MĂSURI PREVENTIVE DE CONSERVARE A

STĂRII DE CONFORT, SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

PRIN ELIMINAREA / REDUCEREA RISCURILOR PSIHOSOCIALE

Autori: psih. Mihaela SERACIN, dr. Ileana GRIGORIU

Institutul Naţional de Cercetare pentru Protecţia Muncii

Materialul reprezintă un ghid adresat atât autorităţilor locale din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă (ITM), managerilor de întreprinderi, personalului din serviciile de
securitate a muncii din întreprinderi, cât şi specialiştilor din domeniul medicinii şi psihologiei,
care îşi desfăşoară activitatea la nivel de întreprindere sau în cadrul unor unităţi experte
intermediare.

1. Generalităţi

Starea de sănătate se defineşte ca "starea de confort (de bine) total - fizic, mental şi social"
şi nu doar ca starea din care lipseşte boala; în acelaşi sens se mai utilizează termenul de
sănătate totală, care sugerează şi faptul că nu poţi vorbi de boală, de suferinţă, doar pe plan
fizic sau psihic, că o tulburare în raport cu unul dintre aceste planuri afectează întregul
biopsihosocial, care este fiinţa umană.

Suferinţa mentală (psihică), din unghiul de vedere al psihopatologiei muncii şi nu al

psihiatriei, nu este similară cu boala, ci cu normalitatea şi urmăreşte menţinerea echilibrului
psihic şi mental, implicând o serie de proceduri de reglare. Ea este o trăire subiectivă,
intermediară între maladia mentală decompensată şi starea de confort, de sănătate mentală şi
în acelaşi timp, evocă evoluţia luptei între activitatea psihică sprijinită pe mecanisme de
apărare specifice şi exigenţele (constrângerile) profesionale (în principal psihosociale) în
scopul prevenirii decompensării şi al conservării unui echilibru viabil, chiar cu preţul unei
"suferinţe", cu condiţia ca aceasta să permită păstrarea conformismului aparent al
comportamentului şi să satisfacă criteriile sociale de normalitate.

Starea de sănătate poate fi, de asemenea, definită ca o normalitate funcţională şi un echilibru

activ, fructul unei adaptări biologice atât interne, cât şi externe; ea este în acelaşi timp
corporală şi nervoasă, psihicul nefiind decât o forţă de conciliere între exigenţele externe
şi cele interne. Ea reprezintă: un echilibru bazat pe caracteristicile şi forţele proprii ale
individului şi pe scopurile pe care şi le propune în viaţă; un echilibru care permite, în acelaşi
timp, supravieţuirea, dezvoltarea (evoluţia) şi "îmbogăţirea" persoanei fără pic de renegări şi
suferinţă; un echilibru personalizat şi funcţionarea armonioasă a organismului, pe de o parte,
cu forţele de care dispune individul, pe de altă parte, cu forţele contrarii ale mediului în care
acesta îşi proiectează propriile exigenţe.

Munca reprezintă o necesitate pentru toţi, o necesitate socială, economică şi psihologică în

acelaşi timp. Din punct de vedere psihologic, munca rămâne cel mai bun mijloc de formare,
de modelare a personalităţii, de ocupare a timpului, de înlăturare a monotoniei, plictiselii -
este un remediu. Tratarea prin muncă şi în special ergoterapia, este încă un instrument major
în practica de reîncadrare socială din clinicile de psihiatrie. Munca este mereu considerată ca
1
o sursă de progres moral şi material, dar în acelaşi timp, ca o cauză de "suferinţă" fizică
şi psihică.

Sănătatea mentală a unei persoane care munceşte (în sensul stării de bine, confort şi
disponibilitate psihică mentală) rămâne încă, în contextul mutaţiilor tehnologice ale societăţii,
o problemă importantă asupra căreia trebuie reflectat.

De fapt, un alt concept mai operativ este cel de prevenire, care l-a înlocuit pe cel de igienă,
păstrând aceleaşi obiective, menţinerea intactă a stării de sănătate a omului, graţie unui
ansamblu de măsuri individuale şi ambientale. Prevenirea este suma principiilor şi
practicilor care urmăresc să ocrotească şi să amelioreze sănătatea şi este în acelaşi timp,
ansamblul conceptelor şi procedeelor tehnice care vizează să favorizeze dezvoltarea, evoluţia
individului şi să faciliteze adaptarea sa armonioasă la mediul ambiant.

"Prevenirea fizică" urmăreşte dezvoltarea mecanismelor adaptative ale individului prin

optimizarea mediului; vizează funcţiile numite homeostatice, funcţii care asigură constanţa
mediului intern favorizând la maximum schimburile cu mediul ambiant; este vorba aici de
adaptarea la variaţiile de temperatură, alimentaţie, respiratorii etc.

"Prevenirea mentală" se adresează funcţiilor psihice care au de asigurat în afară de

constantele mediului intern, permanenţa şi identitatea persoanei şi de favorizat schimburile,
nu doar cu mediul fizic ambiant, dar şi cu mediul complex material şi social.

Nu există limite absolute între funcţiile de adaptare fizică şi funcţiile de adaptare

mentală. Primele sunt simple, în contact direct cu mediul ambiant, în timp ce celelalte, de tip
psihic, mai complexe, utilizează mecanisme intermediare, care permit integrarea complexităţii
lumii ambientale prin reducerea la categorii mai simple (simboluri, reprezentări, imagini)
facilitând înţelegerea.

Dacă funcţiile noastre de adaptare fizică sunt în mod obişnuit inconştiente (reglarea
temperaturii, de exemplu), funcţiile psihice presupun intervenţia conştientului cu atât mai
frecvent cu cât efortul de adaptare este mai intens - ca în cazul activităţilor moderne.

Funcţiile mentale sunt caracterizate prin capacitatea lor de a integra un spaţiu mai mult sau
mai puţin îndepărtat şi un timp mai mult sau mai puţin lung, în trecut ca şi în viitor. Ele
reprezintă o achiziţie mai târzie a speciei umane şi nu sunt reelaborate la nivel individual
decât de manieră progresivă de-a lungul copilăriei şi adolescenţei; achiziţionarea lor totală
caracterizează perioada maturităţii.

Plasticitatea aparatului psihic uman este considerabilă şi capacitatea sa de adaptare este

puternic influenţată de repetare. Dacă această repetare, exersare se desfăşoară într-o atmosferă
de securitate, ea se acompaniază de obişnuinţă, de crearea unor obiceiuri şi funcţiile nervoase
necesare adaptării se organizează şi consolidează rapid. Dacă din contră, subiectul trăieşte
într-o atmosferă de angoasă sau de insecuritate, obişnuinţa este înlocuită de sensibilizare şi
muncitorul, în loc să vadă cum oboseala sa se atenuează, prezintă accidente de "intoleranţă
nervoasă" sau de "alergie mentală". Aceasta semnifică întronarea tulburărilor psihice.

2
Atunci când i se impun omului condiţii de muncă, care cer activarea unor structuri funcţionale
pe care el nu le poate elabora cu uşurinţă, munca este până la urmă refuzată, respinsă, fie prin:
şomaj, absenteism, fie prin alcoolism, fie printr-o somatizare patologică.

Experienţa în muncă a bolnavilor şi deficienţilor mentali demonstrează, în acelaşi timp, că

oricare om, oricare ar fi sărăcia sistemului său nervos, este susceptibil de adaptare în muncă.
Este suficient doar, să îi propui o activitate corespunzătoare funcţiilor mai solid achiziţionate,
consolidate la nivelul speciei umane.

Funcţionarea aparatului mental, ca şi a oricărei funcţii vitale, nu este niciodată în repaus

complet. El funcţionează constant, având la îndemână un anumit număr de mecanisme
adaptative sau de apărare, mai mult sau mai puţin proprii personalităţii fiecărui individ. Un
minimum de tensiune psihică, trăită de anumite persoane ca tensiune anxioasă, este prezentă,
deci, la toţi indivizii şi în toate civilizaţiile. Omul este singurul animal care a reuşit trecerea de
la natură la cultură, graţie dezvoltării unui neoencefal, schimburile sale cu mediul rămânând
întotdeauna vitale. Schimburile sale sunt acum nu doar controlate, dar şi amplificate de
aparatul său mental şi se bazează pe limbaj, capacitatea de amintire a trecutului şi pe cea de
anticipare a viitorului. Schimburile sunt stimulate de energia emoţională, al cărui echilibru
este controlat prin mecanisme de apărare psihice, care, întotdeauna treze, sunt mărturia vieţii
aparatului mental. Această constantă - vigilenţa - fondează de altfel, esenţa doctrinelor
psihoterapeutice (= nevoia constantă de a se justifica, explica, scuza).

În mod normal (fiziologic) orice persoană trebuie să reuşească să-şi regleze (ajutată de cultură
şi educaţie) aparatul său mental (să-l oblige, aşa cum obligăm aparatura imunologică prin
vaccinare sau creşterea forţei fizice prin antrenament sportiv). El dispune astfel de o rezervă
de energie ("se simte în formă"), care conduce la creaţie, la inovaţie. Din contră, atunci când
situaţiile critice noi se acumulează fără ca să existe adaptare şi rezolvare a tensiunilor,
funcţionarea personalităţii se orientează către psihologic-patologic, stare caracterizată prin
suferinţă şi fantasme ostile. Această suferinţă se şterge dacă sunt luate măsuri terapeutice sau
rezolutive imediate. Dacă nu, ele se menţin fixându-se frecvent într-o organizare (stare)
cicatricială patologică.

Sănătatea mentală a unei persoane care munceşte trebuie realizată, obţinută, acţionând pe
două căi: asupra mediului şi asupra individului.

În raport cu mediul apare necesitatea de a modifica condiţiile de muncă pentru a menţine

sănătatea şi confortul muncitorului pentru a păstra munca cât mai agreabilă, cât mai de înţeles
(pentru a-ţi iubi munca nu trebuie oare să o înţelegi ?).

Asupra individului se intervine ajutându-l să ajungă la o stare de echilibru emoţional, pentru a

reacţiona şi a se comporta ca un adult.

Menţinerea unei stări bune a sănătăţii mentale permite muncitorului un confort total, o
perfectă realizare de sine şi o excelentă integrare socială.

Aceste realizări nu pot fi decât opera unei echipe în sânul căreia toate disciplinele care se
preocupă de menţinerea sănătăţii au un rol unic. Pentru a-i ajuta în această sarcină a fost
creată psihopatologia muncii.

3
La începutul cercetărilor în domeniul psihopatologiei muncii se urmărea reliefarea tabloului
clinic al afecţiunilor mentale care ar putea fi ocazionate de activitate. Contextul de atunci era
caracterizat printr-un câmp de cunoştinţe, foarte larg dominat de patologia profesională
somatică rezultată din nocivităţi fizico-chimico-biologice ale postului de muncă.

Principala preocupare în domeniu continuă să fie prevenirea îmbolnăvirilor profesionale în

raport cu pericolele specifice adresate sănătăţii de riscurile fizice, de riscurile chimice toxice
sau în raport cu deficienţele de natură ergonomică. Eforturile sunt îndreptate, în principal,
spre mediul fizic şi sănătatea fizică. În ultima perioadă, totuşi, atenţia a început să fie
îndreptată tot mai mult şi spre aspectele psihosociale ale mediului de muncă, pentru că există
convingerea tot mai puternică asupra faptului că un număr de îmbolnăviri ca: hipertensiune
arterială, boli cardiace şi tulburări mentale sunt urmare acţiunii unor factori de stres. Indivizii
tolerează diferit o aceeaşi intensitate a stresului în funcţie de factori genetici şi organici
diverşi, de vârstă, factori sociali ca educaţia, ocupaţia, contextul vieţii economico-sociale.
De asemenea, atât cercetările cât şi programele de intervenţii preventive în raport cu posibile
fenomene de inadaptare în muncă şi cu efectele acestora utilizează tot mai mult un model
multidimensional al omului în muncă în contextul modificării radicale a relaţiilor omului cu
munca sa, ca urmare a introducerii de tehnici şi tehnologii noi, de noi modalităţi de organizare
a muncii, ca urmare a apariţiei unor activităţi cu pericole noi şi uneori deosebit de grave
pentru sănătatea şi securitatea personalului.

De altfel, rapoartele şi programele Agenţiei Europene de Securitate şi Sănătate în Muncă,

evidenţiază chiar pe prim plan al priorităţilor în domeniu, factorii psihosociali, ca factori de
risc profesional.

În contextul celor prezentate anterior, la nivel european şi internaţional s-au intensificat

preocupările referitoare la evidenţierea factorilor psihosociali şi de stres ca factori de risc
pentru confortul, securitatea şi sănătatea personalului angajat în diferite activităţi profesionale
moderne. Preocupările antrenează organisme internaţionale, naţionale şi locale, specialişti,
manageri, sindicate şi personal interesat.

Din rezultatele anchetelor, din rapoartele şi programele de acţiuni ale diferitelor organisme
europene, care acţionează în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, rezultă o serie de
concluzii, direcţii şi recomandări referitoare la politica de prevenire a factorilor psihosociali
de risc.

Se apreciază că, în sfera factorilor profesionali de risc şi a efectelor acestora asupra sănătăţii şi
performanţelor personalului, cunoştinţele acumulate până în prezent trebuie valorificate în
mai mare măsură atât în ţările industrializate, cât şi, mai ales, în ţările în curs de dezvoltare.
Activităţile întreprinse rămân limitate şi fragmentare, iar rezultatele relevante ale cercetărilor
realizate nu sunt suficient de larg propagate între ţările şi factorii interesaţi.

Sectorul micilor întreprinderi rămâne sectorul în primul rând interesat şi vizat în toate ţările.
Muncitorii sunt expuşi la riscuri fizice, chimice şi biologice şi, de asemenea, la o serie de
factori de risc cu conţinut psihosocial (distres). Muncitorii nu sunt întotdeauna protejaţi
adecvat prin politica de securitate socială.

Informaţiile disponibile indică totuşi că acţiunile întreprinse, în funcţie de condiţiile şi

procedurile naţionale, nu sunt doar de dorit, ci chiar posibile.
4
Mediul psihosocial şi factorii de stres au reprezentat subiectul centrului de interes atât al
specialiştilor, practicienilor, cât şi al autorităţilor publice, managerilor, muncitorilor. Acest
interes trebuie însă intensificat.

Obligativitatea acţionării într-un cadru tripartit, trebuie să conducă la elaborarea,

implementarea şi evaluarea periodică a unei politici naţionale coerente referitoare la
securitatea şi sănătatea profesională, la condiţiile de muncă, luând în considerare condiţiile şi
experienţa (practica) naţională şi internaţională în raport cu noi factori de risc.

Această politică trebuie să indice funcţiile şi responsabilităţile (în raport cu securitatea şi

sănătatea în muncă, cu condiţiile de muncă), ale diferitelor autorităţi, ale patronilor, ale
angajaţilor, luând în considerare şi caracterul complementar al unor asemenea responsabilităţi.

2. Activităţi posibile

Activităţile întreprinse în raport cu această categorie de factori profesionali trebuie integrate la

diferite niveluri de acţiune şi trebuie direcţionate (în acord cu condiţiile şi experienţa naţională
a fiecărei ţări) spre:

- optimizarea activităţilor de formare şi informare (la diferite niveluri) în

raport cu factorii de risc existenţi în diferite domenii de activitate cu tehnici şi
tehnologii noi, pe baza conceperii unui sistem de colectare şi transmitere
de date statistice;
- activităţi de organizare a unor întâlniri naţionale, zonale sau locale
(manifestări ştiinţifice, consultări, schimburi de informaţii etc.);
- -mai buna utilizare, valorificare a cunoştinţelor acumulate din studiile şi
cercetările în domeniu, atât fundamentale, cât şi aplicative;
- -dezvoltarea unor activităţi de formare a specialiştilor la diferite niveluri;
- -adaptarea textelor de legi şi reglementări în raport cu progresele
acumulate în domeniu şi cu competenţele organismelor de coordonare şi
control.

Cunoaşterea şi recunoaşterea tot mai largă a factorilor psihosociali şi de stres ca factori de risc
la locurile de muncă şi a impactului lor asupra stării de sănătate, în acelaşi timp fizică şi
mentală - este de cea mai mare importanţă pentru eficacitatea măsurilor preventive. De aceea,
sunt deosebit de importante şi acţiunile de informare şi formare întreprinse în raport cu
personalul situat la toate nivelurile de acţiune (cercetători, practicieni, autorităţi, patroni,
angajaţi etc.), în diferite domenii de activitate economică, acordând prioritate categoriilor de
personal expus la riscuri majore şi sectoarelor cu riscuri ridicate.

Factorii responsabili în domeniul sănătăţii în muncă şi serviciile de asistenţă medicală primară

trebuie să participe în aceste grupuri de acţiune la nivel naţional, în scopul formării noilor
atitudini şi comportamente faţă de problemele actuale de securitate şi sănătate în muncă şi să
promoveze adaptarea personalului angajat la condiţiile de muncă specifice etapei actuale de
dezvoltare a tehnicii.

2
Activitatea de informare şi formare ca şi cea a mass media (mijloace audiovizuale, TV, presă,
radio - naţionale sau locale etc.) trebuie să includă în programele lor prezentări ale factorilor
profesionali de risc de natură psihosocială şi de stres.

Pentru a susţine şi dezvolta aceste acţiuni de sensibilizare şi promovare a conştientizării

acestor factori, autorităţile competente, cu cooperarea partenerilor sociali, a organismelor de
securitate socială şi a serviciilor de sănătate şi securitate profesională, trebuie să conceapă sau
să optimizeze programele de colectare a datelor statistice referitoare la starea de sănătate a
diferitelor categorii profesionale (structura şi frecvenţa diferitelor boli sau tulburări ale stării
de sănătate) şi la factorii profesionali (condiţii, noxe, exigenţe etc.) care favorizează sau
determină tulburarea stării de confort, securitate şi sănătate.
De asemenea, trebuie organizate seminarii, simpozioane, întâlniri, consfătuiri, mese rotunde
etc. la nivel naţional, departamental, interdepartamental şi local pentru a promova schimbul de
informaţii şi experienţă.

Rezultatele şi "know-how"-ul derivat din cercetări nu este utilizat suficient la toate nivelurile,
cel puţin nu în totalitate şi nu în mod sistematic. Astfel, aceste rezultate rămân stocate la
nivelul disciplinelor şi specialiştilor care le realizează, în bănci de date valorificate în cercetări
ulterioare şi trece un timp relativ mare până când rezultatele de valoare, importante, cu
aplicabilitate imediată să ajungă să fie implementate şi să determine optimizarea condiţiilor de
muncă, a mediului de muncă, a organizării muncii.

Pe de altă parte, investiţiile prevăzute pentru cercetări noi sunt în general mai mari decât cele
alocate pentru integrarea şi utilizarea cunoştinţelor acumulate dovedind mai slaba preocupare
pentru această a doua acţiune. De aceea, este necesară preocuparea pentru stabilirea unui
sistem funcţional care să susţină şi urgenteze această valorificare, integrare, implementare la
nivelul locurilor de muncă vizate, pe baza cooperării tuturor celor implicaţi: autorităţi,
manageri, angajaţi, cercetători şi practicieni.

Este deosebit de importantă preocuparea pentru realizarea colaborării dintre oamenii de ştiinţă
şi practicieni sau a unor cercetători care, plecând de la abordarea teoretică şi fundamentală a
problemelor studiate şi ridicate de practică să se continue cu verificarea concluziilor şi
propunerilor tot în practică, în domeniul de activitate respectiv. Se consideră că este mult mai
eficient şi eficace ca aceeaşi echipă de cercetători să realizeze şi abordarea teoretică -
fundamentală şi cea practică - aplicativă a unei probleme ridicate de securitatea şi sănătatea
profesională.

Autorităţile trebuie să susţină atât efectuarea cercetărilor pentru identificarea factorilor de risc,
cât şi aplicarea în practică a măsurilor preventive care să asigure condiţiile de securitate şi
sănătate în muncă. În acelaşi timp, tot autorităţile împreună cu partenerii sociali de dialog
trebuie să adreseze întrebări, să pună probleme cercetării ca urmare a unor necesităţi izvorâte
din practică, fiind însă informate corespunzător asupra posibilităţilor, dificultăţilor şi limitelor
unor cercetări pentru ca să poată formula întrebări, solicitări rezonabile în raport cu probleme
prioritare şi posibil de rezolvat.

Nu trebuie trecut cu vederea nici rolul jucat de reîntoarcerea răspunsurilor până la nivelul
muncitorului care poate fi primul care a ridicat o problemă. De asemenea, întreprinderile
trebuie îndrumate şi susţinute în această activitate de informare şi formare a personalului
asupra riscurilor profesionale şi a căilor de reducere sau prevenire.
3
Este evident că o promovare de cercetări adecvate nu va fi posibilă fără un efort corespunzător
de pregătire la diferite niveluri şi în special la acela al specialiştilor pentru ca aceştia să nu
omită ca obiect al cercetărilor şi intervenţiilor - factorii de risc de natură psihosocială şi de
stres.

3.Acţiuni la nivel de întreprindere

3.1. Identificarea şi evaluarea factorilor de risc

Acţiunile preventive, corective şi/sau de protejare a personalului presupun, într-o primă etapă,
cunoaşterea problemelor, situaţiilor, identificarea şi evaluarea factorilor profesionali de risc
precum şi a efectelor acestora asupra stării de confort, securitate şi sănătate. Natura
multidimensională a factorilor de risc psihosocial sugerează faptul că informaţiile, datele care
urmează a fi culese trebuie să fie la fel de variate şi complexe pentru a putea reprezenta
indicatori valizi şi suficienţi ai situaţiilor reale. În alegerea metodelor, instrumentelor şi
indicatorilor trebuie avute în vedere următoarele considerente (principii) metodologice:

¾ Sunt necesare metode şi tehnici colective (ca tehnici de grup), care să evidenţieze
tipurile majore de tulburări ale echilibrului şi stării de sănătate (fizică şi mentală):
afective (emoţionale), fiziologice, somatice, neuroendocrine şi comportamentale în
relaţie cu sarcina/mediu/factori organizaţionali/factori individuali (factori
consideraţi critici, pe baza datelor disponibile);
¾ Metodele şi instrumentele trebuie să prezinte o încredere şi validitate
corespunzătoare;
¾ Metodele şi tehnicile trebuie să fie uşor de aplicat;
¾ Activitatea de culegere a datelor necesare nu trebuie să fie costisitoare;
¾ Metodele, tehnicile şi indicatorii trebuie să fie larg generalizabile;
¾ Metodele şi tehnicile trebuie să fie foarte bine stăpânite sau uşor de însuşit.

În afara acestor principii cu caracter general este necesar de evidenţiat în continuare alte
câteva aspecte pornind de la metodele utilizate în momentul de faţă la nivelul ţărilor care au
programe de acţiune în acest domeniu.

Astfel, utilizarea evaluării subiective în identificarea factorilor de risc şi a efectelor acestora,

implicând o modalitate subiectivă de percepere a acestora (de notat că "subiectiv" nu
înseamnă "subiectivism", ci perceperea de către un subiect al investigaţiilor, deci de către un
individ şi nu o înregistrare obiectivă de către un aparat, de exemplu) poate condiţiona
rezultatele care nu prezintă o importanţă obiectivă, deci nu au un grad mare de generalitate
decât dacă evaluările se realizează pe un lot experimental care corespunde anumitor cerinţe şi
condiţii statistice (natură cantitativă şi calitativă).

De asemenea, este necesar ca factorii profesionali şi cei individuali cercetaţi să-şi aibă în
totalitate corespondenţi printre itemii chestionarelor, check-list-urilor sau scalelor utilizate.

4
Uniformizarea şi standardizarea nu sunt posibile în raport cu totalitatea instrumentelor
utilizate pe plan internaţional datorită diferenţelor existente la ora actuală, diferenţe de natură
economică, culturală, socială etc.

Aplicarea acestor instrumente necesită prudenţă în funcţie de persoanele utilizate ca subiecţi,

în acest sens trebuind să se realizeze o permanentă adaptare privind condiţiile de utilizare (loc,
durată, formulare a itemilor, etc.) pentru a fi siguri de cooperarea subiecţilor, de respectarea
nivelului lor de înţelegere, de asigurarea fiabilităţii şi validităţii rezultatelor.

În acelaşi scop nu trebuie considerate în mod absolut anumite chestionare ca fiind superioare
altora, ci fiecare ca fiind corespunzător într-o anumită situaţie, conjunctură.

În etapa actuală, o abordare normativă, limitativă nu este realistă. Mai curând, se sugerează că
utilizatorii îşi pot dezvolta propria tehnică pentru procurarea de informaţii în raport cu aceste
dimensiuni. O mai mare uniformitate poate şi trebuie să se realizeze după o perioadă de
experienţă de încercare. Căile actuale de culegere a datelor nu trebuie văzute ca un mod ultim
şi ideal de abordare în evaluarea cauzelor şi efectelor factorilor de risc profesional; trebuie
considerate doar ca o primă propunere de abordare şi care trebuie să devină subiect de
optimizare. În acest scop sunt necesare încercări paralele în domeniu, cu procedurile
existente, pentru a le testa fezabilitatea şi calităţile. Acestea pot include studii ale condiţiilor
de muncă în cadrul unuia sau al mai multor domenii de activitate, dar cu reprezentarea cât mai
largă posibil sub aspect cultural/geografic.

Prezenţa condiţiilor de muncă presupunând riscuri trebuie să fie detectată prin observaţiile
reacţiilor individuale şi de grup (a indicatorilor propuşi). Indicatorii specifici sau semnele
reflectând progresiv forme severe de stres - cu fenomene de tulburare a stării individuale pot
fi:
¾ stări negative ale dispoziţiei individuale sau de grup - persistente sau recurente sau
stări emoţionale reflectând anxietate crescândă, depresiune şi iritabilitate;
¾ o schimbare funcţională într-unul sau mai multe sisteme ale organismului indicând
o activitate deviantă în raport cu limitele normale (de exemplu, frecvenţă cardiacă
crescută);
¾ modificări comportamentale importante indicând modalităţi negative de coping -
comportamente de evadare în raport cu experienţe profesionale neplăcute (de
exemplu, indice crescut de absenteism fără cauze explicabile);
¾ modificări biochimice şi/sau fiziologice cu o reversibilitate lentă, de natură
nespecifică şi posibil patogenă (tulburări digestive recurente, hipertensiune
arterială);
¾ conduite aberante în detrimentul sănătăţii, relaţiilor interpersonale, obiectivelor
profesionale (de exemplu, consum excesiv de alcool);
¾ schimbări morfologice indicând boli somatice sau mentale (infarct de miocard,
ulcer, nevroze).

Indicatorii reacţiilor în toate stadiile de mai sus, sunt sugestivi pentru existenţa stresului
rezultat din influenţele de tip psihosocial. Ele trebuie examinate cu promptitudine, ca şi toţi
factorii determinanţi, favorizanţi, individuali şi profesionali. Trebuie observat că identificarea
subiectivă a surselor de distres poate să nu fie sigură, de încredere, validă. Muncitorii pot fi
insensibili, să nu conştientizeze anumiţi factori de stres sau pot, inconştient, să le nege
prezenţa. În timp ce plângerile muncitorilor referitoare la distresul profesional întotdeauna
5
sunt recunoscute, utilizarea lor pentru identificarea riscurilor este discutabilă în raport cu
anumite probleme şi situaţii. Utilizarea în paralel a unui număr cât mai mare posibil de
indicatori obiectivi conţinuţi în acţiunile propuse de culegere de date poate oferi informaţii de
confirmare a datelor subiective.

În prezent, caracterul semnificativ al acestor indicatori necesită comparaţii adecvate cu norme

şi alte date de referinţă care pot fi disponibile (standarde).

În acest sens, trebuie amintit în primul rând standardul SR ISO 10075-1, 2, Principii
ergonomice referitoare la efortul în activitatea mentală - care conţine o serie de cerinţe de
proiectare, care dacă nu sunt respectate, se pot constitui în factori de suprasolicitare şi de risc.
De asemenea, în funcţie de specificul activităţii, al condiţiilor de muncă, al factorilor de
mediu, se poate utiliza oricare dintre standardele ergonomice conţinând cerinţe de proiectare
în raport cu diverşi factori profesionali care se pot constitui în factori de risc.

În continuare, după identificarea factorilor de risc şi a efectelor acestora, se trece de fapt la

adoptarea unor PROGRAME de acţiuni preventive, programe care conţin două grupe mari de
acţiuni; având în vedere că stările de stres, de dezechilibrare, de tulburare a stării de sănătate
rezultă din interacţiunea deficitară a două grupe de factori: factori profesionali şi factori
individuali şi acţiunile preventive vor fi îndreptate în două mari direcţii:

¾ evitarea situaţiilor de suprasolicitare şi de stres prin eliminarea sau reducerea

factorilor profesionali de risc;
¾ ajutarea, susţinerea personalului pentru a face faţă factorilor şi situaţiilor de risc
imposibil de eliminat.

3.2. Acţiuni de eliminare sau reducere a factorilor

profesionali de risc

Aceste acţiuni se referă la:

¾ reproiectarea activităţii: modificarea conţinutului activităţii, îmbogăţirea

sarcinilor, alternarea diferitelor sarcini, eliminarea activităţilor fracţionate şi
simplificate;

¾ măsuri organizatorice: modificarea modului de organizare a activităţii - o mai

mare autonomie, atribuirea de responsabilităţi, creşterea autonomiei echipelor de
muncitori în gestionarea sarcinilor şi ritmului de lucru, organizarea raţională a
timpului de muncă şi de odihnă, program de lucru care să permită activităţi
extraprofesionale;

¾ măsuri ergonomice şi optimizarea mediului de muncă; controlul riscurilor

profesionale, optimizarea factorilor ambientali (microclimat, iluminat, colorit etc.)
şi de amenajare a postului de muncă etc.;

¾ optimizarea spaţiului de muncă: evitarea încărcării prea mari a spaţiului de muncă

sau, din contră, a muncii în condiţii de izolare;
6
 ¾ informarea corespunzătoare privind procesul de muncă (de producţie),
informare timpurie referitoare la orice modificare tehnologică şi de introducere de
noi tehnici şi tehnologii;

¾ antrenarea lucrătorilor, angajaţilor la luarea unor decizii privind măsuri

organizatorice, metode de muncă;

¾ o formare şi educare corespunzătoare: o educaţie în domeniul sănătăţii,

cunoaşterii şi recunoaşterii riscurilor, a măsurilor preventive;

¾ măsuri de ameliorare a mediului psihosocial: participarea personalului la luarea

deciziilor, aprecieri şi încurajări din partea superiorilor, susţinere din partea
colegilor şi subordonaţilor, garanţia menţinerii postului, perspective în promovarea
profesională etc., toate acestea creând sentimentul controlului individual asupra
mediului social.

Conştientizarea crescândă este o condiţie esenţială pentru implementarea intervenţiilor

practice. Toţi cei interesaţi trebuie să fie convinşi de importanţa problemei, de validitatea
studiilor şi cercetărilor care se realizează şi de necesitatea măsurilor de control în primul rând.
Este necesară, de asemenea, o răspândire eficientă a informaţiilor şi o activitate eficientă de
convingere. Eforturile trebuie direcţionate spre creşterea nivelului de informare,
conştientizare, interiorizare la nivelul ansamblului populaţiei, al angajaţilor şi muncitorilor, al
specialiştilor în domeniul securităţii şi sănătăţii profesionale şi al autorităţilor publice.

Formarea şi informarea grupurilor interesate reprezintă o cerinţă de bază. Personalul care se

ocupă de sănătatea în muncă are nevoie de pregătire pentru o cunoaştere tot mai bună,
completă, permanent actualizată a indicatorilor psihologici, comportamentali şi fiziologici
necesari: în detectarea timpurie a alterării stării de sănătate, în recunoaşterea factorilor
profesionali psihosociali, în evaluarea şi în elaborarea de măsuri preventive care trebuie
aplicate. Specialiştii în securitate profesională de la nivel de întreprindere trebuie, de
asemenea, să fie pregătiţi suficient pentru a înţelege importanţa factorilor psihosociali, de
stres în relaţie cu prevenirea accidentelor.

Managerii şi supraveghetorii trebuie să posede cunoştinţe fundamentale (de bază) în

recunoaşterea situaţiilor stresante şi în privinţa metodelor care pot fi utilizate pentru a
controla factorii de stres profesionali, psihosociali. Educarea muncitorilor pe probleme de
sănătate trebuie să includă o informare adecvată referitoare la riscurile în muncă.

Progresele în recunoaşterea şi controlul riscurilor profesionale nu pot fi realizate fără o

cooperare (participare) totală a muncitorilor. Participarea muncitorilor este de aceea o
trăsătură esenţială a oricărei acţiuni întreprinse la nivel de întreprindere.

Participarea muncitorilor este prin ea însăşi de o mare importanţă pentru reducerea

potenţialului de tensiuni psihosociale în muncă. Informarea precoce şi participarea în raport
cu schimbările în organizarea muncii, în procesele de muncă este necesară şi este cunoscut
faptul că influenţa asupra muncii este de o mare importanţă atât pentru satisfacţia în muncă,
cât şi pentru sănătate. Metodele de management şi organizare a muncii trebuie să aibă la bază
recunoaşterea nevoilor general umane precum şi a celor individuale, în afara nevoilor
7
economice. În afara recompenselor de ordin material, munca trebuie să fie o sursă de
motivaţie şi reacţii emoţionale pozitive prin controlul, direcţionarea şi susţinerea nevoilor
individuale.

Activităţile specifice în raport cu factorii psihosociali ca factori de risc trebuie să aibă ca scop
în special stabilirea unor bune relaţii interumane în interesul întreprinderii, care să favorizeze
un climat psihosocial optim. Măsurile trebuie luate de manageri cu sprijinul muncitorilor şi cu
consultarea serviciilor sau specialiştilor în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă (ingineri
de securitate, medici de medicina muncii, ergonomi, psihologi etc.). Proiectele pilot pot fi
utilizate ca modele pentru demonstraţii.

Serviciile de sănătate profesională au un rol important în recunoaşterea şi controlul

factorilor de stres în muncă. Ele au rolul de a face legătura între cercetare şi practică şi de a
plasa factorii psihosociali şi de stres atât în perspectiva securităţii în muncă, cât şi a sănătăţii
în muncă. Supravegherea stării de sănătate a muncitorilor este utilă în mod deosebit pentru
detectarea precoce a efectelor negative asupra stării de sănătate.

Întreprinderile pot apela, de asemenea, pentru expertizări, la specialişti din afara lor:
ergonomi, fiziologi, psihologi, sociologi, servicii de inspecţie.

Datorită naturii multidimensionale/multicauzale a problemelor de sănătate ca urmare a

acţiunii unor factori profesionali, este necesară o abordare multidisciplinară. Măsurile de
control nu pot fi aplicate prin abordarea simplă a unui singur factor, printr-o singură soluţie.
Trebuie abordat sistemul de muncă (abordare sistemică) şi introdusă o combinaţie de strategii.
Cele care vizează factorii de suprasolicitare şi distres trebuie încorporate în activităţile diverse
care urmăresc optimizarea condiţiilor de muncă, a mediului şi a sănătăţii muncitorilor în
ansamblu.

Este necesar să se intervină eficient şi sistematic la nivelul întreprinderii. În legătură cu

aceasta trebuie reamintite prevederile legislative europene, precum şi cele naţionale, care
subliniază responsabilitatea celor care angajează şi conduc întreprinderile de a asigura ca
locurile de muncă, echipamentele tehnice, procesele de muncă să fie sigure şi fără riscuri
pentru sănătate şi securitate. Măsurile trebuie să includă forţa pe care o creează cooperarea
dintre cei care angajează şi muncitori, cu îndeplinirea de către cei care angajează a obligaţiilor
pe care le au în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

3.3. Acţiuni de formare a strategiilor de adaptare la stres

şi de "prim ajutor psihologic în caz de distres"

3.3.1. Acţiuni de formare a strategiilor de adaptare la stres. Având în vedere faptul că

prima cale de luptă împotriva riscurilor şi factorilor de risc pentru sănătatea şi securitatea în
muncă nu poate conduce la eliminarea totală a factorilor şi situaţiilor care suprasolicită şi/sau
stresează personalul sunt necesare şi măsurile de protejare şi susţinere a acestuia din urmă. În
primul rând, personalul trebuie învăţat şi ajutat să-şi formeze strategii de adaptare la factorii
şi problemele respective (denumite strategii de "coping"), strategii care-i ajută să facă faţă
diverselor probleme cu care se confruntă. În al doilea rând, atunci când totuşi anumiţi indivizi
prezintă o serie de simptome obiective sau subiective care indică efecte negative ale factorilor
8
profesionali de risc, este, de asemenea, necesară ajutorarea lor pentru refacerea echilibrului
intern al organismului, pentru refacerea stării de confort şi sănătate şi a unui comportament
normal, sigur şi eficace.

Conceptul de "coping" a fost elaborat de Lazarus şi Launtier în 1978, acesta desemnând un

ansamblu de mecanisme şi conduite pe care individul le interpune între el şi evenimentul
perceput ca ameninţător, pentru a stăpâni, a ţine sub control, pentru a tolera sau
diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic şi psihic.

Lazarus şi Folkman (1984) l-au definit ca reprezentând ansamblul eforturilor cognitive şi

comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor, cerinţelor externe
şi/sau interne care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ.

Termenul "coping strategy" sau "coping ability" este utilizat în special în literatura
anglosaxonă în timp ce "stratégie d'ajustement" (Dantchev, 1989; Dantzer, 1989) se utilizează
în cea de limbă franceză.

Răspunsurile individului la factori de stres, răspunsuri necesare acestuia pentru a putea face
faţă situaţiilor respective pot fi de natură total cognitivă sau afectivă (exemplu:
transformarea în plan imaginar a unei situaţii periculoase într-o ocazie favorabilă de profit
personal), dar şi forme de comportament (înfruntarea deschisă a problemelor, adoptarea unei
conduite de evitare etc.).

Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de "coping") au adus o schimbare fundamentală

în cercetările referitoare la stres, prin schimbarea orientării acestora de la descrierea reacţiilor
la stres la descrierea şi cercetarea modalităţilor prin care individul controlează factorii şi
situaţia stresantă. Conform acestui nou mod de abordare a problemelor, stresul nu trebuie
căutat nici doar în raport cu individul, nici numai la nivelul evenimentului, ci în relaţia
individ-mediu. Caracteristicile cantitative şi calitative ale unui factor stresor nu influenţează
singure intensitatea stării de stres; reacţia negativă la stres este rezultatul dezechilibrului între
exigenţe (interne sau externe) şi resursele individului de a face faţă acestora. Factorii agresori
parcurg mai multe filtre individuale care conduc la amplificarea sau diminuarea reacţiilor, în
funcţie de modul în care sunt percepuţi (apreciaţi, evaluaţi) factorii respectivi.

Principalii mediatori ai relaţiei factor de stres-tulburare a echilibrului individual (în principal

emoţional) sunt reprezentaţi de:

¾ perceperea stresului sub influenţa: experienţei anterioare cu acelaşi tip de stres,

susţinerii sociale şi religioase;
¾ mecanismele individuale de apărare a Eului, care acţionează inconştient;
¾ eforturile conştiente: punerea în funcţiune a unui plan de acţiune, recurgerea la
diferite tehnici (relaxare, exerciţii fizice etc.).

Aceşti mediatori sunt antrenaţi în două procese de mediere a relaţiei: autoevaluarea

propriilor posibilităţi în raport cu situaţia respectivă şi strategiile individuale de ajustare în
raport cu aceasta.

Evaluarea reprezintă un dublu proces cognitiv de apreciere a gradului de pericol pe care îl

prezintă o situaţie anumită şi care poate afecta individul şi a resurselor personale de "coping".
9
Este vorba de o evaluare primară a potenţialului stresant şi una secundară a resurselor
individuale de adaptare.

Evaluarea primară conduce la stabilirea semnificaţiei pentru individ a factorului sau

situaţiei stresante şi, în funcţie de aceasta, la emoţii de o anumită calitate şi intensitate:

·pierdere emoţii negative: frică, mânie, ruşine etc.

·ameninţare
·beneficiu emoţii pozitive: pasiune, euforie

Evaluarea secundară pornind de la întrebarea ce poate face individul pentru a preveni o

pierdere, o ameninţare sau pentru a obţine beneficiul ajunge la a răspunde prin: schimbarea
situaţiei, acceptarea ei, fugă, evitare, căutarea unui plus de informaţii, a unui suport social,
acţiune impulsivă etc. Strategiile alese sunt de două tipuri:

-centrate pe emoţii: au ca obiectiv - reducerea tensiunii emoţionale fără a schimba

situaţia;
-centrate pe problemă: au ca obiectiv modificarea situaţiei, acţionând indirect asupra
emoţiilor.

Procesul de evaluare a relaţiilor individ-eveniment este influenţat de:

a. caracteristici individuale (resurse personale):

·credinţe - religioase (evenimente stresante sunt considerate ca încercări

din partea lui Dumnezeu, încercări pe care trebuie să le
acceptăm);
- în propria capacitate de control asupra stresului;
·rezistenţa la exigenţele exterioare (capacitatea de a ţine sub control factorii
şi evenimentele stresante);
·tendinţe anxioase, care determină tendinţe de a percepe situaţiile de viaţă ca
ameninţătoare, cu atât mai mult când sunt noi şi ambigue.

b. variabile ambientale, care influenţează atât perceperea situaţiei stresante, cât şi

alegerea strategiei:

·caracteristicile situaţiei - natura pericolului, durata, iminenţa etc.; dacă

situaţia este evaluată ca susceptibilă la schimbare, sunt utilizate mai frecvent
strategiile centrale pe rezolvarea problemei; dacă situaţia este considerată ca
putând fi transformată sau, din contră, ca nefiind controlabilă - se utilizează
strategii centrate pe reducerea tensiunii emoţionale;

·resursele sociale (suportul social) - reţeaua de susţinere socială a individului,

reprezentând ansamblul relaţiilor interpersonale ale individului, care-i
furnizează o legătură afectivă pozitivă (prietenii, dragoste etc.), un ajutor
practic (material, financiar), informaţii şi aprecieri referitoare la situaţie; este
foarte important modul în care apreciază individul gradul de susţinere socială -
cu cât îl apreciază ca fiind mai mare, cu atât îi creşte sentimentul capacităţii
proprii de control a situaţiei şi se reduce efectul negativ al stresului.
10
Modalităţi de "coping"

Aceste strategii de relaţionare cu stresul pot modela conduita afectivă a individului în diferite
feluri:
a. Modificând sensul orientării atenţiei - deturnând-o de la sursa stresului (strategii
de evitare) sau, dimpotrivă, dirijând-o către aceasta (strategii de vigilenţă).

a.1. Strategiile de evitare conduc la orientarea individului către activităţi de

substituire comportamentală sau cognitivă tinzând spre eliminarea tensiunii
emoţionale (activităţi sportive, jocuri, relaxare, loazir etc.). Aceste strategii sunt totuşi
mai eficace când sunt asociate cu cele de confruntare cu evenimentul.
Printre strategiile de evitare se enumeră şi o altă subgrupă mai puţin adaptativă - cea a
strategiilor de fugă - individul crede, de exemplu, că scapă, se eliberează de stres, dacă
bea, fumează sau foloseşte medicamente; în realitate este vorba doar de un răgaz
temporar, puţin eficace şi cu efecte secundare, pe termen mai mult sau mai puţin lung,
nedorite, nocive pentru organism, atunci când situaţia stresantă durează mai mult.
Cercetările arată că aceste strategii de fugă sunt asociate cu anxietate, depresie şi
tulburări psihosomatice.

a.2. Strategiile de vigilenţă direcţionează atenţia individului spre situaţia stresantă

pentru a o controla şi preveni efectele stresului. Aceste strategii prezintă două forme:
de căutare a unui plus de informaţii şi de punere în acţiune a unor soluţii de rezolvare
a situaţiilor. Acest tip de strategii conduc la scăderea tensiunii emoţionale facilitând
controlul asupra situaţiei. Pot provoca, însă şi intensificarea stării emoţionale, atunci
când informaţiile suplimentare indică o mai mare gravitate a situaţiei decât cea
apreciată iniţial şi/sau imposibilitatea de a o rezolva.

b. Modificând semnificaţia subiectivă a evenimentului - recurgând la activităţi

cognitive, aparent de sfidare: exagerarea aspectelor şi implicaţiilor pozitive ale
situaţiei, evidenţierea aspectelor umoristice ale acesteia (făcând "haz de necaz"),
subevaluarea implicaţiilor negative, reevaluarea pozitivă etc. Aceste strategii sunt
eficace pe termen scurt şi când nu există o rezolvare momentană, pentru că reduc
tensiunea emoţională.

c. Modificând direct termenii actuali ai relaţiei individ-eveniment - prin punerea în

funcţiune a unor eforturi comportamentale de înfruntare a situaţiei-problemă în scopul
rezolvării acesteia prin confruntare (spirit combativ) şi/sau elaborarea şi realizarea
unor planuri de acţiune. Asemenea strategii determină atât modificarea situaţiei, cât şi
reducerea tensiunii emoţionale.

Clasificarea strategiilor "coping" şi metoda de evaluare a acestora

Plecând de la aceste diferite posibilităţi de a face faţă evenimentelor stresante se evidenţiază

două funcţii ale strategiilor de tip coping: influenţa asupra stării emoţionale şi controlul
asupra situaţiei, asupra problemei care generează starea de stres.

11
Metodologia pentru inventarierea diferitelor strategii se bazează pe identificarea modalităţilor
de reacţie în diferite situaţii stresante, având la bază marea variabilitate inter şi
intraindividuală precum şi utilizarea analizei factoriale pe un număr suficient de subiecţi.

În scopul evaluării strategiilor în funcţie de cele două dimensiuni principale amintite au fost
construite diferite scări-chestionare.

Dintre cele mai utilizate se pot cita cea a lui Lazarus şi Folkman (1984) - "The Ways of
Coping Check-List" cu 67 itemi repartizaţi în 8 subscări: primele două vizează strategiile
centrate pe probleme, iar celelalte şase, pe cele centrate pe starea emoţională:
1. rezolvarea problemei - căutarea de informaţii ("am stabilit un plan de acţiune
şi m-am ţinut de el")
2. spirit combativ sau acceptarea confruntării
3. îndepărtarea sau minimalizarea ameninţării
4. reevaluarea pozitivă
5. autoacuzarea
6. evitarea (mâncând, bând etc.)
7. căutarea unui suport social
8. stăpânirea de sine.

Alţi autori nu sunt total de acord cu această clasificare. Suls şi Fletcher (1985) utilizează
clasificarea care împarte strategiile în două grupe mari de evitare şi de vigilenţă, care opun
strategiilor pasive (evitare, fugă, negare, acceptare stoică) - strategiile active (căutare de
informaţii, susţinere socială, planuri de rezolvare).

Copingul, mai mult decât o simplă reacţie la stres, reprezintă o strategie multidimensională
de control, a cărei finalitate este schimbarea, fie a situaţiei, fie a aprecierii subiective.

Criteriile de eficacitate a copingului sunt şi ele multidimensionale:

-controlul sau reducerea impactului agresiunii asupra stării de confort fizic şi psihic,
conducând la reducerea excitaţiei şi depresiunii;
-stilul activ centrat pe rezolvarea problemei este mai eficace decât cel pasiv, centrat pe
emoţie;
-în funcţie de caracteristicile situaţiei, de durata şi controlabilitatea ei:
·evitarea este eficace la un stres pe termen scurt;
·strategiile active sunt eficace la un stres pe termen lung;
·strategiile active nu sunt eficace în cazul unor situaţii necontrolabile.

Copingul poate influenţa şi starea de sănătate fizică, influenţă însă dificil de evaluat (prin
studii prospective, de exemplu, biomedicale costisitoare).

Totuşi, există influenţe care pot fi identificate:

-influenţe asupra: frecvenţei, intensităţii şi duratei unor parametri fiziologici (tensiune
arterială, frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie) şi neurochimici de stres
(catecholaminele urinare, cortizol sanguin etc.);

-influenţe care pot afecta direct şi negativ sănătatea (risc de morbiditate şi mortalitate)
în cazul utilizării excesive de substanţe nocive sau al activităţilor cu risc (viteză
excesivă);
12
 -strategiile centrate pe emoţii pot ameninţa sănătatea pentru că împiedică punerea în
funcţiune a unor comportamente adaptative (de exemplu, negarea unei boli determină
consultarea tardivă a medicului).

Teoria cognitivă a stresului prezintă aspecte pozitive pentru că nu mai consideră stresul doar
ca un stimul obiectiv ameninţător, nici ca un răspuns emoţional linear, dependent de
gravitatea acestuia, ci ca un proces dinamic mediatizat de alte două procese - evaluarea
cognitivă a evenimentului (controlabilitatea) şi strategiile de coping (de control efectiv) -
ambele fiind în interacţiune. Această nouă concepţie depăşeşte modelul fiziologic al lui
Selye, care ignoră complexitatea relaţiilor între fiziologic şi psihologic şi mecanismele
implicate în stările de stres-distres-eustres.

Este, de asemenea, importantă prin utilizarea ei în informarea şi formarea personalului

confruntat cu diferite tipuri de stresuri profesionale şi prezentând diferite caracteristici
individuale de rezistenţă sau, din contră, de vulnerabilitate la stres.

Este însă absolut necesar a nu pierde din vedere întregul biopsihosocial, pe care îl reprezintă
individul uman şi a aborda problema formării unor conduite adaptative multidimensional (aşa
cum este activitatea profesională, aşa cum este individul şi aşa cum sunt relaţiile individ-
activitate).

3.3.2.Acţiuni de "prim-ajutor psihologic" în caz de distres

A doua categorie de acţiuni desfăşurate în scopul ajutorării personalului în raport cu situaţiile

stresante se referă la situaţiile în care, deşi s-au luat măsuri, fie de reducere a factorilor de risc,
fie de formare a unor strategii eficace de adaptare la aceşti factori, apar semne ale unor efecte
negative asupra organismului. În aceste situaţii, se acţionează printr-un ansamblu de tehnici
denumite de anumiţi autori "prim-ajutor psihologic în caz de distres". Între cele două categorii
de acţiuni nu există o demarcaţie chiar atât de netă, deoarece ele pot coexista atât în etapa de
prevenire cât şi în cea de remediere a problemelor provocate de riscul profesional.

Şi în această situaţie, se demarează prin informarea indivizilor asupra cauzelor şi efectelor

factorilor de risc profesional, asupra simptomelor care reflectă, de asemenea, efecte la nivel
mental, comportamental şi psihosomatic.

După aceasta se trece la alegerea şi aplicarea uneia sau a mai multora dintre metodele şi
tehnicile enumerate în continuare, având ca scop final refacerea echilibrului interior al
organismului şi a echilibrului individ-exigenţe profesionale:

¾ Tehnici de relaxare: trainingul autogen, metoda Jacobson, relaxarea musculară

progresivă, meditaţia
¾ Biofeedback – metodă de autocontrol şi/sau de relaxare
¾ Metoda de terapie comportamentală şi de desensibilizare
¾ Exerciţiile fizice
¾ Regimul alimentar
¾ Ergoterapia

13