1

Definirea psihomotricităţii
In cadrul studiilor de specialitate, psihomotricitatea a fost definita ca fiind:
-expresia maturizării şi integrării funcţiilor motrice şi psihice la nivelul pretins de integrarea
funcţională a individului în societate;
-o funcţie complexă, care îmbină elemente motorii şi psihice ce influențează comportamentul
individului, evidențiind participarea diferitelor procese şi funcţii psihice, cu reliefarea actelor
de răspuns la diferiți stimuli.
Psiho-, element de compunere academică cu semnificația „psihic”, face referire la
reflectarea realității prin intermediul actvității nervoase superioare. Corpul este integrat în
sfera experiențelor psihologice și reacționează la stimulii veniți din mediu. Psihicul definește
personalitatea ca unitate comportamentală dotată cu percepție, intelect și afectivitate.
Caracteristica fundamentală a psihicului este conștiența, funcție greu inteligibilă.
Conștiența:
-este proprietatea subiectului de a se identifica pe sine ca entitate distinctă de ambient și a găsi
toate particularitățile de sine;
-asigură ancorarea permanentă a omului în realitate, permite desprinderea subiectului de
lumea obiectivă și interacțiunea transformantă a realității.
Putem distinge, în scopul explicării conceptului de psihomotricitate, trei nivele
constitutive ale psihicului, anume:
-percepția și reprezentarea realității;
-limbajul și reconstrucția lingvistică a realității;
-afectivitatea.
Fiecare din aceste funcții are un rol important în unitatea psihicului, contribuind la
construcția și acțiunile subiectului.
Motricitatea, componentă funcţională a psihomotricității, este:
-capacitatea activității nervoase superioare de a trece de la un proces de excitație la altul, de
la un stereotip dinamic la altul, prin intermediul reacţiilor musculare care induc mişcarea
corpului sau a diferitelor sale componente; reacţiile motrice sunt răspunsuri elaborate la
anumite stimulări;
2

-ansamblu functiilor care asigura mentinerea posturii si executia miscarilor specific fiintelor
vii.
Reacţiile motrice, răspunsuri elaborate la anumite stimulări, se clasifica in reactii:
-reflexe, complet independente de vointa individului;
-automate, vointa intervine doar pentru a declansa o succesiune de miscari automate (de ex
mersul sau deglutitia);
-voluntare, fiecare gest este gandit inainte de a fi efectuat.
Studiul comportamentului motor este foarte important deoarece în activităţile
corporale predomină latura motrică, reacţiile motrice sunt răspunsuri elaborate la anumite
stimulări. In consecinta este firesc ca întregul efect al procesului instructiv educativ să depindă
într-o oarecare măsură şi de structura personalităţii în care aptitudinile psihomotrice deţin un
loc important. Însemnătatea educaţiei psihomotrice este dată de prezenţa acesteia ca unul din
principalele obiective specifice ale educaţiei fizice.
În studiile de specialitate se formulează obiectivul educaţiei fizice şi sportului arătând că
dezvoltarea psihomotorie cuprinde:
a) dezvoltarea capacităţilor motrice, ca: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, supleţea;
b) dezvoltarea kinesteziei (percepţia complexă a mişcării);
c) dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice (mers, alergare, săritură, aruncare,
căţărare, împingere, tracţiune etc.);
d) dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de
mişcare (stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).
Psihomotricitatea apare astfel, atât ca aptitudine, cât şi ca funcţie complexă de reglare
a comportamentului individual. Putem spune că ea include participarea diferitelor procese şi
funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de
răspuns. Activitatea individului, fizică și psihică, reflectă conjugarea capacităţilor motorii cu
cele psihice în realizarea acţiunilor, iar rezultatul este numit psihomotricitate. Astfel,
psihomotricitatea mai poate fi definita ca fiind:
-rezultatul integrării educaţiei şi maturizării funcţiilor motrice şi psihice, iar în ceea ce priveşte
mişcările, face trimitere si la determinarea lor (voinţa, afectivitatea, nevoile, impulsurile);
3

-expresia corpului în mişcare, coordonat de procesele nervoase superioare.

4

Psihomotricitatea și factorii dezvoltării psihomotorii:

-la nivelul membrelor inferioare se realizeaza mersul, sariturile, alergarea si se mentine
echilibrul corpului; toate acestea participa la dezvoltarea agilitatii care presupune miscari
coordonate; agilitatea defineste aptitudinea care insumeaza coordonarea motrica, mobilitate si
echilibru si consta din abilitatea de a schimba rapid directia corpului sau a membrelor; semnul
ca individul are o buna agilitate, este atunci cand el e capabil sa combine diverse miscari cu
fluiditate pastrand indici ridicati de eficienta;
-la nivelul membrelor superioare se desfasoara actiunile: apuca-da drumul, arunca-primeste;
aceste activitati specifice asigura independenta bratelor (miscari asimetrice si diferentiate),
conditie obligatorie pentru dezvoltarea abilitatii manuale ceea ce presupune: miscari de
finete;
-sub influenta si comanda sistemului nervos central fiziologic, individul cu agilitate si abilitate
manuala corespunzatoare va putea realiza activitati complexe coordonate, ceea ce implica o
coordonare dinamica generala adecvata.
La copii, educarea motricitatii presupune realizarea unui echilibru fizic si mental si
obtinerea controlului asupra propriului sau corp, in vederea realizarii viitoarelor activitati
profesionale si pentru asigurarea relatiilor sociale armonioase. Practic primele experiente
motrice sunt indispensabile achizitionarii notiunilor de spatiu si timp, elemente de baza ale
inteligentei. Modul de gandire psihometric poate fi sintetizat astfel: miscarile sunt strans
legate de psihic si implica personalitatea in totalitate, psihicul este strans legat de
miscarile care-i conditioneaza dezvoltarea.