărei plantă murise vara trecută, zăcând pe verandă toată iarna.
Când termină, instala ţeava la loc, acum venindu-i mult mai
uşor s-o pună decât când o scosese, apoi închise la loc sifonul. Găsi
sacul menajer din plastic în care băgase hainele soţului
astă-noapte şi mai adăugă peste ele şi plăsuţa cu cămaşa
zdrenţuită a fiului. Trecu conţinutul găleţii din plastic printr-o sită
deasupra WC-ului, curăţă sita cu un şerveţel de hârtie, pe care-l
aruncă în sac, alături de toate celelalte. Acolo erau toate probele
judiciare. Încăpeau toate într-un sac de plastic. Sau măcar toate
probele la care putea ea să ajungă. Dacă Dave o minţise în privinţa
cuţitului, sau dacă-şi lăsase pe undeva amprentele digitale, ori
avusese vreun martor la... crima lui? La reacţia de legitimă
apărare...? atunci ea nu-l mai putea ajuta. Dar cel puţin făcuse faţă
situaţiei din propriul cămin. Înfruntase tot ce i se aruncase în faţă
de când el se întorsese acasă, cu o noapte în urmă, şi se ocupase de
tot. Preluase totul sub controlul ei. Se simţi iar îmbătată de succes,
puternică, mai vibrantă şi mai vitală ca niciodată, şi ştia cu o
certitudine revigorantă că era încă tânără şi în putere şi că nu era
deloc vreun prăjitor bun de aruncat la coş sau vreun aspirator
stricat. Trecuse prin pierderea ambilor părinţi, prin perioade de
crize financiare, prin sperietura pe care a tras-o când băiatul ei a
făcut pneumonie, pe când avea numai şase luni, şi puterile nu-i
slăbiseră, aşa cum crezuse, devenise doar mai prudentă, da, dar
acum toate se vor schimba, acum că-şi amintise cine era. Şi era,
hotărât lucru, o femeie care nu se dăduse în lături de la greu, ci
depăşise dificultăţile şi îşi sfidase soarta. „Haide, abate asupra mea
tot ce ai mai rău. Am să te înfrunt de fiecare dată. N-am să mă frâng
şi n-am să pier. Aşa că ia aminte.”
Ridică de pe jos sacul menajer de culoare verde şi-l răsuci în
135
mâini până când începu să semene cu grumazul sfrijit al unui
bătrânel. Îl suci strâns şi apoi îi făcu un nod în vârf, după care se
odihni, gândindu-se la cât de ciudat era faptul că-i amintise de
gâtul unui bătrân. De unde-i venise ideea asta? Observă că ecranul
televizorului se golise de orice imagine. O clipă mai înainte, Tiger
Woods domina verdele gazonului, iar acum ecranul se întunecase.
După aceea, o linie albă îl săgeta de sus în jos, iar Celeste fu sigură
că dacă şi acestui televizor i se arsese vreo lampă, avea să fie
azvârlit pe verandă. Chiar acum l-ar azvârli, să le ia dracului de
consecinţe! Dar linia albă se lăţi şi făcu loc studioului de ştiri, iar
prezentatoarea, părând grăbită şi nervoasă, începu: „Întrerupem
această transmisiune pentru a vă aduce la cunoştinţă o poveste
sfâşietoare. Valerie Corapi se află la faţa locului, la marginea
Parcului Penitenciary, la est de Buckingham, unde forţele de poliţie
desfăşoară de azi-dimineaţă o cercetare intensă pentru găsirea unei
tinere dispărute. Valerie, ai legătura!”
Celeste urmări cadrul din studio care era urmat de cel al unui
elicopter, o panoramare smucită asupra străzii Sydney, asupra
Parcului Penitenciary şi asupra a ceea ce părea la prima vedere o
armată invadatoare de forţe poliţieneşti mişunând prin toate
împrejurimile. Văzu zeci de mogâldeţe, negre ca furnicile de la
distanţă, intrând în parc şi bărcile poliţiei plutind pe canal. Văzu
un şir de „furnicuţe” înaintând constant spre pâlcul de copaci ce
înconjura ecranul vechiului cinematograf în aer liber.
Elicopterul se zbătu în bătaia puternică a vântului şi obiectivul
camerei se mişcă. Pentru o clipă, Celeste privi terenul din partea
cealaltă a canalului, în direcţia Bulevardului Shawmut şi a
parcurilor industriale care-l continuau.
„Aceasta este scena faptei, unde în momentul de faţă poliţia,
sosită la primele ore ale dimineţii, a demarat căutările unei tinere
dispărute, căutare care continuă şi acum la primele ore ale amiezei.
Surse neoficiale au afirmat pentru News Four că în maşina
abandonată a tinerei au fost descoperite semne de încăierare.
Acum, Virginia, este... nu ştiu încă dacă poţi s-o vezi...”.
Obiectivul din elicopter se întoarse cu o viteză ameţitoare la o
sută optzeci de grade, abandonând parcurile industriale de pe
Shawmut şi fixând acum o maşină de culoare albastru-întunecat,
cu portiera deschisă, care zăcea pe strada Sydney, arătând
136
oarecum părăsită, în timp ce poliţia dirija un camion cu remorcă ce
se apropia de spatele ei.
„Da, făcu reportera. Ceea ce vedeţi acum este maşina tinerei
dispărute. Poliţia a descoperit-o azi-dimineaţă şi a iniţiat imediat
operaţiunea de căutare. În acest moment, Virginia, nimeni nu poate
să confirme nici numele femeii dispărute, nici motivele unei
prezenţe poliţieneşti atât de masive la faţa locului, după cum sunt
sigură că poţi vedea şi tu. Totuşi, surse apropiate canalului News
Four au confirmat că întreaga operaţiune pare să se concentreze în
jurul ecranului fostului cinematograf în aer liber unde, după cum
se ştie, au loc reprezentaţiile teatrului local în timpul verii. Dar
aceasta nu constituie o dramă de mucava care ni se joacă astăzi
aici, ci este una foarte reală. Virginia?”
Celeste încerca să priceapă ceea ce tocmai auzise. Nu era
sigură că reţinuse ceva cu excepţia faptului că poliţia, de fapt,
descinsese în apropierea casei ei, de parcă o luau în stăpânire.
Şi prezentatoarea, de altfel, arăta confuză, de parcă i s-ar fi dat
un semnal într-o limbă necunoscută ei, din spatele camerei. Ea
încheie: „Vă vom ţine la curent cu această istorie... care se
desfăşoară sub ochii noştri, pe măsură ce vom afla mai multe
detalii. Acum vom relua, pentru dumneavoastră, programul
normal”.
Celeste schimbă canalele de mai multe ori, dar niciun alt
studio de televiziune nu părea să ofere încă ştiri despre acel
subiect, aşa că se întoarse la golf şi lăsă volumul mai tare.
Cineva dispăruse din Flats. Maşina unei tinere fusese găsită
abandonată pe strada Sydney. Dar poliţia nu ar fi lansat această
acţiune, şi încă ce acţiune (doar observase pe Sydney atât maşinile
poliţiei orăşeneşti, cât şi cele ale poliţiei de stat), dacă nu ar fi avut
probe că se întâmplase ceva mai grav decât faptul că dispăruse o
tânără femeie. Trebuia să se fi petrecut ceva în legătură cu maşina,
care să sugereze un act violent. Ce a zis reporterul? Semne de
încăierare. Asta era. Sânge, era sigură. Trebuia să fie vorba şi de
sânge. Probe judiciare. Şi îşi coborî privirea la sacul încă răsucit în
mâna ei. Un nume îi răsună în gând: Dave.

137
 Ploaia de sânge
JIMMY RĂMĂSESE în mulţimea civililor de la marginea benzii
galbene de protecţie, înfruntând un cordon de poliţişti scorţoşi, în
timp ce Sean păşea prin buruieni şi intra în parc, fără să se uite
măcar o dată în urmă.
— Domnule Marcus, i se adresă unul dintre poliţişti, pe nume
Jefferts, să vă aduc o cafea sau altceva?
Poliţistul îl pironi cu privirea, iar el simţi un uşor dispreţ
amestecat cu milă în căutătura destinsă şi în felul în care tipul se
frecase cu degetul mare peste burtă. Sean le făcuse cunoştinţă,
spunându-i lui Jimmy că acela era sergentul Jefferts, un om bun,
şi informându-l pe colegul lui că Jimmy era tatăl femeii care, uf, era
proprietara maşinii. Dă-i tot ce are nevoie şi pasează-l lui Talbot,
imediat ce apare. Jimmy îşi închipui că Talbot era fie vreun
psihiatru cu insignă, fie vreun asistent social neîngrijit, împovărat
de împrumuturile studenţilor şi cu o maşină care mirosea a Burger
King.
Ignoră oferta lui Jefferts şi traversă strada înapoi,
apropiindu-se de Chuck Savage.
— Ce se mai întâmplă, Jim?
Îşi scutură capul, foarte sigur că avea să vomite peste el şi
peste cumnatul lui, dacă încerca să spună în cuvinte ceea ce
simţea.
— Ai un celular?
— Da, sigur, răspunse Chuck scotocindu-se prin buzunarele
balonzaidului. Puse mobilul în mâna lui întinsă. Formă 411 şi auzi
o voce înregistrată întrebându-l de oraş şi de stat. Ezită o secundă
înainte de a urla la telefon, urmărind cu ochii minţii cum cuvintele
care-i ieşeau din gură străbăteau kilometri de cablu din cupru
pentru ca să fie absorbite de vârtejul vreunui computer
pantagruelic cu becuri roşii în loc de ochi.
— Cu cine să vă facem legătura? îl întrebă computerul.
— Cu Chuck E. Cheese, răspunse Jimmy simţindu-se cuprins
de un văl subit de teroare la rostirea unui nume atât de ridicol în
plină stradă, lângă maşina goală a fiică-sii.
Ar fi vrut să rupă cu dinţii telefonul, să-l audă trosnind. O dată

138
ce obţinu numărul, trebui să aştepte până o anunţau pe Annabeth.
Cine-i răspunsese la apel nu-l pusese în aşteptare, ci lăsase
receptorul jos pe marginea unei tejghele. La ureche îi ajunseră
micile ecouri ale numelui soţiei sale: „Annabeth Marcus, la telefon.
Annabeth Marcus!” Jimmy auzi sunetul zurgălăilor şi zgomotul
făcut de optzeci sau nouăzeci de puşti fugărindu-se peste tot ca
maniacii şi trăgându-se de păr unul pe altul, zbierând, cu voci
disperate de adulţi, care răsunau peste toată acea zarvă, apoi auzi
iar că era strigat numele soţiei sale, ca un ecou. Jimmy şi-o imagină
înălţându-şi privirea la auzul propriului nume, confuză şi istovită,
cu tot batalionul de mici protagonişti ai primei comuniuni de la
Biserica Sfânta Cecilia, bătându-se pentru o felie de pizza.
Pe urmă îi auzi vocea, înăbuşită şi plină de curiozitate:
„Da, m-aţi strigat?”
Pentru o clipă Jimmy vru să închidă. Ce să-i spună? De ce a
sunat-o dacă nu avea nicio certitudine, numai temerile propriei
imaginaţii care o luase razna? Poate că ar trebui să le menajeze, pe
ea şi pe micuţe?
Dar îşi dădu seama că şi aşa erau prea multe răni deschise în
ziua aceea, iar Annabeth s-ar fi simţit rănită dacă nu i-ar fi adus
nimic la cunoştinţă, în timp ce el îşi smulgea părul din cap pe
strada Sydney, lângă maşina lui Katie. I-ar fi amintit de
binecuvântarea clipelor petrecute cu fetele lor, ca nemeritată, ba
chiar mai rău, ca pe un atac, ca pe o falsă promisiune. Şi l-ar fi urât
pentru asta. Îi auzi din nou vocea în surdină: „Aici?”
Şi apoi hârâitul receptorului ridicat de mâna ei:
— Alo?
— Draga mea, reuşi el să îngaime înainte de a-şi drege vocea.
— Jimmy? rosti ea cu un ton uşor ridicat. Unde eşti?
— Sunt... Uite... Sunt în Sydney.
— Ce s-a întâmplat?
— Au găsit maşina, Annabeth.
— A cui maşină?
— A lui Katie.
— Cine? Poliţia?

139
 — Da... Este... dispărută. Undeva prin Parcul Pen.
— Of, Iisuse Hristoase. Cum se poate? Nu, nu, Jimmy.
El se simţi acum năpădit de acea spaimă, de acea certitudine
cumplită, de oroarea gândurilor pe care le păstrase încuiate
într-unul din sertarele minţii.
— Nu ştim nimic deocamdată. Dar maşina ei se află aici de
astă-noapte, iar poliţiştii...
— Iisuse Hristoase, Jimmy.
— ...o tot caută prin parc. Cu sutele. Deci...
— Unde eşti?
— Sunt în Sydney. Uite ce-i...
— Pe strada aia împuţită? De ce nu eşti în parc?
— Pentru că ei nu mă lasă.
— Ei? Dar cine dracului sunt ei? Ce, este fiica lor?
— Nu, uite ce-i, eu...
— Du-te în parc, Dumnezeule mare. S-ar putea să fie rănită.
Să zacă pe undeva, înfrigurată şi rănită.
— Ştiu, dar ei...
— Hai că vin acuma.
— Bine.
— Intră în parc, Jimmy. Dumnezeule, unde ţi-e capul?
Ea închise telefonul. El îi înapoie mobilul lui Chuck,
recunoscând în sinea sa că Annabeth avea dreptate. Avea atât de
multă dreptate că se dădea de ceasul morţii, conştientizând faptul
că avea să regrete pentru tot restul vieţii neputinţa lui din ultimele
patruzeci şi cinci de minute. N-avea să mai fie niciodată în stare
să-şi aducă aminte de clipele de acum fără să-i dea lacrimile,
silindu-se din răsputeri să le uite. Cum de ajunsese în halul ăsta,
omul care făcea slugi în faţa unor copoi împuţiţi, când prima lui
născută era dată dispărută? Când se petrecuse asta? Când mai
şezuse el în faţa unei tejghele şi îşi predase bărbăţia în schimbul
sentimentului că era un cetăţean de treabă? Se întoarse spre
Chuck.
— Mai ţii bricegele alea în portbagajul tău, sub roata de
140
rezervă? îl întrebă el.
Chuck îl privi cu o expresie de parcă ar fi fost prins în flagrant.
— Omul trebuie să mai scoată şi el un ban, Jim, îi dădu el
replica.
— Unde ţi-e maşina?
— Mai sus, colţ cu Dawes.
Jimmy o luă din loc, iar Chuck păşea cu paşi mărunţi pe lângă
el.
— Mergem în parc?
El încuviinţă din cap şi iuţi puţin pasul.

CÂND SEAN AJUNSE la pista de alergare ce înconjura gardul

grădinii cooperativei, făcu semn cu capul câtorva poliţişti care mai
căutau indicii prin straturile de flori şi pe pământ. După feţele lor,
îşi dădu seama că se ştia deja. Aerul din parc era parcă încărcat de
toate delictele petrecute de-a lungul anilor; plutea un iz de fatalism;
se simţea resemnarea rece a damnaţilor.
Intuiseră de când intraseră în parc că era moartă, cu toate
acestea, în adâncul sufletelor lor, ştia Sean, licărise o urmă de
speranţă că ar mai fi fost încă în viaţă. Se întâmplase ca de obicei,
veneai la faţa locului bănuind deja adevărul, apoi pierdeai cât mai
mult timp posibil în speranţa că greşeşti. Sean lucrase anul trecut
la un caz în care un cuplu raportase dispariţia pruncului lor. O
mulţime de ziarişti se iviră ca ciupercile după ploaie, căci cuplul era
de rasă albă şi ei erau respectabili, dar Sean şi fiecare dintre colegii
lui mirosiră că povestea lor era cu ochi şi cu sprâncene, presimţiră
că piciul era mort chiar în timp ce-i consolau pe cei doi dobitoci, le
şoptiră dulce tot felul de asigurări, cum că bebeluşul era probabil
viu şi nevătămat, luaseră la rând pe toţi suspecţii etnici văzuţi prin
zonă în dimineaţa aceea, numai ca să descopere pruncul abia pe
înserat, băgat într-un sac de aspirator şi înghesuit într-o nişă sub
scările de la subsol. În ziua aceea, Sean văzu un boboc izbucnind în
plâns, puştiului îi sărea cămaşa de pe el în timp ce se rezema de
maşină, dar restul colegilor lui păreau pachete de nervi, totuşi
deloc surprinşi, ca şi cum ei toţi ar fi avut noaptea acelaşi vis de
rahat.
Aşa duceai cu tine acasă şi prin baruri, în debarale, sau
141
birouri, resemnarea cătrănită a faptului că oamenii puţeau a
prostie şi a răutate meschină, adesea criminală, iar atunci când li
se întâmpla să deschidă gura, scoteau numai minciuni, şi în cazul
în care dispăreau din senin, erau de obicei găsiţi morţi, dacă nu
chiar mult mai rău.
Şi, adesea, cele mai nenorocite nu erau victimele care de bine
de rău, erau moarte, căci pe ele durerea nu le mai atingea. Cei mai
loviţi erau cei care le îndrăgiseră şi care le supravieţuiseră. Adeseori
deveneau morţi pe două picioare, de atunci încolo, speriaţi de
bombe, cu inimile frânte, împleticindu-se tot restul vieţii lor, goliţi
total pe dinăuntru, cu excepţia sângelui şi a organelor vitale,
insensibili la durere, neînvăţând nimic decât că, de fapt, se mai
întâmplă în viaţă şi poate fi mai rău.
Ca Jimmy Marcus. Sean nu ştia cum dracului avea să se uite
în ochii tipului şi să-i aducă la cunoştinţă decesul fetei lui. „Fiică-ta
este moartă, Jimmy. Cineva i-a luat viaţa o dată pentru totdeauna!”
Cum să-i spună el aşa ceva ăluia care deja pierduse o soţie. Rahat.
„Hei, ia ghiceşte, Jim, Dumnezeu zice că-i mai datorai o viaţă. Aşa
că s-a pogorât din ceruri şi şi-a luat dreptul. Sper că asta te va pune
bine cu El, amice. Mai vorbim”.
Sean traversă podeţul scurt din scânduri peste viroagă şi
urmă poteca ce intra în pâlcul circular de copaci care se înălţau în
faţa ecranului de cinema ca nişte spectatori păgâni. Toată lumea
coborâse treptele ce duceau la o uşă pe partea laterală a ecranului.
Sean putu s-o zărească pe Karen Hughes, care clica întruna din
aparatul de fotografiat, pe Whitey Powers rezemat de canatul uşii,
uitându-se înăuntru, luându-şi notiţe, pe medicul legist stând în
genunchi lângă Karen Hughes, un întreg pluton de soldaţi şi mai
mulţi băieţi în uniforme albastre de la DPB mişunând în spatele
celor trei, Connolly şi Souza studiind ceva pe trepte, şi pe ofiţerii
superiori Frank Krauser de la DPB şi Martin Friel de la Poliţia de
Stat, superiorul lui Sean, aşteptând în picioare, înşiraţi pe scena
care se întindea sub ecran, vorbind între ei, cu capetele plecate şi
foarte apropiaţi unul de altul.
Cei de la DPB, totuşi, puteau cere cazul. Era în puterea lui
Freil să îl predea lor atâta timp cât parcul se afla în jurisdicţia
oraşului, şi atâta timp cât primul atac la adresa victimei se
petrecuse pe teritoriul acesteia. Sean era sigur că asta le atrăgea
142
atenţia. Omucidere în parcul oraşului, victima descoperită lângă
sau în incinta a ceea ce devenise rapid un reper local al culturii pop.
Nici un motiv nu ieşise încă la suprafaţă. Nici urmă de asasin, de
asemenea, doar dacă nu se prăbuşise şi el acolo lângă Katie
Marcus, ceea ce părea îndoielnic, altfel ar fi ajuns la urechile lui. Un
caz senzaţional pentru mass media, dacă stăteai să te gândeşti un
pic, într-un oraş în care nu mai apăruse nimic de o asemenea
anvergură în ultimii ani. La naiba, presa avea să umple curând
întregul Pen cu flecăreala ei.
Sean n-o dorea, dar dacă experienţa lui anterioară era un
barometru în vreun fel sau altul, atunci putea fi sigur că nu avea
cum să scape de presă. Îşi făcu drum coborând un povârniş la baza
ecranului de cinema, cu ochii la Krauser şi Friel, încercând să
descifreze verdictul din cele mai mici gesturi ale lor. Dacă Katie
Marcus se afla înăuntru, iar Sean nu prea avea îndoieli în legătură
cu asta, întregul Flats avea să explodeze. Lăsându-l la o parte pe
Jimmy, care probabil ar fi ajuns catatonic. Dar fraţii Savage? La
Unitatea pentru infracţiuni grave existau ditamai dosare despre
aproape fiecare dintre demenţii ăia. Orice făcuseră ei intrase în
vizorul poliţiei. Sean cunoştea băieţi din DPB care povesteau că o
seară de sâmbătă fără cel puţin un Savage în arest era ca o eclipsă
solară, de mai veneau şi alţi poliţişti să vadă cu ochii lor minunea,
pentru că nu-şi credeau urechilor.
Pe scena de sub ecran, Krauser dădu din cap afirmativ iar Friel
îşi întoarse faţa privind în jur până când întâlni privirea lui Sean,
iar acesta ştia că era de-acum rândul lui şi al lui Whitey. Zări puţin
sânge pe câteva frunze care duceau la baza ecranului şi ceva mai
mult pe treptele care coborau spre uşă.
Connolly şi Souza îşi ridicară privirile de la picăturile de sânge
de pe trepte, făcură semne grave din cap către Sean şi se întoarseră
să examineze locurile unde fantele treptelor întâlneau stâlpii de
susţinere. Karen Hughes se ridică în picioare, iar Sean auzi bâzâitul
aparatului ei de fotografiat în timp ce degetul ei apăsa pe un buton,
iar filmul rula. Se scotoci în geantă după o rolă nouă şi deschise
capacul de pe spatele aparatului. Sean observă că părul ei
blond-cenuşiu se întunecase pe la tâmple şi pe frunte. Îi aruncă o
privire golită de expresie şi lăsă filmul folosit să-i cadă în geantă,
apoi reîncărcă aparatul.
143
 Whitey stătea în genunchi alături de medicul legist.
— Ce? îl auzi Sean întrebând într-o şoaptă ascuţită.
— Exact ce-am spus.
— Eşti sigur acum?
— Nu chiar sută la sută, dar învăţ.
— Rahat, făcu Whitey uitându-se înapoi peste umăr în timp ce
Sean se apropia de ei, şi îşi scutură capul, ameninţându-l cu
degetul pe medic.
Sean putu vedea mai mult în timp ce cobora în urma lor,
umerii lor aplecându-se. Îşi strecură privirea de după uşă,
coborându-şi ochii la trupul ghemuit înăuntru, căci spaţiul dintre
pereţi nu era mai larg de un metru, iar cadavrul stătea cu spatele
rezemat de peretele din stânga, cu picioarele ridicate în sus pe
peretele din dreapta, aşa încât prima impresie a lui Sean fusese cea
a unui fetus văzut la ecografie. Piciorul ei stâng era gol şi plin de
noroi. Ce mai rămăsese din şosetă îi atârna în jurul gleznei, un
petic răsucit şi zdrenţuit. Cel drept era încălţat cu un pantof
simplu, de culoare neagră, cu talpă plată, mânjit tot de noroi uscat.
Chiar şi după ce-şi pierduse un pantof prin grădină, umblase
încălţată cu unul singur. Ucigaşul trebuie că n-o slăbise deloc. Şi
totuşi ajunsese aici să se ascundă. Aşa că, pentru o clipă, ea
trebuie să-l fi păcălit, ceea ce însemna că ceva îl făcuse să-şi
încetinească pasul.
— Souza, strigă el.
— Ce-i?
— Pune câţiva băieţi să verifice urmele care duc aici. Uitaţi-vă
prin tufişuri după bucăţi rupte de haine, de piele şi alte chestii
de-astea.
— Deja am trimis pe cineva care să ia mostre după urmele de
paşi.
— Da, dar avem nevoie de mai mult. Te-ai dus?
— M-am dus.
Sean îşi coborî din nou privirea la cadavru. Era îmbrăcată cu
pantaloni închişi la culoare, moi, şi o bluză bleumarin cu gâtul larg.
Jacheta roşie era sfâşiată, iar el îşi închipui că era făcută pentru

144
ocazii speciale, arăta prea şic ca să fie purtată în fiecare zi de o
tânără din Flats. Ieşise undeva prin oraş, într-un local monden,
poate la o întâlnire. Şi într-un fel sau altul sfârşise pe acest coridor
îngust, iar pereţii aceştia mucegăiţi fuseseră ultimul lucru pe care
ea-l mai văzuse, sau probabil îl mirosise.
Era ca şi cum s-ar fi adăpostit aici ca să scape de o ploaie
roşie, ai cărei stropi se strecuraseră în părul ei şi îi biciuiseră
obrajii, îi vărgaseră hainele în şiroaie umede. Genunchii erau aduşi
la piept, iar cotul drept era proptit în genunchiul drept, cu un pumn
încleştat ridicat lângă ureche, aşa încât Sean avu degrabă impresia
că vede o copilă, nu o femeie, încovrigată şi încercând să-şi ferească
timpanele de un zgomot asurzitor. „Încetaţi, încetaţi doar”, parcă
spunea cadavrul, „Încetaţi, vă rog”.
Whitey se dădu la o parte din drum, iar Sean se lăsă pe vine
chiar în dreptul uşii. Cu toată balta de sânge de sub cadavru şi
mucegaiul lipit de zidurile din beton, nările lui Sean tot mai puteau
adulmeca parfumul ei, doar o urmă din el, uşor dulceag, uşor
senzual, cea mai fină mireasmă, care-i aduse aminte de întâlnirile
din liceu şi maşinile care aveau culori închise, de febrilitatea cu
care mâinile adolescenţilor căutau prin ţesătura hainelor atingerea
electrizantă a cărnii. Sub ploaia roşie, Sean zări mai multe vânătăi
întunecate la încheietura mâinii, pe antebraţ şi la glezne. Îşi dădu
seama că acelea erau locurile unde ea fusese lovită cu ceva.
— A bătut-o? întrebă el.
— Cam aşa ceva. Sângele din moalele capului? I l-a crăpat.
Tipul probabil că a rupt tot ce i-a picat în mână, aşa rău a
cotonogit-o.
De cealaltă parte a coridorului îngust din spatele ecranului se
înălţau mormane de obiecte care aduceau a recuzită de scenă,
palete din lemn, căruţe cu coviltir tot din lemn şi acoperişuri de
catedrale, precum şi ceea ce părea a fi o gondolă veneţiană. N-ar
mai fi avut pe unde să iasă, odată intrată acolo. Era blocată. Dacă
cel care o fugărea ar fi găsit-o, n-ar mai fi avut cum să scape cu
viaţă. Iar ăla o găsise. Deschisese uşa şi dăduse cu ochii de ea,
cuibărită strâns, încercând să-şi protejeze trupul cu membrele
delicate. Sean îşi lungi gâtul şi examina pumnul ei încleştat, după
care îi privi faţa, şi aceasta înroşită de sânge, cu ochii închişi la fel

145
de strâns ca şi pumnul, încercând parcă să fugă măcar cu gândul
din locul acela, ţinând pleoapele strânse, la început de frică, iar
apoi din cauza loviturilor.
— Ea este? întrebă Whitey Powers.
— Ăă?
— Katherine Marcus, preciza Whitey. Ea este?
— Daa..., confirmă Sean.
Avea o mică cicatrice ce i se arcuia sub bărbie, aproape
imperceptibilă, şi care se estompase cu timpul, dar o observai la
Katie când o vedeai prin împrejurimi, căci fusese lipsită de orice
cusur, iar chipul ei se asemăna atât de perfect cu frumuseţea
întunecată şi unghiulară a mamei, combinată cu farmecul mai
boem al tatălui, de la care împrumutase părul blond şi ochii
deschişi.
— Sută-n sută? întrebă medicul legist.
— Nouăzeci şi nouă la sută, îi răspunse Sean. Îl vom pune pe
tatăl ei să o recunoască la morgă. Dar, da, ea este.
— Îi vezi ceafa? îl întrebă Whitey aplecându-se şi ridicându-i
cu pixul părul de pe umeri.
Sean îşi întoarse privirea într-acolo şi văzu că lipsea o bucăţică
din craniu, ceafa fiindu-i înnegrită de sânge.
— Vrei să-mi spui că a fost împuşcată? îl întrebă pe medic,
scrutându-l cu ochii.
— Mie mi se pare că e rană de glonţ, răspunse tipul, făcând
semn afirmativ cu capul.
Sean se trase înapoi din mirosul de parfum, sânge, beton
mucegăit şi lemn reavăn. Îşi dori, doar pentru o clipă, să tragă de
pumnul ei încleştat, îndepărtându-l de ureche, ca şi cum, dacă ar fi
făcut acest lucru, vânătăile acelea pe care le vedea şi cele pe care
era sigur că aveau să le găsească sub haine s-ar evapora, ploaia
roşie ar pieri fără urmă din părul şi de pe trupul ei, iar ea s-ar scula
din acest cavou, clipind somnoroasă şi un pic ameţită.
La dreapta lui, auzi zarva mai multor oameni care ţipau toţi
deodată, rumoarea unei încăierări turbate, lătratul şi mârâitul
furibund al câinilor din duba K-9. Când îşi întoarse privirea
într-acolo, îi zări pe Jimmy Marcus şi pe Chuck Savage năvălind
146
dintre copacii de la cealaltă margine a pâlcului, unde pământul
înverzea, era cultivat cu grijă şi se înclina lin, coborând spre ecran,
acolo unde în timpul verii mulţimea de spectatori îşi întindeau
păturile şi se aşezau pe iarbă ca să vadă un spectacol de teatru.
Cel puţin opt poliţişti purtând uniformă şi doi civili îi încolţiră
pe Jimmy şi Chuck. Acesta din urmă fu imediat prins, dar celălalt
era iute şi le scăpă printre degete. El se strecură direct prin
cordonul făcut de poliţişti printr-o serie de mişcări rapide şi
aparent lipsite de logică, care-i lăsă pe urmăritori cu buzele
umflate, şi dacă nu s-ar fi împiedicat coborând panta, ar fi putut
ajunge la ecran fără ca nimeni să-l poată opri în afară de Krauser şi
Friel.
Dar se împiedică, piciorul alunecându-i pe iarba umedă,
ţinându-şi privirile pironite în ochii lui Sean, în timp ce cădea pe
burtă, iar bărbia lui lovi pământul. Un sergent tânăr, îngust la
minte şi cu trup subţire de licean, sări pe Jimmy ca şi cum acesta
ar fi fost o sanie. Cei doi se mai duseră doar câţiva metri de pantă.
Poliţistul îi aduse braţul drept la spate şi îşi căută cătuşele.
— Staţi aşa! Este tatăl. Dar scoateţi-l de aici, strigă Sean
păşind pe scenă.
Tânărul poliţist, plin de noroi, îi aruncă o privire supărată.
— Scoateţi-i de aici! Pe amândoi.
Se întoarse cu faţa la ecran şi chiar atunci Jimmy îl strigă pe
nume, cu voce spartă, de parcă ţipetele din minte răzbătură până la
coardele vocale şi le loviră:
— Sean!
Acesta se opri şi-l surprinse pe Friel uitându-se la el.
— Uită-te la mine, Sean!
El se întoarse, îl văzu pe Jimmy arcuindu-se sub greutatea
colegului său mai tânăr, cu bărbia mânjită de noroi, din care
atârnau fire de iarbă.
— Ai găsit-o? Este ea? urlă el. Da?
Sean stătea nemişcat, cu privirea pironită în ochii celuilalt.
Rămaseră aşa, ochi în ochi, până când Jimmy citi ceea ce el abia
văzuse, înţelese că de-acum nu se mai putea face nimic, că nu
scăpase de ce-i fusese frică cel mai mult.
Tatăl începu să urle făcând spume la gură. Un alt poliţist
147
coborî povârnişul ca să-i dea o mână de ajutor celui de deasupra lui
Jimmy, iar Sean se întoarse cu spatele. Ţipătul tatălui despică
aerul cu o tonalitate guturală, nicidecum stridentă sau ascuţită,
primul stadiu al instinctului animalic de recunoaştere a durerii.
Sean auzise în cariera lui ţipetele multor părinţi ai victimelor.
Întotdeauna găsise o trăsătură tânguioasă în ele, o implorare a
Celui Atotputernic, sau dorinţă de a întoarce timpul înapoi, de a li
se spune că totul a fost doar un vis. Dar strigătul lui Jimmy n-avea
nimic din toate astea, numai dragoste şi ură, în cantităţi egale,
alungând păsările din copaci şi răspândindu-se în ecouri de-a
lungul Canalului Pen.
Sean mai coborî o dată pe trepte şi se uită la Katie Marcus.
Connolly, cel mai nou membru al unităţii lui, i se alătură, şi ei
rămaseră cu ochii coborâţi pentru o vreme, fără să scoată un
cuvânt, iar strigătul lui Jimmy Marcus se auzi mai gros şi mai
spart, de parcă ar fi respirat prin cioburi de sticlă.
Sean îşi coborî privirea la Katie, la pumnul ei încleştat în
dreptul tâmplei, udată de ploaia roşie, apoi la trupul ei şi la recuzita
din lemn care o împiedicase să ajungă la cealaltă ieşire. În dreapta
lor, tatăl continua să urle în timp ce ceilalţi îl trăgeau pe povârniş în
sus. Un elicopter spintecă aerul patrulând deasupra pâlcului de
copaci. După bâzâitul motorului, care se auzi pe când se îndrepta
spre mal şi venea înapoi, Sean presupuse că era al vreunuia dintre
studiourile de televiziune. Scotea un sunet mai uşor decât
elicopterele poliţiei.
— Ai mai văzut ceva în halul ăsta? îl întrebă Connolly cu gura
strâmbă.
Sean ridică din umeri. Nu conta dacă mai văzuse. Ajungeai la
un punct unde nu mai puteai face comparaţii.
— Vreau să spun că asta este..., începu Connolly împroşcând
cu salivă, încercând să-şi găsească cuvintele, asta este un fel de...
Îşi întoarse privirea de la cadavru spre copaci, cu un aer de
neputinţă înlemnită, şi păru pe punctul de a vorbi din nou. Dar
gura i se închise şi, după un timp, renunţă la încercarea de a da un
nume acestei oribile crime.

148
 Aluatul din care suntem făcuţi
SEAN SE REZEMĂ DE MARGINEA scenei de sub ecran,
împreună cu şeful lui, locotenentul Martin Friel, şi-l urmăriră pe
Whitey Powers care conducea duba de la criminalistică în timp ce
cobora panta în marşarier, apropiindu-se de pragul uşii coridorului
unde fusese găsit cadavrul lui Katie Marcus. Whitey mergea cu
spatele, cu mâinile ridicate, la răstimpuri coborându-le la stânga
sau la dreapta, glasul lui străpungând aerul cu fluierături precise
care îi ţâşneau printre dinţii de jos ca scheunăturile unui căţeluş.
Ochii lui se plimbau de la banda de protecţie care înconjura locul
faptei pe ambele laturi la cauciucurile dubei şi la căutătura
nervoasă a şoferului, din profil, de parcă era testat pentru obţinerea
unui loc de muncă la o companie de transporturi, asigurându-se că
roţile puternice nu se abăteau nici cu un centimetru de la direcţia
dorită de el.
— Un pic mai mult. Ţine-o drept înainte. Puţin mai mult,
puţin mai mult. Asta e.
Când aduse duba în direcţia dorită, se dădu în lături şi bătu
cu palma portierele din spate:
— Eşti bun.
Whitey le deschise larg în aşa fel încât să ascundă locul din
spatele scenei de privirile indiscrete. Sean se gândi că nicio clipă
nu-i trecuse prin cap să improvizeze un paravan în pragul uşii de la
coridorul în care decedase Katie Marcus, dar apoi îşi reaminti că
Whitey petrecuse la locurile diverselor infracţiuni mai mult timp
decât el, căci sergentul era cătană bătrână încă de pe vremea când
Sean se afla în liceu şi se străduia să facă faţă la seratele dansante
sau se ferea să-şi storcească coşurile. Cei doi specialişti de la
criminalistică tocmai se pregăteau să iasă din dubă, când Whitey
strigă la ei:
— N-o să meargă aşa, băieţi. Trebuie să ieşiţi prin spate.
Ei închiseră portierele laterale şi dispărură în spatele dubei
pentru a lua cadavrul, iar Sean bănui că dispariţia lor avea o
anume finalitate şi avu certitudinea că trupul neînsufleţit al fetei
cădea de-acum în sarcina lui. Ceilalţi lucrători ai poliţiei şi echipele
de tehnicieni, împreună cu reporterii care zburau deasupra
capetelor lor cu elicopterele sau aşteptau de cealaltă parte a

149
barierelor ce delimitau locul faptei, vor trece la altceva, iar el şi
Whitey, singuri, se vor bucura de partea leului în cazul decesului
lui Katie Marcus, completând rapoarte, pregătind depoziţiile,
lucrând la cazul ăsta mult după ce majoritatea celor ce se aflau
acolo vor uita de el, vor avea altele pe cap, accidente de maşină,
furturi, sinucideri în camere îmbâcsite de aerul condiţionat şi de
scrumiere mult prea pline. Martin Friel sări pe scenă şi se aşeză
acolo, legănându-şi picioarele micuţe deasupra pământului. Venise
îmbrăcat cu un tricou albastru de polo şi cu pantaloni kaki. Lovea
ritmic cu călcâiele peste marginea scenei, iar Sean sesiză o aluzie
moralizatoare la ceea ce-l privea.
— Ai mai lucrat cu sergentul Powers şi înainte, nu?
— Mda, răspunse el şefului.
— Au fost probleme?
— Nu, zise el în timp ce-l urmărea pe Whitey care luă la o
parte un sergent în uniformă şi îi indică cu degetul pâlcul de copaci
din spatele ecranului. Am mai lucrat cu el la cazul de omucidere al
lui Elizabeth Pitele, anul trecut.
— Femeia cu ordinul de restricţie? îşi aminti Friel. Parcă
fostul ei soţ a spus ceva în legătură cu acel act?
— A zis: „Hârţoaga aia controlează viaţa ei, dar nu şi pe a
mea”.
— A luat douăzeci de ani, aşa-i?
— Douăzeci, da, făcu Sean, dorindu-şi acum ca cineva să-i fi
dat acelei femei un ordin şi mai sever. Acum, puştiul ei era crescut
de o familie adoptivă, întrebându-se ce se întâmplase cu părinţii lui
buni, cui aparţinea el acum. Subofiţerul se îndepărtă de Whitey,
mai luă cu el câţiva colegi purtând uniformă şi înaintară cu toţii în
direcţia copacilor.
— Am auzit că bea, remarcă Friel şi îşi aşeză un picior pe
scenă, ţinându-şi genunchiul în dreptul pieptului.
— Eu unul nu l-am văzut niciodată băut în exerciţiul
funcţiunii, domnule comandant, îl lămuri Sean, întrebându-se cine
era de fapt luat în colimator de şef, el sau Whitey.
Se uită la colegul care se aplecă, aruncă o privire unui smoc de

150
iarbă în apropierea uneia dintre roţile dubei din spate şi îşi suflecă
manşetele pantalonilor din lână de parcă ar fi fost îmbrăcat cu un
costum al fraţilor Brooks.
— Partenerul tău este în concediu medical, cică şi-ar fi rupt
spinarea, iar acum se recuperează făcând schi nautic prin Florida,
după câte am auzit, îi explică Friel ridicând din umeri. Powers te-a
cerut când ai să te întorci. Acum că te-ai întors, te are. Vom mai
avea şi alte incidente ca cel de data trecută?
Sean se aştepta să i se frece ridichea, mai ales de Friel, aşa că
îşi luă un ton plin de pocăinţă:
— Nu, domnule comandant. A fost o scăpare de moment.
— Au fost mai multe, preciză Friel.
— Da, domnule comandant.
— Duci o viaţă personală dezordonată, gradat, este problema
ta. Nu lăsa asta să-ţi afecteze meseria.
Sean se uită la Friel şi nu era pentru prima oară când
surprinse în ochii acestuia o scăpărare, ceea ce însemna că nu-l
puteai contrazice. Din nou încuviinţă din cap şi înghiţi în sec. Şeful
îi oferi un zâmbet îngheţat şi îşi ridică privirea la un elicopter al
reporterilor care descria un arc de cerc peste ecran, zburând mai
jos decât înălţimea admisă, la care şeful făcu o mutră de parcă avea
să dea cuiva o sancţiune gravă în câteva clipe.
— Îi cunoşti familia, nu-i aşa? spuse comandantul, depistând
elicopterul. Ai crescut prin zona asta.
— Am copilărit în Point.
— Deci pe-aproape.
— Ăsta-i Flats. Este o mică deosebire, domnule comandant.
Friel făcu semn cu mâna că-i e totuna.
— Ai crescut pe străzile astea. Ai fost unul dintre primii veniţi
la faţa locului şi îi cunoşti pe oamenii de-aici. Greşesc cumva?
spuse el cu un gest larg.
— În legătură cu ce?
— Cu faptul că eşti numai bun să te ocupi de cazul ăsta, îl
lămuri el, oferindu-i lui Sean un surâs de antrenor la softball. Eşti
unul dintre băieţii mei cei mai străluciţi, aşa-i? Ţi-ai ispăşit
151
pedeapsa, deci eşti gata să intri iar în joc?
— Da, domnule comandant, răspunse Sean. Puteţi conta pe
mine, domnule comandant. Indiferent de ce mi se va cere, domnule
comandant.
O bufnitură pe podeaua dubei le atrase privirile. Maşina se
lăsă niţel, după care se ridică înapoi.
— Ai observat că mereu le scapă din mâini? zise Freil.
Mereu le scăpau cadavrele din mâini. La fel şi cu Katie Marcus,
închisă acum ermetic într-un sac de plastic. Zvârlită înăuntrul
dubei, cu părul răvăşit, lipit de pereţii sacului şi cu organele deja în
putrefacţie.
— Agent, începu Friel, ştii ce mă doare mai mult chiar decât
negroteii de zece ani împuşcaţi accidental în răfuielile nenorocite
ale gangsterilor?
Sean ştia deja răspunsul, dar nu scoase un cuvânt.
— Fetele albe de nouăsprezece ani, omorâte în parcurile mele.
Oamenii nu zic atunci: „Ah, avatarurile economiei!” Ei nu mai sunt
mânaţi de vreun simţ nostalgic al tragicului. Se oftică şi vor ca
cineva să plătească. N-am dreptate? făcu Friel dându-i un ghiont
lui Sean.
— Ba aveţi.
— Ei asta vor, pentru că ei sunt noi şi noi asta vrem. Friel îl
apucă pe Sean de umăr aşa încât să se uite în ochii lui.
— Da, domnule comandant, aprobă Sean, pentru că şeful
avea acea lumină bizară în ochi ca şi cum ar fi crezut în ceea ce
spunea precum alţii credeau în Dumnezeu, sau în Nasdaq, sau în
Internet, ca într-un sat global.
Friel era parcă renăscut în toate sensurile, deşi Sean nu putea
preciza în care, anume doar că şeful descoperise prin muncă ceva
pe care el abia putea să-l intuiască, o alinare, poate chiar o
credinţă, o certitudine subiacentă. Uneori, ca să fie sincer, Sean îl
consiera idiot pe comandant, fiindcă scotea pe gură numai
platitudini de două parale despre viaţă şi moarte, despre ceea ce se
cuvenea, despre cum să vindeci cancerul şi să devii o părticică din
inima colectivităţii, ca şi cum l-ar fi ascultat careva. Alteori, totuşi,
Friel îi reamintea lui Sean de tatăl său, cum îşi construia el coteţele

152
de păsări la subsol, unde nicio pasăre nu zburase vreodată, iar el
simţea atunci că ţine la şef.
Martin Friel fusese detectiv locotenent la Serviciul Omucideri
din cadrul Secţiei şase de poliţie, sub câţiva preşedinţi. După cât
ştia Sean, nimeni nu îndrăznise vreodată să-l strige „Marty”,
„amice” ori „bătrâne”. Dacă-l vedeai pentru prima oară pe stradă,
credeai că era un contabil sau că lucra poate la o agenţie de
asigurări, ceva în genul ăsta. Avea o voce stupidă care se potrivea
cu figura tâmpă, cheală şi cu chică la spate. Era mic de statură, mai
ales pentru un tip care obţinuse acel grad în poliţia de stat, şi
n-avea deloc un mers distins. Îşi iubea nevasta şi cei doi copii, era
activ în biserică, avea vederi conservatoare în ce priveşte societatea
şi fiscalitatea. Dar ceea ce nu puteai ghici nici din vocea lui stupidă,
nici din figura-i tâmpă, era gândirea lui, o combinaţie densă şi
lipsită de îndoieli de pragmatism şi moralizare. Orice infracţiune
gravă, comisă în jurisdicţia lui Martin Friel, îi aparţinea de drept,
fiindcă o lua ca pe ceva foarte, foarte personal, iar dacă nu pricepeai
acest lucru, te lua mama dracului.
„Te vreau ager şi colţos, îi spuse lui Sean din prima zi la
Serviciul Omucideri. Nu vreau să-ţi arăţi furia, pentru că furia este
emoţie, iar emoţia n-ar trebui niciodată exteriorizată. Dar eu te
vreau doar al dracului de ofticos mai tot timpul pentru că scaunele
de aici sunt prea tari şi că toţi amicii tăi de la colegiu au maşini
Audi. Vreau să te oftici pe faptul că toţi infractorii sunt atât de idioţi
încât cred că-şi pot permite orice în jurisdicţia noastră. Destul de
ofticat, Devine, ca să insişti pe fiecare detaliu din cazurile tale,
astfel încât procurorii să nu fie făcuţi de râs prin tribunale din
cauza unor citaţii neclare şi a lipsei de motive probabile, îndeajuns
de ofticat ca să rezolvi complet fiecare caz în parte şi să arunci
pramatiile alea în puşcărie pentru tot restul vieţii lor păcătoase”.
Prin „barăci”, discursul lui era poreclit „şpilul lui Friel” şi
fiecare nou-venit în unitate trebuia să asculte în prima zi exact
aceleaşi cuvinte. Ca mai toate lucrurile pe care le spunea
comandantul lui, n-aveai de unde să ştii în ce măsură credea sincer
în ce spunea sau dacă totul nu era decât vorbărie goală, un fel de
circ pentru a te determina să aplici legea. Dar făceai exact cum îţi
zicea, altfel îţi luai tălpăşiţa.
Sean lucra de doi ani la Serviciul Omucideri din cadrul Poliţiei
153
de Stat, timp în care dobândise cea mai bună rată de cazuri
rezolvate din trupa lui Whitey Powers, dar Friel tot îl privea uneori
de parcă mai avea îndoieli în privinţa lui. Exact astfel se uita acum
la el, cântărindu-l parcă în sinea sa, întrebându-se dacă era sau nu
pe măsura cazului unei fete omorâte în parcul lui.
Whitey Powers se apropie agale de ei, frunzărindu-şi
blocnotesul în care-şi scrisese raportul în timp ce-i făcea semn cu
capul lui Friel.
— Domnule locotenent!
— Sergent Powers, zise Friel. Unde am ajuns până acum?
— Indicaţiile preliminare indică ora aproximativă a decesului,
între două şi un sfert şi două jumătate dimineaţa. N-am găsit
niciun semn de atac sexual. Cauza morţii a fost cel mai probabil
glonţul care i-a străpuns ceafa, dar nu lăsăm deoparte nici trauma
pe care a suferit-o din cauza loviturilor. Cel care a împuşcat-o a fost
probabil dreptaci. Am găsit glonţul intrat într-o paletă la stânga
corpului victimei. Pare a fi un glonţ cilindric de calibrul treizeci şi
opt, dar vom şti mai sigur după ce va fi verificat de cei de la
Serviciul de cercetare balistică. Scafandrii din canal caută acum
posibilele arme. Sperăm ca infractorul să fi aruncat arma în apă
sau măcar obiectul cu care a lovit-o, care pare să fi fost vreo bâtă
sau ceva de genul ăsta, poate vreun băţ.
— Vreun băţ, repetă Friel.
— Doi ofiţeri de la DPB, care au mers din casă în casă pe toată
strada Sydney, au vorbit cu o femeie care pretinde că a auzit o
maşină izbind ceva şi frânând brusc pe la vreo două fără un sfert,
dimineaţa, cu aproximativ o jumătate de oră înainte de ora
estimată a decesului.
— Ce fel de probe fizice avem până acum? întrebă Friel.
— Ei, ploaia ne-a cam lovit aici, domnule comandant. Ne-au
mai rămas câteva urme de paşi care s-ar putea să fi fost ale
infractorului, în mod cert unele dintre ele au fost ale victimei. Am
descoperit vreo douăzeci şi cinci de probe remanente separate, în
jurul acelei uşi din spatele ecranului. Iarăşi ar putea fi ale victimei,
ale infractorului, sau ale altor douăzeci şi cinci de persoane care să
n-aibă nimic de a face cu acest caz şi să fi coborât aici să bea ceva

154
sau să-şi mai tragă sufletul în timpul jogging-ului. Avem urme de
sânge pe la uşă şi în coridorul din spatele ei, iarăşi, unele dintre ele
s-ar putea să aparţină infractorului nimic nu-i sigur. Foarte mult
sânge a curs din corpul victimei. Am găsit şi mai multe amprente pe
portiera maşinii victimei. Cam asta-i tot ce avem ca probe fizice
până acum.
Friel încuviinţă din cap.
— Nimic special care aş putea raporta procurorului când o să
mă sune în zece-douăzeci de minute?
— Puteţi să-i spuneţi că ploaia a răvăşit locul faptei, domnule
comandant, şi că facem tot ce putem, îi răspunse Powers ridicând
din umeri.
— Mai ai şi altceva important să-mi spui? întrebă Friel
căscând în pumn.
Whitey îşi aruncă privirea peste umăr la cărarea ce cobora
spre uşa din spatele ecranului, pe care păşise pentru ultima oară
Katie Marcus.
— Lipsa urmelor de paşi mă oftică şi pe mine.
— Ai vorbit de ploaie...
— Dar ea a lăsat câteva urme, observă Whitey dând din cap.
Aş putea să pariez pe casa mea că sunt ale ei, oricum, pentru că
sunt recente şi pentru că şi-a afundat călcâiele în câteva locuri şi a
sărit în vârful picioarelor în altele. Am găsit trei, poate patru de
acest fel şi sunt destul de sigur că au fost făcute de picioarele ei.
Însă n-am găsit nicio urmă de-a criminalului. Nimic.
— Iarăşi, adăugă Sean, din cauza ploii.
— Asta explică de ce n-am găsit decât trei urme de-ale ei, pot
să vă asigur. Dar din ceea ce am găsit, nici una să nu fi fost a
tipului? se miră Whitey, aruncându-i o privire lui Sean, apoi lui
Friel, după care ridică din umeri. În sfârşit... Sunt ofticat de toate.
Friel sări de pe scenă şi îşi scutură palmele de nisip.
— Bine, băieţi. Aveţi la dispoziţie o unitate de şase detectivi.
Toate probele voastre de laborator au fost împinse în faţă şi li s-a
dat statut de prioritate. Veţi dispune de câţi oameni veţi avea nevoie
pentru munca de jos. Deci, sergent, spune-mi cum ai de gând să te
foloseşti de toată această forţă de muncă pe care ţi-o punem în
155
subordine în marea noastră înţelepciune.
— Presupun că vom discuta cu tatăl victimei acum şi vom afla
ce ştie despre ce a făcut fiică-sa astă-noapte, cu cine a fost, cu cine
ar fi putut sta la masă. După aceea, vom discuta cu oamenii ăia, o
vom reinteroga pe femeia care a afirmat că ar fi auzit maşina
frânând brusc pe Sydney. Îi vom interoga pe toţi beţivanii ordinari
care s-au învârtit prin parc şi prin Sydney, sperând că echipele de
tehnicieni ne vor ajuta cu indicii remanente solide sau fire de păr
care să ne spună ceva. Poate găsim sub unghiile ei ţesuturi din
pielea asasinului. Poate că el şi-a lăsat amprentele pe uşă. Sau
poate că el era prietenul ei şi s-au certat! Whitey ridică din umeri
după cum îi era obiceiul şi lovi cu piciorul în noroi.
— Cam asta ar fi.
— O să-l prindem, domnule comandant.
Friel părea să se fi aşteptat la ceva mai mult, dar dădu din cap
scurt şi îl bătu cu palma pe Sean peste cot înainte de a se depărta
de scenă şi cobora în staluri, unde locotenentul Krauser de la DPB
stătea în picioare discutând cu superiorul lui, căpitanul Gillis de la
D-6, fiecare silindu-se să le arunce lui Sean şi lui Whitey priviri din
care să se înţeleagă: „să n-o scrântiţi!”
— O să-l prindem pe făptaş? făcu Whitey. După patru ani de
colegiu, asta-i tot ce poţi să scoţi din tine?
Privirile lor se întâlniră din nou pentru o clipă şi Sean îi făcu
un semn cu capul din care spera să răzbată încrederea şi
competenţa profesionistului.
— Este în manual, îl lămuri pe Whitey. Imediat după „o să-l
băgăm la zdup pe nenorocit” şi înainte de „lăudat fie Domnul!” Ai
citit?
— Am fost bolnav în ziua aia. Am lipsit de la lecţie, răspunse
celălalt, scuturând din cap.
Se întoarseră pe când criminalistul închidea portierele din
spate ale dubei şi se apropia de locul şoferului.
— Ai vreo teorie? îl întrebă Sean.
— Acum zece ani, începu Whitey, aş fi bănuit că-i vorba de
vreun ritual gangsteresc de iniţiere. Astăzi? La naiba! Pe măsură ce
rata criminalităţii este în scădere, lucrurile sunt mult mai
156
imprevizibile. Dar tu?
— Prieten gelos, dar este prea banal.
— S-o bată cu o bâtă?Aş zice că mai degrabă băiatul ăla ar
avea ceva la nervi.
— Aşa o fi.
Criminalistul deschise portiera din dreptul şoferului şi îşi
întoarse privirea la Whitey şi la Sean.
— Am auzit că cineva ar vrea să ne arate drumul spre ieşirea
din parc.
— Noi suntem ăia, confirmă Whitey. Voi o să fiţi în faţa
noastră când vom ieşi de-aici dar, mă rog, noi venim cu rudele, aşa
că n-o lăsaţi pe coridor când ajungeţi în centru. Înţelegeţi?
Tipul încuviinţă din cap şi se urcă în dubă. Whitey şi Sean se
urcară în maşina lor, iar sergentul o trase în faţa dubei. Coborâră
înainte pe povârnişul dintre şirurile de bandă galbenă de protecţie
ce delimitau locul faptei, iar Sean privi la soarele care începea să
apună printre copaci, scăldând parcul într-o lumină arămie,
strecurând o licărire roşiatică printre vârfurile copacilor. Lui Sean îi
trecu prin minte că dacă ar fi fost mort, coloritul ar fi fost unul
dintre lucrurile care i-ar fi lipsit cel mai mult, felul în care apăreau
culorile din nimic şi te surprindeau, chiar şi atunci când te făceau
să te simţi uşor trist sau mărunt, ca şi cum ai fi venit din altă lume.

ÎN PRIMA NOAPTE pe care o petrecu la Casa de Corecţie Deer

Island, Jimmy nu închise un ochi de la nouă seara până la şase
dimineaţa, întrebându-se dacă cel cu care împărţea celula avea să
sară la el.
Colegul lui era un motociclist din New Hampshire, pe nume
Woodrell Daniels, care trecuse frontiera în Massachusetts, într-o
noapte, pentru o afacere cu amfetamine, se oprise într-un bar
pentru mai multe păhărele de whisky înainte de culcare şi sfârşise
prin a scoate ochii unui individ cu un tac de biliard. Woodrell
Daniels era un vlăjgan cât toate zilele, acoperit de tatuaje şi de
cicatrice de cuţit şi se uita la Jimmy, lăsând să-i scape un chicotit
sec, şuşotit, care-i pătrunse acestuia până în fundul inimii.
— Ne vedem mai târziu, i-o aruncă Woodrell la stingere. Ne

157
mai vedem noi, repetă el şi scoase un alt chicotit sec, şuşotit.
Aşa că Jimmy rămase treaz toată noaptea, cu urechea ciulită
la scârţâiturile neaşteptate în patul de deasupra, ştiind că trebuia
să lovească în traheea masivului său coleg de celulă dacă se
ajungea la aşa ceva, şi îndoindu-se că era capabil să-i tragă un
pumn zdravăn printre braţele lui vânjoase. Loveşte-l în gât, îşi
spuse în gând. Loveşte-l în gât, loveşte-l în gât, of, Doamne, uite-l
că vine...
Dar Woodrell doar se răsucea în somn, făcând să scârţâie
arcurile patului sub greutatea trupului său, care îndoi salteaua
până când acesta atârnă deasupra celuilalt ca o burtă de elefant.
În acea noapte, lui Jimmy i se păru că închisoarea e o vietate
aparte datorită diverselor zgomote care îi ajungeau la urechi. I se
păru că e un motor de respiraţie. Ascultă cum şobolanii se băteau,
mestecau şi scoteau ţipete cu o disperare dementă, piţigăiată. Auzi
şoapte şi tânguiri, scârţâitul arcurilor de pat care săreau în sus şi-n
jos, în sus şi-n jos. Auzi apa picurând şi bărbaţi vorbind în somn,
ecoul paşilor unui gardian pe un coridor îndepărtat. Pe la patru
noaptea, auzi un strigăt, unul singur, care se stinse atât de repede,
încât ecoul şi amintirea lui avură o viaţă mai lungă decât în
realitate, iar el, în clipa aceea, se gândi să-şi ia perna de sub cap, să
se urce în cârca colegului său şi să-l sufoce. Dar îşi simţi mâinile
prea umede şi lunecoase şi cine ştie dacă Woodrell dormea
într-adevăr sau se prefăcea doar. Poate că el nici n-avea în primul
rând puterea fizică să ţină perna în loc în timp ce braţele uriaşe ale
vlăjganului l-ar fi lovit în cap, i-ar fi zgâriat faţa, i-ar fi tocat trupul,
i-ar fi zdrenţuit cu pumnii cartilajul urechii.
Ultima oră a fost cea mai grea. O lumină cenuşie se strecură
prin ferestrele înalte cu geamuri groase şi umplu încăperea cu
frigul ei metalic. Jimmy auzi cum oamenii se sculau şi umblau tiptil
prin celule. Auzi o tuse seacă. Avu senzaţia că maşinăria îşi mărea
turaţia, rece şi nerăbdătoare să consume, cu conştiinţa că n-ar
putea funcţiona fără violenţă, fără să simtă gustul cărnii de om.
Woodrell sări pe podea, mişcarea lui fiind atât de bruscă, încât
Jimmy nu mai avu când să reacţioneze. Îşi coborî pleoapele dar
continuă să-l urmărească pe sub gene şi îşi încetini respiraţia,
aşteptând ca vlăjganul să se apropie îndeajuns de mult ca el să-l
poată lovi în gât.
158
 Totuşi, celălalt nu-i aruncă nici măcar o privire. Luă o carte de
pe raftul de deasupra chiuvetei, o deschise în timp ce se lăsă în
genunchi, după care începu să se roage. Se rugă şi citi pasaje din
scrisorile Sfântului Pavel şi iar se rugă. Din când în când, îi mai
scăpa acel chicotit, şuşotit care însă nu-l întrerupse din şirul
vorbelor, până când Jimmy îşi dădu seama că chicotitul lui era un
fel de emanaţie necontrolată, ca şi suspinele maică-sii pe vremea
când era mai mic. Colegul de celulă probabil că nici măcar nu le
mai percepea. În clipa în care Woodrell se întoarse şi-l întrebă dacă
credea în Iisus Hristos, ca singura salvare personală, Jimmy ştiu că
cea mai lungă noapte a vieţii lui luase sfârşit. Putu citi pe figura
vlăjganului lumina damnatului care încerca să-şi găsească
mântuirea, şi era atât de evident încât nu înţelegea cum de nu
văzuse lucrul ăsta de prima oară. Lui Jimmy nu-i venea să creadă
că avea atâta noroc chior, ajunsese în cuşca leului, doar că
lighioana era creştină, iar el credea în Iisus, în Bob Hope, în Doris
Day sau în oricine altcineva pe care Woodrell îl adora cu mintea lui
de fanatic, atâta timp cât dementul ăsta masiv avea să rămână în
pat pe timpul nopţii şi avea să se aşeze liniştit la masă lângă
Jimmy.
— Odinioară am fost un rătăcit, îi povesti colegul său. Dar
acum, slavă Domnului, am găsit calea cea dreaptă.
Jimmy fu cât pe ce să spună cu glas tare: „Aicea chiar c-ai
nimerit-o, Woodrell!”
Chiar şi în ziua de azi mai compara toate clipele în care
răbdarea îi era pusă la încercare cu prima lui noapte la Deer Island.
Îşi spunea că poate să aştepte cât va fi necesar, o zi sau două, ca să
obţină ceea ce dorea, pentru că nimic nu poate rivaliza cu acea
noapte lungă în care făcuse cunoştinţă cu maşinăria plină de viaţă
a unei închisori, înconjurat din toate părţile de murmurele şi
icniturile ei în timp ce şobolanii chiţăiau, arcurile de la paturi
scârţâiau şi ţipetele se stingeau mai repede decât se iveau. Până
astăzi!...
Jimmy şi Annabeth aşteptau în picioare la intrarea în Parcul
Pen din strada Roseclair. Stăteau în interiorul primei bariere pe
care cei de la stat o ridicaseră pe aleea de la intrare, dar în
exteriorul celei de-a doua. Li se oferiră cafele şi scaune pliante pe
care să se aşeze, iar poliţiştii se arătară amabili cu ei. Dar tot avură
159
de aşteptat, şi atunci când cerură informaţii, figurile poliţiştilor se
făcură de piatră şi un pic cam triste, îşi cerură scuze zicând că nu
ştiau nici ei mai mult decât toţi ceilalţi din afara parcului.
Kevin Savage le duse acasă pe Nadine şi pe Sara, dar
Annabeth rămase lângă el. Se aşeză alături de soţul ei, îmbrăcată
cu o rochie de culoarea levănţicii pe care o purtase la prima
comuniune a fiicei sale, un eveniment care deja părea să fi trecut de
mai multe săptămâni. Era tăcută şi încordată în disperarea
speranţei, anume că ceea ce descifrase Jimmy pe faţa lui Sean
Devine fusese o exagerare, că maşina părăsită a lui Katie, absenţa
ei din acea zi şi prezenţa poliţiştilor în Parcul Pen n-aveau, printr-o
minune, nicio legătură una cu alta, că adevărul pe care ea probabil
îl bănuia deja era oarecum, într-un fel sau altul, o minciună.
— Să-ţi mai aduc o cafea? o întrebă Jimmy.
— Nu, mulţumesc, îi răspunse ea zâmbind distant.
— Eşti sigură?
— Da.
Până nu vezi cadavrul, îşi dădu seama Jimmy, nu-ţi vine să
crezi că-i moartă. Aşa îşi raţionalizase şi el speranţa în cele câteva
ore de când fusese târât împreună cu Chuck Savage de pe dealul de
deasupra stalurilor. Poate că era o fată care semăna cu ea. Sau s-ar
putea să fie doar în comă. Sau poate că se înghesuise în spaţiul din
spatele ecranului şi n-o mai puteau scoate afară. Poate că avea
dureri, dureri chiar foarte mari, dar totuşi mai trăia. Aceasta era
speranţa lor, cât firul de păr al unui bebeluş, care încă scânteia în
vidul unei certitudini absolute. Şi chiar dacă ştia că era de rahat, o
parte din el se mai agăţa încă de ea.
— Dacă-nţeleg bine, nimeni nu ţi-a spus nimic, conchisese
Annabeth mai devreme, în veghea lor de la marginea parcului.
Aşa-i?
— Nimeni nu mi-a zis nimic.
Jimmy îi mângâia mâna ştiind că numai permisiunea de a
rămâne în interiorul acestor baricade poliţieneşti era toată
confirmarea de care aveau nevoie. Şi cu toate acestea morbul
speranţei refuza să cedeze, fără un cadavru la care să-şi coboare
privirea şi să accepte: „Da, este ea. Este Katie. Este fiica mea”.

160
 Îi urmări pe poliţiştii care aşteptau în picioare lângă arcul din
fier forjat ce se curba peste intrarea din parc.
Arcul era singurul care-i mai amintea de penitenciarul ce se
înălţase cu mult timp în urmă în locul parcului, al cinematografului
în aer liber, mai înainte ca oricare dintre cei de astăzi să se fi
născut. Oraşul se ridicase în jurul penitenciarului, în loc să se
întâmple invers. Angajaţii închisorii se aşezaseră în Point în timp ce
familiile condamnaţilor îşi făcuseră cuiburile în Flats.
Transformarea acestor aşezări într-un oraş începu atunci când
angajaţii puşcăriei îmbătrâniră şi deciseră să candideze la posturile
înalte din administraţie.
Emiţătorul poliţistului care se afla mai aproape de ei hârâi, iar
acesta ridică aparatul în dreptul gurii. Mâna lui Annabeth o strânse
pe cea a soţului cu atâta forţă încât îi trosniră oasele.
— Sunt Powers. Ieşim din parc.
— Bine.
— Domnul şi doamna Marcus sunt pe-acolo?
— Da, răspunse poliţistul, aruncând spre Jimmy o privire şi
coborându-şi ochii.
— În regulă. Terminat.
— Of, Doamne, Jimmy! Doamne, Dumnezeule!
Acesta auzi un scrâşnet de cauciucuri şi văzu că mai multe
maşini şi dube frânară brusc dincolo de bariera de pe Roseclair.
Dubele aveau antene de satelit pe capote, iar Jimmy observă că
grupuri de reporteri şi de cameramani se năpustiră în stradă,
îmbrâncindu-se unii pe alţii, ridicând aparatele şi desfăşurând
cabluri de microfoane.
— Scoate-i de-acolo! urlă poliţistul de lângă arc. Acum! Ia-i de
acolo!
Poliţiştii de lângă bariera din faţă îi împresurară pe reporteri şi
începură să se audă ţipete din toate părţile. Poliţistul de lângă arcul
de la intrare vorbi la emiţător:
— Sunt Dugay. Sergent Powers?
— Powers.
— Avem un blocaj aici. A venit presa.

161
 — Evacuează-i!
— Asta şi facem acum, sergent.
La începutul aleii de la intrare, la vreo douăzeci de metri de
arc, Jimmy zări o maşină a Poliţiei de Stat care se opri brusc.
Remarcă un tip la volanul ei, cu un emiţător la gură, şi pe Sean
Devine stând lângă el. O altă maşină opri bară în bară în spatele
maşinii de poliţie, iar lui Jimmy i se uscă gura.
— Mână-i îndărăt, Dugay. Nu-mi pasă dacă va trebui să le
bagi un glonţ în fundurile lor de colombine. Scapă-ne de păduchii
ăia.
— 'nţeles, să trăiţi!
Dugay şi alţi trei poliţişti trecură în pas alergător pe lângă cei
doi soţi. Dugay striga în timp ce alerga, ţinând degetul întins:
— Aţi violat zona interzisă de la locul faptei. întoarceţi-vă
imediat la maşinile voastre! N-aveţi niciun permis de acces în acest
perimetru. Întoarceţi-vă acum la maşinile voastre.
— Ce rahat! exclamă Annabeth, în timp ce Jimmy simţi
apropierea elicopterului înainte de a-l auzi venind. Îşi ridică
privirea în timp ce acesta îi ploua pe deasupra capului, apoi se uită
iar spre maşina de poliţie de pe alee. Îl zări pe şofer urlând la
emiţător şi pe urmă auzi sirenele, izbucnind ca o cacofonie.
Deodată, din fiecare colţ al străzii Roseclair, se adunară maşini
poliţieneşti de culoare bleumarin şi argintii, iar reporterii începură
să se împiedice unii de alţii, repezindu-se toţi înapoi la maşinile lor.
Elicopterul viră în picaj şi o luă înapoi spre parc.
— Jimmy, începu Annabeth cu cea mai tristă voce pe care îi
fusese dat s-o audă la ea. Jimmy, te rog, te rog!
— Mă rogi ce, drăguţă? o întrebă el ţinând-o cu braţele. Ce?
— Of, te rog, Jimmy! Nu... Nu...
Vacarmul era de vină, sirenele şi scrâşnetul roţilor, vociferările
şi zgomotul elicelor. Toată hărmălaia aceea venea de la Katie, cea
moartă, care le asurzea urechile, iar Annabeth se prăbuşea,
sufocată de toată acea agitaţie, în braţele soţului.
Dugay mai trecu o dată pe lângă ei, alergând, şi se îndreptă
spre caprele de sub arc. Înainte ca Jimmy să-şi dea seama, maşina
o luase din loc, oprindu-se brusc lângă el. O dubă albă goni la
162
dreapta, ţâşnind pe Roseclair, unde viră la stânga. Jimmy putu citi
pe partea laterală a dubei BIROUL MUNICIPAL DE
CRIMINALISTICĂ DIN SUFFOLK, şi simţi cum toate articulaţiile din
corp, gleznele, umerii, genunchii şi şoldurile, i se fărâmară mai
întâi şi apoi i se lichefiară.
— Jimmy!
El îşi coborî privirea spre Sean Devine, ai cărui ochi îl fixau de
jos în sus prin geamul deschis al portierei.
— Jimmy, haide! Te rog, intră.
Sean ieşi din maşină şi deschise portiera din spate în timp ce
elicopterul se întorcea, zburând mai sus de data asta, dar
spintecând aerul cu elicele, destul de aproape, încât Jimmy îl simţi
prin păr.
— Doamnă Marcus, o invită Sean. Jimmy, haide, omule.
Urcaţi în maşină.
— Este moartă? întrebă Annabeth, iar cuvintele perforară
mintea bărbatului şi-l arseră ca un acid.
— Vă rog, doamnă Marcus. Vă rog frumos, urcaţi-vă odată în
maşină!
O coloană de automobile poliţieneşti formaseră o escortă
dublă pe Roseclair, în timp ce sirenele lor urlau.
Annabeth încercă să acopere tot acel vacarm strigând:
— Este fiica mea...?
Jimmy o împinse pentru că nu mai putu să audă iar cuvântul
ăla. O trase după el prin toată acea larmă şi se urcară pe bancheta
din spate a maşinii. Sean închise portiera după ei şi ocupă locul din
faţă. Poliţistul de la volan porni motorul şi sirena în acelaşi timp.
Demarară, traversând aleea de la intrarea în parc, şi se alăturară
maşinilor de escortă, care o porniră în grup pe Roseclair, o armată
de vehicule în uruitul motoarelor şi ţipătul sirenelor spre
autostrada bătută de vânturi, într-un zgomot asurzitor.

EA ZĂCEA pe o masă de metal. Ochii îi erau închişi şi îi lipsea

un pantof. Pielea i se făcuse neagră-vineţie, o tentă pe care Jimmy
n-o văzuse niciodată. Îi adulmecă parfumul, doar o urmă din el în
duhoarea de formaldehidă care învăluia încăperea aceea rece.

163
 Sean îşi lăsă mâna pe spatele lui Jimmy, iar acesta vorbi, deşi
abia-şi putea percepe cuvintele, ştiind cu siguranţă că în clipa
aceea era la fel de mort ca şi cadavrul din faţa lui:
— Da, ea este, rosti el. Este Katie. Este fiică-mea.

164
 Lumini
— AVEM O COFETĂRIE la etaj, îl îmbie Sean pe Jimmy. De ce
n-am merge să bem o cafea? Acesta rămăsese în picioare lângă
trupul neînsufleţit al fiicei, care fusese iar acoperit cu un cearşaf,
dar tatăl îi ridică un colţ şi îşi coborî privirea pe chipul fiicei ca şi
cum s-ar fi uitat de pe marginea unui puţ, dorindu-şi să se poată
arunca după ea.
— Există o cofetărie în aceeaşi clădire cu morga?
— Da. Este o clădire mare.
— Mi se pare bizar, mărturisi el cu o voce golită de expresie.
Crezi că atunci când intră medicii legişti acolo, toată lumea se mută
în cealaltă parte a încăperii?
— Nu ştiu, Jim, îi răspunse Sean, întrebându-se dacă aceasta
era prima fază a şocului.
— Domnule Marcus, începu Whitey, am dori să vă punem
câteva întrebări. Ştiu că vă vine foarte greu, dar...
Jimmy lăsă colţul de cearşaf peste faţa fiicei. Buzele i se
mişcau, dar nu scoase niciun sunet. Îşi întoarse privirea la Whitey
de parcă era surprins să-l găsească în aceeaşi cameră, cu pixul
ridicat deasupra blocnotesului. După aceea, îl căută din ochi pe
Sean.
— Te-ai gândit vreodată, îl întrebă, cum cea mai neînsemnată
decizie îţi poate schimba cursul întregii vieţi?
— Cum aşa? se miră Sean pironindu-şi privirea în ochii lui.
Chipul lui Jimmy era palid şi golit de orice expresie, având
ochii daţi peste cap de parcă încerca să-şi amintească unde şi-a
pus cheile de la maşină.
— Am auzit odată că mama lui Hitler era cât pe ce să-l
avorteze, dar a renunţat în ultimul moment. Cică fiul ar fi părăsit
Viena pentru că n-a putut să-şi vândă tablourile. Dar dacă ar fi
vândut vreunul? Sau mama lui ar fi avortat până la urmă? Dintr-o
dată lumea n-ar mai fi fost aceeaşi. Ştii? Sau, să zicem, pierzi
autobuzul într-o dimineaţă, aşa că mai bei o ceaşcă de cafea, mai
cumperi şi un loz în plic în timp ce ţi-o bei. Lozul este câştigător.
Dintr-o dată nu mai trebuie să iei autobuzul. Te duci la lucru la
volanul unui Lincoln. Dar faci un accident de maşină şi mori,
165
numai pentru că într-o dimineaţă ai pierdut autobuzul.
Sean se uită la Whitey, care ridică din umeri.
— Nu, îi trânti Jimmy, nu fă asta. Nu te uita la el ca şi cum aş
fi nebun. Nu sunt dement. Nu sunt în stare de şoc.
— În regulă, Jim.
— Vreau să spun un singur lucru: există fire nevăzute, da?
Fire nevăzute în viata noastră. Dacă tragi de unul, atunci totul se
schimbă. Să zicem că ploua în Dallas, iar Kennedy n-ar fi mers
într-o maşină decapotabilă, sau că Stalin ar fi rămas în continuare
la Seminarul Teologic. Să zicem că tu şi eu, Sean, ne-am fi urcat în
maşina aia împreună cu Dave Boyle.
— Poftim? făcu Whitey. Ce maşină?
Sean făcu un semn cu mâna ridicată şi îi spuse lui Jimmy:
— Aici nu te mai înţeleg.
— Chiar aşa? Dacă urcam în automobilul ăla, viaţa noastră ar
fi fost cu totul alta. Prima mea soţie, Marita, mama lui Katie... Era
atât de frumoasă. Era de o frumuseţe nobilă. Ştii cum pot să arate
unele femei latino americane? Nemaipomenit... Iar ea era
conştientă de asta. Dacă un tip voia s-o agaţe, atunci trebuia să
aibă ce să pună la bătaie. Iar eu am avut. Eram dat dracului la
şaisprezece ani. Nu ştiam ce-i frica. Şi am îndrăznit să mă apropii de
ea, şi am îndrăznit s-o invit în oraş. Un an mai târziu, Dumnezeule,
vine şi nenorocitul ăla de copil pe lume. Când ne-am luat, ea era
deja gravidă cu Katie.
Tatăl se învârtea lent dar constant în jurul trupului fiicei sale.
— Asta-i chestia, Sean, dacă noi urcam în maşina aia, am fi
fost duşi Dumnezeu ştie unde şi Dumnezeu ştie ce ne-ar fi făcut doi
demenţi nenorociţi, timp de patru zile, pe când aveam, cât?
Unsprezece ani? Nu cred să fi fost atât de îndrăzneţ la şaisprezece
ani. Aş fi fost o epavă, ştii, m-aş fi dopat cu tranchilizante sau cine
ştie? În orice caz n-aş mai fi avut niciodată curajul să invit la
plimbare o femeie atât de splendidă ca Marita. Aşa că noi n-am mai
fi avut-o pe Katie, iar ea, atunci, n-ar mai fi fost niciodată ucisă.
Însă aşa a fost. Şi asta numai pentru că nu ne-am urcat şi noi în
maşina aia, Sean. Înţelegi ce zic?
Jimmy se uită la vechiul amic ca şi cum ar fi aşteptat o

166
confirmare din partea lui, dar cu privire la ce anume - celălalt habar
n-avea. Părea că implora să fie absolvit de vina că nu se urcase în
maşina aia în copilărie, să-i fie iertat că zămislise un copil care avea
să fie omorât. Câteodată, în timpul unui jogging, Sean se trezea pe
strada Gannon, opridu-se pe carosabil, chiar în punctul în care el,
Jimmy, şi Dave Boyle se încăieraseră, tăvălindu-se pe asfalt, apoi
ridica privirea ca să zărească maşina ce-i aştepta. Uneori mai
simţea în nări mireasma ei de mere. Şi dacă-şi întorcea capul foarte
repede, l-ar fi întrezărit încă pe Dave Boyle în locul din spate în timp
ce maşina dădea colţul, uitându-se înapoi la el, căzut prizonier şi
dispărând din vedere.
Odată, cu vreo zece ani în urmă, la o petrecere cu nişte amici,
îmbuibat cu alcool care-i trezise gustul filozofării, lui Sean îi trecuse
prin cap, că poate ei s-au urcat cu toţii în maşină. Toţi trei. Şi viaţa
lor de acum n-ar mai fi fost decât un vis. Că toţi trei ar fi, în
realitate, aceiaşi băieţei de unsprezece ani închişi în vreo pivniţă,
închipuindu-şi ce-ar deveni dacă ar scăpa de-acolo şi s-ar face
mari. Chestiunea este că deşi el sperase să nu fi fost decât efectul
unei nopţi de beţie, ideea asta i se fixase în minte ca o piatră în
talpa pantofului.
Aşa că, din când în când, i se mai întâmpla să se trezească pe
Gannon Street în faţa vechii lui case, căutându-l cu colţul ochiului
pe Dave Boyle care dispărea la orizont, având nările pline de
mireasma de mere, strigându-i în gând: „Nu! Vino înapoi!”
Întâlni privirea plină de jale a lui Jimmy. Ar fi dorit să-i spună
ceva. Ar fi vrut să-i destăinuie că şi el se întrebase ce s-ar fi
întâmplat dacă şi ei s-ar fi urcat în maşina aia. Gândul la cum ar fi
arătat viaţa lui după aceea îl bântuia şi pe el, hălăduia prin
ungherele ascunse ale creierului său, îi suna în urechi ca ecoul
unui nume strigat de la o fereastră. Dori să-i mărturisească lui
Jimmy că uneori se mai trezea leoarcă de sudoare din vechiul
coşmar, în care strada îl înhăţa de picioare şi îl târa spre portiera
deschisă. Vru să-i spună că din ziua aceea nu mai ştiuse cu
adevărat cum să-şi trăiască viaţa, că se simţea el însuşi un om
lipsit de greutate, lipsit de un caracter adevărat.
Dar ei se aflau la morgă, iar fiica lui Jimmy zăcea moartă pe o
masă de oţel între ei, în timp ce Whitey aştepta cu pixul suspendat
deasupra blocnotesului, aşa că tot ceea ce rostise Sean ca răspuns
167
la implorarea din ochii prietenului din copilărie fu:
— Haide, Jim. Hai să bem o cafea.

ANNABETH MARCUS, după părerea lui Sean, era o femeie al

dracului de tare. Într-un sfârşit de duminică şedea în aerul rece cu
iz de celofan aburit la o cofetărie municipală, cu şapte etaje
deasupra unei morgi, discutând cu funcţionari municipali de o
politeţe distantă despre fata ei vitregă, iar Sean simţea că asta o
dădea gata, cu toate astea refuza să clacheze. Ochii îi erau injectaţi,
dar el îşi dădu seama după câteva minute că n-aveau să verse o
lacrimă. Nu în faţa lor. Nicidecum.
În timp ce vorbeau, ea simţi de câteva ori nevoia de a se opri
pentru a respira. Parcă se sufoca în mijlocul frazei, ca şi cum un
pumn i s-ar fi strecurat în piep, presându-i organele. Îşi punea o
mână pe piept şi deschidea gura un pic mai mult, aşteptând până
când inspira destul oxigen ca să continue.
— S-a întors acasă de la magazin sâmbătă pe la patru şi
jumătate.
— De la ce magazin, doamnă Marcus?
— Soţul meu este proprietarului magazinului Cottage Market,
explică ea arătând cu degetul spre Jimmy.
— La colţ cu East Cottage şi Calea Bucky? întrebă Whitey. Are
cea mai bună cafea din tot oraşul.
— A intrat şi s-a băgat sub duş, povesti mai departe
Annabeth. Apoi am luat cina. Staţi, nu! N-a mâncat. Doar a stat cu
noi la masă, a vorbit cu fetele, dar n-a pus nimic în gură. Spunea că
va lua masa împreună cu Eve şi Diane.
— Fetele cu care a ieşit în seara aia, îi spuse Whitey lui
Jimmy, care încuviinţă din cap.
— Deci n-a mâncat... îngână Whitey.
— Dar a stat la taclale cu fetele, fiicele noastre, surorile ei. Şi
au discutat despre parada de săptămâna următoare şi despre
prima comuniune a lui Nadine. Apoi a vorbit puţin la telefon în
camera ei, după care, pe la opt, a plecat.
— Ştiţi cu cine a vorbit la telefon?

168
 Annabeth clătină din cap.
— Telefonul din camera ei, vru să ştie Whitey, are linie
separată?
— Aţi avea vreo obiecţie dacă am cere înregistrările telefonice
ale companiei de telecomunicaţii pe linia aceea pentru a le cita în
instanţă?
Annabeth se uită la Jimmy, care răspunse:
— Nu, nici una.
— Deci a plecat la opt. După câte ştiţi, ca să se întâlnească cu
prietenele ei, Eve şi Diane?
— Şi mai eraţi încă la magazin la ora aceea, domnule Marcus?
— Da. Lucrez cu schimbul sâmbăta, de la doisprezece până la
opt.
Whitey întoarse cu o mişcare scurtă a degetului o pagină din
blocnotes şi le aruncă amândurora, surâzând puţin:
— Ştiu că vă este greu dar vă descurcaţi minunat.
Annabeth încuviinţă din cap şi se întoarse spre soţ:
— L-am sunat pe Kevin.
— Da? Ai vorbit cu fetele?
— Am vorbit cu Sara. Tocmai i-am spus că ne întoarcem acasă
curând. Nu i-am mai zis nimic altceva.
— A întrebat de Katie?
Annabeth confirmă pe tăcute.
— Da.
— Da.
— Şi ce i-ai spus?
— Doar i-am zis că ne întoarcem repede, repetă ea, Sean însă
detecta un mic scâncet în vocea ei, când rostise „repede”.
Ea şi Jimmy se uitară înapoi la Whitey care din nou surâse
liniştitor.
— Vreau să vă asigur, şi n-o spun numai eu, că este un ordin
de sus, de la Primărie, ca acest caz să aibă prioritate absolută. Şi nu
vom comite greşeli. Sergentul Devine a fost desemnat să se ocupe
de el pentru că este un prieten al familiei, şi şeful nostru ştie că asta

169
îl va face să muncească cu şi mai mult zel. Mă va însoţi la fiecare
pas şi împreună îl vom descoperi pe cel răspunzător pentru răul
făcut fiicei voastre.
— Un prieten al familiei? Eu nu te ştiu, se miră Annabeth,
aruncând o privire scrutătoare lui Sean.
Whitey se încruntă şi abandonă jocul de până atunci.
— Eu şi soţul dumneavoastră am fost prieteni, doamnă
Marcus.
— Cu mult timp în urmă, preciză Jimmy.
— Taţii noştri au lucrat împreună.
Annabeth acceptă, fiind în continuare puţin încurcată.
— Domnule Marcus, aţi petrecut o bună parte din ziua de
sâmbătă cu fiica dumneavoastră la magazin. Corect? reveni Whitey
la subiect.
— Da şi nu, răspunse Jimmy. Cea mai mare parte a timpului
am fost în spate. Katie a lucrat la registre în faţă.
— Dar vă amintiţi ceva neobişnuit? Se comporta mai ciudat?
Era tensionată? Speriată? A avut vreo discuţie cu vreun client?
— Nu, cât m-am aflat acolo. O să vă dau numărul de telefon al
tipului care a lucrat cu ea dimineaţa. Poate s-o fi întâmplat ceva
înainte de a veni eu la serviciu, pentru ca el să-şi amintească.
— Vă rămânem îndatoraţi, domnule. Dar cât v-aţi aflat acolo?
— A fost ca de obicei. Era veselă. Poate puţin...
— Ce?
— Nu, nimic.
— Domnule, acum şi cel mai mic amănunt înseamnă ceva.
— Jimmy? îl îndemnă Annabeth aplecându-se în faţă.
— N-a fost nimic, începu el jenat. Doar că... Mi-am ridicat
privirea de la tejghea la un moment dat, şi ea stătea în picioare în
pragul uşii. Doar stătea acolo, sorbind cu un pai Coca Cola şi
uitându-se la mine.
— Se uita la dumneavoastră.
— Da. Şi, pentru o secundă, m-a privit aşa cum făcea când
avea cinci ani văzându-mă că plec şi o las singură în maşină,
170
pentru cinci minute, cât să mă reped într-o drogherie. Pe vremea
aia, mă rog, izbucnea în plâns, pentru că abia mă întorsesem de la
închisoare, şi mama ei tocmai murise. Cred că la acea dată îşi
închipuia că ori de câte ori o lăsai singură chiar şi pentru o clipă,
nu te mai întorceai. Aşa că îţi arunca privirea aia, înţelegeţi? Mă
rog, fie că începea să plângă, fie că nu, avea expresia aia întipărită
pe faţă ca şi cum s-ar fi pregătit să nu te mai vadă niciodată, încheie
Jimmy şi îşi drese gâtul, scoţând un lung suspin, cu ochii măriţi. În
orice caz, nu mai văzusem privirea aia de vreo câţiva ani, poate de
şapte sau opt, dar ieri pentru câteva secunde aşa s-a uitat la mine.
— Ca şi cum s-ar fi pregătit să nu vă mai vadă niciodată.
— Da, încuviinţă Jimmy urmărindu-l pe Whitey care scria
ceva în blocnotes. Acuma, nu te lega de chestia asta prea tare. A
fost doar o privire.
— Nu mă leg, domnule Marcus, promit. Este doar o
informaţie. Asta fac, colectez diverse informaţii până când acestea
încep să se lege. Aţi spus că aţi stat la închisoare?
— Iisuse! exlamă în şoaptă Annabeth şi scutură din cap.
— Am ajuns şi acolo, se enervă Jimmy lăsându-se pe spate pe
scaun.
— Întreb doar, se scuză Whitey.
— Şi dac-aş fi lucrat la Sears acum cincisprezece ani tot la fel
m-ai fi întrebat, aşa-i? chicoti Jimmy. Am făcut puşcărie pentru
tâlhărie. Doi ani la Deer Island. Să treci şi chestia asta în carnetul
dumitale. Şi informaţia o să te ajute să-l prinzi pe tipul care mi-a
omorât fetiţa, sergent? Mă rog, întreb şi eu.
Whitey îi aruncă o privire spre Sean.
— Jim, nimeni nu vrea să jignească pe nimeni aici, îi explică
acesta din urmă. Treci peste asta, pur şi simplu, hai să ne
întoarcem la subiect.
— La subiect, repetă îndurerat tatăl.
— Dincolo de privirea aceea pe care ţi-a aruncat-o Katie, reluă
Sean, îţi mai aminteşti şi de altceva ieşit din comun legat de ea?
— Nu, nimic, răspunse Jimmy luându-şi privirea de puşcăriaş
de la Whitey şi sorbind o gură de cafea. Nu, nimic. Ia stai! Puştiul

171
ăsta, Brendan Harris... Dar, nu, asta a fost azi-dimineaţă.
— Ce-i cu el?
— Este un puşti de prin vecini. A intrat într-o zi la magazin şi
a întrebat dacă Katie se afla prin preajmă ca şi cum s-ar fi aşteptat
s-o vadă. Dar abia dacă se ştiau. A fost puţin cam ciudat. Dar nu
înseamnă nimic.
Whitey notă numele puştiului, pentru orice eventualitate.
— E posibil să se fi văzut cu el? îl întrebă Sean.
— Nu.
— Nu poţi şti niciodată, Jim,... se băgă în vorbă Annabeth.
— Ba ştiu, insistă el. Nu s-ar fi văzut cu puştiul ăla.
— Nu?
— Nu.
— Cum poţi fi atât de sigur?
— Bine, Sean, ce mama naibii? Mă interoghezi acum?
— Nu te interoghez, Jim. Doar te întreb cum poţi fi atât de
sigur că fiică-ta nu se vedea cu acest Brendan Harris.
Jimmy răsuflă puternic, ţinând ochii în tavan:
— Un părinte ştie, bine?
Sean hotărî să lase deocamdată lucrurile aşa. Îi dădu de
înţeles şi lui Whitey, printr-un semn cu capul, să renunţe
deocamdată.
— Mă rog, dar apropo de asta, cu cine se vedea ea? întrebă
Whitey.
— Cu nimeni pentru moment, răspunse Annabeth, după cât
ştim noi.
— Şi cum rămâne cu foştii iubiţi? Să fie vreunul care să-i
poarte pică? Vreunul pe care ea l-a părăsit sau ceva de felul ăsta?
Annabeth şi Jimmy se uitară unul la altul, iar Sean putu să-şi
dea seama că ei bănuiau pe cineva.
— Bobby O'Donnell, răspunse ea într-un târziu.
Whitey îşi aşeză pixul pe blocnotes şi îşi aţinti ochii peste masă
la amândoi:
— Vorbim de acelaşi Bobby O'Donnell?
172
 — Nu ştiu, răspunse Jimmy. Vânzător de Coca-Cola şi
proxenet? În jur de douăzeci şi şapte de ani?
— El este, conchise Whitey. L-am umflat pentru o groază de
porcării care s-au întâmplat în cartierul vostru în ultimii doi ani.
— Dar până acum nu l-aţi acuzat de nimic.
— Mă rog, mai întâi de toate, domnule Marcus, eu sunt de la
poliţia de stat. Dacă această crimă nu s-ar fi petrecut în Parcul Pen,
nici nu m-aţi fi prins pe-aici. East Bucky se află, în cea mai mare
parte, sub jurisdicţia oraşului, iar eu nu pot vorbi în numele celor
de la poliţia municipală.
— O să-i spun asta prietenei mele, Connie, spuse Annabeth.
Bobby şi amicii lui i-au distrus florăria.
— De ce? întrebă Sean.
— Pentru că n-a vrut să-l plătească, răspunse ea.
— Să-l plătească pentru ce?
— Ca să nu-i atace nenorocita aia de florărie, preciză ea şi mai
luă o gură de cafea.
Sean se gândi iar că femeia asta era tare ca piatra. O încurcai
rău dacă te legai de ea.
— Deci fiica dumneavoastră, reveni Whitey, se vedea cu el.
Annabeth încuviinţă din cap.
— Nu pentru multă vreme. Au fost doar câteva luni parcă,
nu-i aşa, Jim? A terminat-o cu el prin noiembrie.
— Cum s-a comportat Bobby? întrebă Whitey.
Soţii Marcus schimbară priviri, după care Jimmy preciză:
— Era să se lase cu bătaie într-o seară. Avenit la uşa noastră,
cu dulăul de pază, Roman Fallow.
— Şi?
— Şi noi i-am făcut să înţeleagă că era mai bine pentru ei să
plece.
— Care voi?
— Mai mulţi fraţi ai mei locuiesc în apartamentul de deasupra
noastră şi în cel de sub noi, îl lămuri Annabeth. Ei o protejau pe
Katie.
173
 — Fraţii Savage, preciză Sean pentru Whitey.
Whitey îşi puse iar pixul peste blocnotes şi îşi prinse pielea de
la colţul ochilor între degetul arătător şi cel mare.
— Fraţii Savage.
— Da. De ce?
— Cu tot respectul, doamnă, dar sunt un pic îngrijorat de
faptul că toate astea încep să se închege într-o poveste tare urâtă,
răspunse Whitey, ţinându-şi capul plecat, frecţionându-şi acum
ceafa. Nu vreau să vă supăr, dar...
— Asta se spune de obicei când cineva se pregăteşte să
jignească.
Whitey îşi ridică ochii la ea zâmbind surprins:
— Fraţii dumneavoastră, după cât trebuie să ştiţi, şi-au făcut
o reputaţie tare proastă.
Annabeth răspunse la surâsul poliţististului cu unul foarte
acru.
— Ştiu cine sunt ei, sergent Powers. Nu trebuie să-mi amintiţi.
— Un prieten de-al meu de la Unitatea pentru infracţiuni
grave mi-a povestit cu câteva luni în urmă că O'Donnell făcea valuri
ameninţând să se bage în afacerile cu droguri şi în camătă. După
câte mi s-a spus, ambele domenii sunt monopolul exclusiv al
fraţilor dumneavoastră.
— Nu în Flats.
— Asta ce vrea să spună, doamnă?
— Nu în Flats, repetă Jimmy, ţinând mâna în cea a soţiei. Asta
vrea să spună că ei nu fac porcării în propriul cartier.
— Numai în cele străine, înţelese Whitey răscolind niţel, cu
bună ştiinţă, punctul nevralgic. În orice caz, asta ar face din Flats
un teren al nimănui. Am dreptate? Un loc liber numai bun de
exploatat. Or, dacă am fost informat corect, exact asta plănuia să
facă Bobby O'Donnell.
— Şi? îl întrebă Jimmy, ridicându-se puţin din scaun.
— Şi?
— Şi ce legătura are asta cu fiică-mea, sergent?
174
 — Are, răspunse Whitey, deschizându-şi larg braţele. Are,
domnule Marcus, pentru că ambele părţi aveau nevoie doar de un
mic pretext pentru a declanşa un război. Iar acum îl au.
Jimmy scutură din cap, colţurile gurii schiţând un zâmbet
amar.
— Ce, nu mă credeţi, domnule Marcus?
— Cred, sergent, că mahalaua mea, începu Jimmy
ridicându-şi capul, va dispărea curând. Iar infracţiunile vor
dispărea o dată cu ea. Şi asta nu se va întâmpla din cauza fraţilor
Savage sau a O'Donnell-ilor, sau a copoilor, că voi vă răfuiţi cu ei.
Se va întâmpla pentru că ratele dobânzilor scad, iar impozitele pe
proprietate se măresc şi fiecare vrea să se mute înapoi în centru,
fiindcă restaurantele din suburbie sunt dubioase. Şi cei care se vor
muta în cartierul ăsta, în locul lor, nu vor fi genul care să aibă
nevoie de heroină sau de şase baruri pe o stradă, ori de slujbe cu
salarii de nimic. Standardul lor de viaţă va fi ridicat. Vor fi
mulţumiţi de serviciu. Vor avea un viitor şi maşini germane. Atunci
când îmi vor prelua cartierul, deja au şi început s-o facă,
infracţiunile şi jumătate dintre vecinii mei îşi vor lua tălpăşiţa. Aşa
că n-am să-i port de grijă lui Bobby O'Donnell sau cumnaţilor mei,
că se vor război între ei, sergent. Război pentru ce?
— Pentru ziua de azi, îi răspunse Whitey.
— Chiar crezi sincer că O'Donnell mi-a omorât fata? îl întrebă
Jimmy.
— Cred că fraţii Savage ar putea să-l considere suspect. Şi mai
cred că cineva trebuie să-i facă să-şi schimbe gândul de la aşa ceva
ca să ne daţi timp pentru a ne face meseria.
Cei doi soţi şedeau la celălalt capăt al mesei, iar Sean încerca
să le descifreze feţele, dar nu reuşea deloc.
— Jimmy, spuse el, fără diversiuni vom putea rezolva rapid
acest caz.
— Serios? întrebă el. Îmi dai cuvântul tău de onoare, Sean?
— Tu să mi-l dai pe al tău. Şi ţine-te deoparte, ca să nu ne
trezim la tribunal cu cine ştie ce pocinog.
— Pentru câtă vreme?

175
 — Poftim?
— Cât timp vă trebuie ca să-l aruncaţi în puşcărie pe tipul
care a ucis-o?
— Staţi puţin, zise Whitey ridicând o mână, vă tocmiţi cu noi,
domnule Marcus?
— Să mă tocmesc? repetă Jimmy, luându-şi iar aceeaşi
expresie placidă de puşcăriaş.
— Da, zise Whitey, fiindcă eu percep...
— Percepi?
— ...o nuanţă de ameninţare în conversaţia noastră.
— Zău? se miră el cu o mină perfect inocentă, dar cu aceeaşi
privire placidă.
— Ca şi cum ne-aţi da un termen limită, preciză Whitey.
— Domnul poliţist Devine mi-a promis că-l va descoperi pe
asasinul fiicei mele. Am întrebat doar cam de cât timp are nevoie ca
să pună mâna pe ticălos.
— Domnul Devine, îl lămuri Whitey, nu conduce această
investigaţie. Eu o fac. Şi noi vom aduce în faţa tribunalului pe
oricine a comis această crimă, domnule şi doamnă Marcus. Dar aş
dori ca nimeni să nu-şi bage în cap că temerile noastre legate de un
război între fraţii Savage şi O'Donnell ar putea fi folosite ca să ne
joace pe degete. Cred că am să-i arestez pe toţi sub acuzaţia de
tulburare a liniştii publice şi o să fac pierdută hârţogăraia până
când se vor termina toate acestea.
Câţiva oameni de serviciu trecură pe lângă ei ţinând în mâini
tăvi cu mâncăruri dezagreabile ce scoteau aburi cenuşii. Sean simţi
că aerul din jur devenea mai înăbuşitor, iar noaptea îi acoperea cu
faldurile ei.
— Deci totul este în regulă, conchise Jimmy cu un surâs
strălucitor.
— Ce este în regulă?
— Voi îl găsiţi pe vinovat. Eu nu vă stau în cale.
Se întoarse spre nevastă-sa şi îi întinse mâna:
— Hai, dragă!
176
 — Domnule Marcus, încercă Whitey să-l mai reţină.
Jimmy se uită de sus la el în timp ce soţia îi dădea mâna şi se
ridica.
— O să vă aştepte un agent jos ca să vă ducă acasă cu maşina,
îi informă Whitey şi se scotoci în portofel. Dacă vă mai vin idei,
daţi-ne un telefon.
Jimmy luă cartea de vizită a sergentului şi o băgă în buzunarul
de la spate. Acum, că se ridicase în picioare, Annabeth părea mult
mai puţin dură, de parcă avea picioarele ca de vată. Strângea cu
atâta putere mâna soţului, încât i se albi mâna ei.
— Vă mulţumim, murmură ea celor doi poliţişti.
Sean putu vedea că ravagiile zilei puneau stăpânire pe chipul
şi trupul ei, începând s-o încolţească. Lumina stridentă de
deasupra lor îi scălda figura, iar Sean îşi imagină că avea să arate
mult mai în vârstă. Dar acum arăta ca o femeie frumoasă, speriată,
de o înţelepciune pe care nu şi-o dorise.
Sean habar n-avea de unde-i izbucniseră cuvintele. Nu fu nici
măcar conştient de faptul că deschisese gura până când nu-şi auzi
vocea prin aerul rece al cofetăriei:
— O să intervenim pentru ea, doamnă Marcus. Dacă vă
convine, acţionăm.
Annabeth făcu o grimasă, apoi sorbi lacomă aerul şi încuvinţă
din cap de mai multe ori, tremurând uşor, sprijinită de soţul ei.
— Da, domnule Devine, ne convine. Este bine aşa.

ÎNTORCÂNDU-SE cu maşina în oraş, Whitey întrebă:

— Despre ce automobil era vorba?
— Poftim? făcu Sean.
— Marcus a povestit că voi, ca băieţi, era cât pe ce să urcaţi în
nu-ştiu-ce rablă, când eraţi copii.
— Noi, începu celălalt în timp ce se întinse lângă tabloul de
bord şi potrivi una dintre oglinzile laterale până când putu să
zărească şirul de faruri care licăreau în spatele lor, puncte galbene
neclare, tremurătoare, fulguind uşor în noapte. Noi, la naiba, mă
rog, a fost maşina aia. Eu, Jimmy şi un puşti pe nume Dave Boyle
ne jucam în faţa casei mele. Aveam cam unsprezece ani. Şi, în
177
sfârşit, apare maşina aia pe stradă şi-l ia pe Dave.
— Vreo răpire, ceva?
Sean încuviinţă din cap, cu ochii rămaşi la luminile acelea
aurii şi tremurătoare.
— Tipii au pretins că erau poliţişti. L-au convins pe Dave să
urce în maşină. Jimmy şi eu n-am urcat. L-au ţinut pe Dave timp
de patru zile. El a reuşit să scape. Acum trăieşte în Flats.
— I-au prins pe tipi?
— Unul a murit, celălalt a fost prins cam după un an. Şi-a luat
zilele în celula de închisoare.
— Uneori, îi mărturisi Whitey, îmi doresc să existe o insulă,
ştii? Ca în filmul ăla vechi cu Steve McQueen, unde acesta trebuia
să joace rolul unui francez şi toată lumea din jurul lui avea accent
străin în afară de el, Steve McQueen, nume de francez. Sare de pe
stâncă, la sfârşit, cu o grămadă de nuci de cocos. Ai văzut vreodată
filmul ăsta?
— Nu.
— Bun film. Dar dacă ar exista, exact ca acolo, o insulă
specială numai pentru violatori de copii şi pentru răpitori? Doar să
le aduci mâncare pe calea aerului, de câteva ori pe săptămână, şi să
umpli cu mine apa oceanului. Nimeni să nu mai poată ieşi de acolo.
Ne pare rău, dragilor, nu putem risca să vă scoatem de acolo ca să-i
nenorociţi pe alţii. Fiindcă este o boală contagioasă, ştii? O faci
pentru că cineva ţi-a dat-o şi ţie. Şi tu la rândul tău o transmiţi mai
departe. La fel ca lepra. Mă gândesc să-i izolăm pe toţi pe insula aia,
ar fi mai puţine şanse s-o mai dea şi la alţii. Cu fiecare generaţie,
am avea de-a face cu tot mai puţini dintre ei. Peste câteva secole am
putea transforma insula într-un Club Mad sau aşa ceva. Puştanii
ar afla din auzite despre aceşti dubioşi, cum află acum despre
fantome, ca despre ceva pe care, ştiu eu, am depăşit deja în evoluţia
noastră.
— La dracu', sergent, ce, dintr-o dată vrei să fii profund?
Whitey zâmbi larg şi începu să urce pe autostradă.
— Cum am dat cu ochii de amicul tău, Marcus, începu el,
imediat mi-am dat seama că a stat la pârnaie. Niciodată nu mai
scapă din tensiunea aia, ştii? Asta li se citeşte mai ales pe umeri.
178
Să-ţi petreci doi ani privindu-ţi propriul dos, în fiecare secundă din
fiece zi, tensiunea aia trebuie să ţi se întipărească undeva.
— Tocmai şi-a pierdut fiica. Poate acest fapt i s-a întipărit pe
umeri.
— Nu, replică Whitey, făcând din cap dezaprobator. Asta o
simte acum în stomac. Ai văzut cum se tot strâmba? Din cauza
acestei pierderi care se cuibăreşte în stomac, arzându-l ca un acid.
Am văzut asta de nenumărate ori. Dar când îmi sar în ochi anumiţi
umeri, atunci ştiu că este vorba de puşcărie.
Sean îşi întoarse ochii de la oglinda retrovizoare şi urmări
câteva clipe luminile de pe cealaltă bandă a şoselei, năvălind în
direcţia lor ca gloanţele, fluturând pe lângă ei ca nişte fâşii voalate,
topindu-se unele într-altele. Simţi că întregul oraş se înfăşură cu
ele, cu zgârie-norii, cu locuinţele ieftine şi clădirile de birouri, cu
garajele, parcările, arenele, cluburile de noapte şi cu bisericile. Ştia
că dacă una dintre acele lumini se stingea, n-ar fi avut nicio
importanţă. Iar dacă o nouă lumină se aprindea, ar fi trecut
neobservată. Şi cu toate astea, ele pulsau şi licăreau, fremătau,
pâlpâiau şi te fixau ca nişte ochi, la fel ca acum, scrutând farurile
maşinii în care se afla el împreună cu Whitey, în vreme ce treceau
scăpărând pe autostradă, un alt rând de scânteieri galbene şi roşii
fluturând în mijlocul unui puhoi de faruri, învălmăşindu-se în
banalitatea unei seri de duminică. Încotro?... Către luminile stinse,
nătărăule. Către geamul spart.

DUPĂ MIEZUL NOPŢII, de îndată ce Annabeth şi micuţele

adormiră într-un târziu, iar verişoara ei, Celeste, care venise
imediat ce auzise, începu să moţăie pe canapea, Jimmy ieşi din
casă şi se aşeză pe veranda din faţă a imobilului cu trei etaje pe care
îl împărţea cu fraţii Savage.
Îşi luase cu el şi mănuşa lui Sean. Şi-o băgă pe mână chiar
dacă degetul mare nu-i încăpea, iar manşeta mănuşii se opri la
mijlocul palmei. Şedea privind la orizont cele patru benzi de
circulaţie ale Căii Buckingham şi aruncă mingea în chingile
mănuşii, frecarea moale a pielii calmându-l, într-un anumit fel.
Lui Jimmy întotdeauna îi plăcuse să şadă acolo noaptea.
Vitrinele magazinelor de vizavi erau toate acoperite şi scufundate în

179
beznă. Noaptea, tăcerea cobora peste bulevardul unde se făceau în
timpul zilei afaceri comerciale. Nu era o tăcere ca oricare alta. Zarva
care în mod normal domnea aici în timpul zilei nu pierea cu totul,
era doar inhalată parcă de o pereche de plămâni, unde aştepta,
reţinută, să fie expirată. Avea încredere în tăcerea aceea, căci îl
încălzea, îi promitea întoarcerea larmei, chiar şi atunci când o ţinea
captivă. Jimmy nu se putea vedea pe sine locuind undeva la ţară,
unde tăcerea era singurul zgomot, unde liniştea era delicată şi
tremura la fiecare atingere.
Chiar îi plăcea această tăcere, această încremenire gălăgioasă.
Până acum, seara i se păru atât de zgomotoasă, de violentă,
tulburată de vocile şi plânsul soţiei şi al fetelor. Sean Devine
trimisese doi dectectivi acasă, pe Brackett şi Rosenthal, ca să
percheziţioneze dormitorul lui Katie cerându-şi scuze în timp ce
scotoceau prin sertare şi sub pat, sub saltea, iar Jimmy nu-şi
dorise altceva decât ca ei să se grăbească şi să înceteze dracului
să-i mai vorbească. Într-un târziu, nu găsiră nimic neobişnuit în
afară de şapte sute de dolari, bancnote noi, dosiţi în sertarul cu
şosete. Îi arătară banii împreună cu carnetul ei de cecuri, pe care se
putea citi ştampila „Lichidat”, ultima retragere fiind făcută vineri
după-amiază. Jimmy n-avu ce să răspundă la aşa ceva. Era şi
pentru el o surpriză. Dar fiindcă fusese o zi plină de surprize, asta
avu puţin efect. Doar că se adăugă apatiei lui generale.
— L-am putea omorî, spuse Val ieşind pe verandă şi
punându-i în mână o bere.
Se aşeză lângă el, desculţ pe trepte.
— Pe O'Donnell?
— Mi-ar face plăcere, mărturisi Val aprobând. Ştii, Jim?
— Crezi că el a omorât-o pe Katie.
— Sau a pus pe altcineva s-o facă, presupuse el încuviinţând
din cap. Nu crezi? Prietenele ei cu siguranţă au bănuit asta,
povestind că Roman s-a dat la ele într-un bar şi a ameninţat-o pe
Katie.
— A ameninţat-o?
— Mă rog, i-o fi spus oricum vreo porcărie, de parcă ea mai era
gagica lui O'Donnell. Haide, Jim, trebuie să fi fost Bobby.

180
 — Asta nu ştiu sigur, zise el.
— Ce-ai să faci când ai să ştii cu siguranţă?
Jimmy puse mănuşa de base-ball pe treapta de sub el şi îşi
deschise berea. Sorbi o dată, încet şi prelung.
— Nici asta nu ştiu.

181
 N-o să mai simt asta niciodată
AU LUCRAT la caz toată noaptea, până a doua zi dimineaţă,
Sean, Whitey Powers, Souza şi Connolly, încă alţi doi membri de la
Serviciul Omucideri din cadrul Poliţiei de Stat, Brackett şi
Rosenthal, plus o armată de poliţişti şi tehnicieni de la UC, fotografi
şi medici legişti, fiecare examinând cazul sub toate aspectele. Nu
lăsară nicio frunză necercetată în tot parcul, căutând probe
judiciare. Umplură caiete întregi cu diagrame şi rapoarte de teren.
Poliţiştii efectuară interogatorii din casă în casă, pe fiecare stradă
din vecinătatea parcului, umplură o dubă cu toţi vagabonzii găsiţi
în parc şi prin clădirile arse de pe Sydney. Scotociră prin rucsacul
descoperit în maşina lui Katie Marcus şi dădură peste toate
prostioarele posibile, până descoperiră o broşură cu Las Vegas şi o
listă a hotelurilor de acolo întocmită pe o hârtie dictando de culoare
galbenă.
Whitey îi arătă broşura lui Sean şi fluieră.
— Iată ce numim noi indiciu în meseria noastră. Hai să stăm
de vorbă cu prietenele ei.
Eve Pigeon şi Diane Cestra, probabil ultimele două persoane
decente care o mai văzuseră pe Katie Marcus în viaţă, după cât le
spusese tatăl ei, arătau de parcă fuseseră izbite în ceafă cu aceeaşi
lopată. Whitey şi Sean le luară uşurel, între şiroaiele constante de
lacrimi ce le curgeau pe feţe. Cele două fete le oferiră succesiunea
cronologică a acţiunilor lui Katie în ultima ei noapte şi denumirea
barurilor prin care trecuseră, orele aproximative la care au intrat şi
au plecat, dar când se ajunse la chestiunile personale, atât Sean,
cât şi Whitey avură impresia că dădeau înapoi, schimbând priviri
înainte de a da un răspuns, devenind vagi acolo unde mai înainte
fuseseră clare:
— Se vedea cu cineva?
— Cu nimeni, aşa, în mod regulat.
— Dar măcar ocazional?
— Păi...
— Zi?
— Nu ne ţinea la curent cu chestii de-astea.
— Diane, Eve, lăsaţi-o baltă. Cea mai bună prietenă din
182
grădiniţă şi nu vă spunea cu cine se întâlnea?
— Era secretoasă în privinţa asta.
— Zău, secretoasă. Aşa era Katie, domnule.
Whitey încercă să schimbe placa:
— Deci noaptea trecută n-a fost cu nimic mai specială? Nimic
neobişnuit?
— Nu.
— Dar cum rămâne cu faptul că-şi făcuse planuri să plece din
oraş?
— Ce? Nu...
— Nu? Diane, avea un rucsac în spatele scaunului de şofer, în
care am găsit broşuri cu Vegas. Ce? Vrei să spui că le căra cu ea
pentru altcineva?
— Poate. Habar n-am.
Atunci interveni tatăl lui Eve:
— Draga mea, dacă ştii ceva care i-ar putea ajuta, spune, nu
te sfii. Fata aia a fost omorâtă, Doamne iartă-mă!
Ceea ce stârni un nou şuvoi de lacrimi. Amândouă fetele îşi
dădură în petic, începură să plângă în hohote şi să se ia în braţe
tremurând, cu gurile deschise larg şi uşor strâmbate de o expresie a
durerii pe care Sean o mai observase în momentul în care, aşa cum
zicea Martin Friel, se spărgeau zăgazurile şi se conştientiza pe
deplin permanenţa absenţei unei victime. În momente ca astea, nu
puteai face nimic decât să priveşti sau să pleci. Ei priviră şi
aşteptară.
Eve Pigeon chiar arăta ca o pasăre, îşi spuse în gând Sean.
Avea o faţă ascuţită, şi un nas foarte fin. Totuşi nu-i stătea chiar
rău. Graţia conferea ascuţimilor ei un aer aproape aristocratic. El
presupuse că era tipul de femeie care arăta mai bine în haine de
ocazie decât în cele de zi cu zi şi emana atâta decenţă şi inteligenţă,
încât Sean îşi închipui că ar atrage numai bărbaţi serioşi, lăsându-i
deoparte pe îndrăgostiţii romantici, gen Romeo, şi pe masculii
feroce.
Diane, pe de altă parte, iradia o senzualitate leneşă. Sean
observă o vânătaie ştearsă chiar sub ochiul ei drept şi fu izbit de
faptul că era mai trupeşă ca Eve, mai potrivită pentru emoţii
183
puternice, dar şi pentru hohote de râs. O speranţă muribundă îi
pâlpâia în privire, o nevoie despre care Sean ştia că nu prea atrăgea
niciun alt gen de bărbat în afară de tipul animalului de pradă. Sean
şi-o închipui în următorii ani în toiul câtorva apeluri telefonice la
911 pentru a reclama vreun caz de violenţă în familie, iar în
momentul în care poliţiştii ar ajunge la uşă, speranţa aceea
muribundă se va fi stins de mult în ochii săi.
— Eve, începu Whitey cu blândeţe, când se opriră într-un
târziu din plâns. Trebuie să-mi spui mai multe despre Roman
Fallow.
Ea încuviinţă din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la întrebarea
asta, dar nu mai scoase un cuvânt după aceea. Îşi rodea pielea din
jurul unghiei degetului mare şi se holba la nişte fărâmături de
pâine de pe masă.
— Pramatia aia care se ţine de coada lui Bobby O'Donnell?
întrebă şi tatăl ei.
Whitey îl opri, ridicând o mână, şi aruncă o privire spre Sean.
— Eve, zise celălalt, intuind că ea este cea pe care trebuiau s-o
facă să vorbească. Avea să cedeze mai greu ca Diane, dar va
destăinui mai multe detalii pertinente.
Ea îl privi.
— Nu vor fi niciun fel de represalii, dacă asta te îngrijorează.
Ne spui câte ceva despre Roman Fallow sau Bobby şi va rămâne
numai între noi. N-or să afle niciodată că ştim de la tine.
— Dar ce se va întâmpla când se va ajunge la tribunal? Cum
va fi atunci? se băgă în vorbă Diane.
Whitey se uită atent la Sean care zicea: „Te descurci singur”.
Sean se concentră asupra lui Eve:
— Numai dacă l-ai văzut pe Roman sau pe Bobby trăgând-o pe
Katie din maşină....
— Nu.
— Atunci, procurorul nu v-ar forţa pe nici una dintre voi să
depuneţi mărturie într-un proces public. Nu, Eve. Ar pune probabil
o groază de întrebări, dar nu te-ar obliga să apari la proces.
— Tu nu-i cunoşti, insistă Eve.

184
 — Pe Bobby şi pe Roman? Cum să nu! L-am închis pe Bobby
pentru nouă luni când am lucrat la cazurile de narcotice.
Sean se întinse şi îşi lăsă mâna pe masă, la câţiva milimetri de
mâna ei.
— M-a şi ameninţat. Dar cam asta este tot ce sunt ei în stare
să facă, să dea din gură.
Eve privi la mâna lui întinsă zâmbind amar, cu buzele
ţuguiate.
— Go....goşi, făcu ea redevenind gravă.
— Să nu vorbeşti aşa cu mine în casă, o preveni tatăl ei.
— Domnule Pigeon, îl atenţionă Whitey.
— Nu, ripostă Drew. Este casa mea şi eu fac legea. Nu vreau
s-o aud pe fiică-mea vorbind ca...
— A fost Bobby, zise Eve, iar Diane lăsă să-i scape un mic
sughiţ de plâns, holbându-se la prietena ei de parcă aceasta îşi
pierduse minţile.
Sean observă că Whitey îşi arcui sprâncenele.
— Ce-a fost cu Bobby? o întrebă Sean.
— Bobby s-a văzut cu Katie, nu Roman.
— Jimmy ştia de treaba asta? o întrebă Drew pe fiică-sa.
Eve făcu unul dintre acele gesturi molatice pe care Sean le
credea că sunt caracteristice puştancelor de vârsta ei, un spasm
domol al trupului care vroia să spună că nu-i păsa nici măcar să
răspundă.
— Eve, insistă Drew. Ştia?
— Da şi nu, răspunse ea suspinând şi lăsându-şi capul pe
spate, ridicându-şi ochii negri în tavan. Părinţii ei credeau că se
terminase, fiindcă un timp aşa a crezut şi ea. Singurul care nu era
de acord cu asta a fost Bobby. N-a acceptat. A continuat s-o piseze.
Într-o noapte s-a făcut că o aruncă de la etajul trei.
— Ai văzut? întrebă Whitey.
Tânăra scutură din cap.
— Ea mi-a povestit. S-a ciocnit întâmplător de el la o
petrecere, acum şase săptămâni, sau poate doar o lună. A

185
convins-o să iasă pe palier ca să stea de vorbă. Numai că erau
într-un apartament de la etajul trei, ştii?
Eve îşi şterse faţa cu dosul palmei, cu toate că, dacă te uitai
atent la ea, o vedeai plânsă toată.
— Katie mi-a zis că a tot încercat să-i explice că a rupt-o cu el,
dar Bobby nici nu vroia s-audă şi până la urmă s-a înfuriat rău, a
înşfăcat-o de umeri şi a ridicat-o peste balustradă. A ţinut-o aşa
deasupra scărilor, de la etajul trei, psihopatul. Şi i-a spus că dacă a
rupt-o cu el, el o rupe pe ea. Era a lui cât dorea şi dacă nu-i plăcea,
atunci avea s-o lase să cadă dracului chiar în clipa aia.
— Doamne! exclamă Drew Pigeon după câteva clipe de tăcere.
Şi tu cunoşti astfel de oameni?
— Deci, Eve, ce i-a spus Roman în bar sâmbătă seara?
Fata nu scoase o vorbă timp de un minut.
— De ce nu ne spui, Diane? întrebă Whitey. Se părea că Diane
simţea nevoia să bea.
— I-am spus lui Val şi asta a fost de-ajuns.
— Lui Val? făcu Whitey. Lui Val Savage?
— A venit aici azi după-masă, preciză Diane.
— Şi lui i-ai spus ce-a zis Roman, dar nu ne spui şi nouă.
— El face parte din familia ei, îl lămuri Diane şi îşi încrucişă
braţele pe piept, cu o expresie ce vroia parcă să-i spună: „Du-te
dracului de copoi!”
— Am să vă spun eu, consimţi Eve. Iisuse! Auzise că eram
beată criţă şi că ne făceam de râs şi nu-i plăcea treaba asta, iar
Bobby cu siguranţă n-ar fi fost încântat, aşa că mai bine ne-am duce
acasă.
— Şi atunci aţi plecat.
— Ai stat vreodată de vorbă cu Roman? îl întrebă ea. Are un fel
de a pune întrebări de parcă te-ar ameninţa.
— Şi asta a pus capăt petrecerii voastre, conchise Whitey. Nu
l-aţi văzut urmărindu-vă când ieşeaţi din bar sau ceva în genul
ăsta?
Ea dădu din cap negând. Cei doi se uitară la Diane. Aceasta
ridică din umeri.
186
 — Eram destul de băute.
— N-aţi mai avut niciun contact cu el în seara aia? Nici una
dintre voi?
— Katie ne-a condus până acasă la mine, povesti Eve. Ne-a
lăsat în faţa uşii. Atunci am văzut-o pentru ultima oară.
Accentuă pe cuvântul din urmă de parcă ar fi muşcat din el, cu
faţa încleştată ca un pumn în timp ce-şi lăsa iar capul pe spate,
ridicându-şi privirea şi sorbind cu lăcomie aerul.
— Cu cine plănuia să se ducă la Vegas? o întrebă Sean. Cu
Bobby?
Eve rămase o vreme cu ochii pironiţi în tavan, cu respiraţia
accelerată.
— Nu cu Bobby, răspunse ea într-un târziu.
— Cu cine, Eve? insistă Sean. Cu cine se ducea la Vegas?
— Cu Brendan.
— Cu Brendan Harris? insistă Whitey.
— Cu Brendan Harris, confirmă ea. Da.
Whitey şi Sean se uitară unul la altul.
— Cu puştiul lui „Doar” Ray? se amestecă şi Drew Pigeon. Cel
cu frăţiorul mut?
Eve încuviinţă din cap, iar tatăl ei se întoarse spre cei doi
poliţişti.
— Drăguţ băiatu', inofensiv!
Sean confirmă în tăcere. „Inofensiv”, sigur.
— Ai adresa lui? întrebă Whitey.

NIMENI NU ERA ACASĂ la Brendan Harris, aşa că Sean se

retrase şi puse doi agenţi să supravegheze zona şi să-i anunţe când
se întorcea tânărul.
Se duseră pe urmă acasă la doamna Prior, unde fură serviţi cu
prăjituri râncede de cafea şi cu ceai, iar televizorul fu dat atât de
tare la Touched by an Angel, încât lui Sean îi rămase timp de o oră
întipărită în creieri vocea Dellei Reese, care striga „Amin” şi perora
despre mântuire. Doamna Prior povesti că se uitase pe fereastră în
jurul orei unu şi jumătate, noaptea trecută, şi zărise doi puştani
187
jucându-se pe stradă, nişte ţânci, la o oră aşa de târzie, aruncând
cutii goale de conserve unul în altul, jonglând crose de hochei şi
vorbind golănii. Se gândise să le zică vreo două, dar bătrânelele
trebuie să se păzească. Copiii au luat-o razna în ziua de azi, atacă
şcoli cu arme de foc, îmbrăcaţi cu haine lălâie, şi le ies toate
prostiile pe gură. De altfel, până la urmă haimanalele se fugăriră
mai departe pe stradă, să deranjeze şi pe alţii, parcă mai poate
cineva trăi de răul lor astăzi?
— Ofiţerul Medeiros ne-a informat că dumneavoastră aţi auzit
o maşină în jurul orei două fără un sfert, menţionă Whitey.
Doamna Prior o urmărea pe Della care explica felul în care a
adus-o Dumnezeu pe calea Lui pe Roma Downey, care avea o ţinută
solemnă, cu lacrimi în ochi, transfigurată toată de credinţa în
Hristos. Doamna Prior încuviinţă din cap de mai multe ori în faţa
televizorului, apoi îşi întoarse din nou ochii la Whitey şi Sean.
— Am auzit o maşină izbindu-se de ceva.
— Izbindu-se de ce?
— Cum circulă oamenii în ziua de azi, este o adevărată
binecuvântare că nu am carnet de şofer. Mi-este frică să mă urc la
volan pe străzile astea. A înnebunit lumea!
— Aşa e, doamnă, confirmă Sean. Vi s-a părut că maşina aia
s-a izbit de o alta?
— Ah, nu.
— A lovit o persoană? întrebă şi Whitey.
— Doamne Dumnezeule, cum vine asta? Nici măcar nu vreau
să ştiu.
— Atunci n-a fost un zgomot chiar aşa de tare, presupuse
Whitey.
— Poftim, dragă?
Whitey repetă cuvintele, aplecându-se spre ea.
— Nu, răspunse ea. A fost ca şi cum o maşină s-ar fi lovit de
un bolovan sau de o bordură. Apoi a oprit brusc şi cineva a spus:
„Salut!”
— Cineva a zis:„Salut”?
— „Salut! repetă doamna Prior uitându-se la Sean şi
188
încuviinţă din cap. Şi apoi o parte a maşinii a făcut crac.
Cei doi poliţişti se uitară unul la altul.
— A făcut crac? se miră Whitey.
Doamna Prior îşi clătină căpşorul albăstrui.
— Când Leo al meu mai era în viaţă, a rupt odată osia de la
maşina noastră, Plymouth. A făcut exact zgomotul ăla! Crac! Ochii
îi străluciră. Crac! repetă ea. Crac!
— Şi asta a fost ce-aţi auzit după ce cineva a spus „Salut!”
— Salut şi crac! conchise ea încuviinţând din cap.
— Şi apoi v-aţi uitat pe fereastră şi ce-aţi mai văzut?
— Ah, nu, nu, sări doamna Prior. Nu m-am uitat pe fereastră.
Eram deja în cămaşă de noapte. Mă băgasem în pat. Nu m-am uitat
afară pe fereastră în cămaşă de noapte. M-ar putea vedea lumea!
— Dar cu cincisprezece minute înainte, aţi...
— Tinere domn, un sfert de oră mai înainte nu eram în
cămaşă de noapte. Tocmai stinsesem televizorul, după un film
nemaipomenit cu Glenn Ford. Oh, de-aş putea să-mi amintesc
titlul!
— Aşa deci, aţi închis televizorul...
— Şi i-am văzut pe copiii ăia lipsiţi de educaţie pe stradă, apoi
am urcat şi mi-am pus cămaşa de noapte, după care, tinere domn,
am tras jaluzelele.
— Vocea care a spus „Salut!”, mai vru să ştie Whitey, era de
femeie sau de bărbat?
— De femeie, cred, răspunse bătrâna. Era o voce subţire. Nu
ca ale voastre, spuse ea plină de vioiciune. Voi doi aveţi nişte
glasuri bărbăteşti, frumoase. Mamele voastre trebuie să fie mândre
de voi.
— Oh, da, doamnă! aprobă Whitey. Nici nu v-ar veni să credeţi!
În timp ce ieşeau afară, Sean făcu:
— Crac!
— Chiar îi făcea plăcere să rostească asta, ai văzut? observă
Whitey zâmbind. Îi făcea să pulseze sângele în venele de babă.
— Ce crezi? A pocnit osia sau a fost detunătura armei?
189
 — Arma, zise celălalt hotărât. Dar acest „Salut!” mă sperie.
— Ar sugera că ea l-ar fi cunoscut pe pistolar, l-a şi salutat.
— Ar sugera, dar n-ar garanta.
După aceea, luară barurile la rând, nealegându-se cu nimic în
afară de nişte amintiri nesigure la beţie, cum că poate fetele ar fi
fost văzute aici, poate că nu, şi liste de posibili clienţi care se
aflaseră înăuntru la ore aproximative. În momentul în care intrau
la McGills, Whitey începu să se enerveze.
— Două gagici tinere, şi erau în floarea vârstei, că tot veni
vorba, chiar minore, dau năvală în barul ăsta, chiar aici, şi se
apucă să danseze, iar tu vrei să-mi spui că nu-ţi aminteşti de asta?
Barmanul începu să dea din cap în timp ce Whitey nu
terminase încă să pună întrebarea.
— Ah, fetele alea! O.K., O.K., mi le amintesc! Sigur că da!
Trebuie să fi avut nişte acte de identitate tari, domnule detectiv,
pentru că le-am legitimat.
— Sunt sergent, preciză Whitey. Abia dacă ţi-ai amintit la
început că au fost aicea, dar acum îmi zici şi că le-ai legitimat.
Poate-ţi mai aminteşti şi la ce oră au plecat? Sau dumneata uiţi
selectiv?
Barmanul, un tânăr cu bicepşii atât de mari, încât probabil îi
blocau sângele din vene să ajungă la creier, întrebă:
— Să plece?
— Da, adică să părăsească localul.
— Eu nu...
— Chiar înainte ca Crosby să strice ceasornicul, se băgă în
vorbă un tip aşezat pe un taburet.
Sean îi aruncă o privire: era un veteran cu un număr din
Herald desfăcut pe tejghea, între o sticlă de Bud şi un păhărel de
whisky, cu o ţigară care i se stingea în scrumieră.
— Ai fost aici, presupuse Sean.
— Am fost aici. Tâmpitul de Crosby vroia să conducă până
acasă. Prietenii încercau să-i ia cheile. Tembelul aruncă cu ele. Şi
în loc să dea în ei, nimereşte ceasornicul ăla.
Sean îşi ridică privirea la ceasul de deasupra uşii care ducea în
190
bucătărie. Pe cadran, crăpăturile luaseră forma unui păianjen, în
timp ce acele se opriseră la doisprezece şi cincizeci şi două de
minute.
— Şi ele au plecat înainte de asta? îl întrebă Whitey pe
veteran. La fete mă refer.
— Cam cu cinci minute înainte, răspunse tipul. Când cheile
au izbit ceasul, tocmai mă gândeam: „Ce bine-mi pare că nu mai
sunt fetele aicea! N-au nevoie să vadă porcării de-astea!”
În maşină, Whitey îl iscodi:
— Ai început deja să schiţezi o succesiune cronologică?
Sean încuviinţă din cap şi răsfoi prin notiţe:
— Ele pleacă de la Curley's Folly pe la nouă jumătate, pe urmă
trec rapid prin Banshee, cârciuma lui Dick Doyle şi prin cea a lui
Spire, ajung la McGills în jurul orei unsprezece şi jumătate, şi sunt
în Last Drop la unu şi zece.
— După care îşi buşeşte maşina, vreo jumătate de oră mai
târziu.
Sean încuviinţă din cap.
— Găseşti vreun nume cunoscut pe lista barmanului?
Sean îşi coborî privirea pe numele clienţilor pe care barmanul
de la McGills îi mâzgălise pe o foaie de hârtie.
— Dave Boyle, rosti cu voce tare când numele îi sări în ochi.
— Acelaşi tip cu care ai fost prieten în copilărie?
— S-ar putea, răspunse el.
— Este posibil să scoatem ceva de la el, adăugă Whitey. O să
te ia drept prietenul lui, n-o să ne trateze ca pe nişte poliţişti, ca
să-şi pună fermoar la gură, fără motiv.
— Sigur.
— O să-l trecem pe lista activităţilor pentru mâine.

ÎL GĂSIRĂ PE Roman Fallow sorbind o cafea la Cafe Society

din Point. Şedea la masă împreună cu o femeie care aducea a
fotomodel, cu rotulele genunchilor la fel de ascuţite ca şi umerii
obrajilor, cu ochii uşor bulbucaţi deoarece pielea de pe faţa ei era
întinsă atât de tare, că părea lipită de oasele craniului, îmbrăcată
191
într-o rochiţă albă, decoltată, de vară, cu acele strasuri care o
făceau atât de sexy şi de scheletică în acelaşi timp. Sean se întreba
cum reuşea să scoată efectul ăla şi hotărî că trebuia să fie graţie
strălucirii perlate a pielii ei perfecte. Roman purta un tricou din
mătase băgat într-o pereche de pantaloni plisaţi din olandă,
arătând ca şi cum ar fi coborât dintr-unul din acele vechi filme
produse de RKO, turnate în Havana sau Key West. Îşi sorbea
cafeaua şi răsfoia ziarul împreună cu gagica lui, el citind rubricile
economice, ea uitându-se pe cele de modă.
Whitey îşi trase un scaun la masa lor şi începu:
— Salut, Roman, se vând haine bărbăteşti acolo unde ţi-ai
luat tricoul?
Roman nu-şi luă ochii de la ziar şi aruncă o bucată de
croissant în gură:
— Sergent Powers, ce mai faci? Cum îţi mai merge rabla aia de
Hyundai?
Whitey chicoti în timp ce Sean se aşeză lângă el:
— Văzându-te, Roman, ştii tu, în localul ăsta, aş fi jurat că
eşti vreun parvenit care se scoală de dimineaţă şi se duce să mai
facă niscaiva bişniţă pe Makintosh-ul lui.
— Ia-ţi un computer, sergent, îl sfătui Roman, închizând
ziarul şi întorcându-şi pentru prima oară privirea la Whitey şi Sean.
Ah, bună, îi zise celui din urmă. Te cunosc de undeva.
— Sean Devine, de la Poliţia de Stat.
— Aşa, aşa, zise Roman. Sigur, acum îmi aduc aminte. Te-am
zărit odată la tribunal, depunând mărturie împotriva unui amic
de-al meu. Drăguţ costumul! Fac progrese ăştia de la Sears în zilele
astea, nu? Ce se mai sclifosesc!
Whitey aruncă o privire spre fotomodel:
— Să-ţi comand vreo fripturică în sânge, dulceaţă?
— Ce? întrebă ea.
— Poate să-ţi fac rost de ceva glucoza? Hai, că-ţi fac cinste!
— Nu e nevoie, interveni Roman. Aţi venit cu o treabă
serioasă, aşa-i? Atunci să rămână numai între noi.
— Roman, nu te înţeleg, ripostă fotomodelul.
192
 — Este în regulă, Michaela. Tu fă-te că ne ignori.
— Michaela, zise Whitey. Mişto nume!
Femeia rămase cu ochii pe paginile de ziar.
— Ce te aduce pe aici, sergent?
— Colţunaşii, îi răspunse Whitey. Îmi place cum îi fac aici. Şi,
ah, da, ştii cumva o femeie pe nume Katherine Marcus, Roman?
— Sigur, zise Roman luând o sorbitură din cafea şi
ştergându-şi buza de sus cu şerveţelul pe care-l lăsă să-i cadă în
poală. Am auzit că ar fi fost găsită moartă azi după-masă.
— Aşa este, confirmă Whitey.
— Strică reputaţia cartierului când se întâmplă aşa ceva.
Sergentul îşi încrucişa braţele şi îl scrută cu privirea pe
Roman.
Acesta mestecă încă o bucăţică de croissant şi sorbi ceva mai
multă cafea. Îşi încrucişă picioarele, îşi tamponă gura cu şerveţelul
şi câteva clipe îl fixă cu privirea pe Whitey. Sean îşi spuse că ăsta
era unul dintre lucrurile care începuseră să-l plictisească cel mai
mult în meseria lui: toate concursurile de bărbăţie, toată lumea
fixându-se în ochi fără să clipească şi nimeni nevrând să cedeze.
— Da, sergent, reveni Roman, am cunoscut-o pe Katherine
Marcus. Ai venit aici doar ca să mă întrebi atâta lucru?
Whitey ridică din umeri.
— Am cunoscut-o şi am văzut-o aseară într-un bar.
— Ai şi conversat cu ea, adăugă Whitey.
— Aşa este, recunoscu Roman.
— Ce i-ai zis? întrebă Sean.
Roman rămase cu ochii pironiţi la Whitey, ca şi cum Sean nu
merita mai multă atenţie din partea lui decât îi arătase deja.
— Era gagica unui amic de-al meu. Era mangă. I-am spus că
se face de râs şi că ea şi cele două amice ale ei ar trebui să plece
acasă.
— Cine este amicul ăsta al tău? întrebă Whitey.
— Haide, sergent, că doar ştii cine este, i-o întoarse Roman
zâmbind.

193
 — Zi-i pe nume!
— Bobby O'Donnell, preciză Roman. Acum eşti fericit? Ea se
vedea cu Bobby.
— Regulat?
— Poftim?
— Regulat, repetă Whitey. Se vedea regulat cu el? Ori s-au
întâlnit o singură dată?
— Regulat, răspunse Roman.
Whitey mâzgăli ceva în carneţel.
— Asta contrazice informaţiile pe care le avem noi, Roman.
— Nu zău?
— Mda. Am auzit cum că ea i-ar fi tras un picior în fundul lui
gras, acum şapte luni, dar că el nu s-a lăsat.
— Ştii cum sunt femeile, sergent.
— Nu, Roman, ripostă Whitey, dând din cap. De ce nu-mi spui
tu cum sunt?
Roman îşi închise ziarul.
— Ea şi cu Bobby s-au tot ciondănit. Când el era dragostea
vieţii ei, când îi dădea papucii.
— Îi dădea papucii, repetă Whitey pentru Sean. Asta-ţi sună
ţie a Bobby O'Donnell pe care-l ştii?
— Nicidecum, răspunse Sean.
— Nicidecum, repetă Whitey pentru Roman.
— Vă spun doar ce ştiu. Asta-i tot, încheie acesta ridicând din
umeri.
— Ce-i drept, e drept, remarcă Whitey notându-şi rapid ceva
în carneţel. Roman, unde te-ai dus aseară după ce ai plecat de la
Last Drop?
— Am fost la o petrecere în centru, la mansarda unui amic.
— Ohoho, o petrecere de mansardă, exlamă Whitey.
Întotdeauna mi-am dorit să văd şi eu cum este asta: droguri,
fotomodele, zeci de tipi albi care ascultă muzică rap, închipuindu-şi
cât de şmecheri sunt ei. Prin „noi”, Roman, vrei să spui tu şi cu Ally

194
McBeal de aici?
— O cheamă Michaela, preciză bărbatul. Da. Michaela
Davenport, dacă vrei să notezi.
— Oh, notez, cum să nu? făcu Whitey. Este numele tău
adevărat, dulceaţo?
— Ăsta-i numele tău adevărat, repetă el, Michaela Davenport?
— Da, răspunse fotomodelul, având ochii parcă şi mai
bulbucaţi. De ce?
— Maică-ta a urmărit multe telenovele înainte de a te naşte?
— Roman, făcu ea.
Acesta ridică o mână şi se uită la Whitey.
— Ce ţi-am spus să rămână numai între noi? Aă?
— Mi-o iei în nume de rău, Roman? Vrei s-o faci pe
Christopher Walken, încerci să te dai mare şi tare? Asta-i ideea?
Fiindcă, ţin să-ţi spun, ne putem repezi cu maşina până acolo să-ţi
verificăm alibiul. Am putea face asta. Ai vreun plan pentru mâine?
Roman se retrase în sine aşa cum Sean văzuse la majoritatea
infractorilor atunci când un poliţist intra tare în el, o izolare atât de
totală, încât puteai să juri că li se va opri respiraţia, uitându-se în
ochii tăi cu o privire întunecată, lipsită de interes.
— Cu tot respectul, sergent, zise el cu o voce impasibilă. Voi fi
bucuros să-ţi spun numele tuturor celor care m-au văzut la
petrecere. Şi sunt sigur că Todd Lane, barmanul de la Last Drop,
poate verifica că am părăsit barul după ora două.
— Bine, băiatule, cedă Whitey. Acum ce poţi să-mi spui de
amicul tău, Bobby? Unde putem să dăm de el?
Roman lăsă să-i scape un zâmbet larg.
— Asta o să vă placă.
— Ce anume, Roman?
— Dacă-l suspectaţi pe Bobby pentru moartea lui Katherine
Marcus, trebuie să vă spun că o să vă placă la nebunie.
Roman furişă o ocheadă de animal de pradă spre Sean, care
simţi cum îi pierea tensiunea pe care i-o provocase Eve Pigeon când
îi menţionase pe cei doi prieteni.

195
 — Bobby, Bobby, Bobby, suspină el şi făcu cu ochiul gagicii
sale, după care se întoarse la cei doi poliţişti. Bobby a fost găsit beat
la volan vineri seară.
Roman mai luă o gură de cafea, după care le-o trânti direct:
— A stat la închisoare tot week-end-ul, sergent. Nu începeţi să
verificaţi lucrurile astea, băieţi? glumi el mişcându-şi degetul în
semn de dojană.

SEAN SE SIMŢEA cuprins de oboseală până în măduva

oaselor, în momentul în care agenţii îi transmiseră prin emiţător că
Brendan Harris se întorsese acasă împreună cu mama sa. El şi
Whitey ajunseră acolo la unsprezece, se aşezară în bucătărie cu
Brendan şi mama sa, Esther. Sean mulţumea în gând lui
Dumnezeu că nu se mai construiau apartamente ca acela. Arăta ca
scos dintr-un spectacol vechi de televiziune, The Honeymooners,
poate, de parcă nu putea fi apreciat la justa valoare decât văzut în
alb-negru pe un ecran de treisprezece milimetri, plin de purici. Din
casa scării intrai direct în salon, iar la dreapta se afla o mică
sufragerie pe care Esther Harris o amenajase ca dormitor,
înghesuindu-şi periile, pieptenii şi pudrele în cămara dărăpănată.
Dincolo, era dormitorul pe care Brendan îl împărţea cu fratele său
mai mic, Raymond.
La stânga salonului era un mic hol cu o cameră de baie de
formă neregulată pe partea dreaptă, apoi bucătăria, înghesuită în
spate, acolo unde lumina zilei nu se menţinea mai mult de
patruzeci şi cinci de minute după-amiază. Bucătăria era zugrăvită
în nuanţe de verde-veşted şi gălbui murdar, iar cei patru şedeau la
o măsuţă cu picioare metalice şi cu şuruburi lipsă acolo unde se
îmbucau cu tăblia, acoperită cu o faţă de masă de muşama
înflorată, în verde şi galben, care se cojise pe la colţuri şi era roasă
în mijloc.
Esther arăta pe potriva bucătăriei sale. Era mică şi ciolănoasă.
Îi puteai da între patruzeci şi cincizeci şi cinci de ani. Puţea a săpun
prost şi a tutun, iar culoarea părului ei se asorta cu venele de pe
braţe şi mâini. Purta un pulovăr roz ofilit peste o pereche de blugi şi
papuci negri pufoşi. Fuma într-una Parliaments şi îi urmărea pe cei
doi poliţişti care discutau cu fiul ei ca şi cum ar fi crezut că chiar să

196
fi vrut nu puteau fi mai neinteresanţi, dar că nu avea alt loc în care
să se oprească.
— Când ai văzut-o ultima oară pe Katie Marcus? îl întrebă
Whitey pe Brendan.
— Bobby a ucis-o, nu-i aşa? vru să ştie Brendan.
— Bobby O'Donnell? preciză Whitey.
— Da.
Brendan culegea fărâmături de pe faţa de masă. Părea şocat.
Vorbea cu un glas monoton, dar subit începea să respire zgomotos,
iar partea dreaptă a feţei îi tresaltă în sus de parcă ar fi fost
înjunghiat în ochi.
— De ce spui asta? întrebă Sean.
— Pentru că îi era frică de el. Obişnuia să se vadă cu el şi
întotdeauna îmi spunea că, dacă ne-ar prinde împreună, ne-ar
omorî pe amândoi.
Sean aruncă o privire spre mama, închipuindu-şi că avea să
surprindă vreo reacţie din partea ei, dar ea trăgea din ţigară,
scoţând din plămâni vălătuci de fum care învăluiau masa cu un nor
cenuşiu.
— Se pare că Bobby are un alibi, îl înştiinţă Whitey. Dar tu,
Brendan?
— N-am ucis-o eu, răspunse Brendan Harris apatic. Nu i-aş fi
făcut nici cel mai mic rău. Niciodată.
— Atunci, răspunde-mi, când ai văzut-o ultima oară?
— Vineri seara.
— La ce oră?
— Să fi fost opt?
— În jurul orei opt, Brendan, sau la opt fix?
— Nu ştiu.
Chipul tânărului era schimonosit de o anxietate pe care Sean
parcă o auzea vibrând între ei pe deasupra mesei. Îşi încleştă
mâinile, cu degetele încrucişate şi se legănă un pic în scaun.
— Da, era opt. Am fost la Hi-Fi, ştiţi? Şi după aia... ea a trebuit
să plece.

197
 Whitey îşi trecu în blocnotes „Hi-Fi, ora opt, vineri”.
— Ea a trebuit să plece unde?
— Nu ştiu, răspunse Brendan.
Mama sa mai stinse o ţigară în mormanul de chiştoace ce se
ridicase în scrumieră, unul dintre ele se aprinse şi eliberă o şuviţă
de fum care se ridică răsucindu-se şi intră şerpuind în nara dreaptă
a lui Sean. Imediat Esther Harris dădu foc unui alt chiştoc, iar el îşi
imagină plămânii ei, plini de noduli şi negri ca abanosul.
— Brendan, câţi ani ai?
— Nouăsprezece.
— Şi când ai terminat liceul?
— Este absolvent, preciză Esther.
— Eu, ăă, mi-am luat bacalaureatul anul trecut, răspunse
tânărul.
— Deci, Brendan, conchise Whitey, n-ai nicio idee unde s-a
dus vineri seara Katie după ce te-a lăsat la Hi-Fi?
— Nu, răspunse băiatul cu voce pierită, iar albul ochilor
începu să i se înroşească. Se vedea cu Bobby, şi el era înnebunit
după ea, pe urmă tatăl ei nu mă place din nu ştiu ce motiv, aşa că
trebuia să ne întâlnim pe şest. Uneori, ea nu-mi spunea unde se
duce pentru că s-ar fi putut întâlni cu Bobby, presupun, ca să
încerce să-l convingă că nu mai era nimic între ei. Nu ştiu. În seara
aia mi-a zis doar că se duce acasă.
— Jimmy Marcus nu te place? întrebă Sean. De ce?
— Habar n-am, răspunse tânărul ridicând din umeri, dar i-a
spus lui Katie ca nu cumva să o vadă cu mine.
— Ce? se băgă în vorbă şi mama. Hoţul ăla se crede mai breaz
decât noi?
— Nu este hoţ, ripostă Brendan.
— Ba a fost un hoţ, o ţinu pe a ei. Nu ştiai, nu? Mai demult a
fost un borfaş nenorocit. Fiica lui probabil că a luat gena de la el. Ar
fi fost la fel de rea. Consideră-te norocos, băiete.
Cei doi poliţişti schimbară priviri. Era foarte posibil ca Esther
Harris să fi fost cea mai mizerabilă dintre femeile pe care Sean le

198
întâlnise în viaţa lui. Era o scorpie ordinară. Tânărul deschise gura
să-i zică ceva, dar pe urmă o închise la loc.
— Katie avea în rucsac broşuri cu Las Vegas, îl informă
Whitey. Am auzit că plănuia să se ducă acolo. Cu tine, Brendan.
— Noi..., începu acesta ţinându-şi capul plecat, noi, da,
aveam de gând să ne ducem în Vegas şi să ne căsătorim. Astăzi.
Îşi ridică capul, iar Sean observă că lacrimile i se iveau printre
gene. Brendan le şterse cu dosul mâinii, înainte de a curge pe obraji
şi mai spuse:
— Adică, ăsta era planul, cel puţin.
— Aveai de gând să mă părăseşti? îl întrebă Esther. Fără
să-mi spui un singur cuvânt?
— Mami, eu...
— Ca şi tat-tu? Aşa-i? Să mă laşi singură cu frate-tău mai
mic, care nu scoate o vorbă? Asta vroiai să faci, Brendan?
— Doamnă Harris, o rugă Sean, am dori să ne putem
concentra pe subiectul discuţiei. Brendan are destul timp să vă dea
mai târziu explicaţii.
Ea îi aruncă o privire pe care o remarcase în ochii multor
infractori şi sociopaţi, o căutătură care parcă îi spunea că în clipa
asta nu merita atenţia ei, dar dacă el continua să şi-o caute cu
lumânarea, atunci avea să-l umple de vânătăi. Ea-şi întoarse din
nou privirea spre fiu:
— Aşa mi-ai fi făcut? Zi!
— Mami, uite...
— Uite ce? Uite ce, hă? Cu ce ţi-am greşit? Zi! Decât că te-am
crescut şi ţi-am dat să mănânci, ţi-am cumpărat şi saxofonul ăla de
Crăciun, la care n-ai învăţat niciodată să cânţi? Şi acum mai zace
în şifonier, Brendan.
— Mami...
— Nu, adu-l încoace. Arată-le oamenilor ăstora ce bine ştii să
cânţi. Hai, adu-l!
Whitey se uită la Sean de parcă nu-i venea să-şi creadă
urechilor.
— Tot ce-am făcut a fost să-i pun o pâine pe masă, continuă
199
ea. Să-l îmbrac, să-l cresc.
— Da, doamnă, făcu Whitey în timp ce uşa de la intrare se
deschise şi intrară doi puşti cu skateboard-uri sub braţ, ambii în
jur de doisprezece ani, poate treisprezece, unul dintre ei semănând
cu Brendan, căci era la fel de chipeş şi avea acelaşi păr negru, dar
mai avea şi ceva din mama sa în privire, o goliciune
înspăimântătoare.
— Salut, le dădu bineţe celălalt ştrengar în timp ce intrau în
bucătărie.
La fel ca şi fratele lui Brendan, părea mic pentru vârsta lui şi
fusese blestemat cu un chip prelung şi scobit, cu figura unui
bătrânel răutăcios pe trupşor de copil, iţindu-se de sub şuviţe
sârmoase de păr blond.
— Bună Johnny, îi răspunse Brendan la salut ridicând o
mână. Sergent Powers, domnule Devine, acesta este fratele meu,
Ray, iar acesta este prietenul lui, Johnny O'Shea.
— Salut, spuse Johnny O'Shea în timp ce Ray le făcea semn
cu capul.
— El nu vorbeşte, îi lămuri mama. Taică-său vorbea de nu mai
termina, dar ăsta nici nu deschide gura. Of, viaţa este al dracului
de dreaptă...
Mâinile lui Ray îi semnalară ceva fratelui său mai mare, iar
acesta zise:
— Da, au venit aici în legătură cu Katie.
— Ne-am dus să ne dăm cu board-ul în parc şi am găsit
intrarea blocată, preciză prietenul lui Ray.
— O să se deschidă mâine, îi linişti Whitey.
— Mâine s-ar putea să plouă, ripostă puştiul de parcă le-ar fi
reproşat că el n-a putut să se dea cu skateboard-ul la unsprezece
noaptea.
Sean se tot întreba de când începuseră părinţii să le permită
atât de multe puştilor. Whitey se întoarse spre Brendan:
— Crezi c-ar fi avut vreun duşman? În afară de Bobby
O'Donnell, care poate era supărat pe ea?
— Era o fată drăguţă, domnule, răspunse acesta scuturând
200
din cap. Era foarte, foarte drăguţă. Toată lumea o îndrăgea. Nu ştiu
ce să vă spun.
— Acum putem să plecăm şi noi? întrebă Johnny O'Shea.
— A spus cineva că nu? făcu Whitey ridicând o sprânceană.
Johnny O'Shea şi Ray Harris ieşiră cu spatele din bucătărie şi
se făcură auziţi, aruncându-şi skateboard-urile pe podeaua
salonului, ducându-se în dormitorul lui Ray şi al lui Brendan,
izbind tot ce găseau în drum aşa cum fac băieţii de doisprezece ani.
— Unde erai între unu jumătate şi trei dimineaţa?
— Dormeam în patul meu.
— Puteţi confirma acest fapt? o întrebă Whitey pe mamă,
uitându-se în ochii ei.
— Nu pot garanta că nu s-a urcat pe fereastră şi apoi a
coborât pe scara de incendiu. Ce pot confirma este că l-am văzut la
zece seara ducându-se în camera lui şi pe urmă l-am revăzut a
doua zi la nouă dimineaţa, explică ea ridicând din umeri.
— Bine, Brendan, încheie Whitey întinzându-se în scaun. Va
trebui să te punem la un detector de minciuni. Crezi că eşti pregătit
pentru aşa ceva?
— Mă arestaţi?
— Nu. Doar vrem să te punem la detectorul de minciuni.
— Sigur, cum doriţi, răspunse el ridicând din umeri.
— Şi ia cartea mea de vizită.
Tânărul se uită la aceasta. Rămase cu ochii la ea când
mărturisi:
— Am iubit-o atât de mult. Eu.... n-o să mai simt asta
niciodată. Adică, nu te întâlneşti de două ori cu marea dragoste în
viaţă, nu?
Îşi ridică privirea la cei doi poliţişti. Ochii îi erau uscaţi, dar
arătau atâta suferinţă încât Sean vru să se dea în lături.
— În cele mai multe cazuri, nu te întâlneşti cu ea nici măcar o
dată, remarcă Whitey.

ÎL LĂSARĂ PE BRENDAN în faţa casei în jurul orei unu, după

ce tânărul fusese supus de patru ori detectorului de minciuni, apoi
201
Whitey îl conduse pe Sean acasă, la apartamentul lui, şi îl sfătui să
tragă un somn, că mâine aveau să se scoale devreme. Sean păşi
înăuntru, urechile ţiuindu-i de atâta tăcere, şi îşi simţi trupul
îngreunat de cofeină şi mâncare de fast food. Deschise frigiderul
şi-şi luă o bere, se aşeză la masă şi o bău în timp ce zgomotele şi
luminile serii se ciocneau de craniul său, făcându-l să se întrebe
dacă nu cumva devenise prea bătrân pentru meseria asta, sau dacă
nu-l obosiseră prea tare moartea şi tembelii ăia de infractori cu
mobilurile lor tâmpite, cu gustul amar şi sălciu pe care toate
acestea îl lăsau în gură.
În ultima vreme, totuşi, se simţea obosit în general. Obosit de
oameni, de cărţi, de televizor, de ştirile de noapte şi de cântecele
auzite la radio cu ani în urmă şi care nici măcar nu-i plăcuseră cine
ştie ce. Era obosit de hainele pe care le purta, de părul lui, de
hainele şi părul celorlalţi. Obosise să-şi tot dorească să dea un sens
lucrurilor. Obosit de bârfele din birou, de cine cu cine se culca, atât
la figurat cât şi la propriu. Ajunsese într-un punct de unde era
foarte sigur că auzise tot ce avea de spus orice om privind orice
subiect, aşa încât era convins că îşi pierdea vremea ascultând
înregistrări vechi ale unor lucruri care nu i se păruseră inedite nici
măcar când le auzise pentru prima oară.
Poate că pur şi simplu era obosit de viaţă, de efortul total care-l
făcea ca să se scoale în fiecare dimineaţă nenorocită şi să iasă la
lumina aceleiaşi nenorocite zile, doar cu unele mici variaţii în
privinţa vremii de afară şi a hranei. Se simţea prea obosit să-i mai
pese de o tânără moartă pentru că urmau să mai moară şi altele.
Nu era nici prima, nici ultima. Şi să-i trimiţi pe făptaşi la
închisoare, chiar dacă-i închideai pe viaţă, nu-i mai producea
nivelul adecvat de mulţumire sufletească, pentru că ei doar urmau
să se întoarcă acasă, în locul pe care-l visaseră toată viaţa lor
tâmpită şi ridicolă, iar morţii nu se mai întorceau printre cei vii.
Violaţii şi tâlhăriţii rămâneau tot violaţi şi tâlhăriţi. Se întreba dacă
în asta consta boala clinică a depresiei nervoase, într-o totală
apatie şi o îngrijorătoare lipsă de speranţă.
Katie Marcus era moartă, da. Era o tragedie. Înţelegea teoretic
acest lucru, dar nu-l mai putea simţi. Ea era doar un alt cadavru, o
altă luminiţă stinsă din traficul autostradei vieţii.
Şi căsnicia lui, ce era altceva decât un geam spart în mii de
202
cioburi? Iisuse Hristoase, o iubea, dar erau doi oameni totali opuşi,
deşi puteau fi încă socotiţi ca făcând parte din aceeaşi specie.
Lauren se ocupa de teatru, de cărţi şi de filme pe care mintea lui
oricum nu reuşea să le pătrundă fie că erau subtitrate, fie că nu.
Era vorbăreaţă, emotivă şi îi plăcea să lege cuvintele în spirale
ameţitoare care se tot ridicau ca într-un turn al vorbelor, Sean
pierzându-se deja undeva pe la al treilea etaj.
O văzuse prima oară pe scenă la colegiu, jucând rolul unei fete
prostuţe într-o farsă adolescentină. Nimeni din public n-a crezut
nicio secundă că vreun bărbat va părăsi vreodată o femeie atât de
plină de energie, atât de înzestrată cu de toate, cu experienţă, apetit
şi curiozitate. Formau încă de atunci un cuplu bizar, el tăcut şi cu
simţ practic, întotdeauna rezervat dacă nu rămânea singur cu ea,
iar Lauren, singurul copil al unor liberali hippy îmbătrâniţi care o
plimbaseră pe tot globul, atunci când lucrau pentru Peace Corps,
provocându-i nevoia de a vedea, atinge şi explora tot ce era mai bun
în oameni.
Era făcută pentru lumea teatrului, la început fiind actriţă la
colegiu, ca apoi să ajungă regizor în micile teatre locale, şi în cele
din urmă regizor secund al unor spectacole teatrale, itinerante, mai
importante. Totuşi, nu călătoriile ei dese le stricaseră căsnicia.
Fir-ar al naibii, el nu era încă sigur din ce cauză se despărţiseră,
deşi bănuia că trebuia să fie ceva legat de el şi de tăcerile lui, de
atitudinea dispreţuitoare care treptat punea stăpânire pe orice
poliţist, un dispreţ faţă de oameni, de fapt, o incapacitate de a crede
în mobiluri mai înalte şi în altruism. Prietenii ei, care i se părură
fascinanţi odinioară, acum i se păreau copilăroşi, plini de teorii
artistice fără legătură cu lumea reală şi de filozofii lipsite de
finalitate practică. Sean îşi petrecea nopţile afară, în arenele
străzilor de beton unde oamenii violau, furau şi omorau fără vreun
alt motiv decât faptul că-i mâncau palmele, după care avea să
rabde vreun cocteil la sfârşit de săptămână, când intelectuali cu
părul strâns în coadă de cal, inclusiv soţia lui, se certau toată
noaptea, căutând motivaţiile care se aflau în spatele păcatelor
omului. Motivaţia era clară, oamenii erau proşti ca maimuţele. Încă
mai rău, pentru că cimpanzeii nu se omorau unii pe alţii pentru
lozuri în plic.
Îi reproşase că devenise aspru, refractar şi reducționist în
203
gândire. Iar el nu reacţiona, căci n-avea pentru ce-i replica.
Problema nu era dacă el realmente devenise chiar aşa, ci dacă
această devenire era un fapt pozitiv sau negativ.
Cu toate acestea, ei se iubeau. În felul lor, continuau să-şi dea
silinţa, Sean să iasă din cochilia lui, iar Lauren să pătrundă până la
el. Indiferent de cum se numea acel ceva care lega doi oameni,
nevoia totală, fiziologică de a se ataşa unul de altul, ei o simţeau.
Dintotdeauna. Totuşi, probabil că era de prevăzut adulterul. Poate
că asta şi făcuse. Şi poate că nu adulterul ei îl deranjase, ci faptul
că rămăsese cu burta la gură...
Rahat. Se aşeză pe duşumeaua din bucătărie, în absenţa
soţiei, şi îşi lipi palmele de frunte, încercând pentru a nu ştiu câta
oară să judece la rece naufragiul căsniciei lor. Dar tot ce văzu cu
ochii minţii fură fărâmele şi cioburile legăturii lor, împrăştiate prin
toate cămăruţele minţii lui. Când sună telefonul, ştiu întrucâtva,
chiar înainte de a ridica receptorul, că era ea.
— Da, răspunse monosilabic Sean.
De la celălalt capăt al firului ajunse la ureche uruitul în
surdină al unei basculante al cărei motor mergea în gol şi vâjâitul
uşor al maşinilor ce treceau în goană pe o autostradă. Instantaneu
îşi imagină unde se afla, într-o haltă pe o autostradă, mai sus de o
staţie de benzină, la un şir de telefoane publice între Roy Rogers şi
McDonald's. O văzu în minte în picioare, ascultând.
— Lauren, vorbeşte... Ştiu că eşti tu.
Cineva trecu pe lângă cabina telefonică zdrăngănind nişte
chei.
— Lauren, spune ceva.
În receptor se auzi uruitul asurzitor al motorului unei
basculante, în timp ce se îndrepta probabil spre parcare cu viteză
mică.
— Ce mai face ea? o întrebă Sean, era cât pe ce să zică: „ce mai
face fiică-mea?”, dar nici nu ştia dacă era a lui, doar că era a lui
Lauren, aşa că repetă:
— Ce mai face?
Basculanta schimbă viteza, scârţâitul roţilor pe prundiş se
depărta pe măsură ce înainta spre şoseaua de dincolo.

204
 — Asta doare prea mult, încercă Sean s-o înduplece. Nu poţi
să vorbeşti cu mine?
Îşi aminti ceea ce Whitey îi spusese lui Brendan Harris despre
dragoste, că majoritatea oamenilor nu o întâlnesc nici măcar o
singură dată în viaţă, şi îşi imagină pe nevastă-sa rămasă în drum,
urmărind cum se îndepărta basculanta aia, cu receptorul lipit de
ureche, dar cu gura încleştată. Era o femeie înaltă şi slabă, cu păr
de culoarea lemnului de cireş. Când râdea, îşi acoperea gura cu
degetele. În colegiu, alergaseră împreună prin campus pe o ploaie
torenţială şi ea-l sărutase pentru prima oară sub portalul bibliotecii
unde se adăpostiseră. Ceva se descătuşase în pieptul lui când
mâna ei umedă îi atinse ceafa, ceva ce fusese încleştat şi-l
împiedicase să respire de când se ştia. Ea îi spusese că avea cea mai
frumoasă voce pe care o auzise vreodată, că îi amintea de whisky şi
de miros de lemn ars.
De când îl părăsise, se obişnuiseră ca el să-i vorbească până
când ea se hotăra să închidă. Nu scotea niciun cuvânt, în nici unul
dintre apelurile telefonice pe care le primise de la ea, de când
plecase, apeluri date de pe şosea, din moteluri, din cabine
telefonice prăfuite la marginea drumurilor pustii, ce se aşterneau
de aici până la frontiera dintre Texas şi Mexic. Totuşi, chiar dacă nu
auzea decât ţiuitul tăcerii de la celălalt capăt al firului, întotdeauna
ştia că era ea. O simţea prin telefon. Uneori chiar îi adulmeca
parfumul.
Conversaţiile lor, dacă se puteau numi aşa, puteau să dureze
până la cincisprezece minute, în funcţie de câte avea el să-i spună,
dar în seara aceea Sean era epuizat şi, în general, sfârşit de dorul ei,
al femeii care dispăruse din viaţa lui într-o dimineaţă când
ajunsese în luna a şaptea, dar şi mulţumit de faptul că
sentimentele lui pentru ea erau singurele pe care le mai avea.
— Nu pot să mai rezist astă-seară, o avertiză el. Sunt mort de
oboseală şi sufăr îngrozitor, iar tu nici măcar nu te înduri să mă laşi
să-ţi aud vocea.
Stând în picioare, el îi mai dădu un răgaz fără speranţă, de
treizeci de minute, ca să răspundă. În receptor se auzi sunetul de
clopoţel al unei pompe de aer ca şi cum cineva ar fi umflat
cauciucul unei roţi.

205
 — Pa, iubito, zise, dar cuvintele parcă i se agăţau de flegma
din gât, apoi puse receptorul în furcă.
Rămase încremenit pentru o clipă, ascultând ecoul pompei,
îmbinat cu tăcerea răsunătoare care se coborî peste bucătărie şi îi
pătrunse în inimă.
Avea să-l tortureze, era sigur. Poate se va chinui toată noaptea
şi în cursul zilei de mâine. Poate toată săptămâna. Stricase
rânduiala. El închisese, nu ea. Şi dacă tocmai când punea
receptorul în furcă, buzele ei se deschideau să vorbească, să-i
spună pe nume? Iisuse! Imaginea asta îl făcu să se ducă la duş,
măcar de-ar fi putut astfel scăpa de gândul la ea, că stătea lângă
telefoanele acelea publice, cu gura deschisă, şi cuvintele-i stăteau
pe limbă. „Sean, vin acasă”, ar fi putut ea să-i spună.

206
 Îngeri ai tăcerilor
Un tip perfect
LUNI DIMINEAŢA, Celeste se afla în bucătărie cu verişoara ei,
Annabeth, în casa care se umplea de vecini îndoliaţi, cea din urmă
stând în picioare în faţa aragazului, detaşată de tot ce se întâmpla
în jurul ei, când Jimmy, proaspăt ieşit de sub duş, îşi băgă capul pe
uşă şi o întrebă dacă avea nevoie de ajutorul lui.
Când erau copii, Celeste şi Annabeth se înţelegeau ca nişte
surori, nu ca nişte verişoare primare. Annabeth era singura fată
într-o familie de băieţi, iar Celeste fusese singurul copil al unor
părinţi care nu se suportau unul pe altul, aşa că ele petreceau o
groază de vreme împreună, iar în primii ani de liceu vorbeau la
telefon aproape în fiecare seară. Lucrurile se mai schimbaseră între
ele, aproape imperceptibil, de-a lungul anilor, pe măsură ce sporea
înstrăinarea dintre mama lui Celeste şi tatăl lui Annabeth, relaţiile
devenind, din cordiale, reci şi chiar ostile. Oarecum, fără să se
petreacă nimic care să o marcheze, această înstrăinare se
transmise de la frate şi soră la fiicele lor, până când Celeste şi
Annabeth se întâlniră numai la ocazii foarte oficiale, nunţi, naşteri,
botezuri, uneori de Crăciun şi de Paşti. Mai ales, Celeste resimţea
lipsa unui motiv clar şi o rodea faptul că o relaţie care odinioară
părea indestructibilă putea să se destrame atât de uşor fără alte
cauze decât timpul, certurile în familie şi avatarurile maturizării.
Totuşi, de când îi murise mama, lucrurile se mai îndreptară. Vara
trecută, ea şi Dave se adunaseră împreună cu Annabeth şi Jimmy
pentru un picnic la iarbă verde, iar în timpul iernii ieşiseră
împreună la restaurant de două ori. De fiecare dată, conversaţiile
se legau mai uşor, iar Celeste simţi că după zece ani de izolare se
lămuriră şi îşi găsiră o cauză: Rosemary.
Annabeth fusese alături de ea când îi murise mama. Timp de
trei zile, o vizită acasă în fiecare dimineaţă, rămânând acolo până se
întuneca afară. Îi găti şi o ajută la organizarea funeraliilor şi şezu
alături de Celeste când aceasta vărsa lacrimi pentru o mamă care
nu-i arătase prea multă dragoste, dar cu toate astea îi fusese
mamă.
Iar acum, Celeste avea să fie alături de Annabeth, deşi nu-şi
putea închipui, ca majoritatea celor care o cunoşteau, cum ar fi
putut avea nevoie de sprijin o persoană atât de mândră şi
207
independentă precum verişoara ei. Dar rămase alături de ea şi o
lăsă să gătească şi îi scoase din frigider tot ce îi cerea, răspunzând
la cele mai multe apeluri telefonice.
Iar acum uite-l şi pe Jimmy, la nici douăzeci şi patru de ore
după ce aflase de moartea fetei sale, întrebându-şi nevasta dacă
avea nevoie de ceva. Părul îi era încă umed şi nepieptănat, iar
tricoul i se lipise de pieptul ud. Era desculţ, iar sub ochi îi atârnau
pungi lăsate de suferinţă şi de nesomn. Singurul gând al lui Celeste
fu: „Doamne, Jimmy, dar tu?... Te gândeşti vreodată şi la tine?”
Toţi ceilalţi oameni, care umpluseră casa în clipa aceea,
înghesuindu-se în sufragerie şi salon, roind în faţa holului de la
intrare, lăsându-şi la grămadă paltoanele pe paturile din camerele
lui Nadine şi Sara, se bizuiau pe Jimmy, ca şi cum nu s-ar fi ferit
niciodată de el. De parcă el singur le-ar fi putut explica această
glumă proastă sau potoli neliniştea din sufletul lor, i-ar fi susţinut
atunci când trecea primul şoc şi trupurile lor se încovoiau sub noi
valuri de durere. Aura de comandant pe care Jimmy o deţinea nu
era rezultatul vreunui efort, iar Celeste se întreba adesea dacă era
conştient de ea, dacă o recunoştea după greutatea cu care trebuia
să-l împovăreze, mai ales în asemenea momente.
— Ce vrei? îl întrebă la rândul ei Annabeth, privind la costiţa
care sfârâia într-o cratiţă neagră.
— Ai nevoie de ceva? insistă Jimmy. Pot să am eu grijă puţin
de plită, dacă vrei.
— Nu, mă descurc, îi răspunse Annabeth cu un surâs moale
care se stinse imediat, dând din cap.
Jimmy o întrebă din ochi pe Celeste: „Aşa-i?‖ La care aceasta
încuviinţă mut.
— Nu ducem lipsă de nimic aicea, Jim, îl asigură ea.
Jimmy îşi întoarse ochii la nevastă-sa, iar Celeste observă cea
mai tandră privire. Simţi cum o altă lacrimă se desprinde din inima
lui şi se sparge, lovindu-se de pieptul său. El se aplecă şi se întinse
peste plită. Cu degetul arătător şterse o broboană de transpiraţie de
pe obrazul ei, iar Annabeth zise:
— Lasă-mă!
— Uită-te la mine, şopti el.

208
 Celeste simţi nevoia să iasă din bucătărie, dar se temu că orice
mişcare ar face să plesnească ceva între verişoară şi soţul ei, ceva
mult prea fragil.
— Nu pot, îi răspunse Annabeth. Jimmy? Dacă mă uit la tine,
am să-mi dau drumul, şi nu pot să mă dau în spectacol cu toţi
străinii ăştia în casă. Te rog.
— Bine, draga mea, bine, cedă el îndreptându-şi spinarea.
— Pur şi simplu nu mai vreau să-mi dau iar drumul.
— Te înţeleg.
Pentru o clipă, Celeste se simţi de parcă stăteau goi puşcă în
faţa ei, ca şi cum era martoră la ceva între un bărbat şi nevasta lui,
la fel de intim ca un act sexual. Uşa de la celălalt capăt al holului se
deschise, tatăl lui Annabeth, Theo Savage, intră în casă, străbătând
coridorul în timp ce ducea câte o ladă de bere pe fiecare umăr. Era
un gigant înfloritor şi fălcos, cu graţie de dansator, strecurându-se
prin holul îngust cu lăzile de bere pe umerii cât un catarg. Celeste
întotdeauna rămăsese puţin uluită la gândul că din muntele ăsta
au ieşit atâţia masculi piperniciţi, Kevin şi Chuck fiind singurii
dintre fiii la care se mai găsea ceva din înălţimea şi forţa lui fizică,
Annabeth fiind singurul copil care îi moştenise graţia.
— Sunt în spatele tău, Jim, îl atenţionă Theo, iar acela se
dădu la o parte din drumul lui Teo, care se roti delicat în jurul lui şi
pătrunse în bucătărie.
Sărută obrazul lui Celeste şi îi aruncă un moale: „Ce mai faci,
drăguţă?”, după care aşeză ambele lăzi pe masa din bucătărie şi îşi
încolăci braţele în jurul abdomenului fiicei sale, împungându-i
umărul cu bărbia.
— Te ţii tare, dulceaţo?
— Încerc, tăticule, îi răspunse Annabeth.
O sărută pe gât, murmurând: „Fetiţa mea”, după care se
întoarse la Jimmy:
— Ai nişte lăzi frigorifice, le-am putea folosi.
Amândoi ticsiră frigoriferele de lângă cămară şi Celeste se
întoarse să despacheteze toate alimentele care le fuseseră aduse, o
dată ce prietenii şi familia începuseră să se arate pe la ei în zorii
acelei dimineţi. Se adunaseră atât de multe lucruri, pâine
209
irlandeză, plăcinte, croissante, gogoşi, foietaje şi trei platouri
diferite de salată cu cartofi. Pungi cu ruladă, farfurii cu delicatese
din carne, chifteluţe suedeze, într-o oală supradimensionată, două
şunci gătite şi o friptură masivă de curcan, acoperit complet cu o
folie încreţită de aluminiu. Annabeth n-avea niciun motiv să
gătească, toţi ştiau asta, dar o înţelegeau: aşa simţea ea nevoia.
Astfel găti costiţă şi cârnaţi, două cratiţe pline ochi de ouă jumări,
iar Celeste aduse toată mâncarea pe o masă ce fusese lipită de
peretele din sufragerie. Se întreba dacă toate bucatele astea nu
constituiau decât o încercare de a le alina durerea celor dragi
pentru pierderea fetei sau, într-un fel, mai sperau să-şi înghită
jalea şi să şi-o înece în Coca-Cola şi alcool, în cafea şi ceai, până
când toţi aveau să se îmbuibe şi, îngreunaţi de atâta mâncare şi
băutură, să-i cuprindă somnul. Aşa se întâmpla de obicei la
reuniunile triste, la priveghi, funeralii, parastase şi la ocazii ca asta
de acum. Mâncai şi beai şi pălăvrăgeai până când nu mai puteai.
Îl zări pe Dave prin mulţimea din salon. Şedea alături de Kevin
Savage pe o canapea, discutând amândoi, nici unul dintre ei însă
nu părea mai însufleţit sau relaxat, ambii aplecându-se atât de
mult înainte, încât păreau că se luaseră la întrecere să vadă cine
avea să cadă primul de pe canapea. Lui Celeste îi fu puţină milă de
soţul ei, pentru senzaţia uşoară, dar persistentă de înstrăinare
care-l mai învăluia uneori, mai ales în public. Toţi îl cunoşteau,
totuşi. Toţi ştiau ce i se întâmplase în copilărie şi chiar dacă puteau
să treacă peste asta şi să nu-l judece, deşi probabil că puteau s-o
facă, Dave nu era în stare să fie complet în elementul său în
preajma celor care-l ştiau de-o viaţă. Ori de câte ori ieşeau
împreună, alăturându-se unor mici grupuri de colegi şi prieteni din
afara cartierului, era la fel de relaxat şi de sigur de sine ca oricare
altul, spontan şi plin de spirit, mai deschis ca niciodată. Colegele ei
de la Ozma's Hair Design şi bărbaţii lor îl şi îndrăgiseră. Dar aici,
unde crescuse şi prinsese rădăcini, întotdeauna părea că se opreşte
la jumătatea frazei şi rămânea în urma oricărei conversaţii, astfel
încât oricare altul i-o lua înainte. Nu-şi putea potrivi paşii cu
nimeni, fiind ultimul care să facă glume.
Încercă să-i atragă atenţia şi să-i ofere un zâmbet, să-i dea de
înţeles că, atâta timp cât se afla în acel apartament nu era chiar
total izolat. Însă tocmai atunci un grup de oameni îşi făcură loc pe
210
pragul arcuit ce separa sufrageria de salon, iar Celeste îl pierdu din
vedere.
În general, numai când te afli în mijlocul unei mulţimi apuci
să-ţi dai seama cât de puţin timp ai petrecut cu persoana pe care o
iubeşti şi lângă care trăieşti. Nu-l mai văzuse pe Dave în cursul
săptămânii, cu excepţia nopţii de sâmbătă, când se tăvăliseră pe
podeaua bucătăriei, după ce fusese tâlhărit, şi abia dacă mai
schimbaseră ieri o vorbă, când Theo Savage sunase la ora şase şi o
înştiinţase:
— Bună, drăguţă, avem o veste proastă. Katie a murit.
— Ba nu, unchiule Theo, fu prima ei reacţie.
— Dulceaţo, simt că mor numai când îţi spun. Dar aşa este.
Micuţa a fost găsită asasinată.
— Asasinată!
— În Parcul Pen.
Celeste îşi întoarse ochii la televizor, la ştirile de la ora şase,
unde se transmitea un reportaj la faţa locului, o panoramare din
elicopter deasupra unei mulţimi de poliţişti ce se adunase la unul
din colţurile ecranului cinematografului în aer liber, reporterii încă
neştiind numele victimei, dar confirmând că s-a descoperit
cadavrul unei tinere femei.
Nu Katie! Nu se poate! Celeste îi spuse lui Theo că se duce de
îndată la Annabeth, şi rămase lângă verişoara ei, cu excepţia unei
scurte perioade, între trei şi şase dimineaţa, când se întoarse acasă
pentru un pui de somn, din momentul în care vorbise la telefon.
Şi totuşi încă nu-i venea să-şi creadă urechilor. Chiar şi după
toate lacrimile vărsate împreună cu Annabeth, Nadine şi Sara.
Chiar şi după ce o ţinuse pe Annabeth pe podeaua salonului în
timp ce verişoară ei se zbătu pentru cinci minute paroxistice în
ghearele unor spasme violente. Chiar şi după ce-l găsi pe Jimmy
aşteptând în picioare în bezna camerei lui Katie, acoperindu-şi faţa
cu perna copilei. Nu plângea şi nici nu vorbea de unul singur, nu
scotea niciun sunet. Pur şi simplu stătea în picioare cu faţa
înfundată în perna aia, sorbind mireasma părului şi obrajilor fiicei
sale, iar şi iar. Inspira, expira, inspira, expira...
Chiar şi după toate astea nu reuşise să se obişnuiască cu
gândul acela. Avea senzaţia că în orice moment Katie avea să intre
211
pe uşă, s-ar repezi în bucătărie şi ar fura o bucăţică de costiţă de pe
plită. Katie nu putea să moară. Nu putea. Poate nu credea asta din
cauza acelui lucru ilogic fixat în subconştientul ei, pe care îl simţise
când zări maşina lui Katie, la ştiri, şi îi trecu prin cap, fără nicio
logică, că „sânge” egala „Dave”.
Îl simţea acum pe bărbatul ei de cealaltă parte a mulţimii din
salon. Îi simţea izolarea şi fu sigură că soţul ei era un om bun. Avea
păcate, dar era bun. Îl iubea şi dacă îl iubea ea era bun, iar dacă el
era bun, atunci sângele de pe maşina lui Katie n-avea nicio legătură
cu sângele spălat de pe hainele lui sâmbătă noaptea. Astfel încât
Katie trebuia, cumva, să mai fie înviată. Pentru că toate celelalte
alternative erau înspăimântătoare. Şi lipsite de orice logică. Celeste
fu convinsă de asta în timp ce se întorcea în bucătărie ca să mai
aducă de mâncare.
Aproape că se ciocni de Jimmy şi de unchiul ei Theo, pe când
amândoi se chinuiau să târască o ladă frigorifică pe podeaua
bucătăriei până în sufragerie.
— Trebuie să vezi chestia asta, Jimmy. Este nemaipomenită
pe roţi, vorbea Theo, învârtindu-se în ultima clipă şi dându-se la o
parte din drum.
Celeste le zâmbi sfios, în felul în care unchiul Theo se aştepta
de la o femeie, şi îşi înghiţi senzaţia pe care o avea de la doisprezece
ani, ori de câte ori acesta îi arunca vreo ocheadă, anume că privirile
lui zăboveau un pic prea mult.
Ei manevrară lada frigorifică burduşită pe lângă ea, formând o
pereche atât de bizară, Theo, roşcovan, voinic şi guraliv, iar Jimmy,
tăcut şi blond şi atât de slăbănog încât părea mai degrabă ieşit
dintr-o cazarmă. Îşi făcură cărare prin mulţimea care roia lângă
intrare în timp ce traseră lada frigorifică lângă masa lipită de
peretele sufrageriei, iar Celeste observă că toţi din cameră se
întoarseră să-i privească cum o aşezau sub masă, ca şi cum brusc
aceştia nu mai purtau povara unui mini-frigider plin ochi, din
plastic tare de culoare roşie, ci copila pe care tatăl ei urma s-o
îngroape în săptămâna următoare, moarta care-i adusese pe toţi
acolo, ca să se amestece unii cu alţii şi să mănânce laolaltă, să vadă
dacă aveau curajul să-i rostească numele.
Privindu-i cum aşezau lăzile frigorifice una lângă alta, apoi
croindu-şi drum împreună prin mulţimea din sufragerie şi salon,
212
Jimmy, fireşte abătut dar oprindu-se să mulţumească fiecărui
oaspete care-i ieşea în cale, cu o căldură aproape afabilă şi cu o
strângere de mână cordială, iar Theo - cu felul lui de a fi frust, ca o
forţă a naturii, mai mulţi vecini comentară cât de apropiaţi păreau
să fi devenit de-a lungul anilor, după cum se mişcau prin cameră,
făcând aproape un adevărat tandem tată şi fiu.
N-ai fi crezut că aşa ceva era posibil la vremea când Jimmy se
însurase cu Annabeth. Theo nu era cunoscut pentru anturajul său
în perioada aceea. Era un beţiv şi un bătăuş, un individ care-şi
rotunjea veniturile ca dispecer de taxiuri, lucrând nopţile ca
angajat al unui restaurant ca să-i arunce în stradă pe nepoftiţi şi
chiar îi plăcuse slujba. Era gregar şi râdea din orice, dar citeai
mereu o provocare în strângerile de mână vesele şi o ameninţare în
chicoteala lui.
Pe de altă parte, Jimmy fusese tăcut şi serios de când ieşise de
la Deer Island. Era prietenos, dar rezervat, iar la întruniri tindea să
se ţină în umbră. Era tipul de bărbat care, atunci când deschidea
gura, se făcea ascultat. Vorbea atât de rar, că aproape te făcea să te
întrebi dacă şi când avea să-i iasă ceva din gură.
Theo era agreabil, dar nu din cale afară de plăcut. Jimmy era
plăcut, dar nu cine ştie ce agreabil. Ultimul lucru la care s-ar fi
aşteptat cineva era ca ăştia doi să devină prieteni buni. Dar iată-i şi
prieteni, Theo veghind spatele lui Jimmy de parcă ar fi trebuit să
sară în orice moment să-l apere, ferindu-şi ginerele să se izbească
cu ceafa de podea, acesta din urmă oprindu-se din când în când să
şoptească ceva la urechea gigantică a socrului înainte de a-şi
continua deplasarea prin mulţime. Cei mai buni amici, vorbea
lumea. Aşa păreau acum tuturor, cei mai buni prieteni.

CUM SE APROPIA ora prânzului, de fapt era unsprezece dar

pentru unii era deja amiază, majoritatea celor care treceau pe la
soţii Marcus aduceau băutură în loc de cafea şi cărnuri fripte în loc
de foietaje. Când se umplu lada frigorifică, Jimmy şi Theo Savage se
duseră în căutarea mai multor lăzi şi gheaţă sus pe scări, în
apartamentul fraţilor Savage de la etajul trei, locuit de Val
împreună cu Chuck, Kevin şi soţia lui Nick, Elaine, care se îmbrăca
numai în negru, fie pentru că se considera văduvă, până când soţul
ei se întorcea acasă de la pârnaie, fie că pur şi simplu îi plăcea
213
negrul, aşa cum ziceau unii.
Socrul şi ginerele găsiră două lăzi frigorifice în cămara de
lângă uscător şi mai mulţi saci cu gheaţă în congelator. Umplură
frigoriferele, aruncară sacii de plastic la coş şi îşi făceau loc prin
bucătărie, când Theo zise:
— Ei, ia stai puţin, Jim.
Acesta se uită la socrul său.
— Ia loc acolo, îi indică Theo cu capul un scaun.
Jimmy îl ascultă. Aşeză lada lângă scaunul pe care se aşeză,
aşteptând ca Theo să spună ce avea de spus. Socrul crescuse şapte
copii în acel mic apartament de trei camere cu podele înclinate şi
ţevi zgomotoase. Theo îi declarase o dată ginerelui că nu mai avea
de ce să se scuze în faţa nimănui pentru nimic pentru tot restul
vieţii lui.
— Şapte ţânci, îi povestise el, cu nu mai mult de doi ani
diferenţă între ei, toţi urlând de să-şi spargă plămânii în
apartamentul ăsta de rahat. Alţii îi tot dau cu bucuriile pe care ţi le
aduc copiii, aşa-i? Eu mă întorceam de la lucru în toată hărmălaia
aia şi n-aveam nicio bucurie. În schimb aveam o groază de dureri de
cap. Cu zecile.
Jimmy ştia de la Annabeth că atunci când tatăl ei se întorcea
acasă la durerile celea de cap, de obicei nu zăbovea mai mult decât
ca să-şi mănânce cina şi apoi să iasă iar. Iar socrul îi mărturisise că
nu-şi pierduse prea multe nopţi când venea vorba de creşterea
copiilor. Avusese mai mult băieţi, iar băieţii erau uşor de crescut
după părerea lui Theo. Îi hrăneai, îi învăţai cum să se bată şi cum
să joace mingea pe maidan, pe urmă le dădeai drumul în viaţă. Ori
de câte ori aveau nevoie să li se caute în coarne se duceau la mama,
dar veneau la bătrânul lor tată când aveau nevoie de bani pentru o
maşină sau de cineva care să le plătească prin poştă cauţiunea. Pe
fete le răsfeţi, îl dăscălea el pe Jimmy.
— Aşa crede el? protesta Annabeth când soţul ei vorbea
despre asta.
Lui Jimmy nici că i-ar fi păsat ce fel de părinte fusese Theo,
dacă acesta n-ar fi profitat de orice ocazie ca să le scoată pe nas, lui
şi soţiei sale, deficienţele parentale, să le spună cu un zâmbet că,
fără supărare, în locul lor n-ar permite asemenea lucruri unui pici.
214
Ginerele de obicei doar dădea din cap şi îi mulţumea, după care îl
ignora.
Acum, Jimmy detecta iar licărirea aceea de bătrân înţelept în
ochii socrului în timp ce acesta se aşeză pe scaunul din faţa lui şi îşi
coborî privirea la podea. Surâse îndurerat la auzul sunetelor de
paşi şi de voci care răzbăteau din apartamentul de dedesubt.
— Mi se pare că-ţi vezi familia doar la nunţi şi la priveghiuri,
nu-i aşa, Jim?
— Sigur că da, făcu ginerele, încă străduindu-se să se scuture
de sentimentul care-l tot încerca de ieri de la ora patru, cum că
adevăratul său sine hălăduia deasupra propriului trup, târându-se
prin aer cu mişcări uşor agitate, căutând o cale de întoarcere prin
propria piele, înainte de a obosi să tot fluture prin aer şi să se
scufunde ca un bolovan în miezul negru al pământului.
Theo îşi puse mâinile pe genunchi şi se uită la Jimmy până
când acesta îşi ridică capul şi îi întâlni privirea.
— Cum te-ai descurcat până acum?
— Încă nu m-am obişnuit complet cu ideea, îi răspunse el
ridicând din umeri.
— O să doară ca dracu' când ai să te obişnuieşti, Jim.
— Îmi închipui.
— Ca dracu', asta pot să-ţi garantez.
Ginerele ridică iar din umeri şi simţi o vagă senzaţie - să fi fost
furie? - cum i se urca bolborosind din stomac. Exact asta îi mai
lipsea acum, un discurs moralizator despre suferinţă de la Theo
Savage. Rahat.
Socrul se aplecă înainte.
— Când a murit Janey a mea, Dumnezeu s-o odihnească în
pace, Jim, şase luni n-am mai fost bun de nimic. Azi o văd aici cu
mine, frumoasa mea soţie, şi în ziua următoare dispare fără urmă,
povesti el pocnind din degetele-i groase. Dumnezeu a chemat un
înger la el în ziua aia, şi eu am pierdut o sfântă. Dar toţi copii mei
erau deja mari, slavă Domnului! Vreau să spun că eu mi-am putut
permite să jelesc timp de şase luni. M-am bucurat de luxul ăsta...
Dar tu, totuşi, n-ai să te bucuri.
Theo se îndreptă la loc în scaun, şi Jimmy simţi din nou că îl
215
cuprinde senzaţia aceea de bolboroseală. Janey Savage murise cu
zece ani în urmă, iar socrul lui se beţivise mult mai mult de o
jumătate de an. Aproape doi ani. Mai toată viaţa nu făcuse altceva
decât să se destrăbăleze pur şi simplu. Cât fusese încă în viaţă,
Theo nu-i dăduse atenţie lui Janey nici cât unei bucăţi de pâine
uscată.
Jimmy îl tolera pe socrul său pentru că era obligat s-o facă, era
doar tatăl soţiei lui. Dacă te uitai la ei din exterior, păreau prieteni
la cataramă. Poate chiar aşa credea şi Theo. Iar vârsta înaintată îl
muiase până într-atât, încât îi arăta dragoste fiicei lui şi îşi răsfăţa
nepoţii. Dar una era să nu judeci un tip după păcatele tinereţii şi
alta să asculţi de sfaturile lui.
— Aşa că înţelegi ce-ţi spun? continuă bătrânul. Ai grijă ca
jalea ta să nu devină o scuză pentru tine, Jim, ştii tu, să te distragă
de la responsabilităţile conjugale.
— Responsabilităţile conjugale, repetă ginerele.
— Da. Ştii, trebuie să ai grijă în continuare de fiica mea şi de
fetiţele ei. De-acum ele trebuie să fie prioritatea ta.
— Aha, făcu Jimmy. Ţi-ai închipuit cumva că am să uit de aşa
ceva, Theo?
— N-am spus că ai face-o, Jim. Am spus doar că ai putea.
Atâta tot.
Ginerele studie rotula genunchiului stâng al bătrânului. Şi-o
imagină erupând într-un puhoi de sânge.
— Theo!
— Da, Jim.
Ochii ginerelui se mutară la cealaltă rotulă şi o văzură şi pe
aceea explodând, după care trecu la coate.
— Crezi că discuţia noastră ar mai fi putut aştepta?
— Cel mai bun moment este acum, în prezent, îi răspunse
Theo lăsând să-i scape râsul său zgomotos, dar în el se putea ghici
un avertisment.
— Să zicem, până mâine, continuă Jimmy mutându-şi
privirea de la coatele la ochii socrului. Vreau să spun că mâine ar fi
fost în regulă. Nu-i aşa, Theo?

216
 — Ce-am spus eu de prezent, Jimmy? începu bătrânul să se
enerveze.
Era un om voinic cu temperament coleric şi ginerele ştia că-i
băga pe unii în sperieţi, că putea citi spaima pe feţele celor care
treceau pe lângă el pe stradă, că se obişnuise cu asta şi o confunda
cu respectul.
— Mă rog, aşa cum văd eu lucrurile, nu există timp mai
potrivit pentru conversaţia asta. N-am dreptate? Aşa că m-am
gândit să mă dau la o parte, pe cât de repede posibil şi să las
lucrurile aşa cum sunt.
— Oh, sigur că da, confirmă Jimmy. Mă rog, cum zici tu,
prezentul este cel mai bun moment. Aşa-i?
— Aşa-i. Bun băiat, încheie Theo şi-l bătu pe genunchi,
sculându-se în picioare. O să treci şi peste asta, Jimmy. O să
depăşeşti momentul. O să porţi în tine durerea, dar ai să mergi
înainte. Fiindcă eşti bărbat. Ce i-am spus lui Annabeth în noaptea
nunţii? I-am zis: „Dragă, ţi-ai găsit un bărbat de şcoală veche. Un
tip perfect”, i-am spus. Un campion. Un tip care....
— De parcă ar fi băgat-o într-un sac, remarcă Jimmy.
— Ce vrei? îşi coborî socrul privirea la el.
— Aşa arăta Katie când am identificat-o la morgă aseară. Ca şi
cum cineva ar fi băgat-o într-un sac şi ar fi lovit sacul cu ţevi.
— Da, mă rog, nu te lăsa....
— Nici măcar nu mai puteam să-mi dau seama ce rasă era,
Theo. Putea fi de culoare, putea fi portoricană ca maică-sa. Putea fi
arăboaică. Oricum, nu arăta ca o albă, povesti Jimmy uitându-se la
propriile mâini, încleştate între genunchi şi observând petele de pe
podeaua bucătăriei, una cafenie lângă piciorul lui stâng, şi alta de
culoarea muştarului lângă piciorul mesei. Janey a murit în somn,
Theo. Cu tot respectul, la naiba, dar a avut mai mult noroc. S-a
culcat şi nu s-a mai trezit. A murit în pace.
— Nu trebuie să vorbeşti tu despre Janey, bine?
— Dar fiică-mea? A fost asasinată. Este o mică diferenţă.
Pentru o clipă, bucătăria se scufundă într-o tăcere
asurzitoare, cum numai într-un apartament pustiu poţi întâlni,

217
când jos este plin de lume, iar Jimmy se întrebă dacă socrul era
destul de imbecil ca să continue să vorbească. Haide, Theo, zi o
tâmpenie. Sunt exact în starea aia, când am nevoie să mă uşurez de
ceea ce bolboroseşte în mine şi să-mi vărs furia pe cineva.
— Uite ce-i, te înţeleg, spuse celălalt, iar ginerele lăsă să-i
scape un suspin. Chiar te înţeleg. Dar, Jim, nu trebuie să te...
— Ce? ripostă el. Nu trebuie să mă ce? Cineva a tras cu o armă
în carnea fetei mele şi i-a zburat creierii, iar tu vrei să te asiguri că,
ce? Că mi-am fixat deja priorităţile? Te rog, spune-mi odată! Te-am
înţeles bine? Vrei să stai aici şi să te dai drept marele patriarh?
Theo îşi coborî ochii la pantofi şi respiră zgomotos prin nări,
ţinându-şi ambii pumni încleştaţi.
— Nu cred că merit asta.
Jimmy se sculă în picioare şi îşi împinse scaunul la masa din
bucătărie. Ridică o ladă de pe podea. Se uită la uşă.
— Acum putem să ne întoarcem jos, Theo? întrebă el.
— Sigur, răspunse acesta.
Îşi lăsă scaunul acolo unde era şi ridică cealaltă ladă de pe
podea.
— Bine, bine. A fost o idee proastă să mă apuc să-ţi ţin
discursuri tocmai în dimineaţa asta. Încă nu eşti pregătit, dar...
— Theo! Las-o baltă. Nu mai spune nimic. Ce zici? Bine?
Ginerele ridică lada frigorifică în braţe şi începu să coboare
scările. Se întreba dacă poate rănise sentimentele socrului, apoi
hotărî că puţin îi păsa dacă îl rănise. Dă-l dracului. Chiar în clipa
aia începeau să-i facă lui Katie autopsia. Jimmy încă îi mai simţea
în nări mireasma culcuşului, dar jos în biroul medicului legist, ei
scoteau scalpele, ferăstraiele chirurgicale şi alte tipuri de bisturie,
pregătindu-le.

CEVA MAI TÂRZIU, după ce lumea se mai rărise puţin, Jimmy

ieşi pe veranda din spate şi se aşeză sub rufele care se zbăteau în
bătaia vântului, întinse pe funie încă de sâmbătă după-amiază.
Şedea acolo încălzindu-se la soare, o pereche de pantaloni evazaţi,
din denim de-ai Nadinei legănându-se înainte şi înapoi prin părul
lui. Annabeth şi fetele plânseseră toate astă-noapte, inundaseră

218
apartamentul cu lacrimile lor, iar Jimmy îşi închipuise că avea să li
se alăture dintr-o clipă în alta. Dar n-a făcut-o. Urlase pe
povârnişul acela când zărise privirea din ochii lui Sean Devine, în
care citise că fiică-sa era moartă. Se uşurase în urletul acela din
rărunchi. Aşa că acum şedea pe verandă şi îşi dorea să poată
lăcrima.
Se tortură de unul singur, revenindu-i în minte Katie în primii
ani de viaţă, Katie de cealaltă parte a mesei pline de zgârieturi de la
Deer Island, Katie plângând până adormise în braţele lui, la şase
luni după ce ieşise din puşcărie, întrebându-l când avea să vină
înapoi mămica. O revăzu pe micuţa Katie ţipând în cadă şi pe Katie,
la opt ani, întorcându-se pe bicicletă de la şcoală. O revăzu cu
zâmbetul pe buze şi bosumflându-se, schimonosindu-şi feţişoara
de supărare şi strâmbându-se din nou de uimire când o ajuta la
aritmetică la masa din bucătărie. Văzu cu ochii minţii o Katie mai
mare, şezând pe un leagăn cu Diane şi Eve, lenevind într-o zi de
vară, toate trei ajunse la vârsta pubertăţii când picioarele le
creşteau mai lungi şi mai repede decât restul trupului. O văzu pe
Katie întinsă pe burtă între Sara şi Nadine, care se rostogoleau
peste ea. Şi-o aminti în rochia ei de la balul absolvenţilor. O revăzu
aşezată lângă el în maşina lui Grand Marquis, cu bărbia
tremurând, în timp ce cobora maşina de pe bordură, în prima zi
când o învăţase să conducă. O revăzu ţipând irascibilă la el în cei
zece ani de trai împreună şi, totuşi, găsea adesea aceste ultime
imagini mai uşor de îndurat decât cele în care era drăguţă şi
strălucitoare.
Şi-o tot amintea în diverse ipostaze şi cu toate acestea nu
putea vărsa o lacrimă. „Vor veni şi lacrimile, îi şopti o voce calmă.
Eşti doar sub şoc.” „Dar şocul dispare, îi răspunse o altă voce din
cap, de când Theo a început să şi-o caute cu mine, după ce am
coborât scările.” „Şi o dată ce dispare o să simţi ceva.” „Deja simt
ceva.” „Aceasta-i durerea, îi spuse vocea. Acestea-s regretele”. „Nu
este nici durere, nu sunt nici regrete. Este turbare.” „O să simţi şi
asta în parte. Dar o să treci peste ea.” „Nu vreau să trec peste ea.”

219
 O revedere plăcută
DAVE SE ÎNTORCEA PE JOS cu Michael de la şcoală şi tocmai
dăduse colţul când îl zări pe Sean Devine şi pe celălalt tip
sprijinindu-se de portbagajul unui Sedan negru parcat în faţa
locuinţei lor. Sedan-ul avea însemnele guvernului statului şi
destule antene ataşate de portbagaj, ca să poată emite transmisiuni
până pe Venus, iar Dave îşi dădu seama doar uitându-se la cel
care-l însoţea pe Sean, de la cincisprezece metri depărtare, că, la fel
ca şi prietenul lui din copilărie, era poliţist. Avea acea înclinare a
bărbiei, specifică sticleţilor, felul lor de a se sprijini în călcâie şi
totuşi fiind gata parcă să se repeadă înainte. Şi dacă toate astea
nu-l dădeau de gol, atunci tunsoarea cazonă la un bărbat în jur de
patruzeci şi cinci de ani, combinată cu ochelarii de soare cu rame
aurite, erau indicii hotărâtoare.
Mâna lui Dave o strânse pe cea a lui Michael şi acesta avu o
senzaţie de parcă cineva ar fi scufundat un cuţit în apă rece şi pe
urmă i-ar fi lipit lama de plămâni. Aproape că se opri din mers,
picioarele încercând să se înfigă în trotuar, dar ceva îl împingea
înainte şi spera că părea normal, degajat. Sean îşi întoarse capul în
direcţia lui, la început cu o privire veselă şi lipsită de expresie în
ochi care apoi se îngustară ca semn de recunoaştere în timp ce îi
întâlnea pe cei ai amicului din copilărie.
Amândoi bărbaţii zâmbiră în acelaşi timp, Dave din toată
inima, iar Sean cam la fel. Primul fu surprins să descopere ceea ce
ar fi putut fi chiar plăcere pe figura amicului din copilărie.
— Dave Boyle, spuse Sean, coborând din maşină cu mâna
întinsă, ce mai faci?
Dave îi strânse mâna şi avu o altă mică surpriză, când Sean îl
bătu pe umăr.
— Ultima oară ne-am văzut la Tap, îşi aminti Dave. Când a
fost asta, cu şase ani în urmă?
— Da. Apropo, arăţi bine.
— Cum îţi mai merge, Sean? zise Dave simţind cum îl
cuprinde o căldură de care mintea îl avertiza să se ferească.
Dar de ce? Mai rămăseseră atât de puţini de pe vremea lui! Şi
nu era vorba numai de vechile clişee, ca puşcăria, drogurile sau
forţele de poliţie, care-i despărţiseră. Şi suburbiile îi înstrăinaseră
220
la fel de mult. Unii plecaseră în alte state, cedând ispitei de a-şi face
noi prieteni, de a deveni o ditamai naţiune de jucători de golf şi
cumpărători de la mall-uri, de proprietari de mici companii cu soţii
blonde şi televizoare cu ecran mare.
Nu, nu mai rămăseseră mulţi din generaţia lor, iar Dave se
lăsă cuprins de un val de mândrie, fericire şi un bizar regret în timp
ce strânse mâna lui Sean şi îşi aminti de acea zi de pe peronul
metroului când Jimmy sărise jos pe şine, iar sâmbetele, în general,
şi le amintea acum ca pe nişte zile în care orice era posibil.
— Îmi merge, îi răspunse Sean, şi păru chiar să nu
glumească, deşi celălalt surprinse o uşoară crispare în surâsul lui.
Şi cine mai este şi ăsta?
Sean se aplecă spre Michael.
— Este fiul meu, îl lămuri Dave. Michael.
— Bună, Michael. Îmi pare bine de cunoştinţă.
— Salut.
— Eu sunt Sean, un vechi, vechi amic al tatălui tău.
Dave observă că vocea lui Sean trezi ceva în fiul său.
Prietenul avea cu adevărat ceva în glas, la fel ca tipul care
dublase toate vocile din toate filmele de succes, iar Michael se
lumină la auzul lui, căci în minte, poate, relaţia tatălui cu acest
străin înalt şi plin de sine lua o alură de legendă, pe vremea când
erau puşti şi se jucau pe aceleaşi străzi şi visau cam aceleaşi
lucruri ca şi el şi micii lui prieteni.
— Sunt încântat să vă cunosc, spuse puştiul.
— Plăcerea este de partea mea, Michael, i-o întoarse Sean în
timp ce-i strângea mâna mică, după care îşi ridică faţa la taică-său.
Frumuşel e puştiul ăsta al tău, Dave! Ce mai face Celeste?
— Bine, bine, spuse celălalt încercând să-şi amintească
numele femeii cu care era însurat Sean şi nu-i veni în minte decât
că o întâlnise la colegiu. Oare Laura? Sau Erin?
— Spune-i c-o salut, da?
— Sigur. Tot mai lucrezi la stat?
Dave îşi coborî pleoapele pe când soarele ieşi din spatele unui
nor şi se depărta de portbagajul lucios al Sedan-ului negru.

221
 — Da, îi răspunse Sean. Că veni vorba, ăsta este sergentul
Powers, şeful meu de la Serviciul Omucideri din cadrul Poliţiei de
Stat.
— Ce mai faceţi?
— Bine, domnule Boyle. Dar dumneata?
— O.K.
— Dave, începu Sean, dacă ai un minut la dispoziţie, am dori
să-ţi punem câteva întrebări scurte.
— A, sigur. Ce s-a întâmplat?
— Nu ne-ai putea primi înăuntru, domnule Boyle? sugeră
sergentul Powers, înclinându-şi capul în direcţia intrării din faţă a
locuinţei lui Dave.
— Da, sigur, îi pofti acesta luându-l iar pe Michael de mână.
Urmaţi-mă, domnilor!
Urcând scările pe lângă apartamentul domnului McAllister,
Sean remarcă:
— Aud că s-au scumpit chiriile chiar şi aici.
— Chiar şi aici, confirmă Dave. Încearcă să ne transforme în
Point, cu câte un magazin de antichităţi la fiecare al cincilea colţ de
stradă.
— Point, da, făcu Sean chicotind sec. Îţi mai aminteşti de casa
tatălui meu? Acum este la comun.
— Nu mai spune! se miră Dave. O casă aşa de frumoasă!
— Fireşte c-a vândut-o înainte de a exploda piaţa.
— Iar acum este la comun, se miră Dave, vocea răsunând tare
în casa scării îngustă. Îşi scutură capul. Parveniţii care au
cumpărat-o probabil că scot acum pe fiecare cameră cât a scos
bătrânul tău pe întreaga clădire.
— Cam aşa ceva, confirmă Sean. Dar ce-ai să faci tu?
— Nu ştiu, omule, dar mă gândesc că trebuie să fie o cale să-i
opreşti. Trimite-i înapoi la cine i-a crescut cu tot cu celularele lor de
rahat. Ştii ce-mi zice un amic de-al meu, acum câteva zile, Sean:
„Cartierul ăsta are nevoie de un val zdravăn de criminalitate...”,
râse Dave. Adică, asta ar pune valorile imobiliare în banca lor. La fel

222
şi chiriile. Aşa-i?
— Fetele continuă să fie omorâte în Parcul Pen, domnule
Boyle, îi aminti sergentul Powers, aşa că s-ar putea să ţi se
împlinească dorinţa.
— Oh, rahat, dar asta nu este nicidecum dorinţa mea, negă
Dave.
— Sigur, făcu sergentul Powers.
— Ai spus cuvântul ăla care începe cu „r―, tăticule, remarcă
Michael.
— Scuză-mă, Mike. Nu se va mai întâmpla, îi făcu cu ochiul
lui Sean peste umăr în timp ce deschidea uşa apartamentului.
— Soţia dumitale este acasă, domnule Boyle? se interesă
sergentul Powers în timp ce intrau.
— Ăă? Nu. Nu este. Hei, Mike, ia du-te tu şi fă-ţi temele acum.
Bine? Căci în curând o să ne ducem la unchiul Jimmy şi mătuşa
Annabeth.
— Haide, eu...
— Mike, se răsti Dave uitându-se de sus în jos la fiul său.
Du-te sus am spus! Eu şi domnii ăştia avem ceva de discutat.
Michael îşi luă expresia de abandonare atât de obişnuită la
copiii mici când sunt excluşi din conversaţiile adulţilor şi se
îndreptă spre scară, cu umerii lăsaţi şi târându-şi picioarele, ca şi
cum ar fi avut blocuri de gheaţă legate de glezne. Scoase un suspin
ca şi mama sa, după care începu să urce treptele.
— Trebuie să fie ceva general, remarcă sergentul Powers
luând loc pe canapeaua din salon.
— Ce anume?
— Chestia aia pe care o face cu umărul. Şi puştiul meu făcea
la fel la vârsta lui, când îl trimiteam la culcare.
— Da? se miră Dave şi se aşeză pe fotoliul de la celălalt capăt
al măsuţei de cafea.
Timp de aproximativ un minut, gazda rămase cu ochii aţintiţi
la Sean şi la sergentul Powers, iar cei doi poliţişti îi întoarseră
privirea, toţi trei cu sprâncenele ridicate în aşteptare.

223
 — Ai auzit de Katie Marcus, începu Sean.
— Sigur, confirmă Dave. Am fost acasă la ei azi-dimineaţă.
Celeste mai este acolo. Adică, Iisuse Hristoase, Sean, este o crimă
infamă.
— Aici ai nimerit-o, remarcă sergentul Powers.
— L-aţi prins pe făptaş? întrebă Dave, frecându-şi cu palma
stângă mâna dreaptă umflată, cu pumnul strâns, după care se lăsă
pe spate şi îşi băgă ambele mâini în buzunare, încercând să pară
relaxat.
— Lucrăm la asta. Nu-ţi fă griji, domnule Boyle.
— Cum se descurcă Jimmy? îl întrebă Sean.
— Greu de spus, aprecie Dave uitându-se la Sean, fericit că
putea să-şi ferească ochii de sergentul Powers, căci ceva din figura
aceluia nu-i era pe plac, anume felul în care tipul îl privea pieziş, ca
şi cum i-ar fi putut ghici toate minciunile spuse în viaţa lui de
rahat, de la prima până la ultima.
— Ştii cum este Jimmy, continuă Dave.
— Nu chiar. Nu mai ştiu.
— Mă rog, încă ţine totul în el, îl lămuri. N-ai cum să-ţi dai
seama ce se întâmplă în mintea lui.
Sean încuviinţă din cap.
— Motivul pentru care am trecut pe la voi, Dave...
— Am văzut-o, mărturisi acesta. Nu ştiu dacă eraţi la curent
cu asta.
Se uită la Sean, care îşi deschise mâinile, aşteptând.
— În seara aceea, continuă Dave, chiar în noaptea în care a
murit, cred am văzut-o la McGills.
Sean şi colegul său schimbară o privire, după care primul se
aplecă în faţă şi îl fixă pe Dave cu o căutătură prietenoasă.
— Ei, da, Dave, tocmai asta ne-a adus de fapt aici. Numele tău
a apărut pe o listă de clienţi prezenţi la McGills în seara aceea, din
câte a putut să-şi amintească barmanul. Am auzit şi cum Katie s-a
dat în spectacol.
— Ea şi una dintre prietenele ei s-au apucat să danseze pe
224
tejghea, povesti el.
— Erau cam bete, aşa-i? întrebă celălalt poliţist.
— Păi da, dar...
— Dar ce?
— Dar era o beţie inofensivă. Numai dansau, nu se
destrăbălau sau altceva de genul ăsta. Aveau doar, se pare,
nouăsprezece ani. Ştiţi?
— Dacă ai nouăsprezece ani şi eşti servit într-un bar
înseamnă că localul ăla îşi pierde licenţa pentru o vreme, preciză
sergentul Powers.
— Dumneavoastră n-aţi făcut asta niciodată?
— Ce anume?
— N-aţi băut niciodată într-un bar când eraţi minor?
Sergentul Powers surâse, şi zâmbetul lui pătrunse craniul lui
Dave la fel ca şi privirea sa, de parcă fiecare milimetru din tipul ăla
îl măsura pe furiş.
— La ce oră zici că ai plecat de la McGills, domnule Boyle?
— Poate în jur de unu? ridică Dave din umeri. Sergentul
Powers îşi notă într-un carneţel aşezat pe genunchi. Dave se uită la
Sean.
— Facem şi noi doar o verificare de rutină, Dave. Te întreţineai
cu Stanley Kemp, aşa-i? Stanley cel uriaş?
— Da.
— Apropo, ce mai face? Am auzit că puştiul lui ar fi făcut o
formă de cancer.
— Făcuse leucemie, îl lămuri Dave. A dat ortu' popii acum
câtva timp. Avea patru ani când a murit.
— Of, zise Sean, asta nu miroase a bine. Rahat. Niciodată nu
poţi să ştii. În minutul ăsta te avânţi cu toate pânzele sus şi, în
următorul, cum dai colţul, cum te loveşte o boală bizară în piept şi
mori cinci minute mai târziu. Ce lume!
— Ce lume! fu de acord şi Dave. Stan se descurcă bine, dacă
stai să te gândeşti. A prins o slujbă bună cu Edison. Mai joacă
baschet în Park League, marţea şi joia.

225
 — Şi mai bagă groaza pe teren? întrebă Sean, chicotind.
— Încă dă din coatele alea ale lui, chicoti şi Dave.
— La ce oră zici că au plecat fetele din bar? reveni Sean încă
chicotind.
— Nu ştiu, îi răspunse Dave. Mă uitam la meci. Ăia de la Sox o
cam lălăiau.
Cum făcuse Sean de-i strecurase întrebarea? Putea s-o pună
făţiş, dar încercase să-l distragă cu bârfe despre Stanley cel uriaş.
Nu-i aşa? Sau, poate, pur şi simplu îl întrebase în momentul în care
îi trecuse prin minte. Nu putea fi sigur în niciun fel. Era suspectat?
Era de fapt un suspect în cazul morţii lui Katie?
— Şi ăsta a fost un meci difuzat târziu, preciză Sean. Din
California.
— Cum? Pe la vreo zece şi treizeci şi cinci, da. Aş zice că fetele
au şters-o poate cu un sfert de oră înainte ca să plec eu.
— Deci vom zice că era unu fără un sfert, conchise celălalt
poliţist.
— Cam aşa ceva.
— Ai vreo idee unde s-au dus fetele?
— A fost ultima oară când le-am văzut, spuse Dave dând din
cap că nu avea nicio idee.
— Aşa? făcu sergentul Powers în timp ce pixul alerga pe
paginile carneţelului de pe genunchii săi.
— Mda, încuviinţă din cap Dave.
Sergentul Powers scrise iar ceva în carnetul de note. Pixul
zgâria hârtia ca o gheruţă.
— Dave, îţi aminteşti vreun tip care să-i fi aruncat altuia nişte
chei?
— Ce?
— Un tip, îi explică Sean, frunzărindu-şi blocnotul, pe nume,
stai, Joe Crosby. Prietenii lui au încercat să-i ia cheile de la maşină.
Le-a aruncat la unul dintre ei. Ştii, ofticat la culme. Ai fost martor la
aşa ceva?
— Nu. De ce?
226
 — Părea o povestioară nostimă, spuse Sean. Tipul care ţinea
cu dinţii şi cu ghearele de chei, tot le aruncă până la urmă. Logică
de beţiv, aşa-i?
— Aşa cred.
— N-ai observat nimic mai neobişnuit în noaptea aia?
— În ce sens?
— Să zicem că cineva de la bar se uita la fete de o manieră nu
tocmai prietenoasă? Îi ştii pe tipii ăia, unii care se uită la tinerele
femei cu un fel de ură neagră în privire, încă ofticaţi de faptul că au
stat acasă în noaptea balului de absolvire şi după cincisprezece ani
tot mai duc o viaţă de rahat? Se uită la femei de parcă ar fi numai
vina lor. Cunoşti genul?
— Am întâlnit câţiva şi de-ăştia, sigur.
— A fost vreun tip de genul ăsta în bar în noaptea aia?
— N-am observat. Adică m-am uitat mai mult la meci. Nici
măcar nu le-am observat pe fete, Sean, până când n-au sărit pe
tejghea.
Acesta încuviinţă din cap.
— Bun meci, făcu sergentul Powers.
— Mă rog, zise Dave, juca Pedro.
— Aici ai nimerit-o. Omul îşi merită banii, nu-i aşa?
— Cel mai bun din base-ball la ora actuală.
Sergentul Powers se întoarse către Sean şi amândoi se ridicară
în picioare în acelaşi timp.
— Asta-i tot? se miră Dave.
— Da, domnule Boyle, confirmă sergentul Powers
strângându-i mâna. Mulţumim pentru ajutorul acordat, domnule.
— Nici o problemă. Mi-a făcut plăcere.
— Oh, la naiba, spuse celălalt, am uitat să te întreb: unde
te-ai dus după ce ai ieşit de la McGills, domnule Boyle?
Cuvântul îi ţâşni din gură înainte de a mai putea fi oprit:
— Aici.
— Acasă?

227
 — Da, zise Dave cu glas ferm şi fără să clipească.
Sergentul Powers îşi deschise iar carnetul de note.
— Acasă, pe la unu şi un sfert.
Îşi ridică privirea la Dave în timp ce scria.
— Corect?
— În mare, desigur.
— În regulă, atunci, domnule Boyle. Încă o dată, îţi
mulţumim.
Sergentul Powers începu să coboare scările, dar Sean se opri
în dreptul uşii.
— Chiar că mi-a făcut plăcere să te văd, Dave.
— Şi mie, mărturisi acesta, încercând să-şi amintească ce
anume nu-i plăcuse la el pe când erau copii, dar nu găsi niciun
răspuns.
— Ar trebui să mai bem o bere, din când în când, spuse Sean,
cât de curând.
— N-aş zice nu.
— O.K., atunci. Ai grijă, Dave.
Îşi strânseră mâinile şi Dave încercă să nu se înfioare la
apăsarea mâinii lui încă umflate.
— Şi tu la fel, Sean.
Acesta coborî treptele în timp ce amicul din copilărie rămase în
picioare, pe palier, în capul scărilor. Sean îi mai făcu un semn peste
umăr, iar Dave îi răspunse cu un alt semn din mână chiar dacă ştia
că celălalt n-avea cum să-l mai vadă.

SE HOTĂRÎ să bea o bere în bucătărie înainte de a se întoarce

iar la Jimmy şi Annabeth. Spera ca fiul să nu vină alergând pe scări
acum că îi auzise plecând pe Sean şi pe colegul său, pentru că Dave
avea nevoie de câteva minute de linişte, de un pic de răgaz ca să-şi
adune minţile. Nu era prea sigur ce anume înţeleseseră poliţiştii de
la el, în salon. Sean şi colegul său îi puseseră mai multe întrebări,
de parcă ar fi fost un martor sau un suspect, iar lipsa unui ton ferm
în interogare îl încurcase în ceea ce priveşte motivul real pentru
care cei doi trecuseră pe la el. Şi această incertitudine îi dădea o

228
durere de cap cumplită. Ori de câte ori nu era sigur de o situaţie,
câtă vreme terenul de sub picioare părea să se clatine sau să-i
alunece, creierul lui avea tendinţa să se despice în două jumătăţi,
ca şi cum ar fi fost tăiat cu o daltă. Senzaţia asta îi dădea dureri de
cap şi uneori ceva chiar mai rău.
Căci uneori Dave nu mai era el însuşi. Era Băiatul. Băiatul
care scăpase din gura lupilor. Dar nu numai atât. Băiatul care
scăpase din gura lupilor şi se maturizase. Şi ăsta era o făptură cu
totul aparte faţă de banalul Dave Boyle.
Băiatul-care-scăpase-din-gura-lupilor-şi-se-maturizase era
un animal nocturn care se strecura prin peisaje împădurite, tăcut
şi invizibil. Trăia într-o lume pe care alţii n-o vedeau niciodată, cu
care nu se întâlneau niciodată, despre care nu ştiuseră niciodată
sau nu doriseră vreodată să ştie că există, o lume care se întindea
ca un curent învăluit cu neguri, paralel cu lumea noastră, o lume a
greierilor şi licuricilor, nevăzută, cu excepţia unei microsecunde în
care o întrezăreai cu colţul ochiului, dispărând fără urmă în
momentul în care întorceai capul s-o vezi mai bine.
Aceasta era lumea în care trăia Dave mare parte din timp. Nu
ca Dave, ci în persoana Băiatului. Iar acesta nu se maturizase cum
ar fi trebuit. Devenise mai furios, mai, paranoic, capabil de lucruri
pe care Dave cel din realitate nici măcar nu putea să şi le imagineze.
De obicei, Băiatul apărea numai în visele lui, feroce şi ţâşnind pe
lângă trunchiurile groase ale arborilor, apărând şi dispărând cât ai
clipi din ochi, ca o nălucă. Şi atâta timp cât rămânea doar în
pădurea viselor lui Dave, nu putea face niciun rău.
Din copilărie, totuşi, suferea de crize de insomnie. Puteau să-l
cuprindă după luni şi luni de somn odihnitor, când dintr-o dată se
trezea aruncat în acea lume agitată şi plină de larmă a trezirilor
constante şi a aţipelilor. După câteva zile de insomnie, Dave
începea să vadă diverse lucruri în colţul ochiului, mai ales şoareci,
fugind în zig-zag pe podele şi pe mese de birou, uneori muşte negre
zburând colţuri şi în alte camere. Aerul din faţa lui începea pe
neaşteptate să fie străpuns de luminiţe minuscule. Oamenii
deveneau parcă de cauciuc. Iar Băiatul îşi ridica piciorul peste
pragul dintre pădurea viselor şi realitatea treziei. De obicei, Dave îl
putea controla, dar uneori celălalt îl băga în sperieţi. Băiatul îi urla
în urechi şi avea un fel de a face bancuri în cele mai nepotrivite
229
momente. Băiatul ameninţa să ridice unul din colţurile măştii care
îi acoperea figura şi să se arate lumii de afară.
Dave nu dormise cine ştie ce în ultimele trei zile. Zăcea treaz în
pat în fiecare noapte, veghind somnul nevestei lui, cu Băiatul
dansându-i prin celulele ţesuturilor cervicale, înconjurat de acele
luminiţe care-i săgetau vederea.
— Trebuie doar să-mi adun minţile, şopti el şi sorbi din bere.
Nu trebuie decât să-mi pun ordine în gândire şi totul va ieşi bine, îşi
spuse în sine pe când paşii lui Michael care cobora pe scară îi
ajunseră la ureche. Trebuie doar să mă abţin destul până când
ritmul se va încetini şi pe urmă am să trag un somn bun, iar
Băiatul se va întoarce în pădurea lui, oamenii vor înceta să mai
pară de cauciuc, şoarecii se vor întoarce în găurile lor, urmaţi de
muştele negre.

CÂND DAVE se duse înapoi la Jimmy şi Annabeth, împreună

cu Michael, era trecut de patru. Musafirii se mai răriseră şi începea
să se simtă lâncezeala în atmosferă; tăvile cu prăjituri şi gogoşi se
goliseră pe jumătate, iar aerul din salonul în care se fumase toată
ziua se îmbâcsise, până şi decesul lui Katie îşi pierdea parcă din
senzaţional. În cursul dimineţii şi al primelor ore ale amiezii
existase o ambianţă de reculegere în tăcere, de dragoste şi de
durere colectivă, dar pe la ora la care se întoarse el atmosfera se
mai răcise, era poate ca un fel de retragere în sine. Spiritele
începură să se acrească în scârţâitul neobosit al scaunelor şi al
glasurilor în surdină, ale celor care-şi luau rămas bun din hol.
După cât îi spusese Celeste, Jimmy îşi petrecuse cea mai mare
parte din după-masă pe veranda din spate. Mai intrase în casă de
câteva ori ca să se asigure că soţia lui era bine şi să mai primească
câteva condoleanţe pentru pierderea suferită, după care îşi croia
drum afară pe verandă, se aşeza sub rufele care atârnau pe funie,
de multă vreme uscate şi ţepene. Dave o întrebă pe Annabeth ce ar
putea să facă sau să-i aducă, dar ea scutură din cap înainte ca el
să-şi termine propoziţia, el dându-şi seama că fusese o prostie să se
ofere. De-ar fi avut cumnata lui cu adevărat nevoie de ceva, existau
cel puţin zece bărbaţi, dacă nu chiar cincisprezece, cărora să le
ceară ajutorul. Dave încercă să-şi reamintească, liniştit, de ce se
afla acolo. În general, el descoperise că nu era deloc genul de
230
persoană la care ceilalţi să alerge la nevoie. Uneori, făcea impresia
că venea de pe altă planetă şi îşi dădu seama, cu un regret adânc şi
resemnat, că era tipul de bărbat care avea să-şi trăiască tot restul
vieţii fără să fie considerat un om de nădejde.
Ieşi afară pe verandă, simţindu-se ca o nălucă. Se apropie de
Jimmy pe la spate, în timp ce acesta şedea, rufele fâlfâindu-i
deasupra capului, într-un şezlong vechi. Îşi aplecă uşor ceafa, când
auzi paşii celuilalt.
— Te deranjez, Jim?
— Dave, zâmbi el în timp ce amicul din copilărie îi ocoli
scaunul. Nu, deloc, omule. Ia un loc.
Dave se aşeză pe o ladă mare de plastic pentru sticle de lapte,
în faţa lui Jimmy. Zarva din apartamentul din spatele celuilalt
ajungea până la el ca un murmur abia perceptibil de voci şi
clinchete de veselă, răsuflarea vieţii.
— N-am avut nicio şansă să schimb o vorbă cu tine toată ziua,
începu Jimmy. Ce mai faci?
— Ce mai fac? întrebă Dave. Aiurea...
Jimmy îşi întinse braţele deasupra capului şi căscă.
— Ştii că lumea mă tot întreabă prostia asta? Presupun că era
şi de aşteptat. Îşi lăsă mâinile în jos şi ridică din umeri.
— Pare să se schimbe, de la o oră la alta. Chiar acum?... Mă
simt bine. Dar s-ar putea înrăutăţi totuşi. Probabil că da,
presupuse el ridicând iar din umeri şi uitându-se la Dave. Ce-ai
păţit la mână?
Acesta îşi privi mâna. Avusese întreaga zi la dispoziţie să
scornească o explicaţie, doar că acum o tot uita.
— Asta? Am ajutat un tip să mute o canapea în locuinţă, şi
m-am lovit de uşă încercând să urc cu ea pe scări.
Jimmy îşi înclină capul şi îi privi încheieturile degetelor,
vânătăile dintre degete.
— Aha... O.K.
Dave îşi dădu seama că celălalt nu crezuse o iotă şi se hotărî
că trebuia să vândă o minciună mai bună următorului care avea
să-i remarce umflătura de la mână.
— Unul dintre lucrurile alea stupide care ţi se întâmplă
231
uneori, îl lămuri el. Ştii, felurile în care poţi să-ţi faci rău de unul
singur.
Jimmy îl privea acum drept în faţă, uitase de mână, iar
trăsăturile lui se îmblânziră.
— Îmi pare bine să te văd, amice.
Dave fu cât pe ce să zică: „Adevărat?” În cei douăzeci şi cinci de
ani de când îl ştia pe Jimmy, nu-şi putu aminti un singur moment
în care să fi simţit că acesta se bucura să-l vadă. Uneori, avea
impresia că Jimmy nu se supăra să dea ochii cu el, dar nu era
acelaşi lucru cu a se bucura. Chiar şi atunci când reintraseră unul
în viaţa altuia, când se însuraseră cu femeile care erau verişoare
primare, Jimmy îl tratase întotdeauna ca pe o cunoştinţă oarecare.
După un timp, Dave începuse să accepte versiunea celuilalt asupra
relaţiei lor ca pe un fapt real.
Nu fuseseră niciodată prieteni. Nu se jucaseră niciodată
împreună pe strada Rester. Nu-şi pierduseră niciodată sâmbetele
împreună timp de un an de zile, ţinându-se de coada lui Sean
Devine, jucându-se de-a războiul pe mormanele de prundiş de la
Harvest, sărind de pe un acoperiş pe altul în garajele industriale de
lângă Parcul Pope, văzând laolaltă Jaws la Cinema Charles,
cuibărindu-se în scaune şi urlând de să-şi spargă plămânii. Nu
goniseră niciodată laolaltă pe biciclete şi niciodată nu se certaseră
cine să fie Starsky, cine să fie Hutch şi cine să se sacrifice pentru
rolul lui Kolchak din serialul The Night Stalker. Nu-şi crăpaseră
niciodată săniile în aceeaşi coborâre vertiginoasă pe Dealul
Somerset, în primele zile de după viscolul din 75. Maşina aia nu se
oprise niciodată pe strada Gannon, emanând miros de mere.
Şi, totuşi, iată-l pe Jimmy Marcus, la o zi după ce a fost găsit
cadavrul fiicei sale, mărturisindu-i că se bucura să-l vadă, iar Dave,
la fel cum i se întâmplase la vederea lui Sean cu două ore în urmă,
îi împărtăşea bucuria.
— Şi mie-mi pare bine că te văd, Jim.
— Ce mai fac fetele noastre în casă? întrebă celălalt, şi un
zâmbet jucăuş aproape că i se ivi în ochi.
— Sunt bine, cred. Unde-s Nadine şi Sara?
— Cu Theo. Hei, amice, mulţumeşte nevestei din partea mea,
te rog. Astăzi a fost un înger pentru noi.
232
 — Jimmy, nu trebuie să mulţumeşti nimănui. Eu şi Celeste ne
bucurăm să facem tot ce putem.
— Ştiu asta, mărturisi îndureratul tată, întinzându-se şi
strângându-l de braţ pe Dave. Mersi.
În clipa aceea, Dave simţea că pentru prietenul său ar fi fost în
stare să ridice o hardughie într-o singură mână şi ar fi ţinut-o în
dreptul pieptului până când Jimmy i-ar fi spus s-o lase jos. Şi
aproape că uitase de motivul principal pentru care ieşise pe
verandă. Trebuia să-i dezvăluie lui Jimmy că o văzuse pe Katie
sâmbătă seara la McGills. Simţea nevoia să se elibereze de
amănuntul acela, altfel ar tot uita să-i zică până când i-ar scăpa
într-un moment nepotrivit. Celălalt s-ar întreba de ce nu-l
înştiinţase mai devreme. Trebuia să vorbească despre asta înainte
ca prietenul lui să audă ceva din gura altcuiva.
— Ştii pe cine am văzut astăzi?
— Pe cine? fu celălalt curios.
— Pe Sean Devine, răspunse Dave. Îţi mai aminteşti de el?
— Fireşte, spuse Jimmy. Mai am mănuşa lui de base-ball.
— Ce?
Jimmy făcu un gest de lehamite.
— Este poliţist acum. Investighează cazul lui Katie... Mă rog,
lucrează la caz, bănuiesc că aşa se spune.
— Da, zise Dave. A trecut pe la mine pe acasă.
— Aşa? zise celălalt. Hm. Ce-a vrut de la tine, Dave?
— Am fost în McGills sâmbătă seara. Katie se afla acolo. Am
apărut pe o listă de martori care erau prezenţi în local, încercă el să
fie cât mai detaşat.
— Katie a fost acolo, îşi aminti Jimmy, iar ochii lui pierduţi în
depărtare se micşorară. Tu ai văzut-o pe Katie sâmbătă seara,
Dave? Pe fiică-mea?
— Adică da, Jim, s-a întâmplat să fim amândoi în acelaşi loc.
După aia, ea a plecat cu cele două prietene ale ei...
— Diane şi Eve?
— Da, fetele alea cu care umbla tot timpul. Ele au plecat şi
233
asta a fost.
— Asta a fost, repetă celălalt, privind în gol.
— Adică, vreau să zic, abia dac-am zărit-o. Dar, ştii, acum
sunt trecut pe o listă.
— Ai fost trecut pe o listă, bine, zâmbi Jimmy, dar nu lui Dave,
ci unui lucru pe care părea să-l fi întrezărit în depărtări. Ai vorbit
ceva cu ea toată seara?
— Cu Katie? Nu, Jim. Urmăream meciul împreună cu Stanley
cel uriaş. Doar am salutat-o cu un semn din cap. Când mi-am
ridicat din nou ochii la ea, dispăruse.
Jimmy rămase tăcut pentru o clipă, sorbind cu nările aer şi
dând din cap de câteva ori. În final, se uită la Dave şi îi oferi un
surâs epuizat.
— Este comod.
— Ce anume?
— Să şezi aici afară. Doar să stai pe un scaun. Tare comod.
— Serios?
— Să stai trântit în scaun şi să te uiţi la vecini, îl lămuri
Jimmy.Toată viaţa alergi la muncă, pentru copii şi, la naiba, în
afară de orele de somn ai prea puţin timp să încetineşti ritmul.
Astăzi însă, a fost o zi cu totul neobişnuită, dar mai trebuie să
lucrez la detalii. Trebuie să-i sun pe Pete şi pe Sal şi să mă asigur că
stau în magazin. Trebuie să mă asigur că fetele sunt curate şi
aranjate când se trezesc. Trebuie să o veghez pe soţia mea, să văd
cum se descurcă cu toate, înţelegi? îi destăinui el, aruncându-i lui
Dave un zâmbet sinuos şi aplecându-se puţin înainte, cu mâinile
încleştate într-un singur pumn. Trebuie să strâng mâini şi să
primesc condoleanţe, să fac loc în frigider pentru toată mâncarea şi
berea care s-au adunat, să-l suport pe socru-meu şi pe urmă
trebuie să-l sun pe medicul legist, să aflu când au de gând să
elibereze cadavrul copilei mele, pentru că trebuie să fac anumite
pregătiri cu Pompele funebre Reed's şi cu părintele Vera de la
Sfânta Cecilia, să găsesc un furnizor pentru priveghi şi să rezerv
locuri la un restaurant pentru masa de după funeralii şi....
— Jimmy, îi propuse Dave, am putea prelua şi noi câteva din

234
toate sarcinile voastre.
Dar tatăl îşi continua spovedania de parcă celălalt nici nu se
afla acolo.
— ...nu-mi pot permite să fac nicio gafă, oricât de mică, altfel
ea mai moare încă o dată şi singurul lucru care s-ar mai păstra în
amintirea altora ar fi că înmormântarea ei a fost de cacao, şi nu pot
să-i las pe oameni doar cu imaginea asta urâtă despre ea, ştii?
Pentru că poţi să zici orice despre Katie, dar nu poţi contesta că era
curăţică încă de pe la şase ani, avea grijă de hainele ei, aşa că este
în regulă, este aproape drăguţ, să vii aici şi să şezi, doar să şezi şi să
te uiţi prin vecini. Tot încerc să mă gândesc la ceva legat de ea care
să mă facă să plâng, pentru că, Dave, îţi jur, începe să mă doară
faptul că n-am plâns încă după ea, după propria mea fiică, şi nu-mi
mai vin dracului lacrimile alea o dată.
— Jim!
— Zi?
— Acum plângi...
— Nu zău?
— Atinge-ţi faţa, omule.
Se ridică şi îşi atinse lacrimile care i se prelingeau pe umerii
obrajilor. Îşi ridică mâna şi privi pentru o clipă degetele umede.
— Măi să fie! se miră el.
— Vrei să te las singur?
— Nu, Dave, nu. Stai aici dacă-ţi face plăcere.
— Îmi face, Jim. Îmi face...

235
 O scurtă privire
CU O ORĂ ÎNAINTE de şedinţa programată în biroul lui Martin
Friel, Sean şi Whitey s-au oprit acasă la acesta din urmă ca să-şi
schimbe cămaşa pe care şi-o pătase la prânz. Whitey se instalase
cu fiul său, Terrance, într-un bloc de apartamente din cărămidă
albă, în extremitatea sudică a oraşului. Apartamentul avea pereţii
de un alb murdar şi podelele complet acoperite cu mochetă bej. Te
întâmpina aceeaşi atmosferă de cavou ca şi în camerele de motel
sau pe coridoarele de spital. Când intrară ei, televizorul era pe
canalul de sport, cu sunetul încet, chiar dacă apartamentul era gol.
Mai multe părţi ale unui sistem Sega de jocuri video zăceau
împrăştiate pe mochetă în faţa masivei plăci negre a unui loc
amenajat pentru distracţii. Mai exista o canapea plină de noduri şi,
presupuse Sean, ambalaje de la McDonald's în coşul de gunoi, un
congelator ticsit de snack-uri.
— Unde-i Terry? întrebă Sean.
— Cred că la hochei, răspunse Whitey. Ba s-ar putea să joace
şi base-ball în anotimpul ăsta, însă el preferă hochei-ul tot timpul
anului.
Sean se întâlnise o dată cu Terry. La paisprezece ani, arăta ca
un Gargantua, un munte de puştan. Îşi imagină ce dimensiuni avea
să ia cu doi ani mai târziu, frica pe care trebuia s-o stârnească altor
copii când aceştia îl vor vedea pe gheaţă alunecând spre ei în plină
viteză. Whitey obţinuse custodia pentru că soţia sa nu-l dorise, îi
părăsise pe amândoi cu câţiva ani în urmă pentru un avocat cu
răspundere civilă, care era toxicoman, ceea ce până la urmă l-a
făcut pe tip să fie eliminat din barou şi urmărit în instanţă pentru
delapidare. Cu toate acestea ea îi rămăsese fidelă, cel puţin din câte
auzise Sean, iar ea şi Whitey continuau să fie apropiaţi. Uneori,
când îl auzeai vorbind despre soţia sa trebuia să faci un efort ca
să-ţi aminteşti că erau divorţaţi.
O făcu şi acum în timp ce-l conducea pe Sean prin salon şi îşi
coborî privirea la sistemul Sega de pe podea, pe când îşi deschidea
nasturii de la cămaşă:
— Suzanne îmi spune că eu şi Terry ne-am aranjat aici, ceea
ce ar fi o adevărată lume de vise pentru orice tip normal. Îşi dă ea
ochii peste cap, ştii, dar cred că este un pic geloasă. Vrei o bere sau

236
altceva?
Sean îşi aduse aminte ce-i spusese Friel despre problema
colegului său cu alcoolul şi îşi închipui ce mutră ar face dacă acesta
s-ar arăta la şedinţă duhnind a bere. De altfel, din câte-l ştia pe
Whitey, putea şi acesta să-l pună la încercare, căci în zilele celea
toată lumea era cu ochii pe el.
— Aş bea apă, îi răspunse el. Sau Coca-Cola.
— Băiat bun, îl admiră celălalt, zâmbindu-i ca şi cum chiar îl
testase astfel, dar Sean îi citi nevoia de alcool în privirea pierdută,
în felul în care vârful limbii se juca în colţurile gurii. Vin acum cu
două.
Whitey se întoarse din bucătărie cu două sticle de băutură
răcoritoare şi îi oferi una celuilalt. Intră într-o baie micuţă, care se
afla chiar în holişorul ce dădea în salon, iar Sean îl auzi scoţându-şi
cămaşa şi deschizând robinetul.
— Întâmplarea pare să joace un rol foarte important în toată
chestia asta, strigă el din baie. Nu ai aceeaşi impresie?
— Mda, puţin, admise Sean.
— Alibiurile lui Fallow şi O'Donnell par destul de solide.
— Asta nu înseamnă că ei nu puteau angaja pe cineva, i-o
întoarse Sean.
— De acord. Chiar aşa crezi?
— Nu chiar. Prea multă învălmăşeală pentru o lovitură
premeditată.
— Totuşi nu scoate asta din calcul.
— Nu, desigur.
— Va trebui să-l mai cercetăm o dată pe puştiul Harris, numai
şi pentru faptul că nu avea alibi, dar să-ţi spun drept, nu-l văd
făcând aşa ceva. Puştiul este inofensiv, cred.
— Ar putea exista totuşi un motiv, spuse Sean, dacă, să
zicem, începuse să se simtă oarecum gelos pe O'Donnell, sau ceva
în genul ăsta.
Whitey ieşi din baie, ştergându-şi faţa cu un prosop, burta lui
albă purtând emblema unei cicatrice care şerpuia roşiatică de-a
curmezişul pieptului.
237
 — Bine, dar puştiul ăla? se întrebă el întorcându-se spre
dormitorul din fund.
— Nici eu nu-l cred în stare de asta, dar trebuie să fim siguri,
îl lămuri Sean păşind în holul de la intrare.
— Mă rog, nici tatăl ei nu-l suspectează şi nici demenţii ăia de
unchi ai ei, dar deja am trimis câţiva băieţi să stea de vorbă cu
vecinii. Nici eu nu văd lucrurile decurgând aşa.
Sean se sprijini de perete şi sorbi din sticla de Cola.
— Dacă ăsta a fost un accident, sergent, adică, ce rahat...!
— Da, mie-mi spui! făcu Whitey intrând în hol, cu o cămaşă
nouă pe el. Bătrâna doamnă Prior, îşi aminti el în timp ce se încheia
la nasturi, n-a auzit niciun strigăt.
— A auzit o detunătură de pistol.
— Aşa spunem noi, că a fost un pistol. Dar probabil că avem
dreptate. Însă n-a auzit niciun ţipăt.
— Aici sunt de acord cu tine. Însă când l-a zărit ea pentru
prima oară? El vine spre maşina ei?
Whitey trecu pe lângă Sean şi merse în bucătărie. Acesta din
urmă se desprinse de perete şi-l urmă.
— Ceea ce înseamnă că ea îl cunoştea probabil. De-asta l-a
salutat.
— Da, încuviinţă Whitey dând din cap. Dar mai întâi de toate
de ce să fi oprit maşina în drum?
— Nu, răspunse Sean.
— Nu? se miră Whitey sprijinindu-se de masa din bucătărie,
scrutându-şi cu privirea colegul.
— Nu, repetă Sean. Maşina era făcută zob, cu roţile răsucite şi
oprite în bordură.
— Totuşi, n-am găsit niciun fel de semne de derapare.
— Conducea poate cu cincizeci de kilometri pe oră şi ceva a
făcut-o să intre într-o bordură.
— Ce anume?
— De unde dracului să ştiu? Tu eşti şeful.
Whitey surâse şi goli toată sticla fără să se oprească. Deschise
238
frigiderul şi-şi mai luă una.
— Ce ar face pe cineva să întoarcă brusc fără să pună frâna?
— Ceva pe carosabil, răspunse Sean.
— Dar n-am găsit nimic pe şosea când am ajuns acolo,
adăugă Whitey ridicându-şi sticla plină în semn de aprobare.
— Asta a fost în dimineaţa următoare.
— Deci să fi fost o cărămidă, ceva de felul ăsta?
— Cărămida ar fi prea mică, nu crezi? La ora aia din noapte?
— Un bloc din PVC?
— OK.
— A fost ceva, totuşi, insistă Whitey.
— Ceva a fost, fu de acord Sean.
— Ea întoarce, intră în bordură, piciorul îi alunecă de pe
pedală şi maşina se face praf.
— Moment în care apare asasinul.
— Pe care ea îl cunoaşte. După aia, ce? El pur şi simplu se duce
la ea şi o atacă?
— Iar ea îl pocneşte cu portiera şi...
— Ai fost vreodată lovit cu o portieră? îl întrerupse Whitey în
timp ce-şi ridica gulerul şi-şi trecea cravata în jurul lui, începând să
facă nodul.
— Până acum n-am avut plăcerea.
— Este ca un pumn. Dacă stai destul de aproape şi o femeie
te-ar lovi de zece ori cu portiera unei Toyota micuţe, de rahat, n-ar
face decât să te enerveze mai tare. Karen Hughes spunea că
trăgătorul s-a aflat poate la câţiva centimetri de victimă când a tras
primul glonte. Numai la câţiva centimetri.
— În regulă, înţelese Sean unde bătea colegul, dar poate că ea
cade şi izbeşte portiera cu piciorul. Aşa i-ar reuşi.
— Portiera trebuia să fi fost deschisă, totuşi. Putea să
izbească cu piciorul în ea toată ziulica dacă era închisă, că
n-ajungea nicăieri. Trebuie că a deschis-o cu mâna şi a împins-o cu
braţul. Deci fie că asasinul s-a dat înapoi și a fost izbit de portieră

239
când nu se aştepta, fie...
— El n-are o greutate mare.
Whitey îşi aşeză gulerul peste cravată.
— Ceea ce mă duce înapoi la urmele de paşi.
— Lua-le-ar dracu', făcu Sean.
— Da, zbieră Whitey. Lua-le-ar dracu' de urme! exclamă el în
timp ce se închidea la nasturele de sus şi îşi strângea nodul la
cravată. Sean, făptaşul o urmăreşte pe femeia asta printr-un parc.
Ea aleargă cu sufletul la gură, trebuie să fi fost pe urmele ei ca un
câine turbat. Adică el fuge mâncând pământul prin parc. Vrei să-mi
spui că nu lasă nici măcar o singură urmă?
— A plouat toată noaptea.
— Dar am găsit trei urme lăsate de ea. Haide, ceva nu miroase
a bine.
Sean îşi sprijini capul de dulapul din spate, încercând să-şi
imagineze cum Katie Marcus cobora în goană povârnişul învăluit
cu neguri, în direcţia ecranului de cinema, cu braţele zvâcnindu-i
pe lângă trup, zgâriată toată de tufişuri, cu părul năclăit de ploaie
şi transpiraţie, cu sângele şiroindu-i pe braţ şi pe piept. Iar
ucigaşul, întunecat şi fără chip în mintea lui Sean, la câţiva paşi în
urma ei, şi el alergând, cu sângele fierbându-i în vine. El îşi imagina
totuşi un bărbat vânjos, o stihie a naturii. Dar şi deştept într-un fel.
Destul de isteţ ca să pună ceva în mijlocul străzii şi s-o facă pe Katie
Marcus să-şi izbească roţile din faţă în bordură. Destul de deştept
ca să aleagă un loc pe strada Sydney unde puţină lume ar fi putut
auzi sau vedea ceva. Faptul că bătrâna doamnă Prior auzise ceva
fusese o pură întâmplare, singurul lucru pe care făptaşul nu l-ar fi
putut prevedea, căci până şi el fusese surprins aflând că cineva
încă mai locuia pe strada aceea cu locuinţe pârjolite. Altfel, tipul
fusese deştept.
— Crezi c-a fost destul de deştept ca să-şi acopere urmele?
întrebă Sean.
— Cine?
— Ucigaşul. Poate c-a omorât-o şi pe urmă s-a întors şi şi-a
îngropat propriile urme în noroi.

240
 — Posibil, dar cum putea să-şi amintească de fiecare loc în
care pusese piciorul? Era beznă. Şi chiar dacă, să zicem, ar fi avut o
lanternă cu el? Ar mai fi avut destul teren de parcurs, o groază de
urme de paşi să le identifice şi să le şteargă.
— Dar asta a făcut-o ploaia pentru el, omule.
— Da, suspină Whitey. Am să accept teoria asta cu ploaia,
dacă vom ajunge să căutăm un tip care să cântărească şaizeci şi
opt de kile sau mai puţin. Fiindcă altminteri...
— Brendan Harris nu părea să cântărească mai mult.
— Chiar crezi sincer că asta face puştiul ăla? întrebă Whitey,
îngroşându-şi glasul.
— Nu.
— Nici eu. Dar ce zici de amicul tău, totuşi? Este un tip
subţire.
— Cine?
— Boyle.
— Cum de-am ajuns şi la el? se miră Sean îndepărtându-se de
masă.
— Acum ajungem şi la el.
— Nu, stai puţin...
— Zice că a plecat din bar pe la unu? începu Whitey ridicând o
mână. Rahat. Cheile de maşină au blocat prăpăditul ăla de
ceasornic pe la unu fără zece. Katherine Marcus a părăsit acelaşi
bar pe la unu fără un sfert. Asta-i o dovadă solidă, Sean. Alibiul
tipului nu acoperă un sfert de oră, din câte am aflat până acum. De
unde ştim noi când a ajuns acasă? Vreau să spun, când s-a întors
cu adevărat la locuinţa lui?
— Whitey, este doar un tip care a fost în bar, râse Sean.
— Ultimul loc în care s-a dus ea. Ultimul, Sean. Ai spus-o cu
gura ta.
— Ce-am spus?
— Că poate căutăm un tip care a rămas acasă în seara balului
de absolvire.

241
 — Am...
— Nu zic că s-ar putea să fie asasinul chiar el, omule. Nici
măcar nu îndrăznesc să spun aşa ceva. Încă nu. Dar există ceva
dubios la el. Ai auzit şi tu porcăria aia cum că oraşul ar avea nevoie
de un val de crime. Vorbea serios.
— Reciclezi sticlele? îl întrebă Sean, punându-şi sticla goală
pe masă.
— Nu, îi răspunse celălalt încruntându-se.
— Nici măcar cât să mai scoţi, acolo, un ban în plus?
— Sean!
Celălalt aruncă cutia de Coca-Cola la coş.
— Vrei să-mi spui că un tip ca Dave Boyle ar omorî pe o rudă a
nevestei lui pentru că este nemulţumit de modernizare? Este cea
mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată!
— Am umflat odată un tip care şi-a omorât nevasta pentru că
nu i-a apreciat talentul culinar.
— Bine, dar aşa este în căsnicie, omule. Este ostilitatea
întreţinută de ani de zile de doi oameni. Dar tu te referi aici la un tip
care-şi zice: „Fir-ar al dracului, chiriile astea mă omoară, ar trebui
să mă duc să mai asasinez vreo doi-trei până când le mai scade
preţul”.
Whitey izbucni în râs.
— Ce? făcu Sean.
— Mă faci să râd, îl lămuri celălalt. În regulă. Este o prostie.
Totuşi, este ceva în tipul ăla. Dacă n-ar fi avut un alibi care să
scârţâie, l-aş fi trecut cu vederea. Dacă n-ar fi zărit-o pe victimă cu o
oră înainte de asasinarea ei, aş mai fi închis ochii. Dar el are un
alibi prost şi a văzut-o, şi este ceva în neregulă cu el. Spune că s-a
dus direct acasă? Vreau ca nevasta lui să-mi confirme asta. Vreau
ca vecinul de sub el să-l fi auzit urcând scările pe la unu şi cinci.
Înţelegi? Atunci am să-mi iau gândul de la el. Ai observat ce umflată
îi era mâna?
Sean nu mai scoase un cuvânt.
— Mâna lui dreaptă era de două ori mai mare decât cea
stângă. Băiatul a intrat de curând într-un rahat. Vreau să ştiu şi
242
eu. După ce am să aflu că n-a fost implicat decât în vreo bătaie
într-un bar sau ceva de genul ăsta, am să-l las în pace.
Whitey goli încă o sticlă de Coca-Cola şi o zvârli la coş.
— Dave Boyle, zise Sean. Chiar vrei să arunci o privire mai
atentă la Dave Boyle.
— O privire şi atât, îl linişti Whitey. Doar o scurtă privire.

SE ADUNARĂ ÎNTR-O SALĂ de conferinţe la etajul trei, pe care

cei de la Poliţia Judiciară o împărţeau cu Procuratura. Freil prefera
să-şi ţină mereu şedinţele aici pentru că era o încăpere rece, cu
aspect utilitar, cu scaune tari, o masă neagră şi pereţii cenuşii. Nu
era o cameră care să te îmbie la digresiuni spirituale şi la divagaţii
sofisticate. Nimeni nu zăbovea acolo. Îşi făceau treaba şi se
întorceau la muncă.
În sală se găseau şapte scaune în după-amiaza aceea şi fiecare
era ocupat. Friel şedea în capul mesei. La dreapta lui se aşezase
şeful adjunct de la Serviciul Omucideri din cadrul Procuraturii
Districtului Suffolk, Maggie Mason, iar la stânga lui, sergentul
Robert Burice, care conducea cealaltă brigadă a Serviciului
Omucideri. Whitey şi Sean stăteau faţă în faţă, după ei
înşirându-se Joe Souza, Chris Connoly şi alţi doi detectivi de la
Serviciul Omucideri din cadrul Poliţiei de Stat, Payne Brackett şi
Shira Rosenthal. Toţi aveau pe masă, în dreptul lor, teancuri de
rapoarte de teren şi de copii ale lor, ca şi fotografii de la locul faptei,
rapoartele medicului legist, rapoarte de la UC plus propriile
rapoarte şi notiţe, câteva şerveţele cu nume notate pe ele şi nişte
diagrame ale locului faptei schiţate în linii mari. Whitey şi Sean
luară primii cuvântul, menţionând interogatoriile luate lui Eve
Pigeon şi Diane Cestra, doamnei Prior, lui Brendan Harris, lui
Jimmy şi Annabeth Marcus, lui Roman Fallow şi Dave Boyle, la
care Whitey, spre satisfacţia lui Sean, se referi doar ca la „un
martor din bar”.
Îi urmară Brackett şi Rosenthal, primul vorbind cel mai mult,
dar cel de-al doilea fiind cel care efectuase cea mai mare parte din
munca de teren. Sean era sigur de acest fapt din experienţele
anterioare.
— Angajaţii de la magazinul lui taică-său au toţi alibiuri solide
243
şi niciun mobil evident. Toţi au afirmat că victima, după cât ştiau
ei, n-a avut duşmani declaraţi, nici datorii împovărătoare sau
dependenţă de narcotice. Percheziţionarea camerei victimei n-a
scos la iveală niciun fel de substanţe interzise prin lege şi niciun
jurnal, dar s-au găsit şapte sute de dolari în numerar. O trecere în
revistă a evidenţelor bancare ale victimei arată că depozitele ei nu
depăşeau statistic câştigurile lunare. N-au fost făcute niciun fel de
intrări sau retrageri masive până în dimineaţa zilei de vineri, a
cincea, când ea şi-a lichidat contul în bancă. Banii respectivi au
fost găsiţi în sertarul măsuţei de toaletă din camera ei şi se leagă de
descoperirea sergentului Powers cum că ea avea de gând să
părăsească oraşul duminică. Interogatoriile preliminare cu vecinii
n-au dat niciun fel de indicii în sprijinul posibilităţii unui conflict
puternic în familie.
Brackett îşi făcu ordine în foile din faţa lui, dând de înţeles că
terminase, iar Friel se întoarse spre Souza şi Connolly.
— Am interogat martorii din barurile în care victima a fost
văzută în ultimele ore de viaţă. Am descusut douăzeci şi opt de
clienţi până acum, dintr-un total de şaptezeci şi cinci de posibili
suspecţi, fără să-i mai luăm în calcul şi pe cei doi cu care au stat de
vorbă sergentul Powers şi Devine, Fallow şi acest Dave Boyle.
Poliţiştii Hewlett, Darton, Woods, Cecchi, Murray şi Estman s-au
ocupat de următorii patruzeci şi cinci şi avem rapoartele lor
preliminare.
— Ce se ştie de Fallow şi O'Donnell? îl întrebă Friel pe Whitey.
— Sunt curaţi. Asta nu înseamnă că n-ar fi putut angaja
vreun criminal din afară, totuşi.
Friel se lăsă pe spate în scaun.
— Am lucrat la o groază de cazuri cu criminali plătiţi de-a
lungul anilor şi acesta nu mi se pare c-ar fi unul dintre ele.
— Dacă s-au pretat la aşa ceva, adăugă şi Maggie Mason, de
ce n-au lovit-o chiar acolo în maşină?
— Păi, au făcut-o, îi răspunse Whitey.
— Cred că ea se referă la mai multe gloanţe trase, nu numai la
unul singur, sergent. De ce nu şi-au descărcat pur şi simplu arma
în ea?

244
 — Arma putea fi deviată, le explică Sean, atrăgând privirile
celorlalţi din sală. Există ceva pe care până acum nu l-am luat în
considerare. Arma este deviată, iar Katherine Marcus reacţionează.
Îl doboară pe individ la pământ şi o ia la fugă.
Argumentul îi reduse la tăcere pentru câteva minute, Friel,
îngândurat, contemplând turnuleţul pe care-l făcea cu degetele
arătătoare.
— Este posibil, zise el într-un târziu. Posibil. Dar de ce s-o
bată cu un baston ori cu o bâtă, sau ce-o fi fost? Asta mie nu-mi
miroase a profesionalism.
— Nu ştiu dacă O'Donnell şi Fallow se învârt încă în cercuri
chiar aşa de profesioniste, se îndoi Whitey. Ar fi putut angaja vreun
prostănac pentru câteva doze de cocaină.
— Dar ai spus că bătrâna a auzit-o pe Marcus salutându-şi
asasinul. Ar fi reacţionat aşa dacă un toxicoman s-ar fi apropiat de
maşina ei, drogat în ultimul hal?
— Aici aveţi dreptate, zise Whitey făcând un semn cu capul
care aducea oarecum a încuviinţare.
— Mergem pe prezumţia că ea-şi cunoştea asasinul, aşa-i? se
amestecă Maggie Mason, aplecându-se peste masă.
Sean şi Whitey se uitară unul la altul, apoi iar la capul mesei şi
aprobară în tăcere.
— Deci, nu că în East Bucky n-ai întâlni niciun toxicoman,
mai ales în Flats, dar s-ar asocia cu ei o fată precum Katherine
Marcus?
— Un alt argument bun, suspină Whitey. Mda.
— Aş dori, de dragul tuturor, ca ăsta să fie un caz de
premeditare. Dar cum rămâne cu ciomăgeala? Ceva îmi spune că la
mijloc a fost furie. Este semnul unei lipse de auto-control.
— Dar nu putem să eliminăm complet posibilitatea vreunei
premeditări, asta-i tot ce vreau să spun, insistă Whitey
încuviinţând din cap spusele superiorului.
— De acord, sergent.
Friel îşi întoarse privirea la Souza care părea un pic supărat de
digresiune. Acesta îşi drese glasul şi se uită fără grabă la

245
însemnările din faţa sa.
— În orice caz, am vorbit cu individul ăla, unul, Thomas
Moldanado, care se beţivea la Last Drop, ultimul bar frecventat de
Katherine Marcus înainte de a-şi conduce prietenele acasă. Se pare
că au o singură toaletă în tot localul, iar Moldanado zice că tocmai
stătea la coadă să intre, când le-a zărit pe cele trei fete luându-şi
tălpăşiţa. Aşa că el se întoarse afară în parcare să-şi facă nevoile,
când a văzut un tip şezând în maşina lui, cu farurile stinse. După
Moldanado, asta se întâmpla la unu şi jumătate, ora exactă. Mai
zice că ceasul lui era nou şi că îl verificase ca să vadă dacă lumina
pe întuneric.
— Şi lumina?
— Se pare că da.
— Totuşi, tipul din maşină, presupuse Robert Burke, putea fi
un beţiv adormit.
— Asta-i prima noastră ipoteză, sergent. Moldanado zice că
aşa a crezut şi el la început, dar nu, cică tipul era treaz, şedea cu
ochii deschişi. Moldanado zice că l-ar fi confundat cu un poliţist,
dar tipul stătea la volanul unei maşini străine, gen Honda sau
Subaru.
— Una mică, lovită, adăugă Connolly, cu o ciobitură în dreptul
locului din faţă.
— Aşa-i, confirmă Souza. Atunci Moldanado şi-a închipuit că
era vreun peşte. Zice că zona aia este foarte frecventată de târfe.
Dar dacă aşa stăteau lucrurile, ce păzea tipul în parcare? De ce nu
gonea pe bulevard?
— O.K., deci..., începu Whitey.
— O secundă, sergent, îl opri Souza ridicând o mână, şi
uitându-se peste masă la Connoly, cu ochii strălucitori şi jucăuşi.
Am aruncat încă o privire în parcare şi am găsit sânge.
— Sânge.
Celălalt încuviinţă.
— Dacă te apropii mai mult, poţi să-ţi închipui că vreun tip
şi-a schimbat uleiul în parcare. Atât de gros şi băltit era sângele,
într-un singur loc. Am început să ne uităm în jur, am mai găsit un

246
strop dincoace, un strop dincolo, toţi la distanţă de locul cu pricina.
Am mai găsit câteva picături pe pereţii şi pe aleea din spatele
barului.
— Agent, se enervă Friel, ce dracului ne spui aici?
— Că şi altcineva a mai păţit-o în faţa barului Last Drop în
noaptea aia.
— De unde ştii că-i vorba de aceeaşi noapte? îl întrebă Whitey.
— Cei de la UC au confirmat-o. Un paznic de noapte şi-a
parcat maşina acolo pe la ora aia şi a acoperit sângele, dar totodată
l-a ferit de ploaie cea mai mare parte a timpului.
— Uitaţi că indiferent de cine este, victima trebuie să fie rănită
grav. Iar individul care a atacat-o? Este şi el rănit. Am găsit două
grupe de sânge în parcare. Acum verificăm spitalele şi companiile
de taxiuri, în cazul în care victima a reuşit să urce în vreun taxi. Am
găsit fire de păr însângerate, bucăţi de piele şi ceva ţesuturi
craniene. Aşteptăm să primim telefoane de la încă şase secţii de
urgenţă. Restul răspunsurilor au fost negative, dar eu tot pot să
pun pariu că vom găsi o victimă care să fi intrat în vreo secţie de
urgenţă cu o lovitură urâtă la cap în noaptea de sâmbătă spre
duminică.
— Vrei să spui că chiar în aceeaşi noapte în care Katherine
Marcus ieşea de la Last Drop, cineva a crăpat ţeasta altcuiva în
parcarea aceluiaşi local? interveni Sean, ridicând o mână.
— Da, confirmă Souza cu zâmbetul pe buze.
— Cei de la UC au găsit sânge uscat, din grupele A2 şi B3
negativ. Mult mai mult A2 decât B3 negativ, aşa încât presupunem
că victima trebuie să fi avut grupa A, prinse Connolly mingea din
zbor.
— Katherine Marcus a avut O1, îşi aminti Whitey.
Connolly aprobă.
— Firele de păr indică faptul că victima a fost de sex masculin.
— Cu ce teorie operaţi în cazul ăsta? întrebă Friel.
— N-avem încă vreuna. Am aflat doar că în noaptea asasinării
lui Katherine Marcus şi altcineva a primit una în cap în parcarea
ultimului bar în care a intrat ea.
247
 — O fi fost vreo încăierare în parcare, presupuse Maggie
Mason. Şi ce-i cu asta?
— Nici unul dintre clienţii barului nu-şi aminteşte să fi avut
loc vreuna, fie înăuntru sau afară. Între unu şi jumătate şi două
fără zece, singurii oameni care au părăsit localul au fost Katherine
Marcus împreună cu cele două prietene ale ei, şi acest martor,
Moldanado, care s-a întors înăuntru imediat ce şi-a făcut nevoile.
Nimeni n-a mai intrat acolo. Moldanado vede pe cineva care fila
parcarea la unu şi jumătate. Ne-a descris un tip cu „un aspect
obişnuit”, poate în jur de treizeci şi cinci de ani, brunet. Tipul se
făcuse nevăzut când Moldanado a plecat din bar pe la două fără
zece.
— La ora când fata lui Marcus era fugărită prin Parcul Pen.
Souza confirmă.
— Nu spunem că ar exista o legătură evidentă. Poate că nici
nu există vreuna. Dar mi se pare că prea ar fi o coincidenţă.
— Dar încă o dată, repetă Friel, cu ce teorie operaţi aici?
— Nu ştiu, domnule, îi răspunse Souza ridicând din umeri.
Hai să zicem că a fost premeditare. Tipul din parcare o pândeşte pe
Marcus când pleacă. Ea îşi ia picioarele la spinare şi el dă un telefon
asasinului. Din acel moment, celălalt o aşteaptă la cotitură.
— După care ce? întreabă Sean.
— După care o omoară.
— Nu, ce se întâmplă cu tipul din maşină. Cu iscoada. Ce face
ăla după aceea? I se urcă la cap şi loveşte pe altcineva cu un pietroi
sau aşa ceva? Doar ca să-şi omoare timpul?
— Poate că cineva l-a surprins.
— Când făcea ce? îl apostrofă Whitey. Vorbea la celularul lui?
Rahat. Nu ştim dacă asta are vreo legătură cu asasinarea lui
Marcus.
— Sergent, replică Souza, vrei ca noi să sărim pur şi simplu
peste acest fapt? Vrei să spui s-o lăsăm baltă, că n-avem nimic aici?
— Am zis eu aşa ceva?
— Mă rog...

248
 — Am zis eu aşa ceva?! repetă Whitey.
— Nu.
— Păi n-am zis. Arată puţin respect celor mai în vârstă ca tine,
Joseph, dacă nu vrei să te trimitem înapoi să lucrezi pe coridorul de
la Springfield şi să-ţi pierzi vremea cu motociclişti şi pipiţe împuţite,
care mănâncă direct din conserve.
Souza se abţinu, respirând adânc.
— Doar am crezut că ar fi ceva în chestia asta. Atâta tot.
— Nu te contrazic, agent. Spuneam doar că trebuie să vii cu
acel ceva înainte de a-i redirecţiona pe toţi din subordine spre ceea
ce s-ar putea dovedi până la urmă doar un incident izolat, fără
legătură. De altfel, Last Drop se află în jurisdicţia oraşului.
— Am luat contact cu ei, îi înştiinţa Souza.
— Ţi-au spus că este cazul lor?
Celălalt confirmă printr-un semn.
— Atunci asta este, conchise Whitey desfăcându-şi mâinile.
Păstrează legătura cu detectivul care se ocupă de caz şi ţine-ne la
curent, dar de-acum nu te mai băga.
— De vreme ce tot suntem la capitolul teoriilor cu care operaţi,
sergent, ai vreuna?
— Am vreo câteva, răspunse acela ridicând din umeri, dar nu
prea multe. Katherine Marcus a murit în urma glonţului care i-a
intrat în ceafă. Nici una dintre celelalte răni ale ei, inclusiv glonţul
care i-a pătruns în braţul stâng, n-au fost considerate mortale. A
fost ciomăgită cu o unealtă din lemn cu margini plate, ca un fel de
crosă. Medicul legist a tras concluzia că nu a fost supusă vreunui
atac sexual. Din propriile noastre observaţii la faţa locului, am aflat
că plănuia să fugă de acasă împreună cu Brendan Harris. Bobby
O'Donnell era fostul ei prieten. Problema lui era că nu acceptase
încă statutul de „fost”. Tatăl fetei nu-i agrea nici pe unul, nici pe
celălalt.
— Dar de ce nici pe Harris?
— Nu ştim, îi răspunse Whitey aruncând o privire înapoi şi iar
îndărăt. Încă mai lucrăm la acest aspect. Deci, tot ce putem deduce
este că ea îşi face planuri de ducă pentru dimineaţa următoare. Se
249
duce la un soi de petrecere de fete cu cele două prietene ale ei, este
izgonită dintr-un bar de Roman Fallow şi îşi conduce prietenele
acasă cu maşina. Începe să plouă, iar ştergătoarele merg ca dracu',
parbrizul se murdăreşte. Fie că a calculat greşit unde era bordura
pentru că se găsea sub influenţa alcoolului şi o prinde somnul la
volan din acelaşi motiv, fie derapează ca să evite ceva din drum.
Indiferent de cauză, cert e că intră cu maşina în bordură. Maşina se
opreşte brusc şi cineva se apropie de ea. Potrivit bătrânei noastre
martore, Katherine Marcus salută pe cineva. În momentul ăla,
credem noi, asasinul a tras primul glonte. Reuşeşte să-l izbească cu
portiera maşinii, poate că astfel i-a deviat arma, nu ştiu, şi atunci ea
o rupe la fugă în parc. A crescut prin părţile alea, poate s-a gândit
că avea o şansă mai bună să i se piardă urma pe acolo. Din nou,
nici măcar nu putem ghici de ce s-a hotărât să fugă în parc, decât
doar că putea fi o scurtătură în oricare direcţie spre Sydney, şi nici
nu prea era în drumul unor vecini care s-o scape de urmăritor pe o
distanţă de cel puţin încă vreo patru străzi. Dacă ea ar fi ales să
fugă pe un drum deschis, asasinul putea s-o calce cu maşina sau
s-o împuşte mult mai uşor. Aşa că ea se repede în parc. Urmează o
direcţie constantă spre sud-est din acel moment, tăind-o prin
grădina cooperativei, apoi încercând să se ascundă în viroaga de
sub podeţ, şi în final îşi găseşte un ultim adăpost în spatele
ecranului de cinema. Ea...
— Drumul pe care a luat-o a afundat-o şi mai mult în parc,
observă Maggie Mason.
— Da, doamnă.
— De ce?
— De ce?
— Da, sergent, îl încolţi ea scoţându-şi ochelarii şi punându-i
pe masă în faţă. Dacă eu, ca femeie, sunt urmărită printr-un parc
orăşenesc, al cărui perimetru îmi este familiar, aş începe prin a-mi
ademeni urmăritorul să mă urmeze în speranţa că poate îmi va
pierde urma sau voi mai câştiga ceva timp. Dar în momentul în care
reuşesc asta, caut să ies din parc. De ce n-a luat-o la nord spre
Roseclair, sau nu s-a întors înapoi pe Sydney? De ce să se tot
afunde în parc?

250
 — Din cauza şocului, poate. Şi a fricii. Frica îi face pe oameni
să uite să mai gândească. Hai să ne aducem aminte că şi alcoolemia
din sânge a fost foarte ridicată. Era băută.
— Nu prea cred, negă ea dând din cap. Şi iată încă ceva, din
rapoartele voastre trebuie cumva să presupun că domnişoara
Marcus fugea mai repede decât urmăritorul ei?
Whitey deschise puţin gura, dar el păru să uite ce tocmai voia
să spună.
— Din raportul tău, sergent. Se afirmă că în cel puţin două
ocazii, domnişoara Marcus părea să prefere mai degrabă să se
ascundă decât să alerge. S-a ascuns în grădina cooperativei. Apoi s-
-a ascuns sub podeţ. Asta-mi spune două lucruri: în primul rând,
că fugea mai repede decât urmăritorul, altfel n-ar fi avut timpul
necesar ca să încerce să se ascundă, iar în al doilea rând, că, în mod
paradoxal, ei nu i-a fost de ajuns că celălalt n-o ajungea din urmă.
Mai adăugaţi asta şi la faptul că n-a încercat să iasă din parc, şi la
ce concluzie ajungeţi?
Nimeni nu veni cu un răspuns. Într-un târziu, Friel rupse
tăcerea:
— La ce concluzie ai ajuns, Maggie?
— În orice caz, mie îmi sugerează posibilitatea ca ea să se fi
simţit încolţită din mai multe părţi.
Timp de un minut, lui Sean i se păru că atmosfera din sală
încremeni, străfulgerată de curenţi electrici.
— De o bandă sau altceva? o întrebă Whitey în final.
— Sau altceva, răspunse ea. Nu ştiu, sergent. Tocmai mă
uitam la raportul vostru. Nu pot să înţeleg nici în ruptul capului de
ce femeia asta, care se pare că alerga mai repede decât atacatorul
ei, n-a ales să iasă cât mai repede cu putinţă din parc, dacă nu
cumva cineva a fugărit-o din cealaltă direcţie.
— Cu tot respectul, doamnă, începu Whitey înclinându-şi
capul într-o parte, dar ar fi trebuit într-un asemenea scenariu să
avem mult mai multe probe fizice la locul faptei.
— Tu însuţi în raport aduci ploaia de mai multe ori în discuţie.
— Da, aprobă Whitey. Dar dacă a fost vorba de vreo bandă,

251
sau la dracu', de ce nu şi de două, care s-o fugărească pe Katherine
Marcus, urma să găsim mai multe indicii decât până acum. Cel
puţin ceva mai multe urme de paşi. Ceva, doamnă.
Maggie Mason îşi puse iar ochelarii şi îşi coborî privirea la
raportul din mâna ei.
— Este şi asta o teorie, spuse ea într-un târziu. Una care, pe
baza propriului tău raport, cred că merită să o luăm în calcul.
Whitey continuă să-şi ţină capul plecat, deşi Sean putu simţi
dispreţul care i se ridica din umeri ca un gaz pe o ţeavă.
— Ce zici, sergent? îl iscodi Friel.
Whitey îşi ridică capul şi le oferi un surâs obosit.
— O s-o ţin minte, promit. Dar activitatea bandelor în
cartierul ăla a fost dintotdeauna scăzută. Hai să facem un
compromis şi să zicem că a fost vorba de doi infractori, ceea ce ne
întoarce iar la posibilitatea unui atac premeditat.
— În regulă...
— Dar dacă aşa au stat lucrurile şi cu toţii am fost de acord
astăzi, de la bun început, că a fost o urmărire lungă, atunci cel
de-al doilea trăgător trebuie să-şi fi golit arma în momentul în care
Katherine Marcus l-a izbit pe partenerul lui cu portiera. Singurul fel
în care toată chestia asta ar avea vreun sens ar fi dacă au existat un
singur trăgător şi o femeie beată şi panicată, căreia poate îi slăbeau
puterile de la sângele pierdut, care nu mai gândea clar şi era
pândită numai de ghinioane.
— Dar ai să ţii minte teoria mea, desigur, interveni Maggie
Mason cu un zâmbet amar şi cu ochii aţintiţi la masă.
— Aşa am să fac, o asigură Whitey. Am să iau totul în serios
de-acum, să fiu al naibii! Îl cunoştea pe asasin. O.K. Până aici,
oricine având un motiv cât de cât logic a fost luat în calcul. Cu cât
lucrăm mai mult la acest caz, cu atât mai mult mi se pare posibil ca
atacul să fi fost întâmplător. Ploaia ne-a distrus două treimi din
probele fizice. Marcus n-a avut nici măcar un singur duşman în
viaţa ei, fir-ar al dracului să fie! Nici un fel de secrete financiare, nici
n-a fost toxicomană, nici n-a fost vreodată martoră la vreun delict,
după cum rezultă din dosarul ei. Asasinarea, din câte ştim, n-a
avantajat pe nimeni.

252
 — Cu excepţia lui O'Donnell, remarcă Burke, care nu dorea ca
ea să părăsească oraşul.
— Cu excepţia acestuia, confirmă Whitey. Dar are un alibi
tare şi nu pare să fie un atac premeditat. Aşa că cine a mai rămas
pe post de duşman? Nimeni.
— Şi totuşi este moartă, zise Friel.
— Şi totuşi este moartă, repetă Whitey. Ceea ce mă face să
cred că a fost pur şi simplu o tragică întâmplare. Dacă scoţi din
calcul banii, dragostea sau ura ca posibile mobiluri, aproape că nu
mai rămâi cu nimic. Ultimul lucru la care te-ai mai putea gândi ar fi
la vreun obsedat sexual tembel care i-a dedicat victimei o pagină de
Web sau vreo altă tâmpenie de genul ăsta.
Friel îşi ridică sprâncenele.
— Tocmai verificam şi posibilitatea asta, domnule, se
amestecă Shira Rosenthal. Până acum, niente.
— Deci nici măcar nu ştiţi ce căutaţi, conchise Friel într-un
târziu.
— Ba da, fireşte, i-o întoarse Whitey. Un tip cu un pistol. Ah,
da, şi cu un baston.

253
 Cuvinte pe care el le ştiuse odinioară
DUPĂ CE-L LĂSĂ PE DAVE pe verandă, cu ochii şi chipul
iarăşi uscate, Jimmy îşi făcu al doilea duş în acea zi. În adâncul
sufletului, simţea nevoie să plângă. I se umflase pieptul de lacrimi
ca un balon până când simţi că se înăbuşă. Se băgase sub duş
pentru că dorea să fie singur în cazul în care l-ar fi potopit lacrimile,
spre deosebire de cei câţiva stropi care i se prelinseseră pe obraji
mai devreme. Se temea să nu se transforme într-o piftie
tremurândă şi să ajungă să bocească, aşa cum i se întâmplase pe
vremea când era copil, în bezna dormitorului, sigur de faptul că
naşterea lui îi omorâse mama şi de aceea îl ura pe taică-său. Sub
duş, simţi că iar îl copleştea acel vechi sentiment de tristeţe pe
care-l avea de-o viaţă, o conştientizare a tragediei pe care o
întrezărise în viitorul lui, grea ca rocile de calcar. Ca şi cum un
înger i-ar fi dezvăluit viitorul când încă era în pântecul mamei, iar
Jimmy ieşise de acolo cu spusele întipărite undeva în minte, dar
acestea îi pieriseră de pe buze. Îşi ridică ochii spre jetul duşului. Îşi
zise fără cuvinte:
„Ştiu, în adâncul sufletului, că am contribuit la moartea
copilului meu. Simt asta. Dar nu ştiu cum.”
Iar vocea calmă de undeva din el îl linişti:
„Ai să afli.”
„Spune-mi.”
„Nu.”
„Du-te dracului.”
„N-am terminat tot ce aveam de spus.”
„Oh!”
„Cunoaşterea va veni.”
„Şi mă va condamna?”
„Asta depinde de tine.”
Jimmy îşi coborî capul şi se gândi la Dave care o văzuse pe
Katie cu puţin timp înainte de a muri. Katie, vie, beată, dansând
fericită. Numai după ce a aflat că altcineva decât el deţinea o
imagine a ei care o urma pe cea a lui, îi venise până la urmă să
plângă. Ultima oară când a văzut-o, Katie ieşise din prăvălie la
sfârşitul schimbului de sâmbătă, între patru şi cinci, când el vorbea
la telefon cu unul dintre furnizori, punându-şi distrat comenzile în
ordine, în timp ce ea se aplecase şi îl sărutase pe obraz,
254
spunându-i:
— Ne vedem mai târziu, tăticule.
— Mai vorbim, îi răspunse el, privind cum ieşea prin camera
din spate.
Dar nu. Astea erau gogoşi. Nu o urmărise cu privirea. Doar o
auzise ieşind, dar privirea îi rămase pe lista de comenzi din registrul
de pe tejghea. Aşa că, de fapt, ultima oară o văzuse, din profil, în
momentul în care îşi îndepărta buzele de obrazul ei care îşi luase
rămas bun de la el.
„Ne vedem mai târziu, tăticule”. Jimmy îşi dădu seama că
tocmai acest „mai târziu”, partea târzie a serii, ultimele ei minute de
viaţă, aveau să-l doboare. Dacă ar fi fost acolo, dacă ar fi fost în
stare să petreacă până ceva mai târziu în seara aceea împreună cu
fiica, poate că ar fi fost capabil să se oprească la o imagine mai
recentă a ei. Dar n-o făcuse. Dave ar fi făcut-o. La fel Eve şi Diane.
Ca şi ucigaşul ei. „Dacă urma să mori, îşi spuse Jimmy în minte,
dacă asemenea lucruri sunt cu adevărat predestinate, atunci mi-aş
dori ca într-un fel sau altul să fi murit măcar privindu-mă în faţă.
M-ar fi durut să te văd moartă, Katie, dar cel puţin aş fi ştiut că
te-ai fi simţit mai puţin singură dacă te-ai fi uitat în ochii mei. Te
iubesc. Te iubesc atât de mult. Te iubesc cu adevărat, mai mult
decât am iubit-o pe maică-ta, decât pe surorile tale, pe Annabeth,
aşa să-mi ajute Dumnezeu. Şi pe ele le iubesc din tot sufletul, dar
pe tine te iubesc cel mai mult pentru că atunci când m-am întors
din închisoare şi ne-am aşezat pe scaun în bucătărie, eram ultimii
oameni de pe pământ. Uitaţi de toată lumea şi nedoriţi de nimeni.
Şi eram amândoi atât de speriaţi, de buimaci şi de oropsiţi. Dar
ne-am ridicat deasupra condiţiei noastre, nu-i aşa? Ne-am clădit
vieţile în aşa fel încât într-o bună zi nu ne-a mai fost frică, nu mai
eram nişte oropsiţi. Şi n-aş fi putut reuşi asta fără tine. N-aş fi fost
capabil. Nu sunt atât de puternic. Te-ai fi făcut o femeie frumoasă.
O soţie frumoasă, poate. O mamă minune. Erai prietena mea,
Katie. Ai văzut ce spaimă era în mine şi n-ai luat-o la fugă. Mi-eşti
dragă mai mult decât viaţa. Şi dorul după tine va fi cancerul ce mă
va roade până nu va mai rămâne nimic din mine.”
Şi, doar pentru o clipă, cum stătea sub duş, Jimmy îi simţi
palma pe spate. Asta uitase el din ultimul moment petrecut cu ea. Îi

255
pusese mâna pe spate în timp ce se aplecase să-l sărute pe obraz.
Îşi lipise palma deschisă de spinarea lui, între omoplaţi, şi îi simţise
căldura. Rămase sub duş cu această senzaţie încă întipărită în
carne, plină de broboanele stropilor de apă, şi simţi cum nevoia de a
plânge îi piere. Se simţi iar puternic în durerea lui. Se simţi iubit de
fiica lui.

WHITEY ŞI SEAN găsiră un loc de parcare la un colţ în

apropiere de casa lui Jimmy şi se întoarseră înapoi pe Calea
Buckingham. Primele ore ale serii îi învăluiau cu răcoare, cerul
întunecându-şi albastrul, iar Sean se trezi întrebându-se ce făcea
Lauren în aceeaşi clipă, dacă se afla în apropierea unei ferestre,
dacă putea contempla acelaşi cer pe care-l privea şi el în momentul
acela, simţind cum se răcorea tot mai mult.
Chiar înainte de a se opri în dreptul imobilului cu trei etaje,
unde locuia Jimmy împreună cu soţia, prinşi ca într-un sandviş
între diverşi demenţi Savage, soţiile şi ibovnicele lor, îl zăriră pe
Dave Boyle aplecându-se prin portiera deschisă a unei Honda
parcată în faţa intrării. Dave ajunse la torpedoul deschis şi îl
închise trântindu-l, apoi se trase afară cu un portofel în mână. Îi
observă pe Sean şi pe Whitey în timp ce-şi închidea maşina şi le
zâmbi.
— Iarăşi voi doi!
— Bântuim ca o viroză, remarcă Whitey. Mereu scoatem
capul.
— Ce mai faci, Dave? îl salută Sean.
— Nu s-au schimbat prea multe în patru ore. Treceţi pe la
Jimmy?
Ei încuviinţară.
— Aţi reuşit ceva pentru soluţionarea cazului?
Sean dădu din cap.
— Tocmai treceam să ne exprimăm condoleanţele şi să vedem
cum o mai duc.
— Acum sunt bine. Cred că s-au epuizat, ştiţi? Pot să vă spun
că, Jimmy n-a mai pus capul pe pernă de ieri. Annabeth a dat în
patima ţigărilor, aşa că m-am oferit să-i cumpăr câteva pachete,

256
dar am uitat că mi-am lăsat portofelul în maşină, se justifică el,
ţinându-l ridicat în mâna umflată, apoi îl băgă în buzunar.
Whitey îşi băgă şi el mâinile în buzunare, legănându-se pe
călcâie şi schiţând un zâmbet subţire.
— Rana pare să fie tare dureroasă, observă Sean.
— Asta? făcu Dave, ridicându-şi iar mâna, cântărind-o. Nu
doare chiar aşa de rău.
Sean dădu din cap, adăugând propriul zâmbet neîncrezător la
cel al colegului său, amândoi încremeniţi acolo, scrutându-l pe
Dave.
— Jucam biliard acum două nopţi, începu să povestească
Dave. Ştii cum este masa la McGills, Sean. O jumătate din ea se
sprijină de perete, aşa că trebuie să tot foloseşti tacul ăla scurt.
— Evident, îl încurajă Sean.
— Deci, bila albă se află chiar la distanţă de un fir de păr de
mantă, iar bila obiectiv la celălalt capăt. Eu îmi trag mâna să lovesc
cât mai tare cu tacul, uitând că sunt lipit de perete. Şi buf! Mâna
aproape că-mi intră prin zidul ăla nenorocit.
— Au! glumi Sean.
— Ţi-a ieşit? îl întrebă Whitey.
— Ce?
— Lovitura.
— Am zgâriat masa cu tacul, se încruntă Dave. Fireşte că
n-am mai fost bun de nimic tot restul jocului.
— Sigur că nu, întări Whitey.
— Da, oftă Dave. Ghinion, pentru că eram în avantaj până să
se întâmple asta.
Whitey aruncă o privire spre maşina lui Dave.
— Hei, ai aceeaşi problemă pe care o am şi eu?
— N-am avut nicio problemă cu ea, nu, răspunse celălalt
întorcându-şi ochii spre propriul automobil.
— Rahat. Pentru că lanţul de distribuţie la Accord-ul meu s-a
încurcat rău de tot. Am descoperit că acelaşi lucru i s-a întâmplat şi
unui amic de-al meu. Costul reparaţiei se ridică la câteva sutare,

257
ştii?
— Nu, răspunse Dave. A mea a fost un vis, se uită peste umăr,
apoi iar la ei. Mă duc să cumpăr ţigări. Ne vedem înăuntru?
— Bine, încuviinţă Sean şi îi făcu un mic semn cu mâna, după
care coborî de pe bordură şi traversă bulevardul.
Whitey se uită la Honda.
— Drăguţă ciobitură are pe partea din faţă a capotei.
— Mamă, sergent, nici nu credeam c-ai observat-o! Glumi
Sean.
— Şi povestea cu tacul de biliard? fluieră Whitey. Ce, vrea să
spună că-l ţine cu palma de mâner?
— Aici se ridică o problemă, totuşi, îi atrase atenţia Sean în
timp ce-l urmăreau amândoi pe Dave care intra la Eagle Liquors.
— Serios, care-i aia, robocopule?
— Dacă-l faci pe Dave să fie tipul pe care martorul lui Souza
l-a văzut în parcarea barului Last Drop, atunci el a crăpat capul
altcuiva când Katie Marcus a fost omorâtă.
Whitey îşi luă o grimasă dezamăgită.
— Chiar crezi? Eu îl văd ca pe un tip care zăboveşte într-o
parcare, pe când o fată sortită morţii cu o jumătate de oră mai
târziu tocmai părăsea localul. Îl văd ca pe cineva care n-a fost acasă
la unu şi un sfert, cum a declarat el.
Prin vitrina magazinului, îl văzură pe Dave la tejghea
adresându-se vânzătorului.
— Sângele pe care cei de la UC l-au râcâit de pe pavajul din
parcare putea fi acolo de mai multe zile, adăugă Whitey. N-avem
nicio dovadă că s-a mai întâmplat ceva acolo, în afara unei
încăierări la beţie. Dacă tipii din bar vin şi spun că nu s-a întâmplat
nimic în noaptea aia? S-ar fi putut întâmpla cu o zi mai devreme.
S-ar fi putut petrece chiar în după-amiaza zilei respective. Nu
există nicio legătură cauzală între sângele din parcare şi Dave
Boyle, care să şadă în maşina lui la unu şi jumătate. Dar există una
cât casa între el şi maşina asta, când Katie Marcus a părăsit barul.
Îl bătu pe umăr pe Sean.
— Hai să urcăm.
258
 Acesta aruncă o ultimă privire peste drum pe când Dave îi
punea vânzătorului mărunţişul în mână în magazinul de băuturi
alcoolice. Îi părea rău pentru amicul său din copilărie. Indiferent de
ceea ce făcea, pur şi simplu trezea în oricine compătimirea, un
sentiment cam neşlefuit şi un pic cam urât, de intensitatea unui
tăiş de lamă.

CELESTE, care şedea pe patul lui Katie, îi auzi pe poliţişti

urcând scările, tropăind cu bocancii lor grei pe treptele roase de
vreme, chiar de cealaltă parte a peretelui. Annabeth o trimisese
până aici cu câteva minute mai devreme să-i aducă o rochie de-a
fiicei, pe care Jimmy s-o poată duce la Pompele Funebre, verişoară
ei scuzându-se că nu avea destulă putere să intre în cameră. Era
vorba de o rochie albastră, cu un umăr gol, Celeste amintindu-şi
când Katie o purtase la nunta Carlei Eigen, cu o floare galbenă şi
albastră, prinsă chiar deasupra urechii în părul ridicat în sus. În
ziua aceea, realmente frânsese nişte inimi, Celeste dându-şi
singură seama că nu arătase atât de bine în toată viaţa ei, iar Katie
fiind total inconştientă de cât de orbitoare îi era frumuseţea. În
clipa în care Annabeth menţionase o rochie albastră, Celeste ştiu
precis pe care anume o dorea.
Aşa că intrase aici, unde cu o noapte în urmă îl zărise pe
Jimmy acoperindu-şi faţa cu perna fetei, inhalând-o cu lăcomie în
plămâni, şi deschisese geamurile să aerisească camera de
mireasma fadă a decesului. Găsi rochia într-un sac special pentru
păstrarea hainelor, închis cu un fermoar în fundul şifonierului şi o
scoase din el, aşezându-se iar pe pat pentru o clipă. De jos, din
bulevard, ajungeau până la ea zgomotele unor portiere trântite,
trăncăneala de maidan, în surdină, a trecătorilor care mergeau pe
trotuare, şuieratul uşilor unui autobuz care se deschideau în staţia
de la colţ cu Crescent. Îi căzu privirea pe o fotografie de pe măsuţa
de noapte, cu Katie şi tatăl ei. Fusese făcută cu câţiva ani în urmă,
ea avea un zâmbet crispat, cum stătea aşezată pe umerii lui Jimmy,
care îi ţinea gleznele în mâini şi se uita în obiectiv cu acel surâs
deschis, atât de minunat, cum numai el ştia să zâmbească, cu care
te înmărmurea fie numai şi din cauză că el, ca atare, nu părea deloc
un om deschis, iar zâmbetul acela era unica trăsătură
necontaminată de îndoiala lui obişnuită.
259
 Tocmai ridica fotografia de pe noptieră, când auzi vocea
soţului din stradă:
— Iarăşi voi doi!
Ea rămase acolo, tot mai pierită, pe măsură ce auzea fără să
vrea discuţia dintre Dave şi poliţişti, după care auzi ce vorbiră Sean
Devine şi partenerul lui, în timp ce soţul ei traversa strada să-i
cumpere ţigări lui Annabeth.
Timp de zece sau doisprezece secunde oribile fu cât pe ce să
vomite pe rochia albastră a lui Katie. Diafragma ei sălta în sus şi-n
jos şi i se uscă în gât, iar stomacul începu să-i dea în clocot. Se
aplecă de şale, încercând din răsputeri să se abţină, horcăi de mai
multe ori, dar nu vomită. Şi îi trecu.
Cu toate acestea, îi mai era greaţă. Îi era greaţă şi frig. I se
părea că îi luase foc creierul. Ardea cu o vâlvătaie în care ceva părea
să se zbată nebuneşte, întunecându-i luminile ochilor,
cuprinzându-i sinusurile şi orbitele.
Se întinse pe spate în vreme ce Sean şi partenerul lui urcau
scările şi îşi dori să fie lovită de un fulger sau ca tavanul să-i cadă în
cap, ori pur şi simplu să fie ridicată de vreo forţă necunoscută şi
azvârlită pe fereastra deschisă. Toate aceste scenarii erau de
preferat în locul celui pe care ea trebuia să-l înfrunte. Poate că el
doar proteja pe altcineva, sau poate că văzuse ceva ce n-ar fi trebuit
şi fusese ameninţat. S-ar putea ca întrebările puse de către cei de la
poliţie să însemne numai că-l socoteau suspect. Nici una dintre
aceste ipoteze nu indica, fără îndoială, că soţul ei o omorâse pe
Katie Marcus.
Povestea cu tâlharul fusese o minciună sfruntată. Ştiuse asta
de la bun început. Încercase să fugă de acest adevăr de mai multe
ori în decursul ultimelor zile, să şi-l ascundă în minte aşa cum
perdeaua norilor cerne razele solare. Dar ştiuse, încă din noaptea în
care venise acasă cu povestea asta, că tâlharii nu lovesc cu o mână
când pot să te înjunghie cu cealaltă, şi nu folosesc replici isteţe
precum „Portofelul sau viaţa, jigodie. Nu plec de-aici cu mâna
goală!” Şi nu se lasă dezarmaţi şi cotonogiţi de oameni ca Dave, care
nu mai luase parte la o încăierare din şcoala primară.
Dacă Jimmy s-ar fi întors acasă cu aceeaşi poveste, ar fi fost
altceva. Jimmy, aşa slab cum era, îţi dădea totuşi impresia că era în
stare să te omoare. Părea să ştie cum să se bată, doar că se
260
maturizase, depăşind punctul în care violenţa să-i mai fie necesară
în viaţă. Dar se mai simţea în aer primejdia pe care o iradia
prezenţa lui, o anume tendinţă distructivă.
Mirosul pe care Dave îl răspândea în jur era de un alt gen. Era
mirosul unui om cu secrete, cu o minte enigmatică, o viaţă
interioară care se desfăşura în spatele ochilor lui mult prea ficşi, în
care nimeni altcineva nu putea pătrunde. Era măritată cu el de opt
ani şi întotdeauna crezuse că lumea lui secretă se va deschide până
la urmă pentru ea, dar nu. Bărbatul ei trăia cocoţat acolo, în lumea
din capul lui, mult mai mult decât aici, jos, în lumea oricui altcuiva,
şi poate aceste două lumi paralele fuzionaseră în aşa măsură încât
negurile minţii i se revărsaseră peste străzile din East Buckingham.
Să fi fost Dave ucigaşul lui Katie? Şi, sincer vorbind, putea fi
soţul ei capabil de crimă? Putea fi el în stare s-o fugărească pe fata
vechiului său prieten în parcul cufundat în beznă? S-o bată şi să-i
audă ţipetele şi rugăminţile? Să-i descarce o armă în ceafă?
De ce? De ce-ar face cineva aşa ceva? Şi dacă tot acceptai că
cineva, de fapt, putea să facă aşa ceva, rezulta de aici că acea
persoană ar fi chiar el?!...
Da, îşi răspunse sieşi, doar trăia într-o lume secretă. Da,
probabil că nu mai putea fi niciodată întreg din cauza abuzurilor
săvârşite asupra lui în copilărie. Da, doar povestea cu tâlharul era o
minciună, dar poate că exista o justificare logică pentru ea. Cum ar
fi?...
Katie a fost asasinată în Pen Park la puţin timp după ce a
părăsit Last Drop. Dave pretinde că a ţinut piept unui tâlhar în
parcarea aceluiaşi bar. Susţine că l-a lăsat pe omul ăla acolo,
zăcând în stare de inconştienţă, dar nimeni nu-i descoperise până
acum cadavrul. Poliţia menţionase ceva despre descoperirea unor
picături de sânge în parcare, totuşi. Atunci poate că îi spusese până
la urmă adevărul. Poate.
Şi totuşi, îi tot revenea în minte felul în care nu se potriveau
toate ca timp. Dave îi mărturisise că se dusese la Last Drop. Se
părea că minţise poliţia în această privinţă. Katie fusese omorâtă
între două şi trei dimineaţa. El intrase în apartament pe la trei fără
zece, plin de sângele altcuiva şi cu o explicaţie neconvingătoare. Şi
dintre toate tocmai asta era coincidenţa cea mai bătătoare la ochi,
faptul că biata Katie fusese ucisă tocmai în momentul în care
261
bărbatul ei se întorcea acasă acoperit de sânge. Dacă n-ar fi fost
soţia lui, ar fi îndrăznit măcar să pună concluzia sub semnul
întrebării?
Celeste se aplecă din nou din şale, încercând să-şi reţină voma
şi să astupe vocea din mintea ei care-i tot şoptea şuierat: „Dave a
ucis-o pe Katie. Iisuse Hristoase. Dave a ucis-o pe Katie. Of,
Doamne Dumnezeule! Dave a ucis-o pe Katie şi eu vreau să mor”.

— DECI I-AŢI SCOS pe Bobby şi pe Roman din rândul

suspecţilor? întrebă Jimmy.
— Nu complet, îl lămuri Sean scuturând din cap. Asta nu
exclude posibilitatea ca ei să fi angajat vreun criminal.
— Dar pot citi pe figura dumitale că nu crezi în aşa ceva, zise
Annabeth.
— Nu, doamnă Marcus, nu credem.
— Atunci pe cine suspectaţi? Pe oricine? mai vru să ştie
Jimmy.
Whitey şi Sean se uitară unul la altul, după care Dave intră în
bucătărie, desfăcu celofanul unui pachet de ţigări şi îl înmână lui
Annabeth.
— Poftim, Anna.
— Mersi, rosti ea uitându-se la Jimmy cu o expresie de uşoară
jenă. Simt o nevoie teribilă să fumez.
— Draga mea, îndeplineşte-ţi orice poftă, fără nicio grijă, o
linişti el zâmbindu-i tandru şi bătând-o uşor pe mână.
— M-am lăsat de zece ani, mărturisi ea întorcându-se spre
Whitey şi aprinzând un chibrit.
— Şi eu la fel, îi spuse Sean. Pot să-ţi fur şi eu una?
Annabeth izbucni în râs cu ţigara săltându-i între buze, iar
bărbatul ei se gândi că poate ăsta era primul sunet frumos pe care-l
auzise în ultimele douăzeci şi patru de ore. Văzu zâmbetul larg pe
faţa lui Sean, în timp ce lua o ţigară de la soţia lui şi dori să-i
mulţumească pentru că-i descreţise fruntea.
— Eşti un băiat rău, domnule Devine, remarcă ea
aprinzându-şi ţigara.

262
 — Am mai auzit asta, zise el pufăind.
— Ai auzit-o săptămâna trecută de la comandant, completă
Whitey, dacă-mi amintesc bine.
— Zău? făcu Annabeth şi îl fixă pe Sean cu căldura unei
priviri interesate, ea fiind una dintre acele rare persoane care
puteau manifesta, când ascultau, acelaşi interes ca şi atunci când
vorbea.
Zâmbetul lui Sean se lărgi şi mai mult când Dave luă loc, iar
Jimmy avu sentimentul că atmosfera din bucătărie devenea mai
clară.
— Tocmai am revenit dintr-o suspendare, recunoscu Sean.
Ieri a fost prima mea zi de muncă.
— Ce-ai făcut? îl iscodi Jimmy, sprijinindu-se de masă.
— Este secret, zise celălalt.
— Sergent Powers? îl abordă Annabeth.
— Mă rog, agentul Devine...
— Şi eu ştiu anecdote despre tine, îl ameninţă Sean,
întorcându-şi privirea la el.
— Ei, haide!
— Nici vorbă. Îmi pare rău.
— Sean, spuse Jimmy, şi atunci când acesta se uită la el,
încercă să-i transmită prin ochi că asta le făcea bine, era exact ce le
trebuia în clipa aceea. Un moment de respiro. O conversaţie care să
n-aibă nimic de a face cu omuciderea sau cu pompele funebre, ori
cu pierderea suferită. Figura celuilalt se înduioşă, până când
începu să semene cu chipul pe care-l avusese la unsprezece ani, şi
încuviinţă tacit.
— Am îngropat un tip în reclamaţii false, începu el
întorcându-se spre Annabeth.
— Ce? întrebă ea aplecându-se în faţă, cu ţigara ridicată în
dreptul urechii şi cu ochii măriţi.
Sean îşi dădu capul pe spate, trase din ţigară şi aruncă o gură
de fum în tavan.
— Nu mi-a plăcut de un tip, nu contează pentru care motiv, în
263
sfârşit, o dată pe lună sau cam aşa ceva, îi introduceam numărul de
la maşină în baza de date de la Serviciul de înregistrări auto, la
rubrica de parcări contravenţionale. O mai schimbam, o lună
ziceam că parca într-un loc nepermis, în următoarea că parca
într-o zonă comercială, etcetera, etcetera, etcetera. În sfârşit, tipul
intră în sistem, dar habar n-are.
— Pentru că n-a primit niciodată vreo reclamaţie, ghici
Annabeth.
— Exact. Şi la fiecare douăzeci şi unu de zile mai este
penalizat cu alţi cinci dolari pentru neplată, pe urmă amenzile tot
continuă să sporească până când într-o zi primeşte o citaţie la
tribunal.
— Unde află că datorează statului vreo mie două sute de
dolari, adaugă Whitey.
— O mie o sută, îl corectează Sean. Dar aşa-i. El protestează
că n-a primit reclamaţiile, dar instanţa nu-i dă crezare. Doar tot
timpul asta se aude. Aşa că tipul este condamnat. Este în baza de
date, totuşi, iar computerele nu mint.
— Eşti nemaipomenit, îl admiră Dave. Şi faci multe chestii
de-astea?
— Nu, se apără Sean, iar Annabeth şi Jimmy izbucniră în râs.
Nu, David.
— Acum îţi mai zice şi „David”, îl avertiză Jimmy în glumă. Ai
grijă!
— Am făcut asta o singură dată cu un singur individ.
— Şi cum de te-au prins?
— Mătuşa tipului lucra la Serviciul de înregistrări auto,
răspunse Whitey. Mă credeţi?
— Nu, zise Annabeth.
— Cine ar fi ştiut? se întrebă Sean retoric, confirmând din
cap. Tipul şi-a plătit amenzile, după care şi-a pus mătuşa la curent
cu toată tărăşenia şi ea mi-a dat de urmă. Cum tot aveam un
antecedent cu individul în chestiune, i-a fost uşor comandantului
să lege mobilul de oportunitate, să restrângă numărul suspecţilor
până la unul şi uite aşa m-a prins.
264
 — Exact, câte nasoale ai înghiţit pe chestia asta? se interesă
Jimmy.
— Cu sacii, recunoscu Sean şi de data asta toţi cei patru
izbucniră în râs. Saci uriaşi, de mărimea pubelelor de gunoi,
preciză el, detectând lucirea din ochii lui Jimmy şi pufnind şi el în
râs.
— Bietul Devine, pentru el n-a fost cel mai bun an, îl
compătimi Whitey.
— Ai avut noroc că n-a transpirat nimic prin presă, îi zise
Annabeth.
— Oh, avem noi grijă de asta, o lămuri Whitey. Poate i-am
tăbăcit fundul, dar tot ce deţinea cucoana de la Serviciul de
înregistrări era oficiul din care fuseseră emise reclamaţiile, nu şi
numărul insignei. Pe cine să dăm vina, pe o eroare administrativă?
— Pe o defecţiune la computer, propuse Sean. Comandantul
m-a pus să-i restitui întreaga sumă, bla, bla, bla, m-a suspendat o
săptămână fără plată şi m-a băgat în trei luni de probă. Cu toate
astea, putea să fie mult mai rău.
— Puteau să-l retrogradeze, preciză colegul său.
— De ce n-au făcut-o? întrebă Jimmy.
— Pentru că sunt robocop. Nu citeşti ziarele, Jim? întrebă
Sean, stingându-şi ţigara şi deschizându-şi braţele.
— Ce vrea să spună megalomanul ăsta aici, îi lămuri Whitey,
este că el a rezolvat câteva cazuri destul de serioase în ultimele luni.
Are cea mai mare rată de cazuri rezolvate din unitatea mea. Trebuie
să aşteptăm ca media asta să mai scadă până să-l dăm pe uşă
afară.
— Chestia aia cu nebunia de pe şosea, îşi aminti Dave. Ţi-am
văzut numele o dată într-un ziar.
— Dave citeşte, îl dădu Sean drept exemplu pentru Jimmy.
— Nu ghiduri de biliard, totuşi, remarcă Whitey cu un surâs.
Ce-ţi mai face mâna?
Jimmy îşi îndreptă privirea la Dave chiar în clipa în care acesta
din urmă lăsa ochii în jos. Jimmy înţelese că poliţistul cel mare se
juca cu Dave de-a şoarecele şi pisica, stârnindu-l. Avea destulă
265
experienţă din trecutul său infracţional ca să-şi dea seama de asta
după ton, şi realiză că-l tachina în privinţa mâinii umflate. Atunci
ce dorise să spună cu biliardul?
Dave deschise gura să vorbească, dar figura îi încremeni
văzând peste umărul lui Sean pe cineva. Jimmy se uită în direcţia
privirii acestuia şi fiecare părticică din el se crispă. Sean îşi întoarse
capul şi o zări pe Celeste Boyle, ţinând o rochie de un albastru
întunecat, cu umeraşul ridicat la nivelul umărului, astfel încât
rochia flutura pe lângă ea de parcă acoperea un trup pe care nimeni
nu-l putea vedea.
Celeste observă expresia de pe faţa îndureratului tată şi spuse:
— Am s-o duc eu la pompele funebre, Jim.
— Nu trebuie să faci asta tu, zise Annabeth.
— Dacă aşa vreau eu! ripostă Celeste izbucnind într-un hohot
de râs bizar, disperat. Chiar aşa. Mi-ar face plăcere. Aş mai ieşi şi
eu la aer pentru câteva minute. M-aş bucura, Anna.
— Eşti sigură? o întrebă Jimmy cu o voce uşor dogită.
— Da, da, confirmă hotărâtă Celeste.
Sean îşi aminti de ziua când mai văzuse ultima oară o
persoană care-şi dorea cu atâta disperare să iasă din cameră. Se
ridică din scaun şi înaintă spre ea cu mâna întinsă.
— Ne-am mai întâlnit de câteva ori. Sunt Sean Devine.
— Ah, desigur, răspunse ea în timp ce mâna ei transpirată
luneca în mâna lui.
— M-ai tuns odată, îi aminti Sean,
— Ştiu, îmi amintesc. Sigur că da.
— Ei bine... începu Sean.
— Ei.
— Nu vreau să te reţin.
— Nu, nicidecum, îl linişti ea hohotind iar. Deci, mi-a părut
bine să te văd. Trebuie să mă duc.
— Pa.
— Pa.
— Pa, iubito! zise şi Dave, dar Celeste deja străbătea holul şi
266
se îndrepta glonţ spre uşa de la intrare, ca şi cum ar fi adulmecat
vreo scurgere de gaze.
— Rahat, făcu Sean şi se uită peste umăr la Whitey. Mi-am
uitat blocnotesul în maşină.
— Păi, mai bine te-ai duce să ţi-l iei.
— Ce, nu poate împrumuta o foaie dintr-al tău? se miră Dave,
în timp ce Sean ieşise deja în hol.
Acesta nu mai apucă să audă ce gogoşi turnă Whitey, pentru
că ieşi pe uşă şi se repezi pe scări în jos, năvălind pe verandă tocmai
când Celeste ajunsese la maşină. Descuiase cu cheia portiera şi
intrase înăuntru, deblocând portiera din spate. O deschise şi
introduse cu grijă rochia pe bancheta din spate. Când închise
portiera, se uită peste capotă şi-l zări pe Sean coborând scările, iar
acesta citi teroarea pe figura ei, privirea cuiva care în momentul
acela se vedea lovit de un autobuz.
Putea fi subtil sau direct şi, după o singură privire spre ea, se
hotărî că trebuia să fie direct, căci asta era singura lui şansă. S-o
prindă ca-ntr-un cleşte cât era nepregătită.
— Celeste, începu el, aş vrea să-ţi pun doar o scurtă întrebare.
— Mie?
El încuviinţă din cap şi, ajungând la maşină, se sprijini de ea
punându-şi mâinile pe capotă.
— La ce oră a venit acasă Dave sâmbătă seara?
— Poftim?
Îşi repetă întrebarea, scrutând-o cu privirea.
— Dar de ce te-ar interesa tocmai amănuntul ăsta? îl întrebă
ea.
— Este un mic detaliu, Celeste. I-am pus soţului tău câteva
întrebări astăzi pentru că s-a aflat la McGills în acelaşi timp cu
Katie. Unele dintre răspunsurile lui n-au ieşit la socoteală şi asta-l
cam încurcă pe colegul meu. În ce mă priveşte, îmi închipui că Dave
a cam luat la bord în noaptea aia şi nu-şi mai aduce aminte cu
exactitate unele detalii, dar colegul meu este un cusurgiu rău. Aşa
că vreau doar să ştiu ora la care s-a întors, ora exactă, ca să mi-l
iau de pe cap pe Whitey şi să ne concentrăm pe prinderea
ucigaşului lui Katie.
267
 — Voi credeţi că Dave a fost făptaşul?
Sean se desprinse de maşină, înălţându-şi capul.
— N-am spus nimic în acest sens, Celeste. La dracu', n-aş
avea nici măcar de ce să-mi treacă prin cap una ca asta.
— Mă rog, nu ştiu.
— Doar ce ai spus-o.
— Ce? Ce tot vorbeşti? M-am încurcat de tot, făcu Celeste.
— Cu cât mai repede aflu ora la care Dave s-a întors acasă, cu
atât mai uşor am să-l conving pe colegul meu să se concentreze şi
asupra altor lucruri, nu numai la găurile din varianta soţului tău.
Pentru o clipă, ea făcu impresia unei persoane care ar fi
nimerit cu spatele în faţa unui trafic intens. Arăta atât de pierdută
şi de confuză, încât Sean avu acelaşi puternic sentiment de milă
pentru ea pe care adesea îl simţea şi pentru bărbatul ei.
— Celeste, încercă el s-o convingă, ştiind prea bine că Whitey
i-ar fi acordat un calificativ de insuficient în raport privind proba,
dacă ar fi auzit ceea ce avea să-i spună. Nu cred că Dave ar fi făcut
ceva. Jur pe Dumnezeu. Dar colegul meu crede, şi el este ofiţer. El
decide pe ce căi să se desfăşoare investigaţia. Dacă-mi spui la ce oră
s-a întors acasă, ne oprim aici. Şi nu-l vom mai deranja niciodată.
— Doar te-ai uitat la maşina asta, spuse ea.
— Poftim?
— V-am auzit vorbind mai devreme. Cineva a văzut maşina
parcată în jurul barului Last Drop, în noaptea în care Katie a fost
omorâtă. Colegul tău bănuieşte că Dave a ucis-o.
Rahat. Lui Sean nu-i venea să-i creadă urechilor.
— Colegul meu vrea să-l cerceteze mai atent. Nu este acelaşi
lucru. Până acum nu avem niciun suspect, Celeste. Da? N-avem.
Ştim doar găurile din povestea lui Dave. Dacă le acoperim, îl lăsăm
în pace. N-ai de ce să te temi.
„A fost jefuit, vru Celeste să-i spună. A venit acasă pătat de sânge,
dar numai pentru că cineva a încercat să-l tâlhărească. N-a făcut-o el.
Chiar dacă l-aş bănui de aşa ceva, inima îmi spune că Dave nu este
capabil de aşa ceva. Fac dragoste cu el. M-am măritat cu el. Şi nu aş lua
de bărbat un ucigaş, copoi nenorocit!‖

268
 Încercă să-şi amintească felul în care plănuise să-şi păstreze
calmul când poliţia ar fi ajuns să-i ia şi pe ei la întrebări. În noaptea
aceea, în vreme ce îi spăla hainele de sânge, era convinsă că îşi
făcuse un plan pentru o atare situaţie. Dar ea încă nu aflase de
moartea lui Katie la ora aceea, nici că poliţaii aveau s-o interogheze
în legătură cu implicarea lui Dave în asasinarea fetei. Cum ar fi
putut ea să prevadă asta? Şi poliţistul ăsta din faţa ei era atât de
manierat, de arogant şi de fermecător! Nu era deloc genul cu burtă,
mahmur şi cărunt la care se aşteptase. Era un vechi amic de-al
bărbatului. Dave îi povestise că omul ăsta, Sean Devine, se jucase
pe aceeaşi stradă cu el şi cu Jimmy Marcus, când a fost răpit. La
maturitate deveni un tip înalt, inteligent, chipeş, cu o voce pe care
îţi doreai s-o asculţi în fiecare noapte, cu ochi care păreau să te
disece.
Iisuse Hristoase! Cum putea ea să se descurce cu aşa ceva?
Avea nevoie de timp să gândească, să se regăsească şi să analizeze
raţional situaţia. Nu-i trebuia rochia unei fete moarte, care parcă se
holba la ea de pe bancheta din spate, şi de un poliţist de cealaltă
parte a maşinii, scrutând-o cu o privire otrăvitoare.
— Eram adormită, îi răspunse ea, la ora aia.
— Cum?
— Dormeam, repetă ea. În noaptea de sâmbătă, când s-a
întors Dave acasă. Eram deja culcată.
Poliţistul dădu din cap. Se sprijini iar pe maşină, frecându-şi
mâinile pe capotă. Părea mulţumit, ca şi cum toate întrebările lui
primiseră un răspuns. Îşi aduse brusc aminte că avea un fir de păr
foarte gros şi şuviţe aproape de culoarea pralinelor, răzleţite prin
părul şaten. Îi trecuse prin minte că n-avea a se teme de calviţie.
— Celeste, zise cu glas de ambră şi fum, cred că te-ai speriat.
Ea avu senzaţia că inima îi era strivită ca-ntr-un cleşte de o
mână murdară.
— Cred că eşti speriată şi mai cred că ştii ceva. Vreau să
înţelegi că sunt de partea ta şi a lui Dave. Dar mai mult de partea ta
pentru că, aşa cum am mai spus, eşti speriată.
— Nu-i adevărat, reuşi ea să spună şi deschise portiera din
dreptul locului şoferului.

269
 — Ba da, zise poliţistul şi se dădu cu un pas înapoi de lângă
maşină, în timp ce ea urcă la volan şi demară pe bulevard.

270
 Ce plănuiseră ei
CÂND SEAN se întoarse în apartament, îl găsi pe Jimmy în hol,
vorbind la un telefon fără fir.
— Bine, n-o să uit fotografiile. Mulţumesc, zise el şi închise,
uitându-se la celălalt. Erau Pompele Funebre Reed's, îl lămuri el. I-au
ridicat cadavrul de la medicul legist şi mi-au zis că pot să vin cu
lucrurile ei acolo. Ridică din umeri. Ştii, ca să finalizeze detaliile
serviciului, cam aşa ceva.
Sean consimţi cu o mişcare a capului.
— Ţi-ai luat blocnotesul?
— Este aici, îl asigură el pipăind buzunarul. Jimmy lovi de
câteva ori telefonul de coapsă.
— Aşa, cred că mai bine m-aş duce la Reed's.
— Mai degrabă ţi-ar prinde bine un pui de somn, omule.
— Nu, sunt bine.
— În regulă.
Pe când Sean se pregătea să treacă pe lângă el, Jimmy îi zise:
— Mă întrebam dacă pot să te rog ceva.
— Sigur, se opri celălalt din drum.
— Dave probabil că se va duce curând să-l ducă pe Michael
acasă. Nu ştiu ce program mai ai tu, dar speram că poate o să-i ţii
nevestei mele de urât un pic. Cât să nu se simtă singură, ştii?
Celeste, probabil, va fi înapoi deja, aşa că nu-ţi va lua mult timp.
Val şi fraţii lui le-au luat pe fete la un film, deci n-a mai rămas
nimeni acasă, iar Annabeth nu vrea încă să se ducă la Pompele
Funebre. Eu ştiu? M-am gândit şi eu....
— Nu cred să fie vreo problemă, îl linişti Sean. Trebuie să-l
întreb pe sergent, dar noi oficial am ieşit din schimb de câteva ore
bune. Lasă-mă să vorbesc cu el, bine?
— Îţi rămân dator.
— Sigur, îi răspunse el luând-o din loc spre bucătărie, după
care se opri iar şi îşi întoarse privirea la fostul său amic. De fapt,
Jim, voiam să te întreb ceva.
— Zi, spuse celălalt, luându o căutătură precaută de

271
puşcăriaş.
— Potrivit unor rapoarte pe care le avem, începu el
întorcându-se înapoi, tu ai avut o problemă cu puştiul ăla pe care
l-ai menţionat azi-dimineaţă, Brendan Harris.
— N-am avut chiar niciun fel de probleme, se dezvinovăţi
Jimmy ridicând din umeri. Pur şi simplu mă sinchisesc de puştiul
ăla.
— De ce?
— Nu ştiu, răspunse Jimmy băgând telefonul în buzunarul
din faţă. Unii oameni pur şi simplu te scot din sărite, ştii?
— Se vedea cu Katie, Jim. Aveau de gând să fugă împreună, îi
destăinui Sean, apropiindu-se de el şi punându-i o mână pe umăr.
— Gogoşi, se răsti tatăl, cu ochii în podea.
— Am găsit broşuri cu Vegas în rucsacul ei, Jim. Am dat
câteva telefoane şi am descoperit rezervări făcute pe ambele nume
la TWA. Brendan Harris a recunoscut totul.
— El mi-a ucis fata? îl întrebă Jimmy ridicând din umeri.
— Nu.
— Eşti sigur sută-n sută?
— Aproape. A fost testat de câteva ori la detectorul de
minciuni. De altfel, mi se pare că bărbatul nu e acel gen de oameni.
Se pare că ţi-a iubit sincer fata.
— La dracu', făcu Jimmy.
Sean se sprijini de perete şi aşteptă, lăsându-i celuilalt timp să
reflecteze.
— Să fugă? zise tatăl după un timp.
— Cam aşa. Din câte mi-au spus Brendan Harris şi
amândouă prietenele ei, erai foc şi pară împotriva unei relaţii între
ei doi. De ce, nu înţeleg. Mi s-a părut că băiatul nu e prea rău. Poate
un pic cam prostuţ, posibil. Dar mi s-a părut decent, chiar
simpatic. Aici chiar nu te înţeleg.
— Nu mă înţelegi? chicoti Jimmy. Tocmai am aflat că
fiică-mea care, ştii bine, este moartă se gândea să fugă de acasă,
Sean.

272
 — Ştiu, spuse celălalt aproape în şoaptă, sperând să-l
potolească, căci se aprinsese aproape la fel de tare ca şi atunci când
îl văzuse ieri după-masă lângă ecranul cinematografului. Sunt şi eu
doar curios, omule, de ce erai atât de neînduplecat în privinţa
prieteniei lor?
Jimmy se sprijini de perete lângă Sean şi respiră de câteva ori
adânc.
— L-am cunoscut pe taică-său. I se spunea „Doar” Ray.
— De ce?
— Erau mulţi tipi cu numele ăsta la vremea respectivă, îi
explică el. Ray Bucheck cel nebun şi Ray Dorian psihopatul şi Ray
Lane „Ţăranul”, că Ray Harris a fost supranumit „Doar” Ray pentru
că toate poreclele trăsnet fuseseră luate de alţii, încheie el ridicând
din umeri. În orice caz, tipul nu mi-a plăcut prea tare niciodată şi
pe urmă şi-a părăsit nevasta când era gravidă, cu mutulică pe
care-l are acum, iar Brendan n-avea decât şase ani şi, nu ştiu,
m-am gândit că aşchia nu sare prea departe de trunchi, aşa că nu
mi-a trebuit să se vadă cu fiică-mea.
Sean dădu din cap, deşi nu-l crezu. Îl împiedica ceva din felul
în care Jimmy îi spusese că tipul nu-i plăcuse prea mult, un mic
declic în voce, căci auzise destule gogoşi în viaţa lui de poliţist ca să
poată recunoaşte una, indiferent dacă i se părea logică.
— Asta a fost, da? îl întrebă el. Ăsta-i singurul motiv?
— Da, răspunse Jimmy şi se smuci de lângă perete,
îndreptându-se spre ieşire.
— Bună idee! exlamă Whitey stând în picioare în faţa casei,
împreună cu Sean. Lipeşte-te puţin de familie, vezi ce mai poţi
scoate de la ei. Că veni vorba, ce i-ai zis nevestei lui Boyle?
— I-am zis că era speriată.
— A confirmat alibiul lui?
— Spune că dormea, răspunse Sean scuturând din cap.
— Dar tu crezi că era speriată?
Sean îşi ridică ochii la ferestrele care dădeau în stradă. Făcu
un semn lui Whitey şi arătă cu capul mai încolo pe caldarâm, iar
celălalt îl urmă după colţ.

273
 — Ne-a auzit când discutam despre maşină.
— La dracu', făcu sergentul. Dacă-i spune bărbatului, s-ar
putea s-o ia la sănătoasa.
— Şi să fugă unde? Este un copil singur la părinţi, orfan de
mamă, cu un venit sărăcuţ şi fără prea mulţi prieteni. Nu prea pare
că vrea să fugă din ţară şi să încerce să trăiască în Uruguay.
— Asta nu înseamnă că nu există un asemenea risc.
— Sergent, îi aminti Sean, nu-l putem acuza de nimic.
Whitey făcu un pas înapoi, scrutându-şi subalternul în lumina
felinarului de deasupra lor.
— O faci pe naivul cu mine, robocopule?
— Pur şi simplu nu-l văd să comită aşa ceva. N-ar avea
motive, în primul rând.
— Alibiul lui este de rahat, Devine. Versiunile sunt atât de
pline de găuri încât, dacă şi-ar face o barcă din ele, ar ajunge la
fundul oceanului. Spui că nevastă-sa era speriată. Nu enervată.
Speriată.
— Bine, da. Sigur că ascunde ceva.
— Aşa, şi chiar crezi că dormea când el s-a întors acasă?
Sean îşi aminti de Dave pe vremea când erau copii, urcând în
maşina aceea, plângând în hohote. Îl revăzu cu ochii minţii,
întunecat şi îndepărtat, pe bancheta din spate în timp ce maşina
dispărea după colţ. Dorea să se dea cu capul de zidul din spatele lui
şi astfel să se scuture de acele amintiri.
— Nu. Cred că ştie când el a intrat în casă. Iar acum că ne-a
auzit fără să vrea, ştie că a fost la Last Drop în noaptea aia. Deci
poate a păstrat în minte toate amănuntele astea care nu se leagă
între ele şi acum se chinuieşte să pună piesele cap la cap.
— Iar piesele astea o sperie de moarte?
— Poate. Nu ştiu, răspunse Sean lovind cu piciorul într-o
piatră desprinsă de la temelia clădirii. Simt că...
— Ce?
— Simt că toate părţile astea se ciocnesc între ele, dar fără să
se potrivească. Simt că ne lipseşte ceva.

274
 — Chiar nu crezi că Boyle a făcut-o?
— Nu-l scot nici pe el din calcul. Nu. L-aş crede în stare, dacă
pentru o secundă mi-aş putea închipui c-a avut vreun motiv.
Whitey făcu un pas înapoi, îşi ridică călcâiul şi-l sprijini de
stâlpul felinarului. Îi aruncă o privire aşa cum Sean îl văzuse
uitându-se la un martor de care nu era sigur că avea să facă faţă
într-un tribunal.
— Fie, cedă el, lipsa unui mobil mă deranjează şi pe mine. Dar
nu cine ştie ce, Sean. Cred că există ceva care l-ar putea amesteca
în acest caz. Altfel, de ce dracului ne-ar mai minţi?
— Fii serios, zise Sean. Aşa stă treaba. Oamenii ne mint
pentru că vor să vadă şi ei cum este. Ştii strada aia din jurul
barului Last Drop? Noaptea se face acolo multă bişniţă, dai de
prostituate, travestiţi, boschetari, toţi lucrând pe acelaşi circuit.
Poate că Dave tocmai se distra şi el un pic în maşină cu cineva şi nu
voia să afle nevastă-sa. Poate că are vreo amantă prin părţile alea.
Cine ştie? Dar, până acum, nimic nu-l leagă de asasinarea lui
Katherine Marcus. Nici pe departe.
— Nimic decât o grămadă de minciuni şi bănuiala mea că
tipul nu-i curat.
— Bănuiala ta.
— Sean, începu Whitey să numere argumentele pe degete,
tipul ne-a minţit privind ora la care a plecat de la McGills şi cea la
care a ajuns acasă. S-a aflat afară în parcare la Last Drop tocmai
când victima ieşea de acolo. A mers la două dintre barurile în care a
fost şi ea, totuşi încearcă să ascundă acest fapt. Are un pumn
zdrelit teribil şi o poveste de rahat despre cum şi l-a lovit într-un
asemenea hal. O cunoştea pe victimă, exact ca şi suspectul nostru,
după cum am convenit împreună. Se potriveşte la perfecţie cu
portretul pe care l-ai creionat asasinului în căutare de senzaţii tari.
Este alb, în jur de treizeci şi cinci de ani, cu venituri modeste şi,
dac-am înţeles bine din ce mi-ai povestit ieri, a fost abuzat sexual în
copilărie. Îţi baţi joc de mine? Negru pe alb, tipul ăsta trebuia deja
băgat la puşcărie.
— Mă rog, chiar tu ai spus-o, a fost în trecut victima unui
abuz sexual şi totuşi Katherine Marcus n-a fost supusă unui atac
275
sexual. N-are niciun sens, sergent.
— Poate că el doar s-a masturbat deasupra ei.
— Dar n-am găsit niciun pic de spermă la faţa locului.
— Plouase.
— Nu acolo unde a fost descoperit cadavrul. În ipoteza
asasinatului la întâmplare, de dragul senzaţiilor tari, urmele de
spermă fac parte din ecuaţie, în jur de nouăzeci şi nouă la sută.
Unde ai văzut aşa ceva în cazul ăsta?
Whitey plecă capul şi bătu darabana cu palmele pe stâlpul
felinarului.
— Ai fost amic cu tatăl victimei și cu un potenţial suspect încă
de pe vremea când erai...
— O, scuteşte-mă!
— ...puşti. Asta te compromite. Nu-mi spune că nu-i aşa.
Du-te dracului, mă încurci aici!
— Eu te...ce? făcu Sean, coborându-şi vocea şi lăsându-şi
mâna în jos de pe piept. Uite, se justifică el, pur şi simplu nu sunt
de acord cu tine în privinţa portretului suspectului. Nu spun că
dacă-l prindem pe Dave Boyle cu ceva mai mult decât câteva
neconcordanţe n-am să-ţi stau alături când o să-l ridicăm. Ştii bine
că aşa voi face. Dar dacă te duci în momentul ăsta la Procuratură
cu ce ai aflat până acum, el ce-o să facă?
Palmele lui Whitey bătură un pic mai tare darabana.
— Chiar aşa, insistă Sean. Ce-o să facă?
Celălalt îşi ridică braţele deasupra capului şi căscă de se
cutremură. Întâlni privirea subalternului şi se încruntă la el.
— Punct câştigat. Dar, ridică el un deget, dar tu ascultă,
avocat mărunt ce eşti! Am să găsesc eu băţul cu care a fost
ciomăgită, sau vreo haină mânjită de sânge. Nu ştiu acum exact ce,
dar am să descopăr ceva. Şi când am s-o fac, eu am să mă ocup de
prietenul tău.
— Nu-mi este prieten, preciză Sean. Dacă se dovedeşte că ai
dreptate, o să-mi scot cătuşele mai repede ca tine.
Whitey se îndepărtă de stâlp şi se apropie de el.
— Nu face compromis în treaba asta, Devine. Astfel, mă
276
târăşti şi pe mine în compromisul tău şi atunci te îngrop de viu. Pot
să-ţi aranjez un transfer la Berkshires, de nu te vezi!
Sean îşi trecu ambele mâini prin păr şi peste faţă, încercând să
se uşureze de teamă.
— Cei de la Balistică trebuie să se fi întors deja, zise el.
— Da, într-acolo mă şi duceam, îl înştiinţă Whitey,
îndepărtându-se de el. Şi rezultatele de la laborator în legătură cu
amprentele trebuie să fi fost deja introduse în computer. Am să mă
uit la ele, sper să avem noroc. Ai celularul la tine?
— Evident, răspunse Sean, lovindu-şi buzunarul cu palma.
— Am să te sun mai târziu.
Whitey îi întoarse spatele şi o luă în jos pe Crescent ca să
ajungă la maşină. Sean intui că-şi dezamăgise superiorul şi
perioada de probă părea dintr-o dată mai reală decât azi-dimineaţă.
Urcă pe Buckingham în direcţia locuinţei lui Jimmy, pe când Dave
şi Michael coborau treptele de la intrare.
— Vă duceţi acasă?
— Da, se opri Dave. Nu-mi vine să cred că Celeste nu s-a mai
întors cu maşina.
— Sunt sigur că n-a păţit nimic, îl linişti Sean.
— Eh, nu, răspunse Dave, doar că trebuie s-o iau pe jos, atâta
tot.
— Mare lucru cinci străzi, acolo? râse Sean.
— Aproape şase, amice, dacă te uiţi mai bine, zâmbi şi
celălalt.
— Mai bine duceţi-vă, le zise poliţistul, cât mai puteţi merge
pe lumină. Ţine-te bine, Mike.
— Pa, îi răspunse băiatul.
— Ai grijă de tine, zise Dave şi îl lăsară pe Sean pe trepte.
Amicul lui din copilărie mergea uşor legănat din cauza berilor pe
care le dăduse pe gât acasă la Jimmy.
„Dacă chiar ai făcut-o, Dave, în gând zise Sean, mai bine ar fi
să recunoşti porcăria asta imediat. Altfel va trebui să-ţi pui la
treabă fiecare prăpădită celulă cenuşie, dacă Whitey şi cu mine te
luăm în vizor”.
277
 PEN CHANNEL părea argintiu la ora aceea din noapte, pe cer
încă mai rămăsese o rază de lumină, lăsată în urmă de apus.
Creştetul arborilor din parc era învăluit cu neguri, iar ecranul
cinematografului în aer liber se profila ca o umbră din apropiere.
Celeste şedea în maşina ei în cartierul Shawmut, uitându-se în jos
la canal, la parc şi la East Bucky, care se înălţa ca un morman de
gunoaie în spatele lui. Flats era aproape complet acoperit de parc,
cu excepţia turlelor răzleţe şi a acoperişurilor mai înalte. Locuinţele
din Point, totuşi, se ridicau deasupra celor din Flats şi parcă le
priveau de sus, de pe colinele asfaltate.
Celeste nici măcar nu-şi putea aminti de ce condusese până
aici. Lăsase rochia unuia dintre fiii lui Bruce Reed, puştiul înţolit
tot în doliu, dar cu obrajii atât de proaspăt raşi şi cu ochii atât de
tineri, încât părea mai curând că se pregătea pentru balul de
absolvire. Părăsise Pompele Funebre şi următorul lucru de care-şi
aducea aminte era că trecea prin spatele atelierelor de fierărie
Isaak, de multă vreme închise, lăsând în urmă carcasele goale ale
clădirilor de mărimea hangarelor şi grăbindu-se să ajungă la
capătul întregului ansamblu, lovindu-şi bara de protecţie de pilonii
ruginiţi, în timp ce urmărea cu ochii curgerea leneşă a apelor
canalului Pen, clipocind spre stăvilarele de pe chei.
De când îi auzise fără să vrea pe cei doi poliţişti vorbind despre
maşina lui Dave, despre maşina lor, cea în care stătea chiar în clipa
aceea, se simţea ca beată. Dar nu era o beţie bună, destinsă şi
uşoară, care să-i dea fiori catifelaţi. Nu, se simţea de parcă băuse
alcool ieftin toată noaptea, se dusese acasă şi îşi pierduse
cunoştinţa, apoi se trezise cu creierii făcuţi zdrenţe şi limba
umflată, acum contaminată de otravă, într-o stare mohorâtă şi
tulbure, incapabilă de concentrare.
„Eşti speriată, îi spusese poliţistul, care o citise atât de bine,
încât singurul ei răspuns fusese o simplă negare defensivă: „Nu, nu
sunt”. Ca şi cum ar mai fi fost un copil! „Nu, nu sunt. Ba da, eşti.
Ştiu că eşti, dar ce sunt eu? Ne-ne-ne-ne”.
Era speriată, înfricoşată. Simţea că, de frică, se prefăcuse
într-o masă gelatinoasă. O să vorbească cu el, îşi spuse în gând.
Până la urmă, el rămânea tot Dave. Un tată bun. Un bărbat care
niciodată nu ridicase mâna la ea şi nu arătase niciodată o înclinare
278
spre violenţă în toţi aceşti ani de când îl cunoştea. Niciodată nu
trântise uşa, nu lovise cu pumnul în perete. Era sigură că mai
putea vorbi cu el.
Avea să-l întrebe: „Dave, al cui sânge l-am spălat de pe hainele
tale?”
„Dave, avea să-l întrebe, ce s-a întâmplat cu adevărat în
noaptea de sâmbătă? Mie poţi să-mi spui, doar sunt soţia ta. Mie
poţi să-mi spui orice.”
Asta va face. Va vorbi cu el. N-avea niciun motiv să se teamă de
el. El era Dave, cel pe care-l iubea şi care o iubea, iar toate astea
aveau să se rezolve într-un fel sau altul. Era sigură de asta.
Şi totuşi rămăsese acolo, la capătul lui Pen, lângă nişte
ateliere de fierărie părăsite, recent cumpărate de un antreprenor şi
care, zice-se, plănuia să le transforme într-un teren de parcare,
dacă se aproba construirea stadionului de cealaltă parte a râului.
Rămăsese cu ochii aţintiţi la parcul de peste drum, unde fusese
omorâtă Katie Marcus. Aştepta ca cineva să-i arate cum s-o
pornească iar.

JIMMY ŞEDEA cu fiul lui Bruce Reed, Ambrose, în biroul

tatălui său, luând la rând detaliile înmormântării, dorindu-şi să
aibă de-a face cu Bruce însuşi, în locul acestui puşti care aducea cu
un licean. Mult mai uşor îţi venea să ţi-l închipui jucând Frisbee
decât manevrând un coşciug, iar Jimmy nu putea să-şi imagineze
acele mâini netede, curate ca un obraz de fată, făcându-şi de lucru
jos, în camera de îmbălsămare, atingând cadavrele. Îi dădu lui
Ambrose data de naştere a lui Katie şi codul ei numeric personal,
puştiul notându-şi totul cu un stilou auriu pe un formular prins cu
clamă de o planşetă, şi zicând cu voce catifelată, versiunea mai
copilăroasă a glasului tatălui său:
— Bine, bine. Acum, domnule Marcus, va fi o ceremonie
catolică tradiţională? Cu priveghi, cu liturghie?
— Da.
— V-aş sugera, atunci, să organizăm priveghiul miercuri.
— La biserică, am vorbit deja să ţinem slujba joi, la ora nouă
dimineaţa, preciză Jimmy încuviinţând.
— La ora nouă, repetă băiatul, notându-şi. V-aţi gândit la ce
279
oră va avea loc priveghiul?
— Ne-am hotărât pentru două, îi răspunse Jimmy. Unul între
trei şi cinci, iar celălalt între şapte şi nouă.
— Între şapte şi nouă, repetă băiatul în timp ce aşternea totul
pe hârtie. Văd c-aţi adus şi fotografii. Bine, bine.
Jimmy îşi întoarse ochii la teancul de fotografii înrămate din
poala lui. Katie la absolvire, Katie şi surorile ei pe plajă. Katie
împreună cu el la deschiderea lui Cottage Market, pe când avea opt
anişori. Katie cu Eve şi Diane. Katie, Annabeth, el, Nadine şi Sara la
Six Flags. Katie de ziua ei, când împlinise şaisprezece ani.
Aşeză teancul pe scaunul de alături, simţind o uşoară arsură
în gât care dispăru când înghiţi.
— V-aţi gândit la flori? îl întrebă Ambrose Reed.
— Am făcut o comandă la Knopler's azi după-masă, răspunse
el.
— Şi anunţul?
— Ce anunţ? se miră Jimmy uitându-se pentru prima oară în
ochii puştiului.
— Ferparul, îl lămuri piciul şi îşi coborî privirea la planşetă.
Puteţi lăsa asta în seama noastră, dacă ne-aţi spune în mare cum
aţi dori să sune. Dacă aţi prefera donaţii în loc de flori, sau ceva în
genul ăsta.
Jimmy se feri de privirea plină de compasiune a băiatului şi îşi
lăsă ochii în podea. Sub ei, undeva la subsolul acestei clădiri albe,
în stil victorian, Katie zăcea în camera de îmbălsămare. Avea să
stea goală puşcă dinaintea lui Bruce Reed şi a celor trei fii ai săi,
care se vor apuca de lucru, spălându-i trupul, aducându-i retuşuri,
conservându-l. Aveau să ridice părţi din el. O vor lua de bărbie,
între degetul mare şi arătător, şi o vor întoarce pe burtă. Îi vor
pieptăna părul.
Se gândi la copila lui goală şi expusă unor priviri străine, în
timp ce carnea ei îşi pierdea culoarea, aşteptând să fie atinsă
pentru ultima oară de aceşti străini, cu grijă, posibil, dar cu o grijă
clinică, superficială. Apoi, în coşciug, i se vor aşeza sub cap perniţe
din satin şi va fi pusă pe un catafalc în camera de prezentare, având
un chip încremenit, de păpuşă, îmbrăcată în rochia albastră

280
preferată. Va fi privită, amintită în rugăciuni, comentată şi plânsă,
după care, în final, va fi înmormântată. Va fi coborâtă într-o groapă
săpată de bărbaţi care nici ei n-au cunoscut-o vreodată, iar lui
Jimmy îi ajunse la urechi sunetul lopeţilor în depărtare, aruncând
bulgări de pământ, de parcă s-ar fi aflat înăuntrul coşciugului,
împreună cu ea.
Şi ea va zace întinsă în bezna mormântului, la vreo doi metri,
acoperită de pământ, despărţită de iarbă şi de aerul curat pe care
nu le va mai vedea şi simţi niciodată. Va rămâne acolo o mie de ani,
fără să poată auzi zgomotul paşilor celor care se vor opri în faţa
pietrei de mormânt, surdă la orice sunete ale vieţii pe care o
părăsise, pentru că tot glodul ăla o despărţea de lume. „Am să-l
omor, Katie. Am să-l găsesc cumva înaintea poliţiei şi am să-l ucid.
Am de gând să-l arunc într-o groapă mult mai groaznică decât cea
în care te pregăteşti tu să cobori. N-am să le mai las nimic pentru
îmbălsămare. Nici un cadavru pe care să-l jelească. Am de gând
să-l fac să dispară ca şi cum nu s-ar fi născut niciodată, de parcă
numele lui şi tot ce a fost el, sau crede acum că este, au fost doar un
vis care a trecut prin mintea cuiva într-o fracţiune de secundă şi a
căzut în uitare înainte de trezire. Am să-l găsesc pe omul ăla care
te-a făcut să ajungi pe masa de la subsol şi am să-l şterg de pe faţa
pământului. Iar cei dragi, dacă îi are, se vor chinui şi mai mult
decât ai tăi, Katie. Pentru că niciodată nu vor şti cu certitudine ce
s-a întâmplat cu el. Şi nu-ţi fie frică că n-aş fi în stare, fetiţa mea.
Tăticul este în stare să te răzbune. N-ai ştiut asta niciodată, dar
tăticul a mai ucis şi altă dată. Tăticul a făcut doar ce trebuia. Şi o
mai poate lua de la început”.
Întoarse spatele fiului lui Bruce, care era încă prea nou pentru
asemenea treburi ca să nu încerce să-şi ţină firea în timpul
pauzelor lungi.
— Aş vrea să se scrie: „Marcus, Katherine Juanita, fiica
preaiubită a lui James şi a Maritei, fiica vitregă a lui Annabeth şi
sora lui Sara şi a lui Nadine, decedată...”, începu să-i dicteze
Jimmy.

SEAN ŞEDEA pe veranda din spate cu Annabeth Marcus, care

sorbea încetişor dintr-un pahar cu vin şi îşi fuma ţigările nu mai
mult de jumătate, după care le stingea, în timp ce lumina becului
281
de deasupra lor se revărsa pe figura ei. Avea un chip puternic,
probabil că niciodată nu fusese drăgălaş, dar mereu impresiona.
Sean îşi închipui că nu era deloc ceva neobişnuit pentru ea să fie
privită şi cu toate acestea probabil că nu-i trecea prin cap de ce
merita atâta atenţie. Îi amintea lui Sean de mama lui Jimmy, dar
fără aerul ei de resemnare şi înfrângere, şi îi mai aducea aminte şi
de propria mamă, cu sângele ei rece, dar aducea la fel de bine şi cu
Jimmy, din acest punct de vedere. Şi-o putea închipui pe Annabeth
Marcus ca pe o femeie nostimă, dar nicidecum frivolă.
— Aşa, îi zicea în timp ce el îi aprindea o ţigară, ce-ai să faci în
seara asta după ce vei fi eliberat din sarcina de a mă consola?
— Eu nu...
— Îţi rămân datoare, îi spuse, făcând un gest împăciuitor. Şi
ce-ai să faci?
— Mă duc s-o văd pe mama.
— Zău?
— Este ziua ei de naştere, îi răspunse, încuviinţând din cap.
Mă duc s-o sărbătoresc împreună cu bătrânul.
— Aha! făcu ea. Şi de cât timp eşti divorţat?
— Se vede?
— Porţi divorţul ca pe o uniformă.
— Aha... De fapt suntem separaţi cam de un an şi mai bine.
— Ea locuieşte aici?
— Nu mai locuieşte. Călătoreşte.
— Ai rostit „călătoreşte” pe un ton coroziv.
— Aşa? se miră el dând din umeri.
Ea ridică o mână.
— Nu-mi place să continui să-ţi fac aşa ceva, să-mi răzbun pe
tine durerea pentru pierderea lui Katie. Aşa că nu trebuie să-mi
răspunzi la nici una dintre întrebări. Fac şi eu niţică gălăgie, iar tu
eşti un tip interesant.
— Ba nu sunt, negă el zâmbindu-i. De fapt, sunt foarte
plicticos, doamnă Marcus. Ia-mi slujba şi voi dispărea.
— Spune-mi Annabeth, te rog, spuse ea.
282
 — De acord.
— Îmi vine greu să cred, domnule Devine, că eşti atât de
plicticos. Ştii ce este bizar, totuşi?
— Ce anume?
Ea se răsuci în scaun şi se uită la el.
— Nu pari să fii omul care să îngroape pe cineva în reclamaţii
false.
— Şi de ce, mă rog?
— Mi se pare copilăresc, îl lămuri ea. Nu pari să fii un tip
infantil.
Sean ridică din umeri. După propria experienţă, fiecare se
dovedea infantil într-un moment sau altul. Revenea mereu la
copilărie, mai ales când rahatul îi ajungea până peste cap.
De mai bine de un an, nu mai vorbise cu nimeni în afară de
Lauren, nici cu părinţii lui, nici cu cei câţiva prieteni, nici măcar cu
psihologul de la poliţie, căruia comandantul îi făcuse o menţiune
concisă, o dată ce vestea că nevasta îl lăsase se răspândise prin
toate barăcile. Dar Annabeth era o străină care suferea în urma
unei pierderi, şi el o bănuia că voia să afle de necazul lui, că avea
nevoie să ştie de acest fapt sau să i-o împărtăşească sau altceva,
dorea să aibă certitudinea că nu era singura care suferise o
pierdere, din câte-şi dădea seama Sean.
— Soţia mea este regizor de teatru, începu el domol.
Pregăteşte spectacole de turneu, ştii? Lord of the Dance s-a jucat în
toată ţara anul trecut, soţia mea l-a pus în scenă. Se ocupă de
genul ăsta de lucruri. Şi acum mai lucrează la unul, Annie Get Your
Gun, poate. Nu sunt sigur, ca să fiu sincer. Orice au de gând să
recicleze în acest an. Eram un cuplu ciudat. Vreau să spun că din
punctul de vedere al profesiilor noastre, ce ar fi putut să ne
despartă mai mult?
— Dar ai iubit-o, insistă Annabeth.
— Păi da, recunoscu el. Şi încă o iubesc.
Respiră o dată adânc, lăsându-se pe spate în scaun.
— Aşa că tipul pe care l-am reclamat era...
Gura poliţistului se uscă şi el îşi scutură capul. Avu un impuls

283
subit de a se ridica dracului de pe verandă şi de a ieşi din casă.
— Vreun rival? întrebă Annabeth cu un glas delicat.
Sean luă o ţigară din pachet şi o aprinse, aprobând din cap.
— Este un cuvânt drăguţ pentru el. Mda, hai să zicem aşa. Că
era un rival. Iar soţia mea şi cu mine treceam de la o vreme printr-o
perioadă tare grea. Nici unul dintre noi n-avea timp pentru celălalt
şi aşa mai departe. Şi acest, ăă, rival s-a mutat la ea.
— Iar tu ai reacţionat rău, conchise ea.
Era o constatare, nu o întrebare.
— Cunoşti pe cineva care să reacţioneze bine la aşa ceva? o
întrebă el îndreptându-şi ochii spre ea.
Annabeth îi aruncă o privire aspră, care părea să sugereze că
acel sarcasm nu era de demnitatea lui, sau poate doar că era ceva
pe care ea în general nu-l agrea.
— O mai iubeşti, totuşi.
— Sigur. La dracu', cred că şi ea mă mai iubeşte. Îşi stinse
ţigara. Mă sună mereu. Mă sună la telefon şi nu scoate un cuvânt.
— Stai, deci ea...
— Ştiu, zise el.
— ... te sună la telefon şi nu-ţi spune un cuvânt?
— Da. Şi sunt de-acum vreo opt luni de când o tot ducem aşa.
— Nu te supăra, izbucni ea în râs, dar este cel mai bizar lucru
pe care l-am auzit în ultima vreme.
— Nu mă supăr deloc, o asigură el, urmărind o muscă ce
ateriză pe bec şi de acolo îşi luă iar zborul. Mă gândesc că într-una
din zilele astea ea va trebui să deschidă gura. Asta aştept.
Sean auzi cum chicotitul lui, cam nelaloc, se stingea în noapte,
şi ecoul îl făcu să se ruşineze. Aşa că rămaseră pentru o clipă în
tăcere, fumând, ascultând bâzâitul muştei in timp ce zbura
nesăbuită spre lumină.
— Cum o cheamă? îl întrebă Annabeth. În tot acest timp nu
i-ai spus măcar o dată pe nume.
— Lauren, răspunse el. O cheamă Lauren.
Numele ei rămase suspendat pentru o secundă în aer la fel ca

284
urzeala largă a unei pânze de păianjen.
— Şi vă iubeaţi de când eraţi copii?
— Din primul an de colegiu, îi destăinui el. Da, cred că eram
copii.
Lui Sean îi trecu prin faţa ochilor o ploaie torenţială de
noiembrie, ei doi sărutându-se pentru prima oară în pragul unei
uşi, senzaţia pielii ei înfiorate de răcoare, amândoi tremurând.
— Poate că asta-i problema, zise Annabeth.
— Că nu mai suntem copii? o întrebă el, privind-o.
— Cel puţin unul dintre voi, presupuse ea.
Sean n-o mai întrebă care anume.
— Jimmy mi-a spus că a aflat de la tine despre Katie, că
plănuia să fugă de acasă cu Brendan Harris.
Sean încuviinţă din cap.
— Ei, păi tocmai asta este, aşa-i?
— Ce? se răsuci el în scaun.
Ea trimise o şuviţă de fum până la frânghiile de rufe goale.
— Visele astea prosteşti pe care ţi le faci la tinereţe, vreau să
spun. Ce, Katie şi Brendan Harris aveau de gând să-şi clădească
viaţa la Las Vegas? Câtă vreme ar fi dăinuit acel micuţ paradis?
Poate că ar fi ajuns la al doilea copil, dar i-ar fi lovit şi pe ei
necazurile, mai devreme sau mai târziu, viaţa nu se trăieşte în mod
fericit până la adânci bătrâneţi, în lumina de aur a apusurilor de
soare şi rahaturi de-astea. Înseamnă muncă. Persoana pe care o
iubeşti este rareori demnă de profunzimea dragostei tale. Căci
nimeni nu este vrednic să fie iubit şi nimeni nu merită nici să poarte
povara acestui sentiment. Vei fi decepţionat. Vei fi dezamăgit,
încrederea îţi va fi înşelată şi vei avea o groază de zile proaste. Mai
mult pierzi decât câştigi. Urăşti persoana iubită la fel de mult pe cât
o îndrăgeşti. Dar, la naiba, îţi sufleci mânecile şi treci la treabă,
pentru că asta te maturizează.
— Annabeth, o iscodi Sean, ţi s-a spus vreodată că eşti o
femeie aspră?
Îşi întoarse capul spre el, cu ochii închişi şi un surâs visător pe
chip.

285
 — Tot timpul.

BRENDAN HARRIS intră în camera lui în acea noapte şi dădu

cu ochii de valiza ascunsă sub pat. O umpluse în ordine cu
pantaloni scurţi şi cămăşi hawaiiene, o geacă sportivă şi două
perechi de jeans, dar lăsase deoparte puloverele sau pantalonii din
lână. Îşi luase şi el ce credea că se purta prin Las Vegas, fără haine
de iarnă. Împreună cu Katie căzuseră de acord că nu mai vroiau să
aibă de-a face cu frigul iernii sau cu stocul de dispozitive termice de
la Kmart, ori cu parbrize acoperite de promoroacă. Aşa că, atunci
când deschise valiza, ce-i sări în ochi fu un amestec strălucitor de
culori pastel şi imprimeuri florale, o explozie de vară. Asta
plănuiseră ei. Să fie bronzaţi şi destinşi, iar trupurile lor să nu fie
îngreunate de cizme, paltoane şi aşteptările altora. Ar fi consumat
băuturi cu nume aiurite din pahare de cocteil şi şi-ar fi petrecut
după-amiezile într-un hotel cu piscină, iar pielea lor ar fi răspândit
un miros de cremă de protecţie împotriva razelor solare şi de clor.
Ar fi făcut dragoste într-o cameră răcorită de aerul condiţionat, dar
totuşi încălzită de razele soarelui, strecurându-se printre storuri,
iar atunci când răcoarea nopţii învăluia totul în jur, s-ar fi îmbrăcat
cu cele mai bune haine şi s-ar fi plimbat pe bulevard. Se şi vedea cu
ochii minţii alături de ea făcând toate astea, de parcă s-ar fi aflat
undeva în depărtare, uitându-se din vârful unui turn la cei doi
îndrăgostiţi în timp ce hoinăreau prin luminile de neon, iar luminile
acelea ar fi alungat noaptea de catran cu apele lor roşii, galbene şi
albastre. Şi iată-i acolo, pe Brendan şi Katie, plimbându-se alene
chiar în mijlocul bulevardului larg, printre zgârie-nori care-i făceau
să pară liliputani, prin clinchetele şi vorbăria care se auzeau din
cazinouri.
— Unde vrei să intrăm astă-seară, scumpo?
— Alege tu.
— Nu, alege tu.
— Nu, haide, alege tu.
— Bine. Ce zici de ăsta?
— Arată bine.
— Atunci ăsta să fie.
286
 — Te iubesc, Brendan.
— Te iubesc, Katie.
Şi ar fi urcat scările acoperite de covoare printre coloanele
albe, pătrunzând în larma palatului plin de fum şi de zgomote. Ar fi
păşit înăuntru ca soţ şi soţie, tineri căsătoriţi, care abia din acel
moment îşi începeau viaţa, iar East Buckingham ar fi rămas la mii
de kilometri în urmă şi cu fiecare pas pe care-l făceau aveau să mai
adauge încă o mie la distanţa ce-i separa. Aşa ar fi fost.
Brendan se aşeză pe podea. Simţea nevoia să stea jos pentru o
clipă. Numai o secundă sau două. Se aşeză, începu să se tragă de
amândouă tălpile groase ale pantofilor şi se apucă cu mâinile de
glezne ca un băieţel. Se legăna puţin, cu bărbia în piept şi ochii
închişi, simţind că durerea se mai potolea pentru o fracţiune de
secundă. Simţi cum se calmează în întunericul pleoapelor lăsate şi
în legănare.
Aveau un pistol în casă. Fusese al tatălui său, iar mama sa îl
lăsase în spatele stinghiei detaşabile din tavanul de deasupra
oficiului majordomului, acolo unde bătrânul Harris îl păstrase
dintotdeauna. Te puteai urca pe masa din cămăruţa aceea ca să
ajungi la chepengul curbat din lemn. Atingeai trei stinghii până
când dădeai de pistol. Atunci, tot ce-ţi mai rămânea de făcut era să
împingi în sus, să-ţi bagi mâna şi să-ţi îndoi degetele în jurul lui. Se
afla acolo de când se ştia. Una din primele lui amintiri era aceea că,
ieşind din baie, ameţit de somn, la o oră târzie din noapte, îşi
urmărise tatăl care îşi retrăgea mâna de sub chepeng. Brendan
chiar scosese o dată arma la lumină şi i-o arătase prietenului său,
Jerry Diventa, pe când aveau treisprezece ani, acesta făcând ochii
mari şi zorindu-l:
— Pune-o la loc, pune-o la loc!
Era acoperită de praf, şi foarte posibil să nu se fi tras niciodată
cu ea, dar el ştia că n-avea decât s-o cureţe şi ar fi mers brici.
Putea să-şi ia arma cu el diseară. Putea să se ducă la Cafe
Society, unde-şi omora timpul Roman Fallow, sau la Atlantic Auto
Glass, unde Bobby O'Donnell era proprietar şi unde, după cât ştia
de la Katie, conducea majoritatea afacerilor lui, în biroul din spate.
Se putea duce în ambele locuri, sau şi mai bine, să-i ia la rând
ţintindu-le mutrele cu arma tatălui său şi să apese pe trăgaciul ăla

287
nenorocit, de mai multe ori, până când s-ar fi terminat toate
gloanţele, iar Bobby şi Roman n-ar mai fi omorât niciodată vreo altă
femeie. Putea să facă asta, nu-i aşa? Aşa făceau eroii de cinema.
Bruce Willis, omule, dacă cineva se apuca să-i omoare iubita, nu
s-ar fi aşezat pe podea, ţinându-se de glezne şi legănându-se fără
rost. Şi-ar fi încărcat arma, aşa-i?
Se şi vedea ţintind mutra grăsană a lui Bobby, în timp ce tipul
îl implora: „Nu, te rog, Brendan! Nu, te rog!” Iar el să-i răspundă
ceva trăsnet, de genul: „Roagă-mă asta, ticălosule! Roagă-mă asta
până în iad!”
După aceea, izbucni în plâns, continuând să se legene şi să se
ţină de glezne. Ştia prea bine că nu putea fi Bruce Willis, iar Bobby
O'Donnell era o persoană reală, nu o umbră pe ecranul de cinema,
că arma trebuia curăţată serios, nu aşa, şi habar n-avea măcar
dacă se găseau gloanţe în ea pentru că nu era nici sigur cum se
umblă dracului cu pistolul ăla, şi dacă, trecând la fapte, nu i-ar fi
tremurat mâna? Nu i-ar fi tremurat şi săltat aşa cum făcuse
pumnul lui odinioară, pe vremea când era copil şi ştia că n-avea de
ales, că trebuia să se bată? Viaţa nu era un film prăpădit, frate,
era... viaţă, fir-ar al naibii! Nu se termina deloc aşa, ca atunci când
băiatului bun îi era menit să iasă victorios dintr-o confruntare de
două ore, deci aveai certitudinea biruinţei. Brendan nu se ştia cine
ştie ce erou. Avea nouăsprezece ani şi nu trecuse niciodată printr-o
asemenea experienţă. Dar nu era sigur dacă era în stare să dea
buzna în biroul unui tip, asta presupunând că uşile nu erau
încuiate şi nu existau acoliţii lui prin preajmă, şi să-l împuşte în
faţă. Pur şi simplu nu era sigur de asta.
Dar îi era dor de Katie atât de tare, iar suferinţa pierderii ei pe
vecie îi dădea dureri de dinţi până când simţi că trebuia să facă
ceva, orice, numai să poată ieşi din starea aceea, măcar şi pentru o
nenorocită de secundă din viaţa asta mizerabilă.
„O.K., hotărî el. Bine. Am să curăţ pistolul mâine. Doar am să-l
curăţ şi am să mă asigur că are gloanţe în el. Măcar atât să fac şi
eu. Am să curăţ arma”.
Tocmai atunci intră Ray în cameră, încălţat încă cu patinele cu
rotile, folosindu-se de noua crosă de hochei ca de un baston, în
timp ce se împleticea pe gleznele nesigure spre pat. Brendan se
sculă iute şi îşi şterse lacrimile de pe faţă. Ray îşi scoase patinele,
288
privindu-şi fratele şi suspină.
— Eşti bine? făcu semn piciul.
— Nu, îi răspunse Brendan.
— Ce pot să fac pentru tine? îl întrebă prin semne fratele mai
mic.
— Este în regulă, Ray, îl linişti tânărul, nimic. Dar nu-ţi fă griji
pentru mine.
— Mami spune că-ţi este mai bine.
— Poftim? întrebă Brendan.
Ray repetă.
— Da? zise el neîncrezător. După ce şi-a dat seama?
— Dacă plecai, mămica şi-ar fi luat câmpii, îi răspunse Ray
fluturând mâinile agere.
— Ar fi trecut şi peste asta.
— Poate că nu!
Brendan privi la fratele care se aşezase pe pat şi se uita în ochii
lui.
— Acuma nu mă supăra şi tu Ray. Bine?
Se aplecă gândindu-se la pistol.
— Am iubit-o.
Ray întoarse privirea, cu o figură la fel de goală ca o mască din
cauciuc.
— Ştii ce înseamnă asta, Ray?
Celălalt dădu din cap.
— Este ca şi cum ai şti toate răspunsurile la un examen, în
momentul în care te-ai aşezat la pupitru. Ca şi cum ai fi sigur că
toate vor fi în regulă pe tot restul vieţii tale. Ai să domneşti. Are să
fie bine pentru tine. Ai să păşeşti mereu cu un sentiment de
uşurare, pentru că ai câştigat.
Se întoarse cu spatele la frăţior.
— Asta înseamnă.
Ray bătu de tăblia patului ca să se uite iar la el, după care îi
spuse prin semne:
— Are să fie alta.
289
 — Nu, nu va mai fi. Pricepi chestia asta? Niciodată, se răsti
Brendan, căzând în genunchi şi apropiindu-şi faţa de cea a lui Ray.
Acesta îşi trase picioarele pe pat şi se împinse înapoi, iar
fratele mai mare se simţi ruşinat, dar încă furios, căci acesta era
talentul muţilor, să te facă să te simţi tâmpit pentru că vorbeai. Tot
ce zicea Ray o făcea succint, exact aşa cum voia. Habar n-avea cum
era să te chinui să-ţi găseşti cuvintele sau să te încurci în ele pentru
că gura ţi-o lua înaintea creierului.
Brendan dorea să-şi verse amarul, iar vorbele să se reverse din
gură într-un şuvoi pasionat, furibund, nu pe de-a-ntregul înţelept,
dar sincer până la capăt, care să constituie omagiul lui pentru
Katie, pentru ceea ce a însemnat ea şi pentru clipele de neuitat
când îşi lipea nasul de ceafa ei şi îi ştergea urmele de îngheţată de
pe bărbie, când şedea alături de ea într-o maşină şi îi urmărea ochii
care fulgerau când ajungeau la intersecţii, când o auzea vorbind,
dormind, respirând şi...
Dorea să continue aşa ore în şir, ca cineva să-l asculte şi să
înţeleagă că vorbirea era nu numai pentru a comunica idei sau
opinii ci, uneori, şi pentru a transmite o viaţă de om. Şi deşi ştiai
prea bine, chiar înainte de a deschide gura, că nu reuşeai, uneori
efortul conta mai mult, căci era tot ce-ţi mai rămânea.
Ray, pe de altă parte, n-avea cum să priceapă acest fapt.
Pentru el cuvintele se reduceau la pocnetul degetelor, gesturi şi
mişcări surde ale mâinii. Nu făcea risipă de cuvinte. Comunicarea
nu mai era relativă pentru el. Îţi spunea exact ce voia şi cu asta
gata. Să-şi reverse durerea şi tulburarea în faţa fratelui său lipsit de
abilitatea vorbirii era pur şi simplu o ruşine pentru Brendan. Nu
l-ar fi ajutat cu nimic.
Îşi ridică privirea la frăţiorul speriat, care se feri în lături pe pat
şi se holbă la el cu ochi de spion. Îi întinse mâna:
— Îmi pare rău, spuse el şi auzi cum i se frânge glasul,
iartă-mă, Ray, bine? N-am vrut să te lovesc.
Acesta îi luă mâna şi se ridică.
— Atunci, totu-i în regulă? îi semnaliza el pironindu-şi ochii la
fratele mai mare, de parcă era gata să sară pe fereastră la
următoarea lui ieşire.
— Este O.K., îi răspunse Brendan tot prin semne. Cred că da.
290
291
 Când se întoarce ea acasă
PĂRINŢII LUI SEAN locuiau în Wingate Estates, o comunitate
împrejmuită de vile urbane din stuc, cu două dormitoare, la vreo
cinci kilometri, în sudul oraşului. Fiecare douăzeci de unităţi
formau o secţie şi fiecare secţie avea propria piscină şi centru de
recreere, unde se organizau seri dansante sâmbătă seara. Un mic
teren de golf se aşternea la periferia complexului, ca o felie de lună
căzută din cer. De la sfârşitul primăverii până în primele zile ale
toamnei aerul era brăzdat de zgomotul carturilor.
Tatăl lui Sean nu juca golf. Se hotărâse cu multă vreme în
urmă că era un joc inventat pentru oameni bogaţi şi să se apuce de
el însemna oarecum o trădare a rădăcinilor sale proletare. Mama sa
însă, încercase să joace un timp, după care se lăsase de teamă că
prietenele râdeau pe ascuns de ea pentru că nu era în formă bună,
sau din cauza pantofilor de golf şi a îmbrăcămintei.
Aşa că duceau o viaţă retrasă şi în cea mai mare parte fără
prieteni, deşi Sean ştia că tatăl său se cunoscuse cu un irlandez
bondoc şi frust pe nume Riley, care trăise şi el într-unul din
cartierele mărginaşe ale oraşului, până să se mute la Wingate.
Riley, care nici el nu juca golf, îi mai ţinea ocazional companie
tatălui său la un pahar în Ground Round, de cealaltă parte a
Drumului 28. Iar mama lui Sean, o altruistă înnăscută dar
reflexivă, se ocupa adesea de îngrijirea vecinilor mai în vârstă, care
aveau infirmităţi. Îi ducea cu maşina la farmacie ca să le
completeze reţetele compensate. Mama sa, care se apropia de
şaptezeci de ani, se simţea întinerită şi entuziastă în cursul acestor
raiduri. Dat fiind că majoritatea celor care îi primeau ajutorul erau
văduvi, simţea de asemenea că sănătatea de care continuau să se
bucure atât ea cât şi soţul, era o binecuvântare a Celui de Sus.
— Sunt singuri, îi explică ea odată lui Sean, când veni vorba
de prietenii ei cu sănătatea şubredă, şi chiar dacă doctorii nu le-o
spun, din cauza asta se sting din viaţă.
Adesea, când trecea în goana maşinii pe lângă casa portarului
şi intra pe şoseaua principală, Sean aproape că vedea aievea
străzile fantomatice din cartierele spectrale, martore ale stafiilor
unor vieţi pe care locuitorii din Wingate le lăsaseră în urmă, ca şi
cum apartamentele în care curgea numai apă rece şi sărmanele
frigidere albe, scările de incendiu din fier forjat şi copiii vociferând
292
pluteau prin priveliştea din prezent a locuinţelor din stuc şi a
peluzelor pline de mărăcini, ca o ceaţă matinală aşternută dincolo
de limitele vederii lui periferice. Îl cuprindea un sentiment iraţional
de vină, ca un fiu care-şi părăsise părinţii într-un azil de bătrâni.
Era total ilogic, pentru că Wingate Estates nu era neapărat o
comunitate numai pentru persoane peste şaizeci de ani, deşi Sean,
sincer vorbind, nu zărise niciodată vreun locuitor sub această
vârstă, iar părinţii săi se mutaseră aici de bună voie şi nesiliţi de
nimeni, lăsând în urmă lamentaţiile vechi de decenii privind oraşul
cu zgomotul, criminalitatea şi ambuteiajele de trafic, ca să vină aici
unde, aşa cum se exprima tatăl lui:
— Poţi să te plimbi noaptea fără să te uiţi peste umăr.
Totuşi, Sean se simţea de parcă îi dezamăgise, ca şi cum ei ar fi
aşteptat de la el un efort ceva mai mare de a-i ţine aproape.
Contempla locul şi vedea aici chipul morţii, sau cel puţin un depot
en route, şi nu era numai faptul că detesta să-i ştie pe părinţi aici,
omorându-şi timpul până când, într-o zi, cineva ar fi trebuit să-i
ducă cu maşina la doctor, dar ura să se vadă pe sine într-un
asemenea loc. Cu toate acestea, îşi dădea seama că nu prea avea
şanse să ajungă mai bine. Şi, în situaţia de acum, fără copii sau o
soţie care să-i poarte de grijă, perspectiva-i părea cu atât mai
probabilă. Avea treizeci şi şase de ani, parcursese deja mai mult de
jumătate din drumul care ducea la un duplex în Wingate, iar cea
de-a doua jumătate ameninţa să treacă într-o viteză mult mai mare
decât prima.
Mama sa suflă peste lumânările de pe tort, la mica masă de
sufragerie, înghesuită în alcov, între minuscula bucătărie şi
sufrageria ceva mai spaţioasă. Mâncară în tăcere, apoi îşi băură
ceaiul în ticăitul ceasornicului din perete şi zumzetul
ventilatoarelor de aer condiţionat.
Când terminară, tatăl se ridică în picioare.
— Am să spăl eu vasele.
— Nu, lasă-mă pe mine.
— Tu stai jos.
— Nu, lasă-mă.
— Stai jos, sărbătorito.

293
 Mama se aşeză la loc zâmbind puţin, iar tatăl lui Sean puse
toate farfuriile într-un teanc şi le duse după colţ, în bucătărie.
— Ai grijă de fărâmături, îi atrase atenţie mama.
— Am grijă.
— Dacă nu laşi multă apă să curgă pe ţeavă după ele, o să ne
trezim iar cu furnici.
— Am avut o singură furnică. Una singură.
— Am avut mai multe, se plânse ea lui Sean.
— Acum şase luni, preciză tatăl în zgomotul jetului de apă.
— Şi şoareci am avut.
— N-am avut niciodată şoareci.
— Doamna Feingold a avut. Doi. A trebuit să pună capcane.
— Noi n-avem şoareci.
— Asta pentru că am eu grijă să nu laşi fărâmături în
chiuvetă.
— Iisuse! exclamă tatăl.
Bătrâna îşi sorbea ceaiul şi se uita peste ceaşcă la fiu.
— Am mai tăiat un articol din ziar pentru Lauren, îl înştiinţă
ea, lăsându-şi ceaşca pe farfurioară. L-am pus pe aici pe undeva.
Mama sa decupa mereu articole din ziar şi i le oferea când
venea în vizită. Altfel, i le trimitea în teancuri de nouă sau zece, iar
atunci când Sean deschidea plicul, le vedea împăturite îngrijit, ca
să-i aducă aminte cât timp trecuse de la ultima lui vizită. Articolele
abordau subiecte variate, dar toate ofereau sfaturi casnice sau
diverse metode de a şti cum să previi arderea firelor în uscător, cum
să eviţi cu succes să ţi se ardă mereu congelatorul, argumente pro
şi contra în privinţa unui testament în timpul vieţii, cum să-i eviţi
pe hoţii de buzunare când eşti în vacanţă, sfaturi privitoare la
sănătate pentru bărbaţii care sunt supuşi unui stres ridicat la locul
de muncă („Ascultă-ţi glasul inimii şi du-te la Century Mark!”). Era
modalitatea ei de a-şi arăta dragostea, realiza el, care într-un fel
compensa faptul că nu-i mai încheia nasturii la palton şi nu-i mai
înfăşură fularul la gât înainte de a pleca la şcoală într-o dimineaţă
de ianuarie. Sean mai zâmbea când se gândea la tăieturile primite
înainte ca Lauren să-l părăsească: „Repede-te în vitro!” Părinţii nu
294
înţelegeau că era alegerea lui şi a soţiei sale de a nu avea copii, dacă
nu de altceva, măcar pentru că amândoi se temeau de faptul că vor
fi nişte părinţi îngrozitori.
Când în sfârşit rămăsese gravidă, ţinuseră secret faţă de
părinţi cât timp nu se hotărâseră încă dacă ea avea să păstreze
copilul, căci căsnicia lor se prăbuşea ca un castel din cărţi de joc, el
descoperind relaţia ei extraconjugală cu un actor, ceea ce pusese
capac la toate. Începu s-o întrebe:
— Al cui este copilul, Lauren?
— Fă-ţi un test de paternitate, dacă-ţi crapă buza, i-o întoarse
ea.
Se feriră să mai meargă împreună să ia cina la părinţii lui.
Inventară tot felul de scuze pentru că nu mai erau de găsit pe
acasă, când se duceau cu maşina în oraş, iar Sean simţea că i se
făcea inima cât un purice la gândul că putea să nu fie copilul lui şi
totodată la posibilitatea ca el să nu-l dorească, chiar dac-ar fi fost al
lui.
— Ai vorbit recent cu ea? îl întrebă tatăl din bucătărie, de
după peretele verde care-i despărţea.
— Cu Lauren?
— Ăhă...
— Mă rog, cu cine altcineva? se amestecă, bine dispusă,
mama sa în timp ce scotocea prin sertarul unui bufet.
— Mă mai sună, dar nu scoate o vorbă.
— Poate că vorbeşte prea încet pentru că ea...
— Nu, tată, pur şi simplu nu vorbeşte deloc. Tace.
— Deloc?
— Nici un cuvinţel.
— Atunci de unde ştii că este ea?
— Păi ştiu.
— Bine, dar de unde?
— Iisuse! exclamă Sean. O ghicesc după respiraţie, da?
— Ce ciudat, se miră mama sa. Dar tu îi spui ceva totuşi,
Sean?

295
 — Uneori. Din ce în ce mai rar.
— Mă rog, cel puţin tu comunici cumva, zise bătrâna şi îi
aşeză ultima tăietură de ziar în faţă. Spune-i că eu cred c-ar
interesa-o, mai adăugă ea, aşezându-se pe scaun şi netezind cu
muchiile exterioare ale ambelor palme, o cută de pe faţa de masă.
Când se va întoarce acasă, rosti ea, aruncând o privire cutei în timp
ce dispărea sub mâinile ei pricepute. Când se va întoarce acasă,
repetă cu o voce şoptită, ca glasul unei călugăriţe, sigură de ordinea
adevărată a tuturor lucrurilor.

— DESPRE DAVE BOYLE, îl incită Sean pe tatăl lui o oră mai

târziu, pe când stăteau la una din mesele înalte de bar din Ground
Round. De momentul când a dispărut el din faţa casei noastre.
Bătrânul se încruntă, după care fu atent mai mult la restul de
bere Killian, pe care şi-l turna în halba îngheţată. În timp ce spuma
se apropia de marginile halbei şi berea îşi încetini curgerea, până
când începură să se prelingă câţiva stropi mari, spuse:
— Ce...? Nu te-ai putut uita prin ziarele mai vechi?
— Mă rog...
— De ce mă întrebi pe mine? Rahat. S-a dat şi la televizor.
— Nu şi când a fost găsit cel care la răpit, îi răspunse Sean
sperând ca asta să-i ajungă, să nu-l mai descoase bătrânul să afle
de ce venise tocmai la el, căci nu avea încă un răspuns complet la o
asemenea întrebare. Avea legătură cu nevoia ca celălalt să-l
introducă în contextul evenimentului, poate să-l ajute să-şi
amintească nişte detalii de negăsit în paginile ziarelor şi în vechile
dosare clasate. Şi probabil că spera că din discuţia cu tatăl va afla
ceva mai mult decât din actualităţile de la televizor.
I se părea uneori că el şi bătrânul ar fi putut odinioară discuta
pe tema asta mai mult decât doar câteva lucruri tangenţiale, la fel
cum, pare-se, se întâmpla şi între el şi Lauren, dar nici în ruptul
capului nu-şi putea aminti care ar fi putut fi acele amănunte.
Pentru că amintirile din copilărie pluteau în ceaţă, îi era frică să nu
fi inventat anumite momente de intimitate şi de comunicare clară
între tată şi fiu care, de fapt, să nu se fi petrecut niciodată, deşi
peste ani luaseră o dimensiune aproape mitică.

296
 Bătrânul era un om taciturn. Se exprima mai mult în jumătăţi
de frază care se prelungeau în neant, iar Sean îşi petrecuse
jumătate din viaţă, străduindu-se să-i interpreteze tăcerile,
umplând spaţiile goale lăsate de propoziţiile lui eliptice, creându-şi
imaginea a ceea ce tatăl său vroia să spună. Mai târziu, se întrebă
dacă nu cumva el însuşi nu-şi lasă vreodată frazele neterminate şi
el era o creatură a tăcerilor pe care le recunoscuse şi în Lauren.
Poate nu se străduise niciodată destul ca să rupă tăcerea, până
când aceasta rămăsese singura reminiscenţă a existenţei soţiei.
Tăcerea şi şuieratul respiraţiei ei în receptor, când îl suna.
— De ce vrei să dezgropi morţii? îl întrebă într-un târziu tatăl
său.
— Ai aflat că fata lui Jimmy Marcus a fost omorâtă?
— Aia din Parcul Pen? îl întrebă bătrânul, ridicându-şi ochii la
el.
Sean încuviinţă.
— I-am văzut numele, spuse tatăl, mi-am închipuit c-ar putea
fi vreo rudă, dar chiar fiica lui?
— Da.
— Este de-o vârstă cu tine şi a avut o fiică de nouăsprezece
ani?
— Jimmy a făcut-o, când avea, nu ştiu, şaptesprezece ani,
cam aşa, după care a fost băgat pentru câţiva ani la Deer Island.
— Ooof, Doamne, oftă tatăl său. Bietul derbedeu! Bătrânul
mai este în puşcărie?
— A murit, tată, îi răspunse Sean.
Îşi dădu seama că răspunsul îl rănise, îl purtase în amintire
până în bucătăria din strada Gannon, în care el şi tatăl lui Jimmy
serveau bere în acele senine după-amiezi de sâmbătă în vreme ce
băieţii se jucau în spate, iar hohotele lor de râs explodau în aer.
— Rahat, făcu tatăl său. Măcar a murit în libertate?
— În închisoare, laWalpole, de ciroză, răspunse fiul,
gândindu-se să mintă, dar se surprinse dând abătut din cap.
— Când?
— Nu mult după ce v-aţi mutat. Acum şase ani, poate şapte.
297
 Gura bătrânului se rotunji, rostind fără glas „şapte.” Îşi sorbea
berea, iar petele hepatice de pe mâini îi ieşeau în evidenţă şi mai
tare în lumina gălbuie de deasupra lor.
— Este aşa de uşor să te abaţi din drum, să pierzi măsura
timpului!
— Regret, tată.
Bătrânul făcu o grimasă. Era singurul lui răspuns când i se
arăta compasiune sau i se făceau complimente.
— De ce? Tu n-ai făcut nimic. La dracu', Tim şi-a făcut-o cu
mâna lui când l-a ucis pe Sonny Todd.
— Pentru un joc de biliard, nu-i aşa?
Tatăl ridică din umeri.
— Erau amândoi beţi. Cine mai ştie? Erau beţi turtă, ambii cu
guri spurcate şi iuţi la mânie. Numai că Tim era mult mai iute decât
Sonny, îi povesti bătrânul, luând încă o sorbitură de bere. Aşadar
ce legătură are dispariţia lui Dave Boyle cu... asta, cum îi spune,
Katherine? Katherine Marcus?
— Aşa.
— Ce legătură are una cu cealaltă?
— Nu spun că ar avea.
— Dar nici nu negi.
Sean zâmbi silit. De-i cădea în mână, în orice zi, vreun pervers
sexual, adus pe banca de acuzare, vreun tip care se apuca să
studieze dreptul în celulă, încercând să-şi fie avocat, care ajungea
să ştie toate chichiţele sistemului, mai bine decât majoritatea
judecătorilor, îl zdrobea. Dar pe oricare dintre aceşti veterani, aceşti
sfarmă-piatră, puşlamale viclene din generaţia tatălui său, pilangii
proletari, plini de mândrie şi fără pic de respect pentru vreun
funcţionar din administraţia statului sau din cea municipală,
puteai să-i tragi de limbă toată noaptea, şi tot degeaba. Dacă nu
doreau să-ţi spună nimic, nu-ţi spuneau, de te-ar fi apucat şi
dimineaţa acolo, fără altceva decât aceleaşi întrebări care nu-şi
găsiseră răspuns.
— Uite ce-i, tată, hai să nu ne facem încă griji în ce priveşte
acest fapt.

298
 — De ce nu?
— Mai bine ai glumi cu mine, i-o întoarse fiul ridicând o mână.
— Oh, cum să nu? Doar asta mă mai ţine în viaţă, şansa de a
putea glumi cu propriul meu fiu.
Sean simţi cum mâna i se încleştează în jurul toartei halbei
din sticlă.
— M-am uitat un pic la dosarul privind răpirea lui Dave.
Ofiţerul care l-a anchetat a murit. Nimeni nu-şi mai aminteşte de
el, şi încă este trecut în lista de cazuri nerezolvate.
— Şi?
— Şi eu mi te văd intrând în camera mea poate la un an după
întoarcerea lui Dave şi spunându-mi: „S-a terminat. I-au prins pe
tipi”.
— Au pus mâna pe unul, preciză bătrânul ridicând din umeri.
— Atunci de ce nu...?
— În Albany, îi răspunse tatăl său. I-am văzut poza în ziar.
Tipul mărturisise că a săvârşit mai multe molestări în New York şi
pretindea că a mai comis şi altele în Massachusetts şi Vermont. S-a
spânzurat în celulă înainte de a intra în detalii. Dar l-am
recunoscut după figură, după schiţa creionată de poliţist în
bucătărie.
— Eşti sigur?
— Sută-n sută, răspunse bătrânul dând hotărât din cap.
Detectivul care s-a ocupat de anchetă, se numea, ăh...
— Flynn, îl ajută fiul.
— Mike Flynn, îşi aminti bătrânul. Aşa este. Am păstrat
legătura cu el, ştii? Puţin. Aşa că îi dau un telefon după ce văd poza
în ziar şi el zice că da, era acelaşi. Şi Dave a confirmat şi el.
— Care dintre ei?
— Ce?
— Care dintre cei doi?
— Oh! Ăla, Doamne, cum l-ai descris? Slinosul cu moacă
somnoroasă.
Expresiile puerile sunau straniu în gura bătrânului tată, care
299
şedea în faţa lui la masă.
— Cel de pe locul pasagerului.
— Da.
— Iar partenerul lui? mai vru să ştie Sean.
Tatăl îşi clătină capul de la stânga la dreapta.
— A murit într-un accident de maşină. Sau aşa a declarat
celălalt. Cam asta-i tot ce ştiu, dar n-aş pune prea mult preţ pe ceea
ce ştiu. Fir-ar al dracului! Trebuia să vii acum să-mi spui că Tim
Marcus este mort!
Sean goli ce mai rămăsese în halbă şi arătă cu degetul la
paharul gol din faţa tatălui său.
— Mai vrei?
Tatăl cântări o clipă paharul din ochi.
— Ce mama naibii, bineînţeles că da!
Când Sean se întoarse de la bar cu berile proaspete, bătrânul
urmărea Leopardy, care rula fără sunet pe ecranele televizoarelor de
deasupra tejghelei. În timp ce fiul lui se aşeza, bătrânul se adresă,
parcă, televizorului:
— Cine-i Robert Oppenheimer?
— De unde ştii ce se-ntâmplă dacă nu auzi nimic? se miră
Sean.
— Pentru că ştiu, îi răspunse tatăl şi îşi mai turnă bere în
halbă, încruntându-se la stupiditatea întrebării celuilalt. Voi faceţi
tot timpul chestii de-astea. N-o să vă înţeleg niciodată.
— Ce facem? Cine, voi?
Bătrânul arătă spre el cu halba de bere.
— Tinerii de vârsta voastră. Puneţi o groază de întrebări şi nici
măcar nu vă trece prin cap că răspunsul v-ar sări în ochi dacă v-aţi
pune un pic capul la contribuţie.
— Of, făcu Sean. Bine.
— La fel ca şi chestia asta cu Dave Boyle, se enervă bătrânul.
Contează ce i s-a întâmplat lui Dave acum douăzeci şi cinci de ani?
Ştii bine ce s-a întâmplat. A dispărut timp de patru zile, cu doi
pedofili. Ce s-a întâmplat a fost exact ce ţi-ai putea închipui şi tu.
Dar vii acum şi începi iar să scormoneşti trecutul pentru că... şi mai
300
luă o gură de bere. La dracu', habar n-am! Tatăl îl privi cu un surâs
de om beat, la care Sean îi răspunse tot zâmbind.
— Bine, tată.
— Mda.
— Vrei să-mi spui că nu ţi s-a întâmplat nimic în trecut la care
să nu te gândeşti şi să-l întorci pe toate feţele în mintea ta?
— Nu aşa se pune problema, suspină bătrânul.
— Ba aşa se pune.
— Ba deloc. Porcării face fiecare, Sean. Fiecare din noi. Nu
sunteţi cu nimic mai speciali. Dar toată generaţia voastră caută
nod în papură la orice. Pur şi simplu nu-i puteţi lăsa pe alţii în
pace. Ai vreo probă care să-l lege pe Dave de moartea lui Katherine
Marcus?
Sean izbucni în râs. Bătrânul îşi dăduse arama pe faţă,
încercând să-l facă să-i cadă în plasă, aruncând anateme asupra
generaţiei sale, în timp ce nu dorea de fapt decât să afle dacă amicul
lui din copilărie era implicat în asasinarea lui Katie.
— Hai să zicem că ar fi câţiva indici de circumstanţă ce l-ar
arăta pe cel pe care am dori să-l urmărim mai îndeaproape.
— Asta zici că-i un răspuns?
— Vrei să spui că asta-i o întrebare?
Pe figura tatălui răsări acel surâs splendid care-l întineri cu
vreo cincisprezece ani, aducându-i aminte fiului cum iradia prin
întreaga casă când era copil, scăldând totul în lumină.
— Deci mă baţi la cap în legătură cu Dave, pentru că te întrebi
dacă ceea ce i-au făcut tipii ăia nu l-a transformat cumva într-un
om în stare să omoare o tânără fată.
— Cam aşa ceva, îi răspunse fiul ridicând din umeri.
Tatăl se gândi un timp la acest fapt, în vreme ce agita arahidele
din bolul aşezat între ei şi mai luă câteva sorbituri de bere.
— Nu prea cred.
— Chiar îl cunoşti aşa de bine? chicoti Sean.
— Nu. Dar mi-l amintesc pe vremea când era puştan. N-avea
acest instinct.

301
 — O groază de puşti drăguţi, ajungând la maturitate, fac nişte
porcării de nici nu-ţi vine să crezi.
— Vrei să mă înveţi pe mine cum este firea omenească? se
răsti la el bătrânul, ridicând o sprânceană.
— Nu, este doar o deformaţie profesională, se scuză fiul.
Tatăl se lăsă în scaun, îl cântări pe Sean cu un zâmbet abia
schiţat în colţurile buzelor.
— Haide! Luminează-mă!
Sean simţi cum i se îmbujorează faţa.
— Ei, nu, eu doar...
— Te rog.
Fiul se simţi ca un prost. Era uluitor cât de repede se schimba
bătrânul. Ceea ce ar fi putut trece drept un şir de observaţii fireşti
în ochii celor mai mulţi dintre oameni, în ochii tatălui său nu era
decât o tentativă stângace a micului Sean de a se maturiza, dar
care nu reuşea decât să eşueze în emfază.
— Tată, acordă-mi şi mie un pic de credit. Cred că mai ştiu
câte ceva despre oameni şi fărădelegi. Ştii, asta mi-e meseria.
— Deci bănuieşti că Dave ar fi putut măcelări o fată de
nouăsprezece ani, Sean? Dave, cu care te jucai odinioară în curtea
din spate. Puştiul ăla?!
— Cred că oricine este capabil de orice.
— Aşa, atunci şi eu aş fi putut s-o fac, conchise tatăl,
punându-şi o mână pe piept. Sau mama ta.
— Nu.
— Mai bine ne-ai verifica alibiurile.
— N-am spus asta, pentru Dumnezeu!
— Ba sigur c-ai zis-o. Ai spus că oricine este capabil de orice.
— În limitele raţionalului.
— Aha! exclamă tare bătrânul. Mă rog, partea asta n-o
auzisem.
Iarăşi îl prindea pe Sean în plasă, jucându-l pe degete aşa cum
făcea cu suspecţii de după gratii. Nu era de mirare că se pricepea
atât de bine la interogatorii. Învăţase de la un maestru. Rămaseră

302
pentru o clipă în tăcere. Într-un târziu, bătrânul îi spuse:
— Mai ştii, poate ai dreptate.
Sean îl fixă cu ochii aşteptând un cuvânt hotărâtor.
— Poate că Dave ar fi fost în stare de ce-l bănuieşti. Nu ştiu.
Eu nu mi-l amintesc decât copil. Habar n-am cum s-a maturizat.
Atunci, Sean încercă să se vadă pe sine prin prisma tatălui
său. Se întrebă dacă asta era ceea ce vedea bătrânul când se uita la
fiul său, copilul, nu bărbatul matur. Probabil că-i era greu să nu
facă acest lucru.
Îşi aminti cum vorbeau unchii lui despre taică-său, mezinul
unei familii de doisprezece copii, care emigrase din Irlanda, pe
vremea când bătrânul din faţa lui avea cinci ani. „Bătrânul Brii,”
ziceau ei, referindu-se la acel Bill Devine care existase înainte ca
Sean să se fi născut. „Scandalagiul”. Abia acum îi răsunau în
urechi vocile lor şi simţi tonul de autoritate, dispreţuitor pe care o
generaţie mai în vârstă se simte îndreptăţită să-l adopte faţă de una
mai tânără, cei mai mulţi dintre unchi fiind mai mari decât frăţiorul
lor cu doisprezece-cincisprezece ani.
Acum muriseră cu toţii. Toţi cei unsprezece fraţi şi surori ai
tatălui său. Şi iată-l pe mezinul familiei, apropiindu-se vertiginos
de şaptezeci şi cinci de ani, făcându-şi veacul aici în suburbii, lângă
un teren de golf pe care nu-l folosea niciodată. Singurul rămas în
viaţă şi totuşi cel mai tânăr dintre toţi, eternul mezin, gata în orice
moment să-i sară ţandăra chiar şi pentru cea mai mică lipsă de
condescendenţă din partea oricui, dar mai ales din partea fiului
său. Punându-se în calea întregii lumi, dacă era nevoie, decât să
îndure aşa ceva, sau chiar şi numai o impresie de compătimire.
Pentru că toţi cei care mai aveau dreptul să se poarte în felul ăla
faţă de el trecuseră de mult pe tărâmul nefiinţei.
Bătrânul se uită îndelung la berea lui Sean şi aruncă nişte
mărunţiş pe masă pe post de bacşiş.
— Mai ai mult? întrebă el.
***
SE ÎNTOARSERĂ plimbându-se pe Drumul 28, până la capăt,
de-a lungul parapetului galben al şoselei, pe sub stropii
aspersoarelor.
— Ştii ce-i place mamei tale? îl întrebă taică-său.
303
 — Ce?
— Când îi scrii. Ştii, câte o felicitare aşa, din când în când,
fără niciun motiv special. Zice că-i trimiţi vederi nostime şi îi place
cum îi scrii. Le păstrează pe toate în dormitor, într-un sertar. Are
unele care datează de pe vremea când erai la colegiu.
— Am înţeles.
— Când şi când, ştii? Mai trimite câte una.
— Sigur.
Ajunseră la maşina lui Sean şi tatăl îşi ridică privirea la
ferestrele scufundate în întuneric ale duplexului său.
— S-a culcat? îl întrebă Sean.
— O conduce pe doamna Coughlin la fizioterapie mâine
dimineaţă, îl lămuri bătrânul.
După care se întinse brusc şi îi scutură mâna.
— Mi-a părut bine să te văd.
— Şi mie.
— Se va mai întoarce?...
Sean n-avu nevoie să întrebe despre cine era vorba.
— Nu ştiu. Habar n-am.
Tatăl îl scrută cu privirea sub lumina palidă a felinarului de
deasupra lor şi, pentru o clipă, fiul putu vedea că ceva se frângea în
el, ştiindu-l suferind, abandonat, vătămat, cu o rană care nu se mai
vindeca, pierzând ceva irecuperabil.
— Mă rog, făcu bătrânul. Arăţi bine! De parcă ţi-ai purta
singur de grijă. Bei prea mult, chestii de-astea?
— Nu, doar muncesc foarte mult, îl linişti fiul.
— Munca este sănătoasă, îl încuraja tatăl.
— Mda, făcu Sean, chinuit de un sentiment amar de
abandonare care i se urca pe gât.
— Aşa...
— Aşa.
Tatăl îl bătu pe umăr.
— Aşa, deci, bine. Nu uita s-o suni pe mama ta duminică, îi

304
aminti el şi îl lăsă în faţa maşinii, îndreptându-se spre uşa de la
intrare, păşind ca un om cu douăzeci de ani mai tânăr.
— Ai grijă, zise fiul, iar tatăl îşi ridică mâna în semn de
confirmare.
Sean se folosi de telecomandă ca să-şi deblocheze maşina şi, în
timp ce apucă de mânerul portierei, auzi că este strigat de tatăl său.
— Hei!
— Da?
Se uită îndărăt şi-l zări la uşa de la intrare, cu jumătatea de
sus a trupului dispărând în întuneric.
— Ai făcut bine că nu te-ai urcat atunci în maşină. Să ţii minte
asta!
Sean se sprijini de maşină, ţinând palmele pe capotă, şi
încercă să desluşească chipul tatălui în beznă.
— Ar fi trebuit să-l protejăm pe David, totuşi.
— Eraţi copii, îl linişti bătrânul. N-aveaţi de unde să ştiţi. Şi
chiar dacă aţi fi ştiut, Sean...
Fiul îşi întipări în suflet cuvintele tatălui. Bătea darabana cu
mâinile pe capotă şi scruta întunericul, căutând ochii bătrânului.
— Asta-mi spun şi eu în sinea mea.
— Şi?
— Tot mai cred că trebuia să fi ştiut, răspunse el ridicând din
umeri. Nu eşti de acord?
Mai bine de un minut, nici unul dintre ei nu scoase niciun
sunet. Printre şuierăturile aspersoarelor de pe peluză se auzeau
greierii ţârâind.
— Noapte bună, Sean, se auzi glasul bătrânului prin
zvâcnetele jeturilor de apă.
— Noapte bună, răspunse acesta la rândul lui şi aşteptă ca
tatăl să intre înăuntru, după care se urcă în maşină şi o luă spre
casă.

305
 Spiriduşi
DAVE ŞEDEA în sufragerie când Celeste se întoarse acasă.
Stătea pe colţul canapelei crăpate, din piele, cu două mormane de
cutii de bere lângă braţul fotoliului, cu o cutie începută într-o mână
şi cu telecomanda pe coapsă. Urmărea un film în care se părea că
toată lumea urlă de îşi sparge plămânii.
Ea îşi scoase haina în hol şi urmări jocul de lumini de la
televizor reflectându-se pe chipul lui, auzi ţipetele care se înteţeau,
tot mai înnebunite, combinate cu efecte speciale hollywoodiene,
sugerând mese sfărâmate şi ceea ce se putea intui erau părţi
strivite de corp omenesc.
— La ce te uiţi? îl întrebă ea.
— La un film cu vampiri, îi răspunse privind la ecran, în timp
ce ducea cutia de bere la gură. Vampirul şef îi omoară pe toţi la
petrecerea pe care au dat-o vampirii ucigaşi. Lucrează pentru
Vatican.
— Cine?
— Vampirii ucigaşi. Ooooh, rahat! exclamă bărbatul, tocmai
i-a smuls capul unui tip.
Celeste intră în sufragerie, se uită la ecran în momentul în
care un individ în negru zbura prin cameră, prindea de obraji o
femeie înfricoşată şi îi rupea gâtul.
— Doamne, Dave!
— Nu, este mişto, pentru că acum James Woods se oftică.
— Cine-i James Woods?
— Şeful vampirilor ucigaşi. Unu' rău.
Îl văzu pe actor purtând o geacă din piele şi pantaloni strânşi
pe picior, în timp ce apuca un soi de arbaletă şi îl ţintea pe vampir.
Dar celălalt fu mai iute. Îl făcu pe James Woods să-şi irosească
energia prin toată camera, fugărindu-l ca pe o molie, după care un
alt individ năvăli în cameră, trăgând în vampir cu un pistol
automat. Treaba nu păru să aibă prea mare efect, dar apoi îi văzură
pe cei doi trecând deodată în fugă pe lângă vampir, ca şi cum acesta
ar fi uitat de ei.
— E unul dintre fraţii Baldwin? întrebă Celeste.
Se aşeză pe braţul canapelei, acolo unde se îmbina cu
306
speteaza, şi îşi sprijini capul de perete.
— Aşa cred, da.
— Care dintre ei?
— Nu ştiu. Le-am pierdut şirul.
Îi urmări cum fugeau printr-o cameră de motel presărată cu
mai multe cadavre decât şi-ar fi putut ea închipui că intrau într-un
spaţiu atât de mic, iar soţul spuse:
— Mamă, Vaticanul va trebui să-şi antreneze un nou rând de
ucigaşi!
— Dar, încă o dată, ce legătură are Vaticanul cu vampirii?
Dave surâse şi îşi ridică spre ea faţa copilăroasă şi ochii
frumoşi.
— Sunt o mare problemă, dragă. Sunt mari hoţi de odăjdii.
— Odăjdii? întrebă ea şi o cuprinse un impuls de a se lăsa în
jos şi a-şi trece mâna prin părul lui, simţind cum povara unei zile
întregi se risipea în această discuţie puerilă. N-am ştiut.
— O, da. Mare problemă! exclamă el şi îşi termină berea în
timp ce James Woods şi unul dintre fraţii Baldwin, împreună cu o
fată care părea cam drogată, coborau în goană cu un camion furat
pe un drum pustiu, vampirul zburând pe urmele lor. Unde ai fost?
— Am lăsat rochia la Reed's.
— Şi ce ţi-au trebuit atâtea ore? o descusu el.
— După aia, am simţit nevoia să stau undeva şi să mă
gândesc. Înţelegi?
— Să te gândeşti, o îngână bărbatul. Sigur.
Se sculă de pe canapea şi se duse în bucătărie, unde deschise
frigiderul.
— Vrei şi tu una?
— Da, bine, îi răspunse ea, deşi de fapt nu dorea. Dave se
întoarse în cameră şi îi puse în mână o bere.
Adesea, ea putea să-şi dea seama în ce ape se scaldă după
decizia de a deschide sau nu cutia de bere. Cutia era deschisă, dar
ea nu era sigură dacă e semn bun sau rău. Îi era greu să-l
descifreze acum.

307
 — Aşa, şi la ce te-ai gândit? o iscodi desfăcându-şi cutia, care
produse un sunet mai strident decât scârţâitul roţilor de la
televizor, în timp ce camionul furat se răsturna pe şosea.
— Oh, ştii tu!
— Nu prea, Celeste, nu.
— La tot felul de lucruri, îi răspunse ea şi luă o sorbitură de
bere. La ziua de azi, la moartea lui Katie, la bieţii Jimmy şi
Annabeth, la chestii de-astea.
— La chestii de-astea, o îngână el. Celeste, ştii la ce mă
gândeam când mă întorceam pe jos acasă cu Michael? Mă gândeam
că trebuie să fi fost jenant pentru el să audă că maică-sa, pur şi
simplu, a fugit cu maşina şi n-a spus nimănui unde se duce sau
când se întoarce. Chiar m-am gândit la asta foarte mult.
— Doar ţi-am zis, Dave.
— Mi-ai zis ce? i-o întoarse el ridicându-şi privirea la ea,
zâmbind din nou, dar de data asta nu mai era un zâmbet copilăros.
Ce mi-ai spus, Celeste?
— Că am avut chef să stau pe gânduri. Îmi pare rău că n-am
dat un telefon. Dar am avut nişte zile mai grele. Nu sunt în apele
mele.
— Nimeni nu este.
— Poftim?
— Îţi place filmul? o întrebă el. Nici nu mai ştii care sunt
oameni obişnuiţi şi care vampiri. Am mai văzut fragmente din el şi
înainte, desigur, şi Baldwin aici o să se îndrăgostească de tipa
blondă, chiar dacă ştie că a fost muşcată. Deci ea se va preface
într-un vampir, dar lui nu-i pasă, înţelegi? Pentru că o iubeşte, deşi
este un monstru sângeros. O să-i sugă şi lui sângele şi-l va
transforma într-un mort viu. Pe scurt, cam asta-i tot ce înseamnă
vampirism. Celeste, aici e ceva ce mă atrage. Chiar şi atunci când
ştii bine că te va ucide şi îţi va damna sufletul pentru veşnicie, că
vei fi nevoit să-ţi omori timpul muşcându-i de gât pe oameni şi
ascunzându-te de lumina soarelui. În plus, ştii, Vaticanul trimite şi
trupe împotriva ta. Poate că într-o bună zi te vei trezi şi vei uita cum
este să fii om. Poate se întâmplă asta, şi pe urmă nu mai ai

308
probleme. Ai fost otrăvit, însă otrava nu mai pare chiar aşa de rea o
dată ce ai învăţat să trăieşti cu ea.
Îşi propti picioarele de măsuţa de cafea şi dădu o duşcă bună
pe gât.
— Mă rog, asta-i părerea mea.
Celeste rămase încremenită, aşezată pe braţul canapelei, cu
privirea coborâtă spre el.
— Dave, ce naiba vrei să zici?
— Îţi vorbeam de vampiri, dulceaţă, de vârcolaci.
— Vârcolaci? Dar n-ai nicio logică.
— Nu am? Crezi că eu am omorât-o pe Katie, Celeste. Ăsta-i
tipul de logică cu care ne jucăm acum.
— Eu nu... De unde ai scos-o?
El râcâi cu unghia urechea cutiei de bere.
— Nici nu te-ai uitat la mine în bucătăria lui Jimmy, înainte
de a pleca. Ţineai rochia aia de parcă Katie ar mai fi fost îmbrăcată
cu ea şi nici măcar n-ai putut să-mi arunci o privire. Asta m-a pus
pe gânduri. Stau şi mă gândesc, de ce se pare că soţiei îi este silă de
mine? După care îmi cade fisa... Sean. Ţi-a zis ceva, nu-i aşa? Te-au
luat probabil la întrebări, el şi jigodia aia afurisită care-i este
partener.
— Ba nu.
— Nu? Gogoşi!
Nu-i era deloc pe plac calmul lui, care în parte era foarte
posibil să se datoreze berii. Dave fusese întotdeauna chefliu de felul
său, dar acum era ceva hidos în această detaşare, o senzaţie de
coardă prea întinsă.
— David...
— Acuma îmi mai spui şi „David!”
— ... eu nu cred nimic. Nici nu ştiu ce să mai cred.
El îşi înclină capul şi îşi întoarse privirea spre ea.
— Mă rog, atunci hai să ne descărcăm, dragă. Asta-i cheia
oricărei relaţii solide, comunicarea.
Ea avea o sută patruzeci şi şapte de dolari în bancă şi un credit
de cinci sute de dolari pe cardul Visa, din care cheltuise deja o sută.
309
Chiar dacă putea să-l scoată pe Michael din casă, n-ar fi ajuns prea
departe. Ar fi petrecut într-un motel două-trei nopţi, după care
Dave i-ar fi găsit. Nu era deloc prost. Era sigură că putea să le dea
de urmă.
Sacul. Mai putea să-l predea lui Sean Devine, ca acesta să
descopere sângele din ţesătura hainelor lui, ştia prea bine. Auzise
de toate progresele care se făcuseră în tehnologia ADN-ului. Vor
descoperi sângele lui Katie pe haine şi îl vor aresta pe Dave.
— Haide, o îndemnă el. Vreau să discutăm, dragă. Scoate din
tine tot. Vorbesc serios. Vreau, cum se spune, să-ţi alung temerile.
— Nu-mi este frică.
— Aşa pari.
— Nu-i adevărat.
— Bine, făcu el, coborându-şi călcâiele de pe măsuţa de cafea.
Atunci, spune-mi ce te tulbură, dragă?
— Eşti beat.
— Aşa este, recunoscu el cu o mişcare a capului. Dar asta nu
înseamnă că nu pot purta o conversaţie.
Pe micul ecran, vampirul decapita iar pe cineva, de data
aceasta un preot.
— Sean nu mi-a pus niciun fel de întrebări, îl lămuri Celeste.
I-am auzit vorbind fără să vreau când ai plecat să iei ţigări pentru
Annabeth. Nu ştiu ce le-ai spus mai devreme, Dave, dar n-au crezut
nicio iotă. Au aflat că ai fost la Last Drop la ora închiderii.
— Şi ce altceva?
— Cineva a zărit maşina noastră în parcare în jurul orei la
care Katie pleca. Şi n-au crezut explicaţia ta privind modul în care
te-ai lovit la mână.
— Asta-i tot? făcu el ridicându-şi o mână şi îndoind-o.
— Asta-i tot ce am auzit.
— Şi asta te-a făcut să crezi că ce?
Era cât pe ce să-l mângâie din nou. Pentru o clipă, postura lui
nu mai păru una de ameninţare, ci de înfrângere. Ea îi citi eşecul
din poziţia umerilor şi a spatelui. Avu un impuls să se ducă la el şi
să-l dezmierde, dar se abţinu.
310
 — Dave, spune-le naibii de tâlharul ăla...
— Să le spun de tâlhar...
— Da. Aşa poate că nu va trebui să te duci la tribunal. Şi ce
dacă, mare lucru? Este mult mai bine decât să fii suspectat de
crimă.
„Acum este momentul”, îşi spuse ea în gând. „Spune că n-ai
făcut-o. Spune că n-ai văzut-o niciodată pe Katie plecând de la Last
Drop. Spune, Dave”.
În loc de asta, el zise:
— Acum văd ce este în mintea ta. Într-adevăr. Am venit acasă
plin de sânge în aceeaşi noapte în care Katie a fost asasinată. Eu
trebuie s-o fi ucis.
— Păi? îi scăpă ei pe gură.
Atunci, Dave îşi puse berea jos şi izbucni în râs. Se răsturnă
cu picioarele în sus pe pernele canapelei şi hohoti la nesfârşit.
Râdea ca un dement, de parcă fiecare gură de aer se transforma
într-un alt hohot gâlgâit. Râse atât de tare, că îi dădură lacrimile şi
i se scutura tot trupul.
— Eu... eu eu... eu...
Nu putea să mai vorbească. Hohotele erau prea puternice. Se
rostogoleau din el fără întrerupere şi lacrimile îi curgeau şiroaie pe
obraji şi în gura căscată, căzându-i pe buze ca picăturile de rouă.
Era limpede ca lumina zilei. Celeste nu fusese în viaţa ei mai
speriată ca acum.
— Ha-ha-ha-Henry, izbuti el să rostească, când hohotele fură
într-un târziu înlocuite de chicoteli.
— Poftim?!
— Henry, repetă el. Henry şi George, Celeste. Astea erau
numele lor. Nu este al dracului de nostim? Iar George, lasă-mă să-ţi
spun, era bizar. Henry, totuşi, nu era decât rău.
— Ce spui tu acolo?
— Henry şi George, spuse el bine dispus. Vorbesc despre
Henry şi George. M-au luat cu maşina într-o excursie de patru zile
şi m-au încuiat într-o pivniţă, într-un sac de dormit scârbos, pe o
podea de piatră şi, Celeste, zău că s-au distrat. Nimănui nu i-a

311
păsat atunci de bătrânul Dave. Nimeni n-a sărit să-l salveze. Dave a
fost nevoit să se înşele că nu i se întâmpla lui aşa ceva. A trebuit
să-şi încordeze mintea până într-atât încât aproape că putea să şi-o
spargă în două. Asta a făcut el. La dracu', Dave a murit. Puştiul
care a ieşit din pivniţă, habar n-am cine naiba o mai fi fost, ei bine,
acela sunt eu, de fapt, dar n-aduce nici pe departe cu Dave. Dave
este mort.
Celeste nu mai putea vorbi. În opt ani de zile, soţul ei nu-i
povestise nimic despre ceea ce toată lumea ştia că se întâmplase cu
el. I-a zis doar că se juca cu Sean şi cu Jimmy şi că fusese răpit şi
evadase. Cam asta era tot ce avusese el să-i spună. Nu pronunţase
niciodată numele tipilor. N-auzise în viața ei de sacul de dormit. Era
prima oară când lucrurile astea ajungeau la urechile ei. Era ca şi
cum, chiar în acel moment, se trezeau dintr-un vis - al căsniciei lor
şi, împotriva voinţei, se vedeau siliţi să confrunte cu realitatea toate
justificările, minciunile, dorinţele ascunse şi firea tainică pe care
şi-o creaseră. S-o vadă sfărâmându-se sub povara adevărului
devastator, a faptului că nu se cunoscuseră niciodată, că doar
speraseră să poată face asta într-o bună zi.
— Chestia este, ştii? reveni Dave. Chestia este la fel cu ce-ţi
spuneam eu despre vampiri, Celeste. Este acelaşi lucru, fir-ar al
dracului!
— Ce este acelaşi lucru? întrebă ea în şoaptă.
— Nu mai scapi. O dată ce te pătrunde, nu te mai lasă.
Se uită iar la măsuţa de cafea şi îl simţi cum îi scapă printre
degete.
— Dave, de ce anume nu mai scapi? Ce este acelaşi lucru? îl
iscodi ea atingându-i braţul.
El privi la mâna ei de parcă avea de gând să-şi bage dinţii, să
i-o smulgă din încheietură.
— Celeste, nu mai pot controla. Te previn. Nu mai pot să mă
controlez.
Ea îşi luă mâna şi simţi o mâncărime în locul în care se
atinsese de carnea lui. El se sculă, clătinându-se. Îşi înălţă gâtul şi
îi aruncă o privire ca şi cum nu era sigur cine-i ea şi cum ajunsese
pe marginea canapelei. Îşi întoarse ochii la ecranul televizorului, în

312
vreme ce James Woods trăgea cu arbaleta în pieptul cuiva, şi şopti:
— Striveşte-i pe toţi, ucigaşule! Striveşte-i pe toţi!
Se întoarse la Celeste şi îi zâmbi ca un de beţiv, cu gura până
la urechi.
— Am să ies pe-afară.
— Bine, zise ea.
— Am să ies ca să-mi adun gândurile.
— Da, făcu ea. Sigur!
— Dacă m-aş putea concentra asupra acestui fapt, cred că
totul ar fi în regulă. Am nevoie să mă adun, atât!
Celeste nu-l mai întrebă ce anume era „acest fapt”.
— Bine, atunci, spuse el şi se îndreptă spre uşă.
O deschise, trecu deja de prag, când îi văzu mâna
răsucindu-se în jurul mânerului, iar capul i se ivi din nou în
crăpătură. Băgase numai capul, înclinat şi holbându-se la ea, când
îi zise:
— Ah! Am avut grijă de gunoi, că tot veni vorba.
— Poftim?
— De sacul cu gunoi, preciză el. Unde mi-ai pus hainele şi
celelalte. L-am luat mai devreme şi l-am aruncat.
— Ah, făcu ea şi îi veni din nou să vomite.
— Aşa că la revedere.
— Bine, spuse ea în timp ce el îşi strecură capul afară pe
palier. Ne vedem mai târziu.
Ascultă sunetul paşilor până când el ajunse la parter.
Auzi cum se deschise uşa de la intrare şi soţul ei ieşind afară
pe verandă şi coborând pe trepte. După aceea ea urcă în goană
scările care duceau în dormitorul lui Michael şi putu să-i audă
respiraţia profundă, căci dormea dus. Apoi intră în baie şi vomită.

NU PUTU GĂSI locul în care parcase maşina Celeste. Uneori,

mai ales pe viscol, puteai să găseşti un loc de parcare şi la opt străzi
depărtare, aşa că nevastă-sa poate lăsase maşina chiar în Point,
deşi el zărise câteva locuri goale nu prea departe de casă. Probabil
că-i fusese totuna unde o parchează. Oricum, era prea abţiguit ca
313
să poată urca la volan. O lungă plimbare, poate, l-ar fi ajutat să-şi
limpezească mintea.
O luă în sus pe Crescent spre Calea Buckingham, apoi la
stânga, întrebându-se ce naiba i se întâmplă în minte de încercase
să-i explice lui Celeste cum stau lucrurile. Hristoase, rostise chiar
şi numele alea, Henry şi George. Vorbise de vârcolaci, îşi dăduse
arama pe faţă. Rahat. Iar acum, de ce i-a fost frică, n-a scăpat:
poliţia îl suspecta, îl vor urmări. Nu se mai putea gândi la Sean ca
la un vechi prieten. Trecuseră de acest stadiu, iar acum îşi aduse
aminte ce nu putea să sufere la el pe vremea când erau copii.
Faptul că lăsa senzaţia că era îndreptăţit, sigur de sine, ca mai toţi
puştanii destul de norocoşi, şi la asta se reducea totul, la noroc,
fiind crescuţi de ambii părinţi într-o locuinţă frumoasă,
bucurându-se de cele mai noi haine şi articole sportive.
Lua-l-ar dracul pe Sean! Cu ochii lui cu tot! Şi cu vocea aia! Şi
cu felul în care femeile din bucătărie îşi ridicau cu toate poalele în
cap când intra el. Să-l ia dracul cu boiul lui cu tot! Cu atitudinea de
superioritate morală, cu anecdotele nostime, cu mersul legănat de
poliţist şi cu numele lui prin ziare!
Nici el nu era prost. Avea să facă faţă tărăşeniei o dată ce-şi
făcea ordine în gândire. Era tot de ce avea nevoie. Dacă trebuia
să-şi scoată capul de pe umeri şi să-l înşurubeze strâns la loc, ei
bine, găsea o cale s-o facă şi pe asta.
Cea mai mare problemă acum era că
băiatul-care-scăpase-din-gura-lupilor-şi-se-maturizase se arăta
prea mult la faţă. Dave sperase că ceea ce săvârşise în noaptea de
sâmbătă avea să-l cuminţească, să-l trimită pe nemernic înapoi în
pădurea din imaginaţia sa. Dorise să curgă sânge în noaptea aia,
băiatul, să provoace cuiva suferinţă. Aşa că Dave se sacrificase.
La început fusese doar ceva minor, câţiva pumni, un şut.
După aceea însă, totul scăpă de sub control, el simţind cum îl
cuprinde furia pe măsură ce băiatul prelua comanda. Iar băiatul
era un muşteriu din cale afară de lacom. Nu se mulţumi până nu
văzu bucăţi din creier.
Apoi, o dată ce totul se sfârşi, băiatul se replie. Fugi şi-l lăsă pe
Dave să cureţe murdăria. Ceea ce şi făcu. O făcu al dracului de
bine! Poate nu atât de bine pe cât sperase, fireşte, dar totuşi se
descurcase foarte bine! Şi o făcuse numai şi numai pentru ca
314
băiatul să nu se mai arate pentru o vreme.
Însă băiatul era un şmecher. Iată-l din nou, ciocănind în uşă,
înştiinţându-l că iese iar la iveală, fie că era pregătit, fie că nu.
„Avem treabă de făcut, Dave!”
Bulevardul i se aşternea uşor estompat la picioare, alunecând
dintr-o parte în alta pe măsură ce mergea, dar Dave ştia că se
îndreptau spre Last Drop. Se apropiau de barul mizerabil care se
întindea pe două străzi, plin de perverşi şi de prostituate, unde
fiecare scotea bucuros la vânzare ceea ce Dave smulsese din el.
„Smulge-te de mine! îl îndemna băiatul. Ai crescut. Nu mai
încerca să-mi duci crucea”.
Cei mai răi erau puştanii. Erau ca spiriduşii. Se iţeau din uşi
sau din maşini şi îşi ofereau serviciile. Îţi ofereau să le-o tragi
pentru douăzeci de dolari. Făceau orice pentru bani.
Cel mai tânăr, cel pe care Dave îl văzuse sâmbătă seara, nu
avea mai mult de unsprezece ani. Avea cearcăne în jurul ochilor, o
piele foarte albă şi un ditamai smoc de păr roşcat cu firul mat în
cap, ceea ce-i sublinia şi mai mult aparenţa de gnom. Trebuia să
rămână acasă, să urmărească serialele de televiziune, dar ieşise pe
stradă, oferindu-şi serviciile perverşilor. Dave îl zărise pe trotuarul
de vizavi în timp ce ieşea din bar şi se oprise lângă maşina lui.
Puştiul stătea sprijinit de un stâlp de felinar, fumând o ţigară şi,
când ochii lor se întâlniră, Dave simţi nevoia. Tulburarea. Dorinţa
de a se topi. Să-l ia de mână pe puştiul roşcat şi să-şi găsească
împreună un loc liniştit. Ar fi fost atât de uşor, de relaxant, atât de
al dracului de binevenit să cedezi tentaţiei. Să se lase în voia a ceea
ce simţise în tot acel ultim deceniu, cel puţin.
Dar simţea în adâncul sufletului că-i crapă creierul în două, că
acesta ar fi fost cel mai mare păcat dintre toate. Ştia prea bine că ar
depăşi o limită, chiar dacă e tentantă, după care nu s-ar mai fi
putut întoarce. Ştia că, de-ar fi trecut acel hotar, n-ar mai fi fost
niciodată capabil să se simtă un om întreg, că ar fi putut la fel de
bine să rămână în pivniţă, cu Henry şi George, pentru tot restul
vieţii. Îşi spunea aceste lucruri când se simţea ispitit, trecând pe
lângă autobuze de şcoală şi locuri de joacă, pe lângă piscine în aer
liber în timpul verii. Îşi spunea că n-avea de gând să devină Henry
şi George. Era mai breaz. Îşi creştea fiul. Îşi iubea nevasta. Avea să
fie puternic. Aşa îşi repeta tot mai des, de la un an la altul.
315
 Dar acest gând nu-l mai ajutase în seara aceea de sâmbătă.
Atunci, nevoia fusese mai intensă ca niciodată. Puştiul cu părul
roşcat, sprijinit de stâlpul felinarului, părea să-şi dea seama de
acest fapt. Îi aruncă un surâs, ţinând ţigara în gură, iar Dave se
simţi împins spre prăpastie. Avu senzaţia că stătea desculţ pe un
povârniş din satin.
Apoi, o maşină opri brusc peste drum şi, după o discuţie
preliminară, copilul se urcă în ea, după ce-i aruncă lui Dave, pe sub
glugă, o căutătură plină de compasiune. El urmări maşina, un
Cadillac de culoare alb şi albastru-întunecat, de două tone, care
traversă bulevardul şi se apropie de el pe la spatele parcării barului
Last Drop. Dave se urcă în maşina lui, iar Cadillac-ul se dădu în
spate, în apropierea arborilor bătrâni care se lăsau peste gardul
dărăpănat. Şoferul stinse farurile dar lăsă motorul să meargă, în
timp ce Băiatul îi tot şoptea la ureche: „Henry şi George, Henry şi
George, Henry şi George...”.
În seara aceea, înainte de a ajunge la Last Drop, făcu cale
întoarsă, chiar dacă băiatul îi urla în urechi: „Eu sunt tu, eu sunt
tu, eu sunt tu!”
Iar Dave voia să se oprească şi să plângă. Voia să se sprijine cu
o mână de cea mai apropiată clădire şi să verse lacrimi, pentru că
ştia prea bine că băiatul avea dreptate.
Băiatul-care-scăpase-din-gura-lupilor-şi-se-maturizase devenise el
însuşi un lup. Devenise Dave. Lupul Dave. Trebuie să se fi
întâmplat recent, pentru că nu-şi putu aminti niciun moment de
vătămare corporală în care să fi simţit că sufletul îi iese din corp,
făcând loc acestei noi entităţi. Dar se întâmplase. Probabil în timp
ce dormea.
Însă nu se mai putea opri. Această parte din bulevard era mult
prea periculoasă, era mult prea posibil să fie populată de puşlamale
care vedeau în el, aşa beat cum era, o ţintă uşoară. Acolo, chiar
atunci, vizavi, putu zări o maşină mergând încet de-a lungul străzii,
fixându-l din mers, aşteptându-l să emane mirosul de victimă.
Trase adânc aer în piept şi îşi îndreptă paşii, se concentra ca
să pară sigur de el şi distant. Îşi ridică puţin umerii, îşi luă o
căutătură care spunea parcă „Du-te dracului!” şi o apucă pe
drumul pe care venise, acasă, fără ca mintea să fie mai clară ca
înainte, chiar aşa, cu băiatul încă zbierându-i în urechi. Dave însă
316
hotărî să-l ignore. Putea să facă asta. Era puternic. Doar era şi el un
lup.
Iar tăria vocii băiatului se diminua într-adevăr. Luă un ton de
conversaţie, iar el putu să se întoarce la pas prin Flats. „Eu sunt tu,
îi spunea acum ca unui prieten. Eu sunt tu”.

CELESTE IEŞI din casă cu Michael, care era încă pe jumătate

adormit, purtându-l pe umeri, şi descoperi că Dave luase maşina.
Ea o parcase undeva mai sus pe stradă, fiind surprinsă că a găsit
un loc la o oră atât de târzie, în timpul săptămânii, dar acum acolo
se afla un jeep albastru.
Asta nu intrase în planurile ei. Se gândise că avea să-şi aşeze
băiatul pe locul din faţă, apoi să-şi pună bagajele pe bancheta din
spate şi să conducă un kilometru şi jumătate pe autostradă, până
la Econo Lodge.
— Fir-ar să fie, zise ea cu voce tare şi se abţinu să ţipe.
— Mămico? mormăi Michael.
— E O.K., Mike.
Şi poate chiar aşa şi era, pentru că se uită în urmă şi zări un
taxi care cotea din Pertshire, intrând pe Calea Buckingham. Ea
ridică mâna în care ţinea bagajul lui Michael, iar taxiul opri chiar în
faţă, ea gândindu-se că putea totuşi cheltui şase dolari pentru o
cursă până la Econo Lodge. Se putea lipsi chiar şi de o sută, numai
să meargă până acolo chiar acum, cât mai departe, să se gândească
în linişte, fără să fie obligată să vadă răsucirea unei clanţe de uşă şi
întoarcerea unui om care poate o considera deja vampiră, numai
bună să i se înfigă în inimă un ţăruş şi să fie decapitată degrabă, ca
să fie el mai sigur.
— Unde doriţi să mergeţi? întrebă şoferul de taxi în timp ce ea
îşi băgă bagajele în maşină şi se strecură lângă ele cu Michael pe
umeri. „Oriunde, vru să-i răspundă. Oriunde, numai nu aici”.

317
 Modernizare
Peştele vânător
— I-AI REMORCAT maşina? îl luă la rost Sean.
— I-a fost remorcată, preciza Whitey. Nu-i acelaşi lucru.
În timp ce ieşeau din traficul orei de vârf a dimineţii şi coborau
spre ieşirea din East Buckingham, Sean vru să ştie:
— Pentru ce?
— A fost abandonată, îl lămuri colegul său, fluierând uşor
printre dinţi în vreme ce o cotea pe Roseclair.
— Unde? îl descusu Sean. În faţa casei lui?
— Oh, nu, făcu Whitey. A fost găsită prin Rome Basin, lângă
aleea din parc. Norocul nostru că zona se află sub jurisdicţia
statului, nu-i aşa? Se pare că cineva i-a suflat maşina, s-a distrat
cu ea şi pe urmă a părăsit-o. Se mai întâmplă şi chestii de-astea,
nu?
În acea dimineaţă Sean se trezise dintr-un vis în care îşi ţinea
fiica în braţe şi îi spunea pe nume, chiar dacă nu îl cunoştea şi
nu-şi putea aminti ce spusese în vis, aşa încât era încă buimac.
— Am găsit sânge, îl informă Whitey.
— Unde?
— Pe locul din faţă al maşinii.
— Cât?
Colegul îi indică cu degetul mare şi cel arătător grosimea unui
fir de păr.
— Puţin. Am găsit ceva mai mult în portbagaj.
— În portbagaj! se miră celălalt.
— De fapt acolo am găsit mult mai mult.
— În concluzie?
— În concluzie, l-am dat la laborator.
— Nu, zise Sean, vroiam să spun că nu înseamnă nimic dacă
ai găsit sânge în portbagaj. Katie Marcus n-a fost pusă în niciun
portbagaj.
— Te bagi ca musca în lapte, sigur că da.

318
 — Sergent, investigaţia ta asupra maşinii o să ajungă la coş.
— Ba nu.
— Nu?
— Maşina a fost furată şi abandonată într-un loc aflat în
jurisdicţia statului. Numai pentru asigurare şi tot aş mai putea
adăuga că în interesul proprietarului...
— Ai făcut o cercetare fizică şi ai redactat un raport.
— Ah! Ce repede te-ai prins!
Parcară în faţa locuinţei lui Dave Boyle, şi Whitey opri brusc
motorul.
— Am destule ca să discut cu el. Asta-i tot ce vreau acum.
Sean aprobă, ştiind că n-avea niciun rost să se certe cu
colegul. Whitey, un sergent de la Serviciul Omucideri, era de o
tenacitate feroce în privinţa intuiţiei. Nu-l puteai face să-şi mute
gândul de la bănuieli, trebuia pur şi simplu să i le rabzi.
— Cum rămâne cu cercetarea balistică? îl iscodi el.
— Şi asta este o chestie ciudată, zise Whitey în timp ce şedeau
în maşină supraveghind locuinţa lui Dave, căci nu intenţiona în
clipa aceea să iasă din maşină. S-a folosit un pistol de calibrul
treizeci şi opt, după cum ne-am închipuit. Făcuse parte dintr-un lot
furat în '81 de la un comerciant de arme din New Hampshire.
Aceeaşi armă care a ucis-o pe Katherine Marcus a fost folosită şi în
spargerea unui magazin de băuturi alcoolice prin '82, chiar aici în
Buckingham.
— În Flats?
Whitey dădu din cap.
— Mai sus, în Rome Basin, într-un local numit Looney
Liquors. Au fost doi spărgători cu măşti din cauciuc. Au intrat prin
spate după ce proprietarul închisese uşile din faţă. Primul care a
intrat în magazin a tras un foc de avertisment. Glonţul a ricoşat
într-o sticlă de rachiu şi s-a înfipt în perete. Restul jafului a decurs
ca untul pe pâine, dar glonţul acela a fost descoperit. Cei de la
balistică au afirmat că a fost tras din aceeaşi armă care a ucis-o pe
fata lui Marcus.
— Deci asta ar părea să indice o altă direcţie de cercetare, nu
319
crezi? îl întrebă Sean. Prin 1982, Dave avea cam şaptesprezece ani
şi era începător la Raytheon. Nu prea cred că se ocupa de spargeri
în magazine de băuturi alcoolice.
— Dar asta nu înseamnă că arma n-a ajuns până la urmă şi-n
mâinile lui. Ce naiba, băiatule, ştii bine cum circulă armele.
Whitey nu mai părea la fel de sigur ca astă-noapte, dar tot mai
adăugă:
— Hai să-l umflăm.
Deschise larg portiera. Sean coborî de pe locul din faţă şi
amândoi înaintară spre locuinţa lui Dave, în vreme ce Whitey îşi
lovea cu degetul mare cătuşele de la şold ca şi cum abia aştepta un
pretext ca să le folosească.

JIMMY ÎŞI PARCĂ maşina şi traversă terenul din catran spart

spre râul Mystic, purtând în mâini o tavă din carton cu ceşti de
cafea şi o pungă de gogoşi. Deasupra lui, maşinile zăngăneau pe
lonjeroanele din metal ale Podului Tobin, iar Katie îngenunche pe
marginea apei lângă „Doar” Ray Harris, amândoi pironindu-şi ochii
în adâncul râului. Se mai afla acolo şi Dave Boyle, iar mâna lui
zdrelită se umflase cât o mănuşă de box. Şedea pe un şezlong
alături de Celeste şi Annabeth. Prima avea un fel de fermoar care-i
acoperea gura, iar nevastă-sa fuma două ţigări deodată. Toţi trei
purtau ochelari de soare cu lentile negre şi nu se uitau la el. Priveau
în sus, pe sub puntea podului şi creau impresia că preferă să fie
lăsaţi în pace în şezlongurile lor.
Jimmy puse jos cafeaua şi gogoşi, lângă Katie, şi îngenunche
între ea şi „Doar” Ray. Coborî privirea în apă şi îşi văzu propriul
chip, dar şi chipurile celor doi, pe când se întorceau spre el. Ray
ţinea în dinţi un peşte mare, roşu, care se mai zbătea. Katie îi zise:
— Mi-am scăpat rochia în râu.
— N-o văd, îi spuse tatăl.
Peştele ţâşni din gura lui „Doar” Ray, sări în apă şi pluti la
suprafaţă, depărtându-se în grabă.
— O să-l prindă, îl asigură fiica lui. El este un peşte vânător.
— Avea gustul cărnii de pui, zise Ray.
Jimmy îi simţi atingerea caldă a mâinii pe spate, apoi simţi că

320
Ray îi puse o mână pe ceafă.
— De ce nu te duci tu să-l prinzi, tăticule? îl întrebă ea. Şi-l
împinseră amândoi peste parapet.
Jimmy văzu apa neagră şi peştele care înota ridicându-se la
suprafaţă în întâmpinarea lui. Îşi dădu seama că avea să se înece.
Deschise gura să ţipe, dar peştele îi sări înăuntru, lipsindu-l de
oxigen, iar apa îi lăsă senzaţia de vopsea neagră, când i se
scufundă faţa.
Deschise ochii şi îşi întoarse capul: văzu ceasul care arăta
şapte şi şaisprezece minute, dar nu-şi mai amintea când se băgase
în pat. Trebuie s-o fi făcut, totuşi, pentru că se afla acolo,
Annabeth dormind lângă el. Pentru Jimmy începea o nouă zi,
în care programase să ridice o piatră funerară, cam într-o oră, în
vreme ce „Doar” Ray Harris şi râul Mystic îi băteau la uşă.

CHEIA oricărui interogatoriu de succes este să profiţi de timp

până când suspectul se dumereşte să ceară un avocat. În cazurile
durilor, ale traficanţilor, perverşilor, scandalagiilor pe motociclete
şi ale indivizilor arestaţi în cursul unor încăierări de stradă, care de
obicei cereau de la bun început un avocat, puteai să-i joci pe degete
un pic, să încerci să-i zgândăreşti înainte de a apărea avocatul dar,
în cea mai mare parte, trebuia să te bizui pe probele fizice ca să
rezolvi cazul. Nu prea i se întâmplase lui Sean să bage un dur după
gratii şi să se aleagă cu vreun folos.
Când aveai de-a face cu cetăţeni obişnuiţi sau indivizi care
comiseseră vreo fărădelege pentru prima oară în viaţă, pe de altă
parte, cele mai multe cazuri erau dezlegate în cursul
interogatoriilor. Cazul „Nebuniei de pe şosea”, cel mai tare de până
acum din toată cariera lui, fusese de acest gen. Undeva prin
Middlesex într-o noapte, un tip se întorcea acasă cu maşina, dar
roata dreaptă din faţă i se desprinse la o viteză de optzeci de
kilometri pe oră, rostogolindu-se pe autostradă. SUV-ul se dădu
peste cap de vreo nouă sau zece ori, iar individul, pe nume Edwin
Hurka, fu găsit mort la faţa locului.
După cercetări ieşi la iveală că ambele roţi din faţă fuseseră
slăbite. Aşa că ei investigau, în această împrejurare un caz de omor
din culpă. Opinia majorităţii era că fusese vorba, probabil, de
greşeala fatală a vreunui mecanic mahmur. Sean şi colegul său
321
Adolph aflară că victima îşi înlocuise roţile cu numai câteva
săptămâni mai înainte. Dar el mai găsise şi un petic de hârtie în
torpedoul maşinii, care-l intrigă. Acolo era scris în grabă numărul
de înregistrare al unei alte maşini. Când Sean îl căută în baza de
date a Serviciului de înregistrare auto, descoperi numele lui Alan
Barnes. Se duse la acesta acasă şi-l întrebă pe individul care-i
deschise uşa dacă el era acela. Tipul, un pachet de nervi, îi
răspunse că „Da, de ce?” cu spiritul de poliţist din el, adulmecând
făptaşul, îl lămuri: „Aş dori să discut cu dumneavoastră despre
nişte roţi din faţă”.
Barnes cedă chiar acolo în pragul uşii. Îi mărturisi că nu
dorise decât să strice un pic maşina aceluia, să-l bage în sperieţi.
Cei doi intraseră într-un conflict cu o săptămână în urmă, la
intrarea în tunelul aeroportului. Barnes se enervase atât de tare,
încât nu se mai duse să-şi vadă de treabă şi îl urmărise pe Edwin
Hurka până acasă, aşteptând să se stingă toate luminile de la
ferestre, după care se apucă să meşterească cu propria cheie de
roţi.
Oamenii erau stupizi. Se omorau unii pe alţii pentru cele mai
aberante lucruri şi tot ei aşteptau să fie prinşi, târâţi prin tribunale,
unde îşi pledau nevinovăţia după ce îi oferiseră poliţistului o
confesiune semnată, de patru pagini. Era lucru ştiut că prostia lor
reprezintă cea mai bună armă pentru poliţist. Lasă-i să vorbească.
Întotdeauna. Lasă-i să-ţi dea explicaţii. Lasă-i să-şi dea arama pe
faţă, în timp ce-i îmbii cu cafea şi îi înregistrezi.
Iar atunci când cer un avocat, căci cetăţeanul obişnuit
aproape întotdeauna solicită un avocat, te încrunţi şi îi întrebi, cu
un aer glacial care să umple încăperea, dacă sunt siguri că asta vor,
până când se hotărăsc că ar prefera să rămână prieteni cu tine şi cu
colegul tău, aşa că poate îţi vor dezvălui un pic mai mult, înainte să
te pună în faţa unui avocat şi să-ţi strice cheful. Totuşi, Dave nu
solicitase un avocat. Nici măcar o dată. Şedea pe scaunul care se
îndoia, când se lăsa prea mult pe spate, şi îi arunca mai ales lui
Sean o privire mahmură, posomorâtă şi exasperată, dar nu arăta
nici speriat, nici nervos, iar Sean îşi dădu seama că Whitey începea
să-şi iasă din sărite.
— Uite ce, domnule Boyle, începu el, ştim că ai plecat de la
McGills mai devreme decât ai declarat. Ştim că ai apărut cu o
322
jumătate de oră mai târziu în parcarea barului Last Drop, în jurul
aceleiaşi ore la care fata lui Marcus părăsea localul. Mai ştim foarte
bine că nu ţi s-a umflat mâna de la o lovitură ratată de biliard.
Dave îşi drese glasul.
— Nu-mi oferiţi un Sprite? îi întrebă.
— Un minut numai, insistă Whitey pentru a patra oară de
când se aflau acolo. Spune ce s-a întâmplat de fapt în noaptea
aceea, domnule Boyle.
— Dar v-am spus deja.
— Ai minţit.
— Este părerea dumneavoastră.
— Nu, i-o tăie Whitey. Este un fapt. Ai minţit în legătură cu
ora la care ai părăsit McGills. Ceasul cela prăpădit a fost oprit,
domnule Boyle, cu cinci minute înainte de pretinsa dumitale
plecare.
— Cu cinci minute?
— Crezi că ne jucăm aici?
Dave se întinse puţin pe spate în scaun, iar Sean aşteptă să
audă pârâitul pe care-l scotea în momentul în care se îndoia, dar nu
se întâmplă nimic. Dave se întinse până la o limită pe care însă n-o
depăşi.
— Nu, domnule sergent, nu cred că-i de glumă. Sunt obosit şi
mahmur. Nu numai că mi s-a furat maşina, dar acum aţi venit
să-mi spuneţi că nu mi-o mai daţi. Ziceţi c-am plecat de la McGills
cu cinci minute mai devreme decât am spus?
— Cel puţin.
— Bine. Vă cred. Poate aşa a fost. Nu mă uit la ceas atât de des
pe cât se pare că o faceţi voi, băieţi. Deci, dacă ziceţi că am plecat de
acolo la unu fără zece, în loc de unu fără cinci, eu spun O.K., poate
aşa am făcut. Of! Dar asta-i tot. După aia, am mers direct acasă. Nu
m-am dus la un alt bar.
— Ai fost văzut în parcarea...
— Nu, îl întrerupse Dave. A fost văzută o Honda cu o ciobitură
pe capotă. Aşa este? Ştiţi câte Honda sunt în oraşul ăsta? Haide,
dom'le!
323
 — Totuşi, câte au ciobituri, domnule Boyle, în acelaşi loc ca şi
maşina ta?
— Câteva, presupun, răspunse el ridicând din umeri.
Whitey se uită la Sean, iar acesta simţi că pierdeau teren.
Dave avea dreptate, probabil că puteau găsi vreo douăzeci de
Honda cu capota ciobită în dreptul locului din faţă al pasagerului.
Douăzeci, cu mare uşurinţă. Şi dacă amicul lui putea să le spună
asta în faţă, atunci avocatul ar putea fi chiar mult mai bine
pregătit. Colegul se duse în spatele scaunului acestuia şi îl iscodi:
— Spune cum a ajuns sângele în maşina ta.
— Ce-ai zice de-un Sprite, Sean?
— Sigur, răspunse el.
Dave surâse.
— Am priceput. Eşti un bun poliţist. Ce-ai zice şi de o
chifteluţă pe lângă el?
— Nu sunt drăguţa ta, Dave, ripostă Sean, care, pe jumătate
sculat din scaun, se aşeză mai bine. Se pare că va trebui să mai
aştepţi o vreme.
— Totuşi, eşti drăguţa cuiva, nu-i aşa, Sean?
I-o zise cu o maliţie dementă în privire, cu o semeţie aleasă cu
grijă. Sean începu să creadă că poate Whitey avea dreptate. Se
întrebă dacă tatăl său, văzându-l acum pe Dave Boyle, ar mai avea
aceeaşi părere despre el ca aseară.
— Răspunde-i sergentului ce-i cu sângele din maşina ta,
Dave, îi reaminti el.
Dave îşi întoarse iar ochii spre Whitey.
— Un gard din vergi se înalţă în curtea din spate. Ştii cum
arată vergile curbate înăuntru la vârf? Aveam ceva treabă pe acolo
acum două zile. Proprietarul meu este bătrân. Dacă mă ocup de
gard, el, menţine chiria la un preţ rezonabil. Aşa că retezam
plantele alea care arată ca nişte bambuşi în curtea din spate....
Sergentul scoase un suspin, dar Dave păru să nu observe.
— ...şi alunec. Aveam o foarfecă electrică de grădină care îmi
scapă din mână şi, când alunec, cad peste gard şi mă tai. Chiar aici,
le arătă el bătându-se peste coaste. Nu m-am tăiat prea rău, dar a

324
sângerat ca dracu'. Vreo zece minute, mai târziu, trebuia să-l iau pe
fiul meu de la antrenamente, la Little League. Probabil că mai
sângera, când m-am urcat la volan. Mai mult nu ştiu nimic.
— Atunci, sângele de pe locul şoferului era al tău? îl întrebă
Whitey.
— După cum v-am spus, mai mult nu ştiu.
— Şi ce grupă sanguină ai?
— B3 negativ.
Whitey îi aruncă un zâmbet până la urechi, venind în spatele
scaunului şi aşezându-se pe marginea mesei.
— Bizar. Asta-i exact grupa sanguină găsită pe locul din faţă.
— Ei, vedeţi? făcu Dave ridicându-şi mâinile.
— Nu chiar, i-o întoarse colegul lui Sean, imitându-i gestul cu
mâinile. Dar te deranjează dacă ne explici cum de ai sânge şi-n
portbagaj? Ăla nu mai este B3 negativ.
— Nu ştiu nimic despre niciun sânge în portbagajul meu.
— N-ai nicio idee cum de-a ajuns atâta sânge în portbagajul
maşinii tale? îl întrebă Whitey chicotind.
— Nu, habar n-am, susţinu Dave.
— Nu mă deranjează să-ţi amintesc, începu celălalt bătându-l
pe umăr, că nu asta este calea pe care vrei s-o apuci, domnule
Boyle. Dacă începi să pretinzi la tribunal că nu ştii cum a ajuns
sângele altcuiva în maşina ta, cum o să arate?
— Presupun că bine.
— Cum de ţi-ai dat seama?
Dave se lăsă iar pe spate şi mâna ofiţerului îi căzu de pe umăr.
— Ai făcut raport, sergent.
— Ce raport? făcu Whitey.
Sean înţelese unde bătea amicul şi îşi spuse în gând: „Of, ce
tâmpenie! Ne are la mână!”
— Raportul cu privire la maşina furată.
— Şi?
— Şi, îi răspunse Dave, maşina nu se afla în posesia mea

325
aseară. Nu ştiu la ce-au folosit-o hoţii, dar poate dumneata eşti ăla
care vrei să afli. Mi se pare mie, sau ei au încurcat-o?
Pentru treizeci de secunde lungi, Whitey rămase încremenit,
iar Sean conştientiză subit că prea o făcuse pe deşteptul ca să n-o
scrântească. Indiferent de ceea ce ar mai fi găsit în maşină, ar fi fost
socotit irelevant în tribunal, pentru că avocatul amicului său putea
să arunce totul în cârca hoţilor.
— Sângele era de mai multă vreme acolo, domnule Boyle. Nu
de câteva ore.
— Mda? îi aruncă Dave. Poţi dovedi? Vreau să spun, cu probe
concludente, sergent? Eşti sigur că pur şi simplu nu s-a coagulat
mai repede? Vreau să zic că n-a fost prea multă umezeală
astă-noapte.
— Putem dovedi, se apără Whitey, dar Sean sesiză în vocea lui
că se îndoieşte. Era destul de sigur că şi Dave putea să observe
acest fapt.
Whitey se sculă de pe masă şi se întoarse cu spatele la Dave.
Îşi propti bărbia în podul palmei şi începu să bată darabana pe
buza de sus în vreme ce păşea pe lângă masă până la locul unde se
afla Sean, cu ochii în podea.
— Nu-mi daţi şi mie Sprite-ul ăla? îi întrebă Dave.

— ÎL ADUCEM ÎNCOACE pe puştiul cu care a vorbit Souza, cel

care i-a văzut maşina, Tommy, ăă...
— Moldanado, îl ajută Sean.
— Exact, confirmă Whitey cu vocea uşor subţiată, având
privirea pierdută, ca cea a unui tip căruia i se trăsese scaunul de
sub el şi se trezise pe podea, întrebându-se cum de ajunsese acolo.
— Mă rog, ăă, supune-l pe Boyle unui test de identificare, să
vedem dacă Moldanado îl recunoaşte.
— E ceva, aprecie Sean.
Whitey se sprijini de peretele coridorului când o secretară
trecea pe lângă ei, lăsând în urmă acelaşi parfum ca al lui Lauren,
ceea ce-l făcu pe Sean să-şi spună că o s-o sune pe mobil, să vadă
ce mai zice, dacă acum va catadicsi să vorbească de vreme ce el
făcuse primul pas.
326
 — Este prea calm, spuse sergentul. Tipul intră prima oară
într-o cameră de anchetă şi nici măcar nu transpiră!
— Sergent, situaţia n-arată prea bine, ştii? îi mărturisi Sean.
— Nu zău?
— Nu, vreau să zic că chiar dacă n-o scrânteam cu maşina, tot
nu este sângele fetei lui Marcus. N-avem nimic care să-l implice în
cazul ăsta.
Whitey îşi întoarse ochii spre uşa camerei de anchetă.
— Pot să-l fac praf.
— Ne-a cam închis gura acolo înăuntru, observă Sean.
— Nici măcar nu mi-am terminat încălzirea.
Sean putea citi îndoială pe figura şefului, prima lovitură
puternică dată ipotezei lui iniţiale. Whitey era încăpăţânat şi rău,
atunci când credea că are dreptate, dar era totuşi prea deştept să
nu renunţe la o teorie care în continuare era infirmată de probe.
— Uite, îi propuse Sean, hai să-l lăsăm să năduşească un pic
înăuntru.
— N-o să facă asta.
— Ar putea să înceapă, să-l lăsăm singur pradă gândurilor.
Whitey privi spre uşă ca şi cum ar fi vrut s-o facă scrum.
— Poate.
— Cred că mai curând ne-ar ajuta pistolul, adăugă Sean. Ar
trebui să reluăm discuţia pornind de la arma cu care a fost comisă
crima.
Celălalt mestecă în gol şi într-un târziu încuviinţă tăcut.
— Ar fi bine să aflăm ceva mai multe despre asta. Vrei să te
ocupi tu?
— Oare şi magazinul o mai fi în proprietatea aceluiaşi individ?
— Nu ştiu, îi răspunse sergentul. Dosarul e din '82, iar
proprietar atunci era un anume Lowell Looney.
Sean surâse la auzul numelui.
— Parcă-ţi spune ceva, nu-i aşa?
— De ce nu te repezi până acolo cu maşina? îi propuse Whitey.
Eu o să am grijă de căposul dinăuntru, o să-l urmăresc prin geam,
327
să văd dacă nu începe să fredoneze un cântec despre fete omorâte
în parc.

LOWELL LOONEY avea în jur de optzeci de ani şi arăta încă

atât de proaspăt, încât dacă iar fi tras un pumn, Sean ar fi zburat la
cincizeci de metri depărtare. Purta un tricou portocaliu peste nişte
pantaloni albaştri de trening cu vipuşcă albă şi adidaşi nou-nouţi
în picioare. Se mişca prin magazin de parcă era gata să sară la
raftul cel mai de sus din spatele tejghelei, dacă era rugat.
— Chiar aici, îi spuse el lui Sean, arătând cu degetul un şir de
sticle de o jumătate de litru din spatele tejghelei. A trecut printr-o
sticlă şi s-a înfipt chiar în peretele de acolo.
— De groază, nu? făcu Sean.
Bătrânul ridică din umeri.
— Poate ceva mai de speriat decât un pahar cu lapte. Nu la fel
de înspăimântător ca unele nopţi pe aicea, totuşi. Un puştan
dement mi-a lipit de tâmplă ţeava unei arme, acum zece ani de zile.
Avea privire de câine turbat şi tot timpul clipea din cauza
transpiraţiei. Asta a fost de groază, fiule. Tipii care au tras glonţul
în perete, totuşi, erau profesionişti. Cu de-alde ăştia mă mai
descurc. Nu vor decât bani, nu sunt ofticaţi pe lume.
— Atunci, indivizii ăştia doi...?
— Au intrat prin spate, povesti Lowell Looney, îndreptându-se
cu pas vioi în celălalt capăt al tejghelei unde magazia era ascunsă
de o draperie neagră. Există o uşă în spate care dă înspre rampa de
încărcare. Pe atunci, aveam un puşti angajat cu jumătate de
normă, care arunca gunoiul şi mai fuma iarbă cât stătea afară. De
multe ori uita să închidă uşa când se întorcea înăuntru. Fie că erau
înţeleşi cu el, fie că l-au urmărit destul ca să-şi dea seama că era un
dobitoc. În noaptea aceea, au intrat prin uşa care rămase
neîncuiată, au tras un foc de ameninţare în aer ca să mă împiedice
să-mi scot arma şi au luat ce-au vrut.
— Cât v-au luat?
— Şase mii.
— Ăsta-i noroc chior! exclamă Sean.
— Joia, adăugă Lowell, obişnuiam să lichidez cecurile. Nu mai
328
fac aşa, dar pe vremea aia eram prost. Fireşte, dacă hoţii ar fi fost
puţin mai deştepţi, mă prădau dimineaţa înainte să apuc să
lichidez cele mai multe dintre cecuri. Ridică din umeri. Am spus
doar că erau profesionişti, numai că nu şi cei mai deştepţi de pe
aici, presupun.
— Puştiul care lăsa uşa deschisă...., aduse vorba Sean.
— Marvin Ellis, preciza Lowell. Drace, poate era şi el implicat.
L-am concediat a doua zi. Chestia este că singurul motiv pe care
l-ar fi avut să tragă focul ăla ar fi fost că erau la curent cu faptul că
păstram o armă sub tejghea. Şi acest lucru nu era chiar ştiut de
toată lumea, aşa că ori Marvin le-o fi dezvăluit, ori unul dintre cei
doi a mai lucrat cândva în magazinul meu.
— Şi ai anunţat poliţia la acea dată?
— Oh, sigur, îl linişti bătrânul, alungându-şi cu o mână
amintirile. Mi-au umblat prin toate registrele vechi, au interogat pe
toţi cei care lucraseră la mine. Mă rog, ei aşa au zis. N-au arestat pe
nimeni niciodată. Spui că aceeaşi armă a fost folosită la o altă
crimă?
— Da, confirmă Sean. Domnule Looney...
— Lowell, pentru Dumnezeu, te rog.
— Lowell, întrebă Sean, mai ai încă actele alea de angajare?

DAVE FIXA cu privirea oglinda oarbă din camera de anchetă,

ştiind că partenerul lui Sean, ba poate şi amicul lui din copilărie, îi
urmăreau fiecare mişcare din spatele ei. „Bine. Ce mai faceţi? Eu
îmi savurez cutia de Sprite. Ce se pune în el? Lămâie. Aşa este.
Savurez limonada, sergent. Mmmm. Bună. Da, domnule. Abia
aştept să mai dau pe gât o cutie de-asta”.
Dave se uită în mijlocul oglinzii de la capătul celălalt al mesei
lungi şi se simţi în elementul lui. Era adevărat, habar n-avea unde
plecase Celeste cu Michael, şi o dată cu ignoranţa care-i polua
mintea mai mult decât cele cincisprezece beri turnate pe gât
astă-noapte, îl potopi şi spaima. Ea se va întoarce. Îşi amintea ca
prin ceaţă că o cam speriase ieri. Hotărât lucru, o cam luase razna,
bătând câmpii pe tema vampirilor şi a altor chestii care-ţi pătrund
în minte şi nu mai eşti în stare să le mai scoţi de acolo, aşa că poate

329
o băgase un pic în boală. Nu putea s-o condamne. A fost numai vina
lui că i-a permis băiatului să preia controlul şi să-şi arate chipul
slut, necioplit. Dar, în afară de dispariţia nevestei şi a fiului, se
simţea în putere. Nu mai simţea nimic din nehotărârea care-l
chinuise în ultimele zile. La naiba, reuşise chiar să doarmă şase ore
noaptea trecută. Se trezise vlăguit, cu gura pungă, cu capul
cântărindu-i cât un bloc de granit, totuşi oarecum limpede.
Ştia cine era. Şi mai ştia că făcuse ceea ce trebuie. Faptul că
omorâse pe cineva - iar Dave nu mai putea da acum vina pe băiat,
doar el fusese cel care săvârşise crima - îi dădea putere, acum că-şi
făcuse ordine în gândire. Auzise undeva de civilizaţii antice în care
oamenii obişnuiau să mănânce inimile celor pe care îi ucideau.
Mâncau inimile, şi cei morţi se întrupau în cei vii. Aşa simţea şi
Dave. Nu, el nu mâncase inima nimănui. Nu era chiar atât de
nebun la cap. Dar simţise gloria prădătorului. Omorâse. Şi făcuse
ceea ce trebuia, reducând la tăcere monstrul din suflet, pe acel
pervers care tânjea să atingă mâna unui copil şi să se topească în
îmbrăţişarea lui.
Perversul acela dispăruse fără urmă. Se prăbuşise în iad o
dată cu victima. Prin actul lui criminal ucisese şi partea de
slăbiciune din el, pe acel pervers care zăcuse în el de când avea
unsprezece ani şi stătea la fereastră şi se uita de sus la petrecerea
pe care o dădeau în cinstea întoarcerii lui pe strada Rester. Se
simţise atât de slab, atât de expus la acea petrecere. Îi era teamă că
oamenii râdeau în secret de el, părinţii parcă îi zâmbeau fals şi
întrezări în spatele măştilor lor că pe la spate îl compătimeau, se
fereau şi îl urau. Părăsise petrecerea numai ca să scape de toată
ura aceea care-l făcea să se simtă un neisprăvit.
Dar acum ura altuia îi dădea putere, pentru că de-acum avea
un alt secret, mai bun decât celălalt, plin de regrete, pe care
majoritatea oamenilor păreau să-l ghicească totuşi. Acum avea un
secret care-l făcea să se simtă puternic, nu slab.
„Vino mai aproape, ar fi dorit el să le spună acum, am un
secret. Vino mai aproape şi am să-ţi şoptesc la ureche: am ucis pe
cineva.”
Dave îşi aţinti ochii spre poliţistul grăsan din spatele oglinzii
oarbe:
„Am omorât pe cineva. Şi n-ai niciun fel de dovadă. Na! Acum
330
cine este slab?”

SEAN ÎL GĂSI PE WHITEY în biroul din cealaltă parte a oglinzii

oarbe care dădea în camera de anchetă C. Whitey rămăsese în
picioare, cu un picior pe un scaun acoperit cu piele crăpată,
urmărindu-l pe Dave şi sorbindu-şi cafeaua.
— L-ai băgat în linie?
— Nu încă, îi răspunse sergentul.
Sean se apropie de el. Dave se uita drept la ei, părea că se uita
chiar în ochii lui Whitey, de parcă ar fi putut să-l vadă. Ceea ce era
şi mai bizar, le zâmbea. Abia schiţat, dar era.
— Te simţi prost, nu? îl consolă Sean.
— M-am simţit şi mai bine, se răţoi Whitey, întorcându-şi
privirea spre el.
Sean aprobă pe tăcute.
— Ai aflat ceva, te miros eu, banditule! Predă-te! îl luă Whitey,
ţintindu-l cu cafeaua.
Celălalt ar fi dorit să mai tragă de timp, să-l înnebunească un
pic pe sergent tot făcându-l să aştepte, dar până la urmă nu-l lăsă
inima.
— Am dat de cineva interesant care a lucrat la Looney Liquors.
Whitey îşi aşeză ceaşca de cafea pe masa din spatele lui şi îşi
luă piciorul de pe scaun.
— Cine?
— Ray Harris.
— Ray...?
Un zâmbet larg îi lumină întregul chip.
— Tatăl lui Brendan Harris, sergent. Mai are şi cazier.

331
 Micul Vince
WHITEY SE AŞEZASE pe biroul gol din faţa lui Sean ţinând în
mână raportul de eliberare condiţionată:
— Raymond Matthew Harris, născut la 6 septembrie 1955. În
copilărie, a locuit pe strada Mayhew numărul 12, în cartierul Flats
din East Bucky. Mama, Dolores, casnică. Tatăl, Seamus, un
proletar care a părăsit familia în 1967. Urmează rahatul previzibil,
pe măsură ce tatăl este arestat în 1973 pentru găinării în
Bridgeport, statul Connecticut, după care urmează mai multe
arestări pentru şofat sub influenţa alcoolului. Tatăl său moare de
un atac coronarian în Bridgeport, în 1979. În acelaşi an, Raymond
se însoară cu Esther Scannell, o zgripţuroaică băftoasă, şi se
angajează la metrou ca mecanic de locomotivă. Primul copil,
Brendan Seamus, s-a născut în 1981. Spre sfârşitul aceluiaşi an
Raymond, este acuzat de delapidarea a douăzeci de mii de dolari în
cartele de metrou. Acuzaţiile au fost până la urmă respinse, dar din
această cauză Raymond este dat afară de la metrou. După aceea, îşi
ia diverse slujbe temporare, fiind muncitor zilier într-o echipă de
amenajări de locuinţe, vânzător la Looney Liquors, barman,
muncitor pe un motostivuitor. Îşi pierde ultimul serviciu în urma
dispariţiei unui fleac. Iarăşi este pus sub acuzare, apoi eliberat, dar
este concediat. Anchetat în 1982, în legătură cu spargerea de la
Looney Liquors, eliberat din lipsă de probe. Interogat în spargerea
din acelaşi an de la Blanchard Liquors, din Middlesex County. Din
nou, eliberat din lipsă de probe.
— Începe să devină cunoscut, totuşi, remarcă Sean.
— Câştigă popularitate, întări Whitey. Un asociat cunoscut,
un anume Edmund Reese, îl indică în furtul unei colecţii rare de
benzi desenate de la un comerciant în...
— Nişte comicsuri prăpădite?! râse Sean. Ia te uită, Raymond!
— În valoare de o sută cincizeci de mii de dolari, îl corectă
Whitey.
— Oh, iartă-mă!
— Raymond returnează colecţia amintită, întreagă, şi este
condamnat la patru luni de puşcărie, cu suspendare de un an,
ispăşind doar două luni. Se pare că iese din închisoare cu o oarece

332
problemă de toxicomanie.
— I-auzi!
— Cocaină, desigur, căci ne aflăm în anii '80, de unde încep să
se înmulţească filele cazierului. Raymond pare destul de discret în
ce priveşte felul în care face rost de bani pentru cocaină, dar nu
destul de deştept pentru a nu se lăsa prins în tentativa de a-şi
procura mai sus menţionatul narcotic, îşi încalcă cuvântul de
onoare şi mai face un an de pârnaie.
— Unde are timp să mediteze asupra greşelilor trecutului.
— Se pare că nu. Este cules de o unitate pentru infracţiuni
grave de la FBI, pentru trafic de bunuri furate peste graniţele
statului. Dar o să-ţi placă acest fapt. Ia ghiceşte ce a furat
Raymond! Gândeşte-te că ne aflăm acum în 1984.
— Nu-mi dai niciun indiciu?
— Vezi ce-ţi spune instinctul!
— Camere video!
— Pe dracul! exclamă Whitey, aruncându-i o privire. Du-te şi
adu nişte cafea, nu mai eşti poliţist.
— Ce sunt atunci?
— Mărunţişuri, îl informă sergentul. Nu te-ai fi gândit la aşa
ceva?
— Benzi desenate şi mărunţişuri. Băiatul are clasă!
— Mai intră şi în toate buclucurile posibile. A furat un camion
în Rhode Island şi a urcat la volanul lui în Massachusetts.
— Unde se alege cu un cazier federal interstatal.
— Iată de unde, zise Whitey, aruncându-i încă o privire lui
Sean. În mare îl au la mână, dar nu-l închid.
Sean se ridică un pic în scaun şi îşi coborî picioarele de pe
masă.
— A turnat pe cineva?
— Aşa se pare, făcu Whitey. După aceea, nu mai apare nimic
altceva pe foaia de cazier. Observaţiile privitoare la el în decursul
eliberării condiţionate arată că era punctual la convocări, până
când este scos din eliberare condiţionată, la sfârşitul lui '86.

333
Dosarele de angajare?
Whitey se uită peste dosar la Sean.
— Ah, acum pot vorbi? spuse el, deschizându-şi dosarul. Cărţi
de angajare, chitanţe fiscale, plăţi la asigurări sociale, până când
totul se opreşte într-un punct mort în august 1987, când dispare
fără urmă.
— Ai verificat la scară naţională?
— Cererea este procesată chiar în timp ce stăm de vorbă,
bunule domn.
— Ce posibilităţi avem?
Sean îşi propti iar tălpile pantofilor de birou şi se lăsă pe spate
în scaun.
— Unu, c-ar fi mort. Doi, c-ar fi integrat în programul de
protecţie a martorilor. Trei, s-a ascuns în fundul pământului, de
unde n-a mai scos capul prin cartier decât ca să-şi ia pistolul şi s-o
împuşte pe prietena de nouăsprezece ani a fiului său mai mare.
Whitey îşi aruncă dosarul pe masa goală.
— Nici măcar nu ştim dacă pistolul îi aparţinea. Habar
n-avem de nimic! Ce facem aici, Devine?
— Ne pregătim de dans, sergent. Haide! Nu-ţi vărsa focul pe
mine aşa devreme! Avem de-a face cu un tip care a fost unul dintre
suspecţii principali într-o spargere de acum optsprezece ani, la
comiterea căreia s-a folosit arma crimei de acum. Fiul tipului se
vedea cu victima. Tipul are cazier. Vreau să-l văd cu ochii mei şi
să-l compar cu fiul său. Ştii tu, cel fără alibi.
— Care a trecut cu brio testul la detectorul de minciuni şi în
privinţa căruia am căzut de acord că n-are stofă de asasin.
— Poate am greşit.
Whitey se frecă la ochi cu podurile palmelor.
— Doamne, m-am săturat să tot greşesc!
— Şi vrei să spui că ai greşit în privinţa lui Boyle?
Palmele sergentului rămaseră peste ochi în vreme ce-şi
scutură capul.
— Nu spun deloc aşa ceva. Mai cred că tipul este un
neisprăvit, dar dacă pot sau nu să-l leg de moartea lui Katherine
334
Marcus, este altă treabă.
Îşi coborî mâinile. Pungile pufoase de sub ochi i se înroşiseră.
— Dar lucrurile nu stau mai bine nici din unghiul lui
Raymond Harris. O.K., hai să-l mai luăm o dată la rând pe fiu. Bine.
Şi încercăm să dăm şi de tatăl său. Dar după aceea?
— Legăm noi pe cineva de arma crimei, îl asigură Sean.
— Acela ar putea fi acum pe fundul oceanului. Ştiu că aşa aş
face eu.
Sean îşi înclină capul spre el.
— Aşa ai fi procedat şi după ce ai fi dat o spargere într-un
magazin de băuturi spirtoase, cu optsprezece ani în urmă.
— Adevărat.
— Dar tipul nostru n-a făcut-o. Ceea ce înseamnă...
— ...că nu-i la fel de deştept ca mine, îl completă Whitey.
— Juriul încă deliberează asupra problemei.
Sean se întinse în scaun, privindu-şi degetele şi ridicându-şi
braţele deasupra capului, împingându-le spre tavan până când îşi
simţi muşchii întinşi. Lăsă să-i scape un căscat de-i trosniră fălcile,
după care îşi lăsă mâinile şi capul în jos.
— Whitey..., începu el, încercând din răsputeri să se abţină de
la întrebarea pe care ştia că trebuia să i-o pună de dimineaţă.
— Ce mai este?
— Ai ceva prin dosar legat de complici cunoscuţi?
Sergentul ridică dosarul de pe birou şi îl frunzări, întorcând
primele pagini.
— Complici cunoscuţi la infracţiuni, citi el, Reginald (alias
„Ducele Reggie”) Neil, Patrick Moraghan, Kevin „Țicnitul” Sirracci,
Nicholas Savage, hmmm, Anthony Waxman....
Ridică privirea spre Sean, iar acesta îşi dădu seama cine urma
la rând...
— James Marcus, rosti sergentul, alias „Jimmy din Flats”,
reputat şef al unei bande criminale, supranumită uneori „Băieţii
din strada Rester”.
Whitey închise dosarul.

335
 — Şi indiciile nu contenesc să apară, nu-i aşa? zise Sean.

PIATRA DE MORMÂNT pe care o alesese Jimmy era simplă,

albă. Comerciantul vorbea cu un glas sfios şi plin de respect, de
parcă ar fi dorit să se afle oriunde numai nu acolo. Cu toate
acestea, tot încerca să-l convingă să cumpere pietre mai
costisitoare, cu îngeri şi heruvimi sau roze sculptate în marmură.
— Poate v-ar plăcea o cruce celtică, îl îmbie negustorul, este
foarte populară pentru...
Jimmy se aştepta ca el să spună „cei ca tine”, dar celălalt se
abţinu şi termină cu „foarte multe categorii de oameni în ziua de
azi”.
Îndureratul tată ar fi dat bani şi pentru un mausoleu, dacă ar
fi crezut că asta o făcea pe Katie mai fericită, dar ştia că fiica nu
fusese niciodată adepta ostentaţiei sau a podoabelor încărcate.
Purtase haine şi bijuterii simple, niciodată aur şi rareori folosise
machiajul, dacă nu era vorba de ocazii speciale. Lui Katie îi plăcuse
curăţenia şi un stil foarte discret, iată de ce Jimmy o alesese pe cea
albă şi comandase gravarea cu un scris caligrafic, deşi
comerciantul îl avertizase că această din urmă alegere dubla costul
gravării, iar Jimmy întoarse capul, uitându-se la micuţa hienă care
îl înfrunta la câţiva paşi în timp ce-l întreba:
— Plata în cec sau în numerar?
Jimmy îl rugase pe Val să-l ducă până acolo cu maşina şi,
când ieşise din birou, se întoarse pe locul din faţă al maşinii
cumnatului său, un Mitsubishi 3000 GT, întrebându-se probabil
pentru a zecea oară cum putea un tip în floarea vârstei să conducă
o astfel de maşină şi să nu se simtă caraghios.
— Unde mai mergem, Jim?
— Hai să bem o cafea.
De obicei, Val punea la casetofon un fel de muzică rap de
mizerie, care urla în difuzoare, başii făcând să zdrăngănească
geamurile fumurii ale maşinii, în vreme ce vreun puşti de culoare
din clasa de mijloc sau vreun maimuţoi alb cânta despre pipiţe şi
despre cum îşi scotea pistolul, făcând tot felul de aluzii despre care
Jimmy presupunea că se refereau la păsăruicile de la MTV, pe care
nu le-ar fi ştiut niciodată pe nume dacă nu le-ar fi auzit fără să vrea
336
din gura lui Katie, în conversaţiile telefonice cu prietenele ei. Totuşi,
în dimineaţa aceea, Val îşi lăsase închis casetofonul stereo, fapt
pentru care Jimmy îi era recunoscător. Ura muzica rap, nu pentru
că era de culoare şi provenea din ghetouri. La naiba! Păi şi P-Funk,
sau soul, precum şi o groază de bluesuri dărâmătoare, de unde
proveneau?... O detesta pentru că nu putea recunoaşte nici în
ruptul capului vreun strop de talent în această muzică. Strângeai
un teanc de versuri trăsnite în genul „Man from Nantucket”, te
jucai cu câteva discuri, frecându-le înainte şi înapoi în felul DJ-ilor
şi îţi spărgeai pieptul într-un microfon. Oh, da, era frust, era
stradal, era adevărat, la fel ca şi a-ţi grava cu urină numele în
zăpadă şi a vomita peste el. Auzise o dată un critic muzical imbecil
la radio, spunând că şi acest gen de decupaj era o „formă de artă”,
iar Jimmy, care nu ştia prea multe despre artă, dorise să-i treacă
prin difuzor şi să tragă una dobitocului, în mod evident un alb, tobă
de carte şi fără coloană vertebrală. Dacă şi asta mai era o formă de
artă, atunci majoritatea hoţilor, pe care îi cunoscuse Jimmy şi
alături de care crescuse, erau şi ei artişti. Probabil că era ceva nou
pentru ei.
Poate că pur şi simplu îmbătrânea. Întotdeauna ştiuse că
trebuia să existe un prim semn că generaţia ta dăduse mai departe
ştacheta, dacă nu mai înţelegeai muzica tinerilor. Totuşi, în
adâncul inimii, era destul de sigur că nu despre asta era vorba. Rap
era o muzică proastă, scurt şi cuprinzător, iar Val o asculta atât
timp cât conducea maşina, încercând să se relaxeze cu ceva care
nu era neapărat de valoare.
Se opriră la Dunkin' Donuts şi îşi aruncară capacele de la
băuturi la gunoi în timp ce ieşeau pe uşă. Îşi sorbeau cafelele,
sprijinindu-se de spoilerul ataşat de portbagajul maşinii sportive.
— Am ieşit aseară şi am întrebat pe cei din jur, cum ne-ai
spus, îl înştiinţă Val.
— Mulţam, făcu Jimmy, bătând palma cu el.
— Nu pentru că ai stat doi ani la pârnaie pentru mine, Jim.
Nici pentru că îmi lipseşte isteţimea ta în afaceri. Katie a fost
nepoată-mea, domn'le!
— Ştiu.
— Nu atât prin naştere sau altceva, dar am iubit-o.
337
 Jimmy dădu aprobator din cap.
— Aţi fost cei mai buni unchi pe care i-a avut vreodată.
— Serios?
— Foarte serios.
Val sorbi din cafea şi păstră tăcerea pentru o clipă.
— Mă rog, uite care-i treaba: se pare că poliţiştii i-au verificat
pe O'Donnell şi pe Farrow. Primul s-a aflat după gratii. Cel de-al
doilea a fost la o petrecere. Noi înşine am stat de vorbă cu vreo nouă
tipi care au garantat pentru el.
— Toţi la fel de siguri?
— Cel puţin jumătate, îl asigură Val. De asemenea, am
adulmecat în jur şi de la o vreme încoace, nu s-a mai semnat niciun
contract de lichidare pe stradă. Şi, Jim, a trecut un an şi jumătate
de la ultima dată când s-a comis vreun asasinat plătit. Înţelegi?
Jimmy aprobă tăcut şi îşi bău cafeaua.
— Acum, poliţiştii au verificat totul, spuse Val. Urmăresc
barurile şi bişniţa din jurul barului Last Drop, totul. Fiecare târfă
cu care am stat de vorbă a fost deja interogată. La fel, fiecare
barman. Fiecare suflet care s-a aflat în McGills, ori Last Drop în
noaptea aceea. Cu alte cuvinte, legea a coborât în stradă, Jim. Aşa
că te ciocneşti de ea la tot pasul. Fiecare încearcă să-şi aducă
aminte câte ceva.
— Aţi vorbit cu cineva cu memorie bună?
Val ridică două degete în timp ce mai luă o gură.
— Am găsit un tip. Îl ştii pe Tommy Moldanado?
Jimmy scutură din cap.
— A crescut prin Basin, este zugrav. În orice caz, el susţine că
a văzut pe cineva pândind afară, în parcarea barului Last Drop,
chiar înainte de a pleca Katie. Spune că tipul nu era de nicio
culoare poliţist. Conducea o maşină străină cu o ciobitură pe
partea din faţă a capotei, în dreptul locului din faţă al pasagerului.
— Bine.
— Am dat peste o altă bizarerie. Am vorbit cu Sandy Greene.
Ţi-o mai aduci aminte de la Looney?
Jimmy o revăzu cu ochii minţii cum şedea în sala de clasă,
338
având codiţe castanii şi dinţii stricaţi. Îşi rodea mereu creioanele
până când îi plesneau în gură şi trebuia să scuipe grafitul.
— Da. Ce mai face?
— Trotuarul, îl informă celălalt. Şi arată ca dracu', omule. De
vârsta noastră. Şi maică-mea arăta mai bine în coşciug. În orice caz,
este cea mai bătrână profesionistă din circuit, care-şi face veacul
prin jurul barului Last Drop. Spune că oarecum l-a adoptat pe
puştiul ăsta. Un copil fugit, care este în branşă.
— Puştan?
— În jur de unsprezece-doisprezece ani.
— Of, Doamne!
— Aşa este viaţa. Mă rog, ea crede că numele lui adevărat este
Vincent. Toată lumea îl strigă „micul Vince”, în afară de Sandy. Ea
spune că preferă să i se zică „Vincent”. Şi are mai mult de
doisprezece ani, ştii? Este un profesionist. Zice că te ia naiba dacă
încerci ceva cu el, îşi ascunde o lamă de ras sub brăţara ceasului
Swatch. Se învârte pe acolo şase nopţi pe săptămână. Şi ajungem şi
la sâmbăta trecută.
— Ce-a fost cu el sâmbătă?
— Nimeni nu ştie. Dar a dispărut. Sandy spune că uneori mai
dă pe la ea. Aceasta povesteşte că se întoarce acasă duminică
dimineaţa şi vede că i-a dispărut calabalâcul. Puştiul îşi luase
picioarele la spinare.
— Bine a făcut. Poate chiar a reuşit să scape de amarul ăsta
de viaţă.
— Aşa am zis şi eu. Dar Sandy spune că nu, puştiul trebuie că
s-a băgat în vreun rahat. Ea zice că o să fie groaznic la maturitate,
ştii? Până una alta, este minor şi îi place munca. Ea spune că dacă
a luat-o la sănătoasa, numai un singur lucru putea să-l determine,
anume frica. Sandy crede că a văzut ceva care l-a înfricoşat şi mai
zice că trebuie să fi fost ceva oribil, pentru că micul Vince nu se
sperie cu una cu două.
— V-aţi scos antenele?
— Da, numai că este greu. Comerţul cu minori nu prea este
organizat. Ştii? Ei trăiesc pe stradă, se aleg cu câţiva dolari, şi se fac
339
nevăzuţi ori de câte ori le vine cheful. Dar am pus oameni să-l
caute. Dacă dăm de puştiul, Vincent, mă gândesc că poate ştie ceva
despre tipul care stătea în parcarea de la Last Drop, poate a văzut,
ştii, cum a murit Katie.
— Dacă are vreo legătură cu tipul din maşină.
— Moldanado spune că individul emitea nişte vibraţii
negative. Era ceva legat de el, zice, chiar dacă era întuneric şi nu
putea să-l vadă bine, spune că a simţit nişte vibraţii din maşina aia.
— Vibraţii, repetă Jimmy îngândurat. Mda, ne ajută mult. Şi
asta se întâmpla chiar înainte de a pleca Katie?
— Chiar aşa. Bine, Poliţia a blocat parcarea încă de luni
dimineaţa, a trimis o întreagă echipă pe teren să zgârie asfaltul.
Jimmy confirmă.
— Deci ceva s-a întâmplat în parcarea aia.
— Cum?
— La Last Drop. Ştiu ce se crede în general, că ea le-a condus
până acasă pe Eve şi pe Diane, a urcat pe Sydney, şi că atunci s-a
întâmplat. Dar dacă ea mai întâi se întoarce la Last Drop şi dă peste
individul ăla? El o răpeşte, o forţează să conducă înapoi la Parcul
Pen, după care urmează ce cred poliţiştii...
Val îşi învârtea între mâini ceaşca goală de cafea, înainte şi
înapoi.
— Şi asta-i posibil. Dar ce putea s-o mai aducă la Last Drop?
— Nu ştiu.
Se îndreptară amândoi spre pubelă, unde îşi aruncară
paharele, iar Jimmy îl întrebă:
— Ce mai ştii de puştiul lui „Doar” Ray, aţi găsit ceva?
— În general, am întrebat prin jur în legătură cu el. Dacă n-ar
fi fost aşa de chipeş, nu sunt sigur că l-ar fi remarcat cineva. Atât
Eve, cât şi Diane mărturisesc că a iubit-o, Jim. Se pare că a fost o
pasiune cu care nu te întâlneşti decât o singură dată în viaţă. Dacă
vrei, pot să-l verific.
— Hai să-l lăsăm în pace deocamdată, zise Jimmy. Pândeşte şi
aşteaptă până când îi vine rândul. Până una alta, încearcă să-i dai
de urmă puştiului Vincent.
340
 — Da, bine.
Jimmy deschise portiera din dreptul locului pasagerului, dar îl
observă pe Val care se uita peste capota maşinii la el. Îi ascundea
ceva, care-l rodea.
— Ce?
Val clipi în lumina soarelui şi surâse.
— Poftim?
— Parcă vroiai să mai zici ceva. Ce este?
Val îşi plecă bărbia, desfăcându-şi braţele pe capotă.
— Am auzit ceva azi-dimineaţă, chiar înainte de a pleca.
— Da?
— Mda, zise celălalt şi aruncă o ocheadă spre gogoşerie. Am
auzit că cei doi poliţişti au mai trecut o dată pe la Dave Boyle. Ştii,
Sean din Point şi colegul lui, ăla gras?
— Dave a fost în McGills în noaptea aceea, da, spuse Jimmy.
Probabil că au uitat să-l întrebe ceva şi au trebuit să se întoarcă.
Val îşi luă ochii de la gogoşerie şi îl pironi pe cumnatul său.
— L-au luat cu ei când au plecat, Jim. Înţelegi ce vreau să
spun? L-au băgat pe bancheta din spate.

MARSHALL BURDEN INTRĂ la Serviciul Omucideri în cursul

pauzei de masă şi strigă la Whitey, în timp ce-şi făcea loc să treacă
împingând batantul de lângă recepţie:
— M-aţi chemat?
— Da, vino încoace, îi zise sergentul.
Marshall Burden avea douăzeci şi nouă de ani şi chiar aşa
arăta. Avea ochii lăptoşi ai unui bărbat care cunoscuse din această
lume şi din sine însuşi mai mult decât şi-ar fi dorit, şi îşi purta
statura înaltă, lipsită de fermitate, de parcă ar fi preferat să meargă
înainte cu spatele, nu cu faţa, ca şi cum membrele se luau la ceartă
cu creierul, iar ultimul nu-şi dorea decât să iasă din toată afacerea.
În ultimii şapte ani, condusese Biroul de bunuri confiscate, dar mai
înainte fusese unul dintre aşii Departamentului Poliţiei de Stat,
ţinând să ajungă colonel, avansând de la Narcotice la Omucideri şi
la Infracţiuni Grave, fără probleme, până într-o zi când, după cum

341
se povestea, se trezise înfricoşat. Era o maladie care de obicei îi
lovea pe indivizii ce lucrau sub acoperire şi uneori pe cei de la
circulaţie care, subit, nu mai îndrăzneau să oprească nicio maşină,
atât de siguri erau că şoferul avea armă în mână şi nu pierdeau
nimic. Iar Marshall Burden se contagiase şi el şi începuse să vină
târziu la serviciu, să se prezinte ultimul la convocări, încremenind
pe scară în timp ce restul lumii continua să urce.
Luă loc lângă masa lui Sean, având aerul unui fruct stricat, şi
frunzări calendarul „Sporting News”, pe care acesta îl păstra pe
birou şi ale cărui pagini erau deschise la luna martie.
— Te numeşti Devine, nu-i aşa? îl întrebă fără să-şi ridice
ochii.
— Da, răspunse Sean. Îmi pare bine de cunoştinţă. Am
studiat câte ceva din opera ta la Academie, stimabile!
Marshall ridică din umeri ca şi cum memoria îl deranja. Mai
frunzări câteva pagini.
— Care-i problema, băieţi? Hai, că trebuie să mă întorc într-o
jumătate de oră.
Whitey se apropie de Marshall Burden, şezând în scaunul
mobil.
— Ai lucrat într-o trupă de asalt cu cei de la Feebs pe la
începutul anilor '80, aşa-i?
Burden încuviinţă.
— Ai prins un găinar pe nume Raymond Harris, care furase
un camion plin cu mărunţişuri, dintr-un loc de popas în Cranston,
Rhode Island.
Burden surâse urmărind cu ochii unul din citatele lui Yogi
Berra, din calendar.
— Mda. Camionagiul se dusese la toaletă, neştiind ce-l
aşteaptă. Individul Harris fură camionul şi se făcu nevăzut, dar
celălalt a chemat imediat poliţia, aşa că am reuşit să-i recuperăm
vehicolul în Needham.
— Dar lui Harris i-aţi dat drumul, zise Sean.
Burden se uită pentru prima oară la el, astfel încât putu să
observe frica şi ura în ochii aceia lăptoşi. Speră din toată inima să
nu se „îmbolnăvească” şi el cândva de „maladia” acestuia.

342
 — Nu i-am dat drumul, preciză Burden. A ciripit. L-a turnat
pe tipul care-l angajase pentru furtul camionului, unul pe nume
Stillson, cred. Da, Meyer Stillson.
Sean mai auzise vorbindu-se de aşa-zisa memorie fotografică a
lui Burden, dar ca să vadă cu ochii cum tipul se întorcea cu
optsprezece ani în urmă şi scotea nişte nume din ceaţa uitării, de
parcă abia ieri ar fi discutat despre acei indivizi, fu umilitor şi
deprimant în acelaşi timp. Tipul le-ar fi putut fura numărul, pentru
Dumnezeu!
— Şi atunci a ciripit şi asta a fost? se miră Whitey.
Burden se încruntă.
— Harris avea cazier. Nu i-am dat drumul numai pentru că
dăduse în vileag numele şefului său. Nu, unitatea pentru crimă
organizată din cadrul DPB a intervenit pentru a obţine mai multe
informaţii privitoare la un alt caz, aşa că a mai ciripit o dată.
— Pe cine a mai turnat?
— Pe tipul care era în fruntea băieţilor de pe Strada Rester, pe
Jimmy Marcus.
Whitey îi aruncă o privire lui Sean, ridicând o sprânceană.
— Pentru ce, pentru jaful de la contabilitate? întrebă
sergentul.
— Pentru ce a fost închis Jimmy, îl lămuri Sean.
Burden confirmă cu o mişcare a capului.
— El şi încă un individ au luat cu asalt contabilitatea de la
metrou, într-o noapte de vineri. Au intrat şi au ieşit în două minute.
Ştiau la ce oră se schimbau paznicii şi când era ambalat numerarul
în saci. Aveau doi tipi la pândă pe stradă care au blocat camionul
de la Brinks, pe când venea să ridice banii. Erau iuţi ca naiba şi
ştiau prea multe ca să nu fi avut pe cineva înăuntru, sau care
măcar mai lucrase acolo cândva, în urmă cu un an sau doi.
— Ray Harris, rosti Whitey.
— Aşa-i. Ni l-a dat pe Stillson şi i-a trădat pe băieţii din Strada
Rester pactizând cu cei de la DPB.
— Pe toţi?
Brunden dădu din cap.

343
 — Nu, doar pe Marcus, dar el era creierul. Retezi capul şi
corpul moare, nu? Cei de la DPB l-au prins ieşind dintr-o magazie
dimineaţa, în cursul paradei în cinstea Sfântului Patrick. Aceea era
ziua în care plănuiseră să împartă prada, aşa încât Marcus avea în
mână o valiză plină cu bani.
— Stai puţin, îl domoli Sean, a depus Ray Harris mărturie la
tribunal?
— Nu. Marcus a încheiat o înţelegere cu mult înainte de a
ajunge la proces. Şi-a ţinut pliscul în privinţa celor cu care lucra
şi-a primit pedeapsa. Nu puteau să dovedească toate porcăriile
despre care toţi ştiau bine că le dirijase din umbră. Puştiul să tot fi
avut vreo nouăsprezece ani, aşa ceva. Poate douăzeci? Conducea
banda aia de la şaptesprezece ani şi nu fusese niciodată arestat.
Procuratura s-a înţeles cu el pentru o pedeapsă de doi ani de
detenţie şi trei de eliberare condiţionată, ştiind prea bine că nu prea
aveau şanse nici măcar să-l condamne într-un proces deschis. Am
auzit că s-au cam ofticat tipii de la Crimă Organizată, dar n-au avut
ce face.
— Atunci, Jimmy Marcus n-a aflat niciodată că Ray Harris l-a
turnat?
Burden îşi ridică iar privirea din calendar şi îşi aţinti ochii
alunecoşi pe figura lui Sean, afişând un dispreţ vag.
— În decurs de trei ani, Marcus a dat în jur de şaisprezece
lovituri majore. Odată, a dat spargeri la douăsprezece magazine de
bijuterii din clădirea Jeweler's Exchange de pe strada Washington.
Chiar şi astăzi, nimeni nu ştie cum naiba a făcut-o. A trebuit să
oprească douăzeci de alarme diferite, care funcţionau pe linii
telefonice, prin sateliţi, celulare, o tehnologie cu totul nouă pe
atunci. Avea numai optsprezece ani. Îţi vine să crezi chestia asta?
La doar optsprezece ani spărgea coduri de alarme pe care
profesionişti de patruzeci de ani nu erau în stare să le neutralizeze.
Afacerea de la Keldar Technics... El şi partenerii lui au intrat prin
acoperiş, au încurcat frecvenţele alarmelor de incendiu şi pe urmă
au declanşat sistemul de stropitori. Nici nu ţi-ai fi putut închipui
aşa ceva la timpul respectiv. Tipii au rămas suspendaţi de tavan
până când sistemul de stropitori şi-a încetinit detectorii de mişcare.
Individul era un geniu. Dacă s-ar fi dus să lucreze la NASA, în loc de
344
asta... Acum i-am fi însoţit nevasta şi copiii în vacanţă pe Pluto.
Chiar crezi că un tip de inteligenţa lui nu şi-ar fi dat seama cine l-a
turnat? Ray Harris a dispărut de pe faţa pământului la două luni
după ce Marcus se afla iar în libertate. Ce-ţi spune acest fapt?
— Îmi spune, răspunse Sean, că, după părerea ta, Jimmy
Marcus l-a ucis pe Ray Harris.
— Sau l-a pus pe piticul ăla, Val Savage, s-o facă. Uite, sună-l
pe Ed Folan de la D-7. Acum este căpitan acolo, dar odinioară lucra
la Unitatea pentru crimă organizată. El poate să-ţi spună totul
despre Marcus şi Ray Harris. Orice poliţist care a lucrat în East
Bucky prin anii '80 îţi va spune acelaşi lucru. Dacă Jimmy Marcus
nu l-a omorât pe Ray Harris, eu sunt următorul Papă evreu, încheie
împingând cu degetul calendarul şi, sculându-se de pe scaun, îşi
ridică pantalonii. Trebuie să mă duc să mănânc. Luaţi-o mai încet,
băieţi.
Ieşi prin camera detaşamentului, rotindu-şi capul, în timp ce
fotografia tot: poate masa de birou la care şezuse odată, panoul pe
care cazurile lui erau de obicei listate alături de altele, cel care
fusese el în acea încăpere până când ajunsese să facă doar act de
prezenţă şi sfârşise la Biroul de bunuri confiscate, rugându-se să
vină mai repede ziua când avea să-şi potrivească pentru ultima
oară ceasul şi să-i se piardă urma într-un loc unde nimeni să nu-şi
mai amintească cine fusese odinioară.
— Papa Marshall cel rătăcit?..., se întoarse Whitey spre Sean.

CU CÂT MAI MULT ŞEDEA pe scaunul şubred în camera aceea

rece, cu atât mai bine. Dave îşi dădea seama că ceea ce crezuse
dimineaţa că e mahmureală nu era de fapt decât o prelungire a
beţiei de astă-noapte. Adevărata mahmureală începuse să apară în
jurul prânzului, târându-se prin el ca nişte şiruri de furnici,
afectându-i tensiunea şi apoi circulaţia sângelui, storcându-i inima
şi ciugulindu-i creierii. Gura i se uscă şi sudoarea începu să-i
năclăiască părul. Nările îi adulmecară deodată alcoolul care i se
prelingea prin pori. Braţele şi picioarele i se umplură parcă cu
noroi. Îl durea pieptul şi o avalanşă de dureri de cap îi năpădi
craniul, prăvălindu-se în spatele orbitelor.
Nu se mai simţea aşa de curajos. Nu se mai simţea puternic.

345
Claritatea care acum două ore părea să fie la fel de neşters ca o
cicatrice îi părăsise mintea şi zburase pe fereastră jos în stradă,
doar pentru a fi înlocuită de o spaimă mult mai rea decât tot ceea ce
trăise până atunci. Avea certitudinea că îi era sortită o moarte
grabnică şi violentă. Ar fi putut să facă un atac cerebral chiar acolo
în scaunul cela, să-şi izbească capul de podea şi trupul să-i fie
cuprins de convulsii, să-i curgă sânge din ochi şi să-şi înghită limba
atât de adânc încât nimeni să nu i-o mai poată trage afară. Sau să
moară de infarct, deja simţind că inima i se zbătea în piept ca un
şobolan prins într-o cuşcă de oţel. Poate că o dată ce-i vor da
drumul de acolo, dacă aveau să-l mai lase în libertate, va traversa
strada, va auzi un claxon chiar lângă el şi se va prăvăli pe spate, în
vreme ce roţile groase ale unui autobuz îi vor trece peste coşul
pieptului, mergând înainte:
Unde era Celeste? Măcar ştia că el fusese ridicat şi adus acolo?
Îi mai păsa cât de cât? Dar Michael? Îi era dor de tatăl lui? Cel mai
groaznic aspect al faptului de a fi mort era că nevasta şi fiul aveau
să trăiască mai departe, fără el. Of, s-ar fi putut să-i doară pentru
scurt timp, dar aveau să îndure şi să ia viaţa de la început pentru
că asta făceau oamenii în fiecare zi. Doar în filme eroii se dedică
celor decedaţi, vieţile lor încremenind ca nişte ceasuri stricate. În
realitate, moartea cuiva este un fapt divers, un eveniment uitat
lesne de toată lumea, mai puţin de cel implicat.
Dave se întreba uneori dacă morţii îşi mai coborau privirea
asupra celor pe care îi lăsaseră în urmă şi vărsau lacrimi când
vedeau cât de uşor cei dragi îşi vedeau de viaţă fără ei. La fel ca şi
puştiul lui Stanley cel uriaş, Eugene. Se afla el oare acolo, în eter,
cu căpşorul chel şi scutecele albe de spital, uitându-se de sus la
tăticul care se amuza într-un bar, întrebându-l în gând: „Hei,
tăticule, dar eu? Îţi mai aminteşti de mine? Am trăit cândva”.
Michael se va obişnui cu un nou tătic, se va duce la colegiu şi
îi va povesti unei fete despre tatăl său care-l învăţase base-ball şi pe
care abia de-l mai ţinea minte. Se întâmplase cu atâta vreme în
urmă, s-ar scuza el.
Iar Celeste era cu siguranţă destul de atrăgătoare ca să nu-şi
găsească un alt bărbat. Din obligaţie. Din cauza singurătăţii, se va
justifica ea în faţa prietenelor. „Mi-a ajuns. Şi el este un tip
simpatic. Este bun cu Michael.” Iar prietenele ei îi vor trăda
346
memoria într-o zecime de secundă. Vor spune: „Bravo ţie, dragă.
Aşa este sănătos. Trebuie să mergi înainte şi să-ţi trăieşti viaţa
până la capăt”.
Iar Dave se va afla acolo sus, în compania lui Eugene, amândoi
uitându-se în jos, strigându-şi dragostea neauziţi de nicio fiinţă vie.
Doamne! Dave ar fi vrut să se cuibărească într-un colţ şi să se
strângă în braţe. I se frângea inima de durere. Ştia că dacă poliţiiştii
s-ar întoarce înăuntru în clipa aceea, el ar ceda nervos. Le-ar spune
tot ce ştia numai să-i arate un pic de căldură şi să-i mai aducă un
Sprite.
Atunci, uşa camerei de anchetă se deschise în faţa lui, în faţa
spaimei şi a nevoii de căldură omenească, dar agentul în uniformă
care intră, tânăr şi arătând în putere, avea privirea de poliţist,
impersonală şi imperioasă totodată.
— Domnule Boyle, vă rog să mergeţi acum cu mine.
Dave se ridică şi se duse la uşă. Mâinile îi tremurau uşor în
vreme ce alcoolul continua să-i iasă prin pori.
— Unde? întrebă el.
— O să fiţi supus unui test de identificare a suspectului,
domnule Boyle. Cineva doreşte să vă vadă.

TOMMY MOLDANADO purta blugi şi un tricou verde pătat cu

vopsea. Avea pete de vopsea şi în cârlionţii castanii, stropi căzuseră
şi pe bocancii de lucru, ba până şi pe ramele groase ale ochelarilor.
Tocmai ochelarii îl îngrijorau pe Sean. Orice martor care intră
într-o sală de tribunal, purtând ochelarii pe nas, şi-ar fi putut la fel
de bine lipi o ţintă pe piept pentru avocatul apărării. Cât despre
juriu, ce să mai vorbim! Ochelariştii care se încumetă să depună
mărturie în sala de judecată sunt priviţi de către experţi la fel ca şi
traficanţii de droguri, bărbaţii de culoare fără cravate la gât şi
deţinuţii care căzuseră la înţelegere cu Procuratura.
Moldanado îşi turti nasul de geam şi privi la cei cinci oameni
aşezaţi în linie.
— Dacă îi văd din faţă, mi-e greu să-mi dau seama. Nu s-ar
putea întoarce la stânga?
Whitey apăsă pe butonul de pe tabloul de comandă din faţă şi
rosti în microfon:
347
 — Toţi subiecţii să se întoarcă la stânga.
Cei cinci executară ordinul.
Moldanado îşi puse palmele pe geam şi privi chiorâş. Al doilea
tip din linie era un poliţist din brigada antidroguri, pe nume Scott
Paisner care, în mod normal lucra în districtul Norfolk.
— Numărul doi, spuse Whitey suspinând. Fă doi paşi în faţă.
Scott Paisner era scund, avea barbă şi un început de chelie.
Aducea cu Dave Boyle ca şi Whitey. Se întoarse cu faţa şi se apropie
de geam, iar Moldanado conchise:
— Da, da. Ăsta-i tipul pe care l-am văzut.
— Eşti sigur?
— Nouăzeci şi cinci la sută, răspunse. Era noapte, ştiţi? Nu
există nicio sursă de lumină în parcare şi, mă rog, eram abţiguit.
Dar altfel sunt aproape sigur că ăsta-i individul pe care l-am zărit.
— N-ai menţionat barba în declaraţia ta, observă Sean.
— Nu, dar acum mă gândesc că, da, poate că gagiul să fi avut
şi barbă.
— Nimeni altcineva din linie nu mai aduce cu individul tău? îl
mai întrebă Whitey.
— Aiurea, nu, zise martorul. Nici pe departe. Cine sunt
ceilalţi, poliţişti?
Whitey îşi plecă capul la tabloul de comandă şi murmură:
— De ce mă mai încumet să fac treaba asta de cacao?
Moldanado se uită la Sean.
— Ce? Ce?
Sean deschise uşa din spate.
— Vă mulţumim că aţi venit până aici, domnule Moldanado.
Vă vom ţine la curent.
— A fost bine, totuşi, da? Adică, v-am fost de ajutor.
— Sigur, îl asigură Whitey. O să vă dăm şi o medalie.
Sean îi oferi un zâmbet şi dădu afirmativ din cap, apoi închise
uşa imediat ce acela trecu pragul.
— N-avem martori, remarcă el.
— Ah, nu-mi spune!
348
 — Probele fizice luate din maşină n-or să stea în picioare în
faţa unui tribunal.
— Îmi dau şi eu seama.
Sean văzu cum Dave îşi acoperea cu o mână ochii şi se ferea de
lumină. Arăta de parcă nu dormise de o lună.
— Sergent, haide.
Whitey se depărta de microfon şi îi aruncă o privire. Părea că
ajunsese şi el la capătul puterilor, albul ochilor începuse să i se
înroşească.
— La dracul! izbucni el. Dă-l pe uşă afară!

349
 Un trib dispărut
CELESTE ŞEDEA la fereastra cafenelei Nate & Nancy's de pe
Calea Buckingham, vizavi de locuinţa lui Jimmy Marcus, în vreme
ce acesta se afla în maşina lui Val Savage, care tocmai o parca puţin
mai sus. După aceea, coborâră amândoi din maşină şi se înapoiară
la pas spre casă.
Dacă într-adevăr avea de gând să facă acest pas, trebuia să se
scoale de la locul ei şi să-i abordeze. Se ridică, dar picioarele îi
tremurau, iar mâna i se izbi de marginea mesei. Îşi coborî privirea.
Avea o zgârietură pe partea inferioară a degetului mare. Şi-l ridică
la buze şi se întoarse spre uşă. Încă nu era sigură dacă era în stare
de un asemenea lucru: să rostească cuvintele pe care şi le pregătise
azi-dimineaţă în camera de motel. Se hotărâse să-i destăinuiască
lui Jimmy numai ceea ce ştia, detaliile fizice ale comportamentului
soţului începând din zorii zilei de duminică, fără să tragă niciun fel
de concluzii în privinţa semnificaţiei lor ca să-i permită lui să
judece singur. Fără hainele pe care Dave le purtase în noaptea
aceea, nu prea avea sens să se ducă la poliţie, îşi spusese, căci nu
era sigură dacă poliţia putea s-o protejeze. Trebuia să trăiască în
acest cartier, totuşi, şi singurii care te puteau proteja de ceva
periculos în cartier erau tocmai vecinii. Dacă ea îi spunea lui
Jimmy, atunci nu numai el, dar şi fraţii Savage ar fi putut forma un
fel de zid de apărare în jurul ei peste care Dave n-ar fi îndrăznit
niciodată să treacă.
Ieşi pe uşă în clipa în care Jimmy şi Val se apropiau de treptele
de la intrare. Îşi ridică mâna rănită. Îl strigă pe Jimmy când
traversa bulevardul, având certitudinea că arăta ca o femeie
nebună, cu părul vâlvoi, cu faţa puhavă şi vânătă de spaimă.
— Hei, Jimmy! Val!
Ei se întoarseră, oprindu-se pe prima treaptă şi se uitară la ea.
Jimmy îi surâse uşor, surprins, iar ea remarcă din nou zâmbetul
lui fermecător. Nu era forţat, era energic şi spontan. Parcă îi
spunea: „Sunt prietenul tău, Celeste. Cu ce te pot ajuta?”
Ajunse la bordură şi Val o sărută pe obraz.
— Bună, verişoară.
— Bună, Val.
Jimmy îi dădu şi el un sărut uşor, care păru să-i pătrundă prin

350
carne şi să rămână tremurând la baza gâtului.
— Annabeth te-a căutat de dimineaţă. N-a putut da de tine
nici acasă, nici la serviciu, o informă el.
Celeste încuviinţă din cap.
— Am fost, of...!
Se feri de privirea curioasă a pipernicitului de Val, care o
măsura.
— Jimmy, aş putea pentru o secundă să vorbesc ceva cu tine?
— Sigur, spuse el arborând iar zâmbetul acela uimit, şi se
întoarse spre cumnatul său. O să vorbim despre lucrurile astea mai
târziu, bine?
— Cum să nu! Ne mai vedem, verişoară!
— Mulţumesc, Val.
Acesta intră în casă şi Jimmy se aşeză pe a treia treaptă,
făcându-i loc lui Celeste lângă el. Ea se aşeză şi îşi puse mâna
rănită în poală, încercând să-şi găsească cuvintele. El o urmări
pentru o clipă, aşteptând, după care i se păru că era total blocată,
incapabilă să-şi uşureze inima.
— Ştii ce mi-am amintit acum două zile? începu el cu o voce
uşoară.
Celeste scutură din cap.
— Stăteam în capul scării aceleia vechi de deasupra străzii
Sydney. Îţi aminteşti de treptele unde ne duceam cu toţii să vedem
filme la cinematograful în aer liber şi să fumăm ceva iarbă?
— Pe vremea când te vedeai cu..., zâmbi Celeste.
— Ah, nu-mi mai aminti.
— ...cu Jessica Lutzen, aia cu trup senzual, pe când eu îmi
dădeam întâlniri cu Duckie Cooper.
— „Răţoiul”! făcu Jimmy. Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu el?
— Am auzit că s-a înrolat în marină şi a luat o boală de piele
ciudată de peste mări, iar acum trăieşte în California.
— Aha, îşi ridică el bărbia, privind parcă spre trecut, iar
Celeste îl revăzu deodată făcând exact acelaşi gest în urmă cu
optsprezece ani, când avea părul ceva mai blond şi era ceva mai

351
nebun. Jimmy fusese în prima lui tinereţe tipul care era în stare să
se caţere pe un stâlp de telefon în plină furtună, sub privirile
îngrozite ale fetelor care se rugau Celui de Sus să nu cadă. Şi cu
toate acestea, chiar şi în cele mai trăsnite momente exista acea
cuminţenie, acele pauze subite de meditaţie, de reflecţie asupra lui
însuşi, acea senzaţie, încă din copilărie, că se gândea cu grijă la
toate în afară de propria-i piele.
Se întoarse şi o bătu uşor pe genunchi cu dosul mâinii.
— Deci, care-i problema, puişor? Arăţi, ăh...
— Hai, spune!
— Ce? Nu, arăţi, mă rog, un pic obosită, asta-i tot. Se sprijini
cu spatele de treaptă şi suspină.
— Fir-ar să fie, cred că toţi arătăm prost, aşa-i?
— Astă-noapte am fost la un motel. Cu Michael.
— Da, zise el uitându-se drept în faţă.
— Nu ştiu, Jim. Cred că nu mă mai întorc niciodată la Dave.
Observă o schimbare pe figura lui, o crispare a fălcii şi dintr-o
dată avu sentimentul că ştia deja ce avea ea să-i spună.
— L-ai părăsit pe Dave, repetă el, iar vocea îi era acum
monotonă şi privirea îi rămăsese pironită pe bulevard.
— Da. Se poartă de la o vreme, mă rog... În ultimul timp a
luat-o razna. Nu mai este acelaşi. Începe să mă bage în sperieţi.
Jimmy îşi întoarse faţa la ea, zâmbi atât de îngheţat, că fu cât
pe ce să-i cârpească o palmă. În ochii lui, ea îl zări pe băiatul care se
căţăra pe stâlpii de telefoane când ploua.
— De ce nu o iei de la început? o rugă el. De când Dave se
poartă altfel?
— Tu ce ştii, Jimmy? îl întrebă.
— Ce ştiu?
— Ştii ceva. Nu te văd deloc surprins.
Surâsul hâd de pe faţă se stinse, iar el aplecându-se înainte,
ţinând degetele împreunate în poală.
— Ştiu că a fost ridicat azi-dimineaţă de poliţie. Ştiu că are o
maşină străină cu o ciobitură în faţă, în dreptul locului

352
pasagerului. Ştiu că mie mi-a spus una despre cum s-a lovit la
mână, şi poliţiei i-a povestit cu totul altceva. Şi mai ştiu că a
văzut-o pe Katie în noaptea în care a murit, dar nu mi-a zis decât
după ce poliţia l-a anchetat.
Îşi desfăcu mâinile şi le întinse.
— Nu ştiu ce să însemne exact toate acestea dar începe să mă
cam enerveze şi pe mine, asta e.
Celeste fu cotropită pentru un moment de un sentiment de
milă faţă de soţ în timp ce şi-l închipuia în vreo cameră de anchetă,
poate legat cu cătuşe de piciorul unei mese, o lumină puternică
orbindu-i faţa palidă. Pe urmă, îl văzu pe Dave cum îşi strecurase
capul prin deschizătura uşii, noaptea trecută, şi se uitase la ea cu o
căutătură piezişă şi dementă. Frica învinse mila.
Respiră o dată profund şi începu:
— Duminică pe la ora trei dimineaţa, mă trezesc cu el în
apartamentul nostru, mânjit peste tot cu sânge.
Cuvintele ieşiseră acum din gura ei. Îşi luaseră zborul de pe
buze şi pluteau în aer. Formau un zid în faţa ei şi a lui Jimmy, după
care din zid ţâşni un tavan şi un alt zid în spatele lor. Avu senzaţia
că amândoi se găseau la adăpostul unei celule infime create de o
singură propoziţie. Zgomotele bulevardului încetară şi briza
dispăru ca prin farmec. Tot ce mai răzbătea până la nările ei era
mirosul apei de colonie, în vreme ce soarele strălucitor de mai
încălzea treptele de la picioarele lor.
Jimmy vorbi de parcă mâna cuiva îi încleştase gâtul:
— Ce ţi-a spus că i s-a întâmplat? îi zise.
Îi povesti tot, inclusiv nebunia de noaptea trecută cu vampirii.
I se destăinui şi observă cum fiece cuvânt ce-i ieşea pe gură se
adăuga celor de care el voia să se ascundă. Cuvintele ei îl ardeau. Îi
pătrundeau prin piele, ca săgeţile. Gura şi ochii i se curbau în
interior, biciuite de ploaia de cuvinte, iar pielea i se întinse pe faţă
până când ea putu să-i' întrezărească scheletul. Simţi cum îi
îngheaţă trupul la vederea lui întins în sicriu, având unghii lungi şi
ascuţite, o falcă putrezită şi licheni în loc de păr.
Şi când lacrimile începură să-i curgă în tăcere pe obraji,
rezistă cu greu impulsului de a-l strânge la piept, ca să-i simtă
lacrimile şiroind prin bluză şi peste umăr.

353
 Ea continuă să vorbească pentru că îşi dădea seama că, dacă
se oprea, ar fi fost pentru totdeauna. Nu putea să înceteze, căci
trebuia să-i explice cuiva de ce plecase, de ce fugea de un bărbat
căruia îi jurase să-i fie alături la bine şi la rău, care era tatăl
copilului ei, care glumea cu ea, îi mângâia mâna şi îi oferise pieptul
ca să-şi odihnească capul ostenit. Un om care nu-i reproşase nimic
şi nu se atinsese niciodată de ea, care fusese un părinte minunat şi
un soţ model. Simţea nevoia să împărtăşească cuiva confuzia ei
legată de faptul că bărbatul acela părea că dispărea, de parcă o
mască i-ar fi fost smulsă de pe faţă şi ar fi căzut la podea, în locul
lui ivindu-se o monstruozitate scârnavă.
— Încă nu ştiu exact ce a făcut, Jimmy, încheie ea, n-am aflat
al cui sânge a vărsat. Habar n-am. Nu pot trage nicio concluzie. Pur
şi simplu n-am cum. Dar sunt atât de speriată!
Jimmy se întoarse pe treaptă astfel încât trupul se propti de
balustrada din fier forjat. Lacrimile i se uscaseră, iar gura i se
căscase într-un mic oval, semn al şocului. Se holba la Celeste cu o
privire care părea că o străpunge şi se pierde în bulevard, ţintind
ceva din depărtarea pe care nimeni altcineva nu-l mai putea vedea.
— Jimmy! îl strigă ea, dar el îi făcu un semn cu mâna să tacă
şi îşi închise ochii, strângând din pleoape. Îşi plecă capul şi trase cu
lăcomie aer în piept.
Celula din jurul lor se evaporă, iar ea o salută cu capul pe
Joan Hamilton care trecea pe lângă ei şi le aruncă amândurora o
privire plină de compătimire şi totuşi vag suspicioasă. Pantofii ei
ţăcăniră în timp ce urca pe trotuar. Larma bulevardului îi învălui
din nou cu piuituri şi scârţâitul uşilor, cu strigătele care se auzeau
în depărtare.
Când Celeste se uită iar la Jimmy, acela îşi pironi din nou ochii
spre ea. Privirea lui era limpede, gura închisă şi îşi trăsese
genunchii la piept. Îşi lăsă mâinile să se odihnească pe ei făcând-o
pe Celeste să simtă cum dinspre el radia o inteligenţă orgolioasă şi
bătăioasă. Mintea începuse să-i lucreze mai repede şi cu mai multă
ingeniozitate decât erau în stare alţii s-o facă într-o viaţă întreagă.
— Hainele pe care le-a purtat nu mai sunt, zise el.
— Da, am şi verificat, îl asigură ea.
El îşi lăsă bărbia pe genunchi.
354
 — Cât de speriată eşti? Sincer.
Celeste îşi drese glasul.
— Astă-noapte, Jimmy, am crezut că e în stare să mă muşte.
Să mă devoreze de tot.
El îşi înclină capul astfel încât obrazul stâng se odihnea acum
pe genunchi şi închise ochii.
— Celeste, şopti el.
— Da?
— Crezi că Dave a omorât-o pe Katie?
Ea simţi cum răspunsul îi urca vertiginos din rărunchi la fel ca
voma de astă-noapte. Simţi cum îi călca inima într-un avânt
fierbinte.
— Da, zise ea.
El îşi deschise subit ochii.
— Jimmy... făcu ea. Doamne ajută!

SEAN SE UITĂ peste masă la Brendan Harris. Puştiul arăta

buimăcit, obosit şi speriat, exact aşa cum îl dorea. Trimisese doi
agenţi să-l salte de acasă şi să-l aducă acolo, după care îl lăsase să
aştepte de cealaltă parte a biroului în timp ce el lucra la computer,
studiind toate datele despre tatăl său, fără grabă, ignorându-l,
lăsându-l să se fâstâcească pe scaun. Îşi întoarse iar ochii la
ecranul monitorului, lovi uşor cu creionul tasta „Scroll Down”,
pentru efect, şi zise:
— Povesteşte-mi despre tatăl tău, Brendan.
— Poftim?
— Ce ştii despre tatăl tău, Raymond senior? Ţi-l mai
aminteşti?
— Nu prea, aveam în jur de şase ani când ne-a părăsit.
— Atunci, nu ţi-l mai aduci aminte.
Brendan ridică din umeri.
— Mai am unele amintiri răzleţe. Când era beat, obişnuia să
intre în casă cântând. Odată m-a luat la Parcul Canobie Lake şi
mi-a cumpărat vată de zahăr, am mâncat-o pe jumătate şi am
vomitat în carusel. Ce-mi amintesc este că nu-l vedeam prea des
355
prin preajmă. De ce?
Ochii poliţistului fixau ecranul monitorului.
— Şi ce altceva îţi mai aduci aminte?
— Nu ştiu. Mirosea a Schlitz şi Dentyne. El...
Sean percepu un zâmbet în glasul tânărului şi îşi ridică
privirea surprinzându-i surâsul care îi lumina suav figura.
— El, ce, Brendan?
Puştiul se foi în scaun, aţintindu-şi privirea undeva dincolo de
anticameră, de parcă nici nu trăia în prezent.
— Obişnuia să care cu el tot mărunţişul, ştiţi? Îi atârna prin
buzunare şi făcea zgomot când umbla. Când eram copil, şedeam în
sufragerie. Locuiam în altă parte decât acum. Era super. Şi eu
obişnuiam să şed acolo în jurul orei cinci şi să-mi ţin ochii închişi
până când îl auzeam venind pe stradă, în zornăitul monedelor.
Atunci, mă repezeam afară din casă, ieşindu-i în întâmpinare, şi
dacă ghiceam cât avea într-un buzunar, sau mă apropiam cât de
cât de suma corectă, ştiţi? mi-i dădea mie.
Tânărul zâmbi mai larg şi îşi scutură capul.
— Tipul avea mult mărunt.
— Ce îmi poţi spune de pistol? îl aduse la obiect Sean. Tatăl
tău avea armă?
Surâsul îi îngheţă şi ochii i se îngustară, aţintindu-l pe poliţist
de parcă nu înţelegea limba în care-i vorbea.
— Poftim?
— Avea tatăl tău vreo armă?
— Nu.
Sean încuviinţă şi zise:
— Pari destul de sigur pentru cineva care avea numai şase
ani, când a plecat.
Connolly intră cu o cutie din carton în braţe. Se duse la Sean şi
aşeză cutia pe biroul lui Whitey.
— Ce ai acolo? întrebă Sean.
— O groază de chestii, îi răspunse Connolly, aruncând un
ochi înăuntru. Raporturi de la UC, rezultatele examenului balistic,
analiza amprentelor digitale, înregistrarea convorbirii de la 911, o
356
groază de chestii.
— Ai mai spus asta. Ce este nou cu amprentele digitale?
— Nu se potrivesc cu cele din computer.
— Le-ai trecut prin baza naţională de date?
— Prin Interpol, adăugă Connolly. Nimic. Există o singură
probă remanentă adevărată pe care am găsit-o pe uşă. Este
amprenta unui deget mare. Dacă a fost a făptaşului, atunci acela
este pitic.
— Pitic, repetă Sean.
— Da, pitic. Putea fi oricine, totuşi. Am scos şase amprente
curate, nici una totuşi nu era compatibilă.
— Ai ascultat înregistrarea de la 911 ?
— Nu. De ce?
— Connolly, ar trebui să te familiarizezi cu tot ce este legat de
caz, omule.
Acesta dădu din cap în semn că a înţeles.
— Ai s-o asculţi? De-asta te-am angajat, încheie Sean, după
care se întoarse spre Brendan Harris. Rămăsesem la arma tatălui
dumitale.
— Tatăl meu n-a avut nicio armă, afirmă hotărât puştiul.
— Zău?
— Da.
— Oh, făcu Sean, atunci presupun că am fost dezinformaţi.
Că veni vorba, Brendan, stăteai mult de vorbă cu bătrânul?
Acesta scutură din cap.
— Niciodată. Zicea că iese la un pahar şi o zbughea pe uşă
lăsându-ne în urmă, pe mine şi pe mama care mai era şi gravidă.
Sean îşi plecă în semn de înţelegere capul, de parcă le putea
împărtăşi suferinţa.
— Dar mama ta n-a reclamat niciodată dispariţia vreunei
persoane.
— Asta pentru că el nu ne lipsea, îl lămuri Brendan, în a cărui
privire se putu citi o oarecare luptă. I-a spus mamei că n-o iubea. Îi
zicea că tot timpul îl pisa la cap. Două zile mai târziu, a dispărut.
357
 — Dar ea n-a încercat niciodată să-l găsească? Nimic de genul
ăsta?
— Nu. Ne trimite bani, aşa că dă-l încolo.
Sean îşi luă creionul de pe tastatură şi îl aşeză pe birou. Privi
la Brendan Harris, încercând să-l descifreze, dar descoperi numai o
uşoară deprimare şi încrâncenare.
— Vă trimite bani?
Tânărul încuviinţă din cap.
— O dată pe lună şi nu uită niciodată.
— De unde?
— Ăă?
— Plicurile în care vin banii, de unde sunt trimise?
— Din New York.
— Constant?
— Da.
— În numerar?
— Da. Cinci sute pe lună, de cele mai multe ori. Ceva mai mult
de Crăciun.
— Nu vă scrie niciun bileţel? îl iscodi Sean.
— Nu.
— Atunci de unde ştiţi că-i el?
— Cine altcineva ne-ar trimite bani în fiecare lună? Se simte
cu musca pe căciulă. Mămica spune că mereu a fost aşa, face
porcării şi pe urmă crede că numai pentru faptul că îi pare rău este
absolvit de orice vină. Ştiţi?
— Vreau să văd şi eu unul din plicurile în care vin banii,
conchise Sean.
— Mama le aruncă.
— Aiurea! exclamă poliţistul şi îndepărtă ecranul monitorului
din raza vederii lui.
Tot ce era în legătură cu acest caz îl intriga. Dave Boyle, ca
suspect, faptul că Jimmy Marcus era tatăl victimei, aceasta fiind
omorâtă cu pistolul tatălui prietenului ei. Şi apoi îi mai trecu prin

358
minte ceva care îl rodea, deşi nu avea nici în clin nici în mânecă cu
cazul.
— Brendan, zise, dacă tatăl tău şi-a abandonat familia în timp
ce mama era gravidă, de ce i-a dat numele lui copilului?
Privirea tânărului se pierdu în anticameră.
— Mămica nu este întreagă la minte, ştiţi? Ea se străduieşte,
dar...
— O.K...
— Spune că i-a dat numele de Ray ca să-i fie de învăţătură de
minte.
— Cu privire la ce?
— La bărbaţi, îl lămuri ridicând din umeri. Ca să-şi aducă
mereu aminte că dacă le întinzi un deget, bărbaţii îţi înhaţă toată
mâna, numai ca să-ţi arate de ce sunt în stare.
— Dar când a văzut că frăţiorul tău ieşise mut, cum s-a
simţit?
— Ofticată, răspunse Brendan şi o umbră de surâs începu
să-i joace pe buze. Totuşi, asta oarecum a răzbunat-o. Cel puţin aşa
crede ea!
Atinse cutia de agrafe şi zâmbetul i se stinse.
— De ce mă întrebaţi dacă tata a avut pistol?
Dintr-o dată, Sean obosi să-l mai joace pe degete, plin de
politeţe şi cu prudenţă.
— Ştii prea bine de ce, băiete.
— Nu, se apără Brendan. Habar n-am.
Sean se aplecă peste masă. Abia putu să reziste impulsului de
a continua să se întindă ca să se repeadă la tânăr şi să-l strângă de
gât.
— Arma care ţi-a ucis prietena, Brendan, a fost aceeaşi pe
care tatăl tău a mânuit-o într-un jaf acum optsprezece ani. Vrei
să-mi explici şi mie chestia asta?
— Tatăl meu n-a avut nicio armă, zise celălalt, poliţistul însă
observă că o rotiţă se punea în mişcare în mintea puştiului.
— Nu? Gogoşi!

359
 Bătu cu pumnul în masă destul de tare încât să-l facă pe tânăr
să tresară în scaun.
— Şi mai spui c-ai iubit-o pe Katie Marcus? Lasă-mă să-ţi
spun ce iubesc eu, Brendan. Am o pasiune nebună pentru cota mea
de cazuri rezolvate. Sunt teribil de îndrăgostit de abilitatea mea de a
da gata orice caz în câteva zile. Acum eu ştiu că minţi de îngheaţă
apele.
— Nu, nu vă mint.
— Ba da, băiete. Ştiai că tatăl dumitale a fost un hoţ?
— A lucrat la metrou...
— A fost un hoţ nenorocit. A fost omul lui Jimmy Marcus, care
şi el a fost criminal. Şi acum fata lui Marcus este omorâtă cu
pistolul tatălui tău.
— Tata n-a avut niciun pistol.
— Dracul să te ia! urlă din rărunchi Sean, încât Connolly
tresări la locul său, ridicându-şi privirea la ei. Vrei să duci de nas
pe cineva, tinere? Încearcă-ţi talentul după gratii.
Sean îşi luă cheile de la celulă şi le azvârli peste cap lui
Connolly.
— Bagă jigodia asta la zdup.
Brendan se ridică în picioare.
— Dar n-am făcut nimic.
Sean îşi urmări colegul care păşea în spatele puştiului,
ridicându-se în vârful picioarelor.
— N-ai niciun alibi, Brendan, şi ai avut o relaţie anterioară cu
victima, care a fost împuşcată cu pistolul tatălui tău. Până nu
găsesc pe cineva mai bun, te iau pe tine drept suspect. Trage-ţi
sufletul şi mai gândeşte-te la declaraţiile pe care tocmai mi le-ai
făcut.
— Dar nu puteţi să mă închideţi, se apără Brendan
uitându-se înapoi la Connolly. Nu aveţi dreptul.
Connolly se întoarse spre Sean, holbându-se, pentru că
puştiul avea dreptate. Tehnic vorbind, nu aveau dreptul să-l
închidă dacă nu-l puneau sub acuzare. Şi n-aveau nimic de care
să-l acuze în realitate. În acest stat, legea nu permite să acuzi pe

360
nimeni pe baza unor suspiciuni. Dar Brendan habar n-avea de
toate acestea, iar Sean se uită la Connolly de parcă vroia să'spună:
„Bine ai venit la Omucideri, bobocule!”
— Dacă nu-mi spui chiar acum ceva, băiete, chiar te bag la
răcoare!
Tânărul căscă gura, iar Sean observă că fusese cutremurat de
un adevăr crud ca de un curent electric. Apoi închise gura şi îşi
scutură capul.
— Este suspectat de infracţiunea capitală, se adresă Sean
către Connolly, închide-l.

DAVE SE ÎNTOARSE în apartamentul pustiu în acea

după-amiază şi se duse direct la frigider să-şi ia o bere. Nu mâncase
nimic toată ziua şi simţea un gol în stomac. Nu era prea sănătos ca
să dea o bere pe gât, dar avea nevoie de una. Simţea că trebuie să-şi
liniştească nervii, să-şi umezească gâtul uscat şi să-şi domolească
bătăile inimii.
Prima bere o bău pe nesimţite, în vreme ce se plimba prin
apartamentul gol. Celeste ar fi putut trece pe acasă când el era
plecat şi după aia să se ducă la lucru. Se gândi să sune la Ozma's
ca să vadă dacă ea se afla acum acolo, dacă tundea capete şi
flecărea cu doamnele, flirta cu Paolo, pederastul care lucra în
acelaşi schimb cu ea şi făcea ochi dulci femeilor în felul acela
degajat, dar deloc inofensiv, atât de obişnuit pentru homosexuali.
Sau poate că se dusese la şcoala lui Michael, ca să-i facă semn cu
mâna şi să-l strângă în braţe, după care să se întoarcă împreună
acasă, oprindu-se în drum ca să bea o ciocolată cu lapte.
Dar Michael nu era la şcoală, iar Celeste nu era la lucru. Dave
îşi dădu cumva seama că amândoi se ascundeau de el, aşa că îşi
termină berea stând la masa din bucătărie, simţind cum i se scurge
în trup, calmându-l, făcând aerul din faţă mai argintiu şi mai
învolburat.
Ar fi trebuit să-i spună. De la bun început, ar fi trebuit să-i
spună nevestei adevărul despre ce se întâmplase. Nu multe soţii ar
fi rămas alături de foste celebrităţi de baseball din timpul şcolii,
care fuseseră molestaţi în copilărie şi nu erau în stare să se
menţină într-o slujbă decentă. Dar Celeste i-a fost devotată. Numai

361
imaginea ei deasupra chiuvetei, acum câteva nopţi, spălând de zor
hainele pline de sânge, lămurindu-l că se ocupă de ştergerea
probelor, Doamne! Era o adevărată forţă. Cum a putut el să uite
asta? Cum de se ajunge într-un asemenea punct în care, trăind atât
de multă vreme cu cineva, nu mai eşti în stare nici măcar să-l mai
observi?
Dave scoase cea de-a treia şi ultima bere din frigider şi se mai
învârti puţin prin apartament. Simţi că inima i se umple de
dragoste pentru soţie şi fiu. Dorea să se lipească de corpul ei gol, în
vreme ce-l mângâia pe păr, să-i spună cât de mult îi simţise lipsa în
camera aceea de anchetă, cu scaunul crăpat şi friguroasă. Mai
devreme, crezuse că tânjea după căldură umană, dar adevărul era
că nu dorea decât căldura ei. Dorea să se înfăşoare cu trupul ei şi
s-o facă să surâdă, să-i sărute pleoapele şi să-i dezmierde spatele,
să se sufoce cu ea.
Când se va întoarce acasă, îi va spune că „nu este încă prea
târziu. Mintea mi-a luat-o pe arătură în ultima vreme, gândurile mi
s-au încâlcit total. Berea asta din mâna mea nu-mi este de ajutor,
dar am nevoie de ea până când am să te simt din nou. După care
mă voi lăsa de băut şi am să frecventez un curs de computere sau
altceva, ca să-mi iau o slujbă de conducere. Garda Naţională oferă
burse de studiu şi pot să obţin una. O să mă duc la ore câte un
week-end pe lună şi o să le urmez câteva săptămâni în timpul verii,
de dragul familiei mele. Pentru voi aş fi în stare să fac asta stând şi
în cap. Mă va ajuta să-mi recapăt forma şi să mai dau jos din
surplusul de greutate, de la bere, să-mi limpezesc mintea. Şi când o
să-mi iau slujba aia de conducere, ne mutăm cu toţii de aici, din
cartierul ăsta cu chiriile care cresc constant, cu tot felul de proiecte
edilitare pentru stadion şi cu modernizarea lui. De ce să te lupţi
contra curentului? Oricum ne vor alunga, mai devreme sau mai
târziu. Ne vor izgoni şi vor clădi o lume a Crate & Barrel numai
pentru ei, unde să-şi laude casele de vară prin cafenele şi rafturile
alimentarelor.
Totuşi, o să ne mutăm într-un loc bun, îi va spune el. O să ne
ducem într-un loc curat unde să ne creştem fiul. Vom lua-o de la
capăt. Şi am să-ţi spun ce s-a întâmplat, Celeste. Nu este nici
onorabil, dar nici atât de rău pe cât îţi închipui. Îţi voi destăinui că
am nişte obsesii groaznice şi perverse, că poate am nevoie să
362
consult un doctor în privinţa lor. Sunt stăpânit de nişte dorinţe care
mă dezgustă, dar încerc să-mi păstrez decenţa, dragă. Mă
străduiesc să fiu un om bun. Mă lupt să-l îngrop pe băiat. Sau, cel
puţin, să-l învăţ câte ceva despre compasiune”.
Poate chiar asta căuta şi individul din Cadillac, un pic de
compasiune. Dar
băiatul-care-scăpase-din-gura-lupilor-şi-se-maturizase n-avusese
chef de aşa ceva sâmbătă seara. A apucat arma în mână şi l-a lovit
pe tipul din Cadillac, prin geamul deschis. Dave a auzit cum s-a
spart osul craniului, în vreme ce puştiul roşcat sări în picioare şi se
grăbi să iasă împleticindu-se pe portiera din dreptul locului
pasagerului, rămânând în picioare cu gura căscată când el nu mai
contenea să-l lovească pe tip. Îl trase de păr afară din maşină, şi
tipul nu fu nici pe departe atât de neajutorat pe cât lăsa impresia.
Se prefăcea doar că-i inofensiv, numai că Dave îi zărise cuţitul în
momentul în care îi tăiase tricoul şi intrase în carne. Era lama unui
briceag care juca uşor în plasele, dar destul de ascuţit ca să-l taie
înainte ca el să-i imobilizeze cu genunchiul încheietura mâinii, şi
braţul de portiera maşinii. Când cuţitul căzu pe asfalt, Dave îl
împinse cu piciorul sub maşină.
Puştanul roşcovan părea speriat, dar şi încântat, iar el,
de-acum înfuriat la culme, îl lovi atât de tare pe tip în moalele
capului, cu patul armei, încât crăpă mânerul. Tipul se rostogoli pe
burtă, iar Dave îi sări pe spinare cu picioarele, simţindu-se lup,
detestându-l pe acel om, acel pervers, un pedofil degenerat,
apucându-l pe nenorocit de ciuf, trăgându-i capul în sus şi apoi
lovindu-l cu toată puterea de asfalt. L-a izbit aşa de nenumărate
ori, pulverizându-l, pe acest Henry, acest George, acest, oh,
Doamne, acest Dave, acest Dave!
— Mori, ticălosule. Mori, mori, mori!
Atunci, puştiul roşcat o luă la fugă, iar Dave întoarse capul şi
îşi dădu seama că acele cuvinte chiar îi ieşeau pe gură: „Mori, mori,
mori, mori, mori.” El îl urmări pe puşti care fugea mâncând
pământul prin parcare şi se luă după el împleticindu-se, cu mâinile
pline de sângele acelui individ. Voia să-i spună roşcovanului că
făcuse asta pentru el, ca să-l salveze. Şi că l-ar proteja mereu, dacă
trebuia.
Se opri pe aleea din spatele barului, fără suflu, fiind conştient
363
că puştiul dispăruse de multă vreme. Îşi ridică ochii la cerul nopţii.
întrebă: „De ce? De ce mă laşi aici? De ce îmi oferi viaţa asta? De ce
îmi dai boala de care mi-e silă mai mult decât de orice altceva? De
ce mă amăgeşti cu clipe de frumuseţe şi tandreţe, de dragoste
pentru copilul meu, pentru soţia mea, cu străfulgerările unei vieţi
pe care aş fi putut-o trăi dacă acea maşină n-ar fi oprit pe strada
Gannon şi nu m-ar fi dus în pivniţa aia? De ce?
Răspunde-mi, te rog. Oh, te rog, te rog, răspunde-mi!”
Dar, fireşte, de sus nu veni niciun răspuns. Nici unul, doar
tăcere şi răpăitul ploii în şanţuri, care între timp se înteţise.
Se înapoie de pe alee câteva minute mai târziu şi îl găsi pe tip
zăcând lângă maşină.
„Mamă! îşi spuse Dave în gând, l-am omorât.” Tocmai atunci
tipul se răsuci cu faţa spre el, respirând ca un peşte. Avea părul
blond şi un ditamai burtoi pe o siluetă, de altfel, subţire. Dave
încercă să-şi aducă aminte chipul lui înainte de a-şi strecura mâna
prin geamul deschis ca să-l lovească cu pistolul. Nu-şi aminti decât
că buzele i se păruseră concomitent prea roşii şi prea albe.
De-acum, tipul era total desfigurat. Faţa arăta de parcă ar fi fost
tocată de motorul unui avion cu reacţie, iar Dave se simţi cuprins
de un val de greaţă, în vreme ce urmărea cum făptura aceea
însângerată trăgea aer cu lăcomie, gâfâind.
Individul nu părea să bage de seamă că Dave stătea în picioare
deasupra lui. Se ridică în genunchi şi începu să se târască. Se târa
spre copacii din spatele maşinii. Se ridică pe micul baraj şi îşi puse
mâinile pe gardul din solzi metalici care separa terenul de parcare
de curtea de fiare vechi de cealaltă parte. Dave îşi scoase puloverul
pe care îl purta pe deasupra tricoului. Îl înfăşură în jurul armei, în
timp ce se apropia de individul fără chip.
Creatura desfigurată începu să urce gardul, dar energia îl
părăsi. Căzu înapoi la pământ şi se aplecă în dreapta, reuşind în
final să se aşeze sprijinit de gard, cu picioarele crăcănate, în timp ce
faţa lui desfigurată îl urmărea pe Dave venind.
— Nu, şopti el. Nu.
Dar Dave putea să jure că nu asta dorise să spună. Era la fel
de epuizat ca şi el, de altminteri. Îngenunchiase în faţa individului
şi îşi fixă ţeava armei înfăşurată în pulover de pieptul aceluia, chiar
deasupra abdomenului, iar Dave plutea acum deasupra lor,
364
urmărindu-i.
— Te rog, horcăi tipul.
— Sssst, făcu Dave şi băiatul apăsă pe trăgaci. Trupul
creaturii fără chip zvâcni destul de tare, încât Dave simţi şocul
până la subsuoară. Aerul ieşi din el cu şuieratul unui ceainic pe
foc. Iar băiatul spuse: „Bine”.
Numai după ce îl băgă pe tip în portbagajul Hondei îşi dădu
seama că trebuia să-l pună în Cadillac. Apucase deja să închidă
geamul şi să stingă motorul, după care să şteargă locul din faţă şi
tot ce atinsese cu puloverul. Dar ce sens avea să urce la volan cu
individul în portbagaj, căutând un loc unde să-l arunce, când avea
răspunsul chiar sub nas?
Şi atunci, Dave îşi aduse maşina cu spatele lângă Cadillac,
ochii spre uşa din spate a barului. Nimeni nu ieşi de acolo pentru o
vreme. Deschise portbagajul Cadillacului, trase trupul din maşină
şi îl mută în cealaltă. Închise ambele portbagaje şi înfăşură
briceagul şi pistolul în pulover, aruncă pachetul pe scaunul din
faţă al Hondei şi se făcu nevăzut.
Aruncă puloverul, cuţitul şi pistolul în apele canalului
Penitenciary, de pe podul străzii Roseclair, conştientizând mult mai
târziu că, exact în timp ce comisese toate astea, Katie Marcus
probabil îşi pierdea viaţa prin parcul care se aşternea dedesubt.
După aceea, se întorsese acasă, fiind sigur că în orice clipă cineva
avea să descopere maşina şi cadavrul din portbagaj.
Trecu pe la Last Drop a doua zi pe înserat şi zări o altă maşină
parcată lângă acel Cadillac, parcarea fiind altminteri goală. Dar
recunoscuse cealaltă maşină care îi aparţinea lui Reggie Damone,
unul dintre barmani. Cadillacul arăta inocent, ca uitat de lume.
Mai târziu, în aceeaşi zi, se înapoie. Crezu că o să facă un atac de
cord când văzu locul gol, acolo unde fusese parcat Cadillacul. Îşi
dădea seama că nu putea să întrebe nimic în legătură cu acest caz,
chiar şi în treacăt să zică: „Hei, Reggy, voi remorcaţi maşinile care
rămân prea multă vreme în parcare?”. După aceea, realiză că
indiferent de ceea ce se întâmplase cu maşina aia, nu exista nimic
care l-ar implica.
Nimic în afară de puştiul roşcovan. Dar o dată cu trecerea
timpului îi veni în gând că, chiar dacă puştiul se speriase, îi şi

365
plăcuse în acelaşi timp. Era de partea lui Dave. N-avea de ce să se
teamă.
Iar acum, poliţiştii nu-l aveau cu nimic la mână. N-aveau
niciun martor. N-aveau niciun fel de probe din maşina sa, în orice
caz nu de felul celor care aveau relevanţă într-un tribunal. Aşa că
se putea relaxa. Putea să stea de vorbă cu Celeste, să iasă basma
curată şi să se lase în voia sorţii, să fie trup şi suflet cu soţia în
speranţa că ea îl va accepta, aşa cum era el, păcătos, dar
străduindu-se să se schimbe. Ca un om bun care făcuse o faptă rea
dintr-un motiv nobil. Ca un bărbat ce lupta din răsputeri să
căsăpească vampirul din suflet.
„Am să renunţ să mai conduc pe lângă parcuri şi piscine
publice, îşi spuse în gând în vreme ce golea şi a treia bere, apoi,
ţinând-o ridicată într-o mână, spuse: „Am să mă las şi de asta”. Dar
nu de astăzi. Astăzi băuse deja trei sticle de bere şi, ce Dumnezeu,
Celeste nu părea să se întoarcă prea repede acasă. Poate de mâine.
Aşa mai merge. Se gândi că amândoi aveau nevoie de un răgaz
pentru reparaţii şi vindecare. Ea se va întoarce la un om nou, la un
Dave mai bun, fără secrete.
— Pentru că secretele sunt otravă, rosti el cu voce tare în
bucătăria unde făcuse ultima oară dragoste cu soţia. Secretele sunt
ca zidurile.
După care constată zâmbind:
— Şi eu sunt tot îmbibat cu bere.
Se simţea bine, aproape vesel, în vreme ce ieşea din casă ca să
se plimbe până la Eagle Liquors. Era o zi splendidă, razele soarelui
inundau strada. Pe când erau copii, pe acolo treceau şinele trenului
suspendat, care scindau Crescent exact la mijloc şi îl înecau în
funingine, răpindu-i peticul vizibil de cer. Nu făceau altceva decât
să întărească impresia pe care oricum o lăsa Flats, de loc ascuns de
restul lumii, cuibărit la umbra lor ca un trib dispărut, liber să
trăiască aşa cum îi plăcea, atâta vreme cât îşi accepta exilul.
O dată ce scoseseră şinele, Flats se înălţase în lumină şi
pentru o vreme crezură că aşa era bine. Mult mai puţină funingine,
mult mai mult soare, pielea oamenilor arăta mai sănătos. Dar fără
adăpost, toată lumea putea să se uite la ei, să le evalueze casele din
cărămidă roşie, priveliştea canalului Penitenciary şi apropierea de

366
centrul oraşului. Dintr-o dată, nu mai erau un trib subteran. Erau
o proprietate imobiliară de primă mărime.
Dave trebuia să se gândească la ceea ce se petrecuse când se
întorcea acasă, să formuleze o teorie. Sau putea să găsească un bar
răcoros, unde să se aşeze la umbră într-o zi însorită şi să comande
un burger, să stea la taclale cu barmanul şi să vadă dacă amândoi
puteau ajunge să priceapă când anume începuse cartierul să-şi
schimbe ritmul, din ce moment întreaga lume se pornise să se
învârtă în jurul lor. Poate chiar asta o să facă. Sigur că da! Să ia un
loc pe un taburet din piele într-un bar de culoarea mahonului,
unde să-şi omoare timpul după-masă. Avea să se gândească la
viitor, să facă planuri pentru familie, să vizualizeze în detaliu felul
în care avea să-şi ispăşească păcatele. Era uluitor cât de binevenite
puteau fi trei beri după o zi lungă şi grea. Îl purtau ca pe aripi în
vreme ce urca domol colina ce ducea spre Calea Buckingham.
Parcă îi şopteau la ureche: „Nu-i aşa că-i minunat să ne ai în
sânge? Este extraordinar să întorci o pagină nouă, să te scuturi de
secrete mocirloase, gata să-ţi reînnoieşti angajamentele faţă de cei
dragi şi să devii bărbatul care puteai să fi dintotdeauna. Este
splendid! Şi uite cine te aşteaptă la colţ, în maşina sport,
strălucitoare şi îţi surâde. Este Val Savage, uite cum îţi face semn
cu mâna! Haide. Du-te să-l saluţi”.
— Dave Boyle cel dandy, exclamă acesta în vreme ce Dave se
apropia de maşină. Cum îţi mai merge, frate?
— Aşa şi aşa, îi răspunse el şi, aplecându-se lângă maşină, îşi
lăsă coatele să odihnească pe marginea geamurilor lăsate,
uitându-se la Val. Ce mai pui la cale?
Savage ridică din umeri.
— Nu cine ştie ce. Căutam pe cineva cu care să beau o bere,
poate chiar să-mbuc ceva.
Dave nu-şi putea crede urechilor. Şi el se gândea la acelaşi
lucru.
— Serios?
— Serios. Poate ai merge la un pahar, n-ai zice nu nici la o
partidă de biliard, aşa-i, Dave?
— Sigur.

367
 Era un pic surprins, de fapt. Îi însoţise pe Jimmy şi pe fratele
lui Val, Kevin, ba uneori chiar şi pe Chuck, dar nu-şi aducea
aminte să fi simţit vreodată altceva pentru Val decât o apatie totală.
Trebuie să fie din cauza lui Katie, îşi închipui el. Prin moartea ei, îi
aducea pe toţi laolaltă. Durerea pierderii ei îi unea pe toţi.
Împărtăşind aceeaşi tragedie, îşi consolidau legăturile.
— Treci încoace, îl invită Val. Ştiu un loc în celalaltă parte a
oraşului. Un bar bun. Un amic deal meu este proprietar.
— În cealaltă parte a oraşului? se miră Dave privind la strada
pustie pe care tocmai coborâse.
— Mă rog, dar va trebui să fiu acasă la un moment dat.
— Fireşte, fireşte, îl asigură celălalt. O să te duc înapoi când
vrei. Haide, urc. O să ne facem de cap în miezul zilei.
Dave surâse şi continuă să zâmbească în vreme ce ocoli partea
din faţă a maşinii lui Val şi înainta spre portiera din dreptul locului
pasagerului. Să-şi facă de cap în toiul zilei. Exact ce-şi dorise! El şi
Val vor bea împreună ca doi vechi tovarăşi de pahar. Şi lucrul
acesta constituia una dintre rarele calităţi ale unui loc precum
Flats, tocmai ceea ce se temea că va pierde: felul în care vechile
sentimente şi vieţile trecute puteau fi lăsate să dospească în timp,
pe măsură ce îmbătrâneai, o dată ce îţi dădeai seama că totul se
schimba şi că singurii care rămâneau la fel erau oamenii lângă care
ai crescut şi locul din care proveneai, cartierul. „În veci să trăiască,
îşi spuse în gând Dave, deschizând portiera, fie şi numai în minţile
noastre!”

368
 Tipul din portbagaj
WHITEY ŞI SEAN mâncau un prânz întârziat la Pat's Diner, o
cârciumă la şosea, în apropiere de barăci, veche, încă din timpul
celui de-al doilea război mondial, care era de atât de multă vreme
un refugiu pentru agenţii Poliţiei de Stat, încât lui Pat al Treilea îi
plăcea să spună că descindea probabil din unica familie de
proprietari de restaurant care de trei generaţii nu cunoşteau ce-i
jaful.
Whitey înghiţi o bucată de cheeseburger şi o înmuie cu o gură
de sifon.
— Nu crezi nicio secundă că puştiul a făcut-o, nu-i aşa?
Sean luă o bucăţică din sandvişul cu ton.
— Evident că mă minţea. Cred că ştie ceva despre pistolul ăla
şi mi se pare acum foarte posibil ca bătrânul lui să fie încă în viaţă.
Whitey înmuie o felie de ceapă în sosul tartar.
— Din cauza celor cinci sute de dolari trimişi lunar din New
York?
— Mda. Ştii cât s-ar aduna în decursul unui an? Aproape opt
miişoare. Cine să le trimită atâţia bani dacă nu tatăl?
Whitey îşi tamponă buzele cu un şerveţel şi muşcă iar din
cheeseburger. Sean se întrebă cum făcea colegul de nu-l încercase
niciun infarct până acum, după cum mânca şi bea, muncind câte
şaptezeci de ore pe săptămână atunci când devenea obsedat de un
caz.
— Hai să zicem că mai este în viaţă, începu Whitey.
— Să zicem.
— Ce-i asta, atunci, vreun complot pus la cale de minţi
diabolice, să-l lovească pe la spate pe Jimmy Marcus pentru nu ştiu
ce, luând viaţa fiicei lui? Păi ce, jucăm într-un film?
— Ce actor crezi că ar juca rolul tău? chicoti Sean.
Whitey îşi sorbi cu un pai sifonul până când ajunse la cuburile
de gheaţă.
— Mă gândesc foarte mult la asta, ştii. Dacă ajungem şi aici,
lăsăm baltă cazul, robocopule. Fantoma din New York şi alte
rahaturi de-astea? Doar ştii că vom ajunge pe marele ecran, iar
Brian Dennehy ar avea toate şansele să joace rolul meu.
369
 — N-ar fi chiar o nebunie, răspunse Sean, cântărindu-l din
privire şi întrebându-se cum de nu observase mai înainte. Nu eşti la
fel de înalt, sergent, dar ai tot atâta sânge în vene ca şi el.
Whitey aprobă şi îşi împinse farfuria din faţă.
— Mă gândesc că pe tine te-ar putea juca unul dintre
sclifosiţii din Friends. Ştii, tipii de acolo arată de parcă pierd o oră în
fiecare dimineaţă pensându-şi sprâncenele şi perii din nări şi
făcându-şi pedichiură o dată pe săptămână. Da, unul dintre ei ar fi
numai bun.
— Eşti gelos.
— Asta-i problema, totuşi, reveni la subiect Whitey. Privit din
unghiul lui Ray Harris, cazul pare să ia aşa o cotitură! Are o cotă de
probabilitate de, să zicem, şase.
— Din zece?
— Dintr-o mie. Hai să mergem înapoi, urmărind firul
evenimentelor, bine? Ray Harris îl denunţă pe Jimmy Marcus, care
află, îşi iese din pepeni, aranjează un atentat la viaţa lui Ray.
Atunci ce face Harris? Reuşeşte să scape cumva, se duce la New
York, îşi găseşte o slujbă îndeajuns de stabilă încât să trimită acasă
câte cinci sute de dolari în fiecare lună, în următorii treisprezece
ani? Apoi, într-o bună zi, se scoală-din pat şi zice: „O.K. A venit şi
ceasul răfuielii”. Se urcă într-un autobuz, vine încoace şi îi dă la
cap lui Katherine Marcus. Şi nu neapărat la modul discret, ci cu o
înverşunare extremă. În parcul acela s-a dezlănţuit o furie de
psihopat. După aceea, bătrânul Ray - bătrân, nu aşa, să tot aibă
vreo patruzeci şi cinci de ani - fugăreşte prin tot parcul o fată de
nouăsprezece ani, apoi sare într-un autobuz şi se întoarce la New
York, cu pistolul în mână? Ai verificat New York-ul?
Sean confirmă.
— Nici un fel de asigurări sociale sau carduri, niciun fel de
angajări pe numele lui. Nici Poliţia de Stat şi nici Departamentul de
Poliţie al oraşului New York n-au arestat pe nimeni cu amprentele
lui digitale.
— Dar crezi că el a omorât-o pe Katherine Marcus.
Sean dădu din cap.
— Nu. Adică nu sunt sigur. Nici măcar nu ştiu dacă mai este
370
în viaţă. Doar presupun că ar putea fi. Şi este foarte probabil ca
arma crimei să fie tocmai pistolul lui. Mai cred că Brendan ştie ceva
şi, hotărât lucru, nu poate nimeni să confirme că el s-a aflat în pat
acasă în clipa în care prietena îi era asasinată. Ce sper eu este ca el
să petreacă destul timp după gratii încât să ne spună şi nouă
câteva lucruri.
Whitey scoase un râgâit.
— Eşti un prinţ, sergent.
Celălalt ridică din umeri.
— Nici măcar n-avem habar dacă Ray Harris a fost cel care a
dat spargerea la magazinul de spirtoase acum optsprezece ani. Nu
ştim dacă ăla a fost pistolul lui. Totul este ipotetic. In cel mai bun
caz, ţine de circumstanţe. Nu ne-am putea prezenta cu aşa ceva la
tribunal. Fir-ar să fie, un bun procuror nici măcar n-ar admite un
asemenea caz.
— Mda, numai că pare să fie corect.
— Pare!
Îşi aruncă privirea peste umărul lui Sean, în timp ce uşa din
spate se deschise.
— Of, Doamne! Uite-i şi pe gemenii nătângi!
Souza, urmat la câţiva paşi de Connolly, se apropiau de ei.
— Şi ai spus că nu era nimic, sergent.
Whitey îşi făcu palma pâlnie la ureche şi îşi ridică privirea la
Souza.
— Ce vrei, băiete? Sunt cam fudul de-o ureche, ştii?
— Am răsfoit dosarele de remorcare din terenul de parcare de
la Last Drop, îl lămuri Souza.
— Terenul ţine de jurisdicţia oraşului, îi atrase atenţia Sean.
Ce ţi-am zis despre asta?
— Am găsit o maşină care n-a fost reclamată până acum,
sergent.
— Şi?
— L-am pus pe asistent să verifice o dată dacă se mai află
acolo. S-a întors la telefon şi ne-a spus că din portbagaj picură
ceva.
371
 — Ce picură?
— Nu ştiu, dar a mai zis că puţea îngrozitor.

CADILLACUL CÂNTĂREA două tone, partea de sus era albă,

iar cea de jos avea nuanţa cerului senin de noapte. Whitey se aplecă
să se uite prin geamul portierei, ţinând ambele mâini la tâmple.
— Aş spune că văd o pată maronie dubioasă pe consola
portierei din dreptul şoferului.
Connolly, care stătea lângă portbagaj, constată:
— Iisuse, nu simţiţi nicio duhoare? Pute ca refluxul mizerabil
de la Wollaston.
Whitey se duse în spate tocmai când asistentul lotului de
remorcări îi oferi lui Sean şperaclul. Acesta se apropie de Connolly
şi îl dădu la o parte din cale, zicându-i:
— Foloseşte-ţi cravata.
— Poftim?
— Peste nas şi gură, băiete. Foloseşte-te de cravată.
— Ce să folosesc?
Whitey arată cu degetul spre gura sa.
— Ne punem măşti chirurgicale în timpul unui raid. Îmi pare
rău, băieţi, v-a expirat timpul.
Sean introduse şperaclul în yala portbagajului şi răsuci,
simţind metalul alunecând pe metal, apoi, oprindu-se, prinzând
întregul cilindru al yalei.
— A intrat? întrebă Whitey. Chiar de la prima încercare?
— A intrat.
Sean trase cu putere înapoi, scoţând cilindrul yalei. Broasca
se deschise cu un declic şi capacul portbagajului se ridică. În clipa
aceea, izul de reflux fu înlocuit de o miasmă mult mai rea, o putoare
amestecată de benzină stătută şi carne opărită, lăsată să
putrezească pe un morman de jumări.
— Doamne Dumnezeule! exclamă Connolly apăsându-şi
cravata peste faţă şi dându-se înapoi din faţa maşinii.
— Doreşte cineva un sandviş Monte Cristo? îi invită Whitey,
iar Connolly se făcu verde.
372
 Souza, totuşi, îşi păstră sângele rece. Se apropie de portbagaj,
ciupindu-se cu o mână de nas, şi întrebă:
— Unde este mutra tipului?
— Asta îi este faţa, îl lămuri Sean.
Individul era ghemuit în poziţie fetală, cu capul aplecat spre
spate, în lateral, de parcă i-ar fi sucit cineva gâtul, restul trupului
rămânând cuibărit în direcţie inversă. Costumul era de calitate
extra, la fel şi pantofii, iar Sean îi ghici vârsta - să tot fi avut vreo
cincizeci de ani -, aruncând o privire asupra mâinilor şi părului.
Observă o gaură în spatele hainei de la costum şi se folosi de un pix
pentru a îndepărta ţesătura de pe spatele victimei. Sudoarea şi
căldura îi îngălbeniseră cămaşa de sub haină, dar Sean descoperi
perechea găurii pe partea dorsală a toracelui, unde cămaşa îi intra
în carne.
— Am găsit locul pe unde a ieşit glonţul, sergent. Rana este
făcută de un foc de armă.
Pentru o clipă rămase cu ochii în portbagaj.
— Totuşi, nu găsesc glonţul.
Whitey se întoarse spre Connolly, care începuse să se clatine.
— Treci în maşină şi întoarce-te la terenul de parcare de la
Last Drop. În primul rând informează-i pe cei de la DPB. N-avem
nevoie de un război între jurisdicţii. Caută mai bine acolo unde ai
găsit cea mai mare parte a sângelui scurs în parcare. E foarte
posibil să găseşti vreun glonte pe undeva, agent. Ai priceput?
Connolly încuviinţă din cap, respirând adânc.
— Glonţul a pătruns prin stern, spuse Sean, aproape într-un
punct mort.
— Convoacă-i pe cei de la UC, îl instrui în continuare Whitey,
cheamă cât mai mulţi agenţi posibili, dar fără să-i enervezi pe cei de
la DPB. Găseşte glonţul şi du-l personal la laborator.
Sean îşi întinse gâtul în portbagaj şi privi atent la chipul
desfigurat.
— Judecând după cât de tăbăcită-i este moaca, cineva i-a
lovit-o de asfalt până când n-a mai avut ce izbi.
Whitey îşi lăsă o mână pe umărul lui Connolly.
— Spune-le celor de la DPB că vor avea nevoie de o întreagă
373
echipă de la Serviciul Omucideri, care să vină până aici, de
tehnicieni, fotografi, de specialişti de la Procuratură şi câţiva medici
legişti. Zi-le că sergentul Powers solicită pe cineva care poate să
identifice grupa sanguină la faţa locului. Du-te!
Connolly se simţi de-a dreptul fericit că poate fugi naibii din
putoarea aia. Se repezi la maşina de poliţie, porni motorul şi o
scoase din parcare în mai puţin de un minut.
Whitey consumă un film întreg pe exterioare în jurul maşinii,
după care făcu, către Souza, un semn cu capul. Acesta îşi puse o
pereche de mănuşi chirurgicale şi se folosi de un şperaclu tip
manivelă pentru a descuia portiera din dreptul locului pasagerului.
— Ai găsit vreun act de identitate? îl întrebă Whitey pe Sean.
— Am găsit un portofel în buzunarul din spate, îi răspunse
acesta. Mai fă câteva instantanee până când îmi pun mănuşile.
Whitey se duse prin spate şi fotografie cadavrul, apoi lăsă să-i
atârne aparatul de cureluşa din jurul gâtului şi schiţă la iuţeală o
diagramă a locului faptei în blocnotes.
Sean scoase portofelul din buzunarul de la spate al victimei şi
îl deschise în vreme ce Souza strigă din faţa maşinii:
— Înregistrarea maşinii este făcută pe numele August Larson
din trei-doi-trei Sandy Pine Lane din Weston.
— E acelaşi tip, confirmă Sean, coborându-şi ochii pe carnetul
de şofer.
Whitey se uită peste umăr.
— Aţi mai găsit cumva şi vreo carte de donator de organe pe
acolo?
Sean scotoci prin cărţile de credit şi legitimaţiile de cluburi şi
într-un târziu găsi o fişă medicală de la Tufts. O ridică în sus ca s-o
poată vedea şi Whitey.
— Grupa sangvină este A2.
— Souza, spuse sergentul, cheamă Dispeceratul, să anunţe
toate forţele din zonă că numitul Dave Boyle este dat în urmărire
generală. Locuieşte pe strada Crescent, la numărul cincisprezece,
în East Buckingham. De rasă albă, sex masculin, păr castaniu,
ochi albaştri, un metru cincizeci şi şase. Trebuie considerat
înarmat şi periculos.

374
 — Înarmat şi periculos? făcu Sean. Mă îndoiesc, sergent.
— Spune-i asta tipului din portbagaj, i-o reteză Whitey.

SEDIUL CENTRAL al Departamentului de Poliţie din Boston

era la opt străzi distanţă de lotul de remorcări, aşa încât, peste cinci
minute după ce plecase Connolly, un batalion de maşini ale poliţiei
şi de automobile fără număr de înmatriculare îşi făcură intrarea pe
poartă, urmate de o dubă de la Oficiul de medicină legală al
oraşului şi de o dubă de la UC. Sean îşi scoase mănuşile şi se dădu
un pas înapoi din faţa camionului, imediat ce-i zări venind. Acum,
era circul lor. Dacă doreau să-i pună întrebări, bine, dacă nu, el
ieşea din discuţie.
Primul agent de la Omucideri, care ieşi dintr-un Crown Vic
cafeniu, era Burt Corrigan, un veteran din generaţia lui Whitey,
având un trecut prodigios de relaţii amoroase distruse şi cu un
regim alimentar prost. Îi strânse mâna sergentului. Amândoi se
cunoscuseră la cursurile serale de joi seara de la JJ Foley's şi erau
membri în aceeaşi ligă de darts.
— Nu i-ai făcut încă proces verbal, sau mai aştepţi până după
înmormântare? îl luă Burt la zor pe Sean.
— Asta-i bună, i-o întoarse acesta din urmă. Cine-ţi mai scrie
astăzi replicile, Burt?
Corrigan îl bătu pe umăr în timp ce venea în spatele maşinii.
Se uită în portbagaj, trase o dată aer pe nări şi exclamă:
— Dubios!
Whitey se apropie de portbagaj.
— Credem că asasinatul a fost comis pe terenul de parcare al
barului Last Drop din East Bucky, duminica trecută, în primele ore
ale dimineţii.
Burt încuviinţă din cap.
— Nu s-a ciocnit cu băieţii voştri acolo una dintre echipele
noastre de la Criminalistică luni după-masă?
Whitey dădu din cap afirmativ.
— Este vorba de acelaşi caz. I-ai trimis pe băieţi încoace
astăzi?
— Da, acum câteva minute. Trebuia să mă întâlnesc cu un
375
anume agent Connolly şi să caut un glonţ?
— Aşa-i.
— Ai mai dat şi pe cineva în urmărire, nu?
— Pe David Boyle, preciză Whitey.
Burt aruncă o privire la figura mortului.
— O să avem nevoie de toate însemnările tale asupra acestui
caz, Whitey.
— Nici o problemă. Pot să mai stau cu voi puţin, să văd cum
merg lucrurile.
— Te-ai spălat astăzi?
— Primul lucru care l-am făcut.
— Bine, atunci, spuse el întorcându-şi ochii spre Sean. Dar
tu?
— Am un tip pe care-l ţin în arest şi vreau să stau de vorbă cu
el, se scuză Sean. Acum cazul îţi aparţine. O să-l iau şi pe Souza cu
mine.
Whitey fu de acord şi îl conduse la maşină.
— Dacă-l implicăm pe Boyle în chestia asta, s-ar putea să-l
legăm şi de asasinarea lui Marcus. Ne alegem cu un dublet.
— O dublă omucidere pe o distanţă de zece străzi? se îndoi
Sean.
— Poate că tocmai atunci ea a ieşit din bar şi l-a văzut.
Sean dădu din cap.
— Atunci, tot orarul se dă peste cap. Dacă Boyle l-a omorât pe
tipul ăla, a făcut-o între unu jumătate şi două fără cinci. După care
ar fi trebuit să parcurgă, la volan, zece străzi şi să dea de Katie
Marcus care tocmai trecea cu maşina pe stradă, la două fără un
sfert. Nu cred.
Whitey se sprijini de partea laterală a maşinii lor.
— Mda, nici eu.
— În plus, gaura din spinarea tipului? E prea mică. Prea mică
pentru calibrul treizeci şi opt, după mine. Arme diferite, făptaşi
diferiţi.
Whitey părea să fie de aceeaşi părere, în timp ce-şi pleca

376
privirea la pantofi.
— Ai de gând să-l verifici încă o dată pe puştiul Harris?
— Ne tot învârtim în jurul armei tatălui său.
— Poate ar merita să obţii o fotografie de-a tatălui? Să se
simuleze îmbătrânirea şi s-o faci să circule, ca să vezi dacă nu l-a
întâlnit careva.
Souza se apropie şi deschise portiera din dreptul pasagerului.
— Vin cu tine, Sean?
Acesta făcu semn şi îi întoarse spatele lui Whitey.
— Ne împiedicăm de un fir de aţă.
— Ce vrei să spui?
— Ne mai lipseşte un amănunt, unul minor. Cum îmi dau
seama despre ce este vorba, cum închid cazul.
Whitey surâse.
— Care este ultimul caz de omor în aer liber de care te-ai
ocupat, tinere?
— Cazul lui Eileen Fields, acum opt luni, turui Sean.
— Nu sunt toţi baptişti, îi atrase atenţia Whitey,
întorcându-se la Cadillac. Mă înţelegi?

TIMPUL PETRECUT de Brendan în celulă nu-i priise deloc.

Arăta mai mărunt şi mai tânăr, dar şi mai maliţios, de parcă văzuse
acolo nişte lucruri pe care nu-şi dorise niciodată să ajungă să le
cunoască. Dar Sean avusese grijă să-l plaseze într-o carceră goală,
departe de huligani şi de poponari, aşa că nici n-avea idee de ce ar fi
fost într-adevăr oribil pentru el.
— Unde ţi-e tatăl? îl întrebă Sean.
— La New York, îi răspunse tânărul rozându-şi o unghie şi
ridicând din umeri.
— De când nu l-ai mai văzut?
— De când aveam şase ani, zise el, luând la rând o altă
unghie.
— Ai omorât-o pe Katherine Marcus?
Celălalt îşi coborî degetul de la gură şi rămase cu ochii pironiţi

377
la Sean.
— Răspunde-mi.
— Nu.
— Unde este arma tatălui tău?
— N-am idee. Nu ştiu dacă tatăl meu a avut armă.
De data aceasta, nici nu clipi. Nu-şi feri ochii de privirea
poliţistului. Se holba la Sean cu o oboseală crudă, de om bătut.
Pentru prima oară de când îl întâlnise, acesta detecta în căutătura
lui o înclinaţie spre violenţă. Ce naiba se petrecuse cu el în celulă?
— De ce-ar fi vrut tatăl tău s-o omoare pe Katie Marcus? îl
iscodi el.
— Tatăl meu, replică tânărul, n-a ucis pe nimeni.
— Ştii ceva, Brendan, şi nu vrei să-mi spui. Ia hai să vedem
dacă acum este liber vreun detector de minciuni. O să-ţi mai
punem câteva întrebări.
— Lăsaţi-mă să vorbesc cu un avocat, ripostă celălalt.
— Imediat. Hai...
— Lăsaţi-mă să vorbesc c-un avocat chiar acum, repetă
Brendan.
— Sigur, răspunse Sean, păstrând acelaşi ton calm. Te
gândeşti la cineva anume?
— Mămica ştie pe unul. Lăsaţi-mă să dau un telefon.
— Uite ce-i, Brendan... începu Sean.
— Chiar acum, insistă celălalt.
Suspinând, poliţistul împinse telefonul de cealaltă parte a
mesei.
— Formează nouă mai întâi.

AVOCATUL LUI BRENDAN era un irlandez bătrân şi

palavragiu care alerga după ambulanţe încă de pe vremea când
erau trase de cai, dar era destul de versat ca să ştie că Sean n-avea
niciun drept să-l reţină pe clientul lui doar pentru că n-avea alibi.
— Să-l reţin? făcu poliţistul.
— L-ai băgat pe clientul meu într-o celulă, se răsti avocatul.
378
 — Doar nu l-am închis sau ceva de genul ăsta, se apără Sean.
Puştiul a dorit să arunce şi el o privire.
Avocatul îşi luă o faţă de parcă s-ar fi simţit înşelat în
aşteptările lui, după care, împreună cu Brendan, trecură prin
anticameră fără să se uite înapoi. Sean răsfoi câteva dosare, însă
nu se putu concentra. Le închise şi se lăsă pe spătarul scaunului,
închise ochii şi revăzu în minte visul cu Lauren şi copilul. Putea să
le simtă mireasma, chiar aşa.
Îşi deschise portofelul şi trase afară un bileţel pe care era scris
numărul de mobil al soţiei sale, îl puse pe birou şi îi netezi cu mâna
cutele. Nu-şi dorise niciodată să aibă copii, în afară de avantajul
unei priorităţi la îmbarcarea într-un avion, nu vedea ce câştig ar fi
putut să aibă de pe urma lor. Ei îţi domină viaţa şi ţi-o umplu de
teroare şi nelinişti, iar cei din jur se poartă de parcă a avea copii e o
binecuvântare şi vorbise despre ei pe tonuri reverenţioase ca şi cum
ar fi fost nişte zei. Dacă te uitai mai de-aproape, totuşi, erai nevoit
să-ţi aminteşti că toţi tâmpiţii care te depăşeau neregulamentar în
trafic îşi omorau timpul pe străzi, urlau prin baruri şi dădeau
muzica la maximum, te tâlhăreau şi te violau, după care îţi vindeau
marfă de contrabandă, toţi dobitocii ăştia nu erau altceva decât
copii maturizaţi. Nu era nicio minune, nimic sacru în chestiunea
asta.
De altfel, nici nu era sigur că era fata lui. Nu făcuse niciodată
un test de paternitate pentru că mândria îi zicea: „Dă-l încolo! La
ce-mi trebuie un test care să demonstreze că sunt tată? Se putea
ceva mai umilitor? Uf, scuzaţi-mă, trebuie să mi se ia un pic de
sânge pentru că soţia mea s-a încurcat cu un alt tip şi a rămas
gravidă”.
Dă-o naibii! Da, îi era dor de ea. Da, o iubea. Da, dorea mult
să-şi strângă copila în braţe. Şi ce? Lauren îl trădase, îl abandonase
şi rămăsese cu burta la gură, cât a fost departe de el, cu toate astea,
nu-şi ceruse niciodată iertare. Într-adevăr, nu-i zisese niciodată:
„Sean, am greşit. Îmi pare rău! Te-am rănit!”
Îi făcuse el vreun rău? Mă rog, da, fireşte. Când aflase prima
oară de adulter, era cât pe ce să-i tragă un dos de palmă,
abţinându-se în ultimul moment şi băgându-şi mâna în buzunar.
Totuşi, Lauren îi citise impulsul în privire. Şi toate cuvintele urâte
pe care i le aruncase în faţă... Doamne!
379
 Dar, cu toate acestea, furia, repulsia faţă de ea erau reactive.
Ea îi greşise. Nu invers. „Aşa-i?” se întrebă, meditând câteva clipe:
„Aşa-i”.
Puse numărul la loc în portofel şi închise din nou ochii,
legănându-se în scaun. Îl treziră paşii din hol şi deschise ochii pe
când Whitey străbătea anticamera. Sean îl cunoscu după privire că
băuse, încă înainte de a-i simţi respiraţia. Sergentul se trânti în
scaun şi îşi aruncă picioarele pe masă, dând la o parte cutia cu
diverse probe pe care Connolly o lăsase mai devreme.
— Lungă zi am mai avut! exclamă el.
— L-ai găsit?
— Pe Boyle? Whitey infirmă dând din cap. Nu. Proprietarul
spune că l-a auzit ieşind pe la vreo trei şi nu s-a mai întors de
atunci. Mai zice că nici soţia şi nici copilul n-au mai apărut de o
vreme încoace. L-am sunat la serviciu. Lucrează într-un schimb de
miercuri până duminică, aşa încât nici ei nu l-au văzut. Va apărea,
adăugă după un râgâit.
— Ce mai ştii de glonţ?
— Am găsit unul la Last Drop. Problema este că a ricoşat
într-un stâlp metalic din spatele locului în care a fost împuşcat
tipul. Cei de la Balistică nu promit să-l identifice cu siguranţă, dar
încearcă, spuse el ridicând din umeri. Cum ţi-a mers cu puştiul
Harris?
— A solicitat un avocat.
— Abia acum?
Sean se duse la biroul lui Whitey şi începu să scotocească prin
cutie.
— N-avem urme de paşi, începu el. Amprentele digitale nu se
potrivesc cu cele ale vreunui suspect. Arma a fost folosită ultima
oară într-o spargere acum optsprezece ani. Adică, ce Dumnezeu!
Aruncă raportul balistic înapoi în cutie.
— Singurul suspect fără alibi este şi singurul pe care nu l-aş
bănui.
— Du-te acasă, îl sfătui Whitey. Vorbesc serios!
— Da, da mormăi el, scoţând din cutie caseta cu înregistrarea
380
convorbirii de la 911.
— Ce-i acolo? se interesă Whitey.
— Snoop Dogg.
— Credeam că-i mort.
— Ăla-i Tupac.
— Greu să ţin pasul!
Sean băgă caseta în casetofonul din colţul biroului şi apăsă pe
butonul „Play”.
— Nouă-unu-unu, poliţia. Cu ce vă putem ajuta?
Whitey întinse un elastic pe deget şi îl lansă în tavan.
— Maşina asta este pătată de sânge şi, ah, portiera este
deschisă, ah...
— Locaţia maşinii?
— În Flats. Pe lângă Parcul Pen. Eu şi prietenul meu am
găsit-o.
— Ştiţi strada?
Whitey căscă în pumn şi apucă un alt elastic. Sean se sculă în
picioare şi se întinse, întrebându-se ce-l aştepta în frigider pentru
cină.
— Strada Sydney. Este sânge în maşină şi portiera este
deschisă.
— Cum te cheamă, puştiule?
— Vrea să ştie cum o cheamă. Mi-a zis „puştiule”.
— Puştiule? Am zis numele tău. Cum te numeşti?
— Domn'le, noi o cam luăm din loc. Noroc bun. Legătura se
întrerupse, apoi operatorul sună la Dispeceratul General, iar Sean
opri casetofonul.
— Du-te acasă, tinere. Bine? îl îndemnă sergentul, din nou
căscând.
Sean aprobă şi scoase caseta. O puse la loc în cutie şi o aruncă
peste capul colegului. Îşi luă pistolul Glock şi tocul de pistol din
sertarul de sus şi-l prinse la centură.
— „Numele ei”, rosti el.

381
 — Poftim? îşi întoarse Whitey privirea spre el.
— Vocea puştiului de pe bandă. A spus „cum o cheamă”. Vrea
să ştie „cum o cheamă”. Vorbea de fata lui Marcus.
— Ai dreptate, recunoscu Whitey. Dacă-i cadavrul unei fete, te
referi la ea, foloseşti pronumele personal la persoana a treia,
singular, feminin.
— Dar de unde naiba putea să ştie?
— Cine?
— Piciul care a făcut apel. Cum de-a ştiut că sângele din
maşină era al unei femei?
Whitey îşi coborî picioarele de pe birou şi se uită la cutie, îşi
băgă mâna înăuntru şi scoase caseta. Dintr-o singură zvâcnire a
încheieturii i-o aruncă lui Sean care o prinse în mână.
— Mai pune-o o dată, îl rugă sergentul.

382
 Pierdut în spaţiu
DAVE ŞI VAL străbătură oraşul şi trecură peste râul Mystic,
oprindu-se într-o speluncă din Chelsea, unde berea era ieftină şi
rece, fără prea multă lume, doar câţiva veterani, ce aveau o
înfăţişare de parcă toată viaţa munciseră în port, şi patru muncitori
din construcţii certându-se pentru cineva pe nume Betty care,
pare-se, avea sâni grozavi dar era fată rea. Barul era înghesuit sub
Podul Tobin, cu spatele la râu şi lăsa impresia că rezista aici de mai
multe decenii. Toată lumea îl ştia pe Val şi îl salută. Proprietarul,
un bărbat scheletic, cu păr foarte negru şi piele foarte albă, se
numea Huey. Tot el era şi barmanul. Le oferi primele două rânduri
de băutură din partea casei.
Dave şi Val jucară biliard o vreme, după care se aşezară
într-un separeu, luând o carafă şi două păhărele. Ferestrele mici şi
pătrate, cu faţa la stradă, schimbară curând razele aurii ale
soarelui pe albastrul întunecat al nopţii, care se lăsă peste oraş atât
de iute, încât aproape că-l luă pe Dave prin surprindere. Val era de
fapt un tip destul de prietenos, când ajungeai să-l cunoşti mai bine.
Îi spuse poveşti despre puşcărie şi furturi care se terminau prost şi
toate erau oarecum de groază, dar într-un fel anume le făcea să
pară şi nostime. Dave se trezi întrebându-se cum ar trebui să fie în
pielea lui, complet neînfricat şi sigur de sine şi cu toate acestea atât
de pitic.
— S-a întâmplat o dată, pe vremea când Jimmy era în
puşcărie şi noi încercam să ne menţinem echipa. Nu ne dădusem
încă seama că singurul motiv pentru care eram hoţi era că Jimmy
punea la cale totul pentru noi. Ceea ce trebuia să facem era să-i
urmăm ordinele şi totul mergea strună. Dar fără el eram nişte
dobitoci. Deci, s-a întâmplat odată să jefuim un colecţionar de
timbre. El rămăsese legat fedeleş în biroul lui, iar eu împreună cu
fratele meu Nick şi cu un puşti, Carson Leverett, care nu era în
stare să-şi lege şireturile la pantofi dacă nu-i arătai cum s-o facă,
coboram cu liftul. Şi eram calmi. Eram îmbrăcaţi la costum, arătam
ca nişte domni. În lift intră o doamnă căreia i se taie respiraţia. Dar
cumplit, nu aşa. Şi noi nu ştiam ce se întâmplă. Arătam ca nişte
oameni respectabili, nu-i aşa? Mă întorc spre Nick şi el se uită la
Carson Leverett, pentru că idiotul naibii îşi uitase masca pe faţă.
Val lovi masa cu palma sub hohote de râs.
383
 — Mă crezi? Purta masca lui Ronald Reagan, una cu ditamai
zâmbet, care se găsea la vânzare! Încă şi acum o mai are.
— Şi voi, băieţi, n-aţi observat nimic?
— Nu. Tocmai asta-i chestiunea, îi explică Val. Când am ieşit
din birou, eu şi Nick ni le scosesem. Am presupus că şi Carson
făcuse la fel. Întâmplător, micului imbecil îi plăcea s-o poarte
numai în timpul unor asemenea acţiuni. Pentru că te repezi şi eşti
prost şi vrei să termini cât mai repede treaba, pierzi din vedere
detaliul cel mai evident. Îl ai chiar sub nas, dar nu poţi să-l vezi.
Chicoti iar şi mai dădu un păhărel pe gât.
— De-aceea, Jimmy ne lipsea atât de tare. El se gândea la
fiecare amănunt. Aşa cum se spune că un bun mijlocaş vede
întregul teren de joc, nu? Aşa vedea Jimmy întregul câmp de
acţiune. Remarca tot ceea ce putea constitui pe parcurs un
obstacol. Tipul era un adevărat geniu.
— Dar s-a făcut om cinstit.
— Sigur, recunoscu Val, aprinzându-şi o ţigară. De dragul lui
Katie şi al lui Annabeth. Nu cred că-l trăgea inima spre asta, între
noi fie vorba, dar aşa este. Uneori, oamenii se mai maturizează.
Prima mea soţie spunea că problema mea era că nu puteam să mă
maturizez. Îmi place prea mult noaptea. Ziua este făcută să ţi-o
petreci dormind.
— Întotdeauna am zis că este altfel, zise Dave.
— Ce anume?
— Să te maturizezi. Te simţi altfel, nu? Te simţi adult, bărbat.
— Tu nu te simţi aşa?
Dave surâse.
— Uneori, poate că da. Pentru o miime de secundă. Dar în
marea majoritate a timpului, nu mă simt prea diferit de cum eram
la optsprezece ani. De multe ori mă trezesc întrebându-mă: „Am un
copil? Am o soţie? Cum de-am ajuns aici?”
Îşi simţi limba îngreunându-se din cauza băuturii şi încercă o
senzaţie de plutire, pentru că nu apucase să pună nimic în gură.
Simţea nevoia să se explice. Să-l facă pe celălalt să-l vadă şi să-l
placă aşa cum era.

384
 — Mereu am sperat că într-o zi maturizarea se va
permanentiza, înţelegi? Într-o bună zi să mă trezesc şi să mă simt
matur. Să simt că dispun de lucruri la fel ca taţii cu familie din acele
vechi seriale de televiziune.
— În genul lui Ward Cleaver? spuse Val.
— Cam aşa. Sau măcar ca şerifii, ştii tu, în genul lui James
Arness. Aceia erau bărbaţi tot timpul.
Val încuviinţă din cap şi mai sorbi din bere.
— Un tip de la pârnaie mi-a zis odată că fericirea vine doar în
anumite momente şi apoi dispare până data viitoare. Pod s-o
aştepţi ani de zile. Dar tristeţea, făcu cu ochiul, se instalează de tot.
Îşi stinse ţigara. Mi-a plăcut de tipul ăla. Mereu scotea nişte texte
din el...! Mă gândesc să mai iau un păhărel. Ce zici? îl întrebă el
sculându-se.
Dave scutură din cap.
— Încă nu l-am terminat pe ăsta.
— Haide, îl îndemnă Val. Dă-l pe gât.
Dave îi scrută chipul zâmbitor şi boţit şi cedă:
— O.K., bine.
— Bravo! exclamă celălalt, bătându-l pe umăr în timp ce se
îndreptă spre bar.
Dave îl urmări cum stătea lângă tejghea, flecărind cu unul
dintre bătrânii muncitori portuari, pe când aştepta comanda. Îşi
spuse că tipii de aici ştiau ce înseamnă să fii bărbat. Erau bărbaţi
neîncercaţi de îndoială, care niciodată nu s-au îndoit de justeţea
acţiunilor, cărora puţin le păsa de lume şi de ceea ce se aştepta de
la ei.
Era din cauza fricii, se gândi el. Iată ce avea el din plin şi le
lipsea lor. Frica îl cuprinsese la o vârstă fragedă şi nu-l mai
părăsise, aşa cum pretindea puşcăriaşul lui Val că se întâmpla cu
tristeţea. Frica îşi găsise un loc în sufletul lui şi nu mai pleca, aşa
încât el se temea să nu greşească şi să n-o scrântească, că nu era
destul de inteligent, că nu era un soţ bun sau un bărbat adevărat.
Frica hălăduia în el de atâta vreme, că nici nu mai era sigur dacă
ţinea minte cum este să trăieşti fără ea.
Farurile unei maşini în trecere fulgerară prin uşa din faţă care
385
tocmai se deschidea, lumina albă şi orbitoare căzându-i direct pe
faţă şi făcându-l să clipească. Surprinse doar silueta unui bărbat
care tocmai intra. O apariţie mătăhăloasă înfăşurată în ceea ce
părea a fi o geacă din piele. Semăna puţin cu Jimmy, dar parcă mai
voinic, mai lat în umeri.
De fapt, chiar era Jimmy, îşi dădu seama Dave, în vreme ce
uşa se închidea la loc şi vederea i se limpezea. Purta o geacă neagră
din piele peste o helancă de culoare închisă, pantaloni kaki,
salutându-l cu capul pe când se apropia de Val şi de tejghea. Şopti
ceva la urechea cumnatului său, care îi aruncă o privire peste
umăr, apoi îi şopti şi el ceva.
Pe Dave îl luă cu ameţeală. Era sigur că i se trăgea de la toată
băutura ajunsă în stomacul gol. Dar mai era ceva legat de vechiul
amic din copilărie, ceva în felul în care îi făcuse semn din cap, în
figura lui golită de expresie şi totuşi oarecum hotărâtă. Şi de ce
dracului arăta aşa de umflat, de parcă luase câteva kilograme, de
ieri până azi? Şi ce învârtea aici prin Chelsea, cu o seară înainte de
priveghiul fetei decedate?
Veni la masa lor şi se trânti pe scaunul cumnatului, în faţa lui.
— Ce mai faci? îl întrebă.
— Sunt un pic beat, recunoscu Dave. Te-ai îngrăşat, sau mi se
pare mie?
— Nu, îi răspunse, aruncându-i un surâs enigmatic.
— Arăţi mai voinic.
Dave ridică din umeri.
— Ce faci aici? căută să ştie.
— Vin des pe-aici. Eu şi Val îl cunoaştem pe Huey de ani de
zile. De ce nu bei, Dave?
El îşi ridică păhărelul.
— Mă simt deja puţin matol.
— Şi ce-i cu asta? îl întrebă Jimmy, ridicându-şi paharul şi
ciocnind cu Dave.
— Pentru copiii noştri, toastă el.
— Pentru copiii noştri, repetă Dave, simţind că deja nu mai
era în apele lui, de parcă ieşise din tărâmul zilei, prin noapte,

386
intrând într-un vis în care toate feţele îi erau prea aproape, dar
glasurile păreau că vin din fundul unei ţevi.
Dave dădu păhărelul pe gât, strâmbându-se când alcoolul îi
arse măruntaiele, iar Val se strecură în separeu lângă el. Îşi puse
braţul în jurul lui şi luă o gură de bere direct din carafă.
— Întotdeauna mi-a plăcut locul ăsta.
— Este un bar bun, spuse Jimmy. Nimeni nu te deranjează.
— Asta-i important, aprecie Val, că nimeni nu te deranjează
cât trăieşti. Nimeni nu se leagă de tine sau de cei dragi ţie, ori de
amicii tăi. Aşa-i, Dave?
— Absolut, confirmă el.
— Tipul ăsta este ţais, spuse Val. Îţi merge la inimă.
— Zău? făcu Jimmy.
— Zău, răspunse cumnatul său, strângându-l pe Dave de
umăr. Ăsta-i omul meu.

CELESTE ŞEDEA pe marginea patului în motel, iar Michael se

uita la televizor. Ţinea telefonul în poală, cu palma odihnind pe
receptor.
Ultimele ore de după-amiază şi le petrecuse în compania
puştiului, pe marginea unei piscine minuscule, aşezaţi în nişte
scaune ruginite. Treptat, începu să se simtă măruntă şi goală pe
dinăuntru, de parcă putea fi văzută din înaltul cerului. I se părea că
arată ca o femeie proastă şi discreditată, ba chiar mai rău,
necredincioasă.
Soţul. Îşi trădase soţul. Poate că Dave o omorâse pe Katie. Dar
ce fusese în capul ei când se dusese tocmai la Jimmy să-i spună?
De ce nu mai aşteptase, de ce nu meditase ceva mai mult asupra
problemei? De ce nu luase în calcul fiecare alternativă posibilă?
Pentru că îi era frică de Dave?
Dar acest străin pe care ea-l descoperise în ultimele zile era o
aberaţie, un efect al stresului. Poate că nici nu se atinsese de Katie.
Poate.
Chestia era că acum simţea nevoia să-i acorde prezumţia de
nevinovăţie până când se lămureau lucrurile. Nu era sigură că mai
putea să trăiască cu el şi să-l expună pe Michael unui risc, dar îşi

387
dădea seama că ar fi trebuit să se ducă la poliţie, nu la Jimmy
Marcus.
Dorise să-i facă vreun rău soţului? Aşteptase să afle ceva mai
multe, uitându-se fix în ochii lui Jimmy şi destăinuindu-i
suspiciunile? Şi dacă da, ce anume? Dintre toţi oamenii câţi sunt
pe lume, de ce-l alesese tocmai pe cumnatul ei?
Existau nenumărate răspunsuri posibile la această întrebare
şi nici unul nu-i era pe plac. Ridică receptorul şi formă, cu degete
tremurătoare numărul de-acasă al lui Jimmy. „Vă rog, răspundeţi.
Daţi-mi doar un singur răspuns. Vă rog.”

SURÂSUL DE PE FAŢA lui Jimmy aluneca acum, înainte şi

înapoi, în sus şi în jos, iar Dave încerca să-şi focalizeze privirea
asupra tejghelei, dar şi aceasta se legăna de parcă se afla într-o
barcă ce plutea pe o mare înfuriată.
— Îţi mai aduci aminte că odată l-am adus aici şi pe Ray
Harris? îl întrebă Val pe Jimmy.
— Sigur, răspunse celălalt. Drăguţul de el!-
— Acum Ray, începu Val, izbind cu palma masa în faţa lui
Dave, era un ticălos al naibii de amuzant.
— Mda, recunoscu Jimmy moale. Ray te făcea să râzi.
— Cei mai mulţi îl strigau „Doar” Ray, spuse Val în timp ce
Dave se străduia să se concentreze asupra subiectului discuţiei.
Dar eu îl poreclisem Ray „Zornăială”.
Jimmy îşi pocni degetele şi arătă spre Val.
— Ai dreptate. Din cauza mărunţişului din buzunare.
Val se aplecă peste Dave şi îi şopti la ureche:
— Tipul ăsta, ştii? Purta în jur de zece dolari mărunt în
buzunar, în orice zi lăsată de la Dumnezeu. Nimeni nu ştia de ce.
Pur şi simplu îi plăcea să aibă mărunţiş în buzunar, în cazul în care
era nevoit să dea un telefon până în Libia sau în vreun alt loc
afurisit, presupun. Cine ştie? Dar se tot învârtea cu mâinile în
buzunare şi îşi zornăia mărunţişul cât era ziulica de lungă. Adică,
tipul era un hoţ, dar cine nu-l auzea prin preajmă? Se pare însă că
în timpul operaţiunilor îşi lăsa măruntul acasă. Val scoase un
suspin. Ce tip nostim! suspină Val.

388
 Îşi luă braţul de pe umărul lui Dave şi îşi aprinse o altă ţigară.
Fumul învălui figura lui Dave, care îl simţi târându-i-se pe obraji şi
pitindu-i-se prin păr. Îl întrezări pe Jimmy prin fumul de ţigară care
îl urmărea cu o expresie albă, dar în acelaşi timp hotărâtă. Era ceva
familiar în ochii lui care nu-i prevestea nimic bun.
Avea o căutătură de poliţist, îşi dădu seama brusc. Avea
privirea sergentului Powers. Îi dădea aceeaşi senzaţie de
intruziune. Zâmbetul reapăru pe faţa lui Jimmy, lunecând în sus şi
în jos ca o şalupă, iar Dave îşi simţi stomacul purtat de aceleaşi
valuri agitate. înghiţi de mai multe ori şi trase adânc aer în piept.
— Ţi-e rău? îl întrebă Val.
Dave ridică o mână. Dacă toată lumea ar tăcea, i-ar fi foarte
bine.
— Sunt bine.
— Eşti sigur? îl iscodi Jimmy. Arăţi cam verde la faţă, omule.
Valul din stomac i se umflă deodată şi îşi simţi traheea
strângându-se ca un pumn, apoi deschizându-se subit, iar fruntea
i se acoperi toată cu broboane de sudoare.
— Of, ce rahat!
— Dave!
— O să-mi vină rău, zise el, simţind cum valul i se ridica iar în
vintre.
— Bine, bine, cedă Val şi, cât ai clipi, se strecură afară din
separeu. Ieşi pe uşa din spate. Lui Huey nu-i place să spele de vomă
toaleta. Pricepi?
Dave se smulse din loc, iar Val îl apucă de umeri şi-l întoarse
în aşa fel încât să poată zări uşa de la capătul barului, lângă masa
de biliard. Dave păşi spre uşă, încercând să nu se clatine, aducând
un picior în faţa celuilalt, dar uşa tot se mişca uşor. Era o uşă mică,
întunecată, din lemn de stejar vopsit în negru, pe care anii lăsaseră
urme. Se simţi subit toropit de căldura din local: un aer cleios şi
dens, îl sufoca pe măsură ce înainta spre uşă, făcându-l să se
repeadă la clanţa din bronz, cu toată recunoştinţa de care era în
stare pentru răcoarea care-i mângâie mâna în vreme ce deschidea
uşa.
Primul lucru pe care-l zări fură buruienile. Apoi apa râului. Se

389
clătină, surprins de întunericul de afară. Ca la un semn, un bec
deasupra uşii se aprinse brusc şi scaldă asfaltul crăpat din faţă.
Zgomotele traficului îi răsunau în urechi, de pe podul de deasupra,
şi dintr-o dată simţi cum dispare valul de greaţă. Poate se întrema
până la urmă. Trase adânc în piept aerul nopţii. În stânga, cineva
aduna mormane de scânduri din lemn putred şi capcane ruginite
de homari, unele dintre ele având găuri zdrenţuite de parcă
fuseseră muşcate de rechini. Dave se întrebă de ce naiba era nevoie
de capcane de homari pe malul unui râu, apoi se gândi că era prea
beat ca să găsească răspunsul. Dincolo de acele mormane se afla
un gard din solzi de sârmă, la fel de ruginit ca şi capcanele de
homari, năpădit de buruieni. Un câmp de buruieni mai înalte decât
un stat de om se aşternea în dreapta, întinzându-se prin prundişul
fărâmiţat pe mai bine de şaptesprezece metri pătraţi.
Stomacul i se cutremură iar şi un noul val îl cuprinse mai
puternic decât cel de până acum, croindu-şi drum cu violenţă prin
trup. Se împletici până la marginea apei şi îşi aplecă capul tocmai
în clipa în care frica, Sprite-ul şi berea se revărsau din el în apele
slinoase ale râului Mystic. Nu ieşi din stomac decât lichid pur. Nu
mai era nimic în el. La drept vorbind, nici nu-şi amintea de când nu
mai mâncase. Dar în momentul în care lichidul îi ieşi din gură şi se
vărsă în apă se simţi mai bine. Răcoarea serii îi dezmierda părul. O
uşoară briză se ridică din râu. Aşteptă în genunchi să vadă dacă
nu-l mai apucă o dată, deşi se îndoia. Se simţea parcă purificat.
Aruncă o privire sub pod. Toată lumea se bătea să intre sau să
iasă din oraş, fiecare se grăbea. Poate că erau pe jumătate
conştienţi de faptul că n-aveau să se simtă mai bine odată ajunşi
acasă. Jumătate dintre ei aveau să se întoarcă din nou la piaţă,
pentru vreun lucru uitat, într-un bar, într-un magazin de
videocasetofoane, într-un restaurant unde vor face iar coadă. Şi
pentru ce? „La ce bun să facem coadă? Unde sperăm să mai
ajungem? Şi de ce nu suntem niciodată atât de fericiţi pe cât
credeam că vom fi, de îndată ce am ajuns în locul dorit?”
Dave observă la dreapta o barcă micuţă. Era legată de o
platformă plată, atât de mică şi de tocită, încât nici nu se putea
numi „doc”. Trebuia să fie barca lui Huey, îşi închipui el, şi
imaginea tipului subţire ca o scândură plutind pe aceste ape
tulburi, vântul fluturându-i părul negru ca tăciunele, îl făcu să
390
zâmbească.
Îşi întoarse capul şi se uită în jur, la scânduri şi la buruieni.
Nu era de mirare că oamenii veneau aici să vomite. Era o izolare
completă. Doar dacă te-ai fi uitat cu un binoclu de pe celălalt mal al
râului, altfel n-aveai cum să observi acest loc. Era blocat în trei
direcţii şi era atâta linişte, zgomotul maşinilor de deasupra
auzindu-se în surdină, buruienile blocând orice sunet în afară de
clipocitul şi susurul apei. Dacă Huey ar fi deştept, s-ar debarasa de
buruieni şi de scânduri, ar construi un ponton aici şi i-ar atrage pe
câţiva dintre tinerii care se mutau în Admiral Hill şi încercau să
facă din Chelsea următorul câmp de bătălie pentru modernizare, o
dată ce terminau cu East Bucky.
Dave scuipă de câteva ori, pe urmă îşi şterse gura cu dosul
palmei. Rămase în picioare, hotărându-se să le spună lui Val şi lui
Jimmy că avea nevoie să pună ceva în gură înainte de a mai bea un
pahar. Nu neapărat cine ştie ce, dar măcar ceva hrănitor. Şi când se
întoarse împrejur, ei se aflau lângă uşa cea neagră, Val la stânga şi
Jimmy la dreapta. Între ei uşa era închisă bine. Dave se gândi că
arătau oarecum nostim, de parcă ar fi cărat mobilă şi nu vedeau
unde să o pună prin toate buruienile alea.
— Ce faceţi, băieţi? Aţi venit să vedeţi dacă n-am căzut în râu?
se miră Dave.
Jimmy se îndepărtă de perete şi porni spre el, iar becul de
deasupra uşii se stinse brusc. Silueta lui, neagră în întuneric, se
apropia încet. Pe faţa albă se răsfrângeau câteva raze de lumină de
pe pod, cum tot intra şi ieşea din umbră.
— Hai să-ţi povestesc eu ce-a fost cu Ray Harris, zise Jimmy
cu o voce atât de slabă încât Dave fu nevoit să se aplece înainte ca
să audă. Ray Harris a fost un amic de-al meu, Dave. Obişnuia
să-mi facă vizite, cât m-am aflat în puşcărie, şi să verifice dacă
Marita, Katie şi mama erau bine, dacă aveau nevoie de ceva. Făcea
toate acestea şi eu credeam că mi-e prieten, dar adevăratul motiv
era vina. Se simţea cu musca pe căciulă pentru că-şi prinsese
urechile într-o menghină şi atunci m-a turnat la poliţie. S-a simţit
groaznic după aceea. Dar, după ce a tot venit la mine la închisoare,
timp de câteva luni, s-a petrecut ceva ciudat.
Jimmy ajunse în dreptul lui Dave şi se opri, uitându-se în

391
ochii lui cu capul uşor ridicat.
— Am descoperit că-mi plăcea tipul. Adică, sincer vorbind, mă
bucuram de compania lui. Vorbeam despre sport, despre
Dumnezeu, despre cărţi, despre nevestele şi copiii noştri, despre
politică, despre orice. Ray era tipul care putea discuta despre orice.
Îl interesau toate. Mai rar întâlneşti un asemenea om. După aceea,
mi-a murit nevasta. Ştii? Când a decedat, un gardian a fost trimis
în celula mea să-mi spună: „Ne pare rău, deţinut, dar soţia
dumitale a părăsit această lume aseară, la ora opt şi un sfert. S-a
dus dintre cei vii”. Care a fost chestia? Ce a murit în mine o dată cu
nevastă-mea, Dave? Sentimentul că a trebuit să moară fără un
suflet lângă ea. Ştiu la ce te gândeşti, toţi murim singuri. Adevărat.
În ultimul stadiu, când treci în cealaltă lume, da, eşti singur. Dar
soţia mea suferea de cancer de piele. Şi-a petrecut ultimele şase
luni de viaţă stingându-se încetul cu încetul. Şi i-aş fi putut fi
alături. Aş fi putut-o ajuta să se stingă mai uşor. Nu să moară, să
se stingă. Dar n-am fost alături de ea. Ray, un tip care-mi plăcea,
ne-a privat pe amândoi de această posibilitate.
Dave zări o bucată din râu albastră ca cerneala, luminată de
luminile şi strălucirile podului, reflectându-se în pupilele lui
Jimmy.
— De ce-mi spui mie toate astea? îl întrebă.
Celălalt arătă cu degetul peste umăr.
— L-am silit pe Ray să îngenuncheze chiar în locul acela şi
l-am împuşcat de două ori. O dată în piept şi o dată în gât.
Val se desprinse de zidul de lângă uşă şi se duse în stânga lui
Dave, fără grabă, buruienile ridicându-se în urma lui. Dave simţi
un nod în gât, i se înmuiară genunchii.
— Hei, Jimmy, nu ştiu cu ce-am..., începu el.
— Ray m-a implorat, îl întrerupse acesta. Mi-a spus că
suntem prieteni, că are un fiu, o nevastă care tocmai era gravidă.
Mi-a promis că o să plece din oraş, că n-o să mă mai deranjeze
niciodată. M-a implorat să-i las viaţa numai cât să-şi vadă la faţă
copilul care trebuia să se nască. Spunea că mă cunoaşte şi că ştia
prea bine că sunt un om bun şi că n-aş face aşa ceva. Jimmy îşi
ridică privirea spre pod. Am vrut să-i zic şi eu ceva, că şi eu mi-am
iubit nevasta, dar ea a murit şi eu îl făceam răspunzător. Pe lângă
392
asta, din principiu, nu-ţi torni amicii dacă vrei să trăieşti o viaţă
lungă. Dar nu i-am spus nimic, Dave. Vărsăm prea multe lacrimi.
Atât de cumplit a fost totul. Eu plângeam în hohote, el la fel. Abia
puteam să-l mai văd.
— Atunci de ce l-ai mai ucis? întrebă Dave cu un zel disperat
în voce.
— Tocmai ţi-am spus, îi aminti Jimmy, de parcă i-ar fi explicat
unui copilaş de patru ani. Din principiu. Rămăsesem văduv la
douăzeci şi doi de ani, cu o fiică de cinci ani. Pierdusem ultimii doi
ani din viaţa soţiei mele. Iar nenorocitul de Ray ştia prea bine care
era regula numărul unu în branşa noastră, să nu-ţi torni amicii.
— Ce crezi că am făcut, Jimmy? Spune-mi, îl iscodi Dave.
— Când l-am ucis pe Ray, reluă celălalt, am simţit, nu ştiu
cum, că nu mai eram deloc eu însumi. De parcă Dumnezeu se
holba din cer la mine în vreme ce legam o greutate de el şi îi dădeam
drumul în apă. Şi Dumnezeu dădea din cap. Dar nu era supărat.
Era doar dezgustat, dar deloc surprins, bănuiesc, de parcă un
căţeluş i-ar fi urinat pe covor. Stăteam exact acolo în spate, unde
stai tu acum, şi îl priveam cum se scufundă Ray, ştii? Capul i-a
dispărut ultimul sub apă şi îmi amintesc şi azi că mă gândeam că în
copilărie credeam că dacă înotai pe fundul unui curs de apă, puteai
să te împingi prin mâlul de pe fundul albiei şi să-ţi iasă capul în
spaţiul cosmic. Adică, aşa îmi închipuiam globul pământesc, ştii?
Iată-mă-s, cu capul ieşit din sfera planetară, cuprins de tot spaţiul
infinit de stele şi cer întunecat. Nu-mi mai rămânea decât să cad în
eter şi să plutesc rătăcind timp de un milion de ani prin frigul
spaţial. Şi când Ray s-a dus la fund, la asta m-am gândit. Că avea
să se scufunde la nesfârşit până când ar fi ieşit printr-o gaură din
planetă şi s-ar pierde în spaţiul cosmic, la distanţă de milioane de
ani.
— Ştiu că pui ceva la cale aici, Jimmy, dar greşeşti. Crezi că
eu am ucis-o pe Katie, nu-i aşa? Asta este? îl întrebă.
— Nu mai spune nimic, Dave, i-o reteză Jimmy.
— Nu, nu, nu, insistă el, observând deodată arma din mâna
lui Val. N-am avut nimic de-a face cu moartea fetei tale.
„Au de gând să mă omoare,” îşi dădu seama. „Of, Doamne, nu!

393
Asta este ceva pentru care trebuie să te pregăteşti. Nu ieşi afară
dintr-un bar ca să vomiţi, te întorci şi realizezi că ţi-a sunat ceasul.
Nu. Trebuie să mă duc acasă. Să pun lucrurile la punct cu Celeste.
Să mănânc ceva.”
Jimmy se scotoci în geacă şi scoase un briceag. Mâna îi
tremură uşor când îl deschise, ca şi buza de sus şi o parte din
bărbie, observă Dave. Mai avea o speranţă. Nu lăsa creierul să
încremenească. Mai există speranţă!
— Te-ai întors acasă în noaptea în care a murit Katie, având
hainele pline de sânge, Dave. Ai spus două variante diferite despre
cum ţi-ai zdrelit mâna, iar maşina ţi-a fost văzută în apropierea
barului Last Drop, în jurul orei când fiică-mea părăsea localul. I-ai
minţit pe poliţişti şi pe noi ceilalţi.
— Uite, Jimmy. Te rog uită-te la mine!
Acesta nu-şi luă ochii din pământ.
— Jimmy, eram plin de sânge, da. Am bătut pe cineva, Jimmy.
L-am bătut rău.
— Oh, asta-i povestea cu banditul? îl întrebă el.
— Nu. Era pedofil. Făcea sex în maşină cu un puşti. Era un
vampir, care otrăvea sângele unui băiat.
— Deci n-a fost bandit. A fost un tip care, am înţeles bine,
molesta un puşti. Bineînţeles, Dave. L-ai omorât?
— Da. Mă rog, eu... eu şi băiatul.
N-avea habar de ce spusese acest fapt. Niciodată nu pomenise
cuiva de băiat. Nu se face. Oamenii nu înţeleg. Poate din cauza
fricii. Poate că Jimmy simţea nevoia să vadă ce era în mintea lui, să
se convingă că da, era un talmeş-balmeş în cap, „dar priveşte-mă
Jimmy. Dă-ţi seama că nu sunt tipul care să ucid un nevinovat”.
— Deci tu şi puştiul molestat aţi...
— Nu, zise.
— Nu ce? Ai spui că tu şi băiatul...
— Nu, nu! Uită ce-am zis. Mintea mi-o ia razna uneori. Spun
că...
— Nu mai spune! făcu Jimmy. Deci tu ai omorât un pedofil.
Îmi mărturiseşti mie chestia asta, dar nu şi soţiei? Aş crede că ea
394
ar fi prima care ar trebui s-o afle din gura ta. Mai ales astă-noapte,
când ţi-a spus pe şleau că nu crede în povestea ta cu tâlharul.
Adică, de ce să nu-i spui ei? Majorităţii oamenilor nu le pasă dacă
moare un pedofil, Dave. Soţia ta credea că tu mi-ai ucis fata. Şi vrei
să mă convingi că ai prefera ca ea să te suspecteze de aşa ceva
decât să ştie c-ai omorât un pedofil. Explică-mi şi mie cum vine
chestia asta, Dave!
Îi stătea pe limbă să recunoască faptul că l-a ucis de frică să
nu devină unul ca el. „Dacă îi mâncam inima, îi subjugam şi îi
asimilam spiritul. Dar nu pot spune toate acestea cu voce tare. Nu
pot rosti adevărul ăsta. Dar măcar secretul să-l păstrez, indiferent
dacă va trebui să-l îngrop în minciuni”.
— Haide, Dave. Spune-mi de ce. De ce n-ai putut să-i spui
soţiei adevărul, ăă?
— Nu ştiu, fu singurul lucru pe care celălalt putu să-l
recunoască.
— Nu ştii. Bine, deci în acest basm, pe cine trebuia să
reprezinte puştiul, pe tine când erai copil? Voi doi o porniţi şi...
— N-am fost decât eu, preciză Dave. Eu am ucis creatura fără
faţă.
— Ce zice ăsta? se nedumeri Val.
— Individul. Pedofilul. Eu l-am omorât. Doar eu. În parcarea
de la Last Drop.
— N-am auzit de niciun tip găsit mort lângă Last Drop, zise
Jimmy şi se uită la Val.
— Laşi sacul ăsta de rahat să-ţi mai şi explice, Jim? Ce, faci
glume cu mine?
— Nu, acesta-i adevărul, strigă Dave. Jur pe viaţa fiului meu!
L-am băgat pe tip în portbagajul maşinii lui. Nu ştiu ce s-a
întâmplat cu automobilul, dar aşa am făcut, jur pe Dumnezeu.
Vreau să-mi mai văd soţia, Jimmy, să-mi trăiesc viaţa!
Rămase cu privirea pierdută în bezna de sub puntea podului,
de unde zgomotul cauciucurilor încinse pe asfalt ajungeau până la
urechile lui. Îşi ridică ochii la luminiţele galbene care goneau spre
casă.

395
 — Jimmy! Te rog nu-mi lua viaţa...
Dave se uită în ochii lui Jimmy şi îşi văzu moartea care zăcea
în Jimmy ca în lupi. Îşi dori atât de mult s-o înfrunte. Dar nu putea.
Nu putea să-şi privească moartea în ochi. Se găsea acolo, în acea
clipă, cu picioarele pe asfalt, cu inima bătându-i nebuneşte,
creierul transmiţând mesaje nervilor, muşchilor şi organelor,
adrenalina invadându-i corpul. În orice secundă, poate chiar în
următoarea, o lamă de cuţit avea să i se înfigă în piept. Şi prin toată
durerea pe care o va simţi va ajunge la certitudinea că viaţa asta,
viaţa lui, vederea, foamea şi nevoia lui de dragoste, râsul, pipăitul şi
mirosul vor dispărea ca un fum. N-avea curajul să înfrunte aşa
ceva. Se va milogi. Aşa va face. Va face orice doreau ei, dacă nu-l
omorau.
— Cred că te-ai urcat în maşina aia acum douăzeci şi cinci de
ani, Dave, şi altcineva s-a întors în locul tău. Cred că ţi-au pus
creierii la prăjit sau aşa ceva, zise Jimmy. Avea doar nouăsprezece
ani. Ştii? Nouăsprezece şi nu ţi-a făcut niciun rău. Chiar te plăcea.
Şi tu ai ucis-o, nenorocitule? De ce? Pentru că eşti un ratat? Pentru
că frumuseţea te ofensează? Fiindcă n-am urcat şi eu în maşină?
Pentru ce? Spune-mi măcar atât, Dave. Zi, hai zi! îl îndemnă
Jimmy, şi îţi las viaţa.
— La dracu'! Asta nu, se împotrivi Val. Jimmy, nu. Haide.
Ţi-este milă de acest căcănar împuţit? Ascultă...
— Tacă-ţi gura, Val! se răsti Jimmy, arătând cu degetul. Ţi-am
dat pe mână o maşinărie, fir-ar al dracului, când am intrat în
cârdăşie şi ai dat cu ea de pământ. Ţi-am dat tot şi n-ai fost capabil
decât să-ţi pui muşchii la bătaie şi să vinzi nişte nenorocite de
droguri? Să nu-ndrăzneşti să-mi dai mie sfaturi, Val. Nici să nu te
gândeşti!
Cumnatul său îi întoarse spatele, lovi buruienile cu piciorul,
bombănind în şoaptă.
— Spune-mi, Dave. Dar nu te mai apuca să inventezi nu ştiu
ce pedofil, pentru că astă-seară n-am de gând să mai înghit gogoşile
tale. Bine? Spune adevărul. Dacă-mi mai vii cu vreo minciună, te
hăcuiesc de nu te vezi.
Jimmy respiră de câteva ori adânc. Ţinu cuţitul în faţa lui
Dave după care îl coborî, strecurându-l în curea deasupra coapsei
396
drepte. Îşi deschise larg palmele goale.
— Dave, îţi ofer viaţa. Spune-mi doar pentru ce ai omorât-o. O
să intri în puşcărie. Aici nu te mint. Dar ai să trăieşti. Ai să mai
respiri.
Se simţi atât de recunoscător, încât era cât pe ce să
mulţumească cu glas tare Domnului. Dorea să-l îmbrăţişeze pe
Jimmy. Cu o jumătate de minut mai înainte, se lăsase cotropit de
cea mai neagră disperare. Era gata să cadă în genunchi, să implore
şi să spună: „Nu vreau să mor. Nu sunt încă pregătit să părăsesc
această viaţă. Nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo. Nu cred că o să ajung
în rai. Cred că o să mă aştepte nu lumina, ci mai curând
întunericul, frigul şi tunelul infinit al nimicniciei. La fel ca gaura ta
în planetă, Jim. Şi nu vreau să mă găsesc de unul singur pierdut în
nimic, în ani de nimic, secole de nimic şi de frig, doar inima mea
singură plutind prin imensul ocean al nimicniciei, singură de tot”.
Acum i se permitea să trăiască. Dacă minţea? Dacă îşi călca pe
inimă şi îi spunea lui Jimmy ce vroia să audă? Avea să fie ocărât.
Putea descifra ce-l aştepta din privirea acestuia. Dar acesta nu-l
minţea. Lupii dispăruseră din el lăsând în faţa lui Dave doar un
bărbat cu un cuţit care avea nevoie de o lămurire, un om îngropat
sub povara necunoaşterii, îndurerat de moartea unei fiice pe care
nu avea s-o mai vadă niciodată.
„O să mă întorc la tine, Celeste. O să trăim o viaţă mai bună.
Aşa va fi. Şi după aceea îţi promit că nu te voi mai minţi. Nu voi mai
avea secrete. Dar cred că sunt obligat să spun această ultimă
minciună, cea mai rea din viaţa mea de mincinos, pentru că n-am
curajul să rostesc crudul adevăr. Mai bine îl las să creadă că eu
i-am omorât fata decât să ştie de ce l-am ucis pe pedofilul ăla. Este
o minciună bună, Celeste. Ne va salva vieţile amândurora”.
— Spune-mi, îl somă Jimmy.
— Am zărit-o în McGills în acea seară şi mi-a amintit de un vis
pe care l-am avut, spuse el cât putea mai natural.
— Ce vis? îl descusu Jimmy, desfigurat şi cu vocea spartă de
durere.
— Despre tinereţe, îi răspunse Dave.
Jimmy îşi înclină capul.

397
 — Nu-mi amintesc să fi avut vreuna, îl lămuri, iar ea era visul
tinereţii. Cred că n-am mai putut să rezist pur şi simplu.
Îl duru să-i trântească asta, să-i sfâşie inima, dar nu dorea
decât să se întoarcă acasă şi să-şi pună ordine în gânduri, să-şi
vadă familia, şi dacă acesta era preţul pe care trebuia să-l
plătească, atunci fie. Avea de gând să îndrepte lucrurile. Şi peste un
an de-acum încolo, când adevăratul ucigaş va fi prins şi
condamnat, Jimmy îi va înţelege sacrificiul.
— O parte din mine, explică el, n-a mai coborât niciodată din
maşina aia, Jim. Exact aşa cum ai spus tu. Un străin s-a întors în
cartier în hainele vechiului Dave, care se mai află închis în pivniţă,
ştii?
Jimmy încuviinţă din cap şi, când îşi ridică privirea, celălalt
observă că avea ochii umezi şi strălucitori, plini de compasiune,
poate chiar de dragoste.
— A fost din cauza acelui vis, atunci? şopti el.
— Da, din cauza visului, îl asigură, simţind cum frigul
minciunii îi cuprinde stomacul şi se înteţeşte atât de tare, încât îl
făcu să creadă pentru o clipă că era foamea, căci îşi golise
intestinele puţin mai devreme în apele râului Mystic.
Totuşi era un frig pe care nu-l simţise până atunci. Era un frig
care îngheţa. Atât de rece, că aproape îl ardea. Nu, era fierbinte.
Acum îl ardea cu flacără mare, întinzându-se în jos până în
măruntaie, şi urcând până la piept, lipsindu-l de aer.
Cu colţul ochiului, îl zări pe Val Savage sărind în aer şi
strigând:
— Da! Despre asta vorbeam şi eu!
Se uită în ochii lui Jimmy, ale cărui buze se mişcau prea încet
şi prea repede în acelaşi timp, spunând:
— Aici ne îngropăm păcatele, Dave. Ne curăţăm de ele.
Se lăsă în şezut. Privi cum sângele se scurgea din el pe
pantaloni. Se revărsa din el, şi când îşi duse mâna la abdomen,
degetele atinseră o falie care se întindea de la o coastă la alta. Îi zise
doar: „M-ai minţit!”
Jimmy se aplecă peste el.
— Poftim?
398
 — M-ai minţit.
— Îl vezi cum i se mişcă buzele? spuse Val. Îşi mişcă buzele.
— Am şi eu ochi să văd, Val!
Atunci Dave fu străfulgerat de cea mai dureroasă
conştientizare din viaţa lui, care dădea o senzaţie de răutate şi
indiferenţă. Era superficială şi se reducea la un singur cuvânt:„Mor.
Nu mai pot să dau înapoi. Nu pot, nu mai pot să scap de asta. Nu
mai pot să-mi cerşesc salvarea sau să mă ascund în spatele
secretelor mele. Nu mă mai pot aştepta vreo păsuire din
compasiune. De la cine?”...
Nimănui nu-i păsa. Nimănui. Doar lui însuşi, chiar foarte
mult. Şi nu era drept. „Nu pot să fac faţă de unul singur tunelului.
Vă rog nu mă lăsaţi singur acolo. Vă rog, treziţi-mă. Vreau să mă
trezesc. Vreau să te simt, Celeste. Să-ţi simt braţele. Nu sunt
pregătit...”
Se strădui să-şi focalizeze privirea în timp ce Val îi punea ceva
în mână lui Jimmy, iar acesta i-l lipi de frunte, simţind răcoarea
metalului. Un cerc de răcoare, de bunătate şi de eliberare de trupul
care-l ardea.
„Aşteaptă! Nu. Nu, Jimmy! Ştiu ce este. Pot să văd trăgaciul.
Nu face asta, nu, nu, nu! Uită-te la mine! Priveşte-mă! Nu face asta.
Te rog. Dacă mă laşi într-un spital, o să-mi fie bine. Or să mă
dreagă. Of, Doamne, Jimmy nu face asta cu degetul, nu face asta,
am minţit, am minţit, te rog, nu-mi răpi viaţa, te rog, nu sunt
pregătit să primesc un glonţ în creier. Nimeni nu este. Nimeni. Te
rog, nu!”
Jimmy lăsă arma în jos.
— Mulţumesc, zise Dave. Mulţumesc, mulţumesc!
Dave se întinse pe spate şi mai zări săgeţile de lumini ce
străbăteau podul, tăindu-şi calea prin bezna nopţii, strălucind în
întuneric. „Mulţumesc, Jimmy. De-acum am de gând să mă fac om
bun. M-ai învăţat ceva. Chiar aşa. Şi am să-ţi spun imediat ce am
să-mi recapăt suflul. Am de gând să fiu un tată şi un soţ bun. Îţi
promit, îţi jur”...
— Deci O.K. S-a comis, conchise Val.
Jimmy îşi coborî privirea la cadavrul lui Dave, la adâncitura
care se deschisese în abdomen, la gaura pe care glonţul i-o lăsase
399
pe frunte. Îşi aruncă pantofii din picioare şi se dezbrăcă de geacă.
Pe urmă, îşi scoase helanca şi pantalonii kaki pătaţi de sânge.
Aruncă maioul din nailon pe care îl purtase pe dedesubt şi îl
adăugă la mormanul de lângă cadavru. Îl auzi pe Val care manevra
blocurile din zgură şi lanţul din barca lui Huey, după care îl văzu
apropiindu-se cu un sac de menaj uriaş, de culoare verde. Sub
maiou, Jimmy era îmbrăcat cu un tricou şi o pereche de blugi, iar
Val îi aruncă o pereche de pantofi din sacul de menaj. Jimmy se
încălţă şi îşi verifică tricoul şi blugii, să nu fi pătruns vreo pată de
sânge până la ele. Dar nu era nici una. Până şi maioul abia dacă se
stropise.
Îngenunche alături de Val şi îşi aruncă hainele în sac. După
aceea, se duse cu briceagul şi pistolul la marginea debarcaderului
şi le aruncă unul după altul în mijlocul râului Mystic. Le-ar fi putut
băga în sac împreună cu hainele, ca să le arunce pe toate din barcă,
ceva mai târziu, alături de cadavrul amicului din copilărie, dar
dintr-un motiv oarecare simţea nevoia să le facă să dispară în clipa
aceea, să vadă mişcarea mâinii în timp ce îi zvâcnea în aer, armele
răsucindu-se în aer, trasând un arc de cerc, apoi scufundându-se
în râu cu un clipocit moale.
Îngenunche în faţa apei. Voma lui Dave plutise de mult la vale,
iar Jimmy îşi afundă mâinile în unde, aşa slinoase şi poluate cum
erau, şi îşi spălă mâinile de sânge. Uneori, în vise, făcea exact
acelaşi lucru, se spăla de sânge în Mystic, când capul lui „Doar”
Ray Harris se iţea la suprafaţa apei cu ochii holbaţi.
„Doar” Ray spunea mereu una şi aceeaşi:
— Nu poţi să depăşeşti un tren.
— Nimeni nu poate, Ray, îi replica Jimmy buimac.
Celălalt se scufunda la loc, zâmbind.
— Totuşi, mai ales tu...
De treisprezece ani, avea acelaşi coşmar, când capul amicului
său din prima tinereţe ieşea la suprafaţa apei tulburi, şi Jimmy tot
nu-şi dădea seama ce naiba vroia astfel să spună.

400
 Pe cine iubeşti?
MAMA SA era plecată la Bingo când se întoarse acasă. Îi lăsase
un bilet: „Găseşti pui în frigider. Mă bucur că eşti teafăr. Nu-ţi face
un obicei din asta”.
Îl căută pe Ray în dormitorul comun, dar şi acesta era plecat.
Atunci, luă un scaun din bucătărie şi îl aşeză în faţa oficiului. Se
urcă pe scaunul care se înclină spre stânga, acolo unde unuia
dintre picioare îi lipsea un şurub. Se uită la fanta din tavan şi văzu
urme de degete lăsate în stratul de praf, iar aerul din faţa ochilor
începu să se umple de picăţele întunecate. împinse palma dreaptă
în fantă, ridicându-i uşor chepengul. Îşi coborî mâna, o şterse de
pantaloni şi respiră de câteva ori.
Erau câteva întrebări cărora nu dorea să le afle răspunsul.
Brendan nu-şi dorise niciodată să se ciocnească nas în nas cu tatăl
său pentru că nu vroia să i se uite în ochi şi să vadă cât de uşor îi
fusese să-l părăsească. N-o întrebase niciodată pe Katie despre
foştii ei iubiţi, nici chiar despre Bobby O'Donnell, pentru că nu-i
plăcea să şi-o imagineze în pat cu altcineva, sărutându-l aşa ca pe
el.
Ştia care era adevărul. În majoritatea cazurilor, era doar o
chestiune de a decide dacă dorea să îl privească în faţă sau să
trăiască în confortul ignoranţei şi al minciunilor, prea adesea
subestimate. Cei mai mulţi cunoscuţi de-ai lui nu se puteau
descurca în viaţa de zi cu zi fără un sac de minciuni şi de ignoranţă.
Dar acest adevăr trebuia să-l înfrunte. Pentru că deja îi sărise
în ochi încă din celulă, îl pătrunsese ca un glonţ, cuibărindu-se în
stomac. Şi nu mai putea să-l uite, ceea ce însemna că nu se mai
putea ascunde de el, să se mintă că nu exista. Ignoranţa nu mai era
o alternativă. Minciuna nu mai făcea parte din ecuaţie.
— La naiba! exclamă el şi împinse chepengul fantei din tavan,
se întinse pironindu-şi ochii în întunericul de-acolo, degetele lui
negăsind decât praf, aşchii de lemn şi iar praf.
Nici urmă de armă. Mai scotoci o clipă, chiar dacă era sigur că
dispăruse. Pistolul tatălui său nu mai era acolo unde trebuia să fie.
Era undeva prin lume şi o omorâse pe Katie. Închise la loc
chepengul. Luă un făraş şi mătură tot praful căzut pe podea. Duse
înapoi scaunul de unde-l luase. Simţea nevoia de precizie în
mişcare. Simţea că era important să-şi păstreze calmul. Îşi turnă
401
suc de portocale într-un pahar şi îl puse pe masă. Se aşeză pe
scaunul care avea un picior desprins şi se întoarse cu faţa la uşă, în
mijlocul apartamentului. Luă o gură de suc în aşteptarea fratelui
său mai mic.

— UITĂ-TE LA ASTA, îi atrase atenţia Sean, scoţând dosarul

cu probele remanente şi deschizându-l în faţa lui Whitey. Este cea
mai curată pe care au putut s-o scoată de pe uşă. Este mică pentru
că aparţine unui puşti.
— Bătrâna doamnă Prior a auzit doi puşti care se jucau în
stradă înainte de a-şi buşi Katie maşina. Zicea că s-au jucat cu
crose de hochei, îşi aminti sergentul.
— I s-a părut că a auzit-o pe Katie salutând pe cineva. Dar
poate că nici nu era Katie. Glasul unui băieţel poate aduce cu cel al
unei femei. Şi nicio urmă de paşi? Sigur că nu. Cât poate să
cântărească un pici, patruzeci de kile?
— Ai recunoaşte vocea puştiului ăla?
— Seamănă mult cu glasul lui Johnny O'Shea.
Whitey dădu din cap.
— Iar celălalt puşti nu scotea o vorbă.
— Pentru că nu putea, fir-ar al naibii! adăugă Sean.

— BUNĂ, RAY, începu Brendan, salutându-i pe cei doi

puştani care intrau în apartament.
Mutul îl salută cu capul. Johny O'Shea făcu un semn din
mână. Se îndreptară amândoi spre dormitor.
— Ia vino încoace o secundă, Ray.
Frăţiorul aruncă o privire amicului său.
— Numai o clipă, Ray. Vreau să te întreb ceva.
Acesta se întoarse din drum, iar Johny O'Shea scăpă sacul de
sport pe care îl ducea în mână şi se aşeză pe marginea patului unde
dormea doamna Harris. Ray străbătu micul hol şi intră în bucătărie
ţinându-şi mâinile desfăcute şi aruncându-i o privire fratelui său
mai mare, prin care-l întreba: „Ce vrei?”
Brendan apucă cu piciorul un scaun şi îl trase de lângă masă,

402
arătându-i-l cu capul.
Micuţul îşi ridică faţa de parcă adulmeca ceva ce nu mirosea
prea bine. Se uită la scaun, după aceea la Brendan.
„Ce-am făcut? ”suspină el.
— Tu să-mi spui, se răsti tânărul.
„N-am făcut nimic”.
— Atunci stai jos.
„Nu vreau.”
— De ce nu?
Ray ridică din umeri.
— Pe cine urăşti, Ray? îl întrebă Brendan.
Acesta se uită la el ca la un dement.
— Haide, îl repezi Brendan. Pe cine urăşti?
„Pe nimeni”, răspunse Ray printr-un semn scurt.
— Bine, încuviinţă Brendan dând din cap. Pe cine iubeşti,
atunci?
Ray privi ca mai înainte. Fratele mai mare se aplecă în faţă,
ţinând mâinile pe genunchi.
— Pe cine iubeşti?
Ray îşi coborî ochii la pantofi, după care şi-i ridică înapoi la
Brendan. Îşi ridică mâna şi arătă cu degetul spre fratele său.
— Pe mine?
Mutul confirmă dând din cap fâstâcit.
— Dar pe mămica?
Ray scutură din cap.
— N-o iubeşti pe mămica?
Celălalt răspunse prin semne: „Nici n-o iubesc, dar nici n-o
urăsc”.
— Prin urmare, eu sunt singura persoană pe care o iubeşti?
Ray îşi încruntă feţişoara. Mâinile îi fluturară prin aer: „Pot să
plec acum?,,
— Nu, îi răspunse Brendan. Ia loc.
Ray îşi coborî privirea la scaun, având obrajii înroşiţi de furie.
Îşi înălţă ochii la fratele său mai mare. Îşi ridică mâna şi îşi întinse
degetul mijlociu după care se pregăti să iasă din bucătărie.
403
 Brendan nici nu-şi conştientiză mişcarea până când nu simţi
în pumn ciuful micuţului, în vreme ce-l ridica în aer. Trase cu
braţul în cealaltă direcţie de parcă trăgea de cablul unei vechi
maşini ruginite de tăiat iarba. După care îşi desfăcu degetele şi Ray
zbură înapoi din mână peste masa din bucătărie. Se izbi de perete,
apoi căzu peste masă, prăvălindu-se pe podea împreună cu tot ce
era pe ea.
— Mă iubeşti? întrebă Brendan care nu catadicsi să-şi mai
coboare ochii la frăţior. Mă iubeşti, de-aceea mi-ai ucis iubita, Ray?
Ha?
Din acea clipă, Johnny se puse în mişcare, aşa cum se aştepta
şi Brendan. Îşi apucă sacul sportiv şi se repezi spre uşă, dar tânărul
se aruncă asupra lui cu tot trupul. Îl prinse de gât pe micul ticălos
şi îl izbi de uşă.
— Fratele meu nu face un pas fără tine, O'Shea. Niciodată.
Brendan îl lovi atât de tare cu pumnul în faţă, încât auzi osul
nazal cum se sparge. După aceea, îi mai trase un upercut. Când
puştiul căzu la podea, se ghemui covrig şi scuipă sânge pe lemnul
podelei.
— Mă întorc la tine imediat, îl asigură tânărul. Vin înapoi şi
s-ar putea să te bat de să-ţi sune apa în cap, pramatie mică ce eşti!
Ray se ridicase pe picioarele-i tremurânde, adidaşii
alunecându-i pe cioburile de farfurii sparte, când Brendan reveni în
bucătărie şi îi trase peste faţă o palmă atât de zdravănă că-l izbi de
chiuvetă. Îl apucă pe frăţior de tricou, în vreme ce Ray îi scruta faţa
cu ochii plini de ură, din care-i curgeau lacrimi pe obraz, pe gura
mânjită de sânge, iar tânărul îl aruncă la podea, îi desfăcu braţele
şi se aşeză cu genunchii pe ele.
— Vorbeşte! îl somă Brendan. Ştiu că poţi. Hai vorbeşte,
nenorocitule, sau jur pe Dumnezeul, Ray, că te omor. Vorbeşte!
urlă Brendan, astupându-i cu pumnii urechile. Vorbeşte!
Rosteşte-i numele! Zi-i! Spune „Katie”, Ray. Hai, spune „Katie!”
Privirea micuţului se înceţoşă şi se întunecă. Îi scuipă sânge
direct în obraz.
— Vorbeşte! zbieră Brendan. Te omor, fir-ai tu să fii, dacă n-o
faci!
Îl apucă pe frăţior de părul de la tâmple şi îl ridică de la podea,
404
îl scutură într-o parte şi în alta până când acela îşi reveni, ţinându-i
capul nemişcat. Îl privi adânc în pupilele lui cenuşii, descifrând
acolo atâta dragoste şi ură, încât îi veni să-i smulgă capul chiar
atunci şi să-l arunce pe fereastră.
— Vorbeşte, îi ceru iar, de data aceasta însă în şoaptă
răguşită, sugrumată. Vorbeşte!
Auzi o tuse puternică şi se uită în spate. Îl zări pe Johnny
O'Shea în picioare, scuipând sânge pe podea, ţinând în mână
pistolul bătrânului Ray.
SEAN ŞI WHITEY tocmai urcau scările când auziră tărăboiul.
Cineva ţipa în apartament şi se auzeau sunete inconfundabile de
lovituri. Auziră un răcnet de bărbat, „Am să te ucid, fir-ai al
dracului!”, şi Sean îşi duse imediat mâna la Glock, în timp ce apăsa
clanţa.
— Aşteaptă, îi zise Whitey, dar Sean deja deschise uşa păşind
în apartament.
Văzu o armă aţintită spre pieptul lui, la o distanţă de un
centimetru.
— Opreşte-te! Nu apăsa pe trăgaci, băiatule!
Sean se uită la figura însângerată a lui Johnny O'Shea, şi ceea
ce văzu îl sperie de moarte. Nu găsi nicio urmă de sentiment.
Probabil că nici n-avusese vreodată aşa ceva. Puştiul nu l-ar fi
împuşcat, pentru că era furios sau speriat. Ar fi descărcat arma
doar pentru că Sean nu era altceva pentru el decât o imagine video,
iar arma din mâna lui o jucărie.
— Johnny, trebuie să laşi ţeava aia în jos.
La urechi îi ajunse respiraţia agitată a lui Whitey care nu
trecuse de partea cealaltă a pragului.
— Johnny!
— M-a lovit, nenorocitul naibii, se plânse O'Shea. De două ori.
Mi-a spart şi nasul.
— Cine?
— Brendan.
Sean îşi întoarse ochii spre stânga şi îl zări pe tânărul rămas în
picioare în uşa bucătăriei, încremenit, ţinând braţele de-a lungul
corpului. Johnny O'Shea, înţelese acum, era pe punctul să-l
405
împuşte pe Brendan, când el intrase pe uşă. Auzi respiraţia
tânărului, uşoară şi rară.
— Dacă vrei, îl putem aresta pentru acest fapt.
— Ba nu vreau deloc să-l arestaţi, îl vreau mort fir-ar al naibii!
Ai spus vorbă mare, Johnny. Morţii nu se mai întorc niciodată, ştii?
— Ştiu, răspunse piciul. Ştiu totul. Ai de gând să foloseşti
asta?
Figura puştiului era răvăşită, sângele curgându-i din nasul
spart şi picurându-i de pe bărbie.
— Ce anume? îl întrebă Sean.
Johnny O'Shea arătă cu capul spre arma de la şold.
— Pistolul ăla. Este un Glock, nu-i aşa?
— Aşa este, da.
— Glock-urile sunt marfă, omule. Mi-ar plăcea să-mi faci şi
mie rost de unul. Deci, ai de gând să-l scoţi?
— În clipa asta?
— Da. Ai de gând să tragi în mine?
— Nu, Johnny, îl linişti Sean surâzând.
— De ce dracului zâmbeşti? îl întrebă puştiul. Trage în mine!
Să vedem ce se întâmplă. O să fie mişto.
Îşi ridică arma întinzând braţul, ţeava acum fiind aproape
lipită de pieptul lui Sean.
— Eu zic să nu mă iei aşa ca din oală, vere. Mă înţelegi? făcu
Sean.
— Ia-l ca din oală, Ray, strigă Johnny, pe poliţistul ăsta
nenorocit, prostule. Nu pe mine. Verifică.
— Hai să nu lăsăm lucrurile să..., începu Sean.
— Am văzut odată un film, ştii? Cu un copoi care alerga după
un negru pe acoperiş. Negrul se aruncă în gol. Poliţistul bate din
gură şi se aruncă şi el. Negru-i atât de rău, încât nici nu-i pasă că
poliţistul are acasă soţie şi doi copilaşi. Negru-i aşa de tare, omule.
Sean văzuse aşa ceva. Mai demult, când purta uniformă şi era
trimis să controleze mulţimea dezlănţuită în jurul unei bănci
asediate, tipul dinăuntru prinzând putere în timp de două ore,

406
simţind cum arma pe care o ţinea în mână îi dă forţă şi văzând
efectul pe care îl avea asupra lui. Sean îl urmărise, prin monitorul
conectat la camerele de luat vederi din incinta băncii, cum delira şi
se umfla în pene. La început, individul fusese teribil de îngrozit, dar
trecuse peste asta. Se îndrăgostise practic de armă.
Şi pentru o clipă, Sean o zări pe Lauren ridicându-şi din pernă
privirea spre el, lipind o mână de obraz. Îşi văzu fiica din vis, îi simţi
mireasma şi se gândi că ar fi păcat să moară înainte să o cunoască
sau să-şi mai vadă o dată soţia. Îşi concentra privirea pe feţişoara
golită de expresie dinaintea lui.
— Îl vezi pe tipul din stânga, Johnny? îi zise. Pe ăla din pragul
uşii?
— Da, răspunse puştiul, iar ochii îi fugiră în stânga.
— Nu vrea să te împuşte. Nu.
— Nici că-mi pasă dac-o face, răspunse piciul, dar Sean putu
să vadă că pricepuse unde bătea, căci ochii începură să-i joace
iepureşte acum, în sus şi-n jos.
— Dar dacă tu mă împuşti, el nu mai are de ales.
— Nu mi-e frică de moarte.
— Ştiu. Chestia care e, totuşi? N-o să te împuşte în cap. Noi
nu ucidem copii. Dar dacă o să tragă în tine de unde se află acum,
ştii unde o să lovească glonţul?
Sean rămase cu privirea aţintită la Johnny, chiar dacă arma
din mână părea că-l obsedează, simţind nevoia să-şi coboare ochii
la ea, să vadă unde se află trăgaciul, dacă piciul apăsa pe el până la
urmă. Îşi spunea în gând: „Nu vreau să fiu împuşcat şi, în niciun
caz, de mâna unui puşti‖. Nu-şi putu imagina ceva mai ridicol. Îl
simţea pe Brendan, la vreo trei metri în stânga, încremenit,
probabil gândindu-se la acelaşi lucru.
Johnny îşi umezi buzele.
— O să pătrundă pe la subsuoară şi o să treacă prin şira
spinării, băiete. O să te paralizeze. Vei arăta ca picii din reclamele
de la Fondul Jimmy. Ştii tu care. O să te mişti pe un scaun cu rotile,
o parte a corpului înţepenind total, iar capul atârnând într-o parte.
Îţi va curge saliva din gură, Johnny. Oamenii vor trebui să-ţi bage
în gură cu linguriţa.
407
 O'Shea se hotărî. Sean observă asta, căci parcă i se aprinsese,
cu un declic, o lumină în întunericul minţii. Simţi că era cuprins
acum de spaimă. Îşi dădu seama că piciul avea să apese pe trăgaci
la cel mai uşor sunet.
— Mi-a spart nasul, nenorocitul, insistă Johnny şi se întoarse
cu faţa la Brendan.
Sean îşi auzi propria respiraţie năvălind pe gură, din cauza
surprizei, şi îşi coborî privirea ca să vadă cum arma i se îndepărta
de trup, de parcă s-ar fi rotit pe un trepied. Se repezi atât de rapid
ca şi cum altcineva i-ar fi controlat braţele, şi acoperi cu mâna
ţeava pistolului în timp ce Whitey intra în cameră. Glock-ul se lipi
de pieptul micuţului. Copilul scoase pe gură un icnet de deziluzie,
ca şi cum ar fi deschis un cadou de Crăciun şi ar fi găsit o şosetă
murdară într-o cutie strălucitoare, iar Sean îl lipi cu capul de zid şi
îl dezarmă.
— Jigodie, zise el, şi îi făcu cu ochiul lui Whitey, printre
broboanele de sudoare care îi curgeau de pe frunte.
Johnny începu să plângă aşa cum numai un copil de
treisprezece ani este în stare s-o facă, de parcă întreaga omenire
s-ar fi pus pe figura lui.
Sean îl întoarse cu faţa la perete şi îi răsuci mâinile' la spate. Îl
observă pe Brendan care în sfârşit trase adânc aer în piept, buzele
şi braţele tremurând. Fratele mai mic rămăsese în spatele lui, în
bucătăria care arăta ca după un ciclon.
Whitey se apropie de Sean şi îi puse o mână pe umăr.
— Cum te simţi?
— Puştanul avea de gând s-o facă, constată el, simţind că
transpiraţia i se scurge prin fiecare milimetru al hainelor, până în
şosete.
— Nu, n-aveam de gând, zbieră Johnny, doar glumeam.
— Du-te naibii, se răsti Whitey şi se apropie de faţa piciului.
Nimeni nu dă un sfanţ pe lacrimile tale aici, în afară de mămica ta,
bestie micuţă. Obişnuieşte-te cu această idee.
Sean îl puse în cătuşe pe Johnny şi îl luă de cămaşă, îl duse în
bucătărie, unde îl trânti pe un scaun.
— Ray, arăţi de parcă cineva te-ar fi aruncat dintr-un camion,
408
remarcă Whitey.
Acesta privi spre frate. Brendan se sprijini de cuptor,
tremurând atât de tare din tot corpul, încât Sean îl şi văzu
prăbuşindu-se la cea mai uşoară adiere.
— Ştim, zise el.
— Ce ştiţi? îi întrebă în şoaptă tânărul.
Sean se uită la puştiul care se foia pe scaun şi la celălalt,
mutul, care îi privea de jos în sus ca şi cum ar mai fi sperat ca ei să
plece cât de curând, iar el să se poată juca mai departe Doom în
dormitorul din spate. Sean era destul de sigur că o dată ce va face
rost de un translator pentru surdo-muţi şi de un asistent social
care să-i interogheze, îşi vor recunoaşte fapta, fiindcă aveau armă
şi se aflau pe stradă când Katie se întorcea de la bar. Poate pentru
că Ray n-o plăcuse de fapt niciodată, ori li se păru o idee trăsnet,
căci nu mai omorâseră pe nimeni până atunci. Căci în momentul în
care ţii degetul pe trăgaci, trebuie să apeşi neapărat, altfel degetul
te mănâncă săptămâni de-a rândul.
— Ce ştiţi? repetă Brendan, de data aceasta cu o voce răguşită
şi umedă.
Sean ridică din umeri. Ar fi dorit din tot sufletul să-i răspundă,
dar, uitându-se la cei doi copii, nimic nu-i veni în minte. Chiar
nimic.

JIMMY LUĂ CU EL o sticlă şi o porni pe Gannon Street. La

capătul străzii se afla un azil de bătrâni, o clădire masivă din piatră
de var şi granit, cu două etaje, care se întindea pe o parte din Heller
Court, strada care începea din capătul lui Gannon. Se aşeză pe
treptele albe de la intrare şi îşi lăsă privirea să rătăcească înapoi pe
Gannon. Auzise că-i izgoneau de acolo pe bătrâni. De fapt, Point
devenise atât de popular, încât proprietarul clădirii avea de gând
s-o vândă unui tip care se specializase în administrarea unor
cămine pentru tineri căsătoriţi. În realitate, Point nici nu mai
exista. Fusese întotdeauna sora mai snoabă a cartierului Flats, dar
acum părea că nici nu face parte din aceeaşi familie. Azi, mâine,
probabil că vor clădi o fundaţie, vor schimba numele întregului
cartier, gravându-l pe harta Căii Buckingham.
Jimmy scoase o sticlă din geacă şi îşi înmuie buzele în alcool,

409
aţintindu-şi privirea spre locul unde îl văzuseră ultima oară pe
Dave Boyle, în ziua în care fusese răpit, care se uita la ei de la
fereastra din spate a maşinii, din umbră, pierzându-se în
depărtare. „Tare aş fi dorit să nu fi fost tu, Dave. Pe bune!”
Închină în cinstea lui Katie: „Tăticul l-a prins, scumpo! L-a
doborât la pământ!”
— Vorbeşti de unul singur?
Jimmy îşi întoarse capul şi îl zări pe Sean ieşind din maşină.
Ţinea în mână o cutie de bere şi surâdea văzând sticla celuilalt.
— Ce scuză ai?
— Am avut o noapte grea, îi răspunse Jimmy.
Sean încuviinţă din cap.
— Şi eu la fel. Am văzut un glonţ cu numele meu înscris pe el.
Jimmy îi făcu loc şi poliţistul se aşeză lângă el.
— Cum de ai ştiut să mă găseşti aici?
— Nevastă-ta mi-a spus că s-ar putea să-ţi faci veacul pe aici.
— Nevastă-mea? se miră Jimmy, care nu-i destăinuise
niciodată de raidurile lui pe strada Gannon. Doamne, ce figură mai
este şi ea!
— Da, Jimmy, dar cel puţin ştiu că am umflat pe cineva
astăzi.
Jimmy sorbi prelung din sticlă. Pieptul i se zbătea ca o pasăre
în laţ.
— Nu zău!
— Da. I-am prins pe ucigaşii fetei tale. I-am pus la răcoare.
— Ucigaşi? se miră Jimmy. La plural?
Sean încuviinţă din nou.
— Nişte copii de treisprezece ani. Fiul lui Ray Harris, Ray
junior, şi amicul lui, Johnny O'Shea. Au recunoscut acum o
jumătate de oră.
Jimmy simţi că îi pătrunde prin ureche un cuţit înfigându-se
în creier. Se împinse în cealaltă parte. Lama fierbinte îşi tăia drum
prin ţeasta lui.
— Fără urmă de îndoială? îl întrebă el.

410
 — Nici una, îl asigură Sean.
— De ce?
— De ce-au făcut-o? Nici măcar nu ştiu de ce. Se jucau cu un
pistol. Au văzut o maşină venind pe şosea şi unul dintre ei s-a
întins pe caldarâm. Maşina virează brusc, îl ocoleşte pe puştan, iar
O'Shea aleargă înarmat la maşină, cică doar ca s-o sperie, dar
pistolul se descarcă. Katie îl loveşte cu portiera, iar puştii zic că şi ei
au ripostat la rândul lor. Au urmărit-o ca să nu mai spună nimănui
că se jucau cu un pistol.
— Şi cum rămâne cu ciomăgeala pe care i-au tras-o? îl iscodi
Jimmy şi mai luă o gură.
— Ray junior avea o crosă de hochei. N-a răspuns la nici o
întrebare. Este mut, ştii? Doar a şezut acolo, cuminte. Dar O'Shea a
mărturisit că au bătut-o pentru că i-a scos din minţi când a luat-o
la fugă.
Ridică din umeri, ca şi cum întreaga zădărnicie a faptului îl
surprindea până şi pe el.
— Puşti nenorociţi, mai adăugă. De frică să nu fie pedepsiţi,
au omorât-o.
Jimmy se ridică în picioare. Deschise gura ca să respire, dar
picioarele i se înmuiară şi se trezi din nou pe treaptă. Sean îl luă de
cot.
— Ia-o încet, Jim. Respiră adânc de câteva ori.
Îşi aminti cum se aşezase Dave pe pământ, pipăindu-şi cu
degetele tăietura de-a lungul abdomenului de la o coastă la
cealaltă. Glasul îi răsuna acum în urechi: „Uită-te la mine, Jimmy.
Priveşte-mă!”
— Am primit un telefon de la Celeste Boyle, schimbă Sean
subiectul. Spune că Dave a dispărut. Mai zice că a luat-o un pic
razna în ultimele zile. Bănuieşte că tu, Jim, ai putea să ştii unde se
află el.
Celălalt încercă să vorbească. Deschise gura, dar traheea se
bloca, ca şi cum ar fi fost înfundată cu smocuri de vată muiată.
— Nimeni n-are idee unde ar putea fi Dave, adăugă Sean. Şi
este foarte important să discutăm cu el, Jim, pentru că s-ar putea
să ştie ceva legat de un individ care a fost omorât în noaptea aceea,
411
în apropierea barului Last Drop.
— Un individ? reuşi Jimmy să articuleze înainte ca traheea să
i se înfunde la loc.
— Da, confirmă Sean cu voce aspră. Un pedofil cu trei
antecedente. Asta-i chiar o porcărie. Cei din barăci presupun că
cineva l-a surprins într-un delict cu un pici şi i-a stricat distracţia.
Aşa că, în orice caz, adăugă el, vrem să stăm de vorbă cu Dave
despre caz. Ştii pe unde l-am putea găsi, Jim?
Acesta scutură din cap. I se părea că se formase un tunel în
dreptul ochilor, întunecându-i vederea, cu excepţia celei periferice.
— Ei? întrebă Sean. Celeste zice că ţi-a împărtăşit bănuiala,
cum că el ar fi fost vinovat de asasinarea lui Katie. Se pare că ai
crezut acelaşi lucru. Avea impresia că te pregăteai să faci ceva în
acest sens.
Ochii lui Jimmy străbătură tunelul până se opriră în faţa unei
guri de canal.
— Ai de gând să-i trimiţi de-acum câte cinci sute de dolari pe
lună şi lui Celeste, Jimmy?
Celălalt îşi ridică privirea la vechiul lui amic şi amândoi îşi
citiră feţele în acelaşi timp. Sean văzu ce făcuse Jimmy, iar celălalt
putu observa cum revelaţia lumina privirea poliţistului.
— Ai făcut-o, nenorocitule, nu-i aşa? îl întrebă Sean. L-ai
trimis pe lumea cealaltă?
Jimmy se sculă în picioare, ţinându-se de balustradă.
— Habar n-am despre ce vorbeşti.
— Tu i-ai ucis pe amândoi, pe Ray Harris şi pe Dave Boyle.
Doamne, Jimmy, am venit până aici tot gândindu-mă că ideea asta
este total dementă, dar acum îţi citesc pe faţă crima, omule.
Căcănar psihopat şi ţăcănit ce eşti! L-ai ucis pe Dave. Pe Dave
Boyle, amicul nostru.
— Amicul nostru, da, bine, pufni Jimmy pe nas. Boierule din
Point, poate era amicul tău. Tot timpul te ţineai de coada lui, aşa-i?
Sean făcu un pas spre el.
— A fost prietenul nostru, Jimmy. Îţi mai aminteşti?
Acesta se uită în ochii lui, întrebându-se dacă avea de gând să
sară la el.
412
 — Ultima oară l-am văzut pe Dave, începu el, la mine acasă,
ieri seară. Îl îmbrânci pe Sean la o parte şi traversă strada intrând
pe Gannon.
— Atunci l-am văzut ultima oară.
— Eşti plin de rahat.
Îşi deschise larg braţele în timp îşi întoarse privirea la Sean.
— În acest caz, arestează-mă, dacă eşti atât de sigur.
— Am să găsesc probe, îl ameninţă Sean. Ştii bine că n-am să
mă las.
— O să găseşti pe dracu', ripostă Jimmy. Îţi mulţumesc
pentru arestarea asasinilor fiicei mele, Sean. Sincer. Poate, totuşi,
dacă te-ai fi grăbit puţin...?
Ridică din umeri şi îi întoarse spatele, coborând pe strada
Gannon. Sean îl urmări cu privirea până se pierdu în întuneric, sub
felinarul spart chiar din faţa vechii lui locuinţe.
„Ai făcut-o”, îşi spuse Sean în gând. „Chiar ai făcut-o, animal
cu sânge rece. Şi cel mai rău este că ştiu cât eşti de deştept. Nu
ne-ai lăsat niciun indiciu. Nu-ţi stă în caracter, pentru că eşti un tip
meticulos, Jimmy. Fir-ai al dracului de ticălos!”
— I-ai luat viaţa, rosti Sean cu voce tare. Nu-i aşa?
Zvârli cutia de bere ce ricoşa în bordură şi se apropie de
maşină. O sună la mobil pe Lauren. Când îi răspunse, spuse:
— Sunt eu, Sean.
Tăcere. Acum ştia ce vroia să audă de la el, de acest lucru, pe
care refuzase să-l rostească de mai bine de un an, ferindu-se cel
mai tare. „Orice”, îşi spuse în sinea sa. „Mai bine i-aş zice orice, dar
nu asta”. Totuşi, în clipa aceea îi făcu pe plac. O spusese fără să
vrea, la vederea piciului care-l ţintea în piept şi a bietului Dave, în
ziua în care se oferise să-l servească cu o bere, a speranţei disperate
care-i apăruse atunci pe chip, căci probabil nu crezuse niciodată cu
adevărat că cineva putea să-i dorească tovărăşia. Şi o mai spuse
pentru că simţea până în măduva oaselor nevoia de a rosti cu glas
tare acele cuvinte, atât de dragul ei, cât şi pentru sine însuşi.
— Iartă-mă, zise el.
— Pentru ce? întrebă Lauren.

413
 — Pentru că te-am considerat doar pe tine vinovată.
— Bine...
— Ăă... ziseră amândoi deodată.
— Zi tu întâi, cedă el.
— Eu...
— Poftim?
— Eu.... la naiba, Sean! Şi tu să mă ierţi. N-am vrut să...
— E în regulă, încheie el. Sincer.
Respiră o dată adânc, sorbind putoarea murdară, de
transpiraţie stătută, din maşină.
— Vreau să te văd, s-o văd pe fiică-mea.
— De unde ştii că-i a ta? replică ea.
— Este a mea.
— Dar testul de paternitate....
— Este a mea, insistă el. N-am nevoie să-mi fac hemoglobina.
Vrei să te întorci acasă, Lauren? Vrei?...
De undeva, de pe strada scufundată în tăcere, îi ajunse la
urechi zumzetul unui generator.
— Nora, rosti ea.
— Poftim?
— Ăsta-i numele fetei tale, Sean.
— Nora, repetă el cu voce sugrumată.

CÂND JIMMY ajunse acasă, Annabeth îl aştepta în bucătărie.

El se aşeză pe un scaun la masă în faţa ei, şi ea îi oferi un surâs
tainic care lui îi era atât de drag, căci îi dădea sentimentul că îl
cunoştea atât de bine, încât nu mai avea nevoie să-şi obosească
gura pentru tot restul vieţii, că ea ghicea oricum ce vroia să spună.
Bărbatul îi luă mâna şi îi mângâie palma cu degetul mare,
căutându-şi forţa în imaginea pe care şi-o făcuse despre el.
Aparatul audio pentru supravegherea bebeluşilor stătea între
ei, pe masă. Îl folosiseră în ultima lună, de când Nadine luase un
afurisit de streptococ. Ascultându-i respiraţia pe când dormea,
Jimmy şi-o închipui înecându-se şi se aşteptă la o tuse atât de
414
puternică, încât avea să sară din pat şi să se repeadă până la secţia
de urgenţă numai în maiou şi chiloţi. Cu toate acestea se vindecase
repede, dar Annabeth nu pusese aparatul în cutia din dulapul din
sufragerie. Îl mai aprindea noaptea, ascultând respiraţia copilelor
adormite.
Dar acum ele nu dormeau. Tatăl le putea auzi prin micul
difuzor, şuşotind şi chicotind. Imaginea lor pe ecran şi gândul la
păcatele lui îl înfricoşa. „Am ucis un om. Pe cel care nu trebuia‖.
Conştiinţa şi ruşinea îl ardeau. ,,L-am ucis pe Dave Boyle.‖ Gândul
îi picură, arzându-l, în stomac. Îi răpăia prin trup ca o ploaie
mocnită. „Am ucis. Am ucis un nevinovat‖.
— Of, scumpule, zise Annabeth, cercetându-i chipul. Of,
dragă, ce-i cu tine? Din cauza lui Katie? Iubitule, eşti livid ca un
mort.
Se apropie de el ocolind masa, privirea ei fiind înceţoşată de
îngrijorare şi iubire. Se aşeză călare pe genunchii lui şi îi luă faţa în
mâini, obligându-l s-o privească în ochi.
— Spune-mi ce-i cu tine.
Jimmy căută să se ascundă de ea. Dragostea ei îl durea acum
prea tare. Dorea să se ferească de mâinile ei calde şi să se
cuibărească într-un colţişor întunecat subteran unde să nu-l
ajungă nici iubirea, nici lumina, unde se să se poată ghemui ca o
minge, unde să-şi strige în întuneric jalea şi ura de sine.
— Jimmy, şopti ea, sărutându-i pleoapele. Jimmy,
vorbeşte-mi. Te rog.
Ea-şi apăsă podurile palmelor de tâmplele lui, în timp ce
degetele i se afundară în păr, atingându-i craniul, şi îl sărută.
Limba ei se strecură în gura lui, tot mai adânc, căutând în
profunzime izvorul durerii, sorbindu-i-o, fiind în stare să se prefacă
într-un scalpel, dacă ar fi fost necesar, şi să-i taie tumoarea
cancerigenă, scoţându-i-o afară din corp.
— Spune-mi. Jimmy, te rog. Spune-mi.
Şi el îşi dădu seama, privind în adâncul iubirii ei, că trebuia
să-i povestească totul, altfel era pierdut. Nu era sigur dacă ea ar
putea să-l salveze, dar avea certitudinea că dacă nu i se destăinuia
acum, va pieri în mod cert. Şi atunci îi spuse, îi dezvălui totul. Îi
povesti despre „Doar” Ray Harris şi despre tristeţea pe care o
415
simţise ancorată încă de la unsprezece ani. Îi zise că dragostea lui
pentru Katie fusese singura realizare admirabilă a existenţei lui,
altfel inutile, că fiica, la cinci ani, micuţa străină care nu-i acorda
încredere dar, în acelaşi timp, avea nevoie de el, fusese lucrul cel
mai înspăimântător pe care-l înfruntase în viaţă şi totuşi singura
mare răspundere de care nu fugise. Îi spuse că Katie, pe care o
iubise şi o protejase, fusese sufletul lui. Când ea i-a fost răpită, i-a
fost smuls şi sufletul din el.
— Şi atunci, încheie el în bucătăria care se strâmtase în jurul
lor, l-am ucis pe Dave şi l-am îngropat în apele râului Mystic, ca să
descopăr acum, de parcă această crimă nu mă durea destul, că mai
era şi nevinovat. Astea-mi sunt faptele, Anna. Şi ce-am făcut nu
mai pot desface. Cred că ar trebui să intru iar în puşcărie, căci
acolo mi-este locul. Nu, scumpo, aşa este. Nu sunt adaptat pentru
lumea de afară. Nu sunt un om de încredere.
Glasul îi suna ca al altcuiva. Părea atât de diferit de cel care de
obicei suna pe buze, încât se întrebă dacă Annabeth nu vedea un
străin în faţa ei, unul ce semăna leit cu chipul său, în timp ce el se
dizolvase în eter. Totuşi, ochii ei erau uscaţi şi calmi, de parcă ar fi
pozat pentru un tablou: având bărbia ridicată, iar privirea limpede
şi opacă.
Jimmy le auzi din nou pe fete la monitor, şuşotind ca adierea
blândă a unui zefir.
Annabeth se lăsă în jos şi începu să-i desfacă nasturii de la
cămaşă. El îi urmări degetele îndemânatice, care-i atingeau trupul
amorţit. Îi deschise cămaşa şi îi dezgoli umerii, după care îşi lipi
obrazul de pieptul lui.
— Eu doar..., începu el.
— Sssst, şopti ea. Vreau să-ţi ascult inima.
Mâinile îi alunecară pe coaste după care i se ridicară pe
spinare şi îşi apăsă obrazul şi mai tare de pieptul lui. Închise ochii
şi un surâs firav îi arcui buzele. Când se trase îndărăt, Jimmy îi mai
simţea obrazul lipit de piept ca un semn de neşters. Se depărta de el
şi se aşeză pe podea în faţa lui, pironindu-şi ochii pe chipul său. Îşi
înclină capul spre monitorul pentru supravegherea bebeluşilor şi,
pentru o clipă, ascultară respiraţia fetelor adormite.
— Ştii ce le-am spus când le-am dus la culcare astă-seară?
416
 Jimmy scutură din cap.
— Le-am zis că trebuie să fie nemaipomenit de drăguţe cu tine
de-acum încolo, pentru că, pe cât de mult am iubit-o noi pe Katie,
tu ai iubit-o şi mai mult, căci ai zămislit-o şi ai ţinut-o în braţe când
era micuţă. Uneori, dragostea ta pentru ea era atât de mare, încât
îţi umfla inima ca un balon şi simţeai că avea să pocnească dintr-o
clipă în alta, de atâta iubire.
— Doamne! exclamă Jimmy.
— Le-am spus că tăticul lor le iubeşte şi pe ele la fel de mult.
Că are patru inimi şi că toate erau umflate ca baloanele şi-l dureau.
Că n-au de ce să se teamă, dacă tu le iubeşti aşa. Iar Nadine m-a
întrebat: „Niciodată?”
— Te rog, o imploră Jimmy, care se simţea ca zdrobit sub
greutatea unor blocuri de granit. Opreşte-te!
Ea îşi scutură capul o singură dată, aţintindu-l cu privirea
calmă.
— I-am răspuns Nadinei: „Ai dreptate. Niciodată, pentru că
tăticul este un rege, nu un prinţ. Iar regii ştiu ce trebuie să facă,
chiar dacă le vine greu, ca lucrurile să fie cum trebuie. Tăticul este
suveran şi el va face...
— Anna...
— ...va face tot ce trebuie pentru cei dragi lui”. Toţi comitem
greşeli. Toată lumea. Dar oamenii mari încearcă să facă lucrurile
aşa cum se cuvine. Şi asta-i tot ce contează. Asta-i marea dragoste.
De-aceea tăticul este un om mare.
— Nu, se apără Jimmy, simţindu-se orbit.
— A sunat Celeste, îl informă Annabeth, ale cărei cuvinte îi
ieşeau acum pe gură ca nişte săgeţi.
— Nu-mi...
— Te căuta pe tine. Mi-a povestit că ţi-a destăinuit propriile
bănuieli în privinţa lui Dave.
El se frecă la ochi cu dosul mâinii şi se uită la ea de parcă n-o
văzuse niciodată.
— Mi-a spus chestia asta, Jimmy, şi eu m-am întrebat ce fel
de soţie poate să zică asemenea lucruri despre soţul ei? Cât de lipsit
417
de curaj trebuie să fii ca să vii cu asemenea poveşti? Şi de ce să-ţi
spună ţie, Jim? De ce să alerge la tine?
Lui îi trecu prin minte o idee, felul în care Celeste îl privea
uneori îi făcuse întotdeauna o anumită impresie, dar nu scoase un
cuvânt. Ea zâmbi de parcă întrezărise răspunsul pe figura lui.
— Aş fi putut să te sun la celular. Dar pentru că mi-a dezvăluit
ce ştiai şi văzându-te plecând cu Val, am putut să ghicesc ce aveai
de gând. Jimmy, nu sunt proastă.
Nu fusese aşa niciodată.
— Dar nu te-am sunat. Nu te-am oprit.
— De ce? o întrebă el cu voce spartă.
Annabeth îşi înălţă capul spre el de parcă răspunsul s-ar fi
aflat chiar sub nasul lui. Se ridică în picioare, uitându-se la el de
sus, cu o căutătură curioasă, şi aruncându-şi pantofii din picioare.
Îşi desfăcu fermoarul de la blugi şi îi trase în jos, de-a lungul
coapselor. Se aplecă din mijloc şi îi împinse până la glezne. Ieşi din
ei în timp ce-şi scotea tricoul şi sutienul, îl trase pe Jimmy de pe
scaun. Îşi lipi trupul de el şi îi sărută pomeţii umezi ai obrajilor.
— Pentru că ei, îi zise, sunt slabi.
— Cine, ei?
— Toţi, răspunse ea. În afară de noi.
Îl dezbrăcă de cămaşă şi Jimmy îi revăzu cu ochii minţii chipul
din prima lor noapte împreună, la Pen Channel. Îl întrebase dacă
avea crima în sânge şi Jimmy o convinsese atunci că nu, crezând că
acela era un răspuns pe placul ei. Abia acum, după mai bine de
doisprezece ani o înţelese. Doar adevărul voise ea să audă din gura
lui. Indiferent de răspuns, ea s-ar fi adaptat. L-ar fi acceptat. Şi-ar fi
potrivit viaţa cu viaţa lui.
— Noi nu suntem slabi, îl asigură ea, iar el se lăsă cuprins de
dorinţă.
Dacă ar fi putut s-o mănânce de vie fără să-i provoace dureri,
i-ar fi devorat organele. Şi-ar fi înfipt dinţii în gâtul ei.
— Noi nu vom fi niciodată slabi, mai adăugă ea, aşezându-se
pe masa din bucătărie, cu picioarele bălăbănindu-se pe margine.
Jimmy îşi privi nevasta în timp ce ieşea din pantaloni,
conştient că nu era decât o uşurare temporară, o simplă amânare a
418
remuşcărilor pentru asasinarea lui Dave, ferindu-se de ele la
adăpostul cărnii şi al forţei ei. Dar îi era de-ajuns pentru
astă-seară. Poate nu pentru mâine sau zilele care urmau. Dar, în
mod hotărât, pentru noaptea asta avea să-i fie de ajuns. Şi nu aşa
începeau toate vindecările? Cu paşi mici? Ea îi puse mâinile pe
şolduri, afundându-şi unghiile în spatele lui.
— Când terminăm, Jim...
— Da?
Se simţea îmbătat de ea.
— Spune-le şi fetelor noapte bună.

419
 EPILOG
Jimmy din Flats • Duminică
O să-ţi păstrăm un loc
JIMMY SE TREZI duminică dimineaţa în sunetul îndepărtat al
tobelor.
Nu în bătaia timpanelor şi în „taratata” unei orchestre de club,
ci în bubuitul profund şi constant al unei petreceri pe un câmp de
bătălie, chiar la marginea cartierului. Apoi, auzi behăitul subit şi
fals al trompetelor. Încă o dată, larma se auzea din depărtare,
răzbătând prin aerul dimineţii de la o distanţă de zece sau
douăsprezece străzi, şi se stinse aproape imediat ce începuse. În
tăcerea care se lăsă, el rămase întins pe pat ascultând liniştea
asurzitoare a unei dimineţi târzii de duminică, una însorită,
judecând după strălucirea aurie care se strecura printre storurile
trase. Auzi ticăitul ceasului, uguitul porumbeilor dincolo de ferestre
şi lătratul sec al unui câine din stradă. Portiera unei maşini se
deschise şi se închise, iar el se aşteptă să audă pornirea unui
motor, dar nu-l mai auzi, după care bum-bumul profund din
depărtare îi ajunse iar la urechi, din ce în ce mai aproape.
Îşi aruncă ochii la ceasul de pe noptieră. Era unsprezece.
Ultima oară când mai dormise atât de târziu, fusese... De fapt,
uitase de când nu mai dormise până la ora aceea. De ani de zile. De
aproape un deceniu. Îi reveni în memorie oboseala din ultimele zile,
senzaţia care-l încercase că sicriul lui Katie se ridica şi cobora ca un
lift prin trupul său. După aceea, „Doar” Ray Harris şi Dave Boyle
veniseră să-l viziteze astă-noapte în timp ce el şedea beat pe
canapeaua din sufragerie, cu un pistol în mână, urmărindu-i cum îi
făceau semn cu mâna de pe locul din spate al maşinii care
răspândea miros de mere. Iar ceafa lui Katie se înălţa între ei, când
dispăreau în goană pe strada Gannon. Katie nu se uitase înapoi
măcar o dată. „Doar” Ray şi Dave îi făceau cu mâna ca nebunii, în
timp ce pe Jimmy îl mânca pistolul din palmă. Adulmecase mirosul
armei şi îi veni să-şi bage ţeava în gură.
Priveghiul fusese un coşmar. Celeste se arătase pe la opt
seara, când era înghesuială mare, şi sărise la el, lovindu-l cu
pumnii, făcându-l criminal.
— Măcar ai trupul ei! urlase ea. Eu ce am? Unde este, Jimmy?
Unde?
420
 Bruce Reed şi fiii săi săriră s-o imobilizeze şi s-o scoată afară,
dar Celeste continua să ţipe din toţi rărunchii:
— Criminalule! Este un criminal! Mi-a ucis soţul! Criminalule!
Era criminal. Apoi, urmase înmormântarea şi slujba la locul
de îngropăciune. Încremenise în picioare când copilul fu coborât în
groapă, coşciugul fiind lovit cu lopeţi de glod şi de pietre. Katie se
îndepărta de el sub toată acea ţărână de parcă nici nu s-ar fi născut
vreodată.
Toată greutatea durerii o simţise în oase astă-noapte.
Adormise adânc, cu sicriul fetiţei lui care urca şi cobora neîncetat.
În momentul în care pusese arma la loc şi se prăbuşise pe pat,
rămase ţeapăn, de parcă măduva din oase i se îmbibase cu suflul
morţii, şi sângele i se închega.
„O, Doamne,” îşi spuse în gând, „niciodată nu m-am simţit mai
obosit. Aşa de obosit şi de trist, de inutil şi de singur. Mă simt
epuizat de propriile mele greşeli, de furie şi de amărăciune, de
tristeţe amară. Sunt doborât de propriile păcate.
O, Doamne, lasă-mă în pace şi lasă-mă să mor ca să nu mai
greşesc, să nu mai ştiu ce-i oboseala şi să nu mai car după mine
poverile iubirilor şi ale firii mele. Eliberează-mă de toate astea
pentru că sunt prea obosit ca să mă descurc de unul singur”.
Annabeth se străduise să-i înţeleagă sentimentul de vină,
toată oroarea faţă de sine însuşi, dar nu fusese în stare. Doar nu ea
apăsase pe trăgaci. Iar acum dormise până la ora unsprezece, exact
douăsprezece ore, cufundat într-un somn de moarte, pentru că nu
auzise când se sculase soţia.
Citise undeva că semnul de recunoaştere al unei depresii
profunde era un sentiment constant de nelinişte, o nevoie
predominantă de somn, dar în timp ce se scula în capul oaselor şi
asculta bubuitul tobelor, cărora li se alăturase de acum sunetul
trompetelor, se învioră. Se simţi ca la douăzeci de ani, treaz de-a
binelea, de parcă nici nu mai avea nevoie de somn.
„Este paradă, îşi dădu el seama. Tobele şi trompetele veneau
de la fanfara care se pregătea să străbată toată Calea Buckingham,
la amiază. Se sculă din pat, se duse la fereastră şi trase storurile.
Motivul pentru care automobilul acela nu pornise era că fusese
blocat tot bulevardul din Flats până în Rome Basin. Fuseseră
blocate treizeci şi şase de străzi. Se uită prin fereastră pe bulevard.
421
Vedea o fâşie curată de asfalt albastru-cenuşiu sub soarele arzător.
Capre albastre blocau accesul la fiecare intersecţie şi se înşiruiau
de la o bordură la cealaltă, pe cât vedeai cu ochii.
Oamenii tocmai începuseră să iasă din casă şi să-şi caute cele
mai bune locuri pe trotuar. Jimmy îi urmări cum îşi aşezau lăzile
frigorifice, aparatele de radio şi coşurile de picnic. Le făcu un semn
cu mâna lui Dan şi lui Maureen Guden, în timp ce aceştia îşi
desfăceau scaunele pliante în faţa spălătoriei automate a lui
Hennesey. Când îi răspunseră la salut, fu mişcat de interesul pe
care-l întrezări pe figurile lor. Maureen îşi făcu mâinile căuş şi îl
strigă. Jimmy deschise fereastra şi se aplecă peste pervaz, inhalând
razele soarelui şi aerul proaspăt al dimineţii. Reminiscenţele
prafului de primăvară se prinseseră de ramele ferestrelor.
— Ce-i, Maureen?
— Ce mai faci dragă? îl întrebă ea. Eşti bine?
— Da, îi răspunse el şi fu surprins realizând că, de fapt, era
bine.
Încă mai simţea prezenţa copilei moarte în suflet, ca pe o a
doua inimă care îi bătea înfuriată şi care niciodată, era sigur, nu-şi
va înceta bătăile turbate. Nu-şi făcea nicio iluzie despre asta.
Durerea pierderii ei n-avea să-l părăsească niciodată, va face parte
integrantă din el, însemnând mai mult decât o mână sau un picior.
Dar în timpul somnului îndelungat ajunsese oarecum la o
resemnare elementară asupra faptului. Suferinţa prinsese deja
rădăcini în sinea sa şi avea s-o trateze ca atare. Astfel, în aceste
împrejurări, se simţea mult mai bine decât s-ar fi aşteptat.
— Sunt... în regulă, strigă el lui Maureen şi lui Dan. Dacă stau
să mă gândesc mai bine, ştii?
— Ai nevoie de ceva, Jim? îl întrebă Dan.
— Poţi să ne ceri orice, îl asigură Maureen.
Iar el se simţi purtat de un val de mândrie şi de dragoste
veşnică pentru ei şi pentru tot acest colţ de lume în vreme ce le
răspundea:
— Nu, mulţumesc, sunt bine. Dar faptul că vă oferiţi
înseamnă mult pentru mine.
— Vii j os? strigă ea.
422
 — Cred că da, s-ar putea, răspunse Jimmy, nefiind sigur până
când nu-i ieşiră cuvintele pe gură. Ne vedem jos în curând?
— O să-ţi păstrăm un loc, îl asigură Dan.
Îi făcură semne cu mâna şi el le răspunse aşijderea, după care
se îndepărtă de fereastră, cu pieptul încă plin de un amestec
copleşitor de dragoste şi mândrie. Leagănul lui din copilărie. Aveau
să-i păstreze un loc. Nu minţeau. Doar el era Jimmy din Flats.
Aşa-l porecliseră băieţii mai mari în vremurile de demult,
înainte de-a ajunge la Deer Island. Îl luaseră cu ei la cluburile din
strada Prince, în North End, şi ziceau: „Bună, Carlo, ăsta este
prietenul meu de care ţi-am povestit. El este Jimmy din Flats”.
Iar Carlo sau Gino făceau ochii cât cepele şi se mirau: „Nu
zău? Jimmy din Flats. Îmi pare bine, Jimmy. Te admir de multă
vreme”. Urmau glumele pe seama vârstei lui, dar Jimmy era
conştient de respectul, dacă nu chiar de un soi de veneraţie minoră,
pe care prezenţa sa le impunea acestor tipi duri. El era Jimmy din
Flats. La şaptesprezece ani fusese capul unei bande de hoţi. La
şaptesprezece ani, credeţi? Un om serios, cu care nu era bine să te
pui. Un bărbat care-şi ţinea gura, cunoştea regulile jocului şi ştia
cum să impună respect. Un om care-i băgase în pâine pe amici.
Fusese Jimmy din Flats în trecut şi mai era şi acum, iar cei
care începuseră să se adune de-a lungul traseului paradei îl
iubeau. Îşi făceau griji pentru el şi îi împărtăşeau cum puteau
durerea. Ce le dădea el în schimbul dragostei? Trebuia să-şi pună
această întrebare. Ce le oferise el de fapt?...
Prezenţa cea mai dominatoare de care se bucurase acest
cartier, de când Poliţia Federală şi Secţia pentru trafic de influenţă
şi corupţie arestase banda lui Louie Jello, fusese cine?... Bobby
O'Donnell? El, împreună cu Roman Fallow. O pereche de traficanţi
de droguri şi şantajişti mediocri care se ocupau acum de trafic de
influenţă şi de camătă. Zvonurile ajunseseră şi la urechile lui, cum
că încheiaseră un fel de înţelegere cu bandele vietnameze din Rome
Basin, ca să împiedice pătrunderea oricărui alt chinezoi în zona lor
de influenţă, îşi delimitaseră teritoriul şi îşi sărbătoriseră alianţa
dând foc florăriei lui Connie, care arsese până în temelii, ca semn
de avertizare pentru oricine refuza să le plătească taxele de
protecţie. Nu aşa se proceda. Îţi ţineai bişniţa departe de cartierul

423
în care locuiai. Îţi scuteai vecinii de porcăriile tale, iar ei, drept
recunoştinţă, îţi păzeau spatele şi îşi făceau urechile pâlnie când
apărea vreun zvon despre tine. Şi dacă, ocazional, gratitudinea lor
se manifesta şi sub forma de plic, de cozonac sau de automobil,
rămânea la alegerea lor. Aşa te răsplăteau pentru faptul că-i
protejai.
Aşa dominai un cartier. În mod benevol. Cu un ochi la
interesele lor şi cu altul la preocupările tale. Nu lăsai pe orice Bobby
O'Donnell sau pe vreun amator cu privire piezişă şi limbariţă să
creadă că se puteau învârti pe aici şi să-şi facă de cap. Nici dacă se
retrăgeau de bună voie.
Jimmy părăsi dormitorul şi se trezi singur în apartament. Uşa
de la capătul coridorului era deschisă. Auzi glasul lui Annabeth din
locuinţa de deasupra şi sunetul paşilor fiicelor, tropăind pe podele
în timp ce fugăreau pisica lui Val. Intră în baie, dădu drumul la
duş, păşi în cadă când apa se încălzi şi îşi ridică faţa spre jet.
Singurul motiv pentru care O'Donnell şi Farrow nu se legaseră
de prăvălia lui era că ei îl ştiau un apropiat al fraţilor Savage. Şi, ca
orice om cu scaun la cap, O'Donnell le ştia de frică. Dacă el şi
amicul său se temeau de fraţii Savage, atunci prin asociaţie se
temeau şi de el. Îi ştiau de frică. De frica lui Jimmy din Flats. Să fi
fost de unul singur, Dumnezeu ştie ce se putea întâmpla, dar
fusese cu siguranţă deştept. Şi cu fraţii Savage care-i acopereau
spatele, putea dispune de toată forţa şi de curajul necesare. Pune-i
laolaltă pe Jimmy Marcus şi pe fraţii Savage, cu adevărat, şi
puteau.... Ce? Să păstreze cartierul curat, după cum merita. Să
pună stăpânire pe întregul oraş. Să-l aibă în palmă.
„Te rog, nu face asta, Jimmy. Vreau să-mi mai văd soţia. Vreau
să-mi trăiesc viaţa. Jimmy, te rog, nu-mi lua viaţa. Uită-te la mine!”
Jimmy închise ochii şi lăsă jetul puternic de apă fierbinte să-i
răpăie peste faţă. „Priveşte-mă!”
„Mă uit la tine, Dave. Te văd”. Revăzu cu ochii minţii figura
rugătoare a prietenului său din copilărie, stropi de salivă
umezindu-i buzele, la fel ca şi lui „Doar” Ray Harris, acum
treisprezece ani. „Uită-te la mine!” „Mă uit, Dave! Te văd. N-ar fi
trebuit să te mai cobori niciodată din maşina aceea. Ştiai? Ar fi
trebuit să dispari odată pentru totdeauna. Dar te-ai întors aici,
acasă la noi, cu sufletul desfigurat. Nu te-ai potrivit niciodată cu
424
noi, Dave, pentru că ei te-au otrăvit şi pe tine, iar otrava lor n-a
aşteptat decât un moment prielnic ca să ţâşnească din tine. „Nu
ţi-am ucis eu fata, Jimmy. N-am omorât-o pe Katie. Nu eu, nu eu!”
„Poate nu eşti vinovat de moartea ei, Dave. Am aflat şi eu între timp.
Se pare că n-ai avut nici în clin nici în mânecă cu această crimă.
Mai există totuşi o şansă ca poliţiştii să fi învinuit pe nedrept nişte
puştani, dar trebuie să recunosc că, una peste alta, nu erai vinovat,
pare-se, de moartea fiicei mele”. „Şi atunci?” „Dar tot ai ucis pe
cineva, Dave. Celeste avea dreptate în privinţa ta. De altfel, ştii ce li
se întâmplă picilor molestaţi.” „Nu, Jim. De ce nu-mi spui tu?”
„Devin ei înşişi pedofili. Mai devreme sau mai târziu. Otrava
lucrează în tine şi trebuie să iasă la suprafaţă. Omorându-te pe
tine, am protejat o potenţială victimă de colţul tău veninos, Dave.
Poate chiar pe băiatul tău. „Nu-l băga pe fiul meu în treaba asta.”
„O dată ce ai urcat în maşină, Dave, n-ar fi trebuit să te mai întorci
niciodată. Aşa reuşesc eu să trăiesc cu faptul crimei'. Nu mai erai
de-al nostru. Nu pricepi? Asta înseamnă un cartier, un loc unde
oamenii de acelaşi soi trăiesc laolaltă. Toţi ceilalţi ar trebui să se ţină
deoparte, fir-ar a dracului de treabă!‖
Vocea lui Dave se răspândi în jetul de apă şi îi răpăi în ţeastă:
„Acum trăiesc în sufletul tău, Jimmy. Nu mai poţi să scapi de mine
cu un glonte”. „Ba da, Dave, mai pot”.
Jimmy închise duşul şi ieşi din cadă. Se şterse şi îşi suflă
nasul. Îşi simţea mintea mai limpede decât înainte. Şterse aburul
de pe micul geam din colţ şi îşi coborî privirea pe aleea ce se
aşternea în spatele casei. Ziua era atât de limpede şi de luminoasă,
că până şi aleea aceea părea curată. Doamne, ce zi frumoasă! Ce
duminică minunată! Ce zi ideală pentru o paradă. împreună cu
soţia şi cu fetele, va coborî în stradă, vor strânge mîini, vor urmări
fanfara, pe cei care mărşăluiau şi pe participanţii roind sub razele
strălucitoare ale soarelui. Vor mânca hot dog şi vată de zahăr şi le
va cumpăra fetelor steguleţe şi tricouri. Şi un proces de vindecare
va începe în mijlocul timpanelor şi al tobelor, al trompetelor şi al
strigătelor de bucurie. Era sigur că se vor lăsa purtaţi de acest val,
în timp ce vor sta pe trotuar şi vor sărbători fondarea cartierului lor.
Şi când moartea lui Katie îi va copleşi din nou în orele înserării, iar
trupurile li se vor clătina sub greutatea durerii, cel puţin vor
rămâne cu amintirea acestei după-amieze care să le compenseze
425
cât de puţin jalea. Avea să înceapă vindecarea. Toţi îşi vor da seama
de acest fapt. Măcar pentru câteva ore în după-amiaza aceasta, vor
cunoaşte dacă nu bucuria, cel puţin plăcerea.
Se îndepărtă de fereastră şi îşi stropi faţa cu apă călduţă, apoi
îşi acoperi obrajii şi gâtul cu cremă de ras. În timp ce începea să se
radă, îi trecu prin minte că era ticălos. De fapt, nu cine ştie ce,
conştiinţa acestui fapt nu-i zdrobea inima. Doar atât, o
conştientizare de moment, ca nişte degete care îi mângăiau cu
blândeţe pieptul. „Prin urmare, ăsta sunt eu”.
Se uită în oglindă şi nu mai simţi nimic. Îşi iubea fiicele şi
nevasta. Iar ele îi împărtăşeau dragostea. În ele îşi găsea
certitudinea absolută. Puţini oameni aveau norocul lui.
Omorâse un om pentru o crimă pe care probabil nici n-o
săvârşise. De parcă asta n-ar fi fost destul, nici nu prea regreta ce
făcuse. Demult, mai ucisese unul. Legase bolovani de ambele
cadavre şi le aruncase pe fundul râului Mystic. Îi plăcuseră sincer
amândoi, Ray puţin mai mult decât Dave, dar ţinuse la amândoi.
Cu toate acestea, îi omorâse. Pentru a apăra un principiu.
Rămăsese în picioare pe o lespede de piatră deasupra râului şi
privise cum chipul lui Ray se albise şi se legăna în timp ce se
scufunda sub unde, cu ochii deschişi şi lipsiţi de viaţă. Şi în toţi
aceşti ani nu se simţise prea vinovat, chiar dacă îşi destăinuise
fapta în sinea sa. Dar ceea ce numea vină era de fapt o teamă de
karma negativă, anume ca răul făcut de el să nu se întoarcă asupra
lui sau a celor dragi. Bănui că moartea lui Katie ar fi putut constitui
o împlinire a acelui tip de karma. Împlinirea supremă, dacă te
gândeai mai bine. Sufletul lui Ray se întorsese în pântecele soţiei şi
îi ucisese fata pentru niciun alt temei în afară de karma.
Iar Dave? Înfăşuraseră un lanţ printre găurile unui bloc din
PVC, pe care îl legaseră strâns în jurul trupului său, iar cele două
capete le prinseseră de un lacăt. Apoi se luptaseră să-i ridice
cadavrul atât cât era nevoie, ca să-l ridice peste marginea bărcii, şi
îl azvârliră în apele râului. Jimmy îşi păstră imaginea clară a
copilului Dave, nu cea a adultului, care se ducea la fund. Cine mai
putea şti unde aterizase? Dar acum se afla acolo, ascuns în
adâncurile râului Mystic, uitându-se în sus. „Rămâi acolo, Dave.
Rămâi acolo”.
Adevărul era că Jimmy nu se simţise niciodată prea vinovat de
426
faptele sale. Sigur, aranjase cu un amic din New York ca să-i trimită
familiei lui Harris câte cinci sute de dolari pe lună, în următorii
treisprezece ani, dar nu din pricina vinei, ci a unui puternic simţ al
afacerilor, căci atâta timp cât ei îl credeau pe „Doar” Ray încă în
viaţă, n-ar fi trimis pe nimeni să-l caute. De fapt, acum, mezinul
familiei Harris fiind la pârnaie, dă-i naibii, putea să nici nu le mai
trimită bani. Putea să-i folosească la ceva mai bun.
Avea să-i pună în folosul cartierului, se hotărî el. Îi va folosi ca
să-şi protejeze vecinii. Privind în oglindă, decise că acesta era exact
lucrul pe care îl va face. Erau doar banii lui. De acum încolo, îi
aparţineau. Trăise treisprezece ani de zile într-o minciună,
prefăcându-se că era un cetăţean cinstit, când nu vedea în jur
decât şanse ratate. Aveau de gând să construiască un stadion mai
jos? Cu atât mai bine. Hai să discutăm despre muncitorii pe care îi
reprezentăm. Nu? Ah, O.K. Fiţi cu ochii în patru, băieţi. Nu v-ar
conveni să izbucnească un incendiu sau altceva de acest gen.
Trebuia să discute cu Val şi cu Kevin despre viitorul lor.
Oraşul abia aştepta să se deschidă. Iar Bobby O'Donnell?
Perspectivele lui, hotărî Jimmy, nu păreau prea roz dacă se va
învârti mult prin East Bucky.
Termină cu bărbieritul şi aruncă o ultimă privire asupra
chipului din oglindă. Era un ticălos? Aşa să fie. Putea să se
mulţumească şi cu asta, pentru că avea o inimă plină de iubire şi o
certitudine în viaţă. Aşa cum îi mergeau vânzările, n-o ducea prea
rău. Se îmbrăcă. Trecu prin bucătărie simţind că acel om, care
pretinsese că a fost atâţia ani de zile, dispăruse, se scursese în
canal o dată cu apa din baie. Le auzi pe fete ţipând şi râzând,
probabil că pisica lui Val le lingea, iar ele nu mai puteau de bucurie.
„Ce sunet frumos!” îşi spuse în gând.

AFARA, IN STRADĂ, Sean şi Lauren îşi găsiră un loc în faţa

Cafenelei Nate & Nancy. Nora dormea în căruciorul pe care-l
aşezară la umbră. Se sprijiniră cu spatele de zid şi îşi mâncară
cornetele de îngheţată. Sean îşi privi soţia şi se întrebă dacă vor
reuşi să se înţeleagă, dacă nu cumva despărţirea de un an de zile
nu le făcuse prea mult rău, nu le tocise dragostea şi nu le
întunecase memoria anilor buni petrecuţi împreună, în afară de
ultimii doi. Lauren îl luă totuşi de mână şi i-o strânse cu putere, iar
427
el îşi plecă ochii la fiică-sa. Chiar se gândi că îl făcea s-o adore, ca
pe o mică zeitate, umplându-i toate rezervele de dragoste.
Printre rândurile care mărşăluiau în faţa lor cu pas de paradă,
el îi zări pe Jimmy şi pe Annabeth Marcus, şi cele două fetiţe
drăguţe pe umerii lui Val şi ai lui Kevin Savage, fetele făcând semne
cu mâna la fiecare decapotabilă ce trecea pe lângă ele.
Cu două sute şaisprezece ani în urmă, îşi aminti Sean, fusese
ridicat primul penitenciar din regiune de-a lungul malurilor
Canalului, căruia în cele din urmă aşa-i rămase numele. Primii
locuitori din Buckingham fuseseră puşcăriaşii împreună cu
familiile lor, alături de soţiile şi urmaşii celor care locuiau în
închisoare. Nu fusese niciodată un armistiţiu uşor. Când prizonierii
au fost eliberaţi, adesea erau prea bătrâni sau prea obosiţi ca să
plece mai departe, iar Buckingham deveni curând renumit ca un
refugiu al scursurilor societăţii. De-a lungul bulevardului şi al
străzilor murdare se iviră baruri ca ciupercile după ploaie, iar
paznicii din puşcărie luară literalmente în primire colinele,
construindu-şi case în Point, aşa încât să-i aibă încă o dată sub
ochi pe foştii lor întemniţaţi. Secolul nouăsprezece cunoscu o
înflorire a comerţului cu vite, grajduri apărând din pământ acolo
unde acum se întindea autostrada. Pe atunci, o cale ferată pentru
mărfare trecea de-a lungul străzii Sydney, pe unde defila acum
parada. Generaţii de prizonieri şi de măcelari, mai apoi urmaşii lor,
împinseră cartierul Flats până la marginea şinelor de cale ferată.
Penitenciarul se închise în urma unei mişcări de reformă demult
uitate, se termină şi comerţul cu vite, dar barurile continuară să se
înmulţească.
Valul de imigranţi irlandezi urmă celui de italieni, depăşindu-i
de două ori ca număr, şi fură înălţate şinele trenului suspendat, iar
ei toţi năvăliră în centru în căutarea locurilor de muncă, dar se
întorceau mereu aici la sfârşitul zilei. Se întorceau aici pentru că în
mahalaua asta îşi clădiseră case, ştiau ce pericole îi pasc şi ce
bucurii îi aşteptau, dar lucrul cel mai important era că nimic din ce
se întâmpla aici nu îi surprindea. Exista o anumită logică a
corupţiei, a vărsărilor de sânge, a bătăilor din baruri, a jocului
copiilor şi a sexului de sâmbătă dimineaţa. Nimeni nu era conştient
de ea şi tocmai asta era chestiunea. Nimeni altcineva nu mai era
binevenit aici.
428
 Lauren se sprijini de el. Fruntea ei îi atingea bărbia, iar Sean îi
simţi sufletul sfâşiat între hotărâre şi îndoială, chinuit de nevoia ca
el să-i recâştige încrederea.
— Cât de speriat ai fost când puştiul a întors arma spre tine?
îl întrebă.
— Să-ţi spun adevărul?
— Te rog.
— A fost cât pe ce să fac pe mine.
Îşi înălţă capul de sub bărbia lui şi i se uită drept în ochi.
— Nu glumeşti!
— Deloc, o asigură el.
— Te-ai gândit la mine?
— Da, recunoscu el. M-am gândit la amândouă.
— La ce te-ai gândit?
— M-am gândit la clipa de acum, îi răspunse el.
— La paradă şi la toate astea?
El încuviinţă din cap. Ea îl sărută pe gât.
— Eşti un mare mincinos, scumpule, dar este tare drăguţ din
partea ta s-o spui.
— Nu te mint, se apără el. Chiar aşa a fost.
Ea-şi coborî privirea la Nora.
— Are ochii tăi.
— Şi nasul tău.
Se uită îndelung la bebeluşul lor şi zise:
— Sper ca asta să meargă.
— Şi eu, o sărută el.
Se sprijiniră iar cu spatele de zid, ţinându-se în braţe, în vreme
ce un şir neîntrerupt de oameni treceau pe lângă ei pe trotuar.
Deodată, Celeste se opri în faţa lor. Era foarte palidă şi avea părul
plin de mătreaţă. Se trăgea tot timpul de degete, ca şi cum încerca
să şi le smulgă din încheieturi.
Clipi în faţa lui.
— Bună, agent Devine, zise ea.

429
 Sean îi întinse o mână pentru că ea părea să aibă nevoie de un
contact, altfel ar fi fost luată de valul mulţimii.
— Salut, Celeste. Spune-mi Sean. Este bine aşa.
Ea îi scutură mâna. Palmele îi erau cleioase, iar degetele
fierbinţi i se desprinseră de mâna lui imediat ce o atinseră.
— Asta-i Lauren, soţia mea, făcu el prezentările.
— Bună, o salută Lauren.
— Salut.
Pentru o clipă, nimeni nu mai ştiu ce să zică. Rămaseră acolo,
stânjeniţi. Apoi Celeste îşi întoarse ochii spre celălalt trotuar, iar
Sean îi urmă privirea spre locul în care se afla Jimmy, în picioare,
cu un braţ petrecut în jurul lui Annabeth, amândoi strălucind în
soare, înconjuraţi de familie şi de prieteni. Arătau de parcă n-aveau
de gând să mai sufere niciodată vreo pierdere.
Privirea lui Jimmy o ocoli pe Celeste şi îl întâlni pe Sean. Făcu
un semn din cap, iar el îi răspunse în acelaşi fel.
— El mi-a omorât bărbatul, îl informă Celeste.
Sean simţi cum Lauren îngheţă sprijinită de el.
— Ştiu, spuse el. Nu am încă nicio dovadă, dar ştiu.
— Ai s-o faci?
— Ce?
— Să dovedeşti că-i aşa? îl întrebă ea.
— Am să încerc, Celeste. Jur pe Dumnezeu!
Ea privi spre bulevard şi se scarpină în cap cu o ferocitate
leneşă, de parcă îşi vâna păduchii.
— Se pare că nu pot să-mi adun gândurile în ultima vreme,
râse ea. Nu sună bine, dar nu pot. Pur şi simplu nu pot.
Sean se apropie de ea şi îi atinse încheietura mâinii. Ea îl privi
cu ochii căprui, sălbatici şi îmbătrâniţi. Era sigură că el avea s-o
plesnească.
— Pot să-ţi recomand un doctor, Celeste, zise el, cineva
specializat în cei care i-au pierdut pe cei dragi în atentate violente.
Ea aprobă cu un gest, deşi nu părea să găsească prea multă
consolare în cuvintele lui. Se desprinse din mâna lui şi începu iar
să tragă de degete. Observă că Lauren se uita la ea şi îşi coborî
430
privirea. Îşi lăsă mâinile în jos, apoi le ridică din nou şi îşi încrucişa
braţele pe piept, acoperindu-şi coatele cu mâinile, ca şi cum încerca
să le împiedice să i se desprindă de trup. Sean observă că Lauren îi
oferi un surâs timid şi ezitant, dar plin de înţelegere, şi fu surprins
văzând-o pe Celeste răspunzându-i cu un mic zâmbet şi cu o privire
de recunoştinţă. Îşi iubea soţia în acea clipă mai profund ca
niciodată şi se simţea umilit de priceperea ei de a transmite
instantaneu un mesaj de înfrăţire cu sufletele pierdute. Atunci, avu
certitudinea că numai din cauza lui nu rezistase căsnicia lor, din
cauza manifestărilor egou-lui său poliţienesc, a dispreţului care-l
dominase treptat faţă de greşelile şi fragilitatea oamenilor. Se
apropie de soţie şi o mângâie pe obraz. Gestul acesta o făcu pe
Celeste să-şi întoarcă ochii. Ea se uită la bulevard în vreme ce-şi
făcea apariţia un car în forma de mănuşă de base-ball, înconjurat
din toate părţile de prichindei din Mica Ligă şi de echipe de T-ball,
puştanii râzând cu gura până la urechi şi făcând semne cu mâna,
înnebuniţi de adoraţie.
Ceva legat de acest car alegoric îl înfiora pe Sean, poate felul în
care mănuşa de base-ball părea că tot mai puţin că-i leagănă pe
copii şi tot mai mult pe punctul de a se prăbuşi peste ei. Dar puştii
ignorau total această tendinţă şi surâdeau ca demenţii. În afară de
unul care era abătut, privind la scoabe, iar Sean îl recunoscu
imediat. Era fiul lui Dave.
— Michael! îl strigă maică-sa făcându-i semne cu mâna, dar
puştiul nu se întoarse. Îşi ţinea ochii plecaţi, deşi ea-l strigă pentru
a doua oară.
— Michael, scumpul meu! Bombonica mea, uite! Michael!
Carul alegoric continua să înainteze, iar Celeste continua să-l
strige, şi fiul refuza s-o vadă în ochi. Sean îl recunoscu pe Dave în
umerii şi în bărbia copilului, în frumuseţea lui aproape delicată.
— Michael! îl mai strigă o dată Celeste, începând iar să tragă
de degete şi coborând de pe bordură.
Carul trecu pe lângă ei, dar Celeste continua să meargă în
urma lui, croindu-şi drum prin mulţime, făcând semne cu mâna şi
strigându-şi băiatul pe nume.
Sean o simţi pe Lauren care îi dezmierda uşor braţul în timp ce
el se uita peste drum la Jimmy. Chiar dacă şi-ar fi irosit tot restul

431
vieţii, avea să-l urmărească fără încetare. „Mă vezi, Jimmy? Haide.
Mai uită-te o dată încoace!”
Iar acela îşi întoarse capul spre el şi îi zâmbi. Sean îşi ridică
mâna, cu degetul arătător întins şi degetul mare îndoit ca un
trăgaci de pistol. Apoi îşi mişcă degetul mare în jos şi „trase”.
Jimmy surâse şi mai larg .
— Cine era femeia aia? îl întrebă Lauren.
Îl revăzu în minte pe Dave Boyle şi îşi dori să-i fi cumpărat
berea pe care i-o promisese în cea de-a doua zi a anchetei, îşi dori
să fi fost mai drăguţ cu el când erau copii, să nu-l fi părăsit tatăl, să
nu-şi fi pierdut minţile mamă-sa şi să nu i se fi întâmplat în viaţă
multe alte lucruri rele. Asistând de pe trotuar la paradă, împreună
cu soţia şi copilul, îşi dori o mulţime de lucruri pentru vechiul amic
din copilărie. Dar mai ales pace. Mai mult decât orice, spera ca
Dave, oriunde s-ar fi aflat, să fi găsit un pic de pace.

432
433
 DENNIS LEHANE

DISPĂRUTĂ FĂRĂ URMĂ

Traducere din limba engleză de Onofre Bouvila

PARALELA 45

434
 Surorii mele Maureen şi fraţilor mei
Michael, Thomas şi Gerard.
Vă mulţumesc c-aţi fost lângă mine
şi că v-aţi împăcat cu situaţia.
Altfel n-ar fi fost prea uşor.
Şi lui JCP, care n-a avut niciodată nicio şansă.

435
 Mulţumiri

Redactorului meu, Claire Wachtel, şi agentului meu, Ann

Rittenberg, care au scos iarăşi un manuscris dintr-un haos şi m-au
făcut să arăt mult mai bine decât aş fi avut dreptul să sper. Mal,
Shaile şi Sterling au citit ciornele brute şi mi-au clarificat toate
nelămuririle întâmpinate. De asemenea, îi mulţumesc sergentului
Larry Gillis din Departamentul de Relaţii cu Publicul al Poliţiei
statului Massachusetts şi lui Mary Clark de la Biblioteca Publică
Thomas Crane din Quincy, şi pentru nenumăratele imponderabile
pline de graţie lui Jennifer Brawer de la Editura William Morrow şi
Francescăi Liversidge de la Editura Bantam UK.

436
 Nota autorului

Oricine e familiarizat cu Bostonul, Dorchesterul, cu South

Bostonul şi Quincy, ca şi cu carierele din Quincy şi cu rezervaţia
Dealurile Albastre îşi va da seama că mi-am permis nenumărate
libertăţi în descrierea particularităţilor geografice şi topografice ale
acestor locuri. Lucru, de altfel, în întregime intenţionat. Deşi aceste
oraşe, localităţi şi zone există realmente, le-am modificat după
nevoile istorisirii, dar şi după propriile-mi capricii, astfel că ar
trebui luate ca fiind pe de-a întregul fictive. În plus, orice asemănări
între personajele şi evenimentele acestei naraţii şi persoane în viaţă
sau defuncte sunt pe de-a întregul întâmplătoare.

437
 Port Mesa, Texas,
octombrie 1998

Mult înainte ca soarele să întâlnească apele Golfului, vasele

pescăreşti ridică ancora şi ies în întuneric. Sunt mai mult din cele
care pescuiesc crevete, doar ocazional câte unul care caută marlin
sau tarpon, şi au la bord aproape exclusiv bărbaţi. Cele câteva femei
care lucrează pe vasele ce pescuiesc crevete sunt mai tot timpul
extrem de discrete. Asta e coasta Texasului şi pentru că, în două
secole de pescuit, atât de mulţi bărbaţi şi-au găsit aici tragicul
sfârşit, urmaşii lor şi prietenii ce le-au supravieţuit au sentimentul că
şi-au câştigat dreptul la prejudecăţile lor şi la ura faţă de concurenţii
vietnamezi şi la neîncrederea faţă de orice femeie care face munca
asta murdară şi orbecăie prin beznă după cabluri şi cârlige ce taie
carnea încheieturilor.
Femeile, zicea un pescar în negurile dinaintea zorilor, pe când
căpitanul reducea puterea motorului traulerului, până când nu se
mai auzea decât un huruit leneş, iar lespedea mării se tulbura,
femeile ar trebui să fie aidoma lui Rachel. Aia da femeie.
Aia da femeie, într-adevăr, a răspuns un alt pescar. Da, dom’le,
straşnică femeie.
Rachel e o figură destul de nouă în Port Mesa. A apărut în zonă
prin iulie cu băieţaşul ei într-o camionetă rablagită Dodge, a închiriat
o căsuţă în nordul oraşului şi a scos plăcuţa pe care scria
„ANGAJĂM BARMAN‖ din vitrina barului Crockett’s Last Stand, un
local de la debarcader, cocoţat în vârful unor piloni bătrâni, lăsaţi
într-o rână, gata-gata să cadă în mare.
Au trecut câteva luni până să afle cineva numele ei de familie:
Smith.
Port Mesa atrage mulţi indivizi cu numele Smith. Dar şi vreo câţiva
cărora le zice Doe. Jumătate din vasele de pescuit crevete sunt
manevrate de bărbaţi care fug de ceva. Dorm când aproape toată
lumea e trează şi muncesc când mai toţi ceilalţi dorm. Restul timpului
beau în locante în care puţini străini se simt în largul lor; trăiesc în
ritmurile anotimpurilor şi-a prăzii lor pe care o urmăresc până în Baja
438
spre vest, sau până la Key West înspre sud, şi sunt plătiţi cu banii
jos.
Dalton Voy, patronul barului Crockett’s Last Stand, o plăteşte pe
Rachel cu banii jos. Ar plăti-o şi în lingouri de aur, dacă ar vrea ea
aşa. De când a ocupat ea locul din spatele tejghelei, veniturile lui
Dalton au sporit cu douăzeci de procente. Şi oricât de ciudat ar
părea, sunt şi mai puţine bătăi. De obicei, bărbaţii coboară de pe
vase cu carnea bine coaptă de soare, până în sânge, ceea ce-i face
arţăgoşi, gata să pună capăt unei dispute cu o lovitură de sticlă în
tâmplă sau cu o pălitură cu tacul de biliard. Din experienţa lui
Dalton, atunci când sunt femei frumoase prin preajmă, ei bine,
bărbaţii devin şi mai răi. Da, râd cu mai multă uşurinţă, dar tot la fel
se simt şi ofensaţi.
Şi totuşi, ceva din felul de-a fi al lui Rachel îi linişteşte.
Şi-i şi avertizează.
E ceva în ochii ei – ceva aprig, ce scapără cu răutate şi răceală
atunci când cineva întrece măsura, îi atinge încheietura mai mult
decât trebuie sau face o glumă deocheată şi nesărată. Şi acel ceva e
şi pe chipul ei, în ridurile gravate pe obraz, în frumuseţea ofilită
devreme, în experienţa vieţii trăite înainte să ajungă la Port Mesa –, o
viaţă în care a văzut zori mai întunecaţi şi fapte mai cumplite decât
cei mai mulţi pescari de crevete.
Rachel poartă un pistol în poşetă. Dalton Voy l-a văzut o dată din
întâmplare şi singurul lucru ce i s-a părut surprinzător a fost că nu
l-a surprins deloc. Într-un fel ştia de prezenţa lui acolo. Şi, cumva,
asemenea lui, ştia toată lumea. Nimeni nu se apropie de Rachel în
parcare dând iese din schimb. Nici nu încearcă s-o convingă să urce
cu el în maşină. Şi nimeni n-o urmăreşte până acasă.
Dar atunci când din ochii ei lipseşte acel ceva dur, când de pe faţa
ei se şterge răceala aceea, ei bine, Rachel luminează tot locul. Se
mişcă încolo şi încoace prin bar cu graţia unei dansatoare. Orice
sucire ori răsucire a corpului ei, felul cum goleşte sticlele e lin şi fluid.
Când râde, râsul îi deschide larg gura, şi-i explodează în priviri, şi
nu-i bărbat în bar să nu caute să spună o glumă nouă, mai bună,
numai să simtă iar fiorii pe care i-i dă râsul acela pe şira spinării.
Şi-apoi mai e băieţaşul ei. Un băiat frumos şi blond. N-arată deloc
ca ea, însă când zâmbeşte, ştii că-i al lui Rachel. Şi poate că-i şi puţin
schimbător, tot ca ea. Câteodată vezi un avertisment în ochii lui,
439
destul de straniu la un copil aşa de crud. Abia dacă-i la vârsta la
care învaţă să meargă în picioare şi deja arată lumii o latură care
parcă spune: „Nu forţa nota‖.
Bătrâna doamnă Hailey are grijă de el când Rachel e la muncă. Şi
numai ce-i zice odată lui Dalton Voy că n-ai putea găsi un băiat mai
bine-crescut, ori unul care să-şi iubească mama la fel demult. Şi mai
zice că băiatul are să ajungă cineva, cineva important. Preşedinte
sau aşa ceva. Erou de război. Ţine minte ce-ţi spun, Dalton. Ţine
minte cuvintele astea.
Într-o seară, pe la apus, în Boyntons Cove, Dalton îşi făcea
plimbarea sa de zi cu zi şi dă peste mamă şi fiu. Rachel e până la
brâu în apa caldă a Golfului şi-şi ţine copilul de subsiori,
cufundându-l şi scoţându-l din valuri. Apa e aurie, mătăsoasă parcă,
în lumina soarelui muribund, iar lui Dalton i se pare că Rachel îşi
purifică fiul în aur, îi pare că ea împlineşte un rit străvechi ce va căli
carnea băiatului, astfel încât să nu mai poată fi străpunsă, ori
sfâşiată.
Râd amândoi în marea de ambră, iar înapoia lor, roşu, soarele se
scufundă în valuri. Rachel pupă copilul pe gât şi-i propteşte gambele
pe şoldurile ei, iar el se lasă pe spate în mâinile ei. Şi amândoi se
uită unul în ochii celuilalt.
Dalton se gândeşte că s-ar prea putea să nu fi văzut niciodată
ceva mai frumos ca imaginea pe care o are înaintea ochilor.
Rachel nu-l vede, iar Dalton nici măcar nu-şi flutură mâna către ei.
De fapt, se simte de parcă ar fi un intrus. Îşi pleacă fruntea şi se
întoarce pe drumul pe care a venit.
Se întâmplă ceva înlăuntrul tău când dai peste o dragoste atât de
curată. Te face să te simţi mic. Te face să te simţi urât. Şi ruşinat. Şi
nedemn. Privind la mama aceea şi la fiul ei, jucându-se în apa ca de
ambră, Dalton Voy a înţeles deodată un adevăr simplu şi rece:
niciodată, nici măcar o secundă, el n-a iubit cu o dragoste ca aceea.
O dragoste ca aceea? Drace! Pare atât de curată, că ai zice că-i
aproape criminală.

440
 Partea întâi

Vară indiană, 1997

441
 1

În fiecare zi în ţara asta sunt daţi dispăruţi două mii trei sute de
copii.
Dintre aceştia o mare parte sunt răpiţi de un părinte despărţit de
celălalt, şi, în mai mult de cincizeci la sută din aceste cazuri, nici nu
se pune problema locului pe unde-ar putea fi aceşti copii.
Majoritatea lor sunt aduşi înapoi în mai puţin de-o săptămână.
O altă parte din cei două mii trei sute de copii sunt fugiţi de
acasă. Şi, la fel, majoritatea lor nu stau departe mult timp. De
obicei locurile pe unde se învârt sunt cunoscute imediat, sau sunt
uşor de stabilit – casa unui prieten e cea mai obişnuită destinaţie.
O altă categorie a copiilor dispăruţi sunt cei abandonaţi – cei
izgoniţi din căminele lor sau cei care fug, iar părinţii preferă să nu
pună autorităţile pe urmele lor. Cel mai adesea, copiii aceştia
umplu adăposturile pentru cei fără locuinţe şi autogările, sau îi vezi
la colţ de stradă prin cartierele rău famate şi în cele din urmă
înfundă puşcăriile.
Din cei peste opt sute de mii de copii daţi dispăruţi anual în toată
ţara, numai de la trei mii cinci sute până la patru mii sunt cazuri pe
care Departamentul de Justiţie le clasifică drept „răpiri
non-familiale”, sau cazuri în care poliţia respinge rapid
alternativele răpirii de către unul din părinţi, a fugit de la domiciliu,
a abandonului familial, ori cazuri în care copilul s-a pierdut sau
rănit.
Dintre acestea, anual, trei sute de copii dispar şi nu se mai întorc
niciodată.
Nimeni – nici părinţii, nici prietenii, nici autorităţile sau
organizaţiile de protecţie a copiilor, nici centrele pentru persoane
dispărute – nu ştie unde se duc copiii aceştia. Posibil în morminte;
în beciuri sau în locuinţele unor pedofili; sau poate în abis, în
găurile din canavaua acestui univers, de unde nu va veni nicio
veste de la ei.
Oriunde s-ar duce aceşti trei sute, ei rămân acolo. Pentru un
moment, sau două, soarta lor îi bântuie pe necunoscuţii care au

442
auzit de cazul lor; şi mai mult îi bântuie pe cei cărora le erau dragi.
Fără un cadavru care să rămână în urma lor, semn al trecerii lor
prin această lume, ei nu mor. Dar ne fac atenţi la acest abis.
Şi rămân dispăruţi.

— Sora mea, a zis Lionel McCready măsurând în sus şi-n jos

biroul nostru din clopotniţă, a avut o viaţă foarte grea.
Lionel era un ins masiv cu carnea feţei uşor fleşcăită, ca la dulăi,
şi umerii largi îi cădeau abrupt din clavicule, de parcă ducea o
greutate nevăzută pe ei. Avea un zâmbet chinuit şi timid, însă îţi
strângea mâna ferm cu palma lui bătucită. Purta uniforma maro a
angajaţilor poştei şi frământa în mâinile sale vânjoase şi cărnoase
cozorocul şepcii tot maro de baseball.
— Mama noastră a fost o… ei bine, să fiu cinstit, o beţivancă. Iar
tata ne-a părăsit pe când eram nişte ţânci amândoi. Când creşti în
felul ăsta, ajungi să… cred că ajungi să… se poate să strângi multă
mânie. Îţi trebuie ceva timp să-ţi limpezeşti minţile, să-ţi dai seama
care ţi-e drumul în viaţă. Nu e vorba doar de Helene. Vreau să zic că
şi io am avut mari probleme, am trecut printr-o criză serioasă după
ce-am făcut douăzeci de ani. N-am fost un înger.
— Lionel, a zis soţia lui.
El a întors palma spre ea, de parcă trebuia să scuipe totul atunci,
altfel n-ar mai fi făcut-o niciodată.
— Eu am fost norocos. Am întâlnit-o pe Beatrice. Mi-am
îndreptat proastele năravuri. Am o viaţă. Ce vreau să spun,
domnule Kenzie şi domnişoară Gennaro, e că dacă ţi se dă timp,
vreo câteva momente de relaxare, atunci creşti, te maturizezi. Te
scuturi de toate mizeriile. Soră-mea… ea încă mai creşte, asta
vreau să vă spun. Poate pentru că viaţa ei a fost dură şi…
— Lionel, a zis soţia lui, opreşte-te, nu mai inventa scuze pentru
Helene.
Beatrice McCready îşi trecu o mână prin părul ei zmeuriu şi
scurt şi zise:
— Dragule, stai jos. Te rog.
Lionel îi zise:
— Încerc doar să explic că Helene n-a avut o viaţă uşoară.
— Nici tu n-ai avut, a zis ea, dar tu eşti un tată bun.
— Câţi copii aveţi? întrebă Angie.
443
 Beatrice zâmbi.
— Unul. Matt. Are cinci ani. Acum stă cu fratele meu şi cu soţia
lui până o găsim pe Amanda.
Lionel parcă se mai îndreptă puţin de spate auzind
pomenindu-se de fiul lui.
— E un copil deosebit, a zis el şi părea aproape ruşinat de
propria mândrie.
— Şi Amanda? am zis.
— Şi ea e un copil minunat, a zis Beatrice. Şi-i prea mică să
umble de una singură prin lume.
Amanda McCready dispăruse din cartier cu trei zile înainte.
De-atunci s-ar fi zis că tot Bostonul era preocupat de locul unde
s-ar fi putut afla. Poliţia dislocase în căutarea ei mai mulţi oameni
decât cei care îl urmăriseră pe John Salvi1 după schimbul de focuri
de la clinica de avorturi, cu patru ani înainte. Primarul a ţinut o
conferinţă de presă în care a dat asigurări că nicio altă problemă
comunitară nu avea prioritate înaintea găsirii fetiţei dispărute.
Felul în care presa informa despre eveniment depăşise limitele
saturaţiei: prima pagină a fiecăruia din cele două ziare de
dimineaţă; seara, reportajul de cea mai mare însemnătate la fiecare
din cele trei televiziuni importante; actualizări ale ştirilor la fiecare
oră, inserate între seriale şi dezbateri televizate.
Şi la capătul a trei zile – nimic. Nici măcar o urmă.
Amanda McCready fusese pe pământ vreme de patru ani şi şapte
luni când a dispărut. Mama ei o pusese în pat duminică seara, mai
verificase o dată pe la opt şi jumătate, iar a doua zi dimineaţa, puţin
după nouă, se uitase în pătuţul Amandei şi n-a văzut decât
cearşafurile păstrând încă adâncitura lăsată de trupul fiicei ei.
Hainele pe care Helene McCready le pregătise pentru fiica ei – un
tricou roz, pantaloni de doc, ciorapi roz şi pantofiori sport albi –
dispăruseră, ca şi păpuşa ei preferată, o replică blondă a unui copil
de trei ani care, în mod straniu, semăna cu proprietara ei, şi pe care
Amanda o botezase Pea 2 . Camera nu prezenta urmele vreunei

1 La 30 decembrie 1994, John Salvi, militant împotriva avorturilor, a atacat două clinici de
planificare familială (n.t.).
2 Bob de mazăre (n.t.).

444
lupte.
Helene şi fiica ei locuiau la al doilea etaj al unui bloc de trei
niveluri şi, cu toate că era posibil ca Amanda să fi fost răpită de
cineva care-ar fi pus o scară sub fereastra dormitorului ei, pe care
ar fi deschis-o să poată intra, era prea puţin probabilă această
succesiune a evenimentelor. Geamul şi apărătoarea de muşte nu
păreau să fi fost forţate, iar în terenul de la temelia zidului nu se
vedeau urme pe care le-ar fi putut lăsa o scară.
Ce era cu mult mai probabil, dacă se lua în considerare faptul că
un ţânc de patru ani nu hotărăşte dintr-odată că vrea să plece de
unul singur de-acasă în miez de noapte, era că răpitorul intrase în
apartament pe uşă, fără să spargă yala şi fără să scoată balamalele
din canat, pentru că astfel de acţiuni ar fi fost inutile în faţa unei
uşi neîncuiate.
Helene McCready îşi luase o papară straşnică în presă atunci
când se aflase această informaţie. La douăzeci şi patru de ore de la
dispariţia fiicei ei, News, replica din Boston a tabloidului New York
Post, afişa pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, următorul titlu:

Hai, intră
Mama micuţei Amanda a lăsat uşa neîncuiată

Sub titlu erau două fotografii, una a Amandei, cealaltă a intrării

în apartament. Uşa era larg deschisă, însă, după declaraţiile
poliţiştilor, nu aşa fusese găsită uşa în dimineaţa descoperirii
dispariţiei micuţei. Da, era neîncuiată, dar larg deschisă – nu.
Totuşi, majorităţii locuitorilor oraşului nu-i prea păsa de această
distincţie. Helene McCready îşi lăsase fiica în vârstă de patru ani
singură în apartamentul a cărui uşă era neîncuiată cât timp ea era
în vecini, în casa prietenei sale Dottie Mahew. Acolo, ea şi Dottie
s-au uitat la TV – au urmărit două seriale de comedie şi filmul
săptămânii: Her Father’s Sins, cu Suzanne Sommers şi Tony Curtis
în rolurile principale. După ştiri s-au uitat şi la jumătate din
emisiunea Entertainment Tonight Weekend Edition, apoi Helene s-a
întors acasă.
Cu aproximaţie, vreme de trei ore şi patruzeci şi cinci de minute,
Amanda McCready fusese lăsată singură într-un apartament cu
uşa descuiată. Conform presupunerilor, cândva în acel interval de
445
timp, fetiţa fie se strecurase afară de una singură, fie fusese răpită.
Eu şi Angie urmăriserăm îndeaproape cazul, la fel ca toată lumea
din oraş, şi ne zăpăcise tot atât cât părea să fi zăpăcit pe toată
lumea. Ştiam că Helene McCready se supusese testului cu
poligraful în privinţa dispariţiei fiicei ei şi că-l trecuse. Poliţia nu era
în stare să găsească nicio pistă de urmărit; umbla vorba că fuseseră
consultaţi până şi mediumi. Vecinii, care ieşiseră pe stradă în acea
noapte, o noapte caldă de vară indiană, astfel că mai toate ferestrele
fuseseră lăsate deschise, iar pietonii hălăduiseră încoace şi-ncolo,
au declarat că n-au văzut nimic care să le dea de bănuit şi nici n-au
auzit ceva care să semene a ţipete de copil. Nimeni nu-şi amintea să
fi văzut vreun ţânc de patru ani rătăcind de unul singur prin
împrejurimi şi niciuna ori mai multe persoane suspecte, care să
care un copil sau vreun pachet suspect.
Din câte-ar fi putut spune oricine, Amanda McCready dispăruse
totalmente, de parcă nici nu s-ar fi născut vreodată.
Mătuşa ei, Beatrice McCready, ne chemase în după-amiaza
aceea. I-am spus că nu credeam că noi am puteam face mai mult
decât făceau deja pentru nepoata ei o sută de poliţişti, jumătate din
presa bostoniană şi mii de oameni obişnuiţi.
— Doamnă McCready, i-am zis, păstraţi-vă banii.
— Prefer să-mi salvez nepoata, a zis ea.

Când din vânzoleala orei de vârf a traficului din seara aceea de

miercuri nu mai rămăseseră decât nişte ţiuituri îndepărtate de
alarme şi zgomot de motoare ambalate pe bulevardul de sub
ferestrele noastre, eu şi Angie stăteam în biroul nostru din
clopotniţa bisericii Sf. Bartolomeu din Dorchester şi-i ascultam pe
mătuşa şi pe unchiul Amandei pledându-i cauza.
— Cine e tatăl Amandei? a zis Angie.
Greutatea aceea invizibilă păru să se lase iarăşi pe umerii lui
Lionel.
— Nu ştim. Eu şi Beatrice credem că e un tip pe nume Todd
Morgan. A fugit din oraş imediat după ce Helene a rămas gravidă.
Nimeni n-a mai auzit de el de-atunci.
— Dar lista posibililor taţi e lungă, a zis Beatrice.
Lionel îşi lăsă ochii în podea.
— Domnule McCready, am zis.
446
 S-a uitat la mine.
— Lionel.
— Lionel, te rog ia loc, am zis.
După un scurt moment de sforţare, s-a înşurubat într-un mic
fotoliu aflat de cealaltă parte a mesei de lucru.
— Acest Todd Morgan, a zis Angie de-ndată ce termină de notat
numele pe-o foaie. Poliţia ştie pe unde se află?
— Mannheim, Germania, spuse Beatrice. S-a înrolat în armată şi
e detaşat acolo. Era în cazarmă când a dispărut Amanda.
— Şi l-au eliminat de pe lista suspecţilor? am zis. Nu putea în
niciun fel să-şi pună vreun prieten s-o facă?
Lionel îşi drese vocea, apoi îşi lăsă iar ochii în pământ.
— Poliţia ne-a spus că el e jenat de relaţia sa cu sora mea şi că
oricum nu crede că e copilul lui.
S-a uitat la mine cu acei ochi disperaţi, blânzi.
— Ne-au spus că răspunsul său a fost: „Dacă-mi trebuie un
broscoi care să se cace şi să plângă tot timpul, pot să fac unul
nemţesc.”
L-am simţit înfiorându-se, rănit şi cutremurat că trebuise să-i
spună nepoată-sii broscoi, şi-am dat din cap, înţelegător.
— Povesteşte-mi despre Helene, am zis.
Nu erau multe de povestit. Helene McCready era sora mai mică
cu patru ani a lui Lionel, avea, adică, douăzeci şi opt. Abandonase
liceul Monsignor Ryan Memorial chiar din primul an, şi încă nu-şi
luase diploma pe care tot spunea că avea să şi-o ia. La
şaptesprezece ani a fugit cu un tip cu cincisprezece mai în vârstă
decât ea şi a trăit şase luni într-o parcare de rulote din New
Hampshire, până să se întoarcă acasă cu faţa acoperită de vânătăi
purpurii, după ce făcuse deja primul din cele trei avorturi.
De-atunci îşi luase fel de fel de slujbe: fusese casieriţă la Stop &
Shop, funcţionară la Chess King, muncitoare într-o spălătorie
chimică, recepţioneră la poştă, însă nu reuşise să-şi păstreze
niciuna mai mult de optsprezece luni. De când îi dispăruse fiica, îşi
luase liber de la Li’l Peach, unde lucra cu jumătate de normă ca
operatoare a automatului de loterie şi nu dădea semne c-ar vrea să
se întoarcă la muncă.
— A iubit-o pe fetiţa aceea, totuşi, a zis Lionel.
Beatrice părea să aibă o cu totul altă opinie, dar a tăcut.
447
 — Unde-i acum Helene? a zis Angie.
— La noi acasă, a zis Lionel. Avocatul cu care-am luat legătura
ne-a spus c-ar trebui s-o ţinem departe de ochii lumii, cât putem.
— De ce? am zis.
— De ce? a zis Lionel.
— Mda, vreau să zic că fetiţa ei e dispărută. N-ar trebui oare să
facă apeluri către public? Măcar să împânzească tot cartierul cu
afişe.
Lionel a deschis gura, dar apoi a închis-o fără să rostească niciun
cuvânt. Se uită în jos la încălţările sale.
— Helene nu e pregătită pentru aşa ceva, a zis Beatrice.
— De ce nu? a zis Angie.
— Pentru că… ei bine, pentru că-i Helene, a zis Beatrice.
— Poliţia monitorizează telefonul din apartamentul ei în caz că se
va cere o răscumpărare?
— Da, a zis Lionel.
— Dar ea nu-i acolo, a zis Angie.
— Pentru ea a fost prea mult, a zis Lionel. Avea nevoie de
intimitate.
Şi-a dus mâinile înainte, s-a uitat la noi.
— A, intimitatea ei, am zis.
— Desigur, a zis şi Angie.
— Uite, Lionel începu să-şi frământe iar şapca, ştiu cum poate să
vi se pară. Chiar ştiu. Dar oamenii îşi arată îngrijorarea în feluri
diferite, nu-i aşa?
Am încuviinţat din cap, nu prea convins.
— Dacă a făcut trei avorturi, am zis şi Lionel s-a cutremurat,
ce-a convins-o să o nască pe Amanda?
— Cred c-a decis că e vremea.
Lionel s-a aplecat înainte şi faţa i s-a luminat.
— De-aţi fi văzut ce încântată era în timpul sarcinii. Vreau să zic
că viaţa ei avea un scop, ştiţi? Era sigură că acest copil va face să fie
totul mai bine.
— Pentru ea, a zis Angie. Dar pentru copil?
— Exact asta am spus şi eu la vremea aceea, a zis Beatrice.
Lionel se întoarse spre cele două femei, cu ochii măriţi şi iarăşi
disperaţi.
— Fiecare era bună pentru cealaltă, a zis el. Eu asta cred.
448
 Beatrice se uită la pantofii ei. Angie se uita pe fereastră.
Lionel se uită iar la mine.
— Erau.
Am dat din cap, iar faţa lui de dulău se relaxă, uşurată.
— Lionel, a zis Angie, încă uitându-se pe geam, am citit toate
articolele din ziare. Nimeni nu pare să ştie cine-ar fi putut-o lua pe
Amanda. Poliţia pare să fie în încurcătură, iar Helene, conform
celor apărute prin presă, zice că ea n-are nicio idee în această
privinţă.
— Ştiu, Lionel dădea din cap.
— Bun, în regulă, Angie îşi întoarse faţa de la fereastră şi se uită
la Lionel. Tu ce crezi că s-a întâmplat?
— Nu ştiu, a zis el şi-şi strânse şapca în mâini atât de tare, de
credeam c-are s-o rupă în pumnii lui mari. Parc-ar fi fost sorbită în
ceruri.
— Helene se întâlnea cu cineva?
Beatrice pufni din vârful buzelor.
— Cineva stabil? am zis.
— Nu, a zis Lionel.
— Presa sugerează că se învârte în compania unor indivizi
respingători, spuse Angie.
Lionel ridică din umeri, de parcă ar fi fost obişnuit cu aşa ceva.
— Se-nvârte pe la Filmore Tap, a zis Beatrice.
— Aia-i cea mai împuţită speluncă din Dorchester, a zis Angie.
— Şi gândiţi-vă câte alte baruri concurează pentru onoarea asta,
a zis Beatrice.
— Nu-i aşa rea, a zis Lionel şi se uită la mine cerşindu-mi
sprijinul.
Am ridicat mâinile, cu palmele spre el.
— De obicei port pistol la mine, Lionel. Dar când intru în Filmore
Tap devin neliniştit.
— Filmore e recunoscut ca bar de drogaţi, a zis Angie. Se zice că
pe-acolo se vântură cocaină şi heroină de parc-ar fi aripioare
picante. Sora ta are probleme cu drogurile?
— Vrei să zici cu heroina?
— Vrea să zică cu orice fel de drog, a zis Beatrice.
— Fumează niţică iarbă, a zis Lionel.
— Niţică iarbă? am întrebat. Sau multă iarbă?
449
 — Cât înseamnă multă? a zis el.
— Ţine pe noptieră vreun bong sau vreo pensă pentru jointuri? a
zis Angie.
Lionel îi aruncă o privire furişă.
— Nu e dependentă de niciun drog anume, a zis Beatrice. Atâta
că mai degustă.
— Cocaină? am zis.
Beatrice a dat din cap, iar Lionel se uită la ea înmărmurit.
— Pastile?
Beatrice ridică din umeri.
— Ace? am zis.
— O, nu, făcu Lionel.
Beatrice a zis:
— Din câte ştiu eu, nu.
Se mai gândi puţin şi continuă:
— Nu. Am văzut-o amândoi în pantaloni scurţi şi maieu. Am fi
văzut urme.
— Staţi, ridică Lionel o mână. Ia staţi. Ar trebui să o căutăm pe
Amanda, nu să vorbim despre proastele obiceiuri ale soră-mii.
— Trebuie să aflăm tot despre Helene şi despre obiceiurile ei şi
despre prietenii ei, a zis Angie. Atunci când dispare un copil,
motivele sunt adesea pe undeva, pe lângă casă.
Lionel se ridică în picioare, iar umbra sa acoperi tăblia biroului.
— Ce vrea să însemne asta?
— Stai jos, i-a zis Beatrice.
— Nu. Trebuie să ştiu ce vrea să zică asta. Sugeraţi că soră-mea
ar putea avea ceva de-a face cu dispariţia Amandei?
Angie îl privi neclintită.
— Asta să-mi spui dumneata.
— Nu, a zis el tare. E bine? Nu.
Se uită în jos spre soţia sa.
— Nu-i o infractoare, bine? E o femeie care şi-a pierdut copilul.
Ştiţi asta?
Beatrice se uita în sus la el, cu o expresie de nepătruns pe faţă.
— Lionel, am zis.
El se uita în jos spre soţia sa, apoi s-a uitat spre Angie.
— Lionel, am zis din nou, iar el s-a întors către mine. Tu însuţi ai
spus că Amanda parcă ar fi fost sorbită în ceruri. În regulă. Cinzeci
450
de poliţişti o caută. Poate chiar mai mulţi. Voi doi vă ocupaţi de
treaba asta. Vecinii din cartier…
— Mda, a zis. Chiar mulţi. Au fost grozavi.
— Bun. Atunci unde-i Amanda?
El s-a uitat la mine de parcă aş fi putut deodată s-o scot din
vreun sertar al biroului meu.
— Nu ştiu.
A închis ochii.
— Nimeni nu ştie, am zis. Iar dacă avem să ne ocupăm şi noi de
treaba asta – nu spun că o vom face…
Beatrice îşi îndreptă spatele în fotoliu, dar nu se ridică,
uitându-se la mine cu o privire grea.
— Dar dacă o vom face, atunci va trebui să pornim de la ipoteza
că, dacă a fost răpită, atunci cineva din apropiaţii ei a făcut-o.
Lionel se aşeză iarăşi.
— Deci credeţi c-a fost răpită.
— Dumneata nu crezi? a zis Angie. Un copil de patru ani, dac-ar
fi plecat de unul singur, n-ar mai putea fi, după aproape trei zile, tot
pe străzi şi să nu fie văzut.
— Mda, a zis el de parcă ar fi fost pus în faţa unui lucru de care
ştia că e adevărat, dar pe care, până atunci, îl îndepărtase din
mintea sa. Mda, probabil că aveţi dreptate.
— Aşadar ce facem acum? a zis Beatrice.
— Vreţi părerea mea sinceră? am zis.
Şi-a înălţat uşor bărbia, cu ochii aţintiţi ferm într-ai mei.
— Nu sunt sigură.
— Aveţi un băiat care urmează să meargă la şcoală, aşa-i?
Beatrice dădu din cap.
— Păstraţi banii pe care ni i-aţi fi dat nouă şi investiţi-i în
educaţia lui.
Beatrice nu şi-a mişcat capul, îl ţinea tot sus, uşor întors spre
dreapta, şi pentru o clipă ai fi putut crede c-a fost plesnită peste
faţă.
— Deci nu veţi lua cazul acesta, domnule Kenzie?
— Nu sunt convins că are vreun rost.
Vocea lui Beatrice s-a înălţat în biroul nostru strâmt.
— Un copil e…
— Dat dispărut, a zis Angie. Da. Însă o mulţime de oameni o
451
caută. Presa se ocupă pe larg de acest caz. Toată lumea din oraş şi
probabil majoritatea locuitorilor statului ştiu cum arată Amanda.
Credeţi-mă, majoritatea sunt cu ochii în patru şi-o caută.
Beatrice se uită către Lionel, care ridică uşurel din umeri. Ea îşi
întoarse privirea de la el şi şi-o aţinti în ochii mei. Era o femeie
mică, nu mai înaltă de cinci picioare şi trei inci. Faţa ei palidă,
stropită de pistrui de aceeaşi culoare ca cea a părului, avea forma
unei inimi şi rotunjimi copilăreşti în nasul mărunţel şi-n bărbie, iar
pomeţii îi erau precum ghinzile. Însă împrejurul ei emana o aură
furioasă şi puternică, de parcă pentru femeia asta a ceda însemna a
muri.
— Am venit la voi pentru că voi găsiţi oameni, a zis ea. Asta faceţi
voi. Acum câţiva ani l-aţi găsit pe bărbatul care-a ucis toţi oamenii
aceia, aţi salvat un copil şi pe mama lui dintr-un loc de joacă. Voi…
— Doamnă McCready, a zis Angie ridicând o mână.
— Nimeni n-a vrut să vin aici, a zis Beatrice. Nici Helene, nici
soţul meu, nici poliţia. „Îţi risipeşti banii”, mi-au spus toţi. „Nici
măcar nu-i copilul tău” mi s-a spus.
— Draga mea, a zis Lionel şi-şi puse mâna peste ale ei.
Beatrice i-a dat-o la o parte, s-a aplecat înainte până când braţele
ei s-au proptit în tăblia biroului, iar ochii ei de safir era înfipţi
într-ai mei.
— Domnule Kenzie, puteţi s-o găsiţi.
— Nu, am zis moale. Nu dacă e destul de bine ascunsă. Nu dacă
o grămadă de oameni, care se pricep la fel de bine ca şi noi la
treburile astea, n-au fost nici ei în stare să o găsească. Noi n-am fi
decât doi oameni în plus, doamnă McCready, nimic mai mult.
— Unde bateţi?
Vocea ei era din nou joasă şi rece.
— Unde bate? a zis Angie. La ce-ar folosi două perechi de ochi în
plus?
— Dar cu ce-ar dăuna? a zis Beatrice. Puteţi să-mi spuneţi cu
ce-ar dăuna?

452
 2

Din punctul de vedere al unui detectiv, odată ce-ai eliminat

posibilitatea fugii de la domiciliu sau răpirea de către unul dintre
părinţi, dispariţia unui copil seamănă cu o crimă: dacă în şaptezeci
şi două de ore nu rezolvi cazul, e puţin probabil să-l mai rezolvi
vreodată. Asta nu înseamnă neapărat că acel copil e mort, dar
şansele să fie sunt mari. Însă dacă Amanda e în viaţă, în mod cert e
într-o stare mai jalnică decât în momentul dispariţiei. Asta pentru
că motivaţiile unui adult care dă peste un copil care nu-i al lui nu
prea sunt altele decât: A, îl ajută sau B, îl exploatează. Iar dacă
felurile în care-l poate exploata sunt diferite – solicitarea unei
răscumpărări, folosirea lui la muncă, abuzarea sexuală de către
răpitor şi/sau pentru obţinerea unor profituri, uciderea lor – totuşi,
niciunul nu derivă din bunăvoinţă. Şi dacă copilul nu moare şi e
găsit în cele din urmă, cicatricele cu care rămâne sunt atât de
adânci, încât veninul nu mai poate fi eliminat din sânge.
În ultimii patru ani, am ucis doi oameni. I-am văzut pe cel mai
vechi prieten al meu şi pe o femeie pe care abia o cunoşteam
murind sub ochii mei. Am văzut copii batjocoriţi în ultimul hal, am
întâlnit bărbaţi şi femei pentru care omorul era un gest reflex, am
fost martorul unor relaţii distruse de violenţa în preajma căreia
mă-nvârt de bună voie.
Şi mă săturasem de toate astea.
Amanda McCready lipsea de cel puţin şaizeci de ore deja, poate
chiar şaptezeci şi nu aveam de gând să fiu eu cel care o găseşte
îndesată într-o cloacă undeva, cu părul năclăit de sânge. Nu voiam
s-o găsesc după şase luni, abandonată lângă vreo şosea, cu privirea
goală, abuzată în faţa camerei video de vreun distrus care are o listă
de pedofili în adresa lui de e-mail. Nu voiam să mă uit în ochii unei
fetiţe de patru ani şi să constat moartea a tot ce a fost pur în ea.
Nu voiam să o găsesc eu pe Amanda McCready. Voiam să o
găsească alţii.
Dar, poate pentru că în ultimele zile ajunsesem la fel de implicat
în cazul acesta ca restul locuitorilor oraşului, sau poate pentru că

453
se întâmplase chiar aici, în cartierul meu, ori poate pentru că
„dispărut” şi „copil de patru ani” nu sunt cuvinte care ar trebui să
se acorde în aceeaşi propoziţie, am fost de acord să ne întâlnim cu
Beatrice şi cu Lionel McCready în apartamentul lui Helene o
jumătate de oră mai târziu.
— Veţi lua cazul, deci? a zis Beatrice pe când şi ea, şi Lionel se
ridicau de pe scaune.
— Asta trebuie să discutăm între patru ochi, i-am zis.
— Dar…
— Doamnă McCready, a zis Angie, în afacerea asta lucrurile se
fac într-un fel anume. Trebuie să ne consultăm între patru ochi
înainte să acceptăm un caz.
Lui Beatrice nu-i plăcea, însă şi-a dat seama că nu prea avea ce
face în această privinţă.
— O să trecem pe la Helene într-o jumătate de oră, am zis.
— Mulţumim, a zis Lionel şi-o trase pe soţia sa de mânecă.
— Da, vă mulţumim, a zis şi Beatrice, deşi nu părea realmente
sinceră.
Aveam sentimentul că nimic altceva în afara unui ordin
prezidenţial pentru implicarea Gărzii Naţionale în căutarea
nepoatei ei n-ar fi mulţumit-o.
Le-am ascultat amândoi paşii coborând scările clopotniţei, apoi
i-am privit de la fereastră ieşind din curtea şcolii de lângă biserică şi
îndreptându-se spre un Dodge Aries bătut de vreme. Soarele
alunecase spre vest, dincolo de câmpul meu vizual, şi cerul acelui
început de octombrie avea încă paloarea albă a cerului de vară,
deşi, prin albeaţa aceea, pluteau fuioare de rugină. Se auzi o voce
de copil strigând: „Vinny, aşteaptă-mă. Vinny!”, iar din locul unde
mă aflam, la patru etaje deasupra caldarâmului, se simţea o
stinghereală în vocea aceea, ceva neterminat parcă. Maşina lui
Lionel şi-a Beatricei trecu pe bulevard, de pe un sens pe celălalt, iar
eu am rămas acolo urmărind fumul eşapamentului, până se pierdu
în zare.
— Nu ştiu, a zis Angie şi se lăsă în spătarul scaunului.
Îşi propti adidaşii pe birou şi-şi dădu de pe tâmple părul lung şi
des.
— Pur şi simplu nu ştiu ce să zic despre treaba asta.
Angie purta pantaloni din lycra scurţi de ciclism, negri, şi o bluză
454
largă neagră peste un tricou alb, mulat. Bluza neagră avea în faţă
literele NIN, iar pe spate cuvintele PRETTY HATE MACHINE3. Avea
bluza aia de vreo opt ani, dar arăta încă de parcă atunci o
îmbrăcase pentru prima oară. Erau aproape doi ani de când trăiam
cu Angie. Din câte observasem, nu se îngrijea de garderoba ei mai
bine decât mine, însă eu aveam cămăşi care arătau ca şi cum le-aş
fi frecat prin motorul unei maşini la jumătate de oră după ce le
scoteam eticheta cu preţul, iar Angie mai avea ciorapi de pe când
era în liceu tot atât de albi ca pânza de olandă. Nu de puţine ori
femeile şi veşmintele lor mă uimesc în privinţa asta, însă mi-am dat
seama că acesta e un mister pe care n-am să-l rezolv niciodată – tot
aşa cum n-am să aflu ce i s-a întâmplat cu adevărat Ameliei
Earhart4 sau clopotului care-a fost oarecând în locul unde e acum
biroul nostru.
— Nu ştii ce să zici despre cazul ăsta? am zis. În ce sens?
— Un copil dispărut, o mamă care, din câte se pare, nu se
străduie prea mult să-l caute, o mătuşă căpoasă…
— Ţi s-a părut că Beatrice e căpoasă?
— Nu mai mult decât un martor al lui Iehova ce şi-a proptit
piciorul în prag.
— E îngrijorată de soarta puştoaicei. Îngrijorată de şi-ar smulge
părul din cap.
— Şi pot înţelege de ce, a zis ea şi strânse din umeri. Dar tot
nu-mi place să fiu împinsă de la spate.
— Aşa-i, nu e unul din punctele tale forte.
Angie azvârli spre capul meu cu un creion, care mă nimeri în
bărbie. Frecându-mi locul unde mă lovise, căutam creionul să i-l
azvârl înapoi.
— Da, e tare amuzant jocul ăsta, până când careva rămâne fără
un ochi, am bolborosit pipăind sub scaunul meu după creion.
— Ne merge chiar bine, a zis.
— Aşa e.

3 Titlul albumului de debut al formaţiei de rock industrial Nine Inch Nails, prescurtat
NIN (n.t.).
4 Amelia Mary Earhart, scriitoare şi aviatoare americană. La 2 iulie 1937, a fost dată

dispărută în timpul încercărilor de a face ocolul lumii în avion, deasupra insulei

Howland din Oceanul Pacific. La 5 ianuarie 1939, a fost oficial declarată decedată (n.t.).
455
 Creionul nu era sub scaunul meu şi nici sub birou, din câte-mi
dădeam seama.
— Am câştigat anul ăsta mai mult decât anul trecut.
— Şi-i abia octombrie.
Creionul nu era nici pe lângă perete, nici sub micul nostru
frigider. Probabil era unde erau şi Amelia Earhart şi Amanda
McCready, şi clopotul.
— Abia octombrie, aşa-i, fu de acord Angie.
— Vrei să spui că n-avem nevoie de cazul ăsta.
— În linii mari cam asta vreau să zic.
Am renunţat să mai caut creionul şi m-am uitat o clipă pe
fereastră. Fuioarele ruginii se accentuaseră până ajunseseră roşii
ca sângele, iar cerul alb se întuneca treptat, albăstrindu-se. Într-un
apartament de la etajul trei de peste drum se aprinsese cel dintâi
bec galben al serii. Mireasma aerului ce venea prin plasa de ţânţari
mă făcu să mă gândesc la începutul adolescenţei, când băteam
mingea în stradă, la zilele lungi şi fără griji ce se scurgeau în nopţi
lungi şi fără griji.
— Nu eşti de acord? a zis Angie câteva clipe mai târziu.
Am dat din umeri.
— Vorbeşte acum sau taci pentru totdeauna, a zis ea încetişor.
Mi-am luat privirea de pe geam şi m-am întors spre ea. În
fereastra în dreptul căreia stătea, amurgul părea de aur şi se juca
în părul ei întunecat. Pielea ei ca fagurii de miere era mai
întunecată decât de obicei din pricina verii lungi şi uscate ce
reuşise cumva să se prelungească până în toamnă. Muşchii
gambelor şi-ai bicepşilor îi erau bine reliefaţi după lunile în care
jucase zilnic baschet pe terenul de sport Ryan.
Din experienţele mele anterioare cu femeile ştiu că, odată ce-ai
ajuns să fii intim cu ele de ceva vreme, frumuseţea lor e primul
lucru pe care-ncepi să-l treci cu vederea. Raţional ştii că-i acolo,
însă capacitatea emoţională de-a fi copleşit sau surprins de
frumuseţe până-ntr-atât încât să te poată îmbăta scade, însă în
fiecare zi tot mai sunt momente în care trag cu ochiul spre Angie şi
simt o rafală iscată de dulcea durere de-a o privi ce-mi spintecă
coşul pieptului.
— Ce-i?
Gura ei largă se despică într-un rânjet.
456
 — Nimic, am zis cu blândeţe.
Nu şi-a desprins privirea din ochii mei.
— Şi eu te iubesc.
— Da…?
— O, da.
— Înfricoşător, nu?
— Mda, câteodată, a zis şi ridică din umeri. Câteodată chiar
deloc.
Am rămas aşa încă un scurt moment, fără să spunem nimic, apoi
Angie şi-a întors ochii spre fereastra din dreptul ei.
— Numai că nu cred că acum avem nevoie de… pacostea asta.
— Ce pacoste?
— Un copil dispărut. Ba mai rău: un copil cu totul pierdut.
Închise ochii şi inspiră aerul adus de briza caldă.
— Îmi place să fiu fericită.
Deschise ochii, iar privirea ei rămase îndreptată tot spre
fereastră. Bărbia îi tremura abia vizibil.
— Ştii?

Trecuse un an şi jumătate de când eu şi Angie ajunseserăm să

împlinim ceea ce prietenii pretindeau că era o poveste de dragoste
ce ţinea de câteva decenii. În acelaşi timp, aceste optsprezece luni
fuseseră cele mai profitabile din câte cunoscuse agenţia noastră de
detectivi particulari.
Cu ceva mai puţin de doi ani în urmă încheiasem – sau mai bine
zis îi supravieţuisem – cazul Gerry Glynn. Primul criminal în serie
din Boston cunoscut în ultimii treizeci de ani atrăsese destulă
atenţie, cum o atrăseserăm şi noi, cei creditaţi cu prinderea lui.
Şuvoiul de publicitate ce-a urmat – reportaje în presa naţională,
reluările nesfârşite din tabloide, două volume despre crime şi
zvonul despre un al treilea în curs de apariţie – ne transformase, pe
Angie şi pe mine, în doi dintre cei mai cunoscuţi anchetatori
particulari din oraş.
Vreme de cinci luni după moartea lui Gerry Glynn, am refuzat să
mai luăm vreun caz, ceea ce, din câte s-a văzut mai apoi, n-a făcut
decât să aţâţe apetitul posibililor clienţi. După ce-am dus la capăt
ancheta dispariţiei unei femei pe nume Desiree Stone, am revenit
asupra deciziei şi am dat publicităţii faptul că acceptăm iarăşi
457
cazuri. Câteva săptămâni după aceea, casa scărilor ce duceau la
biroul nostru din clopotniţă era înţesată de lume.
Fără să ne înţelegem în prealabil, am refuzat orice caz mirosea a
violenţă ori părea să întredeschidă măcar uşa către cavernele
întunecate ale firii umane. Amândoi, cred, simţeam că merităm o
pauză, aşa că ne-am mulţumit cu cazuri de fraudare a fondurilor de
asigurări, de malpraxis al companiilor sau cu simple divorţuri.
În februarie, la rugămintea unei femei în vârstă, chiar am
acceptat să-i căutăm iguana dispărută. Numele hidoasei bestii era
Puffy, o monstruozitate verde-iridescent de şaptesprezece inci,
care, aşa cum spunea proprietara, avea „o dispoziţie negativă faţă
de umanitate”.
L-am găsit pe Puffy în sălbăticia din suburbiile Bostonului
făcând o cursă furibundă de-a curmezişul tăpşanului îmbibat cu
apă al celui de-al paisprezecelea verde al terenului de golf de la
Belmont Hills Country Club; coada lui ascuţită şfichiuia nebuneşte
în timp ce-o apucase spre părerea de soare pe care-o zărise pe
limba de verdeaţă al celui de-al cincisprezecelea traseu. Îi era frig.
Nu s-a zbătut. Dar n-a lipsit mult să-l fac curele când s-a uşurat pe
bancheta din spate a maşinii companiei noastre, însă proprietara
lui a plătit şi pentru curăţare, în plus peste generoasa recompensă
pentru că i l-am redat pe iubitul ei Puffy.
Aşa an avusesem. Nu era cel mai bogat în poveşti de război bune
de spus în bar, însă fusese cu totul excepţional pentru contul
bancar. Şi oricât de jenant ar fi fost să fugăreşti o şopârlă în scutece
de jur-împrejurul unui teren de golf, era o ocupaţie ce-o bătea pe
aceea de a fi ţinta unor focuri de armă. De fapt o bătea de-o lua
dracu’.
— Crezi că ne-am ieşit din ritm? mă întrebase Angie cu puţin
timp în urmă.
— Complet, am zis, apoi am zâmbit.

— Şi dacă e moartă? a zis Angie pe când coboram scările

clopotniţei.
— Asta ar fi rău, am zis.
— Ar fi mai rău decât rău, depinde cât de mult ne implicăm în
povestea asta.
— Deci vrei să-i refuzăm.
458
 Am deschis uşa care dădea în spate, în curtea şcolii.
S-a uitat la mine, cu gura pe jumătate deschisă, de parcă i-ar fi
fost frică să pună în cuvinte ceea ce gândea, să le audă vibrând în
aer, făcând astfel din sine o persoană care a refuzat să ajute un
copil aflat la strâmtoare.
— Încă nu vreau să le spunem că acceptăm, reuşi să spună când
am ajuns la maşină.
Am dat din cap. Cunoşteam senzaţia.
— Tot ce are legătură cu dispariţia asta pute, a zis Angie pe când
conduceam deja în jos pe bulevardul Dorchester înspre
apartamentul lui Helene şi al Amandei.
— Ştiu.
— Ţâncii de patru ani nu dispar fără să fie ajutaţi să dispară.
— În mod cert nu.
De-a lungul bulevardului, lumea începuse să iasă din case,
acum că masa de seară se terminase. Unii scoseseră şezlonguri pe
micile lor verande de la stradă, alţii se îndreptau spre baruri sau să
joace o partidă de baseball la lumina reflectoarelor. În aer simţeam
mirosul de sulf lăsat de o recent detonată minirachetă cu apă, iar
seara umedă atârna ca o respiraţie întreruptă în ceaţa vineţie,
ezitând între albastrul ultramarin şi negreala ce-avea să vie fără
veste.
Angie îşi strânse genunchii la piept, rezemându-şi bărbia de ei.
— Poate-am ajuns o laşă, dar nu mă deranjează să fugăresc
iguane pe terenuri de golf.
Când am cotit de pe Dorchester pe bulevardul Savin Hill,
uitându-mă pe geam, am zis:
— Nici pe mine.

Când dispare un copil, locul pe care-l ocupa până atunci se

umple imediat de zeci de adulţi. Iar aceşti adulţi – rude, prieteni,
ofiţeri de poliţie, reporteri de la ziare şi de televiziune – produc
multă energie şi zgomot, creează un fel de intensitate comună, de
dedicare împărtăşită şi aprigă pentru o misiune.
Dar în mijlocul acelui zgomot, nimic nu răsună mai puternic
decât tăcerea copilului absent. E o tăcere înaltă de vreo două
picioare şi jumătate sau trei şi-o simţi în dreptul şoldului, o auzi
ridicându-se dinspre duşumea, strigând la tine din colţuri şi din
459
crăpături, dinspre chipul lipsit de expresie al unei păpuşi uitate pe
parchet, lângă pat. E o tăcere diferită de aceea de la înmormântări
şi priveghiuri. Tăcerea celui mort poartă cu sine pecetea sfârşitului,
e o tăcere cu care ştii că trebuie să te obişnuieşti, însă tăcerea unui
copil dispărut nu e ceva cu care să vrei să te obişnuieşti, refuzi să o
accepţi şi astfel urlă la tine.
Tăcerea celui mort spune „rămâneţi cu bine”.
Tăcerea celui dispărut ne porunceşte „găsiţi-mă”.
Ai fi zis că jumătate de cartier şi un sfert din Departamentul de
Poliţie Boston erau în apartamentul de două camere al Helenei
McCready. Camera de zi se prelungea printr-un portic deschis în
sufragerie şi aceste două încăperi erau centrul aproape întregii
acţiuni. Poliţia instalase carduri de telefoane pe duşumeaua
sufrageriei şi toate erau în funcţiune, mai mulţi indivizi îşi foloseau
totuşi propriile telefoane mobile. Un zdrahon într-un tricou pe care
scria MÂNDRU SĂ FIU ŞOBOLAN DE DORCHESTER 5 îşi ridică
privirea de la teancul de fluturaşi de pe măsuţa de cafea din faţa sa
şi zise:
— Beatrice, Canalul 4 vrea s-o invite pe Helene în emisiunea de
la şase seara, mâine.
O femeie acoperi cu palma microfonul mobilului ei.
— Au sunat-o realizatorii emisiunii Annie dimineaţa. Vor ca
Helene să meargă la ei dimineaţă.
— Doamnă McCready, o chemă un poliţist din sufragerie, avem
nevoie de dumneavoastră aici, un moment.
Beatrice dădu din cap către zdrahon şi către femeia cu mobilul,
iar nouă ne spuse:
— Dormitorul Amandei e primul pe dreapta.
Am dat din cap, iar ea a tăiat-o prin mulţimea de oameni spre
sufragerie.
Uşa dormitorului Amandei era deschisă, iar încăperea aceea era
liniştită şi întunecoasă, de parcă zgomotele din strada de sub
ferestre nu puteau pătrunde până acolo. Se auzi bazinul unei
toalete golindu-se şi un poliţist de patrulă ieşi din baie şi se uită la

5Dot rat, în original. Denumire dată tinerilor scandalagii albi din Dorchester,
Massachusetts (n.t.).
460
noi în timp ce cu dreapta tocmai îşi încheia fermoarul şliţului.
— Prieteni de-ai familiei? ne întrebă.
— Da.
Dădu din cap.
— Vă rog să nu atingeţi nimic.
— N-o să atingem nimic, a zis Angie.
Poliţistul dădu iar din cap şi o luă pe coridor spre bucătărie.
M-am folosit de cheia de la maşină să apăs pe întrerupător.
Ştiam că de pe fiecare obiect din încăperea aceea fuseseră prelevate
deja amprente, însă ştiam şi cât de iritaţi sunt poliţiştii dacă, la
locul unei infracţiuni, atingi ceva cu mâinile goale.
Deasupra patului atârna de-un cablu un bec golaş, abajurul de
cupru dispăruse, iar firele electrice iţite din tavan erau prăfuite.
Tavanul avea mare nevoie de o zugrăveală; zăpuşeala verii lucrase
asupra posterelor lipite pe pereţi. Din câte vedeam fuseseră trei, iar
acum zăceau pe lângă pereţi răsucite şi zdrenţuite. Pătrăţelele de
bandă adezivă dispuse în forme rectangulare neregulate
rămăseseră pe perete acolo unde fuseseră posterele. N-aveam idee
de cât timp zăceau acolo, încreţindu-se, acumulând zbârcituri ca
nişte vinişoare cât firele de păr.
Planul apartamentului era identic cu al celui în care locuiam eu,
şi cu al celor din majoritatea clădirilor de trei niveluri din cartier.
Dormitorul Amandei era cel mai mic din cele două, cam cu
jumătate din suprafaţă. Am presupus că dormitorul cel mare era al
Helenei şi că se afla dincolo de baie, pe dreapta, chiar vizavi de
bucătărie, cu ferestrele dând spre veranda din spate şi spre
curticica de dedesubt. Dormitorul Amandei avea ferestrele
orientate spre clădirea vecină de trei etaje şi, după câte se părea, la
amiază era la fel de lipsit de lumină pe cât era şi acum, la opt seara.
Camera era prăfoasă, iar puţina mobilă, împrăştiată ici-colo.
Şifonierul din faţa patului părea cumpărat din piaţa de vechituri,
iar patul n-avea ramă. Nu era decât o saltea şi-o somieră puse
direct pe pardoseală, acoperite cu lenjerie neasortată şi cu o
cuvertură cu imprimeuri cu Regele Leu, dată într-o parte, din
pricina căldurii probabil.
Lângă pat zăcea o păpuşă ce se uita cu ochii ei goi de păpuşă în
tavan, iar un iepuraş de pluş era răsturnat pe-o rână chiar lângă
şifonier, pe care era cocoţat un vechi televizor alb-negru. Un radio
461
mic era postat pe noptieră, dar cărţi nu erau de văzut în cameră,
nici măcar de colorat.
Am încercat să mi-o închipui pe fetiţa care dormea în camera
aceea. În ultimele zile, văzusem destule fotografii de-ale Amandei ca
să ştiu cum arăta, însă doar din înfăţişarea ei fizică nu-mi puteam
da seama ce expresie lua faţa ei când intra în încăperea aceea, la
sfârşitul zilei, sau cu ce expresie se trezea dimineaţa acolo.
Oare încercase să pună afişele alea înapoi pe perete? Oare ceruse
şi ea cărţi tridimensionale galbene şi albastre şi cu sclipici cum
văzuse prin magazine? În întunericul şi liniştea acelei camere,
târziu în noapte, când era trează şi singură, oare se zgâia la
singurul cui ce ieşea din peretele din faţa patului sau la pata de-un
maro pământiu pe care-o făcuse apa în colţul de est al tavanului, de
unde picurase pe pardoseală?
M-am uitat la ochii urâţi şi lucioşi ai păpuşii şi-aş fi vrut să-i
închid cu piciorul.
— Domnule Kenzie, domnişoară Gennaro, se auzi vocea
Beatricei, chemându-ne din bucătărie.
Am mai aruncat o ultimă privire în dormitor, apoi am stins iarăşi
lumina, folosindu-mă de cheia maşinii şi-am luat-o prin hol spre
bucătărie.
Acolo se sprijinea de cuptor un bărbat cu mâinile înfundate în
buzunare. Se uită scurt la noi în timp ce ne apropiam şi-am înţeles
că pe noi ne aştepta. Era cu vreo câţiva inci mai scund decât mine,
spătos şi rotund ca un butoi de benzină, cu o faţă de băieţel voios,
uşor bronzată de parcă ar fi petrecut mult timp în aer liber.
Grumazul lui avea aspectul acela paradoxal, moale şi totodată
uscat, al celor care se apropie de vârsta pensionării, însă era şi o
notă de duritate la el, o implacabilitate ce părea să aibă un secol
vechime, părea să te poată judeca şi să-ţi judece toată viaţa dintr-o
singură privire.
— Locotenentul Jack Doyle, a zis şi mâna lui ţâşni şi-o strânse
pe-a mea.
I-am scuturat mâna.
— Patrick Kenzie.
Angie s-a prezentat şi i-a scuturat mâna, şi-am rămas înaintea
lui în bucătărioara aceea, iar el ne examina cu o căutătură
concentrată. Faţa lui era impenetrabilă, însă intensitatea privirii lui
462
avea ceva din atracţia magneţilor, era ceva în ea care te făcea să vrei
să o vezi chiar dacă simţeai că ar fi trebuit să te uiţi în altă parte.
În ultimele zile, îl văzusem de câteva ori la televizor. Coordona
direcţia de Crime împotriva Copiilor a Departamentului de Poliţie
din Boston, şi observasem că atunci când îşi aţintea privirea în
obiectivul camerei de filmare şi vorbea despre cum avea să o
găsească pe Amanda McCready, parcă ţi se făcea puţin milă de
oricine o fi fost cel care o răpise.
— Locotenentul Doyle voia să vă întâlnească, a zis Beatrice.
— Uite că ne-am întâlnit.
Doyle zâmbi.
— Aveţi un minut?
Fără să mai aştepte răspunsul nostru, se-ndreptă spre uşa ce
dădea afară, în verandă, o deschise şi se uită peste umăr la noi.
— Se pare c-avem, a zis Angie.

Balustrada verandei avea nevoie de vopsea mai ceva decât

tavanul din dormitorul Amandei. De fiecare dată când unul dintre
noi se rezema de ea, vopseaua scorojită, arsă de soare, trosnea sub
antebraţele noastre precum buştenii în foc.
De pe verandă puteam adulmeca mirosul de grătar ce venea de la
câteva case depărtare, iar de undeva de la blocul vecin se auzeau
zgomotele unei adunări în vreo curte din spate – vocea tare a unei
femei ce se plângea că o arsese soarele, un radio ce difuza o piesă a
celor de la Mighty Mighty Bosstones6, un râset atât de brusc şi de
strident de parcă ar fi fost din cuburi de gheaţă învârtindu-se
într-un pahar. Greu de crezut că era octombrie. Greu de crezut că
iarna era aproape.
Greu de crezut că Amanda McCready plutea îndepărtându-se tot
mai şi tot mai departe undeva în lumea largă, care-şi vedea în
continuare de-ale ei.
— Deci, începu Doyle, aplecându-se peste balustradă, aţi
rezolvat deja cazul?
Angie se uită la mine şi dădu ochii peste cap.
— Nu, am zis, dar suntem aproape.

6 Formaţie de ska punk din Boston, Massachusetts (n.t.).

463
 Doyle chicoti încetişor, cu ochii la peticul de ciment şi iarbă
veştedă de sub verandă.
Angie zise şi ea:
— Bănuim că i-aţi sfătuit pe cei din familia McCready să nu ia
legătura cu noi.
— De ce să fi făcut una ca asta?
— Din aceleaşi motive pentru care aş fi făcut-o eu dacă aş fi fost
în locul dumitale, a zis Angie când el îşi întorcea capul să o
privească. Prea mulţi maeştri bucătari.
— Ăsta-i unul dintre motive, a dat Doyle din cap.
— Şi care-i celălalt? am zis.
Doyle şi-a împletit degetele mâinilor, apoi şi-a extins braţele
înainte până când i-au trosnit încheieturile falangelor.
— Vi se pare că oamenii ăştia învârt o grămadă de mălai? Că au
iahturi ori candelabre strălucind de diamante de care eu nu ştiu?
— Nu.
— Dar de când cu cazul Gerry Glynn aud că voi doi percepeţi
tarife destul de piperate.
Angie dădu din cap.
— Dar şi popririle-s destul de piperate.
Doyle schiţă un surâs către ea, apoi se întoarse iar spre
balustradă. O apucă uşurel cu amândouă mâinile şi se lăsă în
spate pe călcâie.
— Când fata asta va fi găsită, Lionel şi Beatrice ar putea avea o
gaură de o sută de miare. Pe puţin. Iar ei nu sunt decât unchiul şi
mătuşa, însă ca s-o găsească au să cumpere spaţiu TV, au să dea
anunţuri de câte o pagină în toate ziarele naţionale, au să posteze
fotografia ei pe panourile de pe autostrăzi, au să angajeze şamani,
mediumi, detectivi particulari.
Se uită iar la noi.
— Au s-ajungă faliţi. Ştiţi asta?
— Tocmai ăsta e unul din motivele pentru care încercăm să nu
luăm cazul, am zis.
— Chiar? a zis Doyle şi ridică o sprânceană. Atunci de ce sunteţi
aici?
— Beatrice e insistentă, a zis Angie.
Doyle se uită înapoia sa spre fereastra bucătăriei.
— Aşa-i ea, nu?
464
 — Suntem destul de nelămuriţi de ce nu-i la fel şi mama
Amandei.
Doyle ridică din umeri.
— Ultima oară când am văzut-o era tranchilizată. Prozac, sau ce
le-or mai fi dând părinţilor cărora le dispar copiii zilele astea.
Se întoarse dinspre balustradă cu mâinile desfăcute de-o parte şi
de alta.
— Oricum, care-i treaba?, nu vreau s-o pornesc cu stângul cu
doi oameni care m-ar putea ajuta s-o găsesc pe puştoaică. Fără
şmecherii. Vreau doar să mă asigur că: A, nu-mi staţi în cale, B, nu
spuneţi presei cum că aţi fost tocmiţi pentru că poliţiştii-s aşa nişte
capete seci că nu-s în stare să găsească apă stând într-o barcă şi C,
nu veţi exploata îngrijorarea oamenilor din casa asta ca să stoarceţi
bani. Asta pentru că se-ntâmplă să-mi placă Beatrice şi Lionel,
sunt oameni buni.
— Care ziceai că-i punctul B? i-am zis zâmbind.
Angie a zis:
— Locotenente, aşa cum am spus, ne străduim să nu luăm acest
caz. Am dubii că vom fi atât de mult prin preajmă, încât să-ţi stăm
în cale.
Doyle se uită lung la ea, cu privirea aceea dură şi francă a lui.
— Atunci de ce mai staţi de vorbă cu mine, aici, pe veranda asta?
— Deocamdată Beatrice refuză să accepte un refuz.
— Iar voi speraţi că atitudinea asta s-ar putea schimba cumva?
Zâmbi moale şi clătină din cap.
— Putem spera, am zis.
El clătină iar din cap şi se întoarse din nou spre balustradă.
— Mult timp.
— Poftim? a zis Angie.
Ochii lui Doyle au rămas îndreptaţi spre curte şi spre cea aflată
imediat dincolo de ea.
— Pentru un copil de patru ani dispărut, oftă el. Mult timp.
— Şi n-aveţi piste de urmat? întrebă Angie.
— Nimic pentru care mi-aş pune casa zălog.
— Dar ceva pe care-aţi miza un apartament luat în rate? a zis ea.
Doyle zâmbi iar şi ridică din umeri.
— Iau asta ca pe un „nu chiar”, a zis Angie.
El a dat din cap.
465
 — Nu chiar.
Vopseaua uscată se sfărâma ca frunzele uscate în încleştarea
mâinilor lui.
— Vă spun cum am intrat în afacerea asta cu găsirea copiilor.
Acu vreo douăzeci de ani, ştiţi?, fiică-mea, Shannon. A dispărut. O
zi.
S-a întors cu faţa spre noi şi-a ridicat indexul.
— Nici măcar o zi, de fapt. Adică de pe la vreo patru într-o
după-amiază până pe la vreo opt, dimineaţa următoare. Dar avea
şase ani. Şi, ascultaţi ce vă spun, n-aveţi idee cât de lungi pot fi
nopţile până când într-una din ele nu vă dispare copilul. Ultima
oară când o văzuseră prietenii ei pe Shannon, ea se îndrepta spre
casă pe bicicletă, iar vreo câţiva dintre ei au spus că au văzut o
maşină care o urmărea foarte încet.
Şi-a frecat ochii cu podul palmelor, lăsând să-i iasă printre buze
un şuierat iscat de amintiri.
— Am găsit-o a doua zi dimineaţa într-un canal de scurgere,
lângă un parc. I se stricase bicicleta şi-şi fracturase ambele glezne,
a leşinat de durere.
Studie expresiile feţelor noastre şi ridică o mână.
— A fost bine, a zis. Două glezne fracturate dor ca naiba, iar
pentru o perioadă a fost un copil foarte sperios, dar asta a fost cea
mai rea traumă pentru ea, pentru nevastă-mea şi pentru mine din
toată copilăria ei. Ăsta-i noroc curat. Drace, ăsta-i noroc chior.
Şi-a făcut cruce cu gesturi iuţi.
— Totuşi, ce vreau să zic? Cât a lipsit Shannon, de au căutat-o
toţi vecinii şi toţi amicii mei poliţişti, iar eu şi cu Tricia am fost şi cu
maşina, şi pe jos peste tot, smulgându-ne părul din cap, ne-am
oprit să bem o cafea. La Dunkin’ Donuts, aşteptând cafeaua, m-am
uitat la Tricia, ea s-a uitat la mine şi amândoi, fără să ne spunem
un cuvânt, am ştiut că, dacă Shannon e moartă, suntem morţi şi
noi. Căsnicia noastră – terminată. Fericirea – distrusă. Viaţa
amândurora avea să fie un lung calvar. Realmente nimic altceva.
Orice fusese bun şi dătător de speranţă, lucrurile pentru care
munciserăm, toate astea aveau să moară odată cu fiica noastră.
— Şi de aceea te-ai înrolat la Crime împotriva Copiilor? am
întrebat.
— De aceea am făcut direcţia de Crime împotriva Copiilor, mi-a
466
răspuns. E copilul meu. Eu am creat-o. Mi-a luat cinşpe ani, dar
am reuşit. CIC există pentru că mi-am privit soţia în gogoşăria aia
şi-am ştiut, acolo, pe loc şi absolut fără nicio îndoială, că nimeni nu
poate supravieţui pierderii unui copil. Nimeni. Nici voi, nici eu, nici
măcar o ratată cum e Helene McCready.
— Helene e-o ratată? a zis Angie.
Doyle săltă o sprânceană.
— Ştiţi de ce s-a dus la prietena ei Dottie şi n-a venit Dottie la ea?
Eu şi Angie am clătinat din cap.
— Tubul catodic al televizorului ei e defect, aşa că imaginea ba-i
color, ba alb-negru. Lui Helene nu-i place treaba asta. Aşa că şi-a
părăsit copilul şi s-a dus în vecini.
— Să se uite la teve.
Doyle a dat din cap.
— Să se uite la teve.
— Mda, a zis Angie.
Doyle ne-a aţintit cu privirea preţ de-un minut întreg, apoi şi-a
ridicat betelia pantalonilor şi-a zis:
— Doi dintre cei mai buni băieţi ai mei, Poole şi Broussard, au să
ia legătura cu voi. Ei au să fie oamenii voştri de legătură. Dacă ne
puteţi ajuta, n-am să mă opun eu.
Şi-a frecat iarăşi obrajii cu palmele, a clătinat din cap.
— Căcat. Îs obosit.
— De când n-ai mai dormit? a zis Angie.
— Somnul iepuresc nu se pune la socoteală?
Chicoti încetişor.
— De cel puţin câteva zile.
— Trebuie să fie cineva care să-ţi preia atribuţiile, a zis Angie.
— Nu asta-mi trebuie, a zis el. Îmi trebuie copilul ăsta. Şi-l vreau
întreg. Şi-l vreau găsit de ieri.

467
 3

Când am intrat însoţiţi de Lionel şi Beatrice în casa lor, Helene

McCready se privea pe ea însăşi la televizor.
Helene cea de pe ecran purta o rochie albastru-deschis şi o
jachetă asortată pe-al cărei rever era prins un boboc de trandafir
alb. Părul îi cădea pe umeri. Obrajii îi erau doar un pic prea
machiaţi şi rimelul parcă întins în grabă în jurul ochilor.
Helene cea reală purta un tricou roz cu cuvintele NĂSCUTĂ
PENTRU CUMPĂRĂTURI în faţă şi o pereche de pantaloni de
supraelastic albi, suflecaţi până deasupra genunchilor. Părul, prins
într-o coadă lejeră la spate, arăta de parcă trecuse prin atât de
multe vopsiri de-i uitase până şi ea culoarea naturală, ajungând
undeva între platinat şi nuanţa făinii călite în ulei.
Pe aceeaşi canapea, lângă această Helene reală, stătea o altă
femeie, cam de aceeaşi vârstă, dar mai durdulie şi mai palidă. Când
şi-a dus ţigara la buze, aplecându-se înainte, concentrată la
ecranul teveului, încreţituri celulitice s-au ivit în carnea albă de
sub braţul ei.
— Uite, Dottie, uite, a zis Helene. Uite-i pe Gregor şi pe Head
Sparks.
— A, da! a zis Dottie arătând spre ecran tocmai când cei doi
bărbaţi au apărut în spatele reporterului ce-o intervievase pe
Helene.
Cei doi îşi fluturară mâinile în semn de salut înspre cameră.
— Ia uite-i, ne salută, zâmbi Helene. Bagabonţii.
— Şmecheri, zise Dottie.
Helene duse la gură o cutie de bere Miller cu aceeaşi mână cu
care ţinea ţigara, iar scrumul lung se curbă spre bărbia ei cât timp
bău.
— Helene, a zis Lionel.
— O secundă, o secundă, a zis Helene nedezlipindu-şi ochii de la
ecran, agitând cutia de bere în direcţia lui. Asta-i cea mai tare
parte.
Beatrice ne privi şi-şi dădu ochii peste cap.

468
 Pe ecran, reporterul o întreba pe Helene cine credea că ar fi
responsabil de răpirea copilei ei.
— Cum să răspund la o astfel de întrebare? spuse Helene cea de
pe ecran. Adică, vreau să zic, cine să fi vrut să-mi ia fetiţa? În ce
scop? Ea n-a făcut nimic nimănui, niciodată. Era doar o fetiţă cu
un zâmbet frumos. Asta făcea tot timpul, zâmbea.
— Avea un zâmbet frumos, a zis Dottie.
— Are, a zis Beatrice.
Femeile de pe canapea n-au dat semne c-ar fi auzit-o.
— O, a fost… a zis Helene, a fost perfect. Pur şi simplu perfect. Îţi
rupe inima.
Vocea lui Helene s-a frânt şi a pus berea pe măsuţa de cafea,
smulgând apoi un şerveţel Kleenex dintr-o cutie.
Dottie o bătu pe genunchi, cotcodăcind:
— Ei, ei, a zis Dottie, haide, haide.
— Helene, a zis Lionel.
Emisiunii cu Helene îi urmă o înregistrare cu O.J. Simpson,
jucând golf undeva, în Florida.
— Nici acum nu pot să cred că tipul a scăpat de acuzaţii, a zis
Helene.
Dottie se întoarse spre ea.
— Da, ştiiiiu, a zis ea de parcă i s-ar fi luat de pe suflet greutatea
unui secret important.
— Dacă n-ar fi negru, a zis Helene, ar fi la închisoare acum.
— Dacă n-ar fi negru, a zis Dottie, ar fi fost condamnat la
scaunul electric.
— Dacă n-ar fi negru, a zis Angie, vouă nici nu v-ar păsa.
Amândouă şi-au întors capetele să ne privească. Păreau întru
câtva surprinse de prezenţa a patru persoane înapoia lor, de parcă
am fi apărut acolo dintr-odată, ca nişte magicieni.
— Ce? a zis Dottie, ochii ei bruni sărind de la unul la altul în
dreptul piepturilor noastre.
— Helene, a zis Lionel.
Helene se uită drept în faţa lui. Rimelul i se întinsese sub ochii
umflaţi.
— Da?
— Ei sunt cei doi detectivi despre care am vorbit, Angie şi
Patrick.
469
 Helene ne salută fără entuziasm, fluturând Kleenexul umed.
— Sal’tare.
— Bună, a zis Angie.
— Sal’tare, am zis eu.
— Mi-amintesc de tine, i-a zis Dottie lui Angie. Ţ-aminteşti de
mine?
Angie zâmbi afabil şi clătină din cap.
— Liceul MRM, zise Dottie. Eu eram, cred, boboacă. Tu erai în
ultimul an.
Angie se gândi puţin şi iar clătină din cap.
— Ei, da, a zis Dottie. Mi-amintesc de tine. Regina balului. Aşa-ţi
ziceam.
Dottie mai sorbi din bere.
— Şi? Încă-ţi mai place?
— Ce să-mi placă?
— Să te crezi mai bună decât toţi ceilalţi?
O cerceta pe Angie cu ochii aşa de puţin întredeschişi că era greu
de zis dacă erau înceţoşaţi sau nu.
— Numai despre tine vorbea toată lumea, tot timpul.
Domnişoara Perfecţiune. Domnişoara…
— Helene, Angie s-a întors spre Helene concentrându-şi atenţia
asupră-i. Trebuie să vorbim cu tine despre Amanda.
Ochii lui Helene însă erau aţintiţi asupra mea, iar mâna cu ţigara
îi înţepenise la o jumătate de centimetru de buze.
— Tu semeni cu cineva. Nu seamănă, Dottie?
— Ce?
— Nu seamănă cu cineva?
Helene trase rapid două fumuri din ţigară.
— Cu cine? Dottie se zgâia acum la mine.
— Ei, ştii tu, a zis Helene. Gagiu’ ăla. Gagiu’ ăla din emisiunea
aia, ştii tu care.
— Nu, a zis Dottie şi-mi zâmbi fără convingere. Care emisiune?
— Aia, a zis Helene. Nu se poate să nu ştii de care zic.
— Nu, nu ştiu.
— Ba da, ştii.
— Ce emisiune? Dottie se întoarse să se uite la Helene. Ce
emisiune?
Helene clipi uitându-se la Dottie, apoi se încruntă. Apoi se
470
întoarse iar spre mine.
— Arăţi exact ca ăla, mă asigură ea.
— Bun, am zis eu.
Beatrice se sprijini de tocul uşii şi închise ochii.
— Helene, a zis iar Lionel. Patrick şi Angie trebuie să vorbească
cu tine despre Amanda. Între voi doar.
— Da’ ce, oi fi vreo ciudată, eu?
— Nu, Dottie, a zis prudent Lionel, n-am spus asta.
— Oi fi vreo ratată de rahat, Lionel? Nu-s destul de bună să fiu
alături de cea mai bună prietenă a mea când are mai mare nevoie
de mine?
— N-a spus aşa ceva, a zis Beatrice, încă ţinându-şi ochii închişi,
iar în tonul vocii ei se auzea lehamitea.
— Totuşi… am început eu să spun.
Dottie îşi întoarse faţa pătată să se uite la mine.
— Helene, a zis iute Angie, ar merge mai repede de-am putea
să-ţi punem câteva întrebări între patru ochi şi dup-aia te-ai
mântuit de noi.
Helene se uită la Angie. Apoi la Lionel. Apoi la ecranul
televizorului. În cele din urmă îşi aţinti privirea în ceafa lui Dottie.
Dottie încă se mai uita confuză la mine, încercând să hotărască
dacă ar trebui să-şi transforme confuzia în mânie sau nu.
— Dottie, a zis Helene cu atitudinea cuiva gata să ţină o
cuvântare în faţa naţiunii, e cea mai bună prietenă a mea. Cea mai
bună prietenă. Asta înseamnă ceva. Dacă vreţi să vorbiţi cu mine,
vorbiţi şi cu ea.
Ochii lui Dottie se desprinseră dintr-ai mei şi se întoarseră să o
privească pe cea mai bună prietenă a ei, iar Helene o înghionti cu
cotul în genunchi.
Am tras cu ochiul spre Angie. Lucram împreună de prea mult
timp ca să nu pot rezuma expresia de pe faţa ei în trei cuvinte:
„Dă-le dracu’!”.
Ne-am privit în ochi şi-am dat din cap. Viaţa e prea scurtă să mai
petrecem fie şi doar o pătrime de secundă cu Dottie sau cu Helene.
M-am uitat la Lionel, dar el ridică din umeri. Trupul îi băltea a
resemnare.
Am fi ieşit imediat de-acolo – chiar eram gata s-o facem –, dacă
Beatrice nu şi-ar fi deschis ochii şi nu ne-ar fi blocat calea zicând:
471
 — Vă rog.
— Nu, a zis încetişor Angie.
— O oră, a zis Beatrice. Daţi-ne doar o oră. Plătim.
— Nu-i vorba de bani, a zis Angie.
— Vă rog, a zis Beatrice şi se uită peste umărul lui Angie,
fixându-şi ochii într-ai mei.
Îşi trecea greutatea de pe un picior pe altul, iar umerii i se lăsară
în jos.
— Încă o oră, am zis. Atât.
Beatrice zâmbi şi dădu din cap.
— Patrick, aşa-i? a zis Helene, uitându-se iar la mine. Aşa te
cheamă?
— Da, am zis.
— Crezi că te poţi da un pic mai la stânga, Patrick? m-a întrebat
ea. Nu văd la televizor.

O jumătate de oră mai târziu nu aflaserăm nimic nou.

După nenumărate linguşeli şi îmbunări, Lionel şi-a convins sora
să închidă televizorul cât timp vorbeam, însă faptul că televizorul
nu funcţiona părea doar să scadă şi mai mult atenţia, oricum
redusă, a Helenei, şi de mai multe ori în timpul conversaţiei noastre
ochii ei au fulgerat scurt înapoia mea către ecranul mort, de parcă
ar fi sperat să prindă iarăşi viaţă printr-o intervenţie
supranaturală.
După ce s-a tot miorlăit că ea rămâne alături de cea mai bună
prietenă a sa, Dottie a ieşit din cameră imediat ce-am stins
televizorul. O auzeam trântind lucruri prin bucătărie, deschizând
frigiderul să-şi mai ia o bere, scotocind prin dulapuri după
scrumieră.
Lionel stătea pe canapea lângă soră-sa. Angie şi cu mine ne-am
pus pe duşumea cu spatele spre centrul divertismentului. Beatrice
s-a aşezat în capătul canapelei, cât mai departe posibil de Helene.
Şi-a întins un picior înainte, iar pe celălalt îl ţinea între mâini de
sub genunchi.
I-am cerut Helenei să ne spună absolut tot despre ziua în care
dispăruse fiica ei, am întrebat-o dacă a fost orice fel de dispută între
ele două şi dacă ea, Helene, enervase pe cineva care ar fi putut
astfel avea un motiv să-i răpească fiica drept răzbunare.
472
 Vocea Helenei avea ceea ce părea un ton constant de exasperare,
explicându-ne că nu s-a certat niciodată cu fiica ei. Cum ai fi putut
să te cerţi cu cineva care zâmbea tot timpul? Printre toate
zâmbetele acelea, s-ar fi zis, Amanda nu făcea altceva decât să-şi
iubească mama şi să fie iubită de ea, şi-şi petreceau timpul
iubindu-se şi zâmbind şi tot zâmbind. Helene nu-şi putea închipui
c-ar fi putut enerva pe cineva şi, cum spusese şi poliţiei, chiar de-ar
fi făcut-o, cine să-i fi răpit copilul ca să-i ceară răscumpărare? Cu
copiii trebuie să munceşti, ne-a zis. Trebuie să-i hrăneşti, ne-a
asigurat ea. Trebuie să-i îndopi. Câteodată trebuie să te şi joci cu ei.
Şi de-aci, toate zâmbetele.
Una peste alta, nu ne-a spus nimic din ce nu ştiam deja, fie din
buletinele de ştiri, fie de la Beatrice ori Lionel.
Cât despre Helene – cu cât eram mai mult timp în compania ei,
cu atât mai puţin voiam să fiu în aceeaşi cameră cu ea. Discutând
dispariţia copilului ei, ne-a adus la cunoştinţă faptul că-şi ura
viaţa. Era singură; nu mai erau de găsit bărbaţi buni; ar fi trebuit
să împrejmuiască Mexicul cu garduri ca să-i ţină acolo pe toţi
mexicanii care, se pare, luau toate slujbele bune, aci, în Boston.
Era sigură că liberalii aveau un plan de pervertire a fiecărui
american decent, dar nu putea detalia acest plan, ştia doar că-i
afecta ei capacitatea de a fi fericită şi că ţintea să le asigure negrilor
banii de şomaj. Sigur, şi ea trăia din bani de şomaj, însă în ultimii
şapte ani se străduise din răsputeri să schimbe această situaţie.
Despre Amanda, Helene vorbea aşa cum ar fi vorbit altcineva
despre o maşină furată sau despre un animal de casă rătăcit –
lucrul acesta părea mai degrabă s-o irite; copilul ei dispăruse, dar,
măiculiţă!, asta i-a futut ei viaţa.
Se părea că Dumnezeu a uns-o pe Helene McCready drept Cea
Mai Mare Victimă a Vieţii. Noi ceilalţi puteam să ne retragem,
concursul se încheiase.
— Helene, am zis, către sfârşitul discuţiei, ai să ne spui ceva
ce-ai fi putut uita să spui poliţiei?
Helene se uită la telecomanda de pe măsuţa de cafea.
— Poftim? a zis ea.
Am repetat întrebarea.
— E greu, ştii? a zis.
— Ce? am zis.
473
 — Să creşti un copil.
Şi-a ridicat privirea spre mine, iar ochii ei anosti s-au lărgit, de
parcă era gata să ne împărtăşească ceva din marea-i înţelepciune.
— E greu. Nu-i deloc ca-n reclame.

Când am ieşit din sufragerie, Helene a pornit televizorul, iar

Dottie, de parcă i s-ar fi dat un consemn, s-a strecurat pe lângă noi
cu două beri în mâini.
— Are nişte probleme emoţionale, ne-a spus Lionel, odată ce
ne-am făcut comozi în bucătărie.
— Mda, a zis Beatrice. E-o pizdă.
Şi-a turnat cafea în cană.
— Pentru numele lui Dumnezeu, a zis Lionel, nu mai rosti
cuvântul ăsta.
Beatrice i-a turnat şi lui Angie cafea în ceaşcă, apoi s-a uitat spre
mine. I-am arătat cutia de Coke.
— Lionel, a zis Angie, sora ta nu pare prea preocupată de
dispariţia Amandei.
— Ba da, e preocupată, a zis Lionel. Noaptea trecută a plâns.
Toată noaptea. Cred că acum şi-a plâns toate lacrimile. Cred
că-ncearcă să-şi tempereze… suferinţa, ştiţi.
— Lionel, i-am zis, ţi-o spun cu tot respectul, eu văd
autocompătimire, nu suferinţă.
— Nu, nu, chiar o doare, a zis Lionel clipind des şi se uită la
nevastă-sa. Suferă. Serios.
Angie a zis:
— Ştiu c-am mai spus asta înainte, dar chiar nu văd ce am putea
face noi ce nu face poliţia deja.
— Ştiu, oftă Lionel. Ştiu.
— Poate mai târziu, am zis.
— Sigur, aprobă Lionel.
— Dacă poliţia se împotmoleşte complet şi renunţă la caz, a zis
Angie, atunci poate…
— Mda.
Lionel, care până atunci stătuse rezemat de perete, veni spre
mine şi întinse mâna.
— Uite, mulţam c-aţi venit pe-aici. Mulţam pentru… tot.
— Oricând, am zis şi m-am îndreptat spre el să-i strâng mâna.
474
 Vocea lui Beatrice, colţoasă, însă clară, m-a oprit în loc.
— Are patru ani.
M-am uitat la ea.
— Are patru ani, a zis ea cu ochii în tavan. Şi-i acolo, afară,
undeva. Pierdută, probabil. De nu chiar mai rău.
— Dragă, a zis Lionel.
Beatrice clătină încet din cap. Se uită la cana ei, apoi, cu ochii
închişi, a ridicat capul şi a dat toată cafeaua ce-i mai rămăsese pe
gât. Când cana rămase goală, o împinse pe masă şi se aplecă
înainte, cu mâinile încleştate una într-alta.
— Doamnă McCready, am zis, dar ea m-a oprit cu un gest al
mâinii.
— Fiecare secundă în care nu încearcă nimeni s-o găsească e un
chin pe care ea îl îndură.
Şi-a ridicat capul cu ochii deschişi.
— Dragă, a zis Lionel.
— Nu-mi mai spune aşa.
Beatrice se uită la Angie.
— Amandei i-e frică. E dispărută. Iar curva de soră a lui Lionel
stă în sufrageria mea cu prietena ei grasă, suge bere şi se admiră la
teve. Dar pentru Amanda cine vorbeşte?
Se uită la soţul ei. Apoi se uită la Angie şi la mine. Apoi se uită în
pământ.
— Cine-i arată fetiţei ăleia că-i pasă cuiva dacă moare sau dacă
trăieşte?
Un minut întreg unicul zgomot din bucătăria aia a fost bâzâitul
frigiderului.
Apoi, cu multă blândeţe, Angie a vorbit:
— Cred că noi.
M-am uitat la ea cu sprâncenele ridicate. A strâns din umeri.
O combinaţie ciudată de râs şi suspin i-a scăpat lui Beatrice
printre buze, uitându-se la Angie cu ochi care se umpleau de
lacrimi ce refuzau să cadă.

475
 4

Pe vremuri, porţiunea bulevardului Dorchester ce traversează

cartierul unde locuiesc era mai înţesată de baruri irlandeze decât
oricare altă stradă din afara Dublinului. Când eram mai tânăr, tata
obişnuia să participe la un maraton de băut din crâşmă-n crâşmă
ca să strângă bani pentru operele de caritate locale. Două halbe
şi-un păhăruţ de tărie în fiecare bar, apoi bărbaţii se mutau în
următorul. Începeau din Fields Corner, imediat în cartierul
învecinat, şi urcau bulevardul spre nord. Schepsisul era să vadă
care bărbat era în stare să rămână în picioare destul cât să treacă
linia ce despărţea cartierul nostru de South Boston, aflat la mai
puţin de două mile spre miazănoapte.
Tata era un bărbat dat dracului, cum erau majoritatea celor ce se
înscriau în marşul din bar în bar, însă atâta vreme cât s-a ţinut
maratonul, niciun bărbat n-a reuşit vreodată să ajungă în Southie.
Majoritatea acelor baruri au dispărut, fiind înlocuite de
restaurante vietnameze şi de magazine de cartier. Cunoscută acum
drept calea Ho Chi Minh, această porţiune de patru cvartale din
bulevard are de fapt mai mult farmec decât par să-i găsească
majoritatea vecinilor mei albi. Dacă o porneşti de dimineaţă în
maşină, adesea ai ocazia să vezi pe trotuar bătrâni conducând alţi
cetăţeni venerabili şi ghidându-le exerciţiile de tai chi, sau oameni
în costumul tradiţional compus dintr-o pijama de mătase de
culoare închisă şi pălărie largă de paie. Am auzit de presupusele
găşti, numite tongs, care-şi fac afacerile în zonă, dar n-am văzut
niciodată vreuna; văd mai mult puşti vietnamezi cu părul năclăit de
gel, cu frizuri şmechere şi cu ochelari de soare marca Gargoyle,
pierzând vremea şi străduindu-se să pară mişto, sau duri, şi nu
găsesc c-ar fi diferiţi de cum eram eu la vârsta lor.
Dintre vechile baruri care au supravieţuit ultimului val de
imigranţi în zona noastră, cele trei cu vad la bulevard sunt nişte
crâşme foarte bune. Şi proprietarii lor, şi clientela au adoptat o
atitudine îngăduitoare faţă de vietnamezi, iar aceştia îi tratează cu
aceeaşi monedă pe cei dintâi. Niciuna din civilizaţii nu pare în mod

476
special interesată de cealaltă, iar asta le convine de minune şi
unora, şi celorlalţi.
În afara acestora trei, mai era un singur bar apropiat de calea Ho
Chi Minh, mai retras de la bulevard, aflat la capătul unui drum de
pământ lăsat în paragină de când primăria oraşului rămăsese fără
fondurile necesare ca să-l mai termine, pe la mijlocul anilor ’40.
Aleea aceea nu văzuse lumina soarelui niciodată. Garajul unei
companii de transporturi rutiere, mare cât un depozit, se înălţa
deasupra ei din sud. Din nord o bloca un grup dens de blocuri de
trei etaje. În capătul acestei alei era Filmore Tap, la fel de prăfuit,
din câte se părea, şi de uitat de muşterii precum drumul lepădat pe
care îşi avea adresa.
Pe vremea turului crâşmelor de pe bulevardul Dorchester, nici
bărbaţii de aceeaşi teapă cu tata – scandalagii şi beţivănari unul şi
unul – nu mergeau la Filmore Tap. Era şters de pe harta
maratonului barurilor ca şi cum n-ar fi existat, şi-n toată viaţa mea
nu cunoscusem pe nimeni care să frecventeze localul în mod
regulat.
E o diferenţă între un bar al clasei muncitoare şi dure şi unul
jegos al scursurilor albe, iar Filmore Tap era definiţia ultimei
variante. În barurile clasei muncitoare, bătăile izbucneau destul de
des, dar de obicei se foloseau pumnii şi, câteodată, în cele mai rele
cazuri, se mai spărgea câte o sticlă de bere în capul cuiva. La
Filmore Tap, începeau tot cam la a doua halbă şi de obicei apăreau
şi bricegele. Era ceva în localul acela ce atrăgea bărbaţii care
pierduseră cam tot ce i-ar fi putut interesa cu mult, mult timp în
urmă. Se strângeau acolo să-şi moşească dependenţa de droguri şi
alcoolismul şi ura. Şi, cu toate că n-ai fi zis c-ar fi mulţi cei care
ardeau de nerăbdare să intre în bomba lor, nu se uitau frumos la
posibilii candidaţi.
Barmanul ne-a luat la ochi de cum am intrat din soarele
după-amiezii de joi, încercând să ne adaptăm vederea la ambianţa
de un verde bolnăvicios a localului. Patru bărbaţi erau înghesuiţi
împrejurul celui mai apropiat de uşă colţ al tejghelei şi s-au întors
alene, unul după altul, să se uite la noi.

477
 — Unde-i Lee Marvin7 când ţi-ar fi de ajutor? i-am zis lui Angie.
— Sau Eastwood, a zis Angie. L-aş lua pe Clint de data asta.
Doi tipi jucau biliard în spate. Jucau de parcă ar fi tras cu puşca.
Şi cumva, intrând noi acolo, le-am stricat jocul, iar unul din ei şi-a
luat privirea de la masă şi s-a încruntat.
Barmanul ne-a întors spatele. Se holba la televizorul de deasupra
sa, prefăcându-se concentrat la un episod din Gilligan’s Island8.
Căpitanul îl lovea pe Gilligan cu bereta în cap. Profesorul încerca
să-i despartă. Familia Howell râdea. Maryann şi Ginger nu erau de
găsit. Probabil că avea vreo legătură cu intriga.
Angie şi cu mine ne-am aşezat pe scaunele de la bar în colţul cel
mai îndepărtat, chiar lângă barman, şi am aşteptat să ne bage în
seamă.
Căpitanul îl tot lovea pe Gilligan. Se părea că era mânios dintr-o
pricină ce implica o maimuţică.
— Ăsta-i un episod grozav, i-am zis lui Angie. Aproape c-au
plecat de pe insulă.
— Chiar? Angie şi-a aprins o ţigară. Rogu-te, spune-mi ce-i
împiedică.
— Căpitanul îşi mărturiseşte dragostea pentru Little Buddy9 şi
toţi ajung să se amestece în pregătirile de nuntă, iar maimuţica le
fură barca şi toate nucile de cocos.
— Da, a zis Angie. Acuma îmi amintesc episodul ăsta.
Barmanul s-a întors şi s-a uitat la noi.
— Ce?
— O pintă din a mai bună bere, am zis.
— Două, a zis Angie.
— Bun, a zis barmanul. Da’ dup-aia tăceţi până se termină
episodu’. Unii dintre noi nu l-au văzut pe ăsta.

După Gilligan, televizorul barului a fost pus pe un episod din

7 Lee Marvin (1924-1987), actor american distribuit mai ales în roluri de răufăcători sau
soldaţi {n.t.).
8 Serial de comedie american difuzat în anii ’60, în care şapte personaje (Căpitanul,

Gilligan, Thurston Howell şi soţia sa, Ginger Grant, Profesorul şi Mary Ann Summers) se
străduiesc să supravieţuiască pe insula pe care naufragiaseră (n.t.).
9 Poreclă dată personajului Gilligan din serialul menţionat {n.t.).

478
Inamicii Publici, un serial despre fel de fel de infracţiuni, bazat pe
fapte reale, în care peripeţiile unor infractori căutaţi de poliţie erau
reconstituite de nişte actori aşa de proşti că pe lângă ei Van Damme
şi Seagal păreau Olivier şi Gielgud10. Episodul acela era despre un
bărbat care-şi molestase sexual copiii şi-i tăiase cu un cuţit,
undeva, în Montana, apoi ucisese un poliţist comunitar în Dakota
de Nord şi, în genere, se părea că-şi petrecuse toată viaţa
asigurându-se că oricine-l întâlneşte avea parte de-o zi nasoală rău.
— Dacă mă-ntrebaţi pe mine, ne-a zis Dave Barosanu Strand,
tocmai când pe ecran era o secvenţă cu faţa infractorului, cu gagiu’
ăsta ar trebui voi să vorbiţi. Nu să-mi deranjaţi clienţii.
Dave Barosanu Strand era patron şi barman-şef la Filmore Tap.
Era, corespunzător poreclei, barosan, cel puţin şase picioare şi
patru inci, cu un corp masiv care arăta ca şi cum carnea groasă îi
fusese înfăşurată straturi-straturi pe oase şi nu că ar fi crescut
firesc odată cu corpul. Dave Barosanu avea o tufă de barbă şi o
mustaţă împrejurul buzelor. În plus, pe ambii bicepşi avea tatuaje
în cerneală verde-închis, cum se fac la pârnaie. Cel de pe braţul
stâng reprezenta un revolver, iar sub el stătea scris TE. Cel de pe
dreptul, părea să fie un glonţ în momentul impactului cu o ţeastă,
iar sub el scria FUT.
Oricât ar părea de ciudat, n-am dat niciodată de Dave Barosanu
la biserică.
— Am cunoscut gagii ca ăsta la pârnaie, ne-a zis Dave.
Şi-a umplut de la dozator încă o pintă de bere Piel.
— Nişte ciudaţi. Îi ţineau separaţi de restu’ populaţiei, pentru că
ştiau ce le-am fi făcut. Ştiau.
A dat pe gât jumătate de pintă, se uită iar la TV şi râgâi.
Din nu ştiu ce motiv, în bar mirosea a lapte bătut. Şi a sudoare.
Şi a bere. Şi a cocoşi daţi prin unt, care erau puşi în coşuleţe pe
tejghea, tot la al patrulea scaun. Duşumeaua era acoperită cu
linoleu, iar Dave Barosanu ţinea un furtun în spatele barului. După
cum arăta, trecuseră câteva zile de când nu mai dăduse cu
furtunul. Chiştoace de ţigări şi floricele de porumb erau strivite şi

10Lawrence Olivier (1907-1989) şi Arthur John Gielgud (1904-2000), cunoscuţi actori

englezi (n.t.).
479
lipite de linoleu. În plus, eram destul de sigur că micile mişcări pe
care le-am reperat datorită umbrelor de sub una dintre mese erau
ale şoarecilor ce ronţăiau ceva de pe jos.
I-am întrebat pe toţi cei patru bărbaţi de la bar despre Helene
McCready, dar niciunul nu ne-a fost de cine ştie ce ajutor. Erau
oameni ceva mai în vârstă, cel mai tânăr pe la vreo treizeci şi cinci
de ani, dar părând cu un deceniu mai bătrân. Toţi o măsurau pe
Angie din cap până-n picioare de parcă ar fi fost atârnată goală în
vitrina unui măcelar. Nu erau voit ostili, dar nici nu erau
binevoitori. Toţi o ştiau pe Helene, dar n-aveau niciun fel de
sentimente pentru ea. Toţi ştiau că fiica ei e dată dispărută, dar nici
asta nu părea să le stârnească cine ştie ce simţiri. Unul din ei, tot
numai vine roşii şi piele gălbejită, pe nume Lenny, zise:
— Copila-i dispărută. Ei şi? S-a întoarce. Întotdeauna se întorc.
— Ţi-ai pierdut copiii cândva? a zis Angie.
Lenny a dat din cap.
— Au venit înapoi.
— Unde-s acuma? am zis.
— Unu-i în puşcărie, unu-n Alaska sau undeva.
Lenny îl bătu pe umăr pe bărbatul de alături ce dădea şi el din
cap.
— Ăsta de-aci e prâslea.
Fiul lui Lenny, un gagiu palid şi slăbănog, cu doi ochi învineţiţi
bine, zise:
— Voi sunteţi ai naibii, după care capul îi căzu pe braţele
rezemate de tejgheaua barului.
— Am trecut deja prin chestia asta cu poliţiştii, ne-a zis Dave
Barosanu. Le-am zis: Mda, Helene vine pe-aci; nu, nu şi-aduce
puştoaica cu ea; mda, îi place berea; nu, nu şi-a vândut copila ca
să-şi plătească datoria la dealer.
Ochii i se-ngustară aţintindu-ne cu privirea.
— Cel puţin nu cuiva de-aci.
Unul din jucătorii de biliard veni la bar. Un gagiu subţire cu
capul ras, cu tatuaje ieftine de pârnăiaş pe braţe, dar niciunul făcut
cu atenţie la detalii şi cu rezonabilul simţ estetic cu care fuseseră
făcute cele ale lui Dave Barosanu. Se aplecă între mine şi Angie,
deşi în dreapta noastră era loc cât să parchezi vreo câteva maşini.
Comandă încă două halbe şi se holbă la sânii lui Angie.
480
 — Ai vreo problemă? a zis Angie.
— Nicio problemă, a zis tipul. N-am nicio problemă.
— Lipsit de probleme, el, am zis eu.
Tipul continua să se holbeze la sânii lui Angie cu nişte ochi ce
păreau c-ar fi fost pârjoliţi de fulger şi secătuiţi de viaţă.
Dave îi aduse berea, iar gagiul ridică halbele.
— Ăştia doi întreabă de Helene, i-a spus Dave Barosanu.
— Da?
Vocea tipului era aşa de neutră că era greu să spui şi dacă avea
puls. A ridicat halbele între capetele noastre, iar pe cea din mâna
stângă a scuturat-o cât să-mi cadă pe pantof câţiva stropi de bere.
M-am uitat la pantof, apoi iarăşi în ochii lui. Răsuflarea lui
duhnea ca şosetele unui atlet. Aştepta să reacţionez. Cum n-am
făcut-o, s-a uitat la halbele pe care le ţinea în mâini, iar degetele i
s-au încleştat pe torţi. S-a uitat iar la mine; ochii aceia sterpi erau
nişte găuri negre.
— Io n-am vreo problemă, mi-a zis. Poate ai tu.
Mi-am mutat uşurel greutatea corpului în scaun, astfel încât
cotul meu să se proptească mai bine în tejghea, în caz că trebuia să
eschivez o lovitură sau să mă răsucesc dintr-odată. Am aşteptat ca
gagiul să pună în practică orice idee canceroasă o fi avut în creier.
S-a uitat iar în jos la mâinile lui.
— Poate că tu ai, repetă cu glas tare, apoi se trase îndărăt.
L-am urmărit şi eu, şi Angie întorcându-se la amicul lui de la
masa de biliard. Amicul şi-a luat berea, iar gagiul cu ţeasta rasă
gesticulă în direcţia noastră.
— Helene avea probleme mari cu drogurile? îl întrebă Angie pe
Dave Barosanu.
— Io de unde pula mea să ştiu? zise el. Baţi apropouri?
— Dave, am zis.
— Barosanu Dave, m-a corectat.
— Cum zici, am spus. Nu-mi pasă dacă ţii droguri cu chilele sub
bar. Şi nu-mi pasă dacă-i vinzi zilnic lui Helene McCready. Tot ce
vrem să ştim noi este dacă are probleme suficient de mari încât să
fie îndatorată până-n gât cuiva.
Vreo treizeci de secunde ne-am privit ochi în ochi, destul cât
să-mi dau seama ce mare căcănar era. Apoi el s-a uitat iar la
televizor.
481
 — Barosane, a zis Angie.
El a întors spre ea capul lui de bizon.
— Helene e dependentă?
— Ştii, a zis Dave Barosanu, tu eşti destul de bună. Dacă
vreodată ţi se face chef de câteva numere cu un bărbat adevărat,
dă-mi telefon.
Angie a zis:
— Ştii tu vreunul?
Dave Barosanu ridică iar privirea spre televizor.
Eu şi cu Angie ne-am uitat cu coada ochiului unul spre celălalt.
Ea a ridicat din umeri. Am ridicat şi eu. Deficitul de atenţie ce-i
afecta pe Helene şi pe prietenii ei era, după câte se părea, suficient
de răspândit printre ei cât să umpli sala de aşteptare a unui
psihiatru.
— N-avea datorii mari, zise Dave Barosanu. Mie are să-mi dea
vreo şaizeci de dolari. Dac-ar fi avut de dat şi altcuiva pentru nişte
favoruri… private, aş fi auzit.
— Hei, Barosane, strigă unul dintre bărbaţii din celălalt capăt al
tejghelei, ai întrebat-o dac-o suge?
Dave Barosanu depărtă mâinile de corp şi ridică din umeri.
— Da-ntreab-o tu!
— Hei, păpuşă, strigă tipul, păpuşă!
— Dar gagii?
Angie îşi ţinea privirile aţintite asupra lui Dave, vorbind cu glas
netulburat, de parcă orice-ar fi zis căcănarii ăia n-avea nimic de-a
face cu ea.
— Se-ntâlnea cu cineva care s-ar putea să fie supărat pe ea?
— Păpuşă! strigă iar acelaşi individ. Uită-te la mine!
Uită-te-ncoa’! Hei, păpuşă!
Dave Barosanu chicoti şi se-ntoarse spre cei patru din colţul
barului atâta cât să-şi mai pună un deget de bere proaspătă.
— Sunt tipese care te-nnebunesc şi tipese pentru care-ai sări la
bătaie.
Îi zâmbi lui Angie peste halba lui.
— Tu de exemplu.
— Dar Helene? am zis eu.
Dave Barosanu îmi aruncă un rânjet de parcă avansurile pe care
i le făcea lui Angie m-ar fi îngrijorat. S-a uitat iar la cei patru gagii
482
care stăteau la bar şi-a tras cu ochiul.
— Dar Helene? am repetat întrebarea.
— Ai văzut-o. Arată binişor. Ar merge-o tură, cred. Dar ajunge să
te uiţi o dată la ea să ştii că nu face multe parale.
S-a aplecat peste bar în faţa lui Angie.
— Ei, da’ tu, pun pariu c-ai futut bărbaţi pân-au rămas mai mult
morţi. Corect, dulceaţă?
Angie a clătinat din cap, chicotind abia auzit.
Toţi cei patru indivizi de la bar erau complet treji acum. Ne
urmăreau cu ochi sticlind de razele speranţei.
Fiul lui Lenny coborî de pe scaunul înalt de bar şi se duse la uşă.
Angie plecă ochii spre tăblia tejghelei, jucându-se cu suportul
jegos de pahare.
— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, a zis Dave Barosanu.
Vocea îi era ceva mai groasă decât înainte de parcă gâtlejul îi era
năclăit de flegme.
Angie ridică ochii şi se uită la el.
— Aşa-i mai bine.
Dave Barosanu se aplecă mai aproape de ea. Îşi strecură mâna
stângă sub bar şi o întinse după ceva aflat acolo.
S-a auzit o plesnitură zgomotoasă: fiul lui Lenny trăsese zăvorul
uşii din faţă.
Ei bine, da, aşa se întâmplă lucrurile astea. O femeie inteligentă,
mândră şi frumoasă intră într-o locantă ca aceea, iar muşterii
bărbaţi întrezăresc în ea o fărâmă din tot ce nu au şi nu vor avea
niciodată. Astfel sunt siliţi în primul rând să-şi măsoare carenţele
personalităţii care i-au adus într-o bombă ca aceea. Ură, invidie şi
remuşcări, toate se izbesc pe dată una într-alta în creierele lor
pipernicite. Şi hotărăsc s-o facă şi pe ea să regrete – să-şi regrete
inteligenţa, să-şi regrete frumuseţea, dar mai ales să-şi înghită
mândria. Se hotărăsc să i-o bage pe gât: ţintuiesc femeia de bar,
vomită şi se-nfruptă.
M-am uitat la carcasa de sticlă a automatului de ţigări. Mi-am
văzut imaginea reflectată, dar şi pe a celor doi indivizi din spatele
meu. Se apropiau dinspre masa de biliard, cu tacurile în mână, cel
chel în faţă.
— Helene McCready, a zis Dave Barosanu, cu ochii încă aţintiţi
la Angie, e un nimic. O ratată. Ceea ce-nseamnă că şi copila ei tot o
483
ratată ar fi ajuns. Aşa că orice i s-ar fi întâmplat puştoaicei, îi e mai
bine aşa. Da’ ce nu-mi place mie este să-mi vină gagiii în bar şi să
bată apropouri, cum c-aş fi vreun traficant. Să facă gargară de
parc-ar fi mai deştepţi decât mine.
Fiul lui Lenny se propti în uşă şi-şi încrucişă braţele pe piept.
— Dave, am zis.
— Barosanu Dave, a zis el printre dinţii încleştaţi fără să-şi ia
ochii de la Angie.
— Dave, am zis, nu fii căcănar acuma.
— L-ai auzit, Barosane? l-a întrebat Angie, iar în vocea ei era un
tremur uşor. Nu fi tâmpit.
Eu am zis:
— Uită-te la mine, Dave.
Dave trase cu ochiul spre mine, mai mult să vadă unde
ajunseseră cei doi jucători de biliard ce se apropiau din spatele
meu, decât ca reacţie la ce spusesem, dar capul îi înţepeni în poziţia
aceea când zări Colţul Commander calibru 45 mm de la brâul meu.
Îl mutasem acolo din hamul de la spate în clipa în care fiul lui
Lenny se dusese la uşă s-o blocheze. Dave ridică ochii de la brâul
meu la faţa mea şi-şi dădu repede seama care e diferenţa dintre
cineva care doar face paradă cu arma pe care-o are şi cineva care-o
scoate la vedere ca să o folosească.
— Dacă vreunul din ăia doi din spatele meu mai face-un pas,
i-am spus lui Dave Barosanu, începe războiul nuclear.
Dave se uită scurt peste umărul meu şi scutură iute din cap.
— Zi-i căcănarului să se dea din uşă, a zis Angie.
— Ray, strigă Dave Barosanu, stai jos.
— De ce? întrebă Ray. Ce pula mea, Barosane? E-o ţară liberă, ce
căcat!
Cu unghia indexului băteam în patul Coltului.
— Ray, a zis iar Barosanu, cu ochii într-ai mei de-acuma. Dă-te
din uşă sau îţi bag capu’ prin ea,-n căcat!
— Bun, a zis Ray. Bun, bine. Maică, Barosane. Vreau să zic… ce
căcat, măiculiţă!
Ray clătină din cap, dar în loc să se întoarcă la locul lui, deblocă
uşa şi ieşi din bar.
— Un adevărat orator, Ray ăsta, am zis.
— Hai să mergem, a zis Angie.
484
 — Sigur.
Am împins scaunul de sub mine cu piciorul, cât mai departe.
Cei doi tipi care jucaseră biliard stăteau în picioare chiar în
dreapta mea, când m-am întors spre uşă. L-am privit cu coada
ochiului pe cel ce-mi vărsase bere pe pantof. Ţinea tacul cu ambele
mâini, cu vârful în jos şi cu mânerul rezemat pe umăr. Era destul
de tâmpit ca să rămână acolo, pe loc, dar nu într-atât încât să
încerce să se apropie.
— Acuma, i-am zis, tu ai o problemă.
S-a uitat iute la tacul din mâinile lui, la sudoarea ce umezise
lemnul în palmele lui.
— Lasă-l jos, i-am zis.
A apreciat distanţa dintre noi. S-a uitat bine la patul Coltului şi
la mâna mea dreaptă poziţionată la o jumate de inci de el. S-a uitat
la mine, drept în faţă. Apoi s-a aplecat şi a pus tacul la picioare. S-a
dat înapoi, tocmai când tacul amicului lui a căzut zdrăngănind pe
podea.
M-am întors şi am făcut cinci paşi pe lângă bar, apoi m-am oprit.
M-am uitat înapoi către Dave Barosanu.
— Ce? am zis.
— Poftim? a zis Dave urmărindu-mi mâinile din priviri.
— Am crezut c-ai zis ceva.
— Io n-am zis nimic.
— Mi s-a părut c-ai zis că poate nu ne-ai spus tot ce-ai fi putut să
ne spui despre Helene McCready.
— Nu, nu, a zis Dave Barosanu şi-şi ridică mâinile. N-am zis
nimic.
— Angie, am zis. Tu crezi că Dave Barosanu ne-a spus tot ce ştie?
Angie se oprise lângă uşă ţinând revolverul ei calibru 38 la
vedere, în mâna stângă. Se rezemase de tocul uşii.
— Neee!
— Noi credem că ne ascunzi ceva, Dave, am zis ridicând din
umeri. Avem o impresie, aşa.
— V-am spus tot. Acuma cred că voi doi ar trebui să…
— Ne-ntoarcem diseară când închizi? i-am luat vorba din gură.
Ei, da, asta-i o idee excelentă, Dave bătrâne. Aşa rămâne. Bun,
atunci, ne-ntoarcem.
Dave Barosanu clătină din cap de mai multe ori.
485
 — Nu, nu.
— Să zicem pe la două, două şi-un sfert? eu dădeam din cap. Ne
vedem atunci, Dave.
M-am întors şi-am făcut ultimii paşi până în capătul barului.
Niciunul din clienţi nu îndrăznea să mă privească-n ochi. Toţi se
uitau în halbele lor.
— N-a fost acasă la prietena aia a ei, Dottie, a zis Dave Barosanu.
Ne-am întors, şi eu, şi Angie şi ne-am uitat la el. Se aplecase
peste chiuveta barului şi, dând drumul robinetului cu furtunul,
şi-a aruncat un jet de apă pe faţă.
— Pune mâinile pe bar, la vedere, i-a zis Angie.
El şi-a ridicat capul, clipind încă să-şi limpezească ochii de apă.
A pus palmele desfăcute pe tăblia tejghelei.
— Helene, a zis Dave. N-a fost la Dottie. A fost aici.
— Cu cine? am zis.
— Cu Dottie, a zis el. Şi cu băiatu’ lu’ Lenny, cu Ray.
Lenny şi-a ridicat capul din halba lui şi-a zis:
— Taci în pula mea, Dave.
— Scârbosu’ ala care-a închis uşa? a zis Angie. Ăla-i Ray?
Barosanu Dave a dat din cap.
— Şi ce-au făcut aici? am zis.
— Să nu mai spui niciun cuvânt, a zis Lenny.
Dave Barosanu i-a aruncat o privire disperată, apoi s-a uitat la
noi.
— Au băut, nimic altceva. În primul rând că Helene ştia că părea
destul de naşpa că-şi lăsase copila acasă, singură. Dacă presa sau
sticleţii ar afla că de fapt era la un bar, la zece cvartale depărtare de
casă şi nu vizavi, ar părea şi mai naşpa în ochii lumii.
— Ce relaţie are cu Ray?
— Şi-o trag din când în când, cred, a zis Dave ridicând din umeri.
— Care-i numele de familie al lui Ray?
— David, zise Lenny. David, taci dra…
— Likanski, a zis Dave. Stă în Harvest.
Înghiţi o gură de aer.
— Eşti un căcat, i-a zis Lenny. Asta eşti, şi asta o să fii în veci. Şi
asta o să fie şi nenorociţii tăi de plozi retardaţi. Şi tot ce atingi.
Căcat.
— Lenny, am zis.
486
 Lenny a rămas cu spatele la mine.
— Dacă crezi c-am să-ţi spun fie şi-un cuvinţel, băiete, atunci
cred c-ai luat praf de îngeri11. Poate că mă uit în berea mea, da’ ştiu
că ai un pistol şi mai ştiu că şi fata aia are unul. Şi ce pizda mă-sii-i
cu asta? Împuşcă-mă sau cară-te!
De afară se auzea deja, tot mai aproape, sirena unei maşini de
poliţie.
Lenny îşi întoarse capul şi un rânjet îi tăie faţa în două.
— Pare-se că vin după voi, nu?
Rânjetul i se sparse într-un râs amar şi zgomotos, care-i dezgoli
gingiile roşii, aproape fără niciun dinte.
Îmi făcu cu mâna când sirena se auzea atât de tare încât am ştiut
că poliţiştii ajunseseră pe alee.
— Adio acuma. Spălaţi-vă pe cap cu ei.
Râsul lui amar izbucni şi mai tare a doua oară şi părea mai
degrabă tuşea cuiva cu plămânii distruşi. După câteva secunde,
decrepiţii lui prieteni i s-au alăturat, râzând cam nervos întâi, dar
tot mai veseli după ce, de-afară, s-au auzit portierele maşinii de
poliţie deschizându-se.
Când am ieşit noi pe uşă, ai fi zis că-i o petrecere acolo, înăuntru.

11În text: angel dust. Nume colocvial pentru fenciclidină, drog cu efecte halucinogene
(n.t.).

487
 5

Când să ieşim din bar pe alee, am dat în masca unui Ford

Taurus, parcat la câţiva inci de uşa barului. Cel mai tânăr dintre cei
doi detectivi de poliţie, un tip mare radiind un zâmbet de băieţaş, se
aplecă în maşină prin geamul lăsat din dreptul şoferului şi opri
sirena.
Partenerul lui stătea cu picioarele încrucişate pe capota maşinii,
afişând un zâmbet rece pe faţa lui rotundă şi făcea: „Uuuu! Uuuu!
Uuuu!”. Ridicase în sus indexul mâinii şi, rotind mâna din
încheietură, făcu iarăşi „Uuuu! Uuuu! Uuuu!”.
— Înfricoşător de real, am zis.
— Nu?
Îşi plesni palmele şi se lăsă să alunece pe capotă până când
tălpile i se proptiră în masca maşinii, astfel că genunchii lui
aproape că-mi atingeau picioarele.
— Tu ar trebui să fii Pat Kenzie.
Întinse brusc palma deschisă în dreptul pieptului meu.
— Bucuros de cunoştinţă.
— Patrick, am zis şi i-am strâns mâna.
Mi-a scuturat-o zdravăn de două ori.
— Detectiv-sergent Nick Raftopoulos. Zi-mi Poole. Aşa-mi zice
toată lumea.
Faţa lui fină, de elf, se întoarse iute spre Angie.
— Tu trebuie să fii Angela.
Ea îi scutură mâna.
— Angie, a zis ea.
— E-o plăcere să te întâlnesc, Angie. Ţi-a spus cineva vreodată că
ai ochii tatălui tău?
Angie îşi duse o mână deasupra sprâncenelor şi făcu un pas
către Nick Raftopoulos.
— L-aţi cunoscut pe tata?
Poole îşi puse palmele pe genunchi.
— În treacăt. În calitate de membri ai unor echipe concurente.
Mi-a plăcut omul, domnişoară. Avea realmente clasă. Ca să-ţi spun

488
adevărul, i-am deplâns… trecerea în nefiinţă, dacă asta-i expresia
potrivită. Bărbatul acela era o raritate.
Angie îi zâmbi cu căldură.
— E frumos să spuneţi asta.
Uşa barului se deschise în spatele nostru şi-am simţit iar damful
de whisky stătut.
Poliţistul mai tânăr se uită la cine-o fi fost cel care stătea în
spatele nostru.
— Marş înapoi, boule. Ştiu pe cineva care are mandat să-ţi umfle
curu’.
Duhoarea de whisky stătut se risipi în aer, iar uşa se închise în
spatele nostru.
Poole arătă peste umăr cu policarul.
— Bărbatul acela tânăr cu o aşa de simpatică dispoziţie e
partenerul meu, detectiv Remy Broussard.
L-am salutat cu o mişcare a capului pe Broussard, iar el ne
răspunse în acelaşi fel. Dacă te uitai mai bine, era mai în vârstă
decât părea la prima vedere. Aş zice pe la vreo patruzeci şi trei,
patruzeci şi patru de ani. Mai înainte, când ieşisem din bar îl
crezusem cam de vârsta mea, din pricina inocenţei a la Tom Sawyer
ce se citea în rânjetul lui, însă urmele de laba gâştei din coada
ochilor, liniile schiţate în scobiturile obrajilor şi griul intens ca de
cositor cu care-i era vârstat părul cârlionţat blond-murdar, te făcea
să mai pui un deceniu la a doua privire. Avea însă constituţia unui
bărbat care trăgea de fiare de cel puţin patru ori pe săptămână, un
fizic alcătuit dintr-o masă musculară solidă şi voluminoasă ale
cărei linii erau atenuate de costumul italian de culoarea măslinei,
la două rânduri, pe care-l purta cu o cravată Bill Blass albastră cu
auriu, căreia îi slăbise nodul, şi cu o cămaşă cu dunguliţe, cu
nasturele de la guler desfăcut.
Când şi-a periat marginea pantofului stâng, marca Florsheim,
mi-am zis: Gagiu-i metrosexual, genul de tip care probabil că nu
trece prin dreptul unei oglinzi fără să-şi arunce o scurtă privire
plină de jind. Însă când s-a sprijinit de portiera deschisă a maşinii,
privindu-ne cercetător, am simţit în el prezenţa unei chibzuinţe
pătrunzătoare, a unei inteligenţe remarcabile. Probabil că se oprea
în dreptul oglinzilor, însă mă îndoiesc că-i scăpa neobservat ce se
întâmpla în spatele lui în momentele acelea.
489
 — Dragul nostru locotenent Jack, împătimitul Doyle, ne-a zis
c-ar trebui să vă căutăm, zise Poole. Aşa că iată-ne.
— Iată-vă, am zis.
— Venind în sus pe bulevard, către biroul vostru, continuă Poole,
l-am văzut pe Ray Slăbănogu Likanski ieşind în fugă de pe aleea
asta. Ştiţi, eu şi cu bătrânul lui Ray, regele ciripitorilor, avem o
lungă istorie comună. Sergentul Broussard nu face diferenţa între
Slăbănogu Ray şi Zaharisitu Ray, da’ io îi zic: „Opreşte droşca,
Remy. Plebeul cela nu-i nimeni altul decât Slăbănogu Ray Likanski
şi pare să aibă ceva pe suflet.”
Poole zâmbea şi bătea cu degetele în rotulele genunchilor.
— Ray strigă că cineva agită un pistol în locanta asta selectă.
Ridică sprânceana, uitându-se la mine.
— Un pistol? i-am zis sergentului Broussard. Într-un club de
veritabili domni ca Filmore Tap? Ei bine, eu unul niciodată…
M-am uitat la Broussard. Rezemat de portiera de pe partea
şoferului, cu braţele încrucişate pe piept, ridică din umeri de
parc-ar fi zis „mare figură partenera’ ăsta al meu”.
Poole bătu tare în capota Taurusului, o singură dată, cât să-mi
atragă atenţia. M-am uitat iar la el, mi-a zâmbit cu faţa aceea de elf
ostenit. Avea probabil şaizeci de ani, sau foarte puţin până să-i
împlinească. Părul îi era tuns aproape de scalp şi avea nuanţa
scrumului de ţigară. Îşi frecă perii de pe ţeastă şi se chiori spre
soarele de după-amiază târzie.
— S-ar putea presupune că menţionatul pistol ar fi acel Colt
Commander pe care se pare că-l văd la şoldul dumitale drept,
domnule Kenzie?
— Aşa s-ar putea presupune, am zis.
Poole zâmbi şi se uită la local.
— Şi al nostru domn Dave Barosanu Strand – e încă într-o
singură bucată, acolo, înăuntru?
— Aşa era când am verificat ultima oară.
— Pe voi doi ar trebui să vă arestăm pentru atac armat? a zis
Broussard extrăgând o lamă de gumă dintr-un pachet Wrigley’s pe
care şi-o aruncă în gură.
— Ar trebui să ne reclame.
— Şi voi credeţi c-are s-o facă? a zis Poole.
— Suntem destul de siguri că nu, a zis Angie.
490
 Poole ne privi cu o sprânceană ridicată. Întoarse capul şi se uită
la partenerul său. Broussard ridică din umeri, după care amândoi
afişară nişte rânjete largi.
— Ei drăcie, nu-i asta absolut fantastic? zise Poole.
— Să înţeleg că Dave Barosanu şi-a încercat stilul charmant pe
tine? a întrebat-o Broussard pe Angie.
— Încercat – ăsta-i cuvântul-cheie, a zis Angie.
Broussard îşi mesteca guma, zâmbind după răspunsul ei, apoi
îşi îndreptă spinarea, arătându-ne cât era de înalt, cu ochii aţintiţi
asupra lui Angie de parcă ar fi cântărit-o din priviri.
— Acuma vorbind cât se poate de serios, a zis Poole, dar cu
acelaşi ton lejer, vreunul din voi a tras vreun foc de armă înăuntru?
— Nu, am zis.
Poole ridică o mână şi pocni din degete.
Mi-am scos pistolul de la brâu şi i l-am întins.
A lăsat să-i cadă în palmă glonţul din butoiaş. A scos glisiera,
apoi a tras cu ochiul în cameră să se asigure că era goală, înainte să
amuşineze ţeava. Dădu din cap, aşa, pentru sine. Mi-a pus
cartuşul în mâna stângă, iar pistolul mi l-a pus în dreapta.
Mi-am băgat pistolul înapoi în hamul de la şale, iar cartuşul l-am
lăsat să cadă în buzunarul hainei.
— Şi legitimaţiile voastre? a zis Broussard.
— La zi şi-n portofele, a zis Angie.
Poole şi Broussard îşi rânjiră iarăşi unul altuia. Apoi s-au uitat
lung la noi, până ne-am dat seama ce anume aşteptau.
Fiecare am dat la iveală legitimaţiile şi le-am înmânat lui Poole
peste capota maşinii. Poole se uită fugitiv şi mai cu coada ochiului
prin ele, apoi ni le dădu înapoi.
— Oare ar trebui să-i interogăm pe patroni, Poole?
Poole se uită la Broussard.
— Mi-e foame.
— Mda, parc-aş putea mânca şi io ceva, zise Broussard.
Poole ridică iarăşi o sprânceană înspre noi.
— Dar voi? Sunteţi flămânzi?
— Nu foarte, am zis.
— E-n regulă. Oricum la localul ăla la care mă gândesc, zise
Poole şi mă luă delicat de sub cot, mâncarea-i groaznică. Da’ au o
apă de nu-ţi vine să crezi. Cea mai bună de pe zonă. Direct de la
491
robinet.

Bufetul Victoria e în cartierul Roxbury, imediat dincolo de linia

care-l desparte de cartierul meu. Iar mâncarea e de fapt excelentă.
Nick Raftopoulos şi-a comandat cotlete de porc. Remy Broussard
şi-a luat un copan de curcan.
Eu şi Angie beam cafea.
— Aşadar n-ajungeţi nicăieri, a zis Angie.
Poole încinse o bucăţică de cotlet în sosul de mere.
— Cu-adevărat nu.
Broussard îşi şterse buzele cu şervetul.
— Niciunul din noi n-am mai lucrat la un caz căruia să i se facă
atât de multă publicitate, pentru atât de mult timp şi care să nu se
încheie prost.
— Deci nu credeţi că Helene e implicată? am zis.
— La început aşa am crezut, a zis Poole. Ipoteza mea de lucru a
fost că a vândut-o pe copilă sau, o altă ipoteză, că vreun traficant
căruia-i era datoare a răpit fetiţa.
— Şi ce v-a făcut să vă răzgândiţi? a zis Angie.
Poole mestecă îmbucătura şi-l coti pe Broussard să răspundă.
— Poligraful. A trecut testul cu brio. Şi-n plus, îl vezi pe gagiu’
ăsta care-nfulecă cotlete? Uită-te şi la mine. E greu al naibii să ne
minţi dacă te lucrăm amândoi împreună. Adică, să nu mă-nţelegi
greşit, Helene minte, dar nu în privinţa dispariţiei fiicei ei.
Realmente nu ştie ce i s-a întâmplat.
— Dar despre perindările Helenei din noaptea în care a dispărut
Amanda?
Sendvişul lui Broussard se blocă la jumatea drumului spre gură.
— Ce-i cu ele?
— Aţi luat de bună povestea pe care-a spus-o presei? a zis Angie.
— Ar fi motive să n-o credem? a zis Poole, încingând furculiţa în
sosul de mere.
— Dave Barosanu ne-a spus cu totul altă poveste.
Poole se lăsă pe spate în scaun şi, plesnind din palme, şi le
scutură de firimituri.
— Şi care-ar fi povestea?
— Aţi crezut sau n-aţi crezut povestea Helenei? a întrebat Angie.
— Nu cu totul, a zis Broussard. După rezultatele poligrafului, a
492
fost cu Dottie, dar probabil nu în apartamentul acesteia. Ea se ţine
de minciuna asta, totuşi.
— Dar unde-a fost? a zis Poole.
— Din ce zice Dave Barosanu, a fost la Filmore Tap.
Poole şi Broussard s-au uitat unul la altul, apoi şi-au îndreptat
privirile spre noi.
— Deci, a zis tărăgănat Broussard, chiar ne-a turnat gogoşi.
— N-am vrut să-i stricăm alea cinşpe secunde la care-avea
dreptul, a zis Poole.
— Care cinşpe secunde?
— În lumina reflectoarelor, a zis Poole. Pe vremuri erau minute,
în zilele noastre, sunt secunde. Oftă şi continuă: La teve, jucând
rolul mamei îndurerate în rochia ei albastră şi drăguţă. Vă mai
amintiţi de braziliancă aia din Allston, al cărei băieţel a dispărut
acuma vreo opt luni?
— Şi care n-a fost găsit niciodată, zise Angie, dând din cap.
— Corect. Totuşi, ştiţi care-i chestia cu mama aceea, cu pielea ei
întunecată, care nu se îmbrăca bine şi care părea mereu cam
turtită în faţa camerelor? După o vreme publicul larg chiar n-a mai
dat niciun rahat pe băieţelul ei dispărut, pentru că-i displăcea
mama lui atât de mult.
— Dar Helene McCready, a zis Broussard, e albă. Şi s-a pus la
punct; dă bine la cameră. N-o fi ea, poate, cel mai strălucitor glob
din cutie, dar e plăcută.
— Nu, nu este, a zis Angie.
— O, vorbeşti de persoană? clătină Broussard din cap. În
persoană e la fel de plăcută ca o cutie cu păduchi. Dar la cameră?
Când vorbeşte toate cele cinşpe secunde? O iubeşte obiectivul, o
iubeşte publicul. Că-şi lasă copila singură vreme de aproape patru
ore, da, se iscă niţică indignare, dar cei mai mulţi spun: „Ia lăsaţi-o
mai moale! Toţi facem greşeli.”
— Şi probabil că-n viaţa ei n-a fost aşa de iubită, a zis Poole. Şi de
îndată ce Amanda va fi găsită, sau, să zicem, se-ntâmplă ceva care
să scoată acest caz de pe prima pagină, iar ceva de genul ăsta
se-ntâmplă mereu, atunci Helene se întoarce la viaţa ei dinainte.
Însă deocamdată, aşa zic eu, se ţine bine de alea cinşpe secunde.
— Dar tu crezi că la atât se rezumă minciuna despre locul unde
era? am zis.
493
 — Poate, a zis Broussard.
Îşi şterse colţurile gurii cu şervetul şi împinse farfuria din faţa sa.
— Să nu mă înţelegeţi greşit. O să trecem pe la frate-său
pe-acasă peste câteva minute şi-o să-i mai facem tipei o gaură-n
cur pentru că ne-a minţit. Şi dacă mai are ceva de zis, o să aflăm.
Îşi îndreptă o palmă spre noi.
— Mulţumită vouă.
— De când vă ocupaţi de cazul ăsta? a întrebat Poole.
Angie se uită la ceas.
— Din seara asta, târziu.
— Şi deja aţi aflat ceva ce nouă ne-a scăpat, chicoti Poole. Voi doi
trebuie că sunteţi exact pe-atât de capabili pe cât am auzit că
sunteţi.
Angie bătu des din gene.
— Oh, Doamne!
Broussard zâmbi.
— Am ieşit de câteva ori cu Oscar Lee. Amândoi am fost prin
poliţia de proximitate, acu vreun milion de ani. După ce Gerry
Glynn a fost culcat la pământ pe terenul acela de joacă, cu vreo doi
ani în urmă, l-am întrebat pe Oscar despre voi doi. Vreţi să ştiţi ce-a
zis?
Am ridicat din umeri.
— După cum îl ştiu pe Oscar, probabil c-a spus ceva fără niciun
dumnezeu.
Broussard a dat din cap.
— A zis că voi doi, în cele mai multe aspecte ale vieţilor voastre,
sunteţi nişte rataţi clasa întâi.
— Da, sună a ceva ce-ar fi putut spune Oscar, a zis Angie.
— Dar a mai zis că, odată ce vouă vă intră-n cap să duceţi la
capăt un caz, nici chiar Dumnezeu nu vă mai poate face să vă
răzgândiţi.
— Oscar ăsta, am zis eu, e-o bomboană… o bomboană de băiat.
— Ei şi-acuma vă ocupaţi de acelaşi caz de care ne ocupăm şi
noi.
Poole îşi împachetă grijuliu şervetul şi-l aşeză pe farfurie.
— Vă deranjează? a zis Angie.
Poole se uită la Broussard. Broussard ridică din umeri.
— În principiu, nu ne deranjează, a zis Poole.
494
 — Dar, a zis Broussard, o să ne trebuiască câteva reguli de bază.
— Cum ar fi?
— Cum ar fi… începu Poole şi scoase la iveală un pachet de
ţigări.
Îl desfăcu încet din celofan, trase de învelitoarea de staniol şi
scoase o ţigară Camei fără filtru. O adulmecă, inhalând adânc
aroma de tutun, lăsând capul pe spate şi închizând ochii. Apoi se
aplecă înainte şi îngropă ţigara neaprinsă în scrumieră, până când
ţigara plezni şi se frânse în două. Apoi puse pachetul înapoi în
buzunar.
Broussard ne zâmbea cu sprânceana stângă iţită-n sus.
Poole băgă de seamă că ne holbam la el.
— Vă cer scuze. M-am lăsat.
— Când? a zis Angie.
— Acum doi ani. Însă tot mai am nevoie de ritual, zâmbi el.
Ritualul e important.
Angie îşi băgă mâna în geanta ei.
— Te deranjează dacă fumez?
— O, măiculiţă, chiar te rog, vrei? a zis Poole.
O privi pe Angie aprinzându-şi ţigara; apoi îşi întoarse foarte
puţin capul, iar ochii lui, acum limpeziţi, îi întâlniră pe-ai mei,
părând capabili să-mi sfredelească până-n miezul creierului sau al
sufletului meu, într-o clipită.
— Regulile de bază, zise. Nu ne permitem nicio scurgere de
informaţii către presă. Voi sunteţi prieteni cu Richie Colgan de la
Trib.
Am dat din cap.
— Colgan nu e un prieten al poliţiei, a zis Broussard.
Angie a zis:
— Meseria lui nu-i să fie prieten. Meseria lui e aceea de reporter.
— Şi n-am de gând să contest asta, a zis Poole. Dar nu-mi pot
permite ca cineva din presă să ştie despre ancheta asta lucruri pe
care nu vrem să le ştie. De acord?
M-am uitat la Angie. Ea l-a studiat pe Poole prin fumul ţigării. În
cele din urmă, a încuviinţat şi ea. Eu am zis:
— De acord.
— Magic! a zis Poole cu accent scoţian.
— De unde l-ai scos pe gagiu’ ăsta? l-a întrebat Angie pe
495
Broussard.
— Mi se plăteşte o sută-n plus pe săptămână ca să lucrez cu el.
Spor de risc.
Poole se aplecă în direcţia în care o lua fumul din ţigara lui Angie,
adulmecându-l.
— A doua, a zis el. Voi doi sunteţi excentrici. Asta-i în regulă. Dar
nu ne putem asocia în cazul ăsta şi dup-aia să aflăm că fluturaţi
armele la vedere sau că obţineţi informaţii ameninţând oameni,
cum aţi făcut cu Dave Barosanu Strand.
Angie a zis:
— Dave Barosanu Strand era gata să mă violeze, sergent
Raftopoulos.
— Înţeleg, a zis Poole.
— Nu, nu înţelegi, a zis Angie. N-ai nici cea mai vagă idee măcar.
Poole aprobă.
— Îmi cer scuze. Totuşi, daţi-ne asigurări că ceea ce s-a
întâmplat în după-amiaza asta cu Dave Barosanu a fost o situaţie
neobişnuită. Una care nu se va mai repeta.
— Da, aveţi cuvântul nostru: nu se va repeta, a zis Angie.
— Bun, am să vă cred pe cuvânt. Cum vi se par condiţiile noastre
până acum?
— Dacă suntem de acord să nu pasăm informaţii presei ceea ce,
credeţi-mă, va tensiona relaţia noastră cu Richie Colgan, atunci
trebuie să ne ţineţi la curent. Dacă o să ni se pară că ne trataţi aşa
cum trataţi presa, atunci Richie Colgan o să primească un telefon.
Broussard a dat din cap.
— Nu văd nicio problemă în privinţa asta. Poole?
Poole ridică din umeri cu ochii la mine.
Angie a zis:
— Mi se pare greu de crezut că o puştoaică de patru ani poate să
dispară completamente într-o noapte caldă fără s-o vadă cineva.
Broussard îşi învârtea verigheta pe deget cu câte o jumătate de
rotaţie la fiecare mişcare.
— Şi mie.
— Deci, ce-aveţi? a zis Angie. După trei zile trebuie să aveţi ceva
ce nu-i de găsit în ziare.
— Avem douăsprezece confesiuni care merg de la „Am luat fata
şi-am mâncat-o” până la „Am luat fata şi-am vândut-o sectei
496
Moon12”, care se pare că plătesc bani serioşi pentru aşa ceva.
Ne-a zâmbit trist.
— Niciuna din cele douăsprezece confesiuni nu s-a verificat.
Dispunem de mediumi care ne spun ba că fetiţa e în Connecticut,
ba că-i în California, ba că e încă între graniţele statului, însă într-o
regiune împădurită. I-am interogat pe Lionel şi pe Beatrice
McCready, însă alibiurile lor sunt ermetice. Am verificat conductele
canalizării. Am interogat fiecare vecin de pe stradă, în casele lor, nu
doar ca să aflăm ce-ar fi putut vedea sau auzi în noaptea aceea, dar
şi ca să cercetăm, ca din întâmplare, dacă nu dăm de vreo probă a
trecerii fetiţei prin căminele lor. Acuma ştim care din ei prizează
cocaină, care are probleme cu alcoolul, care-şi bate nevasta şi care
soţul, dar n-am găsit nimic care să-l lege pe vreunul din ei de
dispariţia Amandei McCready.
— Zero, am zis. Chiar n-aveţi nimic.
Broussard îşi întoarse încet capul şi se uită la Poole.
După ce m-a privit fix peste masă, vreme de vreun minut, timp în
care-şi tot mişcă limba, împingând-o în buza de jos, Poole îşi băgă
mâna în servieta hărtănită de pe scaunul de lângă el de unde
scoase vreo câteva fotografii lucioase. Ne-o întinse peste masă pe
prima din ele.
Era un prim-plan, în alb-negru, al unui bărbat de aproape
şaizeci de ani, cu o faţă ce arăta de parcă pielea îi fusese atât de tare
trasă în spate încât i se lipise de os, apoi adunată mănunchi,
capsată şi prinsă cu o clemă metalică în ceafă. Ochii îi erau
bulbucaţi, ieşiţi din orbite, iar gura lui mică aproape că dispărea
sub umbra nasului coroiat ca o gheară. Obrajii scofâlciţi îi erau atât
de zbârciţi că s-ar fi putut foarte bine să fi supt o lămâie când
fusese fotografiat. Zece sau douăsprezece şuviţe de păr argintiu
erau date cu mâna peste pielea dezgolită din creştetul capului său
ţuguiat.
— L-aţi văzut vreodată? a întrebat Broussard.

12Biserica Unificării a fost înfiinţată de Sun Myung Moon, în Seul, Koreea de Sud, în
1954. Mişcarea religioasă şi-a racolat iniţial cei mai mulţi adepţi din Koreea şi Japonia,
însă s-a extins şi în ţările vorbitoare de limbă engleză şi, după 1989, în ţări din fostul bloc
sovietic (n.t.).
497
 Şi eu, şi Angie am clătinat din cap.
— Îi zice Leon Trett. Pedofil condamnat. A luat trei sentinţe.
Prima i-a adus izolarea într-o clinică de psihopaţi, ultimele două,
condamnări la pârnaie. Şi-a isprăvit ultima bucăţică din
condamnare acum vreo doi ani şi jumătate, a ieşit din Bridgewater
şi-a dispărut.
Poole ne întinse o a doua fotografie, de data asta instantaneul
color şi în întregime al unei femei imense, cu umeri laţi cât pereţii
seifului unei bănci, cu o talie largă şi cu o coamă brună şi câlţoasă
ca de Saint-Bernard ridicat pe picioarele de dinapoi.
— Dumnezeule mare! a zis Angie.
— Roberta Trett, a zis Poole. Adorabila doamnă al mai-nainte
pomenitului Leon. Poza asta a fost făcută acum zece ani, aşa că
poate s-o mai fi schimbat între timp, dar mă-ndoiesc că s-a
dezumflat. Roberta este o foarte bună grădinăreasă. În mod
obişnuit se întreţine, pe sine şi pe preaiubitul ei soţ, lucrând ca
florăreasă. Acum doi ani şi jumătate şi-a părăsit slujba şi s-a mutat
din apartamentul din Roslindale unde locuia. Nimeni nu i-a mai
văzut pe niciunul de-atunci.
— Dar…, a zis Angie.
Poole ne întinse cea de-a treia şi ultima fotografie, una făcută la
poliţie, a unui bărbat mic de statură, cu pielea caramelizată parcă,
strabic de ochiul drept şi cu trăsături amestecate şi confuze. Se uita
în obiectivul aparatului foto de parcă l-ar fi căutat într-o cameră
întunecoasă, faţa lui exprimând un amestec de furie neputincioasă
şi uluire nervoasă.
— Corwin Earle, a zis Poole. Şi el tot pedofil condamnat. A fost
eliberat acum o săptămână de la Bridgewater. Nu se cunoaşte zona
în care-şi face veacul.
— Dar are legătură cu cei doi Trett, am zis.
Broussard încuviinţă.
— A împărţit celula cu Leon la Bridgewater. După ce Leon s-a
reîntors în lume, colegul de celulă al lui Corwin Earle s-a nimerit să
fie un tâlhar din Dorchester, pe nume Bobby Minton, care, pe lângă
faptul că-l stâlcea de se căca pe el pentru că era pedofil, mai avea
parte şi de cugetările intime ale retardatului ăstuia. După cum zice
Minton, Corwin avea o fantezie preferată pentru când avea să fie
eliberat din închisoare. Avea să-l caute pe vechiul său coleg de
498
celulă, Leon, şi pe minunata lui soţie, Roberta, şi aveau să trăiască
toţi împreună ca o mare şi fericită familie. Dar Corwin n-avea să
apară la uşă fără să le ducă un cadou. În stare proastă, cred. Iar,
după câte spunea Bobby Minton, cadoul nu avea să fie o sticlă de
Cutty pentru Leon şi o duzină de trandafiri pentru Roberta. Avea să
fie un ţânc. De vârstă mică, ne-a zis Bobby. Lui Corwin şi lui Leon le
plac mici. Nu mai mari de nouă ani.
— Bobby Minton ăsta, v-a sunat el pe voi? a zis Angie.
Poole a dat din cap.
— Imediat ce-a auzit de dispariţia Amandei McCready. Se pare că
domnul Minton îl zeflemisea constant pe Corwin Earle, cu descrieri
vii ale chestiilor pe care le fac oamenii de bine din Dorchester
violatorilor de copii. Îi povestea cum n-ar fi putut face nici măcar
zece paşi pe bulevardul Dorchester fără să se-aleagă cu scula tăiată
şi-ndesată-n gură. Domnul Minton crede că în mod cert Corwin
Earle va alege Dorchesterul ca loc de unde să-şi ia cadoul de
întoarcere acasă pentru familia Trett. Pentru ca astfel să-i dea cu
tifla lui Bobby Minton.
— Şi unde-i acuma Corwin Earle? am întrebat.
— Dispărut. Evaporat. Am pus sub supraveghere casa părinţilor
lui, în Marshfield, dar până acum n-am obţinut nimic. A plecat de
la închisoare într-un taxi care l-a dus până la un club de striptease
în Stoughton şi acolo a fost văzut pentru ultima oară.
— Şi telefonul ăsta, sau ce-o fi fost, de la Bobby Minton… e tot
ce-aveţi ca să-i legaţi pe Earle şi pe cei doi Trett de Amanda?
— Cam subţire, nu? a zis Broussard. V-am zis că n-avem prea
multe. Chestia-i că Earle n-are tupeul să răpească pur şi simplu un
copil dintr-un cartier necunoscut. În dosarul lui nimic nu indică o
astfel de acţiune. Copiii molestaţi de el erau puşti din taberele în
care a lucrat în urmă cu şapte ani. Nu recurgea la violenţă şi nici
nu-i ţinea captivi cu forţa. Poate că doar a exagerat să-l audă
colegul de celulă.
— Dar despre familia Trett? a zis Angie.
— Ei bine, Roberta e curată. A fost condamnată pentru o singură
infracţiune, „complicitate la comiterea infracţiunii”, într-un jaf la
un magazin de băuturi din Lynn, pe la sfârşitul anilor şaptezeci. A
făcut un an de puşcărie, şi-a încheiat perioada de eliberare
condiţionată şi n-a mai petrecut nici măcar o noapte în pârnaie
499
de-atunci.
— Dar Leon?
— Leon, a zis Broussard ridicând sprâncenele înspre Poole şi
fluierând. Leon e rău. Rău-rău. Condamnat de trei ori, pus sub
acuzare de douăzeci de ori. Cele mai multe plângeri au fost anulate
când victimele au refuzat să depună mărturie. Şi nu ştiu dacă
sunteţi familiarizaţi cu inferenţele ce se fac referitor la violatorii de
copii. Sunt aceleaşi care se fac în privinţa şobolanilor şi-a
gândacilor: dacă vezi unul, atunci mai sunt o sută pe-aproape.
Dacă prinzi un monstru molestând un puşti, poţi să pui pariu că
mai sunt treizeci pentru care n-a fost niciodată înfundat, dacă-i cât
de cât deştept. Aşa că, după aprecierile noastre precaute, Leon a
violat pe puţin cinzeci de puşti. Şi locuia în Randolph, iar mai târziu
Holbrook, când puştii dispăreau de-a binelea, astfel că agenţii
federali şi poliţia locală l-au pus în capul listelor cu suspecţi în
cazurile uciderii puştilor acelora. Să vă mai clarific un aspect al firii
lui Leon – ultima oară când l-au umflat, cei de la Departamentul de
Poliţie din Kingston au găsit căcălău de arme automate îngropate în
apropierea casei sale.
— A luat vreo condamnare pentru ele? a întrebat Angie.
Broussard a clătinat din cap.
— A fost destul de deştept să le îngroape pe proprietatea
vecinului său. Poliţia din Kingston ştia că porcăriile alea erau ale lui
– toată casa îi era burduşită de comunicate ale NRA13, de manuale
de utilizare a armelor, de Jurnalele lui Turner14 , toate porcăriile
obişnuite ale unui paranoic înarmat până-n dinţi –, dar n-au putut
s-o dovedească. Puţine se leagă de Leon. Un tip foarte atent, care
ştie cum să nu dea de bănuit.
— Aşa s-ar părea, a zis Angie cu o undă de amăreală în voce.
Poole îşi puse cu delicateţe o mână pe-a ei.
— Păstraţi fotografiile. Studiaţi-le. Şi căscaţi ochii, poate-l vedeţi

13 National Rifle Association, organizaţie nonguvernamentală care apără dreptul fiecărui

cetăţean american de a deţine arme, drept prevăzut de al doilea amendament al
Constituţiei SUA (n.t.).
14 Roman al unui fost lider al mişcării rasiste National Alliance, semnat Andrew

McDonald, în care e descrisă o revoluţie ce duce la răsturnarea guvernului federal

american şi la un război nuclear de exterminare a raselor non-albe (n.t.).
500
pe vreunul din ei. Mă-ndoiesc că sunt implicaţi – nimic nu duce
către ei, în afara ipotezei unui pârnăiaş –, însă în prezent sunt cei
mai periculoşi violatori de copii din zonă.
Angie îi zâmbi lui Poole ca răspuns la gestul său.
— OK.
Broussard îşi ridică cravata de mătase şi culese o scamă de pe
ea.
— Cu cine a fost Helene McCready la Filmore, duminică seara?
— Dottie Mahew, a zis Angie.
— Atât?
Nici eu, nici Angie n-am răspuns imediat.
— Amintiţi-vă, a zis Broussard, toate cărţile pe masă.
— Ray Slăbănogu Likanski, am zis.
Broussard se întoarse spre Poole.
— Spune-mi mai multe despre gagiu’ ăsta, tovarăşe.
— Nenorocitul, zise Poole. Şi când te gândeşti că am avut-o în
mână pe Subţirimea Sa, acu nicio oră.
Clătină din cap.
— Asta da scăpare.
— Cum aşa? am zis.
— Ray Slăbănogu e-o scursură de profesie. A-nvăţat de la tăticu’
lui. Probabil că ştia că-l vom căuta, aşa că a şters-o. Pentru o
vreme, măcar. Probabil că unicul motiv pentru care ne-a spus că
voi doi vă fluturaţi armele la vedere în Filmore a fost tocmai ca să-i
dăm pace, să câştige timp să iasă din Dodge. Familia Likanski are
rubedenii în Allegheny, Rem. Poate tu ai putea…
— Am să sun la poliţia de-acolo, a zis Broussard. Putem să-l
agăţăm cu ceva?
Poole clătină din cap.
— N-a primit nicio condamnare de cinci ani. Nu iese în evidenţă.
Nu are ofiţer de supraveghere. E cuminte.
Poole bătea în masă cu unghia degetului arătător.
— Până la urmă tot are să iasă la vedere. Aşa-i orice boală.
— Gata? a întrebat Broussard văzând că se apropie chelneriţa.
Poole plăti nota şi toţi patru am ieşit din local în seara tot mai
întunecată.
— Dac-ar fi să puneţi un pariu pe oameni, a zis Angie, pe ce
soartă a Amandei McCready aţi paria?
501
 Broussard îşi luă o altă lamă de gumă, şi-o aruncă în gură şi o
mestecă alene. Poole îşi îndreptă cravata şi-şi studie imaginea în
parbrizul de pe partea stângă a maşinii lor.
— Aş zice, începu Poole, că nu poate ieşi nimic bun când un ţânc
de patru ani lipseşte de mai mult de optzeci de ore.
— Detective Broussard? a zis Angie.
— Aş zice că-i moartă, domnişoară Gennaro.
Înconjură maşina până ajunse la portiera de pe partea şoferului
şi-o deschise.
— Lumea asta e-o lume rea. Şi n-a fost niciodată blândă cu
copiii.

502
 6

În parcul Savin Hill, pe-nserate, echipa Astros juca împotriva

celor de la Orioles şi ambele echipe păreau să aibă ceva probleme
cu organizarea jocului. Când jucătorul celor de la Astros aflat la
bătaie a trimis o minge până la linia celei de-a treia baze, jucătorul
de-acolo al celor de la Orioles n-a reuşit s-o prindă, pentru că era
mult prea ocupat să smulgă o buruiană de la picioarele sale. Astfel
că alergătorul de pe bază de la Astros a cules mingea şi-a fugit către
casă cu ea. Chiar înainte să ajungă la placă, a aruncat cumva
mingea înspre aruncător, care-a luat-o şi-a aruncat-o spre prima
bază. Omul de la prima bază a prins-o, dar în loc să puncteze, s-a
întors şi a aruncat-o afară din teren. Mijlocaşul şi aripa dreaptă
s-au întâlnit amândoi la minge şi s-au placat unul pe altul. Aripa
stângă îi făcea cu mâna mamei sale.
Liga de T-ball15 din North Dorchester pentru copii între patru şi
şase ani se întrunea o dată pe săptămână în parcul Savin Hill şi
jucau pe cel mai mic dintre terenuri, aflat la vreo 50 de yarzi de
şoseaua de sud-est şi împrejmuit cu un gard de plasă de sârmă. De
pe Savin Hill se vedea şoseaua şi un mic golf cunoscut drept plaja
Malibu; acolo, cei din clubul de iahting Dorchester îşi amarează
ambarcaţiunile. Am trăit în acest cartier toată viaţa mea şi n-am
văzut niciodată un iaht adevărat aruncând ancora undeva prin
apropiere, dar, cine ştie, poate că întotdeauna mă nimeresc în zonă
în zilele nepotrivite.
Când aveam şi eu între patru şi şase ani, ţâncii de vârsta mea şi
cu mine jucam baseball, pentru că pe-atunci nu exista o ligă de
T-ball. Aveam antrenori şi părinţi care strigau şi ne ordonau să ne
concentrăm, eram puşti care fuseserăm deja învăţaţi cum să
culcăm sau să eschivăm mingea aruncată de omul de la baza a
doua şi aveam taţi care ne puneau la-ncercare cu lovituri iuţi şi cu
efect din tribună. Jucam meciuri de şapte servicii şi aveam rivalităţi
dure cu cei din alte echipe, iar la vremea când am intrat în liga

15 Variantă mult simplificată de baseball pentru copii (n.t.).

503
mică, pe la şapte-opt ani, echipele St. Bart’s, St. William’s şi St.
Anthony’s din North Dorchester erau în mod justificat temute.
Stând lângă tribune cu Angie, urmărind vreo treizeci de băieţei şi
fetiţe alergând ca nişte spasmofilici şi pierzând mingile pentru că-şi
îndesaseră prea mult şepcile pe ochi sau pentru că erau prea
ocupaţi să se zgâiască la soarele ce apunea, eram destul de sigur că
metoda folosită pe când eram eu de vârsta lor îi pregătea mai bine
pe copii pentru rigorile jocului adevărat de baseball, însă copiii din
liga de T-ball păreau să se distreze mult mai bine.
În primul rând, din câte mi-am dat seama, nu erau eliminaţi.
Fiecare membru din lotul unei echipe lovea prin rotaţie. Odată ce
toţi cei vreo cinsprezece puşti loviseră, şi toţi loveau, pentru că nu
exista ceva care să se numească eliminare, schimbau bâtele pe
mănuşi cu cei din echipa adversă. Nimeni nu ţinea scorul. Dacă un
puşti era realmente într-atât de alert încât să şi prindă mingea, dar
să şi elimine alergătorul, ambii erau călduros felicitaţi de
antrenorul principal, iar alergătorul rămânea la bază.
Unii dintre părinţi strigau: „Ridică mingea, pentru numele lui
Dumnezeu, Andra” sau „Fugi, Eddie, fugi! Nu! Nu pe-acolo! În
cealaltă parte!”, însă majoritatea timpului atât părinţii, cât şi
antrenorii aplaudau la fiecare lovitură care făcea mingea să se
rostogolească mai mult de patru paşi, la fiecare minge culcată şi
aruncată înapoi într-o zonă care avea măcar acelaşi cod poştal cu
parcul, la fiecare alergare fructuoasă de la baza întâi la a treia,
chiar dacă puştiul trecea prin zona aruncătorului ca să ajungă
acolo.
Amanda McCready jucase şi ea în liga asta. Fusese înscrisă şi
adusă la meciuri de Lionel şi Beatrice, fusese în echipa Orioles, iar
antrenorul ei ne-a spus că de obicei juca la baza a doua şi putea
prinde mingea cu destulă uşurinţă, când nu era hipnotizată de
pasărea imprimată pe propriul ei tricou.
— A ratat câteva mingi în felul ăsta, ne-a spus Sonya
Garabedian, zâmbind şi clătinând din cap. Era pe teren exact acolo
unde e Aaron acum, şi tot trăgea de tricoul ei, uitându-se lung la
pasăre, vorbind cu ea din când în când. Iar dacă venea o minge pe
direcţia ei – ei bine, trebuia să aştepte până se sătura ea să se uite
la drăguţa de păsăruică.
Băiatul ce stătea în T, dolofan şi cam mare pentru vârsta lui,
504
plesni mingea departe în stânga şi toţi jucătorii din teren, dar şi cei
din afara lui au alergat după ea. Când ocoli baza a doua, puştiul cel
mare se hotărî: ce naiba, ia să încerce s-o şi culce, şi o tuli în afara
terenului alăturându-se distracţiei, căci puştii se placau şi se
rostogoleau şi se buşeau unul de altul ca maşinuţele electrice.
— Pe Amanda n-ai fi văzut-o niciodată făcând aşa ceva, zise
Sonya Garabedian.
— Să facă un tur complet? a zis Angie.
Sonya clătină din cap.
— Mda, nici asta. Dar nu, nu la asta mă refeream. Vedeţi
grămada de colo? Dacă nu merge cineva să-i pună capăt, se-apucă
să joace Regele colinei şi uită de ce-au venit aci.
În timp ce doi părinţi intrară pe teren îndreptându-se spre
meleu, iar puştii făceau salturi cu şurub din grămadă precum
acrobaţii de circ, Sonya ne arătă o fetiţă roşcată de la baza a treia.
Să fi avut vreo cinci ani. Era mai micuţă decât aproape toţi membrii
celor două echipe. Tricoul inscripţionat cu însemnele echipei îi
atârna până la fluierele picioarelor. Se uită la îngrămădeala veselă
din afara terenului, în vreme ce alţi doi pici alergau într-acolo, apoi
se lăsă în genunchi şi începu să scurme pământul cu o piatră.
— Ea e Kerry, a zis Sonya. Indiferent ce s-ar întâmpla – dac-ar
veni un elefant pe teren şi i-ar lăsa pe toţi copilaşii să i se joace cu
trompa –, Kerry nu s-ar băga. Pur şi simplu nu i-ar trece prin
căpşor.
— Să fie chiar atât de timidă? am zis.
— Asta-i doar o parte a explicaţiei, dădu Sonya din cap. Dar mai
mult decât atât, ea pur şi simplu nu reacţionează la ceea ce, în mod
predictibil, reacţionează ceilalţi copii. Nu-i niciodată tristă de-a
binelea, dar nu-i nici tocmai fericită. Înţelegeţi?
Pentru o clipă, Kerry îşi ridică privirea din pământ şi pistruii de
pe obrajii ei scânteiară în lumina soarelui muribund. Apoi se apucă
iar să scormonească pământul.
— În privinţa asta, Amanda e ca şi Kerry, a zis Sonya. Nu
răspunde bine şi nici prea des la stimulii imediaţi.
— E introvertită, a zis Angie.
— Într-o oarecare măsură, dar nu într-atât încât să te facă să
crezi că înapoia ochilor ei se întâmplă la fel de multe lucruri. Nu
înseamnă că e izolată în lumea ei micuţă, doar că nu vede prea
505
multe lucruri care s-o intereseze nici pe lumea asta.
Sonya îşi întoarse faţa şi se uită la mine, era ceva dur şi trist în
încleştarea fălcilor ei, în privirea ei lipsită de expresie.
— Aţi cunoscut-o pe Helene?
— Da.
— Şi ce credeţi?
Am ridicat din umeri.
Ea a zâmbit.
— Mda, cam asta-i reacţia pe care-o stârneşte-n oameni: să
ridice din umeri, nu?
— Venea la meciuri? a întrebat Angie.
— O singură dată, a zis Sonya. O singură dată şi era beată. Era
cu Dottie Mahew şi-amândouă erau cherchelite şi foarte
zgomotoase. Cred că Amanda era jenată. Mă tot întreba când se
termină meciul.
Sonya a clătinat din cap.
— Copiii de vârsta ei nu au acelaşi mod de a simţi timpul ca şi
noi. Nu simt decât că e lung sau scurt. În ziua aceea, probabil că
meciul i s-a părut foarte lung Amandei.
Mai mulţi părinţi şi antrenori intraseră deja pe teren şi-i
despărţiseră pe aproape toţi cei din echipa Astros. Câţiva puşti încă
se mai îmbrânceau în grămadă, însă tot pe-atâţia se despărţiseră în
grupuri separate, jucând mâţă, aruncând unii în alţii cu mănuşile
sau doar rostogolindu-se în iarbă ca focile.
— Domnişoară Garabedian, aţi observat vreodată indivizi
necunoscuţi pândind copiii la meciurile astea?
Angie i-a arătat fotografiile lui Corwin Earle, a lui Leon şi-a
Robertei Trett.
Sonya se uită la ele, clipi incredulă când văzu dimensiunile
Robertei, dar în cele din urmă scutură capul.
— Îl vedeţi pe tipul ăla mare de lângă grămadă? Sonya arătă spre
un gagiu înalt şi masiv la vreo patruzeci de ani, cu părul tuns scurt,
milităreşte. El e Matthew Hoagland. E paznic de profesie. A fost
Mister Massachussets vreo doi ani la rând, pe vremuri. Un tip
foarte simpatic. Şi-şi iubeşte copiii. Anul trecut a venit un tip soios
rău şi s-a uitat la meci vreo câteva minute. Niciunuia dintre noi nu
i-a plăcut căutătura lui. Aşa că Matthew l-a făcut să plece. N-am
idee ce i-a spus, dar individul s-a albit la faţă şi-a şters-o repejor.
506
De-atunci n-a mai venit niciunul ca el. Poate că… o persoană de
felul ăsta e parte dintr-o reţea şi-a răspândit vestea, sau ceva de
genul. N-am de unde şti. Dar nu vin străini la meciurile astea.
S-a uitat la noi.
— Adică până să veniţi voi.
Mi-am atins cochet părul cu degetele.
— Şi soioşenia mea cum e?
Sonya chicoti.
— Câţiva dintre noi v-am recunoscut, domnule Kenzie. Ne mai
amintim că aţi salvat un copil la terenul de joacă. Aşa că oricare
dintre noi vă lăsăm copiii în grijă oricând vreţi.
Angie îmi trase un ghiont.
— O, eroule!
— Mai taci, i-am zis.

Au fost necesare alte zece minute până să se restabilească

ordinea pe teren şi să se reia meciul, aşa cum era el.
Între timp, Sonya Garabedian ne-a prezentat câtorva dintre
părinţii care rămăseseră în tribune. Câţiva le cunoşteau pe Amanda
şi pe Helene, astfel că atât cât a mai durat meciul ne-am petrecut
timpul discutând cu ei. Ce-a ieşit din conversaţiile astea – pe lângă
o întărire a imaginii pe care ne-o făcuserăm despre Helene
McCready, de creatură dedicată egocentrismului – a fost un portret
mai deplin al Amandei.
În contradicţie cu descrierea pe care i-o făcuse Helene, de păpuşă
de serial mitologic, ce trăia doar ca să zâmbească şi să tot
zâmbească, oamenii cu care am vorbit observau, cam toţi, cât de
puţin zâmbea micuţa Amanda, cât de apatică era, în general, şi
demult prea tăcută pentru o puştoaică de patru ani.
— Jessica mea? a zis Frances Neagley. De când avea doi ani şi
până la cinci, dărâma pereţii. Şi-ntrebările! Toate erau cam aşa:
„Mami, de ce animalele nu vorbesc ca noi? Cum se face că am
degete mari la picioare? Cum de este apă care-i rece şi apă care-i
caldă?”.
Frances ne zâmbi obosită.
— Vreau să zic că aşa era mereu. Şi fiecare mamă pe care-o
cunosc vorbeşte de cât de exasperant poate fi un copil de patru ani.
Au patru ani, nu? Lumea-i uimeşte la fiecare zece secunde.
507
 — Şi Amanda? a zis Angie.
Frances Neagley se lăsă pe spate şi se uită împrejur prin parc;
umbrele se-ndeseau şi se lungeau peste copiii de pe teren,
făcându-i parcă şi mai mici.
— Am avut grijă de ea de câteva ori. Niciodată ceva aranjat
dinainte. Helene doar trecea pe la noi, zicea „Poţi să te uiţi după ea
un minut?” Şase sau şapte ore mai târziu venea s-o ia. Vreau să zic,
ce-ar fi trebuit să fac? Să zic nu?
Îşi aprinse o ţigară.
— Amanda era aşa de liniştită. Nu-mi făcea niciun fel de
probleme. Nici măcar o dată. Dar, pe bune, cine se aşteaptă la aşa
ceva de la un copil de patru ani? Stătea oriunde o puneai şi se holba
la pereţi sau la televizor sau ce-o fi fost pe-acolo. Nu răscolea prin
jucăriile copiilor mei, nu trăgea pisica de coadă sau aşa ceva. Doar
stătea acolo, ca un butuc şi nu întreba niciodată când avea să se
întoarcă maică-sa s-o ia.
— Are vreun handicap mental? am zis. O fi autistă?
Frances scutură din cap.
— Nu, dacă vorbeai cu ea, răspundea politicos. Părea mereu
puţin uimită, dar era drăguţă, vorbea foarte bine pentru vârsta ei.
Nu, e un copil deştept. Doar că nu e foarte vioaie.
— Şi asta părea nefiresc, a zis Angie.
Frances ridică din umeri.
— Mda, aşa cred. Ştiţi care cred eu că e problema? A fost
obişnuită să fie ignorată.
Un porumbel coborî în zbor spre zona aruncătorului, iar un
puştiulică aruncă cu mănuşa după el, dar îl rată. Frances ne zâmbi
vlăguită.
— Şi cred că-i naşpa chestia asta.
Ne întoarse spatele când fiica ei se îndreptă spre placă cu bâta în
mâini, ţinând-o într-un fel ciudat, cântărind din priviri mingea şi
T-ul din faţa ei.
— Dă-i să iasă din parc, iubito! strigă Frances. Hai că poţi!
Fiica ei se întoarse şi o privi. Îi zâmbi. Apoi dădu din cap de
câteva ori şi azvârli bâta în afara terenului.

508
 7

După meci ne-am oprit la Ashmont Grille să mâncăm ceva şi să

bem o bere. Acolo, Angie a avut ce nu pot numi altfel decât o reacţie
întârziată de stres faţă de ceea ce se întâmplase la Filmore Tap.
La Ashmont Grille se servea mâncare cum obişnuia să facă
mama mea – chiftele, cartofi şi mult sos de roşii –, aşa se purtau şi
chelneriţele: ca nişte mame. Dacă nu-ţi lăsai farfuria curată,
te-ntrebau dacă erai de părere că pruncii înfometaţi din China ar
risipi mâncarea. Întotdeauna când dădeam pe-acolo mă cam
aşteptam să mi se spună că nu puteam să mă ridic de la masă până
nu înghiţeam şi ultima îmbucătură.
Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, Angie ar fi rămas acolo până
săptămâna următoare, după cum ciugulea din puiul Marsala pe
care şi-l comandase. Pentru o persoană atât de mărunţică şi de
subţire, Angie putea să mănânce mai mult chiar şi decât şoferii de
tir abia coborâţi din cabina camioanelor lor. Însă în seara aceea,
răsucea linguini pe furculiţă, apoi s-ar fi zis că uita de ele. Lăsa
furculiţa să cadă în farfurie, sorbea din bere şi se holba nicăieri de
parc-ar fi fost Helene McCready uitându-se la televizor.
Când a ajuns la cam a patra îmbucătură, eu îmi terminasem
porţia. Ceea ce Angie interpretă ca un semnal că cina e gata şi îşi
împinse farfuria spre mijlocul mesei.
— Niciodată nu-i poţi cunoaşte pe oameni, spuse cu ochii plecaţi
spre masă. Poţi? Să-i înţelegi? Nu-i cu putinţă. Nu poţi… să-ţi
închipui ce-i împinge să facă ceea ce fac, să gândească aşa cum
gândesc. Dacă nu seamănă cu felul tău propriu de a gândi, atunci
nu are niciun sens. Sau are?
Îşi ridică privirea şi se uită la mine, iar ochii ei erau roşii şi umezi.
— Vorbeşti despre Helene?
— Helene, a zis şi şi-a dres glasul, Helene şi Barosanu Dave, şi
indivizii ăia din bar şi oricine-o fi răpit-o pe Amanda. Nu par să aibă
logică. Ei nu…
O lacrimă îi căzu pe obraz, iar ea şi-o şterse cu dosul palmei.
— Căcat.

509
 I-am luat mâna. Ea-şi rodea lăuntrul obrajilor şi se uita la
ventilatorul de deasupra ei.
— Angie, am zis, indivizii ăia din Filmore sunt nişte deşeuri
umane. Nu merită să te gândeşti nici măcar o clipă la ei.
— Aham.
Respiră adânc pe gură şi i-am auzit aerul hârâind în gâtlej,
făcându-şi drum prin mucoasa lichidă.
— Mda.
— Hai, am zis.
I-am dezmierdat antebraţul cu palma.
— Serios. Ăia-s nimic. Ăia-s…
— M-ar fi violat, Patrick. Sunt sigură de asta.
S-a uitat la mine, iar gura ei tremura spastic, ciudat, până când,
preţ de-o clipă, îngheţă într-un surâs, unul din cele mai stranii din
câte-am văzut vreodată. M-a mângâiat cu palma pe mână, iar
muşchii dimprejurul gurii ei căzură, pierzându-şi elasticitatea, iar
apoi toată faţa urmă aceeaşi mişcare. Lacrimile ţâşniră din ochii ei,
iar Angie se strădui să păstreze surâsul acela şi să-mi mângâie
mâna.
O cunoşteam pe femeia asta de când mă născusem şi puteam
număra pe degetele de la o mână de câte ori plânsese în prezenţa
mea. În clipa aceea nu înţelegeam realmente ce stârnise acea
reacţie – o văzusem pe Angie înfruntând situaţii mult mai cumplite
decât cea în care ne aflaserăm în bar în ziua aceea, din care ieşise
ridicând din umeri –, dar oricare ar fi fost cauza, suferinţa ei era
reală, iar faptul că recunoşteam suferinţa pe chipul ei şi în trupul ei
mă ucidea pur şi simplu.
M-am ridicat de pe bancheta separeului şi, în ciuda faptului că
ea mi-a făcut semn cu mâna, m-am strecurat totuşi lângă ea, iar
Angie s-a ghemuit în mine. Mi-a strâns cămaşa în pumni şi a plâns
neauzită pe umărul meu. I-am netezit părul, i l-am sărutat, am
ţinut-o în braţe. Îi puteam simţi sângele curgând în vine prin tot
trupul ei, într-atât de tare se zguduia în braţele mele.

— Sunt aşa o neghioabă, a zis Angie.

— Nu fi ridicolă, i-am zis.
Plecaserăm de la Ashmont Grille, iar Angie mi-a cerut să ne
oprim în parcul Columbia din South Boston. O potcoavă de bănci
510
prinse în granit înconjurau aleea prăfoasă în capătul parcului.
Luaserăm şase cutii de bere şi le-am dus cu noi acolo; înainte să ne
aşezăm am şters cu mâna nişte aşchii de pe una dintre bănci.
Parcul Columbia e locul sacru al lui Angie. Tatăl ei, Jimmy, a
dispărut într-un atac al mafiei în urmă cu mai bine de douăzeci de
ani, iar maică-sa găsise de cuviinţă să le spună lui Angie şi soră-sii
că tatăl lor murise în parc, chiar dacă nu-i fusese găsit cadavrul.
Angie se întoarce în parc din când în când, în nopţile când
deprimarea n-o lăsa să doarmă şi în capul ei apar fel de fel de
fantome, târându-se tot mai aproape.
La cincizeci de yarzi în dreapta noastră era oceanul şi briza ce
venea dinspre el era suficient de răcoroasă cât să ne facă să ne
culcuşim unul într-altul să nu ne ia tremuriciul.
Angie se aplecă înainte, uitându-se spre alee şi spre întinderea
verde şi bine tunsă a parcului de dincolo de ea.
— Ştii care-i treaba.
— Spune-mi.
— Nu-i înţeleg pe cei care aleg să-i facă pe alţii să sufere.
S-a întors pe bancă până când am fost faţă în faţă.
— Nu vorbesc de oamenii care răspund violent la violenţă. Adică,
în privinţa asta, suntem la fel de vinovaţi ca oricine altcineva.
Vorbesc de cei care rănesc alţi oameni fără să fie provocaţi. De cei
care se bucură de urâţenie. De cei care se coboară la a-i târî şi pe
alţii în căcat odată cu ei.
— Gagiii din bar.
— Mda. M-ar fi violat. Vi-o-lat.
Gura îi rămase deschisă o clipă, de parcă consecinţele acelui
gând o izbeau realmente abia atunci.
— Dup-aia s-ar fi dus acasă şi-ar fi sărbătorit. Nu, nu, stai.
Şi-a ridicat antebraţele în dreptul feţei.
— Nu, nu-i aşa. N-ar fi sărbătorit. Nu-i ăsta cel mai groaznic
lucru. Cel mai groaznic e că nici măcar nu s-ar fi gândit mult la
asta. Mi-ar fi deschis trupul, m-ar fi violat în toate felurile scrântite
care le-ar fi trecut prin cap, iar după ce-ar fi isprăvit şi-ar fi amintit
de treaba asta cum ţi-ai aminti tu de o ceaşcă de cafea. Nu ca de
ceva ce merită să fie sărbătorit, ci ca de un lucru oarecare ce ţi s-a
întâmplat într-o zi obişnuită.
N-am zis nimic. Nu era nimic de zis. Am continuat să mă uit în
511
ochii ei, aşteptând să vorbească mai departe.
— Iar Helene, a zis ea, e aproape la fel de rea ca şi gagiii ăia,
Patrick.
— Cu tot respectul, Ange, e prea mult spus.
Ea scutură din cap, cu ochii larg deschişi.
— Nu, nu este. Violul e violenţă imediată. Îţi pârjoleşte şi-ţi
răscoleşte lăuntrul şi te reduce la nimic în timpul cât îi ia unui
căcănar să-şi vâre ştoiul în tine. Dar ce face Helene cu copilul ei…
Aruncă o privire spre aleea ce se desfăşura sub locul unde ne
aflam, luă o înghiţitură de bere.
— Ai auzit ce spuneau mamele celorlalţi puşti. Ai văzut ce
atitudine are ea faţă de dispariţia fetiţei ei. Pun pariu că o
violentează pe Amanda în fiecare zi, nu violând-o, nu fiind
realmente violentă, ci prin nepăsare. A ars-o pe dinăuntru pe fetiţa
aceea, puţin câte puţin, ca arsenicul. Asta face Helene. Ea e
arsenicul.
A dat din cap pentru sine şi-a repetat şoptit:
— Ea e arsenicul.
I-am luat mâinile într-ale mele.
— Pot da un telefon din maşină şi renunţăm la cazul ăsta. Chiar
acum.
— Nu.
A clătinat din cap.
— Nici pomeneală. Oamenii ăştia, oamenii ăştia egoişti şi futuţi –
ca Dave şi ca Helene – infestează lumea. Şi ştiu că ce seamănă, aia
culeg. Şi încă din plin. Dar n-am de gând să renunţ până nu găsim
copila asta. Beatrice are dreptate. Fetiţa e singură. Şi nimeni nu
vorbeşte în numele ei.
— În afară de noi.
— În afară de noi, a zis dând din cap. O să găsesc fetiţa asta,
Patrick.
În ochii ei era o strălucire obsesivă pe care nu o mai văzusem
lucind atât de intens înainte.
— Bine, Ange, am zis. Bine.
— Bine.
Ciocni cutia ei de bere de-a mea.
— Dar dacă-i moartă deja? am zis.
— Nu este, a zis Angie. Simt că nu-i moartă.
512
 — Dar dacă este?
— Nu este.
Îşi goli berea dintr-o înghiţitură şi aruncă cutia în punga de la
picioarele mele.
— Pur şi simplu nu-i moartă, a zis uitându-se la mine. Înţelegi?
— Sigur, am zis.

Când am ajuns acasă, în apartament, toată înflăcărarea şi

energia ei se scurseră dintr-odată din ea şi adormi imediat, fără să
reuşească să se mai strecoare sub păturile de pe pat. Le-am tras
încetişor de sub ea, am acoperit-o, am stins lumina în cameră.
Stăteam la masa din bucătărie. Am scris „Amanda McCready” pe
coperta unui dosar şi-am scris în grabă câteva pagini de însemnări
referitoare la ultimele douăzeci şi patru de ore: la discuţiile cu
familia McCready, cu cei de la Filmore Tap şi cu părinţii de la
meciul de T-ball. Când am terminat, m-am ridicat, am luat o bere
din frigider. Am rămas în mijlocul bucătăriei bând în picioare. Nu
lăsasem jaluzelele în ferestre şi de fiecare dată când mă uitam la un
ochi de geam întunecat, faţa lui Gerry Glynn se uita răutăcios la
mine, păru-i mustea de benzină, obrazu-i era stropit de sângele
ultimei victime, Phil Dimassi.
Am tras jaluzelele.
Patrick, murmura Gerry Glynn din coşul pieptului meu, te aştept.
Când Angie, Oscar, Devin, Phil Dimassi şi cu mine ne aţineam pe
urmele lui Gerry Glynn şi ale lui Evandro Arujo, partenerul său,
şi-ale unui psihopat închis, pe nume Alee Hardiman, nu cred că
vreunul din noi şi-a dat seama ce sacrificii aveau să urmeze. Gerry
şi Evandro îşi eviscerau victimele, le decapitau şi le goleau de
măruntaie şi le răstigneau, poate doar din amuzament, ori în semn
de sfidare, ori pentru că Gerry era mânios pe Dumnezeu, sau poate
doar aşa. N-am înţeles niciodată pe de-a întregul motivele acestor
acte. Nu-s sigur c-ar putea cineva înţelege. Mai devreme sau mai
târziu motivele pălesc puse în faţa acţiunilor pe care le generează.
Aveam adesea coşmaruri cu Gerry. Numai cu Gerry. Niciodată cu
Evandro sau cu Alee Hardiman. Doar Gerry. Probabil pentru că-l
cunoscusem toată viaţa mea, de pe când fusese poliţist şi-şi făcea
rondul prin zonă, nouă, puştilor de pe-atunci, zâmbindu-ne mereu
şi ciufulindu-ne prieteneşte părul. Apoi, după ce s-a pensionat,
513
l-am ştiut ca patron şi barman la Smaraldul Negru. Beam cu Gerry,
discutam până noaptea târziu cu Gerry, mă simţeam în largul meu
în prezenţa lui, aveam încredere în el. Şi-n tot timpul acela, vreme
de treizeci de ani, omora copii fugiţi de-acasă. O întreagă populaţie
nebăgată în seamă, copiii pe care nu-i căuta nimeni şi cărora
nimeni nu le simţea lipsa.
Coşmarurile mele era diferite unul de altul. De obicei Gerry îl
ucidea pe Phil. Sub ochii mei. De fapt, nu-l văzusem tăindu-i
gâtlejul lui Phil, deşi nu fusesem decât la opt picioare depărtare.
Eram pe duşumeaua barului lui Gerry, încercând să mă feresc de
ciobănescul lui german, să nu-şi înfigă colţii în ochiul meu, însă
l-am auzit pe Phil ţipând. Îl auzisem zicând „Nu, Gerry, nu!” Şi l-am
ţinut pe genunchii mei cât a durat agonia.
Phil Dimassi a fost soţul lui Angie vreme de doisprezece ani. Până
la nunta lor, fusese şi cel mai bun prieten al meu. După ce Angie a
înaintat cererea de divorţ, Phil s-a lăsat de băut, a devenit iarăşi un
angajat cu venituri bunicele şi era pe drumul spre un fel de
mântuire, cred. Însă Gerry a spulberat toate astea.
Gerry îi trăsese lui Angie un glonţ în abdomen. Gerry îmi crestase
pielea obrajilor cu un brici. Gerry a pus umărul să închei relaţia pe
care o aveam cu o femeie pe nume Grace Cole şi cu fiica acesteia,
Mae.
Gerry, cu jumătatea stângă a corpului în flăcări, ţinea o puşcă
îndreptată spre faţa mea, când Oscar l-a împuşcat de trei ori din
spate.
Gerry, fir-ar al naibii, aproape că ne-a distrus pe toţi.
Şi te aştept aici, jos, Patrick. Te aştept.
Nu aveam niciun motiv raţional să cred că această căutare a
Amandei McCready avea să ducă la un carnagiu asemănător cu cel
la care dusese înfruntarea mea cu Gerry Glynn şi tovarăşii săi.
Absolut niciun motiv raţional. O fi noaptea asta, mi-am zis, prima
noapte răcoroasă din ultimele săptămâni, senzaţia de lespede rece
pe care mi-o dădeau toate astea. De-ar fi fost ca noaptea dinainte,
umedă şi îmbălsămată, nu m-aş fi simţit aşa.
Şi totuşi…
Ceea ce învăţaserăm, fără nicio îndoială, în timpul cât l-am
urmărit pe Gerry Glynn, era exact ceea ce spusese Angie în noaptea
aceea – rareori îi poţi înţelege pe oameni. Suntem fiinţe alunecoase,
514
impulsurile noastre sunt guvernate de-o diversitate de forţe, cele
mai multe dintre ele de neînţeles chiar şi pentru noi înşine.
De ce-ar răpi-o cineva pe Amanda McCready?
Habar n-aveam.
De ce-ar vrea un bărbat – de fapt vreo câţiva, nu unul singur – să
violeze o femeie?
Iarăşi, n-aveam habar.
Am rămas o vreme cu ochii închişi, încercând s-o văd pe Amanda
McCready, să conjur cumva intuiţia concretă, reală a faptului că
era vie; sau că nu era. Însă îndărătul pleoapelor mele nu era decât
întunericul.
Mi-am terminat berea şi m-am dus să văd ce face Angie.
Dormea pe burtă, pe mijlocul patului, cu o mână răsturnată pe
perna de pe partea mea, iar cu cealaltă făcută pumn în dreptul
gâtului. Voiam să mă pun lângă ea şi s-o ţin în braţe până când
ceea ce se întâmplase la Filmore Tap ar fi încetat să mai revină în
mintea ei, până când frica ar fi dispărut, până când Gerry Glynn ar
fi dispărut, până când lumea şi toată urâţenia ei ar fi trecut peste
trupurile noastre şi-ar fi luat drumul vântului de noapte, dispărând
din vieţile noastre.
Am rămas mult timp în prag, veghindu-i somnul, nutrind
speranţele astea prostuţe.

515
 8

După ce s-a înstrăinat de Phil şi înainte ca ea şi cu mine să

ajungem iubiţi, Angie ieşea cu un producător de la canalul de ştiri
New England, o televiziune prin cablu. L-am întâlnit pe tip o dată şi
n-am fost cine ştie ce impresionat, deşi îmi amintesc că îşi alegea
cravatele călăuzit de un gust foarte sigur. Îşi dădea totuşi cu prea
multă apă de colonie. Şi cu gel. Şi se întâlnea cu Angie. Aşa că
şansele ca el şi cu mine să ne întâlnim pentru o noapte lungă de
jocuri Nintendo sau pentru un meci de softball, sâmbătă seara,
erau destul de firave de la bun început.
Totuşi, tipul s-a dovedit folositor după ce s-a despărţit de Angie,
pentru că mai ţineau legătura şi pentru că, uneori, când aveam
nevoie, ne încredinţa înregistrări video ale jurnalelor de ştiri locale.
Întotdeauna mă uimea felul în care reuşea Angie să facă chestia
asta: să păstreze legătura, să rămână prieteni, să facă un tip pe
care-l părăsise cu doi ani înainte să-i facă o favoare. Eu unul aş fi
norocos dacă, sunând vreo fostă, mi-aş recăpăta toasterul. Cred că
mai trebuie să-mi rafinez strategia de despărţire.
Dimineaţa următoare, cât timp Angie a fost la duş, am coborât
din apartament şi i-am semnat tipului de la FedEx pentru primirea
cutiei de la Joel Calzada de la NECN. Oraşul ăsta are opt posturi de
ştiri: filiale ale reţelelor de televiziune importante, Patru, Cinci şi
Şapte, UPN, WB şi Fox, NECN şi încă un mic canal independent.
Aceste opt staţii TV au jurnale de ştiri de prânz şi la orele 18, trei au
şi la 17, două la 17:30, patru au ştiri la 10 seara, iar alte patru
închid ziua de muncă la 11 noaptea. Toate difuzează ştiri la ore
diferite în timpul dimineţii, începând cu ora cinci, şi fiecare din ele
are actualizări ale informaţiilor difuzate în calupuri de câte un
minut în momente diferite pe durata întregii zile.
Pentru că i-o ceruse Angie, Joel reuşise să pună mâna pe fiecare
înregistrare a fiecărei staţii TV referitoare la dispariţia Amandei,
începând cu noaptea în care dispăruse. Nu mă-ntrebaţi cum a
reuşit el să tragă sforile. Poate că producătorii fac troc cu benzile
video tot timpul. Poate că Angie ştie să-i vorbească dulce celui mai

516
bun dintre ei. Poate că erau legăturile lui Joel.
Noaptea dinainte, îmi trecusem câteva ore recitind toate
articolele din ziare despre Amanda şi nu găsisem nimic nou. Atâta
doar că-mi mânjisem în aşa hal mâinile cu cerneală tipografică
încât, înainte să merg să mă culc, am făcut un colaj de amprente pe
o coală ministerială. Când un caz pare atât de dens şi de
impenetrabil în privinţa tainelor sale, de parc-ar fi de piatră,
singurul lucru pe care-l poţi face e să încerci o abordare nouă, sau
cel puţin una care să pară nouă. Cam asta era şi-acum ideea – să
urmărim înregistrările, să vedem ce ne sare în ochi.
Am scos opt benzi VHS din cutia primită prin FedEx şi le-am pus
grămadă pe parchet în camera de zi, lângă TV. Angie şi cu mine am
luat micul dejun pe măsuţa de cafea, comparând însemnările
asupra cazului şi încercând să facem un plan de bătaie pentru ziua
aceea. În afară de a încerca să dăm de urma lui Ray Slăbănogu
Likanski şi de-a-i lua iar la întrebări pe Helene, pe Beatrice şi pe
Lionel McCready, cu speranţa disperată că şi-ar putea aminti ceva
foarte important de care uitaseră până atunci, ceva referitor la
noaptea în care dispăruse Amanda, foarte puţine alte lucruri ne-au
trecut prin minte.
Angie se lăsă pe spate pe speteaza canapelei, iar eu i-am luat
farfuria goală din faţă.
— Şi apoi, a zis ea, sunt vremuri în care îţi zici: o slujbă la o
companie de electricitate… de ce nu mi-aş lua eu o slujbă ca asta?
Se uită la mine cum puneam farfuria ei peste-a mea.
— Venituri foarte bune.
— Ratele pentru pensie excelente.
Am dus farfuriile în bucătărie şi le-am pus în maşina de spălat.
— Program fix, strigă Angie din camera de zi, de unde-am auzit şi
păcănitul brichetei BIC, căci tocmai îşi aprindea prima ţigară în
dimineaţa aceea. Asigurare medicală şi stomatologică astronomică.
Am făcut câte o ceaşcă de cafea pentru fiecare şi m-am întors în
camera unde era Angie. Părul des îi era încă umed după duş, iar
combinaţia de pantaloni de trening bărbăteşti şi tricou pe care o
purta de obicei dimineaţa o făcea să pară şi mai mică şi mai puţin
importantă decât era de fapt.
— Merci.
Şi-a luat ceaşca din mâna mea fără să se uite la ea şi întoarse o
517
pagină din carnetul ei de însemnări.
— Chestiile alea o să te omoare, i-am zis.
Îşi luă ţigara din scrumieră, fără să-şi ia ochii de la însemnări.
— Fumez de la şaişpe ani.
— De mult timp.
Mai întoarse o pagină.
— De-atunci şi pân-acum nu mi-ai venit cu porcării de-astea.
— Corpul tău, mintea ta, faci ce vrei, am zis.
A dat din cap.
— Dar acuma că ne culcăm împreună e întru câtva şi corpul tău,
despre asta-i vorba?
În ultimele şase luni mă familiarizasem cu capriciile ei de
dimineaţă. Adesea era înnebunitor de plină de energie – până să mă
trezesc eu, ea se întorsese de la aerobic şi făcea o plimbare pe malul
insulei Castle –, dar chiar şi în momentele ei bune, nu se putea
spune nicidecum că era o caţă dimineaţa. Iar dacă simţea că,
într-un fel sau altul, în seara dinainte, dezvăluise o parte din şinele
ei, arătându-se vulnerabilă sau slabă, ceea ce-n mintea ei era unul
şi-acelaşi lucru, se învăluia într-un abur subţire, rece, ca ceaţa ce
se ridică în zori din pământ. O vedeai, ştiai că e în preajmă, dar
apoi, dacă-ţi întorceai privirea de la ea fie şi pentru o clipă,
dispărea, de parcă s-ar fi retras înapoia vălătucilor de ceaţă albă şi
nu mai voia să iasă de-acolo o vreme.
— Sunt cicălitor? am zis.
Se uită la mine; zâmbea rece.
— Un pic.
Sorbi din cafea şi se uită iar la notele ei.
— Nu-i nimic aici.
— Răbdare.
Am pornit televizorul şi-am băgat prima casetă în aparatul video.
Numărătoarea inversă de la începutul casetei porni de la 7,
cifrele erau negre şi uşor neclare, pe un fundal albastru. Apoi,
într-o clipire, se văzu data dispariţiei Amandei, după care
dintr-odată eram în studio cu prezentatorii speciali ai Canalului
Cinci, Gordon Taylor şi Tanya Biloskirka. Gordon părea să aibă
întotdeauna probleme cu părul său brunet care-i tot cădea pe
frunte, lucru neobişnuit în această epocă a prezentatorilor cu
capete îngheţate şi uscate. Însă avea ochi pătrunzători, privire
518
francă, iar în glas avea un tremur constant de indignare, fapt ce
făcea să nici nu-i iei în seamă părul, nici de-ar fi vorbit despre
iluminatul pomilor de Crăciun sau despre răpirea de către
extratereştri a familiei Barney. Tanya, al cărei nume de familie era
imposibil de pronunţat, purta ochelari doar ca să-i dea un aer
intelectual, însă toţi tipii pe care-i cunoşteam spuneau despre ea
că-i o păpuşă, şi cred că exact aşa stătea treaba.
Gordon îşi aranja manşetele cămăşii, iar Tanya tot făcea chestia
aia mişto cu foitul în scaun, să se aşeze cât mai confortabil, mâinile
ei amestecând câteva coli de hârtie. Se pregătea să citească de pe
teleprompter. Cuvintele COPIL DISPĂRUT au apărut în imagine în
caseta de titlu de deasupra capetelor lor.
— Un copil e dat dispărut în Dorchester, zise grav Gordon.
Tanya!
— Mulţumesc, Gordon.
Camera se mişcă pentru un cadru strâns.
— Dispariţia unei fetiţe de patru ani din Dorchester a dat poliţia
peste cap, îngrijorând locuitorii cartierului. Totul s-a petrecut în
urmă cu doar câteva ore. Micuţa Amanda McCready a dispărut din
locuinţa mamei ei din strada Sagamore, fără să lase, după cum
declară poliţia – aici Tanya s-a lăsat înainte pe-o distanţă cât
grosimea unui fir de păr; iar vocea ei coborî cu o octavă –, nicio
urmă.
Camera s-a mutat iarăşi la Gordon, care nu se aştepta la asta.
Mâna îi îngheţase la jumătatea frunţii, o şuviţă enervantă de păr
ieşind dintre degetele sale.
— Pentru mai multe detalii despre această sfâşietoare poveste,
intrăm acum în direct cu Gert Broderick. Gert, ai legătura.
Strada era înţesată de vecini şi de trecători curioşi, ce se vedeau
în spatele lui Gert, care stătea cu microfonul în mână şi repeta
informaţiile pe care Gordon şi Tanya abia ce le dăduseră. La vreo
şapte-opt yarzi înapoia lui Gert, de cealaltă parte a dungii galbene a
benzii de avertizare şi a şirului de poliţişti în uniformă, o Helene
isterizată era reţinută de Lionel pe veranda din faţă. Urla ceva greu
de înţeles peste rumoarea mulţimii, a bâzâitului generatoarelor de
lumină a carelor de reportaj, a cuvintelor întretăiate ale lui Gert.
— …asta este ceea ce se pare că ştie poliţia până acum – extrem
de puţin.
519
 Gert se holba în obiectivul camerei, căznindu-se să nu clipească.
Vocea lui Gordon interveni în transmisiunea directă.
— Gert.
Gert îşi duse uşurel mâna la urechea stângă.
— Da, Gordon. Gordon?
— Gert.
— Da, Gordon. Te aud.
— Femeia de pe veranda din spatele tău e mama fetiţei?
Obiectivul camerei focaliză în spatele reporteriţei, spre verandă,
şi se opri când Helene şi Lionel ajunseră în prim-plan. Helene era
cu gura deschisă şi pe obraji îi şiroiau lacrimi. Capul ei tresălta
ciudat în sus şi-n jos, de parcă-şi pierduse sprijinul muşchilor
gâtului, asemeni capului unui copil nou-născut.
Gert spuse:
— Credem că aceea e mama Amandei, deşi acest fapt nu ne-a
fost confirmat oficial până în acest moment.
Pumnii lui Helene loveau în pieptul lui Lionel, ochii ei se
deschiseră brusc. Urlă, iar mâna ei stângă ţâşni pe după umărul lui
Lionel, arătând cu indexul ceva ce nu era prins în cadru.
Transmisiunea în direct ne făcea martori ai unei prăbuşiri, ai
invaziei în miezul intimităţii suferinţei.
— Pare furioasă, zise Gordon.
Gordon ăsta! Nimic nu-i scăpa!
— Da – Tanya era de acord cu el.
— Şi pentru că timpul e esenţial în anchetă, reluă Gert, poliţia
solicită informaţii de la toţi cei care ar fi putut-o vedea pe micuţa
Amanda…
— Micuţa Amanda? a zis Angie, clătinând din cap. Da’ cum ar fi
vrut să fie la cei patru ani ai ei – enormisimă? Matură?
— …oricine are orice informaţie despre această fetiţă…
Fotografia Amandei a apărut pe tot ecranul.
— …sunt rugaţi să sune la numărul din josul ecranului.
Numărul direcţiei de Crime împotriva Copiilor clipi în partea de
jos a fotografiei Amandei câteva momente, apoi programul se reluă
din studioul de ştiri. În locul titlului Copil Dispărut, în caseta dintre
cei doi prezentatori, erau inserate imaginile în direct, iar o Gert
Broderick mai mică strângea microfonul la piept şi se uita în
cameră cu o privire goală, uşor debusolată pe figura ei inexpresivă,
520
în timp ce Helene îşi continua isteria pe verandă, iar Beatrice i se
alăturase lui Lionel în încercarea de a o ţine pe loc.
— Gert, a zis Tanya, ai reuşit până acum să vorbeşti cu mama
fetiţei?
Zâmbetul reţinut al lui Gert reuşi să mascheze o sclipire de
enervare ce-i înceţoşase pentru o clipă privirea.
— Nu, Tanya. Până acum poliţia nu ne-a permis să trecem
dincolo de banda de siguranţă pe care o vedeţi în spatele meu, astfel
că, o spun iarăşi, nu mi s-a confirmat încă faptul că într-adevăr
femeia isterizată pe care o vedeţi pe veranda din spatele meu este
Helene McCready.
— O tragedie, zise Gordon, în momentul în care Helene se ivise
iarăşi de după Lionel şi ţipă atât de ascuţit încât Gert îşi strânse
umerii, tresărind.
— Da, o tragedie, aprobă Tanya, tocmai când faţa Amandei şi
numărul de telefon al direcţiei de Crime împotriva Copiilor acoperi
iarăşi ecranul pentru încă o jumătate de secundă.
— O altă ştire de ultimă oră, spuse Gordon când transmisiunea
se mută în studio. În Lowell, cel puţin douăsprezece persoane au
murit şi alte trei au fost rănite în urma unui schimb de focuri.
Pentru mai multe informaţii o avem acum în direct pe Martha
Torsney, aflată la faţa locului în Lowell. Martha?
Martha era în direct. O pală de zăpadă spulberată de vânt trecu
prin dreptul camerei pentru o fracţiune de secundă ca apoi să fie
urmată pentru un foarte scurt moment de întunecarea completă a
ecranului. Ne-am pregătit să vizionăm restul casetei, încrezători că
Gordon şi Tanya au să fie cu noi să ne spună ce sentimente să
încercăm faţă de evenimentele ce se desfăşurau înaintea noastră,
să ne ajute să completăm chestionarul de emoţii.

Opt casete sau nouăzeci de minute mai târziu, nu ne-am ales

decât cu muşchi înţepeniţi şi cu o perspectivă şi mai prăpădită, şi
mai deprimantă asupra jurnalismului de ştiri decât avusesem
înainte. În afara unghiurilor camerelor de filmat nimic nu deosebea
un reportaj de altul. În timp ce căutarea Amandei continua în ritm
de melc, buletinele de ştiri difuzau filmări confuzant de
asemănătoare ale casei unde locuia Helene, ale lui Helene
răspunzând la întrebările puse de jurnalişti, ale lui Broussard sau
521
Poole dând comunicate de presă, ale vecinilor ce împrăştiaseră
kile-ntregi de fluturaşi pe trotuare, ale poliţiştilor aplecaţi peste
capote de maşini cu lanternele aprinse deasupra hărţilor
cartierului sau conducând câini dresaţi în căutarea urmelor. Şi
toate reportajele erau însoţite de aceleaşi comentarii concise, cinic
de sentimentaloide, de aceeaşi tristeţe mimată, de aceleaşi
moralizatoare clătinări ale capului – se vedeau în ochii şi pe frunţile
şi în fălcile încleştate ale reporterilor şi prezentatorilor. Şi acum ne
întoarcem la programul nostru…
— Ei bine, a zis Angie şi s-a întins aşa de viguros de i-am auzit
vertebrele trosnind de parcă erau alune lovite cu o toporişcă, în
afară de faptul c-am văzut la teve o grămadă de oameni pe care-i
ştim din cartier, ce-am realizat noi în dimineaţa asta?
M-am tras pe marginea canapelei, trosnindu-mi la rândul meu
oasele gâtului – nu-mi lipsea mult să compun o melodie.
— Nu mare lucru. Am văzut-o pe Lauren Smythe. Tot timpul ăsta
am crezut că s-a mutat.
Am ridicat din umeri.
— Cred că mă ocoleşte.
— Asta-i gagica aia care-a sărit cu cuţitul la tine?
— Foarfece, am zis. Şi-mi place să cred că ăla era preludiul.
Atâta că nu se prea pricepea.
Angie m-a lovit cu dosul palmei peste umăr.
— Ia să vedem. Le-am văzut pe April Norton şi pe Susan Siersma,
pe care nu le-am mai văzut din generală. Şi pe Billy Boran şi pe
Mike O’Connor, care-a pierdut o grămadă de păr, nu ţi se pare?
— A pierdut şi-o grămadă de osânză, am dat eu din cap.
— Cui îi pasă? E chel.
— Câteodată am impresia că eşti mai superficială decât mine.
Ea a ridicat din umeri şi-şi aprinse o ţigară.
— Pe cine altcineva am mai văzut?
— Pe Danielle Genter, am zis. Pe Babs Kerins. Şi spurcatu’ de
Chris Mullen era nelipsit.
— Şi eu am băgat de seamă. În filmările făcute imediat după
dispariţie.
Am sorbit o înghiţitură de cafea rece.
— Ha?
— În filmările imediat de după dispariţie. Era tot timpul prin
522
preajmă, mai pe la marginea mulţimii, în filmările de la începutul
anchetei, niciodată în cele de mai târziu.
Am căscat.
— Ei, bătrânu’ Chris e un marginal.
Am luat ceaşca ei goală şi-am agăţat-o de toartă cu acelaşi deget
cu care-o ţineam şi pe-a mea.
— Altceva.
Clătină din cap.
Am mers în bucătărie. Ceaşca ei am pus-o pe chiuvetă. Mie
mi-am turnat încă o porţie de cafea. Angie veni şi ea în bucătărie,
tocmai când deschisesem frigiderul să scot frişca.
— Când l-ai văzut tu ultima oară pe Chris Mullen prin cartier?
Am închis frigiderul şi m-am uitat la ea.
— Da’ când i-ai văzut tu ultima oară pe jumătate din cei pe care
i-am văzut pe casetele astea?
Clătină din cap.
— Uită-i pe toţi ceilalţi. Vreau să zic, ăia erau aici. Da’ Chris? S-a
mutat în centru. Şi-a luat un apartament în turnurile Devonshire,
cam prin op’ze’şapte.
Am ridicat din umeri.
— Iarăşi zic, ce-i cu asta?
— Da’ ce face Chris Mullen, adică ce munceşte el?
Am pus cutia de frişcă pe masă lângă ceaşca mea de cafea.
— Lucrează pentru Cheese Olamon.
— Care se-ntâmplă că-i la-nchisoare.
— Ce mai surpriză!
— Pentru ce?
— Ce pentru ce?
— Pentru ce-i Cheese la-nchisoare?
Am ridicat iarăşi cutia de frişcă.
— Pentru ce altceva?
Mă-ntorceam spre frigider când mi-am auzit cuvintele şi-am
lăsat cutia de frişcă să-mi atârne pe lângă coapsă.
— Trafic de droguri.
— A naibii de multă dreptate ai.

523
 9

Amanda McCready nu zâmbea. Se zgâia cu ochi placizi şi goi.

Părul blond-cenuşiu îi cădea inert de-o parte şi de alta a feţei, de
parcă fusese lipit de tâmple cu palma udă. Avea bărbia ezitantă a
mamei ei, prea pătrată şi prea mică pentru ovalul feţei, iar obrajii
supţi şi pământii te făceau să te întrebi dacă nu cumva e
subalimentată.
Nu era încruntată, nici nu părea să fie mânioasă, ori tristă. Pur şi
simplu era acolo, de parcă pentru ea reacţiile nu se diferenţiau în
funcţie de calitatea stimulilor pe care-i primea din afară: să i se facă
o fotografie nu era altfel decât să mănânce, să se îmbrace, să facă o
plimbare cu mama ei sau să stea cu orele în faţa televizorului.
Fiecare experienţă a vieţii ei de până atunci, s-ar fi zis, se înşiruise
pe o linie dreaptă, fără suişuri sau coborâşuri, fără să lase nicio
urmă.
Fotografia ei era uşor descentrată pe coala ministerială, albă.
Sub fotografie erau datele ei, inclusiv cele antropometrice. Imediat
sub acestea erau cuvintele: DACĂ O VEDEŢI PE AMANDA, VĂ
RUGĂM SUNAŢI LA, după care urmau numele unchiului şi al
mătuşii ei şi numărul lor de telefon. Numărul următor era al secţiei
CIC, Crime împotriva Copiilor, iar locotenentul Jack Doyle era dat
drept persoana de contact. Dedesubt era numărul 911. Iar la coada
listei era numele şi numărul Helenei.
Teancul de foi volante era pe tejgheaua din bucătăria casei lui
Lionel, unde îl lăsase după ce se întorsese acasă în dimineaţa
aceea. Lionel fusese toată noaptea pe străzi, lipindu-le pe stâlpii de
iluminat, pe stâlpii de rezistenţă din staţiile de metrou, pe gardurile
provizorii dimprejurul şantierelor şi pe construcţiile neterminate. El
se ocupase de sudul Bostonului şi de Cambridge, iar Beatrice şi
mai mult de treizeci de vecini îşi împărţiseră restul zonei
metropolitane extinse. Până în zori afişaseră feţişoara Amandei în
toate locurile posibile, legale ori nu, pe care le găsiseră pe o rază de
douăzeci de mile de jur-împrejurul Bostonului.
Când am intrat noi, Beatrice era în camera de zi, făcându-şi

524
rutina obişnuită de dimineaţă: suna la poliţie şi la toate carele de
reportaj care se ocupau de caz, întrebând dacă nu apăruseră indicii
ce-ar putea aduce un progres în anchetă. După aceea suna iarăşi la
spitale. Apoi suna în toate localurile unde li se refuzase afişarea foii
volante cu fotografia Amandei, în bufete şi restaurante, şi întreba
proprietarii care erau motivele refuzului lor.
Habar n-am când sau dacă dormea.
Helene era cu noi în bucătărie. Stătea la masă şi mânca muşii
Apple Jacks dintr-un bol şi-şi curarisea mahmureala. Lionel şi
Beatrice, probabil intuind un motiv serios al venirii mele şi-a lui
Angie în acelaşi timp cu a lui Poole şi Broussard, au venit şi ei să fie
de faţă. Lionel avea încă părul ud de la duş, pete de umezeală îi
împestriţau uniforma de poştaş UPS. Faţa mică a lui Beatrice avea
ceva din osteneala unui refugiat din calea războiului.
— Cheese Olamon, a zis încet Helene.
— Cheese Olamon, a zis Angie. Da.
Helene se scărpină pe gât în dreptul unei vinişoare ce pulsa de
parcă ar fi avut un gândăcel prins sub piele.
— Nu ştiu.
— Ce nu ştii? a zis Broussard.
— Adică numele parcă mi-i cumva cunoscut.
Se uită în sus la mine şi-şi făcu de lucru cu o protuberanţă de pe
tăblia de plastic a mesei.
— Cumva cunoscut? a zis Poole. Cumva cunoscut, pot să vă
citez, domnişoară McCready, când o fi să dăm informaţia asta?
— Poftim? Helene îşi trecu degetele prin părul ei firav. Poftim?
Am zis că-mi pare că-l ştiu.
— Un nume precum Cheese Olamon, a zis Angie, nu pare-n
niciun fel. Ori îl ştii, ori nu.
— Să mă gândesc.
Helene îşi atinse uşurel nasul, apoi îşi depărtă mâna şi se uită
lung la degete.
Poole îşi trase un scaun şi picioarele lui scrâşniră pe duşumea. Îl
puse în faţa lui Helene şi se aşeză.
— Da sau nu, astea-s răspunsurile, domnişoară McCready. Da
sau nu?
— Da sau nu ce?
Broussard oftă sonor şi-şi învârti verigheta pe deget. Talpa
525
pantofului său bătea nerăbdător în duşumea.
— Îl cunoaşteţi pe Cheese Olamon? vocea şoptită a lui Poole
sună de parcă ar fi trecut prin pietriş şi sticlă spartă.
— Eu nu…
— Helene! în vocea lui Angie era o notă atât de acută că până şi
eu am tresărit.
Helene privi în sus la ea, iar gândăcelul din gâtul ei încetă să se
mai zbată sub piele. Helene încercă să o înfrunte cu privirea pe
Angie, însă nu rezistă mai mult de-o zecime de secundă şi plecă
fruntea. Părul îi căzu peste obraji şi dindărătul lui se auzi un
zgomot hârşâit, tocmai când îşi puse una peste alta labele goale ale
picioarelor. Muşchii gambelor i se contractară.
— L-am cunoscut pe Cheese, a zis ea. Un pic.
— Un pic mai puţin sau un pic mai mult?
Broussard scoase o lamă de gumă. Când i-a rupt folia de staniol
mi s-a părut că-mi curg fiori reci pe şira spinării.
Helene ridică din umeri.
— L-am cunoscut.
De când intraserăm în bucătăria lor, Lionel şi Beatrice
rămăseseră rezemaţi de perete şi abia atunci s-au mişcat de-acolo,
ea către cuptorul ce era între mine şi Broussard, el către un scaun
din colţ, de cealaltă parte a mesei de sora lui. Beatrice luă de pe
aragaz un ceainic de culoarea fierului şi-l puse în chiuvetă sub
robinet.
— Cine-i Cheese Olamon? Lionel s-a întins peste masă, luându-i
soră-sii mâna dreaptă din dreptul feţei. Helene? Cine-i Cheese
Olamon?
Beatrice întoarse faţa spre mine.
— Vreun traficant de droguri sau aşa ceva, nu?
Vorbise atât de încet încât din pricina susurului jetului de apă
n-o mai auzise nimeni în afară de mine şi de Broussard.
Mi-am ridicat mâinile cu palmele în sus şi-am dat din umeri.
Beatrice îşi făcu iarăşi de lucru la chiuvetă.
— Helene, a zis iar Lionel şi-n vocea lui se auzi o notă stridentă,
falsă.
— Lionel, nu-i decât un gagiu oarecare, a zis Helene, iar vocea ei
era obosită şi monotonă şi parcă răzbătuse până la noi cale de-un
milion de ani.
526
 Lionel se uită la noi, ceilalţi.
Şi eu, şi Angie ne-am ferit privirile.
— Cheese Olamon, a zis Remi Broussard, dregându-şi glasul, e,
printre altele, traficant de droguri, domnule McCready.
— Şi ce altceva? pe faţa lui Lionel era ceva din curiozitatea
dezamăgită a unui copil.
— Poftim?
— Aţi spus „printre altele”. Care altele?
Beatrice plecă de la chiuvetă, puse ceainicul pe ochiul aragazului
pe care-l aprinse.
— Helene, de ce nu răspunzi la-ntrebarea fratelui tău?
Părul răvăşit al lui Helene încă-i acoperea obrazul, iar glasul ei
tot de la milionul de ani distanţă venea.
— Sugi pula la negri, Bea.
Pumnul lui Lionel izbi masa aşa de tare încât o crăpă, iar fisura
se întinse şerpuind în tăblia ei ieftină ca un torent într-un defileu.
Helene dădu reflex capul înapoi şi părul îi descoperi faţa.
— Ascultă-mă bine, a zis Lionel şi-o aţinti pe Helene cu un deget
tremurător la niciun inci de nasul ei. Tu să n-o insulţi pe soţia mea
şi nu-mi veni cu porcării rasiste la mine-n casă.
— Lionel…
— Nu-n casă la mine! a zis el, izbind iar cu pumnul în masă.
Auzi, Helene?
Vocea asta nu i-o mai auzisem înainte. Îl auzisem pe Lionel
ridicând vocea prima oară în biroul nostru, dar cu tonul acela eram
familiarizat. Acum însă era altceva. Ca un trăsnet. Ceva care putea
face să crape cimentul şi să se cutremure stejarul.
— Cine, a zis Lionel şi cealaltă mână a lui se încleştă pe colţul
mesei, este Cheese Olamon?
— Un traficant de droguri, domnule McCready, Poole se căuta în
buzunare de unde scoase un pachet de ţigări. Şi producător de
pornoşaguri. Şi peşte.
Scoase o ţigară din pachet şi o puse pe masă la vedere, în poziţie
verticală, apoi se aplecă să o adulmece.
— Şi evazionist fiscal, dacă vă vine să credeţi.
Lionel, care se părea că până atunci nu-l mai văzuse pe Poole
executând ritualul tutunului, rămase perplex preţ de o clipă din
cauza a ceea ce-i era dat să vadă. Apoi clipi şi se concentră iarăşi
527
asupra lui Helene.
— Eşti în cârdăşie cu un peşte?
— Eu…
— Un pornograf, Helene?
Helene nu-l mai privi şi-şi rezemă braţul drept pe masă. Se uita
undeva în bucătărie ocolind privirile noastre, ale tuturor.
— Ce făceai pentru el? a zis Broussard.
— Cărăuşie, din când în când…
Helene îşi aprinse o ţigară, protejând cu palma chibritul pe care-l
stinse apoi cu mişcarea cu care dai vârful tacului cu cretă.
— Cărăuşie, a zis Poole.
Ea a dat din cap.
— De unde până unde? a întrebat Angie.
— De aici la Providence. Sau Philly16. În funcţie de marfă.
Ridică din umeri.
— Sau de cerere.
— Şi pentru treaba asta ce primeai? a zis Broussard.
— Ceva praf, sau bani, a zis Helene şi iar a ridicat din umeri.
— Heroină? a zis Lionel.
Ea a întors capul şi s-a uitat la el. Ţigara îi juca între degete.
Corpul parcă i se relaxase, ba chiar parcă îi băltea, fleşcăit.
— Da, Lionel. Câteodată. Câteodată cocaină, câteodată Ex17 şi
câteodată – a clătinat din cap şi l-a întors iarăşi spre locul pe care-l
fixase înainte –, câteodată orice mă-sa se nimerea!
— Urme de-nţepături, a zis Beatrice. Am fi văzut urmele
înţepăturilor.
Poole o bătu uşurel cu palma pe genunchi pe Helene.
— A tras-o pe nas, a zis Poole, apoi şi-a dilatat nările şi s-a
aplecat iarăşi peste ţigară. Aşa-i?
Helene a dat din cap.
— În felul ăsta e mai puţin probabil să provoace dependenţă.
Poole zâmbi.
— Da, sigur că da.
Helene îi dădu la o parte mâna de pe genunchi şi se ridică. Se

16 Prescurtare pentru Philadelphia (n.t.).

17 Prescurtare pentru ecstacy (n.t.).
528
duse la frigider şi scoase o cutie de bere Miller. Când o deschise,
capacul plesni zgomotos, berea ieşi spumegând prin fantă, iar
Helene o sorbi.
M-am uitat la ceas: zece şi jumătate dimineaţa.

Broussard vorbi la telefon cu doi detectivi CIC şi le ordonă să-l

localizeze pe Chris Mullen şi să înceapă, imediat ce-l găseau,
operaţiunea de supraveghere. Pe lângă detectivii care o căutau pe
Amanda de la începutul anchetei şi a celor care aveau misiunea să-l
găsească pe Ray Likanski, întreaga secţie CIC se ocupa doar de
acest caz, chiar şi-n orele suplimentare.
— Despre chestia asta va şti numai cine şi când trebuie, a spus
el în telefon. Adică, deocamdată, numai eu voi şti ce faceţi voi doi.
Clar?
Când a închis telefonul, am urmat-o cu toţii pe Helene şi berea ei
de dimineaţă pe veranda din spatele casei fratelui ei. Nori plaţi de
cobalt pluteau în derivă, iar dimineaţa se făcuse vâscoasă şi
cenuşie. Aerul era greu de umezeală, ca de promisiunea ploii de
după-amiază.
Berea păru să-i dea lui Helene o putere de concentrare care-i
lipsea de obicei. Se sprijini de balustrada verandei şi ne înfruntă
privirile fără teamă şi fără să cerşească milă. Ne-a răspuns la
întrebările despre Cheese Olamon şi despre mâna dreaptă a
acestuia, Chris Mullen.
— De cât timp îl cunoşti pe Cheese Olamon? a întrebat Poole.
Ea a ridicat din umeri.
— De zece, poate doisprezece ani. De prin cartier.
— Pe Chris Mullen?
— Cam tot de-atunci.
— Unde a început asocierea voastră?
Helene lăsă mâna în care ţinea berea în jos.
— Ce?
— Unde l-ai întâlnit pe Cheese ăsta? a zis Beatrice.
— La Filmore.
A tras o duşcă din cutie.
— Când ai început să lucrezi pentru el? a întrebat Angie.
Helene ridică iar din umeri.
— Am făcut vreo câteva chestii mărunte de-a lungul anilor.
529
Acum vreo patru ani aveam nevoie de mai mulţi bani ca să am grijă
de Amanda…
— Doamne, a zis Lionel.
Helene îi aruncă o privire, apoi se uită iar la Poole şi la
Broussard.
— …aşa că m-a trimis pe mine să fac câteva achiziţii. Cu greu
s-ar putea zice că mi-a dat vreodată chestii importante.
— Cu greu, ha? a zis Poole.
Ea clipi şi dădu iute din cap.
Poole întoarse capul, limba lui împingea dinăuntru în buza de
jos. Broussard se uită în ochii lui şi scoase o altă lamă de gumă din
buzunar.
Poole chicoti molcom.
— Domnişoară McCready. Ştiţi în ce secţie lucram eu şi
detectivul Broussard înainte să ni se ceară să intrăm la Crime
împotriva Copiilor?
Helene făcu o grimasă.
— Da’-mi pasă?
Broussard îşi aruncă guma în gură.
— Într-adevăr, n-aţi avea niciun motiv. Dar, numai aşa, ca să
ştiţi…
— La Narcotice, a zis Poole.
— CIC e o secţie destul de mică, nu-i cine ştie ce tovărăşie, a zis
Broussard, aşa că de cele mai multe ori ieşim cu băieţii de la
Narcotice.
— Ca să ne ţinem la zi cu situaţiunea, a zis Poole.
Helene îl privi chiorâş pe Poole, încercând să-şi dea seama
încotro se îndrepta discuţia aceea.
— Spuneaţi că transportaţi droguri pe coridorul Philadelphia, a
zis Broussard.
— Îhî.
— Cui?
Ea clătină din cap.
— Domnişoară McCready, a zis Poole, nu suntem aici pentru o
anchetă a secţiei Narcotice. Daţi-ne un nume ca să putem verifica
dacă într-adevăr făceaţi cărăuşie pentru Cheese Ol…
— Rick Lembo.
— Ricky Puţă, a zis Broussard zâmbind.
530
 — Unde se făceau tranzacţiile?
— La Ramada, lângă aeroport.
Poole dădu din cap către Broussard.
— Aţi dus ceva şi în New Hampshire?
Helene trase încă o duşcă din bere, apoi clătină din cap.
— Nu? a zis Broussard, arcuind sprâncenele. Nimic pe calea
către Nashua, nicio afacere la botul calului cu găştile de motorişti?
Helene clătină iarăşi din cap.
— Nu, eu nu.
— De cât l-aţi făcut pe Cheese, domnişoară McCready?
— Poftim? a zis Helene.
— Cheese nu şi-a respectat termenii eliberării condiţionate. Asta
se-ntâmpla acum vreo trei luni. O să fie poprit între zece şi doişpe
ani.
Broussard îşi scuipă guma peste balustradă.
— Cât aţi luat de pe el când aţi auzit c-a fost săltat?
— Nimic.
Helene îşi fixă privirea pe picioarele ei goale.
— Rahat.
Poole făcu un pas spre Helene şi, delicat, îi luă cutia de bere din
mână. Se aplecă apoi peste balustradă, întoarse cutia cu gura-n jos
şi goli berea pe aleea din spatele casei.
— Domnişoară McCready, a zis el, zvonul pe care l-am auzit în
stradă în ultimele luni e că Cheese Olamon a trimis o straiţă de
bunătăţi la nişte motociclişti, la un motel din Nashua cu puţin timp
înainte de arestare. Straiţa a fost recuperată la o razie, dar banii,
nu. De vreme ce motoriştii, toţi nişte flăcăi vânjoşi, încă
nu-mpărţiseră marfa din sacoşă, prietenii noştri din forţele de
ordine de-acolo, din nord, cred că afacerea s-a încheiat cu doar
câteva minute înainte de razie. Şi mulţi dintre ei mai cred că cel
care a făcut livrarea a şters-o cu banii. Ceea ce, din ce zice azi
folclorul urban, era o noutate pentru cei din tabăra lui Cheese
Olamon.
— Unde-s banii? a zis Broussard.
— Nu ştiu despre ce vorbiţi.
— Ce-aţi zice de un test cu poligraful?
— Am făcut deja unul.
Helene se întoarse cu faţa către balustradă, uitându-se spre o
531
parcare mică, asfaltată şi spre copacii desfrunziţi de dincolo de ea.
— Cât, domnişoară McCready? vocea lui Poole era blândă, fără
nicio urmă de ameninţare ori de grabă.
— Două sute de mii.
Pe verandă se lăsă tăcerea vreme de-un minut întreg.
— Cine v-a asigurat spatele? a zis Broussard în cele din urmă.
— Ray Likanski.
— Unde-s banii?
Muşchii spatelui costeliv al lui Helene se contractară.
— Nu ştiu.
— Mincinoasa, a zis Poole. Min-ci-noa-sa.
Ea s-a întors spre el.
— Nu ştiu. Jur pe viul Dumnezeu.
— Jură pe viul Dumnezeu, mi-a zis Poole şi-a tras cu ochiul.
— Ei, păi dacă-i aşa, a zis Broussard, mă gândesc că trebuie s-o
credem.
— Domnişoară McCready, Poole îşi trase manşetele cămăşii de
sub mânecile hainei şi le netezi împrejurul încheieturilor; în vocea
lui era o notă sprinţară, aproape muzicală.
— Uitaţi, eu…
— Unde-s banii?
Cu cât mai sprinţar şi mai melodios rostea cuvintele, cu atât
Poole părea mai ameninţător.
— Eu nu…
Helene îşi trecu palma peste faţă şi se lăsă cu toată greutatea
corpului pe balustradă.
— Eram zobită, bun? Am ieşit din motel, două secunde mai
târziu toţi poliţiştii din New Hampshire fugeau prin parcare. Ray
m-a îmbrăţişat şi am trecut pur şi simplu printre ei. Amanda
plângea, aşa că probabil c-au crezut că suntem o familie pornită la
drum lung.
— Amanda era cu voi acolo? a zis Beatrice. Helene!
— Da’ ce, a zis Helene, trebuia s-o las în maşină?
— Bun. Deci aţi plecat cu maşina, a zis Poole. Erai zobită. Şi
dup-aia?
— Ray a oprit acasă la prietenul lui. Am stat acolo, cred, vreo oră.
— Şi unde era Amanda? a zis Beatrice.
Helene se uită furioasă la ea.
532
 — Cum pizda mă-sii să ştiu, Bea? În maşină sau în casă cu noi.
Una din două. Ţi-am zis, eram drogată.
— Banii erau la voi când aţi ieşit de-acolo? a întrebat Poole.
— Nu cred.
Broussard îşi deschise cu un bobârnac carnetul de însemnări.
— Unde era casa asta?
— Pe o alee.
Broussard închise ochii preţ de-o clipă.
— Unde se află, în ce loc? Adresa, domnişoară McCready.
— V-am spus, eram zobită. Eu…
— Atunci, în căcat, în ce zonă, măcar.
Fălcile lui Broussard se încleştaseră.
— Charlestown, a zis ea.
Helene ridică fruntea şi se mai gândi.
— Mda, sunt destul de sigură. Sau Everett.
— Sau Everett, a zis Angie. Aşa se restrânge zona de căutare.
— Charlestown e cel cu monumentul ăla mare, Helene, am zis şi
i-am zâmbit încurajator. Nu se poate să nu-l ştii. Arată ca
monumentul Washington, doar că-i pe dealul Bunker.
— Îşi bate joc de mine? l-a întrebat Helene pe Poole.
— Nici nu-ndrăznesc să-ncerc să ghicesc, a zis Poole. Dar domul
Kenzie zice el ceva. Dacă aţi fi fost în Charlestown, v-aţi aminti
dac-aţi fi văzut monumentul, nu?
Urmă iarăşi o lungă tăcere, timp în care Helene îşi scormoni prin
ceea ce-i mai rămăsese din creier. Eu mi-am pus întrebarea de n-ar
fi trebuit să merg degrabă să-i mai aduc o bere, poate c-ar fi făcut
procesul mai rapid.
— Mda, a zis ea alene. Când am plecat, maşina a trecut peste
dealul ăla mare pe lângă monument.
— Deci casa, a zis Broussard, e în partea de est a oraşului.
— În est? a zis Helene.
— Eraţi mai aproape de complexul Bunker Hill şi de strada
Medford şi de bulevardul Bunker Hill decât de străzile Warren sau
de Principală.
— Dacă ziceţi.
Broussard îşi ridică brusc capul, îşi trecu încetişor dosul palmei
peste miriştea de ţepi de pe obraz. Respiră scurt de câteva ori.
— Domnişoară McCready, a zis Poole, pe lângă faptul că locuinţa
533
asta era la capătul unei alei, vă mai amintiţi şi altceva despre ea?
Era o casă pentru o singură familie sau era un duplex?
— Era foarte mică.
— Atunci să zicem că era pentru o singură familie.
Poole mâzgăli ceva în carneţel.
— Culoare?
— Albi.
— Ce?
— Prietenii lui Ray. O femeie şi-un gagiu. Amândoi albi.
— Perfect, a zis Poole. Dar casa? Asta ce culoare-avea?
Helene ridică din umeri.
— Nu-mi amintesc.
— Hai să-l căutăm pe Likanski, a zis Broussard. Mergem până-n
Pennsylvania, conduc eu, ce naiba!
Poole ridică o mână.
— Mai lasă-ne un minut, domnule detectiv. Domnişoară
McCready, vă rog, străduiţi-vă să vă mai amintiţi ceva. Amintiţi-vă
noaptea aceea. Mirosurile. Muzica pe care-a pus-o Ray Likanski în
stereo. Orice v-ar ajuta să vă întoarceţi înapoi în maşina aia. Aţi
mers cu ea din Nashua în Charlestown. Adică vreo oră de condus,
poate ceva mai puţin. V-aţi zobit. Aţi tras maşina pe aleea aia, apoi
aţi…
— N-am tras.
— Ce?
— N-am parcat pe alee, am parcat în stradă pentru că pe alee era
o maşină veche pe butuci. A trebuit să ne-nvârtim cu maşina vreo
douăzeci de minute până să găsim un loc de parcare. Zona aia-i
nasoală dacă trebuie să parchezi undeva.
Poole dădea din cap.
— Maşina asta pe butuci, de pe alee, să fi fost ceva demn de
remarcat la ea?
Ea clătină din cap.
— Era doar o rablă, urcată pe cărămizi. N-avea roţi, nimic.
— Deci cărămizile, a zis Poole. Nimic altceva?
Helene era gata să clatine iarăşi din cap, dar îşi înfrână impulsul
şi începu să chicotească.
— Ce-aţi zice să spuneţi în faţa clasei de ce râdeţi? a zis Poole.
Ea se uita la el, zâmbind încă.
534
 — Ce?
— De ce râdeţi, domnişoară McCready?
— Garfield.
— James A.? Al douăzecilea dintre preşedinţii noştri?
— Ha? a zis Helene cu ochii cât cepele. Nu. Motanul.
Ne-am holbat toţi la ea.
— Motanul, a zis ea şi-a ridicat palmele în sus. Din desene
animate.
— A-ha, am zis eu.
— V-amintiţi cum, într-o vreme, toată lumea avea un abţibild cu
Garfield pe parbrizul din spate? Ei, şi maşina asta avea unul la fel.
De-aia am ştiut că stă acolo de-o veşnicie. Adică, cine-şi mai pune
azi abţibilduri cu Garfield pe maşină?
— Chiar aşa, a zis Poole. Chiar aşa.

535
 10

Când Winthrop18 şi cei dintâi colonişti au ajuns în Lumea Nouă,

au ales să se aşeze pe-o limbă de pământ de vreo milă pătrată,
deluroasă în bună parte, pe care-au botezat-o Boston, după numele
târgului englez din care plecaseră. În timpul iernii grele pe care
pelerinii lui Winthrop au petrecut-o acolo, au descoperit că apa era
inexplicabil de sălcie, aşa că s-au mutat peste canal, luând numele
Boston cu ei şi lăsând, pentru o vreme, ceea ce avea să devină
Charlestown şi fără nume, şi fără rost.
De-atunci încă, Charlestownul s-a ţinut tare, câştigându-şi
renumele de avanpost. Ocupat în mod tradiţional de irlandezi,
baştină a zeci de generaţii de pescari, negustori pe mări şi
muncitori în docuri, Charlestown are o reputaţie proastă datorită
codului tăcerii şi a încăpăţânării locuitorilor lui de a nu comunica
cu poliţia, ceea ce i-a adus o rată a criminalităţii care, chiar şi când
e scăzută, depăşeşte cu mult cele mai mari procentaje de cazuri
nesoluţionate din toată ţara. Hotărârea asta de a-şi ţine gura e
valabilă şi când trebuie să dea cele mai simple indicaţii: întrebaţi
un localnic cum se ajunge în cutare sau cutare stradă şi veţi vedea
cum i se îngustează ochii, privindu-vă.
„Ce mă-ta faci aci dacă nu ştii unde treb’e s-ajungi?” ar fi
răspunsul politicos, după care v-ar arăta degetul mijlociu, asta
doar dacă-ntr-adevăr îi sunteţi simpatic.
Uite-aşa se face că Charlestown e un locşor unde-i simplu să fii
derutat. Plăcuţele cu numele străzilor dispar mereu, iar casele sunt
în multe locuri aşa de-nghesuite unele într-altele, încât adesea
ascund alei înguste care dau în altele, aflate în dosul celor dintâi.
Străzile ce urcă pe deal dau în fundături sau îl forţează în alte feluri
pe şoferul care se încumetă să le străbată să se întoarcă în direcţia
opusă celei în care se îndrepta.
Şi-apoi, trecând dintr-un sector într-altul al Charlestownului,

John Winthrop (1587-1649), unul din fondatorii coloniei din golful Massachusetts, a
18

doua colonie engleză pe continentul american (n.t.).

536
peisajul se schimbă cu o viteză năucitoare. În funcţie de direcţia în
care o apuci, complexul de locuinţe Mishawum te conduce spre
zona îmburghezită de case vechi, ce-mprejmuieşte ca o potcoavă
parcul Edwards; iar drumurile ce trec printre grandioasele case de
cărămidă roşie şi cu văruială albă în stil colonial din faţa Pieţei
Monumentului cad fără avertizare ori respect faţă de legea
gravitaţiei în griurile sumbre ale complexului Bunker Hill, una din
cele mai lovite de sărăcie zone locuite de albi de prin părţile astea
ale Virginiei de Vest.
Însă ai putea găsi aici, împestriţând toată zona, un fior al
vremilor apuse pe care ţi l-ar putea da cărămida şi mortarul,
acoperişurile de ţiglă şi macadamul, tavernele datând dinainte de
Războiul de Independenţă ori cartierele marinăreşti ridicate după
Tratatul de la Versailles. Aşa ceva e greu de reprodus în aproape
orice altă parte a Americii.
Dar de condus pe-acolo tot nasol este.
Şi exact asta făceam de-o oră, urmărindu-i pe Poole şi
Broussard, însoţiţi de Helene pe bancheta din spate a Taurusului
lor: ne-nvârteam în sus şi-n jos, şi-mprejurul şi de-a lungul ori de-a
latul Charlestownului. Zigzagaserăm pe deal, ocoliserăm cele două
complexe de locuinţe, înaintaserăm sincopat, în coloane bară la
bară, prin enclavele locuite de tineri cu perspective de primprejurul
Monumentului de la Bunker Hill 19 ori din capul străzii Warren.
Trecuserăm pe lângă docuri dintr-un capăt în altul, şi pe lângă Old
Ironsides, şi pe lângă şantierele navale şi cândva mizerabilele
depozite şi hangare unde se reparau petrolierele, clădiri ce fuseseră
între timp transformate în apartamente scumpuţe, ne-am hâţânat
pe străzile ciuruite de gropi ce mărgineau zona de ruine arse ale
demult uitatelor pescării, aflată chiar pe buza continentului, locuri
unde nu doar un singur şmecheraş contemplase pentru ultima
oară panorama luminii lunii scăldând apele râului Mystic exact în
clipa când un glonţ păcănea în culată şi-i intra în ţeastă.
Ne-am ţinut de coada Taurusului de-a lungul străzii Principale şi

19Monument ce comemorează bătălia de la Bunker Hill, o înălţime din apropierea

Charlestownului, care s-a dat între revoluţionarii americani şi trupele engleze, la 17 iunie
1775, în timpul Războiului de Independenţă (n.t.).
537
pe bulevardul Rutherford, l-am urmat în sus pe strada înaltă şi-n
jos pe bulevardul Bunker Hill şi dincolo de el, pe strada Medford,
şi-am cercetat fiecare străduţă dintre ele, rămânând să privim lung
aleile ce apăreau deodată la periferia câmpului nostru vizual.
Căutând o maşină pe butuci. Căutând două sute de miare.
Căutându-l pe Garfield.
— Mai devreme sau mai târziu, zise Angie, o să rămânem fără
benzină.
— Sau răbdare, am zis tocmai când Helene arătă ceva cu mâna
dincolo de parbrizul Taurusului.
Am călcat frâna şi încă o dată Taurusul a oprit în faţa noastră,
iar Broussard a ieşit urmat de Helene şi au luat-o pe o alee,
cercetând-o. Broussard a întrebat-o ceva, iar Helene a clătinat din
cap. S-au întors la maşină, iar eu am luat piciorul de pe frână.
— Da’, încă o dată, de ce căutăm banii? m-a întrebat Angie
câteva minute mai târziu, când trecuserăm de cealaltă parte a
dealului, iar botul Crownului Victoria pe care-l conduceam era
îndreptat în jos.
Frânele pocneau, iar pedala îmi împingea-n talpă.
Am ridicat din umeri.
— Poate pentru că A, asta-i cea mai bună pistă pe care o au în
ultima vreme către ce-o fi să fie, şi B, poate pentru că Broussard şi
Poole şi-au dat seama acum că asta-i o răpire ce-are a face cu
traficul de droguri.
— Dar unde-i cererea de răscumpărare? Cum se face că nici
Chris Mullen, nici Cheese Olamon, ori vreunul din băieţii lor, n-au
contactat-o pe Helene încă?
— Poate că aşteaptă să-şi dea ea seama.
— Asta-nseamnă să ai aşteptări mari din partea cuiva ca Helene.
— Nici Chris Mullen, nici Cheese nu-s experţi în aeronautică.
— Adevărat, dar…
Ne-am oprit iar, de data asta Helene ieşi din maşină înaintea lui
Broussard, gesticulând surescitată în direcţia unui camion
Dumpster al unei echipe de constructori, tras pe trotuar.
Muncitorii ce lucrau la casa de peste drum nu erau de văzut
nicăieri, era limpede totuşi că sunt pe undeva prin apropiere şi
de-ar fi fost să judec numai după schelele ridicate pe faţada clădirii.
Am tras frâna de mână şi-am ieşit din maşină. Nu mult după
538
aceea am văzut motivul pentru care Helene era atât de surescitată.
Dumpsterul, la vreo cinci picioare de-nalt şi patru de lat, ne
obturase vederea aleii de dinapoia lui. Acolo, pe alee, era un Grand
Torino de pe la sfârşitul anilor şaptezeci, pe butuci, cu un motan
gras şi portocaliu prins cu ventuze pe parbrizul din spate, cu
lăbuţele mult depărtate, rânjind idiot prin sticla murdară.

Era imposibil să parchezi lângă celelalte maşini de pe stradă fără

s-o blochezi complet, aşa că am pierdut încă cinci minute căutând
locuri de parcare, înapoi şi-n sus pe deal, pe strada Bartlett. Apoi
ne-am întors toţi cinci pe alee. Echipa de muncitori se întorsese
între timp şi se învârteau împrejurul schelelor, dotaţi cu răcitoare şi
litri întregi de Mountain Dew. Când ne-au văzut coborând dealul
s-au pus să fluiere după Helene şi Angie.
Poole l-a salutat pe unul dintre ei când ne-am apropiat de alee,
iar gagiul şi-a întors rapid privirea în altă parte.
— Domnule Fred Griffin, a zis Poole. Încă vă mai plac
amfetaminele?
Fred Griffin a clătinat din cap.
— Scuze, a zis iar Poole pe tonul acela melodios şi ameninţător al
lui, tocmai când o apucă pe alee.
Fred îşi drese vocea.
— Scuzaţi-ne, doamnelor.
Helene i-a arătat degetul mijlociu, iar restul echipei de muncitori
se porni să huiduie.
Angie şi cu mine tândăleam în urma celorlalţi trei, iar ea îmi trase
un ghiont:
— Nu ţi se pare că-n spatele zâmbetului lui larg, Poole ascunde o
rană cam adâncă?
— Io unul, am zis, nu mi-aş face de cap cu el. Da’ io-s un
cacă-frică.
— Ăsta rămâne secretul nostru, scumpete.
Mi-a ars una peste fund când intram pe alee, fapt ce-a provocat o
altă serie de huiduieli dincolo de stradă.
Acel Grand Torino nu mai fusese mişcat din loc de ceva vreme.
Helene avusese dreptate în privinţa asta. Bănuţi de rugină şi pete
de-un galben pământiu pătau bolţarii de sub maşină. Pe geamuri
se strânsese atâta praf că era de minune că-l putuseră distinge pe
539
Garfield prin el. Pe bord zăcea un ziar ce avea pe prima pagină un
titlu ce dădea detalii despre misiunea de pace a prinţesei Diana în
Bosnia20.
Aleea era pavată cu piatră, spartă ici-colo, măcinată de tot
pe-alocuri, lăsând să se vadă pământul gri-roz de dedesubt. Din
două tomberoane de plastic, gunoiul dădea pe dinafară, sub un
contor de gaze înfăşurat în pânze de păianjen. Aleea era atât de
strâmtorată între două clădiri de trei etaje că era uimitor cum de
reuşise cineva să tragă Grand Torinoul acolo.
În capătul aleii, la vreo zece yarzi de stradă, era o casă cât o cutie
cu un singur nivel, construită prin anii patruzeci-cincizeci,
judecând după cât de săracă fusese imaginaţia proiectanţilor. Ar fi
putut fi baraca maistrului de pe un şantier, sau o mică staţie de
radio. Probabil că n-ar fi ieşit într-atâta în evidenţă de-ar fi fost
amplasată într-un cartier cu o arhitectură mai puţin elegantă. Te
zgâria pe ochi oricum. Casa n-avea trepte la intrare, iar uşa
strâmbă se ridica la vreun inci deasupra fundaţiei; şindrila de pe
casă era acoperită cu catran, ca şi cum proprietarul ar fi vrut s-o
acopere cu tablă de aluminiu, la care a renunţat înainte să-i fie
livrată.
— Îţi aminteşti numele chiriaşilor? a întrebat-o Poole pe Helene,
tocmai când desfăcu dintr-un bobârnac, capsa hamului în care-şi
ţinea pistolul.
— Nu.
— Bineînţeles că nu, a zis Broussard, cercetând cu atenţie cele
patru ferestre ce dădeau spre alee, toate cu jaluzelele soioase trase
până la pervaz. Ziceai că sunt doi?
— Mda, un gagiu cu prietena lui.
Helene se uită în sus şi împrejur la clădirile de trei nivele ce-şi
lăsau umbrele peste noi.
Undeva în spatele nostru s-a deschis cu zgomot o fereastră, ceea
ce ne-a făcut să ne întoarcem într-acolo.
— Isuse Cristoase, a zis Helene.
O femeie la vreo şaizeci de ani scoase capul la o fereastră de la
etajul doi şi ne privi cu luare-aminte. Într-o mână avea o lingură de

20 Vizita prinţesei Diana în Bosnia a avut loc în august 1997 (n.t.).

540
lemn de pe care se scurse un fir de linguini, căzând pe alee.
— Voi sunteţi ăia cu animalele?
— Ce spuneţi, doamnă? a zis Poole uitându-se chiondorâş la ea.
— Protecţia animalelor, zise femeia, agitând lingura de lemn.
De-acolo sunteţi?
— Toţi cinci? a zis Angie.
— Am tot sunat, a zis femeia. Am tot sunat.
— În ce problemă? am întrebat.
— În problema nenorocitelor ălora de mâţe, deşteptule. Nu mi-i
de-ajuns că-ntr-o ureche-mi guiţă nepotu-meu, Jeffrey, şi-n
cealaltă-mi toarnă porcării bărbată-miu? Ţi se pare că mai am o
ureche-n ceafă cu care să le-aud pe-mpuţitele alea de mâţe?
— Nu, doamnă, a zis Poole. Eu unul nu văd nicio altă ureche.
Broussard îşi drese glasul.
— Da’, acuma, de unde suntem noi, nu vă vedem decât din faţă,
doamnă.
Angie tuşi cu pumnul la gură, iar Poole îşi plecă ochii, uitându-se
la pantofi.
— Sunteţi sticleţi, îmi dau seama, a zis femeia.
— Ce ne-a dat de gol? a întrebat Broussard.
— Lipsa de respect pentru oamenii care muncesc.
Femeia trânti fereastra atât de tare că-i zăngăniră geamurile.
— Nu vă vedem decât din faţă, chicotea Poole.
— Ţi-a plăcut, nu? a zis Broussard şi-a ciocănit în uşa căsuţei.
M-am uitat la tomberoanele supra pline de sub contorul de gaz,
unde erau de văzut cel puţin zece cutii mici de mâncare pentru
pisici.
Broussard bătu iar în uşă.
— Io respect oamenii care muncesc, a zis el, dar nu cuiva anume.
— Da, de cele mai multe ori, aprobă Poole.
M-am uitat la Helene; oare de ce n-o lăsaseră Poole şi Broussard
în maşină?
Broussard ciocăni şi-a treia oară şi dinăuntru se auzi o pisică
miorlăind.
Broussard se trase îndărăt din prag.
— Domnişoară McCready?
— Da.
El i-a arătat uşa.
541
 — Sunteţi aşa de amabilă să apăsaţi clanţa?
Helene îl privi cu reproş, dar făcu ce-i ceruse, iar uşa se deschise
spre interior.
Broussard îi zâmbi.
— Vreţi să faceţi un pas înăuntru?
Helene făcu iarăşi ce-i ceruse detectivul.
— Excelent, i-a zis Poole. Vedeţi ceva?
Ea se uită la noi.
— E-ntuneric. Dar miroase ciudat.
Broussard mâzgăli în carneţel, vorbind cu glas tare.
— Un cetăţean declară că din locuinţă se simte un miros
suspect.
Puse capacul la stilou.
— Bun. Puteţi ieşi, domnişoară McCready.
Eu şi Angie ne-am uitat unul la altul clătinând din cap. Ce era al
lor era al lor, trebuia să recunoaştem: punând-o pe Helene să
deschidă uşa şi să intre prima în locuinţă erau scutiţi să mai ceară
mandat de percheziţie. „Mirosul suspect” era motiv suficient pentru
acţiunea lor, iar de vreme ce Helene deschisese uşa, aproape
oricine putea intra în locuinţă în mod legal.
Helene păşi afară pe dalele aleii şi se uită iar spre fereastra de
unde ieşise femeia care se plânsese de pisici.
Una din ele, un specimen tărcat cu pete portocalii şi aşa de
slăbănoagă de i se vedeau coastele ascuţite, trecu ca glonţul pe
lângă Broussard, îmi dădu ocol, ţâşni în sus şi ateriză în vârful
unuia din tomberoane, vârându-şi capul în grămada de cutii de
tablă pe care le văzusem.
— Hei, oameni buni, am zis.
Broussard şi Poole se răsuciră spre mine din pragul uşii.
— Labele pisicii. Are sânge uscat pe ele.
— Ce porcărie, a zis Helene.
Broussard o aţinti cu degetul.
— Rămâneţi aici. Nu vă clintiţi de-aci până nu vă chemăm noi.
Ea se scotoci prin buzunare după o ţigară.
— Nu-i nevoie să-mi spuneţi de două ori.
Poole îşi băgă capul prin golul uşii, adulmecând aerul dinăuntru.
Se întoarse apoi spre Broussard, încruntat şi dând din cap.
Angie şi cu mine ne-am apropiat de ei.
542
 — Umflaţi, a zis Broussard. Aveţi careva parfum sau apă de
colonie?
Eu şi cu Angie am clătinat din cap. Poole scoase la iveală din
buzunar un flaconaş de Aramis. Până în momentul acela nu
ştiusem că încă se mai producea aşa ceva.
— Aramis? l-am întrebat. Da’ ce, au epuizat stocul de Brut?
Poole ridică iute şi repetat din sprâncene.
— Ba şi pe cel de Old Spice, din nefericire.
Dădu sticluţa mai departe şi fiecare ne-am dat din gros pe sub
nas. Angie şi-a îmbibat şi batista cu parfum. Oricât de nasol ar fi
mirosit parfumul ce-mi scociora golul nărilor, tot era de preferat
decât să simţi miasma dinăuntru fără niciun paleativ.
„Umflaţi” e termenul pe care-l folosesc unii poliţişti, medicii
legişti şi cei de la urgenţe referitor la cadavrele celor morţi de ceva
vreme. Gazele şi acizii se acumulează într-un ritm crescător în
cadavru, imediat ce dispare starea de rigor mortis, astfel că trupul
decedatului se umflă şi se balonează şi mai face tot felul de alte
chestii tare apetisante.
Am intrat şi ne-am pomenit pe o verandă de lăţimea maşinii
mele. Nişte cizme de iarnă cu pete de sare stăteau ţepene pe-o
gazetă din februarie trecut, lângă o cazma cu crestături adânci în
coadă, un brasero ruginit şi o pungă cu doze goale de bere. Mocheta
subţire, verde era găurită în mai multe locuri, iar sângele de pe
labele mai multor pisici se impregnase în materialul ei.
Următoarea încăpere în care am intrat era camera de zi; lumina
ce venea dinspre ferestre se amesteca cu scânteierea argintie a
ecranului unui televizor cu volumul lăsat la minim. Restul casei era
cufundat în întuneric, doar o lumină cenuşie venea dinspre
ferestrele laterale, umplând camerele cu o ceaţă plumburie care nu
îmbunătăţea cine ştie cât aspectul lor jalnic. Covoarele de pe
parchet, miţoase, nu se potriveau unele cu altele, fiind parcă
asortate după gustul unui dependent de droguri. Din loc în loc,
acolo unde fuseseră tăiate bucăţi din covoare ca să poată fi aşezate
unele lângă altele, smocurile rămase formau creste. Pereţii camerei
erau placaţi cu furnir deschis la culoare, iar din tavan se
desprindeau fulgi de vopsea albă. Dată la perete, o canapea
pluşată, zdrenţuită. Cum stăteam în mijlocul camerei, aşteptând ca
ochii să ni se obişnuiască cu lumina ei cenuşie, am zărit mai multe
543
perechi de ochi scânteind viu prin materialul sfâşiat al canapelei.
Un sfârâit molcom, electric, asemănător ţârâitului de greieri din
preajma unui generator, se revărsa dinspre canapea, iar perechile
acelea de ochi se mişcau pe traiectorii zigzagate.
Apoi au atacat.
Sau cel puţin aşa mi s-a părut la-nceput. Vreo duzină de
miorlăituri sfâşietoare a precedat exodul sincopat de gheare
zgrepţănând şi patinând, căci pisicile – siameze, portocalii, tărcate
şi chiar o hemingway21 – au ţâşnit din canapea, peste măsuţa de
cafea, au aterizat care pe unde, pe bucăţile de covor, s-au năpustit
printre picioarele noastre, izbindu-se de temelia pereţilor în drumul
lor spre uşă.
— Sfântă Născătoare, a zis Poole sărind într-un picior.
M-am lipit de peretele soios, iar Angie mi s-a alăturat. Un gogoloi
de blană groasă mi s-a prelins peste laba piciorului.
Broussard sări în dreapta sa, apoi spre stânga, plesnindu-se
peste poalele sacoului.
Pisicile însă nu ne vânau pe noi. Nu voiau decât să iasă la lumina
soarelui.
Când mâţele au ieşit buluc afară prin uşa rămasă deschisă,
Helene a ţipat.
— Sfinte Sisoe! Ajutor!
— V-am zis io? se auzi o voce strigând şi pe care-am
recunoscut-o ca fiind a doamnei între două vârste de la al doilea
etaj al casei de-alături. O pacoste! Asta-i! O păcătoasă de pacoste-n
buric de Charlestown!
În casă era dintr-odată atâta linişte că se putea auzi ticăitul
ceasului venind dinspre bucătărie.
— Mâţele astea, a zis Poole pe-un ton greu de dezgust, şi-şi şterse
sprâncenele cu batista.
Broussard se aplecă să-şi verifice tivul pantalonilor şi dădu un
bobârnac unui fir de păr de pisică de pe pantof.
— Pisicile-s animale inteligente, a zis Angie, dezlipindu-se de
perete. Mai deştepte decât câinii.
— Da’ totuşi, dacă n-ai chef să te mişti, câinii ţi-aduc ziarul, am

21 Rasă de pisici polidactile (n.t.).

544
zis.
— Şi-n plus câinii nu zgârie canapelele de le ia dracu’, a zis
Broussard.
— Şi câinii nu halesc din cadavrele proprietarilor lor dacă li-i
foame, adăugă Poole. Pisicile, da.
— A, a reuşit să spună Angie, apoi totuşi continuă: Asta nu-i
adevărat, aşa-i?
Am intrat încetişor în bucătărie.
De-ndată ce-am intrat, a trebuit să mă opresc o clipă să-mi trag
suflul şi să aspir mirosul de parfum de pe buza de sus cu nările
dilatate.
— Căcat, a zis Angie şi şi-a îngropat faţa în batistă.
Un bărbat gol era legat de un scaun. O femeie era în genunchi pe
duşumea la câţiva paşi distanţă, cu bărbia-n piept, cu bretelele
neglijeului ei alb şi pătat de sânge atârnând mai jos de coate, şi cu
încheieturile şi gleznele, strâns legate unele de altele, la spate.
Ambele cadavre erau umflate de gaze şi căpătaseră nuanţa
albicioasă a cenuşii vulcanice, după ce sângele se oprise în vinele
lor.
Bărbatul încasase o explozie grozavă-n piept, care-i surpase
sternul şi partea de sus a cutiei toracice. După mărimea găurii, am
presupus că explozia fusese provocată de un glonţ de puşcă de
vânătoare, tras de la mică distanţă. Din nefericire, Poole avusese
dreptate în privinţa obiceiurilor gastronomice şi a loialităţii
discutabile a felinelor. Şi nu doar în rana făcută de alice roseseră
din carnea gagiului. Din combinaţia acţiunii împuşcăturii, a
timpului şi-a pisicilor, partea de sus a pieptului său arăta de parcă
ar fi fost deschisă cu foarfeci chirurgicale, dar dinlăuntru în afară.
— Ăia nu-s ce cred eu că sunt, a zis Angie cu ochii la gaura
căscată.
— Îmi pare rău să te-anunţ, a zis Poole, dar ăia-s plămânii
gagiului.
— Vă informez oficial, a zis Angie. Mi-e greaţă.
Cu un pix Poole săltă în sus bărbia tipului. Se trase un pas
înapoi.
— Ei, ei, salutare, David.
— Martin? a întrebat Broussard şi s-a apropiat cu încă un pas de
cadavru.
545
 — Chiar el.
Poole a lăsat bărbia să cadă şi a atins părul negru al bărbatului.
— David, arăţi destul de rău.
Broussard se întoarse spre noi.
— David Martin. Cunoscut şi drept Piticu David.
Angie tuşi în batistă.
— Mie-mi pare destul de înalt.
— N-are-a face cu înălţimea.
Angie se uită furiş spre zona inghinală a tipului.
— Aha.
— Asta trebuie să fie Kimmie, a zis Poole şi păşi peste o baltă de
sânge uscat spre tipa în neglijeu.
Îi ridică bărbia cu pixul şi exclamă:
— Dumnezeule atotputernic.
O rană neagră tăia o vale dintr-o parte în alta a gâtului ei. Bărbia
şi pomeţii îi erau împestriţate de pete negre de sânge, iar ochii ei
înţepeniseră privind în sus, de parcă ar fi cerut eliberarea, sau
ajutor, sau dovada că era ceva, orice, ce-o aştepta după ce scăpa
din bucătăria aceea.
Pe braţe avea mai multe răni adânci, late şi pline de sânge negru.
Alte găuri, pe care le-am recunoscut tot ca arsuri cu ţigara,
punctau pielea de pe umeri şi omoplaţi.
— Au torturat-o.
Broussard a dat din cap.
— În faţa prietenului ei: „Zi-mi unde-i sau o tai pe fată iarăşi.”
Chestii de-astea.
Clătină din cap şi adăugă:
— Tare-mpuţită treabă. Kimmie era o fată faină pentru o
cocainomană.
Poole se dădu înapoi de lângă cadavrul lui Kimmie.
— Pisicile nu s-au atins de ea.
— Ce? a zis Angie.
El arătă spre Piticu David.
— După cum vezi s-au ospătat din domnul Martin. Din Kimmie,
nu, totuşi.
— Unde baţi? am zis.
Ridică din umeri.
— Pe Kimmie au plăcut-o. Nu l-au plăcut pe Piticu David. Păcat
546
că ucigaşii n-au împărtăşit aceleaşi sentimente.
Broussard se apropie de partenerul său.
— Crezi că Piticu a dat bunătăţile?
Poole lăsă încetişor capul lui Kimmie înapoi în piept, ţâţâind a
dezacord.
— Ăsta era un ticălos zgârcit.
Se uită peste umăr la noi.
— Despre morţi numai’ de bine, da’… şi iar ridică din umeri. Acu
vreo doi ani, Piticu David şi o altă gagică de-a lui au dat iama într-o
farmacie, au ras locu’ de Demerol, Darvon, Valium, tot ce-au găsit.
În fine, vine poliţia şi Piticu cu gagica ies pe uşa din spate. Însă
trebuie să sară de pe scara de incendiu, cam de pe la etajul doi,
într-o alee. Fata îşi luxează genunchiul. Piticu o iubeşte aşa de mult
încât o uşurează de marfă şi-o lasă acolo.
Întâi David Barosanu Strand. Acuma David Piticu Martin. Cred
că-i vremea să nu le mai dăm copiilor noştri numele de David.
M-am uitat împrejur, prin bucătărie. Dalele pardoselii, sparte,
rafturile cămării, complet golite de alimente; grămezi de conserve şi
pungi goale de cartofi prăjiţi acopereau duşumeaua. Panourile
tavanului fals fuseseră demontate şi zăceau grămadă, acoperite de
un praf alb, lângă masă. Cuptorul şi frigiderul erau trase de la
perete. Uşile dulapului rămăseseră deschise.
Oricine i-o fi ucis pe Kimmie şi pe Piticu David se părea că
fuseseră minuţioşi.
— Vrei să raportăm? a zis Broussard.
Poole a ridicat din umeri.
— De ce să nu dăm un ochi pe-aici înainte?
Poole scoase din buzunar mai multe perechi de mănuşi de latex.
Le puse două câte două şi ne dădu fiecăruia câte o pereche: lui
Broussard, lui Angie şi mie.
— Ăsta-i locul infracţiunii, ne-a zis Broussard mie şi lui Angie.
Nu-l futeţi!
Dormitorul şi baia erau în acelaşi hal de deranj ca şi camera de zi
şi bucătăria. Toate cele fuseseră răsturnate, sfâşiate, desfăcute,
golite pe jos. După câte alte locuinţe de dependenţi de droguri
văzusem, pot spune că asta nu era mult mai jalnică decât
majoritatea.
— Teveul, a zis Angie.
547
 Mi-am scos capul pe uşa dormitorului exact când Poole ieşea din
bucătărie, iar Broussard din baie. Ne-am alăturat toţi trei lui Angie,
împrejurul televizorului.
— Nu s-a gândit nimeni să-l atingă.
— Probabil pentru că-i pornit, a zis Poole.
— Ei şi?
— Destul de greu s-ascunzi două sute de miare în el şi să-i mai
rămână toate piesele intacte, a zis Broussard. Nu crezi?
Angie strânse umerii şi se uită la ecran, urmărind cum unul din
invitaţii lui Jerry Springer era cu greu potolit de oamenii de ordine.
I-a pornit sonorul. Una din invitaţii lui Jerry Springer îi spuse alteia
că-i o curvă, iar unui bărbat care se amuza i-a zis porc de câine.
Broussard oftă.
— Aduc o şurubelniţă.
Jerry Springer se uită cu subînţeles la audienţă; spectatorii se
apucară de huiduit. Multe cuvinte erau înlocuite de bipuri.
Din spatele nostru Helene a zis:
— Ua, mişto! Emisiunea lu Springer.
Broussard ieşi din baie cu o şurubelniţă micuţă cu mâner roşu
de cauciuc.
— Doamnă McCready, a zis el, trebuie să aşteptaţi afară.
Helene se instalase pe marginea canapelei matlasate, cu ochii la
TV.
— Femeia aia urla din cauza mâţelor. A zis c-o să cheme poliţia.
— I-aţi spus că noi suntem poliţia?
Helene zâmbi rece când una din tipesele invitate la Springer îi
arse alteia o scatoalcă.
— I-am spus. Zicea c-o să-i cheme oricum.
Broussard învârti şmechereşte şurubelniţa între degete şi-i făcu
lui Angie semn cu capul, iar ea opri televizorul taman în mijlocul
unui bip.
— La dracu, a zis Helene, apoi adulmecă aerul. Da’ ce pute-aici!
— Vreţi nişte apă de colonie?
Ea scutură din cap.
— Rulota fostului meu gagiu puţea şi mai rău. Avea obiceiul să-şi
lase ciorapii murdari la-nmuiat în chiuvetă. Apoi să te ţii putoare,
dacă-mi daţi voie să vă spun.
Poole înălţă capul ca şi cum era pe punctul de-a spune ceva, dar
548
se răzgândi şi nu făcu altceva decât să se uite cu coada ochiului la
Helene. Răsuflă zgomotos, un oftat resemnat.
Broussard desfăcu din şuruburi partea din spate a televizorului,
iar eu l-am ajutat să scoată capacul. Ne-am chiorât înăuntru.
— E ceva acolo? a zis Poole.
— Cabluri, sârme, boxele, un motoraş, tubul catodic, a zis
Broussard.
Am lăsat capacul să alunece înapoi în locaşurile sale.
— Împuşcaţi-mă, a zis Angie. Dar n-a fost asta cea mai proastă
idee pe ziua de azi.
— Ah, nu, a zis Poole ridicând mâinile cu palmele spre ea.
— Da’ nici cea mai inteligentă, a zis Broussard din colţul gurii.
— Ce? a zis Angie.
Broussard îi zâmbi, zâmbetul lui de-un milion de dolari.
— Hm? Ce?
— Puteţi să-l porniţi iar? a zis Helene.
Poole se uită la ea cu ochi nu mai mari decât două fante şi clătină
din cap.
— Patrick? a zis.
— Mda.
— E-o curte aci, în spate. Poţi s-o conduci acolo pe domnişoara
McCready până terminăm noi ce-avem de făcut aci?
— Da’ cu emisiunea cum rămâne? a zis Helene.
— Vă spun eu cum continuă, am zis. Curvă, am zis. Porc de
câine, am zis. Biip, am zis.
Când i-am întins mâna, Helene ridică ochii spre mine.
— Nu prea are şir ce zici.
— Huoo-huoo! am zis.
Pe când ne apropiam de bucătărie, Poole i-a zis:
— Închideţi ochii, domnişoară McCready!
— Ce? a zis Helene, rămânând un pas în urma lui încercând
să-nţeleagă ce i se cerea.
— Nu vreţi să vedeţi ce-i acolo.
Înainte ca vreunul dintre noi s-o poată opri, Helene se aplecă
înainte şi lungi gâtul peste umărul lui.
Lui Poole i-au căzut obrajii, s-a dat într-o parte.
Helen a intrat în bucătărie şi a înţepenit. Eram chiar în spatele
ei, aşteptându-mă să urle ori să leşine ori să se prăbuşească în
549
genunchi ori să fugă înapoi în camera de zi.
— Sunt morţi? a zis.
— Mda, i-am zis. Foarte.
Făcu câţiva paşi în bucătărie, îndreptându-se spre uşa ce dădea
în spate. M-am uitat la Poole care doar cât a ridicat o sprânceana.
Helene trecu pe lângă Piticu David şi se opri să se uite la pieptul
lui.
— E ca-n filmul ăla, a zis.
— Care?
— Ăla cu extraterestrul ăla care iese din piepturile oamenilor şi
care-n loc de sânge are acizi în vene. Cum îi zice?
— Extraterestrul22, am zis.
— Exact. Ăsta iese din pieptul oamenilor. Da’ cum îi zice la film?

Angie a dat o tură până la Dunkin’ Donuts din zonă, apoi, câteva
minute mai târziu, ni se alătură, mie şi lui Helene, în curtea din
spate, câtă vreme Broussard şi Poole au trecut prin casă dintr-o
parte în alta cu carneţelele în mână şi cu camere foto.
Curtea n-avea mai mult de un metru lăţime. Dulapul din
dormitorul meu era mai spaţios. Piticu David şi Kimmie scoseseră
acolo o masă de metal ruginită şi nişte scaune, aşa că pe când ziua
se scurgea în după-amiaza târzie, iar aerul devenea mai răcoros,
ne-am aşezat şi-am ascultat rumoarea cartierului – mame care-şi
strigau copiii, echipa de constructori şi perforatoarele lor de
cealaltă parte a casei, un meci de whiffle-ball23 în desfăşurare la
vreo câteva cvartale mai departe.
Helene îşi sorbea Coca-Cola prin pai.
— Mare păcat. Păreau nişte tipi drăguţi.
Am luat o înghiţitură de cafea.
— De câte ori te-ai întâlnit cu ei?
— Numai de data aia.
Angie a întrebat:
— Îţi aminteşti ceva, orice, neobişnuit despre noaptea aia?
Helene a supt prin pai încă o înghiţitură de Cola, gândindu-se la

22 E vorba desigur de Alien (n.t.).

23 O altă variantă pentru copii a jocului de baseball (n.t.).
550
întrebare.
— Pisicile alea. Parcă erau peste tot. Una din ele a zgâriat-o pe
mână pe Amanda, curviştina, a zis ea zâmbind. Adică de pisică
vorbesc.
— Deci Amanda era cu voi în casă.
— Cred că da, a zis Helene ridicând din umeri. Da, sigur.
— Întreb pentru că mai devreme nu erai sigură dacă o lăsaseşi
sau nu în maşină.
Helene ridică iarăşi din umeri. Eu mi-am stăpânit pornirea
imperioasă de-a întinde ambele mâini să-i împing umerii în jos.
— Nu prea eram, nu? Ei, până nu mi-am amintit că a zgâriat-o
pisica, nu eram sigură. Nu, Amanda era în casă.
— Îţi mai aminteşti şi altceva? degetele lui Angie băteau
darabana în tăblia mesei.
— Ea era drăguţă.
— Cine, Kimmie?
Helene împunse cu degetul în direcţia mea, zâmbind.
— Da, ăsta era numele: Kimmie. Ne-a luat pe mine şi pe Amanda
în dormitorul ei şi ne-a arătat fotografii cu ea la Disney World.
Amanda era cam obsedată. Tot drumul până acasă n-a întrebat
altceva decât: „Mami, putem merge să-i vedem pe Mickey şi pe
Minnie? Putem merge şi noi la Disney World?”
Helene pufni.
— Copiii. Ca şi cum aş avea bani.
— Aveaţi două sute de mii de dolari când aţi intrat în casa aia.
— Da, era afacerea lui Ray. Vreau să zic că nu l-aş şmecheri de
una singură pe un ţăcănit ca Cheese Olamon. Ray zicea că o să-mi
facă şi mie parte la un moment dat. Nu mă minţise niciodată
înainte, aşa că m-am gândit că dacă-i afacerea lui, o să fie fix
problema lui dacă afla Cheese.
Şi iar ridică din umeri.
— Eu şi Cheese ne ştim demult, am zis.
— Chiar aşa?
Am dat din cap.
— Şi cu Chris Mullen. Jucam baseball împreună, toţi ne

551
credeam Babe Ruth24, pierdeam vremea pe zonă, de-astea.
Helene înălţă sprâncenele.
— Nu mă-nnebuni! Chiar?
Am ridicat palma.
— Jur în faţa lui Dumnezeu. Şi-a lui Cheese. Helene, ştii ce-ar
face dac-ar bănui că cineva l-a făcut de bani?
Ea îşi luă în mână paharul de Cola, apoi îl puse înapoi pe masă.
— Uite, v-am zis, a fost Ray. Eu n-am făcut nimic altceva decât
să intru în camera aia de motel cu…
— Într-o seară, Cheese, şi asta se-ntâmpla pe când era puşti de
vreo cinşpe ani, poate, şi-a văzut gagica trăgând cu ochiul la alt
gagiu. Cheese a spart o sticlă de bere de-un stâlp şi i-a tăiat fetei
faţa. I-a tăiat nasul de tot, Helene. Aşa era Cheese la cinşpe ani.
Cum crezi tu că-i acuma?
Helene a supt din pai până când aerul absorbit prin el făcu să
zornăie gheaţa de pe fundul paharului.
— A fost Ray cu…
— Crezi că n-o să mai poată dormi dacă-ţi omoară fiica, Helene?
a zis Angie şi s-a întins peste masă şi-a apucat-o de încheietura
osoasă a mâinii. Chiar crezi aşa ceva?
— Cheese? a zis Helene şi vocea i s-a frânt. Credeţi că are de-a
face cu dispariţia Amandei?
Angie s-a uitat fix la Helene treizeci de secunde numărate înainte
să-şi ia mâna de pe încheietura ei, scuturând din cap.
— Helene, dă-mi voie să te-ntreb ceva.
Helene îşi frecă încheietura şi se uită iar la paharul de Cola.
— Ce?
— Tu de pe ce mama mă-sii de planetă eşti mai exact?
O vreme, Helene n-a mai zis nimic după întrebarea asta.
De jur-împrejurul nostru toamna murea în tehnicolor. Galbenuri
vii şi roşuri aprinse, portocaliuri strălucitoare şi verzuiuri ruginite
pictau frunzele ce cădeau plutind din crengi ca să se adune în
iarbă. Mireasma vibrantă a lucrurilor muribunde, aşa de specifică
toamnei, îndulcea muşcătura aerului rece ce răzbea prin hainele

24George Herman Ruth Jr., celebru jucător de baseball din anii ’20–’30 ai secolului trecut
(n.t.).
552
noastre, făcând să ni se contracte muşchii şi să ni se mărească
ochii. Nicăieri moartea nu vine la fel de spectaculos şi de mândră
ca-n New England, în octombrie. Soarele, eliberat dintre norii de
furtună care ameninţaseră în dimineaţa aceea, umplu de lumină
ochiurile de geam ale ferestrelor pătrate şi spăla casele de cărămidă
ce înconjurau curtea aceea minusculă într-o cerneală sfumato, ce
se asorta cu frunzele mai întunecate.
Moartea, mi-am zis, nu-i asta. Moartea e chiar în spatele nostru.
Moartea e bucătăria slinoasă a lui Piticu David şi-a lui Kimmie.
Moartea e sângele înnegrit şi pisicile trădătoare care-ar mânca
orice.
— Helene, am zis.
— Da?
— Cât ai fost tu în cameră cu Kimmie să te uiţi la pozele de la
Disney World, unde erau Piticu David şi Ray?
Gura ei se întredeschise niţel.
— Repede, i-am zis. Ce-ţi vine-n minte prima oară. Nu te gândi.
— În curtea din spate, a zis ea.
— Curtea din spate, a zis Angie arătând cu degetul în jos. Aici.
Helene dădea din cap.
— Ai putut să vezi curtea din dormitorul lui Kimmie? am
întrebat.
— Nu. Erau lăsate jaluzelele.
— Atunci de unde ştii că ei au fost aici? am întrebat iar.
— Pantofii lui Ray erau plini de nămol când am plecat, a zis ea
încet. Ray i-un nătăfleţ în multe chestii.
Helene se întinse şi-mi atinse braţul de parcă era gata să-mi
împărtăşească cine ştie ce secret foarte intim.
— Da’, mamă, câtă grijă are de pantofi!

553
 11

MiDouă Sute + Stăpânire de sine = Copil

— Midouă sute? a zis Angie.

— Două sute de miare, a zis liniştit Broussard.
— Unde-ai găsit biletul ăsta? am zis.
El se uită peste umăr în casă.
— Împăturit bine şi-nfipt în betelia chiloţaşilor de dantelă ai lui
Kimmie. Un mod de-a capta atenţia, cred.
Eram cu toţii în picioare, în curtea din spate.
— Aici sunt, a zis Angie şi arătă spre o moviliţă de lângă
trunchiul uscat şi desfrunzit al unui ulm.
Se săpase recent în locul acela, moviliţă fiind singura ridicătură
de pământ pe bucata aceea de teren, altfel plată ca o monedă.
— Sunt de acord, domnişoară Gennaro, a zis Broussard. Ei,
şi-acuma ce facem?
— Scoateţi-i, am zis eu.
— Şi să-i confiscăm şi să informăm publicul despre descoperire,
a zis Poole. Şi, prin intermediul presei, s-o legăm de dispariţia
Amandei McCready.
M-am uitat împrejur la frunzele grena răsucite pe firele de iarbă
uscată.
— Locul ăsta n-a fost atins de nimeni de ceva vreme.
Poole a dat din cap.
— Şi, care-i concluzia ta?
— Dacă banii sunt îngropaţi aci, am arătat spre movilită, atunci
Piticu David a păstrat secretul ăsta pentru sine chiar şi când au
torturat-o pe gagică-sa sub ochii lui.
— Nu l-a acuzat nimeni pe Piticu David c-ar fi candidat pentru
Peace Corps25, a zis Broussard.
Poole merse lângă ulm, puse câte un picior de-o parte şi de alta a
movilitei şi se uită în jos la ea.

25Program de schimb intercultural şi de asistenţă tehnică desfăşurat de Guvernul SUA,

realizat cu ajutorul voluntarilor (n.t.).
554
 În casă, Helene stătea în camera de zi, la nici cincisprezece
picioare de două cadavre ce se împuţiseră şi se uita la televizor.
Springer îi lăsase locul lui Geraldo ori lui Sally sau vreunui alt
stăpân al arenei sunând din talangă începutul celei mai noi defilări
de ciudaţi. „Terapia” confesiunii în public, continua diluare a
cuvântului „traumă”, un şir neîntrerupt de idioţi urlând în pustiu
de pe podium.
Lui Helene nu părea să-i pese. Nu se plânse decât de duhoare, ne
întrebă dacă nu putea deschide o fereastră. Nimeni n-a găsit un
motiv bun pentru care n-am fi putut-o deschide şi, după ce-am
deschis-o, am lăsat-o acolo, cu faţa scăldată de pâlpâirile argintii
ale ecranului.
— Deci am isprăvit-o cu asta, a zis Angie, cu o notă de calmă şi
tristă surprindere în glas, trădând brusca realizare a nonsensului
ce survine atunci când un caz se încheie pe neaşteptate.
M-am gândit la ce-a spus. De-acum era un caz de răpire, cu tot
cu bilet de răscumpărare şi suspecţi care aveau şi motive. FBI-ul
avea să preia cazul, iar noi puteam să-i urmărim desfăşurarea la
ştiri ca orice alţi cartofi de canapea din stat şi să aşteptăm ca
Helene să apară la Jerry Springer alături de alţi părinţi care-şi
rătăciseră copiii.
I-am întins mâna lui Broussard.
— Angie are dreptate. A fost o plăcere să lucrez cu voi.
Broussard mi-a scuturat mâna, dând din cap, dar n-a spus
niciun cuvânt. S-a uitat la Poole.
Poole râcâia cu vârful pantofului în grămada de pământ cu ochii
la Angie.
— Noi ne retragem din afacerea asta, a zis Angie, nu?
Poole o mai privi în ochi o clipită, apoi se uită iarăşi la movilita de
pământ.
Vreo câteva minute nimeni n-a zis nimic. Ştiam c-ar trebui să
plecăm. Angie ştia c-ar trebui să plecăm. Totuşi, am rămas, ţintuiţi
pe loc, s-ar fi zis, în curticica aceea cu ulmul uscat.
Am întors capul spre casa urâtă din spatele nostru; din locul
unde mă aflam vedeam capul lui Piticu David şi spătarul scaunului
de care fusese imobilizat. Oare sesizase senzaţia omoplaţilor lui goi
lipiţi de muşamaua ieftină a tapiţeriei scaunului? Oare să fi fost
aceea ultima senzaţie percepută înainte ca împuşcătura să-i
555
desfacă coşul pieptului de parcă oasele şi carnea lui ar fi fost făcute
din hârtie de şerveţele? Ori să fi fost aceea a sângelui ce i se scurgea
pe încheieturile legate cu sfoară, ori a degetelor amorţite,
albăstrindu-se?
Indivizii care intraseră în casa aceea în ultima zi sau noapte a
vieţii sale ştiau că-i vor ucide pe Kimmie şi pe Piticu David. În
bucătăria aceea avusese loc o execuţie profesionistă. Lui Kimmie îi
tăiaseră gâtul ca ultimă încercare de a-l convinge pe Piticu David să
vorbească, dar folosiseră cuţitul şi din precauţie.
Aproape în fiecare caz, vecinii identifică un singur foc de armă cu
altceva – cu explozia ţevii de eşapament a unei maşini, sau, dacă e
vorba de bubuitul unei puşti, cu explozia unui motor sau cu
prăbuşirea unui dulap de porţelanuri. Cu atât mai mult dacă
zgomotul se aude din casa unor traficanţi sau consumatori de
droguri, indivizi despre care vecinii ştiu că fac zgomote ciudate la
orice oră din noapte.
Nimeni nu vrea să creadă că ceea ce a auzit este realmente un foc
de armă, că este realmente martorul, fie şi doar auditiv, al unei
crime.
Aşadar asasinii au ucis-o pe Kimmie rapid şi silenţios, probabil
fără niciun avertisment. Însă cu Piticu David – trebuie că puşca aia
a fost aţintită asupra lui o vreme. Au vrut ca el să vadă degetul
chircindu-se pe trăgaci, să audă percutorul lovind cartuşul şi
ţăcănitul ce-a declanşat explozia prafului de puşcă.
Iar indivizii ăştia erau cei care puseseră gheara pe Amanda
McCready.
— Vreţi să daţi la schimb astea două sute de mii pe Amanda, a
zis Angie.
Asta era. Ceea ce ştiusem tot timpul în ultimele cinci minute.
Ceea ce Poole şi Broussard se codeau să pună în cuvinte. O
încălcare colosală a regulamentelor poliţiei.
Poole se uita scrutător la trunchiul copacului uscat. Broussard
ridică cu vârful pantofului o frunză roşie din iarba verde.
— Aşa este? a zis Angie.
Poole oftă.
— Aş prefera ca răpitorii să nu deschidă o valiză plină de ziare
sau de bani marcaţi şi s-o omoare pe copilă înainte să punem mâna
pe ei.
556
 — Vi s-a mai întâmplat aşa ceva? a zis Angie.
— S-a întâmplat în cazuri pe care le-am lăsat în seama FBI-ului,
a zis Poole. Ne confruntăm cu aceeaşi posibilitate şi-n cazul ăsta,
domnişoară Gennaro. Răpirea este o infracţiune federală.
— Dacă agenţii federali preiau cazul, a zis Broussard, banii
ajung în dulapul cu probe, iar ei fac negocierile şi au şansa să arate
cât sunt de deştepţi.
Angie se uită împrejur prin curtea cea mică, la petalele violetelor
muribunde ce creşteau de partea cealaltă a gardului şi se
împletiseră printre ochiurile plasei de sârmă.
— Vreţi să negociaţi cu răpitorii fără ştirea federalilor.
Poole îşi vârî mâinile în buzunare.
— Am găsit prea mulţi copii morţi prin dulapuri, domnişoară
Gennaro.
Ea s-a uitat la Broussard.
— Şi tu?
El zâmbi.
— Îi urăsc pe federali.
Am zis:
— Dacă treaba se termină prost, pierdeţi pensia, băieţi. Poate
chiar mai mult.
De partea cealaltă a curţii, un bărbat scoase un covor la geamul
de la etajul trei şi-ncepu să-l bată cu o crosă de hochei fără lamă.
Praful se ridica din covor în nori mânioşi şi efemeri, iar bărbatul
continua să-l bată fără să pară că ne-ar fi văzut.
Poole se lăsă pe vine şi smulse un fir de iarbă ca o lamă din
movilită.
— Vă mai amintiţi cazul Jeannie Minnelli, de-acu vreo doi ani?
Şi eu, şi Angie am ridicat din umeri. Trist cât de multe lucruri
oribile uităm.
— O fetiţă de nouă ani, a zis Broussard. Se dădea pe bicicletă în
Somerville când a dispărut.
Am dat din cap, începeam să-mi amintesc.
— Am găsit-o, domnule Kenzie şi domnişoară Gennaro.
Poole trăgea de capetele firului de iarbă, făcându-l să plesnească.
— Într-un butoi. Îngropată în ciment. Cimentul nu se întărise
încă pentru că tâmpiţii care-au omorât-o puseseră prea multă apă
în mixtură.
557
 Şi-a plesnit palmele una de alta, să şi le cureţe de praf sau polen,
sau poate că doar aşa, degeaba.
— Am găsit cadavrul unui copil de nouă ani scufundat într-un
butoi de ciment apătos.
S-a ridicat în picioare.
— Vă sună plăcut?
M-am uitat spre Broussard. Amintindu-şi cazul acela, faţa i se
albise. Un tremur uşor i se scurse repetat prin braţe până când îşi
băgă mâinile în buzunare şi-şi adună coatele pe lângă coaste.
— Nu, am zis eu, dar dacă treaba asta iese prost o să…
— Ce? a zis Poole. O să-mi pierd beneficiile? Ies curând la pensie,
domnule Kenzie. Ai văzut vreodată ce le face sindicatul nostru celor
care-ncearcă să confişte pensia unui ofiţer decorat şi cu treizeci de
ani de serviciu?
Poole aţinti un deget spre noi, scuturându-l ameninţător.
— Sunt ca dulăii înfometaţi care găsesc carne atârnată de coaiele
unui bărbat. Nu-i o privelişte drăguţă.
Angie chicoti.
— Tu eşti altfel, Poole.
El îi puse o mână pe umăr.
— Sunt un bătrân distrus cu trei foste neveste, domnişoară
Gennaro. Sunt un nimeni. Dar mi-ar plăcea să ies învingător din
ultimul meu caz. Dacă am noroc, cât timp mă mai ocup de el, l-aş
putea scoate din circuit pe Chris Mullen şi l-aş putea înfunda
pentru şi mai mult timp pe Cheese Olamon.
Angie se uită cu coada ochiului la mâna lui, apoi îl privi în faţă.
— Şi dac-o zbârceşti?
— Atunci o să beau până crăp, a zis Poole şi-şi luă mâna de pe
umărul ei, trecându-şi-o peste perii aspri de pe cap. Numai vodcă
ieftină. E tot ce mi-aş putea permite dintr-o pensie de poliţist. Îţi
sună OK?
Angie zâmbi.
— Sună bine, Poole. Sună bine.
Poole se uită scurt peste umăr la tipul care bătea covorul, apoi îşi
aţinti privirea asupra noastră.
— Domnule Kenzie, aţi remarcat hârleţul acela de grădinărit de
pe verandă?
Am dat din cap.
558
 Poole zâmbi.
— Aha, bine, am zis.
Am trecut prin casă şi-am luat hârleţul. Când mă întorceam prin
camera de zi, Helene m-a întrebat:
— O-ntindem curând de-acilea?
— Destul de curând.
Ea s-a uitat la hârleţ şi la mănuşile de cauciuc de pe mâinile
mele.
— Aţi găsit banii?
Am ridicat din umeri.
— Poate.
Ea a dat din cap şi a întors iarăşi ochii spre televizor.
Făcusem câţiva paşi spre ieşire când vocea ei m-a oprit în pragul
bucătăriei.
— Domnule Kenzie.
— Da.
În lucoarea ecranului, ochii ei aveau o sclipire ce-mi amintea de
ochii pisicilor.
— N-au să-i facă nimic rău, aşa-i?
— Te referi la Chris Mullen şi la restul găştii lui Cheese Olamon?
A dat din cap.
La televizor, o femeie îi zicea alteia „s-o laşi-n pace pe fiică-mea,
linge-pizdă”. Asistenţa huiduia.
— Aşa-i? a zis iar Helene fără să-şi ia ochii de la televizor.
— Ba da, am zis.
Şi-a întors iute capul spre mine.
— Nu.
Clătina din cap de parcă astfel dorinţa ei s-ar fi putut împlini.
Ar fi trebuit să-i spun că glumisem. Că Amanda o să fie bine. Că-i
va fi înapoiată şi că lucrurile vor reintra în normal şi că ea, Helene,
ar fi putut să se drogheze iarăşi cu TV şi cu pileală şi cu heroină şi
cu orice altceva mai folosea ca să se izoleze şi să se plângă apoi de
cât de rea putea fi lumea.
Însă fiica ei era acolo afară, undeva, singură şi îngrozită, legată
cu cătuşe de-un calorifer sau de piciorul unui pat, cu bandă
izolatoare pe gură ca să nu scoată niciun zgomot. Sau era moartă.
Iar una din cauzele situaţiei ăsteia era delăsarea lui Helene,
alegerea ei de a se purta cum îi venea la socoteală pentru că oricum
559
n-aveau să fie cine ştie ce urmări, n-avea să stârnească nicio
reacţie adversă.
— Helene, am zis.
Şi-a aprins o ţigară, dar capul chibritului a jucat de câteva ori pe
lângă ţintă până să aprindă tutunul.
— Ce?
— Fiica ta a fost răpită. Din cauză că tu ai furat. Indivizii care au
pus mâna pe ea nu dau niciun căcat pe Amanda. Şi s-ar putea să
nu ţi-o dea înapoi.
Două lacrimi s-au rostogolit pe obrajii lui Helene, iar ea le-a şters
cu dosul încheieturii.
— Ştiu asta, a zis, însă atenţia ei se fixase iarăşi la TV. Nu-s
tâmpită.
— Ba da, eşti, i-am zis şi am ieşit în curte.

Stând roată împrejurul moviliţei de pământ, încercam să blocăm

eventualele priviri curioase ale vecinilor din casele dimprejurul
curţii. Broussard înfipse hârleţul în pământ şi-l răsturnă într-o
parte. A repetat mişcarea asta de câteva ori până când am putut
vedea ivindu-se o bucată mototolită dintr-o pungă de plastic verde.
Broussard a continuat să sape, apoi Poole s-a uitat împrejur şi
s-a aplecat înainte, a apucat punga şi-a smuls-o din groapă.
Nici măcar nu legaseră gura pungii, cei care-o puseseră acolo.
Doar cât o răsuciseră de câteva ori. Poole o lăsă să se învârtă;
plasticul verde foşnea în timp ce punga se dezrăsucea şi se
desfăcea, umflându-se tot mai mult. Poole o lăsă să cadă pe pământ
şi gura pungii se desfăcu.
Privirile ni s-au abătut asupra unei grămezi de bancnote,
nelegate; majoritatea lor erau de-o sută şi de cinzeci, vechi şi noi.
— Acolo-i o sumă frumuşică, a zis Angie.
Poole clătină din cap.
— Acolo, domnişoară Gennaro, e Amanda McCready.

Înainte ca Poole şi Broussard să cheme criminaliştii şi medicul

legist, am oprit televizorul din camera de zi şi-am pus-o pe Helene la
curent cu situaţia.
— O să daţi banii în schimbul Amandei, a zis ea.
Poole a dat din cap.
560
 — Şi o să fie vie.
— Aşa sperăm.
— Şi eu ce trebuie să fac? Mai spuneţi-mi o dată.
Broussard se lăsă pe vine în faţa ei.
— Nu trebuie să faceţi nimic, domnişoară McCready. Trebuie
doar să alegeţi chiar acum. Noi, ăştia patru – făcu un gest
arătându-ne pe noi, ceilalţi –, credem că aceasta ar fi cea mai bună
metodă. Dar dacă şefii mei află că am de gând să fac aşa ceva, am
să fiu suspendat sau concediat. Înţelegeţi?
Helene a dat foarte puţin din cap.
— Dacă spuneţi cuiva, şefii mei vor vrea să-l arestăm pe Chris
Mullen.
Broussard dădea din cap.
— Asta e o posibilitate. Dar s-ar putea, după cum credem, ca
FBI-ul să pună înaintea siguranţei fiicei dumneavoastră,
capturarea răpitorului.
Helene a dat iarăşi aşa de uşor din cap, de parcă bărbia ei ar fi
întâmpinat un obstacol la jumătatea drumului în jos.
Poole a spus iarăşi:
— Domnişoară McCready, una peste alta, e decizia dumitale.
Dacă asta vrei, o să informăm imediat poliţia despre ce s-a
întâmplat aici, predăm banii şi lăsăm profesioniştii să se ocupe.
— Alţi oameni?
Helene se uita la Broussard.
— Da, a zis el şi-i atinse mâna.
— Nu vreau alţi oameni. Nu vreau…
S-a ridicat în picioare, destul de nesigură pe ele.
— Ce trebuie să fac dacă merg pe mâna voastră?
— Să păstraţi tăcerea.
Broussard se ridică şi el din poziţia în care stătuse până atunci.
— Nu vorbiţi nici cu presa, nici cu poliţia despre treaba asta. Nu
le spuneţi nici măcar lui Lionel sau lui Beatrice ce se întâmplă.
— O să vorbiţi cu Cheese?
— Mda, am zis eu, probabil că asta-i următoarea noastră
mişcare.
— Se pare că domnul Olamon deţine atuurile în acest moment, a
zis Broussard.
— Dar dacă, nu ştiu, l-aţi urmări pe Chris Mullen? Poate că fără
561
să-şi dea seama v-ar duce la Amanda.
— Vom face şi asta, a zis Poole. Dar părerea mea este că se
aşteaptă la aşa ceva. Sunt sigur că au ascuns-o bine pe Amanda.
— Să-i spuneţi că-mi pare rău!
— Cui?
— Lui Cheese. Spuneţi-i că n-am avut niciun gând rău. Doar îmi
vreau copilaşul înapoi. Spuneţi-i să nu-i facă rău. Puteţi face asta?
Helene se uita la Broussard.
— Sigur.
— Mi-e foame, a zis ea.
— Vă conducem acasă…
Ea a clătinat din cap spre Poole şi-a zis:
— Nu mie. Nu mie. Aşa a zis Amanda.
— Poftim? Când?
— Când am dus-o la culcare în seara aceea. E ultimul lucru pe
care mi l-a spus: Mami, mi-e foame.
Helene zâmbea, dar ochii îi erau înlăcrimaţi.
— I-am zis: „Nu-i nimic, puiule. O să mănânci dimineaţă.”
Nimeni n-a spus nimic. Am aşteptat să vedem dacă Helene se
prăbuşeşte sau nu.
— Vreau să zic că cei care au luat-o ar trebui să-i fi dat ceva de
mâncare, nu?
Încă mai zâmbea, deşi lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Acum nu-i mai e foame, nu? Helene s-a uitat la mine. Nu-i
aşa?
— Nu ştiu, i-am zis.

562
 12

Cheese Olamon era un scandinav cu părul galben de şase

picioare şi doi inci şi patru sute şi treizeci de livre, care, cine ştie din
ce cauză, nutrea impresia falsă că-i negru.
Deşi tremura carnea pe el când păşea, iar gusturile sale în
materie de modă înclinau mai degrabă spre flanelă şi bluze groase
din bumbac, veşmintele preferate de bărbaţii graşi de pretutindeni,
ar fi fost o mare greşeală să-l confunzi pe Cheese Olamon cu un
grăsun voios ori să crezi că muntele acela de om era lipsit de viteză.
Cheese Olamon zâmbea adesea, iar în prezenţa anumitor oameni
părea să fie stăpânit de o bucurie autentică. Şi cu toată crisparea
pe care limbajul lui demodat, pseudoargotic putea s-o provoace
cuiva, trebuie spus că era totuşi ceva înduioşător şi contagios în el.
Ascultându-l, te pomeneai întrebându-te dacă adoptarea unui
jargon pe care foarte puţini oameni – albi sau negri – îl mai
vorbiseră vreodată realmente după filmele lui Fred Williamson şi
Antonio Fargas26 nu era cumva simptomul unei aberante afecţiuni
pentru cultura ghetourilor negre, sau semn de rasism scrântit, sau
şi pentru una, şi pentru alta. Oricum ar fi fost, putea fi al naibii de
amăgitor.
Însă eu eram familiarizat şi cu acel Cheese care într-o seară îi
trăgea cu ochiul unui gagiu cu atâta deliberată rea voinţă încât ştiai
pe dată că speranţa de viaţă a gagiului acela a scăzut la cam un
minut şi jumătate. Îl ştiam şi pe acel Cheese care angaja fete atât de
subţiri şi de slăbănoage că s-ar fi putut face nevăzute şi după o bâtă
de baseball, de la care lua teancuri de bancnote când ele se aplecau
la geamul maşinii lui şi pe care le bătea pe dosurile lor ciolănoase
trimiţându-le înapoi la treabă.
Şi toate rândurile de băutură cu care făcea cinste, şi bancnotele

26Fred Williamson şi Antonio Fargas, actori de culoare americani din anii ’70, faimoşi
pentru rolurile lor în filme despre gangsterii din ghetourile afro-americane, destinate în
special audienţei de culoare (n.t.).

563
de cinci sau de zece dolari pe care le îndesa în palmele beţivanilor
distruşi pe care-i ducea apoi cu maşina să-şi cumpere mâncare
chinezească cu ei, toţi curcanii pe care-i împărţea de Crăciun
săracilor din cartier nu puteau şterge cu buretele drogaţii morţi
prin ganguri cu acele înfipte încă în antebraţe, sau tinerele femei
care se transformau parcă peste noapte în cotoroanţe cu gingii
însângerate cerşind la metrou bani pentru tratamente împotriva
SIDA, şi nici numele pe care el personal le elimina din cartea de
telefon pe anul următor.
Un ciudat şi prin naştere, şi prin educaţie, Cheese fusese mic şi
bolnăvicios mai tot timpul cât am fost în gimnaziu; prin tricourile
lui albe, ieftine i se vedeau coastele ca degetele unui bătrân; uneori
îl apucau accese de tuse atât de violente încât ajungea să vomite.
Rareori vorbea. Nu avea prieteni de care să-mi amintesc şi-n vreme
ce majoritatea dintre noi ne luam prânzul de la Adam-12 sau din
cutii de gustări Bărbie, el şi-l aducea pe-al său într-o pungă de
hârtie maro pe care-o împăturea cu atenţie după ce mânca şi pe
care o ducea înapoi acasă ca s-o refolosească.
În primii câţiva ani, în fiecare dimineaţă, ambii părinţi îl
conduceau până la poarta curţii şcolii. Îi vorbeau într-o limbă
străină şi, până să-l lase să plece, vocile lor răstite se auzeau peste
curtea şcolii în timp ce-şi făceau de lucru cu părul sau fularul lui
şi-i încheiau nasturii de la şuba grea. Apoi părinţii lui o luau înapoi
pe bulevard – uriaşi, amândoi –, domnul Olamon purtând o pălărie
fedora de satin, cu o pană portocalie pleoştită înfiptă în panglică,
care nu se mai purta de cel puţin cincisprezece ani, cu capul uşor
într-o parte, de parcă se aştepta ca lui şi soţiei sale să li se arunce în
cap gunoaie sau injurii de la balcoanele de deasupra. Cheese
rămânea să-i urmărească cu privirea până dispăreau şi tresărea
dacă maică-sa se oprea să-şi tragă până deasupra gleznei groase
un ciorap căzut.
Din nu ştiu ce motiv, amintirile mele despre Cheese şi despre
părinţii lui par pentru totdeauna prinse în lumina ca de sabie
oţelită a începutului de iarnă: instantanee cu un băieţel urât la
marginea curţii şcolii acoperite de bălţi pe jumătate îngheţate,
urmărindu-şi giganticii părinţi păşind cu umerii strânşi pe sub
copaci negri şi tremurători.
Cheese a trebuit să-nghită nenumărate mizerii şi a luat destule
564
bătăi din pricina uşorului său accent şi a celui mult mai apăsat al
părinţilor săi, din pricina hainelor lui ţărăneşti şi a pielii lui care
avea o tentă săpunoasă, gălbejită care le amintea puştilor de
brânza stricată. De-aci i se trăgea porecla.
În timpul celui de-al şaptelea an al lui Cheese la St. Bart, tatăl
lui, om de serviciu la o şcoală gimnazială exclusivistă din Brookline,
a fost pus sub acuzare pentru vătămarea corporală a unui elev de
zece ani care scuipase pe pardoseală. Copilul, fiul unui
neurochirurg de la spitalul Mass General şi profesor detaşat la
Harvard, se alesese cu o mână ruptă şi cu nasul spart în cele câteva
secunde ale atacului neaşteptat din partea domnului Olamon, şi ca
atare pedeapsa, se spunea, avea să fie severă. În acelaşi an, Cheese
a crescut cu zece inci în cinci luni.
Anul următor – anul în care tatăl său a fost condamnat, sentinţa
fiind de închisoare de la trei la şase ani – Cheese a pus pe el.
Paisprezece ani de şicane s-au transformat în masă musculară,
paisprezece ani în care a fost batjocorit şi i s-a maimuţărit accentul,
paisprezece ani de umilinţe şi de mânie frustrată s-au transformat
într-o ghiulea fierbinte şi calcinată de fiere ce-i rosese stomacul.
Vara aceea dintre clasa a opta şi liceu a fost pentru Cheese vara
răzbunării. Şi câţi puşti nu s-au pomenit împiedicându-se când să
treacă de colţul unei clădiri şi când se uitau în sus de pe trotuar nu
mai vedeau decât talpa pantofului mărimea 12 al lui Cheese izbind
în coastele lor. S-au ales cu mâini rupte şi nasuri sparte, iar Carl
Cox – unul din cei mai vechi şi mai nemiloşi torţionari ai lui Cheese
– s-a pomenit că de pe acoperişul unei clădiri de trei etaje îi cade un
bolovan în cap, care printre altele i-a sfâşiat o ureche şi l-a făcut să
vorbească împleticit pentru tot restul vieţii.
Pe de altă parte, nu numai băieţii de-a opta de la Saint Bart au
încasat-o; câteva fete de paişpe ani şi-au petrecut vara aceea cu
nasurile bandajate sau făcând vizite la dentist ca să-şi repare
dantura spartă.
Totuşi, chiar şi pe vremea aceea, Cheese ştia cum să-şi aleagă
victimele. Cei despre care intuia în mod corect că erau prea timizi
sau prea neînsemnaţi ca să riposteze îi puteau vedea faţa când le-o
făcea. Dar cei pe care se răzbuna cel mai crunt – adică cei care cel
mai probabil ar fi apelat la poliţie sau ar fi spus totul părinţilor – nu
vedeau nimic niciodată.
565
 Printre cei care scăpaseră de răzbunarea lui Cheese ne număram
eu, Phil şi Angie, căci nu-l chinuisem niciodată, fie şi numai pentru
că fiecare dintre noi aveam la rândul nostru cel puţin un părinte
imigrant şi prost îmbrăcat.
Cheese i-a dat pace şi lui Bubba Rogowski. Nu mai ţin minte
dacă Bubba s-a luat vreodată de Cheese sau nu, dar şi de-a făcut-o,
Cheese a fost destul de deştept să priceapă că de-ar fi deschis
ostilităţile, el ar fi fost armata germană, dar Bubba ar fi fost iarna
rusească. Aşa că Cheese s-a concentrat pe fronturile şi la bătăliile
pe care ştia că poate să le câştige.
Indiferent cât de mare şi de abil se făcuse, indiferent ce psihopat
periculos devenise de-a lungul anilor, în preajma lui Bubba, Cheese
afişa o atitudine aproape linguşitoare, ajungând până acolo încât îi
hrănea şi-i îngrijea personal câinii când Bubba era plecat peste
mări şi ţări să achiziţioneze arme.
Ăsta-i Bubba. Gagiii care vă-nspăimântă pe voi şi pe mine lui îi
hrănesc câinii.

— Mama a fost închisă când inculpatul avea şaptesprezece ani,

citea Broussard din dosarul lui Cheese tocmai când maşina, pe
care-o conducea Poole, trecea de Rezervaţia Naturală Iazul Walden,
îndreptându-se spre închisoarea din Concord. Tatăl său a fost
eliberat din Norfolk un an mai târziu şi-a dispărut.
— Umbla zvonul că l-ar fi omorât Cheese, am zis.
M-am întins pe bancheta din spate, rezemând capul de parbriz,
copacii glorioşi ai oraşului Concord trecând lent prin faţa ochilor
mei ca să rămână în urmă.
După ce Poole şi Broussard au anunţat omorul dublu de-acasă
de la Piticu David, eu şi Angie am luat geanta cu bani şi am dus-o
pe Helene cu maşina înapoi la Lionel acasă. Am lăsat-o acolo, apoi
ne-am continuat drumul către depozitul unde locuia Bubba.
Pentru Bubba, ora două după-amiaza semnifică apogeul
somnului său, astfel că la uşă ne-a întâmpinat cu priveliştea
chimonoului său roşu ca focul şi cu o privire întru câtva iritată pe
faţa lui de heruvim.
— De ce sunt treaz? a zis.
— Trebuie să ne folosim de seiful tău, a zis Angie.
— Şi voi aveţi seif.
566
 Ochii lui scăpărau aţintindu-mă.
M-am uitat drept în ochii lui scăpărători.
— Pe-al nostru nu-l protejează un teren minat.
A întins mâna, iar Angie i-a pus geanta în ea.
— Conţine…? a zis Bubba.
— Două sute de bătrâne.
Bubba a dat din cap de parc-am fi vorbit despre moştenirea de la
străbunica. La fel de bine i-am fi putut spune că în geantă erau
dovezile existenţei extratereştrilor, reacţia sa ar fi fost aceeaşi. Dacă
nu-i vorba să-i aranjezi o întâlnire cu Jane Seymour, Bubba e
destul de greu de impresionat.
Angie a scos din geanta ei fotografiile cu Corwin Earle şi Leon şi
Roberta Trett şi le flutură pe dinaintea feţei adormite a lui Bubba.
— Îl ştii pe vreunul din ăştia?
— Maica lui Dumnezeu, apără-ne şi ne păzeşte! a zis el.
— Îi ştii? a zis Angie.
— Hă?
Bubba a clătinat din cap.
— Nu. Da’ aia-i o curv-a dracului de mare şi de păroasă.
Umblă-n două picioare şi-alte alea?
Angie oftă şi puse fotografiile înapoi în poşetă.
— Ăilalţi doi au fost puşcăriaşi, a zis Bubba. Nu că i-aş fi-ntâlnit
vreodată, da’ se vede cu ochiul liber.
A căscat, a dat din cap şi-apoi ne-a trântit uşa-n nas.
— Nu prezenţa lui mi-a lipsit cât a fost la pârnaie, a zis Angie.
— Ci debitul ăsta verbal, teribil de pasionant, am zis eu.
Angie m-a lăsat la apartamentul meu, unde am aşteptat să apară
Poole şi Broussard, timp în care ea a condus până la clădirea de
apartamente de lux unde stătea Chris Mullen ca să-nceapă filajul.
A ales sarcina asta pentru că n-a fost niciodată prea doritoare să
intre într-o închisoare de bărbaţi. În plus, Cheese se purta cam
ciudăţel în preajma ei, roşea şi-o întreabă cu ce gagiu iese. Am ales
să fac drumul acela cu Poole şi Broussard pornind de la premisa că
eram o figură familiară pentru Cheese, gagiul fiind renumit că nu
cooperează cu oamenii în albastru.
— Suspectat de moartea unui anume Jo Jo McDaniel, în 1986, a
zis Broussard pe când treceam pe Şoseaua 2.
— Mentorul lui Cheese în comerţul cu droguri, am zis.
567
 Broussard a dat din cap.
— Suspect în dispariţia şi presupusa moarte a lui Daniel Caleb,
în 1991.
— De ăsta n-am mai auzit.
— Contabil, a zis Broussard şi-a întors pagina. Se bănuieşte c-a
periat catastifurile câtorva personaje dezagreabile.
— Cheese l-a prins în flagrant.
— Aşa se pare.
Poole mă privi drept în ochi în oglinda retrovizoare.
— Faină asociere cu elementele criminale, Patrick.
M-am îndreptat pe banchetă.
— Vai de mine, Poole, dar oare ce-oi fi vrând să insinuezi?
— Prieten cu Cheese Olamon şi Chris Mullen, a zis Broussard.
— Nu-mi sunt prieteni. Doar nişte gagii cu care-am crescut.
— Da’ n-ai copilărit şi cu răposatul Kevin Hurlihy?
Poole intră pe banda stângă şi staţionă, aşteptând o întrerupere
a traficului din sens opus ca să poată traversa Şoseaua 2 şi să intre
pe aleea închisorii.
— Ultima oară când am auzit de povestea asta, am zis, Kevin era
doar dat dispărut.
Broussard se întoarse şi-mi zâmbi peste spătarul scaunului.
— Şi să nu-l uităm pe infamul domn Rogowski.
Am ridicat din umeri. Mă obişnuisem să văd că asocierea mea cu
Bubba face sprâncenele să se ridice a mirare. Mai ales sprâncenele
poliţiştilor.
— Bubba mi-e prieten, am zis.
— Al dracu’ prieten, a zis Broussard. E adevărat că un etaj al
depozitului lui e minat?
Am ridicat iar din umeri.
— Fă-i o vizită cândva şi vezi cu ochii tăi, am zis.
Poole chicoti.
— Halal cartier, ăla-n care-ai crescut, Patrick. Nu zic mai mult:
halal cartier.
— Noi, ăia de-acolo, suntem nişte ne-nţeleşi, i-am zis. Dar fiecare
din noi are-o inimă de aur.
Când am ieşit din maşină, Broussard s-a întins şi-a spus:
— Oscar Lee mi-a zis că nu te simţi în largul tău când trebuie să
judeci.
568
 — Când ce? am zis privind în sus spre zidurile închisorii – aşa de
tipice pentru oraşul Concord, până şi închisoarea părea
ospitalieră27.
— Când judeci, a zis Broussard. Oscar zice că deteşti să judeci
oamenii.
Urmăream cu privirea spirala de sârmă ghimpată de pe coama
zidului. Dintr-odată locul părea mai puţin primitor.
— Zice că de-aia-ţi faci veacul cu un psihopat ca Rogowski şi
păstrezi relaţii cu indivizi de teapa lui Cheese Olamon.
Soarele strălucitor mă făcu să-ngustez pleoapele.
— Nu, am zis, nu-s prea tare când trebuie să judec oamenii. Dar
din când în când a trebuit.
— Şi?
Am ridicat din umeri.
— Am rămas cu un gust amar în gură.
— Deci ai judecat prost? a zis Poole încetişor.
Cu numai două ore în urmă, mi-am amintit, îi spusesem că-i
tâmpită lui Helene; m-am gândit că acel cuvânt păru şi să o
micească, şi s-o rănească. Am clătinat din cap.
— Nu, judecata mea a fost corectă. Doar că mi-a lăsat un gust
amar. Pur şi simplu.
Mi-am băgat mâinile în buzunare şi-am luat-o spre intrarea
principală a închisorii, înainte ca Poole şi Broussard să se mai
gândească să pună şi alte întrebări despre caracterul meu sau
despre lipsa lui.

Gardianul-şef pusese câte un om la fiecare din porţile care

duceau spre sau în afara micii curţi de vizite a închisorii din
Concord, în plus plantoanele din foişoare şi-au îndreptat atenţia
asupra noastră. Cheese era deja acolo când am ajuns. Era singurul
deţinut din curte, căci Poole şi Broussard solicitaseră cât mai multă
discreţie cu putinţă.

27Oraşul Concord din statul Massachusetts şi împrejurimile sale au fost, în secolul al

XIX-lea, reşedinţa unor mari scriitori americani, printre care Emerson, Hawthorne,
Melville sau Thoreau. Mai sus menţionatul Iaz Walden este cel care a inspirat titlul unui
volum al lui Henry David Thoreau apărut în 1854, Walden sau Viaţa în pădure (n.t.).
569
 — Băi, Patrick, cum mere treaba? strigă Cheese când ne văzu
traversând curtea.
Stătea în picioare lângă o ţâşnitoare şi, în comparaţie cu orca
blondă care era el, chestia asta arăta ca un băţ de semnalizare de
golf.
— Nu prea rău, Cheese. E-o zi frumoasă.
— Futu-i, îs de acord cu asta, frăţioare.
Pumnul lui a lovit în partea de sus a pumnului meu.
— O zi ca asta-i ca pizda bună cu Jack Daniels şi-un pachet de
Kool28 împachetate toate-mpreună. Ştii ce zic?
Nu ştiam, dar am zâmbit. Aşa mergeau lucrurile cu Cheese.
Dădeai din cap, zâmbeai şi te-ntrebai oare când o să-nceapă să
spună ceva care să aibă sens.
— Drace! a zis Cheese lăsându-se pe călcâie. Ţ-ai adus şi legea
cu tine? Invitatul serii e-n platou! a strigat. În platou. Poole şi… –
pocni din degete – şi Broussard, nu? Credeam că băieţii-au plecat
de la Narcotice.
Poole zâmbi înspre soare.
— Da, domnule Cheese, conaşule. În mod cert am plecat.
Împunse cu degetul spre o cicatrice lungă şi întunecată de pe
bărbia lui Cheese. Arăta ca o tăietură lăsată de-o lamă zimţată.
— V-aţi făcut duşmani pe-aci?
— Asta? Căcat.
Cheese dădu ochii peste cap, uitându-se la mine.
— Încă nu s-a născut pulărău’ să-l răpună pe Cheese.
Broussard râse în barbă, înfigând vârful pantofului stâng în
pământ.
— Mda, sigur, Cheese. Oi fi vorbit în stilul ăsta de rapper
negru-al tău şi-ai iritat vreun frate căruia nu-i plac gagiii albi cu un
simţ al identităţii confuzat. Asta a fost?
— Băi, Poole, a zis Cheese, ce face-un mârtan rece ca-ngheţata
ca tine c-un pulărău mână moartă, ameţit de nu şi-ar găsi nici
curu’ cu-o hartă-n mână ca ăsta?
— Dăm raite-n mahalale, a zis Poole şi-un zâmbet subţire întinse
colţurile gurii lui Broussard.

28 Marcă de ţigări mentolate (n.t.).

570
 — Am auzit c-ai pierdut o geantă de caş, a zis Broussard.
— Zău? a zis Cheese, frecându-şi bărbia. Hm, nu-mi amintesc
prea bine, domnule ofiţer, dar dacă ai o geantă cu bani de care vrei
să scapi, ei bine, sunt bucuros să ţi-o iau din cârcă. Dă-i-o
tovarăşului meu Patrick, o ţine el până ies de-aci.
— Ua, Cheese, am zis eu, m-am emoţionat!
— E-n regulă, frate, că ştiu că tu nu umbli cu căcaturi. Cum mai
e fratele Rogowski?
— Binişor.
— Pulărău’ a făcut un an la Plymouth! Pârnăiaşii de-acolo încă
mai ţâţâie de frica lui. Se tem că se-ntoarce după cât de mult se
pare că i-a plăcut.
— Nu se mai întoarce, am zis. A pierdut un an de TV şi-ncă se
străduie să recupereze.
— Şi câinii cum îs? a zis Cheese în şoaptă de parcă ar fi fost un
secret.
— A murit Belker acum o lună.
Vestea asta l-a descumpănit pentru o clipă pe Cheese. S-a uitat
în sus, spre cer; o briză uşoară îi mângâie pleoapele.
S-a uitat la mine.
— Cum a murit? Otrăvit?
Am clătinat din cap.
— Lovit de-o maşină.
— Intenţionat?
Iar am clătinat din cap.
— Şoferiţa era o bătrânică. Belker a tăiat-o pur şi simplu în
bulevard.
— Şi Bubba cum a suportat?
— În luna dinainte l-a dus pe Belker la jugănit, am zis ridicând
din umeri. E destul de convins c-a fost o sinucidere.
— Se leagă, a dat Cheese din cap. Sigur.
— Banii, Cheese, Broussard i-a fluturat o mână pe dinaintea
ochilor. Banii.
— Nu-mi lipseşte niciun sfanţ, ofiţere. Nu ţi-am zis?
Cheese ridică din umeri şi îi întoarse spatele lui Broussard. Se
duse la masa de picnic şi se aşeză pe tăblia ei, aşteptând să ne dăm
lângă el.
— Cheese, am zis şi m-am aşezat lângă el. O fetiţă din cartier e
571
dată dispărută. Poate ai auzit ceva despre asta.
Cheese ridică un fir de iarbă ce i se prinsese de şiret şi-l răsuci
între degetele lui grăsuţe.
— Am auzit ceva. Amanda nu-ştiu-cum, nu?
— McCready, a zis Poole.
Cheese făcu gura pungă, vrând să dea impresia că se gândeşte la
asta preţ de-o milisecundă, apoi ridică din umeri.
— Nu-mi sună cunoscut. Da’ care-i treaba cu geanta asta de
bani?
Broussard chicoti încetişor, clătinând din cap.
— Hai să ne gândim la o situaţie ipotetică, a zis Poole.
Cheese îşi împreună palmele şi şi le puse între coapse,
uitându-se la Poole cu o expresie de băieţel pofticios pe faţa lui ca
untul.
— Hai.
Poole ridică un picior pe banca de lângă Cheese.
— Hai să zicem, de dragul discuţiei…
— De dragul discuţiei, repetă Cheese entuziast.
— …că cineva a furat nişte bani de la un domn, în exact aceeaşi
zi în care acesta a fost închis de autorităţile statului pentru
nerespectarea termenilor eliberării condiţionate.
— Povestea asta are şi vreo ţâţă-n ea? a întrebat Cheese. Lui
Cheese îi place câte-o poveste cu ţâţe.
— Ajung şi la asta, a zis Poole. Promit.
Cheese mă-nghionti cu cotul, îmi rânji larg, apoi se-ntoarse iar
spre Poole. Broussard se lăsă pe călcâie, uitându-se la foişoare.
— Ei bine, această persoană – care de fapt chiar are sâni – fură
de la un bărbat de la care n-ar trebui să fure. Şi câteva luni mai
târziu, copilul ei dispare.
— Păcat, a zis Cheese. Dacă-ntrebi pe Cheese a’ dracului de
mare păcat.
— Da, a zis Poole. Păcat. Ei, şi-acuma, un cunoscut partener de
afaceri al bărbatului pe care l-a supărat femeia asta…
— De la care a furat, a zis Cheese.
— Scuză-mă, a zis Poole ridicându-şi de pe cap o pălărie
imaginară. Un cunoscut partener de afaceri al bărbatului de la care
a furat femeia asta a fost văzut în mulţimea de curioşi adunaţi în
faţa casei tipei ăsteia în noaptea în care a dispărut fiica ei.
572
 Cheese îşi frecă bărbia.
— Interesant.
— Iar individul ăsta lucrează pentru dumneavoastră, domnule
Olamon.
Cheese ridică din sprâncene.
— Pe cuvânt? Nu-mi umbli cu rahaturi?
— Îhî.
— Ai zis că era o mulţime de curioşi în faţa casei?
— Aşa am zis.
— Păi uite-aci, io pui pariu că o-ncărcătură din gagiii care
stăteau acolo nu lucrează pentru mine.
— Adevărat.
— O să-i interoghezi şi p-ăia?
— Mama copilei nu i-a uşurat de bani, am zis.
Cheese întoarse capul spre mine.
— De unde ştii? O curvă destul de tâmpită să ia de la Cheese,
poa’ să uşureze de bani tot fututu’ ăla de cartier. Am dreptate, frate?
— Deci admiţi c-a furat de la tine? a zis Broussard.
Cheese se uită la mine şi arătă cu degetul mare-n direcţia lui
Broussard.
— Parcă zicea că-i o situaţie ipotetică.
— Sigur, Broussard şi-a ridicat palmele. Scuzaţi-mă, brânzimea
voastră.
— Uite care-i înţelegerea, a zis Poole.
— Oooo, a zis Cheese. O înţelegere.
— Domnule Olamon, o să fim discreţi. Rămâne doar între noi ce
vorbim aici.
— Doar între noi, a zis Cheese şi şi-a dat ochii peste cap aşa fel
încât să-l văd eu.
— Vrem ca fetiţa să se întoarcă acasă întreagă.
Cheese se uită îndelung la el, iar pe faţă i se lăţea tot mai mult un
zâmbet.
— Fă-mă să-nţeleg mai bine. Zici că tu – invitatul emisiunii – o
să-l laşi pe ipoteticul meu asociat să ridice banii ăştia ipotetici în
schimbul unui copil ipotetic şi dup-aia ne despărţim prieteni?
Căcaturi de-astea vrei să-mi vinzi, ofiţere?
— Detectiv-sergent, a zis Poole.
— Cum zici tu, pufni Cheese şi-şi scoase mâinile dintre pulpe şi
573
le-ntinse înainte.
— Cunoaşteţi legea, domnule Olamon. Numai propunându-vă
înţelegerea asta, nu vă întindem o cursă. În mod legal, puteţi face ce
credeţi de cuviinţă cu oferta asta şi nu vi se vor aduce niciun fel de
acuzaţii.
— Căcat.
— Nu, deloc, a zis Poole.
— Cheese, am zis, cine are de suferit din înţelegerea asta?
— Ce?
— Pe bune. Cineva îşi primeşte banii-napoi. Altcineva îşi
primeşte înapoi copilul. Toată lumea iese mulţumită din înţelegerea
asta.
M-a avertizat cu arătătorul.
— Patrick, fratele meu, să nu-ncerci să faci carieră-n vânzări.
Cine are de suferit? Asta-ntrebi? Cine,-n pula mea, are de suferit?
— Mda. Spune-mi.
— Pulărău’ care-a fost jecmănit, ăla are de suferit.
Şi-a ridicat braţele-n sus şi s-a plesnit cu palmele pe pulpele
enorme, şi-a aplecat capul spre-al meu până ce aproape că ne
atingeam.
— Pulărău’ ăla are de suferit. Pulărău’ ăla şi-o ia-n cur, în pula
mea. Da’ ce, ar trebui să aibă-ncredere în invitatu’ serii? În omu’
ăsta şi-n înţelegerea lui?
Şi-a pus o mână pe ceafa mea şi m-a strâns.
— Futu-i, cioroiule, fumezi iarbă,-n pula mea?
— Domnule Olamon, cum vă putem convinge că suntem oameni
de cuvânt?
Cheese şi-a luat mâna din ceafa mea.
— N-aveţi cum. Voi toţi o lăsaţi moartă, poate lăsaţi lucrurile să
se-aşeze un pic, lăsaţi oamenii să-şi rezolve căcaturile-ntre ei.
Cu arătătorul lui gros îl avertiză pe Poole.
— Poate dup-aia o să fie toată lumea fericită.
Poole desfăcu braţele cu palmele în sus.
— Nu putem face aşa ceva, domnule Olamon. Trebuie să ştiţi
asta.
— OK, OK, Cheese dădea iute din cap. Poate că cineva ar trebui
să-i propună unui anume pulărău, celui potrivit, un fel de reducere
a pedepsei pentru ajutorul dat în facilitarea încheierii unei anumite
574
tranzacţii. Ce zici de-asta?
— Asta ar însemna să-l implicăm pe procurorul general, a zis
Poole.
— Şi?
— Poate n-aţi fost atent când am spus că vrem să acţionăm cu
discreţie, a zis Broussard. Să aducem fata înapoi şi să ne vedem
veseli de drum.
— Bun, păi, atunci, omul vostru ipotetic, dacă face aşa o afacere,
i-un nătăfleţ. Un futut de căcănar ipotetic şi prost, asta-i a’
dracului de clar.
— Nu vrem decât s-o găsim pe Amanda McCready, a zis
Broussard, punându-şi palma pe ceafă şi frământându-i carnea.
Vie.
Cheese se lăsă pe spate, ridică capul în bătaia soarelui şi inspiră
adânc prin nările lui atât de largi c-ar fi putut aspira fişicuri întregi
de-un sfert de dolar de pe covor.
Poole se depărtă de masă, îşi încrucişă braţele pe piept în
aşteptare.
— Ţineam o căţea-n staul pe nume McCready, a zis Cheese în
cele din urmă. Pentru negustorie când şi când, nu tot timpul.
N-arăta cine ştie ce, dar dacă-i dădeai partea ce i se cuvenea, fata
aia făcea treabă. Ştii ce zic?
— Staul? a zis Broussard, apropiindu-se de masă. Vrei să spui
c-ai exploatat-o pe Helene McCready în scopuri de proxenetism,
şmecher brânzatic?
Cheese se aplecă înainte şi izbucni în râs:
— S-s-s-scopuri de p-p-p-proxenetism. Măi să fie, da’ asta sună
chiar fain, nu? Îmi fac formaţie şi-i zic Scopuri de Proxenetism.
S-a-nghesui lumea-n cluburi să ne vadă sau ce pula mea?
Broussard îşi suci încheietura mâinii şi-l plesni pe Cheese cu
dosul palmei drept în puntea nasului. N-a fost o palmă amicală,
nicidecum. Cheese îşi duse mâinile la nas şi sângele i se prelinse
imediat printre degete. Broussard păşi între picioarele depărtate ale
uriaşului şi-l apucă de urechea dreaptă şi i-o storcoşi pân-am auzit
cartilajul pârâind.
— Ascultă-mă, jigodie. M-asculţi?
Cheese scoase un sunet ce părea să fie o încuviinţare.
— Nu dau niciun căcat pe Helene McCready şi nici nu-mi pasă
575
dac-ai scos-o la mezat în duminica de Paşte într-o cameră plină de
popi. Nu-mi pasă de rahaturile tale de afaceri cu heroină pe care le
controlezi de după zidurile-astea. Îmi pasă de Amanda McCready,
Broussard s-a aplecat spre urechea lui, răsucindu-i-o ca-ntr-un
cleşte. Auzi numele ăsta? Amanda McCready. Şi dacă nu-mi spui
unde-i, băi, căcat care te crezi Richard Roundtree 29 , o să aflu
numele celor mai zdraveni bivoli africani din puşcăria asta, care
s-ar da cu ură la curu’ tău alb, şi-o să mă asigur c-o să petreacă o
noapte-n izolator cu tine. Numai tu, pulele lor goale şi-o brichetă
Zippo. Mă urmăreşti sau treb’e să-ţi mai ard una?
Broussard l-a lăsat de ureche şi s-a dat înapoi.
Sudoarea i-a întunecat cu un ton părul lui Cheese. Horcăitul
gros ce se auzea de după palmele adunate căuş la nas era acelaşi pe
care-l făcea între accesele de tuse când era copil, adesea chiar
înainte să vomite.
Broussard mi-l arătă pe Cheese cu palma deschisă, uitându-se
drept în ochii mei.
— Judecată, mi-a zis şi şi-a şters palma de pantaloni.
Cheese îşi luă mâinile de la nas şi se întinse pe masă; sângele îi
şiroia pe buza de sus, în gură. Inspiră adânc de câteva ori fără să-l
slăbească din ochi pe Broussard.
Gardienii din foişoare se uitau la cer. Cei doi care păzeau porţile
îşi studiau pantofii de parcă fiecare ar fi primit o pereche nouă
taman în dimineaţa aia.
Am auzit un clinchet îndepărtat de parcă cineva ar fi făcut forţă
înăuntrul zidurilor închisorii. O păsăruică trecu în zbor pe
deasupra curţii de vizite. Era foarte mică şi se mişca atât de iute,
încât nici n-am apucat să-mi dau seama ce culoare avea, apoi a
ţâşnit în sus pe deasupra zidului şi-a spiralei de sârmă şi-a
dispărut.
Broussard stătea departe de masa de picnic, cu picioarele
depărtate, fixându-l cu privirea pe Cheese. Căutătura lui era aşa de
goală de orice emoţie, de viaţă c-ai fi putut crede că studiază
scoarţa unui copac. Era un cu totul alt Broussard, unul pe care

29 Richard Roundtree, actor de culoare american, interpretul detectivului John Shaft din
filmul Shaft (1971) (n.t.).
576
nu-l mai văzusem până atunci.
Ca parteneri de investigaţie, eu şi Angie fuseserăm până atunci
trataţi de Broussard cu un respect profesionist şi chiar fermecător.
Sunt sigur că majoritatea cunoscuţilor lui îl ştiau pe acest
Broussard – detectivul arătos, articulat, cu o ţinută fără cusur şi cu
un zâmbet de star de cinema. Însă în închisoarea din Concord, îl
vedeam pe poliţistul de stradă, pe bătăuşul din aleile dosnice, pe
interogatorul cu pulan. Când şi-a aţintit privirea sumbră spre
Cheese, am văzut ameninţarea îndreptăţită, hotărâtă să câştige cu
orice preţ a unui luptător de gherilă, a unui războinic din junglă.
Cheese scuipă un amestec gros de flegmă şi sânge în iarbă.
— Băi, Mark Fuhrman30, a zis, să-mi pupi curu’ negru.
Broussard ţâşni spre el, dar Poole îl apucă de spatele hainei
tocmai când Cheese se dădu de-a buşilea înapoi şi-şi rostogoli
corpul enorm de pe masă.
— Ăştia-s nişte poponari jalnici, Patrick, ăştia cu care-o arzi.
— Băi jigodie, a strigat Broussard. O să-ţi aminteşti de mine-n
noaptea aia la izolator! Te-ai prins?
— Am în celulă o fotografie cu nevastă-ta trăgându-şi-o cu-o
şleahtă de pitici. Asta am prins. Vrei să vii s-o vezi?
Broussard se azvârli iar spre Cheese şi Poole îl cuprinse cu
ambele braţe de piept, îl ridică în sus, deşi era mai mic decât el, şi
se răsuci cu el în braţe.
Cheese o apucase spre poarta pe unde ieşeau deţinuţii, iar eu am
tropăit după el ca să-l ajung din urmă.
— Cheese.
S-a uitat peste umăr spre mine fără să se oprească.
— Cheese, pentru numele lui Dumnezeu, n-are decât patru ani.
Cheese merse mai departe.
— Îmi pare foarte rău de chestia asta. Zi-i gagiului că mai are de
lucrat la competenţele sociale.
Gardianul m-a oprit la poartă când Cheese a trecut dincolo de ea.

30Mark Fuhrman, fost detectiv în Departamentul de Poliţie din Los Angeles, acuzat de
avocaţii lui O.J. Simpson că ar fi plasat probe incriminatorii la locuinţa celui din urmă, în
cursul anchetei morţii lui Nicole Brown Simpson, soţia fostului jucător de fotbal
american, şi a prietenului acesteia, Ronald Goldman (n.t.).
577
Gardianul avea ochelari de soare cu lentile ca de oglindă şi mi-am
văzut în fiecare din ele imaginea deformată ca-ntr-o casă a
oglinzilor când m-a împins înapoi. Două replici tremurătoare ale
mele, cu aceeaşi privire toantă şi exasperată pe faţă.
— Hai, mă, Cheese. Hai, mă, omule.
Cheese s-a întors cu faţa spre gard, a apucat plasa cu degetele şi
s-a uitat lung la mine.
— Nu pot să te-ajut, Patrick. OK?
Am arătat peste umăr, spre Poole şi Broussard.
— Propunerea lor rămâne valabilă.
Cheese a clătinat încet din cap.
— Căcat. Patrick, poliţaii-s ca pârnăiaşii, omule. Pulărăii au
mereu variante.
— Au să se-ntoarcă c-o armată, Cheese. Ştii cum e treaba. Au în
palmă un cartof fierbinte şi-s iritaţi.
— Iar io nu ştiu niciun căcat.
— Ba da, ştii.
A zâmbit larg. Sângele începuse să se îngroaşe şi să i se închege
pe buza de sus.
— Dovedeşte-o, mi-a zis şi s-a întors ca s-o apuce pe cărarea
lungă de pietriş ce dădea într-o peluză scurtă şi, de-acolo, înapoi în
clădirea închisorii.
Am luat-o înapoi spre poarta de acces a vizitatorilor, trecând pe
lângă Broussard şi Poole.
— Faină judecată, am zis. Perfectă ca-ntr-un futai de poză.

578
 13

Broussard m-a ajuns din urmă pe când străbăteam coridoarele

spre biroul de primire. Mâna lui m-a apucat din spate de cot,
silindu-mă să mă întorc spre el.
— Te deranjează metodele mele, domnule Kenzie?
— Asta-i metodă, futu-i? am zis şi mi-am smuls braţul din
strânsoarea lui. Aşa-i zice la ce-ai făcut tu acolo?
Poole şi gardianul au ajuns lângă noi, iar Poole a zis:
— Nu aici, domnilor. Avem nişte aparenţe de păstrat.
Poole ne-a călăuzit mai departe pe coridoare, prin detectoarele de
metale şi dincolo de poartă. Sergentul cu şuviţe care i se revărsau
din vârful capului în mănunchiuri mici şi strânse ne-a returnat
armele, apoi ne-am văzut mai departe de drum, spre parcare.
Broussard s-a încins de îndată ce-am pus piciorul pe pietrişul
parcării.
— Mai exact cât rahat voiai să mai înghiţi de la puturosul ăla,
domnule Kenzie? Ha? Ia spune!
— Oricât trebuia ca să…
— Poate vreţi să vă întoarceţi să mai discutaţi despre sinucideri
canine şi…
— …ca să obţinem o-nţelegere, detectiv Broussard! Asta-i
ce-am…
— …şi cât de pe felie eşti cu omul dumitale, Cheese.
— Domnilor.
Poole s-a băgat între noi.
Vocile noastre răsunau aspre în parcare. Feţele ne erau roşii de
cât urlasem. Pe gâtul lui Broussard, vinele pulsau ca funiile întinse
la maximum. Simţeam adrenalina făcându-mi sângele să
clocotească.
— Metodele mele erau în regulă, a zis Broussard.
— Metodele tale, am zis eu, erau de căcat.
Poole şi-a pus o mână-n pieptul lui Broussard. Broussard s-a
uitat la mâna aceea şi-a rămas o clipă cu ochii la ea; muşchii
fălcilor lui zvâcneau sub piele.

579
 Am traversat parcarea, simţind adrenalina condensându-mi-se
în gambe; pietrişul scrâşnea sub paşi. Dinspre iazul Walden, am
auzit ţipătul ascuţit al unei păsări tăind aerul, am văzut lumina
soarelui muribund, înmuindu-se şi răspândindu-se pe trunchiurile
copacilor. M-am rezemat de portbagajul Taurusului, cu un picior
sus, pe apărătoare. Cu mâna încă în pieptul lui Broussard, Poole
vorbea cu el, cu buzele aproape de urechea bărbatului mai tânăr.
Lăsând la o parte urletele, adevăratul meu temperament nu se
arătase încă. Dacă sunt realmente furios, dacă-n capul meu se
declanşează întrerupătorul acela, tonul vocii mele ajunge o linie
constantă, mort şi monoton, o bilă de lumină roşie îmi perforează
ţeasta şi şterge orice teamă, ultima fărâmă de minte şi de
compasiune. Şi cu cât mai fierbinte scapără bila aceea roşie, cu atât
mi se răceşte sângele, până devine albastru ca metalul, iar din
vocea mea monotonă nu mai rămâne decât un susur.
Susurul acela – rareori cu vreun avertisment pentru mine sau
pentru oricine altcineva – se întrerupe apoi printr-o zvâcnire a
mâinii, o lovitură de picior, prin furia unui muşchi extins într-o
clipită din acel rezervor de sânge ca de marmură roşie şi metal
îngheţat.
E temperamentul tatei.
Astfel că, dinainte să ştiu că-l am, îi cunoscusem proprietăţile.
I-am simţit mâna.
Diferenţa capitală dintre mine şi tatăl meu – sper – a fost
întotdeauna chestiunea acţiunii. El acţiona mânat de furia lui,
oricând şi oriunde îl copleşea. Temperamentul lui îi era stăpân, aşa
cum alcoolul sau mândria sau vanitatea sunt stăpânii altor
bărbaţi.
La o vârstă foarte fragedă, aşa cum copilul unui alcoolic se jură
că n-o să bea niciodată, am jurat să mă păzesc să nu fiu copleşit de
marmura roşie, de răceala sângelui, de tendinţa aceea spre
monotonie. Alegerea, am crezut întotdeauna, e tot ceea ce ne
diferenţiază de animale. O maimuţă nu poate alege să-şi
stăpânească pofta. Un om, da. Tatăl meu, în anumite momente
oribile, era un animal. Eu refuz să fiu.
Astfel că, deşi înţelegeam furia lui Broussard, dorinţa lui
disperată de-a o găsi pe Amanda McCready şi faptul că-l pocnise pe
Cheese Olamon ca răspuns la refuzul acestuia de-a ne lua în serios,
580
refuzam să i le scuz. Pentru că nu duceau nicăieri. N-o duceau pe
Amanda nicăieri – poate doar şi mai adânc în gaura în care zăcea
deja şi cu atât mai departe de noi.
Pantofii lui Broussard au apărut pe pietriş sub apărătoarea
maşinii. Am simţit că umbra lui îmi ia soarele ce-mi încălzise până
atunci obrazul.
— Nu pot să mai fac aşa ceva.
Vocea-i era aşa de blândă că aproape se pierdea în adierea
vântului.
— Ce-anume? am zis.
— Să las scursurile alea să-i facă pe copii să sufere şi să scape
nepedepsiţi, să creadă că-s şmecheri. Nu pot.
— Atunci, lasă-te de meserie.
— Avem banii lui. Trebuie să trateze cu noi şi să dea fetiţa la
schimb ca să pună mâna pe ei.
M-am uitat drept în faţa lui, am zărit frica şi speranţa nebună că
nu va mai fi pus în situaţia de-a vedea încă un copil mort sau
mutilat fără şanse de recuperare.
— Şi dacă nu-i pasă de bani? am zis.
Broussard şi-a întors privirea.
Poole se apropiase de maşină şi îşi sprijinise mâna de portbagaj;
dar nu părea atât de sigur de ceea ce spunea, totuşi.
— O, îi pasă!
— Cheese are bani căcălău, am zis.
— Ştii cum sunt tipii ăştia, a zis Poole, în timp ce Broussard
rămase foarte liniştit, cu o expresie îngheţată de curiozitate pe faţă.
Niciodată nu li-s de-ajuns banii. Mereu vor mai mulţi.
— Două sute de miare nu-s chiar bani de buzunar pentru
Cheese, am zis, dar nici banii cu care să ţină casa. Sunt mărunţişul
de mită şi pentru taxele pe proprietate. Pe un an. Dar dacă vrea să
demonstreze un principiu moral?
Broussard clătină din cap.
— Cheese Olamon nu ştie ce-i morala.
— Ba da, ştie.
Am lovit apărătoarea cu tocul pantofului, mai surprins decât
oricine, cred, de vehemenţa tonului meu. Ceva mai potolit, am zis
iar:
— Ba da, ştie. Iar primul principiu moral din lumea lui este: nu
581
te pune cu Cheese.
Poole a dat din cap.
— Iar Helene s-a pus.
— Fir-ar a dracului, da, s-a pus.
— Iar dacă Cheese e destul de iritat, crezi că va omorî fetiţa şi va
zice „dă-i în pula mea de bani”, doar ca să transmită un mesaj.
Am dat din cap.
— Şi-o să doarmă liniştit toată noaptea.
Faţa lui Poole căpătă o nuanţă gri când păşi în umbra dintre
Broussard şi mine. Părea dintr-odată foarte bătrân, nu mai părea
întru câtva înspăimântător, ci întru câtva înspăimântat, iar
expresia aceea de spiriduş zurbagiu dispăru de pe faţa lui.
— Dar dacă, a zis el atât de încet c-a trebuit să mă aplec înainte
ca să-l aud, Cheese ar vrea şi să demonstreze o chestiune morală, şi
să scoată un profit?
— Să ne-arunce-o momeală şi să ne lase cu buza umflată? a zis
Broussard.
Poole îşi îndesă mâinile-n buzunare şi-şi înţepeni spatele şi
umerii împotriva neaşteptatei muşcături a vântului de
după-amiază târzie.
— S-ar putea să ne fi dat de gol acolo.
— Cum aşa?
— Acuma Cheese ştie că suntem aşa de disperaţi să aducem
copila înapoi încât suntem gata să-ncălcăm regulile, să ne lăsăm
legitimaţiile acasă şi să ne băgăm într-o schemă gen bani contra
copil fără autorizarea oficială.
— Iar dacă Cheese vrea să iasă învingător din afacere…
— Atunci nu mai iese nimeni deloc, a zis Poole.
— Trebuie să ajungem la Chris Mullen, am zis. Să vedem la cine
ne duce. Înainte să aibă loc schimbul.
Poole şi Broussard au dat din cap.
— Domnule Kenzie, Broussard mi-a întins mâna. Mi-am pierdut
cumpătul adineaori. L-am lăsat pe urâtul ăla să mă scoată din fire
şi-aş fi putut s-o zbârcesc în ce priveşte relaţia noastră.
I-am strâns mâna.
— O s-o aducem acasă.
Mi-a strâns mâna mai tare.
— Vie.
582
 — Vie, am zis.

— Crezi că Broussard clachează când e sub presiune? a zis

Angie.
Stăteam în maşină, pe strada Devonshire, la marginea
districtului financiar, supraveghind ieşirea din spate a turnului de
apartamente din piaţa cu acelaşi nume, unde locuia Chris Mullen.
Detectivii CIC care-l urmăriseră pe Mullen până acolo se trăseseră
pe la casele lor când s-a lăsat noaptea. Mai multe echipe de câte doi
oameni se ocupau de toţi ceilalţi membri importanţi ai bandei lui
Cheese, în timp ce noi eram cu ochii pe Mullen. Broussard şi Poole
supravegheau ieşirea din faţă a clădirii, cea care dădea în strada
Washington. Abia trecuse de miezul nopţii. Mullen era înăuntru de
trei ore.
Am ridicat din umeri.
— Ai văzut faţa lui Broussard când Poole a povestit cum a găsit
cadavrul lui Jeannie Minnelli într-un butoi cu ciment?
Angie a clătinat din cap.
— Arăta mai rău decât a lui Poole. Arăta de parcă era gata să aibă
o cădere nervoasă numai auzind povestea aceea. Îi tremurau
mâinile, faţa îi era albă, asudată. Omul n-arăta bine deloc.
M-am uitat în sus la cele trei pătrate galbene de la etajul
cincisprezece, pe care le identificaserăm ca fiind ferestrele
apartamentului lui Mullen, tocmai când unul din ele se întunecă.
— Poate că-ntr-adevăr îşi pierde cumpătul. În chestia asta cu
Cheese a sărit calul, asta-i cert.
Angie şi-a aprins o ţigară, a lăsat niţel geamul în jos. Strada era
tăcută. Strânsă ca un pârâu în canionul de faţade de stuc alb şi de
zgârie-nori de sticlă albastră licăritoare, ai fi zis că era un platou de
filmare noaptea, modelul la scară enormă al unei lumi ce nu era
locuită de oameni adevăraţi. Ziua, Devonshire era ticsit de
mulţimile îmbulzite, vag vesele, vag violente, de pietoni şi curtieri,
avocaţi şi secretare, de curieri pe biciclete, de camioane şi taxiuri,
toate claxonând, de serviete şi cravate şi mobile, însă în jur de
nouă, toate astea dispăreau, astfel că, cum stăteam acolo în maşina
parcată între mostrele acelea de arhitectură pustie şi colosală,
aveam impresia că nu suntem altceva decât un alt exponat într-un
muzeu uriaş, după ce s-au stins luminile, iar oamenii de pază au
583
părăsit încăperea.
— Ţ-aminteşti noaptea-n care m-a-mpuşcat Glynn? a zis Angie.
— Mda.
— Chiar înainte să se-ntâmple, mi-amintesc că ne luptam, cu
tine şi cu Evandro, în întuneric, şi toate lumânările din dormitorul
meu pâlpâiau ca nişte ochi şi mi-am zis: Nu mai pot face chestia
asta. Nu pot să mai investesc nimic din mine – nici măcar încă o
bucăţică – în toată violenţa şi… rahatu’ ăsta.
S-a răsucit în scaun.
— Poate că asta simte şi Broussard. Vreau să zic… câţi copii
vârâţi în butoaie cu ciment eşti în stare să găseşti?
M-am gândit la nimicul desăvârşit pe care-l văzusem urcând în
ochii lui Broussard după ce-l plesnise pe Cheese. Un nimic atât de
desăvârşit încât îi copleşise până şi furia.
Angie avea dreptate: câţi copii morţi erai în stare să găseşti?
— Dacă ar crede că asta l-ar duce la Amanda, am zis, ar da foc
oraşului.
Angie a dat din cap.
— Amândoi ar face-o.
— Şi s-ar putea să fie deja moartă.
Angie a scuturat scrumul peste marginea de sus a parbrizului.
— Nu spune asta.
— Nu mă pot abţine. E o posibilitate validă. O ştii şi tu la fel de
bine ca mine.
Liniştea înaltă a străzii pustii s-a prelins în maşină pentru o
clipită.
— Cheese detestă martorii, a zis în cele din urmă Angie.
— Da, îi detestă, am încuviinţat.
— Dacă fetiţa e moartă, a zis Angie şi şi-a dres glasul, atunci, în
mod cert, Broussard, şi foarte probabil şi Poole, îşi vor pierde
cumpătul.
Am dat din cap.
— Şi să-i ajute Dumnezeu pe ăia, oricine-ar fi ei, pe care-i vor
bănui ei doi că sunt implicaţi în afacerea asta.
— Crezi că Dumnezeu o să-i ajute?
— Hă?
— Dumnezeu, a zis ea şi strivi mucul în scrumieră, crezi c-o să-i
apere pe răpitorii Amandei mai mult decât a apărat-o pe ea?
584
 — Probabil că nu.
— Păi şi-atunci…
Angie se uită afară.
— Ce?
— Dacă Amanda e moartă, iar Broussard o ia razna şi-i omoară
pe răpitori, poate că Dumnezeu chiar se implică.
— Al dracului de ciudat Dumnezeu.
Angie ridică din umeri.
— Te mulţumeşti cu ce găseşti, a zis.

585
 14

Auzisem de programul de lucru ca de bancher al lui Chris

Mullen, de hotărârea sa de a conduce o afacere nocturnă în faptul
zilei, astfel că-n dimineaţa următoare, la fix 8:55, a ieşit din
Turnurile Devonshire şi-a cotit-o la dreapta pe strada Washington.
Parcasem pe Washington la jumătate de cvartal mai sus de
turnurile de apartamente şi, când l-am ginit pe Mullen în oglinda
retrovizoare, mergând spre strada State, am apăsat butonul de
transmisie al walkie-talkie-ului de pe scaunul de lângă mine şi-am
zis:
— Tocmai a ieşit pe uşa din faţă.
De la postul ei din strada Devonshire, unde parcarea şi chiar
staţionarea erau interzise dimineaţa, Angie a zis:
— Recepţionat.
Îmbrăcat în tricou gri, pantaloni de flanelă negri şi jachetă de
trening cu dungi albe şi albastru închis, Broussard stătea de
cealaltă parte a străzii, în dreptul aleii Pi. Bea cafea cu înghiţituri
mici dintr-un pahar de plastic şi citea pagina de sport ca un
alergător care abia îşi terminase alergarea de dimineaţă. Cuplase
un set de căşti la un dispozitiv de recepţie pe care şi-l prinsese la
betelia pantalonilor şi vopsise atât căştile, cât şi dispozitivul de
recepţie în galben şi negru, aşa fel încât să pară un discman
portabil. Ba chiar, cu cinci minute înainte, îşi stropise tricoul cu
apă pe piept ca să pară că-i transpirat. Gagiii ăştia care-au trecut
pe la Moravuri şi Narcotice îs nişte maeştri ai micilor detalii când se
deghizează.
Când Mullen, ajuns la standul de flori din faţă de la Old State
House, a luat-o la dreapta, Broussard a traversat Washington şi l-a
urmat. L-am văzut ridicând cafeaua la gură, iar buzele i s-au
mişcat, semn că vorbea în microfonul prins sub cureaua ceasului.
— Merge spre est, pe State. L-am reperat. Să-nceapă balul, copii.
Am oprit walkie-talkie-ul şi l-am vârât în buzunarul hainei,
unde-avea să rămână până-mi jucam rolul. Respectând tema de
travestire a zilei, eram îmbrăcat într-un trenci într-atât de jegos că

586
aproape ar fi putut concura cu al oricărui cerşetor de la metrou,
unde mai pui că-l şi mânjisem în dimineaţa aceea cu gălbenuş de
ou şi cu Pepsi. Tricoul slinos pe care-l purtam era sfâşiat pe piept,
iar blugii şi pantofii erau stropiţi cu vopsea şi noroi. La vârfuri,
talpa pantofilor era dezlipită şi clefăiau moale în mers, iar degetele
mari îşi iţeau unghiile afară. Îmi pieptănasem părul drept în sus
deasupra frunţii şi-l uscasem cu foenul să-l fac să semene cu al lui
Don King, iar cu ce-mi rămăsese din oul cu care-mi mânjisem
trenciul mi-am frecat barba.
Chestie de stil.
Împleticindu-mă pe strada Washington, mi-am desfăcut
fermoarul şliţului şi mi-am vărsat ce mai rămăsese din cafeaua de
dimineaţă pe piept. Trecătorii care mă vedeau venind se trăgeau din
calea paşilor mei nesiguri şi-a braţelor ce-mi bănănăiau în toate
părţile; mormăind un şir neîntrerupt de cuvinte pe care nu le-am
învăţat de la maică-mea, am împins uşile aurite pe margini de la
intrarea din faţă a turnurilor Devonshire.
Frate, da’ siderat s-a mai uitat paznicul la mine.
Şi tot aşa s-au uitat şi cele trei persoane care-au ieşit din lift
şi-au trasat o curbă largă împrejurul meu, pe marmura pardoselii.
M-am uitat cu jind la cele două femei din trio, rânjind la vederea
liniei gambelor lor ce ieşeau de sub tivul costumelor Anne Klein.
— Veniţi cu mine la o pizza? am întrebat.
Afaceristul cu care erau le-a condus chiar mai departe de mine,
tocmai când omul de pază a zis:
— Hei! Hei, bă!
Când m-am întors spre el, tocmai ieşea din spatele biroului
strălucitor şi negru, în formă de potcoavă, al recepţiei. Era tânăr şi
slăbănog şi-şi îndreptase nepoliticos un deget spre mine.
Afaceristul le-a împins pe cele două femei afară din clădire, şi-a
scos celularul din buzunarul interior, i-a întins antena, trăgând-o
cu dinţii, continuându-şi drumul pe strada Washington.
— Hai, a spus omul de pază. Întoarce-te şi ieşi pe unde-ai intrat,
chiar acum. Hai.
M-am bălăngănit înaintea lui şi mi-am lins barba, dând cu limba
de o coajă de ou. O molfăiam cu gura deschisă, simţind cum îmi
scrâşneşte în dinţi.
Paznicul se proţăpi înaintea mea cu mâna pe baston.
587
 — Tu, mi-a zis de parcă ar fi vorbit cu un câine. Du-te!
— Uh-ha, am mormăit bălăngănindu-mă niţel.
Dinspre casa liftului se auzi un clinchet când o altă cabină
ajunse în holul de la parter. Paznicul se întinse să mă prindă de cot,
însă am făcut o piruetă, iar degetele lui n-au apucat decât aerul.
Mi-am băgat mâna în buzunar.
— Am ceva să-ţi arăt.
Paznicul îşi scoase bastonul din ham.
— Hei. Ţine-ţi mâinile unde le pot vedea…
— O, Doamne, a zis cineva din grupul care tocmai ieşea din lift,
când am scos o banană din trenci şi-am aţintit-o spre poliţaiul
de-mprumut.
— Isuse Cristoase, are-o banană!
De data asta, vocea se auzise dinapoia mea. Era Angie.
Întotdeauna improvizam. Nu mă puteam ţine de scenariul
stabilit.
Grupul ce ieşise din lift încerca să traverseze holul şi să evite să
mă privească în ochi, dar simultan şi să vadă destul din
desfăşurarea incidentului astfel încât să aibă de spus cea mai bună
poveste a zilei lângă răcitorul de apă de la birou.
— Domnule, a zis paznicul, străduindu-se să vorbească pe un
ton autoritar şi, în acelaşi timp, politicos, acum că mai mulţi
locatari erau martori, puneţi banana jos.
Am aţintit banana spre el.
— O am de la văru-meu urangutanul.
— N-ar trebui să cheme cineva poliţia? a întrebat o femeie.
— Doamnă, a zis paznicul uşor disperat, am situaţia sub control.
Am aruncat banana spre el. A scăpat bastonul şi-a sărit înapoi
de parcă ar fi fost împuşcat.
Cineva din grup a ţipat şi alţi câţiva s-au repezit spre ieşire.
Ajunsă în faţa uşilor liftului, Angie se uită drept în ochii mei şi
făcu semn spre părul meu. „Foarte tare!”, i-am citit pe buze. S-a
strecurat în lift şi uşile s-au închis.
Paznicul şi-a luat bastonul de jos, dar a lăsat banana. Părea gata
să se năpustească asupra mea. Nu ştiam câţi oameni mai
rămăseseră în spatele meu – trei, poate –, dar cel puţin unul s-ar fi
putut gândi să alunge în mod eroic un vagabond.
M-am sucit în aşa fel încât spatele să-mi fie spre recepţia în
588
formă de potcoavă şi spre lifturi. Doar doi bărbaţi, o femeie şi
paznicul mai rămăseseră în hol. Ambii bărbaţi se apropiau încetişor
de ieşire. Femeia însă părea fascinată. Gura îi era deschisă, iar o
mână şi-o ţinea apăsată la baza gâtului.
— Ce s-o mai fi întâmplat cu Men at Work? am întrebat-o.
— Ce?
Paznicul mai făcu un pas spre mine.
— Trupa aia australiană.
Am întors capul şi l-am fixat pe paznic cu o privire blândă şi
curioasă.
— Foarte la modă pe la-nceputul anilor optzeci. Trupă mare. Ştii
ce s-a mai întâmplat cu ei?
— Ce? Nu.
Tot fixându-l cu privirea, am ridicat capul şi mi-am scărpinat
tâmpla. Un lung moment, nimeni din hol n-a mişcat, s-ar fi zis că
nici nu suflau.
— Aha, am zis în cele din urmă. Am ridicat din umeri. Greşeala
mea. Păstrează banana.
Am păşit peste ea în drum spre ieşire şi cei doi bărbaţi s-au lipit
de perete.
I-am tras cu ochiul unuia din ei.
— V-aţi găsit un paznic prima-ntâi. De nu era el, răscoleam tot
blocul.
Am deschis uşile ce dădeau în strada Washington.
Printr-un semn discret, eram pe punctul de a-i transmite că totul
e în regulă lui Poole, care stătea în Taurus, la intersecţia străzii
Şcolii cu Washington, când, cu podurile palmelor, cineva m-a izbit
în umeri de m-a azvârlit în perete.
— Dă-te din calea mea, căzătură!
Am întors capul exact la timp ca să-l văd pe Chris Mullen intrând
pe uşile batante, arătându-mă paznicului cu un semn şi
continuând să meargă spre casa liftului.
M-am făcut dispărut rapid în fluxul de pietoni ce umpleau
strada, am scos walkie-talkie-ul din buzunar şi l-am pornit.
— Poole, Mullen s-a întors.
— Aşa este, domnule Kenzie. Broussard ia legătura cu
domnişoara Gennaro chiar acum. Întoarce-te la maşina dumitale.
Nu cumva să strici aranjamentul.
589
 Prin parbrizul Taurusului, l-am văzut mişcând buzele, apoi
aruncând walkie-talkie-ul pe scaunul gol. Se uita la mine.
M-am pierdut în mulţime.
O femeie cu ochelari de culoarea coca-colei şi cu părul prins
foarte strâns la spate, lăsându-i fruntea descoperită, fapt ce făcea
ca figura să-i arate ca de insectă, se uită lung la mine.
— Tu eşti poliţist sau aşa ceva?
Mi-am ridicat indexul la buze.
— Ssst!
Am pus walkie-talkie-ul în buzunarul trenciului şi, lăsând-o
înţepenită şi cu gura căscată pe tipă, am mers la maşină.
Când am deschis portbagajul, l-am văzut pe Broussard
rezemându-se de geamul de la Eddie Bauer. Îşi ţinea o mână în
dreptul urechii şi vorbea cu buzele apropiate de încheietură.
Am reglat walkie-talkie-ul pe lungimea lui de undă şi m-am
aplecat sub capacul portbagajului.
— …repet, domnişoară Gennaro, obiectivul e în drum spre
apartament. Renunţă imediat.
Mi-am ţesălat cojile de ou din barbă şi mi-am pus o şapcă pe cap.
— Spun iar, şopti Broussard. Renunţă. Terminat.
Am aruncat trenciul în portbagaj, de unde mi-am scos jacheta de
piele neagră, am pus walkie-talkie-ul în buzunar şi mi-am încheiat
jacheta cât să nu mi se vadă tricoul soios. Am închis portbagajul
şi-am luat-o înapoi prin mulţime spre Eddie Bauer, uitându-mă la
manechinele din vitrină.
— A răspuns?
— Nu, a zis Broussard.
— Walkie-talkie-ul ei funcţionează?
— N-am putut să-mi dau seama. Trebuie să presupunem că m-a
auzit şi că l-a scos din funcţiune ca că nu-l audă Mullen.
— Urcăm, am zis.
— Dacă faci o mişcare-n direcţia turnurilor, îţi zbor piciorul ăla
din genunchi.
— Dar ea-i în pericol acolo. Dacă walkie-talkie-ul era bruiat şi nu
te-a auzit…
— N-am să permit să distrugi filajul doar pentru că te culci cu ea.
S-a desprins de vitrină şi-a trecut pe lângă mine în pas lejer,
sprinten, ca de după alergare.
590
 — Tipa-i profesionistă. Tu când o să-ncepi să te comporţi ca
atare?
A luat-o în sus pe stradă. M-am uitat la ceas. 9:15.
Mullen era înăuntru de patru minute. Dar de ce se-ntorsese întâi
şi-ntâi? Oare Broussard şi-o fi bulit deghizarea?
Nu. Broussard era prea bun. Eu îl reperasem doar pentru că
ştiam încotro să mă uit după el şi, chiar şi-aşa, atât de bine se
amestecase în mulţime că-l trecusem odată cu vederea înainte să-l
ginesc.
M-am uitat iarăşi la ceas. 9:16.
Dacă Angie primise mesajul lui Broussard imediat ce el îşi
dăduse seama că Mullen se înapoia la Turnurile Devonshire, era
posibil ca ea să fi fost în lift atunci sau poate că ajunsese cel mult
până-n faţa uşii apartamentului. S-ar fi putut întoarce şi s-o apuce
spre casa scărilor. Ar fi ajuns jos deja.
9:17
Eram cu ochii pe intrarea în Turnurile Devonshire. O pereche de
curtieri au ieşit în lucioasele lor costume Hugo Boss, cu pantofi
Gucci şi cravate Geoffrey Beene, cu părul aşa de năclăit de gel că
le-ar fi trebuit o rindea să-l descâlcească. S-au dat într-o parte să-i
facă loc unei femei suple în costum de afaceri ultramarin la care
asortase o pereche de ochelari de soare Revos subţiri cât o
napolitană, şi i-au cântărit dosul din priviri când ea s-a urcat
într-un taxi.
9:18
Singurul motiv pentru care Angie ar mai fi fost sus era acela că
fusese silită să se ascundă în apartamentul lui Mullen; sau poate
că o surprinsese, înăuntru sau la uşa apartamentului.
9:19
Nici pomeneală să fi fost atât de tâmpită încât să sară iarăşi în
lift, dacă-ntr-adevăr a primit mesajul lui Broussard. Să stea-n lift şi
să se pomenească, în clipa-n care s-ar fi deschis uşile, cu Chris
Mullen în faţă.
Hei, Ange, nu te-am mai văzut demult.
Nici eu pe tine, Chris.
Ce te-aduce-n blocul în care locuiesc?
O vizită la un prieten.
Da? Nu lucrezi la cazul dispariţiei fetiţei ăleia?
591
 De ce ţii pistolul aţintit spre mine, Chris?
9:20
Am tras cu ochiul peste drum de Washington, la colţul cu strada
Şcolii.
Poole mi-a surprins privirea şi-a clătinat din cap cât se poate de
grăitor.
Poate că ajunsese în hol doar că dăduse peste paznic, care-o
luase la-ntrebări.
Domnişoară, opriţi-vă. Nu-mi amintesc să vă mai fi văzut pe-aci.
Sunt o locatară nouă.
Nu prea cred.
El pune mâna pe telefon, formează 911…
Dar în timpul ăsta ea ar fi afară din clădire.
9:22
Am făcut un pas spre turnuri. Apoi încă unul. Apoi m-am oprit.
Dacă nimic nu mersese rău, dacă Angie îşi închisese pur şi
simplu walkie-talkie-ul ca fâsâitul lui să nu-i trădeze prezenţa, şi,
în timp ce eu eram unde eram, ea era de cealaltă parte a ieşirii de
urgenţă de la etajul 15, supraveghind uşa apartamentului lui
Mullen prin pătratul mic de sticlă, iar eu ajungeam în faţa clădirii
tocmai când Mullen ar fi ieşit şi m-ar fi recunoscut…
M-am rezemat cu spatele de zid.
9:24
Paisprezece minute de când Mullen mă azvârlise-n perete şi
intrase-n clădire.
Walkie-talkie-ul din jachetă sfârâi în dreptul pieptului meu.
L-am scos şi s-a auzit un behăit, rapid şi grav, urmat de: „Coboară
iarăşi”.
Vocea lui Angie.
— Unde eşti?
— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru televizoarele cu diagonala de
cinzeci de inci, atâta zic!
— Eşti înăuntru? a zis Broussard.
— Da, sigur. Mişto apartament, da-ncuietoarele sunt nasoale,
oameni buni. Zău.
— Ce l-a făcut să se-ntoarcă?
— Costumul. Poveste lungă. Vă spun mai târziu. Ar trebui să
ajungă în stradă dintr-o clipă-n alta.
592
 Mullen ieşi din clădire îmbrăcat într-un costum albastru în locul
celui negru pe care-l purta când a intrat. Şi cravata era alta. Mă
holbam la nodul ei când capul de deasupra se învârti în direcţia
mea şi am plecat ochii spre pantofi fără să mişc capul. Mişcările
repezi sunt primele pe care le observă în mulţime traficanţii de
droguri paranoici, aşa că nu trebuia cu niciun chip să mă fi întors
cu spatele.
Am numărat descrescător de la zece, foarte încet, am redus
volumul walkie-talkie-ului din buzunar, astfel că abia l-am auzit pe
Broussard spunând:
— A luat-o din loc. Sunt pe el.
Am ridicat privirea exact când umerii lui Mullen au trecut prin
faţa unei fetişcane într-o jachetă năucitor de galbenă; mi-am întors
niţeluş capul şi l-am reperat pe Broussard strecurându-se prin
mulţime acolo unde strada Tribunalului devine strada State,
tocmai când, înainte de Old State House, Mullen coti la dreapta şi-o
tăie pe-o alee.
Mi-am întors privirea spre vitrina de la Eddie Bauer, mi-am văzut
reflexia.
Am răsuflat uşurat.
— Fiiiu, am zis.

593
 15

O oră mai târziu, Angie deschise portiera dinspre scaunul

pasagerului şi zise:
— Cablat pentru sunet, omule. Cablat pentru sunet.
Am mutat maşina la nivelul patru al garajului de pe aleea Pi cu
faţa spre Turnurile Devonshire.
— Ai pus microfoane-n fiecare cameră?
Şi-a aprins o ţigară.
— Şi la telefoane.
M-am uitat la ceas. Fusese în apartament o oră-n cap.
— Da’ ce eşti tu? CIA?
Buzele i se-ntinseră a zâmbet de-o parte şi de alta a ţigării.
— Dacă-ţi spun, dragoste, mai târziu s-ar putea să trebuiască să
te ucid.
— Şi care-a fost treaba cu costumul?
În ochii aţintiţi fix dincolo de parbriz, la faţada Turnurilor
Devonshire, avea o privire detaşată. A clătinat încetişor din cap.
— Costumele. Chiar. Tipul vorbeşte singur.
— Mullen?
A dat din cap.
— La persoana a treia.
— S-o fi molipsit de la Cheese.
— Când a ajuns la uşă zicea: „Faină alegere,-n pula mea, Mullen.
Costum negru vinerea. Eşti dus cu pluta,-n pula mea?” Cam aşa
ceva.
— Dă-mi superstiţii năroade de trei sute, Alex.
Angie chicoti.
— Exact. Aşa că dup-aia merge-n dormitor şi răscoleşte totul
acolo, smulge costumul de pe el, izbeşte umeraşele din dulap unele
de altele şi chestii de-astea. În orice caz, i-a luat câteva minute, apoi
alege un alt costum, îl îmbracă, iar eu îmi zic: „Bun, o şterge”,
pentru că deja eram toată înţepenită îndărătul teveului, cu toate
cablurile alea ca şerpii acolo…
— Şi?

594
 În situaţii de-astea, Angie o poate lua alături de subiect, aşa că
din când în când o îmboldire delicată o ajută să se ţină de firul
poveştii.
S-a încruntat la mine.
— Ia te uită cine era domnul Treci-la-subiect! Ei şi… dintr-odată
îl aud vorbind iar. Zice: „Căcănar tâmpit! Băi, căcănar tâmpit! Da,
băi, tu!”
— Ce? am zis aplecându-mă înainte.
— Nu-i aşa că-i iarăşi interesant? Angie mi-a tras cu ochiul: Ei
bine, da, aşa că-mi zic că m-a ginit. Mă gândesc că m-a înghesuit la
colţ. C-am fript-o. Nu?
Ochii ei bruni şi mari se măriseră până s-au făcut imenşi.
— Ba da.
A tras un fum din ţigară.
— Nu. Iar vorbea cu sine însuşi.
— Îşi zice „căcănar tâmpit”.
— Când îl loveşte strechea, pare-se. „Hei, căcănar cretin, o să
porţi cravată galbenă la costumul ăsta? Asta-i bună! Asta-i chiar
culmea, băi, muie!”
— Muie?
— Jur pe Dumnezeu. Un vocabular cam limitat, dacă mă-ntrebi
pe mine. Aşa că iar face dormitorul vraişte căutând altă cravată.
Şi-o pune la gât, bombănind tot timpul ăsta. Iar eu îmi zic:
„Nimereşte cravata, face jumate de drum până la uşă şi-o să-şi dea
seama că nu-i bună cămaşa. O să-nţepenesc în aşa hal aci că o să
trebuiască să fiu tractată ca să pot ieşi de după teveu’ ăsta.”
— Şi?
— A plecat. V-am sunat apoi. Şi-a zvârlit ţigara pe geam:
Sfârşitul programului.
— Când Broussard ţi-a transmis că se-ntoarce, erai în
apartament?
— Eram la uşă cu şperaclul în mână.
— Glumeşti?
— De ce?
— Ai intrat după ce-ai aflat că se-ntoarce?
A strâns din umeri.
— M-a luat valul.
— Eşti ţăcănită.
595
 Mi-a râs languros, drept răspuns.
— Destul de ţăcănită încât să-ţi par interesantă, Şmechere.
Asta-i tot ce-mi trebuie.
Nu mă puteam hotărî dacă s-o sărut ori s-o sugrum.
Dintre noi, de pe scaun, walkie-talkie-ul cârâi şi în difuzor păcăni
vocea lui Broussard.
— Poole, eşti cu el?
— Afirmativ. Taxiul merge spre sud pe Purchase, se-ndreaptă
spre autostradă.
— Kenzie.
— Da.
— Domnişoara Gennaro e cu tine?
— Afirmativ, am zis cu cea mai groasă voce a mea; Angie mi-a
tras un ghiont în braţ.
— Rămâneţi pe loc să vedem încotro merge. Pornesc acuma
înapoi, pe jos.
Vreun minut sau mai mult n-am auzit decât tăcerea moartă a
zgomotului de fond. Apoi l-am auzit pe Poole.
— E pe autostradă şi se îndreaptă spre sud. Domnişoară
Gennaro?
— Da, Poole.
— Toţi prietenii noştri-s pe poziţii?
— Până la unul.
— Porniţi receptoarele şi părăsiţi poziţia. Luaţi-l şi pe Broussard
şi apucaţi-o spre sud.
— Am priceput. Detectiv Broussard?
— Merg spre vest pe Strada Mare.
Am dat în marşarier.
— Ne-ntâlnim la colţ cu Batterymarch.
— Am înţeles.
Când am ieşit din garaj, Angie a pornit receptorul portabil
pătrăţos de pe bancheta din spate şi i-a potrivit volumul până când
am auzit sfârâitul lejer al tăcerii din apartamentul lui Mullen. Am
tăiat-o pe rampa parcării de sub Turnurile Devonshire, am făcut
stânga pe Water, am trecut pe lângă pieţele Poştei şi Libertăţii şi
l-am găsit pe Broussard rezemând un stâlp de iluminat public în
faţa unui bistro.
A sărit în maşină taman când din walkie-talkie se auzi vocea lui
596
Poole:
— Iese de pe autostradă în Dorchester, pe lângă mallul South
Bay.
— Se-ntoarce în cartierul unde-a copilărit, a zis Broussard. Voi,
puştii din Dorchester, chiar nu puteţi sta departe de el.
— E ca un magnet, l-am asigurat.
— Uitaţi ce-am spus adineaori, a zis Poole. A făcut stânga pe
strada Boston şi se-ndreaptă spre Southie.
Eu am zis:
— Nu unul foarte puternic, totuşi.

Zece minute mai târziu am trecut pe lângă Taurusul gol al lui

Poole parcat pe strada Gavin, în miezul cartierului Colonia Veche
din Bostonul de Sud. Am parcat la o jumătate de cvartal mai sus.
La ultima sa transmisie, Poole ne informase că-l urmărea pe Mullen
pe jos în Colonia Veche. Până nu lua iarăşi legătura cu noi nu era
mare lucru de făcut: doar să stăm, să aşteptăm şi să ne uităm la
cartier.
Nici nu-i o privelişte de lepădat, de fapt. Străzile sunt curate şi cu
copaci de-o parte şi de alta, croind curbe graţioase printre clădiri de
cărămidă roşie cu mulurile vopsite de curând. Garduri vii scunde şi
peluze pătrate se întind pe sub majoritatea ferestrelor de la primul
nivel, iar gardurile ce-nconjoară grădina sunt încă drepte, bine
proptite-n pământ şi fără urme de rugină. Printre complexurile
astea de locuinţe, Colonia Veche e unul din cele mai mulţumitoare
din punct de vedere estetic din câte se pot găsi în ţara asta.
Totuşi, are o mică problemă cu heroina. Şi una cu suicidurile
adolescenţilor, care probabil e altoită pe aia cu heroina. Iar aia cu
heroina probabil că lăstăreşte din faptul că şi dacă creşti în cel mai
simpatic complex de locuinţe din lume, tot complex de locuinţe este
şi tu acolo creşti, şi heroina n-o fi ea mare lucru, dar tot e mai bună
decât să te holbezi la aceiaşi pereţi şi la aceleaşi cărămizi şi la
aceleaşi garduri toată viaţa.
— Aici am crescut, a zis Broussard de pe bancheta din spate.
Privea pe geam cu luare-aminte, de parcă se aştepta să se
micşoreze ori să crească înaintea lui.
— Cu numele tău? a zis Angie. Nu vorbeşti serios, aşa-i?
El îi zâmbi şi ridică uşurel din umeri.
597
 — Tata era marinar pe-un vas comercial din New Orleans, sau
Nawlins, cum îi zicea el. A intrat într-o belea acolo şi-a ajuns să
lucreze la docuri în Charlestown şi dup-aia în Southie.
A făcut semn cu capul spre clădirile de cărămidă.
— Ne-am stabilit aci. Pe fiecare-al treilea puşti îl chema Frankie
O’Brien, iar restul erau Sullivan şi Shea şi Caroll şi Connelly. Iar
dacă prenumele nu era Frankie, atunci era Mike sau Sean sau
Pat31.
A ridicat sprâncenele privindu-mă.
— Hopa, am zis ridicând palmele.
— Aşa că, numele Remy Broussard… mda, aş zice că m-a călit.
Zâmbetul i se lăţi, se uită la casele de pe stradă, fluieră încetişor.
— Ehei, om bun, că veni vorba de-ntoarcerea acasă.
— Nu mai locuieşti în Southie? a întrebat Angie.
El scutură din cap.
— Nu, de când a murit tata.
— Îţi lipseşte cartierul?
Şi-a strâns buzele pungă, a privit pe sub sprâncene la nişte puşti
care-au trecut pe lângă noi în fugă, pe trotuar. Ţipau şi, fără vreun
motiv aparent, aruncau unul în altul cu ceea ce păreau a fi dopuri
de sticlă.
— Nu, nu prea. Întotdeauna m-am simţit ca un băiat de la ţară
mutat din greşeală la oraş. Chiar şi în New Orleans. A ridicat din
umeri: îmi plac copacii.
A răsucit potenţiometrul de frecvenţe al walkie-talkie-ului, l-a
ridicat la gură.
— Detectiv Pasquale, aici Broussard. Terminat.
Pasquale era unul din detectivii CIC însărcinaţi să supravegheze
închisoarea din Concord şi să înregistreze numele vizitatorilor lui
Cheese.
— Aici Pasquale.
— Vreo veste?
— Nimic. Niciun vizitator până ieri când aţi venit voi.
— Telefoane?
— Negativ. Olamon şi-a pierdut dreptul la telefoane de când s-a

31 Nume şi prenume specific irlandeze (n.t.).

598
băgat într-o scărmăneală în curte, luna trecută.
— OK. Broussard terminat.
A lăsat walkie-talkie-ul pe scaun. A ridicat scurt capul şi a
urmărit cu privirea un automobil care urca strada în direcţia
noastră.
— Ce-avem aici?
Un Lexus RX 300 fumuriu cu plăcuţa de înmatriculare pe care
scria PHARO a trecut pe lângă noi şi mai rulă încă vreo douăzeci,
treizeci de yarzi, înainte să întoarcă scrâşnind cu 180 de grade şi să
parcheze la bordură, blocând o alee. Era o maşină sport de cincizeci
de mii de dolari construită pentru curse pe teren accidentat şi
pentru ocazionalele safariuri prin junglă, care-au ajuns să se ţină şi
prin părţile astea, şi fiecare inci pătrat al ei lucea de parc-ar fi fost
lustruită cu perini de mătase. Se potrivea perfect cu Escorturile,
Golfurile şi Geosurile parcate de-a lungul străzii şi cu Buick-ul de
la-nceputul anilor optzeci, care, peste parbrizul spart din spate,
avea saci menajeri verzi lipiţi cu bandă.
— RX 300, a zis Broussard pe tonul grav al unui prezentator de
spoturi publicitare. Confort desăvârşit pentru traficanţii de droguri
care nu-şi permit să fie opriţi din drum de furtuni de zăpadă şi de
şosele proaste.
S-a aplecat înainte, între noi, punând mâinile pe spătarele
scaunelor, cu ochii la oglinda retrovizoare.
— Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Pharaoh Gutierrez,
înalt Stăpân al oraşului Lowell.
Un bărbat subţirel, hispanic ieşi din Lexus. Purta pantaloni negri
de in şi o cămaşă ca lămâia verde, încheiată la gât cu o capsă
neagră, pe sub un frac de mătase neagră ale cărui coade îi cădeau
până la scobitura genunchilor.
— Un gagiu îmbrăcat ultimul răcnet, a zis Angie.
— Nu-i aşa? a zis Broussard. Şi încă azi e îmbrăcat într-un stil
conservator. Ar trebui să-l vezi când iese prin cluburi.
Pharaoh Gutierrez şi-a îndreptat coadele fracului şi şi-a netezit
pantalonii pe coapse.
— Ce mă-sa face-aici? a zis Broussard încetişor.
— Cine-i tipul?
— El se ocupă de afacerile lui Cheese în Lowell şi Lawrence, în
vechile şi ispititoarele oraşe industriale. Umblă vorba că e singurul
599
care poate negocia transporturi ilegale cu pescarii ăia nebuni din
New Bedford.
— Ei, păi atunci e de înţeles, a zis Angie.
Ochii lui Broussard au rămas fixaţi în oglinda retrovizoare.
— Ce anume?
— De ce se întâlneşte cu Chris Mullen.
Broussard clătină din cap.
— Nu, nu, nu. Mullen şi Pharaoh se dispreţuiesc unul pe celălalt.
O poveste cu o femeie, din câte-am auzit. O poveste veche de zece
ani. De-aia Gutierrez a fost exilat în mahalalele de pe şoseaua de
centură 495, iar Mullen a rămas în mijlocul oraşului. Chestia asta
n-are niciun înţeles.
Gutierrez se uita în sus şi-n jos la stradă, ţinându-se cu
amândouă mâinile de reverele fracului său de gală, de parcă era
judecător. Îşi ridicase puţin bărbia, iar nasul său lung şi subţire
adulmeca aerul. Era ceva recalcitrant şi ilogic în ţinuta lui băţoasă,
nu se potrivea cu constituţia sa firavă. Îşi compusese figura unui
tip care nu tolera nicio jignire, însă părea să aştepte să i se aducă
una în orice moment. Arăta aşa de nesigur c-ar fi făcut moarte de
om să demonstreze că nu era cum arăta.
Mi-a amintit de câţiva tipi pe care-i cunoscusem – gagii mai
scunzi de obicei, sau cu constituţii firave, dar aşa de feroci şi
hotărâţi să demonstreze că pot fi şi ei la fel de periculoşi ca ăia bine
făcuţi că nu mai pridideau cu bătăile, nu se opreau nici să respire şi
mâncau pe-apucate. Bărbaţii de felul ăsta pe care-i cunoscusem
ajunseseră fie poliţişti, fie infractori. S-ar fi zis că nu prea aveau
alte opţiuni. Şi cel mai adesea mureau devreme, de tineri, cu o
întrebare mânioasă îngheţată pe feţe.
— Pare genul care-ţi dă bătăi de cap, am zis.
Broussard şi-a pus mâinile pe spătarele scaunelor din faţă
rezemându-şi bărbia pe ele.
— Mda, asta cam spune totul despre el. Are prea multe de
dovedit, dar nu destul timp s-o dovedească. Mereu m-am gândit că
el o să fie primul care-o să clacheze, că probabil, într-o bună zi, o să
dea peste Chris Mullen şi-o să-i bage-un glonţ în frunte şi să-l ia
dracu’ pe Cheese Olamon.
— Poate că azi e ziua aia, a zis Angie.
— Poate, a zis Broussard.
600
 Gutierrez s-a învârtit în jurul Lexusului şi s-a sprijinit cu spatele
de portiera din faţă a maşinii. Se uită în lungul aleii pe care-o
blocase, apoi la ceas.
— Mullen vine spre voi, s-a auzit vocea lui Poole, o şoaptă abia, în
walkie-talkie.
— A treia parte duşmănoasă chiar în faţa noastră. Rămâi în
urmă, băiete.
— Am înţeles.
Angie a întins mâna şi a înclinat încă puţin spre dreapta oglinda
retrovizoare astfel încât să avem o panoramă completă a lui
Gutierrez, a Lexusului şi a marginii aleii.
Mullen venea din celălalt capăt al aleii. Îşi trecu palma în jos
peste cravată şi, preţ de-o clipă, se uită calm la Gutierrez şi la
Lexusul ce-i bloca drumul.
Broussard se lăsă în spate, scoase Glockul de la brâu şi-l armă.
— Dacă iese prost nu vă mişcaţi din maşină. Sunaţi la 911.
Mullen ridică o servietă îngustă şi neagră şi zâmbi.
Gutierrez dădea din cap.
Broussard se aplecă jos pe banchetă şi agăţă cu degetele piedica
portierei.
Mullen întinse mâna liberă şi, după un moment, Gutierrez i-o
strânse. Apoi cei doi s-au îmbrăţişat, bătându-se unul pe celălalt
cu pumnii pe spate.
Broussard îşi luă mâna de pe piedica portierei.
— Oho, interesant.
Când şi-au dat drumul din îmbrăţişare, servieta era în mâna lui
Gutierrez. S-a întors spre Lexus, a deschis portiera făcând o scurtă
reverenţă fantezistă, iar Mullen a urcat pe locul din dreapta. Apoi
Gutierrez a înconjurat maşina spre locul şoferului, a urcat şi-a
pornit motorul.
— Poole, a zis Broussard în walkie-talkie, i-am văzut pe Pharaoh
Gutierrez şi pe Chris Mullen purtându-se ca nişte fraţi ce-au fost
despărţiţi multă vreme.
— Loveşte-te peste gură.
— Mă jur, omule!
Lexusul se desprinse de bordură şi trecu pe lângă noi. În timp
ce-şi continua drumul în susul străzii, Broussard ridică
walkie-talkie-ul la gură.
601
 — În regulă, Poole. Ne ţinem în coada unui SUV Lexus fumuriu,
condus de Gutierrez şi cu Mullen pe locul din dreapta. Se îndreaptă
spre ieşirea din complex.
Când am trecut prin dreptul celei de-a doua alei, Poole ieşi
de-acolo în fugă. Purta un deghizament de vagabond asemănător
cu cel la care recursesem eu, doar că el îi adăugase ceva în plus: o
bandană albastru-închis. Şi-a scos-o când a traversat strada în
spatele nostru, tropăind spre Taurus. Noi am refăcut, pe urmele
Lexusului, traseul spre strada Boston. Gutierrez a cotit la dreapta
şi l-am urmat în scuarul Andrew, apoi pe drumul adiacent paralel
cu autostrada.
— Şi dacă Gutierrez şi Mullen sunt prieteni acuma, a zis Angie,
asta ce-nseamnă?
— Căcălău de veşti proaste pentru Cheese Olamon.
— Cheese e la-nchisoare, iar cei doi locotenenţi ai lui – presupuşi
duşmani de moarte – se aliază împotriva lui, despre asta vorbim?
Broussard a dat din cap.
— Să cucerească imperiul.
— Şi asta unde-o plasează pe Amanda? am zis.
Broussard ridică din umeri.
— Undeva în centru.
— În centru? am zis. Centrul cătării?

602
 16

Una din chestiile care ţi se-ntâmplă când trebuie să urmăreşti

interlopi încoace şi-ncolo e aceea că-ncepi să-i invidiezi puţin
pentru stilul lor de viaţă.
O, nu mă refer la chestiile mari – maşinile de şaizeci de mii de
dolari, apartamentele de-un milion, locuri în tribună la linia de
cincizeci de yarzi la meciurile Patrioţilor din Boston –, nu astea te
seacă realmente, deşi pot şi astea să te roadă. Mă refer la această
carte blanche de care pare să beneficieze un bun traficant de
droguri, chestie simplă, zilnică, dar care-l face să ne pară realmente
extraterestru nouă, oamenilor muncii.
De exemplu, tot timpul cât am fost cu ochii pe ei, rareori i-am
văzut pe Chris Mullen şi pe Pharaoh Gutierrez respectând semnele
de circulaţie. Roşul semafoarelor, se pare, era valabil doar pentru
pişolcoşi, iar stopurile, strict pentru muişti. Limită de viteză de 55
de mile la oră pe autostradă? Păi unde-am ajunge? De ce să mergi
cu cinşcinci de mile când cu nouăzeci ajungi mult mai repede? Sau
de ce să foloseşti banda de viteză când aia de urgenţă e perfect
liberă?
Şi-apoi chestia cu locul de parcare. Un loc de parcare în Boston e
o privelişte la fel de familiară ca o pârtie de schi în Sahara. Bunicuţe
cu stole de nurcă au dus lupte armate pentru cucerirea unui loc de
parcare. Pe la mijlocul anilor optzeci, chiar s-a găsit un imbecil care
a plătit un sfert de milion de dolari pentru contractarea unui locşor
de parcare într-un garaj din Beacon Hill şi în preţ nu erau incluse şi
taxele lunare de întreţinere.
Boston: suntem amărâţi, ni-i frig, dar facem moarte de om
pentru un loc bun de parcare. Vă rugăm, poftiţi! Veniţi cu familia!
Gutierrez şi Mullen şi alţi vreo câţiva acoliţi de-ai lor pe care i-am
urmărit în următoarele câteva zile n-aveau problema asta. Pur şi
simplu dublau maşinile deja parcate: oriunde şi oricând le venea
pofta şi pentru exact atât timp cât pofteau.
O dată, pe bulevardul Columb în South End, Chris Mullen şi-a
isprăvit prânzul şi-a ieşit de la Hammersleys ca să dea de un extrem

603
de nervos artist, cu tot cu ciocul marcă înregistrată şi cele vreo trei
clipsuri prinse-n ureche, care-l aştepta. Chris blocase Civicul
hodorogit al artistului cu Benzul său negru şi strălucitor. Artistul
era cu iubita lui, aşa că trebuia să facă scandal. De unde eram noi,
lâncezind la vreo jumătate de cvartal mai sus, pe cealaltă parte a
străzii, n-am putut auzi ce-şi spuneau, dar am priceput esenţialul.
Artistul şi prietena lui strigau şi arătau cu degetele. Apropiindu-se
de ei, Chris şi-a aranjat eşarfa de caşmir sub pardesiul negru
Armâni, şi-a netezit cravata şi i-a tras artistului un şut în rotula
genunchiului cu atâta precizie şi iuţeală că gagiul a căzut grămadă
înainte ca prietena lui să fi terminat ce-ncepuse să spună. Chris
stătea aşa de aproape de tipă c-ai fi putut crede că erau o pereche
de îndrăgostiţi. El şi-a pus arătătorul pe fruntea tipei cu policarul
ridicat şi l-a ţinut aşa pentru ceea ce ei i s-o fi părut ore întregi. Apoi
a făcut un gest ca şi cum ar fi tras cu o armă. Şi-a luat degetul de la
capul tipei şi-a suflat pe deasupra lui. I-a zâmbit. S-a aplecat spre
ea şi a pupat-o repede pe obraz.
Apoi Chris a dat ocol maşinii sale, a urcat şi-a luat-o din loc, iar
tipa a rămas holbându-se în urma lui, încremenită, nedându-şi
încă seama, cred, că prietenul ei urla de durere şi că se zvârcolea pe
trotuar ca o pisică cu coloana fracturată.
Pe lângă noi doi şi Broussard şi Poole, mai erau câţiva poliţişti de
la secţia CIC care lucrau la urmărire şi, în afară de Gutierrez şi
Mullen, ţineau sub observaţie o galerie întreagă de tâlhari dintre
oamenii lui Cheese Olamon. Printre ei, Carlos Orlando zis Ciob care
superviza operaţiunile de zi cu zi în complexurile de locuinţe şi căra
cu el un teanc de benzi desenate oriunde mergea. Mai era JJ
McNally care răzbătuse în poziţia de peşte şef peste toate târfele
non-vietnameze din Dorchesterul de Nord, dar care se-ntâlnea şi-o
învineţea pe-o vietnameză care nu părea să aibă mai mult de cinşpe
ani. Joel Green şi Hicky Vister se ocupau de cămătărie şi pariuri
dintr-un separeu în Elsinore’s, un bar din Lower Mills, al cărui
proprietar era Cheese, iar Buddy Perry şi Brian Box – doi tipi aşa de
tâmpiţi că le trebuia hartă în propriile case – erau cu muşchii.
Chiar şi la cea mai rapidă ochire, ăsta nu era un grup de savanţi.
Cheese înaintase în rang plătindu-şi datoriile, arătând respect,
aducând omagii oricui ar fi putut să-i facă rău şi ridicându-se ori de
câte ori apărea un vid de putere. Cea mai mare acţiune de acest fel
604
se petrecuse cu câţiva ani înainte când Jack Rouse, naşul mafiei
irlandeze din Dorchester şi Southie, a dispărut împreună cu omul
lui de încredere, Kevin Hurlihy, un tip care-avea un cuib de viespi
în loc de creier şi acid industrial în loc de sânge. Când ăştia doi au
dispărut, Cheese şi-a anunţat participarea la o licitaţie asupra
Dorchesterului de sus şi-a trecut la fapte. Cheese era deştept, Chris
Mullen, doar pe jumătate, iar Pharaoh Gutierrez părea să fie şi el pe
felie. Ceilalţi oameni ai lui Cheese, totuşi, erau pe potriva politicii
sale de-a nu năimi niciodată pe cineva care, pe lângă c-ar fi fost
lacom (lucru pe care Cheese îl considera o calitate în afaceri), ar fi
fost şi destul de deştept ca să poată să facă ceva să-şi satisfacă
lăcomia.
Aşa că tocmea idioţi şi dependenţi de adrenalină şi tipi care-şi
ţineau banii în suluri legate cu elastic şi care vorbeau ca James
Caan32 şi se fuduleau cu chestia asta, dar care, dincolo de toate
astea, aveau prea puţine ambiţii.
De fiecare dată când Chris Mullen sau Gutierrez intrau undeva –
în vreun apartament ori depozit, ori într-o clădire de birouri –, locul
era imediat desemnat pentru supraveghere şi-n următoarele trei
zile era ţinut sub observaţie douăzeci şi patru din douăzeci şi patru,
iar dacă era posibil, era infiltrat de către ofiţerii secţiei CIC.
Microfoanele pe care le montaserăm în apartamentul lui Mullen
ne-au permis să aflăm că-şi suna mama în fiecare seară la ora
şapte şi că trebuia să-i răspundă la aceleaşi întrebări: de ce nu era
căsătorit, de ce era aşa de egoist şi nu-i făcea maică-sii nepoţi, de ce
nu se întâlnea cu fete drăguţe şi cum se face că era mereu aşa de
palid, deşi avea o slujbă aşa de bună la Ocolul Silvic. Şi-n fiecare
seară la şapte jumătate se uita la „Ştii şi câştigi” şi răspundea la
întrebări cu voce tare, contabilizând cam trei sute de puncte. Le
avea cu geografia, dar când venea vorba de artişti francezi din
secolul XVIII era pur şi simplu de tot rahatul.
L-am auzit vorbind cu vreo câteva gagici, sau porcării despre
maşini şi filme şi despre Bruins33 cu Gutierrez, dar, ca pe mulţi alţi
infractori, părea să-l încerce un sănătos dezgust când venea vorba

32 James Caan, actor american, cunoscut pentru rolul său în Naşul (n.t.).
33 Numele echipei de hochei pe gheaţă din Boston (n.t.).
605
să discute afaceri la telefon.
Căutarea Amandei dăduse greş pe toate celelalte fronturi, iar
poliţiştii în uniformă implicaţi în căutarea ei au fost treptat
reorientaţi dinspre CIC spre alte secţii.
În a patra zi de supraveghere, Broussard şi Poole au primit un
telefon de la locotenentul Doyle, care le cerea să ajungă la secţie
într-o jumătate de oră şi să se asigure că suntem şi noi cu ei.
— Chestia asta îmi pare nasoală, a zis Poole când eram pe drum
spre centrul oraşului.
— Dar de ce şi noi? a zis Angie.
— La asta mă refeream când am zis „nasoală”, a zis Poole
zâmbindu-i lui Angie care-i scoase limba.

Nu s-ar fi zis că Doyle ar fi avut o zi bună. Pielea îi era cenuşie, iar

sub ochi avea pungi negre. Tot corpul îi mirosea a cafea rece.
— Închide uşa, i-a zis lui Poole îndată ce-am intrat.
Până când Poole a închis uşa în urma noastră, ne-am aşezat în
scaune în faţa biroului lui Doyle.
Doyle a zis:
— Când am pus pe picioare CIC şi căutam detectivi buni, am
adus de peste tot, dar nu şi de la Moravuri şi Narcotice, întrebarea-i
de ce-am procedat aşa, detectiv Broussard.
Broussard se juca cu cravata.
— Pentru că tuturor le e teamă să lucreze cu cei de la Moravuri şi
Narcotice, domnule.
— Şi de ce le e teamă, sergent Raftopoulos?
Poole a zâmbit.
— Pentru că suntem aşa de frumuşei, domnule.
Doyle făcu un gest din mână ca şi cum ar fi zis „zi-i înainte” şi
dădu din cap ca pentru sine de câteva ori.
— Pentru că, a zis el în cele din urmă, detectivii de la Moravuri
sunt cowboy. Nebuni. Le plac biştarii, le plac paralele, le
place-adrenalina. Le place să facă lucrurile-n felul lor.
Poole a dat din cap.
— Adesea, acestea sunt regretabilele efecte colaterale ale
misiunilor noastre, aşa este, domnule.
— Dar locotenentul vostru de la zero-şase mi-a dat asigurări că
voi doi sunteţi gagii cu coloană vertebrală, extrem de eficienţi şi de
606
ca la carte. Este?
— Era doar un zvon, domnule, a zis Broussard.
Doyle îi zâmbi strâmb.
— Tu eşti detectiv clasa întâi de anul trecut. Corect, Broussard?
— Da, domnule.
— Vrei să zbori iar în clasa a doua sau a treia? Ori poate chiar la
patrulă?
— Păi nu, domnule. Asta nu mi-ar aduce prea multe bucurii,
domnule.
— Atunci nu-mi mai ciocăni-n coaie cu şmecheriile tale de căcat,
detectiv Broussard.
Broussard tuşi în pumn.
— Da, domnule.
Doyle ridică de pe birou o coală de hârtie, o citi un moment, apoi
o lăsă din mână.
— Ai pus jumătate din detectivii direcţiei CIC să lucreze la
supravegherea oamenilor lui Olamon. Când te-am întrebat de ce,
mi-ai spus c-ai primit un indiciu de la un anonim cum că Olamon
este implicat în dispariţia Amandei McCready.
Dădu iarăşi din cap, pentru sine, apoi ridică privirea şi-l aţinti
drept în ochi pe Poole.
— Vrei să-ţi revizuieşti declaraţia?
— Domnule?
Doyle îşi privi ceasul şi se ridică în picioare.
— O să număr descrescător de la zece. Spuneţi-mi adevărul
înainte s-ajung la unu şi probabil vă veţi putea păstra slujbele.
Zece, a zis Doyle.
— Domnule.
— Nouă.
— Domnule, noi nu ştim…
— Ooooo, opt. Şapte.
— Credem că Amanda McCready a fost răpită de Cheese Olamon
pentru ca-n felul ăsta să se asigure că-i vor fi înapoiaţi banii pe care
mama fetiţei i-a furat de la el.
Poole se lăsă pe spate în scaun şi ridică din umeri când
Broussard se uită la el.
— Deci e răpire, a zis Doyle şi s-a aşezat.
— Posibil, a zis Broussard.
607
 — Infracţiune federală.
— Doar dacă suntem siguri, domnule.
Doyle a deschis un sertar al biroului de unde a scos un casetofon
pe care-l trânti pe tăblia biroului. Se uită la mine şi la Angie pentru
prima oară de când intraserăm în birou şi apăsă pe butonul de
redare.
Întâi s-au auzit păcănituri statice, apoi ţârâitul unui telefon şi o
voce pe care-am recunoscut-o ca fiind a lui Lionel a zis: „Alo”.
De la celălalt capăt al firului, vocea unei femei a zis: „Spune-i
soră-tii să-i trimită pe poliţaiul bătrân, pe ăla frumuşel şi pe cei doi
detectivi particulari la cariera Granite Rail mâine seară la ora opt.
Spune-le să urce pe partea dinspre Quincy, pe partea cu vechea
cale ferată.”
„Scuzaţi-mă, cine sunteţi?”
„Spune-le să aducă ce-au găsit în Charlestown.”
„Doamnă, nu sunt sigur ce…”
„Spune-le că ce-au găsit în Charlestown trebuie dat la schimb pe
ce-am găsit noi în Dorchester.”
Vocea femeii, joasă şi neutră, se mai îndulci: „Ai înţeles,
dragule?”
„Nu sunt sigur. Pot să iau o bucăţică de hârtie?”
Se auzi un râs lejer, din gât. „Ce prevăzător eşti, dragule. Zău
aşa. Totul e-nregistrat. Pentru oricine-ascultă: dacă vedem şi pe
alţii în afara celor patru, mâine-seară la Granite Rail, pachetul din
Dorchester cade de pe stânci.”
„Nimeni…”
„Pa, pa, dulceaţă. Să fii cuminte-acuma. M-auzi?”
„Nu, stai…”
S-a auzit un clic, apoi sunetul sacadat, greu al respiraţiei lui
Lionel, apoi tonul.
Doyle a oprit casetofonul. S-a lăsat pe spate în scaun, şi-a lipit
degetele în cupolă, lovindu-le uşor de buza de jos.
După o tăcere de câteva minute, a zis:
— Ce-aţi găsit în Charlestown, fraţilor?
Nimeni n-a spus nimic.
Doyle s-a învârtit cu scaunul, uitându-se la Broussard şi la
Poole.
— Vreţi să fac iarăşi figura cu numărătoarea?
608
 Poole s-a uitat la Broussard. Broussard a ridicat mâna cu palma
în sus şi a îndreptat-o în direcţia lui Poole.
— Merci, iubire.
Poole s-a întors spre Doyle.
— Am găsit două sute de mii de dolari în curtea din spate a
locuinţei lui David Martin şi-a lui Kimmie Niehaus.
— Umflaţii din Charlestown, a zis Doyle.
— Da, domnule.
— Şi ăştia două sute de mii sunt etichetaţi ca probe, desigur.
Poole îşi răsuci mâna în direcţia lui Broussard.
Broussard se uită la pantofii săi.
— Nu chiar, domnule.
— Zău? Doyle ridică un creion şi mâzgăli ceva în carnetul pe
care-l avea lângă cot. Şi după ce chem Afacerile Interne şi veţi fi daţi
afară din secţia asta fără prea multe discuţii, în ce firmă de
securitate credeţi că veţi lucra?
— Păi, să vedeţi…
— Sau de fapt o să fie un bar? Doyle zâmbi larg. Civililor le place
chestia asta la nebunie – să ştie că barmanul i-un fost poliţist. Aşa
pot s-asculte toate poveştile alea din prima linie.
— Domnule locotenent, a zis Poole, cu tot respectul cuvenit, am
dori să ne păstrăm slujbele.
— Sunt sigur de asta.
Doyle mai scrise ceva în carneţel.
— Ar fi trebuit să vă gândiţi la asta înainte să înstrăinaţi probe
din ancheta unui caz de omucidere. Asta se numeşte infracţiune,
domnilor.
A ridicat receptorul, a apăsat două cifre, a aşteptat.
— Michael, află-mi numele ofiţerilor care investighează
asasinarea lui David Martin şi-a lui Kimmie Niehaus. Da, aştept la
aparat.
Şi-a lipit receptorul de umăr, bătând cu guma creionului în
tăblia biroului, fluierând încetişor printre dinţi. O voce mică,
subţirică se auzi din receptor, iar Doyle se concentră iarăşi asupra
lui.
— Mda. Am înţeles.
A scris ceva în carneţel, apoi a închis.
— Detectivii Daniel Guden şi Mark Leonard. Îi ştiţi?
609
 — Vag, a zis Broussard.
— Ar trebui să presupun că aţi omis să-i înştiinţaţi despre cele
găsite în curtea din spate a locuinţei victimelor de cazul cărora se
ocupă.
— Da, domnule.
— Da, domnule, adică i-aţi înştiinţat? Sau da, domnule, aţi omis
să-i înştiinţaţi?
— Ultima variantă, a zis Poole.
Doyle îşi duse mâinile la ceafă şi se lăsă în spătarul scaunului.
— Acuma deşertaţi sacul pentru mine, domnilor, şi dacă situaţia
nu-i atât de împuţită pe cât pare în acest moment, poate – şi nu
vreau să spun altceva decât poate – o să vă păstraţi slujbele şi
săptămâna ce vine. Dar vă promit ceva: nu la CIC. Dacă am chef de
cowboy, mă uit naibii la Rio Bravo.
Poole i-a spus tot, începând din momentul când eu şi Angie l-am
ginit pe Chris Mullen pe înregistrările televiziunilor de ştiri şi
până-n ziua aceea. Singurul lucru pe care l-a lăsat pe dinafară a
fost biletul de răscumpărare găsit în lenjeria intimă a lui Kimmie, şi
de-ndată ce mi-am repetat în minte înregistrarea convorbirii lui
Lionel cu femeia aceea, mi-am dat seama că, în lipsa biletului acela,
nu existau probe solide că cea care-l sunase cerea bani în schimbul
unui copil. Fără dovada răpirii, agenţii federali nu se puteau
implica.
— Unde-s banii? a întrebat Doyle când Poole a terminat.
— La mine, am zis.
— La tine, nu? a zis Doyle fără ca măcar să arunce o privire în
direcţia mea. Asta-i foarte bine, sergent Poole. Două sute de mii,
bani furaţi – şi probă furată, aş adăuga –, sunt în posesia unui
cetăţean particular al cărui nume a fost vehiculat în ultimii ani în
legătură cu trei omoruri nesoluţionate şi – zic unii – în legătură cu
dispariţia lui Jack Rouse şi a lui Kevin Hurlihy.
— Nu despre mine-i vorba, am zis. Probabil mă confundă cu
celălalt gagiu pe care-l cheamă Patrick Kenzie.
Angie m-a lovit în gleznă.
— Pat, a zis Doyle şi s-a aplecat înainte, privindu-mă.
— Patrick, am zis.
— Scuză-mă, a zis Doyle. Patrick, îţi pot citi drepturile pentru
deţinerea de bunuri furate, obstrucţia actului de justiţie, amestec
610
în anchetarea unei infracţiuni grave şi deteriorarea probelor. Toate
în acelaşi timp. Vrei să te mai fuţi cu mine niţeluş şi să vezi ce mai
scot la iveală, dacă nu-mi place mutra ta?
M-am sucit în scaun.
— Ce spui? a zis Doyle. Nu te-am auzit.
— Nu, am zis.
Şi-a făcut palma pâlnie în dosul urechii.
— Poftim?
— Nu, am zis. Domnule.
A zâmbit şi-a plesnit biroul cu degetele.
— Foarte bine, fiule. Deschide gura când ţi se vorbeşte. În rest,
ţine-o-nchisă.
A făcut un semn cu capul spre Angie.
— Aşa ca partenera ta. Am tot auzit că dumneata eşti creierul
operaţiunilor, doamnă dragă. Se pare că exact ăsta-i adevărul.
S-a întors cu scaunul spre Poole şi Broussard.
— Aşadar, voi, geniilor, aţi decis să jucaţi pe terenul lui Cheese
Olamon şi să daţi banii pe puştoaică.
— Cam aşa ceva, domnule.
— Şi care-ar fi motivul pentru care nu v-aş da pe mâna agenţilor
federali? Doyle desfăcu mâinile cu palmele în sus.
— Că până acum nu există o solicitare oficială de răscumpărare,
a zis Broussard.
Doyle se uită scurt la casetofon.
— Şi-atunci noi ce-am ascultat adineaori?
— Păi, domnule, Poole s-a aplecat peste birou, arătând spre
casetofon. Dacă ascultaţi încă o dată veţi auzi o femeie sugerând
schimbul a „ceva” găsit în Charlestown cu „ceva” găsit în
Dorchester. Femeia aia poate că vorbea despre un schimb de timbre
pe abţibilduri cu jucători de baseball.
— Faptul că a sunat-o pe mama unui copil dispărut n-ar stârni
curiozitatea fraţilor noştri din forţele federale?
— Păi, ca să fim exacţi, a zis Broussard, a sunat la fratele mamei
unui copil dispărut.
— Şi i-a zis: „spune-i soră-tii”, a zis Doyle.
— Da, corect, dar totuşi, domnule, nu există probe clare că

611
vorbim de-o răpire. Şi ştiţi cum sunt federalii, au zbârcit-o la Ruby
Ridge, la Waco34, au făcut înţelegeri cretine cu mafia, ei ar…
Doyle a ridicat o mână.
— Suntem la curent cu recentele încălcări ale legii de către
Biroul Federal, detectiv Broussard.
S-a uitat la casetofon, apoi la însemnările pe care şi le făcuse în
carneţelul pe care-l avea lângă cot.
— Cariera Granite Rail nu-i în jurisdicţia noastră. E împărţită
între Poliţia Statală şi Departamentul din Quincy. Deci…
Şi-a plesnit palmele una de alta.
— OK.
— OK? a zis Broussard.
— OK, adică nefiind menţionată puştoaica McCready, înseamnă
că putem propune o acţiune colectivă cu politia statului şi cu băieţii
albaştri din Quincy. Şi să-i lăsăm pe agenţii federali acasă. Cea
care-a sunat a zis să nu fie alţi poliţişti decât voi doi pe calea ferată
de la cariera Granite Rail. Bun. Numai că vom împresura dealurile
alea, domnilor. O să întindem o funie împrejurul carierelor din
Quincy şi imediat ce copila e-n afara oricărei primejdii, aruncăm
pătura de plumbi peste Mullen, Gutierrez şi oricine-o mai fi crezând
că aia-i ziua de salariu în care-o să-ncaseze două sute de miare.
Şi-a plesnit iar degetele de birou.
— Sună bine?
— Da, domnule.
— Da, domnule.
Doyle le-a zâmbit în felul acela al lui: reţinut şi rece.
— Şi-ndată ce-i gata treaba asta, pe voi, cocoşaţilor, vă transfer
din divizia şi din secţia mea. Iar dacă ceva merge rău mâine-seară la
carieră… vă transfer la geniu. O să număraţi secundele până la
pensionare târându-vă pe sub maşini şi rugându-vă să nu facă
bum. Întrebări?
— Nu, domnule.

34Ruby Ridge, în Idaho, şi Waco, Texas, au fost locurile unor confruntări violente între
autorităţile federale ale SUA, între care FBI, şi membrii unor organizaţii religioase,
soldate cu numeroase victime. Ambele evenimente au avut loc la începutul anilor 1990 şi
au scandalizat opinia publică americană (n.t.).
612
 — Nu, domnule.
S-a întors cu scaunul spre noi.
— Domnule Kenzie şi domnişoară Gennaro, dumneavoastră
sunteţi civili. Prezenţa voastră în biroul acesta îmi displace, nu mai
vorbesc de faptul că mâine-seară veţi urca pe dealul acela. Dar nu
prea am de ales. Aşadar uitaţi care-i înţelegerea: nu vă veţi angaja
cu suspecţii în vreun schimb de focuri. Nu veţi vorbi cu suspecţii.
Dacă va avea loc vreo confruntare armată, vă aruncaţi la pământ şi
vă acoperiţi capetele. Când se-ncheie operaţiunea asta, nu veţi
discuta niciun aspect al ei cu presa. Şi nu veţi scrie cărţi despre
afacerea asta. Clar?
Am dat din cap. Angie a dat din cap.
— Dacă mă trageţi pe sfoară în oricare din chestiunile
menţionate, vă suspend autorizaţiile şi permisele de portarmă şi
pun echipa de Cazuri Reci să investigheze asasinarea lui Marion
Socia. Am să-mi sun prietenii din presă şi-am să le cer să facă o
retrospectivă a straniei dispariţii a lui Jack Rouse şi-a lui Revin
Hurlihy. S-a-nţeles?
Am dat amândoi din cap.
— Vreau s-aud: „Da, locotenent Doyle.”
— Da, locotenent Doyle, a murmurat Angie.
— Da, locotenent Doyle, am zis.
— Excelent.
Doyle s-a lăsat în spătarul scaunului şi şi-a desfăcut larg braţele,
cuprinzându-ne pe toţi patru.
— Şi-acuma dispăreţi naibii din ochii mei.

— Straşnic gagiu, a zis Angie când am ajuns în stradă.

— E doar un molâu bătrân, a zis Poole.
— Zău?
Poole s-a uitat la mine de parc-aş fi tras aurolac şi-a clătinat
capul foarte încet.
— A-ha, am zis.
— Banii sunt în siguranţă, nu, domnule Kenzie?
Am dat din cap.
— Îi vreţi acuma?
Poole şi Broussard s-au uitat unul la altul, apoi au ridicat din
umeri.
613
 — N-am avea niciun motiv, a zis Broussard.
— Mâine, cândva, o să fie şedinţa strategică între noi, poliţia
federală şi băieţii din Quincy. Aduceţi-i atunci.
— Cine ştie, a zis Poole. Poate cu toate forţele pe care le avem pe
urmele oamenilor lui Olamon, îl prindem pe vreunul plecând
de-acasă spre cariere cu copila-n remorcă. Îi lăsăm la secţie şi toată
povestea se-ncheie acolo.
— Sigur, Poole, a zis Angie. Sigur. Exact aşa de simplu o să fie.
Poole oftă şi se lăsă pe călcâie.
— Fratele meu, a zis Broussard, nu vreau s-ajung la geniu.
Poole chicoti.
— Asta, băiete, a zis el, este echipa de geniu.

Ne aşezaserăm pe treptele verandei din faţă a casei lui Lionel şi a

lui Beatrice şi i-am pus la curent, cât s-a putut, făcându-le istoricul
recent al investigaţiei, lăsând afară orice detaliu din pricina căruia
ar fi putut fi puşi sub acuzare de către agenţii federali, în caz că
toată afacerea ar fi ieşit prost.
— Deci, a zis Beatrice când am terminat, toate astea s-au
întâmplat pentru că Helene a pus la cale o învârteală de-a ei şi-a
jefuit pe cine nu trebuia.
Am dat din cap.
Lionel şi-a jupuit o bucăţică mărişoară de piele moartă de pe
degetul mare, expirând pe gură în ritm rapid.
— O fi ea soră-mea, a zis în cele din urmă, dar asta, asta-i…
— De neiertat, a zis Beatrice.
Angie s-a apropiat de balustradă, iar eu m-am ridicat în picioare,
simţindu-i mâna caldă strecurându-se într-a mea.
— Dacă vă consolează cu ceva, a zis ea, mă-ndoiesc că cineva ar
fi putut să prevadă că avea să se-ntâmple aşa ceva.
Beatrice a traversat veranda şi s-a aşezat pe trepte lângă soţul ei.
I-a luat mâinile mari într-ale ei şi s-au uitat în gol pe stradă, preţ
de-un minut şi mai bine, şi feţele amândurora erau pustiite şi
palide şi mânioase şi resemnate, în acelaşi timp.
— Pur şi simplu nu pot să-nţeleg, a zis Beatrice. Pur şi simplu nu
pot să-nţeleg, a şoptit.
— Au s-o omoare? ne-a privit Lionel peste umăr.
— Nu, am zis. N-ar avea niciun rost să facă aşa ceva.
614
 Angie mi-a strâns mâna ca să mă pot ţine pe picioare sub
greutatea minciunii aceleia.
Întorşi în apartament, eu am făcut primul duş care să mă cureţe
de cele patru zile de stat în maşină şi urmăriri de scursuri prin
oraş, iar Angie, pe-al doilea abia.
Când a ieşit din baie, a rămas în picioare în uşa camerei de zi, cu
prosopul alb înfăşurat strâns pe pielea ei ca mierea şi-şi trecu
pieptenul spre spate prin părul lung. Se uita la mine. Stăteam
într-un fotoliu şi mâzgăleam însemnări despre întâlnirea noastră
cu locotenentul Doyle.
Am ridicat ochii din hârtii şi privirea mea a întâlnit-o pe-a ei.
Ochii ei, foarte mari, de culoarea caramelului, sunt uluitori. Mă
gândesc uneori că m-ar putea sorbi în ei dac-ar vrea. Şi credeţi-mă
c-ar fi bine. Foarte bine.
— Mi-a fost dor de tine, a zis.
— Am fost ţintuiţi în aceeaşi maşină trei zile şi jumătate. Cum ar
fi putut să-ţi fie dor?
Şi-a ridicat puţin bărbia şi mi s-a uitat ţintă-n ochi până am
priceput.
— A, am zis. Vrei să spui că ţi-a fost dor de mine.
— Îhî.
Am dat din cap.
— Cât de mult?
A lăsat prosopul să cadă de pe ea.
— Aşa de mult, am zis şi ceva mi s-a înţepenit în gâtlej. Măi, măi.

După ce facem dragoste, o vreme trăiesc într-o lume de ecouri şi

de amintiri aidoma fotografiilor la minut. Rămân întins în
întunericul umed şi simt inima lui Angie bătând pe-a mea; coloana
i se împinge în buricele degetelor mele ori şoldul ei îmi încălzeşte
palma şi pot auzi ecoul gemetelor ei moi, al unui gâfâit brusc, al
râsului jos, din gât, lejer care-i scapă după ce suntem epuizaţi şi-şi
dă capul pe spate pentru o clipă şi părul ei întunecat îi dezgoleşte
faţa şi-i cade pe spate. Cu ochii închişi, văd în imagini mărite urma
dinţilor ei de sus pe buza de jos, conturul gambei pe aşternuturile
albe, relieful omoplatului sub carnea ei, firimiturile de vise şi de
poftă ce-i înnourează şi-i umezesc deodată ochii, vârfurile unghiilor
roz-închis înfigându-se în pielea mea, mai sus de abdomen.
615
 După ce fac dragoste cu Angie, nu mai sunt bun de nimic vreo
jumătate de oră. De cele mai multe ori, şi ca să pot da un telefon ar
trebui să-mi deseneze cineva ce-i de făcut. Toate funcţiile, în afara
celor vitale, îmi sunt inaccesibile. Despre discuţii inteligente nici că
poate fi vorba. Plutesc printre ecouri şi fotografii instantanee. Atât.
— Hei.
Bate darabana cu degetele pe pieptul meu, îşi lipeşte coapsa de-a
mea.
— Mda…
— Te-ai gândit vreodată…
— În clipa asta, nu.
A râs, şi-a încârligat laba piciorului pe sub glezna mea, s-a
ridicat ceva mai sus pe pieptul meu şi mi-a trecut vârful limbii în
sus pe toată lungimea gâtului.
— Serios, măcar o secundă.
— Dă-i drumul, am reuşit să spun.
— Te-ai gândit vreodată, vreau să zic, când eşti cu mine, că ce
facem, ar putea, dacă am vrea, să creeze viaţă?
Mi-am ridicat capul şi-am deschis ochii, aţintindu-i într-ai ei. Mi
se uita calmă în ochi. O pată întinsă de mascara sub ochiul stâng
arăta ca o vânătaie în întunericul blând din dormitorul nostru.
Şi de-acum era al nostru, dormitorul, nu? Casa în care crescuse
de pe strada Howes era încă în proprietatea ei, cea mai mare parte
din mobilă o avea acolo, dar nu mai dormise în ea nici măcar o
noapte în ultimii aproape doi ani.
Dormitorul nostru. Patul nostru. Aşternuturile noastre
învălmăşite împrejurul acestor două corpuri zăcând împreună, cu
inimile bubuind şi carnea mea atât de strâns lipită de-a ei că unui
observator exterior i-ar fi fost dificil să spună unde se termină unul
din noi şi unde-ncepe celălalt. Şi pentru mine era uneori dificil.
— Un copil, am zis.
A dat din cap.
— Să aducem un copil, am zis rar, în lumea asta. Cu ocupaţia pe
care-o avem.
A dat iarăşi din cap, de data asta cu ochii strălucitori.
— Vrei?
— N-am zis asta, a şoptit şi s-a aplecat şi mi-a sărutat vârful
nasului. Am zis: te-ai gândit vreodată la asta? Te-ai gândit vreodată
616
la puterea pe care-o avem când facem dragoste în patul ăsta, şi
arcurile fac zgomot, şi noi facem zgomot şi totu-i aşa de… aşa de
minunat şi nu doar din pricina senzaţiilor, ci pentru că suntem
împreunaţi – eu şi cu tine – chiar aici?
Şi-a apăsat palma pe vintrele mele.
— Putem crea viaţă, iubitule. Eu şi cu tine. De-aş uita numai o
dată să-mi iau pastila – o şansă la, cât?, o sută de mii? –, şi-aş
putea avea viaţă crescând în mine chiar acum. Viaţa ta. Şi-a mea.
M-a sărutat.
— A noastră.
Întinşi cum eram, aşa de aproape, aşa de încinşi fiecare de
fierbinţeala trupului celuilalt, aşa de definitiv înrobiţi unul celuilalt,
era atât de simplu să doreşti ca viaţa să înceapă în chiar acel
moment în pântecul ei. Tot ce e sacru şi misterios în corpul unei
femei, în corpul lui Angie, părea tăinuit în acel cocon de cearşafuri,
pe salteaua aceea moale, pe patul acela instabil. Totul era aşa de
limpede dintr-odată.
Dar lumea nu era patul acela. Lumii îi erau proprii răceala
cimentului şi a lamelor zimţate. Lumea dădea pe dinafară de
monştri care cândva fuseseră prunci, care porniseră la drum ca
zigoţi într-un pântec, care-au ieşit dintr-o femeie prin singurul
miracol care mai e posibil în secolul douăzeci, dar au ieşit mânioşi
şi suciţi ori ursiţi să ajungă mânioşi şi suciţi. Câţi alţi îndrăgostiţi
au zăcut întinşi în pupe ca asta, în paturi ca ăsta şi-au simţit ce
simţeam noi? Şi câţi monştri au creat? Şi câte victime?
— Vorbeşte, a zis Angie şi mi-a dat părul reavăn de pe frunte.
— M-am gândit, am zis.
— Şi?
— Şi mă înspăimântă gândul.
— Şi pe mine.
— Mă îngrozeşte.
— Şi pe mine.
— Mult.
Şi-a îngustat ochii.
— Cum adică?
— Puşti găsiţi în butoaie cu ciment, cei ca Amanda McCready
care dispar de parcă n-ar fi trăit vreodată, pedofili care bântuie
străzile, acolo, afară, cu banda adezivă şi sforile de nailon gata
617
pregătite. Lumea asta-i o cloacă, iubito.
A dat din cap.
— Şi?
— Şi ce?
— Şi-i o cloacă. Bun. Şi ce-i cu asta? Vreau să zic că părinţii
noştri au ştiut probabil că-i o cloacă, dar tot ne-au făcut pe noi.
— Şi ce minunate copilării am avut, nu?
— Ai prefera să nu te fi născut?
Mi-am pus ambele mâini pe şalele ei, iar ea şi-a sprijinit
greutatea în palmele mele. Corpul ei s-a ridicat de pe-al meu,
cearşaful i-a alunecat pe spate, s-a aşezat în poala mea şi s-a uitat
în jos la mine, părul i-a căzut de după urechi, goală şi frumoasă şi
mai apropiată de pura şi simpla perfecţiune decât orice alt lucru
sau orice altă persoană sau orice altă fantezie pe care-o
cunoscusem pân-atunci.
— Dac-aş prefera să nu mă fi născut?
— Asta-i întrebarea, a zis ea blând.
— Sigur că nu, am zis. Dar Amanda McCready ar fi zis la fel?
— Copilul nostru n-ar fi ca Amanda McCready.
— Cum am putea şti?
— Pentru că noi n-am jefui traficanţi de droguri care ne-ar lua
copilul ca să-şi recupereze banii.
— În fiecare zi dispar copii, şi din motive mult mai mărunte decât
ăsta, şi ştii şi tu asta. Copiii dispar pentru că se duc la şcoală şi trec
prin locuri nepotrivite, în momente nepotrivite, sau se pierd de
părinţii lor la mall. Şi mor, Angie. Copiii mor.
O singură lacrimă i-a căzut pe sân şi după o clipă i-a alunecat
peste sfârc şi-a căzut pe pieptul meu, rece când a ajuns să-mi
atingă pielea.
— Ştiu asta, a zis. Dar fie cum o fi să fie, vreau un copil cu tine.
Nu azi, poate nici măcar anul viitor. Dar îl vreau. Vreau să creez
ceva frumos din corpul meu, care să fie noi şi totuşi o persoană
complet alta decât noi.
— Vrei un copilaş.
A clătinat capul.
— Vreau copilul tău.

După o vreme am aţipit amândoi.

618
 Sau numai eu. M-am trezit câteva minute mai târziu ca să-mi
dau seama că ea se ridicase din pat, aşa că m-am ridicat şi eu şi-am
mers prin bezna apartamentului în bucătărie şi-am găsit-o stând la
masa de lângă fereastră – pielea ei, goală, albită de lumina frântă,
sfâşiată printre lamelele jaluzelei a lunii.
Lângă antebraţul ei era un carnet de note, dosarul cazului îl avea
în faţă, iar când am trecut pragul, a ridicat privirea şi-a zis:
— N-o pot lăsa să trăiască.
— Cheese şi Mullen?
A dat din cap.
— Ar fi o mişcare tactică stupidă. Sunt obligaţi s-o omoare.
— Au ţinut-o în viaţă pân-acum.
— Cum putem fi siguri? Şi chiar dac-ar fi aşa, probabil că n-au
s-o mai ţină decât până-şi primesc banii. Ca să fie siguri. Dar după
aceea vor fi nevoiţi s-o omoare. Ar fi…
Am dat din cap.
— Deja te-ai gândit la asta.
— Da.
— Deci mâine-noapte…?
— Mă aştept să găsim un cadavru.
Şi-a aprins o ţigară, iar pielea ei a fost, pentr-o clipită, înroşită de
flacăra brichetei.
— Poţi suporta gândul ăsta?
— Nu.
M-am apropiat de masă până am ajuns lângă Angie, am pus
mâna pe umărul ei, conştient de goliciunea noastră şi m-am
pomenit gândindu-mă iarăşi la puterea pe care-o deţineam în patul
nostru şi-n corpurile noastre, la acea potenţială a treia viaţă
plutind ca un spirit între pielea ei şi-a mea dezgolite.
— Bubba? a zis ea.
— Mai mult ca sigur.
— Lui Poole şi lui Broussard n-o să le pice bine.
— Tocmai de-aia n-o să le spunem că-i acolo.
— Dacă Amanda încă trăieşte când ajungem la cariere şi dacă o
putem localiza sau cel puţin bănuim pe unde se află…
— Atunci Bubba o să-l doboare pe oricine-o fi cel care-o ţine. O
să-l doboare ca pe-un sac de gunoi şi va dispărea apoi în noapte.
A zâmbit.
619
 — Vrei să-l suni?
Am împins telefonul peste masă.
— Îţi las ţie plăcerea.
Şi-a încrucişat picioarele cât a format numărul, şi-a ridicat capul
când a pus receptorul la ureche.
— Hei, băiatule, a zis când Bubba a răspuns, vrei să ieşi la joacă
mâine-seară?
Un moment, Angie a ascultat ce-i spunea el, apoi zâmbetul ei s-a
lărgit.
— Dacă eşti realmente binecuvântat, Bubba, sigur, chiar o
să-mpuşti pe cineva.

620
 17

Maiorul John Dempsey de la poliţia statului Massachusetts avea

o faţă lată, de irlandez, plată ca o tigaie şi ochi exoftalmici şi
circumspecţi ca de bufniţă. Şi chiar clipea ca o bufniţă: un spasm
neaşteptat al muşchilor oculari îi trăgea pleoapele groase peste
ochi, unde rămâneau o zecime de secundă mai mult decât era firesc
înainte să ţâşnească-napoi ca jaluzelele-n fereastră şi să dispară
sub sprâncene.
Ca la majoritatea oamenilor din forţele de ordine statale pe care
i-am întâlnit, coloana lui vertebrală părea forjată din ţeavă de
plumb, iar buzele îi erau palide şi prea subţiri – în albeaţa plată a
feţei păreau că i-au fost schiţate aproximativ în carne cu un creion.
Mâinile îi erau de-o albeaţă untoasă, cu degete lungi şi feminine, cu
unghii bine întreţinute şi bine definite de-ai fi zis că erau marginile
unui bănuţ de cinci cenţi. Dar mâinile erau tot ce era moale în el.
Tot restul lui era construit din şisturi, constituţia lui suplă era atât
de dură şi de lipsită de adipozităţi, încât eram aproape sigur că
de-ar fi căzut de pe podium s-ar fi făcut ţăndări.
Uniformele poliţiei statului m-au neliniştit întotdeauna, dar
niciunele atât de mult ca acelea ale ofiţerilor de rang superior. E
ceva agresiv teuton în toată pielăria aia neagră lustruită impecabil,
în epoleţii aceia proeminenţi şi-n strălucitoarele decoraţii de argint,
în banduliera tare Sam Browne35, petrecută de-a curmezişul peste
piept de pe umărul drept pe şoldul stâng, în acel sfert de inci în plus
al cozorocului caschetei făcut să acopere fruntea şi să umbrească
ochii.
Poliţiştii de oraş îmi amintesc întotdeauna de răcanii din vechile
filme de război. Indiferent cât de bine sunt îmbrăcaţi, mie-mi par
întotdeauna gata să se târască pe burtă pe o plajă din Normandia,
cu un muc ud de trabuc încleştat în dinţi şi cu o ploaie de moloz
căzându-le în spinare. Dar când văd un ofiţer de rang mediu din

35Cureaua petrecută în diagonală peste piept a primit numele ofiţerului Sam Browne,
care a servit în cavaleria engleză din India în sec. XIX (n.t.).
621
poliţia statului – fălcile încleştate, înălţarea arogantă a bărbiei,
soarele lucind din toate elementele uniformei făcute special să
lucească –, mi-l imaginez imediat bătând pas de defilare pe străzile
tomnatice ale Poloniei, cam pe la anul 1939.
La scurt timp după ce se adunase toată lumea, maiorul Dempsey
şi-a scos cascheta enormă, descoperind un ciuf de păr alarmant de
portocaliu. Îl tunsese până nu mai rămăsese din el decât o mirişte
de ţepi lucioşi ce-i ieşeau din scalp ca iarba sintetică. Maiorul părea
conştient de efectul deconcertant pe care părul său îl avea asupra
celor care nu-l cunoşteau. Şi l-a netezit cu palmele pe ambele părţi
ale capului, apoi a ridicat indicatorul de pe birou şi l-a bătut în
palma deschisă, în timp ce cu ochii lui de bufniţă observa sala cu
un dispreţ uluit. În stânga sa, pe un rând scurt de scaune aliniate
sub emblema Uniunii, stăteau locotenentul Doyle cu şeful poliţiei
din Quincy, îmbrăcaţi, şi unul, şi celălalt, în cele mai bune costume
de înmormântare. Toţi trei scrutau adunarea cu priviri marţiale.
Eram adunaţi în sala de şedinţe a sediului din Milton al Poliţiei
Statale şi toată partea stângă era rechiziţionată tocmai de membrii
poliţiei statului, toţi cu priviri agere de vultur, toţi proaspăt
bărbieriţi şi ţinându-şi regulamentar caschetele sub braţ, fără
măcar o cută cât firul de păr la pantaloni şi cămăşi.
Primele rânduri de scaune din partea dreaptă a sălii erau
ocupate de poliţiştii din Quincy, iar cele din spate, de cei din
Boston. Poliţiştii din Quincy păreau să-i copieze pe cei ai statului,
deşi am zărit câteva îndoituri şi câteva caschete puse pe parchet,
între picioare. Cei mai mulţi erau tineri şi tinere, cu obrajii la fel de
netezi şi de proaspeţi precum carnea de biban jupuit, şi-aş fi pariat
o sumă mărişoară că niciunul din ei nu folosise vreodată arma în
misiune de serviciu.
Pentru comparaţie, partea din spate a încăperii arăta ca sala de
aşteptare a cantinei săracilor. Poliţiştii în uniformă arătau în
regulă, dar cei de la CIC, bărbaţi şi femei deopotrivă, ca şi lotul
celorlalţi detectivi detaşaţi temporar de la alte secţii pentru
misiunea aceea, erau o învălmăşeală de culori, o colecţie de pete de
cafea şi de sudoare pe la subsiori, de răsuflări duhnind a ţigări, de
frizuri în dezordine şi de haine atât de boţite c-ai fi putut rătăci în
cutele lor părţile mici ale jocurilor pentru copii sub trei ani. Cei mai
mulţi dintre detectivi lucraseră la cazul Amanda McCready încă de
622
la început şi aveau atitudinea aceea ce spunea
„te-n-măta-de-nu-ţi-place” a tuturor poliţiştilor care lucrează prea
multe zile peste program şi care-au bătut la prea multe uşi să ia
declaraţii. Spre deosebire de cei din poliţia statului şi a celor din
Quincy, membrii contingentului din Boston erau tolăniţi în scaune,
îşi trăgeau ghionturi şi tuşeau prea mult.
Angie şi cu mine, ajungând cu puţin înainte să înceapă şedinţa,
ne-am aşezat în spate. În blugii ei negri, proaspăt spălaţi, şi cu
cămaşa neagră de bumbac neşifonată pe sub jacheta de piele maro,
Angie arăta atât de bine c-ar fi putut sta alături de poliţiştii din
Quincy, eu însă, cu cămaşa de flanelă jerpelită trasă peste un
tricou alb cu Ren & Stimpy36 şi cu jeanşii împestriţaţi de pete de
vopsea albă, arătam ca un grunger din perioada post-Seattle.
Bascheţii mei erau totuşi incredibil de noi – ca scoşi din fabrică.
— Îs din ăia cu pernă de aer? a întrebat Broussard, când ne-am
strecurat pe locurile de lângă el şi Poole.
Am măturat o scamă de pe noii mei papuci.
— Nu.
— Mare păcat. Mie-mi plac ăia cu pernă de aer.
— După ce zice reclama, am zis, cu ăştia pot sări cât Penny
Hardaway37 cu două gagici în braţe.
— A, păi atunci îs buni. Merită banii.
În spatele maiorului Dempsey, doi tipi din poliţia statală au
atârnat pe perete o hartă topografică, mare, a carierelor din Quincy
şi a Rezervaţiei Dealurile Albastre. Imediat ce-au desfăşurat-o,
Dempsey a ridicat indicatorul şi-a bătut într-un punct aflat în
jumătatea de sus a hărţii.
— Cariera Granite Rail, a zis rece. Evenimentele recente legate de
dispariţia Amandei McCready ne-au făcut să credem că, în seara
asta la orele douăzeci fix, se va face un schimb. Răpitorii vor să dea
copila în schimbul unei genţi cu bani furaţi care se află
actualmente în grija Departamentului de Poliţie din Boston.

36 Numele unor personaje de desene animate; Ren e un chihuahua psihopat, iar Stimpy o
pisică grasă şi blajină (n.t.).
37 Fost baschetbalist profesionist american, în anii ’90 a jucat mai ales la Orlando Magic

(n.t.).
623
 Maiorul a trasat cu indicatorul un cerc larg împrejurul hărţii.
— După cum vedeţi, carierele au fost alese, probabil, pentru că
asigură miriade de posibilităţi de scăpare.
— Miriade, a şoptit Poole. Fain cuvânt.
— Chiar şi cu elicopterele pe care le avem la dispoziţie şi cu
unităţile operative complete plasate în punctele strategice atât
împrejurul carierelor, cât şi a Rezervaţiei Dealurile Albastre,
aceasta nu este o zonă uşor de controlat. Pentru ca lucrurile să fie
şi mai complicate, răpitorii au cerut ca numai patru oameni să se
apropie în seara asta de zona respectivă. Până când are loc
schimbul, trebuie ca prezenţa noastră să fie absolut invizibilă.
Unul din poliţiştii statului a ridicat mâna şi şi-a dres vocea.
— Domnule maior, cum e posibil să încercuim zona şi totuşi să
preîntâmpinăm faptul de-a fi văzuţi?
— Exact ăsta-i frecuşul, Dempsey îşi trecu mâna peste bărbie.
— N-a zis ce-am auzit io c-a zis, şopti Poole.
— Ba a zis.
— Uau.
— Postul de comandă unu, a zis Dempsey, va fi stabilit în
această vale, la baza pantei accidentate din Dealurile Albastre.
De-acolo, vârful carierei Granite Rail e la mai puţin de-un minut cu
elicopterul. Majoritatea forţelor noastre vor sta acolo în aşteptare.
Imediat ce ni se confirmă efectuarea schimbului, vom mătura
rezervaţia şi zonele dimprejurul ei, vom bloca strada Carierei la
ambele capete, de-asemeni, şoselele Chickatawbut şi Saw Cut
Notch la ambele capete şi vom închide şi variantele de ieşire şi
intrare dinspre nord şi sud pe autostrada spre sud-est. Vom arunca
pătura peste căldare şi peste toată şleahta.
— I-auzi! Căldare, a zis Poole.
— Da’ ce zici de Şleahtă? a zis şi Broussard.
— Postul de comandă doi va fi aci, la intrarea în cimitirul Quincy,
iar postul de comandă trei…
Următoarea oră l-am ascultat pe Dempsey schiţând planul
acţiunii de reţinere a răpitorilor şi împărţind sarcini între
departamentele poliţiei statului şi poliţiei locale. Mai mult de o sută
cincizeci de poliţişti urmau să fie desfăşuraţi şi campaţi împrejurul
carierelor din Quincy şi la marginea Dealurilor Albastre. Aveau la
dispoziţie trei elicoptere. Cea mai bună echipă de negociatori ai
624
poliţiei din Boston avea să fie la faţa locului. Locotenentul Doyle şi
şeful poliţiei din Quincy aveau să acţioneze ca „cercetaşi”, fiecare în
maşina proprie, cu farurile stinse, dând ocol carierei pe întuneric.
— Rugaţi-vă să nu dea unul peste altul, a zis Poole.
Carierele acopereau o suprafaţă întinsă de teren. În vremea când
granitul din Noua Anglie era la mare căutare, mai mult de şaizeci
erau în exploatare. Granite Rail era una din cele douăzeci şi două
de cariere care nu fuseseră umplute, iar celelalte erau răspândite
de-a lungul şi de-a latul colinelor găurite dintre autostradă şi
Dealurile Albastre. Aveam să ajungem acolo noaptea, într-un
întuneric aproape total. Chiar şi rangerii pe care-i adusese
Dempsey ca să ne vorbească despre zonă au recunoscut că pe
dealurile alea erau atât de multe poteci încât unele nu le erau
cunoscute decât celor puţini care le foloseau.
Dar nu cărările erau problema cea mare. Cărările te scot undeva
în cele din urmă, iar acel undeva erau câteva, puţine, locuri, şosele
ori un parc public, sau două. Chiar dacă răpitorii s-ar fi putut
strecura prin plasa de oameni de pe dealuri, ar fi fost înhăţaţi jos.
Dacă am fi fost doar noi patru şi încă vreo câţiva poliţişti care să
supravegheze dealurile, aş fi pariat pe oamenii lui Cheese. Dar cu o
sută cincizeci de poliţişti eram chiar curios să văd cum avea cineva
de gând să intre şi iasă din zona aceea fără să fie văzut.
Şi nu contează cât de tâmpiţi erau majoritatea gagiilor din gaşca
lui Cheese, chiar şi ei trebuiau să ştie că, indiferent care-ar fi fost
cererile lor, într-o situaţie cu deţinere de ostatici aveau să fie
implicaţi o grămadă de poliţişti.
Aşadar cum aveau de gând s-o şteargă de-acolo?
Am ridicat mâna la următoarea întrerupere a lui Dempsey, iar
când s-a uitat la mine, părând că se gândeşte să mă ignore, am zis:
— Domnule maior.
El s-a uitat în jos, la indicator.
— Da.
— Nu văd cum pot scăpa răpitorii.
Câţiva poliţişti au râs pe-nfundate, iar Dempsey a zâmbit.
— Păi exact asta-i şmecheria, nu, domnule Kenzie?
I-am zâmbit şi eu.
— Înţeleg, dar nu credeţi că răpitorii se gândesc şi ei la asta?
— Cum adică?
625
 — Ei au ales locaţia. Şi-or fi dând şi ei seama că o veţi încercui.
Nu?
Dempsey ridică din umeri.
— Delincvenţa te tâmpeşte.
Încă o repriză de râsete politicoase din partea băieţilor în
albastru.
Am aşteptat să se potolească.
— Domnule maior, dar dacă s-au pregătit pentru o astfel de
eventualitate, atunci ce se-ntâmplă?
Zâmbetul i s-a lăţit, dar ochii lui de bufniţă l-au dat de gol. S-au
îngustat privindu-mă, niţel confuz, niţel mânios.
— Nu există cale de scăpare, domnule Kenzie. N-are importanţă
ce gândesc ei. Au o şansă la un miliard.
— Dar ei cred că exact aia-i a lor.
— Atunci se-nşală.
Dempsey se uită la indicator şi se încruntă.
— Mai sunt şi alte întrebări tâmpite?

La şase, ne-am întâlnit cu detectivul Maria Dykema de la

Negocieri de Ostateci, într-o dubă parcată sub un turn de apă, la
vreo treizeci de yarzi de şoseaua Ricciuti, ce taie chiar prin mijlocul
carierelor Quincy. Era o femeie subţire, scundă, puţin peste
patruzeci de ani, cu părul scurt, de culoarea laptelui şi ochi căprui.
Purta un costum de afaceri, negru şi, aproape tot timpul cât a durat
conversaţia noastră, şi-a pipăit inconştient cercelul cu perlă din
urechea stângă.
— Dacă vreunul din voi ar ajunge faţă-n faţă cu răpitorul şi
copilul, ce-aţi face?
Privirea ei a trecut peste toţi patru şi s-a fixat pe peretele dubei,
acolo unde cineva lipise cu bandă copia unei fotografii din National
Lampoon în care o mână ţinea un pistol lipit de capul unui câine,
iar legenda spunea: DE NU CUMPĂRAŢI REVISTA ASTA, CÂINELE
ĂSTA-I MORT!
— Aştept, a zis ea.
Broussard a zis:
— Îi spunem suspectului să elibereze…
— Îi cereţi suspectului, l-a corectat ea.
— Îi cerem suspectului să elibereze copilul.
626
 — Şi dacă ţi-o întoarce: „Te bag în mă-ta” şi armează pistolul, ce
faceţi?
— Noi…
— Vă retrageţi, a zis ea. Rămâneţi cu ochii pe el, dar îi faceţi loc.
Dacă se panichează, copilul moare. Dacă se simte ameninţat,
efectul e acelaşi. Primul lucru pe care-l faceţi este să-i daţi impresia
că are loc să se mişte, să respire. Nu vreţi să-l lăsaţi să creadă că el
controlează situaţia, dar nici nu vreţi să-l faceţi să se simtă prins.
Ce vreţi voi este ca el să creadă că are alternative.
Şi-a luat ochii de la fotografia de pe caroseria dubei şi, tot
trăgând de cercel, s-a uitat la noi.
— Clar?
Am dat din cap.
— Nu îndreptaţi arma spre suspect, orice-ar fi. Nu faceţi mişcări
bruşte. Când urmează să faceţi o mişcare, spuneţi-i ceva de genul:
„O să mă dau înapoi acum”, „O să las pistolul jos acum” şi-aşa mai
departe.
— Să-l tratăm ca pe-un copil, a zis Broussard. Asta e
recomandarea dumitale.
Ea a schiţat un zâmbet, cu ochii la tivul fustei sale.
— Detectiv Broussard, sunt de şase ani la Negocieri de Ostateci
şi n-am pierdut decât unul singur. Dacă vrei să-ţi umfli bojocii şi să
urli: „Culcat, labagiule!” când te pomeneşti într-o astfel de
împrejurare, n-ai decât. Dar fă-mi hatârul şi scuteşte-mă de turul
pe la talk-show-uri după ce infractorul o să-ţi împrăştie inima
Amandei McCready pe toată cămaşa.
Şi-a ridicat sprâncenele, privindu-l.
— De-acord?
— Doamnă detectiv, a zis Broussard, nu contestam felul în care
vă faceţi meseria. Am făcut o observaţie, doar.
Poole dădea din cap.
— Dacă trebuie să-l tratăm ca pe-un copil ca să salvăm fetiţa
asta, îl pun pe gagiu în cărucior şi-i cânt „nani-nani”. Vă dau
cuvântul meu.
Ea a oftat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, trecându-şi mâinile
prin păr.
— Şansele de-a da peste infractori însoţiţi de Amanda McCready
sunt de la foarte mici la niciuna. Dar dacă se întâmplă aşa ceva,
627
amintiţi-vă: fetiţa aceea e tot ce au. Tipii care iau ostateci şi-apoi
ajung în situaţii fără ieşire sunt ca şobolanii înghesuiţi la colţ. De
obicei sunt foarte înfricoşaţi şi foarte mortali. Şi nu se vor învinovăţi
pe ei înşişi şi nu vă vor învinovăţi pe voi pentru situaţia în care-au
ajuns. Au s-o învinovăţească pe ea. Şi dacă nu sunteţi foarte
prudenţi, au să-i ia gâtul.
Ne-a lăsat timp să fim pătrunşi de cuvintele ei. A scos apoi patru
cărţi de vizită din buzunarul costumului ei şi ne-a înmânat
fiecăruia din noi câte una.
— Aveţi toţi celulare?
Am dat toţi din cap.
— Numărul meu e pe spatele cărţii de vizită. Dacă ajungeţi într-o
situaţie fără ieşire cu infractorii ăştia şi nu mai ştiţi ce să le spuneţi,
sunaţi-mă şi daţi-le telefonul răpitorilor. Ne-am înţeles?
S-a uitat prin geamul din spate al dubei la masa neagră şi
râpoasă de dealuri şi halde de steril, la siluetele ascuţite ale
ţancurilor de granit.
— Carierele, a zis ea. Cine-ar alege un loc ca ăsta?
— Nu pare-a fi locul din care să poţi scăpa foarte uşor, a zis
Angie. Date fiind circumstanţele.
Detectivul Dykema a dat din cap.
— Şi totuşi, pe ăsta l-au ales. Ce ştiu ei şi nu ştim noi?

La şapte ne-am strâns la postul mobil de comandă al poliţiei din

Boston, unde locotenentul Doyle ne-a livrat varianta personală de
discurs încurajator.
— Dac-o pizdiţi, sunt destule stânci acolo de pe care puteţi sări.
Aşa că, l-a bătut pe Poole pe genunchi, n-o pizdiţi.
— Inspirator discurs, domnule.
Doyle s-a întins sub consolă de unde-a scos o geantă sport
albastru-deschis pe care i-a aruncat-o lui Broussard în poală.
— Banii pe care domnul Kenzie i-a returnat azi-dimineaţă. Au
fost număraţi, iar seriile au fost înregistrate. În geanta aia sunt
exact două sute de mii de dolari. Niciun cent mai puţin. Aveţi grijă
să-i înapoiaţi exact tot atâţia.
Staţia radio care ocupa o bună treime din suprafaţa consolei
păcăni:
— Comanda, aici unitatea cinci-nouă. Terminat.
628
 Doyle ridică receptorul din furcă şi plesni butonul pe care scria
VORBIŢI:
— Aici comanda. Vorbeşte, cin’ş’nouă.
— Mullen a părăsit Turnurile Devonshire în taxi. Se-ndreaptă
spre vest pe Storrow. Ne-am lipit de el. Terminat.
— Vest? a zis Broussard. De ce merge spre vest? De ce-a luat-o
pe Storrow?
— Cin’ş’nouă, a zis Doyle, aţi stabilit cu precizie identitatea
urmăritului?
— Păi… a urmat o lungă pauză între păcăniturile undelor statice.
— Mai spune o dată, cin’ş’nouă. Terminat.
— Comanda, am interceptat convorbirea lui Mullen cu firma de
taxiuri şi l-am văzut urcând în taxi la intrarea din spate a
Turnurilor Devonshire. Terminat.
— Cin’ş’nouă, nu pari foarte sigur.
— Ăăă, comanda, am văzut un bărbat ce corespundea descrierii
fizice a lui Mullen, purtând o şapcă cu Celtics şi ochelari de soare…
ăăă… Terminat.
Doyle a închis ochii o clipă şi şi-a pus receptorul pe mijlocul
frunţii.
— Cin’ş’nouă, l-ai identificat sau nu l-ai identificat cu siguranţă
pe suspect? Terminat.
Încă o pauză lungă, punctată de păcăniturile undelor statice.
— Ăăă, comanda, dacă mă gândesc mai bine, răspunsul e
negativ. Dar eram destul de siguri…
— Cin’ş’nouă, cine mai supraveghea Turnurile Devonshire în
afară de voi? Terminat.
— Şase-şapte, comanda. Domnule, ar trebui să…
Doyle le-a luat piuitul răsucind potenţiometrul, a apăsat un alt
buton al staţiei şi-a spus în receptor:
— Şai’şapte, aici comanda. Răspunde. Terminat.
— Comanda, aici Şai’şapte. Terminat.
— Unde sunteţi?
— În sud, pe Tremont, comanda. Partenerul meu e pe jos.
Terminat.
— Şai’şapte, de ce eşti pe Tremont? Terminat.
— Urmărim suspectul, comanda. Suspectul merge pe jos în
direcţia sud pe Common. Terminat.
629
 — Şai’şapte, vrei să spui că-l urmăriţi pe suspect pe Tremont
spre sud?
— Afirmativ, comanda.
— Şai’şapte, transmite-i partenerului tău să-l reţină pe domnul
Mullen. Terminat.
— Păi comanda, noi nu…
— Transmite-i partenerului să-l reţină pe Mullen, Şai’şapte.
Terminat.
— Afirmativ, domnule.
Doyle a lăsat receptorul pe consolă o clipă, se ciupi de puntea
nasului, oftă.
Angie şi cu mine ne-am uitat la Broussard şi la Poole. Broussard
a ridicat din umeri. Poole clătina din cap dezgustat.
— Ăăă, comanda. Aici Şai’şapte. Terminat.
Doyle a ridicat receptorul.
— Spune.
— Mda. Comanda, păi, ăăă…
— Bărbatul pe care-l urmăreaţi nu e Mullen. Corect?
— Corect, comanda. Individul era îmbrăcat ca şi suspectul,
dar…
— Terminat, Şai’şapte.
Doyle trânti receptorul în furcă şi clătină din cap. S-a lăsat în
scaun, s-a uitat la Poole.
— Unde-i Gutierrez?
Poole îşi adună mâinile-n poală.
— Ultima oară când am verificat, era într-o cameră la Prudential
Hilton. A ajuns aseară, se întorcea din Lowell.
— Cine-l urmăreşte?
— O echipă de patru oameni. Dean, Gallagher, Gleason şi
Halpern.
Doyle a căutat numele pe lista de lângă cotul său, unde avea
trecute indicativele lor. A răsucit potenţiometrul staţiei radio.
— Patru’ş’nouă, aici comanda. Răspunde. Terminat.
— Comanda, aici Patru’ş’nouă. Terminat.
— Unde sunteţi? Terminat.
— Strada Dalton, comanda, lângă Hilton. Terminat.
— Patru’ş’nouă, unde e echipa, Doyle a consultat lista pe care-o
avea sub ochi, echipa şapte’ş’trei? Terminat.
630
 — Detectivul Gleason e în hol, comanda. Detectivul Halpern
supraveghează ieşirea din dos. Terminat.
— Şi unde e suspectul? Terminat.
— Comanda, suspectul e în cameră. Terminat.
— Du-te şi verifică, Patru’ş’nouă. Terminat.
— Afirmativ. Vă chemăm noi. Terminat.
Câtă vreme am aşteptat răspunsul, n-a vorbit nimeni. Nici măcar
nu ne-am uitat unii la alţii. Exact ca atunci când te uiţi la un meci
de fotbal şi ştii că, şi dacă echipa favorită conduce cu şase puncte la
numai patru minute înainte de final, tot au s-o zbârcească cumva,
tot aşa şi noi cinci, acolo, în partea din spate a postului de
comandă, se pare că simţeam că orice avantaj vom fi avut ne scăpa
pe sub uşă, în întunericul ce se lăsa. Dacă Mullen îi dusese cu
preşul aşa de uşor pe patru detectivi experimentaţi, atunci de câte
alte ori o făcuse în ultimele câteva zile? De câte alte ori poliţiştii
fuseseră siguri că-l supravegheau pe Mullen, când de fapt se ţineau
de coada altcuiva? Din câte ştiam noi, Mullen ar fi putut s-o viziteze
pe Amanda McCready. Sau să-şi pregătească o cale de scăpare
dintre dealurile alea, pentru noaptea aceea. Ar fi putut să mituiască
poliţişti să se uite în altă parte sau să aleagă pe care să-i elimine din
ecuaţie, cândva după opt, în bezna ca smoala de pe dealurile alea.
Dacă a ştiut de la început că suntem pe urmele lui, Mullen putea
să ne arate orice-a vrut el să vedem şi, câtă vreme noi eram furaţi de
peisaj, chestiile pe care nu voia să le vedem se întâmplau fără ca noi
să avem habar.
— Comanda, aici Patru’ş’nouă. Avem o problemă. Gutierrez a
plecat. Repet: Gutierrez a plecat. Terminat.
— De cât timp, Patru’ş’nouă? Terminat.
— Greu de spus, comanda. Maşina pe care-a închiriat-o e încă în
garaj. Ultima oară când a fost văzut în persoană, s-a întâmplat la
orele nouăsprezece. Terminat.
— Comanda, terminat.
Ai fi zis că Doyle s-a gândit un moment să zdrobească receptorul
în mână, însă, în cele din urmă, l-a pus delicat şi cu exactitate pe
colţul consolei.
— Probabil că mai avea o maşină în garaj, parcată acolo cu vreo
zi, două înainte să se cazeze, a zis Broussard.
Doyle a dat din cap.
631
 — Dacă verific şi celelalte echipe, câţi dintre oamenii lui Cheese
credeţi că vor fi lipsă la apel?
Nimeni nu putea să-i dea un răspuns, dar cred că nici nu se
aştepta să primească vreunul.

632
 18

Dacă te îndrepţi spre sud pornind din cartierul meu şi treci peste
râul Neponset, ajungi în Quincy, care multă vreme n-a fost
considerat de către cei din generaţia tatălui meu decât ca o staţie
pentru irlandezii destul de prosperi să scape din Dorchester, dar nu
suficient de bogaţi ca să sfârşească în Milton, eleganta suburbie
irlandeză, cu locuinţe cu două băi, situată mai la nord vest cu
câteva mile. Dacă apuci cu maşina spre sud, pe autostrada
interstatală 93, chiar înainte să ajungi în Braintree, ai să vezi,
ridicându-se în vest, o masă de dealuri de-un maro nisipiu şi care
par mereu pe punctul de a se surpa.
În aceste dealuri, marii bărbaţi din trecutul oraşului Quincy au
descoperit granit aşa de bogat în silicat negru şi cuarţ fumuriu că
mai mult ca sigur că, văzându-l sclipind sub picioarele lor, li s-a
părut un filon de diamante. Prima cale ferată comercială din ţară a
fost construită în 1827, iar primele şine au fost fixate-n sol cu
şuruburi cu filet şi bolţuri de metal din Quincy în sus, pe dealurile
astea, astfel încât granitul să poată fi transportat la vale, până pe
malurile râului Neponset, unde era încărcat pe goelete şi trimis în
Boston ori chiar mai departe, în Manhattan, ori New Orleans, ori
Mobile, ori Savannah.
Prosperităţii de-o sută de ani aduse de comerţul cu granit i se
datorează ridicarea clădirilor menite să reziste atât timpului, cât şi
schimbării gusturilor – biblioteci impozante, sedii ale instituţiilor,
biserici cu turle înalte, închisori care înăbuşesc zgomotul, lumina şi
chiar speranţele de evadare, coloanele monolitice şi canelate ale
birourilor vamale ce împânzesc ţinutul şi monumentul de la
Bunker Hill. Şi ce-a rămas de pe urma trudei de-a extrage piatra
din pământ? Găurile. Găuri adânci. Găuri largi. Găuri care n-au
mai fost umplute niciodată decât cu apă.
În anii de când exploatarea granitului a încetat, carierele au
devenit locul obişnuit unde se poate abandona absolut orice:
maşini furate, frigidere şi cuptoare vechi, cadavre. La fiecare câţiva
ani, când un copil sare în vreuna din ele ca să nu mai iasă niciodată

633
la suprafaţă sau când vreun vieţaş din Walpole mărturiseşte poliţiei
c-a aruncat corpul unei târfe dispărute de pe una din stâncile
dimprejur, carierele sunt scotocite, iar în ziare apar reproduceri ale
hărţilor topografice şi fotografii subacvatice care dezvăluie un peisaj
scufundat ca de lanţuri muntoase, rocă dislocată violent şi
prăvălită în toate părţile, nebănuite ace crestate ţâşnind din
adâncuri, ţancuri proeminente de stâncă ivindu-se precum
fantomele Atlantidei de sub o sută de picioare de apă de ploaie.
Câteodată, cadavrele sunt găsite. Şi câteodată nu sunt.
Carierele, datorită turbioanelor subacvatice de mâl negru şi a
neaşteptatelor şi ilogicelor schimbări în peisajul lor, împânzit de
crevase şi de povârnişuri, îşi scot la iveală tainele cu aceeaşi
zgârcenie cu care le scoate Vaticanul pe-ale sale.
Târându-ne în sus pe panta vechii căi ferate, dând la o parte
crengile din faţa noastră, împleticindu-ne în buruieni şi
împiedicându-ne de bolovani, în întuneric, alunecând pe nevăzute
pietre alunecoase, înjurând în barbă, m-am pomenit gândindu-mă
că de-am fi fost pionieri ce-ar fi încercat să traverseze dealurile
astea ca să ajungă la rezervorul de apă de pe cealaltă parte a
Dealurilor Albastre, am fi fost morţi deja. Vreun urs ori vreun elan
iritat sau careva din taberele indiene implicate în război ne-ar fi
făcut felul numai pentru că le-am tulburat liniştea.
— Da-ncearcă să faci şi mai mult zgomot, am zis când Broussard
a alunecat în întuneric, s-a izbit cu tibia de-un bolovan şi s-a
redresat apoi destul cât să-l poată izbi cu piciorul.
— Hei, a zis el, ţi se pare că semăn cu Jeremiah Johnson 38?
Ultima dată când am fost în pădure, eram beat, făcusem sex şi de
unde eram se vedea autostrada!
— Ai făcut sex? a zis Angie. Doamne!
— Ai ceva-mpotriva sexului?
— Am ceva-mpotriva gângăniilor, a zis Angie. Câh!
— I-adevărat că dacă faci sex în pădure, mirosurile alea atrag
urşii? a zis Poole.

38Numele personajului principal care dă şi titlul producţiei western din 1972. Jeremiah
Johnson e un veteran al războiului americano-mexican care-şi caută liniştea în munţii
Stâncoşi (n.t.).
634
 S-a sprijinit o clipă de trunchiul unui copac, inspirând cu
greutate aerul nopţii.
— N-a mai rămas niciun urs prin părţile astea.
— N-ai cum să fii sigur, a zis Poole şi s-a uitat într-o parte,
printre copacii întunecaţi.
A pus geanta sport cu banii între picioarele sale, şi-a scos batista
din buzunar, şi-a tamponat sudoarea de pe gât şi şi-a şters faţa tot
mai roşie. A răsuflat greu dezumflându-şi obrajii, şi-a înghiţit saliva
de câteva ori.
— Eşti bine, Poole?
A dat din cap.
— Bine. Uşor ieşit din formă. Şi… ah, da!, bătrân.
— Vrei să cărăm noi careva geanta? a întrebat Angie.
Poole s-a strâmbat la ea şi-a ridicat geanta. A arătat cu degetul în
sus pe pantă.
— „Înc-o dată prin spărtură.”
— Aia nu-i spărtură, a zis Broussard. Îi un deal.
— Citam din Shakespeare, plebeule.
Poole s-a desprins de copac şi şi-a reluat urcuşul în sus, la deal.
— Atunci ar fi trebuit să spui: „Regatul meu pentru un cal”, a zis
Broussard. Ar fi fost mai potrivit.
Angie a inspirat adânc de câteva ori şi s-a uitat spre Broussard. Îl
privi în ochi, iar el îi întoarse privirea.
— Suntem bătrâni.
— Da, suntem bătrâni.
— Crezi că-i timpul să le-atârnăm în cui?
— Ce mi-ar plăcea!
El i-a zâmbit, s-a aplecat spre ea şi inspiră adânc.
— Ştii, nevastă-mea… a avut un accident de maşină chiar
înainte să ne căsătorim, şi-a fracturat nişte oase. N-avea asigurare
medicală. Ştii cât costă să tratezi o fractură? Frate, n-o să pot ieşi la
pensie decât după ce o s-ajung să urmăresc infractorii în toiag.
— Îmi faceţi rost de-un toiag? a zis Poole şi s-a uitat în sus la
panta abruptă. Aţi fi foarte drăguţi.
Când eram copil, suisem cărarea asta de mai multe ori ca să
ajung la gropile cu apă de la carierele Granite Rail sau Meliţa.

635
Teoretic, accesul era interzis, fireşte, carierele fiind împrejmuite cu
garduri şi păzite de patrulele de rangeri ai MDC39, însă întotdeauna
se găseau intrări tăiate în gardul de plasă, nu trebuia decât să ştii
unde să te uiţi, iar dacă nu ştiai, îţi aduceai scule şi-ţi tăiai singur o
intrare. Patrulele erau oricum puţine la număr, dar şi de-ar fi fost o
mică armată tot ar fi fost silite să supravegheze zeci de cariere şi să
fie cu ochii pe sutele de copii care-şi croiau drum spre ele în zilele
înăbuşitoare de vară.
Aşa că eu unul mai urcasem pantele astea. Cu cincisprezece ani
înainte. Pe lumină.
Acum era niţel altfel. În primul rând că nu mai eram în forma pe
care-o avusesem ca adolescent. Prea multe vânătăi şi prea multe
baruri şi mult prea multe coliziuni în câmpul muncii cu oameni şi
mese de biliard – ba, o dată, chiar şi cu parbrizul şi cu şoseaua de
dincolo de el – îmi garnisiseră corpul cu dureri şi scârţâieli şi cu o
constantă şi vagă palpitaţie pe care numai cineva de două ori mai în
vârstă decât mine sau un jucător profesionist de fotbal le-ar fi putut
avea.
Şi-n al doilea rând, ca şi Broussard, nu eram tocmai Grizzly
Adams40. Timpul meu de expunere la lumea fără asfalt şi fără un
bufet bun era limitat. O dată pe an, fac o drumeţie cu soră-mea şi
cu familia ei pe muntele Rainier, în statul Washington; cu patru ani
înainte, am fost strâns cu uşa să merg într-o excursie cu cortul în
Maine de o tipă care se credea naturalistă pentru simplul fapt că-şi
făcea cumpărăturile din magazinele armatei şi marinei. Excursia
fusese plănuită pentru trei zile, dar n-am rezistat decât o singură
noapte, consumând un tub întreg de spray de insecte înainte să ne
urcăm în maşină şi să plecăm la Camden, de dragul aşternuturilor
curate şi-al servirii în cameră.
Am cântărit forţele tovarăşilor mei, căţărându-ne pe panta ce
ducea spre cariera Granite Rail. Bănuiala mea era că niciunul din
ei n-ar fi trecut de prima noapte a excursiei cu cortul de care-am

39 MDC (Metropolitan District Comission), agenţie din cadrul Departamentului pentru

Conservare şi Recreere al statului Massachusetts însărcinată cu protecţia şoselelor din
zona metropolitană Boston (n.t.).
40 John „Grizzly” Adams (1812-1860), montaniard şi îmblânzitor de urşi şi de alte

animale sălbatice pe care le livra grădinilor zoologice, circurilor etc. (n.t.).

636
pomenit. Poate că pe lumină, cu bocanci adecvaţi de munte, cu câte
un toiag zdravăn şi cu un teleschi clasa întâi, am fi înaintat serios,
dar aşa, abia după douăzeci de minute de boncănit şi hurducat în
sus pe deal, cu lanternele aţintite către semnele şi, din când în
când, chiar asupra şinei îngropate a căii ferate ce nu mai e
funcţională de aproape un secol, am simţit în sfârşit o adiere
dinspre apă.
Nu există miros mai curat şi mai rece şi mai promiţător decât cel
al apei din cariere. Nu-s foarte sigur de ce-i aşa, pentru că la urma
urmei nu-i decât apă de ploaie acumulată decenii la rând între
pereţii de granit, alimentată şi împrospătată de izvoare subterane.
Şi în clipa în care mireasma aceea mi-a gâdilat nările, aveam iarăşi
şaisprezece ani şi parcă simţeam iarăşi că pieptul meu străpunge
apa ca atunci când săream de pe marginea vârfului Raiului, o
stâncă de şaptezeci de picioare din cariera Meliţei, parcă vedeam
apa verzuie căscându-se dedesubtul meu ca o mână ce mă cerşea,
m-am simţit iarăşi fără greutate şi fără corp, nimic altceva decât
spirit pur, atârnând în golul uluitor al aerului dimprejurul meu.
Apoi cădeam, şi aerul dimprejurul meu se preschimba într-un
vârtej ce ţâşnea drept în sus dinspre tot mai apropiatul bazin de
verde, şi de jur-împrejurul meu, din rafturi şi pereţi şi stânci,
explodau graffitti într-o cascadă de roşu şi negru şi auriuri şi
albastru, şi puteam adulmeca acel curat şi rece şi dintr-odată
înspăimântător iz al apei de ploaie adunate vreme de-un secol,
chiar înainte să lovesc apa cu degetele picioarelor îndreptate în jos,
cu încheieturile lipite strâns pe lângă şolduri, cădeam mult
dedesubtul luciului de apă unde zăceau frigidere şi maşini şi
cadavre.
De-a lungul timpului, când, tot cam la patru ani, carierele
reclamau sacrificiul unei vieţi tinere, ca să nu mai pomenesc de
cadavrele aruncate de pe stânci în miez de noapte, descoperite,
dacă erau descoperite, ani mai târziu, citeam în ziare aceeaşi
întrebare a editorialiştilor, a activiştilor şi a părinţilor îndoliaţi: „De
ce? De ce?”
De ce simt puştii – şobolani de cariere, ne spuneam noi, cei din
generaţia mea –, de ce simt nevoia să se arunce de pe stânci înalte
chiar şi de o sută de picioare în apele adânci de două sute şi
înţesate de nebănuite mase de stâncă, de antene de maşini, de
637
butuci şi de cine mai ştie ce altceva?
N-am idee. Eu unul săream pentru că eram puşti. Pentru că
taică-meu era un căcănar şi pentru că acasă era mai mult locul de
desfăşurare al unor acţiuni poliţieneşti şi pentru că, majoritatea
timpului, eu şi soră-mea ni-l petreceam căutând un loc unde să ne
ascundem, şi nu părea un mod prea plăcut de a-ţi trăi viaţa. Pentru
că deseori, cum stăteam drept pe stâncile alea şi mă uitam peste
marginile lor la castronul răsturnat de verde care, cu cât îmi
lungeam mai mult gâtul dincolo de buza lui cu atât se dezvăluia
mai mult, simţeam un sfârâit rece în stomac şi deveneam conştient
de fiecare mădular, de fiecare os, de fiecare vână din corpul meu.
Pentru că mă simţeam pur în aer şi curat în apă. Săream să le
dovedesc chestii prietenilor mei şi, odată ce dovedeam ce era de
dovedit, săream pentru că eram dependent de plonjarea în apă,
trebuia să găsesc stânci mereu mai înalte pentru căderi mai lungi.
Săream din acelaşi motiv pentru care m-am făcut detectiv
particular – pentru că urăsc să ştiu cu siguranţă ce urmează.
— Trebuie să-mi trag suflul, a zis Poole.
A apucat coarda groasă a unei viţe ce ieşea din pământ chiar în
faţa noastră şi s-a răsucit odată cu ea spre sol. Geanta i-a căzut din
mână. Un picior i-a alunecat pe pământul jilav. A căzut peste
geantă, cu mâna strâns încleştată pe viţa aceea.
Eram cu vreo cincisprezece yarzi mai jos de capătul pantei. Deja
se putea zări un foarte vag tremur verde al apei, ca o scamă de nor,
reflectat de stâncile întunecate şi licărind în negreala de cobalt a
cerului dincolo de ultimele creste.
— Sigur, prietene, sigur.
Broussard s-a oprit în picioare lângă partenerul lui, tocmai când
bărbatul mai în vârstă şi-a pus lanterna în poală, respirând cu
greutate.
În întuneric, Poole era alb cum nu-l mai văzusem vreodată.
Strălucea. Suflul său hârşâit parcă se ţâra în noapte, ochii îi înotau
în orbite, părea că plutesc în căutarea a ceva ce nu era de găsit.
Angie s-a lăsat în genunchi lângă el, i-a pus o mână sub maxilar
şi i-a luat pulsul.
— Respiră adânc.
Poole a dat din cap cu ochii bulbucaţi şi-a inspirat adânc.
Broussard s-a lăsat şi el pe vine.
638
 — Eşti bine, prietene?
— Da, bine, a reuşit Poole să spună. Ca un pilot de vânătoare.
Strălucirea feţei i se întinsese şi pe gât şi-i umezise gulerul.
— Sunt prea al dracului de bătrân să-mi fâţâi curu’ la – a tuşit –
deal în sus.
Angie s-a uitat la Broussard. Broussard s-a uitat la mine.
Poole a mai tuşit de câteva ori. Am ridicat fasciculul de lumină al
lanternei, am văzut stropi minusculi de sânge împestriţându-i
bărbia.
— Doar un minut, a zis el.
Am clătinat din cap. Broussard a încuviinţat cu o mişcare a
bărbiei şi a scos walkie-talkie-ul din jachetă.
Poole s-a întins şi l-a prins de încheietură.
— Ce faci?
— Ne oprim aici, a zis Broussard. Trebuie să te scoatem dintre
dealurile astea, omule.
Poole l-a strâns şi mai tare de încheietură, apoi a tuşit atât de
violent că vreun minut am crezut că se va prăbuşi în convulsii.
— Ba nu ne oprim, a zis el. Nu trebuie să fim decât noi aici.
— Poole, a zis Angie, se pare că ai o problemă.
El a ridicat ochii spre ea şi-a zâmbit.
— Sunt bine.
— Rahat, a zis Broussard şi şi-a întors privirea de la petele de
sânge de pe bărbia lui Poole.
— Serios, Poole s-a întors pe pământ, răsucindu-şi coarda viţei
pe antebraţ. Hai, copii, treceţi dealul. Hai, treceţi dealul.
A zâmbit, dar colţurile gurii lui s-au contorsionat între obrajii
asudaţi.
Ne uitam toţi la el. Arăta de parcă nu-i mai rămăsese decât o
contracţie a spatelui ori să-şi dea ochii peste cap până să-i pună la
cap piatra de mormânt. Pielea avea culoarea scoicii crude şi era
evident că nu-şi putea focaliza privirea. Respiraţia lui părea
răpăitul ploii auzit prin geam.
Totuşi, încleştarea mâinii lui pe încheietura lui Broussard era
crâncenă ca de menghină. S-a uitat scurt la noi trei şi părea că-şi
dă seama la ce ne gândim.
— Sunt bătrân şi am datorii, a zis el. Eu o să fiu bine. Dar dacă
n-o găsiţi pe fetiţa aceea, ea n-o să fie.
639
 Broussard a zis:
— Pe ea n-o cunosc, Poole. Pricepi?
Poole a dat din cap şi i-a strâns încheietura lui Broussard până i
s-a înroşit pielea.
— Şi-ţi sunt recunoscător pentru chestia asta, băiete. Chiar îţi
sunt. Care-i primul lucru pe care l-ai învăţat de la mine?
Broussard a întors privirea să nu-l vadă şi ochii i-au scânteiat în
lumina lanternei lui Angie, ce trecea de la pieptul partenerului său
la faţa lui.
— Care-i primul lucru pe care l-ai învăţat de la mine? a zis Poole.
Broussard şi-a curăţat gâtlejul şi-a scuipat între copaci.
— Care?
— Să închid cazul, a zis Broussard şi vocea i-a răsunat de parcă
Poole şi-ar fi luat mâna de pe încheietura lui şi i-ar fi pus-o în gât.
— Întotdeauna, a zis Poole.
Şi-a mişcat ochii spre creasta dinapoia lui.
— Du-te şi închide-l.
— Eu…
— Să nu cumva să-mi plângi de milă, puştiule. Să
nu-ndrăzneşti. Ia geanta.
Broussard şi-a lăsat bărbia în piept. S-a întins, a băgat mâna
sub corpul lui Poole şi-a scos geanta, lovind-o cu palma ca s-o
cureţe pe fund.
— Plecaţi, a zis Poole. Acuma.
Broussard şi-a desprins încheietura dintre degetele lui Poole şi
s-a ridicat. S-a uitat undeva în pădurea întunecată ca un puşti
căruia tocmai i s-a explicat ce înseamnă să fii singur.
Poole ne-a privit din colţul ochilor pe mine şi pe Angie şi ne-a
zâmbit.
— O să supravieţuiesc. Salvaţi fetiţa şi-apoi chemaţi oamenii să
mă scoată de-aci.
Nu l-am putut privi. Poole, din câte-mi puteam da eu seama,
tocmai suferise fie un mic infarct, fie un atac cerebral. Iar sângele
ce-i împroşcase din plămâni nu prea ne dădea motive de optimism.
M-am uitat iar în jos, la omul care dacă nu primea rapid îngrijiri
medicale avea să moară.
— Rămân cu el, a zis Angie.
Ne-am uitat toţi trei la ea. Rămăsese în genunchi lângă Poole de
640
când se lăsase el în jos. Şi-a trecut palma peste fruntea lui albă,
peste ţepii părului lui, spre spate.
— Pe dracu’ rămâi, a zis Poole şi i-a dat mâna la o parte.
Şi-a ridicat puţin capul şi i s-a uitat drept în obraz.
— Copila aceea va muri-n noaptea asta, domnişoară Gennaro.
— Angie.
— Copila aceea va muri-n noaptea asta, Angie.
Şi-a încleştat dinţii o clipită şi ceva ce-i urca din coşul pieptului
i-a contorsionat trăsăturile feţei; a înghiţit cu greutate silind acel
ceva să coboare înapoi.
— Dacă nu facem ceva. Avem nevoie de fiecare om disponibil ca
s-o scoatem de-aci într-o singură bucată. Acuma – s-a luptat puţin
cu coarda de viţă ca să se ridice cât de cât de pe pământ –, acuma o
să urci la cariere. Şi tu la fel, Patrick.
Şi-a întors capul spre Broussard.
— Şi, băga-mi-aş, în mod absolut cert mergi şi tu. Aşa că, hai,
plecaţi. Acuma.
Niciunul dintre noi nu voia să plece. Asta era limpede. Dar Poole
şi-a ridicat braţul, iţind încheietura din mânecă şi întinzând-o spre
noi până când am putut citi cu toţii ce indicau acele ceasului lui:
8:03.
Întârziasem.
— Plecaţi, a şuierat el.
Am privit spre vârful dealului, apoi în întunericul pădurii
dinapoia lui Poole, apoi în jos la el. Întins pe pământ, cu picioarele
depărtate, laba unuia căzută fără vlagă într-o parte, părea o
sperietoare de ciori coborâtă de pe prăjină.
— Plecaţi.
L-am lăsat acolo.
Ne-am căţărat de-a buşilea în sus, Broussard înainte, căci
cărarea era îngustată de hăţişuri de buruieni şi rugi. În ciuda
zgomotului pe care-l făceam înaintând, noaptea era atât de liniştită
că nu ne-ar fi lipsit mult să credem că eram singurele făpturi ce-o
populau.
Cu zece picioare înainte de coama dealului, am dat de un gard de
plasă înalt de douăsprezece, dar n-a fost cine ştie ce obstacol. O
bucată de dimensiunile unei porţi de garaj fusese decupată din el,
aşa c-am trecut prin gaură fără să ne oprim deloc.
641
 În vârf, Broussard s-a oprit cât să-şi pornească walkie-talkie-ul
şi să şoptească ceva în el.
— Am ajuns la cariere. Sergentul Raftopoulos e bolnav. La
semnalul meu – repet, la semnalul meu – trimiteţi echipa de
evacuare pe panta căii ferate, la cincisprezece yarzi de vârf.
Aşteptaţi semnalul meu. S-a înţeles?
— Afirmativ.
— Terminat.
Broussard şi-a pus walkie-talkie-ul în impermeabil.
— Şi-acum? a zis Angie.
Eram pe o stâncă la vreo patruzeci de picioare deasupra apei, de
unde puteam vedea în întuneric siluetele altor stânci şi ţancuri, ori
ale copacilor aplecaţi într-o rână, ori ale rafturilor proeminente de
piatră. Imediat în stânga noastră se ridica o masă de granit
despicată, spartă, risipită, câteva piscuri zimţate la vreo zece ori
cincisprezece picioare deasupra celei unde ne aflam noi. În dreapta
noastră, terenul era plat pe o întindere de şaizeci de yarzi, apoi se
vălurea şi apoi era iarăşi accidentat şi crestat şi se pierdea în
întuneric. Sub noi, aştepta calmă apa, cerc larg, gri-deschis,
cuprins de pereţii de stâncă.
— Femeia care l-a sunat pe Lionel a spus să aşteptăm
instrucţiuni, a zis Broussard. Voi vedeţi instrucţiuni pe undeva?
Angie a îndreptat lanterna spre pământ, în faţa noastră, a
plimbat lumina pe pereţii de granit, apoi împrejur, în arc de cerc,
peste copaci şi tufişuri. Parcă jucându-se, lumina părea un ochi
leneş ce ne oferea, în ocheade întrerupte, posibilitatea de-a privi
într-o lume densă şi stranie ce se putea schimba radical cu fiecare
inci: se fixa când pe o piatră, când pe muşchi ori pe scoarţa albă şi
crăpată a unui copac, când pe plante verzi ca menta. Şi, curgând
printre trunchiurile copacilor, ca aţa dentară printre dinţi, se
întrezăreau firele argintii ale gardului de sârmă.
— Eu nu văd niciun fel de instrucţiuni, a zis Angie.
Bubba, ştiam, era şi el aici, undeva. Probabil că ne putea vedea
deja. Probabil că-i putea vedea pe Mullen şi pe Gutierrez şi cine le-o
mai fi fost complice. Probabil că o putea vedea pe Amanda
McCready. Trebuia să vină dinspre Milton, s-o taie prin parcul
Cunningham şi să urce pe o cărare pe care o descoperise probabil
cu ani în urmă, când a trebuit să scape de nişte arme căutate de
642
autorităţi, de o maşină ori de un cadavru – sau de orice altceva tipi
ca Bubba trebuie să se descotorosească în cariere.
În mod cert avea un telescop pe carabina sa dotată şi cu un
dispozitiv de amplificare a luminii şi probabil că prin telescopul
acela noi arătam de parcă am fi fost pe-un fund de mare, într-un
mediu înceţoşat de plantele subacvatice, sau de parcă ne-am fi
mişcat în cadrul unei fotografii ce se developa sub ochii lui.
Walkie-talkie-ul de la şoldul lui Broussard s-a pornit şi
păcăniturile sale au răsunat ca un urlet în liniştea ce ne înconjura.
L-a smuls precipitat din curea şi l-a dus la gură.
— Broussard.
— Aici Doyle. La secţia şaisprezece tocmai au primit un telefon
de la o femeie care a lăsat un mesaj pentru voi. Credem că-i aceeaşi
femeie care l-a sunat pe Lionel McCready.
— Am înţeles. Care-i mesajul?
— Detectiv Broussard, tu trebuie să mergi spre dreapta şi să urci
pe stâncile din sud. Kenzie şi Gennaro trebuie s-o ia la stânga.
— Asta-i tot?
— Asta-i tot. Doyle, terminat.
Broussard şi-a agăţat walkie-talkie-ul înapoi la şold şi s-a uitat la
linia stâncilor din cealaltă parte a apei.
— Desparte şi stăpâneşte.
S-a uitat la noi cu ochi îngustaţi şi goi. Părea mult mai tânăr
decât de obicei, încordarea şi frica luându-i zece ani de pe
trăsăturile feţei.
— Fii prudent, a zis Angie.
— Şi voi.
Am rămas pe loc încă vreo câteva secunde, ca şi cum dacă nu ne
mişcăm, am fi putut preîntâmpina inevitabilul, momentul când
aveam să aflăm dacă Amanda McCready era vie sau nu, momentul
când toate speranţele şi toate planurile astea n-aveau să mai fie în
puterile noastre şi-n care n-avea să mai depindă de noi cine e rănit,
ori dispărut, ori ucis.
— În fine, a zis Broussard. Rahat.
A ridicat din umeri şi-a luat-o pe partea netedă a stâncii,
fasciculul lanternei săltând înaintea lui pe sol.
Angie şi cu mine ne-am îndepărtat cu vreo zece picioare de
marginea stâncii, şi-am parcurs-o până am dat de o breşă, unde o
643
lespede de granit se înălţa cu vreo şase inci către cealaltă parte. Am
luat-o de mână pe Angie şi-am păşit amândoi prin breşă, apoi pe
următoarea lespede, traversând-o pe o distanţă de vreo treizeci de
picioare până am dat de-un zid de stâncă.
Se înălţa cu vreo zece picioare şi mai mult deasupra noastră, şi în
bejul lui cremos se amestecau rotocoale ciocolatii. Mi-a amintit de
un chec, unul de şase tone, dar nu mai puţin chec.
Ne-am îndreptat lanternele în stânga, nedescoperind altceva
decât masa compactă de piatră până cu treizeci de picioare înapoia
noastră unde se pierdea printre copaci. Am îndreptat iarăşi
lanterna pe porţiunea din faţa mea şi-am observat crestături în
rocă, de parcă straturile de şist ar fi fost cioplite. O buză de vreun
picior lăţime se întindea într-un zâmbet la vreo două picioare şi
jumătate deasupra solului, iar patru picioare mai sus, era încă un
zâmbet de-ăsta, şi mai larg.
— Ai făcut ceva căţărări în ultima vreme? am întrebat-o pe Angie.
— Doar nu te gândeşti să…?
Lanterna ei dansă pe peretele de stâncă.
— Nu văd alternativa.
I-am dat lanterna mea şi-am ridicat vârful piciorului până la
prima buză. M-am uitat peste umăr la Angie.
— De-aş fi în locul tău, n-aş sta chiar sub mine. S-ar putea să vin
înapoi chiar foarte repede.
A dat din cap şi-a făcut un pas spre stânga mea, ţinând ambele
lanterne orientate spre suprafaţa lucioasă a stâncii. Eu mi-am
împins de câteva ori vârful pantofului în buza crăpăturii să verific
dacă mă ţine sau nu. Cum nu s-a întâmplat nimic, am inspirat
adânc şi m-am săltat din ea, apucând raftul de sus. Mi-am înfipt
degetele în el, însă mi-au alunecat pe praf şi nisip, aşa că am
pierdut priza şi-am căzut pe spate, drept în cur.
— Faină treabă, a zis Angie. În mod cert, ai o predispoziţie
genetică pentru chestiile astea atletice.
M-am ridicat şi mi-am şters praful de pe degete, mânjindu-mi
pantalonii. M-am încruntat la Angie şi-am încercat din nou şi din
nou am căzut în cur.
— Ei, uite că totuşi se enervează, a zis Angie.
La a treia încercare, chiar am reuşit să-mi ţin degetele pe raft
vreo cincisprezece secunde înainte să-mi scape iar priza.
644
 Angie mi-a băgat lanterna în ochi, tocmai când mă uitam în sus
la bestia aia de lespede îndărătnică de granit.
— Se poate să-ncerc şi eu? a zis ea.
I-am luat lanternele şi le-am orientat spre zidul de stâncă.
— Dar te rog!
S-a dat înapoi câţiva paşi şi s-a uitat cu luare-aminte la peretele
de rocă. S-a lăsat pe vine, apoi s-a ridicat şi a repetat de câteva ori
mişcarea asta în sus şi-n jos, a făcut câteva extensiuni din mijloc şi
şi-a flexat degetele. Până să-mi dau seama ce avea de gând, s-a
ridicat şi a ţâşnit în plin fuleu spre zidul de stâncă. Când mai avea
câţiva inci până să se izbească în el precum Wile E. Coyote în
tunelul pictat, a înfipt vârful labei piciorului în cel mai de jos prag,
cu mâna dreaptă s-a apucat de cel de sus, iar corpul ei uşor a făcut
o boltă încă vreo două picioare în sus, până când braţul ei stâng s-a
plesnit de coama stâncii.
S-a ţinut acolo o jumătate bună de minut, aşa cum era, lipită de
zidul de stâncă de parcă ar fi fost catapultată în el.
— Acum ce-o să faci? am zis.
— Mă gândeam să stau aci o vreme.
— Ăsta-i un sarcasm.
— Aha, deci ţi-ai dat seama?
— Unul din talentele mele.
— Patrick, a zis ea şi tonul pe care-a spus-o mi-a amintit de
maică-mea şi de vreo câteva maici pe care le cunoscusem, treci sub
mine şi-mpinge-mă.
Mi-am băgat una din lanterne sub catarama curelei astfel încât
lumina să vină în sus, spre faţa mea, iar pe cealaltă am îndesat-o în
buzunarul de la spate. M-am poziţionat sub Angie, mi-am pus
ambele mâini sub călcâiele ei şi-am împins. Cred că cele două
lanterne împreună cântăreau mai mult decât ea. A ţâşnit în sus pe
peretele de piatră, iar eu mi-am extins braţele complet deasupra
capului până când călcâiele ei s-au desprins din palmele mele.
Odată în vârf, s-a întors spre margine şi s-a uitat în jos la mine,
stând pe genunchi şi coate, apoi mi-a întins o mână.
— Eşti gata, olimpianul meu?
Am tuşit în pumn:
— Târfă.
Şi-a retras mâna zâmbind.
645
 — Ce spui?
— Că mi-e târşă cu lanterna asta-n burtă. Trebuie s-o pun la
spate.
— Aha, a zis întinzându-mi iar mâna. Sigur că da.
După ce m-a tras sus, am luminat coama stâncii cu lanternele.
Continua fără întreruperi încă vreo douăzeci de yarzi şi era netedă
ca o bilă de popice. M-am pus pe burtă şi mi-am întins gâtul şi
lanterna dincolo de marginea ei, cercetându-i peretele ce cădea
vertical şi neted până în apă, vreo şaizeci şi cinci de picioare.
Eram pe la jumătatea drumului spre partea de nord a carierei.
De cealaltă parte a apei, drept înainte, se vedea un şir de stânci şi
praguri, murdărite de graffitti, se vedea chiar şi un piton stingher,
uitat de vreun căţărător. Apa reflecta lumina lanternei pe stâncă în
licăriri tremurătoare asemeni valurilor de fierbinţeală de pe şosele,
vara. Îmi amintesc că era de un verde palid, puţin lăptoasă, dar
ştiam cât de înşelătoare putea fi culoarea. Scafandrii care
căutaseră cadavre în apa aceea înainte cu o vară au fost siliţi să-şi
abandoneze cercetările datorită concentraţiei mari de aluviuni care
sporea lipsa naturală de vizibilitate la adâncimi mai mari de o sută
cincizeci de picioare, astfel că le era imposibil să vadă la mai mult
de două-trei picioare în faţa lor. Am redirecţionat fasciculul de
lumină peste apă, spre partea unde ne aflam, trecându-l peste o
placă de înmatriculare îndoită ce plutea pe apa verde, peste un
buştean scobit la mijloc, de animale probabil, astfel că arăta ca o
canoe şi peste marginea a ceva rotunjit, de culoarea cărnii.
— Patrick, a zis Angie.
— Stai niţel. Ţine lanterna aici, în jos.
Am smucit lanterna înapoi spre dreapta mea, spre locul unde
văzusem conturul de carne, nemaigăsind decât verdele apei.
— Ange, am zis. Acuma, pentru numele lui Dumnezeu.
S-a întins pe stâncă lângă mine, iar fasciculul lanternei ei s-a
îndreptat spre locul unde era aţintită şi a mea. Cele şaizeci şi cinci
de picioare pe care trebuia să le străbată lumina îi slăbeau
intensitatea, iar verdele delicat al apei nu ne ajuta să vedem prea
bine. Cercurile de lumină se mişcau paralel ca doi ochi şovăielnici,
înainte şi înapoi peste apă, apoi în sus şi-n jos, în careuri tot mai
strânse.
— Ce-ai văzut?
646
 — Nu ştiu. Putea fi o piatră…
Scoarţa cafenie a buşteanului trecu plutind pe sub fasciculul
lanternei mele, apoi iarăşi placa de înmatriculare, boţită parcă de
nişte mâini mari şi nervoase.
Poate că într-adevăr fusese o piatră. Lumina albă, verdele apei şi
întunericul dimprejur îmi jucaseră probabil o festă. De-ar fi fost un
cadavru, l-am fi văzut între timp. Şi-apoi cadavrele nu plutesc. Nu
în carierele alea.
— Am găsit ceva.
Mi-am smucit lanterna în direcţia tunelului luminos tăiat de cea
a lui Angie, iar fasciculele lor îngemănate au scăldat în lumina lor
capul crâmpoţit şi ochii morţi ai lui Pea, păpuşa Amandei
McCready. Plutea se spate pe verdele apei şi rochiţa ei cu
imprimeuri florale unduia, murdară şi udă.
O, Doamne, mi-am zis. Nu se poate.
— Patrick, a zis Angie, ar putea fi şi ea acolo.
— Stai…
— Ar putea fi acolo jos, a repetat ea şi-am auzit un bufnet după
ce s-a răsucit pe spate şi şi-a scos un pantof împingându-l cu
celălalt peste călcâi.
— Angie, stai. Noi ar trebui…
De cealaltă parte a carierei, liziera dinapoia stâncilor a explodat.
Focuri de armă despicau crengi, lumini izbucneau şi pocneau în
rafale bruşte de alb şi galben.
— Sunt ţintuit! Sunt la pământ! se auzi vocea lui Broussard
urlând în walkie-talkie. Am nevoie de ajutor! Urgent! Repet: am
urgentă nevoie de ajutor!
O aşchie de piatră ţâşni din stâncă şi mă izbi în obraz şi
dintr-odată printre copacii din spatele nostru s-au auzit zumzete şi
crengi retezate căzând, din peretele de stâncă ricoşau scântei şi
şuierături metalice.
Şi eu, şi Angie ne-am rostogolit înapoi de pe marginea stâncii. Am
apucat walkie-talkie-ul.
— Aici Kenzie. Se trage în noi. Repet: se trage în noi din partea de
sud a carierei.
M-am tras şi mai mult înapoi, în întuneric; mi-am văzut lanterna
aprinsă acolo unde-o uitasem, pe buza stâncii, trecându-şi încă
tunelul de lumină peste carieră. Oricine trăgea în noi de pe cealaltă
647
parte a apei îşi putea regla tirul după fasciculul ei de lumină ca
după farul din port.
— Eşti lovită?
Angie a clătinat din cap.
— Nu.
— Mă-ntorc îndată.
— De ce?
Încă o rafală de gloanţe măcină pietrele şi copacii din spatele
nostru, aşa c-am rămas pe loc, aşteptând o întrerupere. Iar când a
venit, cu o tăcere asurzitoare, m-am târât prin întuneric şi cu dosul
palmei am măturat lanterna de pe stâncă, trimiţând-o dincolo de
marginea prăpastiei, în apă.
— Doamne, a zis Angie când m-am târât înapoi lângă ea. Ce
facem?
— Nu ştiu. Dacă au puşti cu telescoape şi cu amplificatoare de
lumină, suntem ca şi morţi.
Atacatorul a început să tragă din nou. Frunze din copacul
dinapoia lui Angie au căzut în noapte, iar gloanţele s-au înfipt în
trunchiuri, au frânt ramuri subţiri. Focurile au încetat o jumătate
de secundă, cât şi-a reglat trăgătorul ţinta, apoi metalul a plesnit
faţa stâncii sub noi, doar cu puţin mai jos de margine, răpăind pe
piatră ca grindina. Dacă mâinile atacatorului ar fi ajustat tirul cu
un inci sau doi mai sus, gloanţele ar fi trecut peste buza stâncii
drept în feţele noastre.
— Solicit evacuarea! a strigat Broussard în walkie-talkie. Urgent!
Se trage din două părţi!
— Unitatea de evacuare e pe drum, a replicat o voce rece şi
calmă.
Am apăsat butonul de transmisie când focurile au încetat iar.
— Broussard.
— Da. Sunteţi OK?
— La pământ!
— Şi eu.
În partea unde era el s-a auzit iarăşi, brusc, o rafală de gloanţe,
iar când m-am uitat dincolo de carieră, am văzut printre copaci
fleşurile albe şi repetate ale gloanţelor ieşind pe gura ţevii.
— Pui de curvă! a urlat Broussard.
Exact atunci s-a deschis cerul şi o lumină albă s-a revărsat
648
dinspre cele două elicoptere dotate cu reflectoare în bot, suficient
de puternice cât să lumineze un întreg stadion de fotbal, ce s-au
poziţionat deasupra mijlocului carierei. O clipă, am fost orbit de
masa pură şi neaşteptată de strălucire albă. Toate lucrurile
dimprejur şi-au pierdut culoarea, albindu-se în lumina aceea:
liziera pădurii, albă, faţa stâncii, albă, apa, albă.
Intensitatea albului aceluia a fost spartă de bolta descrisă de un
obiect lung, negru, ţâşnind din liziera pădurii de pe cealaltă parte a
carierei. S-a învârtit în aer, cu susul în jos, iar şi iar, apoi a căzut
dincolo de stâncă, spre apă. I-am urmărit căderea destul timp ca să
identific obiectul înainte să dispară din câmpul meu vizual – o
puşcă. Însă din liziera din dreptul nostru, de dincolo de apă, încă
mai izbucneau focuri de armă.
Apoi au încetat. Am cercetat apa albă cu privirea şi-am apucat să
mai văd patul altei puşti căzând din întuneric spre apă.
Un elicopter s-a plasat deasupra lizierei pe partea unde era
Broussard şi-am auzit ţăcănitul focurilor automate, am auzit
strigătul lui Broussard în walkie-talkie.
— Nu mai trage! Nu mai trage, tâmpitu’ naibii!
Vârfurile verzi ale copacilor se frângeau în lumina albă, plesnind
şi trosnind în aer, apoi ţăcănitul mitralierei de la bordul
elicopterului a încetat când al doilea elicopter s-a înclinat spre noi,
aţintind reflectorul drept în faţa mea. Curentul de aer stârnit de
palele rotorului m-au trântit de pe picioare, iar Angie a apucat
walkie-talkie-ul şi-a zis:
— Retrageţi-vă. Noi suntem bine. Sunteţi pe linia tirului.
Lumina albă a dispărut o clipă, iar când mi s-a limpezit vederea
şi vârtejul iscat de elicopter s-a domolit, am văzut că aparatul se
înălţase cu vreo patruzeci de picioare, legănându-se deasupra
carierei, aruncându-şi conul de lumină al reflectorului spre apă.
Nu se mai auzea niciun foc de armă de ceva timp. Însă zgomotul
mecanic şi furios al armelor descărcate fusese înlocuit de ţiuitul
turbinelor elicopterelor şi de duduitul rotoarelor.
M-am uitat în bazinul de alb şi-am văzut unde verzui fremătând,
buşteanul şi placa de înmatriculare jucând pe valuri,
distanţându-se de păpuşa Amandei McCready. M-am întors spre
Angie tocmai când îşi arunca pantoful din piciorul drept, şi-n
acelaşi timp îşi scotea bluza peste cap. Nu mai avea pe ea decât
649
sutienul negru şi blugii şi tremura în aerul rece ce-i dăduse
culoare-n obraji.
— Nu cobori în apă, am zis.
— Ai dreptate, a zis ea, dând din cap şi aplecându-se să-şi ia
bluza de jos.
Apoi a zbughit-o pe lângă mine şi, până m-am întors după ea,
era-n aer, pedalând din picioare, împingând pieptul înainte.
Elicopterul s-a înclinat spre dreapta şi trupul lui Angie s-a răsucit
în lumină, apoi s-a îndreptat.
A căzut ca o rachetă.
În lumina albă, trupul ei era o pată întunecată. Cu mâinile
strâns lipite de şolduri, părea o statuie suplă căzând drept ca
plumbul.
A lovit apa ca satârul unui măcelar, a tăiat-o curat şi-a dispărut.
— Avem un om în apă, am auzit pe cineva în walkie-talkie. Avem
un om în apă.
De parcă ar fi fost siguri că aveam s-o urmez, elicopterul cel mai
apropiat a făcut o voltă înapoi, spre stâncă, s-a întors cu partea
dreaptă spre mine, legănându-se pe loc, zguduindu-se înainte şi
înapoi, făcând un baraj în faţa mea, aproape de stâncă.
Secretul săriturilor de pe stâncile dimprejurul carierei stă în
viteză şi-n amplitudine. Trebuie să sari dincolo de marginea stâncii
cât mai mult cu putinţă, aşa fel încât curenţii de aer şi toanele
gravitaţiei să nu te împingă, în cădere, înapoi în peretele de stâncă
şi-n aflorimente. Cu elicopterul înaintea mea, chiar dacă aş fi reuşit
să plonjez pe sub tălpile lui, tirajul m-ar fi izbit de stâncă şi m-ar fi
stâlcit de-ar fi rămas doar o pată din mine.
M-am întins pe burtă şi m-am uitat după Angie. După cum
plonjase, chiar de-ar fi început să dea din picioare imediat ce i-a
intrat şi capul în apă, tot s-ar fi scufundat adânc. Iar în carierele
astea, oriunde-ai fi sărit, te poţi aştepta să dai peste orice: butuci,
un frigider vechi cocoţat pe-un prag de rocă prăbuşit în apă.
A ieşit la suprafaţă la cincisprezece yarzi de păpuşă, s-a uitat
dezorientată împrejur şi s-a scufundat iarăşi.
Pe partea sudică a carierei a apărut Broussard în vârful unui
afloriment zimţat de stâncă. Făcea semne cu braţele deasupra
capului. Elicopterul de pe partea lui a cotit spre el. Broussard s-a
întins în sus, iar vuietul unei turbine, precum scrâşnetul frezei
650
dentistului, a sfredelit noaptea când elicopterul şi-a lăsat tălpile
spre el. S-a întins să se prindă de-o talpă, dar o adiere de vânt a
împins aparatul cu totul, îndepărtându-l, clătinându-l.
Aceeaşi pală de vânt a dezechilibrat aparatul din faţa mea,
aproape să-l împingă în peretele de stâncă. S-a dat înapoi şi s-a
înclinat spre dreapta sa, întorcându-se în mijlocul carierei, însă a
început iar să se apropie de mine imediat ce mi-am scos pantofii şi
geaca.
Jos, în apă, Angie s-a ridicat iar la suprafaţă şi a înotat până la
păpuşă. Şi-a întors capul, s-a uitat în sus spre elicoptere şi s-a
scufundat iar.
De cealaltă parte a carierei, elicopterul de-acolo a cotit iar spre
Broussard. El s-a dat înapoi pe aflorimentul neregulat, mi s-a părut
că se împiedică, dar în cele din urmă şi-a ridicat braţele şi s-a
apucat strâns de talpa aparatului, care s-a depărtat de stâncă,
întorcând nasul spre apă. Broussard lovea aerul cu picioarele, iar
corpul său aluneca şi se ridica, iar aluneca şi iar se ridica, până
când în cele din urmă au reuşit să-l tragă în cabină.
Cel de pe partea mea venea drept spre mine şi mi-am dat târziu
seama că încerca să aterizeze. Mi-am adunat pantofii şi geaca şi
m-am dat înapoi şi spre dreapta, împleticindu-mă, departe de buza
stâncii, când partea din faţă a tălpilor elicopterului s-a lăsat spre
stâncă, apoi a săltat în sus, făcând rotorul din coadă să se sucească
spre stânga.
Când a revenit în poziţia dinainte, la o înălţime doar cu ceva mai
mare, vârtejul iscat de rotoare era aşa de puternic că m-a trântit la
pământ, iar ţiuitul turbinelor îmi sfredelea timpanele ca nişte ace
metalice.
M-am ridicat nesigur pe picioare, tocmai când elicopterul ţopăi o
dată, apoi încă o dată pe suprafaţa netedă a stâncii. Vedeam faţa
încrâncenată a pilotului în carlingă, luptându-se să câştige un
punct de sprijin. Şi, când botul i s-a lăsat în jos, iar coada s-a
ridicat, preţ de-o clipită, mi-a trecut prin cap că rotoarele vor rade
îngrămădirea de bolovani ce despărţea vârful stâncii de liziera
pădurii.
Un poliţist îmbrăcat într-un combinezon de zbor albastru închis
şi cu o cască neagră a sărit din cabină şi, ţinându-şi capul plecat şi
genunchii îndoiţi, a luat-o la fugă peste pietre, spre mine.
651
 — Kenzie? a strigat.
Am dat din cap.
— Hai cu mine.
M-a prins de braţ şi mi-a aplecat capul în jos, când celălalt
elicopter se îndepărta în mare viteză de apă, pe deasupra stâncilor,
spre panta unde-l lăsaserăm pe Poole. N-aveau cum să aterizeze
acolo, ştiam asta. Locul era prea îngust şi nu putea fi vorba să-l
evacueze atunci. Singura lor şansă să-l scoată de-acolo era să
coboare un coş din elicopter cu un om care să-l ridice pe Poole.
Poliţistul m-a împins în cabină, rotoarele continuau să biciuie
aerul de deasupra capului şi, de îndată ce-am fost înăuntru,
aparatul s-a ridicat greoi de pe stâncă şi s-a lăsat rapid într-o parte.
O vedeam pe Angie sub noi în timp ce coboram spre ea în ocoluri
largi. Ţinea păpuşa Amandei într-o mână şi s-a scufundat în apă.
Când elicopterul a alunecat pe deasupră-i, apa a început să
clocotească şi să facă vârtejuri.
— Ridicaţi-vă! am strigat. Urcaţi!
Copilotul s-a întors să se uite la mine.
I-am făcut semn cu degetul mare în sus, spre tavanul cabinei.
— Ai s-o îneci. Ridică elicopterul!
Copilotul l-a împuns cu cotul pe pilot, care a tras manşa.
Stomacul mi s-a lăsat pe intestine când elicopterul s-a înclinat spre
dreapta şi, prin parbrizul cabinei, am văzut coborând peretele de
stâncă împestriţat de graffitti şi apoi dispărând din raza noastră
vizuală, când ne-am ridicat şi ne-am învârtit într-un cerc complet.
Elicopterul rămase planând cu vreo treizeci de picioare mai sus de
locul unde-o văzusem ultima oară pe Angie.
Angie a revenit la suprafaţă, bătând cu braţele bulboanele ce-o
înghiţiseră, scuipă apa din gură şi se întoarse pe spate.
— Ce face? a zis poliţistul de lângă mine.
— Înoată la mal, am zis.
Angie înota pe spate spre stânci şi păpuşa descria un arc de cerc
în mişcarea de morişcă a mâinii ei drepte.
Poliţistul a dat din cap, cu puşca aţintită spre lizieră.
Liceul pe care-l urmase Angie n-a avut echipă de înot, aşa că la
şaisprezece ani a concurat pentru Clubul de Fete al Americii şi a
câştigat o medalie de argint într-o competiţie regională. Chiar dacă
anii de când fuma se adunaseră, tot mai avea cadenţă. Corpul ei
652
tăia cu precizie apa, aproape fără s-o tulbure, în siajul ei
nerămânând mai niciun semn al trecerii sale, c-ai fi putut foarte
bine crede că-i un ţipar alunecând spre mal.
— Va trebui să vină pe jos înapoi, a strigat copilotul. Nu putem
ateriza acolo.
Angie şi-a dat seama că se apropia de o aglomerare de bolovani
chiar înainte să se izbească de ei. S-a răsucit pe burtă şi-a înotat
prudent pe distanţa care-i mai rămăsese de străbătut până la
pietre, a pus delicat păpuşa într-o crăpătură, apoi s-a săltat
deasupra.
Pilotul a manevrat elicopterul în jos spre bolovani şi i-a vorbit
printr-un megafon amplasat deasupra reflectorului.
— Domnişoară Gennaro, nu putem să vă evacuăm. Pereţii sunt
prea aproape şi nu avem destul loc pentru aterizare.
Angie a dat din cap şi a fluturat o mână, obosită. Corpul ei era
complet alb în lumina necruţătoare, şuviţele de păr negru şi lung i
se lipiseră de obraji.
— Chiar după stâncile acelea, a spus pilotul în megafon, e o
cărare. Luaţi-o pe-acolo şi faceţi mereu la stânga. Veţi ajunge pe
şoseaua Ricciutti. Vă va aştepta cineva acolo.
Angie i-a făcut semn cu degetul mare, apoi, inspirând adânc, s-a
pus pe pietre cu păpuşa în poală.
S-a tot micşorat până când din ea n-a mai rămas decât o pată
palidă într-un bloc de sineală, apoi elicopterul s-a lăsat din nou
pe-o rână şi-a luat rapid altitudine, ridicându-se deasupra pereţilor
carierei. Terenul trecu în goană pe sub noi, când elicopterul s-a
lansat ca o săgeată pe deasupra vechii căi ferate, îndreptându-se
spre vest, spre pantele de schi de pe Dealurile Albastre.
— Ce dracu’ căuta acolo jos?
Poliţistul de lângă mine şi-a lăsat arma în poală.
— Fetiţa, am zis.
— Drace, a zis poliţistul, ne-ntoarcem cu scafandri.
— Noaptea? am zis.
Poliţistul s-a uitat prin vizetă la mine.
— Probabil, a zis după o uşoară ezitare. În mod sigur,
mâine-dimineaţă.
— Cred că spera s-o găsească înainte să se ajungă la aşa ceva,
am zis.
653
 Poliţistul a ridicat din umeri.
— Omule, dacă Amanda McCready e în cariera aia, numai
Dumnezeu hotărăşte dacă-i mai găsim cadavrul sau nu.

654
 19

Am aterizat pe pârtia de schi pentru începători din Rezervaţia

Dealurile Albastre. Elicopterul s-a lăsat în jos cu precizie printre
cablurile telescaunului. Am urmărit cel de-al doilea elicopter
făcând aceleaşi manevre, aşezându-se pe sol încetişor, la vreo
douăzeci de yarzi distanţă.
Ne-au întâmpinat mai multe maşini de poliţie, ambulanţe, două
maşini ale rangerilor de la MDC şi câţiva oameni din trupele poliţiei
statale.
Broussard a sărit din al doilea elicopter, s-a repezit la prima
maşină de poliţie şi l-a scos pe poliţistul în uniformă de pe scaunul
şoferului.
Am ajuns alergând la el când deja pornea motorul.
— Unde-i Poole?
— Nu ştiu, a zis. Nu mai era acolo unde l-am lăsat noi. Nu era
nicăieri pe cărarea pe care-am urcat. Cred că fie a încercat să
coboare de unul singur, fie a urcat pe coama dealului când a auzit
împuşcăturile.
Peste tăpşanul de iarbă, maiorul Dempsey venea cu paşi mari
spre noi.
— Broussard, ce dracu’ s-a întâmplat acolo sus?
— Poveste lungă, domnule maior.
M-am urcat în maşină lângă Broussard.
— Unde-i copila?
— N-a fost niciun copil acolo sus, a zis Broussard. A fost o cursă.
Dempsey s-a aplecat la geamul maşinii.
— Am auzit că păpuşa fetiţei plutea pe apă.
Broussard s-a uitat la mine cu o privire crâncenă.
— Mda, am zis. Dar nu i-am văzut cadavrul, totuşi.
Broussard a băgat maşina în viteză.
— Trebuie să-l găsesc pe Poole, domnule.
— Sergentul Raftopoulos a sunat acum două minute. E pe strada
Pritchett. Zice că i-a găsit pe unii gata morţi.
— Cine?

655
 — Nu ştiu.
Dempsey s-a dat înapoi de la geam.
— O unitate de rangeri e pe drum spre şoseaua Ricciutti s-o ia pe
partenera dumitale, domnule Kenzie.
— Mulţam.
— Cine-a folosit artileria acolo, sus?
— Nu ştiu, domnule, dar m-au pus la pământ.
Ţiuitul neaşteptat al turbinei zgârie noaptea, iar Dempsey a
trebuit să strige să-l auzim.
— N-o să poată ieşi! urlă Dempsey. Sunt prinşi acolo. Nu e nicio
cale de scăpare!
— Da, domnule.
— Nici urmă de fetiţă?
Dempsey părea să creadă că dacă punea întrebarea asta de
destule ori, mai devreme sau mai târziu avea să primească
răspunsul pe care spera să-l primească.
Broussard a clătinat din cap.
— Uitaţi, domnule, cu tot respectul vă spun, sergentul
Raftopoulos a avut un atac de cord sus, pe cărare. Vreau să ajung
la el.
— Du-te.
Dempsey a păşit în lături şi-a făcut semn câtorva maşini aflate în
linie, în spatele nostru. Broussard apăsă acceleraţia şi conduse
maşina în jos, pe pârtie, apoi înţepeni volanul în direcţia unor
copaci, după care-l învârti şi intră pe un şleau; câteva secunde mai
târziu coti la stânga şi apucă în viteză pe un drum forestier răvăşit
de gropi cât craterele înspre ieşirea pe autostradă care ne scotea la
sensul giratoriu şi de-acolo în strada Pritchett.
După ce-am parcurs alte două şleauri prăfoase, am ieşit pe
strada Carierei şi am ţinut-o într-o viteză spre partea sudică a
dealurilor; în oglinda retrovizoare se vedeau lumini roşii şi albastre,
clătinându-se şi hurducându-se în urma noastră.
Broussard n-a încetinit, ba chiar a trecut în goană de semaforul
din capătul străzii Carierei. A şerpuit când a urcat pe variantă şi-a
intrat în sensul giratoriu apăsând şi mai şi pedala de acceleraţie.
Toate cele patru roţi s-au împotrivit manevrei lui preţ de-o clipită.
Maşina greoaie se smuci înaintând parcă în ciuda ei înseşi,
curbându-se parcă, ca şi cum avea să se lase dintr-odată pe-o
656
parte. Însă roţile au prins asfaltul în cele din urmă, motorul
puternic a gemut şi-a împins maşina scoţând-o din sensul
giratoriu. Broussard a încleştat mâinile pe volan, şi-am descins pe
altă variantă, roţile azvârlind zgură şi iarbă până pe capotă, trecând
ca săgeata pe lângă o fabrică dezafectată. Atunci l-am văzut pe
Poole şezând rezemat de partea din spate a Lexusului RX 300, pe
stânga străzii, la vreo cincizeci de yarzi mai jos de fabrică.
Capul îi căzuse moale pe apărătoare. Cămaşa îi era descheiată
până la mijloc şi el îşi apăsa o mână în dreptul inimii.
Broussard a călcat pedala de frână, oprind aproape pe loc. A sărit
din maşină, a alunecat pe pământul nisipos şi-a căzut în genunchi
lângă Poole.
— Camarade! Prietene!
Poole a deschis ochii, a zâmbit fără vlagă.
— M-am pierdut.
Broussard i-a luat pulsul, apoi i-a pus o mână pe inimă. I-a
ridicat pleoapa stângă cu buricul degetului mare.
— OK, prietene, OK. O să fii… o să fii bine.
Câteva maşini de poliţie au oprit mai jos de noi. Un poliţist tânăr
a coborât din prima maşină, un echipaj al celor de la poliţia din
Quincy. Broussard i-a zis:
— Deschide uşa din spate.
Poliţistul a dat să-şi scoată lanterna şi, stângaci, a scăpat-o în
ţărână. S-a aplecat s-o ridice.
— Deschide dracu’ uşa din spate! a ţipat Broussard. Acuma.
Tânărul poliţist a reuşit să-şi împingă lanterna sub maşină, dar
s-a îndreptat de spate şi-a deschis portiera.
— Kenzie, ajută-mă să-l ridic.
L-am apucat pe Poole de gambe, iar Broussard s-a strecurat
binişor în spatele lui şi l-a cuprins cu braţele peste piept. L-am
cărat la maşina de poliţie şi l-am depus uşurel pe bancheta din
spate.
— Sunt bine, a zis Poole şi ochii i-a alunecat spre stânga.
— Sigur că eşti bine, a zâmbit Broussard.
A întors apoi capul şi s-a uitat la poliţistul tânăr, care părea
extrem de agitat.
— Conduci repede?
— Ăă, da, domnule.
657
 În spatele nostru, câţiva poliţişti, şi din Quincy, şi din forţele
statale, s-au apropiat de partea din faţă a Lexusului cu armele
scoase.
— Ieşiţi din maşină! Acuma! a strigat unul din ei, îndreptând
arma spre parbrizul maşinii lui Gutierrez.
— Care-i cel mai apropiat spital? a întrebat Broussard. Cel din
Quincy sau cel din Milton?
— Păi de-aici, domnule, cel din Milton.
— Cât de repede poţi ajunge-acolo? l-a întrebat Broussard pe
poliţist.
— În trei minute.
— Fă să fie două, Broussard l-a bătut pe umăr pe tânărul poliţist
şi l-a împins spre portiera din dreptul şoferului.
Poliţistul a sărit înapoia volanului. Broussard i-a strâns mâna lui
Poole zicându-i:
— Ne vedem îndată.
Ca prin somn, Poole a dat din cap.
Ne-am dat înapoi şi Broussard a închis portiera din spate.
— Două minute, i-a repetat poliţistului.
Roţile au împroşcat pietriş, au ridicat nori de praf; când a ţâşnit
pe şosea, poliţistul a pornit sirena şi maşina a luat-o pe drumul
asfaltat cu-aşa viteză de parc-ar fi fost dotată cu un propulsor de
rachetă.
— Căcat cu perje, a zis un poliţist.
Era proţăpit în faţa Lexusului.
— Căcat cu perje! a zis iar.
Eu şi Broussard am luat-o spre Lexus; Broussard i-a luat de braţ
pe doi membri ai poliţiei statului, le-a arătat clădirea fabricii
dezafectate.
— Cercetaţi clădirea aia. Acuma.
Cei doi n-au pus întrebări. Şi-au pus mâinile pe armele din şold
şi-au luat-o la fugă înapoi pe şosea, spre fabrică.
Am ajuns în cele din urmă la Lexus, trecând printre poliţiştii
adunaţi, toţi câţi erau, în faţa apărătorii Lexusului, se uitau prin
parbriz la Chris Mullen şi la Pharaoh Gutierrez. Gutierrez era pe
scaunul şoferului, Mullen, în dreapta lui. Farurile erau încă
aprinse. O singură gaură crease o reţea ca de pânză de păianjen în
parbriz, chiar în faţa lui Gutierrez. O gaură identică se formase în
658
sticlă în dreptul lui Mullen.
Până şi găurile din capetele lor erau destul de asemănătoare –
ambele de mărimea unei monede de zece cenţi, ambele încreţite şi
albe pe margini, ambele supurând un firicel de sânge în jos, pe
nasul fiecăruia.
După cum arăta Gutierrez, el fusese primul care-ncasase
glonţul. Pe faţa lui nu se citea decât o oarecare nerăbdare, ambele
mâini îi erau goale, cu palmele aşezate în faţă, pe scaun. Cheile
erau în contact, iar schimbătorul de viteze era în poziţia PARCARE.
Mâna dreaptă a lui Chris Mullen ţinea arma strâns lipită de
mijlocul său, iar expresia feţei lui era ipostaza îngheţată a unui
acces neaşteptat de surprindere şi frică.
Avusese la dispoziţie o jumătate de secundă ca să-şi dea seama
că va muri, poate mai puţin. Oricum, destul timp ca tot ce se
petrecea să i se pară că se derulează cu încetinitorul. O mie de
gânduri îngrozite s-au învârtit în creierul său mânios în timpul de
când şi-a dat seama ce l-a ucis pe Pharaoh, şi-a apucat arma şi
până a auzit zumzetul următorului glonţ plesnind prin parbriz.
Bubba, mi-am zis.
La cincizeci de yarzi în faţa Lexusului, fabrica dezafectată cu un
balconaş lăsat într-o rână ar fi oferit un excelent punct de elevaţie
pentru un lunetist.
În tunelurile de lumină săpate în întuneric de farurile maşinii,
i-am văzut pe cei doi poliţişti statali apropiindu-se încet de ea, cu
genunchii uşor flexaţi, cu armele scoase şi îndreptate în sus spre
balconaş. Unul din ei i-a arătat ceva celuilalt şi s-au apropiat
amândoi de o uşă laterală. Unul a dat-o de perete, iar celălalt a
păşit în cadrul ei cu arma ridicată la nivelul pieptului.
Bubba, mi-am zis, sper că n-ai făcut treaba asta doar din
plăcere. Sper că e şi Amanda McCready cu tine.
Broussard s-a uitat şi el în aceeaşi direcţie.
— Pe cât pariezi că unghiurile traiectoriilor au să indice că
gloanţele s-au tras din clădirea aia?
— Da’ nici nu pariez, am zis.

Două ore mai târziu, poliţia încă mai analiza situaţia. Noaptea se
făcuse dintr-odată rece. Cădea o ploaie subţire ce mânjea parbrizele
şi ni se lipea în păr ca lindenii. Poliţiştii statali care au cercetat
659
fabrica se întorseseră cu o puşcă Winchester model 94, cu trepied
şi cu dispozitiv de amplificare a luminii, pe care o găsiseră acolo.
Puşca fusese abandonată într-un butoi cu ulei vechi de la etajul
doi, chiar în dreapta ferestrei ce se deschidea spre balconaş. Seria
fusese răzuită şi primul criminalist care s-a uitat la ea a râs când
cineva a sugerat că s-ar putea găsi amprente pe ea.
Au fost trimişi în fabrică şi alţi poliţişti să caute şi alte probe, însă
în două ore n-au găsit nici cartuşe, nici nimic altceva, iar
criminaliştii nu reuşiseră să preleveze nicio amprentă de pe
balustrada balconaşului ori măcar de pe canatul ferestrei ce se
deschidea spre acesta.
Rangerul care-o aşteptase pe Angie pe partea de deal ce cobora
spre cariera Meliţei îi dăduse un impermeabil portocaliu
reflectorizant şi o pereche de ciorapi groşi să-i tragă pe picioare, dar
ea tot mai tremura de frigul nopţii şi-şi freca părul negru cu un
prosop, chiar dacă i se uscase ori îi îngheţase cu ore în urmă. Vara
indiană, se părea, o apucase pe acelaşi drum pe care-o apucaseră şi
indienii Massachusetts.
Doi scafandri au încercat să scotocească prin cariera Granite
Rail, însă au raportat vizibilitate zero la o adâncime mai mare de
treizeci de picioare şi-ndată ce-a început ploaia, acumulările de mâl
ce se scurgeau de pe pereţii de granit au transformat chiar şi
locurile unde apa era puţin adâncă în ceva ce semăna cu o furtună
de nisip.
La ora zece, scafandrii au renunţat fără să găsească nimic
altceva decât o pereche de pantaloni agăţaţi într-un prag la vreo
douăzeci de picioare sub suprafaţa apei.
Când Broussard a ajuns în partea de sud a carierei, aproape în
faţa stâncii unde eu şi Angie zăriserăm păpuşa, a găsit un bilet
lăsat acolo pentru el, pus cu grijă pe un bolovan luminat de-o
lanternă subţire cât un creion atârnată de-o creangă.

Apleacă-te.

Când Broussard s-a aplecat după bilet, dintre copaci au izbucnit

focurile de armă, iar el s-a aruncat de la liziera pădurii înspre
platoul stâncos, înşfăcând pistolul şi walkie-talkie-ul, uitând
geanta cu bani şi lanterna, care-au rămas printre copaci. Al doilea
660
baraj de focuri de armă l-a împins şi mai mult spre marginea
stâncii, unde s-a întins la pământ în întuneric, singura sa
protecţie, şi şi-a aţintit arma spre lizieră, însă n-a tras niciun glonţ
de teamă că fulgerările din capătul ţevii ar fi indicat exact locul
unde se afla. Când s-a verificat ultima poziţie pe care-o ocupase
Broussard, s-a găsit biletul, lanterna-creion a răpitorilor ca şi cea a
lui Broussard şi geanta, care era deschisă şi goală, în ultima oră, se
mai găsiseră mai mult de-o sută de cartuşe goale printre copaci ca
şi pe ieşindurile aflate exact în spatele stâncii unde se aflase
Broussard, iar jandarmul care ne-a transmis informaţiile a zis:
— Vom găsi mult mai multe. Se pare că atacatorii au luat-o razna
aici. Pentru numele lui Dumnezeu, parc-ar fi fost asaltul asupra
Grenadei41.
Poliţiştii statali şi rangerii de pe partea pe care fuseserăm noi au
raportat identificarea a cel puţin cincizeci de focuri trase asupra
platoului de stâncă pe care stătuserăm şi a copacilor din spatele
nostru.
Părerea generală a fost în bună măsură sintetizată de un poliţist,
pe care l-am auzit spunând prin radio:
— Domnule maior Dempsey, n-ar fi putut să plece pe jos de-aici.
Nici pomeneală.
Toate căile de acces spre şi dinspre zona carierei au rămas
blocate, dar, pornind de la faptul că focurile de armă fuseseră trase
din partea sudică a carierei Granite Rail, acolo au fost trimişi
poliţiştii statali, rangerii şi poliţiştii locali însoţiţi de câini să-şi
concentreze căutarea suspecţilor, deşi chiar şi pe străzile din latura
nordică puteam vedea, când şi când, simfonia de lumini jucând pe
vârfurile arborilor.
Poole suferise ceea ce doctorii credeau c-a fost un infarct
miocardic, agravat de coborârea pantei ce dădea în strada Carierei.
După toate aparenţele, odată ajuns acolo, Poole, deja dezorientat şi
probabil halucinând, îi văzuse pe Gutierrez şi pe Mullen în Lexus,
îndreptându-se spre strada Pritchett şi, când a reuşit să ajungă

41Invazia insulei Grenada din Caraibe de către forţele armate reunite ale SUA şi ale altor
state caraibiene a avut loc în octombrie 1983 şi a avut ca scop înlăturarea de la putere a
unui guvern de orientare marxist-leninistă (n.t.).
661
acolo, i-a găsit morţi, apoi a anunţat la 911 de la telefonul
Lexusului.
Din ultimele informaţii, Poole era în reanimare la spitalul din
Milton, în stare gravă.
— A făcut cineva socotelile până acum? ne-a întrebat Dempsey.
Stăteam rezemaţi de capota maşinii noastre, Crownul Victoria,
Broussard fuma o ţigară de la Angie, care tremura şi sorbea cafea
dintr-un pahar cu eticheta MDC, în timp ce eu îi frecam uşurel
spatele în sus şi-n jos, încercând să-i dezmorţesc câtuşi de puţin
oasele.
— Ce socoteli? am zis.
— Socotelile care să ne spună de ce Mullen şi Gutierrez se aflau
pe drumul ăsta cam în acelaşi timp în care voi trei eraţi sub tirul
armelor.
Mesteca o scobitoare roşie din plastic, prinzând-o din când în
când între policar şi arătător, fără s-o scoată însă dintre dinţi.
— Numai dacă n-au avut şi ei un elicopter. Şi eu nu prea cred să
fi avut… Dumneata?
— Nu cred c-au avut elicopter, am zis.
A zâmbit.
— Corect. Aşadar, eliminând această posibilitate, pur şi simplu
n-aveau cum să fi fost în vârful dealurilor şi-apoi, un minut sau
două mai târziu, să mâne caii pe-aici, în Lexus. Pare de-a dreptul,
nu ştiu, imposibil. Mă-nţelegi?
Lui Angie îi clănţăneau dinţii când a zis:
— Şi-atunci cine-a fost acolo sus?
— Exact asta-i întrebarea, nu? Una printre altele.
S-a uitat peste umăr la linia întunecată a dealurilor ce se înălţau
de cealaltă parte a autostrăzii.
— Ca să nu mai întreb unde-i fetiţa? Unde-s banii? Unde-i
individul, sau indivizii, care acolo sus au tras tot atâtea focuri
câte-ntr-un film cu Schwarzenegger? Unde-i individul sau indivizii
care i-au anihilat pe Mullen şi pe Gutierrez aşa de curat?
A pus piciorul pe apărătoarea maşinii, a atins iar scobitoarea şi-a
privit maşinile ce treceau în viteză pe autostradă, dincolo de Lexus.
— Presa va avea o zi de muncă pe teren.
Broussard a tras un fum lung din ţigară şi-a expirat zgomotos.
— Deja vă gândiţi la CSSC?
662
 Dempsey a ridicat din umeri, cu ochii lui de bufniţă tot la
autostradă.
— CSSC? clănţăni Angie.
— Cum să-ţi scapi curu’, a zis Broussard. Maiorul Dempsey nu
vrea să fie cunoscut drept cel care-a pierdut într-o singură noapte
două sute de mii de dolari, pe Amanda McCready şi două vieţi.
Corect?
Dempsey şi-a întors capul până când scobitoarea lui îl aţinti
direct pe Broussard.
— Nu, detectiv Broussard, n-aş vrea să fiu recunoscut ca fiind
acel poliţist.
— Aşa că eu am să fiu ăla, a zis Broussard.
— Tu ai pierdut banii, a zis Dempsey. Te-am lăsat să faci cum ai
vrut şi uite ce-a ieşit.
A ridicat din sprâncene spre Lexus, tocmai când doi manipulând
de la morgă l-au scos din scaunul şoferului pe Gutierrez şi l-au
întins într-un sac negru pe care-l desfăcuseră pe asfalt.
— Locotenentul tău, Doyle, de la opt treizeci e la telefon cu şeful
poliţiei în persoană, dă explicaţii. Ultima oară când l-am văzut se
străduia să vă ţină partea, ţie şi partenerului tău. I-am spus că-şi
pierde vremea.
— Dar mai precis, a zis Angie, ce-ar fi avut de făcut când s-a
deschis focul asupra lui aşa cum s-a întâmplat? Trebuia să aibă
prezenţa de spirit să apuce geanta şi să sară de pe stâncă cu ea?
Dempsey a ridicat din umeri.
— Desigur, era şi asta o variantă.
— Nu-mi vine să cred aşa ceva, ce dracu’, a zis Angie.
Dinţii nu-i mai clănţăneau.
— Şi-a riscat viaţa pentru…
— Domnişoară Gennaro, a oprit-o Broussard punându-şi mâna
pe genunchiul ei. Maiorul Dempsey nu spune nimic altceva decât
ceea ce va spune şi locotenentul Doyle.
— Ascultă-l pe detectivul Broussard, domnişoară Gennaro, a zis
Dempsey.
— Cineva trebuie să şi-o ia pentru tot rahatu’ ăsta, a zis
Broussard. Iar eu sunt alesul.
Dempsey a râs pe-nfundate.
— Tu eşti singurul care candidează la onoarea asta.
663
 Ne-a lăsat acolo şi s-a alăturat unui grup de poliţişti statali,
vorbind în walkie-talkie şi uitându-se iarăşi în sus, spre dealurile
carierelor.
— Nu-i corect, a zis Angie.
— Ba da, a zis Broussard. Este.
A zvârlit ţigara, fumată până la filtru, în stradă.
— Am zbârcit-o.
— Noi toţi am zbârcit-o, a zis Angie.
El a clătinat din cap.
— Dac-am avea banii, ăştia ar putea trăi cu ideea că Amanda e
tot dispărută ori chiar moartă. Dar fără bani, le părem nişte
caraghioşi. Şi-asta-i doar vina mea.
A scuipat pe asfalt, a clătinat din cap şi-a izbit cauciucul din
dreptul piciorului său cu călcâiul.
Angie îl privea atentă pe un asistent criminalist care a băgat cu
grijă păpuşa Amandei într-o pungă de plastic, a sigilat-o şi a scris
ceva pe ea cu o cariocă neagră.
— Fetiţa… i-acolo? Angie s-a uitat spre dealurile întunecate.
— Mda, a zis Broussard. I-acolo.

664
 20

Când s-a crăpat de ziuă, eram tot acolo. Camionul de la tractări a

remorcat Lexusul pe strada Pritchett, după care a intrat în sensul
giratoriu şi apoi pe autostradă.
Poliţiştii statului urcau şi coborau de pe dealuri şi se întorceau
cu pungi de cartuşe goale şi cu câteva gloanţe turtite recuperate din
peretele de stâncă ori extrase din trunchiurile copacilor. Unul din ei
a recuperat pantofii şi bluza lui Angie, dar nimeni nu părea să ştie
cine era acela ori ce făcuse cu ele. Cât am stat de veghe acolo, la un
moment dat, un poliţist din Quincy a pus o pătură pe umerii lui
Angie, dar ea tot mai tremura, iar buzele ei păreau albastre în
destule momente, în amestecul de lumini ale stâlpilor de iluminat,
ale farurilor şi reflectoarelor instalate la locul crimei.
În jurul orei unu, locotenentul Doyle a coborât de pe dealuri şi l-a
chemat pe Broussard cu un semn din deget. Au mers pe alee până
la banda galbenă ce era întinsă de jur-împrejurul fabricii şi imediat
ce s-au oprit şi s-au întors unul spre celălalt, Doyle a explodat.
Cuvintele nu se auzeau până la noi, dar se auzea volumul şi era
evident, după cum îi băga indexul în faţă lui Broussard, că
atitudinea lui nu era nicidecum aia care zice „Atâta pagubă! Măcar
am încercat!”. Broussard şi-a ţinut capul plecat aproape tot timpul,
însă discuţia a tot continuat, cel puţin vreo douăzeci de minute, iar
Doyle nu părea să se calmeze deloc, ba devenea parcă şi mai agitat.
Când şi-a epuizat discursul, Broussard a ridicat ochii, iar Doyle a
clătinat din cap în aşa fel că şi de la cincizeci de yarzi îţi dădeai
seama de finalul implacabil. L-a lăsat pe Broussard acolo şi a intrat
în clădirea fabricii.
— Veşti proaste din câte înţeleg, a zis Angie când Broussard a
cerut şi a luat încă o ţigară din pachetul ei, lăsat pe capota maşinii.
— Urmează să fiu suspendat, mâine, cândva, până la ancheta
Afacerilor Interne.
Broussard şi-a aprins ţigara, a ridicat din umeri.
— Ultima mea misiune oficială va fi să o anunţ pe Helene
McCready că încercarea de a-i recupera fiica a dat greş.

665
 — Şi locotenentul? am zis. Cel care-a aprobat operaţiunea asta.
Vina lui care este?
— Niciuna.
Broussard s-a rezemat de botul maşinii, a tras din ţigară,
expirând apoi un fuior subţire de fum albastru.
— Niciuna? a zis Angie.
— Niciuna.
Broussard a scuturat scrumul pe asfalt.
— Eu trebuie să pic de fazan şi să-mi asum întreaga
responsabilitate, să recunosc că am omis să dau toate informaţiile
necesare ca să culeg toţi laurii, şi-n felul ăsta nu-mi pierd insigna.
A ridicat iar din umeri.
— Asta-i frumoasa politică a departamentului.
Angie a zis:
— Dar…
— Ah, da, a zis Broussard şi s-a întors să o privească.
Locotenentul mi-a explicat mai mult decât limpede că dacă vorbiţi
cu cineva despre toată povestea asta, va… ia staţi să văd dacă pot
reproduce exact, vă va îngropa până la pleoape în cazul omuciderii
lui Marion Socia.
M-am uitat spre poarta fabricii unde-l văzusem ultima oară pe
Doyle.
— N-are niciun căcat.
Broussard a clătinat din cap.
— Ăsta nu blufează. Niciodată. Dacă el zice că vă poate prinde cu
chestia asta, înseamnă că poate.
M-am gândit la chestia asta. Cu patru ani în urmă, Angie şi cu
mine am ucis cu sânge rece un gagiu, peşte şi traficant de cocaină,
pe nume Marion Socia, sub autostrada de sud-est. Ne-am folosit de
arme neînregistrate şi le-am curăţat de amprente.
Însă lăsaserăm viu un martor, un gagiu care se credea băiat de
băiat, pe nume Eugene. Nu i-am ştiut niciodată numele de familie;
eram destul de sigur la vremea aceea că dacă nu-l ucideam pe
Socia, atunci el avea să-l ucidă pe Eugene. Nu chiar atunci, dar
curând. Mi-era clar că Eugene intrase de vreo câteva ori la zdup în

666
anii aceia – o carieră la Shearson Lehman42 nu părea să urmeze în
viitorul puştiului ăstuia –, şi-n timpul unei încarcerări, probabil că
ne-a dat în gât în schimbul unei sentinţe mai uşoare. Însă dată
fiind desăvârşita lipsă a altor probe care să lege moartea lui Socia
de noi, sunt sigur că procurorul general a decis să nu deschidă
ancheta, însă cineva a sustras informaţia şi a transmis-o lui Doyle.
— Vrei să spui că ne-a prins de boaşe.
Broussard s-a uitat scurt la mine, apoi la Angie şi-a zâmbit.
— Eufemistic vorbind, desigur. Dar, mda… sunteţi la mâna lui.
— Ce gând liniştitor, a zis Angie.
— Toată săptămâna a fost plină de gânduri liniştitoare.
Broussard a aruncat ţigara.
— Eu mă duc să găsesc un telefon să-mi sun soţia, să-i dau
veştile bune.
A luat-o spre locul unde erau poliţiştii şi dubele, ocolind Lexusul
lui Gutierrez, cu umerii strânşi, cu mâinile înfipte în buzunare,
păşind doar un pic nesigur, de parcă ar fi simţit altfel pământul sub
tălpi decât îl simţise cu doar o jumătate de oră în urmă.
Pe Angie a scuturat-o frigul nopţii; văzând-o, m-am înfiorat şi eu.
Scafandrii au urcat iar la carieră când, peste dealuri, lumina
dimineţii a sporit treptat de la purpuriu violaceu la roz intens.
Străzile Carierei şi Pritchett au fost blocate cu capre şi bandă
galbenă – poliţiştii se pregăteau pentru ora de vârf a traficului
matinal. Un contingent de poliţişti statali a format un lanţ uman
împrejurul dealurilor. La cinci dimineaţa, au fost postaţi poliţişti în
toate punctele de acces spre drumurile importante, circulaţia era
posibilă doar prin puncte de control, iar variantele de ieşire şi
intrare pe autostradă au fost deschise. Nu mult după aceea, de
parcă ar fi aşteptat imediat după colţ, au apărut dubiţele
televiziunilor de ştiri şi reporterii de la ziare, campând chiar lângă
autostradă, îngreunând accesul pe banda de urgenţă. De-acolo îşi
plimbau reflectoarele peste noi şi peste dealuri. De câteva ori s-a
întâmplat că un reporter o suna pe Angie s-o întrebe de ce nu era
încălţată. Şi de câteva ori Angie a răspuns cu capul aplecat şi cu

42 Shearson Lehman Brothers (sau Hutton), numele unei trust de bănci de investiţii şi de
firme de brokeraj (n.t.).
667
degetul mijlociu ridicat în poală, unde-şi ţinea mâinile.
În prima fază, reporterii veniseră la faţa locului pentru că se
scursese informaţia că cineva trăsese câteva sute de focuri de armă
automată în carierele din Quincy şi că fuseseră găsite două cadavre
pe strada Pritchett, victime a ceea ce părea un asasinat
profesionist. Apoi, cine ştie cum, numele Amandei McCready s-a
prelins de pe dealuri în briza dimineţii şi a început bâlciul.
Unul din reporterii de pe banda de urgenţă l-a recunoscut pe
Broussard, apoi l-au remarcat toţi ceilalţi şi curând m-am simţit ca
un sclav pe o galeră, după cum strigau spre noi.
— Domnule detectiv, unde e Amanda McCready?
— E moartă?
— E-n carieră?
— Unde-i partenerul dumitale?
— E-adevărat că răpitorii Amandei McCready au fost împuşcaţi
azi-noapte?
— E ceva adevărat în zvonul că banii de răscumpărare au
dispărut?
— A fost corpul Amandei McCready scos din carieră? De-aceea
n-aveţi pantofi în picioare, domnişoară?
Ca un făcut, taman atunci un poliţist statal a traversat strada
Pritchett aducând o pungă de hârtie pe care i-a întins-o lui Angie.
— Lucrurile dumneavoastră, doamnă. Le-au trimis jos în acelaşi
timp cu câteva gloanţe turtite.
Ţinând capul plecat, Angie îi mulţumi poliţistului, îşi scoase
perechea de pantofi Doc Martens din pungă şi-i încălţă.
— Bluza o să fie mai complicat s-o iei pe tine, a zis Broussard,
zâmbind subţire.
— Zău?
Angie s-a lăsat să alunece de pe capotă şi s-a întors cu spatele la
reporteri; unul din ei a încercat să escaladeze una din barele de
protecţie, dar un jandarm l-a împins înapoi, folosindu-se de
semnalizatorul de noapte.
Angie a lăsat să-i cadă pătura şi impermeabilul de pe umeri, vreo
câteva camere s-au întors spre noi când unii dintre reporteri au
sesizat c-a rămas doar în sutienul ei negru.
Ea s-a uitat la mine.
— Ar trebui să mă dezbrac încetişor şi să legăn şoldurile?
668
 — E spectacolul tău, am zis. Cred c-ai captat atenţia tuturor.
— Pe-a mea în mod cert, a zis Broussard, holbându-se fără jenă
la sânii lui Angie strânşi în mătasea neagră.
— Oh, ce fericire!
S-a strâmbat şi şi-a tras bluza peste cap şi-n jos, pe tors.
Cineva de pe banda de urgenţă a aplaudat, altcineva chiar a
fluierat. Angie a rămas cu spatele la ei scoţându-şi şuviţele groase
de păr de sub guler.
— Spectacolul meu? mi-a zis cu un zâmbet amar, clătinând
abătută din cap. Ba-i al lor, băiete, numai al lor.

Diagnosticul lui Poole fusese schimbat de la grav la rezervat la

scurt timp după răsăritul soarelui şi, neavând nimic altceva de
făcut decât să aşteptăm, am plecat de pe strada Pritchett şi-am
urmat Taurusul lui Broussard până la spitalul din Milton.
La spital ne-am certat cu sora de la recepţie asupra numărului
celor dintre noi care puteau fi admişi în rezerva lui Poole, dat fiind
faptul că niciunul nu eram rude apropiate. Un doctor a trecut pe
lângă noi şi s-a uitat în treacăt la Angie, apoi a zis:
— Ştiţi că pielea dumneavoastră e albastră?
După un scurt schimb de replici, Angie l-a urmat pe doctor după
o perdea să verifice dacă nu cumva fusese afectată de hipotermie,
iar sora-recepţioneră, bombănind, ne-a permis accesul în rezerva
lui Poole.
— Infarct miocardic, ne-a zis el ridicându-se mai sus pe pernă. Al
naibii cuvânt, nu?
— Sunt două, a zis Broussard şi s-a întins într-un fel ciudat,
strângându-l uşor de braţ.
— Ei, cum i-o zice. A fost un atac cardiac, asta a fost.
Când s-a sucit iarăşi, în corpul lui s-a iscat o durere bruscă,
făcându-l să şuiere.
— Relaxează-te! a zis Broussard. Dumnezeule mare!
— Ce dracu’ s-a întâmplat acolo sus? a zis Poole.
I-am spus puţinul pe care-l ştiam.
— Doi trăgători în pădure şi unul la locul crimei? a zis el când am
terminat.
— Aşa pare, a zis Broussard. Sau unul singur cu două puşti în
pădure şi unul în balconaşul fabricii.
669
 Poole a făcut o mutră ca şi cum ar fi pus botul la teoria aia tot
atâta cât credea că John F. Kennedy fusese asasinat de un singur
lunetist. Şi-a mişcat capul pe pernă, s-a uitat la mine.
— Sigur ai văzut două puşti aruncate de pe stâncă?
— Destul de sigur, am zis. Era o nebunie acolo.
Am ridicat din umeri, apoi am dat din cap.
— Nu, sunt sigur. Două puşti.
— Şi trăgătorul de la fabrică îşi lasă arma la locul faptei?
— Mda.
— Dar nu şi cartuşele goale.
— Corect.
— Şi trăgătorul sau trăgătorii din pădure se descotorosesc de
arme, dar lasă cartuşe peste tot.
— Aşa este, domnule, a zis Broussard.
— Doamne, a zis Poole. Nu pricep.
Atunci a intrat în rezervă Angie, tamponându-şi braţul cu un
cocoloş de vată, strângând antebraţul peste biceps. S-a apropiat de
patul lui Poole şi, privindu-l, i-a zâmbit.
— Ce-a zis doctorul? a zis Broussard.
— Hipotermie lejeră.
A ridicat din umeri.
— Mi-a injectat o supă de pui sau ce-o fi, că cică aşa rămân cu
toate degetele.
Pielea ei mai prinsese culoare – nici pe departe ca de obicei, dar
destulă. S-a aşezat pe pat lângă Poole şi-a zis:
— Noi doi, Poole, arătăm ca două fantome.
Buzele lui s-au crăpat într-un zâmbet.
— Am auzit că te-ai luat după faimoşii scufundători din insulele
Galapagos, draga mea.
— Acapulco, a zis Broussard. Nu sunt scufundători în insulele
Galapagos.
— Bine, Fiji, a zis Poole, şi nu mă mai tot corecta. Şi totuşi, copii,
ce naiba se-ntâmplă?
Angie l-a bătut uşurel pe obraz.
— Tu să ne spui. Ce s-a întâmplat cu tine?
El a făcut buzele pungă o clipă.
— Nu-s foarte sigur. Din nu ştiu ce motiv, m-am pomenit
coborând dealul. Problema a fost că-mi lăsasem acolo sus
670
walkie-talkie-ul şi lanterna.
A ridicat sprâncenele.
— Deşteaptă mişcare, nu credeţi? Iar când am auzit tirurile de
armă, am încercat s-o iau înapoi, de unde venisem, dar indiferent
ce-am făcut mi se părea că mă îndepărtez mereu de zgomot, în loc
să mă apropii. Pădurea, a zis cu o clătinare a capului. Dup-aia,
următorul lucru de care-mi dau seama este intersecţia dintre
strada Carierei şi varianta de ieşire de pe autostradă şi văd Lexusul
trecând rapid pe lângă mine. Aşa că o iau la picior după el. Când
am ajuns acolo, prietenilor noştri li se dăduse deja cep, iar eu m-am
simţit cam ameţit.
— Ţi-aminteşti c-ai chemat poliţia? a întrebat Broussard.
— Zău?
Broussard a dat din cap.
— De la telefonul Lexusului.
— Uau, a zis Poole. Îs deştept, nu?
Angie a zâmbit şi-a luat o batistă de pe căruciorul de lângă patul
lui Poole. I-a şters fruntea cu ea.
— Isuse, a zis Poole, greoi.
— Ce?
Ochii i-au alunecat într-o parte pentru o clipă, apoi iar s-au fixat
asupra noastră.
— Ce? A, nimic, medicamentele astea pe care le bagă-n mine.
Greu să mă concentrez.
Sora-recepţioneră a despărţit perdeaua în dreptul lui Broussard.
— Vă rog, trebuie să plecaţi.
— Ce s-a întâmplat acolo sus? a articulat cu greutate Poole.
— Acum, a zis asistenta, când ochii lui Poole au alunecat spre
stânga şi-a plescăit din buzele uscate, clipind des. Domnul
Raftopoulos nu e încă apt pentru aşa ceva.
— Nu, a zis Poole. Staţi.
Broussard l-a bătut uşor pe braţ.
— Ne întoarcem, amice. Nu-ţi face griji.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Poole iar, vocea pierzându-i-se în
somn, în timp ce noi ne retrăgeam de lângă pat.
Bună întrebare, mi-am zis când am ieşit din rezervă.

Imediat ce ne-am întors în apartament, Angie a sărit să facă un

671
duş fierbinte, iar eu l-am sunat pe Bubba.
A răspuns zicând:
— Ce?
— Spune-mi că-i la tine.
— Ce? Patrick?
— Spune-mi că Amanda McCready e la tine.
— Nu. Ce? De ce-ar fi la mine?
— I-ai eliminat pe Gutierrez şi pe…
— Nu, eu nu.
— Bubba, am zis, tu ai fost. Tu trebuia să-i elimini.
— Gutierrez şi Mullen? Nici pomeneală, omule. Am rămas două
ore cu capu-n nori în parcul Cunningham.
— Nici măcar n-ai fost sus?
— Am fost lovit. Cineva era la pândă, Patrick. Mi-am luat, în pula
mea, un baros sau aşa ceva-n ceafă; m-a lăsat rece. Nici măcar
n-am ieşit din parc.
— Bun, am zis simţind nori uleioşi plutindu-mi în cap, mai
spune-mi o dată. Încet. Ai ajuns în parcul Cunningham…
— În jur de şase treizeci. Mi-am luat echipamentul şi-am tăiat-o
prin parc spre copaci. Eram gata-gata să intru între copaci şi
s-apuc drumul spre dealuri, când am auzit ceva. Începusem
să-ntorc capul când, futu-i, zbang! cineva mă loveşte în ceafă. Ceea
ce, ştii, la-nceput doar mă irită, dar îmi fute vederea, şi-s gata să
mă las în jos şi să mă-ntorc, când, zbang! Încă una. Am căzut
într-un genunchi şi-am încasat o a treia lovitură. Se poate să fi fost
şi o a patra, dar următorul lucru de care-mi amintesc e că m-am
trezit într-o baltă de sânge şi-i aproape opt treizeci. Când să intru
iarăşi între copaci, pădurea viermuia de poliţişti. Mă-ntorc şi mă
duc la doctor Hlizitu.
Doctor Hlizitu era doctorul dependent de eter la care apelau
Bubba şi jumătate din gangsterii din oraş ca să le trateze rănile pe
care nu le puteau declara la spital.
— Eşti bine? am zis.
— Am un zbârnâit zdravăn în cap şi încă-mi filează vederea, acu
se-ntunecă, acu se limpezeşte, dar o să fiu bine. Îl vreau io pe
căcănaru’ ăla, Patrick! Pe mine nu mă pune nimeni la pământ, ştii,
nu?
Ştiam. Dintre toate lucrurile pe care le auzisem în ultimele zece
672
ore, ăsta era de departe cel mai deprimant. Oricine era destul de
rapid şi de deştept să-l scoată pe Bubba din ecuaţie trebuie că era
foarte, foarte bun în ce făcea.
Încă ceva: dacă tot avea de gând să trateze cu Bubba de maniera
aceea, de ce să-l lase în viaţă? Răpitorii îi uciseseră pe Mullen şi pe
Gutierrez şi încercaseră să ne omoare pe Angie, pe mine şi pe
Broussard. De ce nu-l împuşcaseră pe Bubba de la o distanţă
oarecare şi să isprăvească cu el?
— Doctor Hlizitu a zis că încă o perversă din asta mi-ar fi
secţionat tendoanele din ceafă. În pula mea, fratele meu, a zis
Bubba, îs foarte nervos.
— Imediat ce aflu cine-a fost, am zis, o să-ţi dau de veste.
— Ştii, am pus şi eu întrebările mele în stânga şi-n dreapta. Am
auzit de Pharaoh şi de Mullen de la doctor Hlizitu, aşa că l-am pus
pe Nelson să dea nişte telefoane. Am auzit că poliţiştii au pierdut şi
banii.
— Mda.
— Şi nici fetiţa n-au găsit-o.
— Nu.
— Te-ai băgat într-un război cu nişte căcănari ai dracului de
data asta, omule.
— Ştiu.
— Hei, Patrick?
— Da.
— Cheese n-ar fi niciodată aşa de tâmpit să trimită pe cineva să
mă altoiască de să-mi sune apa-n cap.
— Nu voit, nu. Poate că nu se aştepta să fii acolo.
— Cheese ştie cât de apropiaţi suntem eu şi cu tine. Trebuie c-o fi
mirosit c-ai să-mi ceri ajutorul la o chestie ca asta.
Avea dreptate. Cheese era prea bun în apărare ca să nu se
aştepte că Bubba ar putea fi implicat. Iar Cheese trebuia să mai ştie
că Bubba era în stare să arunce o grenadă într-un grup de oameni
de-ai lui Cheese dacă ar fi ştiut că are o cât de mică şansă să-l ucidă
pe cel care l-a năucit. Deci, dacă Cheese dăduse ordinul… iarăşi, de
ce nu se-nţelesese cu executantul să-l termine pe Bubba? Dacă
Bubba era mort, Cheese n-ar fi trebuit să mai transpire
gândindu-se la represalii. Dar lăsându-l în viaţă, singura
alternativă a lui Cheese, dacă ar fi vrut să mai găsească ceva din
673
organizaţia sa când avea să iasă de la pârnaie, era să-l dea pe mâna
lui Bubba măcar pe unul dintre oamenii care-au fost în pădure în
noaptea trecută. Dacă nu cumva avea alte variante pe care nu le
puteam prevedea.
— Cristoase, am zis.
— Mai am o chestie să-ţi fută creierii, a zis Bubba.
Nu eram sigur că mai puteam gestiona încă o răsturnare de
situaţie cu un creier deja vraişte, dar am zis:
— Dă-i bătaie.
— Umblă un zvon pe zonă despre Pharaoh Gutierrez.
— Ştiu. Că făcuse echipă cu Mullen să preia afacerea lui Cheese.
— Nu, nu ăsta. Toată lumea îl ştie p-ăsta. Chestia pe care-am
auzit-o e că Pharaoh nu era de-al nostru.
— Păi şi ce era?
— Poliţai, Patrick, a zis Bubba şi mi s-a părut că tot ce-aveam în
cap alunecă spre stânga. Zvonu-i că era din DEA43.

43 Drug Enforcement Administration, agenţia antidrog a SUA (n.t.).

674
 21

— DEA? a zis Angie. Glumeşti.

Am ridicat din umeri.
— Asta a auzit Bubba. Ştii cum e cu informaţia din stradă: poate
să fie curată porcărie, poate să fie purul adevăr. E prea devreme să
ne putem pronunţa.
— Şi, cum vine asta? Gutierrez e sub acoperire de şase ani, îi face
învârtelile lui Cheese Olamon şi dup-aia se bagă-n răpirea unei
copile de patru ani şi informaţia asta nu le-o transmite superiorilor
lui?
— Nu se leagă, aşa-i?
— Nu. Da’ ce altceva-i nou?
M-am lăsat pe scaunul de bucătărie, mi-am stăpânit impulsul
de-a izbi cu pumnul în perete. Dintre toate cazurile la care
lucrasem vreodată, ăsta era cel care mă înfuria cel mai tare.
Absolut nimic n-avea sens în el. O fetiţă de patru ani dispare.
Investigaţiile ne fac să credem că fetiţa a fost răpită de traficanţii de
droguri pe care mama ei i-a jecmănit de nişte bani. Cererea de
răscumpărare cu banii furaţi e transmisă de către o femeie ce pare
să lucreze pentru traficanţi. Întâlnirea pentru schimbul banilor pe
fetiţă e o ambuscadă. Traficanţii sunt ucişi. Unul dintre ei se poate
să fie, se poate să nu fie agent sub acoperire al guvernului federal.
Fetiţa dispărută tot dispărută rămâne. Sau pe fundul carierei.
Angie s-a întins peste masă şi şi-a pus mâna caldă pe încheietura
mâinii mele.
— Ar trebui să-ncercăm cel puţin să dormim vreo câteva ore.
Mi-am răsucit încheietura şi i-am luat mâna într-a mea.
— E măcar un singur lucru în cazul ăsta care ţi se pare c-ar avea
un înţeles?
— Acum, că lui Gutierrez şi lui Mullen li s-a făcut de petrecanie?
Nu. Nu mai e nimeni în organizaţia lui Cheese care să-şi asume
conducerea. Drace, ce zic?, nu e nimeni în organizaţia lui destul de
deştept să fi pus la cale treaba asta.
— Stai puţin…

675
 — Ce?
— Abia ai spus tu însăţi. E un vid de putere în organizaţia lui
Olamon, acum. Şi dacă tocmai asta-i şmecheria?
— Ha?
— Dacă Cheese ştia că Mullen şi Gutierrez plănuiau o lovitură de
palat? Sau poate ştia, cel puţin, că Mullen o pregătea şi-o fi auzit
şoptindu-se că Gutierrez nu era cine zicea el că este?
— Deci Cheese a pus totul la cale – răpirea, cererea de
răscumpărare, etcetera – ca să-i poată elimina pe Mullen şi pe
Gutierrez?
Şi-a luat mâna dintr-a mea.
— Vorbeşti serios.
— E o teorie.
— Una idioată, a zis.
— Hei.
— Nu, gândeşte-te. De ce să se complice atâta când ar fi putut
tocmi doi maimuţoi să-i găurească pe Mullen şi pe Gutierrez în
somn?
— Da, dar e şucărit şi pe Helene, îşi vrea alea două sute de
bătrâne înapoi.
— Aşa că-i spune lui Mullen să răpească puştoaica, pune la cale
viclenia asta sofisticată cu schimbul copilei pe bani, şi în plus are
un om gata să-l pălească pe Mullen exact când se desfăşoară
schimbul?
— De ce nu?
— Păi şi-atunci unde-i Amanda? Unde-s banii? Cine trăgea
noaptea trecută din lizieră? Cine l-a lăsat fără cunoştinţă pe
Bubba? Cum de n-a ştiut Mullen că i se întinsese o cursă? Îţi dai
seama câţi oameni din organizaţia lui Cheese ar fi trebuit să fie
implicaţi în conspiraţia asta mare şi complicată ca să reuşească?
Iar Mullen nu era tâmpit. Era cel mai deştept din gaşca lui Cheese.
Nu crezi c-ar fi adulmecat ceva dacă în interiorul organizaţiei s-ar fi
pus la cale eliminarea lui?
Mi-am frecat ochii.
— Dumnezeule, mă doare capul.
— Şi pe mine. Şi tu nu m-ajuţi deloc.
M-am încruntat la ea, iar Angie a zâmbit.
— OK, a zis, ne-ntoarcem în prima căsuţă. Amanda e răpită. De
676
ce?
— Pentru alea două sute de bătrâne furate de maică-sa de la
Cheese.
— De ce n-a trimis Cheese pe cineva la ea s-o ameninţe pur şi
simplu? Sunt destul de sigură c-ar fi cedat. Iar ei ar fi trebuit să ştie
chestia asta.
— S-ar putea să le fi luat trei luni numai ca să-şi dea seama că
banii n-au fost confiscaţi de poliţie în timpul raziei la motociclişti.
— OK. Dar după aceea ar fi trebuit să se mişte rapid. Ray
Likanski avea ochii vineţi în ziua când l-am întâlnit.
— Crezi că Mullen i-a învineţit?
— Mullen i-ar fi făcut altele mai rele decât numai să-i
învineţească ochii dacă ar fi ştiut că ăsta l-a prădat. Vezi, exact aici
e buba. Dacă Mullen s-ar fi gândit că Ray şi Helene au uşurat
organizaţia de bani, n-ar fi răpit-o pe copila lui Helene. Scurt: ar fi
ucis-o pe Helene.
— Deci se poate să nu fi fost Cheese cel care-a comandat răpirea
Amandei?
— Probabil că nu.
— Iar cele două sute de bătrâne sunt doar o coincidenţă? mi-am
înălţat capul ridicând o sprânceană spre Angie.
— Vrei să spui c-au fost o mare coincidenţă.
— Vreau să spun că-s o coincidenţă de mărimea Vermontului.
Şi-n mod special pentru că biletul găsit în lenjeria lui Kimmie zicea
că cele două sute de bătrâne echivalează cu returnarea copilului.
A dat din cap, şi-a vârât degetul în toarta cănii de cafea şi a
învârtit-o încoace şi-ncolo pe masă.
— OK. Ne-am întors la Cheese deci. Şi la toate întrebările despre
motivele pentru care s-ar fi complicat atâta.
— Fapt ce, recunosc, n-are niciun sens şi nu se potriveşte cu
felul lui Cheese de-a proceda.
A ridicat ochii de la cana de cafea.
— Şi-atunci ea unde-i, Patrick?
I-am atins braţul, mi-am strecurat mâna sub mâneca halatului
ei de baie.
— În carieră, Ange.
— De ce?
— Nu ştiu.
677
 — Aşa simplu să fie? Cineva răpeşte fata, ia banii de
răscumpărare şi-o omoară?
— Da.
— De ce?
— Pentru că le-a văzut feţele răpitorilor. Pentru că oricui o fi fost
noaptea trecută în carieră i-a mirosit a poliţie, şi-a dat seama că
încercăm să jucăm la două capete. Nu ştiu. Pentru că oamenii
omoară copii.
S-a ridicat de pe scaun.
— Hai să-l vedem pe Cheese.
— Ce-ar fi să dormim?
— O să dormim când om muri.

678
 22

Lapoviţa care trecuse scurt peste noi şi în noaptea dinainte

reîncepuse în dimineaţa aceea, iar când am ajuns la închisoarea
din Concord stropii de ploaie răpăiau pe capotă de parc-ar fi fost
monede de 5 cenţi.
De data asta nu eram însoţit de doi oameni din forţele de ordine,
astfel că Cheese a fost adus în camera de vizite şi-a stat în faţa
noastră, uitându-se la noi printr-un panou de sticlă groasă. Angie
şi cu mine, fiecare în nişa lui, am ridicat receptoarele, iar Cheese l-a
apucat pe-al lui.
— Hei, Ange, a zis el. Arăţi bine.
— Hei, Cheese.
— Poate, când o fi să ies de-aici, mergem să bem un malţ de
ciocolată sau ceva?
— Malţ de ciocolată?
— Sigur.
Cheese a făcut nişte rotaţii din umeri.
— O-ngheţată cu bere de plante. Ceva de genu’ ăsta.
Ea şi-a îngustat ochii.
— Sigur, Cheese. Sigur. Dă-mi un telefon când te eliberează.
— Al dracului să fiu, Cheese a plesnit geamul cu palma lui mare.
Să fii sigură de asta.
— Cheese, am zis eu.
El şi-a ridicat sprâncenele.
— Chris Mullen e mort.
— Am auzit. Mare păcat.
Angie a zis:
— Mi se pare că nu te-ntristează cine ştie ce.
Cheese s-a lăsat pe spate în scaun, ne-a cântărit din ochi o clipă,
şi-a scărpinat pieptul, absent.
— În branşa asta, ştii?, căcănarii mor tineri.
— Şi Pharaoh Gutierrez.
— Mda, a dat Cheese din cap. Tristă treabă cu Pharaoh.
Căcănarul ştia să se-mbrace. Ştii ce zic?

679
 Am zis:
— Am auzit un zvon, că Pharaoh nu lucra doar pentru tine.
Cheese înălţă o sprânceană şi păru, pentru o clipă, zăpăcit.
— Ia mai zi o dată, fratele meu.
— Am auzit că Pharaoh era federal.
— Căcat.
Cheese zâmbi larg, clătină din cap, însă ochii i-au rămas lărgiţi şi
privirea puţin absentă.
— De crezi tot ce-auzi pe stradă, ar trebui, nu-ş’, să te faci vreun
căcănar de poliţai sau ceva.
Era o analogie de toată jena şi el ştia treaba asta. În foarte mare
măsură, ceea ce era Cheese depindea de felul cum îi ieşeau
cuvintele pe gură: trebuiau să fie bine ţintite, spontane şi
amuzante, chiar şi ameninţările, or din replica lui subţire era destul
de evident că posibilitatea ca Pharaoh să fi fost poliţai nici nu-i
trecuse prin cap până atunci.
I-am zâmbit.
— Un poliţai, Cheese. În gaşca ta. Ia gândeşte-te ce-o să se
aleagă de credibilitatea ta după chestia asta.
Ochii lui Cheese şi-au recăpătat expresia de curiozitate uluită, şi
s-a lăsat pe spate cu scaunul, redevenind el însuşi.
— Băiatul vostru Broussard vine să mă vadă acum vreo oră, zice
că din bunătatea inimii lui, Mullen şi Gutierrez nu mai îs. Zice că el
crede că mi-am mătrăşit băieţii. Zice că mă pune la plată. Zice că-s
răspunzător c-a fost el suspendat şi că s-a îmbolnăvit moş-găgăuţă
ăla de partener al lui. L-a şucărit pe Cheese, dacă vrei să ştii.
— Îmi pare rău s-aud asta, Cheese.
M-am aplecat înainte spre ecranul de sticlă.
— Mai e cineva şucărit.
— Da? Cine-i ăla?
— Fratele Rogowski.
Degetele lui Cheese s-au oprit din scărpinarea pieptului, iar
picioarele din faţă ale scaunului său au venit înainte, s-au lăsat pe
duşumea.
— De ce-i fratele Rogowski mânios?
— Cineva din gaşca ta i-a dat la ceafă de câteva ori.
Cheese a dat din cap.
— Din gaşca mea nu, dragule. Din gaşca mea nu.
680
 M-am uitat la Angie.
— Ăsta-i curat ghinion, a zis ea.
— Mda, am zis. Mare păcat.
— Ce? a zis Cheese. Ştiţi că n-aş ridica niciodată mâna asupra
fratelui Rogowski.
— Îl ţii minte pe gagiu’ ăla? a zis Angie.
— Care? am zis.
— Ăla de-acu’ câţiva ani, mare ştab în mafia irlandeză, hai că-l
ştii…
A pocnit din degete.
— Jack Rouse, am zis.
— Mda. Era un fel de naş al irlandezilor, sau aşa ceva, nu?
— Ia staţi, a zis Cheese. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Jack
Rouse. Atâta că i-a supărat pe Patrisos sau aşa ceva.
S-a uitat prin sticlă la noi şi amândoi, şi eu, şi Angie, am clătinat
încetişor din capete.
— Ia staţi. Vreţi să spuneţi că Jack Rouse a fost căpăcit de…
— Ssst! am zis şi-am lipit degetul de buze.
Cheese a lăsat receptorul pe masă vreun minut şi s-a uitat în
sus, la tavan. Când ne-a privit iar, ai fi zis că se micşorase cu un
picior, iar jilăveala din breton îi lipise părul de frunte, făcându-l să
pară cu zece ani mai tânăr. Şi-a dus iar receptorul la gură.
— Zvonul despre pista de popice? şopti el.
Cu vreo doi ani în urmă, Bubba, un ucigaş plătit pe nume Pine,
eu şi cu Phil Dimassi ne-am întâlnit cu Jack Rouse şi cu mâna lui
dreaptă, dementul de Revin Hurlihy, pe d pistă abandonată de
popice din districtul tăbăcarilor. Am intrat şase oameni şi-am ieşit
patru. Jack Rouse şi Revin Hurlihy, legaţi, cu căluşe-n gură şi
torturaţi de Bubba care s-a folosit de nişte bile de popice, n-au avut
nicio şansă. Lovitura a fost aprobată de Freddy Grasu Constantine,
şeful mafiei italiene din zonă, şi noi, cei care-am ieşit din alee, am
ştiut că nimeni nu va găsi cadavrele şi că nimeni n-avea să fie aşa
de tâmpit să le caute.
— I-adevărat? şopti Cheese.
Privirea mea rece a fost răspunsul la întrebarea lui.
— Bubba trebuie să afle că n-am nicio legătură cu faptul c-a fost
altoit.
M-am uitat la Angie. Ea a oftat. M-am uitat la Cheese, apoi în jos
681
la raftul îngust de sub ecranul de sticlă.
— Patrick, a zis Cheese şi orice urmă de intonaţie
pseudobengoasă se ştersese din vocea lui, trebuie să-i transmiţi lui
Bubba.
— Ce să-i transmitem?
— Că n-am nimic de-a face cu chestia asta.
Angie a zâmbit şi-a clătinat din cap.
— Mda, sigur, Cheese, sigur.
Cheese a plesnit sticla cu dosul palmei.
— Ascultaţi-mă! N-am nimic de-a face cu chestia asta.
— Bubba vede altfel treaba, Cheese.
— Păi, spuneţi-i.
— De ce? am zis.
— Pentru că-i adevărat.
— Nu cred asta, Cheese.
Cheese şi-a tras scaunul înainte, a strâns telefonul în palmă aşa
de zdravăn că mă aşteptam să-l rupă-n două.
— Ascultă-mă,-n pula mea, rahat cu ochi. Dacă psihopatu’ ăla
crede că i-am dat la cap, aş putea foarte bine să tai vreun gardian,
să mă asigur că stau încuiat la izolator tot restul vieţii. Omu’ ăla e-o
condamnare ambulantă la moarte,-n pula mea. Acum, tu zi-i…
— Să te fut, Cheese.
— Ce?
I-am mai spus o dată, foarte rar.
Apoi i-am zis:
— Am venit aici acum două zile şi ne-am milogit de tine pentru
viaţa unei fetiţe de patru ani. Ea-i moartă acum. Din cauza ta. Şi
vrei milă? Am să-i spun lui Bubba că ţi-ai cerut scuze că l-ai altoit.
— Nu.
— O să-i zic că-ţi pare rău. Că o să te revanşezi cumva faţă de el.
— Nu.
Cheese a clătinat din cap.
— Nu poţi face-aşa ceva.
— Fii atent la mine, Cheese.
Mi-am luat receptorul de la ureche şi m-am întins să-l pun în
furcă.
— Nu-i moartă.
— Ce? a zis Angie.
682
 Am pus iar telefonul la ureche.
— Nu-i moartă, a zis Cheese.
— Cine? am zis.
Cheese şi-a dat ochii în sus şi-a făcut semn cu capul spre
gardianul ce păzea intrarea.
— Ştii tu cine.
— Unde-i? a zis Angie.
Cheese a clătinat din cap.
— Daţi-mi câteva zile.
— Nu, am zis, nu.
— N-aveţi de ales.
S-a uitat înapoi peste umăr, apoi s-a aplecat înainte, aproape de
geam şi-a murmurat în receptor:
— O să vă contacteze cineva. Credeţi-mă. Trebuie să clarific nişte
lucruri întâi.
— Bubba e foarte furios, a zis Angie. Şi are prieteni.
Angie s-a uitat scurt împrejur, la pereţii închisorii.
— Hai zău, a zis Cheese. Tovarăşii lui, căcănarii ăia de fraţi
Twoomey, tocmai au fost săltaţi pentru un jaf la o bancă din
Everett. Săptămâna viitoare au să se-nvârtă pe-aici pentru
proceduri. Aşa că nu mai încerca să mă sperii. Sunt speriat deja,
bun? Doar că-mi trebuie timp. Luaţi dulăul de pe mine. O să vă
trimit un mesaj, vă promit.
— Dar cum poţi să ştii cu siguranţă că trăieşte?
— Ştiu. Bun?
Ne-a zâmbit viclean.
— Voi doi habar n-aveţi ce se-ntâmplă de fapt. Ştiţi asta?
— Acum ştiu, am zis.
— Să-i spuneţi lui Bubba că-s curat în privinţa chestiei care i s-a
întâmplat. Voi doi vreţi ca eu să rămân în viaţă. Da? Fără mine,
fetiţa aia rămâne dispărută. De-a binelea. Pricepeţi. Dispărută fără
urmă.
M-am lăsat în scaun, l-am studiat vreun minut pe Cheese. Părea
sincer, dar Cheese era bun la chestii de-astea. Făcuse carieră
tocmai pentru că ştia precis ce chestii îi fac pe oameni să sufere mai
rău şi pentru că, apoi, îi identifica pe cei cărora le trebuiau chestiile
alea. Aveau nevoie de ele. Ştia cum să fluture punguliţe de heroină
în faţa unor femei dependente, să le pună s-o ia necunoscuţilor la
683
cioc pentru prafuri şi-apoi să le dea doar jumătate din cât le
promisese.
Ştia cum să fluture jumătăţi de adevăruri sub nasul poliţailor şi
procurorilor şi să-i pună să semneze pe linia punctată, înainte să
livreze originalul a ceea ce le promisese iniţial.
— Vreau mai mult, am zis.
Gardianul a ciocănit rapid în uşă şi-a zis:
— Şaizeci de secunde, deţinut Olamon.
— Mai mult? Ce pula mai vrei?
— Vreau fata, am zis. Acum o vreau.
— Nu pot să spun…
— Să te fut! am dat cu pumnul în ecranul de sticlă. Unde-i,
Cheese? Unde-i?
— Dacă-ţi spun, vor şti că ai aflat de la mine şi-atunci până
dimineaţă îs mort.
S-a dat îndărăt în timp ce vorbea, cu palmele înainte, spre noi, cu
o expresie de groază pe obrazul lui gras.
— Dă-mi ceva solid, ceva de la care aş putea porni, atunci.
— Să facem coroborare independentă, a zis Angie.
— Ce? Independentă? Cum?
— 30 de secunde, a zis gardianul.
— Dă-ne ceva, Cheese.
Cheese s-a uitat disperat peste umăr, apoi la zidurile ce-l
împrejmuiau, la sticla groasă dintre noi.
— Hai, mă, am zis rugător.
— 20 de secunde, a zis Angie.
— Nu fă chestia asta. Uite…
— 15.
— Nu, io…
— Tic-tac, am zis. Tic-tac.
— Pretenarul târfei, a zis Cheese. Îl ştiţi?
— A roit-o din oraş, a zis Angie.
— Găsiţi-l atunci, a şuierat Cheese. E tot ce ştiu. Întrebaţi-l
care-a fost partea lui în noaptea-n care s-a evaporat copila.
— Cheese… a început să zică Angie.
Gardianul apăru cât era de mare în spatele lui Cheese şi i-a pus o
mână pe umăr.
— Orice-aţi crede voi că s-a întâmplat, a zis Cheese, nici măcar
684
nu jucaţi pe-acelaşi stadion. Sunteţi aşa de pe-alături, c-aţi putea
fi-n Groenlanda,-n pula mea. Bun?
Gardianul s-a aplecat peste el şi i-a luat receptorul din mână.
Cheese s-a ridicat şi s-a lăsat împins spre uşă. Când gardianul a
deschis-o, Cheese s-a uitat iar la noi şi i-am putut citi pe buze:
— Groenlanda.
Şi-a ridicat sprâncenele de câteva ori, apoi gardianul l-a împins
pe uşă şi-a dispărut din câmpul nostru vizual.

A doua zi, puţin după prânz, scufundătorii au găsit în cariera

Granite Rail, o bucată zdrenţuită de material textil înfiptă într-o
ţandără zimţată de granit ce ţâşnea ca un spărgător de gheaţă
dintr-un prag de pe peretele de sud aflat la cincisprezece picioare
sub suprafaţa apei.
La ora 3 după-amiază, Helene a identificat pânza ca fiind un
petic din tricoul pe care-l purta fiica ei în noaptea în care a
dispărut. Peticul se rupsese din partea din spate a tricoului, de
lângă guler şi avea scrise pe el literele A. McC cu o cariocă.
După ce Helene a identificat petecul acela de pânză, în camera de
zi din casa lui Lionel şi-a lui Beatrice, ea l-a urmărit pe Broussard
cum punea zdreanţă roz înapoi în punga de probe, iar paharul ei de
Pepsi i s-a spart în mână.
— Dumnezeule, a zis Lionel. Helene.
— E moartă, aşa-i?
Helene a strâns mâna făcând-o pumn, iar cioburile sticlei sparte
i-au intrat şi mai adânc în carne. Sângele cădea în picuri groşi pe
parchetul din lemn masiv.
— Domnişoară, a zis Broussard, nu ştiu răspunsul la întrebarea
asta. Daţi-mi voie, vă rog, să mă uit la mâna dumneavoastră.
— E moartă, a repetat Helene, mai tare de data asta. Aşa-i?
Şi-a retras mâna din faţa lui Broussard, iar sângele a împroşcat
măsuţa de cafea.
— Helene, pentru numele lui Dumnezeu.
Lionel a pus o mână pe umărul soră-sii şi-a dat s-o apuce de
mâna rănită.
Helene s-a învârtit şi s-a desprins de el, pierzându-şi echilibrul. A
căzut pe parchet şi-a rămas acolo, ţinându-se cu grijă de mâna
rănită şi uitându-se în sus la noi. Ochii ei l-au întâlnit pe-ai mei şi
685
mi-am amintit că-i spusesem, în casa lui Piticu Dave, că era
tâmpită.
Nu era tâmpită, era anesteziată – la ce se petrecea în lumea largă,
la pericolul real în care era copila ei, şi chiar la cioburile de sticlă
ce-i tăiau în carne, în tendoane şi-n artere.
Totuşi, a ajuns-o durerea. În cele din urmă a ajuns-o. Cum a
rămas cu privirea aţintită într-a mea, ochii i s-au stins şi i s-au
lărgit şi în ei s-a insinuat adevărul. A fost o trezire cumplită,
fuziunea nucleară a evidenţei i-a urcat în pupile şi, odată cu ea, a
venit şi conştientizarea preţului neglijenţei ei, preţ pe care-l plătise
fiica sa, a durerii dezgustătoare şi acute pe care-o suferise probabil
copilul ei, a coşmarurilor ce i fuseseră pompate în ţeasta ei micuţă.
Iar Helene a căscat gura şi-a urlat fără să scoată niciun sunet.
A rămas pe parchet, cu sângele şiroindu-i din mâna hăcuită pe
pantaloni. Trupul i se zguduia în abandon şi mâhnire şi oroare, iar
capul i-a căzut înapoi pe umăr, şi se uita în sus, la tavan, şi
lacrimile-i şiroiau din ochi şi se legăna pe-o rână şi continua să urle
fără să scoată niciun sunet.
În seara aceea, la şase, înainte să avem ocazia să discutăm cu el,
Bubba şi Nelson Ferrare au intrat într-un bar de-al lui Cheese din
Lower Mills. Le-au spus celor trei heroinomani şi barmanului să-şi
ia pauza de prânz şi zece minute mai târziu, mare parte din bar s-a
năruit în parcare. O masă întreagă a trecut prin uşa din faţă şi-a
fuzionat cu Honda Accord a unui consilier local, ilegal parcată pe
un loc pentru handicapaţi. Pompierii care au ajuns la faţa locului
au fost obligaţi să-şi pună măştile de oxigen. Explozia fusese atât de
puternică încât se consumase de la sine, astfel că în bar nu ardea
aproape nimic, însă la subsol pompierii au descoperit un rug aprins
de heroină pură; după ce primii doi pompieri care au intrat pe uşa
beciului au început să vomite, s-au retras cu toţii şi-au lăsat
heroina să ardă până când s-au putut proteja adecvat.
Aş fi încercat să-i transmit un mesaj lui Cheese, să-i spun că
Bubba acţionase de capul lui, dar la 6:30, Cheese a alunecat pe
duşumeaua recent spălată a închisorii din Concord. În mod cert, a
fost o alunecare nasoală rău! Cumva, Cheese a reuşit să se
dezechilibreze în aşa hal, încât a trecut peste balustrada celui de-al
treilea etaj, a căzut patruzeci de picioare până pe pardoseala de
piatră şi a aterizat în supradimensionatul, spurcatul de gură şi
686
galbenul său cap. A murit.

687
Partea a doua

Iarna

688
 23

Au trecut cinci luni, iar Amanda McCready a rămas dispărută.

Fotografia ei – în care părul lipsit de viaţă îi încadra faţa şi ochii îi
păreau ficşi şi goi – privea pierdută de pe gardurile şantierelor şi de
pe stâlpii telefoanelor publice, sfâşiată şi uzată de vreme, sau,
câteodată, din actualizările informaţiilor de la buletinele de ştiri. Şi
cu cât vedeam poza aceea mai mult, cu atât mai mult se înceţoşa,
cu atât mai mult Amanda părea o ficţiune, până când imaginea ei
deveni încă una din noianul obişnuit de chipuri afişate pe panourile
publicitare, cărora trecătorii ajung să le remarce trăsăturile cu o
detaşare meditativă, incapabili să-şi amintească cine erau sau
motivul pentru care fotografiile sunt lipite pe stâlpul de iluminat
din staţia de autobuz.
Cei care-şi aminteau probabil că o alungau din minte cu o
ridicare din umeri, aplecau capul să citească pagina de sport sau îl
ridicau spre autobuzul care se apropia. Îşi ziceau, poate, că lumea
asta-i un loc groaznic, că lucruri urâte se întâmplă în fiecare zi şi
că, uite, autobuzul meu întârzie.

O lună întreagă de căutări în cariere n-au dat nimic la iveală.

S-au încheiat când temperaturile au luat-o în jos, iar vânturile de
noiembrie au început să măture dealurile. Când avea să vină
primăvara, scufundătorii au promis că se vor întoarce. S-a pus
iarăşi problema drenării carierelor şi-a acoperirii lor cu pământ de
umplutură. Oficialii primăriei din Quincy, îngrijoraţi de milioanele
de dolari pe care ar fi trebuit să le plătească şi-au găsit, în mod
straniu, susţinători printre militanţii ecologişti care au avertizat că
umplerea carierelor ar dăuna mediului şi ar distruge o mulţime de
panorame spectaculoase care atrăgeau excursionişti şi turişti, că
i-ar lipsi pe cetăţenii din Quincy de siturile de mare importanţă
istorică şi că ar face să dispară câteva din cele mai bune stânci
pentru practicarea căţărărilor din tot statul.

Poole s-a întors la datorie în februarie, cu şase luni înainte să

689
împlinească treizeci de ani de serviciu, fiind iarăşi detaşat la
Narcotice şi, în mod discret, degradat la rangul de detectiv clasa I.
În comparaţie cu Broussard, a fost totuşi un norocos. Broussard a
fost declasat de la detectiv clasa I la poliţist de patrulă, pus sub
monitorizare pentru o perioadă de nouă luni şi detaşat la parcul
auto. Ne-am întâlnit să bem ceva la o zi după degradarea lui, la ceva
mai mult de o săptămână după noaptea aceea din cariere; a zâmbit
amar privind beţişorul din plastic cu care învârtea printre cuburile
de gheaţă din cocteilul său Tanqueray tonic.
— Deci Cheese v-a zis că fetiţa e în viaţă şi altcineva v-a zis că
Gutierrez era de la DEA.
Am dat din cap.
— În ce priveşte faptul că fetiţa e vie, Cheese a zis că Ray
Likanski poate să adeverească informaţia.
Zâmbetul amar al lui Broussard şi-a pierdut nervul, devenind
pur şi simplu dezamăgit.
— S-au eliberat mandate de reţinere pe numele Ray Likanski, şi
aici, şi în Pennsylvania. Am să le reactualizez, pentru voi, dacă
vreţi.
A ridicat uşurel din umeri, privindu-mă.
— N-ar fi nicio problemă, cred.
— Te gândeşti că Cheese ne-a minţit, a zis Angie.
— Că Amanda McCready e vie?
Şi-a scos beţişorul din pahar, l-a lins şi l-a pus pe marginea
şervetului de cocteil.
— Da, domnişoară Gennaro, cred că Cheese v-a minţit.
— De ce?
— Pentru că era un infractor şi asta fac ăştia. Pentru că ştia că
doreaţi aşa de mult ca ea să fie în viaţă încât l-aţi fi crezut.
— Deci când l-ai vizitat în ziua aceea, ţie nu ţi-a spus nimic de
felul ăsta?
Broussard a clătinat din cap şi a scos un pachet de Marlboro din
buzunar. Deja fuma ţigară de la ţigară.
— S-a prefăcut tare surprins că Mullen şi Gutierrez au fost loviţi,
i-am spus că o să-i fut viaţa de-ar fi ultimul lucru pe care aveam
să-l mai fac. A râs. Ziua următoare a murit.
Şi-a aprins ţigara, a închis un ochi să nu-l atingă fierbinţeala
flăcării chibritului.
690
 — Pe Dumnezeul meu c-aş fi vrut să-l omor eu. Căcat, aş fi vrut
să pun un condamnat să-l facă. Pe bune. Aş vrea măcar să ştiu că e
mort pentru că l-a lăsat rece cineva căruia chiar i-a păsat de fetiţa
aceea, şi că el a ştiut tot drumul până-n iad că de-aia a murit.
— Cine l-a ucis? a întrebat Angie.
— Din ce-am auzit eu, e bănuit puştiul ăla psihopat din
Arlington, care abia ce-a fost condamnat pentru omor dublu.
— Cel care şi-a ucis două surori anul trecut? a zis Angie.
Broussard a dat din cap.
— Peter Popovich. Era acolo de o lună, pentru procedurile
juridice, şi se presupune că el şi Cheese au avut o dispută în curte.
Ori a fost ăsta, ori Cheese chiar a alunecat pe ciment.
A ridicat din umeri.
— Oricum ar fi fost, mie-mi convine.
— Nu ţi se pare suspect că Cheese ne spune că are o informaţie
despre Amanda McCready şi-n ziua următoare e ucis?
Broussard a luat în înghiţitură din băutura lui.
— Nu. Uite, o să fiu cinstit. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fetiţa, şi
mă sâcâie. Mă sâcâie rău. Dar nu cred că e vie, şi nu cred că Cheese
Olamon putea spune adevărul nici dacă asta l-ar fi ajutat.
— Dar despre Gutierrez, că era agent DEA? a zis Angie.
Broussard a clătinat din cap.
— N-avea cum. Ni s-ar fi comunicat până acum.
— Şi-atunci, a zis Angie încetişor, ce s-a întâmplat cu Amanda
McCready?
Broussard s-a uitat o vreme la masă, a ras capătul de scrum alb
al ţigării de marginea scrumierei; când s-a uitat la noi, pe pleoapele
lui înroşite licăreau lacrimi.
— Nu ştiu, a zis. Pentru numele lui Dumnezeu, aş vrea să fi făcut
totul altfel. Aş vrea să fi chemat federalii. Aş vrea…
Vocea i s-a frânt şi a plecat capul, şi-a acoperit ochiul drept cu
podul palmei.
— Aş vrea…
Mărul lui Adam îi jucă în gât cât încercă să-şi înghită lacrimile.
Apoi a inspirat adânc, prelung, umed, dar de zis, n-a mai zis nimic.

Angie şi cu mine am luat alte cazuri de-a lungul acelei ierni, dar
niciunul care să fi avut ceva de-a face cu copii dispăruţi. În primul
691
rând că nu erau prea mulţi părinţi înnebuniţi de durere care să ne
mai fi angajat. La urma urmei nu reuşisem să o găsim pe Amanda
McCready, şi mirosul acru al acelei nereuşite părea să se ţină după
noi şi când ieşeam noaptea în cartier, şi când mergeam la
cumpărături la supermarket, sâmbăta după-amiaza.

Şi Ray Likanski tot dispărut a rămas şi chestia asta mă irita mai

mult decât orice altceva în cazul ăsta. Din câte ar fi putut el să ştie,
nu mai exista nicio ameninţare la adresa lui, aşa că nu era niciun
motiv să rămână dispărut. Câteva luni la rând, Angie şi cu mine am
pândit dintr-un capriciu casa tatălui său câte-o noapte şi-o zi, şi
pentru eforturile noastre nu ne-am ales decât cu gust de cafea rece
în gură şi cu oasele înţepenite de-atâta stat în scaunele maşinii. În
ianuarie, Angie a pus un microfon în telefonul lui Lenny Likanski şi
două săptămâni l-am ascultat sunând la numere cu prefix 90044
sau comandând figurine Chia45 de la Reţeaua de Cumpărături de la
Domiciliu. Nici măcar o dată n-a fost sunat de fiul lui, şi nici el nu
l-a sunat.
Într-o zi ne-am săturat de toate astea şi-am condus o noapte
întreagă până în Allegheny, Pennsylvania. Am aflat adresa spiţei
Likanski dintr-o carte de telefoane şi i-am pândit un weekend. I-am
văzut pe Jardack, pe Leslie şi pe Stanley, trei fraţi veri primari cu
Ray. Toţi trei lucrau într-o fabrică de hârtie ce umplea aerul cu
emanaţii ce miroseau ca tonerul dintr-un aparat xerox, şi toţi trei
beau în fiecare seară în acelaşi bar, flirtau cu aceleaşi femei şi
se-întorceau singuri la casa în care locuiau împreună.
În a patra noapte, Angie şi cu mine l-am urmărit pe Stanley pe-o
alee, unde-a târguit niscai cocaină de la o tipă călare pe-o bicicletă
de teren. Imediat ce bicicleta de teren a părăsit aleea, după ce
Stanley şi-a întins o linie zdravănă pe dosul palmei şi-a tras-o pe
nas, m-am postat în spatele lui şi i-am gâdilat lobul urechii cu
pistolul meu calibru 45 şi l-am întrebat unde era văru-său Ray.

44 Prefixul 900 e folosit în SUA mai ales pentru serviciile telefonice de divertisment
pentru adulţi (n.t.).
45 Figurine din luat ars în care sunt plantate seminţe de chia, plantă din familia mentei,

care, când încolţesc, ies din figurină dând impresia că sunt fire din blană (n.t.).
692
 Stanley s-a pişat pe el instantaneu; se ridicau aburi de pe solul
îngheţat dintre pantofii lui.
— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut pe Ray de-acum două veri.
Am armat pistolul şi i l-am înfipt în tâmplă.
Stanley a zis:
— Oh, Doamne, nu.
— Minţi, Stanley, aşa că o să te-mpuşc acum. Bun?
— Nu! Nu! Nu ştiu! Mă jur pe Dumnezeul meu! Ray, Ray, nu l-am
văzut pe Ray de-aproape doi ani. Te rog, pentru numele lui
Dumnezeu, crede-mă.
M-am uitat peste umărul lui la Angie, care îi scruta faţa. Mi-a
găsit ochii şi-a dat din cap. Stanley spunea adevărul.
— Cocaina-ţi blegeşte ştoiul, i-a zis Angie şi-am pornit-o pe alee,
ne-am urcat în maşină şi-am plecat din Pennsylvania.

O dată pe săptămână, le făceam o vizită lui Beatrice şi lui Lionel.

Toţi patru, împreună, revedeam în amănunt toate informaţiile pe
care le aveam şi pe cele care ne lipseau, şi cele din urmă păreau
întotdeauna mai multe şi mai importante decât cele dintâi.
Într-o noapte, spre sfârşitul lui februarie, tocmai când plecam de
la ei şi erau amândoi pe verandă, tremurând, asigurându-se că
ajungem la maşină fără să se întâmple ceva, cum făceau
întotdeauna, Beatrice a zis:
— Mă tot gândesc la piatra funerară.
Ne-am oprit când am ajuns pe trotuar şi ne-am uitat în urmă, la
ea.
Lionel a zis:
— Ce?
— În nopţile, a zis Beatrice, când nu pot să dorm, mă gândesc
ce-am pune pe piatra funerară. Mă-ntreb dacă ar trebui să facem
una pentru ea.
— Dragă, nu…
Beatrice i-a făcut semn cu mâna să nu mai spună nimic, şi-a
strâns vesta pe corp.
— Ştiu, ştiu. Pare ca o abandonare, ca şi cum am spune că e
moartă când de fapt trebuie să credem că e vie. Ştiu. Dar… vezi…
ştii? Nimic nu dovedeşte că a trăit vreodată.
A arătat în jos, spre verandă.
693
 — Nimic nu indică faptul c-a fost aici. Iar amintirile noastre nu-s
de-ajuns, ştii? Se vor şterge.
A dat din cap pentru sine.
— Se vor şterge, a zis iarăşi şi s-a întors în casă.
Am văzut-o pe Helene o dată pe când jucam darts cu Bubba la
Taverna lui Kelly, dar ea nu m-a văzut – sau s-a prefăcut că nu mă
vede. A stat în colţul tejghelei şi-a tras de-o băutură o oră întreagă,
holbându-se la pahar de parcă în fundul lui o aştepta Amanda.
Eu şi Bubba ajunseserăm târziu şi după ce ne-am săturat de
darts ne-am mutat la masa de biliard tocmai când de-afară începu
să năvălească mulţimea pentru ultima comandă şi localul se umplu
de n-aveai unde s-arunci un ac în nici zece minute. Apoi a trecut şi
ultima comandă, iar eu şi cu Bubba ne-am terminat jocul, ne-am
terminat berea şi-am pus halbele goale pe tejgheaua de mahon
îndreptându-ne spre uşă.
— Mulţumesc.
M-am întors şi m-am uitat spre bar, am văzut-o pe Helene stând
într-un colţ, înconjurată de scaunele pe care barmanul le şi urcase
pe tejgheaua de mahon, lângă ea. Crezusem, din nu ştiu ce motiv,
că plecase deja.
— Mulţumesc, mi-a spus iar, foarte blând, c-ai încercat.
Am rămas ţeapăn pe mocheta de cauciuc conştient că nu ştiu ce
să fac cu mâinile. Ori chiar cu braţele. Ori cu niciunul din
mădularele mele, dacă-i pân-acolo. Îmi simţeam tot trupul ciudat şi
ameţit.
Helene n-a ridicat ochii de la paharul ei, părul nespălat îi
acoperea obrajii, părea mică între toate scaunele alea înalte şi
întoarse invers, în lumina scăzută a barului ce sta să se închidă.
N-am ştiut ce să spun. Nici nu eram sigur că puteam vorbi.
Voiam să mă duc lângă ea şi s-o iau în braţe şi să-i cer iertare că nu
i-am salvat fiica, că n-am găsit-o pe Amanda, că am dat greş;
pentru tot. Voiam să plâng.
În loc de asta, m-am întors şi-am luat-o spre uşă.
— Domnule Kenzie.
M-am oprit pe loc, cu spatele la ea.
— Aş face totul altfel, a zis, de-aş putea. Aş… n-aş mai scăpa-o
din ochi.
Nu mai ştiu dacă am dat din cap sau nu, dac-am dat vreun semn
694
c-am auzit-o. Ştiu că nu m-am uitat înapoi. Am ieşit naibii
de-acolo.

Dimineaţa următoare, m-am trezit înaintea lui Angie şi preparam

cafeaua în bucătărie, încercând să mi-o scot din cap pe Helene
McCready cu tot cu groaznicul ei cuvânt: „mulţumesc”.
Am coborât să iau ziarul, l-am îndesat sub braţ şi-am urcat iar.
Mi-am pus cafeaua în ceaşcă şi-am luat-o în sufragerie. Deschizând
ziarul am descoperit că mai dispăruse un copil.
Îl chema Samuel Pietro. Avea opt ani.
Fusese văzut ultima oară sâmbătă după-amiază, despărţindu-se
de prietenii săi, la terenul de joacă din Weymouth, îndreptându-se
spre casă. Era luni dimineaţă. Maică-sa nu-l dăduse dispărut decât
cu o zi înainte.
Era un copil frumos, cu ochi mari, întunecaţi ce-mi aminteau
de-ai lui Angie, şi cu un zâmbet prietenos şi mândru în imaginea pe
care-o decupaseră din fotografia de grup din clasa a treia. Emana
speranţă. Emana tinereţe. Emana încredere.
M-am gândit să ascund ziarul, să nu-l vadă Angie. De când
fuseserăm în Allegheny, după ce-am părăsit aleea aia şi ne
pierduserăm energia, Angie devenise şi mai profund obsedată de
Amanda McCready. Însă nu era o obsesie care să-şi găsească
supapa în acţiune de vreme ce puţine erau acţiunile pe care le
puteam face în privinţa asta. În schimb, Angie revăzuse toate notele
noastre despre caz, a trasat un curs al evenimentelor şi scheme cu
actorii principali pe o tablă, a vorbit ore întregi cu Broussard sau cu
Poole, revăzând mereu, dând mereu târcoale aceloraşi fapte.
Nicio ipoteză nouă, niciun răspuns neaşteptat n-a ieşit din acele
nopţi lungi, n-au ţâşnit de pe tablă, însă ea n-a renunţat. Şi de
fiecare dată când dispărea un puşti şi informaţia era difuzată pe
canalele naţionale, ea urmărea în transă dezvăluirea fie şi a celui
mai mărunt dintre detaliile cazului.
Plângea când se afla că erau morţi.
Plângea, pe tăcute, de fiecare dată când era singură într-o
încăpere, de fiecare dată când credea că-s în cealaltă parte a
apartamentului şi că n-o pot auzi.
Abia de curând îmi dădusem seama cât de profund o afectase pe
Angie moartea tatălui ei. Dar nu moartea în sine, nu, nu asta. Ci
695
faptul că niciodată n-a ştiut cu siguranţă cum a murit. Fără un
cadavru pe care să-l vadă, să-l lase în pământ după ce l-ar mai fi
privit o ultimă dată, poate că pentru ea tatăl ei n-a fost niciodată
de-a binelea mort.
Eram cu ea, odată, când l-a întrebat pe Poole de el, şi-am putut
vedea teama de-a spune ceva nepotrivit pe faţa lui în timp ce-i
explica că abia l-a cunoscut, atâta că-l recunoştea din când în când
pe stradă, sau dădea de el într-un raid al poliţiei în locuri unde se
făceau pariuri ilegale. Jimmy Suave, întotdeauna un gentleman
perfect, un bărbat care înţelegea că poliţiştii îşi fac meseria aşa cum
şi el şi-o făcea pe-a lui.
— Încă te mai roade, nu? a zis Poole.
— Câteodată, a zis Angie. Mintea îţi spune că trebuie să accepţi
că cineva nu mai e, însă inima ta nu e niciodată deplin lămurită cu
chestia asta.
Şi la fel era şi cu Amanda McCready. Şi la fel era cu toţi acei puşti
daţi dispăruţi la scară naţională şi care n-au fost găsiţi, nici morţi,
nici vii, în lungile luni de iarnă. Poate că, mi-am zis odată, poate că
eu devenisem detectiv particular pentru că detestam să ştiu sigur
ce urmează să se întâmple. Poate că Angie se făcuse detectiv
particular pentru că ea avea nevoie să ştie exact asta.
M-am uitat la faţa zâmbitoare, încrezătoare a lui Samuel Pietro,
la ochii aceia ce păreau să te soarbă întocmai ca cei ai lui Angie.
Să ascund ziarul, am ştiut, ar fi fost un gest stupid. Erau şi alte
ziare, era şi TV-ul, şi radioul, şi oameni care vorbeau în
supermarketuri şi-n baruri şi-n timp ce-şi făceau plinul la pompă.
Poate că-n urmă cu patruzeci de ani era cu putinţă să scapi de
ştiri, acum însă, nu. Erau peste tot, informându-ne,
măcinându-ne, poate chiar luminându-ne. Dar erau. Întotdeauna.
Nu-i loc unde să nu te-ajungă, unde să te-ascunzi de ele.
Mi-am purtat degetul împrejurul conturului feţei lui Samuel
Pietro şi, pentru prima oară în cincisprezece ani, am rostit, mut, o
rugăciune.

696
 Partea a treia

Luna cea mai crudă46

46Expresia „aprilie e luna cea mai crudă” îi aparţine poetului T.S. Eliot şi apare în
poemul The Waste Land (n.t.).
697
 24

Pe la-nceputul lui aprilie, Angie îşi pierdea majoritatea nopţilor în

faţa planşelor ei, cu notele despre Amanda McCready şi cu micul
altar pe care-l dedicase cazului în minusculul dormitor al
apartamentului meu, cel pe care, înainte, îl folosisem ca să
depozitez valize şi cutii pe care-mi tot spuneam că o să le duc la
Goodwill47 şi unde mici aparate casnice adunau praful aşteptând
să le duc la un atelier de reparaţii.
Mutase acolo televizorul mic şi un video şi se uita iar şi iar la
buletinele de ştiri din octombrie trecut. În cele două săptămâni de
la dispariţia lui Samuel Pietro, stătea cel puţin 5 ore pe noapte în
camera aia, cu fotografii de-ale Amandei McCready privind cu
privirea aceea amorţită a ei de pe peretele de deasupra televizorului.
Înţeleg obsesiile la modul general în care le înţelegem
majoritatea, iar obsesia asta nu mi se părea că i-ar fi făcut rău lui
Angie – cel puţin nu deocamdată. Cât a ţinut iarna aceea lungă, eu
ajunsesem să accept că Amanda McCready era moartă, chircită pe
vreun prag la o sută şaptezeci şi cinci de picioare sub luciul apei din
carieră, cu părul ei ca inul unduind în vârtejurile line ale curenţilor.
Încă nu acceptasem acest fapt cu acel soi de convingere care să mă
fi făcut să-i privesc ironic pe cei care credeau că e vie.
Angie se ţinea cu dinţii de asigurarea dată de Cheese că Amanda
trăia, că dovezile locului unde se află stăteau undeva în însemnările
noastre, undeva în minutele cercetărilor noastre şi ale poliţiei. I-a
convins pe Broussard şi pe Poole să-i împrumute copii după
însemnările lor, cu rapoartele zilnice şi interogatoriile luate de
ceilalţi membrii ai echipei CIC care se ocupaseră de caz. Şi era
sigură, mi-a zis-o, că mai devreme sau mai târziu toate hârtiile alea
şi toate înregistrările alea vor scoate adevărul la iveală.
Adevărul, i-am spus odată, era că cineva din organizaţia lui

47Organizaţie nonprofit care furnizează servicii şi pregătire profesională persoanelor cu

dizabilităţi, fără educaţie sau care se confruntă cu probleme în găsirea unui loc de muncă
(n.t.).
698
Cheese le întinsese o cursă lui Mullen şi Gutierrez după ce ei o
aruncaseră pe Amanda de pe stânci. Iar acel cineva îi eliminase şi o
ştersese cu două sute de mii de dolari.
— Cheese nu credea asta, a zis.
— Broussard avea dreptate în privinţa asta, Chesse era un
mincinos de profesie.
A ridicat din umeri.
— Am dreptul să fiu de altă părere.
Astfel că în fiecare noapte se întorcea la toamna trecută, la tot ce
nu mersese bine, în vreme ce eu fie citeam, fie urmăream un film
vechi pe AMC sau jucam biliard cu Bubba – exact asta făceam când
el mi-a zis: „Vreau să-mi asiguri spatele într-o tranzacţie în
Germantown.”
Nu băusem decât o jumătate de bere până atunci, aşa că eram
destul de sigur că-l auzisem bine.
— Vrei să intru într-o afacere cu tine?
Îl priveam fix peste masa de biliard când un ignorant, un păgân,
a pus un cântec de-al trupei The Smiths la tonomat. Îi urăsc pe
ăştia. Aş prefera să fiu legat de-un scaun şi silit să ascult un
potpuriu de piese de Suzanne Vega şi Natalie Merchant în acelaşi
timp în care nişte actori şi-ar bate cuie-n vintre în faţa mea decât să
ascult 30 de secunde în care Morissey şi The Smiths se lamentează,
cu tonul ăla manierist, că-s şi ei fiinţe umane şi că au nevoie de
dragoste. Oi fi cinic poate, dar dacă vreţi dragoste, nu vă mai
smiorcăiţi că vă lipseşte şi poate c-o s-ajungeţi să v-o puneţi, fapt
care-ar fi un prim pas plin de promisiuni.
Bubba şi-a întors capul în spate, spre bar, şi-a strigat:
— Ce pizdă a pus piesa asta?
— Bubba, i-am zis.
A ridicat un deget.
— O secundă.
S-a întors iar spre bar.
— Băi, care-aţi pus cântecu’ ăsta?
— Bubba, i-a zis barmanul, stai calm.
— Vreau să ştiu cine-a pus cântecu’ ăsta, atâta.
Gigi Varou, o beţivancă de vreo treizeci de ani, care arăta de
patru’ş’cinci, şi-a ridicat mâna mititică din colţul barului.
— N-am ştiut, domnule Rogowski. Îmi pare rău. Îl schimb.
699
 — Hei, Gigi, i-a fluturat larg mâna Bubba. Salut. Nu, lasă, nu
contează.
— Zău, o schimb.
— Nu, nu, dulceaţă, a clătinat Bubba din cap. Paulie, dă-i lui
Gigi două pahare pe cheltuiala mea.
— Mulţumesc, domnule Rogowski.
— Nu-i problemă. Da’ totuşi, Gigi, Morrissey îi naşpa. Zău.
Întreabă-l pe Patrick. Întreabă pe oricine.
— Mda, Morrisey îi naşpa, a zis unul din moşi şi dup-aia alţi
câţiva muşterii au zis ca el.
— O să pun Amazing Royal Crowns dup-asta, a zis Gigi.
Cu câteva luni în urmă, îl convertisem pe Bubba la Amazing
Royal Crowns, iar acum era trupa lui favorită.
Bubba a deschis larg braţele.
— Paulie, fă să fie trei pahare.
Eram în Live Bootleg, o tavernă mititică la limita dintre Southie şi
Dorchester care n-avea niciun semn în faţă. Peretele exterior de
cărămidă era vopsit negru, şi singura indicaţie că barul chiar avea
un nume era zmângăleala cu vopsea roşie din colţul drept al zidului
ce dădea în strada Dorchester. De ochii lumii, barul figura în
proprietatea Carlei Dooley, zisă Drăguţa Carlotta, şi a soţului ei,
Shakes, dar de fapt Live Bootleg era al lui Bubba. N-am fost o dată
acolo să nu fie fiecare scaun de la bar ocupat şi băutura să nu
curgă gârlă. Şi oamenii care se-adunau acolo erau mişto. De trei
ani de când îl deschisese Bubba, nu se lăsase nici măcar cu o
bătaie şi nici nu se făcea coadă la baie din cauză că vreunui
dependent îi lua prea mult să-şi bage în venă. Sigur, oricine intra
ştia cine e adevăratul proprietar şi ce părere ar avea dacă vreunul
din ei ar da poliţiei un motiv să-i bată în uşă, aşa că-n ciuda
interiorului întunecos şi-a discreţiei, Live Bootleg era la fel de
periculos ca partida de bingo de miercuri seara de la Saint Bart’s.
Numai c-avea muzică mai bună, de cele mai multe ori.
— Nu-nţeleg de ce-i dai lui Gigi palpitaţii, am zis. Tonomatu’ i-a
tău. Fu ai pus CD-ul cu The Smiths în el.
— Io n-am băgat niciun căcat de CD cu Smiths, a zis Bubba. Îi o
compilaţie Best of anii ’80. A trebuit să accept şi-un cântec de la
The Smiths pentru c-avea „Come on, Eileen” şi-o grămadă de alte
rahaturi mişto pe el.
700
 — Ce? Katerina & The Waves? am zis. Bananarama? Formaţii
miştoace de-astea?
— Hei, a zis el, e şi Nena pe el, aşa că mai taci!
— Ninety-nine Luftballoons, am zis. Bine, în regulă.
M-am aplecat peste masă şi-am băgat bila şapte.
— Acuma, ce ziceai, să te însoţesc într-o afacere?
— Îmi trebuie întăriri. Nelson e plecat din oraş, iar fraţii Twomey
lipsesc între doi şi şase ani.
— Un milion de gagii te-ar ajuta pentr-un sutar.
Am băgat bila şase, dar am pupat zecele lui Bubba pe traiectorie,
aşa că m-am îndepărtat de masă.
— Păi, am două motive.
S-a aplecat peste masă şi-a plesnit bila albă spre bila nouă, a
urmărit-o învârtindu-se pe masă, iar apoi a închis strâns ochii când
alba a căzut în buzunarul de mijloc. Pentru unul care joacă aşa de
mult biliard, Bubba e chiar un jucător jalnic.
Am pus alba pe masă, potrivind-o pentru bila patru la mijloc.
— Primul motiv.
— Am încredere în tine şi mi-eşti dator.
— Astea-s două motive.
— E unul singur. Taci şi dă-i.
Am băgat patru, iar alba a rulat încetişor ca să se aşeze numai
bine de cealaltă parte a bilei doi.
— Al doilea motiv este că, a zis Bubba, dându-şi tacul cu cretă cu
mişcări ample şi scrâşnite, vreau să-i vezi pe indivizii ăştia la care le
vând marfa.
Am băgat doiul, dar am blocat alba în spatele uneia din bilele lui
Bubba.
— De ce?
— Crede-mă, o să te intereseze.
— Nu poţi pur şi simplu să-mi spui?
— Nu-s foarte sigur că sunt cine cred eu că sunt, aşa că tre’ să vii
cu mine să-i vezi tu însuţi.
— Când?
— Când câştig jocul ăsta.
— Cât de periculos e? am zis.
— Nu mai periculos decât de obicei.
— Aha, am zis. Foarte periculos, deci.
701
 — Nu fii aşa o pizdă. Dă-i în bilă.

Germantown e strâns lipit de portul ce desparte Quincy de

Weymouth. Numele i s-a dat pe la jumătatea secolului optsprezece
când un producător de sticlă a adus din Germania muncitori cu
contract pe termen fix şi-a delimitat parcelele târgului cu străzi şi
pieţe largi, în buna tradiţie germană. Sticlăria a dat faliment, iar
nemţii au fost lăsaţi să se descurce pe cont propriu când s-a dovedit
că era mai ieftin să-i elibereze decât să-i trimită în altă parte.
O lungă succesiune de eşecuri pare să urmărească micul port şi
generaţiile scoborâte din acei dintâi muncitori sezonieri. Olărit,
ciocolaterii, manufacturi de ciorapi, afaceri cu produse din
spermanţet, cu sare medicinală şi salpetru, toate au înflorit şi-au
decăzut în următoarele două secole. O vreme, pescuitul de cod şi
balene s-a bucurat de popularitate, dar şi astea s-au mutat mai în
nord, la Gloucester, sau mai la sud, spre Cape Cod, în căutarea
vadurilor mai bune şi a apelor mai darnice.
Germantown a ajuns o limbă uitată de pământ, iar apele ce-o
scaldă le-au fost luate locuitorilor, ţinuţi departe de ele cu garduri
de sârmă, şi poluate fără măsură de portul din Quincy, de-o
centrală electrică, de petroliere şi de o fabrică Procter & Gamble, ale
căror siluete acopereau tot orizontul oraşului. S-a făcut la un
moment dat un experiment aici: s-au construit locuinţe de stat în
zonă pentru veteranii de război, desfigurând ţărmul oraşului cu
cvartale de clădiri cenuşii ca piatra ponce şi cu străzi înfundate.
Fiecare cvartal era compus din 4 clădiri a câte 16 apartamente,
curbate una spre cealaltă ca nişte potcoave, cu scheletele sârmelor
pentru haine ieşind din pete de rugină întinse pe cimentul crăpat.
Clădirea în faţa căreia a parcat Bubba Hummerul era la un
cvartal depărtare de ţărm, iar locuinţele ce-o încadrau erau
condamnate şi se prăvăleau înapoi în pământ.
Aşa, pe-ntuneric, clădirea părea să stea şi ea într-o rână, şi, cu
toate că n-am putut să văd prea bine detaliile, mi s-a părut cert că
structura ei era în continuă degradare.
Bătrânul care a deschis uşa avea o barbă tunsă scurt ce-i peticea
linia fălcilor cu smocuri pătrate argintii şi negre, ce refuzau să
crească şi în adâncitura din bărbia lungă, lăsând expus un cerc roz
zbârcit de carne ce parcă-ţi făcea cu ochiul. Avea undeva între 50 şi
702
60 de ani, însă încovoierea noduroasă a scheletului său îl făcea să
pară chiar mai bătrân.
Purta o şapcă cu cozoroc uzată a echipei de baseball Red Sox,
care părea prea mică până şi pentru micuţul lui cap; o jumătate de
tricou galben îi lăsa la vedere mijlocul încreţit şi lăptos şi o pereche
de egări negri îi lăsau dezgolite gleznele deasupra labelor goale ale
picioarelor, în plus i se suflecaseră între craci astfel că scula lui
părea o mână făcută pumn.
Bărbatul şi-a îndesat cozorocul şepcii pe frunte şi l-a întrebat pe
Bubba:
— Tu eşti Jerome Miller?
Jerome Miller era pseudonimul preferat al lui Bubba. Era numele
personajului interpretat de Bo Hopkins în The Killer Elite, un film pe
care Bubba îl văzuse de vreo unsprezece ori şi putea cita din el orice
replică.
— Tu ce crezi?
Trupul enorm al lui Bubba se înălţă deasupra tipului uscăţiv,
ascunzându-l ochilor mei.
— Întreb, a zis tipul.
— Sunt iepuraşul de Paşti şi uite, stau în pragul casei tale cu o
geantă sport plină de arme. Bubba s-a aplecat peste tip: Lasă-ne,-n
pula mea, înăuntru.
Bătrânul s-a dat la o parte şi-am trecut pragul într-o sufragerie
întunecoasă ce duhnea a fum acru de ţigară. Bătrânul s-a aplecat
peste măsuţa de cafea şi-a ridicat o ţigară aprinsă dintr-o
scrumieră plină ochi, a supt plescăind din filtrul ei şi s-a uitat
printre fuioarele de fum la noi, ochii lui decoloraţi lucind pur şi
simplu în întuneric.
— Bun, arată-mi, a zis.
— Vrei să aprinzi o lumină? a zis Bubba.
— Fără lumină aici, a zis tipul.
Bubba i-a zâmbit larg şi rece, un zâmbet numai dinţi.
— Du-mă într-o cameră unde este.
Tipul a ridicat din umerii lui osoşi.
— Cum vrei.
Urmându-l pe un coridor îngust, am băgat de seamă că, la ceafă,
cureluşa şepcii îi atârna desfăcută, capetele ei fiind prea depărtate
ca să se poată încheia, şi că, o impresie generală, partea dinapoi a
703
şepcii stătea bizar pe capul tipului, prea depărtată de ţeastă. Am
încercat să-mi dau seama de cine-mi amintea individul. Cum nu
cunoşteam prea mulţi bătrâni care se-mbrăcau în jumătăţi de
tricouri şi egări, ar fi trebuit să am o listă de candidaţi destul de
scurtă. Dar ceva mi-era familiar la individ, şi aveam impresia că fie
barba, fie şapca cu cozoroc mă încurcau.
Holul mirosea a zoaie rămase în chiuvetă zile în şir, iar pereţii
duhneau a mucegai.
Patru uşi se deschideau din holul care ducea drept la cea din
spate. Deasupra noastră, la etajul doi, ceva a declanşat o buşitură
înfundată. Tavanul zvâcnea de başi, de vibraţiile boxelor date tare,
deşi muzica însăşi se auzea aşa de slab – un susur abia auzit, de
fapt – c-ar fi putut foarte bine să se audă de la jumătate de cvartal
distanţă. Probe de sunet, mi-am zis. Poate că-i o trupă acolo sus,
un grup de babalâci în iţari de supraelastic şi-n jumătăţi de
tricouri, adaptând piese de Muddy Waters şi învârtindu-se pe
ritmul muzicii.
La jumătatea holului, ne apropiam de primele două uşi; am tras
cu ochiul în cea din stânga mea, dar tot ce am văzut a fost o cameră
întunecată, cu umbre şi forme pe care le-am bănuit a fi un scaun
rabatabil şi teancuri fie de cărţi, fie de reviste. Norul de fum învechit
de ţigară adia din încăpere. Cea din dreapta ne-a dus într-o
bucătărie inundată de o lumină albă aşa de violentă c-am fost
destul de sigur că neonul de-acolo avea un consum industrial de
electricitate, şi că ar fi fost mai potrivit în garaje pentru camioane
decât în locuinţe particulare. În loc să lumineze, spăla încăperea de
orice culoare, aşa c-a trebuit să clipesc de câteva ori până să-mi
recapăt vederea.
Tipul a ridicat un obiect mic de pe masa de bucătărie şi l-a
aruncat pieziş în direcţia mea. În lumina puternică, am clipit, am
văzut obiectul venind în jos şi spre dreapta mea, m-am întins şi
l-am apucat. Era o pungă mică de hârtie pe care o prinsesem de
fund. Teancuri de bani ameninţau să se împrăştie pe duşumea
până să îndrept punga şi să bag bancnotele înapoi. M-am întors
spre Bubba şi i-am dat-o lui.
— Mâini sigure, a zis tipul.
I-a zâmbit lui Bubba un rânjet galben, cu dinţi pătaţi de tabac.
— Domnule, geanta.
704
 Bubba a azvârlit geanta în pieptul bărbatului, iar forţa aruncării
l-a aruncat în cur pe tip. S-a răşchirat pe dalele albe şi negre, cu
braţele întinse înapoi şi s-a proptit cu podul palmelor pe duşumea
să se sprijine.
— Mâini nesigure! a zis Bubba. Ce-ar fi s-o pun pur şi simplu pe
masă?
Tipul s-a uitat în sus la el şi-a dat din cap, clipind în lumina de
deasupra feţei lui.
Nasul îmi părea aşa de cunoscut, mi-am zis, curbura aia ca de
clonţ de uliu. Ţâşnea din faţa altfel plată ca o stâncă a tipului, se
încovoia în jos aşa de drastic încât vârful lui umbrea buzele
bărbatului.
S-a ridicat de pe duşumea şi s-a şters de praf pe turul colanţilor
lui negri, şi-a frecat mâinile una de alta, stând de cealaltă parte a
mesei şi urmărindu-l pe Bubba cum deschide fermoarul genţii
sport. Când s-a uitat în geantă, focuri portocalii gemene s-au
aprins în ochii tipului ca sclipirile semnalizatoarelor de spate în
întuneric şi broboane de sudoare i-au umezit buza de sus.
— Deci ăştia-s copilaşii mei, a zis tipul când Bubba a desfăcut
mai mult gura genţii lăsând la vedere patru pistoale automate
Calico M-110, aliajul lor negru de aluminiu lucind de bine ce erau
unse.
E una din armele cu cea mai ciudată formă din câte-am văzut,
Calico M-110 e un pistol ce trage o sută de cartuşe din acelaşi
încărcător de formă cilindrică pe care-l au şi carabinele de aceeaşi
marcă. Nu cred să aibă 17 inci lungime, din care patul şi ţeava fac
împreună cei opt inci din faţă, iar glisiera şi cea mai mare parte din
scheletul armei sunt dincolo de pat. Arma asta mi-a reamintit de
cele de jucărie pe care, când eram puşti, le însăilam din bandă
adezivă, cârlige de rufe şi beţe de acadele ca să tragem unii în alţii
cu gloanţe de hârtie.
Dar cu bandă adezivă şi beţe de acadele nu puteam trage mai
mult de zece gloanţe de hârtie pe minut. M-110, la foc automat,
putea să dezlănţuie o sută de cartuşe în nici 15 secunde.
Bătrânul a luat unul din geantă şi l-a ţinut în palma lui deschisă.
L-a cântărit în mână, mişcând-o în sus şi-n jos, ca să-i simtă
greutatea. Ochii lui spălăciţi luceau de parc-ar fi fost unşi ca şi
pistolul. A plescăit din buze de parcă ar fi putut să-l guste.
705
 Am zis:
— Te pregăteşti de război?
Bubba m-a împuns scurt cu privirea şi-a început să numere
banii din punga de hârtie.
Bărbatul a zâmbit spre pistol de parcă ar fi fost un pui de mâţă.
— Persecuţia e prezentă pe toate fronturile, tot timpul, drăguţă.
Omul trebuie să fie pregătit.
A mângâiat metalul armei cu vârfurile degetelor.
— Măi, măi, măi, a gângurit.
Şi, în clipa aceea, l-am recunoscut.
Leon Trett, tipul care abuza copii, a cărui fotografie mi-o dăduse
Broussard în primele zile de după dispariţia Amandei McCready.
Tipul era suspectat de violarea a peste cincizeci de copii şi dispariţia
altor doi.
Şi noi tocmai îl înarmasem.
Oh, ce bucurie!
S-a uitat deodată la mine, de parcă ar fi putut intui ce gândeam,
şi dintr-odată am simţit că-ngheţ şi că mă micşorez în efluviile
ochilor lui spălăciţi.
— Gloanţe? a zis.
— Când plec, a zis Bubba. Nu-mi buli numărătoarea.
A făcut un pas spre Bubba.
— Nu, nu. Nu când plecaţi, a zis Leon Trett. Acum.
Bubba a zis:
— Gura. Număr banii. L-am auzit murmurând:…patru sute
cinzeci, şaizeci, şai’ş’cinci, şaptezeci, şapte’ş’cinci…
Leon Trett tot clătina din cap, de parcă astfel ar fi putut face să
apară gloanţele, sau să-l facă pe Bubba rezonabil.
— Acum, a zis Trett. Acum. Îmi vreau gloanţele acuma, le-am
plătit.
S-a întins să-l apuce pe Bubba de braţ. Bubba l-a plesnit cu
dosul palmei în piept, azvârlindu-l în consola de sub fereastră.
— Pulărăule! Bubba s-a oprit din numărat şi-a plesnit toate
bancnotele între palme. Acuma trebuie s-o iau de la-nceput!
— Să-mi dai gloanţele! a zis Trett.
Ochii îi erau umezi şi era un ton strident în vocea lui ca de copil
răzgâiat de opt ani.
— Să mi le dai.
706
 — Taci, futu-i.
Bubba a început să numere bancnotele iarăşi.
Ochii lui Trett s-au umplut de lacrimi şi-a plesnit pistolul între
palme.
— Ce s-a întâmplat, iubitule?
Mi-am întors capul în direcţia de unde s-a auzit vocea, iar ochii
mei au dat de cea mai mare femeie pe care-am văzut-o vreodată. Nu
doar că era o amazoană, era cât Bigfoot, masivă şi acoperită de păr
des, cel puţin cinci inci din el ridicându-i-se din creştetul capului şi
lăsându-se de-o parte şi de alta a feţei, acoperindu-i pomeţii şi
colţurile ochilor, revărsându-se ca muşchiul spaniol pe umerii ei
largi.
Era îmbrăcată în maro-închis din cap până-n picioare, iar masa
de carne de sub faldurile hainelor largi părea că tremura şi se
rostogolea, deşi stătea ţeapănă în pragul bucătăriei cu un pistol
calibrul 38 pe care-l ţinea lejer într-o mână cât o labă de urs.
Roberta Trett. Fotografia pe care-o văzusem nu-i făcea dreptate.
— Nu vor să-mi dea gloanţele, a zis Leon. Vor să ia banii şi să
nu-mi dea gloanţe.
Roberta a făcut un pas în bucătărie, cercetând-o cu o rotire
înceată a capului de la dreapta la stânga. Singurul care nu-i
observase prezenţa era Bubba. Rămăsese în mijlocul bucătăriei, cu
capul plecat, încercând să numere banii.
Roberta aţinti pistolul de-a dreptul întâmplător spre mine.
— Daţi-mi gloanţele.
Am ridicat din umeri.
— Nu le am eu.
— Tu.
A fluturat pistolul spre Bubba.
— Hei! Tu!
— …opt sute cincizeci, a zis Bubba. Optsute şaizeci, optsute
şaptezeci…
— Hei, a zis Roberta. Să te uiţi la mine când vorbesc.
Bubba a întors încet capul spre ea, dar ochii şi-i ţinea tot la bani.
— Nouă sute. Nouă sute zece. Nouă sute douăzeci…
— Domnule Miller, a zis Leon disperat, soţia mea vorbeşte cu
dumneata.
— Nouă sute şaizeci şi cinci, nouă sute şaptezeci…
707
 — Domnule Miller.
Chirăitul lui Leon a fost atât de strident încât l-am simţit
zbârnâind în urechea internă şi bâzâind mai departe până în
miezul creierilor.
— O mie.
Bubba s-a oprit la mijlocul teancului de bani, a pus partea pe
care tocmai o numărase în buzunarul hainei.
Leon a oftat de l-am auzit cu toţii şi uşurarea i-a relaxat toţi
muşchii feţei.
Bubba s-a uitat la mine de parcă n-ar fi ştiut ce-i toată agitaţia
aia.
Roberta a lăsat pistolul în jos.
— Acum, domnule Miller, dac-am putea…
Bubba şi-a lins vârful policarului şi-a cojit prima bancnotă din
teancul care-i rămăsese în mână.
— Douăzeci. Patruzeci, şaizeci, o sută…
Leon Trett arăta de parcă ar fi suferit o embolie, atunci, pe loc.
Faţa lui cretoasă s-a împurpurat şi s-a umplut de pete roşii.
Strângea arma fără gloanţe între mâini şi sărea înainte şi-napoi
de-ai fi zis că vrea la baie.
Roberta Trett a ridicat pistolul şi de data asta nu era nimic
întâmplător în gestul ei. L-a aţintit drept spre corpul lui Bubba şi-a
închis ochiul stâng. A ochit de-a lungul ţevii şi-a tras piedica.
Lumina crudă a bucătăriei părea să schiţeze contururile Robertei
şi-al lui Bubba aşa cum stăteau în mijlocul bucătăriei, ambii de
mărimea a ceva ce, în mod normal, se escaladează cu frânghii şi
pitoane, nu a ceva născut de o femeie.
Mi-am scos încetişor 45-ul din teaca de la noadă şi l-am lăsat în
jos în spatele piciorului drept, trăgându-i siguranţa.
— Două sute douăzeci, zise Bubba când Roberta a mai făcut un
pas spre el, două sute treizeci, două sute patruzeci, omule,
împuşc-o pe javra asta, zău aşa, două sute cinzeci, două sute
şaizeci…
Roberta Trett s-a oprit şi şi-a înălţat puţin capul cu o mişcare
spre stânga, ca şi cum n-ar fi fost sigură că auzise bine. Părea
incapabilă să identifice care-i erau opţiunile. Părea nefamiliarizată
cu senzaţia aia.
Mă-ndoiam că mai fusese ignorată până atunci în viaţa ei.
708
 — Domnule Miller, acum o să vă opriţi din numărat.
Şi-a întins braţul lung până când a fost drept şi ţeapăn ca
mânerele de teleschi, iar monturile i s-au albit încleştate pe oţelul
negru.
— …Trei sute, trei sute zece, trei sute douăzeci, am zis
s-o-mpuşti pe curva asta mare, trei sute treizeci…
De data asta a fost sigură c-a auzit bine. În încheietură îi apăruse
un tremur şi pistolul i se clătina în mână.
— Doamnă, am zis, puneţi pistolul jos.
Ochii i s-au rotit spre dreapta în orbite şi-a văzut că nu mă
clintisem din loc, că nu îndreptasem nimic spre ea. Apoi a observat
că nu-mi putea vedea mâna dreaptă şi-n exact acel moment, cu
policarul, am pus iar piedica 45-lui, zgomotul răzbătând peste
bâzâitul neonului din bucătăria aia albă, sclipitoare, la fel de clar ca
un foc de armă.
— Patru cinzeci, patru şaizeci, patru şaptezeci…
Roberta Trett s-a uitat peste umărul lui Bubba la Leon, 38-ul ei
s-a clătinat încă puţin. Bubba număra în continuare.
Dincolo de bucătărie am auzit zgomotul unei uşi deschizându-se
şi închizându-se foarte repede. Venea din partea din spate a casei,
din capătul cel mai îndepărtat al coridorului ce tăia clădirea în
două.
Roberta l-a auzit şi ea. Ochii ei au ţâşnit o clipită spre stânga,
apoi s-au întors spre Leon.
— Fă-l să înceteze, a zis Leon. Fă-l să se oprească din numărat.
Doare.
— …şase sute, a zis Bubba, iar vocea lui a crescut în intensitate
cu o octavă. Şase sute zece, şase douăzeci, şase două’ş’cinci, da’ nu
se mai termină ăştia de cinci odată!? şase treizeci…
O serie de paşi înceţi se auzeau tot mai aproape pe hol, iar
spatele Robertei s-a contractat.
Leon a zis:
— Opreşte-te. Opreşte număratul ăla.
Un bărbat chiar mai mic decât Leon a încremenit de cum a pus
piciorul dincoace de prag, ochii lui bruni lărgindu-se confuzi, iar eu
am scos pistolul dindărătul piciorului şi l-am aţintit exact în
mijlocul frunţii lui.
Tipul avea pieptul aşa de scofâlcit de-ai fi zis că fusese făcut
709
de-a-ndoaselea, sternul şi cuşca coastelor curbându-se în interior,
în vreme ce pântecul mic îi ieşea proeminent înainte ca la pigmei.
Era saşiu de ochiul drept şi, privindu-ne, ochiul acela tot aluneca
într-o parte de parcă era pe mare, pe-o barcă în derivă.
Urme de scărpinat deasupra sfârcului drept se înroşeau în
lumina albă.
Nu avea pe el decât un prosop pluşat, mic şi albastru, iar pielea-i
era îmbrobonită de sudoare.
— Corwin, a zis Roberta, te duci înapoi în camera ta, acum.
Corwin Earle. Bănuiam că şi-a găsit, în cele din urmă, familia
nucleară.
— Corwin o să rămână aici, pe loc, am zis şi, întinzându-mi
braţul cât era de lung, am urmărit ochiul bun al lui Corwin
întâlnind gaura ţevii 45-ului.
Corwin a dat din cap şi şi-a lipit mâinile de-o parte şi de alta a
corpului.
Toţi ochii, mai puţin ai mei, s-au întors spre Bubba, urmărindu-l
cu toată atenţia.
— Două mii! a croncănit Bubba.
A ridicat mâna cu teancul de bănet.
— Suntem de acord c-aţi fost plătit, a zis Roberta Trett, iar
vocea-i tremura ca şi pistolul din mână. Acum definitivaţi
tranzacţia, domnule Miller. Daţi-ne gloanţele.
— Dă-ne gloanţele! a chirăit Leon.
Bubba s-a uitat la el peste umăr. Corwin Earle a făcut un pas
înapoi, iar eu am zis:
— Asta nu-i voie, nu-nu.
A înghiţit în sec, eu i-am făcut semn cu pistolul să vină-n faţă, iar
el s-a executat.
Bubba chicotea. Un he-he-he jos, moale care a făcut să se
curbeze gâtul ţeapăn al Robertei Trett.
— Gloanţele, a zis Bubba şi s-a întors spre Roberta, ai fi zis că
abia acum observa pistolul aţintit spre el. Bineînţeles.
Şi-a ţuguiat buzele şi-a suflat un sărut spre Roberta. Ea a clipit
din ochi şi s-a dat înapoi de parcă s-ar fi putut infecta.
Bubba s-a întins spre buzunarul trendului său, dar apoi mâna
i-a ţâşnit înapoi în sus.
— Hei! a zis Leon.
710
 Roberta s-a smucit înapoi când Bubba a plesnit-o peste
încheietură, iar 38-ul i-a sărit din mână, a zburat peste chiuvetă
drept spre masa de bucătărie.
Toţi, mai puţin Bubba, ne-am aplecat în jos.
38-ul a lovit peretele de deasupra consolei. Cocoşul a căzut de la
impact, iar arma s-a descărcat.
Glonţul a făcut o gaură în masa de plastic ieftin de după chiuvetă
şi-a ricoşat în peretele de lângă fereastra sub care se lăsase Leon pe
vine.
38-ul a zăngănit zgomotos când a căzut pe consolă şi s-a învârtit
şi apoi s-a oprit cu ţeava îndreptată spre suportul prăfuit de vase.
Bubba s-a uitat la gaura din perete.
— Mişto.
Noi ceilalţi ne-am ridicat în picioare, mai puţin Leon. Stătea pe
duşumea şi-şi pusese o mână pe inimă, iar ochii lui spălăciţi se
încrâncenaseră în aşa fel încât am ştiut că era mult mai puţin fragil
decât ne-ar fi putut lăsa să credem scena de laşitate pe care-o
jucase cât numărase Bubba banii. Ceea ce nu fusese decât o
mască, un rol pe care-l jucase, am bănuit, ca să ne adoarmă
simţurile, să ne facă să nu-l luăm în seamă, i-a căzut de pe obraz
atunci, stând pe duşumea şi uitându-se în sus la Bubba cu ură
nedisimulată.
Bubba a îndesat şi-al doilea teanc de bani în buzunar. A redus
distanţa dintre el şi Roberta, şi-a bătut din vârful pantofului în faţa
ei până când ea a ridicat capul şi i-a întâlnit privirea.
— Ai îndreptat o armă spre mine, Xena cea mare.
Şi-a frecat falca cu palma, umplând aerul bucătăriei cu
scrâşnetul ţepilor pe pielea sa dură.
Roberta şi-a lăsat mâinile pe lângă corp.
Bubba i-a zâmbit delicat.
Foarte blând, i-a zis:
— Ei, ar trebui să te omor acuma?
Roberta a clătinat o singură dată din cap, dintr-o parte în alta.
— Eşti sigură?
Roberta a dat din cap cu multă convingere.
— Ai îndreptat arma aia spre mine, totuşi.
Roberta a dat iarăşi din cap. A încercat să spună ceva, dar nu i-a
ieşit nimic din gură, doar un gâlgâit.
711
 — Ce-a fost asta? a zis Bubba.
Ea a înghiţit.
— Îmi pare rău, domnule Miller.
— Ah.
Bubba a dat din cap.
M-a privit pe furiş şi-n ochii lui zâmbitori era luminiţa aia verde
şi furioasă pe care-o mai văzusem şi altădată, aia care spunea că se
poate întâmpla orice. Orice.
În spatele lui Bubba, Leon s-a sprijinit de masa bucătăriei ca să
se ridice în picioare.
— Piticanie, a zis Bubba cu ochii la Roberta, dacă te-ntinzi după
Charterul ăla de 22 pe care-l ai lipit sub masă, ţi-l descarc în boaşe.
Mâna lui Leon a căzut de pe marginea mesei.
Din părul lui Corwin curgea sudoarea, iar el clipea des, căci îi
intra în ochi, şi s-a sprijinit cu palma de tocul uşii ca să se ţină pe
picioare.
Bubba a venit la mine, cu ochii întorşi spre încăpere, s-a aplecat
şi mi-a şoptit în ureche:
— Căca-m-aş, ăştia-s înarmaţi până-n dinţi! O să plecăm în
mare grabă! Ai priceput?
Am dat din cap.
Când Bubba a trecut înspre Roberta, am urmărit ochii lui Leon
privind pe sub sprâncene, întâi la masă, apoi dincolo de ea, la
dulap, apoi la maşina de spălat vase, care era ruginită, pătată de
mizerie de-a lungul uşii şi care probabil că nu mai spălase niciun
vas de pe când am fost eu în liceu.
L-am surprins pe Corwin Earle făcând acelaşi lucru; apoi ochii
lui şi-ai lui Leon s-au întâlnit pentru o clipită, iar frica lor s-a
spulberat.
A trebuit să fiu de acord cu presupunerea lui Bubba. Eram, din
câte se părea, în mijlocul oraşului Tombstone. Îndată ce-am fi lăsat
garda jos, cei doi Trett şi Corwin Earle şi-ar fi apucat armele şi
ne-ar fi făcut o reconstituire pe viu a episodului de la OK Corrall.
— Vă rog, i-a spus Roberta Trett lui Bubba, plecaţi.
— Cum rămâne cu gloanţele? a zis Bubba. Aţi vrut gloanţele. Le
mai vreţi?
— Eu…
Bubba i-a atins bărbia cu vârful degetelor.
712
 — Da sau nu?
Ea a închis ochii.
— Da.
— Îmi pare rău, i-a surâs Bubba. Nu le primiţi. Tre’ să plecăm.
S-a uitat la mine şi mi-a făcut semn cu capul şi ne-am îndreptat
spre uşă.
Corwin s-a lovit de perete şi eu mi-am aţintit pistolul spre
încăpere în timp ce dădeam înapoi pe urmele lui Bubba, am văzut
furia din ochii lui Leon Trett şi-am ştiut c-au să ne urmărească
afară în fuga mare.
L-am apucat pe Corwin Earle de după cap şi l-am îmbrâncit
înspre mijlocul bucătăriei pe lângă Roberta. Atunci am întâlnit
privirile lui Leon.
— O să te ucid, Leon, am zis. Rămâi în bucătărie.
Vocea plângăcioasă de copil de opt ani dispăruse când a vorbit. A
înlocuit-o ceva adânc şi sec, rece ca un bloc de sare.
— Băiete, trebuie s-ajungi la uşa din faţă. Şi-i drum lung.
Am ieşit cu spatele în coridor, ţinând încă 45-ul îndreptat spre
bucătărie. Bubba se oprise la câţiva paşi mai încolo, fluiera.
— Crezi c-ar trebui să fugim? am murmurat prin partea dreaptă
a buzelor.
El s-a uitat peste umăr.
— Probabil.
Şi-a ţâşnit, şarjând spre uşa din faţă ca un fundaş, iar bocancii îi
duduiau pe dalele vechi ale pardoselii. Râdea isteric, un ha! ha! ha!
bubuitor ce răsuna în toată clădirea.
Am lăsat braţul în jos şi-am uşchit-o pe urmele lui; gonind în
spatele lui Bubba, am văzut holul întunecos şi camera de zi
întunecoasă legănându-se nebuneşte înaintea ochilor mei dintr-o
parte în alta, şi-am fugit cât am putut până la uşa din faţă.
În spate, i-am auzit pe cei trei răscolind prin bucătărie, apoi am
auzit culisarea uşii maşinii de spălat, deschizându-se şi căzând la
loc în balamale. Parcă simţeam ochi aţintindu-mi spatele prin
cătare.
Bubba nu s-a oprit să deschidă apărătoarea de ţânţari ce stătea
între noi şi libertate, a trecut de-a dreptul prin ea, spulberând
cadrul de lemn, plasa verde învăluindu-i capul ca un voal.
Am riscat o privire înapoi când am ajuns în pragul uşii, l-am
713
văzut pe Leon Trett păşind în coridor cu braţul întins. M-am dat
înapoi şi-am aţintit arma de-a lungul holului întunecos spre el.
Eram afară deja, dar pentru un lung moment, Trett şi cu mine
ne-am privit crunt unul pe altul prin intervalul acela de întuneric,
îndreptând armele unul spre celălalt.
Apoi el a lăsat braţul în jos şi a clătinat din cap.
— Altădată, a strigat.
— Sigur, am zis.
În spatele meu, pe peluză, Bubba făcea un întreg tămbălău
încercând să scape de ce-i mai rămăsese din uşă pe cap şi hohotind
bubuitor râsul lui nebun.
— Ha-ha-ha! Eu sunt Conan! a urlat şi şi-a desfăcut larg braţele.
Marele măcelar al gnomilor demonici! Nu-i om să-ndrăznească
să-mi pună la încercare vitejia sau puterea în luptă! Ha, ha, ha!
Am ajuns şi eu pe peluză şi-am alergat încetişor spre Hummerul
lui. Mi-am ţinut spatele spre maşină şi ochii la clădire, strângând
arma cu amândouă mâinile cât a urcat Bubba în Hummer şi a
deschis uşa de pe partea mea. În casă nu s-a mişcat nimic.
Am urcat în maşina spaţioasă şi dolofană a lui Bubba, care s-a
desprins de bordură înainte s-apuc să închid portiera.
— De ce-ai refuzat să le dai gloanţele? l-am întrebat după ce între
noi şi casa celor doi Trett era deja un cvartal întreg.
Bubba a trecut în viteză pe lângă un semafor ce indica culoarea
roşie.
— M-au iritat şi mi-au futut numărătoarea.
— Asta-i tot? Pentru atâta ai păstrat gloanţele?
A încruntat sprâncenele.
— Urăsc când mă întrerupe cineva din numărat. Urăsc chestia
asta. Chiar o urăsc. Realmente.
— Apropo, am zis când a luat o curbă, care-i chestia cu gnomii
demonici?
— Ce?
— În Conan nu erau gnomi demonici.
— Eşti sigur?
— Destul de sigur.
— Căcat.
— Îmi pare rău.
— De ce trebuie să strici tu chefu’ omului? a zis. Frate, nu eşti
714
deloc amuzant.

715
 25

— Ange, am strigat când eu şi Bubba am intrat ţopăind în

apartamentul meu.
Ea şi-a iţit capul din minusculul dormitor unde lucra.
— Care-i treaba?
— Tu ai urmărit destul de îndeaproape cazul Pietro, corect?
Un ac de durere i-a străpuns ochii într-o clipită.
— Mda.
— Hai în living, am zis, trăgând-o după mine. Haide, haide.
S-a uitat la mine, apoi la Bubba, care se legăna înainte şi-napoi
pe călcâie, umflând un balon roz, mare, de gumă Bazooka printre
buzele lui groase, rubinii.
— Ce-aţi băut voi doi?
— Nimic, am zis. Haide.
Am aprins luminile din camera de zi şi i-am povestit expediţia
noastră la Trett.
— Voi doi sunteţi bătuţi naibii în cap, a zis ea când am isprăvit.
Parc-aţi fi doi băieţi handi care-au ieşit să se joace cu familia handi.
— Bine, bine, am zis. Ange, cu ce era îmbrăcat Samuel Pietro
când a dispărut?
S-a lăsat în spătarul scaunului.
— Blugi, un pulover roşu peste un tricou alb, un hanorac cu
roşu şi albastru, mănuşi negre cu un deget şi bascheţi.
Şi-a îngustat ochii, privindu-mă:
— Ce-i cu asta?
— Asta-i tot? a zis Bubba.
Angie a ridicat din umeri.
— Mda. Asta, şi o şapcă cu cozoroc cu Red Sox.
M-am uitat la Bubba şi el a dat din cap, apoi a ridicat palmele în
sus.
— Nu mă pot băga în asta în niciun fel. În casa aia sunt armele
mele.
— Nicio problemă, am zis, sunăm la Poole şi Broussard.
— Sunăm la Poole şi Broussard pentru ce? a zis Angie.

716
 — L-ai văzut pe Trett purtând o şapcă de baseball cu Red Sox? a
zis Poole, aşezat de cealaltă parte a mesei dintr-o cafenea
Wollaston.
Am dat din cap.
— Care era cu trei sau patru numere prea mică pentru el.
— Şi asta te-a făcut să crezi că pomenita şapcă îi aparţinea lui
Samuel Pietro.
Am dat iarăşi din cap.
Broussard se uită la Angie.
— Şi tu eşti de acord cu chestia asta?
Ea şi-a aprins o ţigară.
— Întâmplarea face că se potriveşte. Familia Trett locuieşte în
Germantown, adică de-a dreptul faţă-n faţă cu Weymouth, la
câteva mile de locul de joacă din Nantasket Beach, unde se afla
Pietro chiar înainte de dispariţia sa. Iar carierele, carierele nu-s
foarte departe de Germantown şi…
— O, vă rog!
Broussard a strivit în pumn un pachet gol de ţigări şi l-a azvârlit
pe masă.
— Iarăşi Amanda McCready? Doar pentru că Trett locuieşte la
mai puţin de cinci mile de cariere credeţi că-i clar c-a ucis-o el?
Vorbiţi serios?
S-a uitat la Poole şi amândoi au clătinat din cap.
— Tu ne-ai arătat fotografiile Trettilor şi a lui Corwin Earle, a zis
Angie. Îţi aminteşti chestia asta? Tu ne-ai spus că lui Corwin Earle
îi place să salte ţânci pentru Trett. Tu ne-ai spus să fim cu ochii pe
el, a zis Angie. Tu ai fost acela, detectiv Broussard, nu-i aşa?
— Poliţist de patrulă, i-a reamintit Broussard. Nu mai sunt
detectiv.
— Ei bine, a zis Angie, poate dacă dăm o tură pe la familia Trett şi
tragem puţin cu ochiul pe-acolo, o să fii iarăşi detectiv.

Casa lui Leon Trett era retrasă la vreo zece yarzi de stradă,
înconjurată de teren năpădit de iarbă. Prin straturile chihlimbarii
de ploaie, casa mică şi albă părea poroasă şi mânjită de degete mari
şi murdare. Pe lângă fundaţie, totuşi, cineva făcuse o mică grădină,
iar florile începuseră să îmbobocească şi să înflorească. Ar fi trebuit
717
să fie frumoasă, dar era neliniştitor să vezi o varietate atât de
drăgăstos îngrijită de crocuşi purpurii, ghiocei albi, lalele de un
roşu strălucitor şi forsythia galben-pastel îmbobocind în umbra
lăsată de o casă aşa de mizeră şi decrepită.
Roberta Trett, mi-am amintit, era florăreasă, una talentată din
câte se părea, de vreme ce era în stare să stoarcă culoare din
pământul sec chiar şi după o iarnă lungă. Nu-mi puteam închipui
că aceeaşi femeie, groasă cât un trunchi de copac, care-n noaptea
dinainte pusese pistolul la tâmpla lui Bubba, avea o pasiune pentru
delicateţe, pentru fragilitate şi pentru a scoate roadă din noroi, a
face să iasă din el petale şi frumuseţi efemere.
Casa era o clădire mică cu două nivele, iar ferestrele de la etaj ce
dădeau spre stradă fuseseră acoperite cu scânduri negre. Sub
ferestrele acelea, ţiglele erau sparte şi chiar lipseau ici-colo, astfel
că treimea superioară a casei părea o faţă triunghiulară cu ochi
înnegriţi şi cu un rânjet zimţat de dinţi sparţi.
Aşa cum simţisem apropiindu-mă de casă pe întuneric, în seara
dinainte, degradarea emana din ea ca o miasmă, fie c-avea sau nu
grădina aceea în faţă.
Un gard înalt cu sârmă ghimpată întinsă pe coamă separa partea
din spate a proprietăţii lui Trett de cea a vecinului său. Cele două
laturi ale casei dădeau spre câte o jumătate de acru de buruieni şi
spre două locuinţe condamnate şi abandonate, dincolo de care nu
mai era nimic.
— Nu-i nicio altă cale să te apropii de casă decât dinspre uşa din
faţă, a zis Angie.
— Aşa se pare, a zis Poole.
Uşa de plasă pe care Bubba o distrusese în noaptea dinainte
zăcea ghem pe peluză, însă uşa principală, una de lemn, albă, cu
crăpături pe mijloc, fusese pusă în balamalele celei dintâi. Capătul
acela de stradă era liniştit şi avea ceva deloc pustiu unde puţini din
rezidenţii cartierului s-ar fi aventurat. Cât am stat acolo, o singură
maşină a trecut pe lângă noi.
Uşa din spate a Crownului s-a deschis şi Broussard s-a strecurat
înăuntru lângă Poole, scuturându-şi ploaia din păr şi stropindu-l
pe bărbie şi tâmplă pe Poole.
Poole şi-a şters faţa.
— Eşti câine-acuma?
718
 Broussard rânji.
— E ud afară.
— Am băgat de seamă.
Poole a scos o batistă din buzunarul de la piept.
— Întreb iarăşi: eşti câine-acuma?
— Eram! Broussard şi-a scuturat iar capul. Uşa din spate-i acolo
unde-a zis Kenzie că e. E situată aproximativ ca uşa din faţă. Sus, e
o fereastră pe faţa de est, una pe faţa de vest şi mai e una în spate.
Toate scândurite. Draperii groase, trase la toate ferestrele de jos.
După colţ e scara ce duce în beci, acoperită şi încuiată, la vreo zece
picioare în dreapta uşii din spate.
— Vreun semn de viaţă înăuntru? a întrebat Angie.
— Imposibil de spus cu draperiile alea.
— Ce facem, deci? am zis.
Broussard i-a luat batista lui Poole, şi-a şters faţa, apoi i-a
aruncat-o înapoi în poală. Poole s-a uitat în jos la ea, cu un amestec
de uluială şi dezgust.
— Facem? a zis Broussard. Voi doi adică?
A ridicat din sprâncene.
— Nimic. Voi sunteţi civili. Dacă intraţi pe uşa aia ori numai dacă
mângâiaţi mâna lui Trett, vă arestez. Fostul şi viitorul meu partener
şi cu mine vom merge spre casa aia într-un minut şi-o să batem la
uşă să vedem dacă domnul Trett sau soţia lui vor să se converseze
cu noi. Când ne-or spune s-o ştergem, ne-ntoarcem şi chemăm
întăriri de la poliţia din Quincy.
— De ce nu sunaţi acuma să chemaţi întăriri? a zis Angie.
Broussard s-a uitat la Poole. Au privit-o amândoi cu coada
ochiului şi-au clătinat din cap.
— Mă scuzaţi că-s retardată, a zis Angie.
Broussard a zâmbit.
— Nu putem chema întăriri fără să avem o suspiciune plauzibilă,
domnişoară Gennaro.
— Dar după ce veţi bate la uşă o să aveţi o suspiciune plauzibilă?
— Dacă vreunul din ei e destul de tâmpit să deschidă, a zis Poole.
— De ce? am zis. Credeţi că ajunge să vă uitaţi înăuntru printr-o
crăpătură să-l vedeţi pe Samuel Pietro stând în picioare şi ţinând în
mâini un carton pe care scrie AJUTOR?
Poole ridică din umeri.
719
 — E incredibil câte poţi auzi prin crăpătura unei uşi
întredeschise, domnule Kenzie. Acuma, am cunoscut poliţişti care
au confundat fluieratul unui ceainic cu ţipetele unui prunc. E
păcat că trebuie să spargi uşi şi să distrugi mobilă şi să
bruftuluieşti locatarii dintr-o asemenea eroare, dar se încadrează la
prevederile suspiciunii plauzibile.
Broussard îşi ridică mâinile a neputinţă.
— Ăsta-i sistemul de justiţie, imperfect, dar noi încercăm să-l
facem să meargă.
Poole a scos o monedă de 25 de cenţi din buzunar, a pus-o pe
unghia degetului mare şi i-a tras un cot lui Broussard.
— Zi-i.
— Care uşă? a zis Broussard.
— Statistica spune, a zis Poole, că cele mai multe focuri se-abat
spre uşa din faţă.
Broussard s-a uitat afară, la ploaie.
— Aşa zice statistica.
Poole a dat din cap.
— Dar noi amândoi ştim că e cale lungă până la uşa din spate.
— E destul teren deschis de străbătut.
Poole a dat iarăşi din cap.
— Pierzătorul bate la uşa din spate.
— Dar de ce nu mergeţi amândoi la uşa din faţă? am întrebat.
Poole a dat ochii peste cap.
— Pentru că-s cel puţin trei înăuntru, domnule Kenzie.
— Divide şi cucereşte, a zis Broussard.
— Şi la toate armele alea v-aţi gândit? a zis Angie.
Poole a zis:
— Alea pe care misteriosul vostru prieten zice că le-a văzut
înăuntru?
Am dat din cap.
— Mda, alea. I s-a părut că-s nişte Calico M-110.
— Dar n-aveau cartuşele potrivite.
— Noaptea trecută nu, am zis. Da’ cine ştie dacă n-au avut timp
să facă rost din altă parte în ultimele şaişpe ore.
Poole a dat din cap.
— Putere de foc mare, dacă au cartuşele.
— Stai s-ajungem până acolo.
720
 Broussard s-a întors spre Poole.
— Întotdeauna pierd când dăm cu banul.
— Şi cu toate astea uite că iar vine norocul şi-ţi bate la uşă.
Broussard oftă.
— Banul.
Policarul lui Poole zvâcni şi moneda se-nvârti în întunericul din
spatele maşinii, prinse ceva din lumina chihlimbarie cernută prin
ploaie şi, pentru o milisecundă, luci ca aurul spaniol. Sfertul de
dolar ateriză în palma lui Poole şi el îl plesni pe dosul celeilalte
mâini.
Broussard s-a uitat în jos spre monedă şi a rânjit.
— Cel mai bun din trei încercări?
Poole a clătinat din cap şi-a băgat moneda în buzunar.
— Eu iau uşa din faţă, tu mergi în spate.
Broussard s-a lăsat pe spătarul banchetei şi vreme de-un minut
niciunul n-am mai zis nimic. Ne holbam prin straturile piezişe de
ploaie la casa aia mică şi mizeră. Doar o cutie, atât era, iar
povârnirea vizibilă a verandei, ţiglele lipsă şi ferestrele scândurite îţi
dădeau senzaţia pregnantă de descompunere.
Uitându-te la casa aceea, ţi-era imposibil să-ţi închipui că în
dormitoarele ei se poate face dragoste, că-n curtea ei se pot juca
copii ori că, înăuntru, hohotele de râs urcă până-n grindă.
— Puşti? a zis în cele din urmă Broussard.
Poole a dat din cap.
— Ca-n Vestul sălbatic, partenere.
Broussard a întins mâna spre piedica portierei.
— N-aş vrea să stric acest moment a la John Wayne, a zis Angie,
dar puştile n-au să dea de bănuit locatarilor, dacă se presupune că
vă aflaţi aci doar ca să puneţi nişte întrebări?
— N-au să le vadă, a zis Broussard, împingând portiera în ploaie.
De-aia a creat Dumnezeu parpalacele.
Broussard a traversat strada în sus şi s-a oprit în spatele
Taurusului, a ridicat capacul portbagajului. Parcaseră maşina
lângă un copac la fel de bătrân ca oraşul, mare, diform şi cu
rădăcini ce crăpaseră asfaltul împrejurul lui; copacul ascundea
maşina şi pe Broussard vederii dinspre casa familiei Trett.
— Ne-am înţeles deci, a zis Poole molcom de pe bancheta din
spate.
721
 Broussard a scos un trenci din portbagaj şi şi l-a tras pe umeri cu
un zvâcnet. M-am uitat în spate, la Poole.
— Dacă iese nasol, folosiţi-vă celularul şi sunaţi la 911.
S-a aplecat înainte, şi-a ridicat arătătorul în dreptul feţelor
noastre.
— În niciun caz voi doi nu vă mişcaţi din automobilul ăsta.
Suntem bine-nţeleşi?
— Am priceput, am zis.
— Domnişoară Gennaro?
Angie a dat din cap.
— Ei bine, atunci totu-i limpede.
Poole a deschis portiera şi-a păşit în ploaie.
A trecut strada şi i s-a alăturat partenerului său în spatele
Taurusului. Broussard a dat din cap când Poole i-a spus ceva şi s-a
uitat înspre noi, strecurându-şi puşca sub poalele trenciului.
— Cowboy, a zis Angie.
— Asta poate fi şansa lui Broussard să intre iarăşi în rândul
detectivilor. Mi se pare normal să fie frenetic.
— Puţin prea frenetic? a întrebat Angie.
S-ar fi zis că Broussard ne citise pe buze. I-am văzut zâmbetul
prin şiroaiele de ploaie de pe parbriz, l-am văzut ridicând din umeri.
Apoi s-a întors spre Poole, i-a zis ceva apropiindu-şi buzele la
niciun inci de urechea bărbatului mai în vârstă. Poole l-a bătut cu
palma pe spate şi Broussard a luat-o la pas, în sus, pe stradă, prin
ploaia piezişă, a intrat pe latura de est a proprietăţii lui Trett, a
mers liniştit prin buruieni, croindu-şi drum spre partea din spate a
casei.
Poole a închis portbagajul, şi-a aranjat poalele trendului până
când acestea au acoperit puşca. Puşca-i era cuibărită între braţul
drept şi piept. Îşi ţinea Glockul la spate, în mâna stângă, mergând
pe stradă cu capul ridicat spre ferestrele scândurite.
— Tu vezi ce văd eu? a zis Angie.
— Ce?
— Fereastra din stânga uşii. Cred că s-a mişcat draperia.
— Eşti sigură?
A clătinat din cap.
— Am zis „cred”.
Şi-a scos celularul din geantă, l-a pus în poală.
722
 Poole a ajuns la trepte. A ridicat piciorul stâng spre prima
şi-atunci o fi văzut ceva acolo ce nu i-a plăcut, căci a ridicat piciorul
peste prima treaptă şi l-a pus pe-a doua, apoi a urcat pe verandă.
Veranda era lăsată mult în jos la mijloc, astfel încât corpul lui Poole
era înclinat spre stânga şi ploaia se scurgea de pe verandă printre
picioarele lui în jgheabul format de încovoierea pronunţată a
scândurilor.
S-a uitat la fereastra din stânga uşii, şi-a ţinut capul întors în
direcţia aceea o vreme, apoi l-a întors spre fereastra din dreapta,
s-a uitat lung la ea.
M-am întins spre torpedou şi mi-am scos revolverul, calibru 45.
Angie s-a întins peste mine şi şi-a scos 38-ul, a zvâcnit din
încheietură, i-a verificat butoiaşul, apoi dintr-o smucire l-a închis
la loc.
Poole s-a apropiat de uşă şi a ridicat mâna în care ţinea Glockul,
a ciocănit în uşă cu monturile. A făcut un pas înapoi, a aşteptat.
Capul i s-a întors spre stânga, apoi spre dreapta, apoi din nou spre
uşă. S-a aplecat înainte şi-a ciocănit iar în lemnul uşii.
Ploua aproape fără zgomot, cu picături fine. Rafalele cădeau oblic
şi de n-ar fi fost geamătul ascuţit al vântului, strada ar fi fost
tăcută.
Poole s-a aplecat înainte şi-a învârtit clanţa spre stânga şi spre
dreapta. Uşa a rămas închisă. A bătut şi a treia oară.
Pe lângă noi a trecut o maşină, un Volvo break cu biciclete fixate
pe portbagajul de pe capotă, condusă de o femeie cu o bandană
portocalie şi cu o figură concentrată, aplecată peste volan. Am
urmărit semnalizatoarele de frână lucind roşii când a oprit la stopul
aflat la vreo sută de yarzi mai jos pe stradă, apoi maşina a făcut
stânga şi-a dispărut.
Bubuitura unei puşti, venind din spatele casei, a sfâşiat vaierul
vântului. Sticlă spartă. Ceva a scrâşnit prin susurul ploii precum o
clapetă defectă de frână.
Poole s-a uitat înapoi, la noi, pentru o clipă. Apoi şi-a ridicat
piciorul să izbească uşa şi a dispărut într-o erupţie de ţăndări şi foc
şi explozii de lumină; o armă automată clămpănea.
Bubuitura l-a azvârlit de pe picioare până în balustrada
verandei, de care s-a izbit atât de tare că a crăpat-o. A alunecat pe
spate de pe balustradă ca un braţ frânt, ieşit din umăr. Glockul i-a
723
sărit din mână şi-a aterizat în stratul de flori de lângă verandă, iar
puşca a căzut zdrăngănind în jos pe scări.
Focurile de armă au încetat la fel de brusc cum începuseră.
Pentru o clipă, am îngheţat în maşină, în ecoul ce se stingea al
focurilor de armă. Puşca lui Poole a alunecat de pe ultima treaptă,
iar patul ei a dispărut în iarbă şi ţeava îi lucea neagră şi udă pe
pavaj. O rafală de vânt a împroşcat ploaie cu puteri noi. Casa
mititică gemea şi scârţâia sub rafalele de vânt ce se abăteau grele
asupra acoperişului, zguduind ferestrele.
Am deschis portiera şi-am păşit pe asfalt, am alergat aplecat spre
casă. În sâsâitul molcom al ploii, puteam auzi bufnetul tălpilor de
cauciuc pe asfaltul ud, pe pietriş.
Angie alerga lângă mine, cu celularul ridicat la urechea dreaptă,
înclinat spre colţul gurii.
— Ofiţer la pământ pe strada Amiral Farragut 322, în
Germantown. Repet: ofiţer la pământ pe Amiral Farragut 322 în
Germantown.
Alergând pe aleea ce ducea la treptele verandei, ochii mi se
mutau rapid de la ferestre la uşă şi din nou la ferestre. Uşa fusese
sfredelită de parcă ar fi atacat-o nişte animale uriaşe cu gheare cât
pumnalele. Găurile din lemnul sfredelit aveau forma lacrimilor, cu
margini zdrenţuite. În câteva locuri puteam vedea înăuntrul casei
prin ele, licăriri iuţi, mute, de lumină sau culoare.
Când am ajuns amândoi lângă trepte, găurile au fost dintr-odată
astupate de întuneric. Mi-am făcut elan cu braţul drept şi-am
împins-o pe Angie de pe picioare, azvârlind-o pe peluză, în timp ce
eu mă aruncam spre stânga, pe burtă.
Ce-a urmat a fost de parcă ar fi explodat întreaga lume. Nimic nu
te poate pregăti pentru zgomotul unei arme ce trage şapte gloanţe
pe secundă. Prin uşa de lemn, furia gloanţelor avea ceva aproape
omenesc, o cacofonie omucidă, turbată, muşcătoare.
Poole s-a rostogolit spre stânga sa, în timp ce gloanţele scuipau
pe verandă, iar eu m-am întins în iarba de la picioarele mele şi
mi-am încleştat mâna pe patul puştii lui. Mi-am băgat 45-ul în ham
şi m-am ridicat într-un genunchi. Am ţintit prin ploaie şi-am tras în
uşă – lemnul a vărsat fum. Când fumul s-a risipit, am privit gaura
de mărimea pumnului meu din mijlocul uşii. M-am ridicat, dar am
alunecat în iarba udă tocmai când în stânga mea am auzit sticlă
724
clinchetind.
M-am răsucit şi-am tras peste balustrada verandei drept în
fereastră, spulberând geamul cu tot cu canat, sfâşiind o gaură în
draperiile întunecate.
Înăuntru, cineva a ţipat.
Focurile de armă încetaseră. Ecourile bubuiturilor puştii şi-a
clănţănitului automatelor răsunau încă în capul meu.
Angie era în genunchi la baza scărilor verandei, cu o grimasă de
durere pe faţă, cu 38-ul aţintit la gaura din uşă.
— Eşti bine? am zis.
— Mi-am bulit genunchiul.
— Împuşcat?
A clătinat din cap, fără să-şi dezlipească ochii de uşă.
— Cred c-a plesnit când m-ai împins tu.
A respirat adânc printre buzele strânse.
— Bulit, adică rupt.
A dat din cap şi-a mai tras o gură de aer.
Poole gemea, sângele i se prelingea din colţul gurii într-un firicel
de roşu aprins şi iute.
— Trebuie să-l iau de pe verandă, am zis.
Angie a dat din cap.
— Te acopăr.
Am lăsat puşca în iarba udă şi am întins mâna în sus, am prins
partea de sus a balustradei peste care se îndoise Poole când corpul
i se izbise în ea. Mi-am proptit talpa în temelia casei şi am tras în
jos, am simţit lemnul putred al balustradei cedând din lăcaşul lui.
Am mai tras o dată, tare, iar balustrada şi jumătate de stâlp s-au
prăbuşit de pe verandă, iar Poole s-a rostogolit peste mine,
aruncându-mă pe spate în iarba udă.
A gemut iarăşi şi s-a răsucit în braţele mele, iar eu m-am extras
de sub el şi-am văzut draperia ferestrei din dreapta mişcându-se.
Am zis:
— Angie!
Dar ea pivotase deja în direcţia aceea. A tras trei gloanţe în
fereastră. Sticla a plesnit din cercevele şi-a căzut în ploaie, pe
verandă.
M-am chincit pe lângă tufişurile ce creşteau de-a lungul
fundaţiei, dar dinăuntru n-a ripostat nimeni focurilor trase de
725
Angie. Spatele lui Poole s-a cambrat peste iarbă şi o ceaţă de sânge
pufni dintre buzele lui. Angie a lăsat arma în jos, s-a uitat încă o
dată, lung, la uşă şi la ferestre, apoi a venit de-a buşilea spre noi,
trăgându-se în braţe peste alee, cu glezna stângă răsucită şi
ţinând-o sus. Mi-am scos 45-ul, aţintindu-l pe deasupra ei până a
ajuns târâş lângă mine şi-a alunecat de cealaltă parte a lui Poole.
O altă erupţie de focuri automate izbucni în spatele casei.
— Broussard, Poole a scuipat cuvântul, apucând-o pe Angie de
braţ, călcâiele lui izbind iarba.
Angie s-a uitat la mine.
— Broussard, a zis Poole iar, gâlgâind gros din gât, spatele
arcuindu-i-se peste iarbă.
Angie şi-a tras bluza peste cap, a apăsat-o pe fântâna întunecată
de sânge din mijlocul pieptului lui Poole.
— Ssst!
Şi-a pus o mână pe obrazul lui.
— Ssst!
Oricine era cel care trăgea din spatele casei, avea un încărcător
uriaş. Douăzeci de secunde încheiate am tot auzit staccatoul
strident al acelei arme. A urmat o scurtă pauză, apoi a început iar.
Nu eram sigur dacă era Calicoul sau altă armă automată, dar n-ar
fi fost mare diferenţă. O mitralieră-i o mitralieră.
Mi-am închis ochii preţ de-o secundă, am înghiţit, simţindu-mi
gâtul dureros de uscat, am simţit adrenalina răspândindu-mi-se în
sânge ca un combustibil toxic.
— Patrick, ce naiba! a zis Angie. Nici măcar să nu te gândeşti.
Ştiam că dacă mă uit la ea, n-am să mă mai clintesc de pe iarba
aceea. Undeva în spatele casei, Broussard era încolţit, ori poate
chiar mai rău. Samuel Pietro putea să fie şi el înăuntru, şi gloanţele
zburau pe lângă trupul lui ca viespii.
— Patrick, a ţipat Angie, dar eu sărisem deja peste cele trei trepte
şi ajunsesem în crăpătura unde se întâlneau cele două părţi ale
verandei distruse.
Clanţa fusese spulberată în capcana ce-i fusese întinsă lui Poole.
Am izbit uşa cu piciorul. Am tras la nivelul pieptului în încăperea
întunecată. M-am învârtit spre dreapta, apoi spre stânga, golind
încărcătorul; l-am lăsat să cadă din patul pistolului şi-am înfipt
altul în loc când primul lovea podeaua. Încăperea era goală.
726
 — Am urgentă nevoie de ajutor, a ţipat Angie în celular înapoia
mea. Ofiţer la pământ, ofiţer la pământ!
Înăuntrul casei domnea un gri sumbru ce se potrivea cu cel al
cerului de-afară. Am observat o dâră de sânge pe podea ce arăta ca
şi cum ar fi curs dintr-un corp ce se târâse în hol. La celălalt capăt
al coridorului, lumina curgea înăuntru prin găurile făcute de
gloanţe în uşa din spate. Uşa însăşi se lăsase spre duşumea, cu
balamaua de jos smulsă din uscior.
La jumătatea holului, dâra de sânge cotea la dreapta şi dispărea
dincolo de pragul bucătăriei. M-am întors în camera de zi scrutând
umbrele, am văzut sticlă spartă pe sub ferestre, bucăţi de lemn,
ţesătura sfâşiată de gloanţe a draperiilor, o canapea veche din care
se revărsa umplutura şi care era plină de doze de bere.
Răpăitul armei automate încetase imediat ce intrasem în casă şi
deocamdată tot ce auzeam era picuratul ploii pe veranda dinapoia
mea, ticăitul unui ceas aflat undeva în partea din spate a casei şi
zgomotul respiraţiei mele, scurtă şi neregulată.
Parchetul scârţâia sub paşii mei pe măsură ce înaintam în
camera de zi, urmând dâra de sânge spre coridor. Sudoarea îmi
curgea pe faţă şi-mi înmuia pielea mâinilor. Ochii îmi săreau când
la uşa din capătul coridorului, când la cele patru praguri diferite ce
erau înaintea mea de-o parte şi de alta a coridorului îngust. Cel
aflat la doar zece picioare pe dreapta era al bucătăriei. Cel din
stânga lăsa să se scurgă o lumină galbenă în hol.
M-am lipit de peretele din dreapta şi-am înaintat inci cu inci
până când am avut o vedere parţială a încăperii din stânga. S-a
dovedit a fi o cameră de odihnă, sau aşa ceva. Două scaune erau
dispuse de-o parte şi de alta a unui cabinet de vinuri, zidit în
perete. Unul dintre ele era tocmai scaunul rabatabil pe care
reuşisem să-l întrezăresc în întuneric, în noaptea trecută. Celălalt
era perechea lui.
Cabinetul de vinuri era chiar în mijlocul peretelui şi geamul de
sticlă care de obicei protejează rafturile unui astfel de mobilier
fusese scos. Rafturile erau burduşite cu maldăre de ziare şi de
reviste cu coperte lucioase. Alte reviste era puse teanc pe podea,
lângă scaune. Două scrumiere vechi cositorite, cu câte trei
picioruşe, stăteau lângă braţele scaunelor tapiţate cu piele şi o
ţigară fumată pe jumătate încă mai fumega într-una dintre ele. Am
727
rămas lipit de perete cu pistolul îndreptat spre partea dreaptă a
acelei camere, atent la orice umbră ce s-ar fi mişcat, cu urechile
ciulite la orice scârţâit al podelei.
Nimic.
Am făcut doi paşi rapizi pe cealaltă parte a coridorului, m-am
lipit de celălalt perete şi-am îndreptat pistolul spre bucătărie.
Dalele albe şi negre ale duşumelei luceau vârstate de sânge şi
ţesuturi vii. Amprente palmare ude de sânge bătând în portocaliu
sub lumina crudă, fluorescentă, pătau dulăpioarele şi frigiderul.
Am văzut o umbră scurgându-se din partea dreaptă a încăperii, am
auzit o respiraţie neregulată care nu era a mea.
Am inspirat prelung, adânc, am numărat descrescător de la 3,
apoi am sărit de cealaltă parte a uşii. Am văzut dintr-o ochire că
salonaşul de lectură din dreapta mea era gol. M-am uitat prin
cătarea armei mele la Leon Trett care stătea pe tejgheaua din
bucătărie şi nu mă slăbea din priviri. Una din puştile Calico M-110
zăcea chiar lângă prag. Când am intrat în bucătărie am trimis-o cu
un şut sub masa din dreapta.
Leon mă urmări cu un rânjet strâmbat de durere pe faţă. Se
bărbierise între timp, iar pielea lui moale, covăsită, avea un luciu
nesănătos, crud, de parcă-şi frecase carnea cu o perie de sârmă
după care şi-o spălase cu ulei – arăta de parcă putea fi răzuită de pe
os cu o lingură. Fără barbă, faţa lui era mai lungă decât îmi păruse
în noaptea dinainte, cu obrajii aşa de supţi că gura-i era tot timpul
întredeschisă într-un oval.
Braţul stâng îi atârna nefolositor pe lângă şold, cu o gaură în
biceps ce încă mai scuipa sânge întunecat. Braţul drept şi-l
petrecuse peste abdomen, încercând să-şi ţină intestinele
înăuntru. Pantalonii maro îi erau uzi leoarcă de propriul sânge.
— Ai venit să-mi aduci încărcătoarele? a zis.
Am clătinat din cap.
— Mi-am făcut rost azi-dimineaţă.
Am ridicat din umeri.
— Cine eşti? a zis cu glas potolit, cu sprânceana dreaptă iţită în
sus.
— Culcat pe podea, i-am zis.
A mârâit.
— Drăguţă, nu vezi că-s ocupat să-mi ţin maţele înăuntru? Cum
728
crezi c-aş putea să mă mişc şi să le ţin acolo?
— Nu-i problema mea, am zis. La podea!
Fălcile lui lungi s-au încleştat.
— Nu.
— Pune-te dracului pe podea!
— Nu, a zis iar.
— Leon. Culcat.
— Să te fut. Împuşcă-mă.
— Leon…
Ochii i-au lunecat spre stânga pentru o clipită, tensiunea
încleştării fălcilor sale a slăbit. Mi-a zis:
— Hai, iubire, fie-ţi milă. Hai.
I-am văzut ochii clipind iar, am văzut părerea unui zâmbet
formându-se pe buzele lui şi m-am aruncat în genunchi. Roberta a
tras tocmai în locul unde fusesem înainte şi i-a zburat soţului ei
capul cu o rafală lungă de pistol-mitralieră.
A urlat şocată, surprinsă când faţa lui Leon a dispărut ca un
balon înţepat cu acul. M-am întors pe spate şi i-am tras un glonţ în
coapsa dreaptă care a prăvălit-o într-un colţ al bucătăriei.
S-a învârtit iar spre mine, clădăraia aia de păr sur şerpuindu-i pe
faţă, şi, din nefericire, M-110-le s-a îndreptat spre mine în mişcarea
ei. Un deget asudat, încârligat pe trăgaci îi tot aluneca de pe
piedică. Mâna ei liberă s-a întins spre rana din coapsă, dar ochii îi
erau fixaţi încă în locul de unde dispăruse capul soţului ei. Am
urmărit ţeava legănându-se în direcţia mea. Ştiam că din clipă-n
clipă îşi va reveni din şoc şi va găsi trăgaciul până la urmă.
Am plonjat din bucătărie înapoi în hol. M-am rostogolit spre
dreapta tocmai când Roberta Trett s-a rotit complet, iar gura ţevii
Calicoului mi-a rânjit. M-am ridicat în picioare şi-am fugit spre uşa
din spate. Am văzut-o apropiindu-se mai mult şi mai mult, apoi am
auzit-o pe Roberta păşind în hol în spatele meu.
— Mi l-ai ucis pe Leon, căcănarule! L-ai ucis pe Leon al meu!
Coridorul a explodat ca la cutremur când Roberta a găsit
trăgaciul şi l-a apăsat.
Am plonjat fără să mă uit unde în încăperea din stânga mea,
dându-mi seama prea târziu că nu era o cameră, ci o casă a
scărilor.
Fruntea mi s-a izbit ca un berbece de-a şaptea sau a opta treaptă
729
şi impactul ţestei cu lemnul mi-a reculat rapid, ca un şoc electric,
în dinţi. Am auzit paşii grei ai Robertei, care se împleticea pe
coridor, apropiindu-se de casa scărilor.
Nu mai trăgea şi asta mă îngrozea mai tare decât dacă ar fi tras.
Ştia că mă încolţise.
Fluierul piciorului meu ţiui de durere când l-am izbit de muchia
unei trepte, în încercarea de a mă târî pe scări în sus, alunecând şi
urcând iarăşi. Am văzut o uşă metalică în capul scărilor şi m-am
rugat: te rog, Doamne, te rog, Doamne, fă să fie deschisă.
Roberta a ajuns în cadrul uşii casei scărilor, iar eu m-am întins
spre uşa de sus. Am lovit-o în mijloc cu podul palmei. Am simţit-o
cedând cu uşurarea cu care aş fi simţit o explozie de oxigen
umplându-mi plămânii.
Când Roberta şi-a descărcat iar arma, pieptul meu ricoşa din
duşumea. M-am rostogolit spre stânga şi-am lovit uşa cu piciorul,
închizând-o, tocmai la timp ca o împroşcare de plumbi să bubuie în
metalul ei ca grindina pe un acoperiş de tablă. Uşa era groasă şi
grea – asemenea uşii unui frigider industrial sau a unui beci – şi pe
marginea dinăuntru erau aliniate patru zăvoare, începând de la o
înălţime de aproximativ cinci picioare şi jumătate şi până la vreo
şase inci de sol. Le-am tras unul după altul în timp ce gloanţele
continuau să zbârnâie şi să se-nfunde în cealaltă parte a uşii. Uşa
însăşi era blindată, iar zăvoarele protejate de straturile de oţel erau
imposibil de spulberat de gloanţe din cealaltă parte a ei.
— L-ai ucis pe Leon al meu!
Nu se mai auzeau gloanţele, doar bocetul Robertei de cealaltă
parte a uşii. Era bocetul unei lunatice, aşa de tulburător, de fără
şir, de prăbuşit în neaşteptată şi îngrozitoare însingurare că,
auzindu-l, am simţit ceva zvârcolindu-mi-se în piept.
— Mi l-ai ucis pe Leon! L-ai omorât! O să mori! O să mori
dracului!
Ceva greu a izbit în uşă şi, după a doua bubuitură, mi-am dat
seama că era chiar Roberta, se arunca cu corpul ei obez în uşă, de
parcă ar fi lovit-o cu un berbece, iar şi iar, urlând şi ţipând şi
chemându-şi soţul pe nume şi – buf! buf! buf! – repezindu-se cu tot
corpul ei în singura limită dintre noi.
Chiar dacă şi-ar fi pierdut arma şi eu aş fi rămas cu a mea, ştiam
că dacă trece de uşa aceea, mă va sfâşia în bucăţi cu mâinile goale,
730
indiferent câte gloanţe aş fi băgat în ea.
— Leon! Leon!
Am ciulit urechile doar-doar voi auzi sunetul sirenelor,
scrâşnetul walkie-talkie-urilor, behăitul porta vocii. Poliţia trebuia
să fi ajuns deja. Trebuia.
Atunci m-a pălit: în afară de zgomotele făcute de Roberta, şi asta
doar pentru că era lipită de cealaltă parte a uşii, nu auzeam nimic
altceva.
Un bec fără abajur de 40 de waţi atârna deasupra camerei şi
când m-am întors şi m-am uitat atent împrejur am simţit un tren
expres de frică rece vâjâindu-mi în vine.
Mă aflam într-un dormitor mare ce dădea spre stradă. Ferestrele
erau scândurite, lemnul gros şi negru era prins cu şuruburi în
tencuială, ochii lor morţi şi argintii, câte patruzeci-cinzeci, mă
priveau de la fiecare fereastră.
Podeaua era goală şi pătată cu rahaţi de rozătoare. Pungi de
chipsuri şi de cartofi prăjiţi şi de tortilla ale căror firimituri se
lipiseră de parchet erau împrăştiate pe lângă pereţi. Trei saltele
goale, murdare de excremente, sânge şi Dumnezeu mai ştie ce
altceva erau întinse şi ele de-a lungul pereţilor care erau acoperiţi
cu bucăţi groase şi gri de burete şi de spumă izolatoare, cum se văd
prin studiourile de înregistrări.
Exact deasupra saltelelor goale erau fixate în zidărie bare
metalice de care atârnau cătuşe prinse de nişte mici inele sudate în
capetele lor. Un coş de gunoi mic, metalic, din colţul de vest al
încăperii conţinea o varietate de biciuşti, cravaşe, dildouri cu ţepi şi
chingi din piele. Toată camera mirosea a carne într-atât de
spurcată şi de desfrânată că viciul şi perversiunea ţi se vărsau în
inimă şi-ţi otrăveau mintea.
Roberta încetase să se mai izbească în uşă, dar încă îi mai
auzeam bocetul înfundat din casa scărilor.
Am înaintat spre partea de est a dormitorului, am văzut locul de
unde fusese dărâmat un perete ca să-l lărgească, creasta prăfuită
de ipsos ridicându-se încă din podea. Un şoarece gras cu blana
zbârlită o zbunghi pe lângă mine, o coti la dreapta în capătul estic al
camerei şi dispăru printr-o deschizătură în zid, tocmai la capătul
lui.
Ţineam încă pistolul îndreptat înainte, păşind încet printre pungi
731
de chipsuri şi comunicate ale NAMBLA48, printre cutii goale de bere
pe ale căror fante deschise înflorea mucegaiul. Reviste tipărite pe
cea mai ieftină hârtie lucioasă zăceau deschise pe jos, căscate
parcă: băieţi, fete, adulţi – chiar şi animale – erau angrenaţi în ceva
ce eu unul nu ştiam că se poate numi sex, deşi aşa se zice.
Fotografiile alea şi-au sfredelit drumul până în creierii mei în clipita
ce s-a scurs până să apuc să-mi întorc privirea. Ceea ce
surprinseseră şi înveşniciseră nu avea nimic de-a face cu relaţiile
umane fireşti, ci numai cu puroiul – şi cu minţile şi inimile şi
organele cangrenate.
Am ajuns la deschizătura pe unde dispăruse şoarecele, un spaţiu
îngust ce trecea pe sub streaşină casei, situat acolo unde
acoperişul se înclina spre jgheaburile de scurgere. Dincolo de ea se
vedea o mică uşă, albastră.
Corwin Earle stătea în faţa uşii, cu spatele cocoşat sub streaşină,
cu o arbaletă ridicată în dreptul feţei, al cărei pat şi-l sprijinise în
umăr. Încerca să ochească prin cătare şi, în acelaşi timp, să-şi
limpezească vederea ochiului stâng. Cel drept, ochiul strabic, se
străduia să focalizeze, alunecând în direcţia mea, iar şi iar, parcă
acţionat de un motoraş, înainte ca el să-l silească să se întoarcă
spre dreapta. În cele din urmă, l-a închis, şi-a reaşezat umărul pe
patul arbaletei. Corwin era gol, avea sânge pe piept şi pe
abdomenul bombat în afară avea o spumă fină de sânge. O expresie
de înfrângere şi de autovictimizare ostenită era imprimată pe
fărâma lui tristă de faţă.
— Familia Trett n-a avut încredere să-ţi dea pe mână o
mitralieră, Corwin?
A clătinat niţel din cap.
— Unde-i Samuel Pietro? am zis.
A clătinat iarăşi capul, de data asta mai încet şi şi-a contractat
umerii, sprijinind greutatea arbaletei.
M-am uitat la vârful săgeţii. Am văzut că tremura puţin. Am
observat frisoanele ce treceau în sus şi-n jos pe partea de jos a

48North American Man/Boy Love Association, organizaţie care militează, printre altele,
pentru diminuarea vârstei la care un minor poate consimţi să întreţină relaţii sexuale
(n.t.).
732
braţelor lui Corwin Earle.
— Unde-i Samuel Pietro? am zis iar.
El a clătinat din nou din cap şi l-am împuşcat în stomac.
N-a scos niciun sunet. S-a frânt de mijloc şi a scăpat arbaleta în
faţă, pe podea. A căzut în genunchi şi apoi s-a prăbuşit încetişor
spre dreapta sa, chircit într-o poziţie fetală, zăcând acolo unde
căzuse, cu limba ieşindu-i din gură ca la câini.
Am păşit peste el şi am deschis uşa albastră, am intrat într-o
baie de mărimea unui garderobier mic. Am văzut fereastra
scândurită şi o perdea de duş zdrenţuită aruncată sub chiuvetă, şi
sânge pe gresie, pe vasul toaletei, împroşcat pe pereţi, de parcă ar fi
fost azvârlit cu găleata.
Un chilot alb din bumbac, de copil, zăcea îmbibat de sânge în
chiuvetă.
M-am uitat în cadă.
Nu ştiu sigur cât am stat acolo, cu capul plecat, cu gura căscată.
Am simţit pârâiaşe de umezeală fierbinte pe obraji, şi abia după o
dublă eternitate de holbat în cadă, la corpul mic şi despuiat,
încovrigat deasupra scurgerii, mi-am dat seama că plângeam.
Am ieşit din baie. L-am văzut pe Corwin Earle în genunchi.
Braţele îi erau adunate peste stomac. Era cu spatele la mine.
Încerca să înainteze pe rotulele genunchilor.
Am rămas în spatele lui şi-am aşteptat. Pistolul mi-era aţintit în
jos. Părul lui negru se iţea de cealaltă parte a cătării negre, metalice
a ţevii.
Târându-se scotea un icnet – îh! îh! îh! îh! –, un sunet jos ce-mi
amintea de pufnitul unui generator portabil.
Când a ajuns lângă arbaletă şi a pus mâna pe patul ei, am zis:
— Corwin.
S-a uitat peste umăr la mine. A văzut pistolul îndreptat spre el.
Şi-a închis ochii strâns. Şi-a întors capul, încleştând o mână
însângerată pe arbaletă.
Din mers, i-am tras un glonţ în ceafă, când am luat-o la stânga,
în dormitor, am auzit cartuşul ţopăind pe lemnul podelei şi corpul
lui Corwin căzând cu un bufnet. Am mers spre uşa ca de buncăr.
Am deschis zăvoarele unul câte unul.
— Roberta, am zis, mai eşti acolo? Mă auzi? Acum vin să te ucid,
Roberta.
733
 Dintr-o plesnire, am deschis şi ultimul zăvor, am deschis larg
uşa şi m-am pomenit faţă în faţă cu ţeava unei puşti.
Remy Broussard a lăsat arma în jos. Între picioarele lui, Roberta
Trett zăcea cu faţa în jos pe scări, cu un oval roşu întunecat de
mărimea unei farfurii mari în mijlocul spatelui ei.
Broussard s-a echilibrat rezemându-se de balustradă; sudoarea
ţâşnea din părul lui ca ploaia caldă.
— A trebuit să rad lacătul din capul scărilor beciului şi să urc
pe-acolo, a zis. Scuze c-a durat atâta.
Am dat din cap.
— Aici e-n regulă?
A inspirat adânc, m-a privit fix cu ochi întunecaţi.
— Da.
Mi-am dres glasul.
— Corwin Earle e mort.
— Samuel Pietro? a zis.
Am dat din cap.
— Cred că-i Samuel Pietro.
M-am uitat în jos la pistol, am văzut că tresălta în ritm cu
tremurul braţului meu, cu frisoanele ce-mi devastau corpul ca o
serie de mici accidente vasculare. M-am uitat iar la Broussard. Am
simţit pârâiaşele calde ţâşnind iarăşi din ochii mei.
— Greu de spus, am zis şi vocea mi s-a frânt.
Broussard a dat din cap. Am băgat de seamă că şi el plângea.
— La subsol, a zis.
— Ce?
— Schelete, a zis. Două. De copii.
Nu mi-am recunoscut vocea când am zis:
— Nu ştiu ce să spun despre asta.
— Nici eu, a zis.
S-a uitat la cadavrul Robertei. A lăsat puşca în jos şi a potrivit-o
pe ceafa ei. Degetul i s-a încârligat pe trăgaci.
Am aşteptat să-i împrăştie creierii morţi pe toată casa scărilor.
După o vreme, a ridicat puşca şi a oftat. Şi-a ridicat piciorul şi l-a
pus delicat pe creştetul capului ei şi-a împins-o pe scări în jos.
Asta au văzut poliţiştii din Quincy când au ajuns la scări:
cadavrul masiv al Robertei Trett alunecând în jos spre ei, pe scările
întunecate, şi doi bărbaţi sus, plângând ca nişte copii, pentru că,
734
cine ştie de ce, n-au ştiut niciodată că lumea poate fi un loc atât de
diabolic.

735
 26

Au trecut douăzeci de ore până să se confirme că leşul din cada

de baie fusese într-adevăr Samuel Pietro. Lucrarea pe care cei doi
Trett şi Corwin Earle o executaseră cu un cuţit pe faţa lui a făcut ca
amprentele dentare să fie singurele mijloace sigure de identificare.
Gabrielle Pietro a suferit un şoc după ce un reporter de la News,
bazându-se pe un pont, a sunat-o înainte ca poliţia să ia legătura
cu ea, cerându-i o declaraţie cu privire la moartea fiului ei.
Samuel Pietro era mort de patruzeci şi cinci de minute când l-am
găsit eu. Medicul legist a confirmat că în cele două săptămâni care
trecuseră de la dispariţia lui fusese sodomizat în mod repetat,
biciuit fără cruţare pe spate, fese şi picioare, şi încătuşat atât de
strâns că, de pe încheietura mâinii drepte, carnea i se rosese până
la os. Nu fusese hrănit cu nimic altceva decât cu chipsuri, Fritos şi
bere de când părăsise casa mamei lui.
Cu mai puţin de o oră înainte să intrăm în casa celor doi Trett, fie
Corwin Earle, fie unul sau amândoi Trettii, ori poate toţi trei – cine
dracu’ putea şti şi, la urma urmelor, ce importanţă mai avea? – îl
înjunghiaseră pe băieţel în inimă şi apoi îi traseră lama cuţitului
prin gâtlej, secţionându-i carotida.
Mi-am petrecut dimineaţa şi cea mai mare parte a după-amiezii
în biroul nostru înghesuit din clopotniţa bisericii Sf. Bartolomeu,
simţind greutatea masivelor ziduri ce mă-nconjurau şi a fleşelor ei
ţintind spre ceruri. Priveam în gol pe fereastră, încercam să nu
gândesc. Beam cafea rece şi stăteam; aveam o palpitaţie moale în
cap, în piept.
Glezna lui Angie a fost tratată şi pusă în ghips în noaptea
dinainte la secţia de urgenţe a spitalului New England Med şi
plecase din apartament în dimineaţa aceea când eu abia mă
trezeam. A luat un taxi până la cabinetul medicului ei să verifice
cum lucraseră asistenţii de la urgenţe şi să afle la ce să se aştepte în
perioada cât avea să poarte ghipsul.
Am ieşit din biroul din clopotniţă imediat ce-am aflat detaliile
despre Samuel Pietro de la Broussard. Am coborât în capelă. M-am

736
aşezat în strana din faţă, în penumbra nemişcată, am adulmecat
rămăşiţele de tămâie şi de boboci de crizanteme, am înfruntat
privirile ochilor în formă de geme ai sfinţilor din vitralii, am privit
luminile micilor candele, tremurând pe parmaclâcul de mahon al
altarului, şi m-am întrebat de ce i s-a permis unui copil de opt ani
să trăiască pe acest pământ destul cât să cunoască tot ce putea fi
mai oribil pe întinderea lui.
M-am uitat în sus, la Isusul din vitraliu, braţele lui erau deschise
deasupra chivotului aurit.
— Opt ani, am zis şoptit. Explică.
Nu pot.
— Nu poţi sau nu vrei?
Niciun răspuns. Dumnezeu poate să-şi ţină gura când e să le dea
pe cele mai importante.
Tu ai pus un copil pe pământul acesta, i-ai dat opt ani de viaţă.
Tu ai permis să fie răpit, torturat, înfometat, violat vreme de
paisprezece zile – mai mult de trei sute treizeci de ore, nouăsprezece
mii opt sute de minute lungi – şi apoi, ca ultimă imagine cu care să
plece de-aici, i-ai dat posibilitatea să vadă feţele necunoscuţilor
care au înfipt oţelul în inima lui, au spintecat carnea obrajilor lui şi
i-au tăiat gâtul pe duşumeaua unei băi.
Unde baţi?
— Dar tu? am zis tare şi-am auzit ecoul vocii mele ricoşând din
piatra zidurilor.
Tăcere.
— De ce? am şoptit.
Iar tăcere.
— Nu este niciun blestemat de răspuns. Sau este?
Nu blasfemia. Eşti într-o biserică.
Atunci am ştiut că vocea din mintea mea nu era a lui Dumnezeu.
Era poate a maică-mii, ori poate a vreunei călugăriţe defuncte, dar
mă îndoiesc că Dumnezeu s-ar fi încurcat în aşa amănunte în vremi
atât de cumplite.
Şi-apoi, ce ştiu eu? Poate că Dumnezeu, dacă există, e la fel de
demn de milă ca noi toţi.
Dacă-i aşa, nu-i un Dumnezeu pe care să-l urmez.
Şi totuşi, am rămas în strană, incapabil să mă mişc.
Cred în Dumnezeu pentru că… de ce?
737
 Mie, talentul, de felul celui cu care s-au născut Van Gogh, sau
Michael Jordan, Stephen Hawking sau Dylan Thomas, mi s-a părut
întotdeauna o dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Şi iubirea, la fel.
Bun, atunci cred în tine. Dar nu-s sigur că-mi placi.
Asta-i problema ta.
— Ce bine poate ieşi din violarea şi uciderea unui copil?
Nu pune întrebări cărora ai prea puţină minte să le dai răspunsuri.
Am privit candelele tremurând o vreme, am absorbit în plămâni
liniştea, închizând ochii dinaintea ei, şi-am aşteptat revelarea
transcendentului, sau o stare de graţie, sau pacea, sau orice naiba
mă vor fi învăţat maicile că se presupune că trebuie să aştepţi când
nonsensul lumii te copleşeşte.
După vreun minut, am deschis ochii. Probabil că ăsta e motivul
pentru care n-am fost niciodată un catolic prea bun – îmi lipseşte
răbdarea.
Uşa din dos a clădirii s-a deschis şi-am auzit cârjele lui Angie
lovindu-se de drugul uşii, am auzit-o zicând: „Rahat”. Apoi uşa s-a
închis şi ea a apărut pe platforma ce despărţea capela de scările ce
urcau în clopotniţă. M-a observat chiar când se întorcea spre scări.
S-a răsucit într-un mod nefiresc, s-a uitat la mine, a zâmbit.
S-a muncit să coboare cele două trepte acoperite cu mochetă
până pe podeaua capelei, smucindu-şi corpul pe lângă confesionale
şi pe lângă cristelniţă. S-a oprit lângă parmaclâcul altarului, chiar
în faţa stranei unde stăteam, s-a săltat pe el şi şi-a rezemat cârjele.
— Hei.
— Hei, am zis.
S-a uitat în sus, la tavan, la fresca cu Cina cea de taină, apoi s-a
uitat la mine.
— Tu eşti în capelă şi e încă în picioare.
— Închipuie-ţi, am zis.
Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic. Capul ei s-a înălţat
iar, scrutând tavanul, detaliile sculptate în capitelul celei mai
apropiate coloane.
— Care-i diagnosticul pentru piciorul tău?
— Doctorul a zis că-i o fractură de stres a fibulei inferioare
stângi.
Am zâmbit.
— Îţi place la nebunie să spui asta, aşa-i?
738
 — Fibula inferioară stângă?
Mi-a rânjit larg.
— Mda. Mă face să mă cred în Spitalul de urgenţă. După ce spun
asta îmi vine să cer să se facă o analiză completă a sângelui şi să se
ia tensiunea. Urgent.
— Doctorul ţi-a recomandat repaus, presupun.
A ridicat din umeri.
— Mda, asta spun ei tot timpul.
— Cât timp trebuie să porţi ghipsul?
— Trei săptămâni.
— Fără aerobic.
A ridicat iarăşi din umeri.
— Fără multe chestii.
M-am uitat o clipă la pantofii mei, apoi la ea.
— Ce-i? a zis.
— Doare. Samuel Pietro. Nu pot să-mi scot chestia asta din cap.
Când Bubba şi cu mine am fost în casa aia, era încă în viaţă. Era
sus şi era… Noi…
— Eraţi într-o casă cu trei infractori paranoici, înarmaţi până-n
dinţi. N-aveai cum…
— Corpul lui era, am zis, era…
— S-a confirmat că era al lui?
Am dat din cap.
— Era aşa de mic. Era aşa de mic, am şoptit. Era gol şi era tăiat
şi… Isuse, Isuse, Isuse.
Mi-am şters lacrimile acide, mi-am lăsat capul pe spate.
— Cu cine-ai vorbit? a zis Angie blând.
— Broussard.
— El cum se simte?
— Cam ca mine.
— Vreo veste despre Poole?
S-a aplecat puţin înspre mine.
— E rău, Ange. Nu se aşteaptă să iasă cu bine din asta.
A dat din cap şi-a rămas puţin cu capul aplecat, piciorul ei bun
se legăna încetişor înainte şi-napoi.
— Ce-ai văzut în baia aia, Patrick? Vreau să zic, ce-ai văzut
exact?
Am clătinat din cap.
739
 — Hai, a zis ea blând. Mie poţi să-mi spui. Pot să suport.
— Eu nu pot, am zis. Nu iarăşi, nu iarăşi. Mă gândesc la asta
doar o secundă – văd baia aia dintr-odată în mintea mea – şi-mi
vine să mor. Nu vreau să duc asta în mine cât oi trăi. Vreau să mor
şi să dispară.
S-a lăsat să alunece binişor de pe balustradă şi s-a sprijinit de
partea din faţă a stranei ca să o înconjoare şi să se aşeze. I-am făcut
loc şi s-a pus lângă mine. Mi-a luat faţa în palme, dar n-o puteam
privi în ochi, sigur cum eram că, de-aş vedea căldura şi dragostea
din ei, m-aş fi simţit şi mai spurcat şi, din cine ştie ce pricină, şi mai
pustiit.
Mi-a sărutat fruntea, apoi pleoapele şi lacrimile ce mi se uscau
pe obraji, mi-a înclinat capul spre umărul ei şi m-a sărutat pe gât.
— Nu ştiu ce să zic, a şoptit.
— Nu-i nimic de zis.
Mi-am dres vocea, i-am cuprins abdomenul, şalele ei cu braţele.
Îi simţeam inima bătând. O simţeam aşa de bună, aşa de frumoasă,
îmi părea că în ea e cuprins tot ce e mai bun în lumea asta. Dar tot
îmi venea să mor.
În noaptea aceea, am încercat să facem dragoste şi la început a
fost plăcut, amuzant de fapt, străduindu-ne să ne descurcăm cu
ghipsul ei greoi. Angie chicotea ameţită de analgezice, dar apoi, de
îndată ce-am fost goi amândoi, în lumina lunii ce curgea prin
fereastra dormitorului, am zărit o părticică din carnea ei şi
imaginea aceea s-a amestecat instantaneu cu aceea a lui Samuel
Pietro. I-am atins sânii şi am văzut stomacul flasc, burat de sânge
al lui Corwin Earle, mi-am petrecut limba peste pielea coastelor ei
şi-am văzut sângele împroşcat pe pereţii băii de parcă ar fi fost
aruncat cu găleata.
Stând deasupra căzii ăleia, intrasem într-o stare de şoc. Am
văzut tot şi era destul să mă facă să plâng, însă o parte a creierului
meu a ieşit din funcţiune din instinct de autoapărare, astfel că nu
percepusem pe de-a întregul adevărata oroare a celor văzute. Erau
lucruri oribile, sângeroase, de neconştientizat – măcar atâta ştiam –
, însă imaginile rămăseseră disparate, fâlfâind într-un deşert de
porţelan alb şi de plăci de gresie albe cu negru.
În cele treizeci de ore câte trecuseră, creierul meu pusese totul
cap la cap şi eram iarăşi singur în cada aceea cu cadavrul despuiat
740
şi devastat al lui Samuel Pietro. Uşa băii era încuiată şi nu puteam
ieşi de-acolo.
— Ce nu-i în regulă? a zis Angie.
M-am lăsat să alunec de pe ea, departe de corpul ei. M-am uitat
pe fereastră, la lună.
Mâna ei caldă îmi mângâia spatele.
— Patrick?
Un ţipăt mi-a murit în gâtlej.
— Hai, Patrick, vorbeşte cu mine.
A sunat telefonul. Am ridicat receptorul.
Era Broussard.
— Cum eşti?
Am simţit un val de uşurare auzind timbrul vocii lui. Mi-a dat
impresia că nu eram singur.
— Destul de rău. Tu?
— Destul de-al dracului de rău, dacă ştii ce zic.
— Ştiu, am zis.
— Nu pot să vorbesc nici măcar cu nevastă-mea despre asta. Şi
ei îi spun tot.
— Înţeleg ce zici.
— Uite… Patrick, sunt tot în oraş. Am o sticlă. Vrei să bei ceva cu
mine?
— Mda.
— Mă găseşti la terenul de joacă Ryan. Dacă-i pe placul tău.
— Sigur.
— Ne vedem când ajungi aici.
A închis şi eu m-am întors spre Angie.
Trăsese cearşaful în sus, acoperindu-şi corpul şi se întindea spre
noptiera din partea ei după ţigări. Şi-a pus scrumiera în poală, şi-a
aprins ţigara, fixându-mă cu privirea prin fumul ei.
— Era Broussard, am zis.
A dat din cap, a tras încă un fum din ţigară.
— Vrea să ne întâlnim.
— Cu amândoi?
S-a uitat în jos la scrumieră.
— Doar cu mine.
A dat din cap.
— Atunci cel mai bine-ar fi să pleci.
741
 M-am aplecat spre ea.
— Ange…
A ridicat o mână.
— Scuzele nu-s necesare. Hai, du-te.
Mi-a cântărit din ochi corpul gol şi a zâmbit.
— Întâi pune nişte haine pe tine.
Mi-am cules hainele de pe parchet şi m-am îmbrăcat în timp ce
Angie mă urmărea de după fumul ţigării ei.
Când am ieşit din dormitor, a stins ţigara şi-a zis:
— Patrick.
Mi-am băgat capul înapoi în dormitor.
— Când o să fii gata să vorbeşti, o să fiu numai urechi. O să
ascult orice simţi nevoia să spui.
Am dat din cap.
— Iar dacă nu vorbeşti, e decizia ta. Înţelegi?
Iarăşi am dat din cap.
A pus scrumiera înapoi pe noptieră şi cearşaful i-a căzut
dezgolindu-i torsul.
Un lung moment, niciunul n-am zis nimic.
— Dar să fim bine înţeleşi, a zis Angie în cele din urmă. Eu n-o să
fiu ca una din soţiile poliţailor din filme.
— Ce vrei să spui?
— Să te pisez la cap şi să te implor să vorbeşti.
— Nu mă aştept la aşa ceva de la tine.
— Nu ştiu niciodată când să plece, femeile alea.
M-am aplecat înapoi în cameră privind-o cu luare-aminte.
A întors pernele de la cap.
— Poţi să stingi lumina când ieşi?
Am stins lumina, dar am mai rămas câteva secunde în prag,
simţind ochii lui Angie aţintiţi asupră-mi.

742
 27

Un poliţist foarte beat – asta am găsit la terenul de joacă Ryan.

Când l-am zărit balansându-se într-un leagăn, fără cravată, cu
vestonul boţit sub un pardesiu murdar de nisipul terenului de
joacă şi cu un pantof desfăcut, mi-am dat seama că era prima oară
când îl vedeam cu mai mult de un fir de păr nelalocul lui. Chiar şi
după acţiunea de la cariere şi după saltul pe talpa elicopterului, tot
impecabil arătase.
— Tu eşti Bond, am zis.
— Ha?
— James Bond, am zis. Tu eşti James Bond, Broussard. Domnul
Perfecţiune.
A zâmbit şi-a stors ce mai era în sticla de Mount Gay. A zvârlit
sticla goală-n nisip, a scos alta plină de sub pardesiu şi i-a rupt
sigiliul. A desfăcut capacul pe care l-a trimis în nisip cu un
bobârnac.
— E-o povară să fiu aşa de arătos. He, he!
— Cum e Poole?
Broussard a clătinat din cap o vreme.
— Nu s-a schimbat nimic. E-n viaţă, de-abia. Nu şi-a recăpătat
cunoştinţa.
M-am pus în leagănul de lângă cel în care stătea el.
— Şi prognoza?
— Nu-i bună. Chiar şi dacă trăieşte, a avut câteva accidente
vasculare în ultimele treizeci de ore, a pierdut o tonă de oxigen
destinat creierului. Va fi parţial paralizat, presupun doctorii, şi, cel
mai probabil, mut. N-o să mai coboare din pat niciodată.
M-am gândit la acea după-amiază când l-am întâlnit prima oară
pe Poole, la acea primă oară când i-am văzut acel ciudat ritual al
adulmecării ţigării înainte s-o frângă în două, la felul cum s-a uitat
la figura mea confuză cu rânjetul lui de spiriduş şi-a zis: „Te rog să
mă scuzi. M-am lăsat.” Apoi, când Angie l-a întrebat dacă l-ar
deranja dacă ea ar fuma el răspunsese: „O, Doamne, ai vrea?”.
Căcat. Nici măcar nu-mi dădusem seama până atunci cât de

743
mult îl plăceam.
S-a zis cu Poole. S-a zis cu replicile şmechere, pe care le arunca
cu o sclipire de cunoscător şi uluită în ochi.
— Îmi pare rău, Broussard.
— Remy, a zis Broussard şi mi-a întins un pahar de plastic
pentru cocteiluri. Nu ştii niciodată. E cel mai căpăţânos pui de lele
pe care-l cunosc. Are o dorinţă de-a trăi dată naibii. Poate c-o
scoate la capăt. Tu cum eşti?
— Ha?
— Cum stai cu dorinţa de-a trăi?
Am aşteptat până mi-a umplut jumătate de pahar cu rom.
— A fost şi mai mare, am zis.
— Şi-a mea. Nu pricep.
— Ce?
A ridicat sticla şi-am ciocnit în tăcere, apoi am băut.
— Nu pricep de ce, a zis Broussard, ceea ce s-a întâmplat în casa
aia m-a dat peste cap în aşa hal. Adică, am văzut o grămadă de
porcării oribile.
S-a aplecat înainte în leagăn şi s-a uitat peste umăr la mine.
— Porcării oribile, Patrick. Prunci cărora li se pusese Drano în
sticluţa cu lapte, puşti sufocaţi sau înspăimântaţi de moarte, bătuţi
aşa de rău că nu puteai să spui ce culoare avea pielea lor.
A clătinat încet din cap.
— O grămadă de porcării. Da’ în casa aia ceva…
— Masa critică, am zis.
— Hă?
— Masa critică, am zis iar.
Am luat încă o duşcă de rom. Încă nu-mi aluneca uşor pe gât, dar
momentul acela se apropia.
— Vezi aici o chestie oribilă, dup-aia alta, altundeva, dar sunt
distanţate, depărtate în timp. Ieri am văzut tot felul de porcării
diabolice şi dintr-odată s-a acumulat masa critică.
A dat din cap.
— Mai am doar câteva luni până să fac douăzeci de ani de
serviciu public şi niciodată n-am…
A mai luat o duşcă şi arsura alcoolului l-a făcut să se scuture.
Mi-a zâmbit subţire.
— Ştii ce făcea Roberta când am împuşcat-o?
744
 Am clătinat din cap.
— Zgrepţăna la uşă ca un câine. Jur pe Dumnezeu. Zgrepţăna la
uşă şi scheuna şi plângea după Leon al ei. Abia ieşisem din beciul
ăla, găsisem alea două schelete de puşti acoperite cu pietriş şi var.
Pula mea, zici că eram într-un film de groază! Şi-am văzut-o pe
Roberta în capul scărilor. Frate, nici nu m-am mai uitat să văd dacă
are armă sau nu. Doar am descărcat-o pe-a mea.
A scuipat în nisip.
— S-o fut. Iadu-i un loc prea bun pentru fututa aia.
O vreme am rămas tăcuţi, ascultând scrâşnetul lanţurilor cu
care erau prinse leagănele, maşinile trecând nu departe, pe
bulevard, plesnetele şi hârşâiturile ce se auzeau din parcarea
magazinului de electronice de peste drum, unde câţiva puşti jucau
hochei.
— Scheletele, am zis după o vreme.
— Neidentificate. Cel mai exact lucru despre ele pe care mi l-a
spus medicul legist e că unul e de băiat şi celălalt de fată. Şi că nu
crede că vreunul era mai mare de nouă ani ori mai mic de patru.
Asta cu o săptămână înainte să nu ştie niciun căcat.
— Amprente dentare?
— Trettii au avut grijă. Ambele schelete prezintă urme de acid
clorhidric. Medicul legist crede că Trett le-a marinat în rahatul ăla,
le-a scos dinţii când s-au înmuiat şi-a aruncat oasele în cutiile alea
de var din beci.
— Dar de ce să le ţină în beci?
— Ca să le vadă? a ridicat Broussard din umeri. Cine pula mea
ştie?
— Deci unul poate fi al Amandei McCready.
— În mod cert. Ori aşa, ori e în cariere.
M-am gândit o clipă la beciul acela, m-am gândit la Amanda. La
Amanda McCready şi la ochii ei fără expresie, la aşteptările ei
reduse faţă de toate lucrurile de la care copiii ar trebui să aibă cele
mai mari aşteptări, la corpul ei lipsit de viaţă, aruncat într-o cadă
umplută cu acid, la părul desprinzându-i-se de pe scalp ca hârtia
creponată.
— A dracului lume, a şoptit Broussard.
— O lume groaznică, Remy. Ştii?
— Acum două zile m-aş fi încontrat cu tine pe tema asta. Sunt
745
poliţist, OK, dar sunt şi norocos. Am o soţie fantastică, o casă
drăguţă, mi-am învestit banii bine de-a lungul anilor. O să scap de
tot căcatul ăsta curând, când am s-ajung să-mplinesc ăia douăzeci
de ani!
A ridicat din umeri.
— Dar ceva ca – Doamne! – copilul acela spintecat în porcăria aia
de baie te pune pe gânduri: „Bun, viaţa mea-i în regulă, dar lumea-i
tot o grămadă de căcat pentru majoritatea oamenilor. Chiar dacă
lumea mea e-n regulă, lumea în general tot o grămadă de căcat
împuţit este.” Ştii ce zic?
— O, da, am zis. Ştiu. Ştiu cu precizie.
— Nimic nu funcţionează.
— Ce spui?
— Nimic nu funcţionează, a zis. Nu pricepi? Automobilele,
maşinile de spălat, frigiderele, programul prima casă, futuţii de
pantofi şi hainele şi… nimic nu merge, nu funcţionează. Şcolile nu
funcţionează.
— Alea publice nu, am zis.
— Alea publice? Uită-te la tâmpiţii care ies azi din şcolile private.
Ai discutat vreodată cu unul din futuţii ăia cu nasul pe sus din
şcolile preparatorii? Dacă-i întrebi ce-i moralitatea îţi spun că-i un
concept. Dacă-i întrebi ce-i decenţa, îţi spun că-i un cuvânt. Uită-te
la copiii de bani gata care împuşcă pilangii în parcul Central pentru
că nu le ies socotelile cu drogurile sau doar de florile mărului.
Şcolile nu funcţionează pentru că părinţii nu funcţionează, pentru
că nici părinţii lor n-au funcţionat cum trebuie, pentru că nimic nu
funcţionează, aşa că de ce să investeşti energie sau dragoste sau
orice-o fi în chestia asta dacă oricum o să dea chix? Doamne,
Patrick, noi nu funcţionăm cum trebuie. Puştiul acela era de două
săptămâni acolo, nimeni nu l-a putut găsi. Era în casa aia,
bănuiam asta cu ore-ntregi înainte să fie ucis, noi stăteam într-o
gogoşărie şi discutam despre posibilitatea ca el să fie acolo.
Copilului acela i s-a tăiat gâtul când noi ar fi trebuit să fi spart uşa
deja.
— Suntem cea mai bogată şi cea mai avansată societate din
istoria omenirii, am zis, şi nu-i putem împiedica pe trei maniaci să
spintece un copil într-o cadă? De ce?
— Nu ştiu.
746
 A clătinat din cap şi-a lovit cu vârful pantofului în nisip.
— Pur şi simplu nu ştiu. De fiecare dată când vii cu o soluţie, se
găseşte un grup gata să-ţi spună că te înşeli. Crezi în pedeapsa cu
moartea?
Am întins paharul gol spre el.
— Nu.
S-a oprit din turnat.
— Poftim?
Am ridicat din umeri.
— Nu cred. Scuze. Hai, mai toarnă-mi.
Mi-a umplut paharul şi apoi a băut din sticlă câteva secunde.
— I-ai găurit ceafa lui Corwin Earle şi-mi spui că nu crezi în
pedeapsa capitală?
— Nu cred că societatea are dreptul sau inteligenţa necesară s-o
dea. Lasă societatea să-mi demonstreze că poate asfalta străzi ca
lumea, dup-aia o să-i permit să decidă asupra vieţii şi-a morţii.
— Şi totuşi, ieri ai executat un gagiu.
— Tehnic vorbind, avea o mână pe o armă. Şi-apoi, eu nu sunt
societatea.
— Ce pula mea vrea să-nsemne asta?
Am strâns din umeri.
— Am încredere în mine. Pot trăi cu consecinţele acţiunilor mele.
N-am încredere în societate.
— De asta eşti detectiv particular, Patrick? Faci pe cavalerul
singuratic şi-alte de-astea?
Am clătinat capul.
— Mă piş pe de-astea.
Alt hohot de râs.
— Sunt detectiv particular pentru că… nu ştiu, sunt dependent
de marele Ce-o-fi-să-fie. Poate că-mi place să ciuruiesc faţade. Asta
nu mă face un băiat bun. Mă face doar un tip care-i urăşte pe gagiii
care se ascund, care pretind să fie ce nu sunt.
A ridicat sticla, iar eu mi-am ciocnit paharul de plastic de ea.
— Şi dacă cineva pretinde să fie altceva decât este pentru că
societatea socoteşte că aşa trebuie, dar în realitate e cu totul
altceva pentru că el socoteşte că aşa trebuie?
Mi-am scuturat capul, atins de tăria alcoolului.
— Ia mai zi o dată chestia asta.
747
 M-am ridicat, îmi simţeam picioarele nesigure pe nisip. Am mers
la aparatele de gimnastică aflate vizavi de leagăne şi m-am cocoţat
pe-o scară de frânghie.
— Dacă societatea nu funcţionează, atunci noi, oameni presupus
onorabili, cum mai trăim?
— Pe muchie de cuţit, am zis.
A dat din cap.
— Exact. Şi totuşi trebuie să coabităm înăuntrul societăţii, altfel
suntem… ce? Nişte nenorociţi de voluntari în pantaloni de camuflaj
care tună şi fulgeră împotriva taxelor, conducându-şi maşinile pe
străzile asfaltate de guvern, nu?
— Aşa cred.
S-a ridicat clătinându-se, s-a prins de lanţul leagănului şi s-a
lăsat pe spate în bălţile de întuneric din spatele arcului metalic de
care erau prinse leagănele.
— Odată i-am plantat unui tip probe incriminatoare.
— Ce-ai făcut?
A revenit în lumină.
— I-adevărat. Un mizerabil pe nume Carlton Volk. Viola
prostituate de luni de zile. Luni. Vreo câţiva peşti au încercat să-l
oprească. I-a aranjat pe toţi. Carlton era un psihopat cu centura
neagră, genul de gagiu cu muşchi lucraţi în puşcărie. Nu te puteai
înţelege cu el. Şi amicul nostru, Ray Likanski, îmi dă un telefon
şi-mi pune pe tavă toate detaliile. Slăbănogu Ray, cred, avea o
febleţe pentru una din târfe. În fine. Oricum, eu ştiu că Volk
violează prostituate, dar nu-i cine să-l condamne. Chiar dacă
gagicele ar fi vrut să depună plângere – ceea ce oricum nu voiau –
cine să le creadă? O prostituată care spune c-a fost violată e un
banc pentru majoritatea oamenilor. Ca şi cum ai putea ucide un
cadavru; se presupune că nu-i cu putinţă. Şi mai ştiu că Volk e-un
ratat cu acte şi eliberat condiţionat; i-am plantat o uncie de heroină
şi două arme neînregistrate în portbagaj, bine îndesate sub roata de
rezervă, unde n-avea să caute-n veci. Dup-aia am pus un abţibild
expirat peste cel bun pe numărul de înmatriculare. Cine se uită la
propriul număr de înmatriculare până nu se apropie
termenul-limită pentru reînnoirea lui?
A plutit iar în întuneric preţ de-o clipă.
— Două săptămâni mai târziu, Carlton e tras pe dreapta din
748
cauza abţibildului expirat, adoptă o atitudine agresivă etcetera,
etcetera. Ce s-o mai lungesc, e-nchis ca recidivist pentru douăzeci
de ani, fără posibilitatea eliberării anticipate.
Am aşteptat să se întoarcă iarăşi la lumină înainte să vorbesc.
— Crezi c-ai făcut ce trebuia?
A ridicat din umeri.
— Pentru prostituatele alea, da.
— Dar…
— Întotdeauna apare un „dar” când spui o poveste ca asta, nu?
A oftat.
— Dar un gagiu precum Carlton e-n largul lui în puşcărie.
Probabil că dă iama în puştimea închisă pentru furturi şi trafic de
droguri mai ceva decât ar fi făcut-o afară printre prostituate. Aşa că
se pune întrebarea dacă am făcut ce trebuia pentru întreaga
populaţie. Probabil că nu. Am făcut ce trebuia pentru nişte târfe pe
care nimeni nu dădea niciun rahat? Poate.
— Dac-ar trebui s-o faci iarăşi?
— Patrick, dă-mi voie să te-ntreb ceva. Tu ce-ai face cu un gagiu
ca şi Carlton Volk?
— Am ajuns iarăşi la pedeapsa cu moartea, aşa-i?
— La cea aplicată de un individ, a zis el, nu la cea impusă de
societate. Dacă aş fi avut boaşe să-l căsăpesc pe Carlton, nimeni
n-ar mai fi fost violat de el. Asta nu-i o chestie relativă. E cu alb şi
negru.
— Dar puştii din închisoare tot ar fi violaţi de altcineva, oricum.
A dat din cap.
— Pentru fiecare soluţie, apare o problemă.
Am tras o duşcă de rom, am văzut o stea singuratică parcă
plutind pe deasupra norilor anemici ai nopţii şi a smogului
oraşului.
Am zis:
— Am stat aplecat deasupra leşului acelui copil şi ceva s-a frânt.
Nu-mi pasă ce s-a întâmplat cu mine, cu viaţa mea, cu chestii
de-astea. Am vrut doar…
Am întins mâinile înainte.
— …echilibru.
Am dat din cap.
— Aşa că i-ai băgat un glonţ în ceafă gagiului când era în
749
genunchi.
Am dat iarăşi din cap.
— Hei, Patrick. Eu nu te judec, frate. Spun doar că uneori facem
ce e drept să facem, doar că n-ar ţine şi la tribunal. Faptele astea
n-ar ţine în faţa judecăţii – a pus ghilimele cu degetele – societăţii.
Am auzit iar gâfâitul acela – îh-îh-îh-îh – pe care-l scosese Corwin
Earle, cu suflarea tăiată, am văzut norul de particule de sânge
ţâşnind din ceafa lui; am auzit bufnetul căderii lui pe podea şi
cartuşul gol ţopăind şi zornăind pe parchet.
— În aceleaşi condiţii, am zis, aş face-o iarăşi.
— Asta te face bun?
Remy Broussard veni agale spre scara de frânghie şi-mi mai
turnă rom în pahar.
— Nu.
— Dar nici nu te face rău, totuşi, ori te face?
M-am uitat la el, am zâmbit şi-am clătinat din cap.
— Iarăşi nu.
S-a întors şi s-a rezemat de bara de care era prinsă scara de
frânghie şi-a căscat.
— Ar fi drăguţ dac-am şti toate răspunsurile, nu?
Am privit conturul feţei lui aflată în apropierea mea, schiţat de
întuneric, şi-am simţit în dosul ţestei ceva ce cârtea şi se agita, ceva
ca un mic cârlig de pescuit. Oare ce anume din ceea ce spusese
acum mă deranja?
M-am uitat la Remy Broussard şi-am simţit cârligul acela
intrând şi mai adânc în dosul ţestei mele. L-am văzut închizând
ochii şi mi-a venit să-i trăsnesc una din nu ştiu ce pricină.
În loc de asta am zis:
— Mă bucur.
— Pentru ce?
— Că l-am ucis pe Corwin Earle.
— Şi io. Mă bucur c-am ucis-o pe Roberta.
Mi-a mai turnat rom în pahar.
— La dracu’ cu toate astea, Patrick, mă bucur că niciunul din
pulărăii ăia bolnavi n-a ieşit viu din casa aia. Bem pentru asta?
M-am uitat la sticlă, apoi la Broussard, i-am cercetat faţa,
doar-doar m-oi dumiri ce mă deranja dintr-odată la el. Mă
înspăimânta. N-am reuşit să mă lămuresc, în beznă, amorţit de
750
alcool, aşa că am ridicat paharul de plastic şi l-am atins de sticlă.
— Fie ca iadul lor să fie o viaţă în trupurile victimelor lor, a zis
Broussard.
A ridicat iute, repetat din sprâncene.
— Zici amin pentru asta, frate?
— Amin, frate.

751
 28

Am rămas multă vreme în dormitorul meu cenuşiu, luminat de

lună, să veghez somnul lui Angie. Rememoram în minte discuţia cu
Broussard, iarăşi şi iarăşi, sorbeam cafea dintr-un pahar mare pe
care-l luasem de la Dunkin’ Donuts întorcându-mă pe jos spre
casă. Am zâmbit când Angie a mormăit numele câinelui pe care-l
avusese în copilărie şi s-a întins şi-a mângâiat perna cu palma.
Poate că era din cauza şocului, a bubuiturilor de arme din casa
familiei Trett.
Poate că era din cauza romului. Poate că era din cauză că, cu cât
sunt mai hotărât să mă detaşez de evenimentele ce mă fac să sufăr,
cu atât sunt mai predispus să mă concentrez la mărunţişuri, la
detalii neimportante, la un cuvânt scăpat din întâmplare, o
propoziţie ce stârneşte interminabile ecouri în mintea mea. Oricum
ar fi fost, în noaptea aceea, la terenul de joacă, descoperisem un
adevăr şi-o minciună. Ambele în acelaşi timp.
Broussard avea dreptate: nimic nu funcţiona.
Dar şi eu avusesem dreptate: faţadele, oricât de bine construite,
se năruiesc până la urmă.
Angie s-a întors pe spate şi-a lăsat să-i scape un mormăit delicat,
a lovit cu piciorul lenjurile ce i se învârtiseră pe gambe. Trebuie că
efortul acela – încercarea de-a scăpa de lenjuri cu piciorul învelit în
ghips – a trezit-o. A clipit, şi-a ridicat capul, s-a uitat la ghips, apoi
a întors faţa şi m-a văzut.
— Hei, da’ ce…
S-a ridicat în fund, a plescăit din buze, şi-a dat părul din ochi.
— Da’ ce faci?
— Stau, am zis. Mă gândesc.
— Eşti beat?
Mi-am ridicat paharul de cafea.
— Nu cât să-ţi dai tu seama.
— Atunci hai în pat.
A întins mâna spre mine.
— Broussard ne-a minţit.

752
 Şi-a tras mâna înapoi şi, rezemându-se în ea, s-a tras mai sus,
spre capul patului.
— Cum?
— Anul trecut, am zis, când Ray Likanski a şters-o din bar şi-a
dispărut.
— Ce-i cu asta?
— Broussard a zis că abia dacă-l ştia pe gagiu. A zis că era unul
din turnătorii de ocazie ai lui Poole.
— Da. Şi?
— În noaptea asta, cu o jumătate de pintă de rom la bord, mi-a
zis că era informatorul lui.
Angie s-a întins spre noptieră, a aprins lumina.
— Ce?
Am dat din cap.
— Aşa că… aşa că poate o fi omis s-o spună anul trecut.
Poate-am înţeles noi greşit.
M-am uitat la ea.
În cele din urmă a ridicat o mână când s-a întors spre noptieră
să-şi ia ţigările.
— Ai dreptate. Noi nu înţelegem nimic greşit.
— Nu în acelaşi timp.
Şi-a aprins ţigara şi şi-a ridicat cearşaful de pe picior, s-a
scărpinat pe genunchi, chiar deasupra ghipsului.
— De ce-ar fi minţit?
Am ridicat din umeri.
— De-aia stăteam aici. Îmi puneam aceeaşi întrebare.
— Poate că avea un motiv să-l protejeze pe Ray ca informator al
lui.
Am sorbit din cafea.
— Se poate, dar pare al naibii de convenabil, nu? Ray e probabil
martorul-cheie în dispariţia Amandei McCready. Broussard minte
în privinţa lui. Pare…
— Dubios.
Am dat din cap.
— Puţin. Mai vrei să ştii ceva?
— Ce?
— Broussard se pensionează curând.
— Cât de curând?
753
 — Nu-s sigur. Din ce mi-a spus, mi s-a părut că foarte curând.
Zicea că împlineşte douăzeci de ani de serviciu şi că imediat ce-i
face, predă insigna.
Angie a tras un fum din ţigară, m-a privit cercetătoare peste jarul
scăpărător.
— Aşadar se pensionează. Şi ce-i cu asta?
— Anul trecut, chiar când să urcăm la cariere, l-ai tachinat niţel.
Ea şi-a atins pieptul.
— Aşa-i.
— Şi i-ai zis ceva de genul: „Poate-i vremea să ne pensionăm.”
Ochii ei au scăpărat.
— Am zis: „Poate-i vremea să le punem în cui.”
— Şi el ce-a zis?
S-a aplecat înainte, punând coatele pe genunchi şi s-a gândit la
răspuns.
— A zis…
A împuns cu ţigara înainte de câteva ori.
— A zis că nu-şi poate permite să se pensioneze. A zis ceva de
facturile de la spital.
— Pentru nevastă-sa, nu?
A dat din cap.
— Suferise un accident de maşină chiar înainte să se
căsătorească. Ea n-avea asigurare. Avea datorii cât China la spital.
— Şi deci ce s-a întâmplat cu datoriile alea către spital? Crezi că
cei de la spital i-au zis: „Aaa, dumneata eşti un tip de treabă. Uită
de ele!”?
— Mă-ndoiesc.
— Asta-n cel mai bun caz. Deci un poliţist care era sărac minte în
privinţa unui pion important în cazul McCready şi, şase luni mai
târziu, acelaşi poliţist are destui bani cât să se pensioneze – nu pe
banii pe care i-ar lua după treizeci de ani de serviciu, ci doar pe
banii pe care un poliţist îi ia după douăzeci.
Angie şi-a ros buza de jos vreun minut.
— Aruncă-ncoace un tricou.
Am deschis garderobul meu, am luat un tricou verde-închis cu

754
Saw Doctors49 de pe raft şi i l-am dat. L-a tras peste cap şi-a dat cu
piciorul în cearşafuri, s-a uitat împrejur prin cameră după cârje.
S-a uitat la mine, m-a văzut râzând pe sub mustaţă.
— Ei, ce e?
— Arăţi tare amuzant.
Faţa i s-a întunecat.
— Cum adică?
— Uite, cum stai acolo în tricoul meu, cu ghipsul acela mare şi
alb pe picior.
Am ridicat din umeri.
— Arăţi amuzant. Atâta tot.
— Ha, a zis ea. Ha, ha! Unde mi-s cârjele?
— După uşă.
— Ai fi aşa de drăguţ?
I le-am dus şi ea s-a luptat să se ridice pe ele, apoi am urmat-o pe
coridorul întunecat până în bucătărie. Ecranul digital al cuptorului
cu microunde indica ora 4:04 – o simţeam în încheieturi şi în ceafă,
dar nu în minte. Când Broussard îl pomenise pe Ray Likanski,
acolo, la terenul de joacă, ceva în creierul meu îmi solicită atenţia,
începuse să se învârtă de două ori mai repede. Discuţia cu Angie nu
făcuse altceva decât să-i dea şi mai multă energie.
Câtă vreme Angie a preparat o jumătate de ulcică de cafea
decafeinizată şi şi-a scos frişca din frigider şi zahărul din dulăpior,
mi-am reamintit de noaptea aceea finală din cariere, când se părea
că am pierdut-o definitiv de Amanda McCready. Ştiam că bună
parte din informaţiile pe care încercam să mi le reamintesc şi pe
care voiam să le revăd se aflau în dosarul cazului, dar nu voiam să
apelez la însemnările acelea încă. Dacă le-aş fi luat iarăşi la puricat,
aş fi ajuns în acelaşi loc unde ajunsesem cu şase luni în urmă, ori
încercarea de a mi le reaminti, acolo, în bucătărie, ar fi putut aduce
o perspectivă nouă asupra evenimentelor.
Răpitorul a cerut patru curieri care să-i aducă banii lui Cheese
Olamon în schimbul Amandei McCready. De ce noi patru? De ce nu
doar unul singur?
Am întrebat-o pe Angie.

49 În româneşte, „Doctorii cu ferestrăul”, formaţie irlandeză de rock (n.t.).

755
 S-a rezemat de cuptor, şi-a încrucişat braţele la piept, s-a gândit
la răspuns.
— Nici măcar nu m-am gândit vreodată la asta. Isuse Cristoase,
pot fi chiar atât de proastă?
— E-o posibilitate care trebuie analizată.
Ea s-a încruntat.
— Până acum n-ai pus inteligenţa mea sub semnul întrebării.
— Eu ştiu că-s prost, am zis. Acuma încercăm să decidem cum
stau lucrurile cu tine.
— O armată întreagă, a zis ea, a măturat dealurile alea, a blocat
drumurile dimprejurul lor şi n-au găsit pe nimeni.
— Poate că răpitorilor li s-a indicat o cale de scăpare. Poate că
unii poliţişti au fost mituiţi.
— Poate că n-a fost nimeni altcineva acolo sus, în noaptea aceea,
în afară de noi.
Ochii i-au scăpărat deodată.
— Sfinte Sisoe!
Şi-a muşcat buza de jos, a ridicat sprâncenele.
— Crezi?
— Broussard a tras cu armele alea din partea unde se afla.
— De ce nu? Noi n-am putut vedea nimic în partea aia. Am văzut
foc la gura ţevii. L-am auzit pe Broussard spunând că se trage
asupra lui. Dar l-am văzut noi pe el câtuşi de puţin în tot acest
timp?
— Nu.
— Atunci motivul pentru care ne-a dus acolo a fost acela de a-i
confirma povestea.
M-am lăsat pe spate în scaun, mi-am trecut mâinile prin părul de
la tâmple. Putea fi aşa de simplu? Sau, altfel spus, aşa de perfid?
— Crezi că Poole era în combinaţie? a zis Angie.
Angie s-a întors spre mine tocmai când în spatele ei se înălţă
aburul din filtrul de cafea de pe poliţă.
— De ce-ntrebi asta?
Angie se bătea uşor cu cana pe coapsă.
— El a pretins că Ray Likanski e informatorul lui, nu al lui
Broussard. Şi aminteşte-ţi că a fost partenerul lui Broussard. Ştii
cum merg treburile astea. Adică, uită-te la Oscar şi Devin – sunt
mai apropiaţi decât îşi sunt soţul şi soţia. Drace, îşi sunt mult mai
756
loiali unul altuia.
Am cumpănit la spusele ei.
— Şi atunci Poole ce rol a avut în povestea asta?
Şi-a turnat cafea din ulcică, deşi aparatul încă mai avea ce
strecura, iar cafeaua picura din filtru şi sfârâia pe plită.
— În toate lunile astea, a zis ea turnându-şi frişcă în cană, ştii ce
m-a sâcâit?
— Dă-i drumu’.
— Geanta goală. Adică, tu eşti răpitorul. Pui un poliţist la
pământ pe un vârf de stâncă şi te strecori să şuteşti banii.
— Aşa. Şi?
— Adică te opreşti să deschizi geanta şi să scoţi banii? De ce să
nu iei geanta cu totul, pur şi simplu?
— Nu ştiu. Oricum ar fi, ce importanţă are?
— Nu prea mare…
S-a întors de la filtru cu faţa spre mine.
— …doar dacă geanta era goală de la bun început.
— Eu am văzut geanta când Doyle i-a dat-o lui Broussard în
mână. Era bucşită de bani.
— Dar cum era când a ajuns la carieră?
— A golit-o în timp ce urcam sus pe deal? Cum?
Şi-a strâns buzele, apoi a clătinat din cap.
— Nu ştiu.
M-am extras din scaun, am luat o ceaşcă din dulapul de vase.
Mi-a alunecat printre degete, a ricoşat din marginea mesei şi-a
căzut pe duşumea. Am lăsat-o unde era.
— Poole, am zis. Pui de căţea. Poole a fost. Când a avut atacul
acela sau ce-o fi fost, a căzut pe geantă. Când a venit momentul
plecării, Broussard a băgat mâna sub el şi-a scos geanta.
— Dup-aia Poole coboară panta, a zis ea surescitată, şi dă geanta
unei terţe părţi.
S-a oprit.
— I-a ucis el pe Gutierrez şi pe Mullen?
— Crezi c-au făcut schimbul cu o altă geantă lângă copacul
acela? am zis.
— Nu ştiu.
Nu ştiam nici eu. Aş fi putut crede că Poole sustrăsese două sute
de mii, banii de răscumpărare, dar că el i-a executat pe Mullen şi pe
757
Gutierrez…? Era prea de tot.
— Suntem de acord că trebuie să fie o terţă parte implicată.
— Probabil. Trebuia să scoată banii de-acolo.
— Atunci cine-a fost?
A ridicat din umeri.
— Femeia misterioasă care-a sunat la Lionel?
— Posibil.
Am ridicat ceaşca de jos. Nu se spărsese şi, după ce-am verificat
să văd de nu-i ciobită, mi-am umplut-o cu cafea.
— Cristoase! a zis Angie şi-a chicotit. Asta-i o posibilitate dată
dracului!
— Care?
— Toată chestia asta. Adică tu ai auzit ce-am spus noi aici?
Broussard şi Poole au dirijat toată chestia asta? Cu ce scop?
— Pentru bani.
— Tu crezi că două sute de mii ar fi un motiv suficient pentru ca
Poole şi Broussard să ucidă un copil?
— Nu.
— Atunci de ce?
Am bâjbâit după un răspuns, n-am găsit niciunul.
— Tu chiar crezi că vreunul din ei e capabil s-o ucidă pe Amanda
McCready?
— Oamenii sunt capabili de orice.
— Mda, dar anumiţi oameni sunt absolut incapabili de anumite
chestii. Ăştia doi? Să ucidă un copil?
Mi-am amintit faţa lui Broussard şi vocea lui Poole când cel din
urmă ne-a povestit cum au găsit un copil îngropat în ciment lichid.
Ar fi putut fi nişte actori foarte buni, dar, dacă într-adevăr viaţa
unui copil le-ar fi fost la fel de indiferentă ca aceea a unei furnici,
jocul lor de scenă fusese pe măsura performanţelor lui De Niro.
— Hm, am zis.
— Ştiu ce-nseamnă asta.
— Ce-anume?
— Hm-ul ăsta al tău. De fiecare dată când îl aud, eşti complet
stupefiat.
Am dat din cap.
— Sunt complet stupefiat.
— Bine-ai venit în clubul nostru.
758
 Am sorbit o înghiţitură mică de cafea. Dacă doar o zecime din
ipotezele noastre erau adevărate, atunci o infracţiune de proporţii
destul de mari se petrecuse chiar sub ochii noştri. Nu lângă noi. Nu
în zona cu acelaşi cod poştal. Ci ca şi cum am fi fost îngenuncheaţi
alături de infractori. Fix sub nasurile noastre.
Am zis pân-acum undeva că ne câştigăm pâinea din munca de
detectivi particulari?

Bubba a venit la apartament puţin după răsăritul soarelui.

S-a pus pe podeaua camerei de zi cu picioarele încrucişate sub el
şi s-a semnat pe ghipsul lui Angie cu o carioca neagră. Cu
mâzgălitura lăbărţată a unui băiat de clasa a patra, a scris:

Angie
săţ-i rupi un picior. Sau doo50. Ha.
Ruprecht Rogowski.

Angie l-a atins pe obraz.

— Uaa! Ai semnat-o Ruprecht. Ce drăguţ.
Bubba a roşit şi-a plesnit-o peste mână, s-a uitat la mine.
— Ce?
— Ruprecht, am chicotit eu. Aproape că uitasem.
Bubba s-a ridicat în picioare şi umbra lui s-a întins peste tot
corpul meu şi peste o bună parte din perete. Şi-a frecat bărbia şi-a
zâmbit strâmb.
— Ţ-aminteşti când te-am pălit prima oară, Patrick?
Mi-am înghiţit nodul ce mi se pusese-n gât.
— În clasa-ntâi.
— Ţ-aminteşti de ce?
Mi-am dres glasul.
— Pentru că am râs de prenumele tău.
Bubba s-a aplecat peste mine.
— Vrei să-ncercăm iarăşi?

50Joc de cuvinte intraductibil. Expresia „break a leg”, ortografiată greşit în original

(„brake a leg”) – literal „să-ţi rupi un picior” –, e folosită pentru a ura cuiva noroc în
întreprinderile sale (n.t.).
759
 — A, nu, am zis şi când s-a întors cu spatele am adăugat:
Ruprecht.
Am reuşit să eschivez o fandare de-a lui, iar Angie a zis:
— Măi, băieţi! Măi, băieţi!
Bubba a încremenit şi eu m-am folosit de acel moment să pun
între mine şi el măsuţa de cafea.
— Putem să ne concentrăm la problema în discuţie?
Angie a deschis carneţelul pe care-l avea în poală, a scos capacul
stiloului cu dinţii.
— Bubba, poţi să-l baţi pe Patrick oricând.
Bubba s-a gândit la ce-a spus ea.
— Asta aşa-i.
— OK, Angie mâzgăli ceva în carnet şi mă privi pieziş.
— Hei, Bubba arătă spre ghipsul ei. Cum faci duş cu chestia aia?
Angie a oftat.
— Ce-ai aflat?
Bubba s-a pus pe canapea şi şi-a urcat bocancii de armată pe
măsuţa de cafea, chestie pe care de obicei n-o tolerez, dar deja îl
întărâtasem cu chestia cu prenumele lui, aşa că am lăsat de la
mine.
— Umblă vorba, şi-am auzit-o de la gagiii care-au mai rămas din
gaşca lui Cheese, că Mullen şi Gutierrez nu ştiau nimic despre
copilul dispărut. Din câte se spune, ăştia doi s-au dus în Quincy în
noaptea aia ca să târguiască.
— Ce să târguiască? a zis Angie.
— Ce târguiesc traficanţii de obicei: droguri. Umbla vorba, a zis
Bubba, că după o perioadă a naibii de seacă, piaţa urma să se
umple de albitură de China51.
A ridicat din umeri.
— Nu s-a întâmplat aşa ceva.
— Eşti sigur de chestia asta? am zis.
— Nu, a zis tărăgănat de parcă ar fi vorbit unui copil greu de cap.
Am vorbit cu nişte gagii din gaşca lui Olamon şi toţi au zis că
Mullen şi Gutierrez n-au pomenit niciodată că s-ar duce cu un copil
la cariere. Şi nimeni din gaşca lui Cheese n-a văzut pe la ei vreo

51 În text, China White: heroină foarte pură (n.t.).

760
copilă. Aşa că, dacă Mullen şi Gutierrez au avut-o, era numai
afacerea lor. Şi dacă mergeau în Quincy în noaptea aia să se
debaraseze de ea, iarăşi era numai afacerea lor.
El s-a uitat la Angie, m-a arătat cu degetul.
— Asta parcă era mai deştept.
Ea a zâmbit.
— Şi-a atins maximul în liceu, cred.
— Încă o chestie, a zis Bubba. Nu pot pricepe de ce nu m-au ucis
totuşi în noaptea aia.
— Nici eu, am zis.
— Toţi cei din gaşca lui Cheese cu care-am vorbit se jură cu cerul
şi pământul că n-au avut nimic de-a face cu caftirea mea. Şi-i cred.
Îs un gagiu înspăimântător. Mai devreme sau mai târziu careva ar fi
ciripit ceva despre chestia asta.
— Deci persoana care te-a caftit…
— Poate că nu-i genul care să-şi fi făcut un obicei din asasinat.
A ridicat din umeri.
— E doar o părere.
Din bucătărie s-a auzit ţârâitul telefonului.
— Cine dracu’ sun-aici la şapte dimineaţa? am zis.
— Nimeni din cei care ne cunosc programul de somn, a zis Angie.
Am mers în bucătărie, am ridicat receptorul.
— Hei, frate.
Era Broussard.
— Hei, am zis. Ştii cât e ora?
— Mda. Scuze. Uite, fă-mi un serviciu. Unul mare.
— Despre ce-i vorba?
— Unul din gagiii ăştia ai mei şi-a rupt braţul urmărind un
infractor noaptea trecută şi acum ne lipseşte un om din echipă.
Avem meci.
— Meci? am zis.
— Fotbal, a zis. Furturi-Crime cu Narcotice-Moravuri CIC. Oi fi
eu la parcul auto, da’ când e vorba de fotbal sunt tot la
Narcotice-Moravuri-CIC.
— Şi-n ce fel mă priveşte pe mine treaba asta?
— Am nevoie de un jucător.
Am râs aşa de tare că Bubba şi Angie au întors capetele şi m-au
privit peste umăr, din camera de zi.
761
 — I-amuzant? a zis Broussard.
— Remy, am zis, sunt alb şi trecut de treizeci. Am un nerv
distrus pe vecie la o mână şi n-am mai ridicat o minge de fotbal de
când aveam cinşpe ani.
— Oscar Lee mi-a zis că-n facultate ai făcut atletism şi c-ai jucat
baseball.
— Ca să-mi plătesc şcolarizarea, am zis. Eram în echipa a doua
şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă.
Am clătinat din cap, chicotind.
— Găseşte alt gagiu. Iartă-mă.
— N-am timp. Meciul e la trei. Hai, omule. Te rog. Te implor. Îmi
trebuie un gagiu care să-şi vâre mingea la subraţ şi să fugă vreo
câţiva yarzi. Să joace puţin şi pe defensivă. Nu-mi face mizerii.
Oscar zice că eşti unul din cei mai iuţi albi pe care-i cunoaşte.
— Să-nţeleg că Oscar o să fie şi el acolo?
— Cum dracu’ nu? Normal, joacă împotriva noastră.
— Devin?
— Amroncklin? a zis Broussard. E antrenorul lor. Te rog, Patrick.
De nu m-ajuţi, suntem futuţi.
M-am uitat înapoia mea, în camera de zi. Bubba şi Angie se
holbau la mine cu expresii perplexe.
— Unde?
— Stadionul Harvard. La trei.
O secundă n-am zis nimic.
— Uite, omule, dacă te-ajută, eu joc fundaş. O să sap găuri
pentru tine, o să mă asigur că nu te-alegi cu nici măcar o
zgârietură.
— La trei, am zis.
— Stadionul Harvard. Ne vedem acolo.
A închis.
Imediat am format numărul lui Oscar.
A trecut un minut întreg până s-a oprit din râs.
— A muşcat-o? a bolborosit în cele din urmă.
— Ce să muşte?
— Porcăriile de i le-am înşirat despre viteza ta?
Altă repriză de râs zgomotos, urmată de-un acces de tuse.
— De ce-i aşa de amuzantă treaba asta?
— Pfuuu! a zis Oscar. Pfuuu! Te-a pus să joci aripă?
762
 — Ăsta pare să fie planul.
Oscar a început iar să râdă.
— Care-i poanta? am zis.
— Poanta, a zis Oscar, e că mai bine te ţii departe de aripa
stângă.
— De ce?
— Pentru că eu încep la placaj pe stânga.
Am închis ochii, mi-am rezemat capul de frigider. Dintre toate
aparatele din bucătărie, în situaţia dată, frigiderul era exact lucrul
de care să-mi ating mădularele. Avea aproximativ dimensiunile,
forma şi greutatea lui Oscar.
— Ne vedem pe teren.
Oscar huidui la băşcălie de câteva ori, apoi a închis.
Am trecut prin camera de zi în drum spre dormitor.
— Unde mergi? a zis Angie.
— În pat.
— De ce?
— Am un meci important după-amiază.
— Ce fel de meci? a zis Bubba.
— Fotbal.
— Ce? a zis Angie tare.
— M-ai auzit bine, am zis.
Am intrat în dormitor, am închis uşa în urma mea.
Când am adormit, ei încă mai râdeau.

763
 29

Ai fi zis că pe fiecare al doilea gagiu din echipa

Narcotice-Moravuri-CIC îl chema John. Erau în echipă John Ives,
John Vreeman şi John Pasquale. Quarterback era John Lawn şi
una din aripile extreme, era John Coltrane, căruia toată lumea-i
zicea Jazzu’. Un poliţist de la Narcotice, înalt, subţire, cu faţă de
bebeluş, pe nume Johnny Davis juca în poziţia de tight end în atac
şi free safety în apărare. John Corkery, comandantul schimbului
de noapte al secţiei 16 şi singurul gagiu din echipă în afară de mine
care nu ţinea de Narcotice, Moravuri sau CIC, era antrenor. O
treime dintre Johni aveau fraţi în aceeaşi echipă, astfel că John
Pasquale juca tight end, iar frate-său, Vic, era la primire, pe aripă.
John Vreeman era fundaş pe stânga, în vreme ce fratele său, Mei,
se lăsa pe vine în apărare, pe dreapta. Despre John Lawn se zicea
că era sfert la închidere bunicel, dar era adesea luat peste picior
pentru că-i dădea mai tot timpul pase fratelui său, Mike.
Una peste alta, după zece minute, am renunţat la încercarea de a
lega nume de feţe şi-am decis să le spun la toţi John până când
aveam să fiu corectat.
Ceilalţi jucători din echipa Bine-Făcătorilor52, cum îşi spuneau,
aveau alte prenume, dar toţi, indiferent de mărime sau culoare,
împărtăşeau aceeaşi alură – alura poliţistului: felul cum se purtau,
în acelaşi timp relaxat şi prudent, prevenirea grea din ochi, chiar şi
când râdeau, senzaţia pe care ţi-o dădeau că într-o fracţiune de
secundă ai putea trece drept prietenul lor, iar în următoarea le-ai
putea fi duşman. Pentru ei nu era important în ce parte te aşezai,
era decizia ta, dar odată luată, acţionau instantaneu în funcţie de
ea.
Am cunoscut o mulţime de poliţişti, am ieşit împreună, am băut
împreună, pe câţiva, puţini, îi consideram prietenii mei. Dar chiar
şi când unul dintre ei ţi-e prieten, îţi arată un altfel de prietenie
decât cea pe care o poţi avea cu civilii. Nu m-am simţit niciodată pe

52 DoRights, în original (n.t.).

764
de-a-ntregul în largul meu în compania unui poliţist, n-am fost
niciodată pe de-a-ntregul sigur că ştiu ce gândeşte un poliţist. Un
poliţist ţine mereu câte ceva doar pentru sine, cu excepţia cazurilor,
presupun, când are în preajmă alţi poliţişti.
Broussard şi-a încleştat palma pe umărul meu şi m-a prezentat
celorlalţi membri ai echipei. M-am ales cu mai multe strângeri de
mână, câteva zâmbete şi saluturi seci, din cap. Unul din ei chiar
mi-a zis: „Bună treabă ai făcut cu căcănarul ăla de Corwin Earle,
domnule Kenzie.” După asta ne-am înghesuit toţi în jurul lui John
Corkery care ne-a prezentat strategia de joc.
Nu era cine ştie ce strategie. Elementele de bază erau, în esenţă,
că gagiii de la Furturi şi Omoruri erau o şleahtă de pizde clasa-ntâi
şi că trebuia să jucăm meciul ăla pentru Poole, a cărui singură
şansă de a ieşi viu din reanimare, s-ar fi putut crede, atârna de
faptul că noi trebuia să snopim echipa adversă. Dacă pierdeam, am
fi avut moartea lui Poole pe conştiinţă.
Pe când Corkery vorbea, m-am uitat în cealaltă parte a terenului,
la echipa adversă. Oscar a observat că-i priveam şi mi-a făcut vesel
cu mâna, pe faţa lui era un zâmbet de mâncător de rahat de
dimensiunile văii Merrimack53. Devin m-a văzut şi mi-a zâmbit şi el,
i-a dat un ghiont unui monstru cu o înfăţişare turbată şi cu o faţă
crispată ca de pechinez şi m-a arătat cu degetul. Monstrul a dat din
cap. Ceilalţi gagii din echipa Furturi-Omoruri nu erau chiar atât de
mari ca cei din echipa noastră, dar păreau mai deştepţi şi mai iuţi şi
aveau în ei o anume supleţe care vorbea mai mult despre
tendoanele lor, decât despre delicateţea lor.
— O sută de dolari pentru primul gagiu care-l scoate pe un
pulărău de la ei din joc, a zis Corkery şi şi-a plesnit palmele una de
alta. Daţi-le omor!
Aia a fost toată inspiraţia à la Rockne54, şi-ndată ce-a fost gata,
membrii echipei s-au ridicat din genunchi şi-au început să-şi
lovească pumnii între ei şi să bată din palme.
— Unde-s căştile? i-am zis lui Broussard.

Valea râului Merrimack, din nord-estul Statelor Unite (n.t.).

53

Knute Rockne (1888-1931), jucător şi antrenor de fotbal american, considerat drept cel
54

mai important antrenor din istoria fotbalului american practicat la nivel de colegiu (n.t.).
765
 Unul din Johni trecea pe lângă noi când am zis chestia asta şi l-a
bătut pe Broussard pe spate, zicându-i:
— Nasolu’ ăsta-i amuzant, Broussard. Unde l-ai găsit?
— Fără căşti, am zis.
Broussard a dat din cap.
— E-un joc de fineţe, a zis. Fără contacte dure.
— Aham, am zis. Sigur.
Cei de la Furturi-Omoruri, altfel zis Vătămătorii55, au câştigat
când am dat cu banul şi-au ales să fie la primire. Kickerul nostru
i-a făcut să dea înapoi în propriul unsprezece, iar când ne-am
aliniat iarăşi, Broussard mi-a arătat un negru uscăţiv de-al
Vătămătorilor şi-a zis:
— Jimmy Paxton. Ăla-i gagiu tău. Te lipeşti de el ca o tumoare.
Centrul Vătămătorilor a plesnit mingea, quaterbackul s-a dat
înapoi trei paşi şi-a bubuit mingea peste capul meu şi l-a lovit pe
Jimmy Paxton în 25. Habar n-aveam cum trecuse Jimmy Paxton pe
lângă mine, nu mai zic cum ajunsese în 25, însă am făcut un salt
nefiresc înainte şi l-am lovit uşor în genunchi când ajunsese la linia
de 29 de yarzi, şi ambele echipe au urcat terenul la linia de
angajament.
— Am zis ca o tumoare, a zis Broussard. Ai prins şi partea asta?
M-am uitat la el şi-am văzut o furie grea în ochii lui. Apoi a
zâmbit şi mi-am dat seama cât de mult câştigase probabil cu
zâmbetul acela de-a lungul vieţii lui. Atât era de bun, de copilăresc,
de american, de pur.
— Să văd dacă mă pot adapta, am zis.
Vătămătorii s-au despărţit din adunare şi l-am văzut pe Devin de
pe aripă schimbând semne din cap cu Jimmy Paxton.
— Au de gând să vină iarăşi peste mine, i-am zis lui Broussard.
John Pasquale, care juca cornerback, a zis:
— Păi, poate-ar trebui să joci mai bine-atunci, nu?
Vătămătorii au pus mingea în joc şi Jimmy Paxton a tăiat-o pe
aripă; am tulit-o şi eu după el. Ochii lui licăreau; şi-a îndreptat
spatele şi-a zis:
— Rămas-bun, băieţaş alb!

55 HurtYous, în text (n.t.).

766
 M-am ţinut după el, mi-am răsucit corpul în cealaltă direcţie, am
întins braţul drept într-o smucire care m-a făcut să ating mingea şi
s-o scot dincolo de linia de tuşă.
Jimmy Paxton şi cu mine am căzut grămadă împreună, ne-am
izbit de pământ şi-am ştiut că ăla-i doar primul dintr-o serie de
contacte care aveau să mă ţină probabil toată ziua următoare în
pat.
M-am ridicat primul şi i-am întins mâna lui Paxton.
— Credeam că pleci undeva.
A zâmbit şi m-a apucat de mână.
— Băieţaş alb, vorbeşte tu cât vrei! Deja eşti depăşit!
Ne-am întors de-a lungul tuşei spre linia de angajament şi-am
zis:
— Ca să nu trebuiască să-mi tot zici băieţaş alb şi să trebuiască
să-ţi zic băieţaş negru, să punem de-un conflict interrasial în
Harvard, eu sunt Patrick.
M-a plesnit peste palmă şi-a zis:
— Jimmy Paxton.
— Încântat de cunoştinţă, Jimmy.
La următoarea fază, Devin a jucat tot pe partea mea şi iarăşi am
ciupit mingea, cât s-o scot din mâinile doritoare ale lui Jimmy.
— Da’ cu ce naşpeţi te-ai înhăitat, Patrick, a zis Jimmy Paxton,
când am început lungul drum înapoi spre linia de angajament.
Am dat din cap.
— Ei zic despre voi că sunteţi nişte pizde.
Jimmy a dat din cap.
— N-om fi noi pizde, da’ nici cowboy nu suntem ca futuţii ăştia
nebuni. Narcotice, Moravuri şi CIC.
A fluierat.
— Ăştia intră primii pe uşă pentru că le place mehlemu’.
— Mehlem?
— Acţiunea, orgasmul. Cu băieţii ăştia poţi să uiţi de preludiu.
Ăştia încep direct cu futaiu’. Ştii ce zic?
La următoarea acţiune, Oscar s-a pus pe linia de fund şi-a
poziţionat trei tipi să mascheze lovitura de începere, iar running
backul a tulit-o printr-o gaură cât curtea din spatele casei. Dar
unul din Johni – Pasquale sau Vreeman, pierdusem socoteala – l-a
apucat pe purtătorul balonului de braţ la linia de 36 şi Vătămătorii
767
au hotărât să degajeze.
Ploaia a început cinci minute după aceea şi restul primei reprize
a fost tot mai greu de jucat pe terenul noroios, jocul semănând cu
un meci între Marty Schottenheimer şi Bill Parcells56. Alunecând,
înaintând cu greutate, poticnindu-se, niciuna dintre echipe n-a
făcut cine ştie ce progrese. Din poziţia de running back, am câştigat
doisprezece yarzi din patru încercări, iar ca safety, m-am fript de
două ori cu Jimmy Paxton, dar am şi dezamorsat o potenţială
bombă şi, cum-necum, m-am lipit de el aşa de strâns că, în cele de
urmă, quaterbackul lor a ales alţi prinzători.
Către sfârşitul primei reprize, scorul era egal la zero, dar noi
presam. Intraţi în zona roşie a Vătămătorilor, cu douăzeci de
secunde rămase din timpul de joc, Bine-Făcătorii aveau de ales să
dea pasă sau să înainteze şi John Lawn mi-a azvârlit mingea, iar eu
am văzut o breşă căscându-se înaintea mea şi, dincolo de ea, nimic
altceva decât verdele, am făcut o mică răsucire pe după linebacker,
am intrat în breşa aceea, am îndesat mingea la subraţ, am băgat
capul în pământ şi-apoi Oscar a apărut de nicăieri, scoţând aburi
pe gură în ploaia rece, şi m-a izbit atât de zdravăn de-am crezut că
nimerisem în calea unui Boeing 747.
Când am reuşit să mă ridic în fund, timpul primei reprize se
consumase şi ploaia deasă îmi împroşca obrazul cu noroiul
terenului de joc. Oscar a întins una din lopeţile alea cărora el le zice
mâini şi m-a ridicat în picioare, râzând pe sub mustaţă.
— O să vomiţi?
— Mi-a dat prin cap, am zis.
M-a bătut pe spate, ca dovadă de camaraderie, cred, deşi era
gata-gata să mă înfigă cu faţa-n noroi.
— Bună priză, a zis şi s-a îndepărtat spre banca echipei sale.
— Cum e chestia aia cu fotbalul ca sport de fineţe? i-am zis lui
Remy, odată ajuns la tuşă, tocmai când Bine-Făcătorii au deschis
un răcitor plin cu bere şi sifon.
— Imediat ce vreunul face ce-a făcut sergentul Lee, nu ne mai
purtăm cu mănuşi.

56Martin Schottenheimer şi Bill Parcells sunt foşti jucători de fotbal american şi actuali
antrenori (n.t.).
768
 — Deci ne luăm căşti pentru repriza a doua?
A clătinat din cap; a scos o bere din răcitor.
— Nu luăm căşti. Ne facem mai răi.
— A murit cineva pân-acum la meciurile astea?
A zâmbit.
— Nu încă. Da’ se poate-ntâmpla. Vrei o bere?
Am clătinat din cap sperând să mi se oprească zbârnâitul
dinăuntrul lui.
— Iau o apă.
Mi-a pasat o sticlă de Poland Spring; a pus o mână pe umărul
meu şi m-a condus de-a lungul tuşei vreo câţiva yarzi, departe de
ceilalţi. În tribune, se adunase un mic grup de privitori – alergători,
majoritatea, care se opriseră să vadă meciul, deşi veniseră să facă
scări, şi un gagiu înalt, retras, cu picioare lungi, pe care şi le
cocoţase pe balustradă, şi cu o şapcă de baseball trasă pe ochi.
— Noaptea trecută, a zis Broussard şi-a lăsat cele două cuvinte
să atârne în ploaie.
Am luat o înghiţitură de apă.
— Am zis una sau două chestii pe care n-ar fi trebuit să le spun.
Un pic prea mult rom şi mintea mi-o ia razna.
Mi-am întors privirea spre linia de masive coloane greceşti care
se ridicau în spatele tribunelor.
— Cum ar fi?
El s-a proţăpit în faţa mea, cu ochi neliniştiţi, scăpărători.
— Nu te juca cu mine pe chestia asta, Kenzie.
— Patrick, am zis şi-am făcut un pas spre dreapta mea.
El mi-a urmat mişcarea, nasul lui era la un inci de-al meu;
strălucirea aceea ciudată, agitată îi umplu ochii.
— Noi, amândoi, ştim că mi-a scăpat ceva ce n-ar fi trebuit să-mi
scape. Hai s-o lăsăm aşa şi să uităm de treaba asta.
I-am zâmbit prietenos, ambiguu.
— Nu ştiu cum să înţeleg chestia asta, Remy.
El a clătinat încetişor din cap.
— Nu vrei să te joci cu chestia asta, Kenzie. Pricepi?
— Nu, eu…
Nici nu observasem că şi-a mişcat mâna, dar am simţit o durere
ascuţită în monturile degetelor şi, deodată, sticla mea de apă era la
picioarele mele, gâlgâindu-şi conţinutul în noroi.
769
 — Uită noaptea trecută şi vom fi prieteni.
Licăririle din ochii lui îşi încetaseră neastâmpărul, totuşi ardeau
încă de parcă ar fi avut tăciuni aprinşi în loc de pupile.
M-am uitat în jos la sticla de apă, la noroiul ce înconjura
plasticul transparent.
— Şi dacă n-o fac?
— Nu-i o alternativă pe care să vrei s-o introduci în viaţa ta.
Şi-a înălţat capul, m-a privit scrutător în ochi de parcă ar fi văzut
în ei ceva asupra căruia cumpănea încă dacă trebuia sau nu să mi-l
extragă; nu era sigur încă.
— Suntem înţeleşi?
— Mda, Remy, am zis. Suntem înţeleşi. Sigur.
Şi-a ţinut privirea aţintită în ochii mei încă un lung minut,
respirând regulat, pe nări. În cele din urmă, a ridicat berea la buze,
a băut o duşcă zdravănă din cutie; a lăsat-o jos.
— Ai vrut să zici ofiţer Broussard, a zis şi s-a întors la bancă.

A doua repriză a fost război.

Ploaia şi noroiul şi mirosul sângelui a scos la iveală ceva cumplit
din ambele echipe, şi-n măcelul care-a urmat trei dintre Vătămători
şi doi dintre Bine-Făcători au ieşit de tot din joc. Unul din ei – Mike
Lawn – a trebuit să fie scos pe braţe din teren, după ce Oscar şi-un
ratat de la Furturi pe nume Zeke Monfriez l-au prins la mijloc şi al
dracului de puţin a lipsit să-l rupă în două.
Eu m-am ales cu două coaste învineţite zdravăn şi-am încasat o
lovitură-n şale care mă gândeam că o să mă facă să piş sânge
dimineaţa următoare, dar prin comparaţie cu feţele alea
însângerate, cu nasurile zborşite şi cu gagiul care şi-a scuipat doi
dinţi pe teren în spatele liniei punctate, mă consideram un norocos.
Broussard a schimbat partea şi a jucat tailback; s-a ţinut la
distanţă de mine tot restul jocului. S-a ales cu buza de jos spartă
într-una din faze; două acţiuni mai târziu, i-a făcut aşa o cravată
celui care-i spărsese buza că gagiul a zăcut un minut întreg pe
teren, tuşind şi vomitând, până să se poată ridica în picioare, care-i
erau aşa de nesigure c-ai fi zis că era pe puntea unei goelete pe
mare agitată. După ce l-a crăvătuit pe amărâtul ăla, Broussard l-a
şi lovit cu piciorul cât încă mai era la pământ, ca să i-o plătească cu
vârf şi-ndesat pentru buză, iar Vătămătorii au înnebunit de furie.
770
Broussard s-a dat îndărătul zidului făcut de oamenii din echipa lui,
în vreme ce Oscar şi Zeke încercau să pună mâna pe el, numindu-l
pulărău cu şmecherii ieftine; m-a văzut că-l privesc şi mi-a zâmbit
ca un ţânc voios de trei ani.
A ridicat un deget pătat de sânge uscat şi l-a clătinat în semn de
avertizare.
Noi am câştigat la diferenţă de un eseu.
Ca unul care de mic eram disperat să ajung un atlet, ca orice tip
din America, şi ca unul care, toamna, îşi anulează majoritatea
întâlnirilor de duminică după-amiaza ca să urmărească meciurile
de fotbal, ar fi trebuit probabil să fiu în extaz din pricina a ceea ce
va fi, poate, ultima mea încercare în sporturile de echipă, ultima
oară când voi fi simţit fiorii victoriei şi intensitatea voluptuoasă a
bătăliei. Ar fi trebuit să-mi vină să chiuiesc de fericire, să-mi dea
lacrimile de emoţie, stând la mijlocul primului teren de fotbal
construit în ţara asta, uitându-mă la coloanele greceşti şi la
clăbucii apei de ploaie ce se scurgea de pe leaţurile băncilor din
tribune, simţind în nări, muribundă, ultima adiere a iernii în ploaia
acelui aprilie şi mireasma metalică a ploii înseşi şi înaintarea
solitară a serii pe recele cer purpuriu.
Nu simţeam nimic din toate astea.
Simţeam că suntem o adunătură de bărbaţi ţicniţi, jalnici,
incapabili să acceptăm că îmbătrânim, însă capabili să rupem oase
şi să sfâşiem carnea altor bărbaţi doar ca să împingem o minge
maro câţiva yarzi, câteva picioare, câţiva inci în terenul advers.
În plus, privind spre tuşă, la Remy Broussard, care-şi turna bere
pe degetul însângerat şi-şi înmuia buza zdrenţuită cu ea, bătând
cinciul cu tovarăşii lui, mi s-a făcut frică.

— Povestiţi-mi despre el, le-am zis lui Devin şi Oscar, după ce

ne-am sprijinit toţi trei de bar.
— De Broussard?
— Îhî.
Ambele echipe hotărâseră să ţină petrecerea de după meci
într-un bar de pe bulevardul Vestic, în Allston, la vreo jumătate de
milă de stadion. Barul se numea Boyne, ca râul din Irlanda ce
şerpuieşte prin satul în care a crescut mama mea, şi unde şi-a
pierdut tatăl, pescar, şi doi fraţi, din cauza prea fluidei şi letalei
771
combinaţii de whisky şi mare.
Era incredibil de bine luminat pentru o crâşmă irlandeză, iar
strălucirea luminii era sporită de mesele de lemn blond şi de
separeurile bej deschis, şi de barul lucios din lemn blond. Cele mai
multe baruri irlandeze sunt întunecoase, lambrisate în mahon şi
stejar şi cu podele negre; întotdeauna m-am gândit că întunericul
are în el ceva din intimitatea pe care cei din rasa mea o consideră
necesară ca să poată bea la greu, cum şi bem adeseori.
În lumina strălucitoare din Boyne se vedea limpede că bătălia pe
care abia o încheiaserăm pe teren depăşise marginile acestuia şi se
insinuase până în bar. Cei de la Furturi şi Omoruri se înfipseseră la
bar şi la mesele înalte din faţa lui. Poliţiştii de la Narcotice,
Moravuri şi CIC au ocupat partea din spate a localului,
tolănindu-se pe banchetele separeurilor, sau stăteau grupuri
grupuri în apropierea scenei mici de lângă ieşirea de urgenţă,
vorbind aşa de tare că formaţia irlandeză de trei instrumentişti a
renunţat să mai cânte după numai trei cântece.
N-am idee ce-o fi crezut patronul despre cei aproximativ cincizeci
de bărbaţi însângeraţi care s-au strâns în barul lui populat cu
zgârcenie; nu ştiu dacă avea o echipă de matahale care aştepta în
bucătărie şi buton sub tejghea care să dea alarma la Poliţia din
Brighton, dar în mod cert scotea profit umplând întruna halbe şi
păhărele de tărie, încercând să facă faţă comenzilor pentru şi mai
multă băutură ce veneau din fundul locantei şi trimiţând
debarasatorii să treacă printre mese şi să adune sticlele sparte şi
scrumierele ce dădeau pe dinafară de chiştoace.
Broussard şi John Corkery prezidau şedinţa din spate, vocile lor
ridicându-se zgomotoase în toasturi dedicate actelor de bravură ale
Bine-Făcătorilor; Broussard ducea alternativ ba un şerveţel, ba
sticla de bere rece la buza rănită.
— Credeam că voi doi sunteţi pretenari, a zis Oscar. Ce-i,
mamele voastre nu vă mai lasă să vă jucaţi împreună? Ori aţi avut o
ciondăneală?
— Mamele-s de vină, am zis.
— Un poliţist grozav, a zis Devin. Cam face panaramă, dar toţi de
la Moravuri şi Narcotice fac.
— Dar Broussard e la Crime împotriva Copiilor, ba, drăcie, nici
acolo nu mai este. E la parcul auto.
772
 — Chestia cu CIC e recentă, a zis Devin. Ultimii vreo doi ani.
Înainte de asta câştiga bănuţul când la Narcotice, când la Moravuri.
— Ba mai mult, a râgâit Oscar. Am plecat deodată de la poliţia de
proximitate, am făcut fiecare câte un an în uniformă, dup-aia el a
mers la Moravuri, eu la Crime cu violenţă. Asta se-ntâmpla în ’83.
Capul lui Remy Broussard s-a întors dinspre doi dintre colegii
lui, care amândoi îi trăncăneau în urechi, şi s-a uitat în partea de
bar unde eram noi, la Oscar, la Devin şi la mine. A ridicat sticla de
bere şi-a făcut un semn cu bărbia înspre noi.
Am făcut şi noi la fel.
A zâmbit, şi-a ţinut privirea aţintită asupra noastră preţ de-un
minut, apoi s-a întors iarăşi spre tovarăşii lui.
— Cine-a fost o dată la Moravuri, rămâne unul de-al lor, a zis
Devin. Pulărăii!
— Le-o coacem noi la anu’, a zis Oscar.
— N-or mai fi aceiaşi gagii, a zis cu amărăciune Devin. Broussard
îşi face bagajele, la fel şi Vreeman. Corkery face treizeci de ani în
ianuarie. Am auzit că şi-a cumpărat deja teren în Arizona.
L-am înghiontit în cot.
— Dar tu? Tu eşti de vreo treizeci de ani la datorie.
A pufnit.
— Eu să mă pensionez? Pe ce bani?
A clătinat din cap şi-a dat pe gât o duşcă de whiskey Wild Turkey.
— Când o fi să ieşim noi din poliţie, au să ne scoată pe targă, a
zis Oscar şi Devin şi-a ciocnit paharul de-o pintă de-al lui.
— Dar ce-i interesul ăsta pentru cariera lui Broussard? a zis
Devin. Aş fi zis că sunteţi fraţi de cruce de-acuma, după afacerea
Trett.
Şi-a întors capul spre mine, m-a plesnit cu dosul palmei peste
umăr.
— Care, că veni vorba, a fost o operaţiune frumuşică. Şi dreaptă.
Am ignorat complimentul.
— Mă interesează Broussard, pur şi simplu.
Oscar a zis:
— De-aia te-a plesnit de ţi-a sărit sticla de apă din mână?
M-am uitat la Oscar. Fusesem destul de sigur că Broussard
blocase cu corpul lui vederea a ceea ce se întâmplase între noi.
— Ai văzut tu asta?
773
 — Am văzut şi ce privire ţi-a aruncat după ce i-a pus cravata lui
Rog Doleman.
Devin a zis:
— Iar eu văd cum se tot uită încoace, la noi, cum stăm de vorbă
aşa de prieteneşte şi de relaxat.
Unul din Johni şi-a făcut loc cu coatele între noi, a comandat
două halbe şi trei păhărele de Beam. S-a uitat la mine, cu cotul
sprijinit de-a binelea de umărul meu, apoi s-a uitat la Devin şi la
Oscar.
— Cum merge treaba, băieţi?
— Să te fut, Pasquale, a zis Devin.
Pasquale a râs.
— Ştiu c-o spui la modul cel mai drăgăstos.
— Da’ bine-nţeles, a zis Devin.
Pasquale râdea în barbă când barmanul i-a adus halbele. M-am
lăsat într-o parte să nu-l încurc, când Pasquale i le-a dat lui John
Lawn care era în spatele lui. Pasquale s-a întors iar spre bar,
aşteptând paharele de tărie; bătea darabana pe tejghea.
— Voi, gagiilor, aţi auzit ce-a făcut amicul Kenzie în casa Trett?
Mi-a tras cu ochiul.
— Ceva-ceva, a zis Oscar.
Pasquale a zis:
— Roberta Trett, după cum am auzit, îl avea ca şi mort în
bucătărie. Dar Kenzie s-a aplecat şi Roberta şi-a împuşcat soţul în
faţă în loc să-l împuşte pe Kenzie.
— Mişto aplecare, a zis Devin.
Pasquale şi-a primit păhărelele, a aruncat nişte bancnote pe
tejghea.
— E bun la aplecări, a zis Pasquale şi cotul lui mi-a julit urechea
când a luat păhărelele de pe bar.
M-a privit drept în ochi când se întorcea să plece de la bar.
— Dar totuşi ţine mai mult de noroc decât de talent. Adică să te
apleci. Nu crezi?
S-a sucit în aşa fel încât să fie cu spatele la Oscar şi la Devin şi cu
ochii înfipţi într-ai mei când a dat de duşcă un păhărel.
— Şmecheria cu norocul, frate, e că, odată şi-odată, se termină.
Devin şi Oscar s-au învârtit în scaunele lor şi l-au urmărit
trecând printre muşterii, întorcându-se în fundul barului.
774
 Oscar a scos un trabuc pe jumătate fumat din buzunarul cămăşii
şi l-a aprins, însă privirea lui inexpresivă, lungă era încă aţintită
asupra lui Pasquale. A supt din trabuc, iar tutunul negru, ars a
trosnit.
— Subtil, a zis el şi-a aruncat chibritul în scrumieră.
— Ce se-ntâmplă, Patrick? vocea lui Devin era egală, ochii şi-i
fixase la păhărelul gol pe care Pasquale îl lăsase pe tejghea.
— Nu-s sigur, am zis.
— Te-ai făcut duşmanul cowboy-lor, a zis Oscar. Asta nu-i
nicidecum o mişcare isteaţă.
— N-a fost intenţia mea, am zis.
— Ştii ceva despre Broussard? a zis Devin.
— Poate, am zis. Mda…
Devin a dat din cap şi mâna lui dreaptă a alunecat de pe bar, m-a
apucat strâns de cot.
— Orice-ar fi, a zis şi-a zâmbit larg în direcţia lui Broussard,
las-o moartă.
— Şi dacă nu pot?
Capul lui Oscar s-a iţit de după umărul lui Devin şi el s-a uitat la
mine cu căutătura aceea moartă a lui.
— Vezi-ţi de-a tale, Patrick.
— Şi dacă nu pot? am zis iarăşi.
Devin a oftat.
— Atunci curând s-ar putea să nu mai vezi deloc.

775
 30

Cu speranţa deşartă că astfel ar putea apărea o schimbare,

ne-am hotărât să mergem să-l vedem pe Poole.
Centrul Medical New England e lăbărţat pe suprafaţa a două
cvartale, diferitele sale corpuri de clădire şi pasarelele sale ocupând
un loc ca o osie între Oraşul Chinezesc, districtul teatrelor şi ceea
ce a supravieţuit, cum-necum, din vechea Zonă de Luptă57.
Într-o duminică dimineaţa, devreme, e greu să găseşti un
parcometru liber undeva în împrejurimile spitalului New England,
dar într-o joi seara e imposibil. La Schubert era a enşpea repunere
în scenă cu Miss Saigon58, iar la teatrul Wang se putea vedea ultima
superproducţie bombastică a lui Andrew Lloyd Webber, sau ceva
asemănător, o porcărie exagerată, extenuantă, extravagantă care
se juca cu casa închisă, astfel că partea de jos a străzii Tremont
colcăia de taxiuri, limuzine, cravate negre şi blănuri blonde, de
poliţişti furioşi suflând în fluiere şi dirijând traficul într-un arc larg
pe după puzderia de maşini parcate pe trei coloane.
Nu ne-am obosit nici măcar să dăm ocol întregului cvartal, am
cotit pur şi simplu în garajul spitalului New England, am luat tichet
şi-am urcat cu maşina şase niveluri până să găsim un loc liber.
După ce-am ieşit din maşină, i-am ţinut lui Angie uşa până a reuşit
să se aburce pe cârje şi am închis-o în urma ei, în timp ce ea se
căznea să se strecoare printre automobile.
— Pe unde-o iau spre lift? a strigat ea spre mine.
Un bărbat tânăr cu alura deşirată a unui baschetbalist a zis:
„Pe-acolo!” şi-a arătat în stânga lui.
Tipul s-a rezemat de portbagajul unui Chevy Suburban negru şi
şi-a aprins o ţigară de foi care încă mai avea înfăşurată eticheta
Cohiba la un capăt al ei.
— Merci, a zis Angie.
Eu i-am zâmbit afabil când am trecut pe lângă el. Ne-a zâmbit şi

57 Combat Zone, în text. Numele unui fost cartier cu felinar roşu din Boston (n.t.).
58 Muzical bazat pe opera lui Puccini, Madamme Butterfly (n.t.).
776
el, fluturând lejer din ţigară.
— E mort.
Ne-am oprit în loc; eu m-am întors şi m-am uitat la gagiu. Purta
o jachetă de lână bleumarin cu guler din piele maro peste o bluză
cu guler în V şi pantaloni negri. Cizmele negre de cowboy îi erau aşa
de prăpădite de parc-ar fi fost ale unui practicant de rodeo. A
scuturat scrumul, a pus iar ţigara în gură şi s-a uitat la mine.
— Aici vine partea în care tu zici: „Cine-a murit?”.
S-a uitat în jos la cizmele sale.
— Cine-i mort? am zis.
— Nick Raftopoulos, a zis.
Angie, pe cârjele ei, s-a răsucit complet spre el.
— Poftim?
— Pe el aţi venit să-l vedeţi, nu?
Şi-a depărtat mâinile, a ridicat din umeri.
— Ei bine, nu puteţi pentru că a murit acum o oră. Stop cardiac
datorat unui traumatism sever, rezultat al rănilor prin împuşcare
suferite pe veranda din faţă a casei lui Leon Trett. Absolut firesc, de
altfel, date fiind condiţiile.
Angie şi-a întors cârjele, iar eu am făcut câţiva paşi pân-am
ajuns amândoi în faţa tipului.
A zâmbit.
— Următoarea replică e: „Cum se face că ştii pe cine-am venit să
vedem?”, a zis. Spuneţi-o, oricare din voi.
— Cine eşti? am zis.
A întins mâna energic în direcţia mea, în jos.
— Neal Ryerson. Ziceţi-mi Neal. Aş vrea să am o poreclă mişto,
dar unii dintre noi nu suntem aşa de norocoşi. Dumneata eşti
Patrick Kenzie, iar dumneata eşti Angela Gennaro. Şi trebuie să
spun, domnişoară, chiar şi cu ghipsul şi astea, fotografia nu vă face
dreptate. Sunteţi ceea ce taică-meu ar numi o arătoasă.
— Poole a murit? a zis Angie.
— Da, doamnă. Mă tem că da. Ia zi, Patrick, ai putea da mâna cu
mine? E niţel obositor s-o ţin întins-aşa!
I-am strâns uşor mâna, iar el a întins-o spre Angie. Ea s-a lăsat
în spate pe cârje şi, ignorându-i gestul, s-a uitat în sus la faţa lui
Neal Ryerson. A clătinat din cap.
El s-a uitat cu coada ochiului la mine.
777
 — I-e teamă să nu ia chiriaşi?
Şi-a retras mâna, şi-a îndesat-o în buzunarul din interiorul
hainei.
Am dus mâna la spate.
— Nicio teamă, domnule Kenzie. Nicio teamă.
A extras un portvizit subţire şi l-a deschis, ne-a arătat insigna de
argint şi legitimaţia.
— Agent special Neal Ryerson, a zis cu voce ca de bariton.
Departamentul de Justiţie. Ta-naaa!
A închis portofelul, l-a vârât înapoi în haină.
— Divizia Crimă organizată, dacă trebuie să ştiţi. Cristoase, ce
pereche de vorbăreţi!
— De ce ne deranjezi? am zis.
— Pentru că, judecând după ce-am văzut la meciul de fotbal din
după-amiaza asta, îţi cam lipsesc prietenii, domnule Kenzie. Iar eu
livrez prieteni la domiciliu.
— N-am nevoie.
— S-ar putea să n-ai de ales. S-ar putea să trebuiască să vă fiu
prieten fie că vă place, fie că nu. Şi-n plus sunt destul de bun la
treaba asta. O să-ţi ascult poveştile de război, o să mă uit la meciuri
de baseball cu tine; în genere o să-ţi fiu tovarăş pe la toate
adăpătoarele mişto din zonă.
M-am uitat la Angie şi ne-am întors; am luat-o spre maşina
noastră. M-am dus întâi pe partea ei, am descuiat portiera şi-am
început s-o deschid.
— Broussard o să vă omoare, a zis Ryerson.
Ne-am uitat iarăşi la el. A mai pufăit o dată din Cohiba lui şi s-a
coborât de pe capota din spate a Suburbanului. A venit alene spre
noi cu paşi lungi, lejeri, de parcă abia ar fi ieşit de la pârnaie după
ispăşirea pedepsei.
— E foarte bun la chestia asta, să omoare oameni. De obicei n-o
face el însuşi, dar le plănuieşte bine. E clasa-ntâi la planuri.
Am luat cârjele lui Angie şi, când am deschis în spate să le pun
pe banchetă, i-am răzuit dosul lui Ryerson cu portiera.
— Noi o să fim bine, agent special Ryerson.
— Sunt sigur că aşa au gândit şi Chris Mullen şi Pharaoh
Gutierrez.
Angie s-a sprijinit de uşa deschisă din partea ei.
778
 — Gutierrez a fost membru DEA?
Ea şi-a băgat mâna în buzunar, şi-a scos ţigările.
Ryerson a clătinat din cap.
— Nu. Informator pentru divizia de luptă împotriva crimei
organizate.
A făcut un pas pe lângă mine şi i-a aprins ţigara lui Angie cu o
brichetă Zippo neagră.
— Informatorul meu. Eu l-am racolat pentru noi. Am lucrat cu el
vreme de şase ani şi jumătate. Trebuia să mă ajute să-l înfund pe
Cheese, iar apoi toată organizaţia lui. După care trebuia să-i iau
urma furnizorului lui Cheese, un gagiu pe nume Ngyun Tang.
A arătat spre zidul de est al garajului.
— Mare şmecher în Chinatown.
— Dar?
— Dar, a ridicat Ryerson din umeri, Pharaoh şi-a luat un glonţ în
cap.
— Şi crezi că Broussard a făcut-o?
— Cred c-a fost planul lui Broussard. Nu i-a ucis cu mâna lui,
pentru că era prea ocupat să joace în rolul celui asupra căruia se
trag focuri de armă, sus, la cariere.
— Atunci cine i-a ucis pe Mullen şi pe Gutierrez?
Ryerson s-a uitat în sus, la tavan.
— Cine-a şters-o cu banii de pe deal? Care-a fost prima persoană
găsită în imediata apropiere a victimelor?
— Stai o clipită, a zis Angie. Poole? Crezi că Poole a fost cel care-a
apăsat pe trăgaci?
Ryerson s-a rezemat de Audiul parcat lângă maşina noastră, a
tras lung din ţigară şi-a scos cercuri de fum, suflându-le spre
neoanele fluorescente.
— Nicholas Raftopoulos. Născut în Swampscott, Massachusetts,
în 1948. A intrat în Departamentul de Poliţie din Boston în 1968, la
puţină vreme după ce s-a întors din Vietnam, unde i s-a decernat
Steaua de argint şi a fost, ce surpriză!, lunetist, clasa expert.
Locotenentul său de pe front zicea despre caporalul Raftopoulos că
putea, citez, „să împuşte o muscă ţeţe în găoază de la cinzeci de
yarzi”.
A clătinat din cap.
— Soldaţii ăştia… sunt aşa de plastici.
779
 — Şi tu crezi…
— Eu cred, domnule Kenzie, că noi trei trebuie să discutăm.
M-am dat un pas înapoi, depărtându-mă de el. Avea pe puţin
şase picioare şi trei inci, iar părul nisipiu perfect aranjat, atitudinea
lui relaxată şi ţinuta hainelor vorbeau toate despre un tip care
provenea dintr-o familie avută. Abia atunci l-am recunoscut:
spectatorul care stătea singur în capătul cel mai îndepărtat al
tribunei stadionului Harvard în după-amiaza aceea, cu picioarele-i
lungi cocoţate pe balustradă, înfundat în scaun şi cu şapca trasă pe
ochi. Parcă-l şi vedeam la Yale încercând să se hotărască dacă să
urmeze dreptul sau să-şi ia o slujbă în administraţia de stat.
Oricare din cele două cariere i-ar fi adus promisiunea unei funcţii
politice odată ce griurile i s-ar fi amestecat exact cât trebuie în
părul de pe tâmple, dar dacă intra în administraţie, avea să poarte
şi armă. Excelent! Da, domnule, asta-i!
— Mi-a părut bine de cunoştinţă, Neal.
Am ocolit maşina spre portiera de pe partea şoferului.
— N-am glumit când am zis c-o să vă ucidă.
Angie a chicotit.
— Şi tu o să ne salvezi, presupun.
— Eu sunt de la Departamentul de Justiţie, şi-a pus o palmă pe
piept. Sunt blindat.
M-am uitat la el peste capota Fordului Crown Victoria.
— Asta pentru că voi sunteţi mereu în spatele celor pe care
trebuie să-i protejaţi, Neal.
— Au! şi-a scuturat mâna în dreptul pieptului. Bine ţintit, Pat.
Angie a urcat în maşină, iar eu am făcut la fel. Când am pornit
motorul, Neal Ryerson a răpăit cu monturile degetelor în geamul lui
Angie. Ea s-a încruntat şi s-a uitat la mine. Am ridicat din umeri.
Angie a coborât geamul încet, iar Neal Ryerson s-a aplecat din şale,
rezemând un cot de marginea geamului.
— Trebuie să vă spun, a zis el, că, în opinia mea, faceţi o mare
greşeală că nu vreţi să mă ascultaţi.
— Am mai făcut şi-nainte, a zis Angie.
El s-a dat înapoi de la geam şi a pufăit din Cohiba; a expirat
fumul înainte să se aplece iarăşi spre geam.
— Când eram puşti taică-meu mă lua la vânătoare în munţi, nu
departe de locul unde-am crescut, căruia-i zice Boone, în Carolina
780
de Nord. Şi tata-mi zicea mereu – la fiecare expediţie pe care-am
făcut împreună de la opt la optsprezece ani ai mei – că trebuia să fiu
atent, chiar foarte atent, nu la elani şi căprioare, ci la ceilalţi
vânători.
— Adânc, a zis Angie.
Neal a zâmbit.
— Vedeţi voi, Angie, Pat…
— Nu-i zice Pat, a zis Angie. Urăşte chestia asta.
El a ridicat mâna în semn de scuză, cu ţigara încleştată între
degete.
— Scuzele mele, Patrick. Cum să zic eu chestia asta? Inamicii
suntem noi. Pricepeţi? Iar „noi” vor veni să vă caute curând.
A îndreptat ţigara subţire spre mine.
— „Noi” deja au avut o vorbă cu tine, azi, Patrick. Cât crezi că va
mai trece până va ridica ştrocul? El ştie şi că dacă o laşi acum
baltă, mai devreme sau mai târziu o să te-ntorci să pui întrebările
care nu trebuie puse. Drace, de-aia aţi venit să-l vedeţi în seara
asta pe Nick Raftopoulos, am dreptate? Sperând că va fi destul de
coerent încât să vă răspundă la întrebările ce nu trebuie puse.
Acum puteţi s-o ştergeţi de-aici. Nu pot să vă opresc, oricum. Dar
va veni să vă caute. Şi situaţia se va înrăutăţi.
M-am uitat la Angie. Ea s-a uitat la mine. Fumul ţigării de foi a
lui Ryerson s-a strecurat în maşină şi apoi în jos, spre plămânii
mei, s-a înţepenit acolo ca părul în sifonul chiuvetei.
Angie s-a întors iar spre el, i-a făcut semn dintr-o fluturare a
mâinii să se ridice de pe marginea parbrizului.
— Bufetul Albastru, a zis ea. Îl ştii?
— La nici şase cvartale de-aici.
— Ne vedem acolo, a zis ea şi-am ieşit de pe locul de parcare şi
ne-am îndreptat spre rampa de ieşire.

Pe dinafară, Bufetul Albastru arată foarte fain noaptea. Singura

strălucire de neon din strada Kneeland, la baza districtului
Pielăriilor, o ceaşcă mare de cafea se roteşte deasupra unei zone
preponderent comerciale, astfel că localul pare, cel puţin văzut din
autostrada interstatală, ca ceva ieşit direct din reveriile spălate

781
de-ntuneric ale lui Edward Hopper59.
Nu-s sigur că Hopper ar fi plătit şase mii de dolari pentru un
hamburger, totuşi. Nu că Bufetul Albastru are scoruri chiar atât de
mari, dar nici departe nu-i. Am cumpărat maşini cu mai puţin
decât am plătit pentru o ceaşcă de cafea la ei.
Neal Ryerson ne-a asigurat că plata o făcea Departamentul de
Justiţie, aşa că ne-am tratarisit cu cafea şi vreo două sticle de Coca
Cola. Aş fi comandat un hamburger, dar mi-am amintit că bugetul
Departamentului de Justiţie era probabil alimentat cu dolari din
taxele pe care le plăteam şi eu, aşa că generozitatea lui Ryerson era
vax albina.
— Hai să-ncepem cu începutul, a zis el.
— Negreşit, a zis Angie.
El şi-a pus frişcă în cafea, apoi mi-a pasat-o mie.
— Cum a început toată povestea asta?
— Cu dispariţia Amandei McCready, am zis.
El a clătinat din cap.
— Nu. Ăsta-i doar momentul în care aţi apărut voi doi în ea.
A amestecat în cafea, a scos linguriţa, a îndreptat-o spre noi.
— În urmă cu trei ani, ofiţerul secţiei Narcotice, Remy
Broussard, le face figura lui Cheese Olamon, Chris Mullen şi lui
Pharaoh Gutierrez, care tocmai făceau un control de calitate la
manufactura unde procesau marfa, în Bostonul de Sud.
— Credeam că toate etapele procesării cocainei se fac în ţările de
provenienţă, a zis Angie.
— Procesare e un eufemism. În esenţă, ăştia dregeau marfa – de
data aceea, cocaină –, înmulţind-o cu lapte praf. Broussard şi
partenerul lui, Poole, şi încă doi cowboy de la Narcotice îi prind pe
Olamon, pe omul meu Gutierrez şi pe încă vreo câţiva gagii în fapt.
Problema-i că nu-i arestează.
— De ce nu?
Ryerson a scos altă ţigară de foi din buzunar, apoi s-a încruntat
când a văzut un afiş care spunea VĂ RUGĂM NU FUMAŢI
TRABUCURI SAU PIPĂ. MULŢUMIM. A mormăit ceva, a pus ţigara
pe masă, pipăindu-i învelişul de celofan.

59 Edward Hopper (1882-1967), pictor american (n.t.).

782
 — Nu i-au arestat pentru că după ce-au ars dovezile nu mai
aveau pentru ce să-i aresteze.
— Au ars cocaina, am zis.
Ryerson a dat din cap.
— După cum îmi spunea Pharaoh, aşa au făcut. Circulaseră
nişte zvonuri de câţiva ani că exista o echipă de briganzi a secţiei
Narcotice căreia i se dăduse permisiunea să lovească traficanţii
unde-i durea mai tare. Nu cu arestări care le-ar fi crescut faima în
stradă, le-ar fi asigurat spaţiu şi timp de emisie în presă şi o medie
dubioasă a anilor de detenţie. Nu. Echipa asta de briganzi se
presupunea că trebuie să distrugă marfa cu care-i prindeau şi să-i
silească să privească operaţiunea. Era, amintiţi-vă, un război
împotriva drogurilor pe atunci. Aşa se zicea. Iar câţiva poliţişti cu
iniţiativă din Boston au decis să lupte ca-ntr-un război de gherilă.
Gagiii ăştia, zicea zvonul, erau adevăraţii incoruptibili. Nu puteau fi
cumpăraţi. Nu se putea negocia cu ei. Erau zeloţi. Ăştia au scos o
grămadă de mici traficanţi din afaceri, i-au scos pe nou-veniţi din
oraş, literalmente. Traficanţii mai mari – cei ca Cheese Olamon sau
ca gaşca din Winter Hills, sau ca italienii şi chinezii – au început
curând să socotească raidurile astea în preţul mărfii şi, în cele din
urmă, pentru că întregul comerţ cu droguri a intrat pe-o pantă
descendentă şi pentru că raidurile nu s-au dovedit nicicând mai
eficiente decât alte metode, echipa, s-a zvonit, a fost desfiinţată.
— Iar Broussard şi Poole s-au transferat la CIC.
A dat din cap.
— Şi alţii au făcut la fel, sau au rămas la Narcotice, ori s-au
transferat la Moravuri ori la Eliberarea Mandatelor, sau ce-o mai fi
fost. Dar Cheese Olamon n-a uitat. Şi n-a iertat. S-a jurat că-ntr-o
zi o să i-o facă lui Broussard.
— De ce lui Broussard şi nu celorlalţi?
— După zicea Pharaoh, Cheese s-a simţit direct insultat de
Broussard. Chestia a fost că nu doar i-a ars marfa, dar Broussard
şi-a bătut joc de el în timpul acesta, l-a făcut de râs în faţa
oamenilor lui. Cheese a pus chestia asta la inimă.
Angie şi-a aprins o ţigară, a întins pachetul spre Ryerson.
El s-a uitat la trabuc, s-a uitat iarăşi la semnul care-i spunea că
nu-l poate fuma, şi-a zis:
— Sigur. De ce nu?
783
 A fumat ţigara ca pe una de foi, fără să tragă în piept, pufăind
doar, lăsând fumul să i se învârtă un moment împrejurul limbii
înainte să-l expire.
— Toamna trecută, a zis, Pharaoh m-a contactat. Ne întâlnim şi
zice că Cheese ştie ceva despre poliţistul care i-a făcut-o cu ani în
urmă. Cheese, mă asigură el, pune de-o răzbunare nasoală. Mai
zice că Mullen îi destăinuise că toţi cei ce fuseseră în noaptea aia în
manufactură şi-au fost siliţi să privească şi au fost umiliţi de
Broussard şi de oamenii lui, care le ardeau cocaina şi le râdeau în
nas, aveau să guste chestia asta. Acum, pe lângă toate celelalte,
sunt uşor nelămurit cum de Mullen şi Pharaoh erau dintr-odată
aşa de buni tovarăşi încât Mullen să-i destăinuiască celuilalt
indiferent ce. Pharaoh îmi bagă rahaturile alea cu ce-a fost a fost,
dar n-am muşcat-o. Mă gândesc că o singură chestie i-ar fi putut
lega pe Mullen şi pe Pharaoh, şi asta-i lăcomia.
— Deci era în desfăşurare o lovitură de palat, am zis.
A dat din cap.
— Din păcate pentru Pharaoh, Cheese a prins de veste.
— Şi ce ştia Cheese despre Broussard? a zis Angie.
— Pharaoh nu mi-a spus. Zicea că Mullen nu voia să-i spună.
Zicea c-ar strica surpriza. Ultima veste pe care-o am de la el am
primit-o în după-amiaza dinaintea nopţii în care a murit. Mi-a zis
că-n ultimele zile, el şi cu Mullen târâiseră poliţişti după coada lor
prin tot oraşul şi că-n noaptea aceea ei doi aveau să ridice două
sute de bătrâne, să-l umilească pe poliţai şi-apoi să se întoarcă
acasă. Imediat ce-ar fi făcut chestia asta, Pharaoh şi-ar fi dat seama
ce anume făcuse poliţistul şi avea să mi-l toarne şi pe el, şi pe
Mullen, şi să-mi prilejuiască obţinerea celei mai importante
distincţii din cariera mea, iar după aceea aveam să-l las de-a
binelea în pace. Adică aşa spera el.
Ryerson a împlântat ţigara în scrumieră şi-a stins-o.
— Urmarea o ştim.
Angie l-a privit încruntată, confuză.
— Nu ştim nimic. Căcat. Agent Ryerson, ai vreo teorie despre
modul în care dispariţia Amandei McCready cadrează cu toată
povestea asta?
El a ridicat din umeri.
— Poate c-a răpit-o chiar Broussard.
784
 — De ce? am zis. Pur şi simplu se trezeşte într-o dimineaţă şi
hotărăşte să răpească un copil?
— Am auzit lucruri şi mai ciudate.
S-a aplecat peste masă.
— Uite, Cheese ştia ceva despre el. Deci ce era? Ne tot întoarcem
la felul cum s-a evaporat fetiţa asta. Păi hai să vedem despre ce-i
vorba. Broussard o răpeşte, poate ca modalitate de a forţa mâna
maică-sii ca să scoată cele două sute de miare de care Pharaoh mi-a
zis că ea şi le-ar fi însuşit din banii lui Cheese.
— Stai puţin, am zis. Chestia asta m-a sâcâit tot timpul: de ce nu
l-a trimis Cheese pe Mullen să-i bată pe Helene şi pe Ray Likanski
până-ar fi scos de la ei locul unde-s ascunşi banii furaţi, cu luni
înainte să dispară Amanda?
— Pentru că Cheese n-a aflat de şiretlic până-n ziua în care a
dispărut Amanda.
— Poftim?
Ryerson a dat din cap.
— Frumuseţea şiretlicului lui Likanski – deşi admit că n-a fost cu
bătaie lungă – este că el a bănuit că toată lumea va presupune că
banii au fost puşi sub lacăt odată cu motoriştii şi drogurile. I-au
trebuit trei luni lui Cheese să afle adevărul. Ziua în care-a aflat el e
aceeaşi cu ziua-n care Amanda a dispărut.
— Păi, a zis Angie, asta-l indică pe Mullen ca răpitor.
El a clătinat din cap.
— Nu cred asta. Cred că Mullen sau altcineva care lucra pentru
Cheese s-a dus la Helene în noaptea aia ca să i-o tragă urât de tot şi
să afle unde erau banii. Însă l-a văzut pe Broussard luând copila.
Astfel că acuma, Cheese îl are pe Broussard la mână. Îl şantajează.
Dar Broussard joacă la două capete. Informează autorităţile că
Cheese a răpit copila şi că cere răscumpărarea. Le spune celor din
gaşca lui Cheese că va aduce banii la cariere în noaptea respectivă
şi că-i va da lui Mullen, ştiind că va scăpa de ei, se va descotorosi de
fetiţă şi va spăla putina cu banii. El…
— Asta-i o idioţenie, am zis.
— De ce?
— De ce să fi îngăduit Cheese să fie luat drept răpitor al Amandei
McCready?
— Dar n-a permis chestia asta. Broussard i-a întins o cursă fără
785
ştirea lui.
Am clătinat din cap.
— Ba da, Broussard chiar i-a spus. Am fost acolo. Am mers la
închisoarea din Concord în octombrie şi l-am chestionat pe Cheese
despre dispariţia Amandei. Dacă ar fi fost complice cu Broussard,
atunci amândoi ar fi trebuit să fie de acord ca vina să cadă pe
oamenii lui Cheese. Ei, de ce-ar fi făcut Cheese una ca asta, dacă,
aşa cum ai zis, îl prinsese pe Broussard de boaşe? De ce să-şi
asume răpirea şi moartea unui copil de patru ani, când n-avea
nevoie de aşa ceva?
Ryerson şi-a îndreptat trabucul neaprins spre mine.
— Aşadar, dumneata, domnule Kenzie, înclini să crezi povestea
asta. Voi doi, nu v-aţi întrebat deloc de ce vi s-a permis să intraţi
atât de adânc într-o anchetă a poliţiei? De ce s-a cerut în mod
expres să fiţi în cariere în noaptea aceea? Aţi fost martori. Acesta a
fost rolul vostru. Broussard şi Cheese au jucat teatru pentru
dumneata la închisoarea din Concord. Poole şi Broussard au pus în
scenă altă piesă la carieră. Rostul vostru acolo a fost să vedeţi ceea
ce voiau ei să vedeţi şi să-l luaţi drept adevăr.
— Apropo, a zis Angie. Cum ar fi putut Poole să simuleze un atac
de cord?
— Cocaină, a zis Ryerson. Am mai văzut o dată chestia asta. I-al
naibii de riscant, pentru că poate foarte uşor să declanşeze un atac
adevărat. Dar dacă rezişti la cocaină, la un tip de vârsta şi cu
ocupaţia lui Poole, nu mulţi doctori s-ar fi gândit să-i facă analize
de cocaină. Ar fi presupus pur şi simplu că are un atac.
Am numărat douăsprezece maşini care-au trecut pe strada
Kneeland până când unul din noi a vorbit iarăşi.
— Agent Ryerson, hai să ne întoarcem iar mai în urmă.
Ţigara lui Angie arsese în scrumieră, formând o curbă lungă de
scrum alb, iar ea a împins filtrul din lăcaşul scrumierei în care
stătuse până atunci.
— Suntem de acord că Cheese i-a văzut pe Mullen şi pe Gutierrez
ca ameninţări la adresa sa. Şi dacă s-a gândit că trebuie să-i
elimine? Şi dacă ceea ce ştia despre Broussard era atât de grav,
încât l-a informat despre ce era vorba?
— Să-i spună lui Broussard despre ce-i vorba!
Ea a dat din cap.
786
 Ryerson s-a lăsat pe speteaza banchetei, s-a uitat pe fereastră la
întunecatele clădiri cu structuri metalice din colţul cu strada
Sudului. Peste umărul lui, pe strada Kneeland, am zărit o familiară
imagine urbană, duba pătrăţoasă, de culoarea alunei a UPS,
staţionând cu avariile aprinse, blocând o bandă de circulaţie.
Şoferul deschise spatele şi scoase un cărucior, apoi mai multe cutii
pe care le stivui pe platforma căruciorului.
— Deci, i-a zis Ryerson lui Angie, ipoteza voastră de lucru e că,
pe câtă vreme Cheese credea că le face safteaua lui Mullen şi lui
Gutierrez, Broussard le-o făcea la toţi trei.
— Poate, a zis ea. Poate. Avem informaţii că Mullen şi Gutierrez
credeau că în noaptea aceea la cariere aveau să primească droguri.
Tipul de la UPS tropăi mărunt, ieşind din cadrul ferestrei,
împingând căruciorul înaintea sa. M-am întrebat cine primeşte
colete la o oră aşa de înaintată. Firme de avocatură care-ardeau
gazul pentru vreun caz important, oare? Editori panicaţi să nu
depăşească termenul de apariţie, poate? O firmă de tehnologie
informatică, făcând ce-or fi făcând firmele de genul ăsta când noi,
restul, ne pregătim de culcare?
— Dar iarăşi, a zis Ryerson, ne tot întoarcem la motiv. Şi totuşi,
dacă ceea ce ştia Cheese despre Broussard era că răpise fata? Bun.
Dar de ce? Ce-o fi fost în capul lui Broussard când s-a dus acasă la
Helene în noaptea aia să înşface un copil pe care nu l-a văzut
niciodată şi să-l ia de la mama ei? Nu se leagă.
Tipul de la UPS s-a întors cât ai clipi, cu clip boardul vârât sub
braţ şi mergând mai repede, acum că era cu căruţul gol.
— Şi încă o chestie, a zis Ryerson. Dacă acceptăm că un poliţist
decorat care lucrează într-o echipă care caută şi găseşte copii ar
face ceva atât de nebunesc şi de aparent fără motiv, cum este să
răpească un copil din căminul său, cum ar face-o? Supraveghează
casa în timpul lui liber până pleacă femeia, ştiind cine ştie cum că
ea va lăsa uşa descuiată? E stupid.
— Şi totuşi, tu crezi că exact asta s-a întâmplat, a zis Angie.
— O simt în maţe, da. Ştiu că Broussard a luat fata. Doar că, pe
viaţa mea, nu reuşesc să-mi dau seama de ce.
Tipul de la UPS a sărit în dubă şi, dincolo de fereastră, maşina a
alunecat pe banda stângă, a trecut prin faţa geamului bufetului
şi-apoi a dispărut din câmpul meu vizual.
787
 — Patrick.
— Hă?
— Mai eşti aici, cu noi?
— Dacă ai cazier, n-ai cum.
Angie m-a atins pe braţ.
— Ce-ai spus?
Nu realizasem că vorbisem cu glas tare.
— Nu poţi fi şofer la poştă dacă ai cazier.
Ryerson clipi din ochi. M-a privit de parcă trebuia să scoată un
termometru, să-mi ia temperatura.
— Despre ce dracu’ vorbeşti?
Am aruncat iar o privire pe strada Kneeland, apoi m-am uitat la
Ryerson, la Angie.
— În acea primă zi când a fost în biroul nostru, Lionel a spus că
a fost arestat odată – pentru o chestie gravă înainte să-şi pună viaţa
în ordine.
— Ei şi? a zis Angie.
— Păi dacă a fost arestat, trebuia să fie în cazierul lui. Iar dacă
are cazier, cum a ajuns să lucreze la poştă?
Ryerson a zis:
— Nu înţeleg.
— Ssst! Angie a ridicat o mână şi m-a privit în ochi. Tu crezi că
Lionel…
M-am aşezat mai bine pe scaun, am împins la o parte cafeaua
răcită.
— Cine-avea acces la apartamentul Helenei? Cine putea
deschide uşa cu cheia? Cu cine-ar fi plecat Amanda imediat, fără să
protesteze, fără scandal?
— Dar a venit să ne ceară sprijinul.
— Nu, am zis. Nevastă-sa a venit. El tot zicea: Mulţam că ne-aţi
ascultat, bla-bla! Se pregătea să ne dea la o parte. Beatrice a fost
cea care ne-a pistonat. Ce-a zis ea când a venit în biroul nostru?
„Nimeni n-a vrut ca eu să vin aici. Nici Helene, nici soţul meu.”
Beatrice e cea care-a pornit treaba asta. Cât despre Lionel, OK, îşi
iubeşte sora. Dar e şi orb? Prost nu e. Şi-atunci cum se face că nu
ştie despre asocierea soră-sii cu Cheese? Cum se face că nu ştie că
ea ar avea o problemă cu drogurile? S-a prefăcut surprins când a
auzit că ea ar priza niscai cocaină, pentru numele lui Dumnezeu.
788
Eu vorbesc cu soră-mea o dată pe săptămână, o văd o dată pe an,
dar aş şti dacă ea ar avea o problemă cu drogurile. E sora mea.
— Şi ce-ai spus despre cazier, a zis Ryerson, ce rol are în chestia
asta?
— Hai să zicem că Broussard l-a arestat, îl avea-n cârlig. Lionel îi
era dator. Sau cine ştie?
— Dar de ce ar răpi-o Lionel pe propria sa nepoată?
Am cumpănit răspunsul la întrebarea asta, am închis ochii şi
i-am ţinut aşa până când l-am putut vedea pe Lionel înaintea mea.
Faţa aia de dulău şi ochii trişti, umerii ăia care păreau apăsaţi de
greutatea unei întregi metropole, onestitatea rănită din vocea lui –
vocea unui om care realmente nu înţelegea de ce oamenii comiteau
toate neglijenţele nasoale pe care le comiteau. I-am reauzit mânia
vulcanică din voce, explodând în faţa soră-sii, în bucătărie, în acea
dimineaţă în care i-am spus Helenei că ştim despre legătura ei cu
Cheese – în intensitatea vocii lui se simţea un strop de ură. El ne
spusese că soră-sa îşi iubea copilul, că era bine pentru ea că-l are.
Dar dacă minţea? Dacă era convins tocmai de contrariu? Dacă avea
despre priceperea de părinte a surorii lui o părere mai proastă chiar
decât cea a soţiei lui? Dar el, el însuşi copilul unor părinţi răi şi
alcoolici, învăţase cum să ascundă chestii, să-şi mascheze furia,
sau ar fi trebuit să înveţe tocmai ca să se poată transforma în acel
tip de cetăţean şi de tată care-avea să devină.
— Şi dacă, am zis cu glas tare, Amanda McCready n-a fost răpită
de cineva care ar vrea s-o exploateze ori s-o abuzeze ori să ceară
răscumpărare pentru ea?
Ochii mei au găsit privirea uşor sceptică a lui Ryerson, apoi pe
cea curioasă, incitată a lui Angie.
— Dacă Amanda McCready a fost răpită spre binele ei?
Ryerson a spus încet, prudent:
— Crezi că unchiul a furat copilul…
Am dat din cap.
— Ca să-l salveze.

789
 31

— Lionel e plecat, a zis Beatrice.

— Plecat, am zis. Unde?
— În Carolina de Nord, a zis ea.
S-a dat înapoi din uşă.
— Vă rog, intraţi.
Am urmat-o în camera de zi. Fiul ei, Matt, a ridicat privirea când
am intrat. Stătea pe burtă în mijlocul camerei, pe podea, desenând
într-un bloc de desen cu o mulţime de pixuri, creioane şi pasteluri.
Era un puşti frumuşel, cu o foarte mică tuşă din lăsarea de dulău a
bărbiei tatălui său, dar nimic din apăsarea în jos a umerilor.
Moştenise de la mama lui ochii, safirele lor luceau de sub
sprâncenele lui negre ca tuşul, şi părul ondulat din creştetul
capului.
— Salut, Patrick. Salut, Angie.
L-a privit cu o curiozitate senină pe Ryerson.
— Hei, Ryerson s-a lăsat pe vine lângă el. Eu sunt Neal. Pe tine
cum te cheamă?
Matt i-a scuturat mâna lui Ryerson fără nicio ezitare, s-a uitat în
ochii lui cu deschiderea unui copil care-a fost învăţat să respecte
adulţii, nu să se teamă de ei.
— Matt, a zis el. Matt McCready.
— Încântat să te cunosc, Matt. Da’ ce desenezi tu aici?
Matt a întors blocul de desen să putem vedea toţi. Nişte siluete ca
beţele, de culori diferite, păreau să se caţăre din toate părţile pe o
maşină de trei ori cât ele şi de lungimea unui avion de cursă lungă.
— Bunicel, Ryerson a ridicat din sprâncene. Dar ce reprezintă?
— Nişte tipi care vor să facă o tură cu maşina, a zis Matt.
— Dar de ce nu pot să intre în ea? am întrebat.
— E-ncuiată, a zis Matt ca şi cum asta spunea tot.
— Da’ ei vor maşina asta, a zis Ryerson, nu?
Matt a dat din cap.
— Fin’că…
— Fiindcă, Matthew, a zis Beatrice.

790
 El a ridicat ochii spre ea, mai întâi uşor confuz, apoi a zâmbit.
— Aşa este. Fiindcă are televizor înăuntru şi Game Boy şi
hamburgeri Whopper Jr. Şi, ăă… Coca Cola.
Ryerson şi-a mascat un zâmbet, punându-şi mâna în dreptul
buzelor.
— Toate chestiile bune.
Matt a zâmbit, privindu-l.
— Da.
— Ei, dă-i bătaie şi desenează în continuare, că-ţi iese bine, a zis
Ryerson.
Matt a dat din cap şi a întors iarăşi blocul de desen spre el.
— Acuma o să pun nişte clădiri. Lipsesc clădirile.
Şi, ca şi cum noi am fi fost parte dintr-un vis, a luat un creion şi
s-a aplecat peste blocul de desen cu o concentrare aşa de completă,
încât sunt convins că noi şi tot ce mai era în cameră am dispărut
dintr-odată.
— Domnule Ryerson, a zis Beatrice. Mă tem că n-am făcut
cunoştinţă.
Mâna ei mică a dispărut în palma lui lungă.
— Neal Ryerson, doamnă. Sunt de la Departamentul de Justiţie.
Beatrice l-a privit pe Matt cu coada ochiului, şi-a coborât glasul.
— Deci e vorba de Amanda?
Ryerson a ridicat din umeri.
— Trebuie să verificăm câteva lucruri şi soţul dumneavoastră
ne-ar fi de ajutor.
— Ce lucruri?
Îi pusesem în vedere lui Ryerson, înainte să plecăm din bufet, că
ultimul lucru pe care voiam să-l facem era să-i speriem pe Lionel ori
pe Beatrice. Dacă Beatrice şi-ar fi informat soţul că era bănuit în
cazul dispariţiei nepoatei sale, ar fi putut dispărea de-a binelea,
luând cu sine şi informaţiile despre locul unde se afla Amanda.
— O să fiu cinstit cu dumneavoastră, doamnă. Departamentul
de Justiţie are în componenţă un Birou pentru Infracţiuni Juvenile
şi Prevenţie a Delincvenţei. Facem acţiuni de actualizare a bazelor
de date împreună cu Centrul Naţional pentru Copii Dispăruţi şi
Exploataţi şi cu Organizaţia Copii Dispăruţi ai Naţiunii. Chestiuni
generale.
— Deci nu e vorba de vreo breşă în cazul Amandei? Beatrice îşi
791
frământa poala cămăşii între degete şi podul palmei şi se uita în sus
la faţa lui Neal.
— Nu, doamnă. Mi-aş fi dorit să fie. Cum ziceam, sunt doar
câteva întrebări elementare, de actualizare, pentru baza noastră de
date. Şi pentru că soţul dumneavoastră a fost primul la locul faptei
în noaptea în care a dispărut nepoata dumneavoastră, voiam să
reiau cu dumnealui toată povestea, să vedem dacă n-a fost ceva
ce-ar fi putut observa – vreun lucru mărunt, orice – şi care ar da o
perspectivă nouă asupra lucrurilor.
Ea a dat din cap, iar eu aproape am tresărit văzând cât de uşor
înghiţise minciunile lui Ryerson.
— Lionel îşi ajută un prieten care vinde antichităţi, pe Ted
Kenneally. El şi Lionel sunt prieteni încă din şcoala generală. Ted e
proprietarul anticariatului Kenneally din Southie. Cam o dată pe
lună, merg în Carolina de Nord şi livrează obiecte într-un orăşel
numit Wilson.
Ryerson a dat din cap.
— Centrul antichităţilor din Carolina de Nord, da, doamnă.
A zâmbit.
— Sunt de prin părţile acelea.
— Ah, vă pot eu ajuta cu ceva? Lionel se întoarce mâine
după-amiază.
— Păi, sigur, ne-aţi putea ajuta. Vă deranjează dacă vă pun o
seamă de întrebări plicticoase, care, sunt sigur, v-au mai fost puse
de-o mie de ori deja?
Ea a clătinat iute din cap.
— Nu, nicidecum. Dacă ajută, răspund la întrebări toată
noaptea. Ce-ar fi să fac un pic de ceai?
— Ar fi grozav, doamnă McCready.

În vreme ce Matt continua să coloreze, noi am băut ceai şi

Ryerson i-a pus lui Beatrice un şir de întrebări la care se ştia
răspunsul de multă vreme: despre noaptea în care a dispărut
Amanda, despre felul cum îşi îndeplinea Helene îndatoririle de
mamă, despre acele prime zile de nebunie de după dispariţia
Amandei, când Beatrice organizase căutarea micuţei şi luase
asupră-şi sarcina de a fi persoana de contact cu presa şi pavoazase
străzile cu fotografia nepoată-si.
792
 Din când în când, Matt ne arăta progresele pe care le făcea
desenul lui, zgârie-norii cu ferestre pătrate şi nu prea bine aliniate,
norii şi câinii pe care-i adăugase pe hârtie.
Începusem să regret că am mers acolo. Eram un spion în
căminul acela, un trădător sperând să adun dovezi care l-ar fi
trimis pe soţul lui Beatrice şi pe tatăl lui Matt la închisoare. Chiar
înainte să plecăm, Matt a întrebat-o pe Angie dacă putea să-i scrie
ceva pe ghips. Când ea a zis că da, bineînţeles, ochii lui s-au
luminat şi i-au trebuit vreo treizeci de secunde până să găsească
instrumentul potrivit, o carioca. Când s-a lăsat în genunchi lângă
ghips şi şi-a scris cu multă grijă numele complet, am simţit o
durere furişându-mi-se îndărătul ochilor, o lespede de melancolie
apăsându-mi pieptul la gândul a ceea ce avea să devină viaţa
puştiului dacă aveam dreptate în privinţa tatălui său, iar legea avea
să intervină şi să destrame familia aceea.
Şi totuşi, preocuparea copleşitoare rămânea suficient de
puternică încât să-mi pună ruşinea în surdină.
Unde era ea?
Fir-ar să fie. Unde era ea?
După ce-am plecat, ne-am oprit lângă Suburbanul lui Ryerson,
care cojea celofanul de pe alt trabuc şi cu un briceag de argint îi
ciupi capătul. S-a uitat spre casă, înapoi, când l-a aprins.
— E o doamnă simpatică.
— Da, este.
— Şi copilu-i grozav.
— Da, e un copil grozav, am fost eu de acord.
— Nasoală treabă, a zis el şi-a pufăit din ţigară cât a ţinut flacăra
sub ea.
— Da, aşa-i.
— Mă duc să filez magazinul lui Ted Kenneally. Că doar nu-i
decât o milă pân-acolo, nu?
Angie a zis:
— Ba mai degrabă vreo trei.
— N-am întrebat-o de adresă. Rahat.
— Nu sunt decât câteva magazine de antichităţi în Southie, am
zis. Al lui Kenneally e pe strada Mare, chiar peste drum de un
restaurant căruia-i zice Amrheins.
El a dat din cap.
793
 — V-ar deranja să mă însoţiţi? Ar putea fi cel mai sigur loc
pentru voi doi, acum că Broussard e-acolo undeva, ca dulăul
scăpat din lesă.
Angie a zis:
— Sigur.
Ryerson s-a uitat la mine.
— Domnule Kenzie?
M-am uitat iar spre casa lui Beatrice, la pătratele galbene de
lumină ale ferestrelor camerei de zi, m-am gândit la cei aflaţi de
cealaltă parte a acelor pătrate, la tornada de care n-aveau habar că
dă târcoale vieţilor lor, care-şi aduna puterile, apropiindu-se mai
mult şi mai mult.
— Eu vin mai târziu.
Angie mi-a aruncat o privire.
— Care-i treaba?
— Vin şi eu mai târziu, am zis. Trebuie să fac o chestie.
— Ce?
— Nimic important.
Mi-am pus mâinile pe umerii ei.
— O să vin să vă-ntâlnesc, OK? Te rog. Lasă-mi puţină libertate.
M-a privit lung în ochi, a dat din cap. Nu-i plăcea, dar îmi înţelege
încăpăţânările cum şi le înţelege şi pe-ale ei. Şi ştie cât de inutil este
să discute cu mine în anumite momente, cum ştiu şi eu momentele
ei de acelaşi fel.
— Să nu faci vreo prostie, a zis Ryerson.
— O, nu, am zis. Nu-s eu ăla.

A fost o mişcare cu puţini sorţi de izbândă, dar a dat roade.

La două dimineaţa, Broussard, Pasquale şi vreo alţi câţiva din
echipa Bine-Făcătorilor au părăsit barul Boyne. Apropo, s-au
îmbrăţişat în parcare; mi-am dat seama că primiseră vestea morţii
lui Poole şi că durerea lor era autentică. Poliţiştii, asta-i regulă, nu
se îmbrăţişează decât dacă vreunul de-al lor a căzut la datorie.
Pasquale şi Broussard au discutat o vreme în parcare, după ce
toţi ceilalţi plecaseră cu maşinile lor, apoi Pasquale l-a mai
îmbrăţişat o dată, zdravăn, pe Broussard, l-a bătut cu pumnii în
spate pe amicul său şi s-au despărţit.
Pasquale a plecat într-un Ford Bronco, Broussard şi-a croit
794
drum cu paşi meticuloşi şi calculaţi de om beat spre caravana sa
Volvo, a ieşit cu spatele din parcare în bulevardul Vestic şi s-a
îndreptat spre est. Am rămas mult în urma lui pe bulevardul
aproape pustiu şi mai că l-am pierdut când poziţiile maşinii lui
mi-au dispărut dinaintea ochilor pe lângă râul Charles.
Am accelerat pentru că ar fi putut s-o cotească pe calea Storrow
şi s-o taie spre North Beacon sau s-o ia fie spre est, fie spre vest pe
Mass Pike, la punctul de legătură cu autostrada.
Din bulevard, cu gâtul întins, am zărit Volvoul tocmai când
luneca pe sub o ploaie de lumină, îndreptându-se spre ghereta de la
intrarea pe autostrada ce ducea spre vest.
M-am silit să o las mai încet şi am trecut pe la aceeaşi barieră cu
un minut în urma lui. După vreo două mile, am văzut iar Volvoul.
Rula pe banda stângă, cu vreo şaizeci de mile pe oră, iar eu m-am
ţinut cu vreo sută de yarzi înapoia lui, ajustând viteza la cea a
maşinii lui.
Poliţiştii bostonieni sunt obligaţi să locuiască în zona
metropolitană extinsă, dar ştiu câţiva care se sustrag de la această
prevedere a regulamentelor şi îşi închiriază locuinţele din Boston
prietenilor sau rudelor, iar ei locuiesc mai departe de oraş.
Broussard, am descoperit, locuia mult mai departe de oraş.
După mai mult de-o oră şi după ce ne îndepărtaserăm de barieră pe
o succesiune de străzi întunecoase de ţară, am ajuns în oraşul
Sutton, oraş cuibărit în umbrele de la poalele rezervaţiei Purgatory
Chasm, aflat mai aproape de graniţa cu Rhode Island şi de cea cu
Connecticut, decât de Boston.
Când Broussard a cotit pe o alee în pantă abruptă, ce suia spre o
căsuţă mică şi maro, cu ferestrele ascunse de tufişuri şi de arbuşti,
am ţinut-o tot înainte, până la o intersecţie unde drumul se înfunda
într-o pădure de pini uriaşi. Am întors, lumina farurilor rotindu-se
prin întunericul dens, mult mai dens decât întunericul oraşelor, şi
fiecare fascicul de lumină părea să promită că va scoate subit din
beznă creaturi ce-şi caută prada în noapte, oprindu-mi inima-n
piept cu ochii lor înflăcăraţi şi verzi.
M-am întors pe acelaşi drum şi-am găsit iarăşi casa, am mai
rulat încă optzeci de yarzi, până când în lumina farurilor am văzut o
casă cu obloanele închise. Am cotit pe-o alee acoperită de frunzele
protectoare ale toamnei trecute. Am îngropat Crownul după un pâlc
795
de copaci şi-am rămas o clipă să ascult greierii şi vântul foşnind
prin copaci. Erau singurele zgomote ce se auzeau în ceea ce părea a
fi miezul miezului liniştii.
M-am trezit dimineaţa următoare cu doi splendizi ochi bruni ce
se holbau la mine. Erau blânzi şi trişti şi adânci ca puţurile unei
mine de cupru. Şi nu clipeau.
Am cam sărit în sus pe scaun când botul lung şi alb cu maro s-a
întins spre parbriz. Mişcarea mea a speriat curiosul animal, înainte
să-mi dau seama că într-adevăr o văzusem, căprioara a sărit peste
peluză şi s-a pierdut printre copaci. Coada ei albă a mai licărit o
dată între două trunchiuri înainte să dispară.
— Doamne, am zis cu glas tare.
Altă străfulgerare de culoare mi-a atras atenţia, de data asta una
ce se vedea de cealaltă parte a copacilor, drept în faţa parbrizului
meu. Era un iureş de ocru, iar când m-am uitat printre copacii din
dreapta mea, am văzut Volvoul lui Broussard trecând în viteză pe
şosea. Habar n-aveam dacă cobora doar să cumpere lapte sau se
întorcea în Boston, dar oricum ar fi fost, n-aveam de gând să ratez
ocazia aceea.
Am luat un set de şperacle din torpedou, mi-am aruncat camera
foto pe umăr, mi-am scuturat pânzele de păianjen din cap şi-am
ieşit din maşină. Am mers de-a lungul şoselei, ţinându-mă aproape
de margine. Prima zi caldă a anului cădea din cer peste mine,
radioasă, albastră de oxigen şi aşa de lipsită de smog că-mi venea
greu să cred că încă mai sunt în Massachusetts.
Mă apropiam de aleea ce ducea spre casa lui Broussard, când o
femeie înaltă, suplă, cu păr lung şi brun, cu un copil de mână, a
apărut în capătul de jos al aleii de după un pâlc des de pini. S-a
aplecat odată cu copilul, când el a ridicat ziarul de pe asfalt şi i l-a
dat ei.
Eram prea aproape de ei să mă opresc şi ea s-a uitat la mine cu
mâna deasupra ochilor, apărându-se de soare, şi mi-a zâmbit
nesigură. Copilul pe care-l ţinea de mână avea vreo trei ani şi părul
lui blond strălucitor şi pielea palidă nu se potriveau nici cu ale ei şi
nici cu ale lui Broussard.
— Bună.
Femeia s-a ridicat şi a luat copilul în braţe, şi l-a sprijinit pe şold.
Băieţelul îşi sugea degetul mare.
796
 — Bună.
Era o femeie de o frumuseţe izbitoare. Gura largă îi tăia asimetric
obrazul, uşor ridicată în partea stângă, şi era ceva senzual în
tăietura aceea piezişă ca un început de zâmbet epurat de orice
iluzie. La o privire rapidă la gura şi la pomeţii ei, la luciul ca de
răsărit de soare al pielii ei, aş fi putut-o lua drept un fotomodel,
soţia-trofeu a vreunui finanţist. Apoi însă m-am uitat la ochii ei.
Inteligenţa dură, nefardată din ei m-a neliniştit. Femeia aceea nu
şi-ar fi permis să fie dusă la braţul unui bărbat doar ca să fie
văzută. De fapt, eram sigur că femeia aceea nu şi-ar îngădui să fie
dusă deloc.
Mi-a observat camera foto.
— Păsări?
M-am uitat la cameră. Am clătinat din cap.
— Natura. Cu totul. Nu prea am parte de ea acolo de unde vin.
— Boston?
Am clătinat din cap.
— Providence.
A dat din cap, s-a uitat cu coada ochiului la ziar, l-a scuturat de
rouă.
— Cândva, le împachetau în pungi de plastic să nu se
umezească, a zis. Acum trebuie să le agăţ în baie vreo oră ca să pot
citi măcar prima pagină.
Băiatul pe care-l ţinea pe şold şi-a lăsat somnoros feţişoara pe
pieptul ei şi s-a uitat drept la mine cu ochi la fel de senini şi de
albaştri ca cerul.
— Puiule, ce te supără? l-a sărutat pe cap. Eşti obosit?
I-a mângâiat obrazul parcă puţin rotofei, iar dragostea din ochii
ei era pur şi simplu un lucru palpabil, descurajator.
Când s-a uitat iarăşi la mine, dragostea din privirea ei dispăruse
şi preţ de-o clipă am simţit în ei ori frică, ori suspiciune.
A arătat în josul şoselei.
— E o pădure. Chiar acolo jos. O bucată din rezervaţia Purgatory
Chasm. Pariez că o să faci nişte fotografii frumoase acolo.
Am dat din cap.
— Sună excelent. Mulţumesc de sfat.
Poate că o fi simţit ceva copilul. Poate că pur şi simplu era obosit.
Poate că pur şi simplu era abia un copilaş mic şi asta fac ei:
797
dintr-odată şi-a deschis gura şi-a urlat.
— O-oo!
Ea a zâmbit, l-a sărutat iar pe căpşor, l-a legănat pe şold unde-l
ţinea.
— Nicky, e-n regulă. Linişteşte-te, haide. Mami o să-ţi dea ceva
bun-bun de băut.
S-a întors spre aleea în pantă, legănând copilul pe şold,
mângâindu-i obrazul. Trupul ei subţire în blugi şi în cămaşă în
carouri negre şi roşii se mişca asemenea celui al unei dansatoare.
— Mult noroc. Cu natura.
— Merci.
A dispărut într-o curbă a aleii şi ea şi copilul s-au pierdut după
desişul ce ascundea cea mai mare parte a casei privirilor din drum.
Dar o mai puteam auzi.
— Nu mai plânge, Nicky. Mama te iubeşte. Mama o să facă să fie
totul bine.

— Deci are un fiu, a zis Ryerson. Ei şi ce?

— E prima oară că aflu chestia asta, am zis.
— Şi eu la fel, a zis Angie, şi-am petrecut destul timp împreună
în octombrie trecut.
— Eu am un câine, a zis Ryerson. E prima oară că auziţi treaba
asta, aşa-i?
— Te ştim de mai puţin de-o zi, a zis Angie. Şi un câine nu-i un
copil. Dacă ai un fiu şi petreci o grămadă de vreme la filaj cu nişte
oameni, ajungi să pomeneşti de el, dacă-l ai. A pomenit-o destul pe
nevastă-sa. Nu chestii importante. Ci din-astea: „Trebuie s-o sun
pe soţia mea” sau „Nevastă-mea mă omoară dacă mai lipsesc o dată
de la cină!”. Şi altele asemenea. Dar niciodată, nici măcar o dată,
n-a pomenit de copil.
Ryerson m-a privit în oglinda retrovizoare a maşinii sale.
— Şi tu ce crezi?
— Cred că-i ciudat. Pot să dau un telefon de-aici?
Mi l-a întins peste umăr. Am format numărul. Mă uitam afară la
magazinul de antichităţi al lui Ted Kenneally, la plăcuţa din vitrină
ce anunţa ÎNCHIS.
— Detectiv-sergent Lee.
— Oscar, am zis.
798
 — Aa, ia te uită, Walter Payton60! Cum îţi simţi mădularele?
— Zob, am zis. Ca naiba!
Vocea lui s-a schimbat.
— Şi cealaltă chestie?
— Ei bine, am o întrebare pentru tine.
— Şi dacă răspund, îmi torn colegii?
— Nu neapărat.
— Dă-i drumul. Văd eu apoi de-mi place sau nu.
— Broussard e căsătorit, corect?
— Da, cu Rachel.
— O brunetă înaltă, am zis. Foarte drăguţă.
— Ea este.
— Şi au un copil?
— Poftim?
— Broussard are sau nu are un fiu?
— Nu.
Ceva sprinţar se rotea în ţeasta mea şi durerile pulsante de la
meciul din ziua dinainte au dispărut dintr-odată.
— Eşti sigur?
— Sigur că-s sigur. N-are cum.
Dintr-odată, vocea lui Oscar se auzea ceva mai înăbuşită şi
mi-am dat seama că-şi acoperise microfonul cu căuşul palmei.
Vocea lui era o şoaptă.
— Rachel nu putea concepe. A fost o mare problemă pentru ei.
Amândoi voiau copii.
— De ce n-au adoptat?
— Cine-ar permite ca o fostă prostituată să adopte un copil?
— A fost… la viaţa ei?
— Mda, aşa a cunoscut-o. El era la Omoruri până atunci, omule,
ca mine. I-a distrus cariera. L-au îngropat la Narcotice, până când
Doyle şi-a pus obrazul pentru el şi l-a scos de-acolo. Dar o iubeşte.
Şi-i o femeie bună. E o femeie extraordinară.
— Dar n-au niciun copil.
Mâna lui Oscar descoperi receptorul.
— De câte ori mai trebuie să-ţi spun, Kenzie? N-au copil, fir-ar a

60 Numele unui jucător renumit de fotbal american, un foarte prolific running back (n.t.).
799
naibii de treabă.
I-am mulţumit şi mi-am luat rămas-bun, am închis, i-am dat
receptorul înapoi lui Ryerson.
— Nu are un fiu, a zis el. Sau are?
— Are un fiu, am zis. În mod cert are un fiu.
— Şi-atunci de unde l-a luat?
Şi dintr-odată, stând în Suburbanul lui Ryerson, uitându-mă la
anticariatul lui Kenneally, toate piesele au căzut la locul lor.
— Pe cât vrei să pariem, am zis, că indiferent cine-ar fi părinţii
naturali ai lui Nicholas Broussard, probabil că nu erau demni de
numele ăsta?
— Căcat, a zis Angie.
Ryerson s-a lăsat pe volan, holbându-se înainte prin parbriz cu o
privire goală, uluită pe faţa lui frumoasă.
— Căcat.
Am văzut înaintea ochilor băieţelul blond purtat pe şoldul lui
Rachel Broussard, adoraţia pe care o revărsa asupra obrăjorilor lui,
mângâindu-i.
— Mda, am zis. Căcat.

800
 32

La sfârşitul unei zile de aprilie, după ce soarele coboară dincolo

de orizont, însă înainte să cadă noaptea, oraşul se face gri, un gri
potolit, vag. O altă zi moare, mai repede decât te-ai aştepta. Lumini
înmuiate, galbene şi portocalii, apar în pătratele ferestrelor ori
sfredelesc noaptea din boturi de maşini, iar întunericul ce vine
promite o răcorire accentuată. Copiii au dispărut de pe străzi să se
spele pentru cină, să pornească teveurile. Supermarketurile şi
magazinele de băuturi sunt pe jumătate pustii, apatice. Florării şi
bănci deopotrivă sunt închise, claxoane răsună sporadic şi se-aude
zăngănitul grilajului magazinelor căzând. Şi dacă te uiţi atent la
feţele pietonilor şi-ale şoferilor opriţi la stop poţi vedea greutatea
neîmplinitelor promisiuni ale dimineţii în blegeala chipurilor lor.
Apoi trec pe lângă tine, târându-se spre căminele lor, oriunde-ar fi
acelea.
Lionel şi Ted Kenneally s-au întors târziu, aproape de cinci, şi
ceva s-a frânt pe faţa lui Lionel când ne-a văzut apropiindu-ne.
Când Ryerson şi-a scos legitimaţia şi-a zis: „Am vrea să vă punem
vreo câteva întrebări, domnule McCready”, acel ceva de pe figura lui
s-a frânt şi mai mult.
A dat din cap câtăva vreme, mai mult pentru sine decât pentru
noi, apoi a zis:
— E un bar mai sus, pe stradă. Ce-ar fi să mergem acolo? Nu
vreau să discutăm la mine acasă.
Un pic mai mic de-ar fi fost, barul Edmund Fitzgerald n-ar fi fost
decât o chichineaţă de lustragiu. Cum intrai, în stânga se
deschidea o mică sală mărginită de o consolă aflată sub singura ei
fereastră şi unde ar fi încăput cam patru mese. Din păcate
proprietarii băgaseră acolo şi un tonomat, astfel că nu erau decât
două mese, ambele libere când am intrat noi. La bar puteau sta
şapte, cel mult opt persoane şi alte şase mese se înşiruiau chiar în
faţa acestuia. Abia în spate se mai degaja încăperea cât de cât,
unde doi tipi jucau darts, aruncând săgeţile peste o masă de biliard
împinsă atât de aproape de pereţi că, de pe trei laturi din patru,

801
jucătorul la masă n-ar fi putut juca decât cu un tac scurt. Sau cu
un creion.
Când ne-am aşezat la masa din mijlocul încăperii, Lionel a zis:
— V-aţi rănit la picior, domnişoară Gennaro?
Angie şi-a pescuit ţigările din geantă zicând: „O să-mi treacă.”
Lionel s-a uitat la mine, iar când mi-am întors ochii de la el,
apăsarea aceea a umerilor lui s-a accentuat. Bolovanilor pe care-i
purta de obicei li se adăugase o sarcină de bolţari. Dintr-o
smucitură, Ryerson şi-a deschis un carneţel pe masă, apoi a scos
capacul stiloului.
— Sunt agentul special Neal Ryerson, domnule McCready. De la
Departamentul de Justiţie.
Lionel a zis:
— Domnule?
— Aşa este, domnule McCready. Administraţia federală. Aveţi
nişte explicaţii de dat, nu credeţi?
— În ce privinţă? Lionel s-a uitat peste umăr, apoi roată prin bar.
— A nepoatei tale, am zis eu. Uite care-i treaba, Lionel, gata cu
porcăriile!
El s-a uitat pe furiş spre dreapta sa, de parcă se aştepta să-i sară
cineva în ajutor de-acolo.
— Domnule McCready, a zis Ryerson, putem sta aici o jumătate
de oră, jucându-ne de-a „ba ai făcut, ba n-am făcut”, însă ar fi o
pierdere de vreme pentru toată lumea. Ştim că eşti implicat în
dispariţia nepoatei dumitale şi că ai acţionat împreună cu Remy
Broussard. Apropo, el o să şi-o ia-n barbă urât de tot. Însă
dumitale… îţi ofer şansa de-a limpezi apele şi poate în cele ce vor
urma vei fi tratat cu indulgenţă.
Ryerson bătea în masă în ritmul ticăitului de ceas.
— Dar dacă simt că mă prosteşti, plec şi încheiem povestea la
modul dur şi-o să intri la închisoare pentru atâta timp că până şi
nepoţii dumitale vor avea permis de conducere când vei ieşi.
Chelneriţa s-a apropiat şi ne-a luat comanda: două Coca Cola, o
apă minerală pentru Ryerson şi un scotch dublu pentru Lionel.
Cât am aşteptat să se întoarcă chelneriţa, niciunul n-am zis
nimic. Ryerson continuă să-şi folosească stiloul pe post de
metronom, bătând ritmic cu el în marginea mesei, iar privirea sa
neutră, lipsită de orice sentiment era fixată asupra lui Lionel.
802
 Lionel părea absent, se uita la suportul de pahar din faţa lui, dar
nu cred că-l vedea. Privea undeva mult mai în adânc, mult mai
departe de masa aceea sau de barul acela. Buzele şi bărbia lui se
acoperiră de luciul peliculei de sudoare. Aveam sentimentul că la
capătul acelei lungi scrutări, a acelei priviri întoarse spre înăuntru,
vedea deznodământul ieftin al poveştii sale, irosirea vieţii sale.
Vedea închisoarea. Vedea actele de divorţ venindu-i în celulă şi
scrisorile către fiul său întorcându-i-se nedesfăcute. Vedea
deceniile adunându-se altor decenii în care avea să fie singur cu
ruşinea sa sau cu vina sa, sau cel puţin cu prostia unui bărbat care
făcuse o tâmpenie pe care societatea o disecase sub lupă şi-o
livrase consumului public. Fotografia lui avea să fie în ziare,
numele său, legat de răpire, viaţa lui, nutreţ pentru talkshow-uri,
pentru tabloide, ţinta bancurilor ce-aveau să fie ţinute minte mult
timp după ce comicii care le-ar fi spus aveau să fie uitaţi.
Chelneriţa ne-a adus băuturile, iar Lionel a spus:
— Acum unsprezece ani, eram în oraş, într-un bar cu nişte
prieteni. Au venit şi nişte absolvenţi petrecăreţi. Toţi erau beţi
turtă. Unul din ei şi-o căuta cu lumânarea. S-a legat de mine. L-am
lovit. O dată. Şi-a crăpat capul de pardoseală. Chestia-i că nu l-am
lovit cu pumnul. Aveam un tac în mână.
— Atac cu armă letală, a zis Angie.
Lionel a dat din cap.
— De fapt, a fost chiar mai rău. Gagiul mă tot îmbrâncea, iar eu
am zis – nu-mi amintesc s-o fi zis, dar cred c-am zis – „Lasă-mă-n
pace sau te omor!”.
— Tentativă de omor, am zis.
Lionel a dat iarăşi din cap.
— Am ajuns la proces. Şi era cuvântul prietenilor mei împotriva
cuvântului prietenilor gagiului. Şi ştiam c-o să ajung la pârnaie,
pentru că gagiul pe care l-am lovit era student şi pretindea că după
ce l-am lovit nu mai putea învăţa, nu se mai putea concentra. Avea
doctori care susţineau că avea leziuni cerebrale, şi-mi dădeam
seama după felul cum mă privea judecătorul că m-am dus pe
copcă. Dar alt gagiu care fusese în bar în noaptea aia, străin de
ambele părţi, depune mărturie că tocmai gagiul pe care-l lovisem a
fost cel care-a zis c-o să mă omoare pe mine şi că el a dat primul
şi-aşa mai departe. Am scăpat pentru că necunoscutul acela era
803
poliţist.
— Broussard.
Lionel mi-a zâmbit amar şi-a sorbit din scotch.
— Mda, Broussard. Da’ ştiţi care-i pontul? A minţit acolo, la
bară. Poate că nu-mi pot aminti chiar tot ce-a zis gagiul pe care
l-am lovit, dar ştiu sigur că eu am dat primul. Nu ştiu prea bine de
ce. Mă futea la creieri şi mi-am ieşit din minţi.
A ridicat din umeri.
— Eram altfel atunci.
— Deci Broussard a minţit şi tu ai scăpat basma curată şi-ai
simţit că-i erai dator.
A ridicat paharul de scotch, s-a răzgândit şi l-a pus înapoi pe
suport.
— Aşa ceva. El n-a pomenit nimic despre chestia aia şi, cu anii,
am devenit prieteni. Ba ne întâlneam din întâmplare, ba-mi dădea
el un telefon din când în când. Acuma, uitându-mă înapoi, îmi dau
seama că-mi urmărea toate mişcările. Aşa-i el. Nu mă-nţelegeţi
greşit, e-un tip de treabă, dar întotdeauna urmăreşte oamenii, îi
studiază, cântăreşte dacă-ntr-o zi i-ar putea fi de folos.
— Mulţi poliţişti sunt aşa, a zis Ryerson şi-a băut din apa
minerală.
— Şi dumneata?
Ryerson s-a gândit puţin înainte să răspundă.
— Mda. Cred că şi eu.
Lionel a mai luat o înghiţitură din scotch, şi-a şters buzele cu un
şerveţel de cocteiluri.
— În iulie trecut, soră-mea şi cu Dottie au luat-o pe Amanda la
plajă. Era o zi fierbinte, fără niciun nor, iar Helene şi Dottie s-au
întâlnit cu nişte gagii care, nu-ş’ aveau o pungă de iarbă sau ce-o fi
fost.
Şi-a luat ochii de la noi, a tras o duşcă zdravănă de scotch, iar
când a vorbit iar, faţa şi vocea-i erau chinuite.
— Amanda a adormit pe plajă şi ele… ele-au lăsat-o acolo,
singură, nesupravegheată, ore-ntregi. S-a prăjit, domnule Kenzie,
domnişoară Gennaro. Avea arsuri profunde pe spate, pe picioare,
puţin a lipsit să fie de gradul trei. O parte a feţei îi era aşa de
umflată de-ai fi zis că au atacat-o albinele. Şi curva aia proastă şi
drogată şi mizerabila aia de căcat şi ratata aia de soră-mea a lăsat-o
804
pe fiica ei să se prăjească, să-i ardă cărniţa. Au adus-o acasă şi
Helene mă sună să-mi spună că, şi citez, „Amanda-i o proastă
nesuferită”. Că nu se mai oprea din plâns. Că n-o lasă să doarmă.
Mă duc la ea şi o găsesc pe nepoată-mea, copilaşul acela mititel de
patru ani, arsă. Suferea. Urla de durere, aşa de rău era! Şi ştiţi ce-a
făcut soră-mea ca s-o liniştească?
Am aşteptat tăcuţi să continue. El a încleştat paharul în pumn, a
lăsat capul în jos respirând scurt, superficial.
— I-a turnat bere pe arsuri. Bere. S-o răcorească. Nu tu aloe, nu
tu lidocaină, nici măcar nu s-a gândit s-o ducă la spital. Nu! A
turnat bere pe ea şi-a trimis-o la culcare şi-a dat teveul la maxim să
n-o audă.
Şi-a ridicat pumnul mare în dreptul urechii, parcă gata să
lovească în masă, s-o crape-n două.
— Eram în stare s-o omor pe soră-mea în noaptea aia. Însă, în
schimb, am dus-o pe Amanda la Urgenţe. Am minţit pentru Helene.
Am zis că era moartă de oboseală şi că amândouă, şi ea, şi Amanda
adormiseră pe plajă. M-am milogit de doctoriţă şi-am convins-o
până la urmă să nu sune la Protecţia Copilului şi să anunţe cazul
ca pe unul de neglijenţă parentală. Nu ştiu de ce-am făcut asta.
Ştiam c-ar fi putut-o lua pe Amanda. Doar am…
A înghiţit în sec.
— …am minţit pentru Helene. Aşa cum am minţit toată viaţa
mea. În noaptea aceea, am luat-o pe Amanda la mine acasă şi-a
dormit cu mine şi cu Beatrice. Doctoriţa îi dăduse ceva s-o ajute să
doarmă. Eu însă n-am putut dormi. Mai puneam din când în când
mâna pe spatele ei şi simţeam fierbinţeala ieşind din ea. Era ca şi
cum, şi numai aşa pot să spun cum era, ca şi cum ai ţine mâna
pe-o bucată de carne abia scoasă de la cuptor. O vedeam dormind
şi mă gândeam: chestia asta nu mai poate continua aşa. Chestia
asta trebuie să se termine.
— Dar, Lionel, a zis Angie, ce-ar fi fost dacă sesizai Protecţia
Copilului în privinţa lui Helene? Dacă ai fi făcut-o de destule ori,
sunt convinsă că ai fi putut cere în tribunal să-ţi permită ţie şi lui
Beatrice s-o adoptaţi pe Amanda.
Lionel a râs şi Ryerson a clătinat încet din cap, privind-o pe
Angie.
— Ce? a zis ea.
805
 Ryerson a tăiat vârful unui trabuc.
— Domnişoară Gennaro, cu excepţia cazurilor în care mama
naturală este lesbiană, în state ca Utah sau Alabama, e aproape
imposibil să i se retragă drepturile de părinte.
A aprins trabucul şi-a clătinat iar din cap.
— Dă-mi voie să rectific: e pur şi simplu imposibil.
— Cum se poate aşa ceva, a zis Angie, dacă părintele se
dovedeşte în repetate rânduri neglijent?
Altă clătinare tristă a capului din partea lui Ryerson.
— Anul acesta în Washington, D.C., unei mame naturale i s-a
dat definitiv custodia unui copil pe care abia dacă-l văzuse. Copilul
era în grija părinţilor adoptivi de când s-a născut. Mama lui
naturală e o criminală condamnată şi a născut copilul în timpul
eliberării condiţionate. Îşi ucisese un alt copil care ajunsese la
vârsta venerabilă de şase săptămâni şi care plângea de foame când
mama lui a decis că s-a săturat şi l-a sufocat, l-a aruncat într-un
tomberon şi-a mers la un picnic. Ei, femeia asta mai are doi copii,
din care unul e crescut de părinţii tatălui său, iar celălalt e la casa
de copii. Fiecare din cei patru copii are alt tată. Şi această mamă,
care a executat doar vreo doi ani din pedeapsa pentru uciderea
fiicei ei, îşi creşte acum – în mod responsabil, sunt convins – copilul
pe care l-a luat înapoi de la iubitorii săi părinţi adoptivi care au
solicitat în tribunal custodia lui. Asta, a zis Ryerson, e o poveste
adevărată. Şi e de urmărit.
— Rahat, a zis Angie.
— Nu, e adevărat, a zis Ryerson.
— Dar cum se poate…?
Angie a lăsat să-i alunece mâinile de pe masă cu o privire fixă,
îndreptată spre nicăieri.
— Asta-i America, a zis Ryerson, locul unde fiecărui adult i se va
da dreptul absolut şi inalienabil de a-şi mânca propriile
progenituri.
Angie avea expresia cuiva care primise un pumn în stomac după
care, când se chircise de durere, fusese plesnit şi peste faţă.
Lionel clăti cuburile de gheaţă din pahar.
— Agentul Ryerson are dreptate, domnişoară Gennaro. Nu se
poate face nimic dacă un părinte groaznic vrea să-şi păstreze
copilul.
806
 — Asta nu te scoate din belea, domnule McCready. Ryerson şi-a
aţintit trabucul spre el. Unde-i nepoata dumitale?
Lionel privi fix scrumul ţigării de foi a lui Ryerson, apoi, în cele
din urmă, a clătinat din cap.
Ryerson a dat din cap, a mâzgălit ceva în carneţel. A dus apoi
mâna la spate şi-a dat la iveală o pereche de cătuşe, le-a zvârlit pe
masă.
Lionel şi-a împins scaunul înapoi.
— Stai jos, domnule McCready, altfel, următorul lucru pe care-l
pun pe masă va fi pistolul.
Lionel s-a apucat de braţele scaunului, dar nu s-a clintit.
Am zis:
— Aşadar erai furios pe Helene din pricina arsurilor suferite de
Amanda. Ce s-a întâmplat după aceea?
Ochii mei au întâlnit privirea lui Ryerson, el a clipit lent,
înclinând uşor capul, a încuviinţare. Să întrebăm de-a dreptul
unde era Amanda nu mergea. Lionel ar fi putut să-i pună capăt şi
să-şi asume toată vina, iar Amanda ar fi rămas dispărută. Dar
dacă-l puteam face să vorbească iarăşi…
— Traseul pe care-l am la poştă, a zis după o vreme, acoperă şi
sectorul lui Broussard. Aşa am putut rămâne cu atâta uşurinţă în
contact cu el de-a lungul anilor. Oricum…

În săptămâna după ce Amanda fusese arsă de soare, Lionel şi

Broussard au ieşit împreună la un pahar. Broussard l-a ascultat pe
Lionel vărsându-şi oful: preocuparea pentru nepoată-sa, ura faţă
de soră-sa, convingerea sa că şansele Amandei de-a deveni altceva
decât o copie a mamei sale se diminuau zi după zi.
Broussard a plătit toată consumaţia. Şi nici nu se zgârcise cu
paharele. Mai spre sfârşitul serii, când Lionel era beat, l-a luat pe
după umeri şi-a zis:
— Ce-ai zice dac-ar exista o soluţie?
— Nu există, a zis Lionel. Tribunalul…
— Să-ţi fuţi tribunalele, a zis Broussard. Toate soluţiile la care
te-ai gândit – poţi să le fuţi, pe toate. Ce-ai zice dac-ar fi o cale care
să-i garanteze Amandei un cămin primitor şi părinţi iubitori?
— Care-i clenciul?
— Clenciu-i ăsta: că nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat
807
cu ea. Nici maică-sa, nici nevastă-ta, nici fiul tău. Nimeni. Fetiţa
dispare.
Broussard a puşcat din degete.
— Puf! Ca şi cum nici n-ar fi existat.

I-au trebuit câteva luni lui Lionel să se hotărască să meargă pe

mâna lui Broussard. În perioada aceea, vizitându-şi sora, găsise
uşa casei descuiată de două ori, Helene era la Dottie, iar fiica ei
dormea singură în apartament. În august, Helene a trecut pe la
Lionel şi Beatrice, care dădeau un picnic în curtea din spate a casei
lor. Helene se fâţâise de colo-colo în maşina unui amic, cu tot cu
Amanda. Era cherchelită de câte şpriţuri trăsese, era aşa de
cherchelită că dându-i în leagăne pe Amanda şi pe Matt, cumva a
împins-o pe fiica ei din leagăn şi s-a prăbuşit ea însăşi în el. A
rămas prăbuşită, râzând, iar fiica ei s-a ridicat de jos, şi-a curăţat
genunchii de pământ şi s-a căutat de julituri.
În vara aceea, pielea Amandei s-a tot umplut de băşici şi de răni,
pentru că Helene uita să o dea cu crema prescrisă de doctoriţa de la
Urgenţe.
Şi după asta, în septembrie, Helene a aruncat o vorbă că vrea să
plece din stat.

— Ce? am zis. N-am mai auzit chestia asta pân-acuma.

Lionel a ridicat din umeri.
— Dacă mă gândesc la perioada aceea, poate că n-a fost decât o
altă idee prostească de-a ei. Are o prietenă care s-a mutat în Myrth
Beach, în Carolina de Sud, şi-a găsit o slujbă la un magazin, vinde
tricouri, şi i-a spus lui Helene că acolo-i tot timpul soare, că
băutura curge gârlă – gata cu zăpada, gata cu frigul. Până atunci
nici n-o luam în seamă când auzeam de-astea. Tot timpul zicea
cum o să plece ea undeva, ca şi cum era sigură că-ntr-o zi o să dea
lovitura la loterie. Dar de data aceea, nu-ş’, m-am panicat. Nu mă
puteam gândi decât c-o va lua pe Amanda cu ea. Că o va lăsa
singură pe plaje, prin apartamente neîncuiate şi Amanda n-o să mă
aibă pe mine sau pe Beatrice prin preajmă ca să suplinim indolenţa
maică-si. Şi eu… m-am pierdut cu firea. L-am sunat pe Broussard.
M-am întâlnit cu cei care voiau să aibă grijă de Amanda.
— Şi care este numele lor?
808
 Stiloul lui Ryerson flutura deasupra carnetului.
Lionel nu l-a luat în seamă.
— Erau fantastici. Perfecţi. Casă frumoasă. Iubeau copiii.
Crescuseră deja unul în cel mai bun mod şi acum, după ce fiica lor
se mutase, se simţeau pustiiţi. Sunt minunaţi cu ea, a zis Lionel
liniştit.
— Ai văzut-o, deci, am zis.
A dat din cap.
— E fericită. Acuma chiar zâmbeşte.
Ceva i s-a înţepenit în gâtlej şi-a încercat să-l înghită.
— Ea nu ştie că o văd. Prima regulă a lui Broussard era că toată
viaţa ei trecută trebuia ştearsă. Are patru ani. O să uite cu timpul.
De fapt, a zis tărăgănat, are cinci ani acuma. Nu?
— Ce s-a întâmplat în noaptea în care a dispărut? a zis Ryerson.
— Am intrat în casă prin spate. Am scos-o afară. I-am zis că-i un
joc. Îi plăceau jocurile astea. Poate pentru că ideea lui Helene
despre joacă era să o ia la bar şi să-i spună „Joacă-te Pac-man61,
iubire!”.
A supt un cub de gheaţă din pahar şi l-a zdrobit între dinţi.
— Broussard parcase în stradă. Am stat în pragul verandei, i-am
zis Amandei să fie foarte, foarte tăcută. Singura vecină care ne-ar fi
putut vedea era doamna Driscoll, de vizavi. Stătea pe verandă şi
casa Helenei era chiar în faţa ochilor ei. A plecat o clipă de pe
verandă, s-a întors înăuntru după încă o ceaşcă de cafea sau aşa
ceva, iar Broussard mi-a făcut semn că totul e-n regulă. Am
purtat-o pe Amanda în braţe până la maşina lui Broussard şi-am
plecat de-acolo.
— Şi nimeni n-a văzut nimic, am zis.
— Nimeni dintre vecini. Am aflat mai târziu, totuşi, că ne văzuse
Chris Mullen. Parcase şi el pe stradă şi ţinea casa soră-mii sub
observaţie. Aştepta să se-ntoarcă Helene ca să afle unde ascunsese
banii pe care-i furase. L-a recunoscut pe Broussard. Cheese
Olamon s-a folosit de informaţia asta ca să-l şantajeze pe
Broussard să-i recupereze banii pierduţi. Ba mai trebuia să

61Numele unui aparat de jocuri cu fise instalat în spaţii publice. Pac-man a fost lansat în
anii ’80 şi a cunoscut un succes enorm (n.t.).
809
sustragă şi nişte droguri din depozitul de probe, să i le dea lui
Mullen în noaptea aceea, la cariere.
— Înapoi la noaptea când a dispărut Amanda, am zis.
Lionel a luat încă un cub de gheaţă din pahar cu degetele lui
groase şi l-a mestecat.
— I-am spus Amandei că prietenul meu avea s-o ducă să vadă
nişte oameni drăguţi. I-am spus că peste câteva ore vin şi eu s-o
văd. Ea doar dădea din cap. Se obişnuise să fie lăsată pe la străini.
Am coborât din maşină câteva cvartale mai încolo şi m-am dus
acasă pe jos. Era zece jumate. Soră-mii i-au trebuit aproape doişpe
ore ca să bage de seamă că fiica ei dispăruse. Vă spune ceva chestia
asta?
O clipă am rămas aşa de tăcuţi că puteam auzi bufnetul săgeţilor
de darts lovind pluta ţintei undeva aproape de fundul barului.
— Când avea să vină vremea, a zis Lionel, mă gândeam că o să-i
spun lui Beatrice şi că va înţelege. Da’ nu chiar pe dată. După ce-ar
mai fi trecut vreo câţiva ani, poate. Nu ştiu. Nu m-am gândit prea
bine la asta. Beatrice o urăşte pe Helene şi-o iubeşte pe Amanda,
dar o chestie de genul ăsta… vedeţi, ea crede în lege, în reguli şi-n
chestiile astea. N-ar fi acceptat niciodată aşa ceva. Însă speram că,
dac-ar fi trecut destul timp, probabil…
S-a uitat în sus la tavan, a clătinat din cap, scurt.
— Când a hotărât să vă sune pe voi, am vorbit cu Broussard şi el
mi-a zis să-ncerc s-o conving pe Beatrice să n-o facă, dar nu prea
insistent. S-o las, dacă ea aşa credea că trebuie. A doua zi mi-a zis
că dacă trebuiau făcute presiuni, ştia câteva chestii despre voi doi.
Ceva despre un peşte asasinat.
Ryerson s-a uitat la mine cu o sprânceană ridicată şi cu un
zâmbet curios şi rece.
Am ridicat din umeri şi mi-am luat privirea de la el. Atunci l-am
văzut pe tipul cu mască de Popeye. Intrase în bar pe uşa de
urgenţă, cu braţul drept întins şi cu un pistol-automat calibru 45
aţintit la nivelul pieptului.
Tovarăşul său rotea o puşcă şi purta şi el o mască de plastic ca
cele de Halloween. Faţa albă ca luna a lui Casper, fantoma
prietenoasă, ne ţintui cu privirea intrând pe uşa din faţă şi urlând:
— Mâinile pe masă! Toată lumea! Acuma!
— Tu! mi-a strigat Popeye. Eşti surd? Pune,-n pula mea, mâinile
810
pe masă!
Mi-am pus mâinile pe masă.
Barmanul a zis:
— Of, rahat! Măi, oameni…
Casper a tras de şnurul de la fereastră şi draperiile grele, negre
au căzut, acoperind-o.
Lângă mine, respiraţia lui Lionel se auzea foarte scurtă. Mâinile
lui, lipite de masă, erau complet nemişcate. Una din mâinile lui
Ryerson a căzut sub masă şi una a lui Angie a făcut aceeaşi
mişcare.
Popeye l-a lovit pe unul din jucătorii de darts cu pumnul în
coloană.
— Jos! La podea! Mâinile la ceafă! Hai! Hai! Hai azi!
Ambii bărbaţi au căzut în genunchi şi începuseră să-şi ducă
mâinile la ceafă. Popeye se uita la ei cu capul ridicat. A fost un
moment groaznic, încărcat de cele mai rele posibilităţi. Orice-ar fi
decis Popeye să facă, ar fi putut face. Să-i împuşte, să ne împuşte
pe toţi, să le taie gâtlejurile. Orice.
L-a lovit cu piciorul în şale pe cel mai în vârstă dintre ei.
— Nu-n genunchi! Pe burtă! Acuma!
Cei doi bărbaţi s-au lăsat pe burtă lângă picioarele mele.
Popeye a întors capul foarte încet, privirea i s-a oprit pe masa
noastră.
— Mâinile pe fututa de masă, a şoptit. Sau muriţi, în pula mea!
Ryerson şi-a retras mâna de sub masă, a ridicat ambele palme
goale în aer, apoi le-a lipit de lemnul mesei. Angie a făcut la fel.
Casper s-a apropiat de tejgheaua barului, aflat chiar în faţa
noastră. A ridicat puşca spre barman.
Două femei de vârstă mijlocie, funcţionare sau secretare după
cum erau îmbrăcate, erau aşezate cam la jumatea barului, chiar în
faţa lui Casper. Când a întins puşca, i-a atins uşor părul uneia din
ele. Umerii femeii s-au încordat şi capul i-a zvâcnit spre stânga.
Însoţitoarea ei a gemut.
Prima femeie a zis:
— Dumnezeule, nu.
Casper a zis:
— Fiţi calme, doamnelor. Toate astea se vor termina într-un
minut, două.
811
 A scos o pungă verde de gunoi din buzunarul jachetei de aviator
din piele şi-a zvârlit-o pe tejghea în faţa barmanului.
— Umple-o. Şi nu uita banii din seif.
— Nu-s mulţi în el, a zis barmanul.
— Adu-i doar pe cei care sunt, a zis Casper.
Popeye, care supraveghea clienţii, stătea răscrăcănat şi cu
genunchii uşor îndoiţi, 45-ul lui mişcându-se în arc de cerc de la
stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga şi iarăşi înapoi. Era la
vreo două picioare de mine şi-l puteam auzi răsuflând îndărătul
măştii, calm, regulat.
Casper stătea într-o poziţie identică cu arma aţintită asupra
barmanului încă, dar ochii lui scanau încăperea în oglinda din
spatele tejghelei.
Gagiii erau profesionişti. Nicio îndoială.
Pe lângă Popeye şi Casper, mai eram doisprezece oameni în bar:
barmanul şi chelneri ţa, amândoi în spatele tejghelei, cei doi
bărbaţi de pe podea, Lionel, Angie, Ryerson şi cu mine, cele două
secretare şi încă doi gagii la capătul dinspre intrare al barului,
tirişti amândoi, după cum arătau.
Unul purta o jachetă verde cu Celtics, celălalt o chestie din pânză
de dril, veche şi cu dungi groase. Ambii păreau la vreo patruzeci şi
cinci de ani şi ambii vânjoşi. O sticlă de Old Thompson între două
păhăruţe era pe bar, în faţa lor.
— Nu te grăbi, i-a zis Casper barmanului care îngenunchease în
spatele tejghelei şi moşmondea la ceea ce era de presupus că era
seiful. Fă-o-ncet ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi n-o să
greşeşti cifrele.
— Vă rugăm nu ne faceţi rău, a zis unul din bărbaţii întinşi pe
pardoseală. Avem familii.
— Gura! a zis Popeye.
— Nimeni n-o să fie rănit, a zis Casper. Atâta timp cât tăceţi.
Tăceţi, atât. E foarte simplu.
— Ştii,-n pula mea, a’ cui e baru’ ăsta? a zis tiristul cu jachetă de
la Celtics.
— Ce? a zis Popeye.
— M-ai auzit, ce căcat! Ştii a’ cui e baru’ ăsta?
— Vă rog, vă rog, a zis una dintre secretare, tăceţi.
Casper a întors capul.
812
 — Un erou.
— Un erou, a zis Popeye şi s-a uitat şi el spre idiotul care vorbise.
Parcă fără să-şi mişte gura, Ryerson a zis:
— Unde ţi-i arma?
— La spate, am zis. A ta?
— În poală.
Mâna lui s-a mutat trei inci spre marginea mesei.
— Nu, am şoptit când Popeye îşi întorcea şi capul, şi pistolul în
direcţia noastră.
— Voi, gagiilor, sunteţi morţi, în pula mea, a zis tiristul.
— De ce vorbeşti? a zis secretara cu ochii în tăblia tejghelei.
— Bună-ntrebare, a zis Casper.
— Morţi. Aţi priceput? Pula mea de golani. Pula mea de cocoşaţi.
Pula mea…
Casper a făcut patru paşi şi l-a lovit pe tirist cu pumnul drept în
mijlocul feţei.
Tiristul a căzut de pe scaun pe spate şi s-a izbit cu ceafa de
pardoseală aşa de tare c-am auzit pârâitul ţestei care se crăpa.
— Alte comentarii? l-a întrebat Casper pe amicul gagiului.
— Nu, a zis tipul şi a plecat ochii spre tejghea.
— Altcineva? a zis Casper.
Barmanul s-a ridicat din spatele tejghelei şi-a pus punga de
gunoi pe bar. În bar era linişte ca-ntr-o biserică înainte de botez.
— Ce? a zis Popeye şi-a făcut trei paşi spre masa noastră.
Mi-a trebuit o clipită să-mi dau seama că vorbea cu noi şi încă
una ca să ştiu cu certitudinea cea mai deplină că treaba asta era
gata să ia o întorsătură extrem de nasoală într-un timp extrem de
scurt.
Niciunul din noi n-a mişcat.
— Ce-ai spus? Popeye a îndreptat arma spre capul lui Lionel, iar
dindărătul măştii ochii lui cercetau cu nervozitate faţa calmă a lui
Ryerson, după care se aţintiră iar asupra lui Lionel.
— Alt erou? Casper luase punga de pe bar şi a venit spre masa
noastră cu puşca îndreptată spre gâtul meu.
— Ăsta-i vorbăreţ, a zis Popeye. Vorbeşte porcării!
— Ai ceva de spus? a zis Casper şi a întors puşca spre Lionel.
Ha? Vorbeşte!
S-a întors spre Popeye.
813
 — Vezi de ceilalţi trei.
45-ul lui Popeye s-a întors spre mine şi ochiul lui negru s-a fixat
într-ai mei.
Casper s-a apropiat încă un pas de Lionel.
— Doar să flecăreşti eşti bun. Ha?
— De ce-i tot stârniţi? Nu vedeţi că au arme? a zis una din
secretare.
— Nu trebuie decât să tăceţi, a şuierat însoţitoarea ei.
Lionel a ridicat ochii de la masă, cu buzele strânse, cu buricele
degetelor înfipte-n tăblia mesei.
Casper a zis:
— Dă-i drumu’, barosane, dă-i drumu’! Mai vorbeşte!
— Nu-s obligat s-ascult porcăriile-astea, a zis Popeye.
Casper a rezemat vârful ţevii de şaua nasului lui Lionel.
— Taci!
Degetele lui Lionel tremurau şi el clipea des încercând să
împiedice sudoarea să-i curgă-n ochi.
— Ăsta nu vrea să-nţeleagă. Tot vrea să vorbească tâmpenii.
— Asta vrei? a zis Casper.
— Toată lumea să fie calmă, a zis barmanul, ţinând mâinile
ridicate drept în sus.
Lionel n-a zis nimic.
Dar fiecare martor din bar, scufundat în panică, sigur c-avea să
moară, şi-ar fi amintit evenimentele aşa cum voiau atacatorii să şi
le amintească – şi-ar fi amintit că Lionel vorbise. Că noi toţi la masa
aceea vorbiserăm. Că i-am provocat pe acei oameni periculoşi,
motiv pentru care fuseserăm ucişi.
Casper a ridicat piedica puştii şi zgomotul acela a fost aidoma
unei bubuituri de tun.
— Treb’e el să fie barosan. Despre asta-i vorba?
Lionel a deschis gura. A zis: „Te rog”.
Am zis:
— Staţi.
Puşca s-a învârtit spre mine, ochii ei ai naibii de-ntunecaţi aveau
să fie ultimul lucru pe care-l voi mai fi văzut în viaţa mea – eram
sigur de asta.
— Detectiv Remy Broussard!
Am urlat să mă audă tot barul.
814
 — A auzit toată lumea numele? Remy Broussard.
Prin găurile măştii m-am uitat la ochii de un albastru adânc. Am
văzut frica în ei, tulburarea.
— N-o face, Broussard, a zis Angie.
— Taci,-n pula mea!
Vorbise Popeye de data aceea şi siguranţa lui se dusese naibii.
Tendoanele antebraţului său erau încordate şi îndrepta arma când
spre unul, când spre altul.
— S-a terminat, Broussard. S-a terminat. Ştim că tu ai răpit-o pe
Amanda McCready.
Am lungit gâtul în direcţia barului.
— S-a auzit numele? Amanda McCready.
Apoi am întors capul spre Broussard, găurile reci, metalice ale
puştii s-au înfipt în fruntea mea şi ochii mei au văzut încârligarea
degetului înroşit dincolo de garda trăgaciului. Văzut de-atât de
aproape, degetul acela părea o insectă sau un vierme roşu şi alb.
Arăta de parcă avea o minte a lui.
— Închide ochii, a zis Casper. Închide-i bine.
— Domnule Broussard, a zis Lionel. Vă rog nu faceţi asta. Vă rog.
— Trage,-n pula mea! Popeye se întorsese spre tovarăşul lui.
Fă-o!
Angie a zis:
— Broussard…
— Nu mai pronunţa numele ăsta,-n pula mea!
Popeye a izbit un scaun cu piciorul, proiectându-l în perete.
Am ţinut ochii deschişi, am simţit canturile rotunjite şi metalice
înfipte-n carnea mea, simţeam mirosul uleiului de curăţat şi al
prafului vechi de puşcă. Am urmărit degetul zvâcnind pe trăgaci.
— S-a terminat, am zis iar, croncănit, cuvintele ieşind uscate din
gura şi din gâtlejul meu. S-a terminat.
Un lung, foarte lung moment, nimeni n-a mai zis nimic şi în
tăcerea aceea grea, neclintită, am putut auzi lumea întreagă
scârţâind pe axa ei.
Faţa lui Casper a tremurat când Broussard a ridicat bărbia şi am
văzut în ochii lui privirea pe care o văzusem cu o zi în urmă la meci,
privirea aceea dură ce dănţuia arzătoare.
Apoi a înlocuit-o evidenţa înfrângerii, resemnarea ce i-a înfiorat
tot corpul înmuindu-l; când a lăsat arma de pe fruntea mea,
815
degetul i-a alunecat de pe trăgaci.
— Mda, a zis blând. S-a terminat.
— Mă iei la mişto? a zis partenerul lui. Trebuie s-o facem!
Trebuie să facem treaba asta, omule! Avem ordine! Fă-o! Acuma!
Broussard a clătinat din cap, faţa ca de lună şi zâmbetul de copil
al lui Casper legănându-se în acelaşi timp cu capul lui.
— E gata treaba! Hai să plecăm.
— E gata o pulă! Nu poţi să-i găureşti pe pulărăii ăştia? Să te fut,
căcatule! Io pot!
Popeye ridicase braţul şi aţintise arma spre mijlocul feţei lui
Lionel, când mâna lui Ryerson a alunecat iute în poală şi primul foc
a fost înăbuşit de tăblia mesei, dar a sfârtecat carnea coapsei stângi
a lui Popeye.
Arma lui Popeye a zvâcnit într-o parte când el s-a smucit înapoi,
iar Lionel a ţipat, şi-a pus mâinile pe-o parte a capului şi s-a
prăvălit de pe scaun. Ryerson şi-a scos arma de sub tăblia mesei.
L-a împuşcat pe Popeye în piept de două ori.
Când Broussard a apăsat pe trăgaciul puştii, am auzit limpede
pauza – o microsecundă de linişte – dintre momentul în care
trăgaciul a băgat cartuşul pe ţeavă şi cel în care explozia a bubuit
infernal în urechea mea.
Umărul stâng al lui Neal Ryerson a dispărut într-o străfulgerare
de foc, sânge şi aşchii de os, pur şi simplu s-a topit şi-a explodat şi
s-a disipat. Toate în acelaşi timp. Într-o singură detunătură
asurzitoare. O împroşcare din el a lovit peretele şi-apoi corpul lui
s-a răsturnat din scaun când puşca s-a ridicat prin fum în mâna lui
Remy Broussard, iar masa s-a prăvălit spre stânga odată cu
Ryerson. Revolverul lui de 9 mm i-a căzut din mână şi s-a izbit de
un scaun în căderea lui spre pardoseală.
Angie a reuşit să-şi scoată arma, însă a plonjat spre stânga ei,
când Broussard s-a răsucit spre ea.
M-am aruncat cu capul în stomacul lui, l-am cuprins cu braţele
şi l-am împins rapid înapoi. L-am izbit cu şira spinării de bar, l-am
auzit horcăind, apoi m-a trăsnit cu patul armei în ceafă.
Genunchii mi s-au lovit de duşumea, braţele mi s-au desprins de
pe corpul lui, iar Angie a strigat:
— Broussard!
Şi a tras cu 38-ul.
816
 El a aruncat puşca spre ea când eu am dus mâna la 45-ul meu. A
lovit-o în piept şi-a trântit-o la pământ.
A sărit peste cei doi bărbaţi care jucaseră darts şi-a sprintat spre
uşa din faţă ca un atlet înnăscut.
Mi-am închis ochiul stâng, am ochit şi-am tras de două ori
tocmai când Broussard ajunsese în partea din faţă a barului. I-am
văzut piciorul drept smucindu-se şi sărind într-o parte înainte să
apuce să ocolească barul, să tragă zăvorul şi să ţâşnească afară în
noapte.
— Angie!
M-am întors spre ea tocmai când se ridica în fund, între scaunele
răsturnate.
— Sunt bine.
Ryerson a urlat.
— Cheamă salvarea! Cheamă salvarea!
M-am uitat în jos, la Lionel. Se zvârcolea pe pardoseală, gemând.
Îşi ţinea capul între mâini şi printre degete îi curgea sânge.
M-am uitat la barman.
— Salvarea!
A ridicat receptorul şi-a format numărul.
Ryerson s-a rezemat de perete. Cea mai mare parte a umărului
său nu mai era. Urla la tavan şi corpul lui era zguduit de convulsii
incontrolabile.
— O să intre în şoc, i-am zis lui Angie.
— Mă ocup eu de el.
S-a târât spre Ryerson.
— Îmi trebuie toate prosoapele din bar. Acuma!
Una din secretare a sărit peste tejghea.
— Beatrice, gemea Lionel. Beatrice.
Banda de cauciuc a măştii lui Popeye plesnise când el s-a
prăbuşit pe bar. Gloanţele lui Ryerson îi ciuruiseră sternul. Mă
uitam în jos la John Pasquale, era mort. Avusese dreptate cu o
seară în urmă, după meciul de fotbal. E regulă, norocul te
părăseşte în cele din urmă.
Am întâlnit ochii lui Angie tocmai când ea prindea din zbor unul
din prosoapele pe care i-l azvârlise secretara ce trecuse dincolo de
tejghea.
— Prinde-l pe Broussard, Patrick. Prinde-l.
817
 Când secretara trecu în grabă pe lângă mine şi se lăsă jos lângă
Lionel şi puse un prosop pe-o parte a capului său, am încuviinţat.
M-am căutat în buzunare după al doilea încărcător. L-am găsit.
Am ieşit din bar.

818
 33

Am luat urma lui Broussard peste Broadway şi în sus pe strada

C, de unde-o apucase spre districtul antrepozitelor şi firmelor de
transport, de-a lungul străzii East Second. Nu era greu de urmărit.
Imediat ce ieşise din bar abandonase masca de Casper, care zăcea
pe asfalt şi când am păşit afară mă privea cu găuri în loc de ochi şi
cu un zâmbet fără dinţi. Picături de sânge, aşa de proaspete că
sclipeau în lumina felinarelor, indicau traseul celui cărora le
aparţineau într-o linie zigzagată. Erau tot mai groase şi mai largi în
diametru pe măsură ce intrau mai adânc între slab luminatele
depozite construite din piatră de pavaj, acum crăpată, între
rampele de descărcare pustii şi barurile de camionagii pitite în
unghere tihnite, cu draperii trase şi mici firme luminoase din care
lipseau jumătate din becuri. Camioane îndreptându-se spre Buffalo
sau Trenton rulau hurducând şi zdrumicând pe străzile denivelate,
iar farurile lor străfulgerau peste traseul urmelor de sânge, peste
locul unde Broussard se oprise destul timp cât să şperăcluiască o
uşă. Sângele ce picurase dintr-o gaură în corpul lui făcuse o baltă
pe pavaj şi împroşcase uşa cu dâre subţiri. Nu mă gândisem că
dintr-un picior rănit poate curge atâta sânge, însă probabil că
glonţul meu îi hăcuise femurul ori îi spărsese o arteră importantă.
M-am uitat în sus la clădire. Avea şapte nivele şi era construită
din cărămidă de culoarea ciocolatei cum se folosea la începutul
secolului. Din pervazul de la primul etaj se iţeau buruieni şi
scândurile cu care fuseseră astupate ferestrele erau crăpate şi
desfigurate de graffiti. Clădirea era destul de spaţioasă, fiind
folosită probabil pentru depozitarea unor mărfuri de mari
dimensiuni, ori pentru asamblarea şi fabricarea unor maşinării.
Asamblare, am hotărât imediat ce-am păşit în clădire. Primul
lucru pe care l-am văzut a fost o bandă de asamblare, scripeţi şi
lanţuri atârnând din grinda aflată la douăzeci de picioare deasupra
ei. Banda însăşi şi rolele care fuseseră odată sub ea dispăruseră,
rămăsese doar carcasa, prinsă în nituri de duşumea, şi cârligele
se-ncovoiau la capătul lanţurilor ca nişte degete ce te pofteau să

819
te-apropii. În rest, duşumeaua era goală, tot ce fusese de valoare
fusese fie furat de vagabonzi şi de puşti, fie dezmembrat de ultimii
proprietari şi vândut.
În partea dreaptă, o scară scheletică de metal ducea la nivelul
superior. Am urcat-o încet, nemaivăzând urma de sânge în beznă,
scrutând întunericul de la picioare să nu dau într-o gaură din
trepte, apucându-mă binişor de balustradă înaintea fiecărui pas,
sperând să pun piciorul pe metal şi nu pe corpul vreunui şobolan
înfometat şi înfuriat.
Ochii mi s-au obişnuit întrucâtva cu întunericul când am ajuns
la al doilea etaj, dar n-am văzut altceva decât un spaţiu generos,
pustiu, siluetele unor crapodine răsturnate, în lucirea slabă a
felinarelor ce răzbea din stradă prin ferestrele mari, găurite de
pietre. Scările se continuau una deasupra celeilalte, aşezate exact
în acelaşi loc la fiecare etaj, astfel că ajungând la următorul, a
trebuit să cotesc la stânga pe lângă zid şi să-l urmez înapoi vreo
cincisprezece picioare până să găsesc următoarea scară. M-am
uitat în sus la montanţii groşi de fier şi-am văzut gaura
rectangulară din capătul lor.
Stând şi privind în sus, am auzit un geamăt greu, metalic venind
de la mai multe etaje deasupra, bufnetul greu al unei uşi masive de
oţel rotindu-se în balamale, lovindu-se în peretele de ciment.
Am urcat câte două trepte odată, împiedicându-mă de câteva ori,
am cotit la etajul al treilea şi-am luat-o repejor spre următoarea
serie de trepte. Am urcat ceva mai repede, picioarele mele începând
să se deprindă cu ritmul, să simtă unde se înălţa fiecare montant în
întuneric.
Etajele următoare erau toate goale şi, la fiecare nivel, portul şi
linia de clădiri a oraşului aruncau mai multă lumină pe sub
arcadele ferestrelor înalte din podea până-n tavan. Casele scărilor
erau tot întunecoase, mai puţin trapele rectangulare din capătul lor
şi, când am ajuns la ultima, scăldată de lumina lunii, deschisă spre
cerul liber, Broussard mi-a strigat de pe acoperiş:
— Hei, Patrick, de-aş fi-n locul tău, aş rămâne acolo.
I-am strigat şi eu:
— De ce?
A tuşit.
— Pentru că am un pistol îndreptat spre trapă. Dacă scoţi capul
820
prin ea, o să-ţi ciuntesc un dărab din el.
— Aha.
M-am rezemat de balustradă, am simţit în nări mirosul canalului
portului şi-al nopţii răcoroase, adiind prin trapa de deasupra.
— Ce-ai de gând să faci acolo? Suni să te evacueze cu
elicopterul?
A râs pe-nfundate.
— O dată în viaţă e de-ajuns şi asta. Nu, mă gândeam să stau
aici niţel, să mă uit la stele. Futu-i, omule, eşti un ţintaş de căcat, a
şuierat.
M-am uitat prin pătratul albit de lumina lunii. După cum îi
auzeam vocea, eram destul de sigur că era în stânga trapei.
— Suficient de bun cât să nimeresc, am zis.
— Un futai de ricoşeu, a zis. Îmi scot cioburi de pardoseală din
genunchi.
— Vrei să zici c-am tras în pardoseală şi de-acolo te-a nimerit
glonţul?
— Exact asta spun. Cine era gagiul ăla?
— Care?
— Gagiul care era cu voi în bar.
— Ăla pe care l-ai împuşcat?
— Ăla, da.
— De la Departamentul de Justiţie.
— Hai zău? Credeam că-i vreun ciudat. Era mult prea calm,
futu-i! A băgat trei gloanţe în Pasquale de parc-ar fi fost o ţintă-n
poligon. Ca şi cum ar fi fost nimica toată. De cum l-am văzut la
masa aia, am ştiut că treaba o să iasă nasol.
A tuşit iar şi eu l-am ascultat. Mi-am închis ochii câtă vreme el a
tuşit scurt şi des, incontrolabil, preţ de vreo douăzeci de secunde, şi
când s-a oprit eram sigur că era în stânga trapei din tavan, la vreo
zece yarzi poate.
— Remy.
— Ha?
— Vin sus.
— Îţi bag un glonţ în cap.
— Nu, n-ai s-o faci.
— Crezi?
— Da.
821
 Pistolul lui a păcănit în aerul nopţii şi glonţul a lovit în suportul
de oţel al scării ce era prins în perete. Din metal au sărit scântei de
parcă cineva ar fi aprins un chibrit, frecându-l de el. M-am aruncat
în jos pe scări, auzind glonţul zăngănind deasupra capului meu, a
ricoşat din altă bucată de metal şi s-a îngropat cu un şuierat surd
în peretele din stânga mea.
Am rămas pe loc o vreme, cu inima-n esofag, nu prea fericit cu
noua mea poziţie, după ce mă izbisem de pereţi şi mă târâsem de-a
buşilea înapoi.
— Patrick?
— Da?
— Eşti rănit?
M-am desprins de trepte, m-am ridicat în genunchi.
— Nu.
— Ţi-am zis că trag.
— Merci de avertisment. Eşti mişto.
Încă o repriză de tuse chinuitoare, apoi l-am auzit trăgându-şi
zgomotos mucii din gâtlej şi scuipând.
— Asta nu sună prea sănătos, am zis.
A izbucnit într-un râs răguşit.
— Nici n-arată prea sănătos. Partenera ta, ea e ţintaşul în
familie, omule.
— Te-a plumbuit?
— O, da. M-a vindecat de fumat pe loc, asta a făcut.
M-am rezemat cu spatele de balustradă, am îndreptat arma spre
acoperiş şi-am înaintat inci cu inci pe scară în sus.
— Eu personal nu cred c-aş fi putut-o împuşca. Pe tine, poate.
Dar pe ea? Nu ştiu. Să împuşti femei, ştii?, nu-i o chestie s-o vrei în
necrolog. „Ofiţer al Departamentului de Poliţie din Boston, decorat
în două rânduri, soţ şi tată iubitor, punctaveraj mediu la popice
două sute cinzeci şi două de puncte şi împuşca a’ dracu’ de bine la
femei…” Sună chiar nasol, ştii?
M-am lăsat pe vine când mai rămăseseră doar cinci trepte până
sus, mi-am ţinut capul mai jos de deschiderea trapei, am respirat
adânc de câteva ori.
— Ştiu la ce te gândeşti: Da’, Remy, ai împuşcat-o pe Roberta
Trett din spate. Aşa-i. Dar Roberta nu era femeie, ştii? Era…
A oftat, a tuşit apoi.
822
 — Ei bine, nu ştiu ce-a fost. Însă „femeie” cred că-i un termen
prea strâmt pentru ea.
Mi-am ridicat corpul prin trapă, cu mâna în care ţineam pistolul
întinsă, avându-l pe Broussard în cătare.
Nici măcar nu se uita spre mine. Şedea cu spatele rezemat de o
gură de aerisire de dimensiuni gigantice, cu capul lăsat pe spate, şi
în faţa noastră clădirile oraşului se profilau pe cerul de cobalt,
într-o mare de lumini galbene, albastre, albe.
— Remy.
Şi-a întors capul, şi-a întins braţul, şi-a aţintit Glockul spre
mine.
Am rămas aşa o bună bucată de timp, nesiguri amândoi de felul
cum aveau să decurgă lucrurile şi neştiind dacă o privire greşită, o
tresărire sau un tremur involuntar stârnit de adrenalină sau de
frică nu va face un deget să zvâcnească, să declanşeze un glonţ,
într-o explozie de foc, prin capătul ţevii. Broussard a clipit de câteva
ori, inspirând zgomotos, dureros, iar ceea ce părea bobocul
supradimensionat al unui sclipitor trandafir roşu i se întindea pe
cămaşă, înflorea, s-ar fi zis, desfăcând petalele cu o irevocabilă
graţie.
Cu mâna ce ţinea pistolul neclintită şi cu degetul încârligat pe
trăgaci, a zis:
— Te simţi dintr-odată ca-ntr-un film de John Woo?
— Detest filmele lui John Woo.
— Şi eu, a zis. Credeam că-s singurul.
Am clătinat uşurel din cap.
— Peckinpah 62 reîncălzit, dar n-are nimic din substratul
emoţional.
— Da’ ce? Eşti şi critic de film?
A zâmbit larg.
— Mie-mi plac filmele de gagici, a zis.
— Ce?
— Zău.
Dincolo de pistolul său, ochii i-au alunecat într-o parte.

62 David Samuel Peckinpah (1925-1984), regizor şi scenarist american cunoscut pentru

filmele Straw Dogs (Ameninţarea, 1971), The Getaway (Lovitura, 1972) ş.a. (n.t.).
823
 — Da, ştiu, sună prostesc. Şi poate că-i din cauză că-s poliţist
că-mi tot zic, când văd filmele alea de acţiune: „Oh, ce căcat!” Ştii?
Dar dacă vâri Departe de Africa sau Totul despre Eva în video, apoi
mă lipesc de ecran, omule.
— Eşti doldora de surprize, Broussard.
— Ăsta-s io, da.
Obosisem să tot ţin braţul întins şi arma aţintită spre el atâta
timp. Dacă ar fi fost să-ncepem să tragem, am fi făcut-o deja,
probabil. Dar, sigur, s-ar putea ca exact aşa să gândească mulţi
gagii chiar înainte să fie împuşcaţi. Am băgat de seamă că un gri de
iarnă se întindea pe pielea lui Broussard, sudoarea mascând cu
umezeala ei argintiul părului de pe tâmple. Nu mai putea să reziste
mult. Cât de obositor o fi fost pentru mine, măcar eu nu aveam un
glonţ în piept şi nici cioburi de gresie în genunchi.
— O să las arma în jos, am zis.
— Decizia ta.
I-am scrutat ochii şi poate pentru că ştia că-l cercetam, n-am
văzut în ei decât o privire neutră, impenetrabilă.
Am îndoit braţul cu pistolul în sus şi-am luat degetul de pe
trăgaci, l-am ţinut în palmă, la vedere şi-am urcat ultimele trepte.
Am rămas în picioare pe zgura ce pudra tot acoperişul şi m-am
uitat în jos la Broussard cu o sprânceană ridicată.
A zâmbit.
A lăsat arma în jos, în poală şi şi-a rezemat capul de peretele
gurii de ventilaţie.
— L-ai plătit pe Ray Likanski s-o scoată pe Helene din casă, am
zis. Corect?
A ridicat din umeri.
— N-a trebuit să-l plătesc. I-am promis să-l fac scăpat, dacă,
cândva, îl saltă. N-a fost nevoie de mai mult.
Am înaintat pe acoperiş până am ajuns în faţa lui, de unde
puteam vedea cercul întunecat din partea de sus a pieptului, locul
din care creşteau petalele trandafirului. Era doar puţin în dreapta
mijlocului pieptului şi încă pulsa, sclipitor, dar încet.
— Plămânul? am zis.
— Crestat, cred.
A dat din cap.
— Să-l fut pe Mullen. Dacă nu era acolo în noaptea aia, ar fi mers
824
ca pe roate. Tâmpitu’ de Likanski nu mi-a zis că l-a ţepuit pe
Olamon. Asta schimba socoteala, ştiam asta. Crede-mă.
Şi-a schimbat puţin poziţia şi efortul i-a smuls un geamăt.
— M-a silit pe mine – pe mine, pentru numele lui Dumnezeu – să
mă bag în aceeaşi oală cu bou’ de Cheese. Chiar dacă-i înscenam
chestia aia tot mi-a rănit orgoliul, ţi-o jur.
— Unde-i Likanski? am zis.
Şi-a ridicat capul spre mine.
— Uită-te peste umăr şi puţin spre dreapta, în jos.
Mi-am întors capul. Canalul Fort Point se desprindea de o limbă
albă şi prăfoasă de pământ, curgea pe sub poduri şi pe sub străzile
Sumner şi Congress şi se lărgea spre conturul şi danele şi
eliberarea pe care i-o aducea albastrul şi întunecatul port Boston.
— Ray doarme cu peştii? am zis.
Broussard mi-a zâmbit leneş.
— Mă tem că da.
— De când?
— L-am vizitat în noaptea aia de octombrie, chiar după ce v-aţi
implicat şi voi în caz. Îşi făcea bagajele. L-am interogat despre
escrocarea lui Cheese. Ce-i al lui i-al lui, trebuie să recunosc, n-a
suflat o vorbă despre locul unde erau banii. Nu mă gândisem c-o să
aibă boaşe, dar cred că la unii li se umflă de la două sute de miare.
Oricum, se pregătea să plece. Eu nu voiam să-l las. S-a ajuns la
chestii mai fizice.
A tuşit violent, încovoindu-se înainte şi şi-a apăsat palma pe
gaura din piept, iar cu cealaltă a încleştat strâns pistolul din poală.
— Trebuie să te luăm de pe acoperişul ăsta.
Şi-a ridicat privirea spre mine, şi-a şters buzele cu dosul mâinii
în care ţinea pistolul.
— Nu cred că eu mă mai duc undeva de-aici.
— Haide. N-are rost să mori.
Mi-a rânjit în felul acela al lui, minunat, copilăresc.
— Amuzantă treabă, dar aş susţine opinia contrară acum. Ai un
mobil să suni după ambulanţă?
— Nu.
Şi-a pus arma în poală şi s-a căutat în haina de piele, a scos un
Nokia subţire.
— Eu am, a zis şi s-a întors şi Ta zvârlit dincolo de marginea
825
acoperişului.
L-am auzit spărgându-se când a lovit asfaltul, un zgomot
îndepărtat, şapte nivele mai jos.
— Nu-ţi fă griji, chicotea el. Futaiurile astea se dau cu o garanţie
dată dracului.
Am oftat şi m-am aşezat pe marginea îngustă acoperită cu
smoală a acoperişului, cu faţa spre el.
— Eşti hotărât să mori pe acoperişul ăsta, am zis.
— Sunt hotărât să n-ajung la puşcărie. La proces, te-ai gândit? a
clătinat din cap. Nu-i de mine, amice.
— Atunci spune-mi la cine e, Remy. Fă ce trebuie.
Ochii i s-au lărgit.
— Ca să mergi tu s-o iei de-acolo? S-o duci înapoi la individa aia
de rahat căreia societatea îi recunoaşte calitatea de mamă? Să mă
pupi în fund, omule! Amanda rămâne dispărută. Pricepi? Rămâne
fericită. Rămâne bine hrănită şi curată şi îngrijită. O să poată să şi
râdă puţin, naibii, în viaţa ei şi o să crească având şanse să facă
ceva în viaţă. Ai nevoie de-o operaţie pe creier, dacă crezi c-o să-ţi
spun unde e, Kenzie.
— Şi oamenii la care este acum sunt complici la răpire.
— A, nu. Răspuns greşit. Eu sunt răpitorul. Ei sunt oamenii
care-au luat un copil în casă.
A clipit de câteva ori căci, în ciuda răcorii nopţii, sudoarea-i
inunda faţa. A supt cu greutate aerul într-o inspiraţie prelungă ce-i
zornăi în piept.
— Ai fost la mine acasă, azi-dimineaţă. M-a sunat nevastă-mea.
Am dat din cap.
— Ea a sunat la Lionel acasă să ceară răscumpărarea, corect?
A ridicat din umeri, şi-a întors privirea spre luminile oraşului.
— Tu, la mine-acasă. Doamne, ce m-a enervat chestia asta.
Şi-a închis o clipă ochii, i-a deschis iar.
— Mi-ai văzut fiul?
— Nu-i al tău.
A clipit.
— Mi-ai văzut fiul?
M-am uitat pentru o clipă în sus, la stele, o privelişte rară în
părţile astea; se văd cu claritate doar în nopţile reci.
— Ţi-am văzut fiul, am zis.
826
 — I-un puşti grozav. Ştii unde l-am găsit?
Am clătinat din cap.
— Vorbeam cu un informator în blocurile sociale din Somerville.
Eram singur şi auzeam un bebeluş urlând. Adică urla de parcă-l
muşcau câinii. Şi informatorul şi gagiii care treceau pe coridor nu-l
auzeau. Pur şi simplu nu-l auzeau. Pentru că-l auziseră zilnic. Aşa
că i-am zis informatorului s-o şteargă şi m-am luat după zgomot,
am spart cu piciorul uşa unui apartament unde mirosea a căcat şi
l-am găsit în camera din fund. Apartamentul, pustiu. Fiul meu –
căci e fiu! meu, Kenzie, şi dacă nu eşti de aceeaşi părere, te fut! –
murea de foame. Zăcea în pătuţ, n-avea mai mult de şase luni, şi
murea de foame. I se vedeau coastele. Şi era legat cu cătuşe de
pătuţ, Kenzie, şi scutecul îi era aşa de plin că dădea pe dinafară pe
la cusături şi se lipise – se lipise scutecul de pătuţ, în pula mea,
Kenzie.
Ochii lui Broussard s-au bulbucat şi tot corpul lui părea să se ia
la trântă cu el însuşi. A tuşit sânge care i s-a prelins pe cămaşă, s-a
şters cu mâna la gură şi şi-a mânjit bărbia.
— Un bebeluş, a zis în cele din urmă, vocea-i era o şoaptă
de-acum, înţepenit de saltea de mizerie şi de propriile dejecţii. Lăsat
singur în cameră trei zile, plângând să-i crape capul. Şi nu-i păsa
nimănui.
A întins mâna stângă, pătată de sânge, a lăsat-o să-i cadă pe
zgura acoperişului.
— Nu-i păsa nimănui, a zis molcom.
Mi-am lăsat pistolul în poală şi m-am uitat cu coada ochiului la
siluetele clădirilor oraşului. Poate că Broussard avea dreptate. Un
oraş întreg de nepăsare. Un stat întreg. Poate o ţară-ntreagă.
— Aşa că l-am luat acasă. Ştiam destui gagii care fabricaseră
acte false la vremea lor. L-am plătit pe unul din ei. Fiul meu are
certificat de naştere pe numele meu de familie. Fişa medicală a
operaţiei de ligatură a trompelor uterine a soţiei mele a fost distrusă
şi s-a făcut alta, care dovedeşte că a consimţit la efectuarea
operaţiei după naşterea fiului nostru, Nicholas. Tot ce mai aveam
de făcut era s-o scot la capăt în astea câteva ultime luni şi să mă
pensionez şi ne-am fi mutat în alt stat şi mi-aş fi luat vreo slujbă
jalnică de consilier de securitate şi mi-aş fi crescut copilul. Şi-aş fi
fost foarte, foarte fericit.
827
 Mi-am lăsat capul în palmă o clipă, m-am uitat la pantofii mei
înfipţi în pietriş.
— Nici măcar n-a completat un formular de persoane dispărute.
Niciodată, a zis Broussard.
— Cine?
— Cretina care l-a născut pe fiul meu. Nu l-a căutat niciodată.
Ştiu cine e şi multă vreme m-am gândit să-i crăp capul pur şi
simplu, numai aşa, de-al dracu’. Dar n-am făcut-o. Şi ea nu şi-a
căutat copilul niciodată.
Am ridicat capul, m-am uitat drept în faţa lui. Era mândră şi
furioasă şi profund întristată de hăurile acestei lumi în care privise.
— N-o vreau decât pe Amanda, am zis.
— De ce?
— Pentru că-i treaba mea, Remy. Asta am fost plătit să fac.
— Păi, tâmpitule, io am fost plătit să servesc şi să apăr. Ştii
ce-nseamnă asta? I-un jurământ. Să servesc şi să apăr. Asta am
făcut. Am apărat câţiva copii. I-am servit. Le-am dat cămine şi
familii bune.
— Câţi? am întrebat. Câţi sunt?
Mi-a făcut semn cu un deget însângerat.
— Nu, nu, nu.
Dintr-odată capul i-a zvâcnit înapoi şi tot corpul i-a înţepenit,
lipit de gura de aerisire. Călcâiul lui drept scurma în zgură, gura i
s-a căscat larg într-un urlet mut.
M-am lăsat în genunchi lângă el, dar n-am putut face nimic
altceva decât să-l veghez.
După câteva clipe, corpul i s-a relaxat, ochii i s-au lăsat în jos,
stinşi. Auzeam oxigenul intrând şi ieşind din corpul lui.
— Remy.
A deschis cu trudă un ochi.
— Sunt aici, încă, a bolborosit.
A ridicat iar degetul acela spre mine.
— Da’ ştii că eşti norocos, Kenzie? Un pui de lele norocos!
— De ce spui asta?
A zâmbit.
— N-ai auzit?
— Ce?
— Eugene Torrel a murit săptămâna trecută.
828
 — Cine-i…?
M-am dat înapoi de deasupra lui şi zâmbetul lui s-a lăţit când eu
îmi dădeam seama că Eugene era puştiul care ne văzuse ucigându-l
pe Marion Socia.
— A făcut ce-a făcut şi-a fost înjunghiat din pricina unei femei.
În Brochton.
Broussard şi-a închis ochii şi rânjetul i s-a mai înmuiat, i-a
rămas agăţat doar într-un colţ al gurii.
— Eşti tare norocos. Nu mai am niciun atu împotriva voastră,
doar declaraţia fără valoare a unui ratat mort.
— Remy.
Ochii i s-au deschis cu o zbatere, pistolul i-a căzut din mână în
zgură. A întins gâtul să-l vadă, însă mâna i-a rămas în poală.
— Hai, omule. Fă un bine înainte să mori. Ai destul sânge pe
mâini.
— Ştiu, a murmurat. Kimmie şi David. Nici măcar nu ţi-a dat
prin cap că eu am făcut chestia aia.
— Îmi rodea creierii de douăşpatru de ore. Tu şi Poole?
A clătinat pe jumătate din capul rezemat de gura de ventilaţie.
— Nu Poole. Pasquale. Poole n-a fost niciodată un călău. Asta-i
era limita. Nu-i murdări memoria.
— Dar Pasquale n-a fost la cariere în noaptea aia.
— Era în zonă. Cine crezi că l-a îndoit pe Rogowski în parcul
Cunningham?
— Chiar şi aşa, Pasquale n-ar fi avut timp să ajungă în cealaltă
parte a carierei să-i ucidă pe Mullen şi pe Gutierrez.
Broussard a ridicat din umeri.
— Apropo, de ce nu l-a ucis Pasquale pe Bubba?
Broussard s-a încruntat.
— Omule, niciodată n-am ucis pe nimeni care nu era o
ameninţare directă la adresa noastră. Rogowski nu ştia niciun
căcat, aşa că l-am lăsat să trăiască. Şi pe voi la fel. Crezi că nu te
puteam împuşca de pe cealaltă parte a carierei în noaptea aia? Nu.
Mullen şi Gutierrez erau ameninţările directe. Şi la fel erau Piticu
David, Likanski şi, din nefericire, Kimmie.
— Să nu-l uităm pe Lionel.
Încruntarea i s-a accentuat.
— N-am vrut niciodată să-l împuşc pe Lionel. Mă gândesc c-a
829
fost o piesă proastă. Cineva s-a speriat.
— Cine?
Mi-a răspuns cu un scurt hohot de râs răguşit, care i-a întins pe
buze o peliculă fină de sânge. A strâns tare din ochi, încercând să
se împotrivească durerii.
— Aminteşte-ţi atâta: Poole n-a fost călău. Lasă-l să-şi păstreze
demnitatea în moarte.
Probabil că mă vrăjea, însă chiar nu vedeam care ar mai fi fost
rostul. Dacă nu fusese Poole cel care-i ucisese pe Mullen şi pe
Gutierrez, atunci trebuia să reexaminez nişte lucruri.
— Păpuşa.
L-am bătut uşurel pe mână şi el a deschis un ochi.
— Şi bucata din cămaşa Amandei agăţată de peretele carierei?
— Eu.
A plescăit din buze, a închis ochiul.
— Eu, eu, eu. Numai eu.
— Nu eşti tu aşa de bun. Drace, nu eşti nici măcar aşa de
deştept.
A clătinat din cap.
— Zău?
— Zău, am zis.
Brusc, a deschis amândoi ochii şi-n ei era o conştientă
concentrată, luminoasă.
— Dă-te-n stânga ta, Kenzie. Lasă-mă să văd oraşul.
Am făcut cum a zis şi el s-a uitat atent la umbrele clădirilor, a
zâmbit văzând tremurul luminilor din pieţe, pulsaţia roşie a
balizelor meteo şi-a antenelor staţiilor radio.
— Fain, a zis. Ştii ceva?
— Ce?
A spus atât de simplu, de blând:
— Iubesc copiii.
Mâna lui dreaptă s-a strecurat în mâna mea, mi-a strâns-o. Şi
ne-am uitat în depărtare, dincolo de apă, la inima oraşului şi la
pâlpâirile ei, la promisiunea de catifea neagră ce trăia în luminile
acelea, indicii de vieţi spectaculoase, de existenţe dichisite, bine
hrănite, bine întreţinute, culcuşite îndărătul pereţilor de sticlă şi al
privilegiilor, îndărătul cărămizilor roşii, al fierului şi-al scărilor
spiralate din oţel, şi protejate de apa scăldată de lumina lunii, de
830
apa asta ce curge alene împrejurul insulelor şi-al peninsulelor
cărora metropola noastră le datorează renumele, insule şi
peninsule ce-o izolează de urâţenie şi durere.
— Uau, a şoptit Broussard şi-apoi mâna i-a căzut dintr-a mea.

831
 34

— …moment în care bărbatul identificat mai târziu ca fiind

detectivul Pasquale a răspuns: „Trebuie s-o facem. Avem ordine.
Fă-o. Acuma!”.
Procuroarea districtuală adjunctă, Lyn Campbell şi-a scos
ochelarii, şi-a ciupit şaua nasului cu degetele.
— E corect, domnule Kenzie?
— Da, doamnă.
— Domnişoară Campbell ar fi de-ajuns.
— Da, domnişoară Campbell.
Şi-a pus ochelarii înapoi pe nas, s-a uitat prin ovalurile lor
subţiri la mine.
— Şi, mai precis, ce înţeles aţi dat acestor cuvinte?
— Înţelesul că altcineva decât detectivul Pasquale şi ofiţerul
Broussard a dat ordinul ca Lionel McCready să fie asasinat,
împreună, probabil, cu noi ceilalţi, în barul Edmund Fitzgerald.
A frunzărit prin notele ei, care – în cele şase ore de când mă aflam
în sala de interogatoriu 6A a secţiei districtului 6 a
Departamentului de Poliţie din Boston – ajunseseră să ocupe
jumătate din carnetul ei. Sunetul produs de răsfoirea paginilor
îndoite spre interior şi străpunse ici, colo de scrisul ei furibund,
pentru care folosea un pix cu vârful foarte subţire, mi-a amintit de
foşnetul frunzelor moarte pe lângă borduri, toamna târziu.
În afara mea şi-a procurorului adjunct, în încăpere mai erau doi
detectivi de la Omoruri, Janet Harris şi Joseph Centauro şi
niciunul din ei nu părea să ne placă câtuşi de puţin nici pe mine,
nici pe avocatul meu, Cheswick Hartman.
Cheswick a urmărit-o un timp pe procuroarea adjunctă
Campbell întorcând paginile sale de însemnări, apoi a spus:
— Domnişoară Campbell.
Ea şi-a ridicat privirea.
— Hm?
— Înţeleg că acest caz e unul care pune multă presiune pe
dumneata, având în vedere interesul enorm al presei pentru el.

832
Tocmai luând în considerare această situaţie, clientul meu şi cu
mine am fost cooperanţi. Dar n-aţi zice că a fost o noapte suficient
de lungă?
Ea a întors încă o pagină foşnitoare.
— Comunitatea nu e interesată de lipsa de somn a clientului
dumitale, domnule Hartman.
— Păi, e problema comunităţii că nu-i pasă, pentru că mie-mi
pasă.
Ea a lăsat să-i cadă o mână pe însemnările sale, s-a uitat la
Cheswick.
— Şi ce-aţi vrea să fac eu, domnule Hartman?
— Aş vrea să ieşiţi pe uşa aceea şi să vorbiţi cu procurorul
general Prescott. Aş vrea să-i spuneţi că e absolut evident ce s-a
întâmplat la Edmund Fitzgerald şi că clientul meu a acţionat aşa
cum ar fi acţionat orice altă persoană raţională, că nu e suspect nici
în cazul morţii detectivului Pasquale şi nici a ofiţerului Broussard şi
că e vremea ca el să fie eliberat. Luaţi act, domnişoară Campbell, că
până în acest moment cooperarea noastră a fost deplină şi că va
continua să fie astfel atâta vreme cât vă purtaţi cu politeţea
necesară.
— Căcănaru’ ăsta a împuşcat un poliţist, a zis detectivul
Centauro. Îl lăsăm să scape, domnişoară procuror? N-ai să vezi!
Cheswick şi-a încrucişat mâinile pe masă, ignorându-l pe
Centauro, şi i-a zâmbind procuroarei adjuncte Campbell.
— Aşteptăm decizia dumitale, domnişoară Campbell.
Ea a mai răsfoit câteva pagini sperând să găsească ceva, orice, cu
care să mă prindă.

Cheswick a mai rămas înăuntru încă cinci minute să vadă ce

face Angie, iar eu l-am aşteptat pe treptele din faţă, timp în care
poliţiştii care intrau sau ieşeau din clădire mi-au aruncat atâtea
priviri crunte încât am ştiut că ar fi bine să nu mă oprească pentru
depăşirea limitei de viteză măcar pentru o vreme. Poate chiar
pentru tot restul vieţii.
Când Cheswick mi s-a alăturat, am zis:
— Care-i înţelegerea?
A ridicat din umeri.
— Angie nu pleacă nicăieri, deocamdată.
833
 — De ce nu?
S-a uitat la mine de parcă aş fi avut nevoie de-o injecţie cu
Ritalin63.
— A ucis un poliţist, Patrick. Că a fost sau nu autoapărare, a
ucis un poliţist.
— Păi şi tu n-ar trebui să…
Mi-a tăiat vorba cu o fluturare a mâinii.
— Ştii cine-i cel mai bun avocat penal din oraşul ăsta?
— Tu.
A clătinat din cap.
— Mai tânăra mea parteneră, Floris Mansfield. Şi tocmai ea e
acum înăuntru cu Angie. Bun? Aşa că stai flexat. Floris e-o
profesionistă, Patrick. Pricepi? Angie o să fie în regulă. Doar că mai
are multe ore de stat acolo. Iar dacă facem presiuni prea mari,
procurorul general o să zică „Mai dă-o-n măsa” şi va duce cazul în
faţa juraţilor doar ca să le arate poliţiştilor că e de partea lor. Dacă
ne jucăm şansa cum trebuie şi ne purtăm frumos, toată lumea o
să-nceapă să se potolească şi să obosească şi să-şi dea seama că,
cu cât se termină chestia asta mai curând, cu atât e mai bine.
O luasem la picior pe West Broadway, la patru dimineaţa, şi
degetele îngheţate ale vânturilor negre de aprilie ni s-au strecurat
pe sub gulere.
— Unde ţi-i maşina? a zis Cheswick.
— Strada G.
A dat din cap.
— Nu merge acasă. Jumate din personalul de presă e acolo. Şi
nu vreau să vorbeşti cu presa.
— De ce nu-s aici?
M-am uitat îndărăt spre clădirea secţiei de poliţie.
— Dezinformare. Sergentul de serviciu a lăsat să-i scape pontul
fals că sunteţi cu toţii reţinuţi la domiciliu. Şmecheria asta o să ţină
până la răsărit; dup-aia au să se-ntoarcă aici.
— Şi eu unde merg?
— Asta-i o întrebare foarte bună. Tu şi cu Angie, voit sau nu,

63Medicament folosit pentru tratarea deficitului de atenţie, prescris şi pentru letargie sau
depresii (n.t.).
834
tocmai aţi învineţit ochiul Departamentului de Poliţie din Boston
cum nu i l-a mai învineţit nimeni de la Charles Stuart64 şi Willie
Bennett. Eu unul, m-aş muta în alt stat.
— Cheswick, mă gândeam la prezent.
A ridicat din umeri şi a apăsat butonul telecomenzii subţiri
prinse de cheile maşinii sale, iar Lexusul a piuit o dată şi
încuietorile uşilor s-au deblocat.
— La dracu’ cu toată povestea asta, am zis. Mă duc la Devin
acasă.
Capul lui Cheswick s-a răsucit instantaneu spre mine.
— Amronklin? Eşti nebun? Vrei să mergi acasă la un poliţist?
— În pântecul bestiei, am zis dând din cap.

La patru dimineaţa majoritatea oamenilor dorm, dar nu Devin.

Rareori doarme mai mult de trei, patru ore pe zi şi asta se întâmplă
de obicei la orele târzii ale dimineţii. În restul timpului, fie
munceşte, fie bea.
A deschis uşa apartamentului său din Lower Mills şi damful de
bourbon care m-a întâmpinat primul îmi spunea că nu lucra.
— Domnul Celebritate, a zis şi mi-a întors spatele.
L-am urmat în camera de zi, unde, pe măsuţa de cafea, între
sticla de Jack Daniels, un pahar mare pe jumătate plin şi o
scrumieră, avea deschisă o broşură de cuvinte încrucişate.
Televizorul era pornit, dar cu sonorul tăiat, iar Bobby Darin cânta
„The Good Life” la boxe, al căror volum nu era mai mare decât un
suspin.
Devin purta un halat de flanelă peste pantalonii de bumbac şi
tricoul de la Academia de Poliţie. Când s-a aşezat pe canapea, şi-a
tras poalele halatului pe abdomen; şi-a ridicat paharul, a băut o
înghiţitură şi s-a uitat fix la mine cu nişte ochi care, deşi erau cam
tulburi, erau tot atât de duri cum era el cu totul.
— Ia-ţi un pahar din bucătărie.
— Nu prea am chef de băut, am zis.

64Charles Stuart şi-a asasinat soţia însărcinată în octombrie 1989, pretinzând că ucigaşul
fusese o persoană de culoare. Unul din suspecţii poliţiei din Boston a fost tocmai Willie
Bennett (n.t.).
835
 — Patrick, nu beau singur decât atunci când sunt singur.
Pricepi?
Am luat paharul din bucătărie, m-am întors şi Devin mi-a turnat
o porţie mai mult decât generoasă. Şi l-a ridicat pe-al lui.
— Moarte poliţiştilor! a zis şi-a băut.
— N-am omorât niciun poliţist.
— Dar partenera ta, da.
— Devin, am zis, dacă ai de gând să-mi faci mizerii, plec.
Mi-a făcut semn cu paharul spre coridor.
— Uşa-i deschisă.
Am trântit paharul pe masa de cafea. Câţiva stropi de bourbon
au sărit pe masă când m-am ridicat din scaun şi-am luat-o spre
uşă.
— Patrick.
Cu mâna pe clanţă, m-am întors spre el.
Niciunul din noi n-a zis nimic şi vocea mătăsoasă a lui Bobby
Darin traversă camera până la mine, alunecând parcă. Am rămas
în pragul uşii şi tot ce rămăsese nespus şi tot ce nu reuşisem să
înfrunt în prietenia mea cu Devin atârna între noi, iar Darin cânta
cu o mâhnire lejeră despre ceea ce era de neatins, despre distanţa
dintre ceea ce ne dorim şi ceea ce primim.
— Vino înapoi înăuntru, a zis Devin.
— Pentru ce?
S-a uitat în jos la masa de cafea. A scos stiloul din broşura de
cuvinte încrucişate, a închis-o. Şi-a pus paharul pe ea. S-a uitat pe
fereastră, la prima geană, slabă, a zorilor.
A ridicat din umeri.
— În afară de poliţişti şi de surorile mele, tu şi cu Ange sunteţi
singurii prieteni pe care-i am.
M-am aşezat iarăşi pe scaun; am şters stropii de bourbon cu
mâneca.
— Încă nu s-a terminat, Devin.
A dat din cap.
— Cineva le-a ordonat lui Pasquale şi lui Broussard să execute
acţiunea aia.
El şi-a mai turnat din sticla de Jack.
— Şi crezi că ştii cine, nu?
M-am lăsat în spătarul scaunului şi am luat o foarte mică
836
înghiţitură din pahar – tăriile n-au fost niciodată pe gustul meu.
— Broussard a zis că Poole n-a fost niciodată lunetist. Niciodată.
Ori eu tot timpul îl etichetasem pe Poole drept cel care-a coborât cu
banii de la cariere, i-a căsăpit pe Mullen şi pe Pharaoh, apoi a dat
banii altcuiva. Dar n-am putut nicicum să-mi dau seama cine era
acela.
— Ce bani? Despre ce dracu’ vorbeşti?
Următoarea jumătate de oră am petrecut-o depănându-i toată
afacerea.
Când am terminat, şi-a aprins o ţigară şi-a zis:
— Broussard a răpit copilul; Mullen l-a văzut. Olamon l-a
şantajat pe Broussard ca să-i găsească şi să-i recupereze cele două
sute de miare. Broussard pune la cale o înşelătorie, pune pe cineva
să-i scoată din joc pe Mullen şi pe Gutierrez şi aranjează ca Cheese
să fie eliminat la-nchisoare. Da?
— Asasinarea lui Mullen şi-a lui Gutierrez era parte din afacerea
cu Cheese, am zis. Dar în rest, aşa e.
— Şi tu credeai că Poole a fost lunetistul.
— Pân-am ajuns pe acoperiş cu Broussard.
— Şi-atunci cine-a fost?
— Păi nu e numai chestia cu lunetistul. Cineva trebuia să ia
banii de la Poole şi să-i facă să dispară de sub nasul a o sută cinzeci
de poliţişti. Niciun caraliu oarecare nu putea face asta. Trebuia să
fie cineva cu grad mare. Cineva deasupra oricărei bănuieli.
A ridicat o mână.
— Ho, stai o clipă. Dacă te gândeşti…
— Cine le-a permis lui Poole şi lui Broussard să încalce
protocolul şi să-i dea bătaie cu plata răscumpărării fără amestecul
federalilor? Cine şi-a dedicat toată viaţa ajutorării copiilor, găsirii
copiilor, salvării copiilor? Cine-a fost pe dealuri, în noaptea aceea,
am zis, preumblându-se în locuri doar de el ştiute?
— O, futu-i, a zis.
A luat o duşcă zdravănă din pahar, s-a strâmbat când a
înghiţit-o.
— Jack Doyle? Crezi că Jack Doyle e amestecat în asta?
— Mda, Devin. Cred că Jack Doyle e omul.
Devin a zis iar „O, futu-i!”. De mai multe ori. Şi apoi, multă
vreme, nu s-a mai auzit nimic, doar tăcerea şi sunetul gheţii
837
topindu-se în paharele noastre.

838
 35

— Înainte să formeze CIC, a zis Oscar, Doyle a fost la Narcotice.

Le-a fost sergent lui Pasquale şi lui Broussard. El le-a aprobat
transferul la Narcotice, iar câţiva ani mai târziu i-a numit la
conducerea CIC când a fost înaintat la gradul de locotenent. Doyle a
fost cel care l-a scăpat pe Broussard de perspectiva de-a ajunge
instructor la Academie după ce s-a căsătorit cu Rachel scoţându-i
din pepeni pe medaliaţi. Voiau să-l vadă pe Broussard făcut una cu
pământul. Voiau să-l vadă plecat. Să te căsătoreşti cu o prostituată
sau să spui că eşti homosexual e totuna în departamentul ăsta.
Am şutit una din ţigările lui Devin şi-am aprins-o şi imediat am
simţit un vârtej în creier care mi-a supt tot sângele din picioare.
Oscar a pufăit din trabucul lui zdrenţuit, l-a lăsat înapoi în
scrumieră şi-a mai întors o pagină din stenogramele lui.
— Toate transferurile, recomandările şi decorările de care a avut
parte Broussard sunt semnate de Doyle. Era rabinul lui Broussard.
Şi-al lui Pasquale.
Era deja lumină afară, dar din camera de zi a lui Devin n-ai fi zis.
Jaluzelele erau trase până jos şi în cameră încă mai domnea acea
atmosferă vag metalică de noapte târzie.
Devin s-a ridicat de pe canapea, a scos CD-ul cu Sinatra din
aparat şi l-a înlocuit cu unul de Greatest Hits al lui Dean Martin.
— Dar cea mai nasoală chestie, a zis Oscar, nu-i că aş putea da o
mână de ajutor ca să scoatem din scenă un poliţist. Ci că s-ar putea
să dau o mână de ajutor să scoatem un poliţist din scenă ascultând
porcăria asta.
S-a uitat peste umăr la Devin tocmai când acesta punea CD-ul
cu Sinatra înapoi în suportul de CD-uri.
— Om bun, pune nişte Luther Allison, sau Taj Mahalul pe care ţi
l-am dat Crăciunul trecut, orice, da’ nu asta. Căcat, mai
bine-ascult porcăriile pe care le-ascultă Kenzie, toţi puştanii ăia
supţi, albi şi sinucigaşi. Măcar ăia au ceva suflet.
— Unde locuieşte Doyle?
Devin s-a întors lângă măsuţa de cafea şi şi-a luat cana de ceai,

839
renunţase la Jack Daniels imediat după ce-l sunase pe Oscar.
Oscar s-a încruntat când Dino ciripi: „Eşti un nimeni până nu te
iubeşte cineva”.
— Doyle? a zis Oscar. Are-o casă-n Neponset. La vreo juma’ de
milă de-aci. Deşi o dată am fost la o petrecere-surpriză pentru a
şaizecea aniversare a sa într-o altă casă de-a lui într-un târg de-i
zice West Beckett.
S-a uitat la mine.
— Kenzie, chiar crezi că fetiţa-i la el?
Am clătinat din cap.
— Nu-s sigur. Dar dacă e amestecat în chestia asta, pun pariu că
puştiul cuiva e acolo, la el.

Angie a fost eliberată la două după-amiaza şi ne-am întâlnit la

uşa din spate a secţiei de poliţie. Am ocolit mulţimea de reporteri ce
se-adunaseră în faţă, am mers cu maşina până pe Broadway şi
ne-am lipit în spatele lui Devin şi-a lui Oscar în vreme ce ei au oprit
sirenele şi-au luat-o peste pod, pe Mass Pike65.
— Ryerson o s-o scoată la capăt, am zis. Dar doctorii nu-s încă
siguri c-au să-i salveze braţul.
Ea şi-a aprins o ţigară, dând din cap.
— Şi Lionel?
— Şi-a pierdut ochiul drept, am zis. E încă sub anestezice. Şi
tiristul ăla pe care l-a pocnit Broussard, a suferit o contuzie, dar o
să-şi revină.
Angie a crăpat puţin geamul.
— Îmi plăcea de el, a zis cu blândeţe.
— De cine?
— Broussard, a zis. Chiar îmi plăcea de el. Ştiu c-a venit în bar
să-l ucidă pe Lionel, poate şi pe noi, şi că întorsese puşca aia înspre
mine când l-am împuşcat…
A ridicat ambele mâini, apoi le-a lăsat să-i cadă iar în poală.
— Ai făcut ce trebuia.
A dat din cap.
— Ştiu. Ştiu asta.

65 Numele unui porţiuni din autostrada interstatală 90 (n.t ).

840
 S-a uitat în jos la ţigara ce-i tremura între degete.
— Dar aş vrea… Aş vrea să nu se fi întâmplat aşa toată chestia.
Îmi plăcea de el. Asta-i tot.
M-am întors spre Mass Pike.
— Şi mie-mi plăcea.

West Beckett era un peisaj de Rockwell 66 în inima munţilor

Berkshire. Turle albe se înălţau ici-colo, iar strada Principală era
mărginită de podeţe de pin roşu, de anticariate şi de magazine de
cuverturi. Oraşul se întindea într-o vâlcea asemeni unei piese de
porţelan ţinută-n căuşul palmei, de jur-împrejurul lui ridicându-se
dealuri de-un verde întunecat, pătate de petice de zăpadă ce păreau
că plutesc precum norii în toată verdeaţa aceea.
Casa lui Jack Doyle era, ca şi cea a lui Broussard, retrasă de la
stradă şi ascunsă de copaci la capătul unei pante. A lui totuşi era
mult mai adânc pitită în pădure, la capătul unei alei lungă de-un
sfert de milă, cea mai apropiată casă fiind cu vreo cinci acri mai la
vest, cu jaluzelele bine trase şi cu hornul rece.
Am lăsat maşinile departe de ochii lumii, la vreo douăzeci de
yarzi de şosea, cam la jumătatea lungimii aleii şi-am mers pe jos
restul drumului, prin pădure, încet, prudent, nu doar pentru că
eram neiniţiaţi în tainele naturii, ci şi din pricina cârjelor lui Angie,
care nu găseau atât de uşor puncte de sprijin ca pe drum drept.
Ne-am oprit la vreo zece yarzi de luminişul în mijlocul căruia era
casa cu un singur nivel a lui Doyle care aducea a cabană, şi-am
tras cu ochiul la veranda ce-o împrejmuia, la butucii stivuiţi sub
fereastra bucătăriei.
Aleea era pustie şi casa părea şi ea pustie. Am supravegheat-o
vreo cincisprezece minute şi nimic n-a mişcat prin dreptul
ferestrelor. Niciun fir de fum nu ieşea pe horn.
— Mă duc, am zis în cele din urmă.
— Dacă-i acolo, a zis Oscar, are dreptul legal să te-mpuşte
imediat ce pui piciorul pe veranda lui.
Am vrut să-mi verific arma şi exact în momentul când degetele

66Norman Rockwell (1894–1978), pictor american, renumit pentru scenele sale din viaţa
de zi cu zi a americanilor de rând (n.t.).
841
mele au pipăit hamul gol mi-am amintit că era-n custodia poliţiei.
M-am întors spre Oscar şi Devin.
— Să nici nu te gândeşti, a zis Devin. Nimeni nu mai împuşcă alţi
poliţişti. Nici măcar în autoapărare.
— Şi dacă trage în mine?
— Atunci crede în puterea rugăciunii, a zis Oscar.
Am clătinat din cap, am dat la o parte nişte puieţi mici şi, când
am ridicat piciorul să păşesc peste ei, Angie a zis:
— Stai.
M-am oprit şi-am ciulit urechea, am auzit bârâitul unui motor de
maşină, venind spre noi. Ne-am uitat spre dreapta noastră tocmai
la timp să vedem un antic jeep Mercedes-Benz, cu o mică lamă de
zăpadă prinsă de bara de protecţie din faţă, hâţânându-se pe drum
şi intrând în luminiş. A tras lângă trepte cu partea şoferului spre
noi. Portiera s-a deschis şi o femeie plinuţă, cu o faţă blândă şi
deschisă a coborât din maşină. A inspirat adânc aerul pădurii şi s-a
uitat lung la copaci, de parcă s-ar fi uitat drept la noi. Avea nişte
ochi de-a dreptul minunaţi – de cel mai limpede albastru ce mi-a
fost dat să-l văd – şi o faţă dârză şi strălucind de viaţa la munte.
— Soţia, a şoptit Oscar. Tricia.
Femeia s-a întors cu spatele la copaci şi s-a aplecat iarăşi în
maşină. Întâi am crezut c-o să iasă iarăşi cu o pungă de
cumpărături, dar apoi, în aceeaşi mişcare, ceva a zvâcnit şi-a murit
în pieptul meu.
Bărbia Amandei McCready a căzut pe umărul femeii; privirea îi
era îndreptată printre copaci spre mine, dar ochii îi erau adormiţi,
ţinea un deget în gură şi avea o căciulă roşu cu negru şi cu urechi
trasă pe cap.
— Cineva a adormit pe drumul spre casă, a zis Tricia Doyle.
Aşa-i?
Amanda a întors capul şi s-a cuibărit la gâtul doamnei Doyle.
Femeia i-a scos căciula şi i-a netezit părul, aşa de strălucitor,
aproape ca aurul, sub verdele intens şi sub cerul albastru.
— Vrei să m-ajuţi să facem masa?
Am văzut buzele Amandei mişcându-se, dar n-am auzit ce-a
spus. Şi-a ridicat iarăşi bărbia şi zâmbetul timid de pe buzele ei era
atât de mulţumit, aşa de adorabil încât mi-a despicat pieptul ca o
secure.
842
 Le-am urmărit vreme de încă două ore.
Şi-au prăjit sendvişuri cu brânză în bucătărie, doamna Doyle era
aplecată peste tigaie, iar Amanda, stând aşezată pe tejghea, îi
dădea pâinea şi brânza. Au mâncat la masă. M-am urcat într-un
copac, cu piciorul pe-o cracă şi cu mâinile pe alta şi le-am urmărit.
Vorbeau mâncând sendvişuri şi supă, aplecându-se una spre
cealaltă, şi gesticulau sau râdeau cu gurile pline de mâncare.
După prânz, au spălat vasele împreună, apoi Tricia Doyle a
ridicat-o pe Amanda pe tejgheaua din bucătărie şi a îmbrăcat-o din
nou cu haina şi şapca, şi-a privit-o încurajator când Amanda şi-a
pus adidaşii pe marginea tejghelei şi le-a legat şireturile.
Tricia a dispărut în partea din spate a casei să-şi ia haina şi
pantofii, am presupus, iar Amanda a rămas pe tejghea. S-a uitat
afară pe fereastră şi o expresie de abandon cu care lupta îi ocupă
treptat trăsăturile feţei, i le contractă. Se zgâi pe fereastră la ceva
aflat dincolo de pădure şi dincolo de munţi, şi nu eram sigur dacă
ceea ce îi încrâncenase trăsăturile era neglijarea ce-i vlăguise
energia în trecut sau strivitoarea nesiguranţă a viitorului – unul de
care, sunt sigur, încă mai trebuia să se convingă că i se deschidea
realmente înainte. În momentul acela, am recunoscut-o ca fiind
fiica mamei ei – fiica lui Helene – şi mi-am dat seama unde mai
văzusem privirea aceea. Pe faţa lui Helene, în noaptea-n care m-a
văzut în bar şi mi-a promis că dacă va avea vreodată o a doua
şansă, n-ar mai scăpa-o pe Amanda din ochi.
Tricia Doyle s-a întors în bucătărie şi un nor de confuzie – de
dureri vechi şi noi – a plutit peste feţişoara Amandei înainte să fie
alungat de un zâmbet ezitant şi prudent faţă de speranţele sale.
Când am coborât din copac, ele au ieşit pe verandă însoţite de un
buldog englez îndesat, cu blana cârpită din pete albe şi cenuşii
dungate care se potriveau cu şirul de dealuri dinapoia lor unde, cu
excepţia unui morman de zăpadă îngheţată înfipt între două stânci,
terenul era neted şi golaş.
Amanda se hârjoni cu câinele, chirăi când el se sui pe ea şi un
boţ de salivă căzu spre faţa ei. A scăpat de sub el şi câinele a
urmărit-o şi a sărit s-o apuce de picioare.
Tricia Doyle l-a ţintuit la pământ şi i-a arătat Amandei cum să-i
perieze blana şi ea a făcut cum i s-a arătat, stând în genunchi, cu
843
delicateţe, de parcă şi-ar fi periat ei părul.
— Nu-i place, am auzit-o spunând.
Şi era prima oară că i-am auzit vocea. Vădea curiozitate,
inteligenţă, era clară.
— Îi place mai mult când îl perii tu decât când îl perii eu, a zis
Tricia Doyle. Tu eşti mai delicată cu el.
— Sunt mai delicată? Amanda a ridicat ochii spre faţa Triciei
Doyle, continuând să perie blana câinelui cu mişcări încete, egale.
— Sigur. Mult mai delicată. Păi, cu mâinile mele bătrâne,
Amanda, trebuie să apuc peria aşa de strâns, că uneori îl cam
smotocesc pe bătrânul Larry.
— Dar de ce îi spuneţi Larry?
Când a pronunţat numele câinelui, vocea Amandei a devenit un
cântec, urcând cu o octavă pe-a doua silabă.
— Ţi-am spus povestea asta, a zis Tricia.
— Mai vreau o dată, a zis Amanda. Te rog.
Tricia Doyle a râs încetişor.
— Pe vremea când ne-am căsătorit, domnul Doyle avea un unchi
care semăna cu un buldog. Avea nişte fălci mari şi fleşcăite.
Tricia Doyle şi-a folosit mâna liberă să se apuce de obraji şi să-şi
tragă pielea de pe ei în jos, spre bărbie.
Amanda a râs.
— Arăta ca un câine?
— Chiar aşa, domnişoară. Ba şi lătra câteodată.
Amanda a râs iarăşi.
— Nu se poate.
— O, ba da. Ham!
— Ham!
Când Amanda a lăsat peria deoparte şi doamna Doyle i-a dat
drumul lui Larry, câinele s-a băgat şi el în joc şi toţi trei, faţă-n faţă,
stăteau în fund şi lătrau unul la celălalt.
Între copacii unde eram, niciunul din noi n-a mişcat sau vorbit
tot restul după-amiezii. Le-am urmărit jucându-se cu câinele şi
una cu cealaltă, le-am văzut construind din cărămizi vechi o
versiune mititică a casei. Le-am urmărit stând pe banca montată
lângă balustrada verandei, înfofolite într-o pătură de cămilă să se
apere de frigul ce se înteţea şi cu câinele la picioarele lor, iar
doamna Doyle vorbea cu bărbia rezemată pe creştetul Amandei, iar
844
fetiţa, cuibărită la pieptul ei, îi răspundea.
Cred că noi, toţi, ne simţeam murdari în pădurea aceea, mărunţi
şi neputincioşi. Simţeam lipsa copiilor. Eram dovediţi, deocamdată,
inepţi şi incapabili şi nedoritori să ne ridicăm la sacrificiile vieţii de
părinte. Funcţionari în sălbăticie. Asta eram.
Se întorseseră în casă, mână în mână, câinele învârtindu-li-se
printre picioare, când Jack Doyle a tras maşina în luminiş. A ieşit
din Fordul Explorer cu o cutie sub braţ şi, orice-o fi fost în ea, le-a
făcut şi pe Amanda, şi pe Tricia Doyle să chirăie când a deschis-o în
casă, câteva minute mai târziu.
Cei trei s-au întors în bucătărie şi Amanda s-a cocoţat iarăşi pe
tejghea şi vorbea întruna, mimând cu mâinile felul cum îl periase
pe Larry, apucându-se cu degetele de obraji, maimuţărind
descrierea fălcilor neştiutului unchi Larry. Jack Doyle şi-a dat
capul pe spate şi-a râs, strângând-o pe micuţă la piept. Când el s-a
ridicat de deasupra tejghelei, fetiţa era agăţată de el şi-şi freca
obrajii de bărbia lui nerasă de-o zi.
Devin s-a căutat în buzunar şi şi-a scos celularul; a format 411.
Când operatoarea a răspuns, Devin a zis:
— Numărul şerifului din West Beckett, vă rog.
A repetat cu glas scăzut numărul dictat de operatoare, apoi a
format numărul pe tastatura telefonului.
Înainte să apese butonul de apel, Angie şi-a pus mâna pe
încheietura mâinii lui.
— Ce faci, Devin?
— Ce faci, Ange?
El s-a uitat la mâna ei.
— Ai de gând să-i arestezi?
El s-a uitat spre casă, apoi iarăşi la ea şi s-a încruntat.
— Da, Angie, am de gând să-i arestez.
— Nu se poate.
El şi-a smucit mâna dintr-a ei.
— O, ba da, se poate.
— Nu. Ea-i… Angie arăta printre copaci. Tu n-ai văzut? Sunt
buni cu ea. Sunt… Dumnezeule, Devin, oamenii aceia o iubesc.
— Au răpit-o, a zis el. Erai trează la episodu’ ăsta?
— Devin, nu. Ea-i… Angie şi-a plecat fruntea preţ de-o clipă.
Dacă-i arestăm, Amanda o să fie dată înapoi Helenei. O va stoarce
845
şi de ultima picătură de viaţă.
El s-a uitat în jos la ea, i-a scrutat faţa cu ochi împietriţi de
neîncredere.
— Angie, ascultă-mă. Acolo înăuntru e un poliţist. Nu-mi place
să arestez poliţişti. Dar în caz c-ai uitat, acel poliţist a pus la cale
asasinarea lui Chris Mullen, a lui Pharaoh Gutierrez şi a lui Cheese
Olamon, dacă nu direct, cel puţin prin interpuşi. A ordonat
uciderea lui Lionel McCready şi probabil a voastră. Pe mâinile lui e
sângele lui Broussard. Pe mâinile lui e sângele lui Pasquale. E-un
ucigaş.
— Dar…
Angie s-a uitat cu disperare spre casă.
— Dar ce?
Trăsăturile feţei lui Devin erau contorsionate într-o mască a
furiei şi confuziei.
— O iubesc pe fetiţă, a zis Angie.
Devin s-a uitat şi el spre casă, la Jack şi la Tricia Doyle, fiecare
din ei ţinând-o pe Amanda de câte o mână şi legănând-o împreună
înainte şi-napoi în bucătărie.
Faţa lui Devin s-a mai îmblânzit privind într-acolo şi i-am putut
simţi durerea ce-l invada, când pe faţa lui a trecut o întunecare şi
ochii i s-au lărgit ca şi cum i-ar fi adiat briza în faţă.
— Helene McCready, a zis Angie, o să distrugă viaţa asta. Asta va
face. Şi o ştii şi tu. O ştii şi tu, Patrick.
Mi-am întors privirea de la ea.
Devin a inspirat adânc, capul i-a zvâcnit într-o parte de parcă ar
fi fost lovit cu pumnul. Apoi a clătinat din cap şi ochii i s-au
îngustat şi i-a întors de la casă şi a apăsat butonul de apel al
telefonului său.
— Nu, a zis Angie, nu.
L-am urmărit pe Devin ducând telefonul la ureche, la capătul
liniei telefonul a sunat şi-a tot sunat. Într-un final, şi-a luat
telefonul de la ureche şi-a închis.
— Nu-i nimeni acolo. Probabil că-ntr-un oraş aşa de mic, şeriful
e şi poştaş.
Angie şi-a închis ochii, a inspirat zgomotos.
Un şoim a trecut pe deasupra vârfurilor de copaci, a sfâşiat aerul
rece cu ţipătul său ascuţit, pătrunzător ce mă face mereu să mă
846
gândesc la reacţia la o rană căpătată de curând, la o revoltare
subită.
Devin şi-a îndesat telefonul în buzunar şi şi-a scos insigna.
— Băga-mi-aş. Hai s-o facem.
M-am întors spre casă şi Angie m-a apucat de braţ, m-a întors
înapoi cu faţa spre ea. Expresia ei era funebră, descompusă, părul
îi cădea în ochi.
— Patrick, Patrick, nu, nu, nu. Te rog, pentru numele lui
Dumnezeu. Nu. Vorbeşte cu el. Nu putem face aşa ceva. Nu putem.
— Aşa-i legea, Ange.
— Rahat! E… e greşit ce facem. Ei iubesc copilul acela. Doyle nu
mai e un pericol pentru nimeni.
— Rahat, a zis Oscar.
— Pentru cine? a zis Angie. Pentru cine-i un pericol? Broussard e
mort, nimeni nu mai ştie că e şi el implicat. Nu mai are nimic de
apărat. Nimeni nu-i o ameninţare pentru el.
— Noi suntem ameninţarea! a zis Devin. Ce dracu’, ai băgat ceva
droguri?
— Numai dacă facem ceva în privinţa asta, a zis Angie. Dacă
plecăm acum de-aici şi nu spunem nimănui ce ştim, totul se
termină aici.
— Acolo înăuntru e copilul altcuiva, a zis Devin cu nasul la doar
un inci de-al lui Angie.
Ea s-a răsucit spre mine.
— Patrick, ascultă. Ascultă-mă puţin. El…
M-a împuns în piept.
— Nu face asta. Te rog. Te rog.
Pe faţa ei nu era nimic să aducă a logică, nimic raţional. Doar
frică şi disperare şi dorinţă sălbatică. Şi durere. Râuri de durere.
— Angie, am zis încet, copilul acela nu le aparţine. E fetiţa
Helenei.
— Helene e arsenic, Patrick. Ţi-am spus asta demult. Va suge tot
ce e luminos în fetiţa asta. O să-i facă viaţa puşcărie. O să…
Lacrimile îi şiroiau pe faţă şi spumegau în colţurile gurii ei, dar
ea nu băgă de seamă.
— Helene e moartea. Dacă scoateţi fetiţa asta din căminul ăsta,
asta-i sentinţa la care-o condamnaţi. O lungă moarte.
Devin s-a uitat la Oscar, apoi la mine.
847
 — Nu mai pot s-ascult aşa ceva.
— Te rog!
Cuvintele i-au ieşit din gură cu stridenţa şuieratului de ceainic şi
toată faţa i s-a descompus.
Mi-am pus mâinile pe braţele ei.
— Angie, am zis blajin, poate că te-nşeli în privinţa lui Helene. A
învăţat din asta. Ştie c-a fost un părinte nasol. De-ai fi văzut-o în
noaptea aia când eu…
— Să te fut! a zis cu un calm oţelit în glas.
Şi-a smucit braţele din mâinile mele şi şi-a şters cu furie
lacrimile de pe obraji.
— Nu-mi veni mie cu rahaturi de-astea, c-ai văzut-o tu şi că era
tristă. Unde-ai văzut-o, Patrick? Într-un bar, nu? Să te fut pe tine şi
rahaturile astea, că oamenii învaţă. Oamenii nu învaţă. Oamenii nu
se schimbă.
S-a întors să-şi pescuiască ţigările din geantă.
— Nu-i dreptul nostru să judecăm, am zis. Nu-i…
— Atunci al cui este? a zis Angie.
— Nu-i al lor, am arătat cu degetul spre casa ce se vedea printre
copaci. Oamenii aceia au ales să judece anumiţi oameni pe baza
putinţei de a-şi creşte copiii. Cine-i dă lui Doyle dreptul să ia astfel
de decizii? Şi dacă dă peste un copil şi nu-i place religia în care este
crescut? Şi dacă nu-i plac părinţii negri sau homosexuali sau cei
care au tatuaje? Ha?
O vijelie de furie îngheţată i-a înnegrit obrazul.
— Nu despre asta vorbim, şi ştii chestia asta. Vorbim despre
acest caz anume, şi despre acest copil. Nu-mi veni mie cu
filosofarea asta de grupa mică pe care ţi-au băgat-o iezuiţii în cap.
N-ai boaşe să faci dreptate, Patrick. Niciunul din voi n-are. Aşa-i de
simplu: n-aveţi boaşe.
Oscar şi-a ridicat capul privind în coroanele copacilor.
— Probabil că n-avem.
— Hai, a zis ea, hai, mergeţi şi-i arestaţi. Dar eu nu stau să vă
văd.
Şi-a aprins ţigara cu spatele ţeapăn între cârje. Cu ţigara între
degete, şi-a îndoit braţele şi s-a apucat de mânerele cârjelor.
— Pentru asta o să vă urăsc pe toţi trei.
Şi-a întors cârjele înapoi, iar noi am rămas să-i privim spatele în
848
timp ce se căznea să răzbată prin pădure până la maşină.

De când sunt detectiv privat, niciodată, nimic n-a fost nici pe

departe atât de urât, ori de obositor ca timpul ce-a trecut
urmărindu-i pe Oscar şi pe Devin arestându-i pe Jack şi Tricia
Doyle în bucătăria casei lor.
Jack nici măcar nu s-a opus. Şedea pe scaunul de lângă masa
din bucătărie şi tremura. Plângea, iar Tricia trăgea de Oscar când
i-a luat-o pe Amanda din braţe şi Amanda ţipa şi dădea în Oscar cu
pumnişorii ei şi plângea.
— Nu, bunica! Nu! Nu-l lăsa să mă ia! Nu-l lăsa!
Şeriful a răspuns la al doilea apel al lui Devin şi-a intrat cu
maşina pe alee câteva minute mai târziu. A intrat în bucătărie cu o
expresie confuză pe figură, pe când Amanda obosise deja şi stătea
vlăguită în braţele lui Oscar, iar Tricia îi ţinea lui Jack capul lipit de
abdomenul ei, legănându-l, şi el plângea.
— O, Doamne, a şoptit Tricia, contemplând cu ochi largi sfârşitul
vieţii lor cu Amanda, sfârşitul libertăţii lor, sfârşitul a tot.
— O, Doamne, a şoptit iar Tricia şi eu m-am pomenit
întrebându-mă dacă El a auzit-o, dacă El a auzit-o pe Amanda
scâncind la pieptul lui Oscar, şi pe Devin citindu-i drepturile lui
Jack; dacă El a auzit cât de cât ceva.

849
 EPILOG
Reunirea mamei cu fiica

Reunirea mamei cu fiica, cum a intitulat News povestea a doua zi

dimineaţa, a fost transmisă în direct la 8:05, seara, ora Coastei de
est, pe toate canalele de ştiri în seara de 7 aprilie.
Scăldată în lumina albă şi fierbinte, Helene săltă de pe veranda
din faţă a casei, trecu printr-o mulţime de reporteri şi o luă pe
Amanda din braţele unui asistent social. Se pierdu într-un şir de
cuvinte fără noimă, cu lacrimi curgându-i pe faţă, şi o săruta pe
Amanda pe obraji, pe frunte, pe ochi, pe nas.
Amanda şi-a împreunat mâinile împrejurul gâtului mamei sale şi
şi-a îngropat faţa în umărul ei. Câţiva vecini au izbucnit în urale
răguşite şi-n aplauze. Helene a ridicat confuză capul la zgomotele
astea. Apoi a zâmbit cu modestie afectată, clipind în luminile
reflectoarelor, şi-a mângâiat apăsat fiica pe spate şi zâmbetul i s-a
lărgit şi mai mult.
În camera de zi, Bubba stătea în picioare în faţa televizorului şi
se uita la mine.
— Păi, atunci totu-i în regulă, a zis. Corect?
Am dat din cap, privind la televizor.
— În mod cert, aşa pare.
Bubba a întors capul când Angie a ţopăit de-a lungul coridorului
cu o altă cutie în braţe, pe care a pus-o pe grămada de dincolo de
uşa de la intrare, şi-a ţopăit înapoi în dormitor.
— Şi deci, de ce pleacă?
Am strâns umerii.
— Întreab-o.
— Am întrebat-o. Nu vrea să-mi spună.
Am strâns iar din umeri. Nu mă puteam hotărî să vorbesc.
— Măi, omule, a zis el, nu mă simt bine că o ajut pe femeie să
plece. Ştii? Dar m-a rugat.
— E-n regulă, Bubba. E-n regulă.
La teve, Helene i-a zis unui reporter că se consideră cea mai
norocoasă femeie din lume.
Bubba a clătinat din cap şi-a ieşit din cameră, a înşfăcat

850
grămada de cutii din dreptul uşii şi, cu ele-n braţe, a luat-o greoi pe
scări în jos.
M-am rezemat de uşa dormitorului, am privit-o pe Angie scoţând
cămăşi din dulap, aruncându-le pe pat.
— O să fii OK? am zis.
A întins mâna şi-a apucat de cârlige un mănunchi de umeraşe.
— O să fiu bine.
— Cred c-ar trebui să discutăm despre asta.
A netezit încreţiturile de pe cămaşa de deasupra teancului.
— Am vorbit despre asta. În pădure. Am spus ce-am avut de
spus.
— Eu nu.
A desfăcut fermoarul unei genţi pentru haine, a ridicat un
maldăr de cămăşi şi le-a strecurat înăuntru, a închis fermoarul
genţii.
— Eu nu, am zis iar.
Ea a zis:
— Câteva umeraşe de-astea sunt ale tale. O să ţi le-aduc înapoi.
Şi-a luat cârjele şi s-a întors spre mine.
Am rămas unde eram, blocând uşa.
Şi-a lăsat capul în jos, s-a uitat la parchet.
— Ai de gând să stai aici pentru totdeauna?
— Nu ştiu. Tu să-mi spui.
— Nu mă gândesc decât dacă să pun cârjele jos sau nu. După o
vreme, îmi amorţesc mâinile dacă nu mă mişc.
Am păşit într-o parte şi ea a trecut de pragul uşii, s-a întâlnit cu
Bubba care se întorcea de pe scări.
— Mai e o geantă pe pat, a zis ea. E ultima.
S-a răsucit spre scări şi-am auzit păcănitul cârjelor când le-a
prins cu o singură mână, în timp ce cu cealaltă s-a apucat de
balustradă şi-a început să ţopăie în jos pe trepte.
Bubba a ridicat geanta de haine de pe pat.
— Da’ ce i-ai făcut, omule? a zis el.
Mi-am amintit de Amanda stând pe banca de lângă verandă în
braţele Triciei Doyle, cu pătura de cămilă strânsă pe lângă ele să le
apere de răcoare, vorbindu-şi liniştite despre lucrurile lor.
— I-am frânt inima, am zis.

851
 În cursul săptămânilor care-au urmat, Jack Doyle, soţia sa,
Tricia, şi Lionel McCready au fost puşi sub acuzare de către un
mare juriu federal pentru infracţiunile de răpire şi sechestrare a
unui minor, de punere în pericol şi neglijare vădită a unui copil.
Jack Doyle a fost de-asemeni pus sub acuzare în cazurile asasinării
lui Christopher Mullen şi a lui Pharaoh Gutierrez şi al tentativei de
omor asupra lui Lionel McCready şi a agentului federal Neal
Ryerson.
Ryerson a ieşit din spital. Doctorii îi salvaseră braţul, însă era
sfrijit şi nefolositor, cel puţin temporar, dar probabil pentru
totdeauna. S-a întors la Washington, unde făcea muncă de birou în
programul de protecţie a martorilor.
Am fost citat în faţa marelui juriu şi mi s-a cerut să dau o
declaraţie care să cuprindă toate informaţiile mele despre ceea ce
presa numise Scandalul Răpirii poliţiştilor. Nimeni nu părea să se
prindă că expresia asta sugera că poliţiştii înşişi fuseseră răpiţi şi
nu că ei o executaseră, iar eticheta asta a fost foarte curând
sinonimă cu cazul aşa cum Watergate este sinonim cu mulţimea de
trădări şi cu corupţia jalnică a administraţiei Nixon.
În faţa marelui juriu, comentariile mele referitoare la ultimele
câteva minute din viaţa lui Remy Broussard au fost respinse
întrucât nu puteau fi coroborate. Am fost silit să-mi rezum
mărturia strict la ceea ce observasem în timpul anchetei şi la ceea
ce-mi notasem în dosarul cazului.
Nimeni n-a fost niciodată acuzat de moartea lui Piticu David
Martin, a lui Kimmie Niehaus, Sven Cheese Olamon sau a lui Ray
Likanski, al cărui cadavru n-a fost găsit niciodată.
Procurorul federal mi-a spus că se îndoia că Jack Doyle va fi
pedepsit pentru moartea lui Mullen şi Gutierrez, însă pentru că era
absolut evident că fusese implicat, avea să primească pedepsele
cele mai dure în baza acuzaţiei de răpire şi n-avea să mai vadă
închisoarea pe dinafară vreodată.
Rachel şi Nicholas Broussard au dispărut în noaptea în care
Remy a murit, îndreptându-se spre o destinaţie necunoscută cu,
după cum presupunea majoritatea celor din procuratură, două
sute de mii de dolari din banii lui Cheese.

S-a dovedit că scheletele descoperite în subsolul casei lui Leon şi

852
a Robertei Trett erau al unui băiat de cinci ani dispărut din vestul
Vermontului cu doi ani înainte şi a unei fetiţe de şapte ani care n-a
fost încă identificată şi nici nu s-a reclamat dispariţia ei.

În iunie, am trecut pe la Helene acasă.

M-a îmbrăţişat aşa de strâns cu antebraţele ei osoase de mi-a
învineţit muşchii gâtului. Mirosea a parfum şi îşi dăduse cu un ruj
roşu strălucitor pe buze.
Amanda stătea pe canapea în camera de zi şi urmărea un serial
despre tatăl singur a doi gemeni drăgălaşi de şase ani. Tatăl era
guvernator sau senator sau aşa ceva şi tot timpul părea să fie la
birou, deşi, din câte mi-am dat seama atunci, nu angajase vreo
bonă. Un hispanic bun la toate trecea tot timpul pe la el pe-acasă şi
se tot plângea de nevastă-sa, Roşa, care tot timpul avea migrene.
Glumele lui erau un şir nesfârşit de aluzii sexuale şi gemenii râdeau
şi păreau să ştie de ce, în vreme ce guvernatorul încerca să pară
serios şi, în acelaşi timp, să-şi ascundă un zâmbet. Audienţei îi
plăcea la nebunie spectacolul. Mureau de râs la fiecare glumă.
Amanda stătea pur şi simplu şi se uita. Purta o cămaşă de
noapte roz căreia i-ar fi prins bine să fie spălată ori măcar nişte
detergent lichid. Nu m-a recunoscut.
— Dulceaţă, el e Patrick, un prieten de-al meu.
Amanda s-a uitat la mine, şi-a ridicat o mână.
I-am răspuns cu o fluturare a mâinii, dar deja ea se uita iarăşi la
ecranul televizorului.
— Îi place serialul ăsta. Aşa-i, iubita mea?
Amanda n-a zis nimic.
Helene a traversat camera de zi, cu capul ridicat, prinzându-şi
un cercel în lobul urechii.
— Frate, ce te mai urăşte Bea pentru ce i-ai făcut lui Lionel,
Patrick.
— Probabil de-aia nu mi-a plătit factura.
— Ai putea s-o dai în judecată, a zis Helene. Corect? Ai putea,
nu-i aşa?
N-am luat-o în seamă.
— Dar tu? Mă urăşti şi tu?
A clătinat din cap, şi-a netezit părul de-o parte şi de alta a feţei.
— Glumeşti? Lionel mi-a luat copilul. Frate sau nu, să-l fut. Ar fi
853
putut să fie rănită. Ştii?
Ceva mititel a tresărit pe faţa Amandei când mama ei a rostit
cuvântul „fut”.
Helene şi-a trecut palma prin trei brăţări de plastic în culori
pastel, strălucitoare, şi-a scuturat mâna să-i cadă pe încheietură.
— Ieşi în oraş? am zis.
A zâmbit.
— Parcă nu ţi-ai fi dat seama. Cu un tip. M-a văzut la teve, crede
că-s, ce ştiu io, ceva mare vedetă.
A râs.
— Nu-i de tot râsul? Oricum, mi-a făcut o invitaţie. E drăguţ-
M-am uitat la copila de pe canapea.
— Şi Amanda?
Helene mi-a zâmbit larg.
— Dottie o să aibă grijă de ea.
— Dottie ştie chestia asta? am întrebat.
Helene chicoti.
— O să ştie în cinci minute.
M-am uitat la Amanda tocmai când imaginea unui desfăcător de
conserve electric se reflecta din televizor şi dansa pe faţa ei. Puteam
vedea conserva deschizându-se ca o gură pe fruntea ei, bărbia
pătrată a fetiţei scăldată de albastru şi alb, ochii ei deschişi ce
urmăreau fără însufleţire reclama ce-şi depăna muzica idioată. Un
setter irlandez a înlocuit desfăcătorul, a sărit peste fruntea
Amandei, tăvălindu-se într-un câmp verde.
— Caviarul câinilor, zicea prezentatorul. Căci, nu-i aşa?, câinele
tău merită să fie tratat ca un membru al familiei.
Depinde de câine, mi-am zis. Depinde de familie.
Un junghi sălbatic de lehamite m-a împuns chiar sub torace şi
mi-a supt tot aerul din piept. M-a părăsit la fel de iute cum venise,
lăsându-mă cu o durere pulsantă ce mi s-a localizat în articulaţii.
Mi-am adunat toate puterile câte le mai aveam să traversez
camera de zi.
— Adio, Helene.
— Oh, pleci? Pa!
M-am oprit la uşă.
— Pa, Amanda.
Ochii Amandei au rămas lipiţi de televizor, faţa ei scăldată de
854
lucirea de cositor a ecranului.
— Pa, a zis şi, din câte-am văzut, ar fi putut la fel de bine să
vorbească cu hispanicul bun la toate care mergea acasă la Roşa lui.
Odată ieşit afară, m-am plimbat o vreme şi-n cele din urmă am
ajuns la terenul de joacă Ryan şi m-am aşezat într-un leagăn acolo
unde stătusem cu Broussard. M-am uitat la bazinul pentru broaşte
neterminat, unde eu şi cu Oscar salvaserăm viaţa unui copil de
nebunia lui Gerry Glynn.
Şi acuma? Acuma ce făcuserăm? Ce crimă comiseserăm acolo, în
pădurile din West Beckett, în bucătăria de unde am luat un copil de
la părinţii ce nu aveau drepturi legale asupra ei?
O aduseserăm pe Amanda McCready înapoi acasă. Atâta
făcuserăm, mi-am zis. Nicio crimă. O aduseserăm înapoi la cea care
era în drept s-o aibă. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.
Atâta făcuserăm.
O aduseserăm acasă.

855
 Port Mesa, Texas,
octombrie 1998

Într-o seară, la Crockett’s Last Stand, Rachel Smith se bagă într-o

conversaţie de beţivani despre lucrurile pentru care merită să mori.
Pentru ţară, zice un tip abia ieşit din armată. Şi ceilalţi ridică
paharele şi toastează.
Pentru dragoste, zice alt tip, şi-l iau toţi în zeflemea.
Pentru Dallas Mavericks, strigă unul. Ne omoară la fiecare meci de
când sunt în NBA.
Lumea râde.
Multe sunt lucrurile pentru care merită să mori, zice Rachel Smith
când se-apropie de masă cu un pahar de scotch în mână – a ieşit din
tură. Oameni mor în fiecare zi, zice ea. Pentru cinci dolari. Pentru că
privirile lor se aţintesc asupra cui nu trebuie când nu trebuie. Pentru
crevete.
Nu pentru ce ar muri este măsura unui om, zice Rachel.
Da’ atunci ce? zice tare cineva.
Pentru ce ar ucide, zice Rachel.
O vreme se face tăcere şi bărbaţii din bar o cântăresc pe Rachel
din priviri şi tonul acela dur şi calm din voce se potriveşte cu lucirea
ce-i în ochii ei câteodată, o chestie ce te nelinişteşte dacă te uiţi prea
de-aproape.
Elgin Bern, căpitanul Paradisului Albastru, cel mai bun pescar de
crevete din Port Mesa, zice în cele din urmă: Şi tu pentru ce-ai ucide,
Rachel?
Rachel zâmbeşte. Îşi ridică paharul de scotch în aşa fel încât
lumina fluorescentă de la masa de biliard să scânteieze şi să
rămână captivă în cuburile de gheaţă.
Pentru familia mea, zice Rachel. Doar pentru familia mea.
Vreo câţiva tipi au râs cam nervos.
Fără nicio ezitare, zice Rachel. Fără să mă uit în urmă.
Fără nicio fărâmă de milă.

856