CAPITOLUL I

1. Genetica – ştiinţa eredităţii şi variabilităţii organismelor vii

1.1. Definiţia şi obiectul de studiu

Genetica este ştiinţa biologică a cărei obiect de studiu îl constituie

ereditatea şi variabilitatea organismelor, stabilind mecanismele care asigură
conservarea informaţiei genetice precum şi cele ale modificării ereditare.
Anul apariţiei geneticii ca ştiinţă este 1865, când GREGOR
MENDEL a emis primele legi ale eredităţii, redescoperite în 1900 de HUGO
de VRIES, CORRENS şi TSCHERMACK (BOTEZ, 1991).
Denumirea de genetică a fost introdusă de BATESON la Congresul de
genetică din anul 1906.
Ereditatea, ca obiect de studiu a geneticii reprezintă însuşirea
descendenţilor de a moşteni de la părinţi caracteristici asemănătoare. Această
însuşire asigură stabilitatea caracterelor de-a lungul generaţiilor, continuitatea
biologică a indivizilor în cadrul speciei de la o generaţie la alta.
Potenţialitatea realizării acestui caracter se face prin intermediul genelor.
Gena este definită ca particula materială a eredităţii localizată în cromozom
şi care condiţionează formarea uneia sau mai multor caractere sau însuşiri.
Totalitatea genelor unui organism viu (cele nucleare) reprezintă genotipul.
Totalitatea genelor din cadrul unui set haploid de cromozomi, transmise ca o
unitate de la unul din părinţi reprezintă genomul.
Felul de a fi a unui individ ca mod de manifestare a genotipului, în
interacţiune cu condiţiile de mediu reprezintă fenotipul. Noţiunile de genotip
şi fenotip au fost introduse de JOHANSEN în 1909 (PANFIL, 1980).
Variabilitatea ca cel de al doilea obiect de studiu a geneticii,
reprezintă însuşirea organismelor vii, cu diferite grade de înrudire, de a se
deosebi între ele. În natură nu există doi indivizi identici. Chiar şi gemenii
uniovulari nu sunt identici din punct de vedere genetic, ei manifestând profile
imunologice diferite, constituite în primele şase luni de viaţă (BOTEZ, 1991).
Variabilitatea poate fi ereditară şi neereditară.
a) Variabilitatea ereditară se transmite în descendenţă, de la părinţi
la urmaşi şi are ca sursă recombinarea genelor în procesul de
formare a gameţilor şi fecundare (variabilitate recombinativă), sau
prin modificarea materialului genetic sub acţiunea unor factori
mutageni (variabilitate mutaţională).
b) Variabilitatea neereditară este determinată exclusiv de influenţa
condiţiilor de mediu şi cu toate că nu se transmite în descendenţi,
face parte din aspectul fenotipic al unui anumit individ.
 Variabilitatea fenotipică, sau diferenţele constatate între indivizi
are două surse primare şi inseparabile de variabilitate:
variabilitatea genotipică şi variabilitatea indusă de mediu sau
ecologică. Această relaţie poate fi exemplificată prin formula
VP=VG+VE, în care VP reprezintă variabilitatea fenotipică; VG
reprezintă variabilitatea genetică şi VE variabilitatea ecologică.

1.2. Scopul şi importanţa geneticii

Variabilitatea genotipică sau ereditară are cel mai important rol în

evoluţie precum şi în munca de ameliorare. Diversitatea genetică a
organismelor vii a permis ca prin intermediul selecţiei naturale sau artificiale
să fie promovate, în generaţiile succesive, doar genotipurile cel mai bine
adaptate condiţiilor de mediu, sau a celor ce răspund obiectivelor ameliorării.
Datorită dezideratelor prezentate, genetica este considerată o
adevărată placă turnantă în cadrul ştiinţelor biologice, fiind esenţială pentru
toţi cei care studiază viaţa plantelor, a animalelor sau microorganismelor. Ea
ocupă o poziţie centrală în diverse sectoare ale activităţii umane (agricultură,
alimentaţie, medicină, ecologie ş.a.) (Elena TĂMAŞ, 2000).
Pentru creşterea producţiei agricole apare necesitatea ameliorării
materialului biologic existent. Orice program de ameliorare necesită un
studiu a determinismului genetic a materialului iniţial pentru stabilirea
metodei de ameliorare. Genetica constituie de fapt baza teoretică a
ameliorării plantelor.
Descoperirile din domeniul geneticii moleculare şi a ingineriei
genetice sunt în prezent tot mai utile, fiind utilizate în elucidarea unor
probleme de interes major. Obiectivul principal al ingineriei genetice constă
în modificarea genomului unor plante sau animale prin introducerea unor
gene sau a unor fragmente de ADN de la o celulă donatoare la una
receptoare, obţinându-se specii transgenice.
Pe această cale, la plante s-au obţinut genotipuri rezistente la boli şi
dăunători, la ierbicide, pesticide, stresuri climatice ş.a.
Prin intermediul ingineriei genetice au fost obţinute surse bacteriene
capabile de a produce proteine specifice mamiferelor, cum ar fi insulina,
interferonul, hormonul de creştere ş.a. De asemenea prin aplicarea metodelor
genetice se pot contracara acumulărilor tarelor genetice (caractere
nefavorabile patogenetice ş.a.).
În ceea ce priveşte genetica forestieră, ea se individualizează în
primul rând datorită naturii aparte a plantelor lemnoase din păduri, cu
deosebire, arborii. Ca plante sălbatice, extrem de vechi, policarpice, foarte
longevive, de dimensiuni mari, arborii deţin un grad avansat de heterozigoţie
şi mari rezerve de variabilitate genetică, se diferenţiază prin ponderea mare a

2
caracterelor cantitative supuse unui control poligenic aditiv, convieţuind
adeseori în întinse comunităţi (populaţii) naturale, politipice, polimorfe, în
care panmixia se manifestă cu deosebită intensitate, iar mecanismele generale
de homeostazie genetică sunt extrem de perfecţionate (STĂNESU, 1982).

1.3. Ramurile geneticii şi metodele de cercetare utilizate

Genetica formală sau genetica clasică, studiază legile eredităţii

descoperite de GREGOR MENDEL (transmiterea în descendenţă a
caracterelor determinate de gene plasate pe cromozomi diferiţi) şi THOMAS
HUNT MORGAN şi colaboratorii săi (transmiterea în descendenţă a
caracterelor determinate de gene plasate pe aceiaşi pereche de cromozomi).
În studiul mecanismelor eredităţii genetica a utilizat metode de lucru
şi baze de date oferite de alte ştiinţe. Din îmbinarea acestora, au luat naştere
numeroase ramuri ale geneticii, dintre care menţionăm:
 Citogenetica, care studiază structurile celulare cu rol genetic.
 Radiogenetica, studiază efectele radiaţiilor asupra bazei materiale
a eredităţii.
 Genetica moleculară, studiază ereditatea la nivel molecular,
biochimic.
 Genetica populaţiilor, studiază structura genetică a organismelor
vii, precum şi factorii care modifică structura populaţiilor.
 Genetica ecologică, studiază procesele de adaptare a populaţiilor
naturale la mediul lor de viaţă.
 Genetica cantitativă, studiază legitatea variabilităţii caracterelor,
prin aplicarea metodelor matematice la studiul variabilităţii.
 Genetica umană, cu rol major în prevenirea, combaterea şi
tratarea bolilor ereditare la om.
Genetica fiind o disciplină experimentală, dezvoltarea ei a fost
condiţionată de metodele şi posibilităţile de cercetare proprii, dar şi de altele
specifice altor discipline, de care genetica se poate folosi pentru înţelegerea şi
explicarea legităţilor şi fenomenelor sale.
Metoda genealogică, constă în înregistrarea şi analiza datelor privind
relaţiile dintre indivizi într-o succesiune de generaţii. Prin utilizarea acestei
metode se poate stabili modul de transmitere ereditară a caracterelor, precum
şi modul de manifestare.
Metoda hibridologică, constă în încrucişarea unor organisme cu
ereditate diferită şi analiza statistică-matematică a moştenirii caracterelor la
urmaşi. Prin intermediul ei se poate urmări modul de transmitere ereditară a
caracterelor, a acţiunii genelor şi a grupelor de linkage ale acestora ş.a. Cu
ajutorul acestei metode au fost descoperite primele legi ale eredităţii de către
G. MENDEL şi T.H. MORGAN.

3
 Metoda biometrică, constă în studierea diferitelor caracteristici
cantitative şi stabilirea corelaţiilor dintre diferite caractere. Această metodă
oferă informaţii asupra variabilităţii diferitelor caractere şi corelaţiilor
existente între ele, gradul de menţinere şi îmbunătăţirea caracterelor şi a
însuşirilor obţinute prin selecţie ş.a.
Metoda citogenetică, este utilizată pentru studiul structurilor celulare
cu rol genetic, cu ajutorul aparaturii de laborator specifice (microscoape,
tehnici cromatografice, difracţie cu raze X ş.a.).
Cu ajutorul ei s-au studiat caracteristicile cromozomilor şi a altor
structuri cu rol genetic.
Metoda radiaţiilor, permite utilizarea diferitelor tipuri de radiaţii
pentru modificarea eredităţii organismelor.
Metode biochimice şi biofizice, contribuie la cunoaşterea structurii
materialului genetic la nivel molecular.
Materialul genetic utilizat, în general pentru studiile de genetică
clasică trebuie să prezinte următoarele particularităţi:
- să aibă caractere bine conturate, uşor de urmărit (markeri
genetici);
- să aibă ciclul scurt de dezvoltare;
- să permită obţinerea unui număr mare de descendenţi;
- să posede un număr relativ mic de cromozomi;
- să fie acceptabil la acţiunea factorilor mutageni;
- să nu fie foarte scump şi să fie relativ uşor de întreţinut.
Ca teste genetice ce îndeplinesc condiţiile de mai sus, se poate utiliza:
Drosophila, Neurospora, Escherichia, diferite virusuri, mai ales fagi,
porumbul, bobul ş.a.

1.4. Scurt istoric a dezvoltării geneticii

În anul 1865, GREGOR MENDEL a comunicat rezultatul cercetărilor

sale privind hibridarea la plante, marcând începuturile geneticii, ştiinţa
eredităţii. El a fost primul naturalist care a aplicat cu succes teoria
probabilităţilor, pentru a explica fenomenul de dominanţă şi segregare a
factorilor ereditari la hibrizi, fiind considerat unul dintre fondatorii geneticii
ca ştiinţă.
Cercetările lui MENDEL au rămas necunoscute până în 1900, când au
fost redescoperite de HUGO de VRIES, CORRENS şi TSCHERMACK,
simultan şi independent unul de celălalt, moment care marchează cu adevărat
apariţia geneticii ca ştiinţă.
Trebuie menţionat faptul, că problemele legate de genetică şi
transmiterea ereditară a caracterelor au preocupat din totdeauna omenirea.

4
 Primele dovezi scrise privind cunoştinţele despre ereditate ale
civilizaţiilor antice, au fost întâlnite la popoarele asiro-caldeene din Orientul
mijlociu. În Mesopotamia, la Elam, a fost descoperită o tăbliţă de piatră cu o
vechime de 6.000 de ani, cu pedigre-ul capului şi copitei la cinci generaţii de
cai.
În Grecia Antică filozofii greci încercau să găsească răspuns la
înterbarea “de ce copii seamănă cu părinţii”, sau care sunt cauzele bolilor
moştenite. Ei au emis aşa numita teorie preformistă prin care explicau că
noul organism este preformat în gameţi, spermatozoid (teoria spermatocistă),
sau în ovul (teoria ovocistă). Un reprezentant de seamă a teoriei
spermatociste a fost filozoful ANAXAGORA.
În Evul Mediu, ideile gânditorilor greci au fost perpetuate, fără însă a
se aduce noi argumente sau supoziţii referitoare la problemele eredităţii.
Cercetările legate de genetică iau o amploare deosebită începând din
secolul al 19-lea, când diferiţi biologi au elaborat o serie de ipoteze teoretice,
speculative despre mecanismele eredităţii. În toate aceste teorii se susţine că
moştenirea caracterelor se realizează prin intermediul unor particule care
migrează din toate organele corpului către celulele sexuale, unde se activează
şi se transmit, după fecundare, în descendenţi. Deşi au un principiu comun
privind transmiterea ereditară a caracterelor, poartă denumirea dată de autorii
lor:
- teoria panspermiei sau teoria pangenezei, elaborată de DARWIN
- teoria plastidulelor, elaborată de HAECKEL;
- teoria micelară, elaborată de NÄGELI;
- teoria pangenelor, elaborată de H. de VRIES.
În acelaşi secol, WOLFF şi BAER au formulat teoria epigenetică,
după care noul organism se formează în momentul fecundării, iar
WEISMANN teoria plasmei germinative care a stabilit experimental că încă
de la primele diviziuni ale zigotului are loc separarea liniei germinale (care
va da naştere la glandele sexuale), de linia somatică (din care se vor forma
celelalte organe ale embrionului şi ale adultului).
Importanţa acestor teorii rezidă din faptul că deşi speculative, au
căutat să găsească un suport material fenomenului eredităţii. Toate se
caracterizează prin aceea că admiteau dualitatea germen – soma în sensul că
organismul oricărui individ este alcătuit din două părţi distincte,
independente una de alta, germenul sau plasma germinativă, răspunzătoare
de păstrarea caracterelor ereditare şi transmiterea lor şi soma, restul corpului.
După fecundare, germenul se separă de somă şi nu poate fi influenţat de
condiţiile de mediu, urmând a fi integrat în gameţi (BOTEZ, 1991).
Teoria factorilor ereditari formulată de MENDEL (1865), constituie
prima teorie ştiinţifică a eredităţii, legile formulate de el fiind valabile şi
astăzi.

5
 Conform acestei teorii, caracterele unui organism sunt determinate de
factori ereditari grupaţi în perechi, care în momentul formării gameţilor se
separă, fiecare gamet cuprinzând un singur factor, factori ce se reunesc în
moduri diferite în momentul fecundării, conducând, ca urmare a relaţiilor de
dominanţă şi recesivitate ce se stabilesc între ei, la apariţia segregării
(diferenţierea caracterelor parentale în anumite proporţii) (BOTEZ, 1991).
În primii ani ai secolului 20, BATESON descoperă că legile
mendeliene au valabilitate şi în lumea animală, iar în 1908 tot el este acela
care denumeşte noua ştiinţă biologică ce se ocupă de studiul eredităţii,
genetica (după RAICU, 1980). Ulterior, JOHANSEN a emis noţiunea de
genotip, prin care se înţelege baza ereditară a organismelor care cuprinde
totalitatea factorilor ereditari (gene) şi fenotip, prin care se înţelege totalitatea
caracterelor şi însuşirilor organismului. În 1906, a introdus în ştiinţă noţiunea
de genă.
Cu toate că în urma cercetărilor efectuate de HERTWIG în 1875 şi
apoi de FLEMMING (1882)şi alţii, au fost descoperiţi cromozomii, denumiţi
astfel de WALDEYER (1888), legătura dintre aceştia şi factorii mendelieni
nu s-a făcut decât după 1900 în urma cercetărilor lui SUTTON şi BOVERII,
care în 1902 au formulat ipoteza conform căreia factorii ereditari se regăsesc
în cromozomi, fiecare specie având un anumit număr de cromozomi, cu o
anumită formă şi mărime (după RAICU, 1980). Această idee a fost preluată
de T. MORGAN şi colaboratorii săi, care în primele decenii ale secolului 20,
au pus bazele geneticii clasice elaborând teoria cromozomală a eredităţii. În
urma cercetărilor făcute de BATESON şi PUNNET în 1906, aceştia au
descoperit fenomenul de linkage. MORGAN, făcând o sinteză a cunoştinţelor
acumulate, consideră că genele sunt plasate în lungul cromozomului, liniar,
transmiţându-se împreună cu cromozomii în procesul formării gameţilor, iar
între cromozomii perechi, omologi, proveniţi de la cei doi părinţi, pot avea
loc schimburi reciproce de gene (fenomenul de crossing-over).
Mai târziu, AVERY, McLEOD şi McCARTY (1944) au demonstrat
faptul că ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic), din care sunt constituiţi în mare
parte cromozomii, este purtătorul material al eredităţii.
După cel de al doilea Război Mondial, s-au dezvoltat considerabil
cercetările privind materialul genetic la nivel molecular. Printre cele mai
importante realizări ale geneticii moleculare pot fi citate, descoperirea
fenomenului de transformare la bacterii cu ajutorul ADN (AVERY şi colab.,
1944), descoperirea structurii macromoleculei de AND, deschizând calea
cercetărilor privind acizii nucleici (WATSON, CRICK şi WILKINS, 1953),
realizarea biosintezei artificiale a ARN (GRUNBERG-MANAGO şi
OCHOA, 1955) şi ADN (KORNBERG, 1956), descoperirea faptului că la
ribovirusuri ARN-ul constituie materialul genetic în care se găseşte codificată
informaţia genetică (FRAENKEL şi colab., 1956), descifrarea codului

6
genetic (OCHOA, NIRENBERG şi alţii, 1961-1967), descoperirea reglajului
genetic (JACOB şi MONOD, 1961), sinteza artificială a genei (KHORANA,
1970) ş.a.
După 1970 s-au dezvoltat considerabil cercetările de inginerie
genetică care îşi propune: izolarea şi sinteza artificială a genelor, transferul
intraspecific şi interspecific a genelor, de la organisme procariote la cele
eucariote şi invers, manipularea materialului genetic la nivel celular prin
realizarea de haploizi prin androgeneză experimentală la plante, crearea de
microorganisme capabile să sintetizeze aminoacizi, proteine, hormoni,
vitamine, antibiotice ş.a.
În 1981, BERG şi GILBERT, au reuşit să sintetizeze in vitro şi să
construiască o moleculă de ADN-recombinant, prin care s-au demarat
spectaculos cercetările în domeniul ingineriei genetice şi ale biotehnologiilor.
Dintre realizările spectaculoase, în acest domeniu, din ultima jumătate
a secolului 20, merită menţionate:
1951 - primul transfer de embrioni la o vacă;
1952 - primul viţel născut prin însămânţare artificială;
1952 - prima clonare la amfibieni;
1952 - prima plantă regenerată in vitro;
1970 - prima plantă regenerată pornind de la protoplaşti;
1972 - primul hibrid interspecific obţinut prin fuziune de protoplaşti
(la tutun);
1973 - identificarea plasmidului Ti (tumor inducting);
1978 – identificarea primei gene umane;
1983 - obţinerea primei plante transgenice;
1984 - prima naştere umană, pornind de la un embrion congelat;
1985 - prima plantă transgenică rezistentă la o insectă;
1986 - prima clonare la mamifere, utilizând celule embrionare;
1987 - prima plantă transgenică rezistentă la ierbicid;
1983 - prima cereală transgenică;
1991 - prima utilizare a unui segment de ADN ca medicament;
1995 - primul copil pornind de la fecundarea in vitro a unui ovocit;
1997 - prima clonare somatică in vitro la mamifere (oaia Dolly);
2001 - descifrarea genomului uman (după Mihaela CORNEANU,
2001).
La noi în ţară primele cercetări de genetică au fost efectuate încă
înainte de 1900. C. VASILESCU (1840-1902) a urmărit în experienţele
hibridologice modul de transmitere a unor caractere la suine, semnalând
fenomenul de dominanţă şi recesivitate precum şi segregare în generaţia F 2
(după RAICU, 1980).
C. SANDU-ALDEA (1874-1927), a publicat în 1915 primul manual
de ameliorarea plantelor fundamentat pe principii genetice.

7
 E. RACOVIŢĂ (1868-1947), a dezvoltat teoria legăturii dintre
ereditate şi mediu.
Gh. IONESCU SISEŞTI (1885-1963) s-a afirmat prin realizări
remarcabile de crearea unor soiuri de grâu.
Traian SĂVULESCU (1889-1963), fondatorul şcolii moderne de
fitopatologie la baza căreia stă conceptul evoluţiei conjugate gazdă-parazit şi
al modificărilor ereditare în urma interacţiunilor bilaterale.
N. SĂULESCU (1898-1977), are contribuţii remarcabile în domeniul
geneticii cantitative.
În 1936, la iniţiativa savantului Gh. MARINESCU a luat fiinţă prima
Societate de Genetică din România (BOTEZ, 1991).
Ultimii 20 de ani constituie perioada celor mai remarcabile realizări
materializate prin lucrări de mare valoare teoretică şi practică.
Prin aplicarea principiilor de genetică, în ameliorarea plantelor s-au
făcut progrese remarcabile, creându-se hibrizi şi soiuri valoroase, la
majoritatea speciilor cultivate.
Au fost obţinuţi hibrizi interspecifici şi intergenerici la grâu
(PRIADCENCU, 1901-1975) la Bucureşti, linii homozigote obţinute
artificial la porumb (C. BOTEZ) şi hibrizi obţinuţi din linii dihaploide,
haploizi la cartof prin încrucişări interspecifice (PANFIL şi MARIN), linii
poliploide de trifoi roşu la Cluj-Napoca.
Realizări remarcabile s-au obţinut la Institutul Agronomic Bucureşti
mai ales în domeniul geneticii cantitative (T. CRĂCIUN). Realizări deosebite
în domeniul ameliorării plantelor au fost obţinute de N.N. SĂULESCU, la
grâu, Al. VRÂNCEANU la floarea soarelui, CĂBULEA şi O. COSMIN, la
porumb, L. DRĂGHICI la orz ş.a.
În domeniul ingineriei genetice s-au obţinut rezultate notabile
obţinute de colectivul condus de P. RAICU de la Universitatea Bucureşti,
precum şi în cadrul Institutului de Biologie şi ICCPT Fundulea.

8
 CAPITOLUL II

2. Legile mendeliene ale eredităţii

G. MENDEL a început cunoscutele sale experienţe de hibridare la

plante în 1857 şi opt ani mai târziu el sintetizează rezultatele obţinute în cele
două legi ale segregării şi anume:
- legea purităţii gameţilor sau segregării factorilor ereditari;
- legea liberei combinaţii a factorilor ereditari, sau a segregării
independente a perechilor de caractere.
G. MENDEL a început experienţele de hibridare la diferite specii de
plante ca: Pisum, Hieracium, Phaseolus, Cirsium, Linaria, Mirabilis, Zea
etc., însă în mod deosebit a făcut cercetări la mazăre (Pisum sativum), plantă
autogamă care are caractere morfologice ce se pot uşor recunoaşte. El a
început să lucreze cu 34 de soiuri de mazăre, dar după doi ani de experienţe
s-a fixat asupra a 22 de soiuri ce se deosebesc prin caracterele distincte (bob
galben - bob verde, plante înalte - plante pitice, bob neted - bob zbârcit etc.)
şi constante, dând naştere unei descendenţe omogene.

2.1. Monohibridismul şi legea purităţii gameţilor

Monohibridarea constă în încrucişarea a doi indivizi, care se

deosebesc printr-o singură pereche de caractere.
GREGOR MENDEL a încrucişat mazărea cu bobul neted (caracter
datorat prezenţei amidonului) cu mazărea cu bobul zbârcit (caracter datorat
prezenţei dextrinei), obţinând în prima generaţie numai plante cu bob neted.
Acest caracter a fost denumit dominant, în timp ce caracterul “bob zbârcit”,
care nu a apărut în prima generaţie, a fost denumit recesiv. Prin
autopolenizarea plantelor din prima generaţie, a obţinut în generaţia a doua
atât plante cu bob neted, cât şi cu boabe zbârcite, proporţia dintre caracterul
dominant şi cel recesiv fiind de 3:1. G. MENDEL a cercetat modul de
segregare şi la alte perechi de caractere, rezultatele fiind prezentate în tabelul
2.1.
G. MENDEL explică segregarea celor două caractere studiate, bob
neted şi bob zbârcit, ca fiind datorate prezenţei în celulă a două tipuri de
factori ereditari, notaţi cu A şi a. Plantele din soiul cu boabe netede (AA)
conţin excesiv factorul ereditar care determină acest caracter, iar cele din
soiul cu boabe zbârcite (aa) conţin exclusiv factorul ereditar al caracterului
respectiv. La hibrizii din prima generaţie, factorii ereditari ai mamei şi tatălui
se alătură (Aa), astfel că atunci când acestea formează gameţi, factorii

9
ereditari se separă, fiecare gamet neavând decât un singur tip de factor
ereditar (fig. 2.1.)
Tabelul 2.1.
Rezultatele încrucişărilor între diferite soiuri de mazăre (efectuate de G.
MENDEL)
Caractere
Proporţia
Însuşirea Dominante Recesive
Dominante Recesive D: r
(D) (r)
Forma boabelor Netedă Zbârcită 5.474 1.850 2,989 :1,0104
Culoarea cotiledoanelor Galbenă Verde 6.022 2.001 3,0023:0,9977
Culoarea cojii boabelor Colorată Albă 705 224 3,0355:0,9645
Consistenţa păstăilor Tare Moale 882 299 2,9873:1,0127
Culoarea păstăilor Verde Galbenă 428 152 2,9517:1,0483
Dispoziţia florilor Axilară Terminală 651 207 3,0349:0,9651
Forma plantei Înaltă Pitică 787 277 2,9586:1,0414
Total pentru toate însuşirile 14.949 5.010 2,9933:1,0067

Fig. 2.1. Schema experienţei de hibridare între mazărea cu boabe netede (AA) şi
cea cu boabe zbârcite (aa)

În mod asemănător, poate să se desfăşoare şi o ipotetică

monohibridare la salcâm (fig. 2.2.)

10
 Fig. 2.2. Monohibridare ipotetică la salcâm:
AA – forma normală cu flori albe; aa – forma decaisneana cu flori roz

Gameţii sunt, în felul acesta, puri din punct de vedere genetic. Prin unirea
acestor gameţi pe bază de probabilitate în F 2, în procesul fecundării, se obţin
plantele generaţiei a doua, care se comportă astfel:
- 25% din plante sunt pure cu bobul neted, având un singur tip de
factori ereditari (AA);
- 25% din plante sunt pure cu bobul zbârcit, având exclusiv celălalt
tip de factori ereditari (aa);
- 50% din plante cu bobul neted, poartă ambii factori ereditari
alăturaţi (Aa).
MENDEL a denumit plantele, care conţin un singur tip de factor
ereditar homozigote, iar cele care conţin ambele tipuri, heterozigote. La
indivizii heterozigoţi nu se manifestă decât unul dintre factorii ereditari, cel
dominant (bob neted), celălalt rămânând în stare ascunsă (bob zbârcit). În

11
acest fel, G. MENDEL a reuşit să descopere deosebirea dintre structura
genetică a organismelor şi înfăţişarea lor, noţiune care mai târziu a fost
denumită de JOHANSEN genotip şi respectiv fenotip. Genotipul reprezintă
totalitatea genelor conţinute de un organism. Fenotipul reprezintă suma
însuşirilor morfologice, fiziologice, biochimice şi de comportament a unui
organism ca rezultantă a interacţiunii dintre genotip şi mediu. Din exemplul
anterior se remarcă faptul că plantele cu acelaşi fenotip (75% bob neted),
prezintă genotipuri diferite: 25% sunt homozigote şi 50% sunt heterozigote.
Studiul comportării în descendenţă a hibrizilor obţinuţi l-a condus pe
Mendel la elaborarea primei legi a eredităţii, legea purităţii gameţilor.
Gameţii sunt întotdeauna puri din punct de vedere genetic, adică nu conţin
decât unul dintre factorii ereditari. Prin combinarea probabilistică a
acestor gameţi rezultă în generaţia a doua, în urma fenomenului de
segregare, un raport de 3 dominant : 1 recesiv.
Prin autofecundarea generaţiei a doua se obţine generaţia a treia, la
care se observă următoarele:
- din plantele pure cu bobul neted se obţin exclusiv plante cu bobul
neted;
- din plantele pure cu bobul zbârcit se obţin exclusiv plante de acest
tip;
- plantele heterozigote cu bobul neted segregă în felul următor:
25% plante homozigote cu bobul neted, 25% plante homozigote
cu bobul zbârcit şi 50% plante heterozigote cu bobul neted.
Deci, plantele heterozigote din generaţia a doua se comportă în
generaţia a treia la fel cum se comportă hibrizii din prima generaţie.
Dacă florile plantelor hibride din prima generaţie se polenizează cu
polen de la plantele genitorului cu bob neted (backcross), atunci se obţin în
generaţia a doua numai plante cu boabe netede, din care 50% sunt
homozigote şi 50% heterozigote. În caz contrar, dacă polenizarea se
realizează cu polen de la plantele cu bobul zbârcit, se va forma în generaţia a
doua jumătate plante heterozigote cu bobul neted şi jumătate homozigote cu
bobul zbârcit (fig. 2.3.).

12
 Fig. 2.3. Segregarea la încrucişarea heterozigoţilor (Aa) din F1 cu genitorii (AA sau aa)

Obţinerea ultimei combinaţii nu ar fi posibilă dacă gameţii ar conţine

ambii factori ereditari, deci gameţii sunt puri din punct de vedere genetic,
adică conţin un singur factor ereditar (o singură genă) din perechea
considerată.

2.2. Dihibridarea şi legea segregării independente a perechilor de

caractere

Încrucişarea între părinţi care se deosebesc prin două perechi de

caractere poartă numele de dihibridare.
G. MENDEL a studiat cazul când genitorii se deosebesc prin două
perechi de caractere. El a încrucişat mazărea cu bobul neted şi culoare
galbenă cu mazărea cu bobul zbârcit şi de culoare verde. În prima generaţie
hibridă, toate plantele aveau boabe netede şi de culoare galbenă (caractere
dominante). Prin autopolenizarea plantelor din prima generaţie s-a obţinut
generaţia a doua (F2) în care aproximativ 9/16 din plante aveau boabe netede
şi galbene, 3/16 zbârcite şi galbene, 3/16 netede şi verzi şi 1/16 zbârcite şi
verzi (fig. 2.4.)
În mod ipotetic, încrucişarea unei forme de salcâm cu flori albe (AA)
şi cu lujeri spinoşi (SS) caractere dominante, cu o formă cu flori roze (aa) şi
lujeri nespinoşi (ss) – caractere recesice – în prima generaţie s-ar obţine
numai exemplare cu flori albe şi lujeri spinoşi.
În F2, la arborii obţinuţi prin autofecundarea hibrizilor F1 s-ar ajunge
la următoarea repartiţie a caracterelor: 9/16 plante cu flori albe şi lujeri
spinoşi, 3/16 plante cu flori albe şi lujeri nespinoşi, 3/16 plante cu flori roze
şi lujeri spinoşi şi 1/16 plante cu flori roze şi lujeri spinoşi (STĂNESCU,
1982).
Această segregare se explică prin aceea că hibrizii din prima generaţie
proveniţi din părinţi ce se deosebesc prin două perechi de caractere, formează
patru categorii de gameţi în care se află câte un singur factor ereditar din
fiecare pereche. Prin combinarea celor patru categorii de gameţi se formează
16 combinaţii care reprezintă segregarea în cazul încrucişării părinţilor ce se
deosebesc prin două perechi de caractere, care se realizează astfel: 9:3:3:1.
În cazul unei trihibridări, când se încrucişează organisme care se
deosebesc prin trei perechi de caractere, se formează opt tipuri de gameţi
masculi şi opt tipuri de gameţi femeli, prin a căror unire pe bază de
probabilitate se formează 64 de combinaţii şi 8 tipuri de organisme:
- 27/64 cu trei caractere dominante (ABC);
- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (ABc);
- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (AbC);

13
14
 Fig. 2.4. Dihibridarea tip Pisum (raport de segregare fenotipic 9:3:3:1)
- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (aBC);
- 3/64 cu un caracter dominant şi două recesive (Abc);
- 3/64 cu un caracter dominant şi două recesive (aBc);
- 3/64 cu un caracter dominant şi două recesive (abC);
- 1/64 cu trei caractere recesive (abc).

În acest fel, MENDEL a ajuns la concluzia că la încrucişarea între

organisme ce se deosebesc prin două sau mai multe perechi de caractere are
loc fenomenul segregării independente a perechilor de caractere. El a
considerat, de asemenea, că ereditatea unei perechi de caractere este
independentă de ereditatea celeilalte perechi de caractere, astfel că şi
segregarea are loc independent. Dacă în exemplul cu dihibridarea, se studiază
segregarea perechii de caractere bob neted şi bob zbârcit, fără să se ţină
seama de culoarea bobului (galbenă sau verde), atunci se obţine acelaşi raport
de segregare de 3:1 între boabele netede şi cele zbârcite. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul culorii boabelor. Aceasta este segregarea de tip Pisum
denumită astfel deoarece a fost descoperită la mazăre. În conformitate cu
acest tip de segregare, în F2 heterozigoţii de tip Aa sunt identici fenotipic cu
homozigoţii AA.

2.3. Alte tipuri de segregare

Abaterile de la legile mendeliene ale eredităţii apar în urma

mecanismelor de interacţiune a genelor, ce generează fenomene de dominanţă
completă, incompletă, letalitate ş.a. Raportul de segregare genotipic în F2 este
acelaşi, dar în funcţie de relaţiile existente între genele alele sau nealele,
aceste constituţii genotipice determină fenotipuri diferite.

2.3.1. Semidominanţa
În cazul dominanţei complete, organismele homozigote (AA) prezintă
acelaşi fenotip cu cele heterozigote (Aa). În unele cazuri însă, fenotipul
organismelor ce conţin genele alele în stare heterozigotă se deosebeşte de cel
al organismelor ce conţin genele respective în stare homozigotă (deci
AA≠Aa). Fenomenul menţionat este cunoscut sub denumirea de
semidominanţă sau dominanţă incompletă.
Semidominanţa a fost descoperită de CORRENS în 1912 la specia
Mirabilis jalapa. Încrucişând o plantă cu flori roşii (RR), cu una cu flori albe
(rr), a obţinut în generaţia F1 plante cu flori de o culoare intermediară, roz
(Rr). Indivizii heterozigoţi (Rr) manifestă caractere intermediare între
fenotipurile genitorilor, datorită dominanţei incomplete sau semidominanţei
genei R – dominantă asupra genei r – recesivă. Prin autopolenizarea plantelor

15
hibride F1, în F2 s-au obţinut atât plante cu flori roşii şi albe, dar şi plante cu
flori roz. Raportul fenotipic este identic cu cel genotipic 1RR (flori roşii):2Rr
(flori roz):1rr (flori albe) (fig. 2.5.).

Fig. 2.5. Fenomenul de semidominanţă în transmiterea culorii florii la

Mirabilis jalapa (raport de segregare fenotipic 1 roşu:2 roz:1 alb)

La Zea mays, din încrucişarea unei varietăţi cu boabe albastre cu una

cu boabe galbene au rezultat în F1 plante cu boabe violete, culoare
intermediară între genitori. În F2 s-a produs segregarea astfel:1 albastru:
2 violet:1 galben. Acest tip de segregare (1:2:1), în care organismele
heterozigote prezintă fenomenul dominanţei incomplete, este cunoscut sub
denumirea de segregare de tip Zea, pentru a-l deosebi de segregarea de tip
Pisum de 3:1 observată de MENDEL.
La păsări fenomenul de dominanţă incompletă a fost observat la
găinile de Andaluzia, cu penaj de culoare albăstruie. Ele provin din
încrucişarea unei rase de găini cu penajul negru cu una cu penajul alb. În F 1
toate păsările au penaj albastru. În F2 se produce segregarea astfel: 25% penaj
negru, 25% penaj alb şi 50% penaj albastru. Aceasta înseamnă că găinile de
Andaluzia cu penaj albastru sunt heterozigote, fapt pentru care ele segregă
mereu, neputându-se crea o rasă de găini de Andaluzia.
Dominanţa incompletă intervine şi în cazul raporturilor de segregare
la arbori, fenomenul acţionând probabil, în cazul unor caractere cum sunt
forma acuminată a solzilor conurilor de molid, în raport cu forma rotunjită

16
sau culoarea roşcată a ritidomului, la pinul silvestru, în raport cu culoarea
cenuşie-închisă a ritidomului ş.a.

2.3.2. Supradominanţa
În acest caz, indivizii heterozigoţi depăşesc în productivitate,
fertilitate, viabilitate etc., genitorii homozigoţi, dominanţi sau recesivi,
AA<Aa>aa.
Fenomenul se numeşte supradominanţă şi el poate fi observat atât la
plante cât şi la animale. În procesul de apariţie a supradominanţei sunt de
obicei, implicate mai multe gene cu caracter aditiv. Fenomenul mai poartă
denumirea de heterozis monogenic.
La Drosophila melanogaster, heterozigoţii ww+, prezintă o cantitate
mai mare de pigmenţi în ochi (sepiaterina), faţă de genitorii homozigoţi w +w+
(ochi roşu-cărămiziu) şi ww (ochi albi).

2.3.3. Codominanţa
Codominanţa determină apariţia la indivizii heterozigoţi pentru genele
dominante a unui fenotip nou, comparativ cu indivizii homozigoţi.
Se ştie că indivizii din populaţia umană pot să aibă patru grupe de
sânge notate cu A, B, AB şi 0. Aceste grupe de sânge sunt determinate
genetic de trei grupe de gene polialele notate LA, LB şi l. Genele LA şi LB sunt
dominante asupra genei l, iar împreună sunt codominante, adică determină
un fenotip nou – grupa de sânge AB. Ca urmare, indivizii pot fi fenotipic şi
genotipic de mai multe tipuri (tabelul 2.2.)
Fenotip Genotip
0 ll
A A
LL
A
LAl
LBLB
B
LBl
AB LALB
Fig. 2.2. Schema grupelor de sânge din sistemul AB0

În cazul fenomenului de codominanţă, ambele gene sunt funcţionale,

determinând apariţia unui fenotip nou. Genotipul heterozigot LALB se
manifestă prin grupa de sânge AB.
Pentru realizarea unor transfuzii sangvine trebuie cunoscute grupele
de sânge ale donatorului şi receptorului. Cunoaşterea modului cum se
moştenesc grupele sangvine are importanţă şi în stabilirea paternităţii.

17
 2.3.4. Pleiotropia
Prin fenomenul de pleiotropie se înţelege efectul fenotipic multiplu a
unei singure gene.
Genele care au capacitatea de a determina la acelaşi organism două
sau mai multe caractere se numesc pleiotropice.
Fenomenul a fost observat de MENDEL, care a demonstrat că
mazărea cu flori albe are boabe cu tegumentul alb, cea cu flori colorate are
tegumentul cenuşiu sau brun.
NILLSON-EHLE a arătat că o anumită genă la ovăz modifică
simultan forma aristelor spicului, pilozitatea şi fragilitatea tulpinilor.
Un exemplu caracteristic de pleiotropie îl oferă hibridul Nicotiana
silvestrisNicotiana tabacum, la care apar şase caractere distincte,
deschiderea carpelelor, transformarea ovulelor în carpele, alungirea axei
florale deasupra carpelelor, placentaţia, cantitatea de nectar şi încreţirea
bazală a corolei, care sunt controlate de aceiaşi genă.

2.3.5. Genele letale

Genele letale schimbă raportul mendelian de segregare, deoarece
prezenţa lor în stare homozigotă (dominantă sau recesivă) determină moartea
indivizilor purtători, înainte de maturitatea sexuală.
După gradul de manifestare, efectul genelor letale poate fi:
- gene letale, ce cauzează o mortalitate de 100% a indivizilor
purtători;
- gene semiletale, în acest caz 50% dintre indivizii purtători mor;
- gene subvitale, care cauzează moartea unui număr mai mic decât
50% dintre indivizii purtători.
Noţiunea de genă letală a fost introdusă în ştiinţă de către CUÉNOT
(1911), în urma cercetărilor intreprinse pe şoareci de culoare galbenă. Aceştia
s-au dovedit a fi întotdeauna heterozigoţi, deoarece prin încrucişarea a doi
şoareci galbeni, nu se obţin niciodată numai şoareci galbeni, ci un amestec cu
indivizi de altă culoare. Raportul între şoarecii galbeni şi cei de altă culoare
este în general de 2:1.
Dacă se notează gene pentru culoarea normală a blănii cu a şi mutanta
sa care determină culoarea galbenă a blănii cu A y (yellow = galben), prin
încrucişarea între organisme heterozigote ar trebui să se obţină raportul de 3:1
între indivizii galbeni şi de altă culoare (fig. 2.6.)

18
 Fig. 2.6. Fenomenul de letalitate de dominanţă la şoareci
(raport de segregare fenotipic 1:2:1 letal)

AyaAya=AyAy+2Aya+aa
Dacă se ţine seama de tipul AyAy, adică galben homozigot lipseşte, s-
a dedus că gena Ay este o alelă mutantă letală, care în stare homozigotă duce
la moartea organismului. S-a constatat că prin sacrificarea unei femele
gestante, o parte a şoarecilor de culoare galbenă mor în stadiu embrionar.
La plante au fost identificate numeroase gene letale care în stare
homozigotă provoacă moartea embrionilor, sau plantelor înainte de
maturitate. La porumb se cunosc 15 gene diferite care în stare homozigotă
blochează fotosinteza şi formarea clorofilei (plante albinotice), incapabile să
supravieţuiască. Acelaşi fenomen a fost semnalat şi la Antirrhium majus (fig.
2.7.).

Fig. 2.7. Fenomenul de letalitate de recesivitate, la specia

Antirrhium majus (raport de segregare 1:2:1 letal)

19
 2.3.6. Complementaritatea genelor
Interacţiunea dintre două sau mai multe gene nealele, prezente
împreună, determină apariţia unui alt fenotip, decât fenotipul determinat de
fiecare genă în parte.

A. Complementaritatea de dominanţă a fost evidenţiată de

BATESON şi PUNNET (1908) la specia Lathyrus odoratus. S-a remarcat că
în urma încrucişării a două varietăţi de L. odoratus, cu flori albe, în generaţia
F1 s-au obţinut plante cu flori roşii, iar în generaţia F 2, raportul de segregare a
fost 9/16 plante cu flori roşii, 7/16 plante cu flori albe. Pentru formarea
antocianului este necesară prezenţa concomitentă a două gene dominante (C
şi P). Fiecare genitor prezintă în stare homozigotă o genă dominantă şi una
recesivă (CCpp, respectiv ccPP). În stare dominantă ambele gene sunt
întâlnite numai în F1 (CcPp) şi 9/16 din plantele obţinute în F 2 (C-P-).
Raportul fenotipic de segregare este de 9:7 (fig. 2.8.)

B. Complementaritatea de recesivitate, a fost evidenţiată de SHULL

în 1914, la specia Capsella bursa pastoris (traista ciobanului). S-a remarcat
că forma capsulei plantei este determinată de interacţiunea dintre două gene
nealele. În starea de recesivitate a ambelor gene, apare tipul cu capsulă
ovoidă. Dacă una sau ambele gene se află în stare dominantă, apare tipul cu
capsulă triunghiulară. Raportul genotipic de segregare în F 2 este de 9/16 A-B
(capsulă triunghiulară):3/16 aaB (capsulă triunghiulară):3/16 A-bb (capsulă
triunghiulară):1/16 aabb (capsulă ovoidă), iar cel fenotipic de 15:1 (fig. 2.9).
Acţiunea complementară a genelor recesive se explică prin prezenţa
unor gene duplicate, adică a unor gene similare ca acţiune, care însă se
transmit independent. Planta Capsella bursa pastoris fiind un tetraploid, are
două perechi din fiecare cromozom omolog şi ca atare posedă gene duplicate,
care determină acţiunea de complementaritate recesivă.

20
Fig. 2.8. Fenomenul de complementaritate de dominanţă în transmiterea culorii florii la
Lathyrus odoratus (raport de segregare fenotipic 9 roşu:7 alb)

21
Fig. 2.9. Fenomenul de complementaritate în transmiterea formei capsulei la
Capsella bursa pastoris (raport de segregare fenotipic 15 triunghiulară:1 ovoidă)
2.3.7. Interacţiunea dintre gene

22
 Interacţiunea dintre genele nealele poate determina apariţia unui
fenotip nou.
Forma crestei la găini este determinată de interacţiunea a două gene
nealele P şi R. În funcţie de interacţiunea lor, forma crestei poate să fie:
- pprr – creastă simplă;
- P-rr – creastă măzărată;
- pp-R – creastă trandafir;
- P-R – creastă nucă.
În urma încrucişării între doi indivizi homozigoţi, pentru ambele
gene, PPrr şi ppRR, cu creastă măzărată, respectiv trandafir, în F 1 se obţin
numai indivizi cu creasta tip nucă RrPp, iar în F2 se obţin cele patru tipuri de
creastă în raport de 9 nucă:3: trandafir:3 mazăre:1 simplă (fig. 2.10.)

Fig. 2.10. Fenomenul de interacţiune în transmiterea formei crestei la găini (raport de

segregare fenotipic 9 nucă: 3 trandafir: 3 mazăre:1 simplă)

23
 Interacţiunile dintre genele nealele intervin şi în formarea şi
transmiterea caracterelor la arbori, numai că, până în prezent, ele au fost
puţin studiate din cauza dificultăţilor metodologice de care s-a amintit.

2.3.8. Epistazia
Epistazia constă în mascarea expresiei fenotipice a unei gene numită
hipostatică, de către o altă genă nealelă numită epistatică.
Epistazia poate fi de dominanţă sau de recesivitate, după cum gena
epistatică este dominantă sau recesivă.
A. Epistazia de dominanţă. Culoarea glumelor şi bobului la ovăz este
determinată de două gene: N, epistatică, pentru culoarea neagră şi C
hipostatică, pentru culoarea cenuşie. Prezenţa genei N, în stare dominantă
împiedecă manifestarea genei C. Încrucişând ovăzul sălbatic (Avena fatua),
NNCC, cu boabe negre, cu ovăzul cultivat (A. sativa), nncc, cu boabe
galbene, s-au obţinut în F1 plante hibride, heterozigote pentru ambele gene
NnCc, cu boabe negre. Prin autopolenizarea generaţiei F1 s-a obţinut în F2
raportul de segregare fenotipică: 12 boabe negre:3 boabe cenuşii: 1 boabe
galbene (fig. 2.11.). Raportul de segregare geonotipic a fost: 9/16 N-C: 3/16
N-Cc: 3/16 nnCC: 1/16 nncc.

Fig. 2.11. Fenomenul de epistazie de dominanţă în transmiterea culorii glumelor şi boabelor

la ovăz (raport de segregare fenotipic 12 negre: 3 cenuşii: 1 galbene)

24
 B. Epistazia de dominanţă şi recesivitate a fost evidenţiată de
BATESON şi PUNNET, în experienţele lor privind transmiterea colorată a
penajului la găini. Culoarea penajului este determinată de două gene nealele.
Una dintre gene I – epistatică, care determină penajul alb (fie că este în stare
homozigotă dominantă II, sau heterozigotă Ii) maschează manifestarea
celeilalte gene, hipostatică C, care determină penajul colorat.
În urma încrucişării a două rase de găini cu pene de culoare albă,
Leghorn (IICC) şi Wyandotte (iicc), în F 1, s-au obţinut heterozigoţi IiCi, cu
penaj de culoare albă. Prin încrucişarea indivizilor F1 între ei, în F2 s-au
obţinut indivizi cu penajul alb şi colorat în raport de 13:3; cei 3/16 indivizi cu
penaj colorat (negru) având combinaţia C-ii, în care gena C nu mai este
represată de gena I, aflată în stare recesivă (fig. 2.12.).

Fig. 2.12. Fenomenul de epistazie de dominanţă şi recesivitate în transmiterea culorii

penajului la găini (raport de segregare fenotipic: 13 alb: 3 colorat)

25
 C. Epistazia de recesivitate. Acţiunea unei gene recesive în stare
homozigotă, genă epistatică, inhibă manifestarea altei gene nealele, în stare
homozigotă sau heterozigotă, gena hipostatică.
Culoarea blănii la câini este controlată de două gene: cc (gena
epistatică), determină culoarea albă; B – (gena hipostatică), care în absenţa
cc, determină culoarea neagră; bb (genă hipostatică), în absenţa cc, determină
culoarea maron.
În urma încrucişării între două rase de câini, una homozigotă cu blana
albă, BBcc, şi alta homozigotă cu blana maron, bbCC, se obţin în F1 numai
indivizi cu blană neagră, BbCc. În F2 se obţine raportul de segregare
fenotipică: 9 blană neagră: 4 blană albă: 3 blană maron (fig. 2.13.)

P BBcc  bbCC P

(alb) (maron)
F1 BbCc F1
(negru)

F2 ♀/♂ BC Bc bC bc F2
BBCC BBCc BbCC BcCc
BC
negru negru negru negru
BBCc BBcc BbCc Bbcc
Bc
negru alb negru alb
BbCC BbCc bbCC bbCc
bC
negru negru maron maron
BbCc Bbcc bbCc bbcc
bc
negru alb maron alb

Fig. 2.13. Fenomenul de epistazie de recesivitate, în transmiterea culorii blănii la câini

(raport de segregare 9 blană neagră: 4 blană albă: 3 blană maron

2.3.9.Poligenia (polimeria)
Mai multe gene nealele, care segregă independent, pot afecta acelaşi
caracter, expresia sa fenotipică depinzând de numărul de gene dominante
prezente.
NILSSON-EHLE a constat că la grâu, în determinarea culorii bobului
sunt implicate 2 (3) perechi de gene nealele, notate cu R 1, R2, (R3). Culoarea
bobului depinde de numărul de gene dominante prezente şi numărul de gene
nealele (2 sau 3), implicate. Din figura 2.14, rezultă că intensitatea culorii
boabelor de grâu, la indivizi rezultaţi în F2, este proporţională cu numărul de

26
gene în stare dominantă prezente în genotipul lor. Indivizii cu 4 gene R
(R1R1R2R2) în genotipul lor, vor avea bobul roşu închis, cei cu trei gene R,
vor avea bobul roşu, cei cu două gene R, vor avea bobul roşietic, cei cu o
genă R, vor avea bobul roşu pal, iar cei cu ambele gene în stare recesivă
(r1r1r2r2), vor avea bobul alb. Raportul de segregare în F1 este de 1:4:6:4:1,
formându-se 5 grupe fenotipice.

P R1R1R2R2  r1r1r2r2 P

bob roşu închis bob alb

F1 R1r1R2r2 F1
bob roşietic

F2 ♀/♂ R1R2 R1r2 r1R2 r1r2 F2

R1R1R2R2 R1R1R2r2 R1r1R2R2 R1r1R2r2
R1R2
roşu închis roşu roşu roşietic
R1R1R2r2 R1R1r2r2 R1r1R2r2 R1r1r2r2
R1r2
roşu roşietic roşietic roşu pal
R1r1R2R2 R1r1R2r2 r1r1R2R2 r1r1R2r2
r1R2
roşu roşietic roşietic roşu pal
R1r1R2r2 R1r1r2r2 r1r1R2r2 r1r1r2r2
r1r2
roşietic roşu-pal roşu pal alb

Fig. 2.14. Fenomenul de poligenie (polimerie) în transmiterea culorii cariopsei la grâu (raport
de segregare fenotipic 1 roşu închis:4 roşu:6 roşietic:1 alb)

2.3.10. Transgresiunea
Mai multe gene nealele, determină în generaţiile de segregare F2-F5, la
o parte din descendenţi, depăşirea expresiei maximale şi minimale a unui
caracter, faţă de gradul de manifestare a acestui caracter la genitori.
Prin încrucişarea unor iepuri, cu blană de culoare închisă
(M1M1M2M2M3M3m4m4), cu iepuri cu blană de culoare deschisă
(m1m1m2m2m3m3M4M4), în prima generaţie s-au obţinut indivizi heterozigoţi
cu blană de culoare intermediară (M1m1M2m2M3m3M4m4). Din descendenţa
acestora, pe lângă indivizi cu diferite nuanţe ale blănii, apar şi iepuri cu blană
albă (m1m1m2m2m3m3m4m4), transgresiune negativă (înglobează toate genele
recesive), precum şi iepuri cu blană de culoare neagră
(M1M1M2M2M3M3M4M4), transgresiune pozitivă (înglobează toate genele
dominante). Formele transgresive pozitive pot fi utilizate ca genitori valoroşi,
în procesul de ameliorare.

27
 Excepţiile de la tipurile de segregare mendeliană prezentate, sunt în
fond aparente, deoarece mecanismul separării factorilor ereditari şi al
formării combinaţiilor rămâne de tip mendelian.
Există însă şi abateri reale de la proporţiile respective, având o altă
sursă, cum ar fi segregarea preferenţială a cromozomilor, nesepararea
cromozomilor omologi în meioză, formarea nerandomizată a zigoţilor la
fecundare.
Astfel, repartiţia întâmplătoare în meioză a cromozomilor omologi la
celulele fiice şi formarea gameţilor cu cromozomi omologi şi gene alele în
raport de 1:1 sunt uneori deranjate, producându-se segregarea preferenţială
a unor cromozomi.
În consecinţă, în macrosporogeneză, la plante, se întâmplă ca un
cromozom să se localizeze de preferinţă în oosferă, iar omologul lui în unul
din ceilalţi nuclei ai sacului embrionar, neparticipând astfel la formarea
zigotului. Aberaţii similare pot să apară şi la formarea spermaţiilor şi a
polenului şi ele afectează proporţiile în care apar grupele de fenotipuri în
descendenţă.
Nondisjuncţia cromozomilor în meioză are ca efect la prima
diviziune apariţia unei celule haploide cu un cromozom suplimentar şi a
celeilalte celule haploide cu un cromozom în minus celulele sexuale care iau
naştere vor produce astfel în procesul fecundării zigoţi cu 2n+1 şi 2n-1
cromozomi, deci cu alte caractere şi cu altă repartiţie la descendenţi decât în
cazul normal.
Formarea nerandomizată a zigoţilor, adică unirea gameţilor în
procesul fecundării nu în mod întâmplător, după cum se realizează de obicei,
ci după anumite preferinţe condiţionate genetic, cum ar fi viabilitatea inegală
a celulelor sexuale mascule sau capacitatea de formare şi maturizarea inegală
a stigmatului. Fecundarea nerandomizată duce, de asemenea, la modificarea
raporturilor de segregare mendelian.

2.4. Ereditatea caracterelor calitative şi cantitative

Însuşirile organismelor sunt de o mare diversitate. Ele se pot totuşi

grupa în două categorii importante: caractere calitative şi caractere
cantitative.
Caracterele calitative sunt trăsături ale unui organism care-l fac să se
deosebească categoric de un alt organism. Diferenţele calitative împart
indivizii în tipuri distincte, fără legături prin intermediari. Cele mai tipice
prezintă stări alternative ca : prezenţa aristelor la grâu - lipsa lor, prezenţa-
lipsa coarnelor la animale, prezenţa - lipsa pigmentului, pigment de o culoare
- pigment de altă culoare.

28
 În această categorie se înscriu şi trăsăturile definitorii la arbori, forma,
structura anatomică, însuşirile metabolice caracteristice la frunze, flori,
fructe, tulpină ş.a. Caracterele calitative au un grad ridicat de stabilitate şi
sunt prea puţin influenţate de factorii de mediu, care nu pot determina decât
mici variaţii de expresie, structură sau comportament, niciodată
fundamentale.
La om, un exemplu concludent îl oferă grupele sangvine, care depind
în exclusivitate de fondul genetic.
În analizele genetice, MENDEL, ca şi alţi cercetători, au exprimat în
cercetările lor, îndeosebi, caractere calitative. Ele sunt determinate adesea de
una sau două perechi de gene (gene majore), iar efectul fluctuaţiilor mediului
înconjurător asupra lor, poate fi imperceptibil după cum s-a mai amintit. Din
aceste considerente, în urma încrucişărilor apar fenotipuri distincte, bine
conturate, cu dominanţă completă sau incompletă (gene semidominante),
ceea ce determină o variabilitate discontinuă.
Caracterele cantitative se caracterizează prin următoarele: se
apreciază cantitativ prin măsurare, cântărire, numărare, cronometrare etc., de
aceea se mai numesc şi caractere metrice; sunt determinate, adesea, de mai
multe gene şi nu pot fi separate uşor şi categoric pe clase de fenotipuri. Sunt
puternic influenţate de condiţiile de mediu şi prezintă o variabilitate
continuă, adică fenotipuri cu valori cuprinse între cele mai mici şi cele mai
mari valori, ca un şir continuu de fenotipuri. Variabilitatea unor asemenea
caractere se studiază cu ajutorul biometriei.

2.4.1. Caracteristicile eredităţii caracterelor cantitative

Un exemplu privind ereditatea mendeliană a caracterelor cantitave şi
punerea în evidenţă a principalelor sale caracteristici o reprezintă cercetările
lui EAST (1916) la Nicotiana longiflora. Încrucişând între ele două varietăţi
de Nicotiana, una cu corola de 40 mm lungime (P 1), iar cealaltă cu corola de
93 mm (P2), caractere foarte constante, EAST a obţinut în F 1 şi F2 plante cu
lungime intermediară, cu deosebirea că variabilitatea hibrizilor F 2 a fost dublă
faţă de cea a hibrizilor din F1 (fig. 2.15).

Fig. 2.15. Variaţia lungimii corolei la două varietăţi deNicotiana longiflora şi la hibrizii din
diferite generaţii obţinuţi din încrucişarea acestora

29
 Autofecundând plante din F2, deosebite în ceea ce priveşte lungimea
corolei, s-au obţinut în F3 familii care în medie au avut aceeaşi lungime a
corolei ca şi formele parentale din F2.
Mai mult, prin selecţia divergentă a plantelor din F 2 şi F3 s-au obţinut
familii care au avut valori foarte apropiate de valorile tipice părinţilor iniţiali
(P1 şi P2). Aplicând selecţia în F4 şi F5 s-a reuşit să se deplaseze media
formelor extreme şi mai mult către cea a varietăţilor parentale (P 1 şi P2).
Rezultatele obţinute l-au făcut pe EAST să emită următoarele postulate:
- încrucişarea între varietăţi homozigote va da în F1 populaţii având
aceiaşi uniformitate ca cea a formelor parentale;
- variabilitatea populaţiilor din F2, va fi mai mare decât a
populaţiilor din F1 ;
- în cazul când populaţiile din F2 sunt suficient de mari, pot fi
întâlniţi indivizi cu valori egale cu ale formelor parentale ;
- în unele cazuri unii indivizi din generaţia F 2 pot chiar depăşi
tipurile parentale, apar deci transgresiuni ;
- indivizii situaţi în diferite puncte ale curbei de frecvenţă a
populaţiilor F2, vor da în F3 şi în generaţiile următoare familii care
se vor deosebi marcant între ele.

Rezultatele obţinute de EAST în urma hibridării celor două varietăţi

de Nicotiana şi postulatele stabilite au dus la concluzia că genele joacă un rol
foarte important în ereditatea caracterelor cantitative.
NILSSON-EHLE (1909) cercetând ereditatea culorii la boabele de
grâu a stabilit că aceasta este determinată de trei perechi de gene şi anume:
R1r1, R2r2, R3r3 din care genele dominante R1, R2 şi R3 condiţionează culoarea
roşie, iar genele recesive r1, r2 şi r3 culoarea albă. Fiecare din cele 3 perechi
de gene segregă independent conform legii segregării independente a
perechilor de caractere a lui MENDEL. Astfel, în urma autofecundării
indivizilor R1r1 se obţin plante cu boabe roşii şi cu boabe albe în raport de 3
roşii (R1-) : 1 alb (r1r1). În cazul segregării a două perechi de gene (R 1r1, R2r2)
raportul dintre cele două categorii de plante este de 15 roşii : 1 alb, iar în
cazul segregării a trei perechi de gene (R1r1, R2r2, R3r3) raportul de segregare
este de 63 roşii : 1 alb.
Interpretând rezultatele, NILSSON-EHLE a elaborat teoria genelor
polimere potrivit căreia există factori ereditari cu acţiune foarte
asemănătoare, care îşi însumează efectele, determinând formarea aceluiaşi
caracter cantitativ. Cu cât numărul factorilor creşte, cu atât caracterul
controlat devine mai expresiv.
Astfel de gene cu acţiune individuală redusă care participă la
formarea aceluiaşi caracter au fost numite gene polimere (gene multiple,
factori multipli). Fiecare genă în parte urmează ereditatea de tip mendelian

30
întocmai ca genele cu efect calitativ. Când genele respective se asociază
produc, în urma adiţiei efectelor, o variaţie cantitativă continuă.
La arbori, un exemplu ipotetic de determinism polimeric poate fi dat
la molid, în ceea ce priveşte forma solzilor conurilor.
Molidul carpatic (Picea abiens var. montana) prezintă conuri cu solzi
acuminaţi (ascuţiţi), în timp ce molidul de origine austriacă (P. abiens var.
europaea) are conuri cu solzi rotunjiţi la vârf. Este posibil ca formarea
solzilor să fie codificată de două perechi de gene alele A1a1 şi A2a2 care, prin
încrucişări, în F2 să dea combinaţii genotipice de 9 şi clase fenotipice în
număr de 5 (fig. 2.16 ).
Reiese din analiza datelor din tabel că în funcţie de cota de participare
a alelelor A1a1 şi A2a2, vârfurile solzilor variază de la puternic acuminaţi în
genotipul A1A1A2A2, la evident rotunjit în genotipul a1a1a2a2. În acest caz,
însă, nu numai genele A1 şi A2 ar fi active ci şi alelele a 1 şi a2 care codifică
forma rotunjită a conurilor, fără însă ca între aceste gene să apară relaţii de
dominanţă şi recesivitate.

Fig. 2.16. Ereditatea formei solzilor la conurile de molid - ipoteză

Teoria genelor polimere a lui NILSSON-EHLE a fost confirmată prin

cercetările lui EMERSON şi EAST (1913) la porumb, DEVENPORT la om,
SHULL (1914) la traista ciobanului şi EAST (1916) la tutun.

31
 Ereditatea caracterelor cantitative a fost fundamentată sub aspect
ştiinţific de către MATHER (1949, 1953). Potrivit concepţiei sale
transmiterea caracterelor se efectuează prin două categorii de gene :
poligenele minore şi obligogenele sau genele majore. Primele controlează
caracterele cantitative iar ultimele caracterele calitative. Poligenele sunt gene
cu efect slab, de unde şi numele de gene minore. Pe măsură ce se acumulează
ele exercită o acţiune puternică în procesul de formare a caracterelor, fiind
echivalentă cu genele polimere.

CAPITOLUL III

Bazele citologice ale eredităţii

3. Organizarea celulară a matariei vii

Celula, ca formă superioară de organizare a materiei vii, este unitatea

morfologică şi funcţională de constituire a tuturor organismelor vii, cu
excepţia virusurilor. Celula posedă metabolism individual, ciclu de viaţă şi
energie proprie, fiind capabilă de creştere şi autoreproducere independentă.
În raport cu complexitatea structurală a celulei şi mai ales a nucleului,
organismele vii aparţin la două tipuri de organizări: tipul procariot şi tipul
eucariot.

3.1. Organizarea celulară la eucariote

Organizarea eucariotă, mai complexă, este caracteristică algelor verzi,

brune şi roşii, ciuperci, muşchi, ferigi, gimnosperme şi angiosperme, şi
organismelor animale.
În linii mari, o celulă eucariotă este alcătuită din membrană,
citoplasmă şi nucleu (fig. 3.1.)
Membrana celulară (plasmalema) la plante este protejată, de regulă,
de un perete celular de natură pectică-celulozică, având rol de schelet. La
animale, plasmalema reprezintă un strat superficial de condensare plasmatică,
peretele celular lipsind.

32
 Fig. 3.1. Organizarea celulară la eucariote

Citoplasma, înalt diferenţiată structural şi funcţional, este alcătuită

din :
a) citosolul (hialoplasma), reprezintă mediul în care sunt incluse
celelalte componente putând să existe în stare de gel, sau de sol.
b) sistemul de membrane sau reticolul endoplasmetic, poate fi
neted (alfa), sau rugos (beta). Cel neted este reprezentat printr-o
reţea de tubuşoare şi vezicole la nivelul cărora se sintetizează în
principal hormoni. Sistemul endoplasmatic rugos are pe suprafaţa
sa formaţiuni granulare ribozomale, constituind ergastoplasma,
activă în sinteza proteinelor de secreţie.
Organitele celulare sunt formaţiuni intracelulare, unele prezente în
toate celulele (mitocondriile, aparatul Golgi, lizozomii, ribozomii), altele
prezente numai în celulele vegetale (plastidele), cu rol în procesele
metabolice specifice.

a) Ribozomii sau granulele lui Palade sunt constituite din ARN-

ribozomal şi proteine, cu rol important în sinteza proteică. Au o
structură constantă, sub formă sferică sau elipsoidală. Ribozomii
pot exista în citoplasmă, sau ataşaţi de reticolul endoplasmatic. Ei
se pot cupla cu ARN-m în procesul de biosinteză formând
polizomii.
b) Mitocondriile sunt structuri mici, independente, considerate
centrele energetice ale celulei. La nivelul lor a fost pus în evidenţă
ADN, cu rol în ereditatea extracelulară. ADN-ul mitocondrial este

33
 dublu eliciodal circular şi reprezintă mai puţin de 1% din ADN-ul
celular.
Mitocondriile sunt capabile de autoreplicare, de creştere, de
stocare şi transmitere a informaţiei genetice specifice, comportându-
se ca nişte organite semiautonome, cu continuitate citologică şi
genetică.
c) Plastidele sunt organite citoplasmatice proprii celulei vegetale, cu
rol esenţial în procesul de sinteză şi stocare a substanţelor
organice. Conţin toate elementele unui sistem genetic (ADN şi
ARN), având astfel rol ereditar.
d) Aparatul Golgi este o reţea perinucleară, alcătuit din formaţiuni
numite dictiozomi, cu rol în procesul de maturare proteică, în
transportul şi depozitarea substanţelor elaborate.
e) Centrozomul, depistat în celula animală şi vegetală, este format
din doi centrioli şi centrosferi şi are rol în formarea fusului de
diviziune. Fiind purtător de ADN, are rol ereditar.
f) Lizozomii sunt corpusculi de formă ovoidă, ce conţin enzime
digestive fiind responsabili de digestia intracelulară. Beneficiază
de enzime hidrolitice (proteoză, ribonucleoză, fosfatază ş.a.) şi
sunt specifice celulei animale. Formaţiuni cu funcţii asemănătoare
au fost semnalate şi la plante (peroxizomi, sferozomi şi
glioxizomi).
Nucleul sau carionul este partea cea mai reprezentativă a celulei sub
aspect genetic, reprezentând 1/4-1/3 din volumul total al celulei. Nucleul ca
entitate morfologică, este alcătuit din membrană nucleară, cariolimfă,
nucleol, cromocentrul şi cromatină (cromozomi).
a) Membrana nucleară se evidenţiază în interfază. Este formată din
două membrane lipoproteice, prevăzute cu pori prin care se
realizează schimburile dintre cariolimfă şi citoplasmă. Membrana
exterioară se racordează cu reticolul endoplasmatic, prin care
realizează legătura între membrana nucleară şi cea celulară. Are
rol important în organizarea şi funcţionarea cromozomilor,
precum şi în procesul de replicare şi transcriere de ADN.
b) Cariolimfa, nucleoplasma sau matrixul nuclear, este mediul în
care sunt incluse formaţiunile nucleare, putând exista în stare de
gel sau sol.
c) Nucleolul, este prezent în nucleu ca un corp sferic, vizibil în
interfază şi profază ataşat la unii cromozomi în zona strangulaţiei
secundare. Numărul nucleolilor este caracteristic fiecărei specii.
d) Cromatina reprezintă starea în care se găseşte materialul
cromozomal în interfază sub forma fibrei elementare de

34
 cromatină. Prin condensarea fibrei elementare de cromatină, în
cursul diviziunii celulare se pot evidenţia cromozomii.

3.1.1. Cromozomii la organismele eucariote

Principalii purtători ai informaţiei genetice la eucariote sunt
cromozomii prezenţi în nucleul celular. Aceştia sunt constituiţi din cromatină,
ce conţin aproximativ 60% proteine, 35% acid dezoxiribonucleic (ADN) şi
5% acid ribonucleic (ARN).
După funcţiile lor, cromozomii sunt de două tipuri: autozomi, ce se
regăsesc în celulele somatice şi variază ca număr de la o specie la alta şi
heterozomi, sau cromozomi ai sexului. Celulele somatice conţin două seturi
de autozomi şi doi heterozomi XX sau XY, iar celulele sexuale conţin un set
de autozomi şi un heterozom.

3.1.1.1. Morfologia cromozomului la eucariote

Sub aspect morfologic, cromozomul eucariot prezintă următoarele
formaţiuni: cromatidele surori, centromerul, constricţia secundară, telomerii,
satelitul şi knobul.
Cromatidele surori sunt două unităţi structurale identice genetic,
unite la nivelul centromerului.
Centromerul (strangulaţia sau constricţia primară) este zona cu care
cromozomul se fixează de fibrele fusului de diviziune celular. El împarte
cromozomul în două braţe scurt, sau proximal (p) şi braţul lung, sau distal (q)
(fig. 3.2).
În raport cu poziţia centromerului, distingem următoarele tipuri
morfologice de cromozomi:
- telocentrici, cu poziţia centromerului terminală;
- acrocentrici, poziţia centromerului fiind subterminală ;
- submetacentrici, cu poziţia centromerului submediană ;
- metacentrici, poziţia centromerului fiind mediană.
Strangulaţia sau constricţia secundară este asemănătoare centrome-
rului, însă la nivelul ei cromatidele nu se unesc. Zona se mai numeşte şi
organizator nucleolar, la acest nivel fiind ataşat de obicei nucleolul.
Telomerii sunt formaţiuni terminale ale cromozomilor ce le conferă
stabilitate. În lipsa acestora apar restructurări cromozomale şi modificarea
morfologică.
Satelitul sau trabantul este o formaţiune facultativă, separată de
restul cromozomului prin strangulaţia secundară. De regulă este dispus pe
braţul proximal (scurt) al cromozomului.

35
 Knobul este o formaţiune terminală sau subterminală
heterocromatică, dispus pe anumiţi cromozomi, cu valoare de marker
citologic (fig. 3.3.).

Fig. 3.2. Morfologia generală a cromozomului

Fig. 3.3. Morfologia cromozomului eucariot

3.1.1.2. Structura cromozomului eucariot

36
 Elementul structural de bază al cromozomului este nucleosomul. La
microscopul electronic, nucleosomii apar ca un şirag de perle, fiecare fiind
alcătuit dintr-un miez histonic pe care se înfăşoară două spire de ADN. Între
doi nucleosomi există elemente de legătură constituite din segmente scurte de
ADN asociate cu o componentă histonică H1 (fig. 3.4). Succesiunea mai
multor nucleosomi determină formarea fibrei simple de cromatină, care la
rândul ei se spiralează sub formă de selenoid şi formează fibra elementară
de cromatină, care constituie elementul de bază a cromozomului. În interfază
cromozomii se găsesc sub această formă elementară de cromatină.

Fig. 3.4. Formarea fibrei simple şi a fibrei elementare de cromatină

3.1.1.2. Compoziţia chimică a cromozomului eucariot

37
 Cromozomii sunt alcătuiţi din cromatină, substanţă fundamentală ce
conţine acizi nucleici şi proteine, lipide şi poliglucide, ioni de calciu şi
magneziu.
ADN-ul nuclear reprezintă aproximativ 95% din totalitatea ADN-ului
celular, şi răspunde de stocarea informaţiei genetice şi continuitatea ei de la o
generaţie la alta. Cantitatea constantă de ADN din fiecare cromozom este
supusă unei variaţiuni ciclice, determinată de separarea cromatidelor în
cadrul ciclului celular. ADN-ul din care este constituită cromatina poate fi de
două feluri : ADN cu corespondenţă de codare şi fără corespondentă de
codare.
- ADN-ul cu corespondenţă de codare este activ în procesul de
transcripţie, putând fi de două feluri :
a) ADN nerepetitiv (unic) care conţine gene active în procesul de
sinteză a proteinelor celulare, ce poartă mesajul genetic necesar
transcrierii ARN-m ;
b) ADN repetitiv, corespunde genelor ce poartă mesajul genetic
transcrierii ARN-r, ARN-t şi ARN-m necesar biosintezei
histomelor.
- AND-ul fără corespondenţă de codare, inactiv în procesul de
transcripţie este înalt repetitiv, fiind sub două forme:
a) ADN spaţiator, dispus între secvenţele unice;
b) AND satelit cu localizare telomerică, sau în vecinătatea
centromerului şi a satelitului.
ARN-ul cromozomal se găseşte în cantitate diferită în celulele
diferitelor organe, reprezentând cca. 10% comparativ cu ADN.
Proteinele se prezintă sub forma de nucleoproteine şi sunt: histon şi
nonhiston.
Histonele sau proteinele bazice sunt omogene, cu rol de reglare
nespecific al activităţii genelor şi rol structural. Nonhistonele sunt foarte
heterogene, cu rol enzimatic, structural şi reglator specific a activităţii
genelor.

3.1.1.3. Caracteristicile cariotipului la eucariote

Alături de elementele morfologice, caracteristicile cromozomilor sunt
exprimate prin numărul, forma şi mărimea acestora.
Numărul, forma şi mărimea cromozomilor dintr-o celulă somatică
constituie cariotipul unui individ sau a unei specii. Acesta reprezintă un
criteriu de identificare a speciilor.
Numărul cromozomilor oscilează de la o specie la alta şi este relativ
stabil pentru indivizii aparţinând unei entităţi taxonomice. În celulele
somatice cromozomii sunt dispuşi în perechi, unul de origine maternă şi unul
de origine paternă (cromozomi omologi), având aceiaşi formă, aceiaşi

38
mărime şi aceiaşi valoare genetică, alcătuind garnitura diploidă, notată cu 2n.
În celulele sexuale, sau gameţi, există un singur set de cromozomi, adică câte
un cromozom din fiecare pereche, numărul lor fiind redus la jumătate.
Aceasta este starea haploidă şi se notează cu n.
La monocotiledonate numărul de cromozomi este cuprins între 2n=4
şi 2n=300, iar la dicotiledonate între 2n=6 şi 2n=226 (DARLINGTON şi
WHYLIE, 1995).
La arbori în celulele somatice numărul cromozomilor (2n) este
cuprins între 12 şi 14 (la genurile Cercis, alnus, Laurus ş.a. şi 62-82 la
genurile Ailanthus, Tilia etc. majoritatea speciilor forestiere de interes, de la
noi – molidul, bradul, laricele, pinul, fagul, stejarul, castanul ş.a. au 24 de
cromozomi.
Forma cromozomilor se stabileşte în metafaza diviziunii mitotice,
când cromozomii ating maximum de contracţie, în funcţie de poziţia
centromerului. În anafază, ca urmare a îndoirii braţelor cromozomale la
nivelul centromerului, pot să apară configuraţii în forma literei V, L sau I.
Mărimea cromozomilor diferă de la o specie la alta. Lungimea lor
variază între 2 şi 220 microni, iar grosimea între 0,2 şi 2 microni.
Datorită caracteristicilor morfologice, fiecare cromozom poate fi
identificat în celulele indivizilor. Cu toate modificările care apar pe parcursul
diviziunilor celulare, cromozomii apar în acelaşi număr, cu aceiaşi formă şi
mărime, ceea ce permite individualizarea şi recunoaşterea lor în cadrul
complexului cromozomal.

3.2. Reproducerea celulară

Substratul material al eredităţii se caracterizează prin continuitate.

Această proprietate se realizează la nivel celular şi se asigură prin
reproducerea sa cu fidelitate, transmiţându-se odată cu diviziunea, de la o
celulă la alta şi în procesul reproducerii, de la o generaţie la alta.

3.2.1. Ciclul celular mitotic şi semnificaţia sa genetică

Ciclul celular mitotic se desfăşoară în celulele somatice şi poate fi
definit ca fiind diviziunea celulară în urma căreia plecând de la o celulă
mamă cu un anumit număr de cromozomi, rezultă două celule fiice cu acelaşi
număr de cromozomi ca şi celula mamă, identice genetic între ele, identice şi
cu celula mamă de la care provine.
În cadrul ciclului mitotic se disting două etape : diviziunea nucleului
sau cariochineza şi diviziunea citoplasmei sau citochineza (fig. 3.5.)

39
 Fig. 3.4. Ciclul celular mitotic:
1,2,3-profaza; 4-metafaza; 5 începutul şi 6-sfârşitul anafazei, 7,8-telofaza; 9-citochineza;
c.p.-calote polare; m.n.-membrană nucleară; z.c.-zona clară; chr-cromocentre;
ph-fragmoplast; p.c.-placă celulară

Chariochineza. Procesele prin care trece materialul genetic din

nucleu în cariochineză se regăseşte în interfază şi mitoza propriu-zisă.
Interfaza sau interchineza, este faza dintre două mitoze succesive. La
microscop se observă nucleul conturat de membrana nucleară, cromozomii
fiind prezenţi sub forma fibrei elementare de cromatină şi nu pot fi
individualizaţi. În cadrul nucleului pot fi văzuţi unul sau mai mulţi nucleoli.

40
 În funcţie de momentul sintezei ADN-ului, interfaza se împarte în trei
etape : G1, S şi G2.
Faza G1 sau prereplicativă se caracterizează prin sinteza proteinelor şi
a ARN-ului. Cromozomii sunt monocromatidici.
Faza S (de sinteză sau replicativă) este caracterizată de sinteza ADN-
ului, concomitent cu a proteinelor histonice, astfel că fiecare cromozom
devine bicromatidic, cele două cromatide surori fiind identice.
Faza G2 (postreplicativă) este perioada de postsinteză în care are loc
maturarea nucleului şi pregătirea sa pentru diviziunea propriu-zisă.
Mitoza sau mitoza propriu-zisă, cuprinde patru faze : profaza,
metafaza, anafaza şi telofaza.
 Profaza este marcată de apariţia în cadrul nucleului a
cromozomilor sub forma unor fibre subţiri şi lungi. În profază dispar
nucleoli, se dezorganizează membrana nucleară şi se constituie fusul
de diviziune.
 Metafaza. Cromozomii ajunşi la condensarea maximă se ataşează
cu ajutorul centromerului de fibrele fusului de diviziune şi se aliniază
la centrul celular formând placa metafazică sau ecuatorială. În
metafază se pot determina numărul, forma şi mărimea cromozomilor,
elemente ce definesc cariotipul unei specii.
 Anafaza se caracterizează prin clivarea longitudinală a
cromozomilor, după ce în prealabil s-a produs clivarea centromerilor.
Cromozomii monocromatici se deplasează cu centromerul înainte,
spre polii celulei.
În anafază se asigură repartizarea aceleaşi informaţii genetice
la celulele fiice, având în vedere că cele două cromatide surori sunt
identice.
 Telofaza este un proces invers profazei. În cursul telofazei fibrele
fusului de diviziune dispar, iar cromozomii monocromatici ajunşi la
cei doi poli se despiralează, se subţiază şi iau aspectul unui ghem
(spirem). Are loc procesul de reconstituire a membranei nucleare şi a
nucleotidelor.
Citochineza. În ţesuturile somatice, în condiţii normale, cariochineza
este urmată de diviziunea citoplasmei.
În celula vegetală, cu perete celular rigid, diviziunea citoplasmatică
are loc la apariţia la centrul celulei a unui corpuscul plasmatic denumit
fragmoplast, de forma unui inel care treptat îşi umple lumenul cu substanţe
celulozo-pectice, care se transformă în perete celular.
La animale citochineza constă în apariţia unei strangulaţii în zona
ecuatorială a celulei, care asigură separarea celulelor fiice.

41
 Distribuţia tuturor componentelor protoplasmatice este foarte precisă
şi exactă, realizată sub control genetic, fapt ce determină formarea a două
celule fiice cu aceiaşi alcătuire structurală şi constituţie genetică.
Semnificaţia esenţială a diviziunii celulare mitotice constă în aceea că
ea asigură continuitatea genetică de-a lungul generaţiilor celulare succesive.
Ciclul celular, prin sporirea numărului de celule şi procesele de
biosinteză ce le implică, asigură creşterea organismului, asigurându-se
continuitatea genetică în ontogeneză, de la o celulă la alta, prin copierea
mesajului genetic în interfază şi repartizarea acestui mesaj în condiţii riguros
exacte celulelor fiice prin mecanismul mitozei, în anafază. În consecinţă, în
privinţa informaţiei genetice nucleare, toate celulele sunt identice. Prin
desfăşurarea mitozei se asigură constanţa numerică morfologică şi structurală
a cromozomilor.
3.2.2. Ciclul celular meiotic şi semnificaţia sa genetică
Ciclul celular meiotic, sau diviziunea meiotică este un tip particular de
diviziune celulară, caracteristic organismelor ce se înmulţesc pe cale sexuată
şi în urma căruia dintr-o celulă somatică cu 2n cromozomi se formează 4
celule fiice cu n cromozomi, diferite genetic între ele, diferite şi de celula
mamă de la care provin.
Diviziunea meiotică se desfăşoară în celule germinale, localizate în
organele de reproducere şi implică două diviziuni succesive, meioza I şi
meioza II, interfaza fiind prezentă o singură dată, la începutul ciclului celular,
având ca finalitate formarea gameţilor (fig. 3.6.)
Meioza I (primară sau reducţională). În această fază are loc reducerea
la jumătate a numărului de cromozomi şi fenomenul de recombinare
genetică.
Diviziunea meiotică are aceleaşi faze ca şi cea mitotică, atât pentru
metafaza I şi II, însă profaza este mai complexă.
 Profaza I-a. În această fază cromozomii parcurg o serie de procese
ce se realizează în următoarele subfaze: leptonem, zigonem, pachinem,
diplonem şi diachineză.
În leptonem – nucleul se măreşte în volum, cromozomii apar sub
forma unor filamente subţiri, în lungul cărora încep să se contureze
cromozomii.
În zigonem cromozomii omologi, unul de provenienţă maternă şi altul
de provenienţă paternă, se alătură şi se unesc doi câte doi, formând
cromozomi bivalenţi. Fenomenul de conjugare a cromozomilor se
numeşte sinapsă. Împerecherea cromozomilor omologi este controlată
genetic, realiazându-se strict genă alelă la genă alelă şi se
caracterizează prin formarea complexului sinaptomenal, care permite
realizarea recombinării genetice prin crossing-over.

42
 Pachinemul, se caracterizează prin condensarea cromozomilor,
legatura dintre ei devine din ce în ce mai intimă, devenind posibile
fenomenele de recombinare prin crossing-over.
Diplomenul se caracterizează prin faptul că la fiecare bivalent se pot
observa 4 cromatide, datorită tendinţei omologilor de a se separa,
rămânând uniţi însă la nivelul chiasmelor. Această configuraţie poartă
denumirea de tetradă cromatidică.
Diachineza este reprezentată de condensarea şi scurtarea puternică a
cromozomilor. Spaţiile dintre chiasme se măresc, chiasmele fiind
deplasate spre extremităţile cromozomilor, fenomen denumit
terminalizare.
La sfârşitul profazei I nucleolul şi membrana nucleară dispar,
formându-se fusul nuclear, pe care se ataşează configuraţiile cromozomale
bivalente.
Metafaza I. Cromozomii bivalenţi se aşează pe fibrele fusului de
diviziune, orientaţi cu centromerii spre polii opuşi, formând placa ecuatorială.
În metafază sunt vizibile incă chiasmele care leagă cromozomii fiecărei
perechi.
Anafaza I. Legătura dintre cromozomii omologi se diminuează,
bivalenţii se separă în cromozomi bicromatici, ce migrează spre polii celulei.
În anafaza I are loc reducerea numărului de cromozomi şi recombinarea
genetică intracromozomială, datorită segregării libere a perechilor de
cromozomi.
Telofaza I. Cromozomii, în număr haploid, se grupează în cei doi
nuclei, se formează membrana nucleară, se reorganizează nucleolii şi apar
două celule haploide (o diadă).
Cu aceasta se încheie prima diviziune meiotică. Nucleii nou formaţi
intră într-un stadiu numit interchineză. În urma meiozei I, uneori citoplasma
se divide, alteori nu. În acest ultim caz rezultă celule binucleate, numite
diade.
Meioza II (mitoză haploidă) este asemănătoare unei mitoze. Ea se
petrece în celule cu număr haploid de cromozomi.
Profaza II. În nucleul normal constituit, cromozomii se condensează şi
se individualizează. La sfârşitul profazei II are loc dezintegrarea membranei
nucleare şi formarea fusului de diviziune.
Metafaza II. Cromozomii se deplasează spre centrul celulei, unde se
fixează cu centromerul de fusul de diviziune, formând placa metafazică
(ecuatorială). Aspectul cromozomilor este de forma literei “X”, configuraţie
determinată de prezenţa unui singur centromer pentru cele două cromatide,
iar braţele lor se resping.
Centromerul fiecărui cromozom, care a ţinut unite cromatidele surori,
se dublează structural şi funcţional.

43
 Anafaza II. Are loc separarea centromerilor şi a cromozomilor în
cromatide, care devin cromozomi independenţi ce migrează spre poli.
Telofaza II. Se formează patru nuclei cu număr haploid de cromozomi
monocromatidici. Membrana nucleară se reface în jurul fiecărui grup de
cromozomi haploizi şi are loc apoi citokineza.

Fig. 3.6. Ciclul celular meiotic la Aloe thraskii

1-5-profaza heterotipică:1-leptoten, 2-zigoten, 3-pachitem, 4-diploten, 5-diachineză
6-metafaza heterotipică; 7- anafaza; 8-telofaza; 9-interchineză; 10-metafaza homeotipică;
11-anafaza; 12-teleofaza
Formaţiunea formată din patru celule haploide ce ia naştere la sfârşitul
meiozei II se numeşte tetradă celulară.
Astfel, dintr-o celulă diploidă cu 2n cromozomi, în urma celor două
diviziuni ale meiozei, rezultă patru celule fiice haploide, cu n cromozomi.

44
Fiecare din cele patru celule formate, conţin combinaţii diferite de gene,
asigurându-se astfel variabilitatea genetică.

*
* *

Ciclul celular mitotic este, de fapt, un ciclu închis în sensul că celulele

rezultate în urma meiozei nu mai reiau ciclul întrucât, la animale, acestea nu
se mai divid urmând a funcţiona ca şi gameţi în procesul de fecundare, iar la
plante suferă un număr limitat de diviziuni mitotice haploide în procesul de
formarea gameţilor.
Ciclul celular mitotic contribuie la realizarea a două funcţii biologice
majore: diversitatea lumii vii prin asigurarea variabilităţii genetice a
gameţilor şi continuitatea genetică de la o generaţie la alta în procesul de
fecundare, asigurând constanţa numărului de cromozomi a descendenţelor.
Variabilitatea genetică a gameţilor se asigură în cadrul proceselor de
recombinare intracromozomală prin crossing-over în profaza meiozei I şi
intercromozomală la nivelul setului haploid de cromozomi prin segregarea
independentă a perechilor de cromozomi omologi în anafaza meiozei I (fig.
3.7.).

Fig. 3.7. Reprezentarea schematică a consecinţelor fenomenului de crossing-over:

T = cromozom patern; M = cromozom matern

3.2.3. Ciclul de viaţă şi recombinarea genetică la plantele

superioare; semnificaţia biologică şi genetică

Prin ciclul de viaţă se asigură continuitatea genetică de la o generaţie

la alta în filogeneză şi cuprinde alternarea unor generaţii celulare haploide, în
procesul de formare a gameţilor (gametogeneza), cu a unor generaţii celulare

45
diploide, datorită fecundării. Gradul de reprezentare a celor două generaţii
celulare, haploidă şi diploidă, diferă la plante şi animale.
La plante, gradul de reprezentare a nivelului haploid şi diploid diferă
în raport de poziţia ocupată pe scara evolutivă.
În urma meiozei rezultă celule haploide, care nu reprezintă gameţi ca
şi în cazul animalelor ci spori din care în urma mitozei haploide succesive va
rezulta gametofitul (generaţia haploidă), formaţiune ce va da naştere
gameţilor. Gameţii în urma procesului de fecundare vor da naştere zigotului
diploid şi apoi prin diviziuni mitotice succesive se va forma sporofitul
(generaţia diploidă), care în urma meiozei va produce din nou celule haploide
(spori), încheindu-se astfel ciclul de viaţă.
Diviziunea reducţională (meioza), se produce atât la animale, în
spermatogeneză şi ovogeneză, cât şi la plante, în microsporogeneză şi
macrosporogeneză.
În spermatogeneză (meioza, la animale mascule), toate cele patru
celule rezultate sunt de regulă, funcţionale, reprezentând spermatozoizii.
În ovogeneză (meioza, la animale femele), doar una dintre cele patru
celule este funcţională – ovulul – gametul femel.
Gametogeneza la plantele superioare cuprinde microgametogeneza,
sau procesul de formare a gameţilor masculi şi mega sau macrosporogeneza,
adică procesul de formare a gameţilor femeli (fig. 3.8)

46
Fig. 3.8. Microsporogeneza (b) şi megasporogeneza (a) (după E.A. WHINCHESTER, 1961,
modificat de A. MÜNTZIG, 1967)
În microsporogeneză (meioza la plante, în cazul grăunciorilor de
polen) din fiecare celulă haploidă a tetradei se formează câte un grăuncior de
polen (fig. 3.8.). Acesta, în timpul germinării, suferă două diviziuni mitotice
succesive, în urma cărora rezultă un nucleu generativ şi unul vegetativ.
Nucleul vegetativ se resoarbe, iar nucleul generativ haploid trece printr-o
nouă diviziune mitotică, dând naştere la doi nuclei spermatici, care reprezintă
gameţii masculi.
În macrosporogeneză (meioză, în cazul gameţilor femeli), numai una
dintre cele patru celule ale tetradei este funcţională, devenind sacul
embrionar. Nucleul haploid al sacului embrionar parcurge trei diviziuni
mitotoce succesive în urma cărora rezultă opt nuclei. Unul dintre aceşti nuclei
haploizi ai sacului embrionar devine nucleul oosferei (gametul femel la
plante), doi se contopesc dând nucleul secundar diploid al sacului embrionar,
trei formează nucleii antipodelor şi doi devin nucleii sinergidelor.
În urma procesului de fecundare se realizează fuziunea celor două
celule sexuale, masculă şi femelă.
Sub aspect genetic, semnificaţia fecundării este primordială, deoarece
prilejuieşte întâlnirea şi regruparea cromozomilor omologi din gameţi, unul
de provenienţă maternă, celălalt de provenienţă paternă. Celula, dispune
astfel de 2n cromozomi fiind diploidă, faţă de gameţii care sunt haploizi cu n
cromozomi.
Unirea gameţilor la fecundare se produce în mod întâmplător,
nedirijat, ceea ce constituie o sursă primordială de variabilitate genetică.
Astfel, în cazul combinării a n gene, fiecare fiind reprezentată prin câte a
alele, numărul de genotipuri (g) ce vor rezulta, sunt:
n
 a (a  1) 
g 
 2 
Din exemplul dat, dacă se iau în calcul numai 10 gene, fiecare cu câte
2, 3 sau 4 alele, numărul de combinaţii este de 310, respectiv 610 şi 1010 etc.
În cazul plantelor superioare, Angiosperme, se produce dubla
fecundare, din contopirea oosferei cu gametul mascul, rezultând oul sau
zigotul, iar din unirea nucleului secundar cu al doilea gamet se formează
zigotul accesoriu (fig. 3.9.).

47
 Dacă zigotul este diploid, zigotul accesoriu are trei seturi de
cromozomi, fiind tetraploid, deoarece rezultă din fuziunea nucleului secundar
diploid cu gametul mascul haploid. Faptul că în setul triploid (3n)
cromozomi, un număr de 2n cromozomi provin de la părintele matern şi
numai n cromozomi de la cel patern are consecinţe în producerea unor
fenomene genetice, de tipul eredităţii citoplasmatice.

Fig. 3.9. Fazele fecundării la Angiosperme

Din zigot, prin diviziuni celulare succesive mitotice, ia naştere

embrionul, iar din zigotul accesoriu, se formează endospermul secundar şi
albumenul.
În cazul Gymnospermelor fecundarea este simplă, un singur gamet
contopindu-se cu oosfera (fig. 3.10.)

48
 Fig. 3.10. Fecundarea la Pinus
Endospermul primar al gimnospermelor, deşi îndeplineşte aceleaşi
funcţiuni ca şi la angiosperme, are origine diferită, luând naştere dintr-o
celulă a nucelei aflată în apropierea micropilului şi fiind haploid (n
cromozomi).
În esenţă, diferenţierea timpurie a ţesuturilor embrionului, ca şi
diferenţierea postembrionară care urmează, atât la angiosperme cât şi la
gimnosperme, are ca sursă primordială informaţia genetică din structurile
ADN ale celulei-ou în care sunt memorizate de la început toate caracterele
organismului.

CAPITOLUL IV

Teoria cromozomală a eredităţii

4. Noţiuni introductive

Pentru genetică, studiul celulei şi a diviziunii celulare prezintă o mare

importanţă deoarece face posibilă identificarea materialului genetic, a
mecanismului prin care genele se transmit de la celula mamă la celulele fiice,
de la ascendenţi la descendenţi, a modului cum se realizează recombinarea
genetică şi cum se produc mutaţiile la nivel genetic, precum şi restructurările
la nivelul cromozomilor.
Teoria celulară elaborată de SCHLEIDEN şi SCHWANN (1838) şi
completată de WIRCHOW (1855), au demonstrat că organismele au o
alcătuire celulară sau pluricelulară şi că celulele provin exclusiv din alte
celule.
După elaborarea teroriei celulare, studiul celulei a luat un avânt
deosebit spre sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea,
permiţându-i lui MORGAN să sintetizeze cunoştinţele acumulate într-o
teorie cromozomială a eredităţii, completată şi cu rezultatele experimentale
proprii.
Legile eredităţii elaborate de MORGAN, explică transmiterea
ereditară a caracterelor determinate de gene plasate pe perechi diferite de
cromozomi.

49
 Teoria cromozomială a eredităţii are patru principii de bază:
 plasarea liniară a genelor pe cromozomi;
 fenomenul de linkage, sau transmiterea genelor plasate pe aceeaşi
pereche de cromozomi;
 fenomenul de crossing-over sau schimbul reciproc de gene între
cromozomii pereche;
 numărul limitat a grupelor de înlănţuire a genelor.
Cercetările lui MORGAN şi colaboratorii săi, au fost efectuate în
special asupra musculiţei de oţet (Drosophila melanogaster). Aceasta se
înmulţeşte foarte repede, o generaţie putând fi obţinută, la o temperatură de
20ºC în numai 12 zile. Acest lucru, a permis ca pe parcursul unui an să se
poată studia un număr mare de generaţii succesive. Fiecare femelă produce
câteva sute de descendenţi. Numărul de cromozomi somatici la D. melano-
gaster este mic (2n=8), putând fi uşor identificaţi la microscop, datorită
deosebirilor lor morfologice.
Studiind câteva sute de mii de indivizi timp de mai mulţi ani, T.H.
MORGAN şi colab. au reuşit să identifice peste 500 de mutaţii care afectau
toate organele insectei. Aceste mutaţii au servit ca material de studiu
transmiterii ereditare a caracterelor la descendenţi şi respectiv a
mecanismului cromozomial al eredităţii. Prin încrucişarea mutantelor între
ele sau cu tipul normal, denumit şi “sălbatic” s-a studiat modul de transmitere
ereditară a diferitelor gene în cursul generaţiilor succesive. Aceste rezultate
corelate cu cercetările citologice ale materialului respectiv, au dus la
elaborarea principiilor menţionate la începutul capitolului.

4.1. Plasarea liniară a genelor pe cromozomi

Prima teză a teoriei cromozomiale a eredităţii consideră că factorii

ereditari (genele) sunt plasaţi pe cromozom în anumite poziţii precise,
denumite loci (locus). De obicei, genele se prezintă sub formă de perechi
alele ce determină dezvoltarea unor caractere contrastante, din care una este
dominantă şi cealaltă recesivă.
T.H. MORGAN a constat că genele pot suferi mutaţii transformându-
se în gene alele. Prin mutaţie, gena dominantă A ce determină tipul normal
(sălbatic) se poate transforma în gena alelă recesivă a. Ca urmare, genele se
găsesc de regulă sub formă de pereche (alele). Genele se notează cu primele
1-4 litere ce desemnează prescurtat caracterul afectat de gena respectivă (în
limba engleză sau latină). De exemplu, gena mutantă recesivă ce determină
ochi de culoare albă la musculiţa de oţet se notează cu w (de la engl. white =
alb), iar gena alelă ce determină tipul normal cu ochi roşii, cu aceeaşi literă
având indicele + (w+). Gena ce determină corpul de culoare galbenă se
notează cu y (de la engl. yellow = galben), iar alela sa ce determină corpul

50
normal gri, cu y+. Din cele de mai sus se confirmă ideea că genele alele sunt
situate în aceiaşi pereche de cromozomi, în loci omologi, şi influenţează
aceiaşi însuşire a organismului, determinând apariţia unor caractere
contrastante (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1.

Caracterul Genele alele

w+ ochi de culoare roşie
1 Culorae ochilor
w ochi de culoare albă
y+ corp de culoare gri
2 Culoarea corpului
y corp de culoare galbenă
vg+ aripi normale
3 Forma aripilor
vg aripi vertigiale

Încrucişând indivizi normali cu diverse mutante sau diferite mutante

între ele, MORGAN constată că transmiterea multor caractere se abate de la
cea de-a a doua lege a lui MENDEL. Admiţând că diferitele caractere ale
organismului sunt determinate de genele plasate pe cromozomi, MORGAN
îşi dă seama că numărul genelor este mult mai mare decât numărul
cromozomilor unui organism. De aici concluzia că mai multe gene sunt
plasate în acelaşi cromozom, într-o succesiune liniară, în anumiţi loci.
MORGAN, analizând un mare număr de indivizi de D. melanogaster,
femeli şi masculi, insectă ce are un număr de 8 cromozomi, constată că
femelele au o pereche de cromozomi omologi (XX), iar masculii un
cromozom X de formă lineară şi un cromozom neomolog, Y de forma unui
bastonaş frânt.
Aşadar, prezenţa cromozomilor XY determină sexul mascul, iar
prezenţa perechii XX determină sexul femel. Aceşti cromozomi au fost
denumiţi cromozomi ai sexului, heterozomi sau gonozomi, spre deosebire de
restul cromozomilor somatici, denumiţi autozomi. Această descoperire
constituie un argument în favoarea ideii plasării genelor pe cromozomi,
întrucât s-a pus în evidenţă că o anumită structură cromozomică este corelată
cu un caracter important, şi anume sexul.

4.2. Fenomenul de înlănţuire a genelor (linkage)

Studiul celor peste 500 de mutante de D. melanogaster au dus la

constatarea nu numai că genele trebuie să fie plasate în cromozomi, dar
ţinând seama de numărul mare al genelor şi numărul redus al cromozomilor,

51
mai multe gene trebuie să fie plasate în acelaşi cromozom. S-a ajuns la
concluzia că pe fiecare cromozom există un număr mare de gene şi că ele se
transmit împreună, înlănţuite la descendenţi, manifestând fenomenul de
linkage.
La Drosophila melanogaster experienţele făcute de MORGAN au
arătat că transmiterea caracterelor nu se face conform tipurilor de segregare
cunoscute, fapt consemnat încă din 1905 de BATESON şi PUNETT. Cei doi,
au constatat că prin încrucişarea a două varietăţi de Latyrus odoratus, unul cu
flori purpurii şi grăunciori de polen alungiţi, celălalt cu flori roşii şi
grăunciori de polen rotunzi, dacă în prima generaţie s-au obţinut hibrizi cu
flori purpurii şi polen alungit, conform tezei dominanţei al lui MENDEL, în
generaţia a doua (F2) s-au realizat raporturi de segregare diferite de cele
mendeliene.
Excedentul de flori purpurii şi polen alungit, ca şi de flori roşii şi
polen rotund, care s-au înregistrat faţă de raportul de segregare 9:3:3:1 a fost
pus pe seama tendinţei caracterelor respective de a se transmite împreună,
fenomen denumit de BATESON şi PUNETT, cuplajul gameţilor.
La Drosophila, încrucişându-se un individ mutant pentru două
caractere (corp negru şi aripi vertigiale) cu un individ normal – sălbatic –
(corp cenuşiu şi aripi normale = caractere dominante), în F1 s-au obţinut
numai musculiţe cu fenotip sălbatic – corp gri şi aripi normale (fig. 4.1.), din
heterozigoţi normali.

52
 Fig. 4.1. Ereditatea la două gene înlănţuite la Drosophila
Aceştia, masculii (♂) se încrucişează cu indivizi dublu mutanţi
homozigoţi (femele ♀) realizându-se aşa numita retroîncrucişare sau
backcross. În F3 reapar tipurile genitoare în raport de 1:1 datorită faptului că
genele respective fiind plasate pe acelaşi cromozom, se transmit înlănţuite
(linkage).
Constatând că fenomenul se repetă şi în cazul altor mutante,
MORGAN consideră că faptul se datorează plasării celor două gene (corp gri
şi aripi normale) pe acelaşi cromozom şi transmiterea lor se face înlănţuit,
fenomen pe care l-a numit linkage.
Conform celei de a doua legi mendeliene, în F 2 trebuia să se realizeze
o segregare independentă a caracterelor şi să apară următoarele tipuri de
indivizi: (1) aripi normale şi corp gri, (2) aripi normale şi corp negru, (3) aripi
vertigiale şi corp gri şi (4) aripi vertigiale şi corp negru. În realitate, în urma
încrucişării respective, s-au obţinut numai două tipuri de indivizi - cu aripi
normale, corp gri şi cu aripi vertigiale şi corp negru -, identici cu formele
parentale.
Întrucât numărul genelor este mult mai mare decât numărul
cromozomilor şi implicit unele dintre gene fiind localizate pe acelaşi
cromozom, este normal ca acestea să nu se supună legii liberei combinări a
genelor, ci să aibă tendinţa de a se transmite la descendenţi împreună, odată
cu cromozomul respectiv.
Genele ale căror locuşi sunt situaţi în cromozomi omologi şi care au
tendinţa de a se transmite împreună, în bloc, la descendenţi, aparţin aceluiaşi
grup de linkage. Numărul grupurilor de linkage este egal cu numărul haploid
de cromozomi (n) din celulă. Astfel, la Drosophila (2n=8) sunt patru grupe de
linkage (n=4); la mazăre (2n=14) – 7 grupe de linkage; la porumb (2n=20) –
10 grupe.
Extrapolând, la principalele specii forestiere numărul grupelor de
linkage ar fi: 12 la molid, pin, brad, larice, tisa, fag, stejar, castan (fiecare
specie având 2n=24 şi n=12); 11 la ienupăr, tuia, chiparos de California
(2n=22 şi n=11); 13 la duglas (2n=26, n=13); 14 la mesteceni, ulmi şi duzi
(2n=28, n=14); la salcâm 10 (2n=20, n=10).
De remarcat că problema numărului grupelor de înlănţuire nu este
foarte simplă. Sunt specii la care numărul grupelor de înlănţuire este inferior
numărului perechilor de cromozomi. La tomate (Solanum lycopersicum) se

53
cunosc numai 10 grupe de linkage, faţă de cele 12 posibile (2n=24), iar la
iepure numai 11 grupe de linkage, în raport cu cele 22 posibile (2n=44).
Fenomenul de linkage se manifestă numai în cazul genelor plasate pe
acelaşi cromozom, în timp ce pentru genele plasate pe cromozomi diferiţi
transmiterea ereditară a perechilor de gene se face independent, aşa cum a
descoperit MENDEL.
Intensitatea linkage-ului, capacitatea de transmitere înlănţuită a
genelor în descendenţă, depinde de distanţa dintre ele pe cromozom, genele
apropiate transmiţându-se linkat cu o frecvenţă mai mare decât cele situate la
distanţe mai mari. Această constatare a permis lui MORGAN să pună bazele
teoretice privind dispunerea liniară a genelor pe cromozomi şi să obţină
date pentru întocmirea hărţilor cromozomale.
La speciile forestiere, fenomenul transmiterii înlănţuite a genelor de
pe acelaşi cromozom acţionează ca şi în cazul altor specii de plante, dar
depistarea caracterelor linkate rămâne incertă din cauza greutăţilor
metodologice ale cercetării, a structurii genetice practic necunoscute la
cromozomii respectivi.
În multe încrucişări între forme şi varietăţi ale speciilor forestiere se
remarcă faptul că numeroase caractere nu sunt independente, foarte posibil ca
efect al fenomenului de linkage.
La foiase, WRIGHT semnalează, că în general, tipul nervaţiunilor la
frunze corespunde cu grosimea frunzei şi conţinutul acestora în ulei. La
frunza de fag multe caractere se asociază foarte strâns în timp ce marginea
frunzei vădeşte o anumită independenţă, ceea ce duce la supoziţia că gena
respectivă are raporturi slabe de asociere cu alte gene implicate în specificitea
frunzei.

4.3. Recombinarea genelor între cromozomii pereche (crossing-

over) – Schimbul reciproc de gene

Studiul mecanismului de transmitere ereditară a arătat că nu

întotdeauna genele care fac parte din aceiaşi grupă de linkage, adică sunt
plasate în acelaşi cromozom, se transmit înlănţuit şi că de la acest fenomen
există o serie de excepţii. Pentru a explica aceste excepţii s-a ajuns la
concluzia că între cromozomii pereche are loc un schimb reciproc de gene,
fenomen denumit crossing-over.
La Drosophila, în experienţele clasice ale lui MORGAN, s-au studiat
transmiterea ereditară a caracterelor de la mutante, una cu aripi vestigiale
(vgvg) şi corp normal (b+b+) şi alta cu aripi normale (vg +vg+) şi corp mutant
negru (bb). Genele respective sunt plasate în perechea a doua de cromozomi.
În F1 au rezultat indivizi heterozogoţi care aveau caracterele normale (corp
gri şi aripi normale). Ulterior, o femelă obţinută în prima generaţie după

54
încrucişare a fost retroîncrucişată cu un mascul care prezenta ambele
mutante, aripi vestigiale şi corp negru (vgvg-bb).
În F2 s-au obţinut patru tipuri de musculiţe, adică cele două tipuri
intrate în combinaţie (vestigiale-gri şi normale-negru) şi două recombinate
genetic (fig. 4.2.). Ultimele două categorii de organisme se datoreşte
segregării genelor care de obicei se transmit înlănţuit. Cauza constă în
schimbul reciproc de gene plasate pe cromozomii pereche în timpul
diviziunii meiotice.
Analiza hibridologică arată că hibridul femel F1 produce patru tipuri
de gameţi şi anume: b+vg şi bvg+ şi doi gameţi noi cu genele bvg şi b+vg+. Cei
doi gameţi noi apar prin schimbul segmentelor între cromozomii omologi
(crossing-over).
Crossing-overul este o altă teză a teoriei cromozomale a eredităţii,
supranumită şi teza schimbului echilibrat de gene între cromozomii pereche.
În loc să apară jumătate din descendenţi cu aripi vestigiale şi corp
normal şi jumătate cu aripi normale şi corp negru, se obţin 41,5% indivizi cu
aripi vestigiale şi corp gri, 41,5% cu aripi normale şi corp negru, 8,5% cu
aripi şi corp normale şi 8,5% cu aripi vestigiale şi corp negru.

Fig. 4.2.

Explicaţia pe care o dă MORGAN este următoarea: în timpul

diviziunii mitotice, cromozomii omologi se apropie foarte mult şi se ating

55
unul de altul, în unul sau mai multe puncte de contact.. În aceste puncte de
contact cromatidele se pot rupe, astfel că între cromozomii pereche poate
avea loc un schimb reciproc de segmente cromatidice. Dacă pe aceste
segmente se află localizate gene diferite, dar alele, schimbarea unor segmente
cromatidice duce la schimbul de gene, în urma cărora apar cromozomi şi
gameţi recombinaţi.
Fenomenul de crossing-over, aşa cum s-a văzut, se produce în stadiul
de zigonem-pachinem al profazei primei diviziuni meiotice, când
cromozomii omologi bivalenţi (fiecare cu câte două cromatide) se apropie
foarte mult unul de altul şi vin în contact direct cu unul sau mai multe puncte
– chiasme, în care, din cauza tensiunilor dintre cromatidele externe şi interne
se pot produce rupturi şi implicit, transfer reciproc de segmente (stadiul de
diplomen).
În funcţie de numărul de rupturi în punctele de contact, se ajunge la
crossing-over simplu, dublu, multiplu.
În timp ce MORGAN şi colab. săi limitau crossing-over-ul la nivel
intergenic, gena fiind ultima unitate de recombinare, cercetările ulterioare
(după 1950), au demonstrat şi existenţa crossing-over-ului intragenic.
În afara recombinării genetice reciproce s-a mai relevat şi existenţa
recombinării nereciproce, unidirecţională, numită conversie.

4.3.1. Factorii care modifică frecvenţa crossing-overului

În condiţii normale şi uniforme de viaţă, de la o generaţie la alta,

valoarea crossing-over între două puncte rămâne constantă. Regularitatea
manifestării crossing-over-ului, precum şi lipsa acestui fenomen la o serie de
organisme (moluşte, viermi), fac să se admită că atât crossing-over-ul cât şi
linkage-ul se găsesc sub un anumit control genetic.
Frecvenţa fenomenului de crossing-over este determinată de o serie
de factori, dintre care menţionăm:
Genotipul. La unele organisme fenomenul de crossing-over este
frecvent, în timp ce la altele este practic absent.
Constituţia genetică influenţează frecvenţa fenomenului de crossing-
over. S-a constatat la toate organismele că, în segmentele adiacente
centromerului, frecvenţa chiasmei este mai redusă. Cauza principală se
datoreşte faptului că în aceste segmente, în general, genele sunt foarte dense
şi tot aici se află principalele zone heterocromatice.
Aberaţiile cromozomale – structurale şi numerice afectează frecvenţa
crossing-over-ului. Inversia într-o cromatidă suprimă omologia şi deci
conjugarea regiunii afectate şi ca urmare nu pot apărea chiasma şi implicit,
nici crossing-over-ul. modificarea numărului de cromozomi (autopoliploidia,
alopoliploidia, monosomia) afectează în diferite moduri producerea chiasmei

56
şi ca urmare apariţia crossing-over-ului. procentul de crossing-over creşte
odată cu creşterea distanţei dintre gene.
Sexul. La diptere şi lepidoptere la sexul heterogametic (mascul XY,
respectiv femela ZW) nu apare în meioză fenomenul de crossing-over. Faptul
este explicat prin lipsa de omologie între cromozomii X şi Y, respectiv Z şi
W, care nu conjugă în meioză.
Vârsta. Frecvenţa crossing-over-ului este maximă la maturitatea
sexuală şi scade odată cu înaintarea în vârstă. La om, frecvenţa procesului de
crossing-over este mai mare la femeile de peste 36 de ani.
Factorii de mediu. Temperatura, lumina, nutriţia pot produce
perturbări în apariţia fenomenului de crossing-over. la Drosophila
melanogaster s-a remarcat faptul că temperatura scăzută măreşte frecvenţa
crossing-over-ului în unele segmente şi o micşorează în alta.

4.4. Hărţile cromozomale

Determinarea frecvenţei crossing-over-ului şi a linkage-ului şi,

implicit a distanţelor dintre diferitele gene din acelaşi grup de linkage, a
permis să se elaboreze hărţile cromozomale (hărţi genetice), adică
reprezentările grafice ale cromozomilor cu indicarea poziţiei relative a
genelor linkage (a markerilor genetici), constituente. Pentru aceasta s-a
încercat să se stabilească distanţa existentă între diferite gene, utilizându-se
ca unitate de măsură frecvenţa cu care se manifestă fenomenul de crossing-
over, deci frecvenţa cu care apar organismele recombinate.
Procentul de crossing-over în cadrul unei perechi de cromozomi
depinde de distanţa dintre gene. Aceasta porneşte de la raţionamentul logic că
dacă genele de pe acelaşi cromozom sunt plasate mai departe una de alta,
posibilitatea manifestării crossing-over-ului este mult mai mare decât dacă
sunt alăturate (fig. 4.3.).
Pentru întocmirea hărţilor cromozomale se foloseşte deci analiza
genetică, care constă în efectuarea de hibridări între indivizi diferiţi din punct
de vedere genetic şi studierea descendenţei la mai multe generaţii. În acest fel
se determină atât grupele de linkage, cât şi frecvenţa crossing-over-elor, adică
distanţa dintre gene.
Hărţile cromozomiale constituie reprezentarea grafică a cromozomi-
lor şi a genelor care alcătuiesc diferite grupe de linkage, gene plasate în
cromozomi la distanţe relative, exprimate în procente de recombinare.
O altă metodă pentru întocmirea hărţilor cromozomiale la unele
diptere (D. melanogaster) este metoda studiului citologic al cromozomilor
uriaşi (politeni)
Cromozomii uriaşi sunt de 150 de ori mai lungi decât cromozomii
metafazici. ei sunt formaţi dintr-un mare număr de cromatide paralele,

57
datorită unei replicări succesive ale cromozomilor fără ca aceasta să fie
urmată de separarea cromatidelor. Fenomenul poartă denumirea de politenie.
Deci, celulele glandelor salivare care conţin cromozomii politeni rămân în
profază şi ca urmare nu se mai divid.

Fig. 4.3. Harta genetică a perechii nr. 1 (X) de cromozomi de la Drosophila melanogaster

Prin colorare, de-a lungul cromozomilor politenici se disting benzi

(întunecate) şi interbenzi (luminoase).
Cromozomii uriaşi de la D. melanogaster prezintă circa 5.000 de
astfel de benzi, cu o morfologie caracteristică şi o poziţie constantă.
Studiul comparativ a numărului, morfologiei şi poziţiei benzilor din
cromozomii uriaşi de la musculiţe de oţet normale şi diferitele mutante au
arătat că între poziţia genelor pe cromozomi şi distribuţia benzilor există o

58
corelaţie directă. Cercetările mai recente au arătat că numărul de gene de la
D. melanogaster este de circa 5.000, ceea ce corespunde cu numărul de benzi
din cromozomii politenici. Aceste observaţii au contribuit la alcătuirea hărţii
citologice la D. melanogaster. Aceasta a permis găsirea unui suport celular
localizării genelor în cromozomi (fig. 4.4.).
Primele hărţi cromozomale au fost realizate de MORGAN şi colab.
încă din anul 1920, la Drosophila şi la Zea mays, specii cu însuşiri genetice
foarte adecvate acestui scop. Rezultatele notabile în stabilirea grupelor de
linkage şi constituirea hărţilor cromozomale sunt cunoscute la tomate, grâu,
orz, gura leului şi în ultimul timp şi la om.

Fig. 4.4. Microfotografia unui cromozom uriaş din glanda salivară la Drosophia
melanogaste
La arbori, întocmirea hărţilor cromozomale rămâne o problemă
deschisă, deoarece identificarea genelor marker şi verificarea segregării
mutantelor în descendenţi prin metoda hibridărilor sunt greu de analizat. În
plus, în cazul arborilor intervin complicaţii din cauza frecvenţei mari a
sistemelor poligenice. Problema nu este totuşi de nerezolvat dacă, de
exemplu, se vor putea găsi markeri fenotipici şi se vor desfăşura studii la
specii cu forme şi varietăţi distincte sau interhibride, cum ar fi molidul, pinul
silvestru, stejarul sau, într-o măsură mai mică, bradul, fagul ş.a. (tabelul 4.2.).

Tabelul 4.1.
Caractere controlate de gene simple
Fenotipuri
Specia Caracterul
AA Aa aa
Caragana arborescens Culoarea puieţilor verde verde galbenă
Caragana arborescens Ramuri verde erecte pendante
Picea abies Culoarea puieţilor verde verde albă

59
 Culoarea
Fagus silvatica - arămie verde
frunzelor

*
* *

Teoria cromozomială a eredităţii a avut şi are importante aplicaţii

practice. Aceste cunoştinţe sunt importante în alcătuirea programelor de
ameliorare a soiurilor de plante şi a raselor de animale. Astfel, printr-o
alegere judicioasă a genitorilor se obţin hibrizi la care, în urma fenomenului
de recombinare genetică apar noi combinaţii de gene, creându-se posibilitatea
selecţionării unor forme utile pentru practică.
Prin cunoaşterea hărţilor cromozomiale, a devenit posibil transferul
anumitor cromozomi sau segmente cromozomiale de la un soi la altul, sau
chiar de la o specie la alta. În acest fel s-au transferat gene utile pentru
procesul de ameliorare a plantelor şi animalelor (ex. tranferul rezistenţei la
rugini de la speciile sălbatice la grâu).
Elaborarea hărţilor cromozomiale la om prezintă importanţă pentru
studiul maladiilor ereditare.

CAPITOLUL V

Ereditatea caracterelor sexuale

5. Consideraţii generale

Caracterele sexuale de ordin morfologic, anatomic, fiziologic,

comportamental sunt foarte bine evidenţiate la animale, respectiv la om.
La plantele superioare ele sunt mai puţin distincte, deoarece atât la
speciile dioice, cât şi la cele unisexuate – monoice, diferenţele dintre
exemplarele mascule sau femele se limitează adeseori la structura aparatelor
florale.
Faptul se corelează, de altfel, cu existenţa şi evoluţia paralelă a
capacităţii de regenerare, atât pe cale sexuată, cât şi pe cale vegetativă mai

60
ales la Angiosperme, ca şi cu capacitatea remarcabilă a celulelor de a-şi păstra
timp îndelungat multipotenţa informaţională.
La animale, caracterele sexuale determinate genetic rămân numai
acelea care asigură formarea unui anumit gen de celule sexuale şi care
condiţionează deosebiri în structura organelor interne şi externe de
reproducere, implicate în procesul fecundării. Aceste deosebiri intră în sfera
caracterelor sexuale primare, în timp ce caracterele sexuale secundare, au
un anumit rol în reproducerea sexuată, dar nu participă în procesele de
gametogeneză şi fecundare şi nu sunt supuse unui control genetic direct,
formându-se sub influenţa sistemului hormonal (ex. penajul la păsări, talia,
pilozitatea, vocea la om ş.a).
Apariţia şi determinarea sexelor au început să fie explicate încă din
antichitate printr-o serie de ipoteze naive, cum ar fi aceea a lui Hipocrate
privind “puterea sexuală” a “seminţei” la părinţi sau în legătură cu funcţiile
specifice ale testiculelor, cu direcţia din care bate vântul ş.a.
Primele cercetări privind mecanismul determinării sexelor se datoresc
citologului HENKING. În anul 1906 WILSON, pe baza cercetărilor
citologice la diferite insecte din genul Protenor, clarifică rolul şi semnificaţia
cromozomului X în sexualizare şi introduce termenul de cromozomi ai
sexului, numiţi ulterior heterocromozomi, gonozomi ş.a. Se poate vorbi de
un determinism cromozomal al sexelor. Asociat cu determinismul
cromozomal există şi un determinism genic al sexelor, descoperit la
Drosophila de către BRIDGES.
Determinismul cromozomal, ca şi cel genic, al sexelor trebuie să fie
prezent şi la plantele lemnoase dioice, Ginko biloba, Taxus bacata, Juniperus
communis, dintre răşinoase, Populus alba, P. nigra, P. trenula, Salix alba,
Acer negrendo, dintre foioase.
Existenţa unui asemenea determinism genetic rezultă cu certitudine
din faptul că la înmulţirea vegetativă, în cazul plopilor negri hibrizi, sexul
arborelui mamă se păstrează cu stricteţe la descendenţi.

5.1. Tipuri de determinism cromozomal al sexelor

La plante şi la animale s-au pus în evidenţă mai multe tipuri de

determinism cromozomal al sexelor, tipul Drosophila, cu subtipul Lygaeus şi
Protenor, tipul Abraxas cu subtipurile fluture şi pasăre şi tipul cu haploidie
masculă.
 Tipul Drosophila, se caracterizează prin masculi heterogametici şi
femele homogametice şi au fost identificate la insecte, mamifere, inclusiv la
om, precum şi la plante.
Sexul femel, prezintă o pereche de cromozomi ai sexului
(heterozomi) identici (XX), astfel că toţi gameţii femeli produşi de astfel de

61
organisme vor poseda câte un cromozom X, fiind deci un sex homogametic.
Sexul mascul posedă doi cromozomi sexuali diferiţi (XY), astfel că jumătate
din gameţi vor poseda cromozomul X şi jumătate cromozomul Y. Este deci un
sex heterogametic. Din unirea în procesul fecundării a unui gamet femel ce
posedă cromozomul X, cu unul mascul ce posedă cromozomul X, va rezulta o
femelă (XX). Din contră, prin unirea unui gamet femel cu cromozomul X, cu
unul mascul ce posedă cromozomul Y, va rezulta un mascul (YX) (fig. 5.1.).

Fig. 5.1. Tipul Drosophila de determinism cromozomial al sexelor

De obicei, cromozomul Y este mai mic ca dimensiune decât cel X şi
posedă mai puţine gene. În unele cazuri cromozomul Y a dispărut complet.
Este vorba de subtipul Protenor de determinare a sexelor la care femela este
XX iar masculul X0, având deci un cromozom mai puţin (se întâlneşte la
lăcuste şi la nevertebrate).
În general, la tipul Drosophila, cu subtipurile Lygaeus şi Protenor,
raportul numărului de masculi şi femele numit sex-ratio este egal (1:1) şi a
fost verificat la numeroase specii de plante şi animale (Melandrium,
Brygonia, Canabis ş.a).
Sex-ratio deşi, în general constant, poate suferi modificări
condiţionate de factorii de mediu, cum ar fi termo- şi fotoperioada.
În cazul tipului de determinism sexual de tip Drosophila, ca de altfel
şi a altor tipuri, sexul se hotăreşte în momentul fecundării – tipul singamic –
în funcţie de natura cromozomilor sexului din gameţi. De asemenea, din cele
de mai sus rezultă că genele care determină sexul se transmit de la o generaţie

62
la alta prin acelaşi mecanism ca şi genele ce specifică alte caractere – raportul
genotipic şi fenotipic sex-ratio 1:1 fiind de factură mendeliană.
Sexul mascul (XY) se comportă ca heterozigot dominant, iar sexul
femel (XX) ca homozigot recesiv.
În ceea ce priveşte determinismul sexual genetic, la Drosophila doar
cromozomul X conţine gene ale sexului, respectiv ale feminităţii, în timp ce
cromozomul Y, este heterogametic şi practic lipsit de gene ale formării
sexului mascul. Încrucişările dintre musculiţe cu număr variabil de
cromozomi X (diploizi şi poliploizi) şi seturi de autozomi au dovedit că
genele determinării sexului se găsesc atât în heterozomi, cât şi în autozomi,
iar sexualizarea depinde de balanţa dintre genele feminităţii din cromozomul
X şi genele masculinităţii din autozomi. Această teorie a echilibrului genelor
în determinarea sexului, este valabilă în cazul Drosophilei, la o serie de
animale şi probabil, la arborii dioici.

 Tipul Abraxas. În comparaţie cu tipul Drosophila, tipul Abraxas de

determinism cromozomal al sexelor se caracterizează prin sex femel
heterogametic şi sex mascul homogametic. Astfel, femelele posedă doi
cromozomi ai sexului diferiţi (ZW sau XY) fiind deci heterogametici.
Masculii sunt homogametici având doi cromozomi ai sexului identici (ZZ sau
XX). Prin fecundarea gameţilor femeli cu cromozomul Z sau Y, cu gameţii
masculi Z sau X, vor rezulta descendenţi masculi (ZZ sau XX). Dacă însă
fecundarea se realizează între femele ce posedă cromozomul W sau Y,cu
gameţi masculi cu cromozomul Z sau X, vor rezulta în descendenţă femele
(fig. 5.2.). Acest tip de determinare a sexelor este întâlnit la păsări, la unele
specii de amfibieni şi reptile, precum şi la unele nevertebrate.

63
 Fig. 5.2. Tipul Abraxas de determinism cromozomial al sexelor

Adesea cromozomul W sau Y este mai mic ca dimensiuni decât

perechea lui (Z sau X), iar în unele cazuri el a dispărut complet. Este vorba
de subtipul fluture, la care femela este Z0 sau X0, iar masculii ZZ sau XX.
Cele două tipuri de determinism cromozomal al sexelor asigură
totodată un raport constant şi egal între sexe (sex-ratio) de 1:1.

 Tipul de determinism al sexelor cu haploidie masculină (femel 2n şi

mascul n). Se întâlneşte la diferite specii de himenoptere, ca de exemplu
albina (Apis mellifera). Femelele provin din ovule fecundate şi sunt diploide
(2n=32), iar masculii din ovule nefecundate pe cale partenogenetică şi sunt
haploizi. Masculul generează însă spermatozoizi normali cu 16 cromozomi,
datorită formării nucleilor de restituţie, prin care toţi cromozomii dintr-o
celulă se dirijează către un singur pol. În determinismul genetic al sexelor la
albine intervin mai multe gene alele, iar femelele diploide sunt heterozigote
pentru aceste alele, în timp ce masculii, haploizi, sunt hemizigoţi, incluzând
o altă alelă decât femela. Încrucişarea dintre o femelă diploidă cu un mascul
haploid heteroalelic, duce la apariţia de femele diplogenotipice, moştenind
atât caracterul mamei cât şi al tatălui, în timp ce trântorii sunt
haplogenotipici, moştenind numai caracterul mamei.

64
 5.2. Alţi factori care influenţează determinismul genetic al sexelor

Determinismul genetic al sexelor şi funcţionarea sau nefuncţuinarea

genelor pentru masculinitate sau feminitate sunt influenţate de o seamă de
factori dintre care menţionăm: cantitatea de citoplasmă, modul de viaţă,
condiţiile de mediu (temperatura, lumina, umiditatea), hormonii sexuali etc.
Cantitatea de citoplasmă. La viermele marin Dinophilus, femele
depun două tipuri de ouă: cu multă citoplasmă, din care apar femelele şi
altele mai mici, cu citoplasmă mai puţină, din care apar masculii.
La omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), GOLDSCHMIDT a
semnalat existenţa unor factori genetici nucleari şi citoplasmatici ai
sexualizării. Insecta manifestă un puternic dimorfism sexual, masculii fiind
homogametici (ZZ), iar femelele heterogametice (ZW) (determinism sexual
tip Abraxas).
Prin încrucişarea unor indivizi masculi şi femeli din rasa europeană,
cu femele şi masculi din rasa japoneză, GOLDSCHMIDT, a obţinut în afară
de descendenţi de un anumit sex şi descendenţi intersexuaţi. Pentru a explica
fenomenul el presupune că sexul este determinat de interacţiunea dintre
factorii masculinizaţi (M), localizaţi în cromozomul Z şi factorii feminizaţi
(F), localizaţi în citoplasmă.
Modul de viaţă. Deosebit de interesantă este determinarea sexelor la
viermele nematod Mermis subnigrescens. Acesta îşi depune ouăle pe frunze
care fiind mâncate de lăcuste ajung în intestinul acestora unde are loc
ecloziunea. Larvele pătrund apoi în corpul lăcustei unde îşi completează
dezvoltarea, ducând o viaţă parazitară, viermii părăsind la maturitate gazda
pentru a trăi liber pe sol.
Sexul viermilor depinde de numărul paraziţilor care infectează o
aceiaşi lăcustă: dacă numărul este de 1-3 indivizi ei devin femele care se
reproduc prin partenogeneză, dacă numărul paraziţilor este de 4-23 ei se
transformă o parte în masculi, o parte în femele şi o parte sunt intersexuaţi. În
fine, când numărul paraziţilor depăşeşte 24 ei devin toţi masculi. Exemplul
de mai sus evidenţiază importanţa modului de viaţă a unor organisme, în
procesul de sexualizare.
Condiţiile de mediu
La plante s-a remarcat faptul că sub influenţa condiţiilor modificate
de mediu (lungimea zilei, temperatura, umiditatea etc.), au loc schimbări
importante privind raportul dintre sexe şi modificări profunde ale
inflorescenţelor. Astfel, la cânepă (Cannabis sativa), plantă dioică, prin
cultivarea sa iarna în seră, sub influenţa zilelor scurte se măreşte proporţia de
plante femele de la 50%, la 80-90%.

65
 Mutaţiile suferite de genele care controlează organele sexuale, sau
anumite condiţii de mediu, pot să conducă la apariţia de rudimente ale florii
femele în floarea masculă sau invers, ajungându-se uneori să se formeze
gameţi masculi în inflorescenţa femelă sau ovule şi stigmate în inflorescenţa
masculă (ex. porumb).
Un arbore monoic cum este molidul dezvoltă flori femele numai în
vârful ramurilor, în timp ce florile mascule sunt plasate lateral pe lugeri.
Aceasţă diferenţiere strictă a unor celule identice ca potenţial sexual genetic
se găsesc sub control fiziologic programat, condiţionat de nivelul sintezei
auxinelor. S-a constatat că auxinele în concentraţie de 0,1% administrate pe
cale artificială alterează expresia sexului, în sensul feminizării, în timp ce
giberelinele induc o puternică tendinţă de masculinizare. Detaşarea frunzelor
tinere dinspre partea superioară a ramurilor, cauzând reducerea cantităţii de
auxine în zonele apicale, conduce la o masculinizare evidentă a florilor.
Influenţa condiţiilor de mediu asupra formării mugurilor florali nu
poate fi contestată la arborii monoici, care ajung să înflorească şi să fructifice
la vârste înaintate (în masivele păduri, la fag, stejari, brad, molid, chiar la 60-
70 de ani) şi la care înflorirea este periodică.
Hormonii sexuali. Determinismul genetic al sexelor la animalele
vertebrate are un caracter complex, în sensul că diferenţierea cromozomală a
sexelor este completată cu un mecanism care desăvârşeşte sexualizarea în
cursul dezvoltării ontogenetice. La mamifere, de pildă, zigotul are o structură
cromozomială bine determinată, fiind genetic mascul sau femel. Aceasta este
etapa genetică a procesului de sexualizare. La om, această etapă ţine de la
fecundare şi formarea zigotului, până ce embrionul atinge vârsta de 35 de
zile. Cu toate acestea embrionul îşi începe dezvoltarea ca organism
hermafrodit şi numai ulterior din progonada hermafrodită, în funcţie de
informaţia genetică a autozomilor şi heterozomilor, se dezvoltă gonadele
unisexuate (ovarele şi testicolele). Se poate deci conchide că informaţia
genetică mai ales a heterozomilor determină formarea de gonade unisexuate.
Aceasta este etapa gonadică a procesului de sexualizare care la om ţine până
în a 60-a zi de dezvoltare embrionară. Procesul de sexualizare masculină este
continuat apoi cu ajutorul hormonilor androgeni elaboraţi de testicolul
embrionar, în timp ce procesul de sexualizare feminină se continuă “pasiv”
fără a necesita astfel de hormoni. Un argument în acest sens, îl constituie
castrarea embrionilor în perioada în care organele genitale sunt nediferenţiate
sexual şi care – indiferent de sexul genetic – duce la sexualizarea sa feminină.
Apariţia organelor genitale mascule şi femele constituie astfel o nouă
etapă în procesul de sexualizare a organismelor, etapa hormonală. În etapa
pubertăţii are loc desăvârşirea diferenţierii sexuale a organismelor sub
influenţa hormonilor secretaţi de ovar (foliculina şi progesteronul) şi de
testicole (testosteronul) (RAICU, 1980).

66
 Punerea în evidenţă a rolului hormonilor sexuali la vertebrate s-a
realizat cu ajutorul unor experienţe de castrare, transplantare a gonadelor,
parabioză, tratamente cu hormoni etc.

5.3. Fenomenul de sex-linkage

Cromozomii X şi Y conţin şi alte gene în afara celor sexuale. Aceste

gene au tendinţa să se transmită la descendenţi împreună, legate de sex.
Astfel, D. melanogaster conţine pe cromozomul X peste 140 de gene care se
transmit înlănţuit, manifestând sex-linkage.
Se diferenţiază gene complet sex-linkage cu cromozomul X, gene
complet sex-linkage cu cromozomul Y, gene incomplet sex-linkage cu
cromozomul X şi gene incomplet sex-linkage cu cromozomul Y.

 Genele complet sex-linkage se transmit după mecanisme particulare, în

funcţie de tipul de determinism sexual Drosophila sau Abraxas.
La D. melanogaster, pe cromozomul Y se găsesc foarte puţine gene –
gene ale fertilităţii masculilor şi gene pentru ţepi – aşa că genele de pe
cromozomul X nu au alele corespondente, fiind homozigote. De aceea, în
cazul musculiţei de oţet, fenomenul complet de sex-linkage nu se manifestă
numai la cromozomul X.
Ca exemplu, în acest sens, se poate da caracterul culoarea ochilor,
care, în experienţele făcute de MORGAN, a permis găsirea unor prime
concluzii privind sex-linkage. Astfel, la încrucişarea unei femele cu ochi
roşii, normali, cu un mascul cu ochi albi (white eyes – w), mutant, în prima
generaţie s-au obţinut numai indivizi cu ochi roşii. Prin încrucişarea
descendenţilor în F2 s-a ajuns, conform raporturilor mendeliene la 75%
indivizi normali (ochi roşii) şi 25% indivizi cu ochi albi (raport 3:1), ceea ce
dovedeşte că însuşirea ochi roşii este dominantă, iar cea de ochi albi, recesivă
şi că genele respective segregă independent. Important de reţinut este faptul
că toţi indivizii cu ochi albi erau masculi, în timp ce indivizii cu ochi roşii se
structurau 2/3 femele şi 1/3 masculi (fig. 5.3.).
Încrucişând femele cu ochi roşii, heterozigote, din F1, cu masculi cu
ochi albi, au apărut în F2 50% descendenţi cu ochi roşii, dintre care 1/2
femele şi 1/2 masculi şi 50% indivizi cu ochi albi, de asemenea 1/2 femele şi
1/2 masculi.
S-a putut deduce astfel că genele care determină culoarea roşie sunt
plasate pe cromozomul X, întrucât transmiterea lor din generaţie în generaţie
urmează calea transmiterii cromozomului X.

67
 Fig. 5.3. Fenomenul de sex-linkage la Drosophila melanogaster

 Ereditatea complet legată de cromozomul Y la D. melanogaster, se

datoreşte genelor situate pe segmentul specific, neomolog, a heterozomului
Y. Genele Y complet sex-linkage sunt numite gene holandrice, iar modul de
transmitere ereditate holandrică. Ele se moştenesc exclusiv de descendenţii
masculi – cazul genelor care afectează forma urechilor sau formarea
membranelor dintre degetele de la picioare etc.
Genele incomplet sex-linkage formează perechi de alele în
heterozomii X şi Y, în segmentele lor omoloage. Aşa sunt genele mutante
care controlează daltonismul, retinita pigmentară, un tip de nefrită ş.a.

68
 Transmiterea ereditară a caracterelor prin sex-linkage pe cromozomul
X a fost relevată şi la plantele dioice din genurile Melandrium, Rumex ş.a. şi
nu există motive să se conteste că s-ar putea manifesta şi la speciile din
genurile Populus sau Salix.

CAPITOLUL VI

Noţiuni de genetică moleculară

6. Genetica moleculară este acea ramură a biologiei care studiază

ereditatea organismelor la nivel molecular biochimic. La toate organismele
materialul genetic este reprezentat de acizii nucleici (ADN şi ARN). Aceştia
au capacitatea de a înregistra sub o formă codificată biochimic informaţia
genetică, care determină toate caracterele şi însuşirile organismelor vii.

6.1. Acizii nucleici şi rolul lor genetic

Primele experienţe care urmăreau să descopere determinismul genetic

al unor caractere la bacterii au fost efectuate de GRIFFITH (1928). Acesta a
injectat la şoareci pneumococi vii nevirulenţi, împreună cu pneumococi
virulenţi, dar care în prealabil au fost omorâţi prin căldură. S-a constatat că
şoarecii din experienţă au murit de pneumonie. Din animalele moarte au fost
izolaţi pneumococi virulenţi vii. De aici s-a desprins concluzia că
pneumococii nevirulenţi în contact cu “resturile” pneumococilor virulenţi,
devin şi ei virulenţi. Deci, are loc un proces de transformare a pneumococilor
nevirulenţi în pneumococi virulenţi (fig. 6.1.). Procesul de transformare în
acest caz, a fost descifrat, în 1944, de către AVERY şi colab. care au
descoperit experimental că acidul dezoxiribonucleic (ADN) este capabil să
transforme caracterele ereditare de la un tip de pneumococi la altul. Unii
pneumococi, notaţi cu litera “S”, formează colonii netede, au o capsulă şi
sunt virulenţi; alţii notaţi cu litera “R” alcătuiesc colonii rugoase, nu au
capsulă şi sunt nevirulenţi. Din cauză că la tipul “S” capsula poate fi formată
din diferite polizaharide, există mai multe tipuri de pneumococi SI, SII,SIII
etc.

69
 Fig. 6.1. Schema experienţei lui E. GRIFFITH:
1 - pneumococi nevirulenţi; 2 - pneumococi virulenţi; 3 - pneumococi virulenţi
omorâţi prin căldură; 4 - pneumococi virulenţi omorâţi prin căldură împreună cu cei
nevirulenţi.
În mod spontan, prin mutaţie, aceşti pneumococi îşi pot pierde
capsula şi devin nevirulenţi de tipul RI, RII, RIII etc. AVERY şi colab. au
extras ADN din celulele pneumococilor de tipul SIII, pe care l-au introdus în
mediul de cultură al pneumococilor nevirulenţi de tipul RII (fig. 6.2.). După
24 h s-a constatat că printre pneumococi de tip RII apare şi un anumit număr
de pneumococi SIII. S-a dovedit că pneumococi RII s-au transformat în
pneumococi SIII sub influenţa ADN de tipul donor. Pneumococii transformaţi
transmit caracterele respective în descendenţi.

70
 Fig. 6.2. Schema experienţei lui O.T. AVERY:
a – mediu de cultură
La eucariote, primele tentative de transformare genetică s-au făcut la
raţe de către BENOIT şi colab., în 1959. Raţele de rasă Peking injectate cu
ADN extras din testicolele şi eritrocitele sângelui rasei Khaki Campell au
suferit modificări importante în ce priveşte culoarea ciocului, a penajului,
talia, forma şi poziţia capului, comportamentul ş.a. creâindu-se o nouă rasă
de raţe, Blanche neige. Fenomenul de transformare a fost pus, ulterior, în
evidenţă la numeroase specii de plante şi animale fapt ce a demonstrat că
ADN reprezintă substratul biochimic al eredităţii, de la virusuri până la
sistemele biologice celulare. ADN-ul constituie, în mod indiscutabil
materialul genetic celular, având capacitate transformatoare atât la
microorganisme, cât şi la organismele superioare. Cantitatea de ADN în
celule este constantă, spre deosebire de cantitatea de acid ribonucleic (ARN)
sau proteine, care suferă variaţii substanţiale. De asemenea, ADN are o mare
stabilitate, ceea ce atestă, odată în plus, semnificaţia sa majoră de substrat
genetic, transmis ca atare de la o generaţie la alta. ADN reprezintă substratul
ereditar universal al eredităţii. Structurile ADN joacă rol de stocare sau
memorizare a informaţiei genetice, secvenţele succesive de baze azotate
constituindu-se în ceea ce se cunoaşte sub numele de gene.
Unele virusuri nu posedă ADN, ci ARN, fiind denumite ribovirusuri.
Evidenţierea rolului genetic al ARN viral s-a realizat la virusul
mozaicului tutunului (VMT). Rolul genetic al ARN la VMT s-a pus în
evidenţă prin separarea pe cale chimică a ARN de proteina virală, după care
s-au făcut infecţii artificiale cu ambele componente ale virusului. S-a
constatat că numai ARN viral are capacitate infecţioasă. La plantele infectate
cu ARN a avut loc sinteza de ARN viral, dar şi a proteinei virale. Aceasta
dovedeşte că materialul genetic în cazul ribovirusurilor este acidul

71
ribonucleic (ARN). La ribovirusuri, genele sunt constituite din ARN. La
viroizi, organisme mai simple ca virusurile, capabile de a provoca boli la
plante, materialul genetic este reprezentat de o moleculă de ARN.
În concluzie, la unele virusuri şi la viroizi, ARN-ul este materialul
genetic cu rol în transmiterea ereditară a caracterelor.
6.2. Structura chimică a acizilor nucleici
Acizii nucleici sunt substanţe chimice macromoleculare alcătuite din
unităţi mai simple denumite nucleotide. O nucleotidă este alcătuită dintr-o
bază azotată, un zahar şi un radical fosforic. Bazele azotate din molecula
acizilor nucleici sunt de două tipuri: purinice şi pirimidinice, ele rezultând
dintr-un nucleu denumit purină şi respectiv pirimidină. Structura moleculară
a ADN-ului a fost descoperit în 1953 de către WATSON şi colab.
Purina este un tip de bază de azotaţi, alcătuită dintr-un heterociclu
format din 5 atomi de carbon şi 4 de azot, în timp ce pirimidina are o
alcătuire ceva mai simplă, fiind o bază azotată formată dintr-un heterociclu
de 6 atomi din care 4 de carbon şi 2 de azot. Cele mai importante baze
purinice sunt adenina (A) şi gaunina (G). Acestea sunt prezente atât în
molecula de ADN cât şi în cea de ARN.
Cele mai importante pirimidine sunt: citozina (C), şi timina (T) în
ADN. La ARN, în locul timinei se află uracilul (U).
Zaharurile care intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt riboza la
ARN şi dezoxiriboza la ADN. Aceste zaharuri sunt pentoze, având câte 5
atomi de carbon (fig. 6.3., 6.4., 6.5.).

72
 Fig. 6.3., 6.4., 6.5.
Prin unirea unei baze azotate cu un zahar, riboza sau dezoxiriboza, se
obţin aşa numitele nucleozide. Prin fosfatizarea nucleozidelor se obţin
nucleotidele care sunt unităţile de bază ale acizilor nucleici. Prin înlănţuirea
nucleotidelor se obţin polinucleotide sau acizi nucleici, în care intră mai mult
de 10 nucleotide.

6.2.1. Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

Macromolecula de ADN este bicatenară fiind formată din două lanţuri
polinucleotidice, înfăşurate elicoidal în jurul unui ax comun, formând un
dublu helix. Cele două catene ale helixului de ADN sunt antiparalele.
Cele două lanţuri polinucleotidice sunt complementare, în sensul că
întotdeauna o nucleotidă care conţine o bază azotată purinică se leagă cu una
ce conţine o bază azotată pirimidinică şi invers. Ca urmare în macromolecula
de ADN nu există decât 4 tipuri de legături: A-T, T-A, G-C, C-G.
Structura bicatenară a ADN se realizează cu ajutorul unor punţi de
hidrogen - duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină.
Aceste legături sunt de natură electrostatică (fig. 6.6.).

73
 Fig. 6.6.Un segment din macro-molecula de ADN

Denaturarea şi renaturarea ADN. Un fenomen legat de structura

bicatenară a ADN este denaturarea. Prin încălzirea unei soluţii în care se
găseşte ADN, cele două catene se despart şi ADN-ul devine monocatenar.
Dacă se realizează o răcire bruscă a soluţiei, macromoleculele rămân sub
forma monocatenară şi poartă denumirea de ADN denaturat. Dacă răcirea se
realizează treptat, se refac punţile de hidrogen dintre cele două tipuri de
catene complementare şi macromoleculele devin bicatenare, rezultând ADN
renaturat.
Pe această bază se pot realiza hibrizi moleculari dintr-un amestec de
catene de ADN, provenind de la diferite specii.
Prin realizarea de hibrizi moleculari de tip ADN-ADN de origini
diferite se poate determina gradul de complementaritate a nucleotidelor şi
respectiv înrudirea filogenetică a organismelor de la care s-a preluat ADN-ul.

6.2.2. Replicaţia macromoleculei de ADN

În celulele fiecărei specii se găseşte o anumită cantitate de ADN, în

care se află sub formă codificată informaţia genetică. Pentru realizarea
diviziunii celulare este necesară, printre altele, dublarea prealabilă a cantităţii
de material genetic. În acest fel, celulele fiice vor avea aceeaşi cantitate de
ADN cu celula mamă.
Sinteza ADN poartă denumirea de replicaţie deoarece se realizează
după modelul semiconservativ (fig. 6.7.). Prin ruperea punţilor de hidrogen,
moleculele de ADN se separă în cele două catene complementare, iar
nucleotidele libere din citoplasmă se ataşează pe bază de complementaritate

74
de catenele vechi. Vor rezulta două molecule de ADN bicatenar, fiecare având
o catenă veche (care are rol de matriţă) şi catenă nouă sintetizată.
În acest fel se asigură sinteza noilor molecule de ADN cu mare
fidelitate, moleculele-fiice fiind identice cu moleculele-mamă.

Fig. 6.7. Replicaţia ADN după tipul semiconservativ

Ipoteze privind sinteza ADN consideră că aceasta s-ar realiza după

tipul conservativ (sinteza “de novo”) sau după tipul dispesriv (dispersarea
ADN în părţi componente).
Studiul sintezei ADN in vivo şi in vitro a demonstrat că ea se
realizează după tipul semiconservativ propus de WATSON şi CRICK
deoarece acest mecanism asigură o înaltă fidelitate în sinteza noilor
macromolecule de ADN, identice cu cele vechi. Ţinând seama că sinteza

75
ADN se realizează după sistemul semiconservativ, că în acest proces cele
două catene servesc drept matriţe pentru catenele nou sintetizate şi că prin
acest proces informaţia ereditară este transmisă fidel noilor macromolecule,
procesul de sinteză a ADN a primit denumirea de replicaţie.
ADN a fost replicat in vitro, ce către KORNBERG în 1954, cu
ajutorul enzimelor celulare.

6.2.3. Acizii ribonucleici (ARN)

Acizii ribonucleici (ARN) au, în general, o structură monocatenară,

fiind alcătuiţi dintr-un singur lanţ polinucleotidic.
Există mai multe tipuri de ARN, având funcţii diferite:
1) ARN viral constituie materialul genetic al unor ribovirusuri cum
sunt: virusul mozaicului tutunului (VMT), virusul poliomelitei,
virusul gripal ş.a.
2) ARN mesager (ARN-m) are rol de a copia informaţia genetică a
unei catene din macromolecula de ADN şi, în felul acesta,
realizează ceea ce se cheamă fenomenul transcripţie, o etapă în
procesul de decodificare a informaţiei genetice şi de sinteză
proteică. La ARN-m succesiunea nucleotidelor este
complementară cu aceea a catenei de ADN de la care a copiat
informaţia. Greutatea moleculară a ARN-m este variabilă,
deoarece şi mărimea informaţiei copiate este variabilă.
3) ARN de transfer (ARN-t) are rolul de a transfera aminoacizii la
locul sintezei proteice. Are o greutate moleculară mică şi relativ
constantă, alcătuit dintr-o succesiune de 70-90 de nucleotide. Este
monocatenar, cu porţiuni bicatenare, care formează o tijă şi trei
bucle mari, fapt care îi conferă forma de trifoi.
4) ARN ribozomal (ARN-r) intră în alcătuirea ribozomilor şi are rol
în sinteza celulară a proteinelor. În molecula sa sunt numeroase
plieri neuniforme datorită legăturilor dintre nucleotidele
complementare U-A sau G-C.
5) ARN nuclear mic (ARN-sn) se găseşte în nucleul eucariotelor,
legat în mod stabil de proteinele nucleare. Acest tip de ARN este
alcătuit dintr-o secvenţă de circa 100 de nucleotide, având un rol
important în funcţionarea nucleului.

6.3. Codul genetic şi sinteza proteică

În anul 1953, după descoperirea structurii macromoleculei de ADN, s-

a lansat supoziţia existenţei unui cod genetic şi că secvenţa nucleotidelor de-a
lungul macromoleculei de ADN trebuie să conţină sub formă codificată

76
informaţia genetică a organismelor. Evident că s-a pus problema legăturii
dintre secvenţa celor 4 tipuri de nucleotide, ce conţin diferite baze azotate
purinice şi pirimidinice (adenina, guanina, citozina şi timina) cu secvenţa
aminoacizilor din catenele polipeptidice.
SAMOV (1954) a emis ipoteza că în macromolecula acizilor nucleici
se găseşte codificată informaţia genetică necesară sintezei moleculelor de
proteine.
Macromoleculele de acizi nucleici conţin un număr mare de
nucleotide, astfel că prin modificarea secvenţei nucleotidelor se poate
înregistra o enormă cantitate de informaţie genetică. Dacă se consideră că o
genă este formată în medie dintr-o secvenţă de 1000 de nucleotide, numărul
posibil de schimbări în secvenţa nucleotidelor este imens, fiind egal cu 41000
sau 10602. Prin înlocuirea unei singure nucleotide din cele 1000 ale unei gene,
se pot produce 3000 de tipuri de gene alele. Evident că în felul acesta
macromoleculele de acizi nucleici au o capacitate practic infinită de variaţie
şi respectiv de înregistrare a informaţiei genetice.
Macromoleculele de ADN conţin programul sintezei proteinelor,
informaţia genetică ce determină ordinea de succesiune a aminoacizilor.
Legăturile dintre secvenţa nucleotidelor în ADN şi succesiunea aminoacizilor
în molecula proteică se realizează cu ajutorul codului genetic. Unităţile de
codificare a informaţiei genetice sunt reprezentate de codoni.
Codonul este alcătuit dintr-o secvenţă de trei nucleotide din
macromolecula de ADN, având capacitatea de a determina includerea unui
anumit aminoacid în molecula proteică.
Prin codificarea celor 20 de aminoacizi care intră în alcătuirea
proteinelor, există 64 de codoni, fiecare fiind format dintr-o secvenţă de trei
nucleotide. Informaţia genetică din moleculele de ADN este mai întâi
transferată într-o macromoleculă de ARN mesager (ARN-m), prin fenomenul
de transcripţie, după care este decodificată şi transformată într-o secvenţă de
aminoacizi prin translaţie (fig. 6.8.)
Între secvenţa nucleotidelor din ADN şi secvenţa aminoacizilor din
molecula proteică există o strânsă corelaţie, fenomen denumit colinearitate.
Prin combinarea variată a celor 20 de aminoacizi, prin modificarea
secvenţei lor în catenele polipeptidice, se poate realiza un număr imens de
proteine.
Macromoleculele de ADN sunt alcătuite dintr-un număr mare de
nucleotide, care sunt însă de numai 4 tipuri. Prin modificarea secvenţei celor
4 tipuri de nucleotide, se poate înregistra, cu ajutorul codului genetic, o
cantitate imensă de informaţie genetică. ADN-ul este deci alcătuit dintr-o
secvenţă de codoni, ce determină succesiunea aminoacizilor în moleculele
proteinelor.

77
 Fig. 6.8. Transcripţia şi translaţia macromolecului de ADN
6.3.1. Codul genetic şi caracteristicile sale

Codul genetic este alcătuit din 64 de codoni, cifra reprezentând

totalitatea combinaţiilor posibile a celor 4 tipuri de nucleotide luate câte 3,
adică 43 (fig. 6.9.). S-a reuşit descifrarea completă a codului genetic, în sensul
că sunt cunoscute toate tripletele de nucleotide (codoni) din ARN-m ce
codifică diferiţii aminoacizi. Aceşti codoni sunt formaţi din 4 tipuri de
nucleotide conţinând bazele azotate adenină, uracil, guanină şi citozină.
Adevăratul cod genetic conţinut în macromolecula de ADN poate fi
foarte uşor cunoscut prin înlocuirea nucleotidelor din ARN-m (fig. 6.9.) cu
componentele lor: citozina (C) prin guanină (G), guanina (G) prin citozină
(C), adenina (A) prin timină (T) şi uracilul (U) prin adenină (A).
Ţinând seama că există mai mulţi codoni decât aminoacizi (20), s-a
dovedit experimental că mai mulţi codoni pot codifica un acelaşi aminoacid.
Deci codul genetic este degenerat. Datorită fenomenului de degenerare a
codului genetic, un anumit aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni
diferiţi. Astfel, leucina este codificată de codonii UUA, UUG, CUU, CUC şi
CUG.

Prima A doua nucleotidă A treia

nucleotidă a nucleotidă a
U C A G
codonului 5 codonului 3
UUU Fenil UCU UAU UGU Cisteină U
UUC alanină UCC UAC Tirozină UGC C
U Serină
UUA Leucină UCA UAA Stop UGA Stop A
UUG Leucină UCG UAG Stop UGG Triptofan G
CUU CCU CAU CGU U
CUC CCC CAC Histidină CGC C
C Leucină Prolină Arginină
CUA CCA CAA CGA A
CUG CCG CAG Glutamină CGG G
A AUU Izoleucină ACU AAU AGU U

78
 AUC ACC AAC AGC C
AUA ACG Treonină AAA Asparagină AGA Serină A
AUG Metionină ACG AAG Lizină AGG Arginină G
GUU GCU GAU Acid GGU U
GUC GCC GAC aspartic GGC C
G Valină Alanină Glicină
GUA GCA GAA Acid GGA A
GUG GCG GAG glutamic GGG G

Fig. 6.9. Codul genetic ARN

Codul genetic este nesuprapus, adică doi codoni succesivi nu au nici

o nucleotidă comună şi este fără virgulă (citirea informaţiei genetice se face
continuu: între doi codoni succesivi nu există semne de punctuaţie). Din
totalul de 64 de codoni ai codului genetic, un număr de 61 codifică cei 20 de
aminoacizi, iar 3 codoni (UAA, UAG şi UGA) nu codifică aminoacizii, ci
numai marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP).
Codul genetic este universal. Acest fapt a fost dovedit prin studiul
proteinelor biosintetizate în sisteme celulare libere, provenite de la bacterii şi
de la mamifere, sub influenţa unor ARN sintetizaţi artificial. S-a constatat că
indiferent de originea sistemului celular liber se obţin aceleaşi proteine, fapt
ce constituie argumentul că aminoacizii ce intră în alcătuirea proteinelor
respective sunt codificate de aceeaşi codoni. Ţinându-se seama de
universalitatea codului genetic, s-a dedus că are o origine foarte veche, luând
naştere în însăşi procesul de apariţie a vieţii pe pământ.
Recent, s-a demonstrat existenţa unor excepţii de la “universalitatea”
codului genetic. Astfel, în genomul mitocondriilor (organite celulare de la
eucariote) codul genetic prezintă mici deosebiri faţă de cel “universal”. De
pildă, codonul UGA, care în nucleu are semnificaţia de STOP, în genomul
mitocondrial (ADN-mt) codifică aminoacidul triptofan. Existenţa unor
deosebiri minore în ADN-mt nu afectează în ansamblu, universalitatea
codului genetic, acelaşi la procariotele acelulare şi celulare, precum şi la
eucariote.
O altă caracteristică a codului genetic este modalitatea în care se
realizează descifrarea mesajului genetic conţinut într-o succesiune de
nucleotide. S-a demonstrat că citirea mesajului genetic se face într-un singur
sens, astfel că, absenţa unei singure nucleotide (deleţia) sau adăugarea unei
nucleotide (adiţia) face ca mesajul să fie citit eronat, în continuare.

6.3.2. Funcţiile materialului genetic (transcripţia şi translaţia

informaţiei genetice)

Rezultatele cercetărilor privind funcţiile materialului genetic pot fi

sintetizate în relaţia ADN  ARN  proteine (fig. 6.10).

79
 Fig. 6.10. Relaţia ADN  ARN  proteine
Conform acesteia informaţia genetică se reproduce prin replicaţie şi
este decodificată (transformată într-o proteină sau enzimă specifică) prin
transcripţie şi translaţie.
Transcripţia constituie fenomenul prin care informaţia unei catene de
ADN este transmisă la ARN-mesager (ARN-m), precum şi altor tipuri de
ARN. Translaţia înseamnă transformarea unei secvenţe de nucleotide şi
respectiv de codoni din ARN-m într-o secvenţă de aminoacizi în catena
polipeptidică.
După cum se ştie, proteinele, care au un rol extrem de important
structural şi funcţional, sunt foarte variate în natură. Ele reprezintă, de regulă,
circa 50% din substanţa uscată a celulelor. Unele proteine, cum este
colagenul, au rol în realizarea structurilor organismului, iar altele, cum sunt
enzimele, au rol de a cataliza reacţiile metabolice.
Sinteza proteinelor in vivo se realizează pe baza informaţiei genetice
din acizii nucleici.
Până în prezent au fost identificate peste 100.000 proteine diferite,
vegetale şi animale. În linii mari, toate aceste proteine sunt alcătuite din
variaţia secvenţei a 20 de aminoacizi.
În procesul de sinteză proteică la nivel celular, intervin trei tipuri de
acizi ribonucleici: ARN-mesager (ARN-m), ARN-ribozomal (ARN-r) şi

80
ARN-solubil (ARN-s), fiecare având un rol bine determinat. Rolul ARN în
decodificarea informaţiei genetice a fost pus în evidenţă de BRACHET şi
colab. (1950-1955), care au demonstrat că în celulă sinteza proteică este
însoţită de o mărire considerabilă a cantităţii de ARN.
Recent s-a descoperit că unele ribovirusuri, la care materialul genetic
este o moleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă
sinteza unui ADN cu ajutorul căruia se replică. Este pentru prima oară când
se demonstrează experimental că ARN-viral (ARN-v) poate servi ca matriţă
pentru sinteza ADN-ului. Fenomenul poartă denumirea de reverstranscripţie
sau inverstranscripţie.

6.3.3. Etapele sintezei proteice

Dependenţa sintezei proteice de informaţia genetică din nucleu a fost

pusă în evidenţă la alga monocelulară Acetabularia mediteraneea. Dacă se
îndepărtează nucleul celular, biosinteza proteinelor continuă câtva timp în
celula anucleată a algei, însă cu viteză redusă. După aproximativ 20 de zile,
activitatea biosintetică încetează complet şi alga anucleată moare. Dacă însă
în acest timp se introduce un nucleu în citoplasma respectivă, în câteva
minute alga îşi reia pe deplin activitatea.
Prima etapă în procesul de sinteză proteică o constituie transcripţia
informaţiei din ADN în ARN-m.
Fenomenul de transcripţie a informaţiei genetice de la ADN la ARN
se realizează cu ajutorul enzimei ARN polimeraza. ARN-m copiază
informaţia genetică numai a unei catene din macromolecula de ADN.
În celulele procariotelor, ARN-m copiază informaţia genetică a mai
multor gene adiacente care alcătuiesc un operon. Ca urmare, se sintetizează
mai multe proteine, de care celula are nevoie la un moment dat. Pe măsură ce
se sintetizează moleculele de ARN-m, începe sinteza catenelor polipeptidice.
La eucariote, ARN-m copiază de regulă informaţia genetică a unei
singure gene. Acest ARN-m, după ce suferă unele modificări prin eliminarea
secvenţelor non-informaţionale, migrează în citoplasmă, unde are loc sinteza
proteică.
Prin transcripţia informaţiei genetice se înţelege nu numai sinteza
ARN-m ci şi a celorlalte două tipuri de acizi ribonucleici (ARN-r şi ARN-t),
care sunt necesari pentru realizarea sintezei proteice.
A doua etapă a sintezei proteice este reprezentată de translaţie, în
urma căreia o secvenţă de nucleotide din ARN-m este transformată într-o
secvenţă de aminoacizi în molecula proteică. ARN-m se cuplează cu
ribozomii din citoplasmă formând poliribozomi. Concomitent are loc
activarea aminoacizilor (AA) din citoplasmă prin legarea lor de ATP
(adenozintrifosfat), substanţă chimică ce serveşte ca donator de energie.

81
 Cele trei faze ale biosintezei proteice pot fi redate sintetic astfel:

1. AA  ATP a   

min oacil sin tetaza
AA~AMP+P~P

In această fază un aminoacid oarecare AA este activat în urma reacţiei

cu molecula de ATP donatoare de energie sub influenţa enzimelor
denumite aminoacilsintetaze. Ca urmare, aminoacidul se leagă de
AMP (adezinmonofosfat), iar două grupuri fosfat sunt puse în
libertate.

2. AA~AMP+ARN-t a    AA~ARN-t+AMP

min oacil sin tetaze

În această fază are loc transferul aminoacizilor activi la ARN-t, sub

influenţa aceloraşi enzime din etapa precedentă. Cu ajutorul
moleculelor de ARN-t aminoacizii sunt transferaţi la locul sintezei
proteice în ribozomi.

3. AA1~ARN-t1+AA2~ARN-t2 peptidpo
  lim eraze

 AA1~AA2+ARNt1+ARN-t2

În aceasţă fază, aminoacizii, de exemplu, AA1 şi AA2 se unesc între ei

prin legături peptidice cu ajutorul enzimelor peptidpolimeraze. Se
formează în acest fel catene polipeptidice, iar moleculele de ARN-t
sunt puse în libertate şi sunt reciclate, adică refolosite în procesul
sintezei proteice. De asemenea şi ribozomii sunt reciclaţi în cursul
sintezei proteice.

6.4. Gena. Structură şi funcţii

În concepţia clasică, gena era definită de către JOHANNSEN (1909),

ca unitate a materialului genetic, localizată în cromozomi. În organismele
haploide genele se prezintă sub formă simplă, iar în cele diploide sub formă
de alele. Tipul primar al genei (tipul sălbatic) se modifică prin mutaţii
formând una sau mai multe alele ce afectează acelaşi caracter. În cazul
organismelor diploide descendenţii primesc numai câte un membru al
perechii respective de alele, de la fiecare genitor.
În concepţia clasică, gena are trei trăsături de bază:
- uniformitatea funcţională, în sensul că determină producerea unui
efect fenotipic ;

82
 - unitate mutaţională, prin care gena normală ce determină tipul
sălbatic se transformă prin mutaţii în alela, sau alelele sale, astfel
că este afectat caracterul respectiv ;
- unitate de recombinare genetică, prin care genele se pot transfera
de pe un cromozom pe perechea sa, prin fenomenul de crossing-
over.
Genele, pe baza localizării lor pot să fie autozomale şi heterozomale.
Determinarea poziţiei unei gene într-un anumit cromozom a făcut posibilă
alcătuirea hărţilor genetice.
Sub aspectul manifestării lor genele pot să fie recesive, dominante,
codominante, epistatice, hipostatice, complementare sau indiferente.
În timp ce genele nucleare se transmit la descendenţi şi segregă după
tipul mendelian, genele extranucleare prezintă un tip de moştenire
nemendelian. Între cele două tipuri de gene de la organismele eucariote poate
exista un fenomen de interacţiune, în sensul că cele nucleare pot determina
funcţionarea sau nefuncţionarea celor extranucleare, împreună putând
produce un anumit fenotip.
Apogeul în concepţia clasică despre genă a fost reprezentată de
ipoteza o genă - o enzimă, elaborată de BEADLE şi TATUM (1941). Această
ipoteză poate fi sintetizată astfel:
 Toate procesele biochimice din organisme sunt controlate
genetic, fiecare reacţie dintr-un lanţ metabolic fiind determinată
primar de o genă. Între gene şi enzimele respective există raportul
de 1:1. Prin mutaţia unei singure gene are loc blocarea sintezei
enzimei corespunzătoare şi a reacţiei biochimice catalizată de ea. Ca
urmare are loc blocarea întregului lanţ metabolic. Ipoteza consideră
că fiecare genă controlează sinteza, funcţionarea şi specificitatea
unei anumite enzime.
Noţiunea de genă a evoluat foarte mult odată cu apariţia geneticii
moleculare şi a perfecţionării metodelor de investigaţie la nivel molecular.
Gena în concepţia actuală poate fi definită drept un segment al
macromoleculei de ADN (sau ARN în cazul unor virusuri), format dintr-o
anumită secvenţă de nucleotide, care acţionează ca o unitate funcţională şi
care conţine secvenţa nucleotidelor într-o moleculă de ARN-m (transcripţia
genetică) şi respectiv a aminoacizilor într-o catenă polipeptidică (translaţia
genetică)
Gena este alcătuită dintr-un mare număr de subloci potenţial mutabili,
dispuşi linear într-o anumită ordine şi între care poate avea loc fenomenul
recombinării genetice.
Dimensiunea genelor este variabilă, în funcţie de cantitatea de
informaţie genetică pe care o posedă. La bacterii s-a calculat că în medie o

83
genă este formată dintr-o secvenţă de 900-1.500 nucleotide, fiecare
aminoacid fiind controlat genetic de o tripletă de nucleotide denumită codon.
Dacă o proteină este alcătuită dintr-o singură catenă polipeptidică sau
din mai multe dar identice, ea este codificată de o singură genă. În cazul când
molecula proteică este formată din mai multe catene polipeptidice
nonidentice, ea este codificată de mai multe gene. De exemplu, hemoglobina
A este alcătuită din 4 catene polipeptidice, identice două câte două (α şi β), ea
fiind codificată de două gene diferite.
Sub aspect funcţional, genele pot fi clasificate în 4 categorii :
1) Gene structurale care determină secvenţa aminoacizilor într-o
catenă polipeptidică, astfel că între secvenţa nucleotidelor în acidul nucleic şi
cea a aminoacizilor din proteina corespunzătoare se observă fenomenul
colinearităţii.
2) Gene reglatoare, au rolul de a controla sinteza proteică la nivelul
celulei, în funcţie de condiţiile de mediu extracelular sau de necesităţile
funcţionale ale celulei.
3) Gene arhitecturale care asigură integrarea proteinelor sintetizate în
structurile celulare.
4) Gene temporare care activează cele 3 gene anterioare, pe baza unui
program în timp şi spaţiu, astfel că în organism se realizează fenomenul
citodiferenţierii.
WADDINGTON (1965), a denumit întreaga serie de procese
biochimice care duc de la genă la caracterul fenotipic respectiv sistem de
acţiune a genelor.
În timp ce la procariote genele sunt formate dintr-o secvenţă de
nucleotide continuă, ce codifică o secvenţă de aminoacizi, la eucariote genele
sunt alcătuite din segmente informaţionale, separate de segmente non-
informaţionale. De exemplu, gena ce determină sinteza ovalbuminei la găină
este constituită din “bucăţi” prezentând întreruperi de secvenţe de nucleotide
care este transcrisă în ARN-m. Aceasta înseamnă că în şapte regiuni ale genei
există inserţii de secvenţe de nucleotide care nu sunt transcrise în ARN-m. Ca
urmare gena este alcătuită din segmente informaţionale, separate prin
segmente de ADN non-informaţional, sau silenţios. Secvenţele de nucleotide
non-informaţionale incluse în gena respectivă se numesc introni. Au o
mărime variabilă între 300 şi 1.400 perechi de nucleotide. Regiunile
intercalare se numesc extroni şi ele constituie cu adevărat gena.
În genomul eucariotelor există un număr relativ mic de gene,
comparativ cu cantitatea totală de ADN. De exemplu, la om, s-a calculat că
numărul posibil de gene ar fi egal cu 3106. În realitate, numărul de gene este
mult mai mic, fiind egal cu 5104. Aceasta înseamnă că numai o mică parte
din genomul uman este constituit din gene funcţionale, în timp ce cea mai

84
mare parte din genom este constituit din ADN non-informaţional, cu alte
roluri.

6.4.1. Funcţiile genelor şi dogma centrală a geneticii

Genele au două funcţii: autocatalitică şi heterocatalitică. Dogma

centrală a geneticii constă în faptul că informaţia genetică se găseşte în ADN,
ea putând să fie replicată (funcţie autocatalitică) şi decodificată prin
transcripţie şi translaţie (funcţie heterocatalitică). Ca urmare, fluxul de
informaţii este unidirecţional : ADN  ARN – proteine.
Funcţia autocatalitică a genelor. Constă în capacitatea lor de a se
autoreplica cu mare fidelitate, astfel că în procesul diviziunii celulele fiice
moştenesc, de regulă, aceleaşi gene existente şi în celula mamă. La
organismele pluricelulare, fiecare celulă a organismului posedă totalitatea
genelor caracteristice speciei respective, numai că în celule specializate
funcţionează anumite gene, restul găsindu-se în stare represată.
La plante s-a demonstrat că atât celulele diploide ale organismului, cât
şi cele haploide, sunt capabile să regenereze în culturi celulare întreg
organismul.
Deoarece la majoritatea organismelor materialul genetic este
reprezentat de ADN şi numai în cazul unor virusuri este reprezentat de ARN,
funcţia autocatalitică a genelor este reprezentată de procesul de replicaţie a
acizilor nucleici. Acest proces se realizează după tipul semiconservativ, prin
care moleculele de ADN nou sintetizate sunt de fapt numai pe jumătate,
deoarece ele sunt formate dintr-o catenă polinucleotidică veche şi una nou
sintetizată. Existenţa complementarităţii nucleotidelor de-a lungul macromo-
leculei de acizi nucleici, permite sinteza materialului genetic, cu o mare
fidelitate. Numai aşa se poate explica stabilitatea relativă a organismelor vii,
transmiterea informaţiei genetice în cursul generaţiilor succesive.
Funcţia heterocatalitică a genelor. Constă în capacitatea lor de a
determina sinteze specifice de proteine, enzime şi alte biomolecule. Aceasta
înseamnă că informaţia genetică pe care o conţine fiecare genă este la un
moment dat decodificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi, adică
în catene polipeptidice.
În fiecare celulă de tip procariot sau eucariot, genele se găsesc, de
regulă, într-un singur exemplar sau formă de alele, în timp ce numărul
moleculelor proteice este foarte mare, de zeci sau sute de mii. Aceasta
înseamnă că decodificarea informaţiei genetice conţinută în moleculele de
ADN se realizează cu o viteză foarte mare, încât celulele pot sintetiza rapid
cantităţi mari de molecule proteice. Pentru aceasta există un sistem de
amplificare, prin care genele sunt copiate în numeroase exemplare de

85
ARN-m prin fenomenul de transcripţie şi apoi prin translaţie sunt
transformate în secvenţe de aminoacizi, adică în catene polipeptidice.
Recent s-a descoperit că la eucariote genele cuprind secvenţe de
nucleotide informaţionale denumite exoni şi secvenţe non-informaţionale
denumite introni. Astfel, gena este alcătuită din mai multe bucăţi, din care
numai exonii sunt transcrişi în ARN-m şi informaţia lor genetică este
decodificată şi transformată în segmente de aminoacizi. În procesul de
transcripţie intronii sunt eliminaţi.
De exemplu, gena ovalbuminei, a proteinei din albuşul ouălor de
găină, este format dintr-o secvenţă de 8 exoni şi 7 introni, care alternează. Ca
urmare, genele de la eucariote sunt mult mai mari decât cele de la procariote,
deoarece au segmente de ADN non-informaţional. Acest ultim tip de ADN
are rol în procesul de evoluţie prin duplicarea genelor.
Genele de la eucariote au o structură discontinuă sau în mozaic.

6.4.2. Gene suprapuse. La bacteriofagul phix 174, care are un genom

circular, s-au descoperit gene suprapuse. Gena A a acestui virus bacterian este
mai mare, iar gena B de dimensiuni mai reduse, fiind inclus în gene A. De
asemenea genele D şi E sunt suprapuse (fig. 6.11.). Aceasta înseamnă că
sinteza ARN-m poate începe din două puncte diferite ale aceleaşi gene, astfel
că se pot sintetiza două catene polipeptidice de mărimi diferite.

Fig. 6.11. Harta genetică a fagului phiX 174

6.4.3. Pseudogene. În genomul unor eucariote au fost evidenţiate
pseudogene, adică nişte gene relicte, care şi-au pierdut funcţiile şi care au
numai rol în menţinerea arhitecturii moleculare a cromozomilor. Astfel de
gene se regăsesc în familia genelor hemoglobinelor, a imunoglobinelor etc.
cu care se înrudesc structural. Fiind nefuncţionale, pseudogenele acumulează
mutaţii cu o frecvenţă mărită.

6.4.4. Elemente genetice transpozabile

86
 Elementele genetice transpozabile sau transpozonii sunt segmente de
ADN de 750-40.000 perechi de baze, capabile să circule în cadrul genomului
atât la procariote, cât şi la eucariote şi să se insere în diverse locusuri. Ele pot
determina mutaţii genice, restructurări cromozomale, activarea unor gene
silenţioase, inactivarea unor gene etc. Traspozonii sunt de două tipuri :
- traspozoni simpli, mai mici ca dimensiuni şi care conţin numai
gena traspozazei, enzimă cu ajutorul căreia se realizează
transpoziţia ;
- transpozoni complecşi, de dimensiuni mai mari, care pe lângă
gena traspozazei conţin una sau mai multe gene care sunt
transpozate dintr-un locus în altul al genomului.
Inducerea transpoziţiei se realizează în condiţii de stress provocat de
agenţii fizici (radiaţii, şocuri de temperatură) şi chimici (substanţe mutagene,
poluante etc.) sau prin cultura de celule şi ţesuturi pe medii artificiale. În
aceste condiţii se produce o destabilizare a genomului, fapt ce determină o
mare variabilitate genetică. Aceasta permite o capacitate mărită de adaptare a
organismelor la condiţiile nefavorabile de mediu şi bineînţeles supraviaţuirea.
Elementele genetice transpozabile au un rol important în evoluţia rapidă a
organismelor vii în condiţii de stress.

87
 CAPITOLUL VII

7. Ereditatea extranucleră

7.1. Gene extranucleare

În celulele eucariotelor marea majoritate a genelor, respectiv a

materialului genetic sunt localizate în nucleu. Ca urmare, genele nucleare se
manifestă în conformitate cu legile mendeliene şi cu teoria cromozomială a
eredităţii.
O mică parte din materialul genetic celular se găseşte însă plasat în
citoplasmă, alcătuind ereditatea extracromozomială sau citoplasmatică.
Fenomenul eredităţii extranucleare este determinat de prezenţa în citoplasma
celulelor a unor gene denumite gene extranucleare sau plasmagene, spre
deosebire de genele nucleare sau cromogene.
În timp ce o mică parte din fenomenele de ereditate extranucleară sunt
controlate exclusiv de genele citoplasmatice, în cazul majorităţii fenomenelor
de acest tip, au un control dublu rezultat din interacţiunea cromogenelor şi
plasmagenelor.
Determinanţii genetici necromiozomiali pot fi clasificaţi, după natura
lor, în trei grupe :
1) Gene necromozomiale localizate în diferite organite de tipul
cloroplastelor şi mitocomdriilor ;
2) Gene necromozomiale localizate în particole infecţioase
stabilizate în celulă (particole kappa şi lambda la parameci,
particole sigma şi cele ce modifică sex-ratio la Drosophila etc.) ;
3) Gene necromozomiale plasate în constituienţi citoplasmatici
foarte mici, nedetectabili citologic (gene care determină
androsterilitateea citoplasmatică).

7.1.1. Genele mitocondriale şi cloroplastice

Mitocondriile şi cloroplastele sunt organite celulare care conţin ADN
sub forma unui singur cromozom, de formă circulară şi care se replică
independent de materialul genetic din nucleu. Acest ADN extranuclear se
deosebeşte de cel nuclear prin greutatea moleculară şi prin raportul bazelor
A+T/G+C.
În cloroplaste şi în mitocondrii se găsesc ribozomi asemănători celor
bacterieni şi se realizează sinteza unor proteine, pe baza informaţiei genetice
din ADN propriu.

88
 Genele mitocondriale. Fiecare celulă vegetală sau animală conţine
circa 100 de mitocondrii, însă în unele cazuri numărul lor este mult mai mare.
De exemplu, în celulele hepatice de la mamifere există circa 800 de
mitocondrii.
În mitocondrii se găseşte un tip special de ADN mitocondrial
(ADNmt), în care se găsesc în special genele ce codifică enzimele necesare
respiraţiei celulare. În genomul mitocondrial de la om se găsesc un număr de
37 de gene.
Genele cloroplastice. Cloroplastele sunt organite celulare în care se
găseşte clorofila, pigmentul verde cu rol esenţial în fotosinteză. Numărul de
cloroplaste per celulă vegetală variază de la 1 la alga Spyrogira, la 30-50 în
frunzele plantelor superioare.
În cloroplaste se găseşte un tip special de ADN cloroplastic (ADNcp).
Cantitatea de ADNcp este de regulă mai mare decât cea din mitocondrii,
astfel că pot fi codificate 100-150 de polipeptide diferite. ADNcp alcătuieşte
un singur cromozom şi deci, un singur grup de linkage.
Mitocondriile şi cloroplastele sunt transmise ereditar exclusiv pe linie
maternă.

7.2. Ereditatea de tip matern

CORRENS (1902) a studiat la planta Mirabilis jalopa (barba împăra-

tului) un fenomen de apariţie a unor ramuri pe care frunzele erau de culoare
albă sau erau de tip amestecat, regiuni albe alternând cu cele verzi
(mozaicate) Acest ultim tip de frunze l-a denumit albomaculatus, şi se
transmite în descendenţă pe linie maternă, fenomen care a fost pus în
evidenţă prin efectuarea de încrucişări între tipul normal de plante, albinotice
şi cele albomaculatus (tabel 7.1.)
Tabelul 7.1.
Rezultatele încrucişărilor între florile de pe ramurile de diverse tipuri de
Mirabilis jalopa
Ramura cu flori Ramura cu flori Generaţia F1
paterne materne
verde (normal) Verde Verde
Albinotic Albinotic
Albomaculatus Verde, albinotic, albomaculatus
Albinotic Verde Verde
Albinotic Albinotic
Albomaculatus Verde, albinotic, albomaculatus
Albomaculatus Verde Verde
Albinotic Albinotic
Albomaculatus Verde, albinotic, albomaculatus

89
 Se observă, că descendenţii seamănă cu forma maternă şi că numai în
cazul florilor materne de tip albomaculatus se produce o segregare. Această
segregare se datoreşte faptului că pe ramurile de tip albomaculatus există atât
celule cu cloroplaste, cât şi celule lipite de cloroplaste. Plantele albinotice
neavând posibilitatea de a realiza fotosinteza, piereau de timpuriu.
Transmiterea ereditară pe linie maternă a caracterelor se datoreşte faptului că
cloroplastele se găsesc exclusiv în citoplasmă, se reproduc independent de
nucleu şi zigotul moşteneşte tipul de plastide ale mamei. Cauza o constituie
faptul că în sacul embrionar se află primordiile cloroplastelor în citoplasma
oosferei, în timp ce nucleii spermatici care realizează fecundarea sunt lipsiţi
de astfel de primordii.
Deosebiri importante între hibrizii reciproci, datorită influenţei
materne au fost semnalate şi la animale.
De exemplu, din încrucişarea unui iepe (Equus caballus, 2n=64), cu
un asin (E. asinus, 2n=62) se obţine catârul (2n=63); din încrucişarea inversă
dintre o măgăriţă şi un armăsar rezultă bardoul (2n=63). Între catâr şi bardou
există deosebiri însemnate în ceea ce priveşte talia, culoarea, puterea de
muncă etc. deşi ambii hibrizi au 2n=63 de cromozomi.
Non-identitatea hibrizilor reciproci interspecifici ne se poate explica
decât datorită existenţei unor gene extranucleare, care se transmit pe linie
maternă.

7.3. Merogonia

Un exemplu interesant de ereditate extranucleară îl constituie

fenomenul de merogonie, prin care se înţelege obţinerea unor hibrizi prin
fecundarea unei ovule enucleate cu un spermatozoid normal, hibrizi care
manifestă multe caractere materne.
BOVERI (1899) a demonstrat acest lucru prin introducerea într-o
ovulă enucleată de arici de mare a unor spermatozoizi de la crinul de mare,
obţinând larve haploide care nu aveau decât o garnitură de cromozomi
provenită de nucleul patern. Larvele haploide nu erau exclusive de tip patern,
deşi cromozomii proveneau exclusiv de la forma tată, ci prezentau şi
caractere materne transmise din citoplasmă (RAICU, 1980).

*
* *
Fenomenul de transmitere a unor caractere prin intermediul
citoplasmei materne se numeşte matroclinie.
Faptul este explicabil având în vedere că celulele sexuale femele
conţin o cantitate sporită de citoplasmă, în comparaţie cu cele mascule, ceea
ce asigură transmiterea ereditară a unor anumite însuşiri. La mamifere

90
organismul poate influenţa dezvoltarea hibridului în cursul vieţii intrauterine.
De asemenea, la plantele superioare, zigotul începe să se dividă imediat după
fecundare, formând embrionul încă din perioada când acesta se află în
organismul matern. Pe de altă parte, la Angiosperme endospermul este format
din celule triploide (3n), cu două garnituri de cromozomi (2n) de origine
maternă şi numai o garnitură (n) de origine paternă, ceea ce face ca influenţa
endospermului să fie mai pronunţată pe linie maternă. Esenţial însă în
ereditatea extranucleară este faptul că în citoplasmă se localizează genomuri
specifice (cloroplaste, mitocondrial) sau factori genetici necromozomali,
cu aparat genetic propriu, care au rol direct în ereditate.

7.4. Gene extranucleare localizate în particole infecţioase

În diferite organisme au fost evidenţiate gene necromozomiale

localizate în particole de tip infecţios care sunt particolele kappa (K), lambda
(λ) şi miu (μ) la parameci, particole care afectează sex-ratio şi cele de tip
sigma la Drosophila melanogaster etc.
La parameci s-au pus în evidenţă mai multe particole infecţioase.
SONNEBORG (1945) a studiat la Paramecium aurela modul cum se produce
segregarea la încrucişarea între două tipuri de indivizi : tipul “rezistent” care
segregă în mediul înconjurător o substanţă toxică denumită paramecină,
care nu aparţine tipului “sensibil ”. Capacitatea de a segrega paramecina se
datoreşte unor particole kappa aflate în citoplasmă şi care se transmit pe linie
maternă, lipsind complet la cele sensibile.

7.5. Gene extranucleare nelocalizate

Pe lângă determinanţi genetici extranucleari localizaţi în diferite

organite celulare există, de asemenea, o seamă de fenomene de ereditate
extranucleară cărora nu li s-a descoperit suportul celular corespunzător.
pentru aceste fenomene poate fi citată şi androsteriltatea citoplasmatică la
porumb, sorg, ceapă, petunii etc.
Androsterilitatea sau sterilitatea masculă face ca polenizarea străină să
devină obligatorie, deoarece gametul mascul (polenul) este nefuncţional.
Androsterilitatea duce la modificări profunde ale florii şi în special a
organelor sexuale mascule (stamine, grăunciori de polen), favorizând apariţia
polenului steril, incapabil de fecundare.
Fenomenul androsterilităţii citoplasmatice a fost descoperit în 1904 de
CORRENS la planta Satureja hortensis. Ulterior fenomenul androsterilităţii a
fost remarcat la mai multe specii de plante : ceapă, porumb, in, sorg, sfecla de
zahăr, grâu ş.a. studiul acestor plante au evidenţiat trei tipuri de androsteri

91
ereditari (fig. 7.1.) şi anume : citoplasmatică, nucleo-citoplasmatică şi
nucleară.

Fig. 7.1.

Androsteriltatea nucleară (tipul I) este determinată de gene recesive

localizate în nucleu (msms). Aceste plante nu se pot reproduce singure
neavând polen şi de aceea pentru a le păstra ele se încrucişează cu plante
androfertile heterozigote (Msms), obţinându-se în descendenţa F1, 50% plante
homozigote androsterile (msms) şi 50% plante heterozigote (Msms)
androfertile.
Androsterilitatea citoplasmatică (tipul II) este determinată de gene
localizate în citoplasmă. prin încrucişarea acestor plante androsterile (S),
transmisă prin citoplasmă, cu plante normale fertile (F), în descendenţă
domină androsteriltatea (S) transmisă prin citoplasmă. Ca urmare, plantele ce
posedă acest tip de androsteriltate se reproduc numai pe cale vegetativă sau
prin încrucişări cu alte plante androfertile.
Sterilitatea masculă citoplasmatică poate fi transmisă de la un soi la
altul prin încrucişări repetate, în care genitorul patern se foloseşte mereu soiul
ce trebuie transformat.
De exemplu, soiul de ceapă Crystal Wax poate fi transformat în soi
androsteril prin încrucişarea cu soiul Roşu italian (cu androsterilitate
citoplasmatică) (fig. 7.2.)
Folosind ca genitor matern soiul Roşu italian şi ca genitor patern
Crystal Wax se obţine în prima generaţie androsterilă, care este în ceea ce
priveşte nucleul, 50% de tip Crystal Wax. retoîncrucişând această generaţie
(F1) cu Crystal Wax, descendenţa va fi androsterilă dar cu nucleul în proporţie
de 75% de tipul Crystal wax. repetând retroîncrucişarea mai multe generaţii
se obţine o plantă care va fi androsterilă, dar cu genomul de la Crystal Wax.

92
Experienţa prezentată constituie o certitudine în ceea ce priveşte
responsabilitatea plasmagenelor în expresia caracterului de androsterilitate.

Fig. 7.2.

Androsterilitatea citoplasmatică poate fi utilizată cu succes în

producerea de seminţe hibride la speciile la care plantele F1 se cultivă pentru
diverse organe vegetative, cum sunt rădăcinile, tulpinile, frunzele sau florile.
Plantele hibride F1 sunt viguroase, prezentând organe vegetative bine
dezvoltate.
Androsterilitatea nucleo-citoplasmatică (tipul III) este determinată
de interacţiunea unor factori ereditari, situaţi atât în nucleu, cât şi în
citoplasmă. Acest tip de androsterilitate diferă în manifestare faţă de cea
citoplasmatică prin aceea că descendentele plantelor androsterile nu sunt în
mod obligatoriu androsterile.
Prin încrucişarea plantelor androsterile ca genitori materni cu plante
fertile (F) heterozigote (Rfrf) se obţine o descendenţă care în F1 este 50%
androfertilă (F, Rfrf) şi 50% sterilă homozogotă (S, rfrf). În acest fel tipul de
androsterilitate poate fi păstrat la descendenţi.
În sfârşit, dacă se încrucişează plante androsterile (S, rfrf) cu plante
androfertile dar care nu au capacitatea de restaurare a polenului (F, rfrf) se

93
obţine în F1 o descendenţă androsterilă şi homozigotă (S, rfrf), deoarece, după
cum s-a văzut, androsterilitatea determinată de factori din nucleu se transmite
ca un caracter minor. Acest tip aparţine de fapt androsterilităţii
citoplasmatice.
Androsterilitatea de tipul III (nucleo-citoplasmatic) este utilizat în
producerea de hibrizi la porumb, sorg şi alte plante, având importanţă
economică.

7.6. Caracteristicile eredităţii citoplasmatice

În general, fenomenul eredităţii citoplasmatice se caracterizează prin :

- transmitarea caracterelor în alte proporţii decât cele mendeliene, şi
anume în mod uniparental, adică de la părintele care participă cu
cea mai mare cantitate de citoplasmă (fig.7.3.);

Fig. 7.3.
- manifestarea în F1 a caracterelor genitorului matern, indiferent de
constituţia genetică a organismelor respective ;

94
 - fenomenul de linkage este absent vis-à-vis de grupele reprezentate
de cromozomii nucleari, fapt ce face să nu se poată întocmi hărţi
genetice pentru genele necromozomiale ;
- manifestarea unor caractere fenotipice depinzând de constituţia
genotipică a organismului matern, independent de genotipul
propriu ;
- posibilitatea apariţiei mutaţiilor spontane sau induse artificial la
genele extranucleare.

O seamă de cercetări relativ recente au demonstrat existenţa în

citoplasmă a unui aparat genetic propriu, realtiv independent de cel nuclear.
Deosebirile dintre ADN nuclear şi ADN din organitele celulare se
manifestă în imposibilitatea obţinerii de hibrizi moleculari între ADN nuclear
şi ADN din organite.

CAPITOLUL VIII

8. Reproducerea plantelor de cultură

8.1. Sistemele de reproducere şi implicaţiile lor genetice

O variabilitate genetică corespunzătoare nu poate fi creată fără existenţa

reproducerii sexuate.
Majoritatea plantelor de cultură se reproduc pe cale sexuată, prin fuziunea
a doi gameţi identici sau diferiţi din punct de vedere genetic, pentru a da
naştere unui zigot. În general, suprafaţa receptoare a stigmatului în acel
moment este aptă de a primi polen de la planta care-l poartă (autopolen),
sau polenul plantelor vecine (alopolen). În această situaţie, în mod
normal, sunt realizate autofecundări şi fecundări încrucişate. În cele mai
multe cazuri reglările biologice impun o predominanţă a unuia sau a
celuilalt sistem de polenizare, iar în funcţie de natura genetică a gameţilor
vor rezulta indivizi homozigoţi sau heterozigoţi (SAVATTI, 1983).
După modul în care are loc polenizarea şi fecundarea, speciile se împart
în două grupe: autogame şi alogame. Trebuie menţionat faptul că
autogamia şi alogamia nu este perfectă, în natură existând specii ce
manifestă şi un anumit grad de auto- sau alogamie.
În unele cazuri, speciile au scăpat sexualităţii prin adaptarea unor
regimuri de reproducere asexuată, sau chiar pe calea multiplicării
vegetative.

95
 8.2. Bazele genetice ale plantelor autogame

Speciile autogame au în general flori hermafrodite, organele sexuale

ajungând în acelaşi timp la maturitate (homogamie). Ele se reproduc prin
autogamie naturală, adică prin unirea a doi gameţi sexuali diferiti, dar identici
genetic, formaţi pe acelaşi individ, cel mai adesea în aceeaşi floare. Un mare
număr de specii se reproduc prin autopolenizare. Sunt considerate autogame
speciile la care fecundarea străină nu depăşeşte în mod obişnuit 4, cum
sunt: grâul, orzul, ovărul, orezul, inul, mazărea, soia, fasolea, tutunul,
tomatele ş.a. Incidenţa alogamiei la speciile autogame depinde de genotip,
factorii de mediu şi interacţiunea dintre aceştia. Procentul tinde să crească în
condiţiile care favorizează, mai ales, perioada prelungită de înflorire şi de
deschidere a florilor.
Mecanismele care asigură autogamia pot fi riguros fixate la speciile
cleistogame, la care florile nu se deschid înaintea polenizării. Anterele,
situate la nivelul stigmatului, asigură polenizarea în interiorul corolei. În
această categorie de specii, menţionăm violetele şi numeroasele specii
floricole spontane de primăvară, care emit şi flori de vară, cleistogame, mai
mici, destinate să producă seminţe.
În numeroase cazuri, florile fără a fi cleistogame, nu se deschid decât
după ce fecundaţia a fost realizată; este cazul grâului unde inflorescenţele
sunt închise în glume, iar florile în glumele, a căror deschidere se realizează
tardiv. La fel, în cazul inului, fecundaţia are loc înaintea deschiderii florilor.
Un alt dispozitiv floral, îl prezintă leguminoasele autogame, la care, în carenă
este închis pistilul, înconjurat de cele zece stamine. La Solanaceae, la tomate,
florile sunt aparent casmogame, adică floarea lor posedă o corolă deschisă în
momentul fecundării, însă pistilul, în cursul creşterii sale, trece prin tubul
format din anterele sale (DEMARLY, 1977).
După cum am mai menţionat, descendenţii proveniţi de la plantele
autogame homozigote, sunt identici din punct de vedere genetic, toate
variaţiile sunt datorate modificaţiilor. În natură se pot întâlni rar linii pure;
cultivarele autogame sunt în majoritatea cazurilor constituite dintr-un
amestec de linii pure. Datorită autogamiei, ele prezintă o omogenitate şi o
stabilitate mai pronunţată decât cultivarele alogame.

8.2.1. Teoria liniilor pure (Structura genetică a descendenţei la

plantele autogame)
Teoria a fost elaborată de botanistul danez JOHANNSEN în 1903,
plecându-se de la supoziţia că există o variabilitate şi la plantele autogame,
aparţinând aceleaşi varietaţi. Pentru a stabili acest fapt, el a aplicat metoda
selecţiei individuale la cultivarul de fasole Princess. Descendenţii plantelor

96
alese au fost diferiţi în ceea ce priveşte înălţimea, perioada de vegetaţie,
mărimea seminţelor şi alte caractere. JOHANNSEN a diferenţiat 19 tipuri de
plante, foarte diferite între ele, numindu-le linii. Desecendenţii acestor linii
au fost foarte uniformi din punct de vedere genetic, capabili să transmită
această uniformitate şi descendentele lor, fapt ce a făcut să fie denumite linii
pure.
JOHANNSEN a fost interesat să estimeze efectele selecţiei în cadrul
unei linii pure. El a împărţit seminţele unei linii pure în trei grupe, mari,
mijlocii şi mici. Cele care au provenit din seminţe mari produc şi seminţe
mijlocii şi mici. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul descendenţelor
provenite din celelalte categorii de sămânţă. Privitor la producţia de seminţe
pe unitatea de suprafaţă, cele trei grupe de descendenţi au produs aproximativ
aceeaşi cantitate de sămânţă. Rezultatele obţinute pe parcursul a şase ani de
selecţie individuală, în cadrul unei linii pure, au arătat că nu apar diferenţe
semnificative în greutatea medie a seminţelor care provin din seminţe mari
sau mici. JOHANNSEN a concluzionat că orice încercare de selecţie în
cadrul unei linii pure este ineficientă.
Rezultatele sale sunt în concordanţă cu constituţia genetică a liniilor
pure. O linie pură este constituită din descendenţii unei singure plante
homozigote şi toţi indivizii sunt homozigoţi, având acelaşi genotip.
Homozigoţia lor este rezultatul autopolenizării, a unirii gameţilor de sex opus
cu alele identice din punct de vedere genetic (tabelul 8.1.).

Tabelul 8.1.
Efectele selecţiei pe parcursul a şase generaţii, într-o linie a varietăţii Princess
(JOHANNSEN, după ALLARD, 1969)

Greutatea medie a Greutatea medie a seminţelor

Anul de seminţelor Diferenţa Diferenţa
cultură parentale descendenţilor
mici mari mici mari
1902 60 70 10 63,15 64,85 +1,70
1903 55 80 25 75,19 70,88 -4,31
1904 50 87 37 54,59 56,68 +2,09
1905 43 73 30 63,55 63,64 -0,09
1906 46 84 38 74,38 73,00 -1,38
1907 56 81 25 69,07 67,66 -1,41

Din moment ce toţi indivizii dintr-o linie pură sunt homozigoţi,

neexistând o variabilitate genetică în cadrul lor, selecţia într-o linie pură va
trebui să fie inevitabil ineficientă. Variabilitatea care se observă la o linie pură
se datorează efectului factorilor de mediu, selecţia putând avea efect numai

97
dacă materialul ales posedă o variabilitate heritabilă (MAYO, 1980;
ARDELEAN, 1986).
În mod normal, o linie pură nu este absolut uniformă şi permanent
homozigotă pentru toate caracterele. În silvicultură obţinerea de linii pure la
speciile hermafrodite - tei, salcâm, ulmi, cireşi ş.a. se dovedeşte dificilă,
deoarece, în natură autogamia acestora nu este perfectă, iar vârsta înaintată a
maternităţii lor limitează mult posibilităţile de selecţie. Schimbările heritabile
într-o linie pură au loc datorită mutaţiilor şi polenizării libere. Mutaţiile
spontane au loc în mod regulat cu o anumită frecvenţă/genă/generaţie, iar un
anumit procent de polenizare liberă este inevitabilă, fenomene ce pot
constitui surse de variabilitate genetică în linia respectivă. O altă sursă de
variabilitate într-o linie pură poate fi dată de heterozigotia reziduală, rămasă
în urma hibridării formelor parentale. În cazul în care selecţia naturală va
favoriza heterozigoţii, ei vor manifesta o productivitate mai mare, dând mai
mulţi descendenţi, fenomen ce va fi reflectat în menţinerea mai îndelungată a
heterozigotiei decât se aşteaptă în mod teoretic. Menţinerea variaţiei genetice
în cadrul unei linii autogame, va depinde pe lângă avantajul dat de nivelul
heterozigotiei şi de avantajul competitiv (MAYO, 1980).
Se poate afirma că toate sursele de variabilitate genetică dintr-o linie
pură, pot să se manifeste cu o frecvenţă foarte scăzută, aşa că o asemenea
linie va prezenta un înalt grad de uniformitate în ansamblul ei.
Se poate concluziona că selecţia aplicată într-o singură varietate a
unei specii autogame (grâu, orz, soia etc.) va fi eficientă numai în cazul în
care varietatea nu este constituită dintr-o linie pură, ci din câteva linii diferite
în unele caractere.
Odată ce se obţine o linie pură, selecţia în cadrul ei va fi ineficientă,
fiind mai profitabil să se încerce o recombinare genetică prin hibridare, sau
prin alte metode convenţionale sau neconvenţionale, decât să se conteze pe
schimbări genetice ce pot avea loc într-o perioadă îndelungată de timp.
Trebuie menţionat faptul că, timp de mulţi ani, s-a pus accentul pe
crearea cultivarelor tip linie pură, considerate extrem de uniforme şi
performante. În ultimele decenii, s-a ajuns la concluzia că o uniformitate
excesivă nu este necesară, din contra, uneori este de nedorit. Cultivarele tip
linie pură, extinse pe areale geografice întinse, au manifestat o vulnerabilitate
genetică evidentă. Această schimbare de concepţie se bazează pe observaţia
că un soi ce se caracterizează printr-o variabilitate genetică mai pronunţată
are o mai mare adaptabilitate ecologică, realizând producţii mai stabile în
condiţii climatice schimbate (POEHLMAN, 1989).
8.2.2. Semnificaţia genetică a hibridării la plantele autogame
Încrucişarea sau hibridarea, este rezultanta fuziunii gameţilor genetic
diferiţi, rezultând organisme hibride, heterozigote pentru una sau mai multe
gene alele.

98
 În cazul unui organism autogam, după hibridare, în urma
autopolenizării, homozigotia se instalează relativ rapid (fig. 8.1.).
Se constată că în F1 toţi indivizii sunt heterozigoţi având constituţia
genetică Aa. Plantele vor avea două tipuri de gameţi, A şi a. Autofecundarea
în F1 oferă şanse egale fiecărui gamet de a se uni cu fiecare tip de gamet.
Rezultanta acestui eveniment este generaţia F2, constituită din genotipurile:
25 AA:50 Aa:25% aa. Proporţia genotipurilor homozigote (AA şi aa) faţă
de cele heterozigote (Aa) este 50:50. În generaţiile următoare de
autopolenizare indivizii heterozigoţi vor produce descendenţi homo şi
heterozigoţi (AA şi aa, respectiv Aa), numărul homozigoţilor crescând în
fiecare generaţie de autofecundare cu 1/2 din diferenţa dintre cele două
generaţii precedente, în timp ce procentul heterozigoţilor scade cu 1/2.
După cinci generaţii de autofecundare vor rezulta 96,9 indivizi
homozigoţi, iar după zece generaţii 99,9 (tabelul 8.2.).
F1
Aa
F2 25%AA 50%Aa 25%aa
F3 25%AA 12,5%AA 25%Aa 12,5%aa 25%aa
F4 37,5%AA 6,25%AA 12,5%Aa 6,25%aa 37,5%aa
F5 43,75%AA 3,125%AA 6,26%Aa 3,125%aa 43,75%aa
F6 46,875%AA 1,562%AA 3,125%Aa 1,562%aa 46,875%aa
Tabelul 8.2.
Fig. 8.1. Proporţia genotipurilor homozigote şi heterozigote după câteva generaţii de
autofecundare (după POEHLMAN, 1989)

Efectul autofecundării asupra unei populaţii hibride, constituită din genotipuri heterozigote de tipul Aa (după
BOROJEVIĆ, 1990)

Genotipurile Numărul Procentul

Generaţia heterozigoţilor homozigoţilor
AA Aa aa
0 - 1 - 1 0
1 1/4 2/4 1/4 1/2 50,0
2 3/8 2/8 3/8 1/4 75,0
3 7/16 2/16 7/16 1/8 87,5
4 15/32 2/32 15/32 1/16 93,8
5 31/64 2/64 31/64 1/32 96,9
10 1023/2048 2/2048 1023/2046 1/024 99,9
:
n (2n-1)2n-1 2/2n-1=1/2n (2n-1)2n+1 1/2n
Dacă formele parentale diferă printr-un număr mare de gene alele,
homozigoţia va fi realizabilă relativ mai tardiv. În cazul diferenţelor de 100

99
de perechi de gene, populaţia va avea 50% de indivizi homozigoţi, pentru
toate genele, după şapte generaţii de autopolenizare (fig. 8.2.)
Procentul de homozigoti

Generaţii de consangvinizare

Fig. 8.2. Procentul de indivizi homozigoţi după mai multe generaţii de autofecundare,
când numărul perechilor de gene ce se moştenesc independent este de 1,5,10,20,40 sau
100
(după ALLARD, 1960)

Procentul indivizilor homozigoţi (ho)/generaţie, după hibridare, poate fi

calculată cu formula: ho = (1-he)n, unde (he) este procentul indivizilor
heterozigoţi şi (n) este numărul de loci prin care diferă genitorii. Având în
vedere că numărul heterozigoţilor scade cu jumătate în fiecare generaţie
de autofecundare, rezultă că he = (1/2)g, unde (g) reprezintă numărul
generaţiilor de autofecundare.

100
Pentru exemplificare, să considerăm că părinţii diferă în doi loci (n),
procentul indivizilor homozigoţi după trei generaţii de autofecundare (g)
va fi:

ho = (1 – (1/2)3)2 = 0,767 = 76,7

Chiar dacă există diferenţe de 40 de loci, peste 50  din linii vor fi

homozigote în F3 pentru toţi locii; în generaţia F 10 diferenţele în ceea ce
priveşte numărul de loci nu mai sunt relevante (vezi fig. 8.2.).
Formula menţionată, este aplicabilă numai în cazul în care toate
genotipurile au aceeaşi rată de supravieţuire şi dacă genele nu sunt
linkate.

8.2.3. Moştenirea caracterelor calitative

Caracterele calitative sau alternative sunt acelea a căror apariţie este

condiţionată de acţiunea genelor cu un efect puternic, aşa numitele gene
majore. Culoarea şi forma florilor, fructelor, frunzelor şi altor părţi din
plantă şi, uneori, chiar şi rezistenţa la patogeni pot fi încadrate în
caracterele calitative.
Din moment ce nu există cultivare ideale care să posede combinaţii de
gene şi caracteristici satisfăcătoare pentru o lungă perioadă de timp, apare
necesitatea creării în mod continu, de noi recombinări genetice şi pe baza
lor, obţinerea de cultivare cu caracteristici noi, mai valoroase.
Pentru exemplificare, să considerăm ca obiectiv de realizat obţinerea unui
cultivar de orz cu două rânduri, care să posede rezistentă la rugină. Pentru
aceasta se presupune că ne stau la dispoziţie un soi de orz de două
rânduri, sensibil la rugini şi o varietate de orz (de şase rânduri) rezistentă
la rugini. Se ştie că locusul genelor pentru structura spicului este localizat
într-un singur cromozom şi că gena care determină apariţia spicului cu
două rânduri de boabe, este dominanta (D), faţă de gena care determină
apariţia a şase rânduri de boabe (d). Locusul genelor pentru rezistenţă este
dominantă (R), faţă de gena ce marchează susceptibilitatea la rugini (r).
Dacă varietatea de orz susceptibilă la rugini este utilizată ca formă
maternă, pentru a preveni autofecundarea, se efectuează castrarea
manuală sau aplicarea unui gametocid.

101
Planul de hibridare va fi următorul:

P1 DDrr  ddRR P2

gameţi Dr  dR

F1 DdRr

Se constată că în generaţia F1 au apărut plante rezistente la rugini. Având

în vedere că părinţii diferă în două perechi de gene alele, generaţia F 1
este heterozigotă, segregând în F2, după următorul model mendelian:

F1 Dd Rrautofecundat
gameţi ♀ DR Dr dR Dr

♂
DR DDRR DDRr DdRR DdRr
Dr DDRr DDrr DdRr Ddrr
dR DdRR DdRr ddRR ddRr
dr DdRr Ddrr ddRr ddrr

Din cele 16 combinaţii posibile, 9/16 din plante vor poseda combinaţia de
gene dorite, rezistenţa la rugini şi două rânduri de seminţe. Fenotipul
celor 9/16 combinaţii nu vor avea acelaşi genotip. Numai 1/16 va fi
homozigot pentru ambele perechi de gene dominante (RRDD). Având în
vedere că genele ce determină apariţia plantelor cu două rânduri şi gene
pentru rezistentă sunt dominante, faţă de alelele lor recesive, starea
homozigotă nu va putea fi separată din punct de vedere fenotipic de cea
heterozigotă. De aceea, în generaţia F2 apare necesitatea efectuării
alegerii tuturor plantelor rezistente şi cu două rânduri (D-R-) şi numai în
generaţia F3 va fi posibilă selecţia genotipurilor pentru ambele caractere
dorite, care nu vor segrega în această descendenţă în ceea ce priveşte
caracterele (DDRR). Dacă generaţia F4 nu segregă, se poate considera că
s-a obţinut o linie de orz de două rânduri şi rezistenţa la rugini. Această

102
linie multiplicată în următoarele generaţii, dacă va manifesta o calitate şi
producţie satisfăcătoare, se poate considera că s-a obţinut un cultivar nou.
Deoarece s-a urmărit îmbinarea într-un singur genotip a două gene
majore, frecvenţa unor astfel de fenotipuri în F 2 a fost mult mai mare
decât al altor fenotipuri, 9/16 din 16/16. Datorită acestui fapt, nu apare
necesitatea cultivării unei populaţii numeroase de plante F 2, pentru a găsi
recombinarea favorabilă a genelor. De exemplu, o populaţie de 300 de
plante va conţine 9/16300 = 168 plante rezistente şi cu două rânduri, din
care 18 vor fi DDRR (1/16300). Cazul prezentat poate fi considerat cel
mai simplu exemplu.
În practică, de obicei, se urmăreşte obţinerea recombinărilor utilizând trei
sau mai multe caractere. Spre exemplificare, să considerăm că se
urmăreşte obţinerea unui cultivar de orz cu două rânduri (DD), rezistent
la rugini (RR) şi cu spicul erect (nn). În acest caz, planul de hibridare va
fi:

P1 DDrrnn  ddRRNN P2

gameţi DrndRN

F1 DrRrNn

În generaţia F1 plantele vor prezenta câte două rânduri de boabe,

rezistenţă şi spic erect. Pentru a se realiza recombinările dorite, generaţia
F1 trebuie cultivată fără nici o intervenţie. Plantele F 1, cu constituţia
genetică DdRrNn, vor produce opt tipuri de gameţi: DRN,DRn, DrN,
Drn, dRN, dRn, drN, drn. Aceşti gameţi pe baza recombinărilor
întâmplătoare vor produce 64 combinaţii în F2. Dintre acestea, 9/64 vor
prezenta recombinarea D – R –nn. În continuare plantele de orz rezistente
şi cu spicul erect vor trebui reţinute şi supuse în continuare unei selecţii
până se va ajunge la starea completă de homozigoţie, pentru toate
caracterele. Din punct de vedere teoretic, în cazul în care avem de a face
cu trei caractere şi cu o recombinare a genelor cu o frecvenţă de 9/64, este
necesar să avem un număr suficient de plante pentru a se asigura
combinarea de gene dorită. În cazul unei populaţii de 300 de plante, în F 2
frecvenţa recombinării aşteptate va fi de 9/64300 = 42 plante. Acest
număr poate fi considerat prea mic deoarece pierderea incidentală a
câtorva tipuri dorite, vor scădea şansele de succes. Datorită acestui fapt
este necesară cultivarea unei populaţii de circa 1000 plante în F2, pentru a

103
avea certitudinea că se va asigura un număr aproximativ de 100 plante cu
recombinarea dorită (9/641.000).

8.2.5. Moştenirea caracterelor cantitative

Moştenirea caracterelor dorite, cum sunt talia plantelor, numărul de

seminţe, conţinutul în proteine, procentul de ulei, producţia de SU,
producţia de seminţe etc. aparţin grupului de caractere cantitative, sau
metrice. Aceste caractere sunt controlate de câteva gene, fiecare
contribuind la formarea şi expresia caracterului în cauză, acţionând în
mod obişnuit aditiv. Asemenea gene, datorită efectelor individuale mai
puţin pronunţate se numesc gene minore. Din moment ce ele acţionează
împreună, se numesc şi poligene.
Formarea şi expresia unui caracter cantitativ depinde şi de factorii de
mediu. Aceşti factori sunt capabili să modifice efectele poligenelor.
Datorită acestui fapt, pot exista diferenţe privind înălţimea la o linie
consangvinizată, numărul de seminţe, conţinutul în proteină şi, în special
producţia totală. Din momentul în care o linie consangvinizată este
practic homozigotă lipsindu-i variabilitatea genetică, orice variaţie ce se
manifestă se datoreşte factorilor de mediu şi se exprimă sub forma unei
distribuţii cu frecvenţă normală. O asemenea manifestare a caracterelor
cantiative complică lucrările de selecţie după hibridare, deoarece
variabilitatea datorată şi factorilor de meniu este menţinută în
descendenţă, pe când succesul în ameliorare depinde de efectul genetic şi
heritabilitatea caracterului selecţionat.
Un exemplu de moştenire a unui caracter cantitativ îl constituie
transmiterea caracterului de talie, la grâu, ilustrându-se efectul genelor
minore şi apariţia variabilităţii. Descendenţii F1 ai varietăţii de grâu M-
910, cu o înălţime medie a paiului de 131 cm şi a varietăţii Acciaio, cu 57
cm, au o înălţime medie de 102,7 cm, ceea ce evidenţiază dominanţa
parţială a părintelui mai înalt.
Trebuie menţionat că nu toate plantele F 1 au o talie de 103 cm, dar
prezintă o variabilitate mai pronunţată decât cele două forme
parentale.
În generaţia F2 valoarea medie a înălţimii tulpinilor a fost de 84 cm,
intermediară între cei doi genitori. Variabilitatea în generaţia F 2 a fost
continuă şi mai mare decât la formele genitoare şi generaţia F 1.
Variabilitatea în F2 se datoreşte, în principal, efectului segregării
genelor.

104
După cum s-a menţionat, acţiunea genelor pentru determinarea unui
caracter cantitativ sunt, de obicei, aditive, iar când efectele ambelor
gene sunt aditive se formează un fenotip care reprezintă suma
efectelor pozitive şi negative ale genelor individuale.
Anumite gene pentru caracterele cantitative pot exercita un efect
dominant. În acest caz, valoarea medie a generaţiei F 1 este apropiată
de valoarea medie a oricărui părinte şi distribuţia frecvenţelor în
generaţia F2 nu va manifesta o variaţie simetrică continuă, ci una
asimetrică, conducând la părintele care posedă genele dominante. În
cazul dominanţei complete, valoarea fenotipică a generaţiei F1,
egalează valoarea unuia dintre părinţi (BOROJEVIĆ, 1990).
Cheia succesului în procesul de selecţie este dată de variabilitatea
genetică ce se manifestă în generaţia F2. În exemplul dat, privind
înălţimea tulpinii, variabilitatea generaţiei F1 a fost mare. Distribuţia
frecvenţelor a oferit posibilitatea selecţionării genotipurilor cu o
înălţime a tulpinilor diferită de cea a genotipului B, până la înălţimea
tulpinii între 70 şi 90 cm, suficient de rezistente la cădere.
Cercetările din ultimele decenii sub aspect citogenetic şi a geneticii
moleculare, au evidenţiat faptul că nu toate caracterele cantitative sunt
controlate exclusiv de gene minore; unele dintre ele pot fi controlate
şi de gene majore.
Au fost evidenţiate un număr de zece gene majore care sunt implicate
în controlul înălţimii tulpinii la grâu, caracter tipic cantitativ. Un
exemplu în acest sens, îl reprezintă genele Rht, găsite la soiul japonez
Norin 10 şi care transmite fenomenul de reducere a taliei (ALLAN,
1970).
Studiile lui Gale şi Youssefian (1985) efectuate pe plante
monosomice, au evidenţiat că genele Rht1 şi Rht3 sunt localizate pe
cromozomul 4A, Rht2 şi Rht10 pe 4D şi Rht8, pe 2D.
Gene majore au fost identificate ca influenţând vernalizarea (Vrn),
stadiul fotoperiodic (Ppd) şi rezistenţa la iernare (PUGSLEY, 1983;
MAYSTRENKO, 1978). Poziţia frunzelor este controlată de cel puţin
două gene majore, poziţia orizontală fiind dominantă faţă de cea
erectă (BOJOVIĆ, 1990).
Din cele menţionate reiese faptul că succesul în ameliorarea unor
caractere cantitative depinde nu numai de relaţia genetică şi cea
indusă de mediu, dar şi de componentele variabilităţii genotipice.

8.3. Bazele genetice ale plantelor alogame

Mecanismele fecundării încrucişate duc la menţinerea stadiului de

heterozigoţie, deci a unei mai bune vigori hibride. În măsura în care,

105
pentru o specie, această vigoare reprezintă un avantaj selectiv, toate
mutaţiile care favorizează alogamia vor avea o puternică valoare
selectivă.
La speciile alogame, polenul poate fi răspândit de către insecte (plante
entomofile), vânt (plante anemofile), sau în unele cazuri de apă.
La numeroase plante monoice sau hermafrodite, regimul de alogamie
este asigurat de un decalaj existent între organele sexuale mascule şi
femele. Această dichogamie ia două forme:
 protogenie, când organul femel este receptiv înainte de
dehiscenţa anterelor aceleaşi flori, ca în cazul unor graminee;
 protandria, când organele mascule sunt apte pentru reproducţie
înainte ca stigmatul să fie receptiv.
În cazul în care nu există un decalaj între maturarea celor două sexe,
apare un alt tip de mecanism genetic, incompatibilitatea, care
frânează mai mult sau mai puţin, creşterea tubului polinic în cazul
autopolenului, în raport cu alopolenul.
În natură se găsesc diferite dispozitive biologice a căror existenţă se
opune autofecundării, datorită unor relative avantaje pe care le
prezintă alogamia, faţă de autogamie. Principalul avantaj este
menţinerea în cadrul populaţiilor alogame a unei mai mari rezerve de
variabilitate, datorită în principal prezenţei genelor recesive, mai puţin
favorabile în condiţii obişnuite, dar care pot deveni favorabile în
condiţii schimbate. Acest fapt determină „supleţea evolutivă” a
populaţiilor alogame (NAGHIU, 1978).

8.3.1. Incompatibilitatea
Pe lângă mecanismele morfologice şi mecanice care asigură
polenizarea liberă, mai există şi un mecanism fiziologic, condiţionat
genetic, care generează efectul de incompatibilitate. Acest fenomen
poate fi definit ca o reacţie intim legată de polen şi ţesuturile femele,
înaintea fecundaţiei. Incompatibilitatea sexuală poate fi definită că
incapacitatea organismelor hermafrodite de a produce zigoţi, cu toate
că gameţii masculi şi femelei sunt normali fertili, putând în anumite
condiţii să fuzioneze.
Această inhibiţie, sau împiedecarea fecundării în cadrul sistemului de
încrucişare sexuală se bazează pe mecanisme fiziologice dirijate de
genele sau alelele incompatibilităţii şi nu exclude influenţa condiţiilor
de mediu asupra procesului de reacţie care vizează exprimarea
genelor implicate.
Incompatibilitatea se împarte în două categorii:
- incompatibiltatea intraspecifică;

106
- incompatibiltatea interspecifică.

 Incompatibilitatea intraspecifică sau autoincompatibilitatea este

un sistem homogenic, determinat de alelele multiple ale unui locus. În
procesul fecundării, dacă ambii parteneri au alele identice de
incompatibilitate, rezultă o reacţie de incompatibilitate.
 Incompatibilitatea interspecifică este un sistem heterogenic,
bazându-se pe cel puţin două gene situate în locusuri diferite. Acest
sistem constituie o barieră în apariţia de rase şi specii noi.
Uneori, sistemele genetice care impun polenizarea încrucişată pot fi
asociate cu caracteristici morfologice care facilitează acest tip de
polenizare.
După locul, respectiv perioada de timp a reacţiei de incompatibilitate,
SEARS (după LISKENS şi KROH, 1976), o clasifică astfel:
 inhibarea se produce înainte sau la germinarea polenului, la
suprafaţa stigmatului;
 tubul polinic este stopat în procesul de creştere, când se găseşte
în ţesutul stilar;
 reacţia de incompatibilitate se produce în momentul intrării
tubului polinic în ovar;
 ca urmare a reacţiei de incompatibilitate, după cariogamie,
intervine avortarea ovulei fecundate, sau a embrionului.

Mecanismul autoincompatibilităţii a fost confirmat în cazul a peste

3.000 de specii, aparţinând la circa 68 de familii, mai ales la cele
cultivate din familia Cruciferae, Saxifragaceae, Rosaceae,
Solanacea, Compositae şi Liliaceae (BREWBAKER, 1959;
FRANKEL şi GALUN, 1977).
LEWIS (1954) a clasificat incompatibilitatea plantelor în două grupe
mari: heteromorfică şi homomorfică.
8.3.1.1. Incompatibilitatea heteromorfică
Existenţa variaţiei structurii florale din cadrul aceleaşi specii, a fost
aprofundată după publicarea studiilor lui HILDEBRAND în 1869 şi a
observaţiilor lui DARWIN, în 1877, constatându-se existenţa unor
relaţii între variaţiile florale şi obstrucţionarea autopolenizării. Cu
toate că heteromorfismul poate induce un număr mare de caractere
(lungimea anterelor, mărimea grăunciorilor de polen, lungimea
stilului, suprafaţa stigmatică), incompatibilitatea heteromorfică se
bazează pe diferenţa de lungime a stilului şi stigmatului, fenomen
denumit heterostilie.

107
LEWIS (1954) a denumit tipul de floare cu stilul lung şi antere scurte,
pin, iar celălalt tip de floare cu antere lungi şi stil scurt, thrum.
Constituţia genetică a tipului pin este ss, iar cea a tipului thrum Ss, S
fiind dominant faţă de s (fig. 8.4.).

Fig. 8.4. Sistemul heteromorfic de incompatibilitate

(după BRIGGS şi KNOWLES, 1967)

Polenizările sunt posibile numai între următoarele genotipuri:

(1) pin (ss) x thrum (Ss)

1 pin (ss) : 1 thrum (Ss)
(2) thrum (Ss) x pin (ss)
1 pin (ss) : 1 thrum (Ss)

Combinaţiile pin x pin sau thrum x thrum sunt incompatibile, ceea ce

înseamnă că genotipul SS nu apare. Importanţa acestui tip de
incompati-bilitate este minoră pentru procesul de ameliorare.

108
8.3.1.2. Incompatibilitatea homomorfică
La angiosperme, înainte ca gametofitul mascul (polenul), să
întâlnească gametofitul femel, acesta trebuie să pătrundă prin ţesutul
sporofit (pistilul), pentru a ajunge la acesta din urmă. Pistilul
constituie secţiunea unde, cu mici excepţii, apare fenomenul de
incompatibilitate. Mai mult, din moment ce pistilul este un ţesut
diploid sporifitic, reacţia de incompatibilitate este controlată genetic
de genom, sau sporofitic.
Pe de altă parte, gametofitul mascul (polenul) poartă cel puţin câteva
componente din sporofitul pe care care s-a dezvoltat. El poartă
totodată şi citoplasma părintelui sporofit. Astfel, reactivitatea
incompatibilităţii polenului poate fi controlată genetic sau de genomul
gametofitului patern.
Modificarea genetică, în declanşarea reacţiilor de incompatibilitate
sunt legate de procesele reglării morfogenezei grăunciorilor de polen.
Se distinge o condiţie numită gametofitică, în care specificitatea
fiecărui grăuncior de polen este determinată de alela Sx, pe care o
conţine. Din contra, se consideră condiţia sporofitică, cazul în care
toţi grăunciorii de polen ale aceleaşi plante, au aceeaşi specificitate,
determinată de genotipul SxSy ale acesteia.

A. Incompatibilitatea gametofitică
Acest tip de incompatibilitate a fost menţionată pentru prima dată la
Nicotiana sanderae, de către EAST şi MANGELSDORF (după
BRIGGS şi KNOWLES, 1967) pentru ca ulterior să fie semnalată şi
la trifoiul roşu, trifoiul alb, sfecla de zahăr, tutun, cartof, ierburi
perene etc.
Posibilitatea polenului de a fecunda ovula depinde de o serie de alele
la un singur locus, denumite S1,S2,S3…..Sn. Ţesutul stilar diploid va
avea oricare dintre aceste două alele din serie, dar niciodată aceeaşi
alelă. Grăunciorul de polen va avea numai o alelă, deoarece este
haploid. Dacă ţesutul stilar conţine o alelă identică cu cel al
grăunciorului de polen, atunci tubul polinic nu poate penetra în
stigmat şi polenizarea nu poate avea loc, deoarece creşterea acestuia
este inhibată. Polenizarea poate avea loc dacă alela din grăunciorul de
polen diferă de cel al stigmatului şi al ovarului. Capacitatea de
fecundare a polenului depinde de propriul lui genotip. De aceea,
încrucişarea plantelor cu o constituţie genetică diferită poate fi: (1)
complet incompatibilă; (2) jumătate incompatibilă; (3) complet
compatibilă (tabelul 8.3.). Această formă de incompatibilitate este
ilustrată şi în figura 8.5.

109
 Dacă o plantă cu genotipul S1S2 se autopolenizează, sau se
polenizează cu polen de la o altă plantă, nucleii grăunciorilor de polen
pot să conţină fie alela S1 , fie alela S2. Întrucât ambele alele sunt
prezentate în ţesutul stilului, tubii polinici nu străbat sau străbat în
cazuri rare stilul, într-un timp destul de lung pentru a nu ajunge la
timp la ovule, pentru a avea loc fecundaţia (fig. 8.5.A).
Tabelul 8.3.
Trei nivele de încrucişare compatibilă pentru sistemul de
autoincompatibilitate gametofitică şi sporofitică (după BRIGGS şi
KNOWLES, 1967)

Gamet
mascul
V N
Încrucişare ia Genotipuri
gameţi e le
Sistemul b
Femel il v descendenţ
Mascul ei
ia
b
il
Gametofitic t
Ambele plante cu acelaşi o
genotip: polen neviabil n at
S1S2x S1S2 u e nici unul
Plante ce diferă printr-o S S
alelă: jumătate din polen 3 1

viabil S1S2x S1S3 S S S1S3,S2S3

S1S3x S1S2 2 1 S1S2, S2S3
Plante ce diferă în ambele S
alele: tot polenul viabil 3,
S
4
S n S1S3, S2S3,
1, u S1S4, S2S4
S1S2x S3S4 S n S1S3, S2S3,
S3S4x S1S2 2 u S1S4, S2S4
Sporofitic* t
Ambele plante cu acelaşi o
genotip: polen neviabil n at
S1S2x S1S2 u e nici unul
Plante ce diferă printr-o n S
alelă: polen viabil şi u 2,

neviabil S S
1, 3 nici unul
S1S2x S1S2 S n S1S2, S2S3,
S3S4x S1S2 2 u S2S2,S2S3
Plante ce diferă în ambele S1S2x S3S4 S n S1S3, S2S3,
alele: polen viabil S3S4x S1S2 3,
ic S1S4, S2S4
i S1S3, S2S3,
S u

110
 n
u
l
n
4
ic
S i
u
1,
n
S u
2 l S1S4, S2S4
*
presupunând

Fig. 8.5. Sistemul gametofitic de incompatibilitate

A – incompatibilitate totală; B – incompatibilitate parţială; C – compatibilitate totală
Dacă planta cu genotipul S1S2 este polenizată cu polenul de la o plantă
cu genotipul S3S4, atât tubul polinic cu alela S3, cât şi cel cu alela S4,
vor străbate stilul, fecundaţia realizându-se normal (fig. 8.5. C).
După cum s-a mai menţionat, incompatibilitatea poate fi definită ca o
reacţie intim legată de polen şi de ţesuturile femele înainte de
fecundaţie. Aceasta este un linkat conţinând cel puţin trei gene care
determină această reacţie (LEWIS, 1949; BREWBAKER, 1954;
PANDEY, 1967; De NETTANCOURT; TAYLOR, 1985).
Una dintre gene, de specificitate, codifică un polipeptid specific
pentru fiecare alelă S; acelaşi polipetid se regăseşte în stil şi în polen.
O altă genă, adiacentă, va antrena pentru polen, activitatea factorului
de specificitate. O a treia genă va fi activatoare pentru stil.
Reacţia de incompatibilitate se derulează după cum urmează:

111
Contactul tub polinic – ţesut femel va provoca declanşarea celor două
gene activatoare încât locusul de specificitate a polenului şi a stilului
vor codifica polipetida lor specifică (fig. 8.6.)

Fig. 8.6. Derularea reacţiei de incompatibilitate (DEMARLY, 1977)

În cazul în care o proteină specifică se localizează în extremitatea de
creştere a tubului polinic şi se transformă într-un dimer sau un
tetramer inhibitor, pe care dacă îl găseşte şi în ţesutul femel va
provoca fenomenul de incompatibilitate (LISKENS, 1964;
FRANKEL şi GALUN, 1977; DEMARLY, 1977).
Particularităţile incompatibiltăţii gametofitice se pot rezuma la
următoarele:
 se manifestă în general, la speciile la care grăunciorul de polen
este binucleat (Nicotiana, Trifolium, Petunia, Prunus ş.a.).
 ereditatea fenomenului este condiţionată în cele mai multe cazuri,
monofactorial.
 în locusul S pot exista un număr foarte ridicat de alele, de la 700
la 800 la Trifolium pratense, 64 la Trifolium repens. Această

112
caracteristică îşi găseşte explicaţia considerând locusul S ca fiind un
linkat.
În unele cazuri, la ierburi, genetica incompatibilităţii gametofitice
diferă de sistemul unui singur locus descris mai sus, acesta fiind
bifactorial. Locii implicaţi în acest caz, au fost notaţi cu S şi Z. Dacă
alelele din locusul S şi cei din locusul Z ale grăunciorilor de polen
sunt identice cu alelele S şi Z din stil, se manifestă fenomenul de
incompatibilitate. Dacă alelele din locusul S sau cele din locusul Z
vor fi diferite de cele din stil, sistemul va fi compatibil. În cadrul
sistemului cu doi loci, împerechierile compatibile se realizează cu o
frecvenţă de 5-10 mai mare decât în cazul sistemului cu un locus,
evidenţiat la trifoi şi la tutun.
Sistemul cu doi loci, a fost descris la secară şi la câteva graminee
perene, considerându-se că este preponderent în cadrul familiei
graminee.
La sfecla de zahăr a fost pus în evidenţă un sistem de
incompatibilitate cu patru loci, având la bază acelaşi principiu de
funcţionare ca al sistemului cu doi loci.
Efectele alelelor incompatibilităţii nu sunt întotdeauna atât de
puternice încât să împiedice în întregime fecundaţia. La numeroase
specii se poate forma, ocazial, o sămânţă în urma străbaterii de către
tubul polinic a stilului care poartă aceleaşi alele ca şi ţesutul
stigmatului. În acest caz, avem de-a face cu fenomenul de pseudo-
autoincompatibilitate. Acest fenomen poate fi provocat de factori de
mediu, cum ar fi: temperatura, mutaţiile, sau eventuale gene
modificatoare. Pe lângă aceasta, pot să apară şi alele ale autofertilităţii
(Sf), capabile să inactiveze alelele incompatibilităţii. Alela Sf este o
alelă din seria S, ce poate da naştere unei anumite mutaţii.
În unele cazuri, înfrângerea barierei de autoincompatibilitate a fost
obţinută prin procedee diferite, dintre care menţionăm: polenizarea în
stadiul de buton, polenizarea întârziată, acţiunea temperaturilor înalte,
a substanţelor chimice şi hormonale, tetraploidizarea artificială,
amestecul de polen, selecţia genelor de pseudofertilitate ş.a.
(FRANKEL şi GALUN, 1977; TAYLOR, 1985; SAVATTI şi colab.,
1986, 1992).

B. Incompatibilitatea sporofitică
Controlul sporofitic a incompatibilităţii polenului a fost sugerat de
CORRENS, în 1912, la planta Cardaminae praetensis (Cruciferae),
dar o explicaţie ştiinţifică a fenomenului a întârziat 38 de ani. Atunci,
s-a explicat controlul genetic a sistemului de incompatibilitate la

113
 Crepis foetida (Compositae) (GERSTEL, 1950). Ulterior, acest sistem
de incompatibilitate a fost evidenţiat la numeroase specii cu
importanţă economică din familiile Cruciferae, Compositae şi
Convolvulaceae.
Acest tip de incompatibilitate este şi ea condiţionată de o serie de
gene alele, la un singur locus şi în contrast cu tipul gametofitic,
funcţionalitatea polenului este determinată de constituţia genetică a
plantei care îl produce.
Particularităţile sistemului sporofitic pot fi rezumate la următoarele:
 se întâlneşte la speciile la care grăunciorii de polen sunt, în
general, trinucleate (Gramineae, Compositae, Cruciferae);
 sistemul poate avea o condiţionare genetică mono- sau pluri-
factorială;
 în general, se reunesc în linkajul de incompatibilitate
caracteristici morfologice care întăresc incompatibilitate (exemplu,
heteromorfia);
 la polen, specificitatea înaintea individualizării fiecărui microspor
se determină în ţesuturile diploide, în funcţie de relaţiile de aditivitate
sau de dominanţa, mai mult sau mai puţin completă, între alelele
omoloage;
 dominanţa nu este aceeaşi pentru stamine şi pentru stil;
 reacţia de incompatibilitate se declanşează din momentul în care
polenul s-a depus pe stigmat;
 se pot obţine plante homozigote pentru o alelă S 1, fie prin
frângerea barierei de autoincompatibilitate fie prin pseudoautoincom-
patibilitate.
Mecanismul acestui tip de incompatibilitate se explică prin aceea că
dacă o plantă posedă genotipul S1S2 şi S1 este dominantă faţă de S2,
întreaga cantitate de polen va funcţiona ca şi când ar fi S 1; atât
grăunciorii de polen cu alelele S1, cât şi cu cele S 2, vor fi
imcompatibile pe un stigmat S1 şi compatibil pe un stigmat S 2.
Combinaţiile genetice din cadrul unui sistem sporofitic sunt multiple
şi complexe ( vezi tabelul 8.5.).
Sistemul sporofitic a fost pus în evidenţă la floarea soarelui, varză şi
alte specii dicotiledonate.
La diferite specii de Brassica s-au utilizat numeroase metode de
îngrângere a barierelor incompatibilităţii, de la suprafaţa stigmatului.
Aceste metode include polenizarea timpurie, îndepărtarea suprafeţei
stigmatului, şocuri electrice, creşterea concentraţiei de CO 2, altoirea
ş.a. În cazul polenizării bobocilor florali, impedimentul
autoincompatibilităţii este depăşit prin aceea că se depune polen pe

114
 stigmate imature, care nu au avut timpul să-şi dezvolte barierele de
incompatibilitate.

8.3.2. Semnificaţia biologică a heterozigoţiei

8.3.2.1. Consangvinizarea. Noţiuni introductive

Prin consangvinizare se înţelege reproducerea prin autofecundare
forţaţă a plantelor alogame hermafrodite, sau monoice, sau încrucişarea între
indivizii înrudiţi în cazul plantelor dioice.
În mod normal, speciile alogame care nu sunt autoincompatibile pot fi
consangvinizate prin autopolenizare controlată. Unde sexele sunt separate pe
plante diferite, sau sunt controlate de sisteme ale incompatibilităţii, se
utilizează încrucişarea frate-soră (SIB). Eficienţa comparativă a celor două
sisteme de împerechere este ilustrată în fig. 8.7.

Fig. 8.7.
Din figură se desprinde faptul că trei generaţii de autopolenizare
aproape că egalează efectele a zece generaţii de împerechere SIB în ceea ce
priveşte homozigotizarea (BRIGGS şi KNOWLES, 1967).
Structura mai mult sau mai puţin heterozigotă a unui individ,
determină un efect global, extrem de important, în urma consangvinizării. La

115
cea mai mare parte a organismelor sexuate fecundarea consangvină
antrenează o creştere a nivelului mediu de homozigoţie, însoţită de
diminuarea generală a vigorii, fenomen semnalat ca efect al consangvinizării.
Într-o situaţie inversă, creşterea heterozigoţiei este legată de
fenomenul de vigoare hibridă, sau heterozis.
Aceste particularităţi au fost evidenţiate încă din 1760, de către
KÖELREUTER, iar noţiunea de heterozis a fost propusă de SHULL în 1914,
după studiile privind vigoarea hibridă a liniilor de porumb, începute în 1909.
Heterozisul este considerat ca o stare de heterozigoţie maximă, care
este mai uşor de realizat prin hibridarea liniilor genetic diferite, consangvi-
nizate.
Vigoarea hibridă, sau heterozisul, se manifestă în toată plenitudinea în
F1.
Prin heterozis se înţelege fenomenul de superioritate a organismelor
hibride faţă de formele parentale, sub aspectul vigorii generale, a adaptabili-
tăţii, capacităţii de producţie, a calităţii etc.

8.3.2.2. Seminificaţia genetică a consangvinizării

Principala seminificaţie genetică a consangvinizării este creşterea
homozogoţiei. În acest sens, o importanţă deosebită o are faptul că alelele
recesive apar cu frecvenţă mai mare în stare homozigotă în populaţii
consangvinizate, decât în populaţiile cu încrucişare liberă. O populaţie supusă
în mod normal unui sistem de consangvinizare (autofecundare repetată,
încrucişări între rude), se desface într-o serie de linii reproductiv
independente (subpopulaţii). La orice linie, creştrea homozigoţiei este însoţită
de modificări ale frecvenţei genice şi tendinţa fixării unei sau altei alele în
fiecare locus ; la liniile derivate din aceeaşi populaţie de bază, frecvenţele
genice tind să devină divergente.
Efectul caracteristic al consangvinizării la plantele cu fecundare
încrucişată este reducerea mai mult sau mai puţin pronunţată a vigorii, adică
apariţia fenomenului de depresie de consangvinizare (reducerea valorii medii
a caracterelor cantitative legate de creştere, dezvoltare şi reproducere, ca
urmare a creşterii gradului de homozigoţie).
Mecanismul genetic care produce depresia de consangvinizare nu este
pe deplin elucidat, dar presupune că un rol determinant îl joacă segregarea şi
recombinarea genelor.
Ca efect a acestora, menţionăm :
- separarea în homozigoţi a factorilor favorabili, care au fost reuniţi
în heterozigoţi ;
- existenţa unor linkage strânse între unii factori favorabili şi alţii
nefavorabili, poate face imposibilă obţinerea unui homozigot care
să întrunească toate genele posibile ;

116
 - dispariţia interacţiunilor de epistazie.
Oricare ar fi mecanismul genetic al depresiei de consangvinizare, s-a
constatat că aceasta se accentuează pe măsura creşterii homozogoţiei
materialului biologic, până când se ajunge la un minim de consangvinizare
(cea mai scăzută valoare medioe a unei populaţii, valoare la care se ajunge
după un număr de 7-10 generaţii de consangvinizare şi care rămâne relativ
stabil în cazul continuării consangvinizării). Reducerea vigorii prin
consangvinizare este diferită de la o specie la alta şi chiar de la un genotip la
altul, în cadrul speciei. De exemplu, efectele consangvinizării sunt minime la
dovleac, dar evidente la porumb, floarea soarelui, lucernă, trifoi etc.
În urma consangvinizării, valoarea medie a multor caractere
cantitative şi calitative la arbori (capacitatea de creştere în dimensiune şi
volum, capacitatea de regenerare ş.a.) scade considerabil, putându-se ajunge
în condiţii extreme, chiar la stress genetic – diminuarea puternică a
capacităţii de adaptare – datorită segregării heterozigoţilor.
Cele mai sensibile sunt populaţiile închise şi mici, la care depresiunea
de consangvinizare se manifestă puternic. În populaţiile mari, la care apariţia
homozogoţilor recesivi este condiţionată de legea hazardului,
consangvinizarea are efecte mai slabe. Aceasta este, de fapt, situaţia
principalelor specii forestiere de la noi, pentru care, în natură, problema
pericolului consangvinizării nu se pune deocamdată. De altfel, chiar în cazul
unor populaţii mici sau izolate – populaţiile de fag din Dobrogea sau de pin
negru de Banat – s-au creat prin selecţie naturală, mecanisme speciale de
echilibru genetic, care împiedică manifestarea depresiei de consangvinizare
(STĂNESCU, 1982).
Depresia de consangvinizare face ca la plantele alogame
autopolenizarea să nu faciliteze obţinerea de genotipuri utilizate direct în
producţie, ca în cazul plantelor autogame. Cu toate acestea, consangvinizarea
oferă avantajul de a facilita izolarea de genotipuri homozigote, deci stabile,
care pot fi utilizate în producerea de hibrizi. Întradevăr, homozigotizarea ce
apare în urma consangvinizării duce la pariţia, datorită segregării şi
recombinării, a unor noi genotipuri. Între aceştia, alături de numeroase tipuri
aberante ca efect a trecerii în stare homozigotă a unei gene recesive
dăunătoare, se întâlnesc şi genotipuri care concentrează un număr mare de
gene favorabile. Încrucişarea unor asemenea linii a căror zestre genetică
valoroasă se completează reciproc, într-un model echilibrat, vor da naştere la
hibrizi valoroşi, decât populaţia iniţială din care au fost extrase liniile. ca un
efect pozitiv, menţionăm şi uniformizarea liniilor ca urmare a autofecundării
repetate, mai multe generaţii succesive. Homozigoţie completă apare după un
mare număr de consangvinizări repetate, în funcţie de gradul de heterozigoţie
a materialului iniţial, şi are ca urmare eliminarea genelor letale sau subletale

117
(SAVATTI, 1983). genotipurile care apar pot să fie homozigot recesive, sau
homozigot dominante.
Majoritatea genotipurilor homozigot recesive prezintă fenomenul de
nanism, defecte clorofiliene, malformaţii, sterilitate parţială sau totală, dar şi
unele însuşiri valoroase, cum sunt : tulpini scurte şi rezistente la cădere
(porumb şi sorg), tulpini erecte şi bogate în frunze (trifoiul roşu), conţinut
scăzut de alcaloizi la lupin şi rapiţă, rezistenţă la stresurile climatice, boli şi
dăunători ş.a. Formele homozigote receseve pot fi uşor recunoscute,
eliminate sau reţinute, din prima sau a doua generaţie consangvinizată
(PAMFIL şi colab., 1978, 1981).
Deosebit de valoroase sunt genotipurile homozigote dominante,
deoarece prin încrucişarea lor, însuşirile şi caracterele valoroase ale acestora
se transmit dominant.

8.3.2.3. Bazele genetice şi tipurile de heterozis

Fenomenul de heterozis reprezintă vitalitatea maximă a hibrizilor din
prima generaţie hibridă, F1. Se exteriorizează prin vigoare mărită, reflectată
prin cantitatea mare de rpoducţie. Afectează toate caracterele şi însuşirile
biologice şi economice ale plantelor, îndeosebi producţia de seminţe sau
fructe. Hibrizii heterotici (F1) prezintă cel mai înalt nivel de heterozigoţie,
fiind reversul consangvinizării.
Cercetările genetice privind heterozisul, efectuate de LERNER în
1954 şi MATHER în 1955 (după MUREŞAN şi CRĂCIUN, 1972), explică
acest fenomen genetic pe baza faptului că hibridul F 1 prezintă în acelaşi locus
două alele diferite care determină vigoarea hibridului respectiv. Această
vigoare hibridâă este mai accentuată la hibrizii plantelor alogame, obţinuţi pe
baza încrucişării liniilor consangvinizate şi mai puţin accentuată la hibrizii
plantelor autogame.
Se presupune de asemenea, că hibrizii F1 manifestă o modificare
pozitivă a metabolismului, datorită genelor nealel (POTLOG şi colab., 1989).
Majoritatea cercetărilor au concluzionat că în toate cazurile formele
hibride F1 manifestă o vigoare sporită, o vigoare hibridă specifică mai mare
decât a generaţiilor hibride mai avansate. Acest mod de manifestare a
hibrizilor, în prima generaţie (F1), poartă denumirea de heterozis, fiind un
fenomen pur genetic cu consecinţe biologice specifice. Fenomenul de
heterozis are un spectru larg, dar intensitatea lui diferă de la un hibrid la altul,
de la o specie la alta.
Caracteristice de bază a fenomenului de heterozis este vigoarea
maximă în F1 şi scăderea acesteia în generaţiile hibride ulterioare (F 2).
Prelungirea fenomenului în generaţiile hibride avansate este posibilă numai
în anumite cazuri şi mai ales la plantele cu reproducere somatică sau

118
vegetativă a căror hibrizi nu prezintă fenomenul segregării, atât de specific
hibrizilor sexuaţi.
Manifestarea fenomenului de heterozis diferă de la hibrizii
intraspecifici unde este ami accentuat, la hibrizii interspecifici la care
vigoarea hibridă este de obicei mai mică.
În cadrul aceleaşi specii nu toţi hibrizii F1, între soiuri sau linii
consangvinizate manifestă aceeaşi intensitate a fenomenului de heterozis.
Pentru determinarea manifestării maxime a fenomenului de heterozis
se determină în prealabil capacitatea combinativă generală şi specifică a
genitorilor (soiuri sau linii consangvinizate).
Heterozisul la plante, ca mijloc de sporire a producţiei, reprezintă una
dintre problemele genetice contemporane, cu cele mai largi implicaţii
teoretice şi practice pentru ameliorarea plantelor.
Heterozisul, îndeosebi la o serie de specii de plante cultivate ca,
porumbul, floarea soarelui, sfecla, tomatele ş.a. tinde a deveni singura şi cea
mai eficientă metodă de exploatare a homozigoţiei în ameliorarea plantelor.
La speciile forestiere sunt cunoscuţi numeroşi hibrizi naturali cu
manifestări evidente a fenomenului de heterozis, în ceea ce priveşte
capacitatea de creştere, vitalitatea ş.a. Pe primul plan se situează plopii negri
hibrizi – plopi de Canada – hibrizi între plopul negru european (Populus
nigra) şi plopii negri americani (P. deltoides şi P. angulata), utilizaţi pe scară
largă în culturi şi în ţara noastră.
În cadrul genului Quercus s-au semnalat o serie întreagă de hibrizi
naturali cum sunt : Q. rosacea, (Q. roburQ. petraea), Q. dacica (Q.
polycarpaQ. pubescens), Q. hainaldiana (Q. frainelto Q. robur) ş.a. care
însă, în general, nu par superiori speciilor parentale.
La genul Fagus, hibridul Fagus taurica (F. sylavticaF. orientalis)
întâlnit la noi în Banat, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, se dovedeşte deosebit
de productiv (mai ales în Banat) şi viguros, precum şi o mare capacitate de
adaptare la un climat relativ secetos (mai ales în Dobrogea).
La genul Platanus, hibridul P. hybrida (P. acerifolia) rezultat din
încrucişarea P. orientalisP. occidentalis, manifestă fenomenul de heterozis şi
este complet fertil .
La genul Abies, hibrizii naturali A. bormülleria (A. nordmanniana
A. cephalonica) din Anatolia (Turcia), A. borisii-regis (A. alba
A.cephalonica) din Grecia şi Albania, A. rubrodensis (A. albaA. cephalo-
nica) din Sicilia (Italia) sunt deosebit de rezistenţi la secetă.
În cadrul genului Larix, hibridul L. eurolepis (L.deciduaL.leptolepis)
este mai repede crescător şi mai rezistent la cancer comparativ cu părinţii.
Hibridările controlate la specii din genurile Populus, Quercus,
Fraxinus, Pinus, Picea, abies, Larix ş.a. au dus la obţinerea de rezultate

119
contradictorii, iar în unele cazuri efectul heterozis a fost obţinut numai în
prima generaţie (F1) (STĂNESCU, 1982).
Hibridarea crează totuşi combinaţii de gene, unele superioare
părinţilor şi în cazul speciilor lemnoase. Dacă aceste combinaţii sunt urmărite
şi utilizate corespunzător în scopuri practice, hibridarea îşi păstrează, prin
efectele pe care le dă, întreaga seminificaţie genetică.
Multiplicarea pe cale vegetativă, reprezintă unul din mijloacele de
menţinere a combinaţiilor posibile de gene şi de aici a menţinerii vigorii
hibride, mai ales la speciile care se înmulţesc uşor prin butaşi, cum ar fi
plopii, sălciile etc. (STĂNESCU, 1982).
Dintre ipotezele şi teoriile privind baza genetică a heterozisului
amintim :
- teoria heterozigoţiei, elaborată de EAST şi SHULL, consideră
drept cauză a fenomenului starea de heterozigoţie a hibridului în
F1 ;
- teoria dominanţei, elaborată de BRUCE, explică fenomenul de
heterozis prin acumularea şi combinarea în F1 a genelor sau
alelelor dominante provenite de la genitori ;
- teoria înlănţuirii, emisă de JONES, menţionează că fenomenul
are la bază înlănţuirea genelor dominante, situate în cromozomii
omologi ;
- teoria stimulării, după care, fenomenul se datorează unui sistem
genetic stimulator ;
- teoria alelomorfismului multiplu, pune la baza fenomenului ideea
eredităţii cumulative alelomorfe ;
- teoria supradominanţei, emisă de HULL, explică fenomenul pe
baza prezenţei heterozigoţiei monofactoriale ;
- teoria epistaziei, formulată de TURBIN, consideră drept cauză
genetică intervenţia heterozigoţiei structurale sau a heterozigoţiei
inversiunilor.
Oricare ar fi teoria privind heterozisul, apare ca certitudine că
fenomenul există şi se manifestă având un rol deosebit în ameliorarea
plantelor. Cauzele adevărate ale heterozisului trebuie căutate în rolul şi
acţiunea factorilor genetici care intervin în dezvoltarea ontogenetică a plantei.
Cele mai importante tipuri de heterozis utilizate îîn ameliorarea
plantelor sunt :
 heterozis reproductiv, determină sporirea producţiei de sămânţă şi
fructe şi în general organe reproductive, obţinute în urma polenizării şi
fecundaţiei ;
 heterozis somatic sau vegetativ, determină formarea şi sporirea
masei vegetative ;

120
  heterozis adaptativ, accentuează însuşirile legate de capacitatea de
adaptare a plantelor la condiţii ecologice diferite ;
 heterozis adevărat, determină dezvoltarea luxuriantă a plantelor
hibride F1, comparativ cu plantele nehibride.
După modul de manifestare, faţă de populaţia iniţială, deosebim două
tipuri de heterozis :
 cisheterozis, prin care se înţelege tipul de heterozis în care hibridul
depăşeşte nivelul productiv al formelor parentale consangvinizate, dar
nu şi nivelul populaţiei cu polenizare străină din care acestea au fost
extrase ;
 transheterozis, este tipul de heterozis în care hibridul heterotic
depăşeşte nu numai formele parentale consangvinizate ci şi nivelul
populaţiei cu polenizare liberă din care au fost extrase.
Intensitatea heterozisului este condiţionată genetic de factori genetici şi
de mediu.
Dintre factorii genetici care influenţează intensitatea de manifestare a
heterozisului se pot menţionă :
- modul de reproducere a plantelor, plantele alogame reacţionează,
în general, mai puternic decât cele autogame ;
- heterozisul, după cum s-a amintit, este în general mai accentuat în
cazul hibridării intraspecifice decât în cazul celor interspecifice şi
intergenerice ; apar şi excepţii cum este cazul la hibrizii
RaphanusBrassica, sau diferite tipuri de Nicotiana ;
- hibrizii dintre varietăţi prezintă un heterozis mai pronunţat decât
cei dintre biotipurile aceleaşi variatăţi ;
- formele geografic îndepărtate manifestă o intensitate mai
pronunţată a heterozisului, decât cele apropiate ;
- hibrizii dintre formele homozigote (linii) prezintă un heterozis mai
pronunţat decât cei rezultaţi din părinţi heterozigoţi ;
- cu cât prezintă o diferenţiere genetică mai pronunţată (până la o
anumită limită), cu atât hibrizii manifestă un heterozis mai
pronunţat şi invers ;
- ordinea încrucişării genitorilor influenţează intensitatea hetero-
zisului ; uneori genitorul matern are o influenţă mai mare asupra
hibridului decât cel patern, datorită patrimoniului citoplasmatic.
Heterozisul depinde de asemenea, de interacţiunea dintre genotip şi
factorii de mediu. cercetările au evidenţiat că acelaşi hibrid este capabil de
producţii diferite, în funcţie de condiţiile climatice ale diferiţilor ani din zona
în care se cultivă, de agrotehnica aplicată. Comportarea diferită a aceluiaşi
hibrid în zone ecologice diferite este determinată de reacţia termoperiodică şi
mai ales fotoperiodică a acestuia.

121
 CAPITOLUL IX

9. Mutaţiile şi mecanismul lor molecular

9.1. Definiţia mutaţiei şi tipuri de mutaţii

Noţiunea de mutaţie a fost elaborată în anul 1901 de H. de VRIES, cel

ce a elaborat teoria mutaţionistă.
Mutaţia poate fi definită ca fenomenul prin care se produc modificări
ereditare în materialul genetic, modificări ce nu sunt provocate de
recombinări genetice sau de segregare. Ele pot să apară în mod spontan şi
atunci sunt denumite mutaţii naturale, sau pot fi induse experimental,
denumite mutaţii artificiale. Între cele două tipuri de mutaţii sunt deosebiri
de ordin calitativ. Mutaţiile naturale sunt produse de numeroşi agenţi
mutageni din natură (radiaţii, schimbări de temperatură etc.).
Mutaţia poate fi definită şi ca “modificări discontinue cu efect
genetic” (MAYR, 1963). Ele pot afecta diferite unităţi ale materialului
genetic. Sub acest aspect mutaţiile pot fi clasificate în :
- mutaţii genice, când afectează genele ;
- mutaţii cromozomiale, când afectează cromozomii ;
- mutaţii genomice, în cazul când întregul genom este afectat.
După modul de exprimare fenotipică ele pot fi clasificate în mutaţii
dominante sau masive.
În funcţie de locul unde sunt plasate genele, mutaţiile pot fi
autozomale, plasate pe autozomi şi heterozomale, plasate pe heterozomi.
Acest tip de mutaţii manifestă sex-linkage. De asemenea, există şi mutaţii
extranucleare ale genelor din citoplasmă.
O altă categorie o constituie mutaţiile letale şi semiletale, care
afectează gene de importanţă majoră în organism, prin a căror blocare se
realizează moartea individului înainte de maturitatea sexuală.
Mutaţiile pot afecta genele de diferite tipuri (structurale, operatoare,
reglatoare), care iau parte la realizarea reglajului genetic. De asemenea ele
pot afecta regiuni mai mici sau mai mari de-a lungul genei, determinând
mutaţii punctiforme – fiind mutaţii intragenice. Referitor la frecvenţa
mutaţiilor, pot fi evidenţiate gene mutabile, care sunt mai instabile şi prezintă
o frecvenţă mai mare a mutaţiilor comparativ cu celelalte gene din organism.
O altă categorie sunt genele mutatoare care măresc frecvenţa
mutaţiilor altor gene.

122
 Dacă mutaţiile afectează celulele liniei germinate, atunci ele pot fi
transmise ereditar prin gameţi la noua generaţie. În cazul când avem de a face
cu mutaţii somatice, acestea nu se transmit în descendenţă decât în cazul în
care ţesutul sau organul respectiv se obţine prin înmulţire vegetativă, indivizi
care au apoi posibilitatea să se reproducă vegetativ.

9.2. Frecvenţa mutaţiilor şi natura lor

Apariţia bruscă a unor indivizi având caractere schimbate (mutante) şi

care transmit modificarea în descendenţă a fost observată de mult
timp şi apar la întâmplare sub influenţa condiţiilor de mediu.
La plante, după ce SPRENGER din Heidelberg a descris mutanta cu
frunze lacrimate la Chelidonium majus (sec XIV), DUCHESNE a descris
fragul monofil, cu frunze indivizate. O mutaţie asemănătoare a fost găsită la
Robinia pseudoacacia în anul 1855 şi ea a dat naştere salcâmului monofil.
Variatăţile pendula la numeroase specii de arbori, cum sunt Saphora
japonica, Ulmus glabra, Quecus robur, Prunus padus ş.a. se datoresc, de
asemenea, unor mutaţii spontane. DARWIN a descris numeroase mutaţii la
piersici şi la animale (oile de Ancona, câini buldogi ş.a. SENBUCH (1942) a
găsit o mutaţie spontană la lupinul alb (Lupinus luteus) care nu conţinea în
seminţele sale alcaloizi. La pomii fructiferi şi al hamei s-au observat un mare
număr de mutaţii spontane, acestea fiind utilizate direct ca soiuri noi, sau în
programele de ameliorare. Un mare număr de mutante s-au semnalat la
plantele ornamentale (ex. laleaua Murillo). Cea mai cunoscută mutantă
spontană din natură este gena opaque, la porumb, care influenţează conţinutul
în lizină.
O mutaţie accidentală de tipul celei genice, poate avea loc după
afectarea tautomerică a atomului de hidrogen care împiedică împerecherea
bazelor complementare la nivelul acidului dezoxiribonucleic (ADN).
Schimbările care pot avea loc la nivelul nucleotidelor ADN-ului
provoacă schimbări de cod, care la rândul lor produc schimbări în codonii
ARN-m (ARN-mesager). În această situaţie, diferiţii aminoacizi pot fi
eliminaţi rezultând sinteza unor proteine diferite, ce pot să se manifeste prin
apariţia unor mutaţii spontane naturale, ca de exemplu mutaţiile de culoare,
de talie ş.a.
WATSON (1974), consideră că mutaţiile spontane rezultate numai din
modificări tautomerice pot să apară cu o frecvenţă de 10-9 la nivelul
nucleotidelor şi de 10-6 la nivelul genelor/generaţie.
În afara acestui mecanism, mutaţiile pot fi cauzate de aberaţii
cromozomiale (deleţia, duplicaţia, inversia, translocaţia) şi de multiplicările
de genom (poliploidia).

123
 La microorganisme, care au o extraordinară capacitate de
multiplicare, numărul mutaţiilor care apar într-un ciclu de reproducţie este
foarte mare. De exemplu, numărul uredosporilor de rugină a frunzelor de
grâu (Puccinia recondita ssp. tritici), în condiţiile în care infectează numai
1% din suprafaţa foliară/1 mp de teren este de 300 spori/1 mmp/zi, respectiv
1011 spori/zi/ha (PARLEVLIET şi ZADOKS, 1977). Dacă frecvenţa estimată
a mutaţiilor este de 10-8 vor apărea 1.000 mutante/locus/zi/ha.
Dacă se ia în considerare că fiecare organism conţine câteva mii de
gene, putem afirma că fenomenul mutaţional este practic continuu.
WRIGHIT (1931) menţionează că mutaţiile spontane sunt întotdeauna
mai numeroase decât necesităţile evolutive ale speciei.
Rata mutaţiilor depinde de genele afectate, de condiţiile ecologice
ş.a.. Unele gene îşi schimbă uşor structura, dovedindu-se labile şi generând
un mare număr de mutaţii. Asemenea gene, după cum s-a amintit se numesc
mutabile sau instabile şi apar îndeosebi în celulele somatice ale plantelor
condiţionând variaţiile în culoarea frunzelor, petalelor ş.a. Alte gene sunt
stabile şi suferă foarte rar modificări structurale. Dacă se acceptă că mutaţiile
au jucat un rol decisiv în evoluţia speciilor, atunci la genul Picea şi Abies cele
două tipuri de gene şi-au pus amprenta. De exemplu, genele care
condiţionează forma bazei acelor şi ale persistenţei sau caducităţii solzilor la
conuri trebuie să fi fost foarte stabile, apărând prea puţine modificări sub
acest aspect, în comparaţie cu genele ce afectează forma generală şi
dimensiunea acelor sau a formei solzilor şi bracteelor la conuri, care au fost
afectate probabil, în măsură mult mai mare de diverse mutaţii (STĂNESCU,
1982).
Când MÜLLER (după BOROJEVIĆ, 1990) a reuşit să inducă mutaţii
la Drosophila melanogaster, prin iradiere cu raze X, aceasta a marcat
începutul unei noi ere a geneticii aplicate, mutaţiile induse devenind o
importantă sursă de variabilitate. De la acest eveniment s-au descoperit şi
utilizat, pe parcursul anilor, un număr impresionant de factori mutageni fizici
şi chimici.
Primele studii privind inducerea mutaţiilor la plante se datoresc
italianului PIROVANO şi americanului STADLER.
Frecvenţa mutaţiilor induse este mai mare decât a celor sponatne,
oscilând între 10-3-10-5/genă/generaţie. Unele gene mutează cu o frecvenţă
mai mare decât altele.
S-a constatat că spectrul mutaţiilor sponatne şi a celor induse sunt
similare şi că mutaţiile induse, s-au găsit sau se vor găsi în natură.
În funcţie de utilitatea lor mutaţiile pot fi folositoare, nefolositoare,
sau neutre pentru organism. Deoarece procesul mutaţional este aparent
întâmplător şi necontrolabil, majoritatea mutaţiilor sunt cosiderate neutre,
neafectând în mod pozitiv sau negativ individul purtător.

124
 Asemenea mutaţii pot să se menţină într-o populaţie timp îndelungat,
atât timp cât genele respective se găsesc în stare heterozigotă. Când genele
devin homozigote mutaţiile pot să se exteriorizeze, putând aduce chiar un
avataj purtătorului, în condiţii de mediu schimbat.din moment ce mutaţiile
rezultă nu numai printr-o schimbare genetică faţa de tipul sălbatic, dar şi prin
deleţia uneia sau mai multor baze în ADN şi în urma aberaţiilor cromozomale
numeroase mutaţii pot să manifeste un efect negativ. Asemenea mutaţii sunt
eliminate în procesul selecţiei naturale sau artificiale.
Selecţia naturală favorizează mutaţiile care sunt avatajoase
purtătorilor lor. Aceste mutaţii sunt surse potenţiale a tot ce este nou, ele
jucând un rol important în evoluţia speciilor, iar pe de altă parte pot constitui
o inepuizabilă sursă de variabiltate genetică.
Mtaţiile structural cromozomale, numite şi aberaţii cromozomale, se
corelează cu schimbări în poziţia şi numărul genelor şi se datoresc
posibilităţii fragmentării cromozomului în meioză sau în mitoză. ele pot fi
intracromozomale şi intercromozomale (fig. 9.1.)

Fig. 9.1. Restructurări intra- şi extracromozomale

Deleţia reprezintă pierderea de către cromozom a unui fragment
acentric, cu una sau mai multe gene. Deleţiile au efecte dăunătoare sau pot fi
letale, dacă sunt de anvergură. La plantele superioare, deficienţele sunt
transmise numai pe cale maternă nu şi pe cale paternă, întrucât polenul
afectat de deficienţă nu este viabil, sau nu poate fecunda oosfera.

125
 Duplicaţia constituie fenomenul invers deleţiilor, prin care un
fragment de cromozom este ataşat la un cromozom omolog. Duplicaţiile se
declanşează odată cu deleţiile, ca efect a schimbului de fragmente între
cromozomii omologi în locusuri neomoloage. Cromozomul omolog care
cedează un segment sau o genă devine deficient pentru genele respective, iar
cromozomul acceptor are două seturi de gene pentru segmentul duplicat.
Duplicaţiile afectează organismele în măsura mai mică decât deleţiile,
neavând efect letal. Deţin un rol important în evoluţia speciilor, putând sta la
originea unora dintre sistemele de gene multiple.
Se presupune că la arbori având în vedere numărul mare al
poligenelor şi valoarea lor biologică definitorie, duplicaţiile trebuie să se fi
manifestat pe scară largă. Duplicaţia anumitor gene poate să prezinte interes
deosebit în scopul sporirii capacităţii de producţie a plantelor agricole şi a
celor lemnoase, ca şi a rezistenţei faţă de dăunători.
Inversia se realizează prin schimbarea cu 180º a poziţiei unui
segment de cromozom care a suferit două rupturi simultane. Dacă fragmentul
rotit conţine centromerul, inversia este pericentrică, iar dacă ruptura a avut
loc într-un singur braţ a cromozomului ea se numeşte paracentrică şi nu
include centromerul.
În mod obişnuit, inversiile apar în profaza meiozei, în urma ruperii
cromatidelor sau cromozomilor.
Inversiile au şi ele un rol important în evoluţia unor specii,
contribuind la amplificarea variaţei lor genetice.
Translocaţia ia naştere prin încorporarea unui segment de cromozom,
în alt sector al aceluişi cromozom – translocaţie intracromozomală sau
transpoziţie, sau prin schimbul reciproc între cromozomii neomologi –
translocaţii intercromozomale sau reciproce.
Translocaţia afectează conjugarea normală a cromozomilor în profaza
I a meiozei (zigonem), determinând apariţia de gameţi anormali în proporţie
de până la 60-70%.
Translocaţiile s-au manifestat activ în procesul de evoluţie. Se
consideră, că la originea apariţiei hominidelor a stat la bază un fenomen de
translocaţie care a facilitat trecerea de la 48 de cromozomi la 46 de
cromozomi, prin fuziunea a doi cromozomi acrocentrici.

9.3. Factorii mutageni

Factorii mutageni care intervin în declaşarea mutaţiilor genice şi

structural cromozomale sunt de natură fizică, chimică şi biologică.

126
 Factorii mutageni fizici sunt în special radiaţiile, ce pot fi ionizante
şi neionizante şi care produc modificări genice şi structural cromozomale prin
ruperea legăturilor chimice din molecula de ADN, cauzând deleţii, inversii,
translocaţii etc.
Mutaţiile induse de radiaţii sunt cunoscute şi sub denumirea de radio
mutaţii.
 Radiaţiile ionizante, electromagnetice (razele X şi gamma) şi
corpusculare (razele beta, alfa, protonii, neutronii rapizi şi
lenţi, particolele grele) produc efecte mutagene puternice prin
fenomenul de ionizare. Ele induc mutaţii proporţional cu
creşterea cantităţii de energie sau cu intensitatea iradierii
ţesuturilor vii. Radiosensibilitatea celulelor se dovedeşte direct
proporţională cu capacitatea lor de înmulţire şi invers
proporţională cu gradul lor de diferenţiere (tabelul 9.1.).
Doza letală, respectiv cantitatea de radiaţii ce provoacă moartea a cel puţin 50% (DL50) din indivizii expuşi
iradierii variază de la 350 r (unităţi roentgen) la om, 10.000 r la păr, măr, porumb, 20.000 r la tomate, trifoi,
75.000-100.000 r la in, varză, ridichi etc.

 Radiaţiile neionizante sunt radiaţiile ultraviolete (UV) având

energie cuantică mică, cu o capacitate penetrantă redusă şi de
aceea ele se folosesc pentru inducerea de mutaţii la
microorganisme şi la polen.
Factorii mutageni chimici. Efectul mutagen al
substanţelor chimice depinde de natura lor şi de starea ADN din
celulă în momentul acţiunii acestora.
Substanţele chimice mutagene au o structură chimică
extrem de variată, de aceea o clasificare a lor după acest criteriu
este extrem de grea. FREESE (după PAMFIL, 1980) a propus
clasificarea agenţilor chimici în două grupe mari:
 agenţi mutageni care acţionează în perioada de biosinteză
replicativă a acizilor nucleici;
 agenţi mutageni chimici care acţionează direct asupra acizilor
nucleici în repaus.

Tabelul 9.1.
Radiosensibilitatea unor specii de plante la iradierea cu radiaţii gamma şi
röentgen (după (I. NICOLAE, A. NASTA, 1975)

Specia sau grupul de Organul iradiat Doza critică Domeniul zonei

127
 specii (în r) critice
Porumb Sămânţă uscată 10.000 8.000…15.000
grâu Sămânţă uscată 15.000 5.000-20.000
Mazăre Sămânţă uscată 10.000 5.000…20.000
Cartof Tuberculi 5.000 5.000…10.000
Teişor Sămânţă uscată 10.000 100.000
Mac Sămânţă uscată 15.000 12.000…16.000
Timoftică Sămânţă uscată 10.000 8.000…10.000
Golomăţ Sămânţă uscată 20.000 20.000
Ovăscior Sămânţă uscată 40.000 40.000
Coada vulpii Sămânţă uscată 20.000 20.000
Firuţă Sămânţă uscată 20.000 20.000
Viţă de vie Sămânţă uscată 10.000 10.000
Trandafir Muguri 3.000 1.500…5.000
Viţă sălbatică Muguri 8.000 8.000
Prun Muguri dorminzi 3.000 2.500…4.000
Măr Muguri dorminzi 5.000 5.000…7.500
Coacăz negru Muguri 3.000 3.000
Dud Sămânţă uscată 10.000 10.000…20.000
Specii forestiere Muguri dorminzi 1.500 1.500…8.000
Specii forestiere Sămânţă uscată 5.000 2.000…20.000
Răşinoase Sămânţă uscată 1.000 8.000…15.000
Foiase Sămânţă uscată 10.000 2.000…20.000
Arbuşti decorativi Sămânţă uscată 20.000 10.000…30.000

Din prima categorie fac parte, azaserina, metiluretanul, cofeina,

teobromina care sunt inhibitori de concurenţă a precursorilor acizilor
nucleici; substanţe analoage bazelor purinice şi pirinidinice (2-
aminopurina (2-AP), 5-ioduracilul (5-IU), 2-oxipurina (2-OP) etc.),
care pot fi incorporate în molecula de ADN, în locul bazelor azotate
naturale, ce duc la apariţia de mutaţii.

128
Din a doua categorie fac parte: acidul nitros (HNO2), hidroxilamina şi
hidrazina şi substanţele alkilante (dietilsulfatul, etilmetansulfonat), cu
acţiune directă asupra acizilor nucleici în repaus.
Substanţele chimice mutagene prezintă câteva caracteristici care le
deosebeesc, sub aspectul acţiunii lor, de mutagenii fizici:
- au o eficienţă mutagenică mai mare (de 2-100 ori mai mare) decât
radiaţiile;
- majoritatea mutaţiilor provocate nu sunt letale;
- produc frecvent mutaţii somatice;
- provoacă un număr mic de deficienţe, asemănător iradiaţiilor, dar
mult mai puţine.
Factorii mutageni biologici care acţionează asupra materialului
ereditar din celulă, sunt virusurile şi microplasmele plasmele, ce pot
provoca mutaţii genice şi aberaţii cromozomale, întrerupând sinteza
ADN în celula gazdă.

9.4. Mecanismul molecular al mutaţiilor

Încă din anul 1953, WATSON şi CRICK care au descoperit structura

macromoleculei de ADN au emis ipoteza că mutaţia este o eroare în
secvenţa nucleotidelor acizilor nucleici.
Ipoteza WATSON-CRICK privind mecanismul molecular al mutaţiei
consideră, în esenţă, că printre cauzele care duc la apariţia mutaţiilor
la nivel molecular pot fi menţionate următoarele:
- Modificarea structurii macromoleculei de ADN;
- Deleţia sau adiţia uneia sau mai multor nucleotide în
macromolecula de ADN;
- Substituţia uneia sau a mai multor nucleotide în macromolecula
de ADN;
- Inversia unei secvenţe de nucleotide din macromolecula de ADN.
Toate aceste modificări ale informaţiei genetice conţinute în
macromolecula de ADN se pot manifesta sub formă de mutaţii.
Sub influenţa diverşilor factori mutageni se produc erori în procesul
de replicaţie a acizilor nucleici, care duc la apariţia de mutaţii, ca
efect a înlocuirii unei baze purinice în macromolecula de ADN cu o
altă bază purinică sau a unei baze pirimidinice cu o lată bază
pirimidinică.

129
 CAPITOLUL X

POLIPLOIDIA (INGINERIA CROMOZOMALĂ)

10. Importanţa şi inducerea poliploidiei

Poliploidia reprezintă un fenomen deosebit de interesant sub aspect

genetic şi economic.
Considerată ca o mutaţie de genom, poliploidia se datoreşte unei
schimbări a numărului de bază de cromozomi (x). Unii autori consideră că în
cazul poliploidiei schimbarea constă în adăugarea uneia sau mai multor
garnituri cromozomale întregi (autopoliploizi), sau înjumătăţirea numărului
de cromozomi (haploizi şi monoploizi).
Poliploidia apare prin multiplicarea seturilor proprii de cromozomi, a
seturilor cromozomale ale hibrizilor interspecifici sau intergenerici, sau prin
hibridarea unor specii poliploide. În primul caz avem de a face cu
autopoliploidie, iar în al doilea caz se obţin organisme alopoliploide,
amfidiploide sau amfiploide.
Poliploizii care au un număr par de seturi cromozomale se numesc
artioploizi, iar cei cu seturi impare perisoploizi. Se pot distinge următoarele
tipuri de poliploizi: triploizi (2n  3n), tetraploizi (2n  4n), pentaploizi
(2n  5n), hexaploizi (2n  6n) etc. şi haploizi sau monoploizi (2x  x).
Poliploidia a jucat un rol important în evoluţia plantelor. Determinând
apariţia unor plante mai viguroase, datorită creşterii volumului celular în
urma multiplicării garniturii cromozomale şi favorizând fixarea unor hibrizi
interspecifici sub formă de amfiploizi, poliploidia a dat naştere la noi specii
care s-au extins dincolo de arealul de existenţă a speciilor diploide.
Speciile angiosperme sunt poliploide în proporţie de 30-35%, iar
dintre cele 652 de genuri care constituie 80% din flora Europei Centrale, 233
genuri (cu 421 specii) sunt diploide şi 419 genuri (cu 1803 specii) sunt
poliploide, adică 64,2% din total (STEBBINS, după STĂNESCU, 1982).

130
 Numărul speciilor poliploide este mai mare în regiunile cu climat
aspru, cum ar fi cele nordice, de altitudine mare, sau zonele deşertice, ca şi
consecinţă a vitalităţii lor sporite şi a rezistenţei mai mari faţă de stresurile
climatice.
La plantele lemnoase printre primii poliploizi semnalaţi sunt
tetraploizii Alnus glutinosa şi A. japonica. NILSON-EHLE descoperă în
Suedia plopul tremurător triploid, Populus tremula f. gigans, cu creştere mult
mai viguroasă decât a formei diploide.
La răşinoase speciile poliploide sunt foarte puţine (4,6% din total),
putându-se semnala Sequoia sempervirens (6n=66 cromozomi), Pseudolarix
amabiils (4n=44 cromozomi), Juniperus chinensis f. phitzeriana (4n=44).
La foioase, există numeroase specii şi biotipuri poliploide la genurile
Alnus, Betula, Salix, Acacia, Acer, Tilia, Fraxinus ş.a.
Odată cu descoperirea factorilor poliploidizanţi, ameliorarea plantelor
a putu să utilizeze avantajele pe care le poate oferi multiplicarea numărului
de cromozomi.
Inducerea artificială a poliploizilor se realizează uşor şi sigur prin
utilizarea tratamentelor cu soluţie apoasă de colchicină.
Colchicina este un alcaloid obţinut din brânduşa de toamnă
(Colchicum autumnale). În stare pură are formula brută C 22H25O6N şi se
prezintă sub formă de cristale fine, ce se dizolvă în alcool, cloroform sau apă
rece. Sub influenţa luminii şi a căldurii se degradează uşor.
Metoda colchicinizării s-a răspândit rapid deoarece se aplică uşor, iar
soluţia are o bună capacitate de difuziune în celule.
S-a constatat că tratamentul apexului vegetativ al plantelor, sau
imersarea seminţelor în colchicină, sau alte substanţe chimice poliploidizante,
duce la dublarea numărului de cromozomi în celulele somatice. Colchicina
împiedică formarea fusului de diviziune în mitoză, cromozomii nu se
deplasează spre placa ecuatorială ci se dispersează în celulă. După diviziunea
centromerilor, cromozomii se divid, nu se deplasează spre polii opuşi ai
celulei, rămânând într-o singură celulă. O asemenea celulă va avea un număr
dublu de cromozomi (2n=4n), în loc de numărul diploid (2n=2x), iar în
diviziunile mitotice se vor forma celule cu 2n=4x cromozomi.
Inhibarea prin colchicină a formării fusului nuclear şi menţinerea
ulterioară a ciclului cromozomial normal, reprezintă bazele poliploidizării
prin utilizarea acestei substanţe.
Pentru a obţine plante tetraploide se tratează cu colchicină diferite
organe ca: seminţe, plăntuţe în primele stadii de dezvoltare, inflorescenţe şi
muguri axiliari, la începutul dezvoltării ş.a.
Metodica de aplicare a tratamentului cu colchicină este condiţionată,
în general, de natura organului tratat şi de specia utilizată.

131
 Tehnica tratamentelor cu colchicină a părţilor vegetative ale plantelor
sau a seminţelor, este simplă. Pentru tratarea apexului vegetativ se utilizează
o soluţie de 0,25-0,50% colchicină care se picură pe apex sau se aplică
tampoane de vată îmbibată cu soluţie, timp de 1/2 - 1oră. Se mai poate plasa
apexul vegetativ pe un substrat de agar impregnat cu soluţie de colchicină 1%
timp de câtevă ore. În cazul imersării seminţelor negerminate, îmbibate sau
neîmbibate în prealabil în apă, se foloseşte o soluţie apoasă de colchicină cu o
concentraţie de 0,5-1,0-2,0%.
Imersarea poate dura 24-48 ore, sau poate fi accelerată prin efectuarea
tratamentelor în vid (PANFIL şi colab., 1972; SALONTAI şi SAVATTI jr.,
1993, SAVATTI jr., 1997).
La diferenţierea primelor frunze, sau a celor cotiledonale, se fac
determinări microscopice, pentru a se stabili gradul de ploidie prin metode
indirecte şi care vizează:
- numărul de cloroplaste în celulele stomatice;
- lungimea diametrului mare a celulelor stomatice;
- numărul de celule stomatice în câmpul microscopic.
Metodele indirecte de determinare a gradului de ploidie se bazează pe
existenţa unor corelaţii între gradul de ploidie şi diferitele caractere
macroscopice şi microscopice ale plantelor şi permit o triere rapidă a
plantelor potenţial poliploide (RAICU şi colab., 1969). Acestea sunt
completate ulterior cu analize citologice ce sunt determinante în cunoaşterea
cu exactitate a gradului de poliploidie. Cele mai bune rezultate se pot obţine
prin efectuarea analizelor citologice pe radicele recoltate la orele 7-8
dimineaţa, prefixarea lor în colchicină 0,5%, timp de 3 ore, urmată de fixarea
în soluţie Carnoy, îmbăierea în pectinază 5% timp de 5 ore şi în final
colorarea cu orceină acetică.
Principala metodă de obţinere a alopoliploizilor este hibridarea între
specii diferite, compatibile. Hibridarea nu realizează în mod direct poliploizi,
apărând necesitatea tratamentului cu colchicină a hibrizilor, pentru dublarea
numărului de cromozomi.
Succesul utilizării poliploidiei este condiţionat de următoarele:
- să se lucreze cu specii caracterizate prin număr mic de
cromozomi;
- să se realizeze mai degrabă la plante alogame decât la cele
autogame;
- să se utilizeze specii cultivate mai ales pentru organe vegetative şi
mai puţin pentru sămânţă.

10.1. Efectele poliploidiei

132
 În procesul de ameliorare a plantelor, poliploidia poate constitui
premizele unor obiective majore dintre care menţionăm:
Obţinerea unor dimensiuni mai mari ale diferitelor părţi ale plantei
poate constitui un cert avantaj la speciile de la care se utilizează diferitele
organe vegetative, sau la plantele decorative. De exemplu, poliploidia este
utilizată în ameliorarea sfeclei de zahăr şi furajere, a trifoiului roşu, a secarei.,
a diferitelor specii floricole (narcise, zambile) ş.a. La speciile care se cultivă
pentru sămânţă avantajele conferite de dimensiunile mai mari ale acesteia
sunt adesea anulate de fertilitatea mai scăzută a poliploizilor.
Sporirea productivităţii şi a calităţii constituie obiective majore în
ameliorarea poliploizilor deoarece utilizarea lor, imediat după obţinere, nu
prezintă o eficienţă economică deosebită.
În cazul trifoiului roşu s-au obţinut sporuri de producţie cu 20-30% de
masă furajeră, comparativ cu formele diploide. La aceeaşi specie, conţinutul
în proteină a crescut cu 2-3% la formele 4n comparativ cu cele 2n. Acelaşi
lucru este semnalat şi în cazul raigrasului tetraploid (SAVATTI, 1998).
Obţinerea unor însuşiri noi, ce nu se manifestă la formele diploide
este realizabilă prin poliploidizare. Sfecla poliploidă este mai rezistentă la
cercosporioză, comparativ cu formele diploide din care provine. Secara,
trifoiul roşu, raigrasul tetraploid manifestă o mai bună rezistenţă la factorii
stresanţi de mediu, având calităţi biochimice superioare celor diploide. În
cazul ultimelor două specii se observă o creştere a perenităţii.
Favorizarea polenizării este un efect al poliploidiei, fiind utilizat cu
succes în ameliorarea sfeclei de zahăr. S-a constat că polenul haploid de la
plantele diploide germinează şi realizează o fecundare mai rapidă decât
polenul diploid produs de plantele tetraploide. Datorită acestui fapt, prin
cultivarea alternativă a unei forme diploide (2n) şi a unei tetraploide (4n) de
sfeclă, sau în amestec de 3:1 în favoarea formei tetraploide, pe genitorul
tetraploid se formează un procent ridicat de sămânţă triploidă hibridă (3n),
utilizată în producţie. Sămânţa triploidă de sfeclă îmbină avantajele
poliploidiei cu prezenţa heterozisului, ceea ce permite realizarea unor sporuri
substanţiale de producţie, comparativ cu soiurile diploide sau tetraploide.
Sterilitatea poliploizilor cu număr impar de garnituri cromozomale
reprezintă un avantaj economic la unele plante agricole. La pepenele verde,
prin încrucişarea formei diploide cu cea tetraploidă, hibrizii triploizi nu
formează sămânţă. Asemănător, bananierul cultivat este un triploid la care nu
se formează seminţe.
Se poate spune că există unele culturi la care autotriploidia poate
constitui un obiectiv în sine. Acestea sunt hameiul, speciile de citrice şi
pyrethrum. Propagarea clonală este implicată în aceste cazuri. Sterilitatea este
atractivă pentru primele două culturi. La Pyrethrum sterilitatea contează mai
puţin deoarece floarea şi nu fructul constituie rezultatul culturii.

133
 Îmbinarea genomurilor de la specii diferite. Prin poliploidizare s-a
reuşit să se fixeze hibrizii interspecifici sub formă de amfiploizi, unii cu
importanţă practică. Specia sintetică Triticale, care îmbină genomurile
grâului cu cel al secării, prezintă avantaje, comparativ cu grâul, în zonele cu
ierni foarte aspre, sau pe terenuri nisipoase.
Amfiploizii pot fi utilizaţi ca forme intermediare pentru realizarea
unor încrucişări îndepărtate. Elocvent în acest sens este soiul de grâu Transfer
realizat de SEARS (GIOSAN şi SĂULESCU, 1972).
Fixarea stării de heterozigoţie reprezintă una din direcţiile de
perspectivă în utilizarea poliploidiei în ameliorare. Dublarea numărului de
cromozomi permite ca fiecare gamet să posede doi cromozomi omologi, care
pot fi diferiţi prin genele lor. Datorită acestui fapt, se poate stabiliza un înalt
grad de heterozigoţie care rămâne neschimbată chiar şi în cazul
autofecundării. Pe această cale se speră să se obţină fixarea heterozisului la
porumb.

 Autotetraploizii
Autopoliploizii naturali se formează prin unirea gameţilor cu număr
neredus de cromozomi (x=2x). Cei artificiali sunt obţinuţi, după cum s-a
menţionat, prin tratamente cu diferite substanţe poliploidizante.
Comparativ cu formele diploide, autotetraploizii au organele
vegetative mai dezvoltate, manifestând fenomenul de gigantism.
Utilizarea în procesul de ameliorare a unui astfel de material iniţial a
permis realizarea de rezultate notabile la câteva plante de cultură.
Trifoiul roşu tetraploid (2n=4x=28). Primele plante poliploide de
trifoi roşu au fost create artificial, de către LEVAN în 1940, iar obţinerea
primei varietăţi de trifoi roşu tetraploid s-a realizat în Suedia (JULÉN, 1959).
După această dată, au fost create numeroase varietăţi tetraploide. Răspândirea
lor a fost la început limitată de un conţinut mai scăzut de substanţă uscată, o
sensibilitate la secetă şi mai ales de o producţie de sămânţă inferioară
formelor diploide.
Principalul dezavantaj a trifoiului roşu tetraploid, ca şi a altor culturi
furajere poliploide, este o mai slabă legare a seminţelor comparativ cu
formele diploide. Pe lângă unele neregularităţi ale meiozei, intervine şi faptul
că plantele tetraploide au flori mai mari şi mai puţine decât plantele diploide,
fapt ce face ca polenizarea să se realizeze cu o oarecare dificultate de către
polenizatori.
Pe de altă parte, varietăţile tetraploide se evidenţiază printr-o
perenitate evidentă, o bună rezistenţă la boli şi dăunători, conţinut ridicat în
proteină şi glucide solubile, producţia ridicată de biomasă (SAVATTI, 1998).
Raigrasul tetraploid. Euploidia şi aneuploidia constituie o sursă
importantă de mărire a variabilităţii genetice, utilizată cu succes în genul

134
Lolium, respectiv la L. perenne, L. multiflorum şi L. hybridum, ceea ce a
permis crearea şi introducerea în cultură a soiurilor tetraploide.
Primele soiuri tetraploide de raigras peren (L. perenne) şi raigras
italian (L. multiflorum) au fost create în Olanda, prin tratarea seminţelor
încolţite sau a plăntuţelor înfrăţite în diferite stadii, cu soluţie de colchicină
0,2% concentraţie, timp de 2-4 ore.
Soiurile tetraploide cultivate au un MMB mai mare cu 72-82% decât
soiurile diploide, un spor de producţie de masă verde de 8-18% comparativ
cu soiurile diploide, dar aproximativ egală sub aspectul S.U. S-a constatat că
deşi animalele preferă să pască plantele tetraploide, acestea nu prezintă
rezistenţă la călcare, comparativ cu cele diploide (BOGOERT, 1975).
În general, plantele tetraploide, comparativ cu cele diploide au
culoarea verde închis, mai puţin lăstarii vegetativi, dar au frunze şi lăstari cu
lăţimea, respectiv cu grosimea mai mare (SCHITEA, 1998).
După MARIA SCHITEA (1998) selecţia plantelor tetraploide se face
prin analiza mitozei, metodă ce a fost completată cu determinarea numărului
şi măsurarea lungimii stomatelor, ceea ce permite o diferenţiere expeditivă a
plantelor 2n de cele 4n, cu o mare marje de siguranţă.
Soiurile tetraploide, de raigras aristat cât şi cel de raigras peren au fost
create şi extinse în cultură fiind superioare formelor diploide, sub aspectul
producţiei de masă verde şi a calităţii acesteia.
Soiurile tetraploide sunt stabile din punct de vedere genetic, nu se
încrucişează cu cele diploide.
Cercetările recente, în domeniul utilizării euploidiei la raigras au vizat
selecţia unor genotipuri cu conţinut ridicat de substanţă uscată pornindu-se de
la un soi diploid valoros sub acest aspect (REHEUL şi BAERT, 1993;
BAERT, 1994).
Secara tetraploidă (2n=4n =28). Utilizarea şocurilor de temperatură i-
au permis lui DORSEY (1936) să obţină primul soi tetraploid de secară.
Amplificarea lucrărilor s-a realizat după 1941, odată cu utilizarea curentă a
colchicinei în lucrările de ameliorarea plantelor.
Comparativ cu diploizii, autotetraploizii se caracterizează prin
mărimea părţilor vegetative, rezultantă a unui număr mai mare de cromozomi
şi a unui volum mai mare a celulelelor. Cultivarele tetraploide au paiul mai
tare şi mai înalt, frunze mai mari, spice mai lungi, iar seminţele sunt de
aproape două ori mai grele decât în cazul diploizilor. Această ultimă
modificare a adus schimbări în raportul dintre hidraţii de carbon şi proteine,
secara tetraploidă având cu cca. 2% mai multă proteină şi de aici proprietăţi
panificabile superioare.
Un neajuns a secarei tetraploide este proporţia ridicată a sterilităţii, cu
cca. 20% mai mare decât la secara diploidă, cultivată în condiţii de producţie.
Sterilitatea rezultă din formarea trivalenţilor şi univalenţilor, ca şi a lipsei

135
balansului necesar între cromozomi şi citoplasmă. Aceste cauze au făcut ca
secara tetraploidă să fie timid acceptată de cultivatori. Un alt dezavantaj este
acela că dacă este cultivată în vecinătatea unui lot cu secară diploidă
incidenţa triploizilor va fi ridicată datorită polenizării libere, plantele triploide
fiind complet sterile.
Secara tetraploidă este adecvată a fi cultivată pentru furaj verde,
având o dezvoltare luxuriantă a părţilor vegetative.
Poliploidia deţine un loc important în ameliorarea arborilor. Astfel,
creşterile viguroase şi producţia foarte ridicată de masă lemnoasă în cazul
unor specii forestiere poliploide ca Sequoia sempervirens, Populus tremula f.
gigans, Alnus glutinosa ş.a. sunt puse în valoare în practica silvică.
Poliploizii induşi artificial la Angiosperme manifestă, în general,
capacitate de acumulare de biomasă superioară diploizilor.
La Gymnosperme, poliploidia, având efecte de reducere puternică a
ritmului diviziunilor celulare, respectiv a creşterilor, este folosită pentru
obţinerea de arbori pitici ornamentali(mai ales în Japonia).
În silvicultură, însă, poliploidia este departe de a-şi fi dezvăluit marile
sale resurse de ameliorare a arborilor, în vederea scurtării substanţiale a
ciclurilor de producţie, a îmbunătăţirii calităţii lemnului, a creşterii
conţinutului de celuloză şi colofoniu ş.a.
Inducerea autotetraploidiei are o vechime mai mare de o jumătate de
secol, obţinându-se rezultate remarcabile doar la un număr relativ mic de
specii.
Din cauza profundelor schimbări genetice şi a unei evidente lipse de
balansare între nucleu şi citoplasmă, fac ca ciclul mitozei să fie mai lent,
maturizându-se mai târziu comparativ cu diploizii. Totodată, numărul
diviziunilor mitotice poate fi redus ceea ce face ca tetraploizii, în majoritatea
cazurilor, să nu prezinte o creştere evidentă, în ciuda părţilor vegetative mai
mari.
Principalul neajuns al tetraploizilor artificiali este dată de sterilitatea
parţială ce apare, în ciuda unui număr par de cromozomi. La tetraploizi există
patru cromozomi omologi care favorizează un quadrivalent în stadiul de
pachinem al meiozei. Dacă în anafaza I, o pereche de cromozomi migrează
spre un pol şi cealaltă pereche spre celălalt pol, celulele sexuale vor conţine
acelaşi număr de cromozomi, fiind capabili de fecundare. În cazul neformării
de quadrivalenţi, ci trivalenţi şi univalenţi, caz frecvent întâlnit la tetraploizii
induşi, şi apreciat de CANDERON (1986), ca fiind în proporţie de 30-60%,
apar gameţi cu număr inegal de cromozomi, incapabili de o fecundare
normală.
Dacă o genă este prezentă în patru doze în loc de două doze, ea poate
interacţiona diferit cu alte gene, incluzând gene localizate în cloroplaste şi
mitocondrii (MORRIS, 1983). Acest fapt poate genera, de asemenea, apariţia

136
sterilităţii parţiale, care reduce valoarea practică a unor tetraploizi, exceptând
pe cele care pot fi propagate vegetativ.
Schimbarea din starea diploidă în cea tetraploidă cere o perioadă
apreciabilă pentru realizarea unui balans biochimic şi genetic în cadrul
celulelor şi părţilor vegetative, ca şi pentru adaptarea la mediu. Datorită
acestui fapt, se recomandă lărgirea bazei genetice pentru inducerea
autotetraploizilor şi acţiunea cu succes a presiunii de selecţie.

 Autotriploizii
Organismele la care în genomul complet fiecare cromozom este
prezent de trei ori, se numesc triploizi (3x).
Organismele triploide sunt mai viguroase decât echivalenţii lor
diploizi sau chiar tetraploizi, utilizându-se cu succes în cultură
(exemplu, sfecla de zahăr, sfecla furajeră ş.a.).
Din cauza numărului impar de cromozomi meioza la triploizi este
neregulată, rezultând organisme sterile. Acest fenomen prezintă un
evident avantaj în cazul soiurilor comerciale triploide, neavând
seminţe (struguri, pepene verde, banane ş.a.). La speciile cu
multiplicare vegetativă cum ar fi ierburile, pomii fructiferi şi plantele
decorative, triploizii sunt foarte frecvenţi.
Ei pot să apară şi în cazul în care o ovulă cu un număr neredus de
cromozomi (n=2x) este fecundată de polen cu număr redus de
cromozomi (n=x). Obţinerea frecventă a triploizilor se realizează şi
prin încrucişarea formelor tetraploide cu cele diploide.
Sfecla de zahăr (2n=2x=18; 3x=27; 2n=4x=36), triploidă este un
produs indiscutabil a ingineriei cromozomale.
În 1938, SCHWANITZ a obţinut sfecla de zahăr tetraploidă, care prin
încrucişarea cu sfecla diploidă a dus la crearea sfeclei triploide, mai
productivă decât ambele forme parentale (după HENDRICKSEN,
1979).
Crearea soiurilor poliploide de sfeclă necesită următoarele etape:
- inducerea artificială a tetraploizilor şi selecţia acestora;
- obţinerea formelor tetraploide valoroase, cu capacitate combina-
tivă ridicată;
- găsirea celor mai favorabile combinaţii hibride între formele
tetraploide şi diploide.
Soiurile poliploide conţin indivizi care aparţin la diferite grade de
ploidie, de obicei di-, tri- şi tetraploizi, din care cauză au fost
denumite anizoploide, spre deosebire de cele diploide şi tetraploide,
care prezintă un singur grad de ploidie, fiind denumite izoploide.
Componenţa soiurilor anizoploide este diferită, în sensul că proporţia
triploizilor se ridică în general la peste 40%, de obicei 40-60%. La

137
soiurile create pe bază de androsterilitate ea poate depăşi 90%.
Proporţia diploizilor, care variază în limite mari, nu trebuie să
depăşească 40%.
În sensul strict al cuvântului, este considerat soi poliploid numai acela
care este format din plante triploide şi tetraploide, iar soi triploid, în
care predomină plantele triploide, având o proporţie redusă de plante
cu alte grade de ploidie ale genomului.
Componenţa soiurilor anizoploide este condiţionată de raportul dintre
plantele soiurilor parentale, de gradul de fecundare selectivă a celor
două forme parentale, de procedeul de recoltare, de sterilitatea
polenului unuia dintre cele două soiuri componente ş.a. (STĂNESCU
şi RIZESCU, 1976).
Cel mai bun raport între formele parentale este de 1:3 sau 1:2, în
favoarea formelor tetraploide, când se folosesc butaşi. Utilizarea
butaşilor cu grad diferit de ploidie face ca plantarea să se facă
alternând trei rânduri ale soiului tetraploid cu un rând a soiului
diploid, sau 6:2.
În cazul în care amestecul este format din sămânţă (bază), raportul
poate fi de 1:5; 1:8, deoarece sămânţa tetraploidă are o germinaţie mai
scăzută şi dimensiuni mai mari.
S-a constatat că nu apar diferenţe marcante între proporţia
tetraploizilor obţinuţi din sămânţa realizată de la semincerii plantaţi în
rânduri alternative şi sămânţa rezultată din recoltarea în amestec a
formelor parentale. Apar diferenţe evidente în cazul în care cele două
forme parentale se plantează alternativ şi se recoltează sămânţa numai
de la componentul tetraploid.
Efectul heterozis ce se manifestă la formele poliploide de sfeclă de
zahăr se datorează fenomenului de selectivitate în procesul fecundării.
Încrucişarea liberă a formelor 4n şi 2n ar trebui teoretic, să ducă la
realizarea unei seminţe hibride în proporţie de 50%. În realitate
proporţia plantelor triploide poate fi de 60-80% în cazul utilizării
soiului tetraploid ca mamă şi de 10-20% când soiul diploid este
utilizat în această calitate.
Avantajele oferite de sfecla de zahăr triploidă au fost evidenţiate mai
ales după descoperirea fenomenului de androsteriltate de către OWEN
în 1942. Aceasta, a făcut posibilă producerea pe scară largă, a
hibrizilor triploizi monogermi. În acest scop se utilizează ca formă
mamă linii androsterile, diploide sau tetraploide.
FISCHER (după STĂNESCU şi colab., 1976), rezumând avantajele
uneia sau altei forme materne, consideră ca neproductivă utilizarea
formei tetraploide din cauza slabei capacităţi de germinare a
seminţelor acestei forme.

138
 Pentru a crea soiuri comerciale triploide apare necesitatea, înaintea
obţinerii hibrizilor, de a realiza o selecţie la nivelul liniilor
androsterile diploide şi realizarea de sămânţă diploidă prin utilizarea
liniei diploide menţinătoare. La nivel tetraploid apare necesitatea
verificării gradului de ploidie şi capacitatea genitorului patern de a
realiza un polen fertil.
Pepenii verzi fără sămânţă (3x=33). Geneticianul KIHARA a obţinut
în 1951 pepeni verzi fără sămânţă, prin încrucişarea pepenilor diploizi
(2n=2x=22), cu cei tetraploizi (2n=4x=44). Din cauza meiozei
complet neregulate, plantele triploide (3x=33) nu formează seminţe,
situaţie ce avantajează comercializarea acestora.
Viţa de vie triploidă şi tetraploidă (3x=57; 2n=4x=76).
Soiurile triploide şi tetraploide de viţă de vie au fost realizate de
asemenea, prin colchicinizare. Cele tetraploide au boabe mari şi un
număr redus de seminţe, cu avantaje comerciale. Aspectele negative
sunt condiţionate de producţia relativ scăzută.
Soiurile triploide sunt complet lipsite de sămânţă fiind ideale pentru
obţinerea stafidelor (soiuri apirene).

La speciile forestiere din genurile Populus, Alnus, Betula, Robinia,

stadiul triploid pare să reprezinte numărul optim de cromozomi, căruia îi
corespunde potenţialul biologic maxim. Triploidul rezultat prin încrucişarea
laricelui european cu laricele occidental (Larix occidentalis) s-a dovedit de
asemenea, deosebit de viguros.
Triploidul natural a plopului tremurător creşte mai viguros decât
diploizii (tabelul 10.1) .

Tabelul 10.1
Volumul tulpinilor la diploizi şi triploizi de plop treurător (diploizi=100%)
(după Institut of Paperehemistry, din J.W.WRIGHT, 1964)

Diploizi Triploizi
Părinţi
(%) (%)
P. tremuloids  P. tremula 100 92
P. tremula  P. tremula
100 129

Mai repede decât diploizii cresc şi triploizii de Alnus glutinosa şi

Ulmus glabra. În schimb, la Betula verrucosa şi B. verrucosa
B. mandshurica var. japonica, viteza de creştere a triploizilor este uşor
diminuată.

139
 Alopoliploidia
Alopoliploizii sau amfiploizii rezultă în urma hibridării naturale sau
artificiale a două sau mai multe specii sau genuri, urmate de dublarea
sau multiplicarea seturilor de cromozomi. Duplicarea apare după
fuzionarea a doi gameţi cu număr neredus de cromozomi. O metodă
mai eficientă pentru obţinerea alopoliploizilor s-a dovedit tratarea
generaţiei F1 cu colchicină. O altă cale este backcrosarea generaţiei F1
cu părintele ce posedă un număr mai mare de cromozomi.
Alopoliploizii, datorită prezenţei în stare dublă a seturilor originare de
cromozomi, fixează şi manifestă caracteristicile ambelor specii
genitoare. Ei sunt fertili deoarece în meioză împerecherea
cromozomilor este la fel de regulată ca şi la diploizii originari. Spre
deosebire de autotetraploizi la care în meioză, din cauza homologiei
cromozomilor se formează multivalenţi, în meioza alopoliploizilor (în
lipsa homologiei dintre seturile de cromozomi) se formează numai
bivalenţi. Datorită acestui fapt, în sporogeneză se vor forma gameţi
normali.
Pentru a înţelege procesul formării alopoliploizilor aceasta poate fi
exemplificată prin intermediul unor specii sintetice, ca de exemplu,
Triticale.
În urma încrucişării între grâu şi secară apar plante F 1 cu 28 de
cromozomi, a căror caractere sunt intermediare. Plantele F1 sunt
complet sterile deoarece toţi cromozomii sunt univalenţi şi
gametogeneza este neregulată. Când plantele F1 sunt backcrosate cu
grâul, descendenţii rezultaţi posedă 42 de cromozomi derivaţi de la
grâu şi 7 de la secară. Deoarece cromozomii de grâu formează
bivalenţi în meioză, univalenţii de secară nu prezintă un efect negativ
puternic asupra procesului meiotic a plantelor primului backcross,
fiind parţial fertile. Gameţii diferiţi apar în cursul gametogenezei la
plantele primului backcross. Cromozomii grâului fiind bivalenţi se
distribuie regulat la polii celulei, câte 21 cromozomi la fiecare, în
timp ce cromozomii secarei fiind univalenţi se distribuie neregulat.
Dacă un ovul va avea 21+7 cromozomi şi va fi fecundat de un
grăuncior de polen cu 21+7 cromozomi, plantele rezultate vor avea
cromozomii de la grâu şi de la secară, în total 56 cromozomi,
constituind specia sintetică de tip octoploid denumită Triticale
(genomul – AABBDDRR, 2n8x=56)
Acest tip de triticale a fost obţinut de către MUNTZING în Suedia şi
PISAREV în Rusia, dar el nu s-a putut impune în producţia agricolă
datorită producţiei de boabe relativ scăzută (SAVATTI, 1983).

140
 Pentru a corecta deficienţa semnalată, în ultimele decenii ale secolului
trecut, s-au investit eforturi susţinute pentru a realiza Triticale
hexaploide (AABBRR, 2n=6x=42), prin încrucişarea varietăţilor de
grâu turgidum (2n=4x=28), cu secara (2n=2x=14) şi tratarea plantelor
F1 cu colchicină (BOROJEVIĆ, 1990).
Amploarea lucrărilor efectuate au dus la obţinerea unor soiuri
valoroase de triticale, sub aspect cantitativ şi calitativ. În acest sens
menţionăm soiurile Mapache, Beagle, Rohum ş.a. obţinute la
CIMMYT în Mexic, Lasko, Grado, Bokro şi Malmo în Polonia,
Vlădeasa, Ulpia, Silver Tebea ş.a. în România.
Hibrizii între diferitele specii şi genuri oferă posibilităţi pentru
creşterea potenţialului genetic a productivităţii. S-au creat aloploizi cu
42 de cromozomi între Elymus, care, posedă spice cu peste 100
spiculeţe şi grâu. MUJEEB-KASI şi colab., (1983) au menţionat astfel
de realizări.
Metodele moderne de inginerie cromozomală şi genetică pot duce la
realizări noi în acest domeniu.
Raigrasul hibrid este rezultanta încrucişării între Lolium perenne şi
L. italicum, fiind considerat un amfiploid sintetic, de perspectivă. Are
o creştere iniţială rapidă şi o valoare nutritivă ridicată moştenită de la
raigrasul italian şi o rezistenţă ridicată la stresuri şi o bună fertilitate
moştenite de la raigrasul peren.
Rapiţa (Brassica napus, 2n4x=36) este un sintetic realizat prin
încrucişarea lui B. campestris (2n2x=20) şi B. oleracea (2n2x=16).
Brassica napus a apărut în mod natural, dar se poate realiza şi pe cale
artificială. Încrucişările între alotetraploizii naturali şi cei sintetici duc
la o evidentă creştere a variabilităţii genetice, variabilitate care se
foloseşte pentru ameliorarea noilor soiuri de rapiţă.
Pe lângă alopoliploizii menţionaţi, au fost obţinuţi şi alţi alopoliploizi,
dar aceştia se folosesc ca material experimental sau au o semnificaţie
teoretică pentru studiile de genetică.
Speciile forestiere. Anumite familii cu specii lemnoase, având numere
de bază relativ mari: Fagaceae x=12, Aceraceae x=13, Betulaceae x=14,
Ulmaceae x=14, Juglandaceae x=16 par a fi provenit printr-un proces de
alopoliploidie din trecutul îndepărtat de evoluţie a angiospermelor. În ceea ce
priveşte formarea speciilor, de exemplu Aesculus carnea (4x) rezultă din
încrucişarea speciilor A. hippocastanum (2n)A. pavia (2x), fiind un
alotetraploid fixat şi fertil. Triploidul A. plantierensis (2n=3x) a luat naştere
prin încrucişarea dintre A. carnea (4x)A. hippocastanum (2x), fiind steril.
Fraxinus tomentosa (6x) pare să fie rezultanta încrucişării între
F. americana (4x)F. pennsylvanica (2x), iar Prunus domestica (2n=6x=48)

141
este un amfiploid rezultat din încrucişarea P. spinosa (2n=4x=32)
P.cerasifera (2n=2x=16).

 Aneuploizii
Aneuploizii sunt organisme ce prezintă un număr mai mare sau mai
mic de cromozomi individuali, comparativ cu disomicii (2n). În acest
sens se pot menţiona:
- monosomicii, 2n-1, organisme care au pierdut un cromozom;
- nulisomicii, 2n-2, la care lipsesc ambii cromozomi ai unei perechi
omoloage;
- trisomicii, 2n+1, un cromozom fiind prezent de trei ori;
- tetrasomicii, 2n+2, un cromozom este prezent de patru ori.
Aneuploizii nu pot fi utilizaţi direct în producţie. Când se obţin serii
monosomice şi trisomice, ele pot fi utilizate pentru substituirea sau
adiţia cromozomilor individuali, la soiurile existente. Serii de
monosomici şi trisomoci s-au obţinut la numeroase culturi agricole
(tabelul 10.2), iar posibilităţile de utilizare a acestora au fost
menţionate de către SEARS (1972), KHUSH (1973), RILEY şi LAW
(1984).

Tabelul 10.2.
Linii monosomice şi trisomice la diferite specii agricole
(după BOROJEVIĆ, 1990)
Grâu (T. aestivum) 2n = 42, cu 21 linii
Ovăz (Avena sativa) monosomice
Tutun N. tabacum) 2n = 42, cu 21 linii
Tomate (Lycopersicum monosomice
esculentum) 2n = 48, cu 24 linii
Spanac (Spinacia oleracea) monosomice
Secară (Secale cereale) 2n = 24, cu 21 linii trisomice
Orez (Oryza sativa) 2n = 12, cu 6 linii trisomice
Sorg (Sorghum vulgare) 2n = 14, cu 7 linii trisomice
Orz (Hordeum vulgare) 2n = 24, cu 12 linii trisomice
2n = 20, cu 10 linii trisomice
2n = 14, cu 7 linii trisomice

Prin utilizarea liniilor monosomice şi trisomice se poate evidenţia

rolul anumitor cromozomi în expresia caracterelor şi a dezvoltării
organismului întreg. Monosomicii permit localizarea poziţiei genelor
pentru anumite caractere, pe cromozomi. Pentru a stabili care
cromozom a unui soi este purtător a unei gene sau mai multor gene

142
pentru o rezistenţă la un anumit patogen, se va încrucişa soiul
respectiv cu monosomii altui soi. Dacă rezistenţa este diminuată şi
controlată de o singură genă, se poate aştepta ca 75% din plantele F 2
să fie rezistente şi 25% susceptibile. Hibridarea care va da numai
descendenţi rezistenţi indică că gena de rezistenţă este localizată pe
cromozomul pentru care această plantă este monosomică.
Maniera de lucru poate fi sumarizată la următoarele:
A. – pentru localizarea cromozomului care poartă gena dominantă:
a. – un genitor disomic posedând gena dominantă este
încrucişat cu seriile monosomice ale altui genitor;
b. – în generaţia F1, atât plantele monosomice cât şi cele
disomice vor evidenţia un caracter dominant şi
cromozomul purtător al genei de rezistenţă nu poate fi
identificat;
c. – în generaţia F2 plantele disomice segregă în dominante şi
recesive în raport de 3:1. Descendenţii care nu segregă
sunt monosomici şi posedă cromozomul care poartă gena
dominantă.
B. – pentru localizarea unui cromozom care poartă gena recesivă:
În acest caz, localizarea cromozomului ce poartă gena recesivă
se poate realiza în F1, pe baza următoarei scheme:
a. – un genitor disomic posedând o genă recesivă este
încrucişat cu seriile monosomice ale altui genitor;
b. – în generaţia F1, planta cu caracterul recesiv este
monosomică şi posedă cromozomul purtător a genei
recesive.
Pe baza celor menţionate, numeroase gene de pe cromozomii
individuali au fost localizaţi cu ajutorul seriilor monosomice.
Menţionăm că gena Lr9 pentru rezistenţa la rugina frunzelor de grâu
este localizată pe braţul lung al cromozomului 6B, gena Hg pentru
glume păroase, pe braţul scurt al cromozomului 1AS (SEARS, 1966).
În cazul speciilor forestiere, la genul Tiletia (x=41=67-1), cei mai
apropiaţi părinţi au 7 cromozomi, aşa că originea sa se explică prin
multiplicarea seturilor iniţiale şi prin aneuploidie (WRIGHT, 1950).

10.2. Adiţia şi substituţia de cromozomi

Pe lângă importanţa deosebită ce o prezintă pentru studiile genetice,

aneuploidia stă şi la baza unor metode de ameliorare cum sunt: adiţia
de cromozomi, substituţia de cromozomi şi transferul de gene. Prin
intermediul lor s-au obţinut rezultate favorabile sub aspectul
ameliorării rezistenţei grâului la boli.

143
Utilizarea seriilor monosomice a permis substituirea cromozomilor
individuali dintr-un soi, cu cromozomii din alt soi.
În cazul încrucişării a doi genitori, există şanse reduse ca descendenţa
să aibă toţi cromozomii unui părinte şi numai un cromozom de la
celălalt părinte, a cărui caracter se intenţionează a fi transferat.
Aceasta a fost posibil prin obţinerea şi utilizarea seriilor monosomice.
SEARS (1956) a transferat rezistenţa la rugina frunzelor, de la
Aegilops umbellulata la grâul comun. Pentru reuşita hibridării a
folosit o specie intermediară, Triticum dicoccoides, după schema:
♀ T. dicoccoides AABB  ♂ Ae. umbellulata UU
F1  grâul comun (T. aestivum) AABBDD
BC1F1  grâul comun
BC2F2  grâul comun
BC2F3
realizându-se o plantă cu 21" (grâu)+1' (Aeg) (simbolul ' reprezintă
univa-lenţii, iar " bivalenţii).
S-a obţinut o plantă rezistentă la rugina frunzelor cu 42 cromozomi de
la grâu şi un bivalent de Aegilops. Hibridul obţinut prezenta unele
deficienţe, ceea ce a pus problema separării din cromozomul de la
Aegilops purtător a rezistenţei la rugină, de caracterele negative.
Descendenţii plantelor primare au fost expuse iradierii cu raze X, iar
polenul iradiat a fost utilizat pentru polenizare. Din cele 6.091 plante
obţinute, 40 au prezentat partea dorită de la cromozomul de Aegilops,
translocată cromozomului 6B al grâului comun. SEARS a denumit
noul soi Transfer, care, timp de mulţi ani a servit, în programele de
ameliorare, ca sursă de rezistenţă la rugina frunzelor şi tulpinilor (fig.
10.1.).
Un exemplu mai recent, îl constituie transferul rezistenţei la
Pseudocercosporella herpotrichoides de la Aegilops ventricosa la
Triticum aestivum prin intermediul T. turgidum subsp. carthlicum
(CAUDERON, 1986). Soiul ROASARE prezintă gene de rezistenţă
de la Ag. ventricosa pe cromozomul 7D, prezentând şi translocaţia
5B/7B.
Adiţia de cromozomi a fost aplicată şi în obţinerea unor linii de adiţie
prin încorporarea unui cromozom de la secară, într-un set
cromozomal al grâului (O’MARA, 1951; EVANS şi JENKINS,
1960).
Liniile de adiţie de secară, ovăz, grâu şi tutun obţinute până în
prezent, nu au dus la crearea unor soiuri comerciale valoroase,

144
deoarece genotipurile cu una sau mai multe perechi de cromozomi
adiţionaţi de la alte specii sunt instabile şi cromozomul adiţionat se
pierde în mod frecvent.
Substituţia interspecifică şi intervarietală are o seminificaţie mult mai
mare pentru ameliorarea plantelor decât adiţia de cromozomi.
Dacă un soi, posedând o serie monosomică se utilizează ca recurent şi
se intenţionează încorporarea rezistenţei la rugina frunzelor (ex. Lr9)
în acesta, se încrucişează cu un soi donator care posedă gena (ex.
soiul Transfer). În generaţia F1 se realizează selecţia pentru plantele
rezistente la rugina frunzelor şi se retroîncrucişează cu soiul recurent.
După 4-6 backcrossuri şi autopolenizări, se obţin plante disomice care
au majoritatea perechilor de cromozomi de la soiul recurent şi o
pereche de cromozomi de la donator, purtătoare a genei pentru
rezistenţă.
Pentru substituţia cromozomilor intervariatali, o perioadă îndelungată
de timp a fost utilizat soiul Chinese Spring, la care SEARS (1954), a
creat o serie completă de monosomici, asigurând sămânţă tuturor
amelioratorilor interesaţi. Soiul menţionat neavând valoare
agronomică deosebită, liniile de substituţie au prezentat interes pentru
studiile de genetică privind rolul cromozomilor individuali în
controlul anumitor caractere.

145
 Emmer
(Triticum turgidum ssp. diccocoides)

Fig. 10.1. Substituţie de gene prin hibridare interspecifică

LAW şi colab. (1987) au obţinut linii de substituţie la un soi

comercial valoros, Capelle Desprez şi la soiul semipitic Hobbit “Sib”.

146
Liniile de substituţie ale lui Capelle Desprez au fost folosite pentru
studii genetice privind vernalizarea, talia plantelor, rezistenţa la boli,
calităţile de panificaţie şi compenentele producţiei.
Exemplele menţionate ilustrează substituţiile intervarietale, respectiv
între două soiuri ale aceleaşi specii. Se pot realiza substituţii de
cromozomi între diferite specii sau genuri. La grâu, în urma studiilor
făcute de RILEY şi CHAPMAN (1958), RILEY (1968), s-au obţinut
rezultate interesante. Ei au demonstrat că împerecherea cromozomilor
omologi este controlată de o genă dominantă (Ph) localizată pe braţul
lung al cromozomului 5B.
RILEY (1968), a transferat rezistenţa la Puccinia striiformis de la
Aegilops comosa la grâul comun. Plantele rezulate au 42 de
cromozomi de la grâul comun şi un bivalent – cromozomul 2M – de
la Aegilops. Rezultatul acestei hibridări a fost soiul Compire. Acest
soi are o meioză normală şi poate fi utilizată la transferul rezistenţei la
P. striiformis fără a manifesta dificultăţile ce apar de regulă în cazul
hibridărilor interspecifice.
LAW şi colab. (1983) au reuşit ca prin substituirea cromozomului 2M
de la Aeg. comosa cu unul dintre cromozomii 2A, 2B sau 2D de la
grâul comun să ridice în mod semnificativ conţinutul în proteină la
ultima specie.
Substituirile de cromozomi între grâu şi secară au stat la baza
obţinerii unor soiuri de grâu de mare valoare comercială.
Cele mai interesante substitiţii şi translocaţii sunt cele ale
cromozomului 18 de la grâu şi cromozomul 1R la secară. Soiul Zorba
obţinut în Germania are un cromozom complet al secării 1R,
substituind o pereche de cromozomi de la grâu, 1B. Această
substituţie a dus la imprimarea rezistenţei faţă de unele rase de rugină,
rugina tulpinilor (Sr31), rugina frunzelor (Lr26), rugina striată (Yr9)
şi făinare (Pm8). Ca rezultat a încrucişărilor între varietăţi de grâu şi
secară, braţul scurt al cromozomului de secară 1R a fost translocat la
cromozomul de grâu 1B, formând translocaţia 1BL/1BS, în care sunt
păstrate genele pentru rezistenţă la boli de la secară.
Prin acceaşi metodă s-a obţinut şi soiul Salzmunder Bartweizen, cu
translocaţia 1B/1R. De la acest soi au derivat numeroase soiuri cu
substituţie, dintre care menţionăm soiul Neuzucht, utilizat de
LUKYANENKO pentru obţinerea soiurilor Caucaz şi Aurora cu o
bună rezistenţă la boli, o excelentă structură a spicului şi fertilitate.
Deşi nu s-au răspândit în cultură în URSS, au contribuit la crearea a
numeroase soiuri cu productivitate ridicată din multe ţări, cum sunt
Lovrin10 în România, Anika, Istra şi Solaris în Cehoslovacia, Burgas,
Balcan şi Zvesda în Iugoslavia ş.a. (BOROJEVIĆ, 1990).

147
Au fost realizate substituţii sau translaţii de cromozomi ai grâului, cu
alţi cromozomi, de la secară (2R şi 7R), dar fără a se atinge succese
notabile în ameliorare, comparativ cu cele menţionate anterior.

10.3. Haploidia

Pe lângă fenomenul de poliploidie, în natură se întâlnesc şi cazuri de

reducere la jumătate a numărului de cromozomi din celulele somatice,
adică de la 2n la n, fenomen denumit haploidie (n fiind multiplul
numărului de bază x). Cu alte cuvinte organismele haploide posedă în
celulele somatice acelaşi număr de cromozomi (n) ca şi un gamet al
aceleiaşi specii.
Primii haploizi au fost detectaţi, şi studiaţi la Datura stramonium de
către BLAKESLEE şi colab. în 1923 (după BOROJEVIĆ, 1990).
Ulterior, s-au găsit haploizi la porumb, tutun, tomate, grâu, ş.a.
O plantă haploidă se dezvoltă dintr-un ovul nefecundat (ginogeneză),
din alte celule ale gametofitului (apogamic), dintr-un gamet mascul
(androgeneză) sau prin poliembrionie, conţinând diferite forme
genomice, în funcţie de nivelul de ploidie a speciilor din care provin
(LACADEMA, 1974).
Înjumătăţirea numărului de cromozomi din celulele somatice şi de
apariţie a haploizilor şi-a găsit aplicare în ameliorarea plantelor.
Astfel, la porumb, haploizii care apar în mod natural, cu o frecvenţă
redusă, sunt utilizaţi prin redublarea numărului de cromozomi la
obţinerea de linii absolut homozigote. Odată izolată secvenţa
urmărită, se recurge la dublarea numărului de cromozomi prin
colchicinizare, pentru a reveni la numărul normal de cromozomi.
Frecvenţa haploizilor naturali este scăzută, de aproximativ 1/1.000 în
cazul partenogenezei şi cca. 0,1/1.000 în cazul androgenezei. La
plantele superioare, incidenţa haploidiei naturale este de 0,05% la Zea
mays, 0,5% la Triticum monococcum, 0,025% la T. aestivum, 0,025-
0,037% la Gossypium barbadense etc.
Ca o regulă generală, plantele haploide sunt mai scunde decât cele
diploide, mai puţin viguroase, tardive şi complet sterile din cauza
cromozomilor univalenţi.
Pentru a se corecta aceste deficienţe, haploizii se dublează cu ajutorul
colchicinei pentru a se obţine organisme diploide, aşa numiţii
dihaploizi sau dubli haploizi.
Oragnismele dihaploide sunt complet homozigote pentru toate genele
alelice, situaţie ce nu se realizează în totalitate în cazul liniilor
consangvinizate, sau a organismelor autogame. Importanţa lor pentru

148
studiile de genetică ca şi în ameliorare au dus la aprofundarea
metodelor de obţinerea lor in vivo şi in vitro, cu o frecvenţă sporită.

10.3.1. Metode de inducere a haploizilor şi dublu haploizilor

Deşi are o valoare teoretică şi potenţialităţi largi de aplicare,
haploidia, până în ultimele decenii a ocupat un loc nesemnificativ în
programele de cercetare genetică şi de ameliorare a plantelor de
cultură. Aceasta s-a datorat incidenţei reduse a haploidiei spontane,
dar mai ales lipsei unor metode experimentale eficiente pentru
izolarea de haploizi cu frecvenţă ridicată şi de obţinerea de linii dublu
haploide homozigote.
Dintre metodele experimentale, actuale, de inducere a haploizilor,
cele mai utilizate sunt:

a. Poliembrionia, respectiv apariţia de embrioni gemeni sau mai

mulţi embrioni, este destul de frecventă la plante. Embrionii gemeni
pot avea o constituţie cromozomală identică: diploid-diploid, haploid-
haploid sau diferită, diploid-haploid, diploid-tetraploid, haploid-
triploid etc.
Poliembrionia ca sursă de haploizi se utilizează frecvent la speciile de
Linum usitatissimum, Caspicum annuum, Beta vulgaris ş.a.
(NITZSCHE şi WENZEL, după SAVATTI, 1983).
Frecvenţa poliembrioniei variază în funcţie de specie şi de genotip.
Existenţa unui control genetic a acestui fenomen permite selecţia de
genotipuri cu capacitate mărită de formare de poliembrioni, deşi între
incidenţa poliembrioniei şi frecvenţa haploizilor nu s-a găsit nici o
corelaţie stabilă.
La ICCPT Fundulea s-a utilizat cu succes această metodă pentru
obţinerea de haploizi şi linii dublu haploide homozigote la in
(DOUCET, 1970).

b. Hibridarea interspecifică şi interploidă, permite obţinerea

haploizilor partenogenetici sau semigametici la speciile cultivate
Solanum, Medicago, Brassica, Nicotiana, Gossypium ş.a.
La Solanum tuberosum se obţin haploizi în procente relativ ridicate
prin încrucişarea speciilor tetraploide (2n=4x=48), cu specii diploide
(2n=2x=24). Această metodă a devenit extrem de folosită odată cu
descoperirea polenizatorului diploid Solanum phureja de către
HOUGAS şi PELAQUIN (1957). Prin selecţia riguroasă a genitorilor

149
s-a mărit frecvenţa haploizilor de 10-11 ori (PANFIL, ELENA
MARIN, 1972-1974).
În cazul lui Medicago sativa, autotetraploid, obţinerea de linii
dihaploide se realizează prin hibridarea cu diploidul Medicago falcata
(BINGHAM, 1969). Când un tetraploid şi un diploid sunt încrucişaţi,
ca rezultat al partenocarpiei, se obţine un dihaploid care posedă
embrion 2x şi endosperm 6x, în loc de 4x+6x.
În cazul căpşunului, octoploid, încrucişarea se realizează cu
tetraploidul Potentilla arsenina utilizat ca polenizator (JANICK şi
HUGHES, 1974).
Se întâlneşte adeseori şi fenomenul de semigamie când celula
generativă a unui grăuncior de polen intră în sacul embrionar dar nu
fuzionează cu ovula, rezultând o plantă haploidă himerică.
Frecvenţa haploizilor poate fi influenţată pozitiv de polenizarea
întârziată (CHASE, 1969), tratamente chimice (LACADENA, 1974),
sau sub efectul citoplasmei străine (TSUNEWAKI şi colab., 1968).

c. Selecţia de genotipuri stimulatoare şi a markerilor genetici

pentru inducerea şi depistarea haploizilor, se utilizează cu succes în
special la porumb (CHASE, 1974).
Pentru izolarea de haploizi prin procedeul markerilor genetici, forma
maternă cu gene recesive, este polenizată cu polen ce prezintă alele
dominante marcatoare. Cea mai mare parte a descendenţei fiind de
origine hibridă, va manifesta caracterele dominante marcatoare ale
tatălui şi se va elimina. O mică parte a descendenţei (cca. 1/1.000) la
care nu se manifestă caracterele dominante marcatoare ale genitorului
patern, se presupune a fi haploidă (de origine partenogenetică) şi se va
menţine pentru analiză citologică, în vederea confirmării stării
haploide (BOTEZ, 1979).
Încă din anul 1949, CHASE a obţinut la porumb linii homozigote de
origine haploidă, prin utilizarea markerilor genetici de culoare. La
început a utilizat markeri de culoare ai plăntuţei, apoi markeri de
culoare ai embrionului şi seminţei. Paralel cu utilizarea markerilor
genetici, CHASE a selecţionat şi folosit genotipuri valoroase ca sursă
pentru haploizi. Varietăţile de porumb Stock 6, Golden Cross Bantam
şi Stiff Stalk Sinthetic au indus o frecevnţă de 4/1.000 haploizi, iar
hibrizii dubli de la aceşti haploizi au dat frecvenţe de 10/1.000 de
indivizi. Selecţia de genotipuri din Stiff Stalk Sinthetic a mărit
frecvenţa haploizilor de la 1,2 la 8,7/1.000.

d. Cultura in vitro. Metoda culturii de antere a devenit cea mai

importantă metodă in vitro de obţinere a haploizilor, din polen. S-au

150
obţinut haploizi, prin această metodă la peste 60 de specii, 90% din
familiile Solanacee şi Gramineae (SUNDERLAND, 1983; JENSEN,
1986). Regenerarea cu succes a plantelor întregi din calusul anterelor
a fost realizată numai la un număr limitat de specii de plante, tutun,
cartof, varză, tomate, orez, grâu, petunia, porumb etc. (JENSEN,
1986).
Perspectivele utilizării androgenezei – ale cărei potenţialităţi au fost
insuficient valorificate – depinde de elucidarea unor aspecte de
biologie celulară privind modificările ce au loc în antere în cursul
meiozei şi diferenţierii polenului, ca şi de îmbunătăţirea metodologiei
de lucru, la nivelul tuturor etapelor (SAVATTI, 1989).
Deaorece haploizii pot apărea în mod natural dintr-un ovul nefecundat
sau alte celule din ovar, s-a încercat obţinerea de haploizi din culturile
in vitro din ovare şi ovule. În general, prin ginogeneză experimentală
s-au obţinut unele succese la sfecla de zahăr şi gerbera, dar mai puţin
spectaculoase la alte specii, ca de exemplu la grâu (BOROJEVIĆ,
1990).
O metodă laborioasă a obţinerii de haploizi in vitro constă în
eliminarea preferenţială a cromozomilor, metodă denumită bulbosum
şi a fost elaborată de cercetătorii canadieni KASHA şi KAO (1970).
Când orzul cultivat (Hordeum vulgare) este încrucişat cu orzul
sălbatic (H. bulbosum) seminţele rezultate au endospermul
nedezvoltat. Este posibilă obţinerea de plantule din astfel de seminţe,
prin culturi de embrioni. Embrionii derivaţi din H. bulbosum sunt
eliminaţi în stadiile timpurii de dezvoltare a plantulelor, iar cele care
au supravieţuit sunt de fapt plante haploide de H. vulgare (SIMPSON
şi SNAPE, 1981) (fig. 10.2.). În această încrucişare are loc în mod
normal fecundarea, formându-se zigoţi în proporţie de 65%, iar în
stadiul timpuriu al dezvoltării embrionare (12-14 zile după
polenizare), are loc eliminarea preferenţială treptată a cromozomilor
bulbosum. Plăntuţele formate din aceşti embrioni conţin numai
genomul vulgare în stare haploidă. Eliminarea diferenţiată a
cromozomilor are loc indiferent de specia folosită ca genitor femel
sau mascul. Metoda a fost extinsă şi la grâu, polenizator fiind folosit
porumbul.
Tehnica culturilor in vitro a fost pusă la punct şi este folosită pe scară
tot mai largă şi în cazul speciilor forestiere. Realizarea în masă, chiar
în F1, a unor populaţii de linii complet homozigote la arbori, prin
utilizarea metodei menţionate, deschide largi perspective în analiza
genetică privind structura cromozomilor, localizarea mutaţiilor,
transformarea genelor prin recombinare, ca şi în selecţie şi extinderea
în cultură a genotipurilor superioare. Haploizii având o structură

151
genetică unitară, pun în evidenţă, pregnant, intensitatea de impact a
mediului, în diferite condiţii ecologice de cultură forestieră comparată
(STĂNESCU, 1982).

Fig. 10.2. Producerea de haploizi prin metoda bulbosum

10.4. Particularităţile citologice ale poliploizilor

Autopoliploizii se formează prin dublarea genomurilor proprii, în

meioză sau mitoză. Astfel, diviziuni meiotice anormale conduc la
apariţia de celule sexuale nereduse, diploide (2x) şi după fecundarea
acestora, la organisme tetraploide (4x). Diviziuni mitotice anormale
ale celulelor zigotului, prin nesepararea şi nedeplasarea cromozomilor
în anafază, cauzează, de asemenea, formare de organisme tetraploide
(4x).

152
La plantele autotetraploide, meiozele relativ anormale cauzează
scăderea fertilităţii şi apariţia de forme aneuploide, cu vitalitate
diminuată (fig. 10.3). Se consideră, de aceea, că derivaţii
autotetraploizi ai diploizilor fertili au tendinţa de a fi sterili, aşa cum
se întâmplă în cazul autotetraploizilor de Larix europaea şi
Cryptomeria japonica.

Fig. 10.3. Meioza normală (a) la diploizi şi anormală (b,c,d) la autotetraploizi, care
care duce la formare de gameţi cu număr variat de cromozomi (după RAICU, 1980)

În natură există totuşi numeroase specii autotetraploide cu fertilitate

normală, care, având însuşiri superioare diploizilor, probabil s-au
menţinut la început prin înmulţire vegetativă, pentru ca, ulterior, prin
selecţia naturală, să se elimine treptat formele cu meioză anormală,
precum şi cele aneuploide, puţin viguroase.
Alopoliploizii sunt adeseori sterili, deoarec pot rezulta fie prin
încrucişarea unor genitori cu genomuri complet diferite şi, ca urmare,
împerecherea cromozomilor proveniţi de la cei doi părinţi nu este
posibilă, fie prin încrucişarea unor forme cu genomuri omoloage, caz
în care în meioză apar tetravalenţi, trivalenţi şi univalenţi, cu aceleaşi
efecte nefuncţio-nale ca la autopoliploizi.
Alotetraploizii proveniţi din hibrizi diploizi sterili sunt însă
susceptibili de a fi fertili şi fixaţi. Hibrizii diploizi, conţinând două
serii diferite de cromozomi, de exemplu, A şi B, relevă aceleaşi
dezechilibre în repartizarea cromozomilor în gameţi, menţionate mai

153
sus. Alotetraploizii şi amfiploizii derivaţi din aceştia include câte două
seturi genomice de la cei doi părinţi (AABB), aşa încât, la formarea
celulelor sexuale, în meioză, fiecare gamet primeşte în total 2n
cromozomi, şi anume de la fiecare genitor câte n cromozomi. Ca
urmare fertilitatea polenului se restaurează şi fructificaţia se
normalizează.
CAPITOLUL XI

Ingineria genetică (Transferul de gene)

Metodele şi tehnicile discutate se încadrează în sens larg în domeniul

ingineriei genetice, cu toate că ele nu au de-a face cu transferul
genelor individuale, ci doar cu manipularea celulelor plantelor în care
sunt încorporate genoame nucleare sau citoplasmatice, sau fuziunea
acestora.
Transferul unei gene particulare de la un organism la altul prin
tehnicile ADN-ului recombinant, este considerată ca fiind domeniul
ingineriei genetice pure. Cu alte cuvinte, ingineria genetică constă din
manipularea directă a materialului genetic şi transferul genelor dorite,
de la un organism la altul ca şi transferul unor gene obţinute prin
sinteză chimică (DARBESHWAR ROY, 2000).
Descoperirea enzimelor de restricţie a permis segmentarea
moleculelor de ADN în anumite puncte, fiecare fragment fiind în
majoritatea cazurilor o genă individuală şi recombinarea acestor
fragmente într-un nou lanţ de ADN recombinant (WATSON şi colab.,
1983).
Ingineria genetică implică următoarele proceduri :
- selecţia unui donor pentru o genă dorită ;
- selecţia unui vector sau a unei tehnici de transfer a genei la un
receptor (sau recurent) ;
- selecţia unui receptor în care gena transferată va funcţiona normal.
Tehnicile ADN recombinant s-au dovedit de mare succes la nivelul
procariotelor în producerea unor medicamente, cum ar fi insulina şi
interferonul (WATSON şi colab., 1983).
Aplicarea ingineriei genetice la plante nu s-a dovedit atât de fastă, de
la început. Una din încercările de pionierat a fost transferul genelor de
nitrificare (nif) de la Rhizobium la plante care nu trăiesc în simbioză
cu aceste bacterii (porumbul, grâul, alte monocotiledonate). S-au
făcut încercări de transfer al genelor nif de la Rhizobium, prin
intermediul unui bacteriofag ca vector, la specia Trema canalina.
Studiile au evidenţiat că transferul genelor nif nu este suficient pentru

154
a realiza obiectivul propus şi că pe lângă ele trebuiesc transferate gene
promotoare şi că există în planta gazdă gene specifice care afectează
genele nif (VERMA şi LONG, 1983). O reuşită viitoare a transferului
genelor nif, care să controleze fixarea azotului atmosferic la plantele
neleguminoase va diminua substanţial utilizarea fertilizanţilor cu azot.
Pe lângă virusurile utilizate ca vectori pentru transferul unei gene
dorite în receptor, sunt utilizate şi plasmidele, în special plasmidul Ti
(plasmid inductor de tumoare), izolat din Agrobacterium tumefaciens.
Plasmidele sunt molecule circulare de ADN care se comportă ca
microcromozomi. Ele se regăsesc în aproape toate microorganismele.
Plasmidul se poate secţiona prin enzimele de restricţie şi genele dorite
se pot introduce în el. După aceea, plasmidul este refăcut, enzimatic,
formând un plasmid himer. Acesta se încorporează din nou în bacteria
care este folosită apoi pentru infecţia organismului recipient. Dacă
ADN-ul plasmidial este integrat în genomul receptorului şi genele
transferate se manifestă, se consideră că s-a obţinut pe această cale un
organism transformat sau transgenic (fig.11.1.)
Manipularea genetică la plante se desfăşoară în mai multe etape care
în principiu include transferul unei gene străine în alt organism. Gena
utilizată este o genă himerică, constituită din trei părţi : (1) o genă
bacteriană care codează secvenţele pentru fosfotransferaza de
neomicină, sau NPT, care conferă rezistenţă la antibioticul
kanamicină, (2) un promotor şi (3) un terminator al lui T-ADN din
Agrobacterium ; ultimele două permit funcţionarea genei transferate
în noul mediu.
(A) Gena este introdusă în plasmidul Ti (care nu poartă genele care
cauzează boala tumorală) şi încorporată în Agrobacterium. (B) cu
Agrobacterium se infectează protoplaştii plantelor de tutun. După
câteva săptămâni, protoplaştii formează calus (D) din care se
regenerează plante întregi (E). Testarea rezistenţei plantelor
regenerate la kanamicină se face prin semănarea seminţelor lor într-un
mediu care conţine kanamicină (F). Plantele care rămân verzi şi se
dezvoltă, posedă gena bacterială ce stimulează existenţa enzimei NPT,
capabilă să detoxifice kanamicina. Cele lipsite de gena bacterială
rămân albe, deoarece kanamicina distruge cloroplastele (după
TEMPE şi SCHELL, 1987) (fig. 11.2).
Cea mai simplă metodă de transformare a plantelor prin intermediul
plasmidului Ti este metoda discului (HORSCH şi colab., 1985).
Discurile foliare, cu un diametru de 6 mm, se infectează cu
Agrobacterium tumefaciens care conţine un plasmid himeric cu gena
dorită. Prin această metodă s-a reuşit să se transfere gene rezistente la
antibiotice, kanamicină şi carbamicină (HORSCH şi colab., 1985).

155
Transferul de gene prin încorporarea directă a unui plasmid Ti în
protoplast apare ca o posibilitate eficientă în cazul petuniei şi a altor
dicotiledonate (COCKING şi DAVEY, 1987). Primele rezultate ale
transferului direct de gene pentru rezistenţa la kanamicină au fost
obţinute cu protoplaşti de Triticum monoccum şi Lolium multiflorum
(POTRYCUS şi colab., 1985).
Microinjectarea de ADN în nucleii protoplaştilor sau în inflorescenţe
constituie o metodă nouă de transfer a genelor (SCHELL, 1987),
demonstrată cu imprimarea rezistenţei la kanamicină şi încorporarea
genelor de rezistenţă în mugurii floriferi de secară.

156
157

Fig. 11.1. Obţinerea de plante transgenice prin utilizarea de ADN-T de la Agrobacterium tumefaciens şi A.
rhizogenes
Fig 11.2. Obţinerea ADN-recombinant. Inserţia genei pentru rezistenţă la
kanamicină kanr din plasmidul pSC102 în plasmidul pSC101 şi introducerea ADN-
rec într-o celulă de Escherichia coli (după G. ZUBAY, 1992).

Transferul de gene pentru rezistenţa la antibiotice în plante se

utilizează numai ca marker pentru alte transferuri folositoare în
ameliorarea plantelor. Un exemplu îl constituie transferul genelor
pentru rezistenţă la ierbicide, realizare deosebit de importantă pentru
agricultură.
Ierbicidul glyphosphat este un inhibitor al enzimei 5-
enolpiruvilshikimate-3-fosfatază (EPSP) sintetizată de plantă.
COMAI şi colab. (1985) au izolat gena mutantă aro A pentru EPSP
din bacteria Salmonella typhirium şi l-au transferat în plasmidul Ti la
A. tumefaciens cu care au infectat plante de tutun. Plantele
transformate au manifestat o anumită rezistenţă la ierbicide.
SHAH şi colab. (1986) au izolat o clonă de ADN complementară care
cuprinde sinteze de EPSP dintr-o linie de petunia, tolerantă la
glyphosphat. O genă himeră EPSP a fost realizată cu ajutorul

158
virusului conopidei 35 S, în calitate de promotor, indusă în celulele de
petunia. Plantele transformate au arătat toleranţă la ierbicid.
Unele ierbicide comerciale conţin fosfinotricină (PPT) care este un
inhibitor al glutaminei şi al sintezei acestuia în plante, fiind utilizat ca
un ierbicid neselectiv. DE BLOCK şi colab. (1987) au folosit gena
bar care conferă rezistenţă la Streptomyces hygroscopicus la
bialaphos (o tripeptidă care conţine PPT) şi include fosfinotricin-
acetiltransferaza (PAT) capabil să convertească PPT-ul într-o acetilată
netoxică. Prin intermediul vectorului Agrobacterium, s-a reuşit
transferul genei bar în tutun, tomate şi cartofi. Plantele transgenice au
manifestat o creştere a enzimei PAT, fiind complet rezistente la dozele
ridicate din produsele comerciale de fosfinotricină şi bialaphos.
Exemplul reprezintă un succes în obţinerea plantelor rezistente la
ierbicide.
POWEL-ABEL şi colab. (1986) au evidenţiat posibilitatea obţinerii
de plante transgenice pentru bolile virotice. O genă himerică având un
ADN clonat pentru proteina protectoare (CP) şi gena acestuia la
virusul mozaicului tutunului (TMV) a fost încorporată în celule de
tutun prin intermediul unui plasmid TI. Plantele regenerate au
manifestat rezistenţă la TMV ca pe un caracter nuclear.
Tehnica ADN recombinant oferă multe alte posibilităţi. JAMES şi
colab. (1986) au urmărit să îmbunătăţească compoziţia proteică a
plantelor. Ei au sintetizat un fragment de ADN care codifică
conţinutul ridicat de aminoacizi esenţiali. Fragmentul denumit genă
de introducere a acizilor esenţiali (HEAAE-gene) a fost clonată şi
introdusă într-o bacterie. În acest fel gena a fost introdusă în cartof
prin intermediul lui Agrobacterium rhizogenes (plasmid Ri),
obţinându-se plante transformate.
Un rezultat interesant l-a obţinut OW şi colab. (1986) care au reuşit
transferul genei luciferaza de la licurici (Photinus pyralis), prin
intermediul virusului mozaicului conopidei 35 S în protoplaştii de
Daucus carota prin electroporaţie şi la Nicotiana tabacum prin
folosirea plasmidului Ti de la A. tumefaciens. Deşi fără importanţă
practică deosebită, realizarea menţionată poate fi de larg interes
pentru unele plante horticole, dar poate servi şi la realizarea de
markeri pentru manipularea altor gene.
Utilizarea lui Agrobacterium în procesul de transformare genetică a
plantelor este destul de complicată. Datorită acestui fapt au fost
încercate şi alte metode. Una dintre acestea este un transfer direct de
gene în celulele plantelor cultivate in vitro. Metoda injectării de ADN
a ridicat câteva probleme legate de dificultăţile de penetrare a
peretelui celular, daune produse celulelor injectate (SCHWEIGER şi

159
 colab., 1987). Injectarea directă în plante, seminţe, embrioni sau polen
nu au dovedit că gena introdusă este integrată şi moştenită stabil
(SCHELL, 1987). De dată mai recentă s-a demonstrat reuşita
transformării prin injecţie directă, a ADN-ului plasmidial în mugurii
florali de secară, reuşindu-se obţinerea a trei plante transgenice de
secară (BOROJEVIĆ, 1990).
Tehnica ADN recombinant este fără îndoială o realizare fascinantă a
gândirii umane, dar de la care nu trebuieşte să se aştepte miracole.
Trebuiesc aprofundate în continuare procesele metabolice la nivel
molecular, procese de diferenţiere celulară şi organogeneză, bariarele
de integrare şi funcţionare a genelor străine transferate şi nu în ultimul
rând dacă plantele transgenice nu pot fi dăunătoare regnului animal.
O plantă transformată genetic pentru rezistenţă la un ierbicid sau o
boală poate să-şi piardă rezistenţa ca rezultat al apariţiei de noi rase
patogene sau noi ierbicide, în mod asemănător ca şi în cazul genelor
încorporate prin metodele convenţionale de recombinare. Transferul
uneia sau mai multor gene de la un organism la altul este numai o
parte a procesului de ameliorare, unde recombinările genetice pentru
caractere multiple rămân absolut necesare.
Obţinerea de noi genotipuri valoroase trebuie considerată ca un sistem
integrat bazat pe legi genetice, selecţie naturală şi artificială şi diferite
metode de creare şi utilizare a variabilităţii genetice obţinută prin
recombinare genetică, mutaţii şi transfer. Metodele neconvenţionale
biotehnologice, trebuiesc considerate ca o parte integrantă a
sistemului de ameliorare şi nicidecum un înlocuitor a ameliorării
convenţionale.

CAPITOLUL XII

Elemente de genetică a populaţiilor

12.1. Frecvenţa genelor şi a genotipurilor

Populaţiile alogame, datorită sistemului lor de reproducere sunt
conduse de legi diferite, comparativ cu plantele autogame. Sistemul
polenizării libere se bazează pe încrucişări întâmplătoare care oferă
posibilităţi constante de unire a gameţilor genetic diferiţi.
Alogamia este cel mai frecvent mod de reproducere şi cel mai
apropiat de panmixie (sistem de împerechiere întâmplătoare, liberă şi
nediscriminatorie între indivizii unei populaţii alogame). În acest fel, la

160
reproducerea prin panmixie se menţine neschimbată frecvenţa genelor şi
structura populaţiei (PANFIL, 1974).
În cadrul unei populaţii formate din numeroase biotipuri şi când nu
intervin restricţii în procesul polenizării şi fecundării (cazuri de selectivitate
în procesul fecundării sau de incompatibilitate), plantele alogame sunt
heterozigote pentru aproape toate genele care le conţin.
Sistemul polenizării libere menţine în mod constant heterozigoţia, pe
când prin autopolenizare, odată cu creşterea numărului de generaţii se ajunge
la o homozigoţie completă. Datorită acestui fapt, efectul selecţiei în
populaţiile cu polenizare liberă este diferit de cel pe care-l are asupra unei
populaţii cu autopolenizare, motiv pentru care şi metodele de ameliorare vor
diferi inevitabil.
O populaţie a unei specii alogame, conţine genotipuri homozigote
(AA şi aa) şi genotipuri heterozigote (Aa). Proporţia dintre genotipuri se
poate schimba depinzând de frecvenţa lui A şi a. Datorită acestui fapt,
populaţiile alogame prezintă o anumită frecvenţă de genotipuri şi gene.
HARDY (1908) în Anglia şi WEINBERG (1908) în Germania au descoperit
că în populaţiile mari se atinge un echilibru între gene şi genotipuri, fapt
cunoscut sub denumirea de legea Hardy-Weinberg.
Echilibrul poate fi menţinut de la o generaţie la alta în condiţii de
încrucişare liberă şi fertilitate constantă a tuturor genotipurilor prezente în
populaţie. Frecvenţa genotipurilor într-o populaţie depinde de frecvenţa
genelor din generaţia precedentă. După prima generaţie de polenizare liberă,
frecvenţa genotipurilor se stabilizează, se atinge un echilibru pentru orice
frecvenţă iniţială de gene, în cazul unui singur locus. Echilibrul este menţinut
până când se schimbă frecvenţa genelor în populaţie.
Menţinerea neschimbată a frecvenţei genelor într-o populaţie
panmictică diploidă, nelimitată, este determinată de legea hazardului şi poate
fi uşor exemplificată, considerând o pereche de alele Aa, A cu frecvenţa
iniţială p şi a cu frecvenţă iniţială q, astfel încât p+q=1. Prin unirea gameţilor
care cuprind genele A şi a, gameţii ce se întâlnesc la ambele sexe din
populaţie, în frecvenţele menţionate p şi q, vor da următoarele genotipuri:

♀Gameţi femeli
♂ A/(p) a/(q)
Gameţi masculi A/(p) AA/(p2) Aa/(pq) Frecvenţa genotipului
a/(q) Aa/(pq) aa/(q2)

adică: - genotipuri homozigote AA cu frecvenţa p2

- genotipuri homozigote aa cu frecvenţa q2
- genotipuri heterozigote Aa cu frecvenţa 2pq

161
 În generaţiile următoare, genele ce conţin gena A sau a se vor forma
în aceeaşi proporţie p şi q, deoarece:

- gena A va fi prezentă în toţi gameţii formaţi pe organismele

heterozigote Aa deci:

p2+p2pq/2=p2+p(1-p)=p2+p-p2=p

- gena a va fi prezentă în toţi gameţii formaţi pe organismele

heterozigote Aa, deci:

p2+q2pq/2=q2+q(1-q)=q2+q-q2=q

Gameţii purtători ai genei A sau a, se formează în aceeaşi populaţie se

vor menţine şi ele în generaţiile următoare în acelaşi raport de:

p2(AA):2pq(Aa):q2(aa) ca şi în generaţiile anterioare

După cum se observă, legea Hardy-Weinberg acţionează numai în

condiţii strict delimitate, ce se găsesc greu în realitate, în cadrul unei
populaţii naturale.
Dacă frecvenţa genotipurilor diferă de cea a populaţiei iniţiale este
evident că noua populaţie nu se va afla în echilibru genetic.
În sistemul încrucişărilor randomizate, dacă nu se schimbă frecvenţa
genelor se realizează un echilibru a frecvenţei genotipurilor, asemănătoare cu
cea a formelor parentale.
Există factori care pot modifica echilibrul genetic a unei populaţii,
producând schimbarea genotipurilor şi a genelor din cadrul populaţiei
respective.

10.2. Schimbări în frecvenţa genelor

Cu toate că o populaţie alogamă mare este relativ stabilă, starea de
echilibru constituie mai mult o excepţie decât o regulă, deoarece factorii ce
tind să dezechilibreze structura genetică a unei populaţii acţionează continuu.
Factorii cei mai importanţi care tind să schimbe frecvenţa genelor şi a
genotipurilor sunt migraţia, mutaţia şi selecţia ş.a. Acţiunea lor poate fi
individuală, cu toate că de cele mai multe ori este combinată.

a. Abaterile de la panmixie se întâlnesc, în principal, la plantele la

care se manifestă mai mult sau mai puţin predominant autogamia. În prezenţa
autogamiei, frecvenţa genotipurilor din populaţie nu mai rămâne constantă,

162
apărând tendinţa de eliminare treptată a genotipurilor heterozigote. De
exemplu, dacă în urma unei încrucişări apare un organism heterozigot pentru
o pereche de gene, prin autopolenizare timp de câteva generaţii procentul
heterozigoţilor se reduce foarte mult. Acelaşi efect de creştere a homozigoţiei
se manifestă şi în cazul în care apare o tendinţă de încrucişare preferenţială
între organisme asemănătoare. De exemplu, într-o populaţie alogamă de
porumb poate să se manifeste o fecundare preferenţială între plantele care
înfloresc concomitent, fapt ce poate duce la sporirea procentului de
homozigoţie pentru genele precocităţii, peste valoarea prevăzută de legea
Hardy-Weinberg. Ceea ce apare ca important este că abaterile de la panmixie
modifică frecvenţa diferitelor genotipuri, fără a afecta frecvenţa genelor din
populaţie, care rămâne în continuare neschimbată de la o generaţie la alta.

b. Migraţia duce la modificarea frecvenţei genelor într-o populaţie, în

urma contactului cu altă populaţie în care frecvenţa aceloraşi gene este
diferită. Migraţia poate modifica în mod evident echilibrul genetic al unei
populaţii şi anume: cu atât mai puternic cu cât populaţia indivizilor introduşi
din altă populaţie este mai mare şi cu cât diferenţa în frecvenţa genelor între
cele două populaţii este mai accentuată.

c. Mutaţiile determinând modificarea unei gene prin transformarea

într-una din alelele ei, provoacă schimbarea frecvenţei genelor şi deci a
echilibrului populaţiei. Din acest punct de vedere, interesează îndeosebi
mutaţiile care se repetă cu o anumită frecvenţă în populaţie, mutaţii denumite
recurente (mutaţie care apare repetat, cu o anumită frecvenţă, în interiorul
unei populaţii, modificând starea de echilibru genic a acesteia). Presupunând
că gena A se transformă prin mutaţie în alela sa a cu o rată a mutaţiei de n,
iar mutaţia inversă de la a la A se produce cu rata de mutaţie v, frecvenţa
celor două gene se va modifica treptat, până va ajunge la o nouă stare de
n
echilibru în care gena a va avea frecvenţa q  . Dacă mutaţia inversă nu
nv
se produce (v = 0), atunci echilibrul populaţiei nu se realizează decât după
eliminarea totală a genei A.
Răspândirea noilor mutaţii în genofondul unei populaţii depinde de
acţiunea lor asupra viabilităţii şi fecundităţii individului, de penetra-bilitatea
şi expresivitatea lor, de caracterul dominant sau recesiv precum şi de valoarea
lor selectivă. Răspândirea mutaţiilor depinde şi de mărimea populaţiei
(PANFIL, 1974).

d. Selecţia face ca, datorită diferenţelor de viabilitate sau fertilitate,

care se manifestă între diferitele genotipuri ale populaţiei, acestea să participe
inegal la producerea de descendenţi. Este evident că în acest mod selecţia

163
poate schimba considerabil frecvenţa genelor, modificând astfel echilibrul
populaţiei. Efectul selecţiei depinde în mod substanţial de felul genotipului
asupra căruia acţionează. Dacă selecţia este îndreptată împotriva unei gene
dominante, toate organismele care prezintă aceste gene sunt împiedicate de a
se reproduce; în acest caz gena poate fi eliminată în cursul unei singure
generaţii.
În mod contrar, selecţia împotriva unei gene recesive are un efect mult
mai lent. Astfel, presupunând că selecţia îndepărtează în fiecare generaţie toţi
indivizii homozigoţi, datorită păstrării genei recesive în indivizii heterozigoţi,
după n generaţii de selecţie frecvenţa acestei gene va scădea de la q 0 la
q0
qn  în care: q0 este frecvenţa genei înainte de selecţie, iar n
1  nq 0
reprezintă numărul generaţiilor.
Alături de apariţia continuă de noi mutaţii, selecţia ca şi fenomenul de
superioritate adaptativă a heterozigoţilor faţă de oricare dintre homozigoţi,
favorizează menţinerea în populaţii a unor gene recesive, cu influenţă evident
dăunătoare asupra organismelor, în condiţiile respective de mediu. Oricât ar
părea de curioasă această „încărcătură” de gene nefavorabile, prezintă o
importanţă deosebită pentru capacitatea populaţiilor de a evolua, adaptându-
se la condiţiile schimbate de mediu. Genele cu efect nefavorabil în condiţii
normale de mediu pot să fie uneori esenţiale pentru adaptarea la noile
condiţii, iar menţinerea lor în interiorul populaţiei asigură acesteia posibilităţi
sporite de a supravieţui unor schimbări radicale ale mediului.
Interacţiunea proceselor de mutaţie şi selecţie asigură, aşadar,
populaţiilor nu numai o stare de echilibru optim pentru adaptare la condiţiile
de mediu existente, dar şi menţinerea unei variabilităţi care să permită
adaptarea la condiţii schimbate.

e. Numărul redus de indivizi dintr-o populaţie face să apară fluctuaţii

întâmplătoare în frecvenţa genelor şi a genotipurilor, dând naştere la
fenomenul denumit drift genetic. Este uşor de înţeles că dacă într-o populaţie
mare toate combinaţiile de gameţi au şanse egale de realizare, într-o populaţie
redusă anumite combinaţii de gameţi se pot realiza întâmplător mai frecvent
decât altele. Asemenea modificări întâmplătoare ale frecvenţei genelor,
alături de izolarea unor grupări mici de biotipuri, pot duce la apariţia unor
diferenţieri considerabile la populaţia de aceeaşi provenienţă.
Efectele nefavorabile ale driftului genetic se înlătură prin alegerea
unui număr suficient de plante elite, plante care să reprezinte, pe cât posibil,
întregul fond genetic al populaţiei.

164