CZU:37.015.3+159.922.

7
OPTIMIZAREA ADAPTĂRII ȘCOLARE A ELEVILOR PRIN
VALORIFICAREA CONSILIERII PSIHOPEDAGOGICE
BOBEICO Natalia, masterandă, programul de studii Psihologie și consiliere
educațională, UST; psiholog, IP Centrul de Excelență în Industria Ușoară,
MÎSLIŢCHI Valentina, dr., conf. univ.,
Catedra Psihopedagogie și Educație Preșcolară, UST

Rezumat. Articolul abordează problema optimizării adaptabilității școlare a elevilor prin valorificarea
consilierii psihopedagogice. În lucrare sunt prezentate diverse definiții ale conceptelor adaptare școlară și
consiliere psihopedagogică; sunt descriși factorii și elucidate mecanismele, dimensiunile adaptării școlare; sunt
precizate principiile, condițiile, tehnologiile relevante desfășurării cu succes a procesului de consilliere
psihopedagogică în vederea asigurării adaptării școlare a elevilor.
Summary. The article addresses the problem of optimizing the school adaptability of students by capitalizing
on psycho-pedagogical counseling. The paper presents various definitions of the concepts of school adaptation
and psycho-pedagogical counseling; the factors are described and the mechanisms, the dimensions of the
school adaptation are elucidated; the principles, conditions, technologies relevant to the successful
development of the psycho-pedagogical counseling process are specified in order to ensure the school
adaptation of the students.
Cuvinte-cheie: adaptare, inadaptare, consiliere psihopedagogică, factori, mecanisme, dimenisiuni, principii,
condiţii, tehnologii.
Keywords: adaptation, maladaptation, psycho-pedagogical counseling, factors, mechanisms, dimensions,
principles, conditions, technologies.

Problema adaptării școlare a elevilor a constituit subiectul cercetărilor realizate în diverse

domenii: filosofie, fiziologie, psihologie, pedagogie, sociologie etc. În prezent termenului respectiv
îi sunt atribuite o pluralitate de sensuri. Această situație se datorează faptului că adaptarea are un sens
general, acest concept fiind folosit pentru un domeniu extins de fapte, fiecare dintre acestea având
conotaţii diferite. Dat fiind faptul că adaptarea a fost abordată unilateral, preponderent şi doar numai
dintr-un punct de vedere (psihologic, pedagogic, medical sau sociologic), a avut loc o elucidare
parțială a fenomenologiei sale, aşa încât nu s-a constituit încă o viziune multidimensională asupra sa.
Totodată, diversitatea de interpretări acordate adaptării ilustrează dimensiunile multiple ale acestui
proces complex.
A. Coaşan şi A. Vasilescu afirmă că adaptarea este concepută ca una dintre ,,proprietăţile
fundamentale ale organismului de a-şi modifica adecvat funcţiile şi structurile corespunzătoare
schimbărilor cantitative şi calitative ale mediului înconjurător” [1, p.11].
Adaptarea şcolară exprimă calitatea şi eficiența realizării concordanței dintre personalitatea
elevului şi cerințele mediului educațional din instituția de învățământ. Adaptarea la şcolaritate implică
compatibilitatea eforturilor, a dificultăților cu capacitatea fiecărui elev ca individualitate umană de a

243
rezolva sarcinile școlare; presupune prezența capacității subiectului de a face față, de a răspunde
pozitiv solicitărilor şi exigențelor anturajului, implicându-se plenar în asimilarea informaţiilor despre
mediul respectiv, iar ulterior în acomodarea optimă la condițiile mediului determinat.
Dicționarul Enciclopedic definește termenul de mecanism ca fiind un mod de funcționare,
schemă a desfășurării unui fenomen, unui proces. Semnificativă pentru elucidarea mecanismelor
adaptării este concepţia lui J. Piaget în accepțiunea căruia există adaptare atunci când organismul se
transformă în funcție de mediu, iar această transformare are ca efect un echilibru al schimburilor între
mediu şi el favorabil conservării sale. Ori de câte ori organismul este supus unor agenți stresanţi,
acesta îşi mobilizează mecanismele de apărare spre a face față acestora. Aşa precum organismul
recurge la permanente schimburi cu mediul înconjurător, pentru a rămâne în acord cu acesta şi pentru
a menține echilibrul mediului său interior, tot astfel sistemul psihic uman nu-şi poate asigura unitatea
internă şi armonia cu exteriorul, decât dacă dovedeşte plasticitate: pe de o parte, o sincronizare cu
cerințele mediului în limitele resurselor individuale, respectiv o modificare a comportamentului
persoanei în funcție de exigențele mediului socio-cultural (acomodare), iar, pe de altă parte, o
transformare a condițiilor mediului în funcție de scopurile și aspirațiile individuale ale persoanei
(asimilare). Aceste două moduri de acțiune, interdependente, se combină fără încetare pentru a
menține starea de echilibru la un nivel cât mai stabil [4, p. 11].
În clasicul model piagetian al adaptării, utilizat pentru explicarea dezvoltării cognitive (în
contextul schimburilor permanente dintre psihic şi mediu), adaptarea rezultă din echilibrarea a două
procese: asimilarea şi acomodarea. Prin asimilare sunt integrate în structurile cognitive existente noi
informații despre mediu, iar prin acomodare se produc modificări structurale în conformitate cu
informațiile asimilate. Dacă unul dintre cele două procese este disproporţionat în raport cu celălalt,
dacă între ele nu re realizează echilibrarea necesară, nu se obține adaptarea. Deci, vorbim de
periclitarea adaptării atât în cazul în care se asimilează prea multe ori prea puține informații cu privire
la transformările mediului la care ar trebui să răspundem adecvat, cât şi în cazul în care se produc
prea multe ori insuficiente transformări de tip acomodare, ca urmare a informaţiilor asimilate [4, p.
14].
Din punct de vedere psihologic, adaptarea şcolară marchează tendința de echilibru necesar între
procesele de asimilare şi acomodare, tendință realizată în mod obiectiv la nivelul interacţiunii
permanente existente între subiect și realitate.
Din perspectivă pedagogică, adaptarea şcolară implică acțiunea de modificare, de ajustare, de
transformare a copilului de a face față cerințelor instructiv-educative şi de a fi compatibil şi în acord
cu normele şi regulile pretinse de mediul educațional, pentru dobândirea cu succes a statutului de elev
[4, pp. 17-18].

244
 Adaptarea şcolară este rezultatul confluenței, interacțiunii unui ansamblu de factori, care pot fi
grupaţi în două categorii: factori interni (bio-psihologici) şi factori externi (pedagogici şi socio-
familiali). Factorii interni se referă la caracteristicile anatomo-fiziologice și la variabilele
personalității elevului, fiind considerați condiții subiective, iar cei externi sunt independenți de elev,
desemnând condiţii şi solicitări obiective, exterioare elevului. Factori interni personali se divizează
în: biologici, care se referă la starea sănătății organismului, gradul de maturitate, la anumite deficiențe
ale analizatorilor, la echilibrul endocrin, dezvoltarea fizică; psihologici, ce includ procesele psihice
(cognitive, afective, volitive), însuşirile psihice (temperament, caracter, aptitudini, interese),
fenomene psihice (atenția), nivelul de inteligenţă şi de aspirație, atitudinea faţă de muncă, voinţa de
a învăța etc. [4, p. 19].
Factorii externi vizează factorii pedagogici, care se referă la: formele de organizarea a
procesului de învăţământ, metodele de predare-învățare-evaluare, mijloacele de învățământ utilizate
de către cadrele didactice, ralierea acestora la copil și la tipul de personalitate a acestuia;
personalitatea cadrului didactic; atitudinea pozitiva a învățătorului fata de elevi, reguli scolare;
relațiile elev-cadru didactic; relaţiile elev-elev; relaţiile elev-colectiv de elevi. Din categoria factorilor
familiali fac parte: nivelul educațional-cultural și climatul afectiv al familiei, nivelul de inteligență al
părinților, aspirațiile acestora. Factorii sociali se referă la sistemul de relații extrafamiliale și
extrașcolare între limitele căruia se desfășoară experiența de viață a elevului, influența grupului de
vârstă, efectele acestuia asupra elevului [1].
În vederea optimizării procesului de adaptare şcolară şi a avertizării fenomenului de inadaptare
propunem realizarea cu elevii a următoarelor activități: consultații individuale cu subiecții din grupul
de risc: ,,Învăţ să comunic eficient cu semenii şi maturii”, „Învăţ să-mi controlez emoțiile”, „Învăţ să
iau o decizie corectă”, „Am un comportament nonviolent oriunde şi oricând”, „Am încredere în
forțele proprii”, ,,Sunt stăpân pe viitorul meu”, „Vreau să am succes şcolar!” etc.; consultații de grup
cu subiectul „Computerul: amic sau inamic?”, „Tinerii în capcana viciilor” etc.; seminar cu genericul
„Managementul timpului”, „Avertizarea conflictelor interpersonale” etc.; atelier de lucru cu tema:
,,Motivația pentru învățare”, „Psihoprofilaxia comportamentului deviant” etc.; training psiho-social
cu subiectul „Formarea competenței de comunicare asertivă”, „Managementul stresului” etc.
Implicarea elevilor în cadrul acestor activități va contribui la optimizarea procesului de adaptare a
acestora la mediul educational din şcoală şi, totodată, va conduce la avertizarea instaurării
fenomenului de inadaptare şcolară.
Suntem de părerea că procesul de consiliere psihopedagogică are impact major în optimizarea
adaptabilității şcolare a elevilor și combaterea fenomenului de inadaptare şcolară.
Z. Micleușanu și L. Cuznețov consideră că consilierea educațională sau psihopedagogică este
un tip de consiliere care are, în acelaşi timp, obiective de natură psihologică şi pedagogică. Ea
245
urmăreşte abilitarea persoanei pentru a-şi asigura funcţionarea optima prin realizarea unor schimbări
evolutive ori de câte ori situația o cere, având la bază un model psihoeducaţional al formării şi
dezvoltării personalităţii umane [3, p. 10].
În vederea asigurării eficacităţii maxime procesului de consiliere psihopedagogică, se necesită
respectatrea anumitor principii, cu conotaţii directe și în cazul diminuării inadaptății şcolare a elevilor.
În acest sens, evidențiem valoarea următoarelor principiile ale consilierii psihopedagogice:
- Principiul respectării drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. Consilierul va desfăşura
activitatea, manifestând respect faţă de trăirile, experienţele, cunoştinţele, valorile, ideile, opiniile şi
opţiunile celorlalţi. Nu va manifesta inechitate pe criterii de cultură, naţionalitate, etnie, rasă, religie,
sex etc.
- Principiul competenţei profesionale. Consilierul se va angaja numai în acele activităţi profesionale
în domeniul cărora deţine cunoştinţele, capacităţile, aptitudinile, atitudinile, experienţa şi atestarea
necesară desfăşurării cu succes a activităţii de consiliere.
- Principiul integrităţii morale şi profesionale în toate relaţiile. Consilierul va prezenta într-o
manieră onestă pregătirea şi calificările sale oriunde se află în relaţii profesionale.
- Principiul respectului colegial. Consilierul va manifesta faţă de colegii săi de profesie onestitate,
corectitudine, loialitate şi solidaritate. Este inadmisibilă clarificarea relaţiilor dintre colegi şi
colaboratori în prezenţa clienţilor.
- Principiul responsabilităţii profesionale şi sociale sau principiul „Nu dăuna!”. Consilierul va
manifesta o maximă responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ, familiei, grupului sau
comunităţii faţă de care îşi exercită rolul de consilier. El va acţiona astfel încât să nu cauzeze daune
sănătăţii, stării generale sau statului social al beneficiarului. Consilierul nu oferă informaţii care ar
putea agrava starea individului, este prudent la recomandările oferite.
- Principiul inofensivităţii şi caracterului adecvat al metodelor şi tehnicilor psihologice aplicate.
Tehnicile aplicate trebuie să corespundă scopurilor cercetării, vârstei, studiilor, condiţiilor existenţe
şi să nu fie periculoase pentru sănătatea individului.
- Principiul imparţialităţii. Este inadmisibilă atitudinea preconcepută sau neobiectivă faţă de
beneficiar.
- Principiul colaborării dintre consilier şi consiliat. Consilierul va informa beneficiarul despre
posibilităţile reale ale psihologiei contemporane în problema vizată, despre hotarele competenţei şi
posibilităţilor sale.
- Principiul acceptării necondiţionate a persoanei (se referă la emoţiile beneficiarului, dar nu la
acceptarea oricărui comportament). Consilierul nu face judecăţi de valoare sau judecăţi morale
referitoare la viaţa beneficiarului. Nu va eticheta individul, nu va pronunţa aprecieri negative în voce.

246
- Principiul confidenţialităţii. Consilierul se angajează să nu divulge informaţiile furnizate de
beneficiar altor persoane, aducând astfel prejudicii psihologice, morale, juridice beneficiarului –
păstrarea secretului profesional.
- Principiul nondirectivităţii. Consilierul nu decide în locul beneficiarului.
- Principiul nonexploatării. Consilierul nu va exploata sau nu va profita de persoanele faţă de care
manifestă un ascendent de autoritate; va evita hărţuirea, comportamentele de abuz faţă de cei cu care
vine în contact în timpul activităţii profesionale.
- Principiul fundamentării şi caracterului ştiinţific al rezultatelor cercetărilor. Consilierul va formula
rezultatele cercetării în termeni şi noţiuni, acceptate în ştiinţa psihologică.
- Principiul autonomiei. Informaţia obţinută nu va fi discutată cu persoane străine domeniului
psihologiei. Consilierul nu transmite metodele şi tehnicile de lucru persoanelor necompetente; va
manifesta obiectivitate şi corectitudine.
- Principiul manifestării preocupării faţă de respectarea standardelor sau principiilor etice. În cazul
nerespectării standardelor etice de către unul din colegi, consilierul este obligat să atragă cu maximă
discreţie şi colegialitate atenţia acelui coleg asupra conduitei neadecvate, iar în cazul în care
comportamentul non-etic persistă se va adresa organelor de resort.
- Principiul formării şi dezvoltării profesionale. Consilierul depune permanent un efort de menţinere
şi dezvoltare proprie profesională prin informare permanentă, participare la programe de formare
profesională de specialitate, consultări cu specialişti din domeniu etc. [3, pp. 42-43].
Tehnologia consilierii reprezintă demersul aplicativ realizat în baza selectării, integrării şi
aplicării ansamblului de metode, procedee şi tehnici de intervenţie.
Tehnologiile valorificate de către consilier se selectează şi se aplică în funcţie de problema
abordată, vârsta, genul, nivelul de cultură şi inteligenţă, de acceptarea de către beneficiar a
modalităților de intervenţie etc., fapt ce va asigura realizarea unei consilieri psihopedagogice
încununate cu succes. În această ordine de idei, sunt semnificative următoarele aspecte definitorii:
1. Severitatea problemei (evidențiată de starea emoțională a clientului și stresul generat de problemă);
2. Complexitatea problemei (modul în care disfuncționalitățile clientului se extind asupra rolurilor
sale sociale principale, afectându-le îndeplinirea);
3. Nivelul de reactanță a clientului (acceptare cu rezerve sau chiar rezistența lui la sugestiile și
solicitările consilierului);
4. Modul de a face față problemei (de a se adapta solicitărilor) [3, pp. 67-68].
Consilierea psihopedagogică vizează învăţarea focalizată pe individ, personalizată, care
valorifică abilităţile şi capacităţile fiecărei persoane, ajutând-o să evolueze şi să dobândească o
identitate proprie, inconfundabilă. Consilierea pentru dezvoltare optimă sprijină şi orientează
subiecții să înveţe să-şi valorifice maximal capacităţile în direcția restructurării cogniţiilor, a
247
gestionării adecvate a emoţiilor, a desfăşurării unui comportament adaptat situaţional, în concordanță
cu ceea ce este dezirabil social, util, eficient, bine pentru sine și pentru alţii. Consilierul trebuie să
ţină cont de stadiile evoluţiei individului, adaptându-și metodele și tehnicile la particularitățile de
vârstă şi individuale ale clienţilor.
Consilierea eficientă, cu rol de asigurare a dezvoltării optime, necesită a fi racordată la cerinţele
fiecărei vârste şi ale fiecărui beneficiar, având caracter sintetic-integrativ și integrator. În sinteză,
consilierea psihopedagogică realizată în scopul dezvoltării personalității elevilor urmăreşte sprijinirea
şi orientarea acestora: să se cunoască pe sine cât mai realist şi să se accepte aşa cum sunt (cu calități
şi defecte, cu puncte tari şi puncte slabe); să-şi asume responsabilitatea deciziilor şi consecinţa
faptelor proprii; să învețe să-şi modifice atitudinile şi comportamentele dezadaptative, ineficiente
şi/sau indezirabile social; să relaţioneze neproblematic cu alţii, să coopereze şi să colaboreze în grup
în organizaţia din care fac parte; să atingă un nivel optim de congruență între gânduri, emoţii,
comportamente şi să asigure o stare generală de bine.
Actualmente, consilierea psihopedagogică pentru dezvoltare câştigă tot mai mult teren. Factorii
care au condus la această stare de lucruri sunt: schimbările sociale majore generate de industrializare,
urbanizare, globalizare etc., care au generat dificultăţi adaptative; necesitatea planificării carierei într-
o lume în care dinamica profesiunilor este foarte accelerate. Dacă menirea educaţiei este formarea şi
dezvoltarea personalităţii oamenilor, consilierea psihopedagogică are ca scop suprem facilitarea
accelerării acestui proces şi eficientizarea lui. Consilierea pentru dezvoltare răspunde în mai mare
măsură nevoii elevilor sănătoşi şi robuşti (fizic şi psihic), optimişti şi încrezători în viitor, fericiţi [2,
pp. 138-139].
În concluzie, precizăm că procesul de adaptarea școlară este un proces neliniar, care presupune
angajarea plenară și mobilizarea întregului mecanism adaptativ al subiectului în vederea formării unui
comportament complex, apt să planifice, organizeze, faciliteze și implementeze măsuri de adecvare
şi integrare într-un mediu în continuă schimbare. În asemenea circumstanțe, sporește valoarea
consilierii psihopedagogice care vine să sprijine elevii în demersul întreprins în vederea asigurării
echilibrului dintre asimilare și acomodare, facilitarea adaptabilității acestora la noi medii
educaționale.

Bibliografie
1. COAŞAN, A., VASILESCU, A. Adaptarea şcolară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1988. 128 p.
2. DUMIRU, I. Al. Consiliere psihopedagogică. Bazele teoretice și sugestii practice. Iași: Polirom,
2017. 336 p. ISBN 9789734608690.

248