Sunteți pe pagina 1din 31

Psihopedagogia sportului

Lect. univ. Dr. Voinea Mihaela

Obiective:
La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:
- identifice tipul de procese psihice implicate în activitatea sportivă
- demonstreze rolul diferitelor proceselor psihice în activitatea sportivă
- argumenteze rolul factorilor de personalitate în activitatea sportivă
- evalueze competenţele necesare, dezirabile pentru un antrenor/
profesor de educaţie fizică şi sport
- manifeste o atitudine deschisă şi responsabilă faţă de problematica
antrenamentului sportiv şi evoluţiile din domeniul sportiv

Bibliografie:
1. M. Epuran, 1990, „Modelarea conduitei sportive”, Editura Sport-
Turism, Bucureşti
2. Holdevici Irina, Vasilescu P, 1988, Autodepăşirea în sport, Editura
Sport-Turism, Bucureşti
3. Holdevici Irina, Vasilescu P, 1988, Activitatea sportivă. Decizie,
autoreglare, performanţă, Editura Sport-Turism, Bucureşti
4. Holdevici Irina,1993, Psihologia succesului, Editura Caleidoscop,
Bucureşti
5. Usaci Doina, 2008, Psihopedagogia sportului, note de curs
6. Zlate M (coord.), 2005, Psihologie – manual pentru licee, clasa aX-
a, Ed. Aramis, Bucureşti

Cuprinsul cursului:
1. Procesele psihice implicate în activitatea sportivă- caracterizarea generală
2. Rolul proceselor cognitive
3. Rolul proceselor proceselor reglatorii în activitatea sportivă
4. Factorii de personalitate şi influenţa lor asupra activităţii sportive
5. Performanţa sportivă şi antrenamentul total
6. Profilul de competenţă al antrenorului/ profesorului de educaţie fizică şi
sport
7. Grupul sportiv şi conducerea lui

1. Procesele psihice şi rolul lor în activitatea sportivă

Obiective: La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:

- să definească problematica psihopedagogiei

1
- să clasifice procesele psihice
- să analizeze procesele psihice care intervin în diferitele activităţi sportive

1.1. Obiectul de studiu al psihopedagogiei sportului


1.2. Clasificarea proceselor psihice

1.1. Sportul de performanţă, arată M. Epuran, este o activitate specifică


de limită a posibilităţilor fizice şi psihice ale individului; este un experiment
social în care îşi verifică forţele un număr impresionant de ştiinţe şi
discipline cu caracter ştiinţific. Printre disicplinele care participă la
înţelegerea complexităţii activităţii sportive şi mai ales la optimizarea ei este
psihologia.
În activitatea sportivă nu este suficient numai cunoaşterea şi înţelegerea
mecanismelor psihice care condiţionează performanţa sportivă, ci şi
educarea, optimizarea acestora, lucru realizat de pedagogie.
Psihopedagogia, disciplină cu caracter de graniţă (interdisciplinară) se
ocupă de cunoaşterea, înţelegerea, educarea şi autoeducarea proceselor şi
mecanismelor psihice care condiţionează performanţa sportivă.
Ca şi cel care o realizează, performanţa sportivă este rezultatul acţiunii a
trei componente: biologică, psihologică şi socială.
Componenta biologică reprezintă natura biochimică, fiziologică,
somatică a sportivului.
Componenta psihologică cuprinde întreaga sa personalitate
Componenta socială înglobează în ea civilizaţia, ştiinţa, tehnica cultura şi
mai ales, relaţiile interumane.
Psihopedagogia sportului cuprinde totalitatea demersurilor prin care
psihologii sau antrenorii cu pregătire psihologică (şi, în anumite condiţii
chiar profesorii de educaţie fizică) le întreprind pentru instruirea şi educarea
sportivilor, astfel încât aceştia să treacă de la starea de îndrumaţi, educaţi la
autoeducaţie. (Epuran, 1990, p.25)
Preocupările lor sunt reprezentate de :
- instruirea psihologică a sportivilor
- psihologia instruirii (pregătirii) şi antrenării
- pregătirea psihică
- pregătirea psihică pentru concurs
- asistenţa psihologică
- orientarea şi selecţia sportivă

1.2. Clasificarea proceselor psihice şi caracterizarea lor


Procesele psihice pot fi clasificate astfel:
a. Procese cognitive (de cunoaştere) – care ne furnizează şi prelucrează
informaţii despre lumea înconjurătoare.
Procesele cognitive senzoriale sunt : senzaţiile, percepţiile şi
reprezentările
Procese cognitive superioare: gândirea, memoria, imaginaţia

2
b. Procese reglatorii – care reglează energia psihică necesară
desfăşurării tuturor celorlalte procese psihice – atenţia, voinţa
c. Procese psihice stimulator-energizante – motivaţia, afectivitatea
d. Personalitatea - cel mai înalt şi integrator mecanism psihic, care le
corelează şi valorizeazăează pe toate celelalte

Senzaţiile sunt procesele psihice, elementare care sunt produse de


analizatori (organele de simţ). Cu ajutorul lor prelucrăm informaţiile despre
însuşirile izolate ale lumii înconjurătoare (căldură, culoare, gust etc.).
Senzaţiile se produc în virtutea unor legi ale sensibilităţii.
1. Legea pragurilor (intensităţii) – un stimul va produce o senzaţie
numai dacă atinge o anumită intensitate care depăşeşte un anumit prag,
denumit pragul minimal absolut.
2. Legea adaptării – se referă la modificarea sensibilităţii analizatorului
sub acţiunea repetată a stimulului.
3. Legea contrastului senzorial- constă în scoaterea reciprocă în
evidenţă a doi stimuli cu caracteristici opuse.
4. Legea semnificaţiei – se referă la faptul că dacă un stimul este foarte
important pentru o persoană, atunci el este mai repede recepţionat chiar dacă
are o intensitate mai slabă.
Tipuri de senzaţii
• Senzaţiile vizuale – sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice
din registrul 390-800 milimicroni şi sunt senzaţiile care au cea mai mare
pondere şi o foarte mare importanţă în viaţa omului.
• Senzaţiile auditive – sunt determinate de undele sonore cuprinse în
registrul 16-20000 cicli/ sec.
• Senzaţiile cutanate sunt de două feluri: tactile (generate de atingerea
şi presiunea obiectelor) şi termice (determinte de diferenţa dintre
temperatura propriului corp şi cea a obiectelor cu care omul vine în contact)
• Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţi chimice ale obiectelor
• Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile
care pătrund în cavitatea bucală.
• Senzaţiile proprioceptive semnalizează postura membrelor,
trunchiului şi capului. Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea
musculară din acei muşchi antrenaţi în poziţia statică şi în poziţia de lucru.
• Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi
informează despre direcţia, durată şi intensitatea efortului pentru realizarea
lor. Rolurile lor principale sunt.: reglarea mişcărilor şi integrarea lor în
acţiuni voluntare complexe.
Formele de bază ale chinesteziei sunt:
- chinestezia aparatului locomotor
- chinestezia manuală
- chinestezia verbo-motorie

3
• Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale biochimismului
intern al organismului: scăderea concentraţiei de substanţe nutritive din
sânge, a apei, a oxigenului.
• Senzaţiile de durere semnalizează tulburări funcţionale sau distrugeri
de tesuturi organice.

Percepţiile
Sunt porcese senzoriale care redau totalitatea informaţiilor despre
însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe
a stimulilor asupra analizatorilor (organelor de simţ)
Pecepţiile, ca şi senzaţiile, pot fi analizate după calitatea acestora: percepţii
vizuale, auditive, chinestezice etc.
Interesant de analizat, mai ales pentru activitatea sportivă sunt
formele complexe ale percepţiilor cum ar fi percepţia spaţiului, timpului şi a
mişcării.
Percepţiile au un rol reglator deosebit pentru activitate. De exemplu
percepţiile vizuale reglează viteza, direcţia şi amplitutudinea mişcării ( de
exemplu, percepţia adversarului ne ajută să ne reglăm mişcările)

Reprezentările
Sunt procese cognitiv-senzoriale care redau doar însuşirile importante
şi caracteristice pentru un obiect, sub formă schematică, în absenţa acţiunii
directe a stimulilor.
Reprezentările chinestezice sunt imagini mintale ale propriilor
mişcări. În timpul executării lor, se produc micro-mişcări în grupele de
muşchi corespunzătoare. Acestea sunt actele ideomotorii care pregătesc
desfăşurarea viitoarei mişcări. Pe baza lor se poate face chiar un antrenament
în reprezentare, înaintea celui efectiv. S-au constatat rezultate pozitive la cei
ce au folosit şi un antrenament ideomotor.

Gândirea
Gândirea este procesul psihic care se defăşoară în plan mintal, intern,
uzând de judecăţi, raţionamente, operaţii cognitive, cu ajutorul cărora
realizează o procesare profundă a realităţii.
Inteligenţa - una din actualele teorii ale inteligenţei este cea propusă
de H. Gardner care descrie şapte tipuri de inteligenţă: lingvistică, muzicală,
logico-matematică, spaţială, kinestezică, intrapersonală, interpersonală.
Pornind de la ele, se poate stabili profilul intelectual al unei persoane pentru
a-i arăta posibilităţile pe care le deţine şi pentru a stabili opţiunile educative
ce-i sunt adaptate.
La fel de interesantă şi actuală este şi teoria inteligenţei emoţionale
elaborată de D. Goleman. Conform acestei teorii, există cinci competenţe
emoţionale şi sociale de bază.
- cunoaşterea de sine: o evaluare realistă a talentelor proprii şi o
încredere de sine întemeiată

4
- autocontrol: stările emoţionale trebuie conduse astfel încât să
favorizeze îndeplinirea obiectivelor şi nu să le blocheze
- motivarea folosirea preferinţelor personale în direcţionarea către
atingerea ţelurilor propuse, care să ajute persoana să ia iniţiativa şi să
persiste în ciuda adversităţii
- empatia – identificarea stărilor emoţionale ale celorlalţi, capacitatea
de a cultiva relaţii neconflictuale cu ceilalţi
- deprinderi sociale. Capacitatea de a te descurca bine în relaţii din
punct de vedere emoţional.

Memoria
Memoria este procesul de întipărire, stocarea şi reactualizare a informaţiilor.
Rolul important al memoriei decurge nu numai din faptul că viaţă
omului ar fi practic imposibilă fără memorie, dar şi din faptul că ea este
implicată în toate comportamentele umane, de la cele mai simple până la
cele cum ar fi rezolvarea de probleme, creativitate etc.
În cadrul acestui proces întâlnim o anumită specializare, fie la nivelul
subproceselor sale (unii memorează foarte uşor, alţii reţin foarte mult timp )
fie la nivelul organelor de simţ (memorie, auditivă, vizuală, chinestezică
etc.)

Motivaţia
Reprezintă ansamblul stimulilor interni care determină comportamentul.
Astfel, trebuinţele, motivele, idealurile, convingerile sunt structuri
motivaţionale, mai simple sau mai complexe care îl determină pe individ sa
acţioneze, să atingă anumite performanţe.
Motivaţia este unul din procesele psihice cu o deosebită importanţă în orice
activitate umană (ea fiind „motorul oricărei acţiuni”) care trebuie cunoscută,
dezvoltată şi formată în activitatea sportivă.
Astfel, trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale reflectând echilibrul
biopsihosocial al omului. Ele pot fi clasificate astfel:
- trebuinţe primare (înnăscute, cu rol de asigurare a integrităţii fizice
a organismului)
- şi trebuinţe secundare (formate în decursul vieţii şi cu rol de
asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului).
O clasificare interesantă a trebuinţeleor a realizat psihologul
american A. Maslow, care a realizat o „piramidă” a trebinţelor. La bază se
află trebuinţele biologice, apoi cele de securitate, de afiliere, de stimă şi
statut, şi în vârful piramidei se află trebuinţele de autorealizare.
Interesele sunt orientări selective, relativ stabile şi active spre
anumite domenii de activitate.
Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii,
puternic trăite afectiv, care împing,impulsionează spre acţiune.
Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi
idei care îi ghidează întreaga exiszenţă.

5
O altă problemă interesantă a motivaţiei este optimumul
motivaţional.
Optimumul motivaţional reprezintă relaţia optimă dintre intensitatea
motivaţiei şi dificultatea sarcinii pe care o avem de îndeplinit.
Când dificultatea sarcinii este mare avem nevoie de o intensitate a motivaţiei
mare, iar când dificultatea sarcinii este mică, intensitatea motivaţiei trebuie
să fie mică.
De cele mai multe ori, este greu să apreciem corect dificultatea sarcinii, mai
ales în situaţiile în care realizăm pentru prima oara o astfel de sarcină şi vom
supraaprecia sau subaprecia sarcina, iar rezultatul va fi în ambele situaţii un
eşec, deoarece fie ne-am mobilizat exagerat în raport cu sarcina, fie am
acţionat în condiţiile unui deficit energetic.
Pentru a obţine optimumul motivaţional trebuie fie să ne obişnuim să
apreciem cât mai corect dificultatea sarcinii, fie sa ne dozîm corect
intensitatea motivaţiei.

Afectivitatea – procesele psihice care reflectă relaţiile dintre subiect


şi obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale.
Procesele afective primare cuprind:
- tonul afectiv al proceselor cognitive – reacţiile emoţionale care
însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere
- trăirile afective de provenienţă organică care sunt cauzate de
funcţionarea organelor interne
- afectele sunt procese afective simple, primitive şi impulsive,
puternice, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi
desfăşurare impetuoasă (groaza,mînia, spaima etc)
Procesele afective complexe cuprind:
- emoţiile curente – forme afective de scurtă durată, active, intense,
provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ,
desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată (spre un obiect
sau o persoană) – bucuria, tristeţea, speranţa, deznădejdea etc.
Emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte,cât de o activitate pe
care o desfăşoară individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale,în
reflectarea frumosului din realitate,în realizarea comportamentului moral.
- Dispoziţiile afective sunt stări difuze,cu intensitate variabilă şi
durabilitate relativă.
Procesele afective superioare cuprind:
- Sentimentele sunt trăiri afective intense, de durată, relativ stabile,
specific umane,condiţionate social-istoric.
- Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de
stabilitate şi generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate.
Rolul proceselor afective.
Ele dezorganizează conduita atunci când sunt foarte intense sau când
individul se confruntă cu situaţii noi, neobişnuite, pentru care organismul nu
şi-a elaborat încă modalităţile comportamentale adecvate, dar pot şi organiza

6
conduita atunci când intensitatea lor este adecvată situaţiei (iata că întâlnim
şi un optimum afectiv)
Funcţia esenţială a proceselor afective este aceea de a pune organismul în
acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita umană din punct de
vedere energetic şi direcţional.

Atenţia
Reprezintă orientarea, selectivitatea şi concentrarea conştiinţei nostre asupra
unor stimuli aflaţi în afara noastră sau în interiorul nostru.
Formele atenţiei sunt: involuntară, voluntară şi postvoluntară.
Atenţia involuntară apare ca reflex necondiţinat – reflexul de orinetare –
orice zgomot brusc şi neaşteptat determină orientarea reflexă spre sursa
respectivă.
Atenţia voluntară este forma ce se implică în majoritatea acţiunilor şi
activităţilor noastre. Ea presupune mobilizarea şi concentrarea din interior
sub forma „trebuie să fiu mai atent”. Atenţia voluntară presupune depunerea
unui efort pentru a atinge un anumit obiectiv, pentru a finaliza a anumită
sarcină.
Atenţia postvoluntară este acea formă a atenţiei care se bazează pe
deprinderea de a fi atent.

Însuşirile atenţiei:
- Volumul – se referă la numărul de elemente pe care le putem
include concomitent în sfera de cuprindere aatenţiei.
- Stabilitatea este capacitatea de a menţine racordată atenţia la
unstimul o perioadă mai mare de timp.
- Distributivitatea se referă la capacitatea unei persoane de a-şi
concentra simultan atenţia asupra a doi sau mai mulţi stimuli.
- Mobilitatea este uşurinţa comutării atenţiei de la un stimul la altul,
de la o activitate la alta. Opusul ei ar fi fixitatea sau rigiditatea.
Voinţa
Este forma complexă de autoreglare a conduitei. Prin mijloace verbale, de
mobilizare a efortului voluntar în vederea depăşirii obstacolelor aflate în
calea atingerii scopurilor conştient stabilite.
Efortul voluntar este aspectul psihologic cel mai specific al voinţei şi
reprezintă o focalizare, o concentrare a energiei psihonervoase, o organizare,
coordonare şi dirijare susţinută în vederea depăşirii obstacolelor.
Capacitatea de efort voluntar este condiţionată de resursele fizice şi psihice
de care dispinem, de experienţa pe care o avem în susţinerea acestui efort.
Obstacolul este de natură psihologică, rezultă din confruntarea dintre
resursele individului ţi condiţiile atingerii scopului. Aşadar, persoane diferite
vor interpreta diferit unul şi acelaşi tip de obstacol. Există raporturi foarte
variate între persoană şi obstacol trecând de la supraevaluarea dificultăţii la
subevaluare. În acest proces, intervin factori ce ţin de:
- experienţa confruntării cu obstacolul respectiv

7
- de experienţa succesului sau aeşecului
- de teama de eşec
- de trăsături de personalitate cum ar fi încrederea în forţele proprii,
siguranţa de sine etc.
Calităţile voinţei:
- puterea voinţei – se exprimă în mobilizarea şi menţinerea
capacităţilor de efort voluntar, atât în iniţierea cât şi inhibarea unor activităţi.
- Perseverenţa denotă răbdare, tenacitate, rezistenţă la eşec, puterea
de a reveni după eşec, urmărirea minuţioasă a planului de acţiune.
- Curajul implică înfruntarea riscurilor într-o manieră lucidă şi
asumată. Curajul este susţinut de experienţa confruntării cu situaţii dificile,
de încrederea în forţele proprii.
- Independenţa implică evaluarea autonomă a planurilor de acţiune,
asumarea deciziilor, a riscurilor, a posibilelor eşecuri.
- Calmul în situaţii de incertitudine este expresia capacităţii de
autocontrol, de evaluare lucidă a variantelor de acţiune şi adoptarea celei
care permite obţinerea de beneficii maxime cu costuri minime.
Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic.

Rezumat:
Procesele cognitive ne ajută să cunoaştem lumea înconjurătoare.Cu
ajutorul proceselor senzoriale (senzaţiile, percepţiile şi reprezentările)
prelucrăm informaţii despre lumea înconjurătoare.
Procese cognitive superioare (gândirea, memoria, imaginaţia) ne ajută să
interpretăm informaţiile culese cu ajutorul proceselor senzoriale.
Teoriile moderne despre intelugenţă (teoria inteligenţelor multiple-H.
Gardner) aduce o altă lumină asupra pregătirii sportivilor.
Procese reglatorii – care reglează energia psihică necesară desfăşurării tuturor
celorlalte procese psihice – atenţia, voinţa
Procese psihice stimulator-energizante – motivaţia, afectivitatea
Personalitatea - cel mai înalt şi integrator mecanism psihic, care le corelează
şi valorizeazăează pe toate celelalte

Teme de evaluare:
• Analizaţi un proces cognitiv care intervine în activitatea sportivă.
• Arătaţi rolul motivaţiei în activitatea umană în general şi în special în
activitatea sportivă.
• Identificaţi ce tipuri de trăiri afective intervin în timpul unui concurs
sportiv.

8
• Argumentaţi ce calităţi ale voinţei trebuie educate la sportivi de
performanţă.

2. Rolul proceselor cognitive în activitatea sportivă

Obiective: La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:

- să argumenteze rolul proceselor senzoriale în activitatea sportivă


- să analizeze rolul voinţei în sport
- să exemplifice tipuri de strucutri motivaţionale ce intervin în
activitatea sportivă
- să propună modalităţi de educarea a calităţilor voinţei în activitatea
sportivă

Rolul în sport:
• Senzaţiile auditive în sport au rol în:
a. orientarea în spaţiu (la patinatori este importantă formarea „simţului
gheţii”; la schiori se formează „simţul zborului” la săritura de la trambulină
sau la viteze mari). Sensibilitatea auditivă a sportivilor care parcurg distanţe
cu viteză mare trebuie educată, deoarece contribuie la perceperea vitezei. S-a
constatat că acoperirea urechilor determină modificări ale impulsurilor
nervoase care comandă motricitatea scăzând eficienţa activităţii.
b. comunicarea verbală- comanda, expresivitatea comenzii, numărătoarea,
ritmul acesteia contribuie la execuţia corectă a mişcării
• Senzaţiile cutanate - informaţiile tactile provenite de la aparate
(mingi, rachete, prăjină bară) contribuie la formarea stereotipului dinamic ca
urmare a sistematizării proceselor de excitaţie ce se produc pe scoarţă şi a
adaptării; senzaţiile termice, ca urmare a fenomenului de adaptare, permit
prin antrenament obişnuirea cu temperatura scăzută a apei (înotători) sau cu
frigul (schiori); pragurile sensibilităţii dureroase sunt mai ridicate în sporturi

9
ce implică lovituri, căderi (box, rugbi) ca urmare a gradului mare de
excitabilitate al scorţei cerebrale în joc care induce inhibiţie în jur.
• Senzaţiile chinestezice şi proprioceptive. Acest tip de senzaţii
informează scoarţa cerebrală despre:
a. poziţia segmentelor corpului în mişcare – factor de reglare
pentru poziţia iniţială şi finală sau pentru diferitele momente din execuţia tehnică a unui
exerciţiu
b. mişcarea segmentelor corpului – prin antrenament se poate
educa capacitatea de a percepe distanţa, rapiditatea, amplitudinea şi forţa necesare mişcării.
c. Rezistenţa întâlnită de segmentele corpului în mişcare sau
rezistenţa care trebuie învinsă prin mişcare (ex. Rezistenţa apei în înot, probele de haltere,
aruncarea greutăţii etc.)
• Senzaţiile de echilibru – în sport corpul se află în mişcare luând
adesea poziţii foarte variate şi neobişnuite care solicită un bun simţ al
echilibrului care asigură precizia şi coordonarea mişcării. Prin antrenament
pot fi atenuate sau întârziate efectele reacţiilor vegetative.
Rolul percepţiilor în activitatea sportivă este mai complex decât al
senzaţiilor deoarece ele implică mai multe componente. De exemplu
percepţia duratei alergării se realizează pe baza unor repere: numărul paşilor
pe o anumită porţiune, senzaţiile musculare legate de efort, ritmul mişcării.
Perceperea timpului în alergare constituie un proces activ de observare a
modificării vitezei în alergare pe baza sesizării variaţiilor componentelor
temporale ale pasului de alergare (frecvenţa paşilor, succesiunea şi lungimea
lor, forţa împingerii).
De asemenea ritmul şi tempoul sunt elemente importante ale percepţiei
timpului.
Tempoul reprezintă cantitatea unor cicluri repetate în unitatea de timp.
Este important în alergare, ciclism, canotaj. Poate fi apreciat şi în sporturi
unde nu există cicluri riguroase (de exemplu, se poate aprecia tempoul unui
joc).
Ritmul constă în sesizarea alternării cu regularitate ăn timp a unor grupe
de stimuli şi reliefarea unora din aceştia prin accentuare. În ritm intervalele
între elementele de reper sunt sensibil egale, dar în interiorul acestor
intervale exerciţiile se pot succeda chiar neregulat. Reperele care marchează
ritmul sunt mişcări ale caoului, membrelor sau întregului corp (de exemplu,
triplu salt). Ele pot fi marcate de comenzi verbale, numărare sau muzică.
Rolul percepţiei mişcării în sport se evidenţizază în:
- demonstraţie în învăţarea mişcării (imitare după model)
- anticiparea intenţiilor adversarului, aprecierea corectă a mişcării
mingii, aprecierea şi anticiparea mişcării unei ţinte
- inducerea în eroare a adversarului (fentele au rolul de a crea în
mintea adversarului anticiparea falsă aunei mişcări care nu se va produce în
vederea dezechilibrării acţiunilor acestuia)
rolul reprezentărilor este ilustrat de reprezentările ideomotorii (reprezentări
ale mişcării) care:
- reduc efortul de atenţie şi voinţă în execuţie

10
- scurtează momentul deliberării şi deciziei în mişcare
- constituie reper pentru autocontrolul actului motor
- au rol de antrenare a mişcărilor (reprezentarea mentală a mişcărilor
însoţită de comenzi în limbaj interne contribuie la precizia şi corectitudinea
execuţiei).
Reprezentările mişcărilor presupun atât componente chinestezice şi
proprioceptive (musculare sau articulare) cât şi elemente vizuale, auditive,
tactile şi de orientare a corpului în spaţiu.
Reprezentările vizuale informează asupra:
- formei exerciţiului
- condiţiile realizării lui
- succesiunea unor elemente în execuţie

Rolul gândirii în activitatea sportivă


În sport, activitatea gândirii se concretizează în rezovarea problemelor
tactice. Problemele ce apar în activitatea sportivă au în general un grad mare
de nedeterminare datorită faptului că datele de intrare sunt într-o permenentă
schimbare, ca urmare a acţiunii unui număr mare de operatori.
În jocurile sportive se confruntă 7-11 operatori care acţionează în baza unor
strategii euristice, creând astfel situaţii inedite care se derulează cu mare
repeziciune. Fiecare operator (jucător) trebuie să ia în calcul şi să introducă
în analiza datelor un număr mare devariabile (observarea acţiunilor
adversarului, anticiparea intenţiei acestuia, observarea acţiunii coechipierilor
şi anticiparea intenţiei lor, poziţia proprie, distanţa, traiectoria posibilă a
mingii etc.) cu cât nr. De operatori creşte cu atât creşte gradul de
nedeterminare a problemei. Planul tactic, elaborat anterior, care cuprinde
anumite planuri euristice (alternative comportamentale în anumite situaţii de
joc) şi regulile jocului introduc o serie de constrângeri care reduc numărul
alternativelor de acţiune.
În concurs gândirea sportivilor vizează rezolvarea unor probleme privind
mijloacele ce trebuie alese pentru a obţine un avantaj în faţa adversarului şi
în acelaşi timp să surprindă caracteristicile gândirii tactice a adversarului
pentru a-i anticipa intenţiile şi a acţiona în punctul slab al acestuia. Aceasta
repezintă gândirea tactică.
Rezolvarea problemelor tactice se concretizează în alcătuirea planului tactic,
care este o variantă de soluţie, o ipoteză ce urmează a fi verificată în timpul
întrecerii.
Planul tactic trebuie să ţină seama de o serie de factori:
- pregătirea proprie (în funcţie de care se stabileşte şi expectanţa
sportivului în concurs)
- pregătirea partenerilor – unde există (în funcţie de aceasta se
stabileşte planul acţiunilor individuale)
- condiţiile organizatorice ale întrecerii (sală, teren, lumină,
temperatură )
- particularităţile pregătirii adversarilor, experienţa lor de concurs

11
planul tactic este orientativ şi aproximativ. El trebuie să fie restructurat în
funcţie de factorii neprevăzuţi cepot apare în concurs. Gândirea tactică în
timpul competiţiei este o îmbinare a unor elemente elaborate anterior în
planul tactic şi elemente de gândire intuitivă şi operaţională care prelucrează
datele oferite de desfăşurarea întrecerii.
În planurile tactice pot apărea şi erori datorită:
- necunoaşterii particularităţilor adverarului
- aplicării unoe scheme şablon, stereotipe, ce nu sunt adapotate
situaţiei concrete
- lipsei unor alternative posibile, pregătite în prealabil, pentru aceeaşi
situaţie tactică
dezvoltarea gândirii tactice a sportivului presupune antrenarea şi dezvoltarea
unor calităţii ale gândirii cum ar fi:
a. rapiditatea gândirii, care presupune:
- sesizarea rapidă a problemelor de rezolvat
- alegerea rapidă, din inventarul de modele comportamentale,
deprinderi şi priceperi, a soluţiei celei mai adecvate
- aplicarea rapidă a soluţiei alese
b. supleţea gândirii
- capacitatea gândirii de se adapta, de a-şi modifica direcţia, în
concordanţă cu modificarea situaţiei concrete
- este opusă rigidităţii, care constă în prelucrarea unilaterală a
informaţiei
c. independenţa gândirii
- capacitatea sportivului de a gândi singur, de a-şi asuma sarcinile
propriei pregătiri, de a-şi analiza greşelile
- capacitate de a-şi elabora planul tactic
d. caracterul critic
- capacitatea de a evalua corect propriile idei şi soluţii, dar şi soluţiile
propuse de alţii.

3. Rolul proceselor reglatorii în activitatea sportivă


Rolul voinţei
Voinţa sportivului se manifestă atât în forma sa activă, cât şi în cea pasivă,
atât în etapa de pregătire cât şi în concurs, ori de câte ori individul se
confruntă cu obstacole sau dificultăţi pentru a căror depăşire este necesară o
mobilizare maximală atuturor resurselor fizice şi psihice.
Dificultăţile pe care trebuie să le depăşească sportivul în activitatea sa, P. A.
Rudik le clasifică astfel:
1. Dificultăţi obiective care provin din caracteristicile ramurii de sport şi
condiţiile în care se desfăşoară activitatea sportivă
1.1. Dificultăţi obiective care provin din caracteristicile ramurii de sport:
- acţiuni care trebuie executate cu viteză foarte mare (sporturi de
viteză)

12
- acţiuni care cer o bună coordonare neuromusculară (jocuri,lupte)
- acţiuni care cer o mare precizie (tir, scrimă)
- acţiuni care trebuie executate cu precizie şi la timpul oportun (jocuri,
box)
- acţiuni de durată mare care solicită rezistenţă şi produc oboseală
(alergări de fond, jocuri, lupte scrimă)
- acţiuni în care situaţiile sunt foarte schimbătoare şi solicită o
permanentă restructurare a stereotipurilor (box, jocuri,lupte)
- acţiuni combinate, în care se solicită mai multe calităţi fizice,
simulatn sau succesiv(jocuri, probe combinate, lupte, box)
- acţiuni care solicită multă atenţie (tir, volei, tenis)
1.2. Condiţiile în care se desfăşoară activitatea sportivă:
- condiţii externe nefavorabile (teren, materiale, starea vremii)
- influenţele nefavorabile ale publicului, greşeli de arbitraj,etc.
- Dureri fizice musculare şi organice, provocate de efort sau cauze
externe (căderi,loviri)
- Schimbări neaşteptate ale condiţiilor externe care cer o restructurare
rapidă a comportamentului,planului tactic sau a stereotipurilor de acţiune
2. Dificultăţi subiective, care rezultă din reflectarea în plan psihic a
obstacolelor obiective
- emoţii negatuve provocate de noua situaţie, de necunoaşterea
condiţiilor reale ale activităţii
- emoţii negative provocate de amintirea unor accidente suferite de alţi
sportivi sau de sportivul în cauză
- emoţii negative provocate de oboseală, efort îndelungat, lovituri,
dureri
- teama de eşec, neâncrederea în forţele proprii
- starea de plictiseală,lipsa dorinţei de a mai continua acţiunile, atunci
când sunt urmate de insucces atât în anternament cât şi în concurs

Educarea voinţei şi dezvoltarea calităţilor acesteia constituie unul din


principalele obiective ale pregătirii sportivului. Ea se poate realiza printr-o
serie de metode şi mijloace specifice:
- introducerea în antrenament, în mod sistematic, a unor dificultăţi de
grade şi cu conţinuturi diferite (cum ar fi întrecceri cu handicap,întreceri cu
adversari superiori etc.)
- dozarea trepatată a dificultăţilor de la simplu la complex;
confruntarea bruscă cu sarcini prea dificile pentru nivelul actual de pregătire
poate demobiliza sportivul.
- Alegerea judicioasă a unor exerciţii ce introduc dificultăţi specifice
ramurii de sport şi care implică formarea şi dezvoltarea unor calităţi
specifice ale voinţei (deliberare promtă,independenţa în decizie, perseverenţa
etc.)
- Stabilirea unor cerinţe specifice privind modul de rezolvare al
sarcinii de către sportiv în antrenament sau concurs (solicitarea unor exerciţii
corecte şi integrale,interzicerea abandonării probei, reducerea numărului de

13
erori); inconsecvenţa antrenorului în cerinţele formulate faţă de sportiv, ca şi
lipsa unor obiective concrete şi explicit formulate pot deruta şi demobiliza
sportivul.
- Selectarea sarcinilor cât şi a modalităţilor de rezolvare în funcţie de
particularităţile individuale ale sportivilor (nivelul dezvoltării fizice,
particularităţile de vârstă, sex, nivel intlectual etc.)
- Participarea la cât mai multe competiţii sportive creează premisele
exersării voinţei şi a dezvoltării calităţilor sale
- Asigurarea participării conştiente a sportivului la propria sa formare
prin: cunoaşterea sarcinilor pe care trebuie să le rezolve, dezvoltarea
încrederii în forţele proprii, dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi
dominare a emoţiilor negative, stimularea trebuinţei de autoperfecţionare şi
autodepăşire.

Rolul motivaţiei în activitatea sportivă

Motivele activităţii sportive:


- afirmarea de sine – dorinţa de autoerfecţionare şi autodepăşire deci de
realizare ca fiinţă umană
- trebuinţe de ordin social – nevoia de contacte umane de afiliere la un grup
care se realizează prin cooperarea în cadrul echipei dar şi prin confruntarea
cu adversarul
- interesul pentru competiţie – nevoie de confruntare, de succes, dorinţa de a
trăi emoţiile şi tensiunea competiţiei
- dorinţa de a câştiga atât în plan material (trofee, avantaje financiare) cât ţi
în planul afirmării de sine (nevoia de a câştiga stima, respectul, aprecierea
altora, de a câştoga glorie şi reputaţie)
Căutarea unei compensaţii – pentru frustraţii înregistrate în alte planuri.
Există trei tipuri de compensaţii:
• Compensaţia de completare şi echilibrare care constă în a căuta în
sport contracararea efectelor produse de alte activităţi (sedentarismul
determinat de deplasarea cu maşina)
• Compensaţia de depăşire a unei inferiorităţi reale sau imaginare
• Compensaţia de substituire – căutarea însport a unei satisfacţii sau
reuşite nerealizate în alte domenii
- nevoia de mişcare – este una din trebuinţele bazale ale activităţii sportive
- reducerea agresivităţii prin investirea ei într-o activitate combativă
- gustul riscului- este deosebit de marcat în adolescenţă. Dorinţa şi nevoia
adolescentului de a „străluci” prin asumarea riscului se regăseşte adesea în
sporturile de mare risc (alpinism)
A. T. Puni urmărind dinamica motivelor activităţii sportive a identificat 3
etape ale evoluţieimotivaţiei pentru sport:
1. etapa iniţială a pregătirii sportivului se caracterizeză prin:
• Nevoia de mişcare
• Necesitatea îndeplinirii obligaţiilor şcolare

14
• Dorinţa de a practica un anumit sport datorită mediului în care
trăieşte (cei de la munte învaţă să schieze)
2. Etapa activităţii sportive individuale se caracterizează prin:
• Dezvoltarea interesului pentru ramura de sport aleasă
• Descoperirea unei calităţi specifice acestei ramuri de sport şi dorinţa
de a le dezvolta
• Trăirea succesului
• Dorinţa de a obţine performanţe sportive progresive
3. etapa măiestriei sportive :
• Dorinţa de a dezvolta ramura de sport practicată, de a-i desăvârşi
tehnica şi tactica
• Dorinţa de a îmbunătăţi metodica antrenamentului
• Dorinţa de a împărtăşi altora cunoştinţelşe dobândit

Rolul afectivităţii în activitatea sportivă


Afectivitatea este puternic reprezentată în activitatea sportivă, fie că este
vorba de bucuria sau tristeţea ce acompanoază un succes sau un eşec, fie că
este vorba de emoţii superioare legate de practicarea sportului până la
pasiunea care îl face pe sportiv să suporte antrenemente epuizante.
Activitatea sportivă generează o mare diversitate de trăiri afective care pot fi
sistematizate după cum urmează:
- stări afective produse de activitatea musculară sporită (vioiciune, bucurie,
satisfacţie după efectuarea unor exerciţii)
- stări afective produse de perceperea caracteristicilor exterioare ale
mişcărilor şi acţiunilor (emoţii estetice)
- stări afective legate de execuţia unor mişcări dificile sau periculoase
(satisfacţie, teamă,plăcerea riscului)
- stări afective generate de ambianţa precompetiţională (sperenţă, entuziasm)
- stări afective provocate de pregătirea pentru execuţia unor exerciţii în
antrenament, dar mai ales în concurs (nelinişte, neîncredere, frică, mobilizare
afectivă, apatie etc.)
- stări afective produse după desfăşurarea acţiunilor din antrenement sau
concurs (bucuria reuşitei, demoralizare,îndârzire, orgoliu etc.)
Controlul emoţiilor este o problemă deosebit de importantă a sportivului şi
ea trebuie să facă obiectul unor acţiuni educative şi autoeducaţionale
convergente.
La unii sportivi, emoţiile intense şi prelungite pot dezorganiza conduita.
Înainte de concurs sportivul poate să fie tensionat, crispat, neatent, incapabil
de a judeca calm, agitat sau apatic. Aceste trăiri emoţionale pot dezorganiza
comportamentul sportivului putându-i afecta luciditatea, capacitatea de
decizie promptă şi conduc la comiterea unor erori în execuţie.
Există şi emoţii stenice, stimulatoare (încrederea în forţele proprii,
satisfacţia reuşitei, sperenţa, mobilizarea afectivă) care cresc randamentul
sportivului.

15
Complexul de stări afective ce apar la sportivi înaintea concursului se
numeşte dispoziţie de start. Dispoziţia de start este o stare afectivă cu
caracter reflex condiţionat.
Mecanismul fiziologic al dispoziţiei de start îl constituie starea de start,
caracterizată pritr-o serie de modificări fiziologice ce pregătesc organismul
în vederea efortului ce trebuie depus, şi anume:
• Creşterea pulsului
• Creşterea tensiunii arteriale
• Intensificarea schimbului degaze
• Modofocări la nivelul organelor interne
Dispoziţia de start reprezintă trăirea subiectivă, afectivă a modificărilor
fiziologice specifice stări de start şi se manifestă prin bucurie, tristeţe,
vioiciune, depresie, calm sau iritabilitate.
Dispoziţia de start cuprinde trei grupe de fenomene (A.T. Puni)
1. Febra startului –se caracterizează printr-o serie de manifestări fiziologice
şi psihice specifice.
a. modificări fiziologice:
• Intensificarea accentuată a pulsului şi respiraţiei
• Transpiraţie uşoară
• Tremurul mâinilor şi picioarelor
• Presiune abdominală
• Răcirea extremităţilor
• Intensificarea proceselor secretorii
b. Manifestări psihice:
• Agitaţie accentuată
• Nervizitate
• Stare afectivă schimbătoare
• Slăbirea memoriei, atenţiei şi a capacităţii de decizie
Apatia startului se caracterizează prin:
a. Modificări fiziologice:
• Transpiraţia extremităţilor
• Intensificarea proceselor secretorii
• Căscatul
b. Modificări psihice:
• Indolenţă
• Apatie
• Lipsa dorinţei de a participa la concurs
• Dispoziţie astenică, mohorâtă
• Somnolenţă
Starea de pregătire pentru luptă se caracterizează prin:
a. Modoficări fiziologice:
• Intensificarea pulsului şi a respiraţiei
• Transpiraţie
• Uneori tremurături

16
• Creşterea diurezei
b. Manifestări psihice:
• Aşteptare încordată
• Creşterea nerăbdării
• Irascibilitate
• Preocupare pentru tactică
Se poate observa că reacţiile fiziologice în cele trei stări sunt în linii mari
aceleaşi dar reacţiile psihice sunt total diferite. Cunoaşteea felului dispoziţiei
de start este deosebit de importantă pentru sportiv şi antrenor, ea influenţând
direct rezultatele în concurs.
Manifestările fiziologice şi psihice din febra startului şi apatia startului sunt
nefavorabile pentru prestaţia sportivului.
În febra startului, emoţiile prea puternice dezorganizează conduita iar ritmul
deosebit de accelerat de la început nupoate fi menţinut pe parcursul probei şi
conduce la epuizare,oboseală. În apatia startului voinţa este
slabă,mobilizarea psihică este insuficientă iar rezultatele vor fi sub
posibilităţi. Starea de pregătire pentru luptă poate constitui o premisă
favorabilă pentru obţinerea performanţelor.voinţa de a concura este însoţită
de o concentarre intensă asupra competiţiei.în acest fel, sportivul păstrează
un control riguros asupra situaţiei şi menţine ritmul impus pe toată durata
concursului.
Factorii de care depinde dispoziţia de start sunt:
• Conştientizarea formei în care seaflă sportivul
• Caracterul şi importanţa competiţiei
• Gradul de pregătire al adversarului
• Unitatea şi gradul de mobilizare a echipei
• Experienţa concursurilor anterioare
• Componenţa şi comportarea publicului
Dispoziţia de start se datorează şi anticipării situaţiilor viitoare. Astfel dacă
adversarii sunt mai slabi sportivul va fi optimist, cu încredere în forţele
proprii în timp ce adversarii sunt foarte puternici el poate deveni apatic sau
agitat. Prezenţa în tribune a unor persoane oficiale sau a unor persoane
semnificative poate intensifica emoţiile sportivului până la dezorganizarea
comportamentului.
Antrenorul şi sportivul de performanţă trebuie să acţioneze permanent
împotriva supraexcitării emoţionale, care se produce atunci când intensitatea
proceselor emoţionale este prea mare. Dacă supraexcitarea emoţională se
produce în antrenament sau în concurs, sportivul este neatent, face greşeli,
este nervos, agitat, nu se poate concentra asupra indicaţiilor antrenorului.
Iritabilitatea şi agitaţia se poate transmite,prin contagiune afectivă şi
coechipierilor.
Mijloacele prin care se poate realiza reechilibrarea afectivă a sportivului şi
reducerea efectelor negative ale emoţiilor sunt:
• O bună pregătire fizică, tactică şi psihologică

17
• Climatul afectiv pozitiv la nivelul echipei, care va influenţa
echilibrul emoţional al sportivului
• Susţinerea şi încurajările din partea antrenorului şi colegilor
• Sugestia şi autosugestia, ca metode psihoterapeutice
• Simularea (modelarea) condiţiilor din concurs (antrenamente cu
public, în condiţii de zgomot etc.)
• Utilizarea unor tehnici de relaxare
• Aplicarea unor forme de masaj calmant
Controlul emotivităţii este o problemă de autoeducaţie pentru sportiv, care
trebuie să dobândească abilitatea şi obişnuinţa de a se autoconduce şi
autocontrola pe baza cunoaşterii porpriilor posibilităţi, a analizei şi evaluării
corecte şi raţionale a situaţiilor şi adversarilor.

Rezumat.:
Senzaţiile auditive în sport au rol în orientarea în spaţiu şi comunicarea
verbală
Senzaţiile cutanate - informaţiile tactile provenite de la aparate contribuie la
formarea stereotipului dinamic; senzaţiile termice, ca urmare a fenomenului de
adaptare, permit prin antrenament obişnuirea cu temperatura scăzută a apei
(înotători) sau cu frigul (schiori)
Senzaţiile chinestezice şi proprioceptive informează scoarţa cerebrală despre:
poziţia segmentelor corpului, rezistenţa întâlnită de segmentele corpului în mişcare
sau rezistenţa care trebuie învinsă prin
Senzaţiile de echilibru – în sport corpul se află în mişcare luând adesea poziţii
foarte variate şi neobişnuite care solicită un bun simţ al echilibrului care asigură
precizia şi coordonarea mişcării.
Rolul percepţiilor în activitatea sportivă este mai complex decât al senzaţiilor
deoarece ele implică mai multe componente. În general percepţiiile reglează
amplitudinea,traiectoria, viteza mişcării. De asemenea un rol important au
percepţia timplului şi a mişcării.
Reprezentările mişcărilor presupun atât componente chinestezice şi proprioceptive
(musculare sau articulare) cât şi elemente vizuale, auditive, tactile şi de orientare a
corpului în spaţiu.
Reprezentările vizuale informează asupra:
- formei exerciţiului
- condiţiile realizării lui
- succesiunea unor elemente în execuţie
În sport, activitatea gândirii se concretizează în rezovarea problemelor tactice
Voinţa sportivului se manifestă atât în forma sa activă, cât şi în cea pasivă, atât în
etapa de pregătire cât şi în concurs, ori de câte ori individul se confruntă cu
obstacole sau dificultăţi pentru a căror depăşire este necesară o mobilizare
maximală atuturor resurselor fizice şi psihice

18
Afectivitatea este puternic reprezentată în activitatea sportivă, fie că este vorba de
bucuria sau tristeţea ce acompanoază un succes sau un eşec, fie că este vorba de
emoţii superioare legate de practicarea sportului până la pasiunea care îl face pe
sportiv să suporte antrenemente epuizante

Teme de evaluare:
1. Enumeraţi cel puţin trei structuri motivaţionale care intervin în
activitatea sportivă.
2. Analizaţi dinamica afectivităţii într-un concurs sportiv.
3. analizaţi rolul proceselor cognitive în activitatea sportivă pe care o
practicaţi.

4. Factorii de personalitate şi influenţa lor asupra activităţii sportive

Obiective: La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:

- să enumere caracteristicele de personalitate ale sportivului de înaltă performanţă


- să argumenteze necesitatea dezvoltări unor trăsături de personalitate cum ar fi
toleranţa la stres
- să demonstreze cum influenţează personalitatea alegerea unui anumit sport

Personalitatea ca sistem cuprinde laturile dinamico-energetică


(temperamentul), latura relaţional-valorică (caracterul), latura instrumental-
valorică (aptitudinile) şi este elementul stabil al conduitei unei persoane dar
şi elementul original , unic al acesteia.
Psihologul sportiv G. Rioux (1980) arată că sportivul care aspiră la înalta
performanţă trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- o personalitate echilibrată, dornică de autoperfecţionare
- un potenţial energetic ridicat care impinge individual spre afirmarea
de sine
- o excepţională rezistenţă la frustrare
- o mare stabilitate emoţională cu posibilitatea de a realiza modulări şi
adaptări suple şi adecvate la situaţiile schimbătoare
deşi datele experimentale cu privire la personalitatea sportivului sunt în mare
parte contredictorii,Irina Holdevici (1993,p.31) încearcă o prezentare a
caracteristiclor personalităţii sportivilor:
a. diferitele sctivităţi sportive solicită seturi variate de trăsături de
personalitate; au fost identificate şi unele diferenţe în ceea ce priveşte
structura personalităţii şi între sporturile individuale şi cele collective

19
b. trăsăturile personalităţii îşi spun cuvântul în mare măsură în decizia
de a practica sportul, în atingerea unei ramuri de sport sau alteia,în
continuarea ei.
c. La rândul lor, caracteristcile personalităţii sunt influenţate de
practicarea sportului.
d. Studiile de psihologie sportivă au pus în evidenţăşi unele diferenţe
între sportivii care obţin succese inseminate şi cei mai puţin însemnaţi în
lumea sportului
e. Deşi nu se poate vorbi de un model propriu-zis al campionului,
majoritatea specialiştilor sunt de accord că unele traăsături apar mai frecvent
la sportive decât la nesportivi.
Aceste trăsături sunt:
• introversie-extroversie.
Introversia şi extroversia pot condiţiona alegerea unei ramuri de
sport (individual sau colectiv) şi pot ocaziona conflicte între sportive şi
antrenori atunci când aceştia sunt siferiţi sub acest aspect.
De regulă, majoritatea sportivilor de înaltă performanţă sunt extrovertiţi,
cu excepţia tenismenilor şi automobiliştilor (după Ogilivie).
Sperling (1942) şi Ikeganu (1968) au dovedid experimental că spotivii
sunt mai extrovertiţi decât populaţiile nesportive. Cu toate acestea, în 1966,
Warberton şi Kane au evidenţiat şi unele tendinţe spre introversie la unii
sportive de talie mondială. Ei au emis ipoteza conform căreia factorii
stresanţi care acţionează asupra acestor sportive în marile competiţii ar fi atât
de puternici,încât un anumit grad de introversie permite sportivului să-şi
menţină autocontrolul şi să suporte mai uşor stresul respective.
• Toleranţa la stres
Toleranţa la stres reprezintă capacitatea organismului de a se împotrivi, de a
rezista factorilor stresanţi. Acesta poate fi o particularitate a personalităţi, dar
şi un aspect ce poate fi educat. Stresul poate antrena diverse stări şi procese
psihice în funcţie de intensitatea sa (uşor, moderat, puternic). Şi de
asemenea, în fucnţie de efctele sale , vorbim de un stres pozitiv (eustres) sau
negativ (distres).
Rodionov şi Lavrov (1983) au studiat unele aspecte ale toleranţei la stres la
boxeri, corelate cu câşiva factori de adaptare psihică a sportivilor la efort. Ei
au constatat că ridicarea nivelului de antrenament şi adaptarea la exigenţele
crescute ale acestuia nu reduc stresul,ci, dimpotrivă,îl intensifică. În acelaşi
timp,însă creşte toleranţa la stres, sportivul învăţând să-şi menţină parametrii
de eficienţă ai activităţii. Mai mult, sportivii îşi apreciază starea ca foarte
bună, stresul rămânând cumva neobservat.
• Reactivitatea şi stabilitatea emoţională
Cratty arată că interelaţiile dintreadaptarea emoţională şi rezultatul sportiv
sunt mult mai complexe decât par la prima vedere, dar studiile efectuate
(Sperling, Cratty) au demonstrat că sportivii dau dovadă de o mai bună
stabilitate emoţională şi adaptare afectivă. Dar există diferenţe şi între
sportivi. Astfel, Shisher a arătat că înnotători sunt mai labili din punct

20
devedere emoţional decât sportivii din unele ramuri de sport care presupun
un contact corporal direct cu adversarul.
• Forţa caracterului
Acestă traăsătură (forţa sau tăria caracterului) este cel mai frecvent
menţionată atunci când se vorbeşte despre sportivi de performanţă.
Cattell considera că îndivizii cu caracter tare sunt maturi dinpunct de vedere
emoţional, independeţi în gândire şi acţiuni, fermi şi critici în aprecierea
propriei persoane şi a mediului încomjurător, capabilisă-şi controleze
emoţiile şi sentimentele.
• Încrederea în sine
Se consideră firesc ca sportivii să aibă mai multă încredere în sine decît
nesportivii. Statutul social ridicat de care se bucură îi va face mai degajaţi şi
mai siguri de sine în diverse situaţii sociale.

Rezumat :
Personalitatea ca sistem ce cuprinde temperamentul, aptitudinile şi
caracterul influenţează atât alegerea unui anumit sport dar şi suferă
modificări din partea respectivei activităţi sportive.
Majoritatea psihologilor sportivi au evidenţiat faptul că anumite trăsături
cum ar fi extroversiunea, stabilitatea emoţională, forţa caracterului,
toleranţa la stres sunt mai mari la sportivi comparativ cu nesportivi.

Teme de evaluare:
- Arătaţi ce factori de personalitate sunt implicaţi în activitatea dvs.
Sportivă şi cum ar putea fi educaţi.
- Elaboraţi o descriere din punct de vedere al propriilor trăsături de
personalitate. Arătaţi care s-au format sub influenţa activităţii sportive pe
care o practicaţi.

5. Performanţa sportivă şi antrenamentul total

Obiective: La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:

- să explice afirmaţia conform căreia performanţa sportivă este multiplu


determinată
- să arate care sunt relaţiile dintre componentele antrenamentului total
- să argumenteze cel puţin trei din caracteristicile antrenementului sportiv

Performanţa sportivă este multiplu determinată. A stabili ponderea fiecărui


factor (fizic, psihic, social) ramâne încă o problemă deschisă.
Sportul de performanţă este o activitatea specifică de limită a posibilităţilor
fizice şi psihice ale individului.

21
Noţiunea de performanţă are ca notă distinctivă rezultatul deosebit,
remarcabil obţinut de om într-o probă, încercare sau întrecere.
Creşterea capacităţii de performanţă a omului este scopul fundamental al
pegătirii sportive care cuprinde nu numai activitatea de antrenement dar şi
toate măsurile de organizare (ştiinţifică a acestei activităţi).
Antrenamentul total
Conceptul a apărut în deceniul 7 al secolului al XX-lea şi are în vedere
dezvoltarea totală a individului şi a echipei.
Apelul la tehnicile de relaxare integrate în antrenementul de psihoreglare,
evidenţierea însemnătăţii măsurilor profilactice şi de refacere, în
ntrenamentul „invizibil”, au adăugat antrenementului propriu-zis valori
preluate din ştiinţele particulare care au contribuit evident la creşterea
explozivă a performanţelor.
Încă de câteva decenii s-a considerat că antrenementul sportiv propriu-zis
are cinci laturi –numite şi componente: pregătire fizică, tehnciă, tactică,
psihică şi teoretică. Însă, majoritatea antrenorilor recunosc faptul că aspectul
psihic este prezent în toate componentele şi numai din motive didactice le
clasificam în acest mod riguros.

Caracteristicile antrenamentului sportiv:


- este o activitate de tip social, caracteristică definitorie a sportului
- este un proces complex,multifactoril, la acărui desfăşurare participă,
alături de sportivi –antrenori, tehnicieni, organizatori şi oameni de ştiinţă
- are caracter de activitate organizată,plnificată şi condusă de
legi,principii şi reguli specifice laturilor biologice,psihice şi sociale care o
compun şi,în acelaşi timp, legi, principii,reguli de sistem complex
- se adresează fiinţei umane în totalitatea ei, urmărind în mod deosebit
dezvoltarea aptitudinilor motrice, simultan cu cele intelectuale şi afective
- urmăreşte meximizarea performanţelor sportive,iar ăn cazurile în
care s-a atins limita adaptabilităţii, menţinerea cât mai îndelungată a
nivelului atins
- este o activitate de tip praxiologic, toate demersurile sportivilor,
antrenorilor şi tehnicienilor fiind orientate spre obţinerea celei mai mari
eficienţe a acţiunilor
- este o activitate de tip pedagogic, instructiv.educativ
- este activitate de autoreglare, de autoeducare a sportivului
- este o activitate care se adresează indivizilor dotaţi din punct de
vedere motric şi psihic, operând progresiv selecţia şi specializarea celor
superior înzestraţi pentru marea performanţă
- întreaga activitate de pregătire este orientată spre obţinerea celor mai
bune performanţe în concurs
- are niveluri diferite, raportate fie la vârsta şi sexul sportivilor, fie la
valoarea performanţelor pe care le realizează aceştia
- deşi urmăreşte dezvoltarea capacităţii progresive de maximizare a
performanţei, antrenamentul sportiv este şi trebuie să fie subordonat cerinţei
dezvoltării personalităţii umane în deplin acord cu societatea care trăieşte.

22
Rezumat:
Încă de câteva decenii s-a considerat că antrenementul sportiv propriu-zis
are cinci laturi –numite şi componente: pregătire fizică, tehnciă, tactică,
psihică şi teoretică. Însă, majoritatea antrenorilor recunosc faptul că
aspectul psihic este prezent în toate componentele şi numai din motive
didactice le clasificam în acest mod riguros.
Caracteristicile antrenamentului sportiv: este o activitate de tip social; este
un proces complex,multifactorial, are caracter de activitate organizată, se
adresează fiinţei umane în totalitatea ei, urmăreşte maximizarea
performanţelor sportive, este o activitate de tip praxiologic, este o activitate
de tip pedagogic, instructiv.educativ, este activitate de autoreglare, de
autoeducare a sportivului, este o activitate care se adresează indivizilor
dotaţi din punct de vedere motric şi psihic, întreaga activitate de pregătire
este orientată spre obţinerea celor mai bune performanţe în concurs, are
niveluri diferite, raportate fie la vârsta şi sexul sportivilor, fie la valoarea
performanţelor pe care le realizează aceştia, deşi urmăreşte dezvoltarea
capacităţii progresive de maximizare a performanţei, antrenamentul sportiv
este şi trebuie să fie subordonat cerinţei dezvoltării personalităţii umane în
deplin acord cu societatea care trăieşte.

Tema de evaluare: analizaţi relaţiile dintre componentele antrenamentului


sportiv.

6. Profilul de competenţă al antrenorului/ profesorului de educaţie


fizică şi sport

Obiective: La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:

- să explice în constă statutul antrenorului


- să arate care sunt rolurile şi responsabilităţile profesorului de
educaţie fizică şi sport
- să arate care sunt asemănările şi diferenţele dintre antrenor şi
profesorul de educaţie fizică şi sport

M. Epuran, arată că prin statutul său, antrenorul este:


- pedagog, desfăşurând o activitate complexă de instruire şi educare a
sportivilor, într-un domeniu al calităţii şi eficienţei (performanţei), cu
indivizi dotaţi peste media populaţiei, de regulă adolescenţi şi tineri.
Procesul pedagogic de comunicare şi conducere, instruire şi educaţie este
realizat individual şi îngrup,la niveluri diferite de pregătire şi aspiraţie.

23
- tehnician, maestru în pregătirea fizică, tehnică şi tactică a
sportivilor,în planificarea şi organizarea acţiunilor practice; el este, în acelaşi
timp, şi un priceput „administrator”, în sensul cel mai bun al cuvântului.
Măiestria şi priceperea sunt atributele de bază ale acestei laturi a
personalităţii şi profesiei antrenorului.
- cercetător, veşnic în căutarea noului şi un exigent experimentator al
bunelor idei.
Am putea afirma, ca o concluzie a celor arătate mai sus, că antrenorul
trebuie să deţină, în primul rând competenţă profesională laun nivel înalt
(chiar măiestrie-ca nivelul cel mai înalt al competenţei profesionale), dublată
de responsabilitate şi autoritate.
Autoritatea decurge atât din nivelul înalt al competenţei profesionale
dar şi din mosul în care acţionează în luarea deciziilor şi a modului în care le
îndeplineşte.
Autorul mai sus citat într-o cercetare privind calităţile antrenorului
apreciate de către sportivi, a juns la următoarele concluzii:
• Sportivii aflaţi în primele stadii ale instruirii apreciază capacitatea
antrenorului de a-i învăţa tehnica execuţiilor
• Sportivii aflaţi în stadiul măiestriei apreciază capacitatea antrenorului
de a-i motiva pentru competiţie.

Problemele de ordin psihologic ale antrenorului sunt numeroase începând cu


cele privitoare la „tehnologia pregătirii şi terminând cu „consultaţiile” pe
care el trebuie să le acorde părinţilor, logodnicelor sportivilor sau sportivilor
înşişi în legătura cu viaţa lor sportivă sau chiar extrasportivă (şcolară,
profesională, familială etc.)” (Epuran, 1990, p.18)
Datorită complexităţii şi ariei vaste a problemelor la care trebuie să răspundă
antrenorul cunoştinţele de psiho-pedagogie sunt necesare. Prezentam câteva
dintre ele:
1. cunoaşterea particularităţilor psihologice a vârstelor (copilărie,
pubertate, adolescenţă, tinereţe), a personalităţii şi a modului de evoluţie a
acesteia în funcţie de vărstă şi sex.
2. cunoaşterea direcţiilor şi căilor de dirijare şi realizare a dezvoltării şi
pregătirii psihice a subiecţilor în concordanţă cu scopurile generale umane,
sociale şi cu obiectivele particulare ale sportului de performanţă
3. cunoaşterea direcţiilor şi căilor de realizare a performanţei sportive
şi, mai ales, a mecanismelor şi proceselor psihice ce stau la baza realizării
acesteia
4. cunoaşterea metodelor de stimulare a motivaţiei, de cunoaştere a
grupului spotiv
Sintetizînd toate aceste exigenţe putem contura următorul profil de
competenţă al antrenorului.
1. Competenţe didactice
2. Compenteţe psihoeducaţionale

24
a. valorificarea metodelor de cunoaştere a personalităţii pentru
identificarea profilurilor individuale ale sportivilor şi acordarea de sprijin
adecvat pe parcurs
b. identificarea nevoilor şi dificultăţilor în pregătirea sportivă şi
asistarea sportivului în dezvoltarea propriilor proiecte de depăşire a acestora
c. consilierea şi asistarea sportivului în opţiunile sale privind pregătirea
sportivă
3. Competenţe psihosociale, manageriale şi socio-educaţionale
4. Competenţe specifice ramurii sportive în care antrenează

2.Profilul de competenţă al profesorul de educaţie fizică

Profesorul de educaţie fizică, este înainte de toate cadru didactic ce


trebuie să satisfacă anumite exigenţe specifice profesiunii didactice. el este
în acelaşi timp, membru al unei organizaţii şcolare
El lucrează cu copii, adolescenţi care acum îşi formează deprinderi
motrice (spre deosebire de antrenor care lucrează cu un grup relativ
omogen). Ca atare, munca sa este preponderent pedagogică. Competenţa
didactică primează faţă de competenţa strict profesională (pe când în cazul
antrenorului, primează măiestria profesională)
Munca profesorului de educaţie fizică este importantă dacă aven în
vedere că atitudinile faţă de performanţă sportivă, faţă dede o anumită
ramură sportivă se formează în cadrul orelor de educaţie fizică şi sport.

Cea mai cuprinzătoare şi actuală imagine a competenţelor pe care


trebuie să le deţină un cadru didactic o oferă profesorul Dan Potolea, de la
universitatea din Bucureşti, care a elaborat competenţele generale ale
cadrelor didactice.: (apud.Molan, 2007, 99-101)
1. Competenţe didactice (proiectarea, conducerea şi evaluarea
procesului didactic)
- proiectarea unui demers didactic adaptat grupului ţintă
- aplicarea adecvată la context a didacticii disciplinei
- utilizarea funcţională a documentelor şcolare în proiectarea
demersului didactic şi în înregistarea rezultatelor elevului
- abordarea unui demers pluri-, inter- şi transdisciplinar prin realizarea
de conexiuni între disciplina respectivă şi alte domenii de cunoaştere
- focalizarea pe conexiunile structurale şi procesuale ale disciplinei
- folosirea unei varietăţi de strategii educaţionale şi, în special, pe a
celor centrate pe elev
- crearea, facilitarea şi valorificarea de situaţii de învăţare în context
nonformal şi informal
- conceperea şi utilizarea de strategii diferenţiale
- utilizarea adecvată a modelelor de comunicare şi acţiune pentru
accesibilizarea cunoştinţelor

25
- valorificarea potenţialului pedagogic al diferitelor tipuri şi strategii
de evaluare
- integrarea eficientă în procesul didactic a metodelor şi instrumentelor
de evaluare adecvate contextului
- elaborarea şi utilizarea unor probe de evaluare care să satisfacă
anumite condiţii tehnice
- utilizarea în procesul didactic a noilor tehnologii informaţionale şi de
comunicare
2. Competenţe psihoeducaţionale
- valorificarea metodelor de cunoaştere a personalităţii pentru identificarea
profilurilor individuale ale elevilor şi acordarea de sprijin adecvat pe
parcursul dezvoltării lor în şcoală
- identificarea nevoilor şi dificultăţilor de învăţare şi asistarea elevului
în dezvoltarea propriilor proiecte de depăşire a acestora
- consilierea şi asistarea elevului în opţiunile sale şcolare şi
profesionale
- crearea de oportunităţi egale tuturor elevilor
3. Competenţe psihosociale, manageriale şi socio-educaţionale
Managementul clasei
- organizarea şi conducerea socială a clasei
- utilizarea metodelor de cunoaştere şi dezvoltare a grupurilor şcolare
- asigurarea unui climat socio-afectiv securizant, bazat pe încredere şi
cooperare
- selectarea conţinuturilor şi a metodelor de natură să stimuleze
interesul şi motivaţia elevilor
Dezvoltarea instituţională
- colaborarea cu colegii de specialitate şi de alte specialităţi pentru a
asigura o bună pregătire elevilor
- participarea la procesul decizional în cadrul şcolii, în vederea
construirii unei instituţii care învăţă
- promovarea unui sistem de valori specifice unei societăţi
democratice
- stimularea comportamentelor prosociale şi de participare civică
Parteneriate sociale şi educaţionale
- urmărirea şi îmbunătăţirea rezultatelor elevilorprin colaborarea cu
familia
- antrenarea comunităţii locale în sprijinirea unor activităţi şcolare şi
extraşcolare
- iniţierea de proiecte educaţionale de colaborare între diferite instituţii
din comunitate şi din afara ei
Dezvoltarea profesională
- manifestarea unei conduite reflexive şi autoevaluative privind
activitatea didactică
- deschiderea spre tendinţele inovatoare din domeniul de specialitate,
prin actualizarea sistematică a cunoştinţelor din doemniul de profil şi din cel
psihopedagogic

26
- proiectarea şi realizarea unui plan de dezvoltare profesională
- implicarea în cercetarea-acţiune

Rezumat:

Antrenorul este pedagog, desfăşurând o activitate complexă de


instruire şi educare a sportivilor, tehnician, maestru în pregătirea fizică,
tehnică şi tactică a sportivilor,în planificarea şi organizarea acţiunilor
practice; cercetător, veşnic în căutarea noului şi un exigent experimentator
al bunelor idei.
Profesorul de educaţie fizică, este înainte de toate cadru didactic ce
trebuie să satisfacă anumite exigenţe specifice profesiunii didactice. el este
în acelaşi timp, membru al unei organizaţii şcolare . el trebuie să deţină
următoarele tipuri de competenţe: didactice (proiectarea, conducerea şi
evaluarea procesului didactic, psihoeducaţionale şi competenţe
psihosociale, manageriale şi socio-educaţionale

Temă de evaluare:
Analizaţi o analiză comparativă între antrenor şi profesorul de educaţie
fizică şi sport.

7. Grupul sportiv şi conducerea lui

Obiective: La sfârşitul cursului, cursanţii vor fi capabili să:

- să enumere caracteristicile grupului sportiv


- să analizeze specificul diferitelor grupului sportive
-aă analizeze prin prisma avantajelor şi limitelor lor conducerea orientată
spre sarcină şi cea orientată spre oameni

7.1. Grupul mic- caracterizare generală


7.2. Caracteristicile grupului sportiv
7.3. Tipologia grupurilor sportive
7.4. Conducerea grupului sportiv

27
7.1. Grupul mic – caracterizare generală
Grupul mic, este cel care ne intereasează din perspectiva
psihopedagogiei sportului.
Spre deosebire de alte grupuri umane (mulţime, coelctivităţi etc.) grupul mic
este o unitate alcătuită dintr-un număr relativ restrâns de persoane (2-3 până
la 25-30) care se află în relaţii de comunicare, colaborare, apreciere etc. şi
care au un scop comun în vederea căruia se organizează stabilind norme
specifice de conduită.
Grupul mic trebuie înţeles şi interpretat ca sistem, cu o organizare internă
ierarhizată care implică interacţiunea elementelor componente, şi mecanisme
de reglaj şi autoreglaj. În cadrul grupului fiecare individ este „prins” într-o
reţea de inteacţiuni, primind şi oferind diferite stări afectice (simpatie,
antipatie, indiferenţă)

7.2. Caracteristicile grupului sportiv

Echipa sau grupul mic constituie realitatea psihosocială de bază a activităţii


sportive, de coeziunea şi capacitatea ei depinzând atât performanţa, cât şi
satisfacţia sportivilor şi suporterilor.
Caracteristici:
• Volumul mic, număr restrâns de membri, corespunzător specificului
sportului. La jocurile sportive, pentru volei şi baschet-15, pentru fotbal şi
rugby – în jur de 20-25: la sporturile individuale, unde se constituie echipe –
de la 2-3 la 15-20. Volumul restrâns şi relativ limitat la cifre fixe reprezintă o
condiţie pentru primirea de noi membri prin eliberarea altora şi creează
fenomene de „rezistenţă” sau „competivitate”.
• Caracter primar – relaţiile dintre membrii grupului sunt
directe,nemijlocite. Comunicarea din cadrul echipei sportive este de factură
deosebită, mai ales în timpul desfăşurării jocurilor, când acestea au un
caracter gestual-motric cu semnificaţii tehnico-tactice şi sunt orientate spre
atingerea scopului performanţial.
• Nespontan, creat în scop special. Există grupuri alcătuite numai
pentru satisfacerea unor nevoi socio-afective. Grupul sportiv se constituie
însă pentru nevoia de performanţă, care este raţiunea de a fi a sportului. Deşi
sportivul poate avea un motiv personal pentru a face sport, în cadrul echipei
motivul său este subordonat obiectivului comun şi, de regulă, se
armonizează cu acesta.
• Dinamică specifică. Membrii echipei se integrează în colectiv atâta
timp cât pot fi activi şi eficienţi. Când „îmbătrânesc”, alţii le iau locul.
Dinamica organizatorică este însoţită şi de o dinamică funcţională,
referitoare la coeziune. După o perioadă de 3-4 ani de activitate comună a
mebrilor săi, echipa dobândeşte coeziunea dorită, dar ea nu durează mult din
cauza schimbării de generaţii; procesul poate continua de-a lungul a zeci de
ani pentru echipele unor cluburi cu tradiţie.

28
• Componenţă eterogenă. Această caracteristică este determinată de
variabilitatea vârstei, profesiei şi chiar a naţionalităţii componenţilor
grupului sportiv,
• Adeziunea benevolă şi obligativitatea morală. Membrii echipei
sportive aderă benevol la activitate, pentru că le place sau le satisface nevoile
şi aspiraţiile.în cadrul grupului, ei trebuie să respecte normele de conduită
specifice grupului, norme stabilite prin tradiţie şi-eventual- consemnate într-
un regulament acceptat de toţi. În virtutea normelor de conduită morală,
sportivul este dator să lupte pentru ţelurile pe care le fixează echipa, să nu
abandoneze când este greu, să nu creeze dezavantaj echipei proprii în
favoarea echipei adverse prin eliminări sau suspendări.
• Componenţii grupului sportiv sunt sau pot fi membri ai altor grupuri.
• Durata nelimitată. „sufletul” sau spiritul echipei depinde de tradiţie,
şi aceasta, la rândul ei, de timp. Grupul sportiv se constituie pentru un timp
nedeterminat, chiar dacă indivizii care-l compun vor pleca lasând locul
altora.

7.3. Tipologia grupurilor sportive

J. B. Cratty clasifică grupurile sportive astfel:


a. grupuri coacţionale –în care fiecare sportiv îşi realizează performanţa fără
să interacţioneze cu ceilalţi membrii, dar urmărind şi succesul grupului
căruia aparţin
b. grupuri interacţionale, în care calitatea relaţiilor dintre componenţii
echipei determină în mare măsură performanţa, dincolo de măiestria tehnică
a indivizilor.în grupurile interacţionale sunt incluse şi cuplurile, „dublurile”
şi echipele – tenis, canotaj - precum şi echipele de ştafetă, de ciclism.

Indiferent de tipul de grup, orice antrenor urmăreşte coeziunea grupului.


Coeziunea grupului se naşte şi se formează din relaţiile preferenţiale pozitive
şi depinde de o serie de factori care sunt caracteristici echipei:
• Numărul restrâns al membrilor echipei. Se apreciază că un grup de 6-
10 persoane este mai uşor de unit; într-un grup mai larg, informaţia circulă
mai greu, tăria legăturilor este mai redusă.
• Vârsta membrilor este de dorit să fie apropiată, căci diferenţele prea
mari se exprimă în deosebiri de atitudini şi aspiraţii.
• Caracterul sportivilor
• Structura echipei – ocupaţia membrilor ei şi modul de organizare în
cadrul grupului.
• Motivaţia este unul din factorii de bază ai coeziunii, căci ea uneşte
membrii echipei în jurul scopului comun, acela al performanţei care satisface
diferite tendinţe ale sportivilor.

7.4. Conducerea grupului

29
a. Conducerea prin obiective – porneşte de la dezideratele şi scopurile pe
care indivizii şi grupul doresc să le atingă într-o perioadă dată cu mijloace
prestabilite. Modurile de realizare a acestei conduceri pot fi diferite,
esenţială fiind însă participarea tuturor sportivilor la:
• Formularea obiectivelor
• Obţinerea condiţiei de pregătire pentru realizarea scopului
• Participarea şi autocontrolul general asupra îndeplinirii scopurilor
parţiale
• Perfecţionarea continuă a procesului de conducere şi pregătirea şi
orientarea acestora spre viitor
b. Conducerea prin „relaţii umane” are în vedere dinamica grupului
şi se realizează prin considerarea individului integrat în sistemul relaţiilor
interpersonale şi având o anumită motivaţie. Arta conducătorului se
manifestă în modul cum ştie să trateze relaţiile umane.
c. Conducerea decizională se concentrează asupra deciziei, ca
alegere a uneia din mai multe alternative. În grupul sportiv, în care
activităţile sunt în mare măsură reglementate, decizia este necesară numai în
anumite situaţii, ea putând fi luată de antrenor sau de către echipă.
Redăm în tabelul de mai jos avantajele şi limitele celor două tipuri de
conducere, acre sunt întâlnite cel mai frecvent în grupul sportiv: (apud.
Epuran, 1990, p.167)

Conducerea orientată spre sarcină


avantaje dezavantaje
Mai eficientă; Poate creşte
energia este în nivelul anxietăţii
principal la uniii membrii
orientată spre ai echipei
sarcină
Puţin timp Sacrifică
acordat pentru eficacitatea
comunicarea pentru
interpersonală securitatea
personală a
membrilor
Stabileşte repede Mai puţin
atribuţii în eficientă în
situaţii de sarcini situaţii moderat
bine structurate stresante în care
membrii
grupului doresc
să interacţioneze
Conducerea orientată spre oameni
Poate reduce Lipsa
anxietatea ăn preocupării
situaţiile în care pentru

30
sarcina a fost executarea cu
realizată succes a sarcini
nesatisfăcător
Se potriveşte cel Mai puţin
mai bine cu eficientă în
oameni instabili situaţii foarte
stresante sau în
cele în care
puterea mare sau
simbolul puterii
sunt clar
conferite
conducătorului
Se potriveşte cel Poate provoca
mai bine în anxietate la
situaţiile membrii
moderat grupului care
favorabile sunt în mod
conducătorului şi deosebit orintaţi
în care membrii spre sarcină.
grupului au
nevoie de obicei
de o mână forte
în luarea deciziei

Rezumat:
Echipa sau grupul mic constituie realitatea psihosocială de bază a
activităţii sportive, de coeziunea şi capacitatea ei depinzând atât
performanţa, cât şi satisfacţia sportivilor şi suporterilor
Caracteristicile grupului sportiv: volumul mic, caracter primar,
nespontan, creat în scop special, dinamică specifică, componenţă
eterogenă., adeziunea benevolă şi obligativitatea morală, componenţii
grupului sportiv sunt sau pot fi membri ai altor grupuri, durata nelimitată.
Grupul sportiv poate fi condus printr-un stil orientat fie spre
sarcină, fie spre oameni şi mai rar prin conducerea bazată pe
decizie.fiecare tip de conducere prezintă şi avantaje şi dezavantaje.

Teme de evaluare:
1. Explicaţi caracteristicile grupului sportiv.
2. Analizaţi specificul diferitelor grupului sportive.
3. Analizaţi prin prisma avantajelor şi limitelor lor, conducerea orientată spre
sarcină şi cea orientată spre oameni

31