Aspecte privind psihomotricitatea la categorie de vârstă

antepubertară (6-10/11 ani)

Specializarea: Master, anul I, Diagnoză şi Prognoză Psihomotrică

Braşov, 2016
Aspecte privind psihomotricitatea la categorie de vârstă antepubertară (6-10/11 ani)

Psihomotricitatea este abordată din perspectiva legăturii, pe de o parte, dintre lateralitate,

structură spaţială şi orientare temporală şi, pe de altă parte, a celei dintre nivelul abilităţilor
psihomotorii cu dificultăţile şcolare ale copiilor cu inteligenţă normală. Educând motricitatea i se
oferă copilului gestul, mişcarea, echilibrul fizic şi cel mental, în perspectiva relaţiilor armonioase
şi eficiente cu mediul social şi natural. Educaţia psihomotrică a copilului trebuie înţeleasă şi
abordată în toată complexitatea sa, iar conştientizarea corpului, în relaţie cu segmentele sale,
precum şi poziţionarea lor în spaţiu trebuie să se înscrie ca o preocupare permanentă, rezultat al
participării consensuale dintre demersul psihic şi cel al finalizării motorii.

Motricitatea în această etapă este debordandă, capacitatea de învăţare motrică remarcabilă, dar
posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse. Repetarea sistematică integrează şi
stabilizează structura nouă, în repertoriul motric al copilului.

Activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evident, influenţată şi de o plasticitate

deosebită a sistemului nervos, avantaj funcţional ce oferă copilului o mare receptivitate, în
comparaţie cu adulţii. Predominanţa excitaţiei corticale face ca stimuli externi să producă reacţii
motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere.
Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse, ceea ce
favorizează efectuarea unor mişcări cu amplitudine, în diverse articulaţii. Forţa musculară este
relativ redusă, iar menţinerea echilibrului necesită efort suplimentar.

Caracteristicile psihico-fizice extrem de favorabile achiziţionării de structuri motrice trebuie

exploatate în mod just, în vederea învăţării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început,
dar consolidate ulterior.

Aruncarea mingii: acţiune pluriarticulară scapulo-humerală, coxo-femural; piciorul opus braţului

de aruncare avansează, braţul liber este ridicat pentru a echilibra rotaţia trunchiului ce are drept
consecinţă un recul al acestui braţ şi o flexie lejeră lateral şi antero-posterioară a trunchiului.

Prinderea mingii: braţele sunt flectate, iar picioarele depărtate. La începutul perioadei de 7 ani,
copilul are dificultăţi de plasare în spaţiu, în raport cu traiectoria mingii. La 9-10 ani, deplasările
la minge sunt mai singure şi se caracterizează prin menţinerea stabilităţii postural verticale.

Alergarea: odată cu creşterea şi cu îmbunătăţirea repartiţiei de forţă, deplasarea pe vertical a

centrului general de greutate creşte, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de
impulsie. Piciorul liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a genunchiului.

Studiul psihomotricităţii este considerat primordial în organizarea procesului instructiv educativ-

recuperator pentru toate vârstele şi tipurile de deficient, ca şi pentru persoanele obişnuite
(normale).

2
Conceptul de psihomotricitate, legătura dintre psihic şi motric şi dezvoltarea acesteia în cadrul
ştiinţelor interdisciplinare a fost denumită psihomotricitate, definit ca rezultat al integrării
funcţiilor motorii şi mintale, sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul
subiectului cu corpul său şi cu mediul înconjurător (Enciclopedia Universalis – Franţa 1990).
Aşa după cum se arată în literatura de specialitate, prin componentele sale de bază,
psihomotricitatea face posibilă: adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale, manuale,
intelectuale), adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală), adaptarea estetică
(tehnici de expresie corporală), adaptarea educativă. Citat de C. Paunescu (46).

Testare psihomotrică, evaluare a facilităţii neuromusculară-proprioceptivă

Praxia reprezintă abilitatea de a planifica şi performa o mişcare propusă de o altă persoană.

Disfuncţia se numeşte apraxie şi reprezintă absenţa praxiei, în ciuda faptului că subiectul dispune
de mobilitate, forţă, coordonare şi cogniţie suficientă pentru a executa respectiva sarcină motrică.
Distingem mai multe forme de apraxie:

1. Apraxia ideomotorie este incapacitatea individului de a realiza un act motor la comandă, pe

care însă îl poate efectua în condiţii de automatism. Subiectul poate chiar descrie acest act
motor,dar nu şi să-l execute.

2. Apraxia ideaţională este inabilitatea individului de a forma un plan mental al unei mişcări (a
secvenţelor unei mişcări) concomitent cu inabilitatea lui de a executa o altă mişcare (la comandă
sau automată).

3. Apraxia construcţională este incapacitatea individului de a copia, desena, asambla/construi la

comandă sau spontan. Apraxia de îmbrăcare este incapacitatea individului de a se îmbrăca(poate
fi considerată o formă aparte de apraxie construcţională.

Testarea apraxiilor se face prin:

l. Comanda - se fac solicitări verbale şi se aşteaptă 10 secunde pentru executare;

2. Imitaţie - testatorul efectuează acţiunea şi se aşteaptă 10 secunde pentru executare;

3. Punerea la dispoziţie a materialelor / obiectelor necesare.

Scala de evaluare a apraxiilor:

3 - incapabil să execute;

2 - deficit sever (timp indelungat, greşeli multe etc);

1 - deficitar (realizează testul dar cu mare greutate);

0 – normal

3
Bibliografie

Dragnea, A., BOTA A. (1999), Antrenament sportiv. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Epuran, M. (1976), Psihologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Horghidan, V.(2000), Problematica psihomotricităţii, Editura Globus, Bucureşti

Şchiopu, U; Verza, E.(1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti