Rolul psihomotricității în activitatea de învățare

În literatura de specialitate, psihomotricitatea este abordată ca o funcție complexă care

nu vizează doar activitatea motorie, ci implică și manifestări ale funcțiilor perceptive și
intelectuale, integrând diferite procese și funcții psihice. Acestea sunt esențiale în perceperea
și înțelegerea diferitelor informații senzoriale ce ajung pe scoarța cerebrală, dar și în execuția
motorie adecvată a mesajului procesat în diferite arii corticale.
Dezvoltarea psihomotricității presupune învățarea unor comportamente motrice,
adaptate nivelului de dezvoltare psihică a subiectului. Studiul psihomotricității este esențial în
organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate categoriile de vârstă și de
persoane. Înzestrarea genetică, nivelul de dezvoltare fizică și intelectuală al unei persoane și
influențele educative ale mediului extern constituie factori de creștere (evoluție) ai
comportamentelor (deprinderilor) psihomotorii. Relația dintre motricitate și psihism este
influențată de evoluția unor etape ale dezvoltării psihologice a fiecărui subiect în parte.
Astfel, în perioada antepreșcolară (prima copilărie 1-3 ani), dezvoltarea psihomotrică are un
caracter global, cu ajutorul motricității, copilul reușind să se adapteze la lumea înconjurătoare
prin explorarea mediului înconjurător, facilitându-i acestuia răspunsuri cognitive adecvate. În
perioada preșcolară, activitatea intelectuală începe să se diferențieze de cea motorie, mișcarea
este subordonată psihicului, răspunsul motor se adaptează în funcție de situația contextuală.
În perioada școlarizării apar modificări consistente în relația motricitate-psihism, componenta
intelectuală se detașează integral de cea motrică și devine independentă (Gherguț, 2013).
Reabilitarea psihomotricității ocupă un loc central în terapia generală, programele
terapeutice privind abilitarea și reabilitarea psihomotrică sunt numeroase, la fel și tehnicile
specifice fiecărei componente a psihomotricității, deși recuperarea psihomotricității a fost
considerată o metodă utilizată mai recent în domeniul terapeutic (Păunescu și Mușu, 1990).
Formarea, dezvoltarea și consolidarea structurilor perceptiv-motrice de schemă
corporală, lateralitate, orientare-organizare și structurare spațio-temporală, precum și
stabilirea corelației dintre psihomotricitate și limbaj sunt esențiale pentru dezvoltarea unei
personalității durabile. Prin formarea și dezvoltarea acestor abilități se optimizează actul
învățării, în special pentru achiziția conceptelor elementare ale activității de scris-citit și
calcul matematic, precum și de însușire a limbajului oral.
Dificultățile în achiziția cititului și scrisului apar în contextul interacțiunii mai multor
factori care determină performanțe minime față de situația de învățare. Cercetările realizate în
direcția tulburărilor de dezvoltare au arătat că în procesul de învățare a cititului și scrisului
există o corelație între dezvoltarea abilităților motorii și performanță, estimându-se că 5-10%
dintre copiii din primii patru ani de școlarizare manifestă dificultăți în dezvoltarea motorie.
(Medina și alții, 2006; Neto și alții., 2011; Ferreira și alții, 2006).
Prin urmare, activitatea motorie este un comportament dinamic, influențat de
dezvoltarea sistemului nervos, dar și de gradul de dezvoltare fizică a individului (Păunescu și
Mușu, 1990). Nevoile biologice, psihice și sociale ale individului au determinat o serie de
interacțiuni ale acestuia cu mediul extern, ceea ce a condus la schimbări majore în
dezvoltarea motorie. Perfecționarea motrică, prin participarea activă la activități de mișcare
este o modalitate eficientă de a consolida abilitățile de învățare, dezvoltarea motorie fiind un
proces care se perfecționează treptat, fiecare element implicat în viteza de mișcare și în
orientarea spațială, în momentul în care este abordat și lucrat corect, va contribui la
dezvoltarea integrală a subiectului (Neto și alții, 2011).

Bibliografie

Ferreira, C. A. M., Thompson, R., & Mousinho, R. (2002). Psicomotricidade clínica.

São Paulo: Lovise.
Gherguț, A. (2013). Sinteze de psihopedagogie speciala. Ghid pentru concursuri si
examene de obtinere a gradelor didactic, Ed. Polirom, Iași.
Medina, J., Rosa, G. K. B., & Marques, I. (2006). Desenvolvimento da organização
temporal de crianças com dificuldades de aprendizagem. Journal of Physical Education,
17(1), 107-116.
Păunescu, C. și Mușu, I. (1990). Recuperarea medico-pedagogică a copilului
handicapat mintal, Ed. Medicală, București.