Sunteți pe pagina 1din 6

Asistent medical Anul IV Buda Ioana

Referat - Curs . 7 .

ADAPTAREA

Conceptul de adaptare şi formele sale

Adaptarea este proprietatea fundamentală a unui organism de a-şi modifica funcţiile şi


structurile în raport cu schimbările cantitative şi calitative ale mediului înconjurător; prin
procesul de adaptare, organismul îşi îndeplineşte în condiţii optime funcţiile; încetarea
proceselor de adaptare ale organismului defineşte moartea sa. În condiţiile vârstei şcolare,
şcoala trebuie să asiste pe elev în eforturile de adaptare la viaţa şcolară, la munca de
învăţare, la schimbările de ambianţă social-culturală (a familiei, a comunei, etc)
Adaptarea mai poate fi definită ca fiind un ansamblu de procese şi activităţi prin care se
trece de la un echilibru mai puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil;
organismul funţionează prin înglobarea schimburilor dintre el şi mediu; dacă aceste
schimburi favorizează funcţionarea normală a organismului, acesta este considerat ca adaptat.
În biologie adaptarea este privită atât ca proces filogenetic (realizat prin dobândirea şi
selectarea unor însuşiri ereditare – morfologice, fiziologice, de comportament – care sporesc
şansele de supravieţuire şi eficienţa speciei întru mediu dat) cât şi ca proces ontogenetic
(realizată la nivel organismic, în cursul vieţii individuale; din acest din urmă punct de vedere,
adaptarea mai este numita uneori şi reacţie adecvată).
Dintr-un alt punct de vedere, adaptarea poate fi autoplastică (realizată prin modificarea
organismului) şi aloplastică (realizată prin modificarea activă a mediului). Pentru om,
caracteristică este adaptarea aloplastică, realizată prin unelte, tehnică, cultură, civilizaţie.

Dintre formele de adaptare specifice fiinţei umane amintim în cele ce urmează adaptarea
mentală, adaptarea senzorială si adaptarea socială.

• Adaptarea mentală, după J. Piaget, constă în schimburi mediate între subiect şi


obiecte, efectuate la distanţe spaţio-temporale tot mai mari şi
după traiectorii tot mai complexe; adaptându-se la lucruri,
gandirea însăşi se organizează şi organizându-se structurează
lucrurile; prin adaptare se realizează o interdependenţă
ireductabilă între experienţă şi raţiune. În ansamblu, adaptarea
psihică este concepută de J.Piaget ca fiind o echilibrare între
asimilare şi acomodare, echilibru a cărui cucerire durează în
tot cursul copilăriei şi al adolescenţei şi defineşte structurarea
proprie a acestor perioade ale existenţei. Se spune, de pildă, că
un organism este adaptat când poate în acelaşi timp să-şi
păstreze structura – asimilând acesteia alimentele provenite din mediul exterior, şi să

1
Psihopedagogie
Asistent medical Anul IV Buda Ioana

acomodeze această structură diverselor particularităţi ale mediului. La fel se poate spune că
gândirea este adaptată la o realitate particulară când ea a reuşit să asimileze cadrelor sale
proprii această realitate şi, în acelaşi timp, să acomodeze aceste cadre noilor împrejurări
oferite de realitate. Adaptarea intelectuală constituie deci o stabilire a echilibrului între
asimilarea experienţei la structurile deductive şi acomodarea acestor structuri la datele
experienţei. Asimilarea se referă la procesul prin care o idee sau un obiect nou este înţeles în
termenii conceptelor sau acţiunilor (scheme) pe care persoana deja le are. Acomodarea
reprezintă procesul complementar prin intermediul căruia toţi indivizii îşi modifică
conceptele şi acţiunile pentru a corespunde noilor situaţii, obiecte sau informaţii.
Procese identice de asimilare şi acomodare continuă pe tot parcursul vieţii, pe măsură ce
comportamentul şi gândurile noastre se adaptează circumstanţelor în schimbare. Asimilarea
este procesul prin intermediul căruia individul face faţă noilor situaţii şi probleme prin
utilizarea schemelor existente. Acomodarea, pe de altă parte, este procesul care implică
modificarea schemelor existente sau elaborate altora noi. Acestea se datorează naturii
neschimbătoare a acestor procese pe care Piaget le-a denumit funcţii invariante.
În acest fel, are loc modificarea structurilor mentale şi abilitatea cognitivă evoluează gradat.

• Adaptarea senzorială (lege a sensibilităţii) constă în modificarea sensibilităţii


absolute (minime) şi diferenţiale a analizatorilor în raport cu intensitatea şi durata acţiunii
stimulilor asupra receptorilor. Această modificare are un
caracter adaptativ în sensul că vizează reflectarea cât mai
exactă a realităţii. Ea poate urma două direcţii: creşterea
(adaptarea pozitivă) sau scăderea sensibilităţii (adaptarea
negativă). În general, adaptarea pozitivă are loc sub
influenţa stimulilor slabi, iar adaptarea negativă sub
influenţa stimulilor puternici sau de lungă durată. La
rândul ei, adaptarea negativă cunoaşte două variante:
dispariţia totală (sau cvasitotală) a sensibilităţii în cazul
acţiunii îndelungate a unor stimuli constanţi asupra
receptorilor (ex. hainele încetează de a mai fi simţite la scurtă durată după ce le îmbrăcăm) şi
diminuarea sensibilităţii sub acţiunea unor stimuli excesiv de puternici (ex. trecerea de la
întuneric la o lumină foarte puternică). Mai menţionăm faptul că există receptori greu
adaptabili (îndeosebi proprioceptorii) şi rapid adaptabili (receptorii cutanaţi şi olfactivi).

• Adaptarea socială constă în potrivirea unei persoane cu


mediul, în acordul între conduita personală şi modelele de
conduită caracteristice ambianţei, în echilibrul între asimilare şi
acomodare socială. Adaptarea socială, deci, este procesul prin
care o persoană sau un grup social devine capabil să trăiască
într-un nou mediu social, ajustându-şi comportamentul după
cerinţele mediului. Ea se produce în raport cu un mediu nou,
schimbat, indicatorul reuşitei fiind faptul că subiectul se simte ca
„acasă”, iar pentru ceilalţi nu mai este străin. Un rezultat clar al
vieţii sociale îl identificăm în limbaj, o operă minunată, care îl distinge pe om de toate
2
Psihopedagogie
Asistent medical Anul IV Buda Ioana

celelalte vieţuitoare. Este cu neputinţă să facem abstracţie de faptul că unui asemenea


fenomen cum este limbajul i se aplică întru totul noţiunea de valabilitate generală, de unde
concluzia că el îsi are originea în viaţa socială a oamenilor. Limbajul este absolut de prisos
pentru o fiinţă care ar vieţui într-o totală izolare. El are sens doar în cazul vieţii în comun a
oamenilor, caz în care este şi produsul şi liantul unei asemenea vieţi.
„Inadaptarea socială” poate fi cauzată de acţiunea unor agenţi nocivi (fizici sau chimici), de
stările nervoase, de boli care distrug echilibrul omului cu mediu.
Bolnavii mintali, delicvenţii, subiecţii cu tulburări de
comportament reprezintă diverse situaţii de neadaptare socială cu
cauzalitate complexă: deficienţe ereditare, frustraţii afective
precoce, carenţe de autoritate familială, familie dezorganizată,
mediu de viaţă nociv, etc. Inadaptarea socială poate duce şi la
schimbări de profesiune; se ştie că mulţi indivizi îsi schimbă în
repetate rânduri profesiunea iar cauzele sunt multiple: unele de
ordin obiectiv, altele de ordin subiectiv. Din punc de vedere al performanţei înregistrându-se
rezultate îndoielnice, subiectul se apreciază ca ineficient. În asemenea climat se trăieşte un
sentiment al inadaptării care ocazionează producerea unor conflicte înte motivele ce susţin
persoana pe linia activităţii sale productive. Oamenii nu se pot hotărâ să abandoneze o
profesiune pe care o practică de ani de zile şi să ia o alta de la capăt. Când însă se iveşte
factorul favorizant, sub formă de reuşită strălucită într-un alt domeniu de activitate, printr-un
proces de discernere, motivele în legătură cu activitatea productivă
se supun unei noi ierarhizări, în centru plasându-se abilităţile
revelate, care sunt văzute printr-o optică mărită. Se produce, în
felul acesta, nu numai o reorientare, o redirecţionare, ci o
revoluţionare a personalităţii, o mobilizare optimă a motivelor,
realizându-se astfel o marcantă focalizare care absoarbe nesăţios
dorinţele, cerinţele şi mai ales aspiraţiile persoanei. Ia naştere deci
o dominanţă la cel mai înalt nivel psihologic, preocupările
persoanei concentrându-se de acum încolo în legătură cu perfecţionarea abilităţilor sale
specifice şi cu realizarea unui succes deosebit în domeniul structurii lucrative care i-a
revoluţionat personalitatea.

Adaptabilitatea este capacitatea organismelor vii de a realiza reacţii de răspuns care să le


mărească şansele de supravieţuire în condiţiile schimbătoare ale mediului. Este dezvoltată la
maximum de om, care nu numai că se conformează cerinţelor mediului, ci îl şi modifică,
transformându-l în concordanţă cu necesităţile sale. Activitatea psihică este considerată o
componentă şi o formă superioară a adaptabilităţii.
În adaptare, psihicul, dezvoltat până la conştiinţă, îndeplineşte un rol esenţial. Psihicul este
modalitatea superioară a vieţii de relaţie sau a adaptării. Fiind mijlocită instrumental şi social,
la om adaptarea este de fapt coadaptare subiect-obiect, latura ei definitorie fiind intervenţia
activă în ambianţă, transformarea acesteia prin muncă.

Organul principal al vieţii de relaţie este creierul. El reprezintă cea mai complexă şi
desăvârşită formă de organizare a materiei. Dintre toate lucrurile extraordinare care există pe

3
Psihopedagogie
Asistent medical Anul IV Buda Ioana

pământ, nimic nu depăşeşte creierul uman, el coordonează raporturile dintre organism şi


mediu. În toată bogata lui activitate nervoasă rolul hotărâtor îl are scoarţa cerebrală, locul
celor mai complexe funcţii de relaţie cu mediul înconjurător şi de integrare funcţională a
părţilor organismului într-un întreg unitar. Ea este sediul tuturor proceselor psihice, de la cele
mai simple (senzaţiile) până la cele mai complexe (conştiinţa şi limbajul).
Pentru mai buna înţelegere a lucrurilor, activitatea nervoasă superioară a fost comparată cu
a unui computer. Omul este un „computer” care se autoperfecţionează, în funcţie de
cunoştinţele dobândite, de valorile sale morale, de împrejurări, de obiecte fixate. Un exemplu
evident de capacitate înnăscută care permite creierului omenesc o remarcabilă supleţe a
programării îl constituie limbajul. Creierul uman este programat genetic pentru dezvoltarea
limbajului, dar el nu este „cablat” pentru o anumită limbă, ci a fost programat pentru ca noi să
putem învăţa limbi. Omul învaţă limba care se vorbeşte în mediul său de viaţă.

PROCESELE NERVOASE FUNDAMENTALE:


Excitaţia şi inhibiţia

Fenomenul adaptării (elevului la viaţa şcolară) nu poate fi studiat în intimitatea sa fără a


face trimitere la cele două procese nervoase fundamentale. Mai mult, fără cunoaşterea
specificului acestor procese nu poate fi înţeles mecanismul învăţării.
Excitabilitatea este proprietatea materiei vii de a reacţiona la modificările ambianţei prin
modificări reversibile ale structurii şi funcţionalităţii sale. Cea mai mare excitabilitate o
posedă celulele nervoase şi musculatura. Modificările ambianţei poartă denumirea de stimul
iar acţiunea lor asupra celulei este numită stimulare sau excitare.
Inhibiţia este procesul nervos fundamental care acţionează în
sens invers excitaţiei, diminuând, frânând sau chiar oprind
procesul de activare. Ea poate avea loc atât la nivelul conştient,
cât şi la cel al inconştienţei. Ex de inhibiţie conştientă: o
persoană poate să-şi oprească în mod deliberat furia, emoţia sau
riposta. Ex. de inhibiţie petrecută la nivelul inconştientului: un
zgomot puternic, opreşte pentru un moment activitatea în curs
de realizare.
Inhibiţia are puternice ecouri în sfera vieţii psihice umane. O emoţie puternică, de pildă,
poate facilita uitarea celor învăţate (tracul) afectând memoria, gândirea (suita ideilor),
mobilizarea efortului mintal. Se ştie că tracul este efectul unei
stări de inhibiţie temporară ce împiedică pe elev să răspundă la
lecţie (la examen, la concurs, etc) deşi a învăţat. Tracul
emoţional este însoţit de impresia subiectivă că „nu mai stiu
nimic”, că „nu mai stăpânesc ceea ce am învăţat”, de nesiguranţă
de sine.
În prevenirea instalării acestui gen de inhibiţie, cu efecte demobilizatoare pentru elevi,
profesorul - prin tactul său – are un foarte mare rol.

4
Psihopedagogie
Asistent medical Anul IV Buda Ioana

Cunoaşterea excitaţiei şi inhibiţiei ajută nu numai la mai buna înţelegere a mecanismelor


adaptării omului la mediu (a elevului la condiţiile vieţii şcolare) şi a complexităţii de
învăţare, ci şi la o mai intimă apropiere de firea fiinţei umane.
In activitatea şcolară întâlnim, la tot pasul, una sau alta dintre formele de manifestare a
inhibiţiei.
a) Suprasolicitarea (cauzată de supraîncărcarea planurilor şi programelor şcolare) prin
intensitatea sau durata unei stimulaţii conduce la instalarea inhibiţiei supraliminale sau de
protecţie – una din formele inhibiţiei necondiţionate (înnăscute);
b) Când profesorul - în timpul lecţiei – face o abservaţie cu voce tare unui elev el
distrage atenţia celorlalţi elevi de la activitatea la care sau concentrat. Conştient sau nu, el
declanşează la elevii săi, o formă a inhibiţiei necondiţionate, si anume inhibiţia externă (sau
prin inducţie negativă).
c) Uitarea – ca proces negativ al memoriei (manifestată prin scoaterea din stoc a
informaţiei sau pierderea amintirilor în urma stingerii legăturilor nervoase temporare) – este
cauzată de inhibiţie. Întâlnim aici o formă a inhibiţiei condiţionate şi anume inhibiţia de
stingere;
d) Învăţarea nu poate fi disociată de o altă formă a inhibiţiei conditionate, şi anume de
inhibiţia de diferenţiere. „Auzul profesional”, se formează ca urmare a faptului ca dintre doi
stimuli apropiaţi sub raportul calităţii lor, pe unul îl întarim sistematic, pe celălalt nu. Aşa
ajunge elevul să înveţe să distingă dupa auz daca motorul cu care lucrează funcţionează
normal sau nu.
e) Inhibiţia de întârziere (o alta formă a inhibiţiei condiţionate) se manifestă prin
diferenţierea în timp a acţiunii sistemului de declanşare a reacţiei. Ca urmare a învăţării (a
educaţiei), elevii îşi pot amâna reacţia de a ieşi în recreaţie (dacă situaţia o cere) deşi au auzit
sunetul soneriei, care anunţă epuizarea timpului destinat lecţiei respective.

IPOSTAZELE ADAPTĂRII

În psihologia muncii, care studiază pe larg problema adaptarii, aceasta este analizată în trei
ipostaze:
1. Adaptarea omului la munca sa (obiectul de studiu al psihologiei personalului);
2. Adaptarea muncii la om (obiectul de studiu al ergonomiei sau psihologiei inginereşti);
3. Adaptarea omului la om (obiectul de studiu al psihologiei sociale).

Din perspectiva psihologiei pedagogice (educaţionale sau şcolare), adaptarea poate fi tratată
în trei ipostaze diferite, dar strâns legate între ele:
1. Adaptarea elevului (şi a profesorului) la activitatea sa de învăţare (de predare);
2. Adaptarea activităţii şcolare la capacităţile psihice şi psihofiziologice ale elevului;
3. Adaptarea elevului la profesor şi a elevului la elev (integrarea lui în colectivul şcolar
din care face parte).
Omul este o fiinţă culturală, adică posedă o trăsătură deosebită- educabilitatea. O ’’fiinţă
naturală- animalul’’ nu poate fi educată, ci doar dresată. Procesul educaţional face
perpendiculare cu câteva domenii ale ştiinţei: psihologie, pedagogie şi medicină. Educaţia

5
Psihopedagogie
Asistent medical Anul IV Buda Ioana

pentru om este acelaşi dresaj pentru animalele superioare. Scopul ambelor este adaptarea,
fiind ca manieră comună de supravieţuire. Adaptarea omului la noile condiţii ale mediului
ţine de umanizare, prin manifestare de activităţi pasive sau active (modificînd mediul sau
situaţia). La om totul e mediat de conştiinţă, de in- şi sub-conştient, de reflexele condiţionate
de diferit grad.

CONCLUZIE

Adaptarea a fost şi rămâne o problemă actuală în fiziologia şi medicina contemporană.


Progresul dezvoltării civilizaţiei din punct de vedere economic, social, informaţional, tehnic,
demografic, ecologic, acutizează vădit problema flexibilităţii şi adaptării omului ca
personalitate. Numărul mare de factori, cu acţiune concomitentă solicită supradozări
fiziologice, somatice, psihice, predispunând patologii şi disfuncţii.

BIBLIOGRAFIE:

• Psihologie şcolară – Nicolae Jurcău, Rodica Mihaela Niculescu. Editura U.T. PRES
• Psihologia dezvoltării – Ann Birch (Traducere Leonard Băiceanu). Editura Tehnică
• Personalitate şi vocaţie – Ion Alexandrescu. Editura Junimea
• Cunoaşterea omului – Alfred Adler (Traducere Gavriliu Leonard). Editura IRI
• Impactul Stresului Educaţional Asupra Unor Parametrii Fiziologici la Adolescenţi
- Curea Natalia. Teză de doctor in ştiinţe biologice.

6
Psihopedagogie