ADAPTAREA

PSIHOLOGICĂ A
ELEVULUI ÎN MEDIUL
ȘCOLAR NOU
"Adaptarea e însăși
condiția vieții.“

Hans Selye
 Învăţământul profesional ocupă un rol privilegiat în sistemul social, având
drept scop major formarea profesională a specialiştilor în toate domeniile
vieţii economice, sociale şi culturale.
Adaptarea studentului în mediul profesional postsecundar implică o formă
de adaptare socială, ce reflectă măsura în care candidatul va reuşi să
răspundă cerinţelor prevăzute cu privire la comportament și acumularea
noilor informaţii necesare integrării socio-profesionale.

Actul de instruire şi educaţie nu este un simplu transfer de cunoştinţe, valori

sau sisteme de acţiuni, ci o confruntare de reprezentări, asimilări şi adaptări
între actorii procesului educaţional – profesori şi elevi.
Conceptul de adaptare are un rol important în diferite domenii ale ştiinţei
moderne, inclusiv în pedagogie. Adaptarea în mediul profesional, nou pentru
elev, reprezintă un proces complex proiectat şi dirijat de cadrele didactice cu
scopul realizării unei colaborări optime dintre elev şi profesor.
În calitate de concept specific al procesului educaţional în cadrul instituţiilor de
învăţământ, adaptarea poate fi considerată drept rezultat al mecanismelor de
asimilare a informaţiilor şi de adaptare la programul de studiu.
 Legea învăţământului din R. Moldova prevede ca obiectiv
educaţional major, în art. 5, nr. 547-XIII din 21.07.95:
dezvoltarea liberă, armonioasă a omului şi formarea
personalităţii creative, care să se poată adapta la condiţiile
în schimbare ale vieţii. Acest obiectiv major presupune
dezvoltarea armonioasă a unei personalităţi capabile să
exercite şi să accepte unele roluri sociale în raport cu
propriile aspiraţii şi cerinţe sociale.

Mai mulți autori precizează că, pentru a ajuta

studenţii să facă faţă provocărilor cu care se
confruntă în ziua de astăzi, este necesară
cunoaşterea mecanismelor şi resurselor lor de
adaptare.
 Existenţa oricărei fiinţe într-un anumit mediu presupune un proces de
adaptare. Înţeles ca un produs al relaţiei permanente a personalităţii
cu mediul înconjurător, rezultatul adaptării se poate materializa fie în
atitudinea de acceptare (omul agent si creator de mediu), fie de
respingere (abandonare), caz în care se vorbeşte de inadaptare.

Lipsa de echilibru este resimţită de individ ca neplăcută şi se

remediază prin procesul psihic de echilibrare, de ajustare a
schemelor prin asimilare şi acomodare, care, în final, conduc la
adaptare.
 J.Piag
echilib et, adaptar
r e
intervi are între asi înseamnă pr
ne în c milare o
adrul şi acom ces de
realita intera oda
tea înc cţiunii din re, ce
onjură tr
toare. e om şi

Astfel, prin asimilare se înţeleg modificările pe care

organismul le impune obiectelor lumii înconjurătoare, iar
prin acomodare, fenomenul invers, constând în modificarea
acţiunilor individului în raport cu lucrurile.
Prin urmare, asimilarea şi acomodarea sunt cei doi poli ai
interacţiunii organism-mediu a căror echilibrare este
fundamentală pentru orice dezvoltare umană.
 Aşadar, fiinţa umană dispune de o anumita plasticitate, datorita
căreia îi este cu putinţă să rămână în acord cu mediul şi să menţină
echilibrul mediului său interior.
Această ajustare se operează într-o suită de schimburi neîncetate
între corp și mediu, în cadrul dublei acţiuni a subiectului asupra
obiectului (asimilare) și a obiectului asupra subiectului
(acomodare).
Aceste moduri de acţiune interdependente se combină fără încetare
pentru a menţine o stare de echilibru care defineşte adaptarea.
Personalitatea dispune de patru funcţii principale pentru a se adapta lumii
şi structurii sale interne: „Gândirea”, „Sentimentul”, „Senzaţia”, „Intuiţia”.

Predominarea unei funcţii caracterizează tipul şi determină acţiunea sa.

Conform autorului, extravertiţii se adaptează repede şi bine în comparaţie cu

introvertiţii.

Insistând asupra autocunoaşterii, Jung a afirmat că: există în mod evident

indivizi pentru care este fie mai uşor, fie mai prielnic să se adapteze într-un
anume fel şi nu în altul.

Prin urmare, modul în care persoana relaţionează cu ceilalţi depinde de sistemul

său propriu de atitudini şi valori care au un impact nemijlocit asupra procesului
de adaptare.
 Majoritatea autorilor disting două perioade ale procesului de
adaptare:

prima perioadă este reprezentată de existenţa rivalităţii si a

imaginilor cu caracter negativ, noul venit reţine numai
experienţele negative ale grupului la care se raportează, iar
experienţele negative ale unui membru sunt atribuite întregului
grup, în timp ce colectivul anterior, din care provine, este
idealizat;

a doua perioada se caracterizează prin dispariţia imaginii

negative asupra grupului în întregime, înlocuirea ei cu
aprecierea individuală privind membrii grupului.
 Personalitatea este considerată drept
individ socializat, pentru că influenţa
pe care o are societatea asupra
individului este enormă.
Prin urmare, caracterizăm
personalitatea, ţinând cont de două
trăsături fundamentale:

• stabilitate – ceea ce înseamnă o

modalitate de exteriorizare şi de trăire
interioară relativ neschimbată în timp, şi
prin integrare, adică prin formarea unei
unităţi şi totalităţi psihice. Stabilitatea
prezintă anumite limite;

• plasticitate – reprezintă
posibilitatea de reorganizare a
personalităţii, pentru ca persoana să
poată face faţă unor schimbări
capitale ale condiţiilor de viaţă şi să
se adapteze la ele.
În accepţia unor autori, adaptarea ne protejează prin:

eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme

perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră

prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic;

păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite

controlabile

Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi

prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii.
 În procesul de adaptare dificultatea cea mai mare o reprezintă pragul didactic, adică
deosebirea dintre metodele de instruire folosite în şcoala medie şi cele din colegiu,
nominalizând următoarele dificultăţi de adaptare a studentului în colegiu:

părăsirea casei părinteşti şi lipsa părinţilor;

ruperea relaţiilor cu colegii de clasă şi prietenii;

lipsa motivaţiei privind alegerea profesiei;

insuficienţa sau lipsa competenţelor de a lucra independent, de a conspecta, de a lucra cu

monografiile, dicţionarele;

incapacitatea de autocontrol al comportamentului şi activităţii de învăţare;

gestionarea regimului optim de activitatea şi odihnă în condiţii noi;

aranjarea vieţii în cămine, gazde.

Manifestări observabile ale dificultăţilor de adaptare a studentului în
mediul școlar nou (Colegiu):

• în plan comportamental – absenteism, indiferenţă, acte de

indisciplină, izolare, oboseală, ostilitate, inhibiţie, încăpăţânare;

• în plan cognitiv – dificultăţi de concentrare, gândire superficială,

scădere a motivaţiei, lipsă de comunicare;

• în plan afectiv-volitiv – descurajare, teamă excesivă, labilitate

emoţională, reacţii afective neadecvate.
 Din prezentarea factorilor, indicatorilor şi condiţiilor care influenţează adaptarea studentului în
mediul profesional trebuie să ţinem cont de:
Dimensiunea pedagogică:
• identificarea factorilor externi care condiţionează procesul de adaptare a
studenţilor;
• cercetarea în dinamică a relaţiei dintre nivelul de adaptare a studenţilor şi
aplicarea strategiilor de adaptare;
• stabilirea relaţiilor profesor-student în procesul de studii;
• determinarea nivelului de acceptare a normelor şi regulilor de conduită specifice
mediului nou.

Dimensiunea socio-culturală:
• analiza manifestărilor comportamentale şi de relaţie în grup;
• studierea în dinamică a implicării studentului în activităţile colegiului prin
determinarea gradului de satisfacţie şi succes în mediul colegiului;
• identificarea efectelor în planul realizării adaptării prin raportarea la nivelul şi
stilul de comunicare a studenţilor.

Dimensiunea psihologică:
• trăsăturile de personalitate şi determinarea nivelului de adaptare a
studenţilor
• identificarea factorilor interni care condiţionează procesul de adaptare;
• motivaţia intrinsecă şi echilibrul emoţional;
• starea de sănătate şi comportamentul studentului.
 Evaluare pentru dimensiunea adaptare pedagogică

1. Enumeraţi cel puţin trei motive care v-au determinat să alegeţi instituția în care vă instruiți:
• motivaţie internă;
• mai multe locuri la buget;
• profesori modeşti şi buni specialişti;
• pentru a avea studii profesionale;
• suma mică pentru contract;
• recomandarea altor studenţi;
• indicaţia părinţilor;
• alte motive.

2. Notaţi pe o scară de la 1 la 5 diferenţele dintre modul de educaţie în instituţia în care aţi finalizat
studiile şi cea preuniversitară:
1. nu sunt deosebiri;
2. foarte puţine;
3. foarte multe;
4. unele;
5. total diferite.

3. Aţi avut vreo funcţie în cadrul clasei? Dacă Da, care a fost aceasta şi ce atribuţii aţi avut?

4. Numiţi evenimente care v-au marcat, pozitiv şi, respectiv, negativ, din ultimul timp.
5. Descrieţi pe scurt cum organizaţi o zi de studii la Colegiu.

6. Cât timp acordaţi activităţii Colegiului:

• prezenţa la orele de curs;
• studiu individual;
• pregătirea pentru seminare;
• lecturi suplimentare.

7. Precizaţi ce fel de ajutor aşteptaţi din partea cadrelor didactice:

• accesibilitatea cunoştinţelor;
• cât mai multe exemplificări;
• exemple practice din viaţă;
• ritm potrivit;
• îndrumări suplimentare.

8. Precizaţi aşteptările dvs. privind relaţiile profesor – student:

• comunicare eficientă;
• răbdare şi înţelegere;
• respect şi valorizare;
• bună dispoziţie;
• indulgenţă la examen.
• colaborare
 Evaluare pentru dimensiunea adaptare socio-culturală
1. Care mod de adresare din partea cadrelor didactice îl preferaţi:
• după prenume;
• după numele de familie;
• după prenumele diminutivat;
• cu apelativul „studentul X”
• cu apelativul „domnul (domnişoară) X”
Precizaţi cum preferaţi să vă spună profesorii:
• tu;
• dumneavoastră;
• dumneata;
• alte variante.

2. Propuneţi modalităţi de desfăşurare a activităţilor conform preferinţelor clasificate:

• concursuri;
• dezbateri;
• masă rotundă;
• dialog;
• teste sub formă de întrebare – răspuns;
• conferinţe;
• asalt de idei;
• alte variante.
3. Identificaţi posibilele bariere de comunicare pe care le aveţi în timpul orelor şi le consideraţi ca
importante în procesul de adaptare la mediul academic:
• bariere la nivel emoţional;
• la nivel de canal de comunicare;
• ca emiţător;
• ca receptor;
• la nivelul interacţiunilor în grup;
• la nivel de intenţie;
• privind etica comunicării;
• privind sincronizarea (momentul potrivit);
• la nivel de acceptanţă;
4. Gândiţi-vă la 10 situaţii importante de comunicare cu persoanele respective, notaţi pe o scară de la 1 la 5
(foarte bună, bună, medie, slabă, foarte slabă) respectivele relaţii de comunicare:
• cu părinţii; • cu profesorii;
• cu mama; • cu vecinii;
• cu tata; • cu prietenii;
• cu colegii de grup; • cu necunoscuţii;
• cu fraţii (surorile).

5. Identificaţi calificativul respectiv în raportul profesor-student:

• foarte bună;
• bună;
• nesatisfăcătoare.

6. Propuneţi diverse teme pentru comunicarea cu profesorii.

Pentru a asigura adaptarea studentului în Colegiu şi pentru a depăşi dificultăţile de adaptare
trebuie să se acorde o deosebită atenţie fiecărui factor implicat în procesul de adaptare.

Empatia (înţelegere, prietenie, respect faţă de sentimentele celorlalţi)

Sociabilitate (relaţii de comunicare)

Toleranță

Sinceritate

Diversitatea culturală (acceptarea diferenţelor dintre oameni)

Cooperarea şi lucrul în echipă

 Datorită specificului mediului profesional, dificultăţile de
adaptare sunt întâlnite în special la începutul anului de
învăţământ.
Aceste dificultăţi variază de la student la student ca: durată,
intensitate, mod de manifestare si depăşire a acestora.
Astfel, adaptarea este rezultatul socializării, maturizării,
dezvoltării și evoluției.