și profesoara noastră ne reamintea că durata de viață a eritrocitelor este 120 de zile. Profesoara continua să deseneze ceva pe tablă, iar gândul meu era numai la aceea că asta e soluția.
Trebuie să aștept doar 120 de zile,
până când eritrocitele mele îndrăgostite vor fi distruse și înlocuite de altele noi, neîndrăgostite de tine. Tot ce îmi rămânea să fac era să nu îți scriu nimic în tot acest timp. Am făcut asta.
Fiecare zi trecută sub tăcere
era pentru mine o minune la fel de mare ca apariția unui curcubeu dublu pe cer, ca lansarea telescopului Hubble, ca cipurile electronice sau ca ingineria genetică. Eram mândră de fiecare zi trecută sub tăcere și aș fi fost în stare să-mi fac și dializă doar dacă aș fi știut că astfel aș fi putut s-o termin mai repede cu tine. Zilele au început să se transforme în săptămâni, apoi în luni. 25 de trilioane de eritrocite îndrăgostite de tine se stingeau ca soldații sub mitralierele celui de-al Doilea Război Mondial.
Acum văd un câmp întins, pașnic,
fără oameni, fără strădanii, fără șapte cercuri trecute consecvent prin iad pentru tine. Merg încet, neapăsat, indiferent pe șira spinării a unei toamne despre care sper că nu se va termina vreodată.
(din volumul colectiv „Subcapitol, poezia”, ed. Laurențiu Ion, Tracus Arte, 2015)