CAPITOLUL 1.

INTRODUCERE

1.1.PSIHOMOTRICITATEA DEFINIŢII ȘI COMPONENTE

Din multimea aspectelor si manifestarilor psihice ale elevilor in activitatile de educatie

fizica si sport, studiul comportamentului motor este foarte important deoarece in activitatile
corporale predomina latura motrica. Reactiile motrice sunt raspunsuri elaborate la anumite
stimulari. Este deci, firesc ca intregul efect al procesului instructiv educativ sa depinda intr-o
oarecare masura si de structura personalitatii in care aptitudinile psihomotrice detin un loc
important.

Insemnatatea educatiei psihomotrice este data de prezenta acesteia ca unul din principalele
obiective specifice ale educatiei fizice.

In lucrarea sa, Psihologia educatiei fizice, M. Epuran formuleaza obiectivul educatiei fizice si

sportului aratand ca: dezvoltarea psihomotorie cuprinde:

a) Dezvoltarea capacitatilor motrice, ca: viteza, forta, rezistenta, indemanarea, supletea;

b)Dezvoltarea chinesteziei (perceptia complexa a miscarii);

c) Dezvoltarea priceperilor si deprinderilor motrice (mers, alergare, saritura, aruncare,

catarare, impingere, tractiune etc.);

d) Dezvoltarea capacitatii de lucru a organismului si de adaptare la sarcina de miscare

(stapanirea corpului, stapanirea mediului).

Psihomotricitatea apare astfel, atat ca aptitudine, cat si ca functie complexa de reglare a

comportamentului individual. Putem spune ca ea include participarea diferitelor procese si
functii psihice care asigura atat receptia informatiilor, cat si executia adecvata a actului de
raspuns.

Reamintim principalele componente ale psihomotricitatii, subliniind faptul ca studierea

lor in mod analitic nu reuseste sa ne ofere sinteza capacitatii coordinative a unui subiect. Pe de
alta parte, "parcursurile" compuse din sarcini din cele mai diferite nu pot fi atat de bine
structurate si standardizate pentru a furniza cifre (scoruri) obiective si valide.

1.2. Componentele psihomotricitatii

sensibilitatea chinestezica; coordonarea generala;

simtul echilibrului; agilitatea;
simtul ritmului si al aprecierii precizia si stabilitatea miscarilor;
duratelor scurte; aprecierea oportunitatii actiunilor in
coordonarea membrelor - diferite momente de timp;
homolaterala sau heterolaterala; lateralitatea;
coordonarea ochi - mana sau picior; schema corporala.

Nu vom face aici o descriere a acestor componenete, despre care unele lucrari de psihologie
trateaza mai pe larg

C. Albu (1999), in lucrarea sa de referinta, Psihomotricitatea, il citeaza pe A. D. Meur, care

sustine ca studiul psihomotricitatii parcurge patru mari etape. Intr-o prima faza, cercetarile au
fost axate pe problema dezvoltarii motorie.

Dupa A. De Meur (1988), la copil, functia motrica, dezvoltarea intelectuala si afectiva sunt intim
legate.

Modul de gandire psihomotric poate fi sintetizat astfel:

a)      Miscarile sunt strans legate de spirit si implica personalitatea in totalitate.

b)      Psihicul este strans legat de miscarile care conditioneaza dezvoltarea.

Acest tablou al psihomotricitatii poate fi completat si cu opinia lui R. Zazzo (1970), care
considera ca: educand motricitatea inseamna a-l pregati pe copil pentru sarcini profesionale, dar
inseamna, in acelasi timp, a-i ameliora echilibrul fizic si mintal, a-i da gradat stapanire pe corpul
sau, a-i multiplica relatiile eficiente cu lucrurile si relatiile armonioase cu un alt individ.
Tentativa de recuperare a omului in sens global a polarizat interesul asupra psihomotricitatii atat
in psihologie, cat si in pedagogie, neuropsihologie si psihanaliza. Medicina psihosomatica intr-un
anumit sens a concretizat aceasta cotitura in conceptia filosofica a stiintelor umane; incercarea de
depasire a contradictiei corp-spirit, care a influentat negativ si putem spune ca inca influenteaza
asupra intelesului de fiinta umana, ar trebui sa propuna o continua comparatie intre nivelele de
structura a personalitatii si ale etapelor tipurilor de comportament intre diversele modele si etape
culturale. Nu numai, dar si factorii mentali interactioneaza cu functiile vitale, cum sunt:
respiratia, digestia, circulatia; aceste functii pot fi studiate si in termen de motricitate, deci sub
aspect mecanic-anatomic, bio-chimic-fiziologic, neuro-psihologic. Limitandu-ne la cel de-al
treilea aspect, constatam cum atentia, concentratia mentala sau angajamentul in miscare pot
produce o hiperventilatie, starile emotive pot determina o hipo sau hiperventilatia cu o tahicardie
consecventa. Viceversa, un control respirator adecvat economic, obtinut cu antrenament si deci,
luarea la cunostinta a acestui tip de emotivitate si a mecanismelor sale este un mijloc de a
determina intr-o anumita masura impulsurile emotive.

1.1.3 Dezvoltarea psihomotricităţii la vârsta şcolară mică prin jocuri de mişcare

Psihomotricitatea nu se reduce la motricitate, la reacţiile musculare prin care se realizează

mişcările corpului; în structura pshihomotricităţii sunt incluse conduite motorii, dar şi conduite
perceptive – motorii, capacitatea de a percepe adecvat structuri şi relaţii spaţiale şi temporale, a
le compara, a le produce şi verbaliza.

Psihomotricitatea este expresia maturităţii şi integrării funcţiilor motrice şi psihice la nivelul

impus de buna integrare funcţională a individului în ambianţă. Astfel copilul este învăţat să
dialogheze cu ambianţa şi în acelaşi timp cu sine prin conduite motrice adecvate, el cunoaşte
realitatea motrică, dirijându-şi conştient mişcările corpului, dobândind capacităţi şi calităţi
motrice, şi operând cu ele formează atitudini faţă de activitatea motrică. Copilul are câştigul de a
încerca idei noi. El gândeşte, observă, reactualizează creator, caută şi găseşte soluţii care asigură
succesul, interacţionează cu colegii. În acest proces relaţia profesor – copil este definitorie, ceea
ce înseamnă că se bazează pe încurajare, stimulare şi tact. Comenziile care se dau copiilor sunt
promte, severe şi însoţite de exprimări apropiate lor, încurajatoare. Deprinderea diferitelor
mişcări şi poziţii nu poate fi confundată cu o exersare monotonă rigidă, stereotipă, ea putând fi
întotdeauna subiectul unui joc de bună dispoziţie.

Activitatea psihomotrică se desfăşoară în contextul unor relaţii educative, democratice,

cadrul didactic stimulând copilul pentru cunoaştere, trezindu-i interesul pentru relaţiile cu ceilalţi
copii din grup. Noua concepţie a educaţiei pshihomotorii şi a educării prin mişcare, vizează
întreaga personalitate a copilului, deoarece urmăreşte asocierea permanentă a acţiunii şi a
cunoaşterii. Educaţia psihomotorie se adresează în acelaşi timp muşchilor şi sistemului nervos
cât şi inteligenţei pentru a nu se transforma în dresaj. Atingerea obiectivelor educaţiei
psihomotorii vizează o integrare progresivă a achiziţiilor care vor deveni apoi obiect de
cunoaştere şi reflecţie pentru copil