Cuprins

Adaptare şi stres
Definirea conceptului
Forme de stres
Caracteristicile situaţiei stresante şi sursele de stres
Reacţii la stres
Mecanismele de acţiune ale stresului
Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres
Stres şi performanţă
Consecinţele stresului asupra organismului
Terapii şi metode de adaptare la stres
Concluzii

STRESUL

Deşi este un fenomen cunoscut, în ultimii ani, cercetarea stresului a căpătat o importanţă sporită.
Aceasta este determinată de modificările survenite în condiţiile de muncă şi de viaţă ale oamenilor în
urma revoluţiei tehnico-ştiinţifice, modernizării accelerate ale societăţii, schimbării rapide a tehnologiilor,
reorganizării frecvente ale unităţilor productive şi sociale, dispariţiei şi apariţiei de noi activităţi
profesionale, creşterii consumului şi abuzului de droguri, creşterii numărului crimelor etc. Se consideră că
întreaga lume este într-o stare de stres, datorită creşterii tensiunilor din viaţa internaţională, crizei de
energie, pericolul războiului nuclear, poluării etc. În ţara noastră, pe lângă aceşti factori, care au un
caracter universal, se adaugă cei caracteristici situaţiei de tranziţie. Manifestarea acestor factori solicită
eforturi suplimentare de adaptare a organismului uman. De asemenea, s-a evidenţiat faptul că stresul
afectează de la vârste mici viaţa individului, provocându-i stări de boală cu grave consecinţe fizice,
psihice şi sociale.

Adaptare şi stres

Organismele vii există în virtutea legităţii adaptării. Fiinţa vie dispune de o anumită plasticitate,
datorită căreia îi este posibil să se menţină în acord cu mediul şi să păstreze echilibrul său interior. (N.
Sillamy, 1996).
Procesul vital necesită o continuă ajustare şi reajustare a organismului pentru restabilirea
echilibrului mereu întrerupt. Aceast proces se realizează prin schimburi neîntrerupte între corp şi mediu,
în cadrul dublei acţiuni: a subiectului asupra obiectului (asimilare) şi a obiectului asupra subiectului
(acomodare). Aceste două moduri de acţiune, interdependente, se combină pentru a menţine starea de
echilibru relativ stabil care defineşte adaptarea.
Din definiţiile date de diverşi autori fenomenului de adaptare, evidenţiem următorii factori care
asigură o adaptare eficientă: folosirea activă a resurselor interne şi externe, rezolvarea problemelor sau
conflictelor, variabilitate privind scopurile.
Se pot diferenţia mai multe tipuri de adaptare: biologică, psihologică şi socială. Aceste forme de
adaptare sunt interdependente.
Pentru biologie, adaptatea are mai multe accepţii: evolutivă, fiziologică, senzorială, învăţarea.
Adaptarea implică un proces continuu orientat asupra modificării propriului organism sau a mediului.
Adaptarea biologică are ca instrument specific instinctul, care este de natură ereditară neurohormonală.
Instinctele sunt forme de adaptare stratificate antropogenetic. La nivelul biologic se realizează o adaptare
senzorială (evidenţiată prin pragurile senzoriale absolute şi diferenţiale); constă în schimbări fizice în
sensibilitatea organelor privind răspunsul la prezenţa sau încetarea stimulului. De exemplu, ajustarea
pupilei ochilor la lumină, sau modul în care sensibilitatea tactilă se obişnuieşte cu senzaţia de rece după
scufundarea iniţială în apă. Senzorii organelor se ajustează permanent. Orice schimbare bruscă a
stimulului presupune adaptarea ulterioară. Produecerea de adrenalină, ca reacţie la pericole din mediu,
incluzând respiraţia rapidă, creşterea pulsului, transpiraţia sunt legate de răspunsul „luptă sau fugi” al
organismului. Reacţiile respective sunt o formă de adaptare.
Pentru neurobiologie şi psihobiologie adaptarea este un proces dinamic de schimbare, dezvoltat în
mod voluntar sau involuntar, în scopul replasării organismului într-o poziţie avantajoasă faţă de mediul
său intern sau cel înconjurător şi presupunând capacitatea de a învăţa. Mijloacele de acţiune sunt atât de
de natură psihologică, cât şi biologică.
Pentru psihologie adaptarea se referă la reacţia, sau comportamentul ce pune organismul şi
activitatea psihică în relaţie cu numeroasele condiţiile variabile ale mediului (acomodare). Reprezintă
totodată capacitatea psihicului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condiţiile sale de
viaţă, devenind capabil să îndeplinească funcţiile şi obiectivele sale (asimilare). În psihologia perceptivă
efectele de feed-back implicate în adaptare creează un echilibru faţă de stimuli perturbatori. Adaptarea
perceptivă şi motorie se organizează în numeroase deprinderi şi obiceiuri (a doua natură a omului). Există
un spaţiu al câmpului psihologic personal; acest spaţiu se caracterizează prin siguranţă şi intimitate, prin
sentimente de apartenenţă; obiectele au un anumit loc al lor în câmpul psihologic. Modificarea acestor
tipuri de repere sau schimbarea teritoriului existenţial se realizează cu efort şi consum de energie. O altă
dimensiune a adaptării este cea referitoare la factorul timp: adaptarea la evenimentele ce survin în mediul
de viaţă; adaptarea la propriile modificări în raport cu schimbările lumii, vieţii şi mentalităţilor.
Dimensiunea circadiană (zi-noapte) este în genere condensată în deprinderi (P. Fraisse). Perceperea
timpului ca expresie a adaptării are anumite caracteristici: timpul evaluat în anumite situaţii (aşteptarea
unor decizii sau a unor persoane apropiate etc.) foarte încărcate subiectiv si cu o tentă negativă se dilată
mult; în schimb timpul petrecut în condiţii plăcute tinde să fie evaluat ca fiind mai scurt. Răspunsurile
psihologice implicate în condiţionarea clasică şi operantă, care implică comportamente învăţate, motivate
de întăriri pozitive sau teama de pedeapsă, sunt considerate, de asemenea, o formă de adaptare. (U.
Şchiopu, 1997).
Pentru sociologie adaptarea relevă un proces complex de interacţiuni permanente, dinamice între
individ şi membrii grupului, societăţii care îi recunosc identitatea, capacităţile, rolul şi statutul. Ea rezultă
din armonizarea dintre două sieteme de reglare: cel al relaţiilor interpersonale în grupuri naturale şi
instituţionale; cel al relaţiilor formale cu organizarea socială şi sistemul ei de valori dominante. În acest
proces se dezvoltă şi acţionează atitudini, interese şi aspiraţii. În cadrul interrelaţiilor au loc momente
permanente de adaptare reciprocă între parteneri pe de o parte şi între aceştia şi grup. Ele se realizează
prin discuţii şi participare la evenimente, în raport de replicile şi rezonanţele acestora imediate sau
ulterioare. Adaptarea adecvată este asigurată de imitaţie, intuiţie şi, în special, de învăţare pe plan social.
Adaptarea la valorile sociale, culturale sau morale constituie un alt domeniu al acestui proces.
Adaptarea culturală poate fi conformistă (de suprafaţă) sau participativă (de profunzime).
Adaptarea mai poate fi privită ca formă de schimbare a mediului înconjurător (asimilare) şi nu
numai ca răspuns la solicitările acestuia. Adaptarea se realizează prin activitate în relaţie cu experienţele,
aşteptările, idealurile legate de viitorul dorit.
Comportamentul este medierea cea mai frecvent folosită pentru plasarea organismului într-o
situaţie mai puţin ameninţătoare, pentru satisfacerea trebuinţelor, pentru asigurarea supravieţuirii sale. Un
obstacol, o trebuinţă, schimbarea, constrângerea etc. solicită mobilizarea organismului, care încearcă prin
comportament să-şi menţină echilibrul anterior sau să se ajusteze, să creeze un nou echilibru compatibil
pentru dezvoltarea sau supravieţuirea sa. Realizarea acestui echilibru este o necesitate psihobiologică.
Orice modificare a mediului intern sau a celui extern, care poate pune în pericol supravieţuirea individului
sau a speciei, orice schimbare adusă echilibrului său fizic şi psihologic, declanşează procese dinamice
complexe care vor acţiona la reducerea sau la eliminarea consecinţelor defavorabile ale schimbărilor,
conflictelor, constrângerilor, agresiunilor,.

2
 Studierea capacităţilor de ajustare a organismului constă în cunoaşterea situaţiei care trebuie
înfruntată, particularităţile genetice ale persoanei, experienţa acesteia. Adaptarea presupune solicitarea
funcţionării sistemului nervos, a mecanismelor endocrine şi imunologice.
Creierul participă în mod esenţial la realizarea şi menţinerea echilibrului organismului. Pe plan
neurofiziologic, adaptarea foloseşte serii de secvenţe comportamentale, de la reflexele simple la
condiţionări asociative, de natură excitatoare sau inhibitoare. În adaptare, un rol important îl are reflexul
de orientare (ce se întâmplă?). Acesta analizează condiţiile de acţiune în situaţia prezentă, sau posibilă şi
posibilităţile fizice şi psihice actuale şi de perspectivă (idealuri, aspiraţii, interese etc.). Orientarea, alerta,
sensibilizarea, facilitarea, inhibiţia latentă, condiţionările de diferite forme etc. constituie exemple de
mecanisme neurobiologice cu rol adaptativ.
Inteligenţa are funcţii optimizatoare în toate formele de adaptare. La fel intuiţia, subconştientul şi
inconştientul, dar şi deprinderile şi obişnuinţele sunt expresii ale adaptării.
În toate formele de adaptare sunt active sentimentele de apartenenţă şi de identificare (familială,
profesională etc.), care reprezintă formele cele mai înalte de adaptare.
Procesul de adaptare începe în copilărie. Cu fiecare an, copiii dabândesc comportamente care ii
fac capabili de succes. În anii preşcolari, copilul învaţă să se adapteze la condiţii prin emulaţie sau
imitarea comportamentului altora. Formarea acestor deprinderi comportamentale adaptative sunt
importante pentru dezvoltarea normală a copilului.
Fie că este vorba de intoxicaţie, de infecţie microbiană sau de emoţie puternică, organismul îşi
mobilizează mecanismele de apărare şi de adaptare pentru a face faţă acestor agenţi stresanţi.
Încă Hippocrate, vehiculează ideea privind capacitatea organismului de a-şi menţine constante
condiţiile interne de viaţă, idee dezvoltată de fiziologul W. B. Cannon, care introduce termenul de
"homeostazie". Cannon demonstrează existenţa numeroaselor mecanisme homeostatice specifice de
natură fiziochimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, mecanisme ce apără organismul contra unor
agenţi perturbanţi. Considerat ca fiind cel mai important precursor al teoriei stresului, Cannon studiază
reacţiile organismului în situaţii de urgenţă şi, în particular, reacţia cunoscută sub numele „luptă sau fugi”
(fight or flight); oamenii, ca şi animalele, vor alege între a lupta sau a încerca să fugă de situaţia care
devine ameninţătoare pentru ei. Autorul dovedeşte experimental rolul secreţiei de adrenalină în adaptarea
organismului la stimulii din mediu în situaţiile de urgenţă (cf. C. L. Cooper, R. D. Cooper, L. H. Eaker,
1988).
O contribuţie importantă la problematica adaptării şi indirect a stresului au adus-o şi alţi oameni
de ştiinţă, printre care: fiziologul rus I. P. Pavlov, care descoperă mecanismele de apărare prin reflexe
condiţionate, cu funcţie anticipativă; S. Freud cu teoria sa despre nevroza defensivă şi mecanismele
inconştiente de apărare psihologică; grupul condus de B. G. Ananiev, care relevă existenţa unor tendinţe
divergente de evoluţie a indicatorilor neurovegetativi în starea de emoţie, tendinţe puse în legătură cu
predominarea la nivel individual a reglajului simpatic sau parasimpatic etc.
H. Selye (1956) remarcă tendinţa organismului de a reacţiona în mod stereotip la diferiţi agenţi
chimici, fizici şi biologici, descriind această tendinţă prin "sindromul general de adaptare". Selye arată că
"energia de adaptare" a organismului este finită şi epuizabilă. El menţionează o energie de suprafaţă,
reversibilă, şi o energie de profunzime, finită. Energia de adaptare este dificil de evaluat şi diferă în limite
largi de la un individ la altul.
Trebuie menţionat faptul că în legătură cu valabilitatea sindromului descris de Selye, ca
mecanism unic al adaptării şi întroducerea noţiunii de "energie de adaptare" ca forţă vitală, consumabilă,
considerată a fi programată genetic într-o cantitate fixă şi nemăsurabilă, au fost formulate mai multe
obiecţii şi critici (P. Derevenco, I. Anghel, A. Băban,1992).
Selye introduce şi noţiunea de "boală de adaptare". Acestea sunt datorate fie stresurilor puternice,
fie celor mai puţin puternice, dar adiţionale. Se datorează şi tensiunilor, eşecurilor sociale, dramelor
sentimentale, a celor de abandon sau celor de ofense şi devalorizări în ochii grupului sau persoanei
respectate, sau de care depind aspecte legate de promovări şi reuşite deosebite. H. Selye a demonstrat că
bolile grave, traumele fizice sau psihice provoacă stresul, dar şi numeroşi alţi agenţi care solicită individul
la o adaptare continuă, la noi condiţii de existenţă (izolare, nesiguranţă, deficit de somn etc.). Autorul

3
recunoaşte faptul că stresul nu este singura cauză a unei boli, dar subliniază faptul că un stres puternic
poate afecta grav mecanismele de apărare ale organismului.
Se consideră că o persoană este „stresată “atunci când se simte ameninţată, frustrată, incapabilă de
a face faţă unor solicitări crescute. Nu tot ceea ce este stres este rău. O anumită cantitate de stres este
esenţială pentru viaţă. Lipsa de presiune poate determina inactivitate şi sentimentul de plictiseală. Prea
multă presiune poate determina renunţarea la luptă, avînd efecte negative asupra randamentului în muncă,
asupra stării fizice şi psihice. Presiunea moderată poate determina persoana să devină mai activă şi
interesată să realizeze o activitate de nivel ridicat, să trăiască o stare de satisfacţie.
Iniţial, stresul serveşte la restabilirea echilibrului interior dereglat de solicitările exterioare,
pregăteşte organismul pentru „luptă sau fugă”. Când reacţia de stres este adaptată, persoana pregăteşte
eficient acţiunea; asigură mai multă atenţie şi vigilenţă, oferă mai multă energie pentru reflecţie şi
intrervenţie. Energia creată prin intermediul stresului asigură supravieţuirea persoanei. Răspunsul organic
produs de stres, atunci când corpul se adaptează evenimentelor vieţii, permite o mai bună rezolvare a
problemelor şi favorizează dezvoltarea aptitudinilor subiectului (atenţia, memoria etc.), ca şi confortul de
viaţă (încrederea în sine, sentimentul de bine, de satisfacţie etc.).
Atunci când acest răspuns este exagerat, ca intensitate sau durată, sau se realizează cu un efort
energetic prea ridicat, se produce dezechilibrul. Această cheltuială de energie este inutilă, în majoritatea
cazurilor. De exemplu, la examen studentul poate manifesta accelerarea bătăilor inimii, tremurat,
transpiraţie, contractarea muşchilor etc. În aceste condiţii, studentul cheltuieşte mult mai multă energie
decât ar fi necesară pentru acţiunea de a-şi organiza cunoştinţele, ideile şi de a răspunde adecvat la
întrebări. Această cheltuială energetică inutilă, poate deveni o stare cronică. Ea contribuie la apariţia
consecinţelor stresului: tulburări funcţionale, depresie, anxietate, boli organice.
Stresul nu se poate evita – afirmă Seyle – astfel încât tot ceea ce rămâne de făcut este să cunoaştem
modul în care putem reduce la minimum efectele lui dăunătoare, deoarece, numeroase boli sunt în mare
măsură datorate – mai curând – erorilor adaptative la stres, decât microbilor sau altor agenţi externi.
Stresul reprezintă un examen al capacităţilor adaptative ale organismului – din care acesta poate ieşi cu
acumulări cantitative sau calitative – capabile să-i confere “învăţarea unei apărări faţă de viitoarele
stresuri” (H. Selye) şi în acelaşi timp să-i menţină adaptarea deja obţinută.

Definirea stresului

Cuvântul “stres” desemnează un număr de noţiuni înrudite ca înţeles, dar cu nuanţe care îi pot
diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune, constrângere. Pe de o
parte, stresul indică condiţiile neprielnice, agresive (situaţii stresante) cărora individul trebuie să le facă
faţă, iar pe de altă parte, indică starea în care se găseşte organismul în urma acţiunii asupra lui a agenţilor
stresori (starea de uzură, de suferinţă).
Termenul a fost introdus în limbajul medical de biologul canadian Hans Selye, care l-a utilizat în
lucrările referitoare la „sindromul general de adaptare” pe plan biologic, psihologic şi medical. Seyle a
folosit acest termen în 1956 pentru a desemna un ansamblu de reacţii ale organismului faţă de o acţiune
externă exercitată asupra sa de o gamă largă de agenţi cauzali-fizici (traumatisme, arsuri), chimici,
biologici (infecţii), psihici etc. Reacţiile organismului la acţiunea acestor agenţi stresori constau în
modificări morfofuncţionale variate, în special endocrine (hipofiză, suprarenale).
În literatura de specialitate există mai multe teorii şi definiţii ale stresului. Dintre modelele care s-
au remarcat în explicarea stresului menţionăm (cf. A. Băban): teoria activării care subliniază rolul
formaţiei reticulate şi a sistemului simpatoadrenal (Cannon, Magoun, Lacey); teoria sindromului general
de adaptare, care subliniază rolul sistemului hipofizo corticosuprarenal (H. Selye); teorii fiziologice
orientate spre răspunsul neuroendocrin la stres (Levi, Cox, Frankenhaeuser, Mason); teoria evenimentelor
de viaţă (Rahe, Holmes); teoria cognitivă a interacţiunii individ-mediu (Lazarus, Mc Grath, French,
Cobb); teoria vulnerabilităţii individuale (Beech, Rosenman, Eysenck).
H. Selye (1956) defineşte stresul ca fiind răspunsul nespecific pe care îl dă corpul la oricare
solicitare la care este supus. Conform autorului, în cazul unei acţiuni de mai lungă durată a agentului
stresor, apare sindromul general de adaptare. Acesta constă în răspunsul organismului faţă de agresiune

4
şi cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice (se manifestă la oricare dintre agenţii declanşatori),
capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii care îi ameninţă
integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale. Conceptul de sindrom general de adaptare este
legat de observaţia lui Selye că boli complet diferite, pe lângă manifestările specifice, sunt însoţite de o
serie de manifestări comune: stare generală alterată, inapetenţă, simptome digestive, dureri articulare şi
musculare, febră etc.
Una dintre criticile formulate la adresa teoriei lui Selye este accentul exagerat pus pe
nespecificitate şi neglijarea elementelor specifice. Astăzi reacţiilor nespecifice le sunt adăugate şi cele de
specificitate: de situaţie, de personalitate şi de răspuns. O solicitare a corpului antrenează întotdeuna două
efecte (reacţii):
- unul specific, adică propriu ei înseşi; de exemplu, un medicament acţionează în funcţie de principiul
lui activ (un antalgic calmează durerea, un antiobiotic combate infecţia);
- altul nespecific, corespunzând reacţiei corpului independent de efectul propriu al agentului activ,
respectiv un răspuns pe care organismul îl dă în prezenţa a numeroşi stimuli diferiţi.
Componentele principale ale stresului sunt:
- stresorii (sursele de stres);
- reacţiile la stres şi consecinţele lor;
- particularităţile individuale care mediază comportamentul în stres.
Stresul apare atunci când oamenii se confruntă cu evenimente pe care le percep ca fiind periculoase
pentru bunăstarea lor fizică sau psihologică. Aceste evenimente sunt considerate stresori, iar reacţiile
oamenilor la ele sunt denumite răspunsuri la stres.
Trebuie făcută distincţie între „stimul de alarmă” – capabil să declanşeze reacţia respectivă a
organismului şi „agentul stresant”, capabil să determine şi să susţină sindromul general se adaptare.
Stresul, ca reacţie a organismului nu se confundă cu agentul stresor. Astfel, organismul poate să nu
reacţioneze întotdeauna prin stres la acelaşi agent stresor (de exemplu, căldura pentru o persoană care s-a
acomodat la temperatura ridicată), după cum, în cazul stresului psihic, acelaşi agent stresor (de exemplu,
o observaţie, un reproş) poate avea semnificaţii diverse pentru persoane diferite.
Tentativele contemporane de definire a stresului (indiferent de natura sa: biologică, psihică,
socială), au condus la diversificarea sensului termenului de "stres". Astfel, acesta este înţeles ca:
răspunsul organismului la stimulii din mediu; element al lumii externe inductor al unei reacţii de
constrângere intensă a fiinţei umane; proces reacţional fiziologic indus de agresiuni exterioare;
dezechilibru dintre exigenţele exterioare şi posibilităţile organismului de le face faţă.
Sunt autori ce apreciaza că în definirea stresului trebuie plecat de la natura relaţiilor dintre
organism şi ambianţă. Astfel, Mc. Grath (1970), consideră că “stresul apare atunci când se produce un
dezechilibru între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale organismului”. S. Delay, P. Pichot
(1967) definesc stresul ca “stare de tensiune acută a organismului obligat să-şi mobilizeze capacităţile de
apărare pentru a face faţă unei situaţii ameninţătoare”.

Forme de stres

Cercetătorii au încercat să diferenţieze diferitele tipuri de stres în funcţie de caracteristicile

agenţilor stresori declanşatori:
- natura agenţilor stresori (fizici, psihologici, sociali) generează un tip de stres specific: fizic,
psihic, social, putând exista şi forme combinate. Din această perspectivă, Ş. Ursula (1997) diferenţiază
mai multe tipuri de stres: psihic (în care acţiunea agenţilor stresanţi se adresează sferei emoţionale a
psihicului şi produce modificări la acest nivel); psihofiziologic (care afectează întregul organism);
psihosocial (care apare în urma interacţiunilor umane, a convieţuirii în grup, a tipurilor de relaţii care se
stabilesc între oameni); organizaţional (care este determinat de conflictele de rol, ambiguitatea rolurilor,
politica organizaţiei, structura organizaţiei etc.); cultural (determinat de nerespectarea unor obiceiuri,
tradiţii etc.); de masă (determinat de războaie, cutremure de pământ, alte tipuri de catastrofe);
- durata de acţiune a agentului stresant generează: stresul acut (în care factorul stresant acţionează
minute sau ore) şi cronic (în care factorul stresant acţionează zile, luni de zile);

5
 - gradul de stimulare sau de intensitate a stimulului generează: stres prin substimulare
(subsolicitare) şi de suprastimulare (suprasolicitare);
- continuitatea factorilor stresanţi (cu acţiune neîntreruptă sau întreruptă) generează stresul
continuu şi discontinuu.
- consecinţele (negative sau pozitive) produse generează: distresul şi eustresul. Conform teoriei
lui Selye, orice situaţie de viaţă care solicită mecanismul adaptativ generează stres. De aici existenţa a
două forme de stres: stres negativ sau distres şi stres pozitiv sau eustres. Distresul este cel care generează
maladia de adaptare sau boala de stres, deşi cercetările ulterioare arată că ambele tipuri de stres pot fi
dăunătoare în anumite condiţii: perceperea unei experienţe ca fiind plăcută sau neplăcută. Evenimentul în
sine este întotdeauna un stresor, fie că este vorba de căldură sau frig, de veşti bune sau rele; de pierdere
sau câştig.
P. Derevenco, I. Anghel, A. Băban (1992) realizează o sinteză cuprinzătoare a criteriilor de
clasificare a factorilor, a tipurilor şi a efectelor stresului:

Denumire Tip Factori principali Manifestări şi efecte

stres
Ambiental Predominant Zgomot Multiple efecte neurofiziologice
fizic Temperatură vegetative, metabolice şi
Trepidaţii comportamentale, inclusiv
Poluare deteriorarea performanţei
Gravitaţional Radiaţii Efecte care au consecinţe asupra
Imponderabilitate reproducerii, sistemului sanguin,
Acceleraţie aparatului digestiv, SNC, endocrin
Urban Fizic Zgomot Dificultăţi de adaptare şi
Psihosocial Aglomeraţie disconfort: astenie, depresie
Poluare
Hiperbar Fizic Presiune În condiţii de imersie corectă:
Psihoemoţional atmosferică efecte emoţionale. În condiţiile
ridicată nerespectării regulilor de
Hiperoxie compresie şi decompresie:
discoordonarea mişcărilor, dureri,
sindromul nervos al presiunilor
ridicate
Tehnostres Mental Exces Aspecte legate de decizie,
informaţional suprastimularea informaţională
Prenatal şi Hipoxie Stresul intens afectează maturaţia
neonatal sistemului nervos, endocrin şi
procesele metabolice
Sportiv Fizic Efort fizic Efecte asupra stării emoţionale,
Psihoemoţional Supraantrenament manifestări neuroendocrine,
cardiovasculare, metabolice,
neuromotorii

Caracteristicile situaţiei stresante şi sursele de stres

Orice solicitare neobişnuită pentru organism tinde să producă un set de reacţii fiziologice relativ
asemănătoare; a sta în scaunul stomatologic este stresant, dar şi un sărut pasional (în ambele cazuri ritmul
respirator creşte, ritmul cardiac se accelerează etc.). De asemenea, orice emoţie (dragoste, ură, frustrare,

6
teamă) sau experienţă de viaţă (căsătorie, divorţ, angajare, şomaj, intrarea în facultate, absolvirea
facultăţii etc.) solicită mecanismele adaptative ale organismului.
Pentru evidenţierea factorilor stresului avem în vedere interacţiunea dintre individ şi mediu, a
curui solicitări necesită în continuu răspunsuri adaptative şi modificări fiziologice şi psihologice. În acest
sens, Levi (1985) subliniază faptul că cel mai important stresor este nepotrivirea, incompatibilitatea dintre
individ şi mediul său.

Caracteristicile situaţiei stresante

Cercetările au demonstrat că pentru a declanşa starea de stres şi a tulburărilor respective, factorii de

acţiune trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Dintre caracteristicile “stresorilor” sau “agenţilor
stresanţi”, asociate cu declanşarea stării de stres au fost cercetate: intensitatea; dimensiunea; durata de
acţiune; imposibilitatea de a fi prevăzută acţiunea lor; “efectul de noutate”; condiţiile de mediu extreme
etc. Prezentăm cele mai semnificative cercetări şi rezultatele lor privind caracteristicile situatiei stresante.
Intensitatea este evaluată prin mărimea schimbărilor percepute în situaţia personală. Nivelul
intensităţii stresului nu depinde întotdeuna de tăria stresorului, ci de modul percepţiei şi trăirii de către
individ. Studiile lui Layer (1974) asupra perceperii unor asemenea schimbări, realizate pe studenţi (un
eşantion de 678 persoane), stabilesc o corelaţie pozitivă între schimbarea percepută în mediul social şi
nivelul de anxietate şi de stres, măsurate pe o Scală de anxietate. Nivelul de anxietate a fost mai ridicat
atunci când schimbarea percepută nu era una dorită şi atunci când schimbarea socială avea consecinţe
asupra vieţii personale.
Dimensiunea evenimentelor stresante, respectiv mărimea lor apreciată pornind de la situaţii stresante
considerate ca medii sau normale, care are un anumit efect (prin durată) asupra sistemelor fiziologice şi
psihologice individuale. Studii longitudinale asupra supravieţuitorilor din lagărele de concentrare
(Horowitz, 1976, Eitiner, 1971) indică faptul că în aceste condiţii de mediu extreme, există o relaţie
liniară între dimensiunea sau importanţa agentului stresant şi maladiile acute sau cronice provocate de
acesta. La supravieţuitorii din lagărele de concentrare s-a constatat că după 12 la 15 ani de la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial, 33% din eşantionul studiat prezenta tulburări mintale. Procentul de
mortalitate a prizonierilor americani internaţi în Japonia era cu 60% mai mare decât cel a prizonierilor
internaţi în Germania. Bolile apărute după război la toţi aceşti supravieţuitori afectau toate organele iar
cauzele de stres erau cancerul, accidentele, tuberculoza. Tratamentele fizice brutale, malnutriţia,
agresările psihologice dure au generat sechele profunde: în asemenea condiţii, psihicul şi biologicul
interacţionează, astfel încât este dificil să diferenţiem efectele; se impunea un studiu aprofundat al
cazurilor individuale. Consecinţele biologice şi psihice asupra omului produse de evenimente stresante
petrecute în condiţii de mediu extreme se regăsesc şi ca urmare a unor dezastre naturale (cutremure de
pământ etc.). O altă consecinţă biologică a fost observată la supravieţuitorii de la Hiroshima, unde s-a
constatat o îmbătrânire prematură, în medie de 15-20 de ani peste vârsta actuală. Toate aceste cercetări
conduc la concluzia că persoanele expuse unor situaţii de stres intens şi de lungă durată nu-şi mai
regăsesc niciodată starea fizică, biologică şi psihologică anterioară.
Durata unui eveniment stresant poate determina consecinţe diferite prin efectele sale; în unele
cazuri, o experienţă scurtă dar intensă poate avea un efect devastator, asemănător celui cauzat de situaţiile
de stres durabile. Un nivel foarte ridicat de perturbaţie nervoasă şi mintală a fost constatat la aviatorii de
pe bombardierele britanice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după efectuarea a unui număr de
30 de misiuni.
Evenimentele imprevizibile au un mai mare efect asupra persoanelor, comparativ cu cele posibil de
a fi anticipate mintal (de exemplu, unii pacienţi, fie din dorinţa de a nu şti, fie din lipsa de informaţii,
prezentau mai multe tulburări emoţionale şi nervoase după operaţie, decât cei care fuseseră pregătiţi
pentru aceasta). “Efectul de noutate” determină creşterea impactului situaţiilor stresante asupra
persoanelor (de exemplu, experienţele implicând privaţiuni senzoriale).
Capacitatea de a prevedea apariţia unui eveniment stresant, chiar dacă individul nu îl poate
controla, reduce de obicei severitatea stresului: semnalul de avertizare înaintea unui eveniment stresant
permite persoanei să iniţieze un anumit proces pregătitor care să acţioneze în sensul diminuării efectelor

7
unui stimul nociv (de exemplu, prin distragerea atenţiei pentru a reduce durerea; pregătirea casei la
avertismentul privind o furtună pentru a reduce pagubele). În cazul unui şoc predictibil, omul se poate
relaxa într-o anumită măsură până atunci când un semnal îl avertizează că acesta este posibil să se
producă, a fost numită ipoteza semnalului de siguranţă (Seligman, Binik, 1977).
Unele activităţi, cum ar fi lupta cu focul sau medicina de urgenţă sunt caracterizate ca fiind
imprevizibile şi deosebit de stresante. Una dintre problemele majore ale pacienţilor care suferă de cancer
şi sunt sub tratament, este faptul că nu pot fi siguri dacă s-au vindecat sau nu; în fiecare zi, ei trebuie să se
confrunte cu incertitudinea unui viitor dezastruos. Un alt exemplu de impredictibilitate este cazul femeilor
al căror soţi au fost declaraţi dispăruţi în război; este dificil pentru acestea să-şi aline durerea şi să-şi
continue viaţa. Prin comparaţie cu soţiile ai căror soţi au fost ucişi, sau erau prizonieri, femeile cu soţii
declaraţi dispăruţi în războiul din Vietnam au prezentat o stare de sănătate fizică şi emoţională mult mai
proastă (Hunter, 1979); incertitudinea s-a dovedit a fi mai stresantă decât văduvia.
Cu cât un eveniment pare mai incontrolabil, cu atât el este mai probabil să fie perceput ca stresant.
Evenimente majore incontrolabile include moartea unei persoane iubite, pierderea locului de muncă sau o
boală gravă. Evenimente minore incontrolabile sunt, de asemenea, stresante: de exemplu, refuzul unui
prieten de a accepta scuzele pentru o greşeală; imposibilitatea de a lua un anumit tren sau avion pentru că
biletele au fost vândute; aglomerarea sau blocarea traficului etc.
Percepţia persoanei asupra controlabilităţii unui eveniment este importantă atât în procesul de
evaluare a acestuia, cât şi în controlul efectiv al modului lui de desfăşurare.Convingerea că putem
controla evenimentele reduce starea de anxietate, chiar dacă nu realizăm în mod real niciodată acel
control. Acest fapt a fost demonstrat într-un studiu în care două grupuri de subiecţi au fost expuse unui
zgomot puternic, extrem de neplăcut. Subiecţilor dintr-un grup li s-a spus că pot opri zgomotul apăsând
pe un buton, dar li s-a cerut insistent să nu facă acest lucru decât dacă era absolut necesar. Subiecţii din
celălalt grup nu au avut posibilitatea de control asupra sunetului emis. Nici unul dintre subiecţii care
aveau butonul de control nu l-au folosit, astfel încât expunerea la zgomot a fost aceeaşi pentru ambele
grupuri. Totuşi, performanţa în rezolvarea ulterioară a diferitelor probleme a fost semnificativ mai mică
pentru grupul care nu avusese control, indicând că aceştia au fost mult mai perturbaţi de zgomot decât
grupul care avusese în mod potenţial controlul (Glass şi Singer, 1972).
Absenţa controlului, poate provoca stresul manifestat prin niveluri ridicate de colesterol şi de
riscul unei boli de inimă (Brunner şi colab., 1993).
Acţiunea simultană sau secvenţială. În cazul în care mai mulţi agenţi stresori acţionează simultan
sau secvenţial se produce un efect de “supraîncărcare” şi, oricare ar fi rezistenta organismului, chiar o
supraîncărcare minimă poate avea consecinţe negative asupra sănătăţii. Există un efect de corelare a
influenţelor mai multor factori care acţionează în mod concomitent; persoanele care suferă de depresie au
tendinţa să trăiască mai multe evenimente negative în acelaşi timp.
Numeroase evenimente creează stres: unele reprezintă modificări majore, afectând un număr mare
de oameni (de exemplu, războaiele, accidentele nucleare şi cutremurele de pământ); altele sunt modificări
importante în viaţa indivizilor (mutarea într-un nou oraş, schimbarea locuinţei, schimbarea serviciului,
căsătoria, pierderea unui prieten, suferinţa de o boală grea). Evenimentele care sunt percepute ca stresante
se încadrează în una sau mai multe din următoarele categorii: evenimente care depăşesc capacităţile sau
experienţele individuale, evenimente traumatice, conflicte interne etc.
Provocarea propriei limite. Unele situaţii sunt în mare măsură controlabile şi predictibile, dar sunt
totuşi resimţite ca stresante deoarece solicită în mare măsură capacităţile persoanei şi reprezintă o
provocare la adresa imaginii pe care o are despre ea însăşi. De exemplu, studenţii învaţă mai mult timp în
sesiunea de examene, decât în restul anului. Efortul fizic şi intelectual este resimţit de unii ca stresant,
extenuant. Unii dintre studenţi consideră că examenele sunt un test privind limitele cunoaşterii şi ale
capacităţilor lor intelectuale; chiar printre cei capabili, eşecul la examene poate ridica probleme privind
propria competenţă şi privind decizia adoptată de a se forma pentru o anumită profesie.

Sursele de stres

8
 În general, factorii de stres sunt multiplii, dar ei pot fi grupaţi la nivelul următoarelor surse:
mediul (fizic, social, profesional, cultural) şi individul (biofiziologic, psihologic). Un inventar al factorilor
de stres este prezentat în tabelul de mai sus.
Principalii factori stresori de natură fizică sunt: zgomotul, temperatura, vibraţiile, acceleraţiile,
noxele altitudinea etc. Dintre factorii de natură socială care au caracter stresant menţionăm: nesiguranţa
politică, urbanizarea şi supraaglomerarea, emigrarea, condiţiile economice dificile, dezorganizarea
socială, poluarea, violenţa, evenimentele de viaţă etc. Factori de natură profesioală care pot avea au
caracter stresant sunt: suprasolicitarea, subsolicitarea activităţii, automatizarea şi computerizarea (care
determină predominarea muncii monotone, de supraveghere şi control şi au drept consecinţe scăderea
motivaţiei şi satisfacţiei), conflicte de rol, ambiguitatea rolului, evenimente de muncă etc.
La nivelul individului identificăm ca factori de stres organismul (predispoziţiile genetice,
particularităţile de dezvoltare, starea de sănătate fizică etc.) şi psihicul (predispoziţii genetice,
particularităţi morfuncţionale, particularităţi de dezvoltare şi formare, starea de sănătate psihică etc).
Principalii stresori de natură psihică sunt: conflictele interne; trăirile emotionale acute sau cronice (în mod
deosebit cele negative, cum sunt anxietatea, frustrarea, furia, ura, gelozia, depresia, sentimente de
nesiguranţă, sentimente de inferioritate, culpabilitatea etc., dar şi cele pozitive cum sunt dragostea,
succese neaşteptate etc.); caracteristicile proceselor cognitive (percepţia, memoria, gândirea, învăţarea),
trăsăturile de personalitate (tipul A de comportament, fire psihastenă, senzitivă, distimică, imaturitate
afectivă, sistemul de motive-nevoia ridicată de autorealizare, sistemul de atitudini şi convingeri, locul
controlului extern etc.). În general, stresorii de natură psihică derivă din acţiunea celor proveniţi din
mediu (fizic, familial, profesional, social). Aceşti factori pot acţiona în mod izolat, dar s-a constatat în
mod frecvent acţiunea lor combinată. Factorii de stres proveniţi din mediu sunt în relaţie cu
predispoziţiile genetice, trăsăturile de personalitate, strategiile de coping (ajustare) ale individului şi cu
suportul social. Ceea ce este trăit ca stres are o mare variabilitate între indivizi şi pentru acelaşi individ de
la o perioadă de timp la alta.
Dintre cele mai frecvente surse ale stresului, înregistrate şi cercetate de literatura de specialitate,
menţionăm:
- condiţii dificile de viaţă şi muncă;
- starea de boală fizică sau psihică;
- abuzul fizic, emoţional sau sexual;
- situaţia financiară precară;
- probleme de comunicare, de adaptare la şcoală, la muncă, în familie, în societate;
- conflicte în familie (probleme de comunicare, de adaptare, divorţ, deces etc.), la locul de
formare sau de muncă (probleme de comunicare, de adaptare, pierderea locului de muncă etc),
în societate (probleme de comunicare cu prietenii, vecinii, probleme juridice etc.);
- dezastre naturale (cutremur, inundaţii etc.);
- propria persoană (instabilitate emoţională, neîncrederea în sine) etc.
În continuare, vom analiza câteva dintre principalele surse ale stresului, considerate ca fiind cele mai
frecvente şi semnificative.
Evenimente traumatice Cele mai evidente surse de stres sunt situaţiile de pericol extrem care se
situează în afara domeniului experienţei umane obişnuite. Acestea includ dezastrele naturale, cum ar fi
cutremurele şi inundaţiile; dezastre produse de om, ca războaiele şi accidentele nucleare; accidente de
maşină sau avion; agresiunile fizice, ca violurile şi tentativele de crimă.
Deşi reacţiile omeneşti la evenimente traumatice au o variabilitatea ridicată, se poate observa un
model comportamental comun: sindromul catastrofic. În astfel de situaţii putem delimita mai multe stadii.
La început, supravieţuitorii sunt speriaţi, uluiţi, dezorientaţi şi par că nu-şi dau seama de rănile lor sau că
se află în pericol, pot rătăci prin zonă într-o stare de dezorientare, riscând răni suplimentare (de exemplu,
în situaţie de cutremur); supravieţuitorii sunt încă pasivi şi incapabili să iniţieze chiar şi cele mai simple
acţiuni, dar pot executa cu uşurinţă îndrumări, ordine; în al treilea stadiu, supravieţuitorii devin anxioşi şi
aprehensivi, au dificultăţi de concentrare şi pot repeta la nesfârşit povestea catastrofei. Un alt exemplu,

9
persoana care a suferit un viol poate ca, zile întregi după agresiune să nu se gândească la necesitatea
hrănirii, dar dacă o persoană apropiată insistă să iasă pentru a lua masa împreună, atunci acceptă.
Problemele minore zilnice pot fi şi ele resimţite ca stresori: pierderea de obiecte sau valori
(portofel, acte, bunuri), blocarea în traficul auto, conflict cu profesorul, şeful ierarhic, grijile, tracasările
etc. Sursa stresului poate fi internă individului, sub forma unor motive sau dorinţe conflictuale. Nivelul la
care un eveniment devine stresant diferă de la un individ la altul; oamenii diferă prin nivelul evaluării
aceluiaşi eveniment ca predictibil, controlabil şi ca o provocare la adresa limitelor capacităţilor şi propriei
imagini. În mare măsură aceste evaluări sunt cele care influenţează percepţia nivelului de stres al
evenimentului (Lazarus, Folkman, 1984).
Sunt autori care arată că problemele minore cotidiene determină mai multe probleme de stres
decât evenimentele de viaţă. Problemele minore de zi cu zi se pot acumula în timp şi la un anumit
moment acestea nu mai pot fi controlate (R. Lazarus, 1966). DeLongis şi colab. (1982) au constatat că
problemele minore zilnice sunt un predictor mai bun privind starea de sănătate decât sunt evenimentele de
viaţă.
Schimbări in viaţă. Ne angajăm cu entuziasm şi bucurie în unele situaţii noi de viaţă, dar acestea
pot fi totuşi stresante. De exemplu, căsătoria generează multe ajustări; indivizii sunt adesea împinşi la
limitele răbdării şi înţelegerii pe măsură ce se acomodează cu noul partener de viaţă; de exemplu, obiceiul
unuia dintre soţi de a-şi lăsa hainele aruncate la întâmplare, dezacorduri privind subiecte importante (ca
deciziile financiare) pot duce la conflicte între persoanele proaspăt căsătorite. Acestea pot să pună sub
semnul întrebării decizia de a se fi căsătorit cu persoana potrivită.
Holmes şi Rahe (1967) au argumentat că orice schimbare în viaţă care solicită numeroase ajustări
poate fi percepută ca stresantă. De asemenea, autorii emit ipoteza că acumularea de evenimente de viaşă
duce la creşterea susceptibilităţii individului la diverse boli. Încercând să măsoare impactul schimbărilor
de viaţă, autorii menţionaţi au elaborat Social Readjustement Rating Scale. Schimbările de viaţă cuprinse
în chesonar pot fi clasificate pe mai multe domenii: familial, profesional, social, financiar, sănătate.
Aceste evenimente sunt eşalonate de la cele mai ridicat stresante, până la cele mai puţin stresante;
deoarece căsătoria s-a dovedit a fi un eveniment critic pentru majoritatea oamenilor, ea a fost plasată la
mijlocul scalei şi i s-a atribuit în mod arbitrar valoarea 50. Scala realizată de Holmes şi Rahe cuprinde o
listă de 43 de situaţii de viaţă (familiale, personale, profesionale, economice, financiare, sociale etc.), care
îi constrâng pe indivizi să se adapteze la schimbări (vezi tabelul de mai jos).
Rezultatele care depăşesc 300 de puncte pe scala Holmes şi Rahe au fost asociate cu simptomele
unor maladii nervoase şi mintale.
Cercetările ulterioare şi-au pus problema semnificaţiei ce trebuie acordată relaţiei dintre numărul
şi natura evenimentelor şi tulburările de sănătate consecutive. Coeficientul de corelaţie în studiul lui
Holnes şi Rahe este sub 0,30, iar în alte cercetări este de 0,12; cu alte cuvinte, evenimentele din viaţa
cotidiană contează cam 10% din varianţa debutului bolii şi, în consecinţă, nu se poate argumenta că aceste
rezultate constituie factori efectivi de predicţie în producerea unei maladii viitoare.
Studiile efectuate de alţi autori oferă date contradictorii. În lumina celor mai recente cercetări, se
poate trage concluzia că există o anumită relaţie între evenimentele care modifică viaţa cotidiană a
indivizilor şi începutul tulburărilor mintale şi somatice, dar trebuie să se ia în considerare şi
circumstanţele în care au survenit schimbările, acestea putând avea efecte majore sau minore în
declanşarea tulburărilor.
Prezentăm mai jos Scala lui Holmes şi Rahe (1967) care cuprinde lista evenimentelor de viaţă
considerate ca fiind stresante şi punctele acordate fiecăruia dintre acestea.

10
 Scala lui Holmes si Rahe

Itemii scalei Puncte

1. Decesul soţului/soţiei 100
2. Divorţul 73
3. Separaţia conjugală 65
4. Pedeapsa cu închisoarea 63
5. Decesul unei rude 63
6. Boala sau accident grav 53
7. Căsătorie 50
8. Desfacerea contractului de muncă 47
9. Reluarea vieţii comune 45
10. Pensionare 45
11. Schimbare gravă în starea de sănătate sau în comportamentul unei 44
persoane apropiate
12. Sarcina 40
13. Dificultăţi sociale 39
14. Apariţia unui alt membru în familie 39
15. Readaptarea profesională importantă (fuziune, readaptare, faliment) 39
16. Schimbare financiară importantă (în bine sau în rău) 38
17. Decesul unui prieten intim 37
18. Schimbarea profesiei 36
19. Schimbare notabilă în numărul de discuţii cu soţul/soţia (în plus sau în 35
minus, asupra educaţiei copiilor, habitudinilor etc.)
20. Ipotecare (sau cumpărarea unei locuinţe, unei afaceri etc.) 31
21. Sechestrarea unui bun ipotecat sau dat ca gaj 30
22. Schimbare semnificativă de responsabilitate profesională 29
23. Plecarea din casa a unui copil 29
24. Dificultăţi cu familia soţului/soţiei 29
25. Reuşita profesională excepţională 28
26. Soţia începe sau renunţă la o muncă în afara căminului 26
27. Început sau final de ciclu de şcolarizare 26
28. Schimbare majoră în mediul înconjurător 25
29. Schimbare în obiceiurile personale 24
30. Dificultăţi cu patronul 23
31. Schimbări de orar sau de condiţii de muncă 20
32. Schimbare de domiciliu 20
33. Schimbarea şcolii 20
34. Schimbare la locul de muncă sau în durata timpului liber 19
35. Schimbare în activităţile parohiale 19
36. Schimbare în activităţile cu ceilalţi 18
37. Contractarea unei achiziţii pe credit (televizor, automobil etc.) 17
38. Schimbarea orelor de somn 16
39. Schimbarea numărului de participanţi la reuniunile de familie 15
40. Schimbare importantă în regimul alimentar 15
41. Vacanţele 13
42. Crăciunul 12
43. Infracţiuni minore împotriva legii 11

11
 T. Brugha (1985) realizează o clasificare a evenimentelor de viaţă din perspectiva ameninţării sau
neameninţării. În cadrul evenimentelor ameninţătoare sunt incluse: boală grava proprie sau a membrior
din familie; moartea rudelor apropiate sau a unui bun prieten; separarea conjugală; conflicte serioase cu
rude, prieteni, vecini; pierderea locului de muncă; probleme financiare majore, probleme juridice;
pierderea sau furtul unor lucruri de valoare (cf. Derevenco şi colab., 1992).
Conflicte interne. Stresul poate fi generat de procese interne: conflicte nerezolvate care pot fi atât
conştiente, cât şi inconştiente. Conflictul are loc atunci când o persoană trebuie să aleagă între scopuri sau
căi de acţiune incompatibile sau exclusiv mutuale; acţiunea necesară îndeplinirii uneia dintre ele
împiedică automat realizarea celeilalte. De exemplu, dorinţa de a face sport şi cea de a acorda mult timp
învăţării pentru a lua note de trecere; dorinţa de a se întâlni cu prietenii la o petrecere şi teama de eşec la
examenul următor datorită lipsei timpului pentru învăţare.
Atunci când două scopuri sunt la fel de atractive (de exemplu, primirea a două oferte bune de
serviciu) poate conduce la stres.
Conflictele pot apărea şi atunci când două trebuinţe sau motivaţii se află în opoziţie:
- independenţă-dependenţă: în condiţiile confruntării cu situaţii dificile, apare dorinţa ca cineva să ne
ajute sau să ne rezolve problemele. Învăţăm că trebuie să ne bazăm pe forţele noastre şi să ne asumăm
răspunderea; dorim să fim independenţi, dar împrejurările sau alţi oameni ne obligă să rămânem
dependenţi;
- intimitate-izolare: dorinţa de a fi aproape de o persoană şi de a împărţi cu ea gândurile şi emoţiile
intime poate intra în conflict cu teama de a fi rănit sau respins dacă ne expunem prea mult pe noi înşine;
- cooperare-concurenţă: societatea pune accent pe competenţă şi succes, dar în acelaşi timp, solicită
cooperarea şi ajutorarea celorlalţi. Concurenţa apare din perioada copilăriei (între fraţi, între colegi la
şcoală, în rivalitatea din afaceri, din activitatea profesională);
- exprimarea impulsurilor-standardele morale: anumite impulsuri trebuie să fie reglate, într-un
anumit grad, în toate societăţile. O mare parte din educaţia din perioada copilăriei implică interiorizarea
restricţiilor culturale referitoare la impulsuri. Sexul şi agresivitatea sunt domenii în care pulsiunile noastre
intră frecvent în conflict cu standardele morale, iar violarea acestor standarde poate genera sentimente de
vinovăţie.
Motive divergente sau concurente reprezintă un potenţial ridicat pentru producerea unui conflict.
Încercarea de a găsi un compromis între aceste motive poate genera o stare de stres.
Diferite studii au analizat şi cercetat importanţa principalelor trăsăturilor ale personalităţii în
producerea stresului.
Unii dintre cercetători au demonstrat că una dintre variabilele critice de rezistenţă la stres este
capacitatea emoţională de răspuns a indivizilor. Aceasta a stat la baza explicării faptului că prizonierii de
război americani dotaţi cu o anume “distanţare emoţională” în raport cu viaţa cotidiană au rezistat mai
bine decât colegii lor de detenţie. Pragul de anxietate sau de angoasă poate fi mai mult sau mai puţin
ridicat; indivizii cei mai vulnerabili sunt aceia care prezintă un prag al angoasei foarte scăzut.
Dispoziţiile pozitive (stima de sine, optimismul) sunt în relaţie cu o stare bună de sănătate,
comparativ cu cele negative (pesimismul, depresia), care sunt în relaţie cu o stare de sănătate scăzută. În
acest context, cercetările evidenţiază faptul că, în general, cei cu dispoziţii negative manifestă mai
frecvent stări de boală, fără ca aceasta să existe în mod real şi se implică într-o proporţie mai ridicată în
comportamente dăunătoare sănătăţii (consumul de alcool, fumatul etc.). Aprecierea de sine, se referă la
nivelul de consideraţie pe care îl are o persoană despre ea însăşi. Un nivel foarte ridicat al aprecierii de
sine indică faptul că individul este supra-încrezător şi posibil nerealist privind aşteptările legate de
eficienţa acţiunilor întreprinse. Nivelele scăzute ale aprecierii de sine pot indica prezenţa sentimentelor de
inferioritate, devalorizare, care pot duce la anxietate şi depresie. Un nivel mediu al aprecierii de sine este
considerat ca fiind asociat cu o sănătate mentală bună (Coopersmith, 1968).
Locul controlului. Se referă la convingerile oamenilor despre factorii care le controlează
comportamentul. Cei cu locul controlului intern consideră că ei înşişi controlează viaţa, în timp ce aceia
cu locul controlului extern consideră că situaţia lor este controlată de noroc, soartă sau de către deţinătorii
puterii, în general. Comparativ cu “internii”, “externii” sunt mai anxioşi în faţa potenţialilor agenţi de
stres (Kahn şi Byosiere, 1992; P. E. Spector, B. J. O`Connell, 1994). Celor mai mulţi oameni le place să

12
simtă că ţin sub control ceea ce li se întâmplă; “externii” simt aceasta mai puţin. “Internii” au mai multe
şanse să se înfrunte direct cu agenţii stresanţi pentru că ei au credinţa că pot controla şi că răspunsul lor
poate schimba situaţia, iar succesele lor se datorează capacităţilor proprii, a efortului depus.. Pe de altă
parte, externii sunt anxioşi, nu au sentimentul că sunt stăpânii propriei sorţi, tind să se considere victime
ale mediului, nu-şi folosesc resursele pentru a face faţă situaţiilor, consideră ca fiind fără succes opozitia
faţă de destin.. Ei sunt mai înclinaţi să adopte strategiile de reducere a anxietăţii, dar acestea funcţionează
doar pe termen scurt. Johnson şi Sarason (1978) au găsit că există o incidenţă mai ridicată a depresiei şi
anxietăţii la cei evaluaţi cu locul controlului extern. Norman şi Benett (1996) consideră rezultate studiilor
ca fiind mixate, iar relaţia dintre locul controlului şi comportamentul faţă de sănătate ca fiind scăzută.
Autoeficienţa. Sunt autori care apreciază autoeficienţa ca fiind un predictor bun al
comportamentului de sănătate (de exemplu, Schwarzer, 1992). Autoeficienţa are elemente comune cu
variabila localizarea internă a controlului. În faţa unei activităţi persoana caracterizată cu sentimentul
propriei eficienţe are o anumită aşteptare privind rezultele ei, prin raportarea la experienţe anteruoare.
Existenţa unei certitudini privind rezultatul acţiunii va creşte rezistenţa la stres. Aceste variabile (locul
controlului şi autoeficienţa) s-au dovedit predictive pentru adoptarea comportamentelor pozitive faţă de
sănătate.
Insecuritatea psihologică (caracterizată prin dispoziţii spre egocentrism, neîncredere, pesimism,
sentimentul de izolare şi respingere, aprehensiune privind viitorul, perceperea altora şi a lumii ca ostile)
are un mare rol în evaluarea situaţiilor ca fiind sresante (Purcell, cf. Lazarus, 1966). Indivizii cu acest
sentiment au o memorie afectivă ce reţine în special insuccesele, experienţele neplăcute, umilitoare.
Comportamentaliştii americani (B. P. Dohrenwend şi B. S. Dohrenwend) au stabilit că perceperea
stresului este diferită în populaţie. Perceperea stresului de către indivizi depinde de două mari categorii de
variabile: factorii personali (pragul senzaţiilor biologice şi psihologice), inteligenţa, capacitatea verbală,
tipul de personalitate, sistemele psihologice de apărare, experienţa trecută şi un anume simţ de stăpânire a
propriului destin; factorii externi, cum ar fi vârsta, nivelul pregătirii şcolare, veniturile, ocupaţia
profesională etc. Pentru autorii menţionaţi, indivizii dotaţi cu mai multe calităţi, calificare şi resurse decât
alţii, sunt mai adaptaţi să facă faţă situaţiilor stresante.
Cercetările arată că dezechilibrul dintre solicitări şi capacitatea de a le răspunde adecvat
provoacă stresul psihic. Acesta este provocat în anumite condiţii:
- dacă persoana anticipează faptul că nu va fi capabilă să facă faţă solicitărilor sau că nu va putea
satisface cererile, fără a pune în pericol alte scopuri pe care le urmăreşte;
- dacă persoana acordă o anumită semnificaţie eventualelor eşecuri pe care le poate suferi;
- dacă are loc o suprasolicitare (cantitativă sau calitativă) sau o subsolicitare (monotonie, lipsă de
informaţie) care împiedică persoana să-şi manifeste întreaga gamă a posibilităţilor sale. S-a constatat că
reducerea solicitărilor sau limitarea posibilităţilor de expresie devin pentru unele persoane la fel de
stresante ca supraîncărcarea cu sarcini pentru altele;
- ambiguitatea stimulilor: atât lipsa de informaţii, cât şi informaţiile neclare sau contradictorii, dar
provenite din surse la fel de verosimile pot conduce la situaţii stresante; persoana probabil este capabilă
să răspundă, dar nu înţelege ce anume i se cere);
- dacă persoana este solicitată să realizeze în acelaşi timp două răspunsuri incompatibile, sau
trebuie să acţioneze într-un mod care vine în contradicţie cu propria sa convingere;
- în situaţii de incertitudine, de restrângere artificială a posibilităţilor de a răspunde, sau în situaţia
în care persoana este obligată să adopte o anumită decizie (Mc Grath, 1970).
Alţi autori (de exemplu, Weitz, 1970) se referă la alte situaţii generatoare de stres psihic:
- supraîncărcarea cu sarcini multiple şi în condiţii de timp impus;
- perceperea de către persoană a unei ameninţări reale sau imaginare (inclusiv a integrităţii fizice);
- izolarea sau sentimentul restrângerii libertăţii şi contactului social;
- apariţia unui obstacol (barieră fizică sau psihologică) în realizarea activităţii care este resimţit ca
un sentiment de frustrare;
- presiunea grupului social (favorabilă în exces sau nefavorabilă) este generatoare a declanşării
sentimentului de teamă de eşec;

13
 - perturbări de către agenţii fizici (temperatură, zgomot, vibraţii etc.) chimici sau biologici
determină scăderea capacităţii de adaptare şi de rezistenţă a organismului şi în sfera proceselor psihice.
În acest context, Appley şi Trumbull (1967) evidenţiază următoarele aspecte:
- stresul psihic poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a subiectului cu situaţia stresantă; trebuie
să se ia în considerare şi “condiţiile interne” ale persoanei (stări de motivaţie, trebuinţe, dorinţe, aspiraţii,
starea de oboseală fiziologică sau patologică etc.);
- contextul social are un rol fundamental în reacţiile la situaţiile stresante;
- există deosebiri nete între condiţiile naturale şi cele de laborator de producere a stresului psihic.
Comportamentul de tip A. Interesul pentru acest model a început atunci când medicii au observat
de-a lungul anilor că persoanele care au suferit un atac de cord manifestă anumite caracteristici
comortamentale: ostile, agresive, nerăbdătoare, supraimplicate în activitatea lor. Indivizii care manifestă
acest tip de comportament sunt competitivi şi orientaţi spre realizare, au un simţ al urgenţei temporale, le
este greu să se relaxeze, devin nerăbdători şi furioşi când se confruntă cu indivizi pe care îi consideră
incompetenţi (Friedman, M., Rosenman, R., 1980). Deşi, în exterior arată încredere în sine, ei manifestă
sentimente constante de neîncredere în forţele proprii; depun efort pentru a realiza din ce în ce mei multe
lucruri, într-un timp din ce în ce mai scurt. Ostilitatea lor se stârneşte uşor şi au sentimentul că timpul îi
presează. Sunt nerăbdători, au spirit competitiv şi sunt preocupaţi de munca lor. Ei pot fi deosebiţi de cei
de tip B, care prezintă caracteristici mai puţin acute. Tipul B de personalitate manifestă caracteristici cum
sunt: necompetitivitatea, relaxare, pasivitate, nu se implică, fără ambiţii, liniştit, fără grabă, flegmatic.
Comparativ cu tipul B, cei de tip A declară că lucrează mult şi că fac faţă mai multor solicitări
conflictuale de serviciu (M. A. Chesney, R. Rosenman, R. 1980; M. Jamal, V. V. Baba, 1991). Aceşti
factori se dovedesc a fi agenţi de stres. Este mai probabil ca indivizii de tipul A să exprime reacţii
fiziologice adverse ca răspuns la stres, cum ar fi: tensiune sanguină mărită, puls accelerat şi modificări în
chimismul sângelui. Evenimentele frustrante, dificile sau competiţionale sunt cele în măsură să provoace
astfel de reacţii adverse. In plus, acesta se descurcă mai bine ca tipul B în împrejurări care solicită
perseverenţa, rezistenţa sau viteza. Ei pot uita şi de oboseală şi de distracţii ca să-şi atingă obiectivele.
Indivizii de tip A par să aibă mai multă nevoie să-şi controleze mediul de muncă. Numai o activitate cu
norma întreagă le stimulează sentimentul presiunii timpului şi îi face să se extenueze fizic (K. A.
Matthew, 1982). Cercetările au arătat, din ce în ce mai clar, că ostilitatea şi furia exprimate constituie
componenta majoră a comportamentului de tip A, care contribuie la reacţiile fiziologice adverse. Aceste
stări pot fi însoţite şi de neîncredere în ceilalţi şi cinismul exagerat. Când aceşti factori sunt preponderenţi
în personalitatea unui anumit individ este foarte probabil ca stresul să se instaleze (S. Booth-Kewley, H.
S. Friedman,1987; D. C. Ganster, J. Schaubroeck, W. F. Sime, B. T. Mayes, 1991; R. Williams, 1989).
Persoanele care manifestă comportamentul de tip A nu declară că resimt mai multă tensiune,
anxietate, insatisfacţie profesională decât cele de tip B, deşi acceptă că se confruntă cu mai mulţi factori
stresanţi (M. A. Chesney, R. Rosenman, R. 1980). S-ar putea ca astfel de persoane să nu conştientizeze
impactul pe care stresul de la serviciu îl are asupra lor. Multe dintre organizaţii recompensează
comportamentele celor de tip A, luând în considerare caracteristici cum sunt: orientarea spre realizări
profesionale, implicarea extremă în muncă, prestarea de ore suplimentare. Cei de tip A tind să atingă
nivele ierarhice superioare şi au un mai mare succes profesional decât cei de tip B.
Sunt studii care arată că nivelul de ostilitate al unei persoane este un predictor mai fidel al bolii
coronariene, decât alte caracteristici descrise pentru acest tip de personalitate (Booth-Kewley şi Friedman,
1987; Thoresen, Telch şi Eagleston, 1981; Dembrowski şi colab., 1985).
Intr-un studiu efectuat pe medici, scorurile privind ostilitatea obţinute în facultate au prezis
incidenţa bolii coronariene, precum şi mortalitatea din alte cauze (Barefoot, Williams şi Dahlstrom,
1983). În ambele studii, relaţia stabilită este independentă de efectele fumatului, vârstei şi hipertensiunii
arteriale.
S-a cercetat modul in care acest tip de comportament conduce la boala cardiacă; un mecanism
biologic posibil este modul în care sistemul nervos simpatic al individului răspunde la stres. Atunci când
sunt expuşi la situaţii experimentale stresante (de exemplu, atunci când se confruntă cu ameninţarea
eşecului, hărţuirii sau cerinţelor unor sarcini competitive), cei mai mulţi subiecţi au raportat că sunt
furioşi, iritaţi sau tensionaţi. Totuşi, subiecţii care au obţinut scoruri ridicate la ostilitate, au presiunea

14
sanguină, ritmul cardiac şi secreţia hormonilor legaţi de stres mult crescute, faţă de subiecţii cu un grad
redus de ostilitate (Suarez şi Williams, 1989). Sistemul nervos simpatic al indivizilor ostili sau de tip A
pare să fie hiperreactiv la situaţii stresante. De asemenea, cercetarea arată că indivizii ostili pot avea un
sistem nervos parasimpatic slab. Atunci când sunt înfuriaţi, adrenalina se menţine la un nivel crescut în
organism şi aceştia rămân într-o stare de activare.
Există studii mai recente care nu au găsit o relaţie între comportamentul de tip A şi boala cardiacă
(Case, Heller, Case şi Moss, 1985; Shekelle şi colab. 1983). Unii cercetători atribuie acestor rezultate
modului în care au fost evaluaţi indivizii de tip A. Alţi autori consideră că definiţia comportamentului de
tip A este neclară; ei argumentează că urgenţa temporală şi competitivitatea nu sunt componentele cele
mai importante şi că variabila importantă ar putea fi ostilitatea.
Starea de boală constituie un factor impotant de stres. Orice suferinţă care pune probleme de
sănătate şi conduce la schimbări în viaţa personală, familială, profesională şi socială este trăită intens pe
plan psihic de către individ. De exemplu, nevroticul este vulnerabil în raporturile sale cu realitatea,
sensibilitatea lui fiind uşor de rănit, în măsura în care nu reuşeşte să se pună de acord cu principiul
realităţii (vulnerabilitatea nevroticului rezidă în calitatea Eului său). Inferioritatea reală sau imaginară a
nevroticului este de natură să accentueze vulnerabilitatea persoanei respective; manifestă disconfort
permanent în relaţiile cu lumea, simţindu-se în mod nejustificat, atacat sau rănit, datorită faptului că
percepe deformat atitudinile şi reacţiile celorlalţi faţă de persoana sa.
Diferite studii au constatat o serie de diferenţe determinate de factorii vârstă, sex şi cultură în
legătură cu perceperea şi adaptarea la stres (Masuda şi Holmes, 1978; Ruch şi Holmes, 1971).
În raport de vârstă situaţiile stresante sunt diferite: copilul sau tânărul este dependent de adult şi
are un set redus de roluri sociale; la individul în vârstă domină conştiinţa regresiei sistemelor biologice,
retragerea sau chiar izolarea socială, scăderea capacitatii de a face faţă stresului, deşi deprinderile
respective pot fi dezvoltate.
Numeroasele forme şi răspunsuri la stres arată că există diferenţe în raport de sexul persoanelor;
comportamentul de tip A nu este exclusiv al bărbaţilor, dar corelaţia asociată cu boala coronariană este
mai ridicată la bărbaţi decât la femei. Frenkenhauser (1983) arată că sunt diferenţe între sexe privind
răspunsurile la agenţii stresori; la femei se manifestă apariţia bruscă a răspunsurilor empatice, comparativ
cu bărbaţii, dar revenirea la normal la acestea este mult mai rapidă.
Factorii culturali îşi pun amprenta asupra diverselor aspecte legate de stres. Independent de
cultură există stimuli stresanţi şi reacţii care au un caracter general, universal sunt diferenţe între diverse
culturi privind perceperea stresorilor, în efectele stresului şi în modul de ajustare. Modelul cultural
specific unei anumite civilizaţii interacţionează cu factorii de mediu şi cei individuali. S-au găsit diferenţe
în perceperea stresului între cultura americană şi japoneză privind sacrificiul personal şi al obligaţiilor de
natură socială; în cultura japoneză este apreciată capacitatea de conformism, dependenţa de alţii, iar în cea
americană dependenţa este considerată ca fiind un eveniment stresant. Semnificaţia factorilor culturali în
stres a fost relevată prin cercetări asupra imigranţilor. Impactul cu o culură nouă impune reorganizarea
schemelor cognitive, afective şi comportamentale, noi reguli de interacţiune şi ,desigur, generează eforturi
mari de adaptare.
Indivizii din clasele sociale inferioare sunt mai predispuşi la influenţele stresului, comparativ cu
cei din clasa de mijloc. Aceste persoane sunt expuse mai frecvent la situaţii stresante, au acces mai scăzut
la resursele suportului social, au un venit mai scăzut, au un prestigiu social mai mai scăzut, au o educaţie
mai slabă.
Sursele de stres nu pot ele singure explica declanşarea bolilor aşa că trebuie luaţi în
considerare şi alţi factori, cum ar fi caracteristicile situaţiei stresante, calităţile psihologice şi biologice ale
indivizilor, precum şi caracteristicile sistemelor sociale care pot acţiona prin diverse mijloace pentru
protecţia indivizilor.

Reacţii la stres

Literatura de specialitate evidenţiază faptul că organismul reacţionează la evenimentul considerat

stresant în plan fiziologic, psihologic, comportamental.

15
 Reacţii fiziologice
Organismul reacţionează la o ameninţare percepută prin iniţierea unei secvenţe complexe de
răspunsuri înnăscute. Dacă ameninţarea este rezolvată rapid, aceste răspunsuri de urgenţă scad din
intensitate şi starea fiziologică revine la normal. Dacă situaţia stresantă continuă, apare un alt set de
răspunsuri interne în încercarea de adaptare la un stresor cronic.
Indiferent de stresor, organismul se pregăteşte în mod automat să facă situaţiei de urgenţă (numit
răspunsul de tip luptă-sau-fugi). Pentru aceasta este nevoie de energie. Metabolismul organismului se
intensifică pentru a veni în sprijinul consumului de energie fizică. Frecvenţa cardiacă, presiunea arterială
şi ritmul respirator cresc, iar muşchii se încordează. În acelaşi timp, anumite activităţi neeseţiale (cum
este digestia) sunt reduse. Saliva şi mucusul se usucă, crescând astfel dimensiunea coridoarelor aeriene
spre plămâni. Primul semn de stres este uscarea gurii. Sunt secretate endorfinele, tranchilizantele naturale
ale organismului, iar vasele sanguine de suprafaţă se contractă pentru a reduce sângerarea în caz de rănire.
Splina eliberează mai multe hematii pentru a ajuta la transportul de oxigen, iar măduva osoasă produce
mai multe leucocite care participă la reacţia de apărare a organismului.
Majoritatea acestor modificări fiziologice rezultă din activarea celor două sisteme neuroendocrine
controlate de hipotalamus: sistemul nervos simpatic şi sistemul adrenocortical. Hipotalamusul a fost
numit centrul cerebral al stresului datorită funcţiei sale duale în situaţii de urgenţă. Prima funcţie este
activarea ramurii simpatice a sistemului nervos vegetativ. Hipotalamusul transmite impulsuri nervoase
nucleilor din trunchiul cerebral, care controlează activitatea sistemului nervos vegetativ. Ramura
simpatică a sistemului nervos vegetativ acţionează direct asupra muşchilor netezi şi organelor interne
pentru a produce unele din următoarele modificări; ritmul cardiac crescut, presiunea sanguină ridicată,
pupilele dilatate. Sistemul nervos simpatic stimulează, de asemenea, porţiunea medulară a glandelor
suprarenale (medulosuprarenală) pentru a elibera hormonii adrenalina si noracrenalina în circuitul
sanguin. Adrenalina are acelaşi efect asupra muşchilor şi organelor ca şi sistemul nervos simpatic (de ex.,
creşte frecvenţa cardiacă şi presiunea arterială), servind astfel la perturbarea stării de activare.
Noradrenalina prin acţiunea sa asupra glandei pituitare, este responsabilă indirect de eliberarea zahărului
suplimentar din ficat.
Hipotalamusul execută funcţia (activarea sistemului adrenocortical) de reglare a activităţii
secretorie a hipofizei, favorizând secreţia hormonului adenocorticotrop (ACTH), hormonul major de stres
al corpului. ACTH stimulează stratul extern al glandei suprarenale (corticosuprarenala), ducând la
eliberarea unui grup de hormoni (cel mai important fiind cortizolul) care reglează nivelul glucozei şi al
anumitor minerale din sânge. Cantitatea de cortizol din probele de sânge sau urină este des utilizată ca o
măsură a stresului. ACTH stimulează şi activitatea secretorie a altor glande endocrine, eliberându-se
aproximativ 30 de hormoni, fiecare jucând un anumit rol în adaptarea organismului la situaţii de urgenţă.
O mare varietate de stresori fizici şi psihologici declanşează această formă de răspuns. Componentele
fiziologice ale răspunsului de tip luptă-sau-fugi sunt importante pentru ajutorul pe care îl dau individului
care se confruntă cu o ameninţare fizică care necesită acţiunea imediată. Însă, în situaţii în care
ameninţarea continuă şi trebuie înfruntată pe o perioadă mai mare de timp, o astfel de activare fiziologică
intensă poate fi dăunătoare. Răspunsurile fiziologice care par a fi nocive implică activarea sistemului
adenocortical şi apar atunci când o persoană trăieşte o experienţă neplăcută, dar nu încearcă în mod activ
să se adapteze la situaţia stresantă. Cercetările arată că modificările în organism datorate expunerii
prelungite la un stresor reduc capacitatea organismului de a rezista acestora, iar activarea cronică
predispune la îmbolnăvire.
Cercetările au arătat că expunerea la stresori intermitenţi poate avea beneficii ulterioare, privind
rezistenţa organismului. În esenţă, stresul intermitent (expunerea ocazională), duce mai târziu la toleranţă
(Dienstbier, 1989).
Răspunsurile fiziologice considerate a fi benefice implică activarea sistemului nervos simpatic şi
apar atunci când o persoană face eforturi active de a se adapta la o situaţie stresantă (Frankenhauser,
1983). Creşterea proporţiei de epinefrină şi nonepinefrină este corelată pozitiv cu performanţa obţinută la
o diversitate de sarcini (la studenţii aflaţi la examene, la paraşutiştii ce efectuează salturi de antrenament);
proporţia ridicată a acestor hormoni în sânge şi urină a fost pusă în legătură cu realizarea de performanţe
mai bune (Johansson şi Frankenhauser, 1973; Ursin, 1978).

16
 Cercetarea aspectelor pozitive ale stresului se află încă în fază de început. Interacţiunea dintre
sistemul nervos simpatic şi cel adrenocotical este extrem de complexă şi sunt dificil de determinat
efectele lor separate folosind metodele actuale de cercetare (analiza chimică a sângelui şi a urinei). Ideea
că stresorii pot avea efecte benefice în anumite circumstanţe a generat un interes ridicat printre
cercetători.

Reacţii psihologice
Situaţiile stresante produc reacţii emoţionale diverse: de la starea de dispoziţie pozitivă (când
evenimentul este solicitant, dar controlabil), la stări emoţionale de iritabilitate, anxietate, furie,
descurajare, depresie. Dacă situaţia stresantă continuă, emoţiile se pot transforma în oricare dintre acestea,
în funcţie de succesul eforturilor de adaptare. La nivelul sistemului cognitiv reacţiile la stres sunt: deficit
de atenţie, deficit de memorie; dificultăţi în adoptarea deciziilor, creativitate scăzută etc.

Anxietatea
Cel mai frecvent răspuns la acţiunea unui stresor este anxietatea: emoţie neplăcută caracterizată
prin nelinişte, aprehensiune, tensiune, teamă.
Oamenii care trăiesc evenimente dincolo de limitele normale ale suferinţei umane (de exemplu,
dezastre naturale, violul, răpirea) dezvoltă uneori un set sever de simptome de tip anxios, cunoscut ca
tulburare de stres posttraumatic. Simptomele majore includ: atitudinea inertă faţă de lume, cu o lipsă de
interes faţă de activităţile anterioare şi un sentiment de înstrăinare faţă de ceilalţi; retrăirea repetată a
traumei în amintiri şi în vise; tulburări de somn; dificultăţi de concentrare şi hipervigilenţă. Unii indivizi
trăiesc sentimentul de vinovăţie pentru că au supravieţuit, atunci când alţii nu au reuşit.
Tulburarea de stres posttraumatică se poate dezvolta imediat după dezastru sau în urma unui stres
minor, după săptămâni, luni sau chiar ani, putând după aceea să se manifeste timp îndelungat. Studiul
supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste arată că 97% aveau încă tulburări anxioase după 20 de
ani de la eliberare. Mulţi retrăiau încă în visele lor traumele persecuţiei şi se temeau că ceva negativ ar
putea să se întâmple soţilor sau copiilor atunci când aceştia nu se aflau lângă ei (Krystal, 1968). Veteranii
din Vietnam s-au dovedit susceptibili să dezvolte pe termen lung aceste simptome.
Abuzul de diferite substanţe, violenţa şi problemele interpersonale sunt un mod obişnuit corelate
cu tulburările de stres posttraumatice (excesul de alcool, probleme la şcoală, la serviciu, cu prietenii, cu
legea etc.).

Furia şi agresivitatea
Furia este o reacţie frecventă la o situaţie stresantă; ea poate duce la agresivitate. Întotdeauna când
efortul unei persoane de a realiza un anumit scop este blocat, se induce o tendinţă agresivă care motivează
comportamentul de a leza obiectul sau persoana care a provocat frustrarea (ipoteza frustrare-agresivitate).
Chiar dacă unele cercetări au arătat că agresivitatea nu este un răspuns inevitabil la frustrare, aceasta
rămâne un răspuns posibil.
Acţiunea agresivă directă asupra sursei de frustrare nu este întotdeauna posibilă; uneori sursa de
frustrare nu este clară. Persoana nu ştie de ce să atace, dar se simte furioasă şi caută un obiect pe care să-şi
descarce aceste sentimente. Uneori, individul frustrat dispune de energie, de putere ridicată. Atunci când
este blocat atacul direct asupra cauzei frustrării, agresivitatea poate fi deplasată; acţiunea agresivă poate fi
direcţionată împotriva unei persoane nevinovate (de exemplu, o persoană pedepsită la serviciu poate
exprima în familie resentimentele neexprimate; studentul nemulţumit şi furios pe profesorul său pentru o
notă nedreaptă îşi poate lovi colegul; un copil frustrat de experienţele negative trăite la şcoală poate
recurge la vandalism asupra proprietăţilor şcolii).

17
 Apatia şi depresia
Dacă răspunsul comun la frustrare este agresivitatea activă, asemănător este şi răspunsul opus, al
retragerii, sau apatiei. Dacă condiţiile stresante continuă şi individul nu se poate adapta cu succes la ele,
apatia se poate accentua şi transforma în depresie.
Teoria neajutorării învăţate (Seligman, 1975) explică cum experienţa evenimentelor stresante,
necontrolabile poate conduce la apatie, retragere, inactivitate şi depresie. Teoria ajută la înţelegerea
acţiunii de renunţare, de inactivitate a unora dintre oameni atunci când sunt expuşi unor evenimente
dificile. Femeile implicate în căsătorii cu soţi care le bat în mod frecvent nu încearcă să întreprindă
acţiuni de apărare; ele acceptă deseori că se simt neajutorate în a schimba ceva privind situaţia lor,
temându-se de acţiunile posibile ale soţilor, sau de lipsa mijloacelor financiare de a se susţine pe le însele
şi pe copiii lor. S-a constat că această manifestare nu este comună tuturor celor implicaţi în situaţii
stresante.
Teoria iniţială a neajustării învăţate a fost modificată, pentru a evidenţia faptul că unii oameni
devin neajutoraţi în urma unor evenimente incontrolabile, pe când alţii sunt îngrijoraţi de provocarea
generată de astfel de evenimente (Wortman, Brehm, 1975).

Deteriorarea cognitivă
Alături de reacţiile emoţionale la stres descrise, se observă adesea şi o deteriorare cognitivă
substanţială la unii dintre indivizii confruntaţi cu stresori puternici: aceştia depun efort ridicat pentru a se
concentra şi a organiza gândurile în mod logic; sunt uşor perturbaţi şi distraşi. Drept rezultat, performanţa
obţinută în îndeplinirea sarcinilor, în special a celor complexe, tinde să scadă. Deteriorarea cognitivă
poate proveni din surse diverse. O sursă este interferarea unei activări emoţionale cu momentul de
procesare mentală a informaţiei. Cu cât anxietatea, furia, deprimarea sunt mai ridicate după acţiunea unui
stresor, cu atât este mai probabilă apariţia unei deteriorări cognitive. O altă sursă poate rezulta din
distragere de la acţiune, datorită gândurilor care apar atunci când se produce confruntarea cu un stresor
(meditare la posibile moduri de acţiune, griji cu privire la consecinţele acţiunilor întreprinse, montarea
asupra incapacităţii de control adecvat al situaţiei). De exemplu, studenţii care manifestă o stare de teamă
faţă de testare tind să-şi facă griji, atunci când lucrează la test în legătură cu posibile greşeli şi
inadvertenţe. Ei pot deveni atât de distraşi de aceste gânduri negative, încât să nu reuşească să respecte
instrucţiunile, să interpreteze greşit informaţiile prevăzute de întrebări. Pe măsură ce anxietatea se
intensifică, ei au dificultăţi în reactualizarea informaţiilor pe care le-au învăţat bine.
Deteriorarea cognitivă din timpul situaţiilor stresante conduce frecvent la adoptarea într-o manieră
rigidă a anumitor comportamente. În astfel de situaţii oamenii nu pot lua în considerare modele
alternative de acţiune (de exemplu, oamenii prinşi în clădiri cuprinse de flăcări continuau să împingă în
uşi care se deschideau spre interior). Unii dintre oameni pot recurge la comportamente inadecvate
situaţiei: persoanele prudente pot deveni şi mai precaute şi chiar pot renunţa complet la acţiune;
persoanele agresive pot pierde controlul acţiunilor (de exemplu, într-o situaţie stresantă ele pot lovi fără
ţintă, în toate direcţiile).
În acest context amintim şi rolul mecanismele psihologice de apărare, care devin mijloace de
distorsionare a realiăţii (reprimarea, regresia, proiectarea, raţionalizarea etc.) şi care pot determina
comportamente caracterizate prin automatism, rigiditate, orientate spre trecut, cu elemente de inconştient.
Reacţiile de natură comportamentală la situaţii de stres au fost evienţiate în cadrul prezentării
celorlate două tipuri de reacţii: fiziologice şi psihologice.

Mecanismele de acţiune ale stresului

Informaţiile pezentate anterior sunt revelatoare implicării mecanismelor psihoneuroendocrine în

reacţiile fiziologice şi psihologice la stres: sistemul hipofizocorticosuprarenal, sistemul simpatoadrenal.
Este cercetată interrelaţia la nivelul sistemului nervos al celor două subsisteme, participarea altor factori
neuroendocrini, neurotransmiţători, neuropeptide şi a diverselor structuri morfofuncţionale în reacţiile
specifice stresului. Un rol important între aceste sisteme îl are scoarţa cerebrală. Acesta este demonstrat
prin direcţionarea diferitelor tipuri de reacţii, prin reacţiile anticipative, condiţionate ce însoţesc

18
răspunsurile la factorii stresanţi. Orientarea, alerta, sensibilizarea, facilitarea, inhibiţia latentă,
condiţionările de diferite feluri etc. constituie exemple de mecanisme neurobiologice, endocrine şi
imunologice cu rol adaptativ. La acestea se adăugă mecanismele psihologice de apărare, care devin
mijloace de distorsionare a realiăţii (reprimarea, regresia, proiectarea, raţionalizarea etc.).
Vom prezenta principalele teorii acceptate privind mecanismele de acţiune ale stresului: stadiile
sindromului general de adaptare (H. Selye, 1956); secvenţele stresului (Lazarus, 1966), teoria
bidimensională a activării (R. E. Thayer, 1989).

Stadiile sindromului general de adaptare

Schimbările fiziologice de răspuns la stres au fost identificate de Selye. Conform lui Selye
sindromul general de adaptare se desfăşoară în mai multe etape: Selye (1956) descrie trei stadii distincte
ale evoluţiei sindromului general de adaptare: stadiul reacţiei de alarmă (care cuprinde două faze: de
"şoc" şi de "contraşoc"); stadiul de rezistenţă (de revenire sau de "contraşoc prelungit"); stadiul de
epuizare.
Stadiul de epuizare se instalează atunci când agentul nociv continuă să acţioneze iar adaptarea,
obţinută prin intermediul reacţiilor de contraşoc, nu mai poate fi menţinută. Rezistenţa scade din nou sub
medie, iar îndată ce resursele se epuizează viaţa încetează. Descriem cele trei faze ale stresului:
Stadiul de alarmă
Cuprinde o fază de “şoc” (manifestată prin hipotensiune, hipotermie, creşterea permeabilităţii
vasculare etc.) contracarată de faza de “contraşoc” cand apar răspunsuri în special endocrine:
hipersecreţie de ACTH, cortizol, adrenalină. În acest stadiu agentul stresor acţionează asupra sistemului
nervos vegetativ, care trimite informaţii hipotalamusului şi hipofizei anterioare, aceasta inducând o
stimulare a glandelor suprarenale care descarcă hormonii corticosteroizi. Reacţiiile de tipul “luptă sau
fugi” sunt activate pentru a răspunde ameninţării percepute. În faza acută de şoc a reacţiei de alarmă
rezistenţa generală a organismului scade sub cea medie. Dacă agentul nociv este foarte intens, se
instalează faza de contraşoc, când are loc mobilizarea generală a forţelor de apărare ale organismului până
la instalarea unei stări de rezistenţă cu caracter adaptativ şi corespunzătoare situaţiei date, capacitatea de
rezistenţă a organismului crescând peste medie;
Stadiul de rezistenţă specifică (de revenire)
Organismul pare că s-a adaptat la situaţie, comportându-se relativ normal – dar cu persistenţa
modificărilor din stadiul de alarmă (“contraşoc prelungit” datorită şi agentului stresor). Dacă agentul
stresor nu este eliminat, o parte dintre răspunsuri au tendinţa de a descreşte în intensitate. Reacţia de a
lupta sau a fugi continuă şi persoana poate iniţia o serie de acţiuni care se pot dovedi ineficiente;
Stadiul de epuizare
Apare în cazul repetării frecvente a acţiunii factorului stresant; în această situaţie adaptarea
obţinută cu preţul reacţiilor de contraşoc prelungit – nu mai poate fi menţinută (prin încetarea reacţiilor
neuro-endocrine-vegetative din stadiul anterior), rezistenţa organismului scade – ceea ce conduce la
epuizare şi implicit la suferinţă.
Procesul adaptării poate deveni în această situaţie, el însuşi, o cauză generatoare de boală, aşa cum
se întâmplă în cazul hipertensiunii arteriale, al bolilor degenerative ale vârstei înaintate, în afecţiunile
psihosomatice (infarctul miocardic, migrena, astmul bronşic, ulcerul gastroduodenal etc.).

Secvenţele stresului

Teoria interacţiunii dintre individ şi mediu consideră stresul drept un dezechilibru intens, perceput
subiectiv, dintre cerinţele impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns. În explicarea dinamicii
interacţiunii dintre stresori şi individ teoria consideră importantă cunoaşterea mijloacelor prin care
individul face faţă situaţiei. Lazarus (1966) descrie următoarele momente caracteristice stresului:
ameninţarea, evaluarea şi ajustarea.
Ameninţarea are rolul de anticipare a confruntării cu situaţia periculoasă sau că o trăire negativă şi
orientează conduita individului. Aceasta este dependentă de procesele cognitive (percepţie, gândire,

19
memorie, învăţare). Ameninţarea nu presupune existenţa unei situaţii periculoase reale. Stresul este
reprezentat de dezechilibru dintre solicitările percepute subiectiv şi autoevaluarea capacităţilor proprii de
răspuns.
Evaluarea este activitatea mintală ce implică discriminări, judecăţi, raţionamente, deducţii, opţiuni
privind situaţia. Prin intermediul proceselor psihice de evaluare, stimulii sunt apreciaţi de individ ca fiind
nocivi, neutri sau benefici. Autorul descrie trei momente ale evaluării: primară, secundară şi reevaluarea.
În evaluarea primară este definită caracteristica situaţiei: dăunătoare sau nu. Aceasta se finalizează printr-
un sentiment de încredere sau de neputinţă în forţele proprii. În evaluarea secundară individul analizează
alternativele adaptative proprii. Reevaluarea se referă la procesul de reanalizare a datelor percepţiei
iniţiale în raport de noile informaţii asupra situaţiei şi a succesului sau eşecului privind tentativele de
adaptare.
Evaluarea ameninţării este determinată de factori externi şi interni. Factorii externi se referă la
configuraţia stimulilor, volumul şi natura informaţiilor. Ambiguitatea provenită din date contradictorii
intensifică ameninţarea, limitează posibilităţile de control, pe cele de acţiune şi creşte sentimentul de
nesiguranţă. Factorii interni sunt cei care ţin de structura psihică a individului: motivaţia; convingerile,
credinţele şi atitudinile; resursele intelectuale şi educaţia. Motivaţia (nevoile fiziologice, de securitate, de
afiliere, de apreciere, de autorealizare) asigură modalităţile de activare şi mobilizare care determină
conduita internă şi externă a individului. Structura şi intensitatea motivelor influenţează evaluarea
ameninţării în diferite grade de intensitate. Ameninţarea psihologică este determinată de conflictele dintre
motive. Sistemul de convingeri, credinţe şi atitudini, constituite pe baza experienţei anterioare, determină
evaluarea diferită a situaţiile din mediu şi a propriei persoane. Evaluarea mediului poate fi pozitivă,
optimistă, suportivă pentru individ. Mediul poate fi apreciat ca periculos, ameninţător, ostil, uneori chiar
şi în situaţii favorabile. Resursele intelectuale şi educaţia au un rol important în evaluarea situaţiilor:
aptitudinile asigură autoorganizarea situaţiei, adaptarea, performanţa şi reuşita. În procesul de evaluare a
situaţiei periculoase un rol important îl are personalitatea individului, care se interpune între stimul şi
răspuns. Rezultatul evaluării defineşte caracterul stresant al stimulului, având la bază semnificaţia
subiectivă a situaţiei.
Ajustarea (coping) se desclanşează atunci când stimulul este evaluat ca fiind ameninţător.
Procesele de ajustare vizează reducerea sau eliminarea stresului. Sunt descrise două categorii de strategii
de ajustare: directe (orintate spre modificarea intensităţii sau eliminarea stresorilor; indirecte (orientate
spre diminuarea rezonanţei emoţionale a stresului).
Alţi autori, reprezentanţi ai psihologiei cognitive, susţin şi completează teoria lui Lazarus.
Mechanic (1970) arată că ameninţarea este determinată fie de percepţiile sau învăţări greşite, fie de
cerinţele real dificile sau noi. McGrath (1970) subliniază că stresul se produce când se anticipează
ameninţări asupra integrităţii fizice, a stării pozitive, a relaţiilor interpersonale şi sociale. Sels (1970)
consideră că stresul se produce în următoarele condiţii: atunci când individul este pus în faţa unei situaţii
pentru care nu este pregătit şi anticipează eşecul; atunci când consecinţele insuccesului au importanţă
pentru individ. Dacă nu conştientizează inadaptarea la situaţie sau aceasta nu-l afectează, eşecul nu devine
stresant (cf. Derevenco şi colab., 1992).

Sistemele activării

Thayer (1989) a dezvoltat teoria bidimensională a activării. El diferenţiază două sisteme de

activare. Unul este activarea energetică şi poate fi descris în termenii de energie, activitate şi pregătire-
alertă; el are rolul de a pregăti organismul pentru mişcare şi acţiune. Celălalt este denumit activarea
tensională şi este asociat cu teama şi anxietate; el are rolul de a pregăti organismul pentru acţiune,
rezistenţă şi inhibiţie atunci când sunt percepute situaţii ameninţătoare. Cele două dimensiuni stau la baza
diverselor emoţii.

20
 Fuga Lupta

Somn Activitate
↑
Activare Activare energetică →
tensională

Figura 3.1 Teoria celor două demensiuni ale activării

Combinarea unui nivel energetic înalt cu activare tensională scăzută, descrie starea de bine atunci
când persoana este conştientă şi activată în a realiza ceva. Activarea energetică şi tensională scăzute
corespunde nivelului de relaxare sau somnolenţă. Celelalte două combinaţii pot fi descrise prin reacţia
luptă-fugi. În situaţii neplăcute, ameninţătoare, atunci când există tendinţa de luptă este necesar un nivel
energetic şi tensional înalt. Răspunsul de fugă necesită un nivel scăzut al acestor activări.

Vulnerabilitatea şi rezistenţa la stres

Vulnerabilitatea la stres
Vulnerabilitatea se referă la punctul slab al unei persoane, la caracteristica stării psihice care
determină o sensibilitate crescută la influenţa evenimentelor stresante acute sau de lungă durată. Nivelul
de vulnerabilitate amplifică efectul unei situaţii stresante.
Fiecare individ are un nivel propriu, mai mult sau mai puţin ridicat, de vulnerabilitate,
independent de un anumit cadru particular. Unii indivizi obligaţi să facă faţă unor evenimente stresante
suferă boli cronice şi dezordini mintale, în timp ce alţii nu.
În determinarea nivelului de vulnerabilitate a fiecărui individ sunt luate în considerare atât
influenţa factorilor biologici, psihologici, culturali, cât şi interacţiunea continuă a individului cu astfel de
factori, pe care el însuşi îi poate influenţa. În acest fel, se poate vorbi de posibilitatea participării
individului la dezvoltarea propriului nivel de vulnerabilitate. Aceasta dublă interacţiune evidenţiază
dimensiunea temporală a vulnerabilităţii – în sensul strict cronologic şi în sens istoric (în relaţie de
caracteristicile unei epoci istorice); astfel, vulnerabilitatea nu mai este o trăsătură stabilă, ce
caracterizează un individ întreaga viaţă.
Evenimentele necontrolabile, impredictibile sau care constituie o provocare a imaginii de sine,
tind să fie percepute ca stresante. Unii dintre indivizi sunt mai predispuşi să evalueze în acest fel
evenimentele şi să manifeste răspunsuri de stres. Modificarea statutului a rolului social, perioadele de
criză, lipsa suportului social sunt factori care pot influenţa rezistanţa la stres.
Personalitatea are o influenţă importantă asupra percepţiei stresului. Ea afectează atât gradul de
percepţie a potenţialilor agenţi ca fiind stresanţi, cât şi tipurile de reacţii care apar. Autoevaluarea
negativă, perfecţionismul, dorinţa excesivă de realizare, pesimismul, rigiditatea intelectuală, instabilitatea
eemoţională sunt factori care amplifică susceptibilitatea la stres.
Există trei teorii fundamentale privind modul în care indivizii sunt înclinaţi să evalueze
evenimentele ca stresante: teoria psihanalitică, comportamentală şi a personalităţii.
Teoria psihanalitică
Psihanaliştii deosebesc anxietatea obiectivă (constituie un răspuns rezonabil la o situaţie nocivă) şi
nevrotică (constituie un răspuns disproporţionat faţă de pericolul real). Freud considera că la originea

21
anxietăţii nevrotice se află conflictele inconştiente dintre impulsurile inacceptabile (sexuale, agresive) ale
Sinelui şi constrângerilor impuse de Ego şi Superego. Multe dintre impulsurile sinelui reprezintă o
ameninţare pentru individ, deoarece acestea se află în contradicţie cu valorile personale sau sociale (ex.,
sentimentele ostile ale fiicei faţă de mama sa; pentru că ele sunt în conflict privind credinţa conform
căreia un copil trebuie să-şi iubească părinţii). Pentru unii indivizi, aceste conflicte sunt mai puternice şi
mai numeroase, iar aceştia percep mai multe evenimente din viaţă ca fiind stresante.
Teoria comportamentală
Autorii teoriei se concentrează asupra modurilor în care individul învaţă să asocieze răspunsurile
de stres cu anumite situaţii. Prin experienţe repetate cu evenimente incontrolabile, indivizii devin convinşi
că nu pot face nimic pentru a controla evenimentele şi manifestă pasivitate, o motivaţie scăzută, tendinţă
de renunţare. O componentă importantă a neajutorării învăţate o constituie faptul că indivizii nu pot fi
capabili de a învăţa cum să controleze situaţii noi care sunt posibil de controlat (de exemplu, copilul
crescut într-un mediu sărac, căruia i se spune permanent că nu poate face nimic pentru a schimba situaţia,
în final, va renunţa la încercări de schimbare).
Indivizii pot, de asemenea, reacţiona în situaţii specifice cu teamă şi anxietate pentru că acestea au
fost stresante anterior (de exemplu, cineva care a alunecat de pe coastă abruptă a unui munte, va fi
anxioasă de fiecare dată atunci când se află la înălţime; un student care nu a reuşit la un examen într-o
anumită sală, îşi va dori schimbarea ei). Oamenii pot continua să aibă temeri referitoare la situaţii
particulare, pentru că ei evită în mod permanent situaţia respectivă, nu vor putea constata că situaţia nu
este în mod real periculoasă şi astfel, nu-şi pot depăşi temerile.
Teoria stilului de atribuire
Abramson şi colab. (1978) cercetează atribuirile sau explicaţiile cauzale oferite de indivizi pentru
evenimente importante. Autorii consideră că atunci când indivizii atribuie evenimente negative unor
cauze care le sunt interne (proprii), ei au probabilitate crescută de a fi deprimaţi, neajutoraţi în faţa
acestora (de exemplu, dacă persoana părăsită atribuie desfacerea căsătoriei datorită firii sale, ea va tinde
să-şi piardă aprecierea de sine şi se aşteaptă ca relaţiile viitoare să eşueze în acelaşi mod).
Abramson şi colab. Apreciaza de asemeni că indivizii au stiluri consistente de a face atribuiri ale
evenimentelor vieţii lor, denumite stiluri atribuţionale Acestea influenţează gradul în care indivizii
consideră evenimentele ca stresante şi au reacţii depresive, de neajutorare în faţa evenimentelor dificile.
Metalsky, Halberstadt, Abramson (1987) au evaluat stilurile atribuţionale ale studenţilor după
câteva săptămâni de susţinerea unui examen. Înainte de examen, studenţii au fost solicitaţi să transmită
nota considerată ca fiind un eşec şi pe cea care-i va satisface deplin. După primirea notelor, autorii au
măsurat gradul de depresie şi tristeţe a studenţilor. Printre studenţii care primiseră note sub standardul lor,
cei cu un stil pesimist de atribuire a evenimentelor au fost în mod semnificativ mai deprimaţi decât cei cu
un stil atribuţional optimist.
Peterson şi Seligman (1987); Peterson, Seligman şi Vaillant (1988) au arătat că stilul atribuţional
pesimist este în relaţie cu boala fizică. Studenţii cu stiluri atribuţionale mai pesimiste au raportat mai
multe cazuri de boală şi au vizitat mai des spitalele decât studenţii cu un stil atribuţional mai optimist.
Modul cum afectează stilul atribuţional sănătatea nu este cunoscut. Indivizii cu un stil atribuţional
pesimist tind să simtă că au un control redus asupra vieţii lor, percepţia lipsei controlului a fost legată de
funcţionarea scăzută a sistemului imunitar. Cei cu stiluri atribuţionale pesimiste pot, de asemenea, să nu
se îngrijească în mod corespunzător, iar comportamentul negativ poate contribui la îmbolnăvire.
În literatura de specialitate se pune accent pe cunoaşterea „nivelului de toleranţă” sau a ”nivelului
optim de stres”. Aceasta este strict individualizat, la fel cum este şi energia de adaptare. Nivelul
intensităţii stresului nu depinde întotdeauna de intensitatea stresorului, ci de maniera subiectivă în care
acesta este perceput şi trăit.
Anumite trăsături de personalitate determină o toleranţă mai redusă la stresori şi favorizează
vulnerabilitatea la stres:
- tendinţele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;
- rigiditate, încăpăţânare;
- tendinţe pronunţate egocentrice, de autoafirmare;
- tendinţe obsesive şi fobice, pe un fond psihic anxios;

22
 - impulsivitate, emotivitate crescută;
- agresivitate, înclinaţii spre violenţă etc.
P. Derevenco, I. Anghel, A. Bălan (1992) evidenţiază principalele trăsături de personalitate
vulnerabile la stres:
- tendinţa de perfecţionism, scrupul excesiv, nehotărâre anacastă, îndoială în a lua decizii, rigiditate
(personalitate psihastenă);
- activitate intrapsihică intensă, sensibilitate accentuată, hiperemotivitate, timiditate, anxietate
(personalitate senzitivă);
- grabă şi nerăbdare, ostilitate, competitivitate şi îndârjire, implicare în muncă, ambiţie exagerată,
agresivitate, autotarism şi dominanţă, anxietate, iritabilitate şi impulsivitate interioară , capacitate redusă
de deconectare şi relaxare-predispus la boli cardiovasculare (tipul de personalitate A);
- imaturitate afectiv-comportamentală: adaptabilitate scăzută, impulsivitate, iritabilitate, toleranţă
redusă la frustrare, autocontrol redus;
- fire distimică: imbold spre acţiune diminuat, tendinţă spre viziuni pesimiste şi depresive,
neîncredere, labilitate afectivă;
- nevoie imperioasă de autorealizare şi de a-şi dovedi valoarea;
- idee de controlabilitate externă.
Măsura în care personalitatea este asociată cu susceptibiltatea la boală fizică prin mecanisme
fiziologice sau prin intermediul comportamentelor faţă de sănătate nu este în mod clar determinată.
Cercetătorii s-au orientat către acele caracteristici ale personalităţii care pot induce, pe termen lung,
anumite tulburări somatice. Cele mai cunoscute cercetări au fost cele consacrate bolilor coronariene şi
personalităţilor de tip “A”, ale căror caracteristici sunt agresivitatea, ambiţia, spiritul de competiţie,
obsesia muncii, obsesia timpului care trece etc., prezente la numeroase persoane suferind de o boală
cardiacă.
În general, o persoană vulnerabilă este imatură emoţional, deşi aparent, ea poate manifesta o toleranţă
relativ crescută la frustrare şi o atitudine comprehensivă faţă de ceilalţi.
J. Suls, B. Mullen (1981, cf. Derevenco şi colab., 1992) a găsit diferenţe între indivizi şi în raport de
alte variabile: femeile sunt mai susceptibile decât bărbaţii; femeile în vârstă, care trăiesc singure şi provin
dintr-o clasă socială inferioară, tinerii sub vârsta de 30 de ani, pacienţii psihiatrici, tind să ofere cote mai
ridicate evenimentelor de viaţă.
Efectele stresului (funcţionale sau disfuncţionale) depind de mărimea sa, de contextul în care este
trăit şi de vulnerabilitatea individului asupra căruia acţionează.
Când impactul evenimentelor traumatice depăşeşte “pragul de toleranţă”, corespunzător nivelului de
vulnerabilitate al unui individ, apar tulburări în sfera psihicului. Persoanele cu trăsături nevrotice sau cele
care suferă de o simptomatologie nevrotică prezintă o reactivitate crescută în relaţiile cu ceilalţi, având de
fapt o sensibilitate crescută la manifestările celorlalţi.
Numeroasele schimbări majore sociale şi individuale pot duce la creşterea vulnerabilităţii la stres. În
diverse ţări sunt preocupări pentru identificarea acelor populaţii care au o cotă ridicată de sensibilitate la
stres, oferind astfel posibilitatea autorităţilor oficiale să pună în aplicare politici de prevenire.
S-a sugerat că vulnerabilitatea la stres cunoaşte o anumită variabilitate în funcţie de sursele de stres
(cf. Atkinson şi colab, 2002).
Caracteristicile psihologice moştenite ereditar pot predispune un individ la schimbări extreme ale
dispoziţiei afective. De exemplu, experienţele stresante raportate de pacienţii depresivi fac parte din
domeniul experienţelor de viaţă normale, ele sunt experienţe la care majoritatea indivizilor pot face faţă
fără a contracta o depresie. Conceptul de vulnerabilitate ajută la înţelegerea de ce unele persoane
contractează o depresie, iar altele nu, atunci când sunt confruntate cu o experienţă stresantă particulară.
Depresia are numeroase cauze; de la o anomalie biochimică transmisă ereditar la rezultatul influenţei
factorilor psihologici sau ambientali. Unii factori adiţionali care măresc vulnerabilitatea la depresie sunt:
deprinderi sociale reduse, defectuoase, starea de sărăcie, starea de dependenţă crescută faţă de aţii, unele
probleme familiale (creşterea şi educarea copiilor), lipsa unui anturaj apropiat etc. Suportul social poate
atenua severitatea evenimentelor stresante.

23
 Rezistenţa la stres
Cercetările au evidenţiat principalele caracteristici de personalitate ale indivizilor rezistenţi la stres:
angajamentul, controlul şi provocarea. Aceste caracteristici sunt interrelaţionate cu factorii care
influenţează severitatea percepută a stresorilor. Angajamentul se referă la implicarea în acţiunile
intreprinse, capacitatea de a persevera pentru atingerea scopului. Capacitatea de a controla evenimentele
de viaţă reflectă o anumită competenţă care are rolul de a influenţa evaluarea evenimentelor stresante.
Provocarea implică o evaluare cognitivă, credinţa că schimbarea este normală în viaţă şi că ar trebui
considerată, mai degrabă, ca o posibilitate de dezvoltare decât ca o ameninţare la adresa securităţii.
Kobasa (1979), într-un studiu care a cuprins peste 600 subiecţi foşti cadre de conducere într-o firmă, li
s-a cerut să descrie evenimentele stresante şi bolile înregistrate în ultimii trei ani. Pentru comparaţie au
fost selecţionate două grupuri de subiecţi: un grup care a obţinut un scor peste medie în cazul
evenimentelor stresante şi al bolilor; un grup care a obţinut un scor la fel de înalt privind stresul, dar sub
medie privind bolile. Analiza rezultatelor a indicat că indivizii care au obţinut scoruri de rezistenţă la stres
puternic (stare redusă de boală), se deosebeau de cei care se îmbolnăveau în condiţii de stres. Cei
rezistenţi erau mai activ implicaţi în muncă şi viaţa socială, erau mai orientaţi spre provocare şi schimbare
şi se simţeau mai capabili să controleze evenimentele din viaţa lor. Autorul foloseşte noţiunea de
„robusteţe” care se referă la un set de convingeri despre sine, mediu şi relaţiile dintre acestea.
Convingerile respective asigură surse de rezistenţă la efectele stresului. Robusteţea implică următoarele
caracteristici: angajamentul faţă de sine (implicarea în acţiunile intreprinse, maturitate afectivă şi
comportamentală, capacitate de a persevera pentru atingerea scopului); sentimentul de competiţie
(capacitate de a răspunde la stimuli, receptivitate la schimbări, flexibilitate în adaptarea la situaţii noi);
capacitate de control (evaluarea adecvată a mediului, a propriei vieţi prin aptitudini, cunoştinţe, opţiuni).
Combinarea celor trei caracteristici asigură un stil particular de adaptare, o atitudine pozitivă faţă de viaţă
ce permit depăşirea situaţiilor critice.
Kobasa, Maddi şi Kahn (1982) au efectuat un studiu longitudinal care a analizat caracteristicile
personalului de conducere dintr-o companie înainte ca aceştia să se îmbolnăvească şi apoi au monitorizat
stresul vieţii şi dimensiunile bolii lor pe o perioadă de doi ani. Rezultatele au arătat că cei ale căror
atitudini faţă de viaţă au fost apreciate ca manifestând un nivel înalt de implicare, prezenţă a
sentimentului de control şi răspunsuri pozitive la schimbare, au rămas sănătoşi o perioadă mai
îndelungată, comparativ cu cei care au obţinut scoruri mici la aceste dimensiuni. Factorul cel mai
important a fost determinat a fi atitudinea faţă de schimbare. Cei care privesc schimbarea ca o provocare
(de exemplu, consideră că pierderea unei slujbe este, mai degrabă, o posibilitate de a începe o nouă
carieră, decât ca un pas înapoi) trăiesc un stres redus şi sunt apţi să transforme situaţia în avantajul lor.
Mullen şi Suls (1982, cf. Derevenco şi colab., 1992), subliniază rolul conştiinţei de sine
(dispoziţia de focalizare a atenţiei asupra unor aspecte intrne cum sunt: afectele, emoţiile, sentimentele) în
diminuarea impactului evenimentelor de viaţă asupra homeostaziei organismului.
În evaluarea rezistenţei la stres a unui individ trebuie să se ţină seama de mediul înconjurător. În
ecuaţia stresului, poziţia socială a unui individ în cadrul comunităţii influenţează rezistenţa, respectiv
vulnerabilitatea la stres. Stresul este scăzut la persoanele implicate într-o structură socială care acţionează
după modelul protecţiei materne individuale, care acţionează ca un scut protector. Orice ruptură a
legăturilor cu mediul său (izolarea socială, marginalizarea socială şi lipsa unui statut) influenţează negativ
rezistenţa la stres. De exemplu, s-a stabilit ca procentul de mortalitate la văduvi în primul an de doliu este
de 40% mai ridicat decât cel al bărbaţilor căsătoriţi, de aceeaşi vârstă (cercetare pe un eşantion de 4 500
de persoane).

Stresul profesional şi performanţa

24
 Condiţiile sau mediul de lucru au fost factorii de stres îndelung studiaţi de specialiştii în medicina
muncii şi în ergonomie: agenţii fizici, cum ar fi zgomotele, emanaţiile de noxe, temperatura la care se
adaugă riscul de accidentare, consecinţele sociale şi psihologice ale organizării muncii.
Cercetările au identificat o serie de factori stresanţi specifici anumitor activităţi profesionale:
- suprasolicitare în muncă (fizică şi mintală);
- periculozitatea muncii;
- corelaţia scăzută dintre muncă şi abilităţile cerute de ea;
- ambiguitatea rolului (ce este cerut şi de către cine);
- munca în arii nefamiliarizate;
- accent prea mare pe perfecţiune;
- deservirea unei populaţii anxioase sau temătoare;
- neparticiparea la decizii şi la elaborarea de planuri;
- responsabilitatea pentru alţii;
- inadecvarea resurselor;
- ambiţii nesatisfăcute;
- conflicte interpersonale;
- schimbări tehnologice rapide;
- expunere constată la riscuri.
E. Mc Kenna (1987) realizează o analiză a cauzelor stresului profesional în raport de originea
acestuia:
- cauze provenite din interiorul organizaţiei: rol suprasolicitant; complexitatea rolului; ambiguitatea
rolului; conflictul de roluri; roluri marginale, dificile; poziţia persoanei în ierarhia organizaţiei;
- cauze provenite de la nivelul persoanei: capacitate înnăscută de a face faţă situaţiilor stresante;
insatisfacţie privind promovarea profesională; incapacitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru
colectiv, colaboratori; sentimentul de disconfort în relaţiile cu ceilalţi colegi, colaboratori;
- cauze provenite din afara organizaţiei: conflictul dintre rolurile profesionale şi cele familiale; teama
de a fi concediat, de a fi trimis în şomaj, de a fi pensionat.
O analiză cuprinzătoare a surselor de stres profesional şi a posibilelor efecte este realizată de C. L.
Cooper (1986). Aceste surse de stres sau de tensiune se referă la mediul de lucru, la munca într-un mediu
determinat, la excesul sau lipsa de activitate, la pericolul fizic, la adecvarea dintre individ şi mediul său
înconjurător şi la relaţia familie/muncă.

Modelul stresului profesional (C. L. Cooper, 1986)

25
Sursele stresului Caracteristici Simptome de Maladii
individule sănătate
Legate nemijlocit de Individul Simptome Maladii coronariene
muncă: individuale
Condiţii de muncă; Nivelul de anxietate Valoarea presiunii
Urgenţa impusă de sângelui: tensiune
timp; Sănătate mintală
Responsabilitate Importanţa nevrozei Nivelul dezechilibrată
faţă de vieţi colesterolului
omeneşti
Rol in organizare: Toleranta la situaţii Tabagism
Ambiguitate, ambigue
conflict al rolurilor; Stare depresivă
Conflicte de Comportamentul de
responsabilitate; tip A Alcoolism
Dezvoltarea
carierei: Relaţia Insatisfacţie
Prea multe avansări; muncă/familie profesională
Nu destule avansări;
Nesiguranţa locului Probleme familiale Ambiţie redusă
de muncă;
Ambiţii contrariate. Familie în care cei Simptome
Relaţii profesionale: doi membri ai organizaţionale
Relaţii minime cu cuplului lucrează
superiorii, cu Absenteism ridicat
subordonaţii, cu Crize in existenta
colegii; Rotaţie rapidă a Greve prelungite
Dificultăţi în muncitorilor
delegarea Accidente grave
responsabilităţilor Relaţii industriale frecvente
etc. dificile
Structura si climatul Performante
organizaţional: Control de calitate mediocre
Participare redusă mediocru
sau totală la
procesul de decizie;
Limitarea puterii de
decizie (buget etc.);
Politica generală,
lipsa de consultare

Vom analiza în continuare, principalele dintre sursele de stres profesional şi efectele lor.
Supraîncărcarea rolului, are loc atunci când individul trebuie să realizeze multiple îndatoriri într-
un timp limitat – este un factor de stres obişnuit pentru managerii, în special în organizaţiile cu scheme de
personal mult reduse (S. Parasuraman, J. A. Alluto, 1981). Natura muncii de management, o activitate cu
final deschis, este parţial responsabilă pentru această încărcare mare şi prelungită. Managementul este un
proces continuu, sunt puţine semnalizări pentru achitarea de îndatoriri, de nevoia de odihnă şi relaxare.
Atunci când se combină cu deplasări frecvente, încărcare profesională mare duce la conflict între rolul de
manager şi cel de soţ sau părinte. Aşadar, pe de o parte supraîncărcarea rolului provoacă stres, iar pe de
alta, împiedecarea reducerii stresului prin realizarea de activităţi plăcute. Alte profesii, de exemplu, poliţia
care este deschisă situaţiilor periculoase s-a demonstrat că prezintă niveluri de stres mult mai reduse decât

26
se aştepta. Jenifer şi colab. (1989) au arătat că stresul este determinat în mai mare măsură de
supraîncărcarea cu munca de birou decât de teama provocată de pericolul străzilor.
Sunt autori care arată că şi subsolicitarea (deficitul de stimuli, caracterul repetitiv al stimulilor,
comunicare şi cooperare redusă) produc efecte asemănătoare suprasolicitării. Ponderea ridicată a
activităţii de supraveghere şi control în structura unor activităţi (controlori de trafic aerian, operatorii de la
pupitrele de comandă a instalaţiilor automatizate, operatorii de calculatoare etc.), realizarea de activităţi
manuale repetitive (operatorii de la banda rulantă) conduce la monotonie, izolare. Experienţele de
privaţiune senzorială au subliniat faptul că menţinerea unei activităţi fizice şi psihice normale necesită
stimularea externă optimă. Este remarcat de diverse cercetări că tipul de personalitate extravertit resimte
subsolicitarea mai acut decât introvertul.
Responsabilitatea ridicată. Munca celor implicaţi în astfel de activităţi poate avea consecinţe
importante pentru organizaţie şi membrii săi. Consecinţele negative ca falimentul, concedierea membrilor
conduc la sentimente de vinovăţie şi de tensiune psihică (J. Marshall, C. I. Cooper, 1979). Unii dintre
angajaţi, în special, directorii ignoră ameninţările asupra sănătăţii lor.
Medicii şi alte profesii din sistemul de îngrijire medicală (în special, asistenţii medicali) suferă în
mod frecvent niveluri ridicate de stres (Wolfgang, 1988).
Comparativ cu bărbaţii, femeile angajate au mai multe responsabilităţi faţă de bărbaţi: activităţile
legate de gospodărie şi creşterea copiilor. Studiile arată că femeile care au copii şi servicii manifestă în
mai mare măsură îmbolnăviri, în comparaţie cu cele fără copii.
Rolurile de reprezentare sau de interfaţă. Sunt poziţii în care membrilor organizaţiei li se cere să
interacţioneze cu membrii altor organizaţii sau cu publicul (persoana implicată în relaţii cu publicul este
responsabilă de reprezentarea companiei sale). La nivel operativ, recepţionerele, agenţii de vânzări,
instalatorii interacţionează frecvent cu beneficiarii sau furnizorii. Ocupanţii acestor posturi au şanse să
trăiască stresul, fiind cu un picior în organizaţie şi cu celalalt în mediul exterior; este încă o formă de
conflict al rolurilor în care cel de membru al organizaţiei poate fi incompatibil cu solicitările publicului
sau ale altei organizaţii (ex., agenţii comerciali – clientul doreşte livrarea rapidă a unei cantităţi mari de
bunuri personalizate pe gustul său, agentul este tentat să-i satisfacă dorinţa, dar îşi dă seama că o astfel de
comandă ar fi o povară grea pentru sine şi pentru posibilităţile de producţie ale firmei). Persoana va fi
confruntă cu dilema; să-şi realizeze activitatea în sensul îngust (să vândă), sau să protejeze altă funcţiune
a organizaţiei (producţia) în faţa pretenţiilor nerezonabile.
Condiţii improprii de muncă la nivel operaţional (neplăcute, periculoase, căldura, frigul,
zgomotul, poluarea, posibilitatea accidentării). Unul dintre factori de stres este proiectarea
necorespunzătoare a postului; prea simple, neinteresante. Monotonia şi plictiseala se pot dovedi extrem de
frustrante pentru cei care se simt capabili să-şi asume sarcini sau responsabilităţi mai complexe. Posturile
în care există solicitări mari, dar nu oferă decât posibilităţi reduse de control asupra deciziilor
profesionale pot, în mod special, să producă stres şi reacţii negative la stres; solicitările pot aduce cu ele
un ritm de lucru neuniform, supraîncărcarea, timpul foarte limitat sau responsabilitatea pentru pierderi
materiale posibile. Lipsa de control se referă la aria limitată de decizie şi autoritate. Posturi cu astfel de
stres sunt, de exemplu, cele ale operatoarelor telefonice, infirmierelor, muncitorilor de la banda rulantă,
ale brodezelor de confecţii, şoferilor de autobuz. Cercetările demonstrează că acestea cad în zona de risc
pentru bolile de inimă. Stresul poate fi parţial responsabil pentru acest risc ridicat.
Surmenajul la locul de muncă poate fi produs de prea multă, sau prea puţină activitate, de o muncă
prea dificilă sau prea uşoară. Frustrarea la locul de muncă determinată de incapacitatea persoanei de a
face faţă sarcinilor, lipsa unor condiţii adecvate poate produce o senzaţie de epuizare fizică şi mentală,
sentimentul de inutilitate (Maslach şi Jakson, 1981). Aceste efecte au fost înregistrate şi la asistentele
medicale şi alţi lucrători din sistemul medical, care se simt depersonalizaţi prin încărcătura ridicată a
activităţii în raport cu disponibilitatea resurselor (Jackson şi colab., 1986).

Stresul stomatologilor
Cercetările realizate în perioada anilor `70 si `80 în SUA, de către Asociaţia Dentiştilor Americani
(ADA), găsesc printre cauzele mortalităţii la acest grup de populaţie pe cele datorate bolilor cardiace
(coronariene), al căror procent este mai ridicat decât madia populatiei generale, şi bolilor respiratorii. De

27
asemnea, cercetarea evidenţiază un procent ridicat de sinucideri în rândul acestei categorii profesionale
(clasată ca fiind a treia printre profesiile cu un înalt grad de risc). Principalele surse de stres sunt criticile
frecvente care le sunt adresate, faptul că stomatologul este văzut ca o persoană care provoacă suferinţa.
Acest rol este dificil de acceptat de către stomatologi (Kimmel, 1974).
O altă cercetare a chestionat 150 de stomatologii cu vârsta cuprinsă între 27 şi 73 de ani.
Rezultatele anchetei arată ca aspectele cele mai stresante sunt relaţiile cu pacienţii dificili şi tensiunile
produse de programul de lucru prea încărcat. Stomatologul cu un mare grad de risc la stres este un tip
anxios, instabil emoţional, ceea ce îl face vulnerabil atunci când se află în faţa unor pacienţi dificili, sau
atunci când are perioade de activitate redusă. Aceste caracteristici referitoare la “slăbiciunile” unora
dintre stomatologi nu sunt în mod conştient acceptate de aceştia. Ei nu îşi dau seama (refulare conştientă
sau inconştientă) de existenţa unor tensiuni emoţionale provocate de relaţiile lor cu pacienţii dificili şi de
rolul lor de cauzatori de suferinţă pacienţilor lor. Comportamentele stomatologilor cercetaţi nu manifestau
caracteristicile celui de tip A (predispoziţia la boli coronariene), relevând mai degrabă personalităţi
anxioase şi instabile emoţional. Un factor important de stres îl constituie perioadele de scădere a
volumului activităţii, respectiv scăderea cifrei de afaceri.
Studenţii din anul III de la Facultatea de Medicină Dentară (2003), consideră că următorii factori
determină stresul în activitatea medicului stomatolog (datele sunt prezentate în raport de frecvenţa de
apariţie a răspunsurilor):
- suprasolicitarea (program încărcat, lucrul în poziţie ortostatică);
- teama de eşec a tratamentului, manevrelor, producerii durerii;
- condiţii de muncă deficitare (zgomot, miruri neplăcute, lumina lămăilor halogene);
- pacienţi dificili (anxioşi, recalcitranţi);
- dificultatea unor diagnostice, tratamente, intervenţii chirurgicale;
- reproşurile, nemulţumirea, necolaborarea, insatisfacţia pacienţilor;
- lipsa materialelor necesare (costuri ridicate, calitate necorespunzătoare);
- dotare tehnică necorespunzătoare (insuficientă, nefuncţionabilă);
- responsabilitate ridicată;
- climatul de muncă necorespunzător (relaţii de competitivitate, tensionale ale personalului
auxiliar);
- pregătirea de specialitate necorespnzătoare (nivel de cunoştinţe, manualitate);
- competiţia cu ceilalţi medici stomatologi;
- nesiguranţa locului de muncă;
- imprevizibilitatea acţiunilor stomatologice (anestezii, extracţi, manevre);
- lipsa pacienşilor;
- tracasările zilnice.
-

Stresul asistentelor
Abordarea problemei stresului la această categorie profesională este dificilă datorită eterogenităţii
situaţiilor de stres: diferite categorii de spitale, diferite categorii de asistente, profesiunea este relizată, în
general, de femei. Exercitarea meseriei provoacă frecvent crize de anxietate, ceea ce conduce la
dificultăţi în realizarea sarcinilor privind îngrijirea pacienţilor.
Principala sursă de stres se referă la caracteristicile activităţii: insuficienţa efectivelor, care
conduce la supraaglomerarea sarcinilor; natura neplăcută a sarcinilor, asistenta se ocupa de tot ce ţine de
orgsnismul pacienţilor (sânge, urină, vomă, mirosuri etc.); mediul specific în care suferinţa, tristeţea poate
deveni climatul de lucru dominant. Alte surse care produc tensiune sunt: insuficienţa echipamentelor;
stocul redus de medicamente; programul încărcat de muncă, care izolează asistentele de ritmul vieţii
sociale; activitate desfăşurată în schimburi; remuneraţia mediocră. Incertitudinea situaţiilor pe care le au
de înfruntat (urgente etc.) şi responsabilitatea asistentelor faţă de bolnavi (de exemplu, în serviciul de
noapte) creaza presiune mare . Relaţiiile cu bolnavii determină creşterea anxietăţii acestora. Dificultăţile
de relaţionare sunt determinate de: diferenţele locale, culturale, ale trăsăturilor de caracter (pacienţi mai
mult sau mai puţin docili); presiunea familiilor şi prietenilor pacienţilor în legătură cu asigurarea calităţii

28
îngrijirilor acordate. Activitatea lor este complexă şi dificilă dacă avem în vedere diferitele etape ale bolii
şi, în special, faza finală a suferinţei pacienţilor (decesul). Cercetarile efectuate de Kubler-Ross (1969)
evidenţiază etapele pe care le parcurg blnavii: refuzul şi izolarea, mânia, negocierea, depresia şi
acceptarea. Fiecare dintre aceste etape constituie o sursă potenţială de stres pentru infirmieră.
Surselor de stres menţionate li se adaugă relaţia asistentei cu personalul medical: necomunicarea
diagnosticului, lipsa sau minima asistenţă a acestora în confruntarea cu rudele sau prietenii bolnavului;
dezacordul cu tratamentul propus de medic etc. Toţi aceşti factori determină frustrarea acestei categorii de
personal. Se apreciază că statul profesional şi social al acestei categorii de personal, care desfăşoară
activitatea în condiţii cu grad înalt de risc de stres trebuie reevaluat.

Stresul şi epuizarea profesională

Sindromul de epuizare sau “Burn Out”, care rezultă dintr-o solicitare excesivă de energie, de forţă
sau de surse, descris de Freudenberger, a fost cuantificat de Malach si Jackson, conform unei scale de
evaluare în trei dimensiuni: epuizarea emoţioanlă, dezinteresul pentru profesie şi realizare personală.
O anchetă realizată de Ch. Radory, A. Gauvain-Piquard (1993) privind 520 de asistente arată că
acestea sunt mai epuizate emoţional, comparativ cu asistenţii sociali, medicii de pe ambulanţe, sau corpul
profesoral. Cercetarea găseşte că o asistenta din patru, prezintă o epuizare profesională importantă în plan
emoţional; aceasta este însoţită de dezinteres faţă de bolnavi. De asemenea, cercetarea arată că o
infirmieră din două şi-a întrerupt activitatea cel puţin o dată în cursul anului precedent. Cercetătorii
folosesc Scala Bourn Out, Nursing Stress Scale (care explorează şapte tipuri de situaţii stresante:
obligaţiile de serviciu, asistenţa muribunzilor şi decesul pacienţilor, lipsa de susţinere, insuficienţa
pregătire, nesiguranţa privind tratamentele administrate, conflictele cu medicii) şi scala MSP a lui Lemyre
si Tessier (care măsoară starea de stres psihologic). Rezultatele obţinute pe Scala Burn Out indică
următoarele situaţii de stres: lipsa de susţinere, conflictele cu celelalte asistente, obligaţiile mari de
serviciu şi nesiguranţa privind efectele tratamentelor. Alte urse de stres, care ţin de organizarea muncii şi
de modul în care este receptată: insuficienta atenţie acordată calităţii vieţii bolnavului, teama fizică a
bolnavului, nepotrivirea orelor, experienţa emoţională a tratamentelor împinse la limită, lipsa de
recunoştinţă a bolnavilor faţă de îngrijirile date, imposibilitatea de a-şi organiza munca, lipsa de
consideraţie, neglijarea cunoaşterii umane a bolnavilor în luarea unor hotărâri medicale, aversiunea din
punct de vedere vizual în acordarea îngrijirilor. Toţi factorii de stres asociaţi epuizării profesionale trebuie
legaţi de disfuncţionalitatea structurilor spitaliceşti şi de condiţiile de muncă.
Aceste surse de stres determină la infirmiere tulburări ale somnului, depresii, însoţite de un
consum mare de tranchilizante şi somnifere.

Factorii de stres şi performanţa

Efectele nocive sau benefice ale stresului au fost puse în relaţie cu performanţele individului.
Cercetările au constat următoarele aspecte: nivelul redus de stres conduce la performanţe scăzute; stresul
moderat stimulează personalitatea şi conduce la îmbunătăţirea performanţelor; nivelurile foarte înalte ale
stresului conduce la diminuarea performanţelor. Nivelurile scăzute de stres determină o slabă motivare,
subsolicitare, neimplicare, plictiseală etc. Nivelurile foarte înalte de stres determină anxietate, teama de
eşec, suprasolicitare. Stresul de nivel moderat determină motivare optimă, implicare în rezolvarea
sarcinilor. Astfel, pentru activităţi desfăşurate pe o durată scăzută, cu o frecvenţă rară, cu o intensitate
medie stresul este stimulativ. E. Waren, C. Toll (1993) stabileşte relaţia dintre nivelurile solicitărilor
activităţii şi stres: subsolicitarea activităţii determină un stres nesănătos; solicitarea optimă a activităţii
determină un stres sănătos (stimulant, excitant emoţional, autocontrol adecvat, schimbări agreabile în
viaţa persoanei, satisfacţie ridicată); suprasolicitarea activităţii determină stresul nesănătos (anxietate,
oboseală, nesiguranţă, epuizare fizică şi psihică).

Consecinţele stresului asupra organismului

Literatura de specialitate evidenţiază faptul că evenimentul stresant are influenţe negative asupra
organismului. Principalele manifestări ale organismului sunt:

29
 - fizice şi fiziologice: creşterea pulsului; creşterea presiunii sanguine; palpitaţii; dureri de inimă;
creşterea nivelului de colesterol; probleme musculare (crampe sau spasme); dureri de cap sau migrene;
ameţeli; dureri dorsale; deranjamente gastrointestinale; alergii, probleme dermatologice; tulburări ale
somnului şi cele ale respiraţiei; indigestii; constipaţii sau diaree; oboseală cronică, alergii, viroze; răcirea
extremităţilor; transpiraţii excesive etc.;
- psihologice: probleme emoţionale (reactivitate crescută, iritabilitate; instabilitate emoţională;
stima scăzută de sine; spirit cinic; insatisfacţie profesională şi de viaţă; dispoziţie depresivă; anxietatea,
plictiseala, frustrarea, izolarea, resentimentul, insatisfacţia muncii etc.); probleme cognitive, ale
funcţionării mintale (deficit de atenţie; scăderea capacităţii de concentrare; dificultăţi de reactualizare;
blocaje ale gândirii; dificultăţi în luarea deciziilor; flexibilitate scăzută, rigiditate; scăderea creativităţii;
gânduri negative despre sine; lipsa scopurilor; amânare; îngrijorare; etc.);
- comportamentale: referitoare la persoană (lentoare; oboseală; evitarea lucrului, interes scăzut
pentru realizarea sarcinilor; performanţe scăzute în activitate; realizarea incompletpă a sarcinilor;
activitate dezorganizată; insomnie; utilizarea alcoolului şi drogurilor; poftă exagerată sau diminuată de
mâncare; agresivitatea faţă de colegi sau membrii familiei; probleme interpersonale; izolare socială etc.);
cu impact organizaţional (absenteism; fluctuaţie profesională; scăderea interesului pentru ajutorarea
celorlalţi; reducerea contactelor interpersonale; predispoziţie spre accidente; productivitate scăzută etc.).
Manifestările stresului asupra organismului vor fi evidenţiate şi analizate în capitolul destinat
prolematicii psihosomaticii.

Terapii şi metode de adaptare la stres

Literatura de specialitate evidenţiază existenţa diferenţelor individuale privind evaluarea situaţiilor

de viaţă, acceptarea, rezistenţa la factorii de stres.
Resursele individuale de adaptare la stres se referă la capacitatea cognitivă, emoţională şi
comportamentală de a controla, rezista, reduce solicitările externe sau interne care depăşesc posibilităţile
de răspuns ale organismului. Adaptarea la stres este determinată de existenţa unor resurse individuale
(fizice, intelectuale, emoţionale etc.). O mare importanţă în adaptarea la factorii de stres o are
autoevaluarea realistă propriilor resurse pentru a face faţă solicitărilor. În mod frecvent, există o
contradicţie între evaluarea resurselor proprii şi cele necesare sau reale de răspuns. Atunci când resursele
proprii sunt considerate ca fiind insuficiente persoana respectivă va trăi starea de stres. Factori individuali
cu rol de protecţie faţă de stres sunt: imaginea de sine, optimismul, asertivitatea, sentimentul
autoeficienţei etc. De exemplu, persoanele care se consideră capabile de a exercita control asupra a ceea
ce se întâmplă, vor căuta modalităţi de a face faţă evenimentelor neplăcute, sau vor încerca reducerea
efectelor negative datorită producerii evenimentului. Aceste persoane rezistă, în general, mai bine
evenimentelor stresante, faţă de cele cu un locul de control extern, care acceptă ceea ce li se întâmplă fără
a încerca să acţioneze pentru a schimba desfăşurarea lor. De asemenea, s-a constatat că pierderea
controlului situaţiilor este stresantă.
Răspunsul individual la evenimentele evaluate ca fiind stresante este diferit: acţiunea asupra
factorului de stres; informarea privind factorul de stres; neimplicarea în situaţia stresantă; activarea unor
mecanisme psihologice de apărare (negarea factorului de stres, reinterpretarea pozitivă a lui etc.). Modul
de răspuns la stres este determinat de factori personali, înregistrându-se diferenţe privind forma,
intensitatea, amplitudinea acestuia. În faza de anticipare a confruntării, în timpul confruntării, după
confruntări repetate cu stresorul, persoana poate percepe discordanţa dintre solicitări şi resurse,
reacţionând în plan fizic, fiziologic, cognitiv, emoţional şi comportamental.
Există o serie de modalităţi de management privind stresul: informarea privind sursele de stres
(identificarea surselor de stres, anticiparea perioadelor de stres, elaborarea unui plan de acţiune, strategii
de adaptare la stres); conştientizarea reacţiilor la stres (identificarea emoţiilor, a reacţiilor faţă de
evenimentul stresant, reevaluarea evenimentului); dezvoltarea de deprinderi şi comportamente de
management a stresului (comunicarea pozitivă, rezolvarea conflictelor, relaxarea); asigurarea unui suport
social adecvat (solicitarea ajutorului, dezvoltarea de relaţii sociale); menţinerea unui stil de viaţă sănătos

30
(privind greutatea, consumul de tutun, alcool etc.); dezvoltarea stimei de sine (stabilirea de scopuri
realiste, stabilirea priorităţilor etc.).
Tehnicile de adaptare la stres au drept obiectiv diminuarea progresivă a tensiunilor psihice şi
musculare şi scăderea excitaţiilor senzoriale (auditive, vizuale, etc.). În general, se recurge la terapii de
relaxare, efectele lor benefice fiind diferite de la o persoană la alta. Prezentăm câteva dintre aceste
tehnici:
-Exerciţii de relaxare corporală: gimnastică aerobică, stretching, activităţi cu impact redus de stres
etc. Acestea exerciţii fac să scadă ritmul cardiac, reduc riscurile de hipertensiune, de tensiune musculară,
anumite dureri musculare, dureri dorsale. Acestea au o serie de consecinţe psihice, cum ar fi reducerea
temporară a angoasei, anxietăţii, depresiei etc. ;
- Tehnici de relaxare mintală: meditaţia, efecuată într-un mediu protejat de orice excitare senzorială,
însoţită de o respiraţie lentă şi ritmată, poate contribui la reducerea multor simptome. Evaluarea
imaginară sau crearea de imagini mintale, asemănătoare sportivilor de performanţă pentru îmbunătăţirea
rezultatelor au efecte pozitive împotriva stresului.. Crearea de imagini mintale cum ar fi aflarea în diferite
locuri sau situaţii plăcute, va conduce la reactivarea printr-un proces de asociere de idei, a numeroase
reprezentări mintale susceptibile de a favoriza o scădere a tensiunii;
- Metode care folosesc mijloace tehnice: relaxarea în apă, într-un loc special, izolat; biofeedback-ul,
tehnică care foloseşte aparate de măsurat diverse funcţii ale organismului (pulsul, temperatura pielii,
tensiunea musculară etc.);
- Metode psihoterapeutice: Acestea sunt folosite atunci când rezistenţa psihică individuală nu mai
permite înfruntarea dificultăţilor zilnice, când anxietatea, depresia se instalează şi apar anumite tulburări
somatice. În aceste situaţii se va recurge la specialişti (medici, psihanalişti, psihoterapeuţi,
psihosomaticieni). Se recomandă să se combine o metodă de relaxare corporală, care asigură cunoaşterea
particularităţilor fizice şi psihice ale corpului, cu o tehnică de psihoterapie.
Pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor negative ale stresului, au fost elaborate o serie de strategii
de ajustare. Prezentăm câteva dintre trategiile eficiente şi inadecvate de prevenire a stresului (cf. P.
Derevenco, I. Anghel, A Băban, 1992):
A. Strategii eficiente:
- discutarea dificultăţilor cu alţii;
- planificarea eficientă a timpului;
- reevaluarea situaţiei într-o altă lumină;
- recurgerea la umor;
- suprimarea conştientizării situaţiei realizând altceva;
- realizarea unui echilibru între muncă/odihnă, muncă/familie;
- folosirea procedeelor de relaxare;
- comunicarea prietenilor a problemelor personale;
- cultivarea de trăiri şi sentimente pozitive;
- oferirea şi primirea de afecţiune;
- practicarea exerciţiilor fizice;
- realizarea ceva cu plăcere cel puţin o dată pe săptămână;
- rezervarea zilnică a unui moment de linişte;
- armonizarea aspiraţiilor cu aptitudinile;
- consacrarea de 7-8 ore de somn cel puţin de două ori pe săptămână;
B. Strategii inadecvate:
- fumatul;
- consumul de alcool;
- folosirea de medicamente sedative şi tranchilizante;
- consumul excesiv de cafea (mai mult de trei ceşti pe zi);
- încercarea şi insistenţa de a rezolva singur problemele;
- interiorizarea sentimentelor de furie şi ostilitate;
- supraactivitatea;
- exces alimentar.

31
 Concluzii

Procesul vital necesită o continuă ajustare şi reajustare a organismului pentru restabilirea

echilibrului mereu întrerupt. Aceast proces se realizează prin schimburi neîntrerupte între corp şi mediul
său, în cadrul dublei acţiuni: a subiectului asupra obiectului (asimilare) şi a obiectului asupra subiectului
(acomodare). Aceste două moduri de acţiune, interdependente, se combină pentru a menţine starea de
echilibru relativ stabil care defineşte adaptarea.
H. Selye (1956) defineşte stresul ca fiind răspunsul nespecific pe care îl dă corpul la oricare
solicitare la care este supus. Conform autorului, în cazul unei acţiuni de mai lungă durată a agentului
stresor, apare sindromul general de adaptare. Tentativele contemporane de definire a stresului (indiferent
de natura sa: biologică, psihică, socială), au condus la diversificarea sensului termenului de "stres".
Astfel, acesta este înţeles ca: răspunsul organismului la stimulii din mediu; element al lumii externe
inductor al unei reacţii de constrângere intensă a fiinţei umane; proces reacţional fiziologic indus de
agresiuni exterioare; dezechilibru dintre exigenţele exterioare şi posibilităţile organismului de le face faţă.
Cercetătorii au încercat să diferenţieze diferitele tipuri de stres în funcţie de caracteristicile
agenţilor stresori declanşatori: natura agenţilor stresori (fizici, psihologici, sociali) generează un tip de
stres specific: fizic, psihic, social, putând exista şi forme combinate; durata de acţiune a agentului
stresant generează: stresul acut şi cronic; gradul de stimulare sau de intensitate a stimulului generează:
stres prin substimulare (subsolicitare) şi de suprastimulare (suprasolicitare); continuitatea factorilor
stresanţi generează stresul continuu şi discontinuu; consecinţele (negative sau pozitive) produse
generează: distresul şi eustresul.
Cercetările au demonstrat că pentru a declanşa starea de stres şi a tulburărilor respective, factorii
de acţiune trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind: intensitatea; dimensiunea; durata de acţiune;
imposibilitatea de a fi prevăzută acţiunea lor; “efectul de noutate”; condiţiile de mediu extreme etc.
În general, factorii de stres sunt multiplii, dar ei pot fi grupaţi la nivelul următoarelor surse:
mediul (fizic, social, profesional, cultural) şi individul (biofiziologic, psihologic). Dintre cele mai
frecvente surse ale stresului, înregistrate şi cercetate de literatura de specialitate, menţionăm: condiţii
dificile de viaţă şi muncă; starea de boală fizică sau psihică; nivelul vulnerabilităţii personale; abuzul
fizic, emoţional sau sexual; situaţia financiară precară; probleme de comunicare, de adaptare la şcoală, la
muncă, în familie, în societate; conflicte în familie (probleme de comunicare, de adaptare, divorţ, deces
etc.), la locul de formare sau de muncă (probleme de comunicare, de adaptare, pierderea locului de muncă
etc), în societate (probleme de comunicare cu prietenii, vecinii, probleme juridice etc.); dezastre naturale
(cutremur, inundaţii etc.); propria persoană (instabilitate emoţională, neîncrederea în sine) etc.
Anumite trăsături de personalitate determină o toleranţă mai redusă la stresori şi favorizează
vulnerabilitatea la stres: tendinţele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută; rigiditate,
încăpăţânare; tendinţe pronunţate egocentrice, de autoafirmare; tendinţe obsesive şi fobice, pe un fond
psihic anxios; impulsivitate, emotivitate crescută; agresivitate, înclinaţii spre violenţă etc.
Principalele teorii privind mecanismele de acţiune ale stresului sunt: stadiile sindromului general
de adaptare (H. Selye, 1956); secvenţele stresului (Lazarus, 1966); teoria bidimensională a activării (R. E.
Thayer, 1989).
Principalele manifestări ale organismului sub influenţa stresului: fizice şi fiziologice (creşterea
pulsului; creşterea presiunii sanguine; palpitaţii; dureri de inimă; creşterea nivelului de colesterol;
probleme muscularecefalee; ameţeli; tulburari gastrointestinale; alergii, tulburări ale somnului şi cele ale
respiraţiei; oboseală cronică, alergii, viroze etc.); psihologice (probleme emoţionale, cognitive);
comportamentale (interes scăzut pentru realizarea sarcinilor; performanţe scăzute în activitate; utilizarea
alcoolului şi drogurilor; agresivitatea faţă de colegi sau membrii familiei; probleme interpersonale; izolare
socială; fluctuaţie profesională; reducerea contactelor interpersonale; predispoziţie spre accidente etc.).

32