Sunteți pe pagina 1din 123

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE


COMUNICĂRII
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE

REZUMAT CURS

PSIHOLOGIA SPORTULUI

Lect.univ.dr. DOINIȚA BENTU

Constanța 2018
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

TEMATICA

Cursul 1. Domeniul Psihologiei sportului: Definirea sportului; Definirea și


rolul Psihologiei sportului; Istoricul dezvoltării Psihologiei sportului; Teoria și
practica Psihologiei sportului.
Cursul 2. Rolul psihologului sportiv: Suportul psihologic; Cadrul de
ilustrare a rolului psihologului sportiv; Asistența și consilierea psihologică;
Considerente etice privind profesia de psiholog sportiv.
Cursul 3. Psihologia performanței sportive: Conceptul de performanță
sportivă; Factori psihici ai performanței sportive; Modele ale performanței
sportive; Capacitatea psihică și performanța sportivă.
Cursul 4. Personalitatea și comportamentul sportiv: Personalitatea și
alegerea unui sport; Trăsături de personalitate în funcție de nivelul performanței
sportive; Puterea mentală; Stilul atențional; Abordarea situațională și interacțională
în sport.
Cursul 5. Motivația în sport: Motivația intrinsecă și extrinsecă în
activitățile sportive; Motivația și încrederea în sine; Motivația facilitatoare: rolul
nevoilor psihologice de bază; Climatul motivațional.
Cursul 6. Agresivitatea în sport: Definirea agresivității în sport; Cauzele
agresivității în sport; Teoria catartică a agresivității; Antrenamentul de prevenire a
reacției agresive; Strategii de intervenție pentru controlul agresivității.
Cursul 7. Atitudinea în sport: Natura atitudinilor; Formarea atitudinilor
față de sport; Atitudini față de competiție; Atitudinile față de sport și
comportamentul sportiv; Schimbarea atitudinilor oamenilor față de sport.
Cursul 8. Anxietatea, nivelul de activare și stresul: Definirea anxietății și
activării în sport; Strategii pentru scăderea activării; Strategii pentru creșterea
activării; Stresul în activitatea sportivă.
Cursul 9. Imageria mintală în sportul de performanță: Practica mintală în
sport; Caracteristici ale imageriei eficiente; Utilizarea imageriei mintale în sport;
Antrenamentul mintal.
Cursul 10. Copiii, adolescenții și sportul: Dezvoltarea cognitivă și
practicarea sportului; Dezvoltarea socială în practicarea sportului; Dezvoltarea
psihomotorie și practicarea sportului.
Cursul 11. Pregătirea mintală pentru concurs: Definirea concursului;
Funcțiile competițiilor; Pregătirea psihică generală pentru concurs; „Stările de
preparație” ca atitudini specifice în vederea concursului; Stările emoționale ale
sportivului în concurs.

2
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Cursul 12. Dinamica grupului în sport: Teorii privind dezvoltarea


grupurilor; Tipologia grupurilor sportive; Coeziunea și eficiența grupului sportiv;
Conducerea grupului sportiv.

BIBLIOGRAFIA

1. Bull, S. (2011), Psihologia sportului – ghid pentru optimizarea performanțelor,


București: Editura Trei.
2. Crăciun, M. (2008), Psihologia sportului, Cluj-Napoca: Editura Risoprint.
3. Crăciun, M. (2014), Psihologia sportului pentru antrenori, Cluj-Napoca:
Editura Risoprint.
4. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., (2008), Psihologia sportului de
performanţă. Teorie şi practică, București: Editura FEST.
5. Jarvis, M. (2006). Sport Psychology. A Student’s Handbook. New York:
Routledge Taylor & Francis Group.
6. Predoiu, R. (2016), Psihologia sportului - maximizarea performantelor
sportive, București: Editura Polirom.
7. Ryan, M. R., William, C. G., Patrick, H., Deci, L. E. (2009), Self-
Determination Theory and Physical Activity: The Dynamics of Motivation in
Development and Wellness, Hellenic Journal of Psychology, vol. 6, pp. 107-
124.

3
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

I. DOMENIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Psihologia sportului este o disciplină relativ nou apărută, câștigându‐și un


loc bine delimitat în psihologia științelor motorii. Mai exact chiar, am putea spune
că studiază comportamentul uman și procesele psihice pe teritoriul activității
sportive. Această preocupare cu privire la detaliile ce compun tabloul performanței
și al bunăstării psiho‐fizice ne atrage în mod deosebit, iar în mod rudimentar spus,
am descoperit că ne place să „fabricăm” campioni.
Psihologia sportului se adresează sportivului, în mod individual, dar și
membrilor echipelor care doresc să întrețină sau să optimizeze coeziunea. De
asemenea, se adresează antrenorilor care doresc să integreze antrenamentul mental
în practica lor și care se concentrează în această manieră pe problematica
relațională, motivațională sau decizională. Psihologia sportului poate veni în
ajutorul părinților copiilor care practică sportul de performanță și al personalului de
specialitate (medici, fizioterapeuți) care dorește să își lărgească orizontul de
cunoștințe în acest domeniu. Nu în ultimul rând, psihologia sportului vizează
instituțiile sportive, fie ele școli, cluburi sau asociații sportive care doresc să
promoveze sportul alături de inserarea dimensiunii mentale în practica sportivă.

I.1. DEFINIREA SPORTULUI

Sportul este un domeniu social care a stârnit interesul publicului din cele mai
vechi timpuri. Încă din Antichitate, oamenii au considerat sportul ca fiind câmpul
în care, în vreme de pace, își puteau etala valoarea, stârnind rivalități și obținând,
în același timp, respectul celorlalți.
Sportul este un domeniu al competiției, prin excelență și în consecință,
indiferent de epoca în care oamenii au organizat manifestări sportive, aceștia au
fost preocupați de obținerea unor rezultate de excepție. În tot acest context,
succesul este cel care stârnește interesul și aprecierea celorlalți și tocmai de aceea
trebuie să știm cum exploatăm resursele celor implicați în fenomenul sportiv,
pentru a atinge performanța.
În epoca modernă, sportul, dincolo de implicațiile sociale a devenit un
business, în care se investește enorm și se așteaptă întoarcerea investițiilor
financiare. Sportul de performanță înseamnă infrastructură modernă, metodologie
adaptată vremurilor noastre, ce presupune tehnici, intrumente și metode de lucru
prin care să putem susține și optimiza, în permanență randamentul sportivilor.
Radu Predoiu (2016) supune atenției noastre o serie de definiții ale sportului,
4
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

astfel:
 „Este o activitate competitivă ce implică doi sau mai mulți oponenți,
presupunând un efort psihofizic realizat de competitori, ce reprezintă sau fac
parte din asociații organizate la nivel formal. Sporul este o activitate care
impune rigoare, rezultatele nu sunt prestabilite și se realizează într-un cadru
formal ce implică echipe, antrenori, arbitri, ligi, divizii, sponsori” (Nixon,
1984).
 „Sportul este o activitate de întrecere, constituită dintr-un ansamblu de
acțiuni motrice diferențiate pe diverse ramuri, prin care se caută
perfecționarea capacităților morfofuncționale și psihice, concretizate în
performanțe ca: recordul, depășirea de sine, depășirea partenerului”
(Teodorescu, 2006).
 „Reunește toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare
organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiția fizică și confortul
spiritual, să stabilească rlații sociale sau să conducă la obținerea unor
rezultate în competiții de orice nivel” (Carta europeană a sportului, 1996).
Societatea Internațională de Psihologie Sportivă menționează următoarele
beneficii de ordin psihologic ale practicării activității fizice (Tüdös, 2000 apud
Predoiu, 2016):
 schimbări pozitive de autopercepție și apariția unei stări de bine;
 ameliorarea încrederii și conștiinței de sine;
 eliberarea de tensiuni (depresie și anxietate);
 o gândire clară și alertă;
 energie și abilitate crescute în activitatea cotidiană;
 mai multă plăcere datorată exercițiului fizic și contactelor sociale;
 dezvoltarea strategiilor de abordare pozitivă.
Indiferent de sportul despre care vorbim, factorul mental, reprezintă un
aspect decisiv în demersul autodepășirii pe care orice sportiv trebuie să și‐l
propună. Un psihic puternic este cel care asigură și disponibilizează mai ușor
resursele sportivului, în momentele de dificultate, îl îndeamnă să își crească nivelul
aspirațiilor, îl menține motivat, pe toată durata carierei și reprezintă suportul
permanent pentru rezultatele de excepție pe termen lung.

I.2. DEFINIREA ȘI ROLUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Psihologia sportului este o disciplină relativ tânără, ea fiind recunoscută de


către comunitatea științifică internațională în anul 1965, când are loc primul
congres mondial de psihologie sportivă, la Roma. În 1970, apariția revistei
5
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

internaționale Journal of Sport Psycology, este considerată punctul de început al


investigațiilor în această disciplină.
Psihologia sportului a cunoscut o dezvoltare semnificativă în ultimele
decenii, cei implicați in domeniul sportului de performanță fiind preocupați de
obținerea unor rezultate de excepție prin valorificarea resurselor existente.
În literatura de specialitate, românească sau străină, pentru această
disciplină, sunt utilizate mai multe denumiri: „psihologia sportului”, „psihologie
sportivă” sau „psihologia sporturilor”, toate referindu-se la aceleași aspecte ale
acestei discipline.
M. Epuran (2008), fiind adeptul denumirii de „psihologia sportului”, o
definește ca fiind „acea știință care studiază fenomenele de ordin psihologic-
comportamental pe care le prezintă participarea oamenilor la activitățile sportive
de tip performanțial”.
Același autor, într-o lucrare publicată în anul 1972, definește psihologia
sportului ca fiind „o ramură aplicată a psihologiei, dezvoltată în ultimele decenii
ca urmare a progresului sportului de performanță. Ea cercetează caracteristicile
personalității sportivilor, fundamentele psihologice ale învățării motrice, ale
pregătirii generale pentru concurs, asistența psihologică, orientarea și selecția
sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiților sportivi, ca și psihologia
antrenamentului și competiției”.
În Dicționarul enciclopedic de psihologie (1997), U. Șchiopu definește astfel
psihologia sportului: „domeniu al psihologiei ce are în atenție problemele
psihologice ale sportului, caracteristicile explicative ale tipurilor de performanțe
sportive, problemele psihologice ale starturilor, antrenamentelor, competițiilor”.
Psihologia sportului se prezintă astăzi ca disciplina cea mai receptivă la nou
și cea mai creatoare. Impulsionată de nevoia obținerii și depășirii performanțelor,
ea a inovat antrenamentul modelat, antrenamentul psihoton, antrenamentul mental,
tehnicile de asistență psihologică a sportivilor, prin acestea contribuind și la
îmbogățirea științei psihologice.
S. Bull și colaboratorii săi (2011) apreciază că „psihologia sportului este o
știință care explorează factorii mentali ce influențează participarea și performanța
în sport, în exercițiul și activitatea fizică, facilitând aplicarea cunoștințelor
dobândite prin cercetare la viața de zi cu zi”.
În acest sens, înțelegerea principiilor psihologice, a problemelor legate de
cunoașterea de sine a sportivului, a gestiunii relațiilor acestuia cu mediul sportiv și
cel înconjurător, a regularizării emoțiilor și a încrederii în sine, a strategiei de
înfruntare a stresului și a anxietății competiționale, a stabilirii obiectivelor și
motivației și, nu în ultimul rând, a utilizării în mod autonom a propriilor resurse
mentale, devine esențială atât pentru sportivi, antrenori, profesori, manageri,
6
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

părinți, cât și pentru psihologii care activează în acest domeniu.


Ca știință, psihologia sportului are sarcini generale și comune tuturor
științelor, și anume: de descriere, explicare, prevedere și control al realităților pe
care le studiază.
Raymond Thomas (1992 apud Epuran, 2008) consideră că psihologia
sportului are cinci roluri principale: de a ajuta, de a preveni, de a descoperi, de a
pregăti pentru antrenament și competiție, de a cerceta.
Intervenția psihologiei sportului este considerată de Ferruccio Antonelli
(1974) în patru sectoare, și anume:
 cercetare;
 aplicare (evaluare, pregătire, terapie – prin sugestie – psihofarmacologie și
psihologie dinamică);
 didactică (formarea specialiștilor);
 difuzare (congrese și publicații).
Plecând de la aceste patru sectoare, Epuran (2008) a făcut o reducție la două
roluri principale ale psihologiei sportului, și anume:
 teoretic și academic (de cercetare și învățământ);
 practic.
Cei care au sarcina să aplice rațional și eficient rezultatele cercetării
psihologice sunt psihologul, antrenorul și medicul. O bună colaborare a
antrenorului cu psihologul și, eventual, cu medicul reprezintă o modalitate de
utilizare profitabilă a datelor psihologiei în sport.

I.3. ISTORICUL DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Cercetarea psihologică în dimensiunea sportivă a început să apară în jurul


secolului XIX. Cel mai faimos exemplu de program de cercetare sistematică a fost
al lui Norman Triplett asupra „factorilor dinamogeni” (1898) din SUA. Triplett a
fost un profesor care s-a întors la Universitatea Indiana pentru a lucra la teza sa de
disertație denumită „Factorii dinamogeni în antrenament și competiție”. Un
pasionat ciclist, Norman Triplett a obținut acces la înregistrările oficiale ale Ligii
Americane de ciclism. Aceste date includeau timpii a trei tipuri de curse
profesioniste: timpi ai curselor actuale (împotriva competitorilor care se antrenau
sau contratimp), curse în timp propriu și curse nesimulate. Triplett a descoperit
că timpii din cursele nesimulate erau mai mari iar acest lucru a dus la un studiu
follow-up în care copiii rulau o panglică de mătase pe un tambur, fie lucrând cu un
actor care performa aceeași sarcină, fie singuri. Cei care rulau panglica lângă
altcineva care avea aceeași sarcină aveau timpi mai mici decât cei care rulau

7
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

singuri. Acest fapt l-a făcut pe Triplett să concluzioneze că prezența altora în


competiție îi făcea pe indivizi să elibereze stocuri adiționale de energie
(„dinamogene”) ce le-ar fi îmbunătățit performanța.
Acest studiu de pionerat a pavat calea pentru cercetări psihologice sociale
asupra facilitării sociale. Mai mult, Norman Triplett a recunoscut că indivizii, fie
că erau cicliști profesioniști, fie că erau copii, răspundeau în mod diferit rigorilor
competiției. Unii se ridicau la nivelul provocărilor și performau mai bine
(„activarea instinctelor competitive și idea mișcării mai rapide”) în timp ce alții
erau suprastimulați și, de fapt, performau mai slab în prezența altora („se
dezintegrau”). Încercarea de a înțelege relația complexă dintre activare și
performanță rămâne o problemă cu care se confruntă psihologii sportivi de-a
lungul a sute de ani, dar activitatea lui Triplett continuă să supraviețuiască testului
timpul destul de bine.
Lăsând contribuțiile timpurii de-o parte, aproape fără excepție, psihologii
sportivi identifică mijlocul anilor 1920 ca începutul dezvoltării psihologiei
sportive, iar acest lucru se datorează aproape în totalitate activității dr. Coleman
Roberts Griffith. Interesul lui pentru psihologia sportivă a început în timpul
doctoratului său la Universitatea din Illinois, dar a continuat după întâlnirea sa cu
corpul profesoral de la aceeași universitate, sub îndrumarea atentă a prof. George
Huff, șeful catedrei de educație fizică și director al departamentului de bunăstare
fizică. La bază psiholog educațional, Griffith a predat atât în departamentul de
psihologie cât și în departamentul de bunăstare fizică. În 1923 el a introdus un curs
denumit „Psihologia și atletismul”, iar doi ani mai târziu, în 1925 împreună cu
Huff a pus bazele și a condus Laboratorul de Cercetare Atletică. Interesele sale de
cercetare au fost largi și includeau abilitățile motorii, învățarea motorie, percepția,
personalitatea și diferențele individuale, dar întotdeauna cu accent primar pe
aplicația practică. Această abordare se reflectă în conținutul textelor lui Griffith
„Psihologia antrenamentului” (1926) și „Psihologia și atletismul” (1928), în special
cea din urmă care subliniază principiile pentru coachingul de succes.
Conform lui Salmela (1981), în Europa de Est această perioadă a fost relativ
tăcută, deși în 1926 Coleman Griffith a vizitat două laboratoare de psihologie
sportivă recent înființate în Berlin, conduse de Sippel și Schulte, în timp ce alte
universități Europene, inclusiv cea din Leipzig aveau cel puțin câteva materii de
psihologie sportivă în curriculum. În plus există dovezi, datând de la începutul
secolului XX că oamenii de știință sovietici cercetau beneficiile psihologice ale
activității fizice.
Deși dovezile istorice sunt incomplete, se pare că aceste inițiative au
supraviețuit într-o oarecare măsură celui de-al Doilea Război Mondial, dar
perioada 1945-1957 a marcat adevărata emergență a psihologiei sportive în fosta
8
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Uniune Sovietică, sub ghidajul lui Peter Roudik și A. C. Puni. Unele dintre aceste
activități au mers în paralel cu programul spațial sovietic, de exemplu tehnici de
yoga au fost utilizate pentru a antrena astronauții și abilitățile de auto-reglare au
fost mai apoi utilizate cu sportivii din blocul estic pentru pregătirea Olimpiadei din
1976.
La momentul olimpiadei din 1960, de la Melbourne, psihologii sportivi
însoțeau echipele est europene, deși mai degrabă la acel moment erau observatori
pasivi și nu consultanți activi. După 1970, competitorii olimpici din Germania de
Est și din Uniunea Sovietică apelau la psihologii sportivi în mod rutinier, iar țările
din blocul de Est au acceptat beneficiile intervențiilor psihologice, de exemplu
auto-reglarea, practica mentală și imageria. Chiar de la Olimpiada din Mexic din
1968, Dr. Miroslav Vanek a pus în practică un screening psihologic și psihomotor
pe scară largă și un program de interviuri ce implica 124 de sportivi cehoslovaci,
un program ce a avut un succes mixt. Într-adevăr, Vanek a devenit forța din spatele
înfințării Societății Internaționale de Psihologie Sportivă (ISSP) ce s-a reunit
pentru prima dată la Roma, în 1965.
Fără îndoială, mijlocul anilor 1960 a marcat geneza psihologiei sportive
organizate în lumea de Vest (deși, de-abia în 1988 un psiholog sportiv a însoțit
oficial echipa olimpică a SUA). Sfârșitul anilor 1960 a reprezentat o creștere rapidă
a subiectului în departamentele de educație fizică din SUA, reflectată atât prin
orele de predare cât și prin volumul de cercetări publicate. În unele ocazii subiectul
a evoluat cu ajutorul legăturilor anterioare cu psihologia și învățarea motorie dar,
adesea, impulsul a venit de la cercetătorii sportivi al căror background era în
educația fizică, dar al căror interes se afla în domeniul psihologiei. Atunci a fost
momentul în care au fost definite subiectele vaste care preocupau mulți psihologi
sportivi, cum ar fi motivația, anxietatea competițională, diferențele individuale,
abilitățile motorii, învățarea motorie, agresivitatea, intervențiile/antrenamentul
abilităților psihologice, cogniția socială și dinamica echipelor.
În anii 1970 s-a produs o consolidare a subiectului, prin lansarea „Jurnalului
Internațional de Psihologie Sportivă”, în 1970 și „Jurnalului de Psihologie
Sportivă”, în 1979.
De-abia în 1986, 20 de ani mai târziu, Asociația Americană de Psihologie
(APA) a recunoscut oficial psihologia sportivă prin formarea unei noi secții,
Divizia 47, ce se ocupa de psihologia sportului și a exercițiilor fizice.
Societatea Britanică de Psihologie (BPS) instituția care supraveghează
disciplina și profesia de psiholog din Regatul Unit, a oglindit precauția APA de a
se familiariza cu psihologia sportivă. În 1992, Comitetul de Afaceri Științifice a
BPS a ajuns la un acord de stabilire a unui grup de psihologie a sportului și
exercițiilor fizice în cadrul BPS. O decizie aprobată de formare a unui Departament
9
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

de Psihologie a Sportului și Exercițiilor separat în BPS, a fost luată în cadrul


conferinței anuale din Aprilie 1993.
Salmela (1984) a scris despre faptul că cercetări în domeniul psihologiei
sportului au fost mai limitate în Estul Europei decât în America de Nord din cauza
controlului guvernamental mai mare, deși majoritatea instituțiilor sportive din
Europa de Est au echipe de psihologi în sport. Într-o vizită la un institut sportiv din
București, Salmela (1984) a relatat despre întâlnirea cu opt psihologi specialiști în
sport care alocau aproximativ 30 de ore de teorie și practică a antrenamentului
pentru autocontrol din elita sportivilor.
Reprezentanţi ai psihologiei sportului în România:
o Gheorghe Zapan (1897-1976), studii, monografii: „Teorii asupra jocurilor”,
„Problema exerciţiului”, „Diferenţierea psihică între sportivi şi nesportivi cu
concluzii pedagogice”.
o Constantin Calovrezo (1903-1988), a abordat dintr-o perspectivă gestaltistă
teme cum ar fi: „Structura psihofizică în dansurile naţionale”, „Situaţia
psihică în jocul de rugby”.
o Mihai Epuran, a fost profesor între 1949-1993, este cel care a înscris
România pe harta psihologiei sportului internaţional, membru fondator al
FEPSAC, a scris „Pregătirea psihologică a sportivului‖, „Psihologia
educaţiei fizice‖, „Metodologia cercetării activităţii corporale‖, „Psihologia
sportului de performanţă: teorie şi practică”.
o Valentina Horghidan, a elaborat studii privind metode de psihodiagnostic
în sport, iar alături de M. Epuran „Psihologia educației fizice”.
o Irina Holdevici, cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu şi profesor
asociat la Universitatea din Bucureşti, a scris „Psihologia succesului”,
„Autosugestie şi relaxare”, „Elemente de psihoterapie”.
o Ilie Vasilescu, fost profesor la Universitatea Bucureşti, acum este în SUA, a
scris „Autodepăşirea în sport”, „Activitatea sportivă”, „Decizie, autoreglare,
performanţă”, iar alături de M. Epuran și F. Tonița „Psihologia sportului de
performanţă: teorie şi practică”.
o Tüdös Ştefan, este profesor la ANES, scrie cărţi despre pregătirea
psihologică a sportivilor: „Perspective actuale în psihologia sportului.
Modele şi soluţii”, „Criterii psihologice în fundamentarea şi structurarea
pregătirii sportive”.
Ultimii ani au fost martori ai unor linii de demarcare mai clare între
psihologia sportului și psihologia exercițiilor fizice, prima concentrându-se pe
sportivii „sănătoși” și pe angajamentul lor față de competiția sportivă, cea din urmă
concentrându-se pe efectele psihologice ale exercițiilor fizice, atât în mediul clinic
cât și în cel non-clinic. Mulți psihologi ai exercițiilor fizice se văd mai aproape de
10
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

psihologia sănătății și cea clinică decât de psihologia sportivă și va fi interesant de


observat cum relațiile vor continua să se dezvolte de-a lungul timpului, și dacă
structurile existente vor putea să se acomodeze în funcție de prioritățile lor diferite.

I.4. TEORIA ȘI PRACTICA PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Psihologii din multe subdiscipline sunt formați atât ca practicieni, cât și ca


cercetători, evaluarea psihologică oferind puntea de legătură dintre cercetare și
practică. Cercetătorii sunt sensibili la subiectele aplicate iar practicienii sunt
sensibili la cercetare.
Așa cum au sugerat Nideffer și Sagal (2001), formarea în psihologia
sportului a avut tendința istorică să fie ori focusată pe cercetare, ori pe domeniul
aplicativ (în funcție de asociațiile din această subdisciplină). Un psiholog aplicativ
care dorește să ajute un sportiv să facă față stresului are nevoie de suficientă
cunoaștere (bazată pe cercetare) despre comportamentele de coping și resurse ale
stresului precum și date relevante despre sportul în discuție. La fel, un psiholog
sportiv care cercetează procesele de coping trebuie să înțeleagă și să ajute la
împărtășirea aplicațiilor practice ale cunoașterii obținute.
Adesea au existat fricțiuni între cei care au fost rezervați între a practica sau
oferi sfaturi înainte de a dezvolta o bază de cercetare solidă și cei care au fost atrași
de rezultatele practice pe care le pot obține prin intervenția și acțiunea imediată.
Aceasta nu este o problemă nouă pentru psihologia sportivă. Coleman Griffith și-a
combinat cercetarea cu activitatea de consultant, de exemplu cu echipa de baseball
Chicago Cubs și cu echipa de fotbal a Universității Illinois. Aparent, prima
intervenție nu a avut succes. Philip P. Wrigley, președintele echipei Cubs l-a
angajat pe Griffith să descopere profilul psihologic al unui jucător de baseball, dar
acesta a eșuat, spre dezamăgirea lui Wrigley și spre amuzamentul jucătorilor, care
au considerat amuzant întregul demers.
Semințele mai recente ale discordiei între teorie și practică pot fi urmărite
până la mijlocul anilor 1960, odată cu publicarea cărții „Problema sportivilor și
modul lor de abordare” (1966), scrisă de Bruce Ogilvie, psiholog clinician de la
Universitatea San Jose și Thomas Tutko, profesor de psihologie la aceeași
universitate. În ciuda criticii și ostilității pe care a provocat-o cartea în psihologia
sportivă academică, aceasta a câștigat popularitate în lumea sportului. Ei au
elaborat Inventarul de Motivație Sportivă (AMI), care a devenit cel mai utilizat
inventar pentru evaluarea dimensiunilor de personalitate care se credea că erau

11
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

asociate cu succesul în sport, iar Bruce Ogilvie a preluat într-o manieră


controversată rolul de părinte al psihologiei sportive aplicate.
Pe întreg globul, cererea pentru psihologia sportivă nu a fost nicicând mai
mare. Deoarece echipele și sportivii caută mereu victoria, a devenit din ce în ce
mai probabilă implicarea psihologului sportiv în obținerea victoriei. Aceste forțe
puternice de piață pot fi periculoase, în special atunci când cererea este mai mare
decât oferta. În aceste circumstanțe trebuie acționat cu prudență atât în promovarea
cât și în dezvoltarea subiectului, prin reglementarea adecvată a celor care se
recomandă a fi psihologi sportivi.
Mulți sportivi și antrenori, pot fi deja suspicioși față de psihologii sportivi
profesioniști datorită experiențelor negative anterioare sau imaginilor stereotipe
(Brewer, 1998; Patmore, 1986). De exemplu, este posibil ca și consultanții să fi
eșuat în a livra serviciile promise sau să fi oferit serviciile într-un mod în care
clienții lor au fost dezamăgiți. În mod sigur psihologii sportivi au fost priviți în
mod suspicios de către mass-media, în cel mai rău caz fiind caracterizați ca
păpușari care încearcă să tragă sforile sportivilor cu un singur scop în minte și
anume îmbunătățirea performanței, cu orice preț și cu puțină considerație față de
sensibilitățile și dorințele individuale sau ale echipei.
Realitatea de zi cu zi a psihologiei sportive aplicate este oarecum diferită
totuși. Psihologii sportivi practicanți vor activa mână în mână cu sportivii,
antrenorii, administratorii, dieteticienii, fizioterapeuții, fiziologii, biomecanicii și
cu alți specialiști tehnici ca parte a unei echipe ce oferă programe pe care
antrenorul și/sau sportivul le consideră benefice (Kremer, Scully, 1998). Există
puțin mister sau manevre în spatele scenei, și se speră că odată cu continuarea
acestei abordări deschise vor dispărea orice griji sau temeri rămase. Fără îndoială
că la marginea subiectului se vor afla cei ale căror conduite lasă de dorit dar pe
măsură ce sportul devine mai sistematic iar sportivii devin mai sofisticați și
cunoscători, atunci practica slabă în acest domeniu va deveni mai limitată. Există
coduri de conduită profesională care guvernează practica, iar acestea nu ar trebui
ignorate. În SUA, standardele revizuite ale APA (1992) au fost adoptate de două
organizații care supraveghează activitatea psihologilor sportivi, și anume
NASPSPA (Societatea Nord Americană de Psihologie a Sportului și Activității
Fizice) și AAASP (Asociația pentru Evoluția Psihologiei Sportive Aplicate). Etica
APA face referire la următoarele nouă principii relevante pentru activitatea unui
psiholog sportiv aplicativ:
 Responsabilitate,
 Competență,
 Standarde morale și legale,
 Afirmații publice,
12
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Confidențialitate,
 Bunăstarea clientului,
 Relațiile profesionale,
 Tehnici de evaluare,
 Cercetarea cu subiecți umani.
Standardul legal al acestor instrucțiuni nu este absolut clar, așa cum indică
Sachs (1993), APA susținând că principiile ar trebui să se aplice „psihologilor,
studenților la psihologie și altora care au o activitate de natură psihologică sub
supervizarea unui psiholog” și „au ca scop ghidarea celor care nu sunt membri ai
asociației, care fac cercetări sau practică în psihologie”.
În termeni de practică eficientă de consiliere, comunitatea psihologilor
sportivi a subliniat importanța stabilirii și dezvoltării relației de încredere cu
sportivul. Anderson și Clarke (2002) sunt de acord cu acest fapt, că stabilirea unei
astfel de relații este esențială, dar subliniază că aceasta nu constituie o consiliere în
sine. Mai degrabă presupune utilizarea abilităților de consiliere, iar punctul cheie
este că scopul dezvoltării relației poate varia atunci când ești un psiholog sportiv
educațional sau atunci când consiliezi. În timp ce unii autori au atestat în trecut că
este dificil și neadecvat să ai ambele roluri simultan, Anderson și Clarke (2002)
consideră că nu este posibil ca cele două roluri să se împleteasă, iar un psiholog nu
poate adopta ambele roluri cu un sportiv. Înțelegerea limitelor și restricțiilor unui
rol, ca cel de psiholog sportiv și, astfel, a ști când este momentul să faci o
recomandare clientului către un alt coleg, are o importanță specială.

II. ROLUL PSIHOLOGULUI SPORTIV

Psihologia sportului și a exercițiilor fizice nu poate evita să fie definită ca o


știință practică, aplicată și, în consecință, după cum a relevat materialul anterior, a
existat un dialog constant cu privire la cel mai bun mod de a traduce teoria în
practică.
În 1979, unul dintre cei mai influenți psihologi sportivi din toate timpurile,
Rainer Martens, de la Universitatea din Illinois, iar mai recent editura Kinetica
Umana, a publicat un articol în „Jurnalul Psihologiei Sportive” denumit „De la
Smocks la Jocks” (1979). A fost o chemare pentru psihologia sportului de a deveni
mai relevantă pentru cei care practică sport, totodată cu recunoașterea faptului că
abordările tradiționale nu au ajutat să facă subdisciplina mai accesibilă pentru
oamenii sportivi sau să progreseze prin prisma cunoașterii. Discuția anterioară cu
privire la schisma dintre psihologia sportivă pură și cea aplicată relevă cât de dificil

13
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

este procesul de traducere a teoriei în practică dar există semne încurajatoare că


golul dintre acestea se micșorează, crescând acceptarea legitimității rolurilor
alternative pentru psihologii sportivi, odată cu structuri adecvate pentru reglarea
competențelor profesionale de bază.
Psihologul sportiv are ca principală îndatorire să urmărească modul în
care factorii psihologici intervin în activitatea unui sportiv sau a unei echipe și
să acționeze acolo unde se pot aduce îmbunătățiri.
Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în
mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individul care ocupă o poziție socială
determinată, un status social.
Recunoașterea acestor diferite roluri pentru psihologii sportivi nu este nouă.
În 1984, Robert Singer, pe atunci președinte a ISSP (International Society of Sport
Psychology – Societatea Internațională de Psihologie Sportivă), a subliniat trei
roluri ce pot fi jucate de psihologii sportivi:
 primul rol este de cercetător de bază,
 al doilea, de psiholog sportiv educațional (care utilizează experiența
anterioară în educație fizică pentru a preda și învăța sportivii și antrenorii),
 al treilea, de psiholog sportiv clinician (care se bazează pe formarea lor
pentru a consilia sau ajuta oamenii din sport).
La această listă ar putea fi adăugat cu ușurință un al patrulea rol, cel de
psiholog ocupațional, deoarece psihologii cu o formare în psihologia industrială și
organizațională au, de asemenea, multe de oferit lumii sportului, în special
sportului de performanță.
Fiecare domeniu din psihologie aduce cu sine anumite abilități și experiență
cu diferite tipuri de intervenții. Psihologii educaționali sunt adepții identificării
problemelor comportamentale și emoționale la tineri, în special, și dezvoltării
programelor de rezolvare a acestor dificultăți. Este semnificativ ca toți psihologii
educaționali să predea înainte de trainingul profesional și să aducă aceste abilități
pentru antrenarea sportivilor în programele educaționale. Psihologii clinicieni, în
mod obișnuit, oferă ședințe de terapie individuale sau de grup, adesea utilizând
tehnici cognitiv-comportamentale pentru a eficientiza schimbarea. A fost
recunoscut de mult timp că abilitățile lor de consiliere pot fi transferate în
domeniul sportului unde programele de intervenție pot face diferența între
performanțele sub și peste medie ale sportivilor.
Rolul și intervenția psihologului sportiv implică următoarele demersuri:
 Evaluarea psihologică în procesul de selecție și recrutare a sportivilor, în
funcție de solicitările specifice sportului practicat.
 Evaluarea psihologică a sportivilor în perioada precompetițională,
competițională și postcompetițională.
14
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Asistența psihologică în perioada competițională.


 Training-uri de tip motivațional.
 Consiliere psihologică.
 Psihoterapie posttraumatică.
 Diagnoza organizațională la nivel de club/echipă/organizație.
Rolul psihologilor sportivi a fost recunoscut în cadrul procedurilor de
acreditare în America de Nord și Regatul Unit. O categorie unică a fost stabilită
pentru psihologii sportivi clinicieni, cu o calificare care depinde nu numai de
criteriile comune pentru toți psihologii sportivi dar și în psihologia clinică.
Psihologii clinicieni au recunoscut relația pozitivă dintre exerciții și sănătatea
mentală, iar un număr considerabil dintre ei profesează ca și psihologi în exerciții
fizice, fie militând pentru exercițiile fizice ca o formă de terapie pentru tulburări
clinice sau identificând rolul exercițiilor fizice în relație cu alte probleme fizice și
psihologice (de exemplu, forma corpului sau controlul greutății).

II.1. SUPORTUL PSIHOLOGIC

Psihologul sportiv practician poate furniza diferite tipuri de sprijin. În acest


context, Bull și colaboratorii săi (2011) stabilesc cinci arii de sprijin psihologic pe
care poate să-l ofere psihologii sportivi.
1. Antrenamentul de creștere a performanței. Antrenamentul abilităților
mentale este cel mai evident serviciu pe care psihologii sportivi îl pot oferi,
transmițând sportivilor abilități și strategii legate de motivare, managementul
anxietății și stresului, concentrare, încredere în sine și strategii mentale. Tehnicile
folosite se bazează pe cunoștințe acumulate în urma cercetării științifice, iar
implementarea lor variază în funcție de nevoile sportivului și de cerințele sportului.
2. Construirea echipei (team building) și dezvoltarea socială. În obținerea
succesului foarte importantă este armonia echipei și a comuniunii acesteia. Totuși,
rivalitățile din interiorul grupului, confruntările între personalități, abilitățile reduse
de comunicare și presiunea externă amenință deseori coeziunea echipei și astfel
devin necesare identificarea problemelor și inițierea metodelor necesare de
construire a echipei (team building). Psihologii sportivi, care au studiat dinamica
grupului și interesele acestuia, au capacitatea de a implementa activități de grup cu
scopul de a optimiza canalele de comunicare în cadrul echipei și astfel de a
dezvolta spiritul de echipă și unitatea în cadrul acesteia. În urma unor activități de
grup ce implică discuții, soluționare de probleme, evaluări strategice și examinarea
rolurilor individuale în cadrul echipei pot fi obținute îmbunătățiri ale comunicării,
o creștere a încrederii șio consolidare a spiritului de echipă.

15
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

3. Managementul stilului de viață. Datorită faptului că mulți sportivi duc o


viață foarte stresantă datorită călătoriilor, termenelor-limită stricte și a faptului că
performează în situații competitive și solicitante, psihologii sportivi le pot furniza
un sprijin foarte valoros prin sesiuni de training de gestionare a stilului de viață.
Dacă sportivul este relaxat și are control asupra propriei vieți, performanța se
îmbunătățește, sportivul învățând să gestioneze dificultățile cotidiene, să-și
organizze viața în așa fel încât timpii de antrenament să fie cât mai poductivi și mai
eficienți. Trainingurile de management al stresului, de gestionare a timpului sau
pentru abilități de comunicare interpersonală pot decongestiona problemele apărute
în viața sportivului, cum ar fi: conflicte de familie, un nivel crescut de stres, un
nivel general scăzut de satisfacție etc., rezultatul ducându-l pe sportiv la succes și
satisfacție.
4. Gestionarea accidentărilor. Există cinci zone în care psihologul sportiv
poate interveni pentru a ajuta un sportiv accidentat, și anume:
 Fixarea obiectivului – atunci când suferă o accidentare gravă, sportivii tind
să-și piardă motivarea, iar perspectiva de a nu fi apți pe o perioadă
îndelungată afectează programul de antrenament și obiectivele de progres. În
colaborare cu antrenorul, psihologul sportiv poate asista sportivul în
stabilirea unor obiective realiste care să mențină motivarea și încrederea în
sine pe tot parcursul perioadei de refacere.
 Antrenamentul de relaxare – durerea, anxietatea, tensiunea și plictiseala
apar în perioadele în care sportivul este accidentat și duc la o serie de reacții
fizice și psihice de stres. Pentru a face această perioadă de acomodare și de
refacere mai tolerabilă, psihologul sportiv îl poate ajuta pe sportiv prin
indicații într-un antrenament de relaxare adecvat.
 Vizualizarea – în perioadele de refacere, după accidentare, există trei
întrebuințări specifice valoroase ale antrenamentului mental: 1. Practica
mentală a abilităților tehnice; 2. Repetiția mentală a strategiilor și mișcărilor
din competiții; 3. Vizualizarea care pregătește sportivul pentru potențialul
stres și posibila presiune asociate cu momentul reîntoarcerii în competiție.
Psihologul îl poate ajuta pe sportiv să descopere rutine de vizualizare și să
dezvolte un program de exersare mentală.
 Dialogul interior – datorită faptului că sportivii accidentați au tendința să se
concentreze asupra unor gânduri negative și iraționale, psihologul sportiv
poate învăța sportivul să dezvolte modele de gândire mai potrivite și
pozitive, care favorizează concentrarea asupra reîntoarcerii în competiție și
distrag atenția de la dezamăgirea produsă de accidentare.
 Suport social – psihologul sportiv este cea mai potrivită persoană pentru
confidențele sau manifestările emoționale ale sportivului în cazul în care
16
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

acesta devine deprimat și descurajat în urma accidentărilor, psihologul


oferind sprijin adecvat, încurajări și sfaturi privind modul de gestionare a
sentimentelor apărute în urma accidentării.
5. Educarea antrenorilor. Psihologul sportiv colaborează îndeaproape cu
antrenorul, pentru cel din urmă fiind important să cunoască abilitățile mentale și
strategiile psihologice pe care le utilizează sportivii pe care îi antrenează pentru a-i
sprijini și încuraja în practica regulată a antrenamentelor mentale. De asemenea, în
anumite circumstanțe, psihologii sportivi lucrează cu antrenorii pentru dobândirea
abilităților mentale, a abilităților de comunicare și stilurilor de conducere, datorită
faptului că și antrenorii resimt stresul competițional și au perioade de încredere de
sine scăzută.
Utilizarea intervențiilor de consiliere de către psihologii sportivi practicieni
implică terapia cu sportivii într-o varietate de probleme, dificultăți, probleme de
viață și crize. Practicienii care utilizează intervenții prin consiliere trebuie să fie, de
asemenea, pregătiți să ajute sportivii care au probleme emoționale cum ar fi
depresia, dependența de alcool și droguri, patologii/tulburări de personalitate,
control al furiei și agresivității, tulburări de alimentație și conflicte interpersonale.
Deși lista este departe de a fi cuprinzătoare, oferă o idee despre problemele
clienților care pot deveni serioase, în special pentru cei fără un training specializat
în consiliere, psihoterapie sau psihologie clinică.

II.2. CADRUL DE ILUSTRARE A ROLULUI PSIHOLOGULUI


SPORTIV

Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv presupune șase stadii și


presupune mai degrabă o implicare pe termen lung a psihologului decât o
consultanță de urgență, pe termen scurt (figura 1).

17
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 1. Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv

Acest cadru presupune următoarele stadii:


Stadiul 1: CONTACTUL ȘI NEGOCIEREA – presupune stabilirea
contactului între sportiv și psiholog și negocierea tipului de sprijin dorit și
considerat adecvat. Dacă psihologul se simte nepregătit din punct de vedere al
expertizei sau experienței necesare, îl poate trimite pe sportiv la un alt coleg. La fel
de bine, dacă sportivul poate simți că psihologul nu este potrivit, poate cere sprijin
în altă parte. Dar, atunci când există un acord între sportiv și psiholog, se trece la
stadiul 2.
Stadiul 2: STABILIREA RELAȚIEI – trebuie să existe încredere și
respect între cele două persoane pentru ca sportivul să se simtă liber și să se
confeseze psihologului. Responsabilitatea psihologului sportiv este de a se implica
în antrenamentul sportivuluiși în competițiile acestuia, în loc să acționeze dintr-un
cabinet.
Stadiul 3: REALIZAREA PROFILULUI INDIVIDUAL – după ce a fost
stabilită relația, începe o procedură de diagnosticare a profilului într-o manieră
inofensivă, chiar plăcută. Psihologul trebuie să identifice punctele tari și punctele
slabe legate de activitatea sportivă. Psihologii sportivi folosesc o serie de metode
pentru a obține informații referitoare la profilul sportivului, de la chestionare
standardizate la interviul sportivului. O tehnică frecvent folosită este observarea
sportivului în timpul competițiilor și, bineînțeles, folosirea informațiilor furnizate
de către antrenor.

18
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Stadiul 4: PROGRAMUL DE ANTRENAMENT MENTAL


INDIVIDUALIZAT – în elaborarea profilului sportivului trebuie să se țină cont
de cerințele specifice ale sarcinii pe care o îndeplinește sportivul, dezvoltarea unui
plan de antrenament mental individualizat depinzând de combinația dintre profilul
sportivului și cerințele sportului pe care îl practică. Rezultatul poate fi un program
de antrenament orientat în principal spre relaxare și vizualizarea exercițiilor, spre
deosebire de un program concentrat aproape în exclusivitate pe gândire pozitivă și
dialog interior.
Stadiul 5: EVALUAREA CONTINUĂ – eficiența programului de
antrenament mental trebuie monitorizată îndeaproape de psihologul sportiv, care
va discuta cu antrenorul aspecte legate de îmbunătățirea performanței sportivului.
Programul va fi adaptat periodic, iar abilitățile s-ar putea dezvolta progresiv, în
paralel cu îmbunătățirea capacității sportivului de a se antrena mental. Ocazional,
psihologul mai trebuie să intervină în situații de accidentare, scăderea performanței
sau un conflict între doi sau mai mulți membri ai echipei de sportivi, impunând
nevoia de a include abilități suplimentare în programul de antrenament mental și
chiar reîntoarcere temporară la stadiul 4.
Stadiul 6: RETRAGEREA – sportivul nu trebuie să devină dependent de
serviciile unui psiholog sportiv, ci să dezvolte abilități de autocontrol și să își
asume responsabilitatea asupra aplicării acestora. Pe măsură ce sportivul
dobândește din ce în ce mai multă experiență în utilizarea cu succes a tehnicilor,
psihologul sportiv devine din ce în ce mai puțin implicat, retrăgându-se la un
moment dat, rămânând disponibil pentru sportivul care poate să-l consulte dacă va
fi necesar.

II.3. ASISTENȚA ȘI CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

Este bine cunoscut termenul de „asistență”, având sensul de ajutor dat celui
care are nevoie de el în vederea îmbunătățirii stării sau situației în care se află.
Referindu-se la asistența psihologică, M. Epuran și I. Holdevici (1980) au
definit-o ca fiind „un ansamblu de măsuri menite să-l sprijine pe sportiv în
vederea atingerii celui mai înalt nivel al performanței de care este capabil”.
Sportul de înaltă performanță, fiind o activitate de limită a capacităților
umane, solicită maximal resursele fizice și psihice ale sportivului, iar în acest
context asistența psihologică implică măsuri de organizare, coordonare și control a
activității sportivului, aspecte de protecție și sprijin, dar mai ales măsuri de formare
a unor mecanisme eficiente de autoconducere și autocontrol al propriei activități.
În literatura română este utilizat termenul de „sfătuire” și, cu sens mai larg,
cel de asistență psihologică, pentru a desemna un ansamblu de acțiuni care au drept
19
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

scop să-l ajute pe subiect (elev sau sportiv) să se dezvolte sau să realizeze o
modificare a unui comportament nedorit sau neeficient.
În lucrarea „Psihologia sportului” (1968), M. Epuran consideră că „asistența
psihologică a sportivilor definește ansamblul măsurilor destinate ajutorului de
care are nevoie sportivul pentru a-și realiza pe deplin sarcinile. Ea se
conturează de la început ca o activitate de cunoaștere, îndrumare și stimulare
a lui, din care, evident, nu lipsesc nici unele măsuri de protecție – profilaxie și
tratament”.
„Sfătuirea psihologică” din sport, în opinia lui R. Thomas și a
colaboratorilor săi (1987) urmărește în principal să ajute sportivul să-și dezvolte
atitudini adaptate competiției și să realizeze marile performanțe.
Dacă în literatura română „sfătuirea” înseamnă, în sens larg, asistență
psihologică, în literatura anglo-saxonă și franceză este des utilizat termenul de
consiliere (councelling, conseil), de multe ori folosit și ca demers psihoterapeutic.
„Consilierea, denumită și ghidare, este un proces prin care o persoană
(sportiv, în cazul nostru) este ajutată să-și descopere și să-și dezvolte
potențialitățile acționale, vocaționale și psihologice, precum și să ajungă la
nivelul optim de fericire personală și împlinire socială” (Epuran, Holdevici și
Tonița, 2008).
Ca și în cazul psihoterapiei, consilierea psihologică are ca obiectiv ajutarea
persoanei să funcționeze mai eficient în viața cotidiană și să aibă relații pozitive cu
cei din jur. Una din problemele majore pe care trebuie să le accentueze demersul
de consiliere este dezvoltarea la sportiv a unui sistem coerent de scopuri de viață,
cu alte cuvinte, întărirea comportamentului intențional.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenței pentru
persoanele normale care doresc să-și atingă obiectivele și să funcționeze mai
eficient, în timp ce psihoterapia este un demers complex de tratament psihologic
centrat pe reducerea unor simptome sau comportamente disfuncționale sau, și mai
pretențios, pe reechilibrarea și reconstrucția personalității.
În vederea realizării unei asistențe psihologice științifice și eficiente,
psihologul sportiv, în colaborare cu antrenorul trebuie să acționeze după un
program sistematizat, urmând în linii generale următoarele obiective:
1. Cunoaștera particularităților psihologice individuale ale sportivului –
acestea trebuie să corespundă cu solicitările generale ale sportului de înaltă
performanță și cu solicitările cărora trebuie să le facă față sportivul în
antrenamente și concusuri. În acest scop este absolut ncesară examinarea
psihologică a sportivului, cu o baterie de probe și teste special selecționate, pentru
cunoașterea principalelor aspecte ale personalității, cât și a nivelului și
particularităților principalelor procese și funcții psihice.
20
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

2. Asistența psihologică în cadrul pregătirii psihologice de bază și de


ramură. Pentru a realiza o pregătire psihologică sistematică, psihologul sportiv
trebuie să alcătuiască programul și planul concret de pregătire psihologică (de bază
și specială) pentru fiecare sportiv în parte, ținând seama de structura personalității
lui și de concordanța dintre această structură și solicitările sportului practicat. Este
obligatorie punctarea obiectivelor parțiale, a nivelului valoric pe care trebuie să-l
atingă performanțele, a termenelor propuse, a mijloacelor de realizare, apreciere,
control și autocontrol al activității, cât și realizarea unor analize periodice ale
rezultatelor.
3. Asistența psihologică privitoare la aspectele speciale ale pregătirii
sportivilor pentru concurs – psihologul sportiv trebuie să urmărească modul cum
se comportă sportivul înaintea concursului (motivația, atitudinea față de concurs,
nivelul de pregătire, echilibrul emoțional), în timpul concursului și după terminarea
acestuia (în special trăirea succesului și a eșecului).
4. Asistența psihologică în antrenament, concurs și în afara activității
specifice. În antrenament, asistența psihologică îmbracă cele mai variate forme,
printre care: alcătuirea unor grafice ale activității și performanțelor, grija pentru
starea echipamentului, formele de stimulare a participării, tactul pedagogic în
corectarea greșelilor, folosirea muzicii în timpul lucrului, convorbirile amicale și
sfaturile încurajatoare în caz de insucces ș.a. Asistența din concurs este ceva mai
accentuată, cuprinzând măsuri de evitare a influențelor negative care se pot
exercita asupra acestuia din partea adversarilor, a presei, a unor parteneri prea
„zeloși”, ca și cele preventive și de echilibrare afectiv-intelectuală în perioada
imediat premergătoare întrecerii, atunci când un cuvânt sau un gest pot avea efecte
salutare (sau dimpotrivă) asupra sportivului. Poate lua forma îndemnului și
încurajării, a sfatului, a ordinului, a corectării, a comunicării unor informații, a
laudei sau dojanei, a dirijării continue sau numai în pauze, a indicațiilor tehnice,
tactice sau de comportare și atitudine generală etc. Asistența din afara activității
sportive este o asistență psiho-socială și urmărște starea generală și socială a
sportivului.
5. Psihoprofilaxia în perioadele de antrenament și psihoprofilaxia
înainte, în timpul și după desfășurarea competiției. În timpul anrenamentelor,
obiectivele psihoprofilaxiei vizează crearea unui climat de încredere și colaborare
reciprocă între sportivi, cât și între sportivi și antrenori, prin aplicarea unor
principii și metode pedagogice eficiente. În timpul concursului, psihologul sportiv
trebuie să urmărească realizarea nivelului optim de mobilizare motivațională a
sportivului, evitând sub- sau supramotivarea acestuia, să execute un control riguros
asupra climatului din cadrul echipei sportive și să ia măsuri de evitare, pe cât

21
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

posibil, a factorilor stresanți, pentru crearea dispoziției optime de start și realizarea


indicilor subiectivi ai formei sportive.
6. Psihoterapia în perioadele de pregătire și psihoterapia înainte de
concurs, în timpul și după concurs – are ca efect evitarea consecințelor negative
ale stresului emoțional, produs în special de trăirea tensională a eșecului și uneori a
succesului, de numeroasele frustrații trăite de sportiv, de accidente și de tensiunea
produsă de marea competiție. În timpul antrenamentelor este absolut necesară
depistarea urgentă a cazurilor care necesită asistență psihoterapeutică și
recomandarea respectivilor sportivi psihologului sau medicului, pentru un
tratament adecvat bazat pe mijloace psihologice. Îninte de concurs, antrenorul va
utiliza ca mijloace psihoterapeutice sugestia, autosugestia și antrenamentul
psihoton, acordând atenție deosebită fricii de eșec sau de succes, complexelor de
inferioritate și supraaprecierii forțelor proprii, iar în timpul competiției măsurile
psihoterapeutice se aplică în caz de „blocaj psihic”, reacții de frustrare, lipsă de
combativitate, apatie sau indisciplină. După competiție este necesară psihoterapia
efectelor negative ale eșecului, succesului și accidentelor, una dintre metodele cele
mai indicate este „antrenamentul psihoton” și psihoterapia de suport.
Asistența psihologică nu poate avea eficiență într-o arie lipsită de pregătire
psihologică, ci numai acolo unde materialul uman este ales și format pentru a se
autodepăși, fiind foarte importantă implementarea convingerilor și mentalității de
învingător încă de la vârstă timpurie.
II.4. CONSIDERENTE ETICE PRIVIND PROFESIA DE
PSIHOLOG SPORTIV

La fel ca în alte discipline aplicate, psihologii sportivi sunt responsabili de


încălcarea codurilor etice în practică. Ca o regulă, psihologii sportivi practicieni ar
trebui să fie ghidați de un cod al conduitei etice de către corpurile profesionale de
care aparțin.
În timp ce principiile etice au fost citate în mod rutinier în literatura
psihologiei de-a lungul ultimelor decenii, de-abia recent au fost abordate
îngrijorările specifice cu privire la rolul psihologilor sportivi practicieni. De
exemplu, există potențiale dileme cu privire la confidențialitate atunci când
intervenția nu a fost stabilită de sportiv, ci de antrenorul său. Această dilemă este
descrisă succint de către Sachs (1993): „Datoria psihologilor este în primul rând
față de clientul lor. Totuși în unele sporturi, clientul nu este în mod necesar un
individ. Una este când te afli în privat iar sportivul îți prezintă problema sa cu
alimentația sau cu anxietatea de performanță, de exemplu. Alta este atunci când
ești angajat de echipa Knickerbonker din New York și vine sportivul să discute
despre probleme în baschet. În al doilea caz, în ce condiții are practicianul
22
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

obligația de a împărtăși o parte/toată informația cu antrenorul/echipa de


management?” (p. 923).
Ca și în alte contexte contractuale sau consultative, există dileme etice de
dezvăluire dacă psihologul este angajat de o organizație pentru a lucra cu
persoanele parte dintr-o echipă. Rezolvarea acestei dileme nu este ușoară dar
trebuie discutată și clarificată, posibil în scris, iar acestea și alte probleme vor fi
soluționate atunci când începe consultarea formală și nu în retrospectivă (Kremer,
2002).
În ce condiții are practicianul obligația de a dezvălui o parte din/toată
informația cu antrenorul/echipa de management? Această dilemă este familiară
multor psihologi sportivi practicieni, iar dacă nu este rezolvată cu grijă, are
potențialul de a distruge relația cu sportivul. În realitate, soluția nu este
neproblematică dar poate fi manageriată. În relația de confidențialitate psihologii ar
trebui să „transmită informația obținută în cursul activității doar cu acordul direct
al persoanelor ce pot fi identificate” (Societatea Britanică de Psihologie, 2000, p.
4). Pentru a preveni orice probleme care ar putea apărea, trebuie recunoscută
problema de la care s-a plecat, urmată de o discuție deschisă și onestă despre
natura relației, inclusiv limitele confidențialității, cu toți cei implicați.
Deoarece serviciile psihologilor sportivi sunt oferite în mod public
câteodată, practicienii se pot lovi de situații în care conversațiile cu sportivii pot
atinge uneori subiecte sensibile. Unii dintre psihologi oferă recomandări sportivilor
către un cadru mai puțin public, dar uneori întâmpină dificultăți în a oferi
recomandări. Limitele vagi care însoțesc profesia pot uneori crea circumstanțe în
care psihologul călătorește cu echipa și este cazat la același hotel, iar o astfel de
identificare poate constitui o amenințare pentru oferirea serviciilor. Mai mult, dacă
un psiholog este prea mult asociat cu un antrenor (de exemplu, este întotdeauna
lângă antrenor în timpul jocurilor), atunci sportivii se simt mai puțin confortabil să
le împărtășească informații sensibile pe care de altfel nu le-ar împărtăși cu
antrenorul. Într-adevăr, locul și timpul la care se oferă servicii de psihologie
sportivă depind de modelul de servicii și limitele practicianului (Andersen, 2000).
Limitele practicii pentru psihologii sportivi sunt diferite de cele ale majorității
psihologilor practicieni care nu-și extind serviciile dincolo de cabinet iar acestea se
bazează pe standardul psiholog-client și o ședință de 50 de minute (Gardner, 1995).
Psihologii sportivi practicieni trebuie să se asigure că stabilesc regulile
angajamentului de la început, împreună cu consimțământul informat, părțile
implicate cunoscând cine este clientul și ce înseamnă confidențialitatea.
Următorul subiect se referă la competența psihologului, fie că este în termeni
de cunoaștere a altor științe sportive, psihologie sau a sportului în sine. În relație cu
expertiza psihologică există un pericol serios în fața căruia psihologul sportiv se
23
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

poate găsi dacă încalcă involuntar limitele competenței profesionale. Un psiholog


aplicativ trebuie să recunoască unde se termină limitele competenței sale.
Depășirea acestora nu numai că pot dăuna clientului, dar îl pot face pe practician
vulnerabil în fața unei neglijențe în serviciu.
O preocupare practică finală este cea privitoare la cea cu care se confruntă
din ce în ce mai mulți psihologi sportivi – utilizarea substanțelor interzise sau a
oricăror altor mijloace ilegale de îmbunătățire a performanței. Este foarte
improbabil ca un psiholog sportiv să fie nevoit să-și continue activitatea cu un
sportiv odată ce acest tip de comportament este suspectat, nu numai datorită
faptului că îl plasează pe psiholog în mijlocul unei conspirații dar și din cauza
faptului că aceste acțiuni contravin obiectivului psihologului – să sprijine auto-
controlul și auto-determinarea, încercarea de a maximiza potențialul „real” al
sportivului.

III. PSIHOLOGIA PERFORMANȚEI SPORTIVE

Obținerea performanței, sportive poate constitui, atât pentru sportivi, cât și


pentru specialiștii implicați în activitatea sportivă, principala motivație care stă la
baza desfășurării procesului instructiv-formativ, ce poate fi uneori foarte dificil
(impunând costuri importante legate de timp, energie, dar și costuri materiale).
Ca singura ființă capabilă de autocunoaștere, omul își poate propune și dori
să se perfecționeze, întrucât este nemulțumit de sine, de imaginea de sine, de
realizările sale și vrea să se afirme în proprii săi ochi, cât și ai altora. Nevoia de
aprobare și de prestigiu devine nevoie de laudă sau premiu. Acestea din urmă se
transformă în stimulente pentru activitate.

III.1. CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ

Termenul performanță este folosit în sensul de rezultat măsurat al unei


prestații, activități, realizări, aptitudini etc.
P. Popescu-Neveanu (apud Predoiu, 2016) consideră că performanța
reprezintă o „acțiune cu un efect ce depășește nivelul comun, este superior, poate
constitui chiar un record. În psihologie se apreciază ca performanță toate
rezultatele activității ce dețin un rang maxim și aceasta fie în ordinea individuală,
fie în cea colectivă”.
Performanța sportivă reprezintă rezultatul obținut într-o activitate specifică,
de regulă într-un concurs, desemnată printr-o cifră sau un calificativ pe scala

24
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

valorilor. Performanța este privită de cele mai multe ori ca ispravă deosebită a unui
individ sau echipe, având în același timp valoare socială.
Performanța sportivă este definită de Dragnea și Mate-Teodorescu (2002) ca
fiind „o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiții oficiale, ca
rezultat al unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza unor criterii
sau bareme riguros stabilite”.
Cei doi autori, mai consideră că performanța „desemnează atât procesul, cât
și rezultatul unei acțiuni, care din punct de vedere normativ reprezintă măiestria,
îndeplinirea unei sarcini cât mai bine posibil, fiind dependentă de interrelația
factorilor endogeni (predispoziții, aptitudini) cu factorii exogeni (ambientali),
exprimați în calitatea procesului de antrenament, condiții motrice și de însușire,
nivelul motricității și influenței factorilor socială”.
Perfomanța sportivă este definită ca fiind acel rezultat obținut de sportivi în
urma unei activități ce este cuantificabilă, prin valori calitative și cantitative, este
un rezultat prestigios obținut de un sportiv sau de o echipă și poate fi privită ca
fiind rezultanta interacțiunii factorilor individuali cu cei de mediu, în contextul
obținerii unor rezultate excepționale.
Germenele realizării superioare stă în motivația de performanță și în
fenomenul de activare produsă de „facilitarea socială” a prestației individului când
acesta este „asistat” de cineva. Căutarea performanței, nevoia de realizare, are la
bază nu numai fenomenul de emulație sau facilitare socială, ci și tendința spre
perfecțiune a individului, care chiar dacă nu-i depășește pe alții, se depășește pe
sine.

III.2. FACTORI PSIHICI AI PERFORMANȚEI SPORTIVE

Factorul mental se integrează perfect printre ceilalți factori ai performanței


sportive, respectiv factorul tehnic, factorul tactic și factorul fizic. Factorul mental
este cel care are un rol decisiv în trecerea de la sportul de masă la sportul de
performanță, întrucât în sportul de performanță, sportivul este obligat să se
autodepășească prin fiecare antrenament, prin fiecare concurs și să se adapteze
exigențelor sportului de performanță. Forța mentală este cea care împinge
performanța sportivului dincolo de limitele de moment și îl ajută să se focalizeze
asupra beneficiilor ulterioare momentelor de dificultate. Cu alte cuvinte, factorul
psihologic figurează în prim-plan având o pondere foarte mare în obținerea
rezultatelor superioare.

25
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

În opinia lui M. Epuran (2008), peformanța sportivă este rezultanta a patru


factori, ceea ce el numește „cei 4 A ai performanței”, respectiv: aptitudinile,
atitudinile, antrenamentul și ambianța.
A 1: Aptitudinile
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice și psihice organizate în mod
original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activității.
În structura personalității, ele constituie latura de eficiență a acesteia. În
activitatea individului, aptitudinile prezintă o anumită constanță și organizare
selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaționale și executorii.
În sport se pune un mare accent pe aptitudinile motrice, lucru firesc dacă
luăm în considerație preponderența activității motrice în performanță. Dar, nu este
de neglijat faptul că întreaga funcționalitate motorie este condusă conștient de
instanțele psihice superioare și că în toate sporturile inteligența, motivația,
echilibrul afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut indispensabile.
Teoria factorială a aptitudinilor arată că principalele componente
aptitudinale ale sportivului sunt:
 factorul general (g) sau inteligența generală – este considerat ca „talent
motric” în sport;
 factorul major de grup k:m – aptitudinile „spațial-mecanice”, care includ
aptitudinil psihomotrice și motrice (viteză, rezistență, forță, mobilitate);
 factorul major de grup v:ed – aptitudinile de tip intelectual verbal-
educaționale (atenție, memorie, gândire, imaginație);
 factori minori de grup și factori specifici – dexteritatea degetelor, ochirea,
viteza de reacție, suplețea gândirii, concentrarea atenției ș.a.
Aptitudinile pot fi deosebit de numeroase, întrucât toate însușirile care-i
conferă omului ușurința dobândirii rezultatelor superioare – însușiri atât de natură
somatică și fiziologică, cât și psihică – sunt considerate aptitudini.
A 2: Atitudinile
Atitudinile sunt componente structurale ale personalității umane, rezultate
mai ales din educație și influențe sociale.
Caracteristica principală este constituită din disponibilitatea relativ
constantă și organizată a sistemului psihic uman de a percepe și judeca realitatea
și de a reacționa într-un anumit mod la aceasta.
„Disponobilitatea” atitudinală se exprimă foarte diferit, în termenii cu care,
în mod obișnuit caracterizăm personalitatea și comportamentul uman:
predispoziție, opinie, preferință, orientare față de lucruri sau persoane etc.,
convingeri, ținută, sentimente, tendințe și motive, seturi anticipative, rol jucat
spontan sau conștient intenționat, mod de relație cu alții etc.

26
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

După triada clasică a proceselor psihice, respectiv: cognitive, afective și


conative (motorii), ele fiind stări psihice complexe în realitate, în care cognitivul,
afectivul și conativul se întrepătrund, M. Epuran (2008) stabilește câteva tipuri de
atitudini implicate în prestația sportivilor:
1. Atitudinile de tip cognitiv se exprimă în procesele perceptive, ca stări de
așteptare și prevedere (anticipare a ceea ce urmează să percepem). De
exemplu, cunoscând dinainte caracteristicile tehnico-tactice ale unui
adversar, ne pregătim să percepem tocmai acele acțiuni pe care dorim și
putem să le contracarăm.
2. Atitudinile complexe de tip cognitiv-afectiv – gândirea tactică poate fi
influențată de anumite idei preconcepute despre adversar și despre sine.
Ideile preconcepute, prejudecățile și preferințele pot influența negativ
procesele de prelucrare a informației și tipul de decizie.
3. Atitudinile evaluative – pentru sportivi se pune problema unui mod de
evaluare a tendințelor, deciziilor și conduitelor proprii, constituit în baza
unui sistem de valori corect elaborat și care este rezultat al unui proces
educativ. Sportivul se evaluează pe sine, își evaluează colegii, emite păreri
despre conduitele antrenorului, se întreabă „dacă merită sau nu” să facă
sacrificii în pregătirea sportivă ș.a.
Pentru Binois (1946 apud Epuran, Holdevici, Tonița, 2008) atitudinile
reprezintă infrastructura personalității și se exprimă prin trei tendințe:
 față de lucruri: achiziție, distrugere, construire;
 față de alții: dominare, supunere, agresiune, autonomie, punere în valoare,
căutarea sprijinului altuia, nevoia de a fi iubit, ajutorarea altuia;
 față de sine: de a risca sau nu propria persoană, de perfecțiune, de a se
impune, sentiment de inferioritate.
Concepția despre lume, convingerile, orientarea în viață și activitate
constituie evident nucleul atitudinilor umane. Împreună cu sentimentele morale,
acestea sunt pe bună dreptate considerate obiecivele fundamentale ale educației.
A 3: Antrenamentul
Departe de a fi un simplu proces biologic de creștere a aptitudinilor motrice
(viteză, forță, îndemânare, rezistență) sau proces psihologic-pedagogic de învățare
și consolidare a unor comportamente tehnico-tactice, antrenamentul se prezintă ca
o realitate foarte complexă de condiții, stimuli, strategii, tehnici și metode prin care
se urmărește, în principal:
1. dezvoltarea maximală a capacității integrale de performanță a sportivului;
2. pregătirea sportivului pentru reușită performanțială deplină în concurs;
3. dezvoltarea armonioasă a personalității socio-morale a sporivului, rămânând
o persoană utilă și după încheierea acivității competiționale.
27
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Pregătirea psihologică a sportivilor a devenit un factor tot mai important în


structura și strategia antrenamentului, și aceasta din cel puțin trei motive:
 tot ceea ce face sau este pus să facă sportivul trece prin mintea lui (intelect,
afectivitate, voință, atitudini etc.); de aici, mulțimea componentelor de ordin
psihic din pregătirea fizică, tehnică, tactică sau teoretică;
 numai un nivel superior de motivație, efort voluntar și aptitudini
psihocomportamentale îl pot menține pe sportiv – copil sau adolescent –
într-un proces de pregătire lung, dur și chiar plictisitor sau stresant;
 conduitele eficiente din concurs sunt condiționate de sistemul stărilor
atitudinale precompetiționale și de capacitatea de autoreglare a
comportamentului propriu al sportivului.
În diacronia dezvoltării personalității și a capacității de performanță
antrenamentul se prezintă ca o activitate care stimulează și mediază trecerea de la
aptitudini și atitudini timid exprimate, la capacități și convingeri ferme, la conduite
psihocomportamentale stabile și eficiente.
A 4: Ambianța
Din punct de vedere psihocomportamental, relația de echilibrare dintre
individ și ambianță are dublu caracter:
 asimilare – ca proces de transformare a elementelor externe în componente
interne prin intermediul unor scheme sau montaje operaționale;
 acomodare – ca adaptare a organismului la cerințele pariculare ale
mediului.
R. Thomas (1987), abordând relația sportiv-ambianță, subliniază faptul că pe
traseul spre performanță, sportivul trece din ambianța familiei și a clubului, în
ambianța federației și a sistemului specific competițional. Pe măsură ce devine
performer se îndepărtează de mediul cultural al celor din aceeași generație, pentru
a trăi în mediul restrâns, sportiv.
Mediul sportiv este alcătuit din organizațiile sportive (federațiile de
specialitate) și din „actorii” domeniului: antrenorul, ca element cardinal, echipa de
tehnicieni (medic, psiholog, administrator), cu rol important, la care se adaugă
jurnaliștii. Calitatea climatului psihologic asigurat de acest mediu are un rol
însemnat în reușita sportivă.
Climatul sportiv este constituit din ansamblul relațiilor din cadul echipei,
clubului și organizației superioare, departamentele, de exemplu.
Mulțimea relațiilor individului cu ambianța este resimțită de acesta ca
cerințe situaționale, respectiv: cerințe familiale, școlare, sportive, culturale, morale
etc. În sport se vorbește de psihologie situațională, trăirile și comportamentul
sportivului fiind dependente de situații și urmărind „stăpânirea” acestora pentru
atingerea propriilor aspirații.
28
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

III.3. MODELE ALE PERFORMANȚEI SPORTIVE

Dezvoltarea abilităților psihologice pentru îmbunătățirea performanței a


servit din punct de vedere istoric ca fundație a practicii psihologiei sportive și se
bazează, în mare parte, pe literatura terapiei cognitive și comportamentale.
Modelele în care acestea sunt utilizate totuși nu sunt unele bazate pe terapia
cognitiv-comportamentală ci mai degrabă pe modele în care psihologul sportiv este
un educator care învață sportivii, echipele și antrenorii abilități psihologice.
Motivul pentru acest fapt este locul în care psihologia sportivă este adesea
practicată, cum ar fi în timpul antrenamentelor și competițiilor (Andersen, 2000).
Boutcher și Rotella (1987) au dezvoltat inițial un model din patru etape al
practicii, care include:
 analiza abilităților necesare într-un sport particular,
 evaluarea pentru determinarea punctelor forte și slabe ale persoanei,
 conceptualizarea prin strategia stabilirii scopului,
 dezvoltarea abilităților generale ce pot fi aplicate în situații de performanță.
Martens (1987) a propus, de asemenea, un model de educare a sportivilor și
a modului în care ei pot influența performanța, antrenând sportivii pe abilitățile
psihologice adecvate și punându-i să practice aceste abilități până când le
integrează în competiție.
Vealey (1988) a emis mai târziu un model din trei etape iar abordarea lui s-a
centrat în principal pe obținerea abilităților psihologice, dezvoltarea acestor
abilități în training și competiție și dezvoltarea strategiilor de coping pentru a
manageria situații în care abilitățile se dovedesc inadecvate sau își pierd
eficacitatea.
Pe baza acestor modele, Morris și Thomas (2003) au formulat un model din
șapte etape al îmbunătățirii performanței.:
 Prima etapă este cea a orientării, unde scopul este clarificat, sunt identificate
obiectivele și este determinat angajamentul în ceea ce privește îmbunătățirea
performanței;
 Odată ce sarcina este identificată, psihologul efectuează o analiză a
sportului;
 O evaluare individuală/de echipă care are ca rezultat un profil al punctelor
forte și punctelor slabe. Acest profil se bazează pe rezultatele testelor și
inventarelor psihologice, interviurilor, observațiile performanțelor
sportivului (prin înregistrări video, jurnale și/sau statistici ale performanței)
și prin discuții cu antrenorii sau alte persoane semnificative pentru sportiv.

29
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 A patra etapă este conceptualizarea printr-un profil de analiză, unde


psihologul trebuie să ia în considerare caracteristicile sportivului în legătură
cu sportul pe care îl practică.
 A cincea etapă o reprezintă trainingul abilităților psihologice iar principalele
tehnici utilizate pentru îmbunătățirea performanței includ imageria,
stabilirea obiectivelor, tehnici cognitive, atenție/concentrare și încredere
(Andersen, 2000).
 Aceste abilități sunt practicate în etapa șase înainte de a fi implementate în
cadrul unei competiții.
 A șaptea etapă și cea finală o reprezintă procesul evaluării iar aceasta se
bazează pe rezultatele îmbunătățirii performanței, adaptare personală
îmbunătățită și aderență la programul de training al abilităților psihologice.
În timp ce fiecare din aceste modele practice a fost recunoscut la scară largă
și implementat de psihologii sportivi, ele sunt oarecum limitate datorită faptului că
sugerează implicit că îmbunătățirea performanței prin trainingul abilităților
psihologice se face printr-un set singular și secvențial de proceduri. Ar trebui
subliniat că aceste modele care doresc să explice trainingul abilităților psihologice
în sport nu reprezintă în mod adecvat procesul de îmbunătățire a performanței în
unele sporturi și nu sunt adecvate pentru toate nivelele de practică sportivă (Morris,
Thomas, 2003).

Figura 2. Factori de performanță


30
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

În modelele teoretice ale performanței sportive sunt amintiți foarte frecvent


trei factori determinanți, și anume: somatic, motric și psihic. În figura 2 sunt
prezentate trei exemple din acest model, conceput și pentru elaborarea criteriilor de
selecție specifice fiecărui sport.

III.4. CAPACITATEA PSIHICĂ ȘI PERFORMANȚA SPORTIVĂ

În opinia lui A. Dragnea (1996) „capacitatea este o rezultantă


plurifactorială, determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalității,
de învățare și de exercițiu”.
Din punct de vedere psihologic, H. Pieron (1968) consideră capacitatea ca
posibilitatea de reușită în execuția unei sarcini sau exercitarea unei profesii. Ea
poate fi evaluată direct, dacă subiectul depune efortul voluntar necesar. Aceasta
este condiționată de aptitudini (deci evaluată indirect) și depinde de condiții
prealabile, între care gradul de maturizare (sau involuție), formarea educativă și
exercițiul.
P. Popescu-Neveanu (1978) privește capacitatea ca pe „un sistem de însușiri
funcționale și operaționale în uniune cu deprinderile, cunoștințele și experiența
necesară, care duc la acțiuni eficiente și de performanță”.
Atât Pieron, cât și Popescu-Neveanu consideră capacitatea ca demonstrată
sau demonstrabilă prin fapte.
În 1972, P. D. Mitchell vorbește despre o abilitate demonstrată sau
potențială a organismului de a acționa, gândi, simți sau deveni, în ea fiind cuprinse:
 capacitatea latentă – nedemonstrată;
 capacitatea dinamică – comportament observabil, capacitate demonstrată,
 capacitatea neactivă/neactivată – capacitate dinamică, observabilă cândva,
dar care nu mai apare, fiind pasivă,
 capacitatea potențială – latentă, care poate deveni dinamică sub influența
unui program de instruire adecvat.
M. Epuran (2008) definește capacitatea psihică drept „un sistem de
particularități, de stări și procese care garantează eficiența activității individului. Ea
se prezintă ca o sinteză specifică individuală, originală, condiționată în principal de
aptitudini, atitudini și învățare. Capacitatea psihică este eficiența în același timp, a
proceselor informaționale, a proceselor interpretative și a celor acționale-
reglatorii”.
La realizarea performanței sportive contribuie, în primul rând, suma
însușirilor de tot felul ale sportivului, însușiri perfectibile, dar în același timp
limitate. Acesta este aspectul multifuncțional al structurii performerului. În al
31
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

doilea rând, performanța sportivă este rodul eforturilor pe care le fac diferitele
discipline științifice și reprezentanții lor în vederea creșterii nivelului abilităților
sportivilor. Acesta este aspectul pluridisciplinar al determinării performanței
sportive.

Figura 3. Caracterul evolutiv al capacității psihice

Sub raportul activității pedagogice desfășurată de antrenor cu sportivul, este


subliniat caracterul evolutiv al capacității psihice, care poate fi imaginată ca o
spirală care se dezvoltă progresiv. Pe măsură ce sportivul este influențat
educațional, solicitat de specificul activității, se maturizează intelectual, afectiv și
caracterial și face eforturi pentru autoperfecționare.
Privită din unghiul activității practice, capacitatea psihică are o structură
operațională, corelând sintetic cu un număr mare de elemente aparent eterogene
(atenție, vigilență, percepții, creativitate, decizie, sentimente, voință, memorie,
cunoștințe, autocontrol), dar fiind susținută energetic și atitudinal de trăsăturile
motivaționale și caracteriale ale sportivului.

IV. PERSONALITATEA ȘI COMPORTAMENTUL


SPORTIV

A fost consumată o cantitate considerabilă de energie în încercarea de a


înțelege relația dintre practicarea sportului, realizări și personalitate. O abordare
32
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

implică evaluarea trăsăturilor de personalitate, aspecte stabile ale personalității, cu


o bază genetică parțială. Cele mai influente teorii ale personalității sunt ale lui
Eysenck, Cattell și Costa și McCrae. Ele diferă în principal în funcție de numărul
de trăsături care alcătuiesc personalitatea. Există dovezi care sugerează că unele
trăsături au legătură cu practicarea și succesul în sport; de exemplu, sportivii tind
să fie mai extraverți și mai stabili emoțional. Rezultatele sunt mixte și ar trebui să
fim rezervați în a trage multe concluzii pripite.
Dacă evaluăm extraversia și neuroticismul, putem clasifica persoana în unul
din cele patru tipuri de personalitate sau temperament. Acestea sunt indicate în
Figura 4.
Eysenck (1966) a explicat că extraversia și neuroticismul sunt în principal
determinate de natura sistemului nervos al persoanei. Introverții sunt mai ușor
activați de evenimente decât extraverții din cauza sensibilității ariei din creier
denumită sistemul reticular activator; astfel ei au nevoie de mai puțină stimulare
pentru a se simți confortabil. Introverții caută situații în care există mai puțină
stimulare, fiind tăcuți și solitari. Extraverții care au nevoie de mai multă stimulare
pentru a atinge un nivel confortabil de activare, caută situații unde există mai multă
stimulare. Comportamentul lor tinde să fie mai plin de viață și mai sociabil.

Figura 4. Cele patru tipuri de personalitate după Eysenck

Eysenck a privit neuroticismul ca fiind un rezultat al răspunsului sistemului


nervos la stres. Aceia care aveau scoruri mari la neuroticim sunt acei indivizi al
căror sistem nervos, în special sistemul limbic, răspund foarte rapid la stres și se
refac mai greu. Persoanele stabile sunt acele persoane al căror sistem nervos
răspunde mai puțin la stres și se refac mai repede.

33
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

IV.1. PERSONALITATEA ȘI ALEGEREA UNUI SPORT

Marea dificultate în studiul personalității sportivului constă în aceea că pe de


o parte, mai multe ramuri de sport pot solicita particularități psihice asemănătoare,
iar pe de altă parte, solicitările unor ramuri de sport fiind foarte diferite, putem
vorbi mai curând de profiluri de personalitate ale sportivului, în general.
Rezultatele înalte în sport și în alte domenii de vârf ale activității umane pot fi
atinse de indivizi cu caracteristici foarte diferite de personalitate și este practic
imposibil să cunoaștem toate modalitățile de compensare de care dispune ființa
umană.
Este dificil să se desprindă experimental, cu finețe analitică, toate
particularitățiile psihice și solicitările impuse de o ramură de sport sau alta. În
concluzie, în ciuda acestor dificultăți, studiul particularităților personalității în
sport a făcut progrese evidente, iar rezultatele nu au întârziat să apară (Singer,
Murphey, Tennant,1993 apud Ciucurel, 2006).
Trăsăturile personalității își spun cuvântul în mare măsură în decizia de a
practica sportul, în alegerea unei ramuri de sport sau a alteia sau în continuarea
activității sportive. La rândul lor, caracteristicile personalității sunt influențate de
practicarea sportului, influența având la bază interacțiunea dintre structura inițială a
personalității și solicitările fiecărei ramuri de sport.
Studiile de psihologie sportivă au pus în evidență și unele diferențe între
sportivii care obțin succese însemnate și cei mai puțin realizați în domeniul
sportului. Deși nu se poate vorbi de un model propriu-zis al sportivului, majoritatea
autorilor sunt de acord că unele trăsături de personalitate apar mai frecvent la
sportivi, comparativ cu nesportivii. Prima caracteristică luată în considerare a fost
extraversia/introversia și este găsită în studiile lui Eysenck, Merlin și Norakidze
(1992), care au adus următoarele concluzii:
 Introverții recepționează evenimentele vieții cotidiene cu un grad sporit de
subiectivitate;
 La introverți, adaptarea la mediul înconjurător presupune activarea în mod
preponderent a unor mecanisme de natură intelectuală, în timp ce la
extraverți, adaptarea se realizează mai ales prin acțiune;
 Nivelul de autocontrol și capacitatea de autoreglare a conduitei sunt mai
mari la introverți decât la extraverți;
 Extraverții manifestă o activare volitivă mai ridicată în momentele critice ale
jocului și în situațiile de câștig, în timp ce introverții devin mai activi în caz
de eșec.
Majoritatea sportivilor de înaltă performanță sunt extraverți, cu excepția

34
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

tenismenilor și automobiliștiilor (Ogilvie, 1987 apud Holdevici,1993).


Personalitatea și sportul s-a dovedit un domeniu mai fructuos de studiu, și au
apărut unele diferențe importante între personalitățile spotivilor de succes din
diferite sporturi. Acest lucru nu este probabil surprinzător atunci când privim
cerințele diferitelor sporturi. În studiul lui Schurr (1977), deși au apărut puține
diferențe între sportivi și non-sportivi, au fost descoperite diferențe considerabile
între jucătorii din echipe și jucătorii individuali. Jucătorii din echipe erau mai
anxioși și extraverți decât sportivii individuali.
O altă deosebire importantă a apărut între persoanele care practică sporturi
de mare risc și cele de risc scăzut. Breivik (1996) a administrat 16PF pe 38 de
alpiniști norvegieni de elită și a descoperit un profil distinctiv caracterizat prin
nivele ridicate de stabilitate emoționlă, extraversie și căutarea aventurii. Într-un alt
studiu, Freixanet (1999) a administrat EQ unor sportivi ce practicau activități de
risc înalt, inclusiv 72 de sportivi ce urcau pe munte și un grup de control cu
sporturi puțin riscante. Cei care urcau pe munte și care practicau și alte sporturi cu
risc ridicat aveau nivele semnificativ ridicate de extraversie și nivele scăzute de
neuroticism. Utilizând NEO-PI, Diehm și Armats (2004) au comparat
personalitatea a 44 de jucători de golf (risc scăzut) cu 41 de surferi (risc ridicat).
Surferii se situau mai sus pe scala Deschidere, însemnând că erau mai deschiși la
noi experiențe.

IV.2. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN FUNCȚIE DE


NIVELUL PERFORMANȚEI SPORTIVE

O încercare de a utiliza trăsăturile de personalitate pentru a identifica


sportivii de succes a fost a lui Tutko și Ogilvie (1966). Ei au propus că sportivii de
succes au scoruri ridicate la 11 trăsături de personalitate: agresivitate,
antrenabilitate, conștiență, determinare, impuls, control emoțional, tendința
spre vină, leadership, tărie mentală, stimă de sine și încredere.
Performanța sportivilor poate fi condiționată de o varietate de caracteristici
individuale, atât de factură cognitivă, cât și non-cognitivă (care țin de ,,firea” și
stilul reacțional și comportamental).
I. Holdevici (2010) oferă o listă destul de cuprinzătoare, care include 11
trăsături de personalitate și comportamentale care, în opinia autoarei, reprezintă
baza pentru succesul unui campion:
 Extraversiunea/Introversiunea
Extraversiunea implică ușurința în realizarea contactelor sociale, un
comportament degajat și sigur în situații noi, orientarea în raport cu realitatea și
nevoia de contacte interpersonale, în timp ce introversiunea implică prezența unor
35
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

dificultăți de relaționare și de auto-prezentare, tendința de izolare, subiectivitatea în


receptarea vieții cotidiene, evitarea activităților realizate în condiții noi.
 Toleranța la stres
Toleranța la stres reprezintă capacitatea unui organism de a rezista acțiunii
agenților stresori și, în planul mai general al funcționării individului uman,
capacitatea acestuia de a manageria situațiile solicitante într-un mod benefic pentru
echilibrul său psihic.
 Reactivitatea și stabilitatea emoțională
Reactivitatea și stabilitatea emoțională sunt două caracteristici strâns legate
de capacitatea de adaptare la condiții mereu schimbătoare, pe care sportivii ar
trebui să o dețină. Aceste două caracteristici implică abilitatea de autoreglare a
stărilor emoționale. Deși nu tăți sportivii sunt echilibrați emoțional pe cât ar vrea să
pară, mulți dintre ei au o serie de particularități care compensează insuficienta
stabilitate emoțională, de exemplu: forța caracterului, nevoia de performanță etc.,
trăsături care le asigură starea psihică optimă pentru competiție.
 Nivelul intelectual
Deși, în sens strict, nivelul intelectual, precum și diversele caracteristici ale
funcțiilor cognitive, nu reprezintă trăsături de personalitate, luarea în calcul a
acestei caracteristici poate fi relevantă pentru caracterizarea determinanților
performanței sportive, mai ales atunci când ne referim la înclinația spre gândirea
abstractă (care este importantă pentru sporturile care implică strategie).
 Forța caracterului
Forța sau tăria caracterului reprezintă trăsătura cea mai frecvent menționată,
atunci când se vorbește despre sportivi de vârf sau de excepție. Îndivizii cu caracter
„tare” sunt maturi din punct de vedere emoțional, independenți în gândire și
acțiuni, fermi și critici în aprecierea propriei persoane și a mediului înconjurător,
capabili să-și controleze sentimentele și să nu-și exprime emoțiile în diverse
situații.
 Dominanța
Deși dominanța sau stilul comportamental orientat către subordonarea altor
persoane pare să fie mai răspândită în rândul antrenorilor decât printre sportivi,
această caracteristică poate să reprezinte o resursă în unele sporturi. Sportivii cu
dominanța mare nu vor crea antrenorilor prea multe probleme, ei acceptând cu
ușurință indicațiile și sarcinile trasate de antrenor.
 Încrederea în sine
Încrederea în sine reprezintă motorul care susține efortul de cursă lungă a
unui sportiv de performanță. Unii cercetători au constatat că boxerii de înaltă
performanță manifestă o încredere deosebită în forțele proprii, în timp ce

36
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

halterofilii, se străduiesc ca, prin creșterea masei musculare, să compenseze unele


inferiorități resimțite în raport cu calitățile lor masculine.
 Preocuparea pentru aspectul exterior și starea sănătății
Preocuparea față de aspectul exterior și față de starea sănătății reprezintă o
caracteristică care trimite către sfera motivațională a unui sportiv de performanță,
de la care se așteaptă să fie permanent în stare funcțională, optim din punct de
vedere fizic și să evite toate comportamentele sau acțiunile care cresc riscul de
incapacitare pentru antrenament și competiție.
 Anxietatea
Anxietatea reprezintă tendința unei persoane de a trăi o stare de teamă, chiar
și atunci când situația reală în care se află nu justifică acest lucru. În rândul
sportivilor, anxietatea se poate manifesta puternic înaintea și în timpul
competițiilor. De regulă, nivelul de anxietate dinaintea competiției este ridicat
datorită așteptării situației stresante. După contactul cu situația concretă stresantă,
nivelul de anxietate are tendința să scadă.
 Nevrotismul
Strâns legată de reactivitatea și stabilitatea emoțională, este caracteristica
referitoare la nevrotism, care implică instabilitate emoțională și comportamentală,
stare de expectativă anxioasă, reacții de neacceptare de sine sau de neacceptare a
observațiilor sau a criticilor. Sportivii care prezintă această caracteristică, suportă
foarte greu frustrarea produsă de eșec sau criticile cu privire la neajunsurile
propriei lor activități, care vin din partea colegilor sau antrenorilor.

 Agresivitatea
În fine, agresivitatea este considerată o caracteristică necesară în anumite
ramuri sportive, mai ales în cele care implică contactul fizic direct cu adversarul.
Totuși, trebuie făcută o distincție între agresivitate și combativitate. Prima poate
avea un caracter destructiv, poate implica reacții necontrolate, furie și brutalitate,
în timp ce combativitatea poate reprezenta fațeta socialmente acceptabilă a
aceleiași tendințe de luptă, însă având un caracter activ-constructiv.

IV.3. PUTEREA MENTALĂ

Termenul „putere mentală” a fost utilizat de ceva timp de sportivi și


comentatorii sportivi, dar doar recent a primit atenție din partea psihologilor
sportivi. A fost definit într-o varietate de moduri, dar punctul comun în toate aceste
definiții îl constituie abilitatea de a face față circumstanțelor dificile. Acest
lucru se manifestă într-o gamă de calități, inclusiv adaptarea la presiunea
competiției, revenirea după eșec, determinare și reziliență.
37
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Jones (2002) a condus interviuri individuale și focus-grupuri cu sportivi de


talie internațională în încercarea de a clarifica ceea ce considerau sportivii a fi
puterea mentală. Aceștia susțineau că „Puterea mentală este de a avea avantajul
psihologic natural sau dezvoltat care îți permite să:
1. Faci față mai bine stresului decât oponentul tău;
2. Să fii mai persistent sau mai bun decât oponenții tăi în a rămâne hotărât,
concentrat, încrezător și în control”.
Au fost câteva încercări de a măsura puterea mentală prin chestionare auto-
administrate. Stabilirea unei evaluări valide nu a fost ușoară din cauză că nu se
putea ajunge la o definiție precisă.
Clough și colaboratorii săi (2002) au încercat să explice puterea mentală ca
un set de abilități de coping ce se combină pentru a face persoana puternică,
adică să reușească sub presiune.
Conceptul puterii a fost dezvoltat în domeniul psihologiei sănătății de către
Kobasa (1979), al cărui scop era să explice de ce o minoritate de oameni nu trăiesc
stresul în circumstanțe care ar fi nesănătoase pentru majoritatea dintre noi.
Clough (2002) a identificat patru caracteristici ce stau la baza forței, puterii:
- controlul, a fi capabil să menții emoțiile la un nivel echilibrat;
- devotamentul, a avea un rol activ în evenimente;
- provocarea, o atitudine pozitivă de schimbare;
- încrederea, încrederea în sine.
Studiul lui Golby (2003) a venit să sprijine importanța puterii; au fost
evaluați 70 de jucători internaționali de rugby prin instrumente standard
(Inventarul psihologic al performanței și Chestionarul perspectivei proprii) pentru
puterea lor mentală. Puterea mentală apărea ca un factor semnificativ ce influența
performanța. Există totuși un consens slab despre cum ar trebui definită și explicată
puterea mentală. Dată fiind importanța acesteia pentru sportivi, este o sursă de
frustrare și reprezintă un eșec pentru disciplina psihologiei sportive.

IV.4. STILUL ATENȚIONAL

Nideffer (1976) a susținut că personalitatea sportivilor poate fi clasificată pe


baza caracteristicilor individuale de procesare a informațiilor. Mai specific, el
considera că atenția noastră (procesele cognitive prin care ne concentrăm și ne
menținem concentrarea pe surse specifice de informație) poate fi măsurată prin
două dimensiuni: întindere și direcție.
 Întinderea se referă la tendința noastră de a fi atenți la o gamă largă de
informație spre deosebire de a ne concentra doar pe o sursă de informație în
timp ce ne mutăm atenția de pe alte surse.
38
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Direcția se referă la locul în care avem tendința de a ne concentra atenția, și


variază de la intern (pe starea mentală și fizică proprie) la extern (ceea ce se
întâmplă în jurul nostru).
În mod clar, există momente în care este benefic să ne concentrăm în mod
restrâns și altele în care este preferabil să ne concentrăm pe o arie mai largă. De
exemplu, jucătorii de tenis trebuie să fie capabili să se concentreze restrâns doar pe
mingie dar să se concentreze mai larg pentru a stabili în ce mod se va mișca
oponentul - și astfel să planifice următoarea lovitură. În mod similar, este uneori
important să ne concentrăm pe noi, iar în alte momente este important să ne
concentrăm pe evenimentele externe. De exemplu, un jucător de rugby își poate
menține un focus intern când se întreprinde o preluare a mingii pentru a fi sigur că
procedează bine dar și un focus extern pentru a urmări direcția mingii. Persoanele
eficiente sunt acelea care își pot schimba rapid direcția și întinderea atenției și care
nu sunt suprasaturați cu informația.
Atenția eficientă este benefică în toate sporturile. Totuși, succesul în anumite
sporturi are legătură cu o anumită abilitate a atenției. De exemplu, karateka pune
accent pe un focus extern larg (numit zanshin), care permite luptătorului să
detecteze un atac din orice direcție.

IV.5. ABORDAREA SITUAȚIONALĂ ȘI INTERACȚIONALĂ ÎN


SPORT

Există alternative la abordarea trăsăturilor, iar acestea au câștigat teren în


ultimii ani. O alternativă este abordarea de bandă scurtă (narrow-band) – căutarea
de senzații, dominanța telică și puterea mentală – care în loc să analizeze toate
aspectele personalității din perspectiva trăsăturilor, se concentrează pe aspecte
specifice ale personalității.
Nu putem schimba radical trăsăturile de personalitate pentru a face persoana
să fie un sportiv mai bun. Și nici nu ar fi înțelept să utilizăm trăsăturile de
personalitate pentru a selecta sportivii – a-i vedea pe oameni cum joacă va fi un
test mai bun al potențialului lor. Un mijloc prin care abordarea trăsăturilor poate fi
utilă este de a realiza profilul sportivilor individuali pentru ca psihologii sportivi să
identifice tipul de dificultăți cu care se pot confrunta. Realizarea profilului de
personalitate presupune utilizarea unui număr de scale de personalitate pentru a
alcătui o imagine de ansamblu a punctelor forte și a slăbiciunilor.

39
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Una dintre problemele teoriilor trăsăturilor și, într-un oarecare grad, a


teoriilor de bandă scurtă, de asemenea, este faptul că presupun că într-o varietate
de situații, comportamentul persoanelor rămâne constant. Acest fapt ignoră
impactul situației în sine asupra răspunsului persoanei.
Mischel (1968) a înaintat abordarea situațională, fiind o teorie radicală care
respingea în totalitate ideea unor trăsături stabile de personalitate. În schimb,
Mischel a propus faptul că răspunsurile oamenilor la situații pot fi explicate în
totalitate de specificul situației. Aceasta este o respingere a întregului concept al
personalității.
În ziua de azi, nici un psiholog nu va accepta situaționalismul ca o explicație
completă a comportamentului. Mischel (1990) a bătut, într-o oarecare măsură, în
retragere, în timp ce a menținut aspectul că modul în care oamenii gândesc, simt și
se comportă în diferite situații variază considerabil mai mult decât ne-am aștepta
dacă teoria trăsăturilor ar fi în totalitate acceptată.
Ideea conform căreia comportamentul nostru, în orice moment, este produsul
interacțiunii dintre situație și personalitate este denumită perspectiva
interacțională, așa cum a propus pentru prima dată Bowers (1973).
Putem înțelege mai bine comportamentul oamenilor dacă privim modul în
care situația interacționează cu personalitatea lor. Cunoaștem probabil o persoană
care este prietenoasă, bine dispusă care în viața socială nu ar face rău nici unei
muște și totuși, pe terenul de sport pare incontrolabil de agresivă. Știm că nu este
pur și simplu agresivă deoarece comportamentul său nu este agresiv în alte situații.
De asemenea, știm că a ne întrece pe terenul de sport nu ne face în restul situațiilor
să fim incontrolabil de agresivi. Astfel, agresivitatea din sport trebuie să rezulte
dintr-o interacțiune complexă între personalitate și situația sportivă.
Cox (2001) a estimat importanța diverșilor factori în performanța sportivă.
Personalitatea, situația și interacțiunea dintre cele două acoperă mai puțin de
jumătate din varianța performanței sportive, așa cum este ilustrat în Figura 5.

40
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 5. Importanța relativă a personalității, situației și a altor factori în


performanța sportivă (Cox, 2011)

Modelul interacțional oferă un alt unghi asupra profilelor. În loc să măsoare


trăsăturile de personalitate, se poate măsura dispoziția la momentul performanței.
Dispoziția unui sportiv la un anumit moment este produsul personalității și
situației, deci este o măsură mai validă a stării lor psihologice din timpul
performanței.
McNair și colaboratorii (1972) au dezvoltat Profilul stărilor de dispoziție
(Profile of Mood States - POMS), un chestionar de 65 de itemi care evaluează
individul pe șase scale: tensiune, depresie, furie, vigoare, oboseală și confuzie.
POMS a fost prima dată elaborat pentru evaluarea stărilor pacienților din psihiatrie,
dar s-a bucurat de succes în domeniul psihologiei sportive.
Morgan (1979) a elaborat profile ale dispoziției pentru sportivii de elită, cu
ajutorul fiecărei scale din POMS. Figura 6 arată clasicul profil de tip iceberg al
unui sportiv de elită. Este, de asemenea, exemplificat profilul mai puțin proeminent
al unui sportiv cu un succes mai slab. Sportivii de elită au scoruri mai mici pe
majoritatea scalelor de dispoziție, în special pe tensiune și depresie, dar au scoruri
mai mari pe scala vigoare. Numeroase studii au arătat că sportivii de elită dintr-o
multitudine de sporturi au profile iceberg.

41
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 6. Profilele dispozițiilor sportivilor de elită și a celor medioci

Deoarece abordarea interacțională privește modul în care persoana răspunde


la situații specifice legate de sport, este mai utilă decât abordarea trăsăturilor pentru
predicția performanței sportive. Desigur, în practică cele două abordări pot fi
utilizate împreună. Atunci când profilele individuale ale sportivilor sunt realizate
pentru scopuri ce țin de antrenament, cele mai bune profile includ informații atât
despre personalitate cât și despre stările de dispoziție.

V. MOTIVAȚIA ÎN SPORT

Motivația este principalul resort al performanțelor sportive. Un sportiv sau o


echipă motivată, atinge succesul mult mai ușor, trăiește competiția cu un grad
ridicat de satisfacție și trece mult mai ușor peste eventualele eșecuri. Psihologul,
alături de antrenor și ceilalți membri ai staff-ului tehnic, contribuie decisiv la
motivarea sportivului sau a echipei și la menținerea unui climat de performanță.
Din perpectivă psihologică, motivația reprezintă „un ansamblu de factori
sau imbolduri care declanșează, energizează, mențin (sau întrerup) și
direcționează acțiunile sau comportamentele unei persoane” (Zamfir și Vlăsceanu,
1993).
O definiție cuprinzătoare a fost dată de Al. Roșca: „Motivația este totalitatea
mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite,
conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri
abstracte”.
Un aspect particular, în procesul pregătirii mentale, îl reprezintă interesul și
susținerea pe care psihologul trebuie să le‐o acorde jucătorilor care nu intră direct
în competiție (jucători de rezervă). O pregătire mentală adecvată implică
menținerea unui optim motivațional din partea sportivilor netitulari, implicarea
42
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

acestora în activități care să le mențină treaz interesul față de activitatea pentru care
se pregătesc.
În viziunea teoriei autodeterminării (Self-Determination Theory - SDT),
activitatea fizică poate fi, în sine, recompensatoare prin faptul de a contribui atât la
fericire cât și la vitalitate. Atunci când sunt activi, oamenii se simt mai energici și
își satisfac nevoi psihologice profunde care contribuie la starea de bine generală.
Autodeterminarea este un construct psihologic propus de Deci și Ryan
(1985, 1991) care completează noțiunea de motivație. Teoria autodeterminării
postulează că relaționarea competența și autonomia sunt nevoi universale care
asigură dezvoltarea optimă a individului. Atunci când aceste nevoi nu sunt
satisfăcute, sănătatea psihologică a unei ființe este periclitată.
Cel mai de bază principiu al SDT, atunci când se aplică activităților fizice,
este că acestea pot fi motivate intrinsec și extrinsec.

V.1. MOTIVAȚIA INTRINSECĂ ȘI EXTRINSECĂ ÎN


ACTIVITĂȚILE SPORTIVE

Atunci când participarea la activități sportive se face din plăcere și efortul se


bazează pe bucuria competiției sau pe dorința de a învăța sau de a se dezvolta,
spunem că sportivii sunt motivați intrinsec. Atunci când implicarea în sport este
stimulată prin trofee, distincții, salariu sau chiar și burse sportive, comportamentul
este motivat extrinsec.
Motivația intrinsecă constă în angajarea într-o activitate datorită plăcerii și
satisfacției interne ce o oferă. Multe activități fizice sunt plăcute în sine și nu
necesită recompense externe sau stimulente pentru a fi performate.
Motivația intrinsecă pentru activitățile fizice este facilitată de suportul
autonomiei și competenței. Antrenorii, părinții și practicienii din domeniul
sănătății pot submina activitatea fizică exercitând presiune sau control; ei pot
promova motivația intrinsecă prin sprijinul autonomiei și a feedback-ului pozitiv
relevant.
În schimb, motivația extrinsecă caracterizează activitățile ce sunt realizate
pentru a obține un rezultat separat, fie că este vorba de o recompensă tangibilă,
evitarea unei pedepse, obținerea recunoașterii sau a aprobării.
Activitățile fizice pot fi adesea motivate extrinsec, dar motivațiile extrinseci
diferă în funcție de autonomia lor relativă. Cu cât motivele extrinseci sunt mai
internalizate și integrate, cu atât mai mult sunt autonome și acest fapt prezice atât o
experiență pozitivă cât și o mai bună menținere de-a lungul timpului. Internalizarea
și integrarea motivației pentru activitățile fizice sunt sprijinite de îndeplinirea celor
trei nevoi de bază – relație, competență și autonomie.
43
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Deoarece determinanții și consecințele motivației intrinseci și extrinseci


diferă, le discutăm pe fiecare separat înainte de a încerca să înțelegem diferite
comportamente active.

V.1.1. MOTIVAȚIA INTRINSECĂ


Motivația unui individ vine din plăcerea de care acesta se bucură atunci când
duce o sarcină la bun sfârșit sau vine dintr-un sentiment de satisfacție când
lucrează într-un proiect, reușește prin propriile puteri, ajută o persoană dragă și
multe altele.
Este important de notat că principalul „motiv” pentru care oamenii fac
activități sportive este că li se par interesante, provocatoare și plăcute. Ei sunt
motivați intrinsec.
Motivația intrinsecă există în relația dintre indivizi și activități. Fiecare
persoană este motivată intrinsec pentru unele activități și nu pentru altele și la
anumite momente, și nu altele. Astfel, o înțelegere a motivației intrinseci trebuie să
ia în considerare modul în care caracteristicile unei activități sunt percepute și
accesate de o persoană și cum aceste experiențe sunt afectate de factorii situaționali
și contextuali.
Indivizii motivați intrinsec se angajează benevol, într-un mod care implică
voință și control personal, în activități care îi interesează. Acest tip de angajare nu
este influențat de recompense materiale sau alte forme de recompense externe.
Într-o activitate sportivă foarte interesantă pentru o persoană, un antrenor
care presează și ordonează jucătorilor, poate diminua cu ușurință interesul și
plăcerea. În mod similar, condițiile pe care le înfruntăm, provocările copleșitoare
pot duce la sentimentul incompetenței și la renunțare.
Teoriile actuale susțin natura multidimensională a motivației intrinseci,
vorbindu-se despre mai multe forme ale acesteia:
 Motivația intrinsecă spre cunoaștere: reflectă dorința sportivului de a învăța
noi deprinderi și căi de a îndeplini sarcina.
 Motivația intrinsecă pentru realizare: se referă la dorința sportivului de a
obține perfecțiunea în executarea unei deprinderi și la satisfacția care rezultă
din realizarea unui obiectiv personal de perfecționare.
 Motivația intrinsecă pentru experiențierea stimulării: reprezintă trăirea pe
care un sportiv o obține din experiența fizică determinată de o sarcină
specifică.
Combinația contextelor sociale este în special aplicabilă pentru activitățile
de sport amator. Principalul motiv pentru care amatorii, fie că sunt tineri sau adulți,
practică sport este deoarece îl consideră plăcut. Atunci când antrenorii, părinții sau
coechipierii devin autoritari sau critici (declanșat, de obicei, de implicarea ego-ului
44
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

pentru a câștiga), pot submina sentimente de competență și autonomie care sunt


fundația motivației susținute. Jucătorii vor susține că jocul nu mai este distractiv ca
o scuză pentru a renunța, dar acest lucru poate fi explicat de absența sentimentelor
de autonomie și competență.
V.1.2. MOTIVAȚIA EXTRINSECĂ
Motivația extrinsecă este definită ca fiind angajarea într-un comportament
sau activitate cu scopul de a obține rezultate separate de activitatea în sine. Multe
sporturi și exerciții fizice sunt motivate extrinsec, deși, în medie, exercițiile tind să
fie mai mult motivate extrinsec decât sportul. Adică, majoritatea oamenilor fac
exerciții fizice nu din cauză că acestea sunt interesante și plăcute pentru ei, ci
pentru că au ceva de câștigat din asta. Acest lucru se poate datora faptului că
oamenii vor să își îmbunătățească sănătatea sau aspectul fizic sau pentru că vor să
se mențină în formă pentru alte activități. De fapt, majoritatea activităților fizice au
o combinație de motive intrinseci și extrinseci și chiar cele mai plăcute activități
sportive necesită perioade de practică motivată extrinsec și caută să dezvolte
anumite abilități. Astfel, motivația extrinsecă este extrem de importantă în sfera
activităților fizice.
Motivaţia extrinsecă, generată de mediul ambiant, este resimţită în mai mică
măsură de sportivul de mare valoare competitivă. Ea se caracterizează prin
următoarele elemente :
- recunoaştere publică;
- obligativitatea participării la pregătire şi concursuri;
- sarcina rezultatului sportiv angajat;
- evitarea dezaprobării publice ;
- evitarea pierderilor materiale ;
- asigurarea independenţei individuale.
Motivaţia extrinsecă apare în diferite forme, exemplele comune fiind
premiile, trofeele, banii, medaliile, aprobarea socială, dar și frica sau pedeapsa.
Deci și Ryan (1991, apud Crăciun, 2008) au identificat patru tipuri de
motivație extrinsecă, fiind denumite: reglare externă, reglare prin introiecție,
reglare prin identificare și reglare prin integrare.
Reglarea externă definește un comportament inițiat doar pentru a obține o
recompensă externă sau pentru a evita pedeapsa, implicând cel mai redus nivel de
autodeterminare specific motivației extrinseci. De exemplu, un atlet cu reglare
externă va participa la un cros de 10 km. pentru că ar putea obține un trofeu sau o
sumă de bani, iar un jucător de baschet are grijă să nu greșească la antrenament
doar din dorința de a evita efectuarea de sprinturi drept pedeapsă sau pentru a fi
introdus în primii cinci jucători.

45
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Reglarea prin introiecție definește situația în care motivația extrinsecă este


parțial internalizată. Acest tip de motivație extrinsecă nu este în întregime
autodeterminat pentru că individul încă resimte presiune, chiar dacă aceasta este
autoimpusă (prin vinovăție sau anxietate). Un exemplu de reglare prin introiecție
este sportivul care merge la antrenament pentru că nu vrea să se simtă vinovat dacă
lipsește. În activitatea fizică, un exemplu ar fi participarea la activități de aerobic
doar pentru motivul că persoana trebuie să arate bine, să facă o bună impresie celor
din jur.
Reglarea prin identificare este prezentă atunci când un sportiv se angajează
într-o activitate pe care nu o consideră foarte interesantă, dar o execută pentru că o
vede utilă pentru atingerea unui obiectiv de care este interesat. Ca exemplu în acest
sens, ar fi un jucător de fotbal care se antrenează la sala de forță în extrasezon
pentru a-și îmbunătăți forța șutului. El joacă fotbal pentru că o percepe ca o
activitate foarte plăcută, dar datorită faptului că își dorește să exceleză în fotbal
(obiectivul) este dispus să facă și lucruri pe care nu le percepe ca fiind interesante
(antrenament de forță).
Reglarea prin integrare. Cea mai internalizată formă de motivație
extrinsecă este reglarea integrată. Atunci când mecanismele de reglare sunt bine
integrate, ele devin valori personale și sunt executate fără constrângeri. La acest
nivel de integrare, un comportament considerat anterior ca fiind controlat extern,
devine în întregime asimilat și controlat intern. Din perspectiva
autodeterminismului, motivația extrinsecă complet integrată poate fi cu greu
distinsă de motivația intrinsecă. La acest nivel, sportivul percepe comportamentul
de control al antrenorului ca fiind congruent cu propriile aspirații și obiective, nu
ca un control extern.

V.1.3. AMOTIVAȚIA
Prin definiție, toate acțiunile intenționale sunt motivate, fie intrinsec fie
extrinsec. Totuși în câmpul activității fizice (chiar și în toate domeniile) există
cazuri frecvente în care persoana nu are deloc intenția de a acționa, ceea ce poartă
numele de amotivație.
La fel ca și categoria motivației extrinseci, categoria amotivării este
complexă, și pot exista diferite motive pentru care o persoană este amotivată:
 persoana nu beneficiază de un sentimente de competență în urma activității.
Acest lucru se poate datora faptului că persoanei îi lipsesc anumite abilități
sau cunoștințe pentru a acționa.
 persoana nu vede nici o conexiune între acțiune și rezultatele dorite.
 o persoană poate să nu-și dorească să acționeze.

46
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Amotivația este forma cea mai lipsită de autodeterminare a motivației, o


persoană amotivată nu vede nici o legătură între propriile acțiuni și rezultate. În
realitate, amotivația este o formă de motivație rar întâlnită în practică, deoarece e
puțin probabil ca indivizii amotivați să se implice vreodată în sport.

Fgura 7. Continuum-ul autodeterminării și diferitele tipuri de motivație

Raportat la autodeterminare, motivația poate fi cel mai bine conceptualizată


ca un continuum. În figura 7, formele cele mai puțin autodeterminate de motivație
sunt prezentate în partea stângă a continuumului, în timp ce formele cele mai
autodeterminate sunt poziționate în patea dreaptă. La mijlocul acestui continuum se
află diferitele forme de motivație extrinsecă.

V.2. MOTIVAȚIA ȘI ÎNCREDEREA ÎN SINE

Încrederea în sine reprezintă motorul care susține efortul de cursă lungă a


unui sportiv de performanță.
Preocuparea față de aspectul exterior și față de starea sănătății reprezintă o
caracteristică care trimite către sfera motivațională a unui sportiv de performanță,
de la care se așteaptă să fie permanent în stare funcțională, optim din punct de
vedere fizic și să evite toate comportamentele sau acțiunile care cresc riscul de
incapacitare pentru antrenament și competiție.
Încrederea în sine și motivația nu sunt sinonime, dar se află în relație directă.
Astfel, sportivii puternic motivați tind să devină foarte încrezători în abilitățile lor.
Dar, trebuie făcută distincția între încrederea în sine globală și încrederea în sine
raportată la situații specifice.
Încrederea în sine globală este mai mult o trăsătură de personalitate. De
pildă, un individ poate da dovadă de încredere în sine globală, dar cu toate acestea
să nu se poată angaja cu succes într-o activitate sportivă sau de exercițiu fizic.
Încrederea în sine globală poate fi folosită pentru a încuraja o persoană să facă
lucruri noi, dar nu înseamnă că ea se va simți capabilă de succes într-o sarcină
specifică.
47
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Un exemplu de încredere în sine în situații specifice îl reprezintă jucătorul


de fotbal ferm convins că va transforma în gol o lovitură de la 11 metri de care
depinde soarta meciului.
Încrederea în sine globală este o trăsătură de personalitate sau predispoziția
de a fi o persoană încrezătoare în sine.
Încrederea în sine în situații specifice reprezintă certitudinea pe care o
persoană o are că va reuși într-o sarcină concretă din sport.
O teorie privind încrederea în sine aplicată în mediul sportiv este modelul
lui Vealey (1986, 1988) care conceptualizează motivația și încrederea în sine în
mediul sportiv, abordând situații specifice psihologiei sportului.
În modelul ilustat în figura 8, Vealey definește încrederea sportivă ca fiind
„credința sau gradul de certitudine pe care indivizii îl posedă privind abilitatea lor
de a avea succes în sport”.

Figura 8. Modelul lui Vealey privind încrederea sportivă

Într-o situație competițională obiectivă se manifestă o trăsătură de


personalitate numită încredere sportivă (ÎS - trăsătură) și o anumită orientare în
competiție. Acești doi factori sunt predictivi pentru încrederea sportivă situațională
concretă (ÎS - stare) pe care sportivul o manifestă în timpul competiției. Încrederea
sportivă situațională (ÎS - stare) este un predictor al performanței și provoacă
răspunsuri comportamentale care amplifică percepțiile subiective ale rezultatului.
Exemple ale acestor percepții subiective includ satisfacția, percepția succesului
(independen de victorie sau înfrângere) sau atribuirea rezultatului unor diverse
cauze. Rezultatele subiective influențează și sunt influențate de orientarea

48
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

competițională a sportivului și de trăsăturile de personalitate privind încrederea


sportivă.
Modelul lui Vealey este util în explicarea relației dintre încrederea sportivă
generală și încrederea sportivă manifestată în situații specifice. Astfel, un sportiv
care obține performanțe în sportul pe care îl practică la un moment dat, poate
transfera din încrederea dobândită ca urmare a succesului obținut și în alte sporturi.
V.3. MOTIVAȚIA FACILITATOARE: ROLUL NEVOILOR
PSIHOLOGICE DE BAZĂ

O perspectivă de bază a teoriei autodeterminării (Self-Determination


Theory – SDT) este că pentru a fi motivat optim și pentru a experimenta starea de
bine, o persoană trebuie să își îndeplinească nevoi psihologice specifice într-o
activitate. Într-adevăr, conceptul de nevoi din teoria autodeterminării are intenția
de a transmite că există un suport psihologic esențial sau necesar pentru motivație
și starea de bine. Mai specific, într-o a treia sub-categorie denumită teoria
nevoilor psihologice de bază (basic psychological needs theory - BPNT), teoria
autodeterminării susține că există trei nevoi psihologice de bază, universale: nevoia
de competență, autonomie și relație.
Competența și sprijinul competenței. SDT nu este singura teorie ce
recunoaște importanța sentimentelor de competență sau eficiență pentru
comportamentul motivat. Pentru a acționa, o persoană are nevoie să experimenteze
un anumit nivel de eficiență și încredere. În cadrul SDT, acest sentiment de
competență poate avea legătură nu numai cu abilitățile și istoricul persoanei în ceea
ce privește domeniul comportamentului în discuție, dar și cu aspecte din mediul
social. Astfel, atunci când persoanele din jurul subiectului, fie ei antrenori,
coechipieri, părinți sau alții, oferă un feedback semnificativ pozitiv, sentimentele
de competență pot fi mărite și astfel motivația crește. În schimb, atunci când
ceilalți sunt critici și oferă feedback negativ, sentimentele de competență se
diminuează și crește probabilitatea ca persoana să se descurajeze și să renunțe.
Autonomia și suportul autonomiei. În contrast față de acceptarea largă a
nevoilor legate de competență, SDT este unică în sublinierea importanței
fundamentale a autonomiei și a suportului acesteia. Autonomia se referă la reglarea
prin sine. Atunci când este autonomă, o persoană își percepe comportamentul ca
fiind auto-organizat și aprobat. Comportamentul autonom este, în adevăratul sens,
nu doar intențional, dar și volițional – persoana își dă consimțământul deplin
pentru a face acele acțiuni.
Autonomia este o stare internă, reflectând aprobarea integrată și organizarea
pentru acțiune. Totuși capacitatea de a acționa autonom este puternic impactată de
mediul social, care poate varia de a fi foarte controlor și coercitiv, la a fi suportiv și
49
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

auto-reglator autonom. Impunerea unei recompense sau pedepse poate, de


exemplu, compromite autonomia persoanei, la fel ca și prezența evaluării. În
schimb, atunci când alții apreciază efortul persoanei, oferă o rațiune pentru acțiune
și permite suportul și alegerea: capacitatea autonomă este facilitată, precum și
potențialul de a satisface alte nevoi psihologice de bază. De exemplu, Adie, Duda
și Ntoumanis (2008) au încheiat un studiu pe 500 de sportivi adulți, iar rezultatele
au relevat faptul că sprijinul antrenorilor pentru autonomie previziona satisfacerea
nevoii de bază a autonomiei, competenței și a relației participanților. Iar
satisfacerea nevoii de bază previziona o vitalitate subiectivă mai mare atunci când
se făcea sport. Acele persoane cu nivele scăzute de autonomie se simțeau mai
vlăguite fizic și emoțional atunci când făceau sport. Mai mult, cercetătorii au arătat
că autonomia și competența erau mediate parțial de relația dintre suportul
autonomiei antrenorului și vitalitatea subiectivă.
Relația și suportul relațional. SDT susține că este esențial un sentiment de
conexiune și aparținere pentru integritate și starea de bine. Conceptul de relație se
referă la sentimentul conexiunii cu ceilalți, simțul ca ceilalți să aibă grijă de tine și
de a fi inclus. Mai general, într-un conext de relaționare persoanele internalizează
valori și abilități. Relația este sprijinită de căldură, grijă și implicarea pe care o au
ceilalți.
În domeniul activității fizice, fie că este sport, exerciții sau alte forme de
activitate, sprijinul pentru toate cele trei nevoi de bază facilitează motivația
intrinsecă și internalizarea – astfel, atât plăcerea, cât și persistența în activități este
afectată de sprijinirea nevoilor. În schimb, atunci când nevoile sunt afectate,
persoanele își pierd motivația și nu își mențin comportamentul activ în activități
unde nevoile lor nu sunt satisfăcute. De exemplu, Gagné, Ryan și Bargmann
(2003) au descoperit că gimnastele de elită erau mai motivate și mai energice
atunci când se simțeau în relație, autonome și competente în timpul exercițiilor.
Într-adevăr, așa cum se specifică în teoria evaluării cognitive (cognitive evaluation
theory – CET), autonomia și competența sunt condiții necesare pentru motivația
intrinsecă. Mai mult, toate cele trei nevoi joacă un rol în internalizarea procesului
așa cum se specifică prin teoria integrării organismice (organismic integration
theory – OIT). Reglarea externă necesită o minimă competență, dar deobicei
implică puțină autonomie sau relație. Introiecția, de asemenea, necesită oarece
competență, dar persoana poate simți că pentru a menține relația (de exemplu
aprobarea altora) trebuie să sacrifice autonomia.

V.4. CLIMATUL MOTIVAȚIONAL

50
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Comportamentul antrenorilor, părinților și al prietenilor are un puternic efect


asupra percepției sportivilor asupra a ceea ce înseamnă realizarea. Persoanele
enumerate mai sus creează un mediu în jurul sportivului, cunoscut sub numele de
climat motivațional.
Un climat care promovează perfecționarea este cel în care sportivul primește
întăriri pozitive de la antrenor atunci când:
 lucrează din greu;
 înregistrează progrese;
 îi ajută pe alții să evolueze prin cooperare;
 consideră că fiecare sportiv are o contribuție importantă la reușita echipei.
Un climat de competiție, înțelegând adesea un „climat de performanță”, este
unul în care sportivii percep următoarele lucruri:
a. contraperformanța și greșelile trebuie pedepsite;
b. sportivii mai dotați trebuie să primească cea mai mare atenție și
recunoaștere;
c. competiția dintre membrii echipei este încurajată de antrenor.
Epstein (1989) se referă la condițiile pe care un antrenor e bine să le aibă în
vedere pentru a crea un climat orientat spre perfecționare ce poate susține
dezvoltarea motivației intrinseci. Aceste condiții vizează următoarele aspecte:
1. Sarcinile – varietatea și diversitatea acestora facilitează interesul pentru
învățare și implicare în sarcină;
2. Moderarea autorității antrenorilor – aceștia trebuie să le ofere sportivilor
oportunitata de a participa activ în procesul de învățare, prin implicarea în
procesul decizional și prin stimularea responsabilității și prin stimularea
responsabilității în monitorizarea propriilor progrese;
3. Recompense – recompensarea participării trebuie centrată pe asimilările și
progresele personale, și nu pe comparații sociale;
4. Stimularea interacțiunilor – sportivii trebuie plasați în grupuri, astfel încât
ei să-și exerseze abilitățile într-un climat de învățare colaborativă;
5. Evaluarea – trebuie să implice numeroase autoevaluări focalizate pe efort și
perfecționare personală;
6. Sincronizarea – reprezintă variabila esențială pentru interacțiunea sinergică
a acestor condiții.
Climatul motivațional poate fi orientat spre sine sau spre sarcină. Un climat
de mentorat (orientat spre sarcină sau perfecționare) este unul în care efortul,
cooperarea și asistența pozitivă sunt accentuate. Un climat de competiție (orientat
spre sine) este unul în care se încurajează comparația socială. Cercetările confirmă
eficiența climatului de mentorat pentru dezvoltarea învățării, încrederii în sine și a
abilităților autopercepute.
51
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

V.5. OPTIMUL MOTIVAȚIONAL

Eficiența activităților depinde și de relația dintre intensitatea motivației și


gradul de dificultate al sarcinii cu care se confruntă individul.
Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate al sarcinii
există o mai mare corespondență și adecvare, cu atât eficiența activității va fi mai
bine asigurată.
În acest context a apărut în psihologie ideea optimului motivațional și
necesitatea stabilirii unei intensități optime a motivației care să permită obținerea
unor performanțe înalte, cât mai apropiate de cele așteptate.
Aceasta este exprimată de către Legea Yerkes-Dodson stabilită la începutul
secolului XX.
În obținerea optimului motivațional se pot întâlni două situații:
a) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect.
În acest caz optimul motivațional înseamnă relația de corespondență, chiar de
echivalență între mărimile celor două variabile. Dacă dificultatea sarcinii este
mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate mare a motivației pentru
îndeplinirea ei; dacă mărimea sarcinii este medie, o motivație de intensitate medie
este suficientă pentru soluționarea ei etc.
b) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) incorect de către
subiect. În acest caz, ne confruntăm cu două situații tipice: fie cu subaprecierea
semnificației sau dificultății sarcinii, fie cu supraaprecierea ei.
În nici una dintre situații subiectul nu va fi capabil să-și mobilizeze energiile
și eforturile corespunzătoare îndeplinirii sarcinii.
În primul caz, el va fi submotivat și va acționa în condițiile unui deficit
energetic, ceea ce va duce, în final, la nerealizarea sarcinii. În al doilea caz, el va fi
supramotivat și va acționa în condițiile unui surplus de energie, care l-ar putea
dezorganiza, stresa, sau i-ar putea cheltui energia chiar înainte de a se confrunta cu
sarcina.
Optimul motivațional se poate obține prin acțiunea asupra celor două
variabile care sunt în relație: obișnuirea indivizilor să aprecieze cât mai corect
dificultatea sarcinii (prin atragerea atenției asupra importanței ei, prin sublinierea
momentelor ei mai dificile, etc.), sau prin manipularea intensității motivației, în
sensul creșterii sau a scăderii ei. Aceasta presupune o ușoară reechilibrare între
intensitatea motivației și dificultatea sarcinii.
De exemplu, dacă dificultatea este medie, dar este apreciată (incorect) ca
fiind mare, atunci o intensitate medie a motivației este suficientă pentru realizarea
ei (deci o ușoară submotivare). Dacă dificultatea sarcinii este medie, dar este
52
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

considerată (tot incorect) ca fiind mică, o intensitate medie a motivației se obține


printr-o ușoară supramotivare.

VI. AGRESIVITATEA ÎN SPORT

Există o anumită ambivalență cu privire la agresivitatea în sport. Pe de o


parte, așa cum a susținut Russell (1993), sportul este probabil singurul context de
pace în care nu numai că tolerăm, dar încurajăm activ și ne place comportamentul
agresiv. În sportul violent de hochei, violența vinde, prezența la meci corelează cu
frecvența actelor de violență. Pe de altă parte, există panică cu privire la
huliganismul din fotbal, iar în ultimii ani a existat o creștere a proceselor intentate
de sportivi împotriva altora care i-au rănit intenționat. Un motiv pentru această
aparentă ambivalență este că avem tendința de a privi agresivitatea într-un mod
diferit în diferite situații. Sportul este probabil singura activitate umană (cu
excepția războaielor), în care actele de agresivitate interpersonală au ajuns să fie
tolerate și chiar aclamate entuziast de o anumită categorie a populației. Anul 1985
este o dată des menționată atunci când se discută despre subiectul violenței în
sport. Incidentele de pe stadionul Heysel din Bruxelles s-au soldat cu 39 de morți
și peste 600 de răniți. Înainte de a trece mai departe, este posibil util să privim mai
atent modul în care ar trebui să definim agresivitatea.

VI.1. DEFINIREA AGRESIVITĂȚII ÎN SPORT

Este poate cel mai ușor să începem spunând ceea ce nu este agresivitatea. Ea
nu este competivitate și nici furie. Competivitatea este o atitudine, furia este o
emoție.
În timp ce ambele pot contribui la agresivitate, agresivitatea în sine este un
comportament. Agresivitatea prin definiție implică a face ceva neplăcut cuiva
în mod activ. Comportamentul agresiv poate lua multe forme, de la abuz verbal -
care duce la daune psihologice - la violență fizică. Există un acord general că
agresivitatea implică intenția de a cauza daune într-o anumită formă; astfel
comportamentul care cauzează accidental rău cuiva nu este agresivitate. Punând
alături acești factori împreună, o simplă definiție de lucru a agresivității ar suna

53
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

cam așa „orice fel de comportament care are intenția de a face rău unei alte
persoane”.
Baron și Richardson (1994 apud Crăciun, 2008) definesc agresivitatea
umană ca: „orice formă de comportament care are ca obiectiv vătămarea sau
rănirea unei ființe umane care are toate motivele să evite un astfel de
tratament”. Din această definiție pot fi extrase următoarele elemente definitorii:
1) agresivitatea este mai mult un comportament decât o emoție;
2) acțiunea de vătămare este intenționată;
3) încercările nereușite de a răni sunt tot acte de agresiune;
4) vătămarea include și acte non-fizice, cum ar fi umilirea intențională;
5) victima are toate motivele să evite agresiunea.
Agresivitatea și violența sunt termeni care adesea sunt folosiți ca și
sinonime, când în realitate sunt noțiuni distincte, violența referindu-se mai mult la
componenta fizică a agresivității.
Termenul de agresivitate este utilizat în mod tradițional pentru a caracteriza
o paletă largă de comportamente. Sunt câteva întrebări la care trebuie să încercăm
să dăm un răspuns: „Poate fi agresivitatea doar verbală?”, „Faulturile tactice pot fi
considerate agresivitate?”, „Dar gândurile negative cu privire la adversar?”,
„Gestul de a arunca racheta de pământ în cazul unei nereușite la tenis este un gest
agresiv?”. Cu siguranță nu vom ajunge la unanimitate în ceea ce privește
răspunsurile la aceste întrebări. Această constatare întărește convingerea privind
dificultatea definirii agresivității în sport.
În psihologia sportului, în ciuda acestor dificultăți, s-a ajuns la un consens
rezonabil în privința agresivității. Acest lucru a fost posibil prin delimitarea a trei
termeni care au legătură cu problematica agresivității, și anume:
1. Agresivitatea ostilă – scopul primordial al acesteia este accidentarea
adversarului. Acest tip de agresivitate este întotdeauna însoțită de furie din
partea agresorului și de intenția de a cauza suferință adversarului.
2. Agresivitatea instrumentală – intenția de a face rău adversarului este încă
prezentă, dar scopul este de a primi o recompensă externă, cum ar fi victoria
echipei. Agresorul privește comportamentul său ca un mijloc prin care își
obține scopul primar, acela de a obține victoria. Agresivitatea instrumentală
este un mijloc prin care se ajunge la un rezultat dorit și nu un scop în sine.
3. Comportamentul asertiv – este deseori confundat cu termenul de
agresivitate. De multe ori antrenorii își încurajează sportivii să joace „mai
agresiv”, doar că antrenorii cer din partea lor un joc cu mai mult angajament
sau mai multă asertivitate. Comportamentul asertiv în sport presupune un
efort crescut și mai multă energie, corespunzător acțiunii adversarului. Acest
lucru nu presupune furie și nici nu există intenția de a provoca suferință
54
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

adversarului. Asertivitatea în sport presupune folosirea forței verbale și


fizice în măsura permisă de regulament și în funcție de intensitatea opoziției
adversarului.
Singura ambiguitate care persistă în clarificarea agresivității sportive se
referă la conceptul de intenție. În realitate, doar jucătorul implicat știe cu siguranță
dacă a existat intenția de a lovi. Oricum, fiecare sport are regulamente precise care
permit arbitrilor să intepreteze intenționalitatea.

VI.2. CAUZELE AGRESIVITĂȚII ÎN SPORT

Cercetările au descoperit o multitudine de factori care pot fi responsabili de


apariția agresiunii în sport. Bull (2011) aduce în discuție cele mai populare teorii
care caută să explice agresivitatea în sport, plecând de la următorii factori:
1. Competiția
Una dintre primele teorii psihologice care explicau agresivitatea este teoria
frustrare-agresivitate. Această teorie sugerează faptul că frustrarea crește
probabilitatea apariției comportamentelor agresive. Frustrarea, în acest caz, este
definită ca reacție la împiedicarea în îndeplinirea unui obiectiv. Având în vedere
această definiție, este evident că sporturile competitive implică un număr mare de
obiective „blocate”. Învinsul este evident frustrat de pierdere, dar, până la urmă,
atât învinsul, cât și câștigătorul sunt frustrați prin concurs de numeroasele reacții
frustrante aflate la îndemâna adversarului. Plecând de la teoria frustrare-
agresivitate, pe baza a ceea ce tocmai am explicat, este rezonabil să presupunem că
întrecerea poate genera un comportament agresiv.
2. Rezultatul concursului
Cercetările au demonstrat că cei care pierd se comportă mai agresiv decât
cei care câștigă. Pentru explicarea acestei ipoteze a fost folosită tot teoria frustrare-
agresivitate. Din moment ce acela care pierde trăiește mai multe reacții la
„blocarea” atingerii obiectivelor sale, sportivul devine tot mi frustrat și acționează
mai agresiv.
De-a lungul timpului, s-a observat că și poziția echipei în clasament este
legată de gradul de agresivitate în sport. Echipele aflate pe poziții inferioare în
clasament tind să se manifeste mai agresiv decât cele mai sus clasate, fiind mai
frustrate. O explicație alternativă poate fi aceea că acești indivizi au mai puțin de
pierdut. Pentru că nu au șansa de a câștiga campionatul, recurg la comportamente
agresive pentru a-și descărca frustrările.
3. Diferența de puncte

55
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Acest factor este strâns legat de cel anterior, deoarece s-a observat că
avansul de puncte/goluri câștigat de echipa adversă corelează cu agresivitatea.
Atunci când scorul este strâns sau egal, de obicei, există mai puțină agresivitate.
Probabil pentru că atunci când scorul este strâns, un fault poate determina
rezultatul meciului. Dimpotrivă, atunci când este o discrepanță foarte mare între
scoruri, pot să apară mai multe gesturi violente. Acest lucru se întâmplă deseori
deoarece jocul scapă de sub control.
4. A juca acasă versus în deplasare și reacția fanilor
Studiile care vin din domeniul fotbalului au scos în evidență faptul că
echipele oaspete comit mai multe faulturi și joacă mai agresiv decât echipele
gazdă. Acest fapt ar putea fi rezultatul mai multor factori, incluzând provocările
echipei gazdă și ale fanilor față de oaspeți. Dacă sportivii percep reacțiile ostile ale
fanilor, nivelul activării lor poate crește și duce la comportamente agresive.
5. Contacul fizic
Există anumite sporturi (hocheiul pe gheață, rugby și într-o anumită măsură
chiar baschetul), care prin natura lor necesită un grad mare de contact fizic.
Deseori acest contact fizic duce la dispute și, în anumite cazuri, agresiunea
escaladează până aproape de bătaie. Unii oameni cred că, din moment ce contactul
fizic este o reacție la „blocarea” obiectivului, teoria frustrare-agresivitate ar explica
incidența crescută a agresivității rezultate din contactul jucătorilor. Cum contactul
nu duce întotdeauna la agresiune, probabil că există și alți factori implicați. Unul
dintre aceștia este percepția intenției sau atribuirea.
6. Atribuirea făcută de sportiv
Atribuirea se referă la percepția noastră asupra cauzelor unui eveniment.
Reacția la contactul fizic va diferi în funcție de modul cum percepem acel act.
Astfel, o deposedare puternică în rugby sau fotbalul american va fi interpretată
diferit în funcție de cum percepem situația – dacă noi credem că adversarul
încearcă în mod deliberat să ne loveascăsau doar vrea să preia controlul asupra
mingii. Anumite indicii precum reputația sportivului, limbajul corpului și
comportamentul verbal care urmează gestul, vor duce la o interpretare specifică.
Cu alte cuvinte, nu este vorba doar despre contactul fizic, ci și despre interpretarea
asupra contactului, care ne determină să răspundem sau nu în mod agresiv.
7. Arbitrii
Și arbitrii sunt menționați ca posibile cauze ale comportamentului agresiv în
sport. Dacă arbitrul nu conduce meciul în mod ferm, competitorii învață foarte
repede că jocul agresiv este tolerat. Acest fapt duce la creșterea agresivității,
sportivii răspunzând cu o agresivitate tot mai mare.
8. Antrenorii și părinții

56
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Atât antrenorii, cât și părinții sunt responsabili pentru manifestarea unui


comportament agresiv în sport. Este oricând posibil să găsești un caz izolat de
antrenor sau părinte care sfătuiește intenționat sportivul să fie agresiv, dar situațiile
de acest gen sunt rare. Cea mai bună cale de a explica ce se întâmplă este prin a
face trimitere la termenul psihologic „factor de întărire”.
În general, o „întărire” este orice se întâmplă după un comportament
specific și care schimbă probabilitatea de reapariție a acelui comportament.
Întăririle pot fi atât pozitive, cât și negative. Factorii pozitivi de întărire ne fac să
repetăm același comportament în viitor, în timp ce factorii negativi au un efect
opus. Cu alte cuvinte, dacă un sportiv se comportă agresiv și primește o întărire
pozitivă (încurajări din partea coechipierilor), atunci acest fapt crește mult șansele
ca sportivul să se comporte agresiv când se va ivi o situație similară. Din contră,
dacă gestul agresiv este urmat de o întărire negativă (critici din partea
antrenorului), atunci este mai puțin probabilsă se repete comportamentul agresiv.
9. Observarea comportamentului agresiv
Au fost realizate multe cercetări care arată că observarea unor modele
agresive poate duce la un comportament agresiv crescut din partea observatorului.
Psihologii sugerează trei posibile motive pentru această cauză:
a. a vedea agresiuni poate duce la învățarea unor noi răspunsuri agresive;
b. observarea agresiunii poate duce la o antipatie față de comportamentele
agresive;
c. a vedea agresiuni poate facilita gesturi agresive învățate anterior.
Problema observării agresiunii este legată de larga difuzare a sportului la
TV. Dacă luăm în considerare cât timp petrece un copil uitându-se la televizor și
faptul că sportul începe să ocupe tot mai mult timp din programe, apar implicații
deosebit de serioase.

VI.3. TEORIA CATARTICĂ A AGRESIVITĂȚII

Teoria catartică a jocurilor, a fost formulată de H. A. Carr (1902), justificând


utilitatea acestora pentru descărcarea și eliberarea individului de instinctele
vătămătoare, nu suprimându-le, ci canalizându-le, dându-le forme inofensive.
Funcția catartică a jocurilor este considerată derivativă și compensatorie.
Freudiștii consideră jocul ca o formă maladivă nepericuloasă de activitate, în
care se produce sublimarea. Formulată mai mult pe bază de intuiție, teoria catartică
are înrudiri cu unele aspecte ale teoriilor recapitulării, prisosului de energie,
proiectării și compensării. Jocurile de ficțiune, jocurile simbolice au și ele efecte
purificatoare cu rol important în evoluția psihică a omului. Pornind de la aceste
date, jocul devine, în anumite condiții, un mijloc eficace psihoterapeutic.
57
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

În 1963, Antonelli aducea argumente în favoarea acestei teorii arătând că


după întrecere, indiferent de rezultat, scade încărcătura agresivă a sportivilor.
Cercetările lui Sone asupra rugbiștilor și ale lui Johnson asupra luptătorilor indicau
un nivel mai redus al agresivității la sfârșitul sezonului competițional sau după
concurs (apud Epuran, Holdevici,Toniţa, 2008).
Emma McCloy Layman (1972) diferențiază efectele catartice ale jocurilor și
sporturilor după caracterul agresivității. Catarsisul se produce în cazul agresivității
reactive (reacția la frustrare), în starea de furie provocată de lipsirea de un drept, de
tendința de a-și satisface o dorință sau nevoie, scăderea prestigiului etc. Catarsisul
este absent în agresivitatea instrumentală, care este lipsită de furie. Această
precizare este deosebit de utilă pentru înțelegerea unor fenomene contradictorii
care sunt întâlnite în joc și mai ales în sport, unde succesul este condiționat nu
numai de calități psihomotrice legate de execuția actelor respective, ci și de
atitudini specifice, de combativitate, perseverență, stăpânire de sine.
În consens cu autorii amintiți anterior, Epuran, Holdevici,Toniţa (2008)
consideră că jocurile și sporturile au o însemnată contribuție în controlul
agresivității. Acest lucru nu se realizează însă printr-un mecanism care decurge
spontan, ci în condițiile psiho-sociale corespunzătoare. Dacă prin alte elemente
ale conținutului lor, jocurile și sporturile sunt educativ-informative, prin
fenomenele de luptă și rivalitate ele devin educative numai solicitând și
presupunând trăsături caracteriale deja formate.

VI.4. ANTRENAMENTUL DE PREVENIRE A REACȚIEI


AGRESIVE

Autocontrolul agresivității implică dezvoltarea unui plan de a face față


situațiilor-problemă. Tehnicile cunoscute sub numele de antrenament de prevenire
a reacției agresive implică:
 identificarea acelor situații care au dus deseori în trecut la agresivitate;
 dezvoltarea unor strategii specifice alternative care îl vor ajuta pe sportiv să
evite comportamentul agresiv.
Folosind această tehnică, există trei intervale de timp specific care trebuie
luate în considerare:
1. Faza de pregătire – înainte de competiție, sportivul încearcă să-și reducă
tendința agresivă prin două moduri: (a) accentuarea mai degrabă a
dimensiunii interpersonale a competiției, decât a celei personale; (b) a
substitui gândurile negative cu afirmații pozitive: „Mulțimea nu este
împotriva mea, ci ea doar își dorește să câștige echipa favorită”, „Știu că pot

58
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

juca mai bine dacă îmi păstrez calmul”. Aceste afirmații, dar și altele, ajută
sportivul să se pregătească pentru provocările inevitabile.
2. Faza de impact – începe când sportivul aude reacțiile negative ale mulțimii
și ripostează prin afirmații pozitive repetate precum: „Sunt calm și nu voi
lăsa mulțimea să mă disturbe” și „Mă voi descurca bine dacă îmi păstrez
controlul”.
3. Faza de reflecție – după ce a evitat cu succes o confruntare agresivă,
sportivul trebuie să își acorde o recompensă mentală, precum: „Bravo, de
data asta nu ai lăsat mulțimea să te scoată din minți!” și „Ai văzut că joci
mai bineatunci când îți păstrezi controlul”.
Cu o planificare adecvată din partea antrenorului și cu implicare din partea
sportivului, aceste tehnici îl pot ajuta foarte bine să își controleze anumite
tendințe agresive.
VI.5. STRATEGII DE INTERVENȚIE PENTRU CONTROLUL
AGRESIVITĂȚII

În cazul comportamentelor agresive, emoția cea mai frecventă este furia. De


aceea, cele mai eficiente tehnici de control al agresivității, la nivel individual, sunt
tehnicile de management al furiei.
Un prim pas în managementul furiei este învățarea sportivilor să-și
recunoască corect emoțiile. Ne-am aștepta ca sportivii să fie foarte abili în a-și
recunoaște emoțiile, în special datorită gradului crescut de conștientizare
chinestezică, dar studiile nu sprijină deloc această idee. În realitate, valorile
promovate de cultura sportului de performanță împiedică sportivii să recunoască
existența unor emoții negative, cum ar fi anxietatea.
O modalitate uzuală de intervenție care sprijină sportivii să-și recunoască
stările emoționale este un jurnal de monitorizare a furiei. În acest jurnal,
sportivii își notează detaliat situațiile care induc furia, evenimentele precipitatoare,
factorii care contribuie la dezvoltarea emoției, gândurile și emoțiile provocate de
acestea, consecințele alegerii pe care o fac și o autoevaluare a emoției sau a
capacității sale de a se controla. Jurnalul permite sportivului să-și monitorizeze
modalitățile de răspuns în situații generatoare de furie și să-și urmărească progresul
realizat în temperarea emoțiilor agresive.
Un loc central în trăirea unei emoții îl constituie activarea la nivel fiziologic.
Principalele semne fiziologice ale furiei sunt: creșterea frecvenței cardiace, a ratei
respiratorii, transpirația, tensiunea musculară etc.
Intervențiile cele mai comune pentru scăderea activării asociate cu furia
includ:

59
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Exercițiile de relaxare (respirația diafragmatică, relaxarea musculară


progresivă, trainingul autogen);
 Imageria.
Respirația diafragmatică – individul se concentrează pe reducerea
conștientă a ratei respiratorii, realizându-se prin focalizarea pe procesul respirației.
Pentru început, sportivul este rugat să-și pună palma dreaptă pe abdomen la nivelul
diafragmei, mai jos de baza sternului. În timpul inspirației, sportivul își imaginează
că abdomenul se umflă asemenea unui balon. Expirația trebuie să fie înceată, dar
fermă, abdomenul se golește de aer, sportivul își imaginează că peretele abdominal
se apropie de șira spinării. O secvență a instrucțiunilor pentru respirația
diafragmatică include următorii pași: „Plasați palma pe abdomen, inspirați adânc,
ușor. Rețineți respirația până numărați la 3, apoi ușor expirați. Repetați tot
procesul”. Respirația adâncă încetinește rata respiratorie și cea cardiacă.
Relaxarea – relaxarea musculară progresivă permite sportivilor să-și
îmbunătățească controlul muscular prin contractarea și apoi relaxarea sistematică a
anumitor grupe musculare. Sportivul este învățat să-și contracte fiecare grupă
musculară până aproape de punctul în care simte disconfort și apoi să relaxeze
musculatura. Ei sunt instruiți să fie atenți la diferența dintre tensiune și relaxare și
să conștientizeze faptul că ei pot avea controlul asupra modului în care se simte
corpul lor. Cu timpul, după multe exerciții, sportivii vor putea să se relaxeze atunci
când se vor simți prea tensionați. Dacă vor sesiza că apare o tensiune în ceafă și
umeri, generată de furie, ei vor învăța să o disperseze prin utilizarea strategiilor de
relaxare musculară.
Imageria – este o tehnică care poate induce relaxarea eficientă. O abordare
simplă ar fi instruirea sportivilor să se imagineze într-un loc plăcut și liniștit. A te
imagina în locuri liniștite poate contribui la dezactivarea rapidă a răspunsului
activator ca urmare a furiei.
Odată ce sportivii deprind unele abilități de control al activării, ei le pot
practica chiar în timp ce sunt expuși unor stresori specifici activității sportive.
Programele de management al furiei în sport nu au o tradiție prea
îndelungată, iar cercetarea trebuie să evalueze gradul lor de eficiență. Multe dintre
aceste programe sunt adaptate din alte domenii, cum ar fi violența domestică,
violența la tineri sau probleme de abuz. Programele de intervenție de grup trebuie
să implice atât sportivii, cât și antrenorii. Programele de consiliere individuală cele
mai eficiente se bazează pe tehnici cognitiv-comportamentale care și-au dovedit
eficacitatea și în alte domenii aplicative.

60
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

VII. ATITUDINEA ÎN SPORT

Psihologul social Elliot Aronson a definit atitudinea „o evaluare de durată –


pozitivă sau negativă – a oamenilor, obiectelor sau ideilor” (Aronson, 1994, p.
287). Putem observa două trăsături importante ale atitudinilor din această definiție.
Prima, atitudinile sunt de durată. Odată ce am stabilit o atitudine fermă față de
sport, cel mai probabil o vom păstra. A doua, atitudinile implică judecățile.
Atitudinea reprezintă o însuşire stabilă a personalităţi sportivului, care redă
modul cum se situează acesta în raport cu stimulii din antrenament/concurs şi a
celor proveniţi din mediul ambiant specific. Ea are o manifestare bipolară -
pozitivă şi negativă – ce condiţionează un anumit comportament şi eficienţa
acestuia în dobândirea excelenţei sportive.
Ca proces psihic, atitudinea se bazează pe percepţie, gândire, stare afectivă,
determină judecarea realităţii situaţionale şi condiţionează decizia sportivului de a
reacţiona într-un anumit fel. Atitudinea depinde de interesele, motivaţia,
convingerile şi aspiraţia spre marea performanţă.
Atitudinea se exprimă atât prin idei, opinii, păreri, convingeri, cât şi prin
aderenţa la un anumit comportament şi la un anumit mod de a reacţiona faţă de
evenimentele din antrenament şi concursuri. Atitudinea se sprijină pe factorii
psihologici asociaţi succesului sportiv, se formează treptat şi reglează conduita
sportivului de elită.
Atitudinile noastre față de sport, fie sunt în mod distinct pozitive, fie în mod
distinct negative. Înțelegerea atitudinilor este importantă pentru psihologii sportivi
dintr-anumite motive. Dacă părinții și profesorii pot înțelege modul în care copiii
lor dobândesc atitudini, pot folosi înțelegerea aceasta pentru a se asigura că mai
mulți tineri dezvoltă atitudini pozitive față de sport. Prin înțelegerea legăturii dintre
atitudini și comportament, putem încerca să ajutăm mai mulți oameni să se bucure
de beneficiile medicale și psihologice atât de pe urma practicării sporturilor, dar și
vizionării acestora. Este valoroasă înțelegerea modurilor prin care atitudinile pot fi
schimbate, pentru a crește participarea în sporturi și pentru a motiva sportivii.

VII.1. NATURA ATITUDINILOR

Pennington și colaboratorii săi (1999) au distins între două abordări pentru a


înțelege atitudinile:
 Abordarea funcțională - se întreabă „de ce?” avem atitudini și cum anume
adoptarea unei atitudini particulare poate fi de ajutor pentru noi.
 Abordarea structurală privește factorii diferiți care alcătuiesc atitudinile.

61
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

VII.1.1. Funcțiile atitudinilor


Smith și colaboratorii săi (1964) au sugerat că atitudinile deservesc trei mari
scopuri psihologice: funcția adaptativă, funcția de cunoaștere și funcția de apărare
a Eului.
Funcția adaptativă a atitudinilor implică utilitatea anumitor atitudini în a ne
ajuta să ne atingem obiectivele. De exemplu, o modalitate prin care ne putem
integra într-o mulțime dezirabilă este de a le împărtăși interesul sportiv, în general,
sau într-un anumit sport. Dar, oamenii nu își schimbă în mod cinic și regulat
atitudinile pentru a câștiga favoruri (deși unii oameni este posibil să o facă uneori).
Mai bine spus, fără a fi conștienți de asta, suntem influențați în ceea ce privește
atitudinile noastre de conștiința că anumite atitudini ne pot face rău sau bine.
Funcția de cunoaștere a atitudinilor se referă la faptul că a avea atitudini
face lumea mai simplă și mai predictibilă. Înseamnă, de asemenea, că putem
economisi „energie mentală” pe care, de altfel, am fi consumat-o analizând fiecare
persoană sau situație cu care ne întâlnim. De exemplu, putem avea o perspectivă
pozitivă universală despre sport, indiferent de natura sau contextul în care are loc
sportul. O astfel de atitudine ne eliberează de corvoada complexă de a emite
judecăți morale cu privire la detalii cum ar fi siguranță sau politici.
Funcția de apărare a Eului se referă la faptul că putem adopta atitudini
pentru a ne proteja de sentimente dificile sau dureroase. De exemplu, o modalitate
prin care copiii se pot apăra de sentimentele de umilire pe care le au la orele de
educație fizică este să adopte o atitudine negativă față de toate sporturile. Oamenii
a căror mândrie a avut de suferit din cauza sportului pot adopta o atitudine
defensivă similară „Nu mă deranjeză – mi-e silă de baschet oricum”.
Desigur, funcția defensivă a atitudinilor nu duce întotdeauna la atitudini
negative față de sport și psihologia sportivă. Într-un studiu denumit amuzant
„Moartea face bine sănătății”, Arndt (2003) a examinat relația dintre stimulii care
amintesc de propria mortalitate și atitudinile față de exercițiile fizice. Indiferent de
practicarea vreunui sport, participanții care primeau stimuli legați de propria
mortalitate experimentau o schimbare a atitudinilor în favoarea exercițiilor
regulate. Presupunem că era o atitudine defensivă, pro-sportivă de a nega realitatea
morții.

VII.1.2. Structura atitudinilor


Abordarea structurală a atitudinilor ia în considerare diferitele componente
care alcătuiesc atitudinile. Există un consens general că există trei aspecte ale
atitudinilor: dimensiunea cognitivă, dimensiunea afectivă și dimensiunea
comportamentală:
62
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

- Dimensiunea cognitivă are legătură cu credințele.


- Dimensiunea afectivă are legătură cu sentimentele.
- Dimensiunea comportamentală are legătură cu acțiunile noastre.
Credințele noastre sunt adesea stereotipe. Putem să avem, de exemplu, o
viziune stereotipă despre oamenii care preferă un anumit sport. Stereotipurile sunt
credințe care exagerează similaritățile dintre toți membrii unui grup și minimizează
diferențele dintre aceștia. Astfel, noi credem că toți jucătorii de rugby beau prea
mult sau că toți suporterii de fotbal sunt violenți. Avem, de asemenea, credințe care
au un efect puternic asupra sportului pe care îl practicăm sau asupra
comportamentului sportiv.
Se pare că sentimentele noastre cu privire la sport rezultă cel puțin parțial
din credințele noastre. De exemplu, dacă noi credem că jucătorii de rugby sunt
mereu beți sau că toți suporterii de fotbal sunt toți violenți, cel mai probabil vom
simți repulsie sau teamă față de ei. Cel mai probabil vom avea sentimente
puternice față de sport, în general, și față de un sport în special. Cercetările au
arătat că cantitatea și tipul de informație despre un sport care sunt oferite elevilor,
le pot afecta sentimentele față de acel sport. În general, cu cât știm mai mult despre
un sport, cu atât mai pozitiv îl vom privi. Theodorakis (1992) a descoperit că prin
creșterea informației tehnice dată elevilor la cursul de ski, ei priveau pozitiv acest
sport.

VII.2. FORMAREA ATITUDINILOR FAȚĂ DE SPORT

Cum ne formăm atitudinile față de sport? Gândiți-vă la propriile atitudini


față de sport acum. Vă puteți aminti experiențe timpurii pozitive sau negative care
v-au șlefuit atitudinile. Ați putea indica membri ai familiei sau profesori care au
avut o influență puternică. Ați practicat vreun sport pentru a impresiona pe cineva
atrăgător sau ați urmat turma și apoi să descoperiți că vă plăcea acel sport? Puteți
descoperi că sunteți tipul de persoană atrasă în mod natural față de sport, sau că nu
sunteți. Cercetările au corelat toți acești factori în dezvoltarea atitudinilor.

VII.2.1. Personalitatea, genele și atitudinile


Eysenck (1982) a susținut că oamenii cu scorurile la extraversie și
psihoticism ridicate tind să aibă o atitudine pro-sport. Pentru teoreticienii
trăsăturilor precum Eysenck, personalitatea este, în principal, determinată de
factorii genetici. Ne putem imagina că genele pot influența atitudinile sportive. Nu
spunem că există o genă pentru sport, dar dacă unele aspecte ale personalității sunt
moștenite, este posibil să moștenim o predispoziție pentru dezvoltarea anumitor
atitudini.
63
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Este nevoie de dovezi pentru predispoziția materialului genetic spre atitudini


pozitive sau negative față de sport. Waller și colaboratorii săi (1990) au descoperit
că gemeni monozigoți separați (care sunt din punct de vedere genetic identici) au
mai multe perspective similare asupra a diferite subiecte decât gemenii dizigoți
separați (care au 50% gene similare). Acest studiu implică faptul că genele joacă
un rol în influențarea atitudinilor. Totuși ar trebui să ne amintim că există serioase
dificultăți în efectuarea studiilor pe gemenii sperați – nu vom ști niciodată dacă
similaritățile dintre gemenii separați se datorează geneticii sau mediului. De fapt,
este probabil ca mediul copilăriei să fie mai important decât genetica în
influențarea dezvoltării atitudinilor noastre.

VII.2.2. Învățarea socială a atitudinilor


Copiii au tendința de a observa și imita comportamentul modelelor lor.
Astfel, cel mai probabil, copiii adoptă atitudini față de sport pe care le observă la
părinții lor. Copiii primesc întăriri puternice ca răspuns la atitudinile pe care le
manifestă de la o vârstă timpurie. Învățarea socială poate explica atitudinile
actorilor și spectatorilor. Ne putem imagina cu ușurință un scenariu în care copilul
își observă tatăl care urmărește un meci de fotbal și se bucură când o echipă
înscrie. Băiatul va copia comportamentul tatălui. Cel mai probabil tatăl va
răspunde la acest lucru lăudându-și fiul și explicându-i regulile jocului – astfel
întărind comportamentul. În figura 9 am reprezentat modelul lui Bandura al acestui
proces.

Figura 9. Învățarea socială a atitudinii copilului față de fotbal

64
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Cum rămâne cu atitudinea fetelor față de sport? Imaginați-vă că în scenariul


de mai sus, în loc de fiu, fiica aclamă la meciul de fotbal. Este improbabil ca
aceasta să primească aceleași întăriri pozitive ca un copil de sex masculin. Ar putea
fi ignorată la fel de bine – sau mai rău, pedepsită. În cultura noastră, există mai
puține oprtunități pentru fete decât pentru băieți să învețe despre plăcerea privitului
unui meci de fotbal. Problema cu diferențele de gen în atitudinile sportive a fost
subliniată în timpul Cupei Mondiale din 1998, unde disproporția între atitudinile
bărbaților și a femeilor de a urmări meciurile de fotbal a fost atât de polarizată
încât a apărut termenul de „văduve ale Cupei Mondiale” și au apărut sfaturi pentru
a menține relația dintre partenerii cu atitudini diferite față de meciurile de fotbal.

VII.2.3. Implicarea parentală


Gradul în care părinții implică activ copiii în activitățile sportive le poate
afecta atitudinea față de sport. La o extremă, părinții care nu recunosc realizările
copiilor lor, nu le oferă o întărire pozitivă adecvată. La cealaltă extremă, este
posibil ca părinții să devină supraimplicați. Acest lucru a fost confirmat de un
studiu al lui Stein (1999) care a evaluat 42 de copii, de 13-14 ani, care practicau
fotbal, volei sau fotbal american. Majoritatea subiecților au răspuns că părinții lor
se implicau moderat iar acest lucru era adecvat. Implicarea prea scăzută sau prea
ridicată corela cu o satisfacție scăzută în sport și nivele ridicate de stres.

VII.2.4. Dorința pentru îmbunătățirea sănătății și a condiției fizice


Există o presiune socială pentru oamenii de toate vârstele și de ambele sexe
de a menține un anumit tip de corp, caracterizat de puțină grăsime și multă masă
musculară. Aceasta este o situație paradoxală pentru psihologi. Pe de o parte, există
o îngrijorare autentică cu privire la creșterea numărului de copii și adulți obezi,
urmat de problemele de sănătate. Astfel, putem îndreptăți societatea când presează
oamenii să practice sport și să facă exerciții fizice pentru a-și menține greutatea. Pe
de altă parte, dovezile numeroase ale problemelor de alimentație sugerează un
accent prea mare pe importanța sportului și a controlului greutății, sugerează că pot
exista consecințe psihologice serioase și negative. Acest lucru a fost subliniat de un
studiu (Burak, Burckes-Miller, 2000) în care au fost evaluați 371 de copii cu vârste
între 10-15 ani în ceea ce privește activitatea lor sportivă, atitudinile față de
greutatea lor corporală și strategiile de control a greutății. Aproape jumătate dintre
aceștia considerau că erau grași. O minoritate semnificativă utiliza strategii
extreme de control a greutății, cum ar fi înfometarea, vomitatul și administrarea de
pastile de slăbit, precum și exerciții fizice.

65
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

VII.3. ATITUDINI FAȚĂ DE COMPETIȚIE

Teoria învățării sociale este utilă pentru a înțelege cum dobândim atitudinile
față de competiție. Au existat multe discuții în ultimii ani asupra atitudinilor
britanicilor față de competiție (Jarvis, 2006). Pe de o parte, s-a arătat că britanicii
pot fi mai puțin motivați să câștige decât alte culturi datorită filosofiei „nu contează
să câștigi, contează să participi”. Pe de altă parte, s-a exprimat îngrijorarea că prea
mult accent pe competiție îi împiedică pe copii să se bucure de sport.
Unul dintre cele mai comprehensive studii ale atitudinii față de sport,
raportul Miller Lite (1983) a descoperit că 86% dintre părinții americani puneau
prea mare accent pe competiție.
Gervis (1991) a arătat că pot apărea probleme atunci când se pune accent
timpuriu pe importanța câștigului. Acest lucru poate fi înțeles parțial în termenii
teoriei învățării sociale. Dacă recompensa este oferită doar celor care câștigă
atunci, prin definiție, este oferită doar pentru jumătate dintre participanții jocului în
jocurile de echipă și pentru mult mai puțini jucători în sporturile individuale. Dacă
majoritatea participanților nu obțin întărire pozitivă, cel mai probabil nu își vor
menține interesul pentru sport.
Căsuța 1 oferă exemple de moduri prin care întărirea pozitivă poate fi
utilizată de profesori și antrenori pentru a încuraja atitudinile pozitive față de sport
la toți copiii.

Căsuța 1 – Utilizarea întăririi pozitive pentru conturarea atitudinii copiilor față de


sport:
1. Cantitatea de atenție pe care o oferi copiilor le poate afecta atitudinea de a
practica un sport. Atunci când antrenezi, oferă tuturor copiilor atenția ta, și nu doar
câtorva.
2. Evită separarea elevilor slabi și separarea lor pentru a practica de unii singuri.
Această lipsă de atenție și încurajare îi va pedepsi și va împiedica să aibă atitudini
pozitive față de sport.
3. Oferă încurajări ori de câte ori este posibil. Oamenii se vor simți recompensați
de atenție.
4. Recompensează efortul și realizările personale precum și succesele mai
evidente. A remarca și recunoaște atunci când un sportiv mai slab stăpânește o
abilitate, poate afecta pe viață atitudinea acelei persoane.
5. Pedepsește lipsa de atenție și efort, dar nu pedepsi dinadins pe aceia care
încearcă din răsputeri pentru lipsa lor de abilitate. Nu uita că ceea ce pentru tine

66
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

pare ca un antrenament de copil poate fi perceput ca fiind o pedeapsă; de exemplu


a da exerciții în plus celor mai puțin capabili.

Există diferențe între sportivi și non-sportivi în ceea ce privește atitudinile


lor competiționale. Finkenberg și Moode (1996) au intervievat 164 de studenți cu
privire la atitudinile lor față de sport, jumătate dintre aceștia practicând sport în
cadrul universității. Sportivii puneau mai mult preț pe importanța competiției în
sport decât cei din grupul de control. De asemenea, puneau accent pe oportunitățile
de statut social și îmbunătățirea carierei. Non-participanții la sport erau pozitivi cu
privire la acesta, dar scopul pe care îl percepeau ținea de îmbunătățirea stimei de
sine și dezvoltarea caracterului.

VII.4. ATITUDINILE FAȚĂ DE SPORT ȘI


COMPORTAMENTUL SPORTIV

Așa cum susținea Gill (2000), suntem interesați de atitudinile față de


psihologia sportivă, pentru influența acestora față de comportamentul sportiv. O
problemă foarte importantă privește gradul în care atitudinile pot fi utilizate pentru
a prezice comportamentul. Cercetările psihologice timpurii au arătat că există o
slabă relație între atitudini și comportament, dar noi gândim la ora actuală că
atitudinile pot prezice în mod eficient comportamentul, dar numai dacă avem acces
la anumite alte informații.

VII.4.1. Teoria acțiunii motivate


Ajzen și Fishbein (1980) a produs un model al legăturii dintre atitudini și
comportament ce s-a dovedit popular în rândul psihologiei sportive. Acesta este
denumit teoria acțiunii motivate (Theory of Reasoned Action - TRA). O versiune
simplă a TRA este ilustrată în Figura 10, așa cum este utilizată pentru explicarea
practicării sporturilor.

Figura 10. Aplicarea teoriei acțiunii motivate pentru explicarea practicării


sporturilor
67
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

În TRA, doi factori determină intenția persoanei de a practica un sport:


 atitudinea lor generală față de sport;
 cât de dezirabil consideră ei că este sportul.
Astfel, chiar înainte de a avea intenția de a practica un sport, trebuie să avem
sentimente și credințe pozitive față de sport și avem nevoie să privim sportul ca pe
o activitate dezirabilă social. Desigur, intenția de a participa nu duce neapărat la
comportament. Pot interveni și alte circumstanțe. De exemplu, putem fi ocupați sau
să ne refacem după o accidentare.

VII.4.2. Teoria comportamentului planificat


Ajzen (1985) a introdus modificarea teoriei acțiunii motivate, creând
ramificația denumită teoria comportamentului planificat (Theory of Planned
Behavior-TPB). Ideea a fost că deși TRA este eficientă în prezicerea modului în
care oamenii s-ar comporta în situații în care au control total asupra acțiunilor lor și
se pot comporta în totalitate voluntar, este mai puțin util în situații în care
comportamentul este constrâns de circumstanțe. Teoria comportamentului
planificat introduce încă o variabilă, controlul comportamental perceput, care
influențează intențiile. Ca și în TRA există o legătură puternică între intenție și
acțiune, totuși, formulăm intenția de a acționa într-un anumit mod doar atunci când
percepem că avem control asupra comportamentului nostru.
Psihologii sportivi susțin TRA și TPB ca și explicații pentru relația dintre
atitudinile față de sport și comportamentul sportiv. Gill (1986) a investigat
atitudinile a 68 de oameni cu privire la sport. A întrebat participanții de câte ori pe
săptămână practicau jogging (ca o evaluare a comportamentului). A fost
descoperită o relație moderată (r = 0.44) între atitudinea față de jogging și
frecvența acestuia. Totuși, așa cum ar fi prezis TRA, a apărut o corelație mult mai
puternică între intenția de a practica jogging și frecvența acestuia (r = 0.81).
Un studiu al lui Wankel (1994) sugera că TPB prezice practicarea sportului
mai mult decât TRA. Au fost analizate datele a 3000 de canadieni, căutând
evaluarea exercițiului fizic, controlul comportamental perceput și normele sociale.
Atitudinile față de sport și controlul comportamental perceput erau mai predictive
pentru sport decât dezirabilitatea socială. Într-un alt studiu al aceluiași grup de
cercetare, Mummery și Wankel (1999) au descoperit că atât controlul
comportamental perceput cât și dezirabilitatea socială afectau atitudinile la
înotătorii adolescenți.
O meta-analiză mai recentă (Hagger, 2002) și o revizuire calitativă (Culos-
Reed, 2001) a studiilor TRA și TPB au confirmat că TPB oferă explicații
superioare.
68
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Există lecții importante de învățat din cercetările asupra legăturii dintre


atitudinile și comportamentul sportiv. Pentru a înțelege ce factori afectează decizia
de a practica sport, avem nevoie să cunoaștem percepțiile subiecților asupra
dezirabilității sociale a sportului și credințele cu privire la oportunitatea de a
practica sport. Ambele percepții pot fi inexacte, iar o modalitate de a persuada mai
mulți oameni să facă mai mult sport poate fi de a aborda aceste credințe inexacte.

VII.4.3. Modelul transteoretic (TTM)


TTM a fost emis prima dată de Prochaska și DiClemente (1983) pentru a
înțelege mai bine de ce unii fumători renunțau la tutun fără ajutor profesionist.
Marcus și Simkin (1993) a aplicat modelul pentru a înțelege procesul prin care
oamenii începeau și mențineau practicarea sportului. Termenul „transteoretic” se
referă la faptul că modelul aduce împreună elemente din câteva teorii psihologice.
Conform TTM, oamenii trec prin cinci etape înainte de a practica un sport în mod
regulat. Acestea sunt exemplificate în Căsuța 2.

Căsuța 2 – Etape în practicarea unui sport


1. Precontemplarea: oamenii nu au nici o intenție de a practica.
2. Contemplarea: oamenii au intenția de a face o activitate fizică.
3. Pregătirea: ei încep să practice exerciții fizice cu frecvență neregulată.
4. Acțiune: ei au o participare totală pe termen scurt.
5. Menținere: ei își mențin participarea în mod regulat.

Fiecare etapă este definită de o relație diferită între intenție și comportament.


Acest lucru face modelul dinamic și oferă avantaje față de TRA și TPB, care
presupun o relație statică între intenție și acțiune. Desigur, oamenii nu trec pur și
simplu prin cele cinci etape și ajung la menținere. Ei pot recădea de un anumit
număr de ori la diferite etape dintr-un anumit număr de motive, de la accidentare,
la natura sezonieră a sportului ales. Un exemplu simplu este persoana care face
jogging vara și are o recădere la pregătire sau chiar contemplare atunci când ziua
se scurtează iar joggingul devine o experiență friguroasă și umedă. Modelul
explică de ce unii oameni trec prin astfel de recăderi în termeni de auto-eficiență.
Pe scurt, auto-eficiența este percepția noastră asupra propriei capacități într-o
activitate. Cu cât mai mult ne percepem a fi mai competenți, cu atât mai mult ne
menținem în activitatea fizică. Acest lucru are o aplicație practică importantă;
putem încuraja oamenii care au început recent practicarea unui sport să se mențină
stabili în fața noilor bariere, cum ar fi accidentările, vremea, sau schimbarea
patternurilor familiale sau profesionale care fac antrenamentul un inconvenient.
În timpul progresului prin cele cinci etape, o persoană poate apela la o
69
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

varietate de strategii pentru a încuraja progresul. Acestea includ:


 utilizarea suportului social, adică stabilirea prieteniilor cu sportivi care
socializează în mediile sportive.
 controlul stimulilor – aceasta implică ieșirea din situațiile care încurajează
inactivitatea și, în schimb, planificarea evenimentelor precum vacanțele de
schi sau ciclism care, inevitabil, vor însemna practicarea sportului.
Persoanele se pot expune în mod deliberat la informații asupra beneficiilor
practicării unui sport (creșterea conștientizării) sau la riscurile inactivității (alinare
dramatică).
În orice situație, influențați de credințele cu privire la propria eficacitate și
strategiile de activitate, persoanele sunt puse în fața unei alegeri de a începe să
practice un sport. Acest fapt implică o analiză cost-beneficiu prin care ei cântăresc
avantajele de a se antrena seara („O să-mi văd prietenii, o să mă simt mai bine sau
o să mă simt mai bine după ce fac exerciții”) și dezavantajele („Va trebui să merg
până acolo prin frig, o să pierd ultimul episod din Buffy sau e pizza și bere în
frigider”). Influența argumentelor pro ar trebui să crească pe măsură ce persoana
progresează prin cele cinci etape.

VII.5. SCHIMBAREA ATITUDINILOR OAMENILOR FAȚĂ DE


SPORT

Există un număr de abordări teoretice cu privire la schimbarea atitudinală.


Posibil cele mai cunoscute și influente teorii asupra modului în care atitudinile se
schimbă sunt Teoria disonanței cognitive, propusă de Festinger (1957), și Teoria
auto-percepției a lui Bem (1967).

VII.5.1. Disonanța cognitivă


Disonanța cognitivă este senzația neplăcută pe care o experimentăm atunci
când o atitudine pe care o avem intră în conflict cu situația sau intenția actuală. De
exemplu, considerăm că este foarte important să facem exerciții fizice cel puțin de
trei ori pe săptămână, dar este posibil să nu putem face exerciții fizice în
următoarea săptămână, poate deoarece mergem în vacanță sau muncim mult.
Credința și intenția nu sunt compatibile și trăim disonanța în două moduri: fie ne
schimbăm comportamentul și decidem să facem exerciții fizice până la urmă sau
schimbăm atitudinea. Putem folosi o serie de raționalizări să ne schimbăm
atitudinile, așa cum prezentăm în Căsuța 3.

70
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Căsuța 3 – Raționalizări pentru a scădea disonanța cognitivă


Nu va conta o săptămână, mai ales la vârsta mea.
Prea multe exerciții îmi făceau mușchii să crească oricum.
Nu suport oamenii care petrec tot timpul la sala de sport.
Nu am făcut exerciții nici înainte și nu mi-a făcut nici un rău.

Astfel, disonanța cognitivă explică modul în care ne schimbăm atitudinile ca


răspuns la noile situații. Putem folosi tehnici bazate pe disonanța cognitivă pentru a
influența atitudinile oamenilor. Gill (1986) a menționat un profesor de educație
fizică ce folosea disonanța cognitivă pentru a modifica atitudinile negative ale
băieților cu privire la săritul corzii. Profesorul le oferea un număr de fapte care
erau incompatibile cu atitudinea lor, cum ar fi că boxerii săreau coarda deoarece
coarda este unul dintre cele mai bune și mai dure exerciții. Puși în fața acestor
fapte, băieții experimentau disonanța cognitivă și răspundeau prin schimbarea
atitudinilor față de săritul corzii.
Teoria disonanței cognitive oferă o modalitate de a înțelege modurile în care
ne convingem pentru a avea un comportament sănătos, cum ar fi practicarea
exercițiilor fizice în mod regulat. Odată ce înțelegem cum facem asta, nu ne mai
putem înșela pe noi. Disonanța cognitivă ne oferă, de asemenea, o tehnică de
persuadare a altora pentru a manifesta comportamente ce le consideră indezirabile
social.

VII.5.2. Teoria auto-percepției


O abordare radicală diferită a schimbării atitudinale a fost propusă de Bem
(1967), care a propus faptul că atitudinile noastre sunt determinate de
comportament. Bem a utilizat următorul exemplu „Dacă eu mănânc pâine neagră,
înseamnă că îmi place pâinea neagră.” Implicația este că ne putem schimba
propriile atitudini față de sport dacă participăm mai mult, și putem schimba
atitudinile altora dacă îi putem persuada să participe. În mod clar, dacă oamenii au
atitudini antisport puternice, este improbabil că îi vom convinge să practice sport.
Totuși, încurajarea practicării a celor care nu sunt ostili poate duce la schimbări
semnificative ale atitudinilor lor. Echipele de fotbal de la muncă, inițiativele
comunitare și maratoanele distractive pot persuada oamenii să practice sport și
astfel să dezvolte mai multe atitudini pro-sport.
Există dovezi empirice care să sprijine ideea schimbării comportamentului
sportiv ce va afecta atitudinile sportive. Sidney (1983) a evaluat atitudinile a 78 de
canadieni adulți cu vârsta peste 60 de ani. Participanții au urmat un antrenament de
rezistență timp de 14 săptămâni. A fost administrat din nou ATPA iar scorurile

71
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

fiecărei persoane au fost comparate cu acelea de dinaintea începerii programului de


antrenament. Atitudinile celor care se antrenau mai mult erau mai pozitive după
programul de training, în timp ce atitudinile celor care se antrenau cel mai puțin
deveniseră mai negative.
În mod clar, teoria auto-percepției poate fi aplicată destul de ușor pentru
schimbarea atitudinilor unui număr mare de persoane, prin intermediul activităților
din comunitate și de la locul de muncă. Desigur, există două clauze de ținut minte
atunci când utilizăm această abordare. Prima, este mai probabil ca practicarea
regulată să schimbe atitudini decât un eveniment singular. A doua, practicarea
trebuie să fie o experiență plăcută.

VIII. ANXIETATEA, NIVELUL DE ACTIVARE ȘI


STRESUL ÎN SPORT

Se cunoaște foarte bine faptul că afectivitatea are o însemnată funcție


reglatorie în viața oricărui individ uman, fie că îi stimulează, fie că îi înfrânează
comportamentul orientat spre o adaptare cât mai bună la situațiile prezente sau
anticipate. Se cunoaște, de asemenea, faptul că, în sport, emoțiile foarte puternice
influențează negativ capacitatea de performanță a individului. Dintotdeauna s-a pus
problema nu de a înlătura emoțiile, ci de a le cunoaște și stăpâni, de a le aduce la
acel nivel al intensității care este cel mai potrivit pentru performanța optimă.
Sportivul s-a antrenat intens în ultimele săptămâni și competiția se apropie.
În urma pregătirii asidue, un sentiment de încredere și entuziasm apare tot mai
pregnant... Deodată, chiar înainte de meci, sportivul se confruntă cu dificultăți de
respirație, tensiune musculară, „fluturi în stomac” și un sentiment de
incertitudine. Ce se întâmplă?

VIII.1. DEFINIREA ANXIETĂȚII, ACTIVĂRII ȘI STRESULUI

Problema evidentă care se ridică este legată de faptul că termenul de


„anxietate” este relaționat cu cel de „activare” și „stres”.
Una dintre cele mai studiate și frecvent citate arii din domeniul psihologiei
sportive aplicate este cea a stresului și anxietății de competiție, având legătură, cu
siguranță, cu natura stresantă a sportului de performanță și cu cerințele mediilor
competitive în care se învârte sportivul modern de performanță.
De regulă, anxietatea este definită de cei mai mulți autori ca „teama fără
obiect”, ceea ce o diferențiază de frică, stare care este orientată spre ceva precis. Ea
72
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

constă în neliniște, nesiguranță, teamă, îngrijorare; este sentimentul difuz al


aprehensiunii (neliniștii) sau amenințării. De regulă, subiectul nu își dă seama de
cauza temerii sau amenințării și nici de modul cum ar putea să o elimine.
În ultimii ani, tendințele intepretării cognitive a vieții psihice nu puteau să
ignore fenomenul anxietății, conștientizarea unui pericol iminent fiind urmată de
căutarea eliminării stării de tensiune; psihosociologic se consideră că anxietatea nu
numai că îl avertizează pe individ de un posibil pericol, dar acesta este extins și
asupra unor insuccese în relațiile sociale, datorită faptului că el nu cunoaște cauzele
reale ale insecurității.
R. Martens (1982 apud Epura, Holdevici și Tonița, 2008) caracterizează
astfel principalele concepte din sfera anxietății:
 Anxietatea-stare este nivelul concret sau obișnuit emoțional, caracterizat
prin sentimentul aprehensiunii și tensiunii, asociat cu activarea
organismului. Anxietatea-stare are efect negativ asupra comportamentului.
 Anxietatea-trăsătură este predispoziția de a percepe anumiți stimuli de
ambianță ca amenințători sau neamenințători și de a răspunde la ei cu
niveluri diferite de anxietate-stare.
 Activarea („trezirea”) descrie starea organismului care variază pe un
continuum, de la somn profund la excitare intensă.
 Amenințarea este perceperea unui pericol fizic sau psihologic. Este percepția
dezechilibrului dintre cerințele ambientale și capacitatea de răspuns.
 Stresul este procesul care implică percepția unui dezechilibru accentuat între
cerințele ambianței și capacitatea de răspuns, în condițiile în care eșecul în
fața cerințelor este perceput ca având consecințe importante, fiind însoțit de
niveluri crescute de anxietate-stare.
Anxietatea este definită ca o trăire de teamă și conștientizare a unei activări
puternice care se asociază adesea cu frica, îngrijorarea și neîncrederea. Anxietatea
poate fi cauzată de situații care sunt percepute ca fiind amenințătoare în condițiile
în care ne îndoim de capacitatea noastră de a face față situației.
Distincția dintre anxietatea somatică și anxietatea cognitivă permite o mai
bună înțelegere a relației dintre anxietatea precompetițională și performanță:
 Anxietatea somatică reprezintă componenta fizică a anxietății și se
manifestă prin tensiune musculară, creșterea ratei pulsului sau respirație mai
accentuată.
 Anxietatea cognitivă reprezintă componenta mintală a anxietății și este
cauzată de frica de eșec sau frica de evaluare socială negativă.
Cele două forme de anxietate au efecte diferite asupra performanței.
Creșterea activității sistemului nervos simpatic asociată cu anxietatea somatică este
normală și este privită ca și un indiciu al pregătirii pentru competiție. Îngrijorarea
73
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

asociată cu anxietatea cognitivă reprezintă cea mai mare problemă pentru sportivi
pentru că poate cauza o scădere serioasă a performanței. Un anumit nivel al
anxietății somatice este necesar, dar creșterea exagerată a acesteia duce, de
asemenea, la scăderea performanței. Din această cauză trebuie alese stategii pentru
a reduce sau elimina anxietatea cognitivă sau anxietatea somatică în exces.
Activarea (arousal) este definită ca fiind o stare fiziologică de alertă și
anticipare care pregătește corpul pentru acțiune. Această stare este generată de
sistemul nervos autonom asupra căruia avem puțin control voluntar. Sistemul
nervos autonom are două componente: sistemul nervos simpatic și sistemul nervos
parasimpatic.
Sistemul nervos simpatic este responsabil de simptomele corporale asociate
cu activarea, cum ar fi rata cardiacă, respirația sau transpirația palmelor. El
generează răspunsul „luptă sau fugi”. Sistemul nervos parasimpatic reduce selectiv
efectele sistemului simpatic, aducând corpul într-un echilibru homeostatic.
Răspunsurile sistemului nervos simpatic la stimulii din mediu sau la stimulii
imaginați sunt foarte rapide, în timp ce răspunsurile sistemului parasimpatic sunt
destul de lente. Un simplu gând despre perspectiva unei înfrângeri, o nereușită pe
teren sunt suficiente pentru a provoca răspunsuri ale sistemului nervos simpatic.
Dimpotrivă, este nevoie de ore pentru ca sportivul să revină la o stare relaxată după
o competiție nereușită sau o experiență emoțională negativă.
Fiecare sportiv funcționează optim la un anumit nivel de activare și orice
tratare generalizată nu este conformă cu nevoia de creștere a performanței sportive.
Se naște întrebarea, cum am putea determina nivelul optimal de activare al fiecărui
sportiv? Cel mai bine ar fi ca sportivului să-i fie adresate întrebări cu privire la
nivelul activării. Sportivii ar putea mai bine conștientiza diferite trăiri pe care le au
înainte sau în timpul competiției.
Exemplu de câteva întrebări specifice care ar putea fi puse:
 „La ce te-ai gândit în acel moment?”;
 „În ce situații te simți relaxat sau tensionat?”;
 „Din ce cauză crezi că te simți în acest fel?”;
 „La ce te concentrezi în acele momente?”
Scopul acestor întrebări este de a spori gradul de conștientizare asupra
emoțiilor, gândurilor, trăirilor care însoțesc performanțele bune și mai puțin bune.
Acest grad sporit de conștientizare permite sportivilor să compare gândurile,
emoțiile și trăirile care însoțesc o performanță bună cu cele care apar în cazul unei
performanțe slabe.
Pentru a determina nivelul optimal de intensitate, sportivii ar trebui să-și
reamintească competiții trecute în care au evoluat bine sau slab examinând situația
de competiție, gândurile avute, emoțiile și experiențele fiziologice.
74
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Stresul reprezintă răspunsul fiziologic și psihologic al organismului în fața


solicitărilor mediului intern și extern, solicitări cunoscute sub numele de factori
stresori.
În sens și mai larg, Selye (1980) definește stresul drept „răspunsul nespecific
al organismului la orice tip de solicitare exercitată asupra lui”. Când organismul
este supus la un anumit stres, activarea crește, indiferent de faptul că la origine se
află o cauză negativă, precum furia, sau una pozitivă, cum ar fi bucuria. Pentru a
putea lua în considerare acești factori, Selye susține existența a două tipuri diferite
de stres: „stresul pozitiv”, numit eustres și „stresul negativ”, numit distres.
Stresul este conceptualizat ca o tranzacție între o persoană și mediu, fiind
generat de discrepanța existentă între solicitările presupuse de o anumită situație în
care se află persoana și abilitățile acesteia de a răspunde.
Cea mai bună cale pentru înțelegerea stresului este conceptualizarea acestuia
ca proces, nu ca rezultat. Acest lucru are o valoare practică foarte mare, deoarece
prin înțelegerea procesului de declanșare a stresului se poate interveni în oricare
dintre cele patru etape ale sale.
Putem observa în figura 11 că stresul nu reprezintă un răspuns universal și
necondiționat la solicitările mediului, ci depinde în mare măsură de modul în care
fiecare persoană interpretează aceste solicitări, de gradul în care solicitările
mediului sunt percepute de indivizi ca fiind amenințătoare sau nu. Cogniția sau
interpretarea pe care sportivul o dă stimulului este cea care determină modul în
care acesta va răspunde la stimul.

75
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 11. Procesul de declanșare a răspunsului de stres

Gândirea contemporană vede stresul ca pe o relație dinamică între sportivi,


activitatea lor și mediul de competiție. Mai specific, sportivii evaluează cerințele
situației și apoi încearcă să facă față acestor cerințe. Inerentă în această abordare
este perspectiva că sportivii se vor confrunta cu diferite cerințe care le vor solicita
resursele, iar abilitatea sportivilor de a face față acestora, formează procesul
stresului. Dacă sportivii consideră că nu pot face față cerințelor atunci ei vor trăi
diverse nivele ale anxietății de competiție.

VIII.2. RELAȚIA DINTRE ACTIVARE ȘI PERFORMANȚA


SPORTIVĂ

Există numeroase teorii psihologice care încearcă să clarifice modul în care


activarea și anxietatea afectează performanța sportivă.

VII.2.1. Teoria impulsului (Drive Theory)


Elementul de bază al acestei teorii constă în postularea unei relații liniare
între performanța sportivă și activare. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul de activare
este mai ridicat, cu atât performanțele vor fi mai bune. Dar, în această relație, pot
interveni o serie de variabile.
O primă variabilă se referă la nivelul de expertiză a sportivului. Astfel,
efectul activării asupra unui începător ar putea fi diferit de cel asupra unui sportiv
experimentat, nivelele ridicate de activare favorizându-i pe sportivii experimentați,
defavorizându-i pe cei începători. Experiențierea succesului ar trebui să
consolideze încrederea în sine, astfel încât la un nivel de expertiză mai ridicat,
sportivii vor fi favorizați de nivele mai ridicate de activare (arousal).
Un al doilea factor ține de natura sarcinii. Un nivel mai ridicat de activare va
favoriza o sarcină simplă, în timp ce sarcinile complexe vor fi executate optim în
condițiile unei activări mai reduse.
Această teorie a demonstrat în timp că are multe lacune explicative deoarece
nu întotdeauna, în relația liniară dintre nivelul de activare și performanță, efectele
sunt direct proporționale. Există o serie de variabile care pot să intervină în această
relație și care nu sunt incluse în acest model liniar.

VII.2.2. Teoria „U” inversat


Această teorie susține că relația dintre activare și performanță este curbilinie
și, reprezentată grafic, ia forma unui „U” inversat (figura 12).

76
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 12. Teoria „U” inversat

Bazele teoriei „U” inversat se regăsesc în lucrările fundamentale ale lui


Yerkes și Dodson (1908) ale căror rezultate au dus la formularea legii Yerkes-
Dodson, care susține că relația dintre performanță și activare este moderată de
dificultatea sarcinii sau, și mai simplu, se consideră că există un nivel optim al
activării pentru fiecare tip de sarcină. Înainte și după acest punct optim,
performanța este mai redusă.

Figura 13. Relația dintre performanță și activare în funcție de dificultatea sarcinii

Un nivel ridicat de activare este necesar pentru atingerea performanței


optime în cazul activităților motorii grosiere, foarte simple, cum ar fi ridicarea
greutăților. În mod contrar, un nivel mai scăzut de activare este optim în cazul unor
sarcini motorii fine, cum ar fi loviturile din golf. Fiecare deprindere sportivă are,
teoretic, un nivel de activare optim pentru performanță. Indiferent de tipul
deprinderii sportive executate, toate sunt supuse principiului teoriei „U” inversat.
77
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Mai specific, performanța este redusă atunci când activarea este foarte ridicată sau
foarte scăzută, și este foarte bună atunci când nivelul activării este moderat sau
optim.

Figura 14. Legea Yerkes-Dodson în cazul jucătorilor de tenis aflați la nivele de


performanță diferite (sursa Crăciun, 2008)

În ceea ce privește nivelul expertizei sportive, în figura 14 este prezentată


legea Yerkes-Dodson, încercând să explice de ce jucătorii experimentați se
comportă mult mai bine decât începătorii în majoritatea situațiilor competiționale.
La nivele mai ridicate de activare are loc îngustarea câmpului atențional,
care duce la eliminarea anumitor stimuli. Mai întâi sunt eliminați stimuli irelevanți,
iar apoi, pe măsură ce nivelul de activare crește, pot fi eliminați și stimuli relevanți.
Acest fapt duce la apariția relației de tip curbiliniar.
La un nivel scăzut de activare, în câmpul atențional persistă atât stimuli
relevanți, cât și stimuli irelevanți, aceștia din urmă acționând ca distractori care
împiedică performanța.
La un nivel moderat sau optim al activării se elimină doar stimulii irelevanți,
ca urmare performanța este optimă.

78
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 15. Relația dintre volumul de muncă și performanță

Dacă luăm în considerare și nivelul de dificultate al sarcinii, în cazul unei


deprinderi motorii complexe, neînvățate, există un număr mai mare de stimuli
relevanți care trebuie procesați. În cazul unei activări ridicate, probabilitatea
erorilor pentru sarcini complexe crește cu o rată mai mare decât în cazul unor
sarcini motorii simple. Datorită faptului că există un număr mare de stimuli
relevanți care trebuie procesați, atât stimulii relevanți, cât și cei irelevanți pot fi
eliminați pe măsură ce crește activarea și câmpul atențional se îngustează.
Un rol determinant în relația dintre activare și performanța sportivă nu o are
doar nivelul de activare, ci mai degrabă interpretarea pe care sportivul o acordă
acestei activări. Din această perspectivă poate fi explicat și faptul că efectele
activării asupra performanței nu sunt cu necesitate negative.
VIII.3. STRATEGII PENTRU SCĂDEREA ACTIVĂRII

Supra-activarea este cea mai comună formă de intensitate nepotrivită prin


care sportivii simt disconfort fizic și psihologic și obțin rezultate nesatisfăcătoare
în competiții. Pentru a prelua controlul asupra activării, sportivii ar trebui să
parcurgă următorii pași: (a) să-i înțeleagă cauzele; (b) să-i recunoască simptomele
și (c) să aplice cele mai eficiente strategii de reducere a activării pentru menținerea
intensității optime.

VIII.3.1. Cauzele supra-activării


Unii sportivi consideră competiția un lucru amenințător, declanșând o
activare crescută la nivel fizic și psihologic, ceea ce afectează performanța.
Cauzele care duc la o supra-activare pot fi:
79
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Încrederea în sine redusă – o evaluare cognitivă negativă, extremă și


ambiguitatea unei situații competiționale generează încredere redusă chiar
dacă sportivii sunt bine pregătiți fizic și tehnico-tactic.
 Focusarea internă – distractorii interni, cum ar fi gândurile negative,
emoțiile dezagreabile, amintirile unor înfrângeri din trecut, preocupările cu
privire la aspecte tehnice, pot genera frică și supra-activare. Un alt
distractor intern este focusarea excesivă pe rezultatul competiției în loc să
se acorde toată atenția sarcinilor de joc. Preocuparea de a obține rezultatul
dorit generează presiune și distrage sportivul de la preocuparea de a
performa cât se poate de bine.
 Focusarea externă – presiunea pe care sportivul o resimte din partea
persoanelor semnificative, cum ar fi părinții, antrenorii, prietenii sau din
partea presei, crezândă că dacă nu îndeplinește așteptările sociale va
dezamăgi oamenii importanți din viața lui, nemaifiind iubit, respectat sau
sprijinit. Focalizarea pe factorii ambientali, cum ar fi stadionul, condițiile de
competiție, zgomotul, evenimente neașteptate sau neliniștea cu privire la
aspectele incontrolabile ale situației competiționale pot cauza sportivilor
simptome de supra-activare.

VIII.3.2. Simptome ale supra-activării


Cele mai evidente simptome fizice includ tensiune musculară exagerată,
„fluturi în stomac”, crampe musculare, dificultăți în respirație și transpirație
abundentă. Mai există și alte simptome, cum ar fi: creșterea frecvenței cardiace,
oboseala și scăderea coordonării motrice.
Indicatorii comportamentali includ: precipitarea în timpul competiției,
agitație generalizată, o creștere a comportamentelor superstițioase sau
nerelevante, un limbaj corporal încordat, mai multe greșeli și o descreștere a
performanței în competiție.
Simptomele psihologice ale supra-activării includ: dialog interior negativ,
gânduri irelevante în raport cu performanța, un declin al motivației, o îngustare
excesivă a atenției și emoții cum ar fi frustrarea, mânia și frica.

VIII.3.3. Strategii cognitive pentru scăderea activării


Pentru a obține o activare optimală, tehnicile ar trebui utilizate mai întâi în
antrenamente și doar apoi în timpul competițiilor.
1. Dezvoltarea încrederii – tehnicile pentru dezvoltarea încrederii în sine se
referă la auto-dialogul pozitiv, oprirea gândurilor negative sau discursul pozitiv.
Încrederea ar trebui să se bazeze pe o pregătire de calitate, utilizarea constantă a

80
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

abilităților mintale, răspuns pozitiv în fața dificultăților, ajutor din partea celorlalți
(antrenori, colegi de echipă, familie și părinți), succese frecvente în antrenamente.
2. Redirecționarea concentrării atenționale – dacă sportivii nu se focalizează
pe lucrurile care generează supra-activare, cum ar fi gândurile negative, emoții,
îngrijorări cu privire la rezultat, așteptările celorlalți, este mai puțin probabil ca
activarea să crească la nivele nocive pentru performanță. Prin concentrarea pe
elementele semnificative ale performanței, sportivii devin mai încrezători și au un
sentiment mai mare de control asupra efortului, ceea ce poate reduce activarea.
3. A pune victoria într-o perspectivă adecvată – trebuie făcută separația
dintre persoană și comportament. Simpla conștientizare că efortul propriu este cel
mai bun lucru pe care sportivul îl poate oferi, poate în mod paradoxal să îl pună în
cea mai bună poziție pentru a câștiga. Sportivii trebuie să învețe că înfrângerile
sunt lucruri normale, fac parte din sporturile în care au decis să evolueze. Dacă
copiii devin anxioși în competiții și nu se mai bucură de participarea lor în sport,
există o mare probabilitate ca ei să renunțe la activitate înainte de a atinge anii
maturității.
4. Controlează doar ce poți controla – pentru a maximiza probabilitatea
succesului, sportivii ar trebui învățați să se focalizeze pe lucruri care se află sub
controlul lor. De mare importanță este ca sportivii să reușească să se adapteze
lucrurilor neprevăzute și dificile pe care sportul le furnizează. Adversitatea este, de
fapt, o regulă în sport și o găsim în diferite forme: condiții de vreme potrivnice,
arbitraj părtinitor, probleme cu echipamentul, valoarea adversarului sau chiar și
ghinionul. Unii sportivi chiar urăsc adversitatea și abandonează lupta când lucrurile
nu funcționează cum vor ei.
5. Detașare de presiunea competiției – dacă stresul se prelungește, sportivii
riscă să clacheze mintal și fizic. În aceste situații, sunt bine venite tehnicile prin
care se realizează o detașare de situația competițională, vorbind despre el însuși la
persoana a treia singular. Prin această tehnică se încearcă în mod deliberat ca
sportivul să facă o disociere care să-i permită să facă un pas înapoi, necesar pentru
a reduce stresul evenimentului.

VIII.3.4. Tehnici fizice pentru scăderea activării


Cele mai uzuale intervenții pentru scăderea activării se fac la nivelul
respirației și la nivelul musculaturii.
Respirația – inabilitatea de a respira corect stă la baza oboselii premature,
blocajului, recuperării incomplete și chiar la instalarea unei stări de frustrare și
frică. O respirație corectă este necesară pentru a menține o sănătate optimă, în
particular, la nivelul sistemului cardio-respirator.

81
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Mușchiul diafragmei este cel care controlează cel mai eficient atât inspirația,
cât și expirația. Indicații pentru respirația diafragmatică:
 Zona abdominală se bombează atunci când sportivul inspiră;
 Umerii rămân căzuți;
 Timpul pentru expirație este egal sau mai lung decât timpul pentru inspirație.
Folosirea mușchilor pieptului și cei din partea superioară a spatelui cauzează
tensiune musculară inutilă care se asociază cu senzațiile de greutate în umeri și
ceafă. Acest lucru reduce flexibilitatea, reduce viteza de deplasare, creează
oboseală musculară, dureri musculare și chiar senzații de anxietate.
Exercițiu de respirație pentru relaxare - un ciclu de respirație durează 10
secunde: 4 secunde inspirația, o pauză naturală de 1 secundă și apoi expirația în 4-5
secunde. Pauza de la sfârșitul înspirației este una naturală, în timp ce pauza de la
sfârșitul expirației va fi una mai lungă.
Musculatura – tensiunea musculară excesivă conduce la:
 Oboseală prematură;
 Dureri musculare, crampe;
 Scăderea flexibilității sau pierderea coordonării;
 Deprinderi motrice deficitare;
 Creșterea incidenței accidentărilor;
 Dureri de cap, scrâșnet din dinți, bâlbâială etc.
Prin contractare musculară și apoi prin relaxare se poate face diferența între
diferitele grade de tensiune și relaxare din mușchi.
Antrenamentul de conștientizare musculară (ACM) este o tehnică de
relaxare care se bazează pe Antrenamentul Muscular Progresiv Jacobson.
Relaxarea se produce printr-un șir de tensionări și relaxări musculare voluntare a
diferitelor grupe musculare. Scopul programului este de a învăța abilități de
relaxare care permit sportivilor să detecteze tensiunile corporale. Procedura începe
prin a se concentra asupra mâinilor și brațelor, apoi spre picioare, stomac și piept,
mușchii spatelui, ceafă și mandibulă, mușchii feței și ai scalpului.
VIII.4. STRATEGII PENTRU CREȘTEREA ACTIVĂRII

De regulă, din cauza presiunii inerente din competiții, apare frecvent supra-
activarea, dar poate apărea și activarea redusă atunci când sportivii sunt convinși
de posibilitatea de a câștiga și cred că sunt favoriți. Ei pot fi ajutați să-și identifice
situațiile de scădere a activării și pot fi sfătuiți cum să mențină intensitatea la
nivele optimale. Se vorbește, de fapt, de energizare care implică activarea corpului
pentru a fi pregătit de performanță.

VIII.4.1. Cauzele activării reduse


82
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Activarea redusă este cauzată de interacțiunea unor factori psihologici și


situaționali, relație ce se bazează mult pe modul cum sportivii se percep pe ei înșiși
vis-a-vis de situația competițională și față de competitori:
 Încrederea exagerată – sportivii exagerat de încrezători cred că ei vor
câștiga competiția foarte ușor, crezându-se mult superiori adversarilor. Acest
lucru îi face să nu se pregătească în totalitate pentru confruntare și nu își
arată în totalitate capacitățile fizice și psihologice atunci când evoluează.
 Importanța scăzută acordată competiției – sportivii tind să aibă o activare
precompetițională scăzută înaintea competițiilor considerate de antrenori sau
părinți ca fiind de importanță redusă. Ei nu consideră competiția
provocatoare și consideră că nu necesită mobilizarea totală a abilităților lor
sportive.
 Motivația scăzută – sportivii cu interes scăzut pentru participare nu
consideră necesar să se activeze prea mult. Sportivii care consideră că
abilitățile lor depășesc cerințele competiției, vor fi plictisiți, ceea ce se
reflectă în activarea redusă.
 Cauze fizice – oboseala generată de antrenamente sau competiții, dificultăți
de somn și stresul competițional, pot cauza activare redusă. Alte cauze fizice
ar fi deficiențele nutriționale și accidentările. În toate aceste situații, sportivii
pur și simplu nu au resursele fiziologice pentru a-și activa corpul în vederea
performanței.
Există competiții în care adversarii sunt mai slab pregătiți și este important
ca sportivii valoroși să rămână motivați și interesați de competiție. Este un moment
bun pentru a se încerca scheme tactice noi sau procedee tehnice care nu sunt destul
de bine consolidate.

VIII.4.2. Simptomele activării reduse


Ca și supra-activarea, activarea redusă se poate manifesta la nivel fizic,
comportanental și psihologic.
Simptomele psihologice cuprind scăderea motivației și a interesului de
participare, dificultăți în reglarea câmpului atențional, preocupare crescută pentru
stimulii distractori externi și un sentiment acut de a „nu fi pe de a-ntregul prezent”.
Semnele fizice includ nivele scăzute ale ratei cardiace, respirației și
adrenalinei. Aceste modificări sunt trăite ca și energizare scăzută și trăiri de
letargie.
Comportamental, activarea scăzută este percepută ca o scădere a ritmului în
timpul competiției, reducerea limbajului corporal, o diminuare a comportamentelor
relevante în competiție (de pildă, rutinele), creșterea numărului de greșeli și un
declin în performanță.
83
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

VIII.4.3. Strategii cognitive pentru creșterea activării


Aceste tehnici urmăresc creșterea intensității prin modificarea gândurilor
care sunt la originea scăderii activării. Strategiile modifică credințele și percepțiile
care îi fac pe sportivi să își piardă activarea înainte și în timpul competițiilor.
1. Creșterea importanței acordată competiției – intensitatea activării este
afectată de modul în care sportivul percepe importanța competiției și valoarea
adversarului. Sportivul ar trebui să crească importanța personală a competiției prin
valoare nou adăugată și resetarea scopurilor de competiție adaptate acestor noi
percepții. Dacă competiția nu este percepută ca fiind atât de importantă sau
adversarii nu sunt văzuți ca fiind de valoare, sportivii ar trebui să-și comute
motivația și atenția de la rezultat la alte aspecte ale competiției, cum ar fi exersarea
unor tehnici și tactici noi.
2. Reducerea încrederii la un nivel realist – sportivul încrezător în sine crede
că poate avea succes dacă muncește mult și joacă cât poate el mai bine. Sportivul
cu încredere exagerată crede că victoria este asigurată indiferent de evoluția lui pe
teren. Demersul de a aduce un sportiv cu picioarele pe pământ sub aspectul
încrederii constă în a-l face să înțeleagă de ce are nevoie pentru a avea succes,
menținând un respect cuvenit adversarului.
3. Un discurs interior energetic – dialoguri autosuficiente, cum ar fi: „Am
câștigat meciul” sau „Îmi păstrez efortul pentru alt meci” produc un declin
fiziologic al intensității care interferează negativ cu performanța, sportivul
transmițând corpului său că nu mai este nevoie să se mobilizeze, astfel că acesta
intră în stand by și își scade activarea. Aceste dialoguri ar trebui înlocuite cu
afirmații care energizează și care cresc activarea fiziologică la un nivel optimal:
„Mărește ritmul” sau „Continuă într-un ritm mai susținut”.
4. Alegerea scopurilor – mulți sportivi au dificultăți să se mobilizeze atunci
când întâlnesc un adversar mai slab, de aceea ei ar trebui să-și stabilească scopuri
personale de performanță pentru astfel de confruntări (de exemplu, un fotbalist să
alerge 6 Km într-un meci, un baschetbalist să dea 7 pase decisive, un tenismen să
alerge după fiecare minge etc.). Secretul acestei strategii este că ajută sportivul să
se concentreze asupra unei performanțe bune.
5. Utilizarea unor cuvinte „energetice” – sportivii au puțin timp pentru a
realiza ajustări ale activării în timpul competițiilor, de aceea este important ca
fiecare sportiv să aibă un bagaj de cuvinte „cheie” energetice care se asociază cu
activarea, de exemplu: „tare”, „țâșnește”, „presiune”, „puternic” etc. pentru a fi
eficiente, cuvintele cheie trebuie să fie personalizate și trebuie experimentate în
situații de antrenament pentru a le determina eficiența.

84
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

6. Dezvoltarea unei strategii personalizate de activare – majoritatea


sportivilor de performanță folosesc o strategie personalizată în care combină un
ritual fizic cu un autodialog pozitiv. Pentru că fiecare strategie trebuie să fie
individualizată, ea trebuie identificată și practicată în cadrul antrenamentelor.
7. Energizarea prin imagerie – sportivul se imaginează retrăind o experiență
competițională în care a demonstrat multă vitalitate, energie. Concentrarea se va
face mai mult pe trăirea care inspiră energie decât pe calitatea performanței
sportive. Dacă evenimentul este destul de clar imaginat în minte va avea
capacitatea de a energiza sportivul pentru ce are de făcut în prezent.
8. Discursul motivațional – această tehnică este folosită, de regulă, de
antrenor sau de un membru marcant al echipei. Cel mai important element al
discursului motivațional este accentuarea elementelor care lipsesc unei echipe.
Dacă o echipă tinde să-și trateze adversarii cu ușurință, se va accentua faptul că
orice echipă poate provoca o surpriză. Unele dintre elementele unui discurs
motivațional eficient includ provocări personale, pilde, judecăți de valoare și
inflexiuni ale vocii.

VIII.4.4. Tehnici fizice pentru creșterea activării


Aceste tehnici au un efect instantaneu asupra performanței pentru că
acționează direct asupra activării, înainte de competiție și/sau chiar în timpul
competiției.
 Activitatea fizică – tipul de activitate fizică efectuată depinde de fiecare
sport, dar alergările, săriturile și orice mișcare energică sunt benefice.
Scopul este de a crește rata cardiacă și tensiunea arterială.
 Limbaj corporal puternic, energetic – foarte important este să se combine
acțiuni fizice energetice (mișcări energice ale picioarelor și mâinilor, atingeri
de palme cu coechipierii, lovirea cu putere a suprafeței de joc etc.) cu
gândire pozitivă și emoții puternice și benefice. Pe lângă creșterea activării,
limbajul corporal energetic are rolul de a direcționa focalizarea atențională
în prezent, creșterea conștientizării asupra scopurilor, creșterea motivației
sportivilor și a bucuriei competiției.
 Creșterea ritmului respirator – se realizează prin creșterea conștientă a
ritmului respirator în timp ce individul își imaginează cum energia și
activarea cresc odată cu fiecare respirație. Ritmul respirator rapid permite
sportivului să introducă mai mult aer în plămâni și astfel mai mult oxigen
este dirijat spre mușchi. Mulți sportivi susțin că cele mai bune rezultate apar
atunci când se repetă în gând cuvintele: „energia crește” atunci când inspiră
și „oboseala scade” atunci când expiră.

85
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Nivelul optimal al activării este o variabilă personală, sportivii ar trebui să-și


cunoască cât mai bine corpul, cu alte cuvinte, la ce nivel de activare funcționează
cel mai eficient.
Pentru a determina nivelul optimal de intensitate, sportivii ar trebui să-și
reamintească competiții trecute în care au evoluat bine sau slab examinând situația
de competiție, gândurile avute, emoțiile și experiențele fiziologice.

IX. IMAGERIA MINTALĂ ÎN SPORTUL DE


PERFORMANȚĂ

Una dintre cele mai remarcabile trăsături ale minții umane este capacitatea
de a „reprezenta” (la propriu „re-prezenta”) stimulii care nu sunt prezenți fizic în
acel moment. De exemplu, dacă închizi ochii, ai putea să îți imaginezi priveliștea și
sunetul unui avion cu reacție care lasă o dâră albă pe un cer albastru.
Abilitatea de a folosi imaginația este crucială pentru succesul în sport.
Pentru a explica acest lucru, dovezile descriptive sugerează că imageria mintală
(cunoscută și ca „vizualizare”), sau abilitatea de a reprezenta în minte informația
care nu mai este percepută cu ajutorul organelor de simț, este adesea utilizată de
sportivi cu scopul de a-și îmbunătăți performanța.
Studiile indică faptul că sportivii de elită (de exemplu, sportivii olimpici
americani) folosesc intens imageria mintală în timpul antrenamentului pentru
competiție. În mod interesant, sportivii nu sunt singurii care folosesc
„vizualizarea” în sport. Intervențiile bazate pe imagerie sunt printre cele mai
populare strategii recomandate de psihologii sportivi practicanți pentru o varietate
de probleme sportive (de exemplu, lipsa încrederii în sine, revenirea după o
accidentare). Din acest motiv, imageria a fost aclamată ca fiind „pilonul central al
psihologiei sportive aplicate” (Perry, Morris, 1995, p. 339).
Dar ce este mai exact „imageria mintală”? Cum poate fi evaluată? Chiar
îmbunătățește abilitățile de învățare și performanța în sport? Dacă da, de ce?
Imageria mintală este definită ca un proces de repetiție internalizată a
unei experiențe sportive care implică reprezentări multi-senzoriale.
Este mai mult decât a crea imagini în minte (ceea ce este de fapt
vizualizarea); imageria mintală solicită auzul, văzul, pipăitul, chinestezia, mirosul,
gustul, dar și emoțiile, gândurile și acțiunile. Scopul imageriei mintale este
reproducerea atât de fidelă a experienței sportive, încât sportivii să simtă că ar
executa în realitate o anumită deprindere.
Definirea imageriei în mediul sportiv presupune câteva caracteristici:

86
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Fiecare om diferă în abilitatea lui de a utiliza imageria mintală.


 Această abilitate se poate învăța. Cu cât depui mai mult efort, cu atât
câștigul este mai mare.
 Studiile științifice au demonstrat că o combinație între antrenamentul fizic și
pregătirea mintală este mai eficientă decât antrenamentul fizic.
 Imageria mintală este una din cele mai eficiente tehnici pentru dezvoltarea
auto-controlului, încrederii și tăriei mintale.
 Prin utilizarea imageriei se realizează o conexiune eficientă între minte și
corp, un sistem de comunicare între dorințele individului și performanța
fizică.
Închide ochii timp de 10 secunde, imaginează-ți că stai în fața casei în care
locuiești și încearcă să numeri ferestrele pe care le „vezi” cu „ochii minții”. Ca
răspuns la această cerință, majoritatea oamenilor își folosesc imaginația pentru a
crea o imagine mentală a casei lor și apoi dau „zoom in” asupra ferestrelor în timp
ce le numără.
Exemplul simplu ilustrează faptul că imageria implică percepția în afara
senzațiilor. Pentru a explica, tu de fapt nu priveai casa ta atunci când numărai
ferestrele ce erau „vizibile”. Dar mintea ta era capabilă să simuleze experiența
„vederii” casei și a ferestrelor deoarece te-ai bazat pe amintirea casei tale. Astfel
spre deosebire de percepție (unde informația este transmisă de la simțuri către
creier), formarea unei imagini mentale a unui obiect este ca și cum ai derula
percepția invers în minte (deoarece mergi de la memorie la senzație).

IX.1. CUM FUNCȚIONEAZĂ IMAGERIA?

Atunci când se învață sau se perfecționează o deprindere motrică, se


activează circuite electrice în sistemul nervos și în mușchii responsabili cu
efectuarea mișcărilor. Cu alte cuvinte, atunci când sportivii se angajează în
activitatea lor specifică, creierul transmite în mod constant impulsuri către mușchi
pentru a genera acțiunile solicitate. Atunci când sportivul își imaginează mișcările,
fără a efectua propriu-zis activitatea, apar impulsuri în creier și mușchi, similare cu
situația când mișcările sunt executate. Înregistrările electrice din creier și mușchi
sugerează că apare o activitate electrică de slabă intensitate care creează un fel de
„hartă mintală” ajutând sportivul să execute mișcarea mai târziu. Fenomenul se
mai numește „memorie musculară”. Cu alte cuvinte, dacă sportivii execută
mișcările sau doar își imaginează acest lucru, circuitele din creier și mușchi sunt
activate și întărite prin repetiție. Imageria poate aduce beneficii în special în
consolidarea acestei „hărți mintale” a performanței.

87
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Se știe că imageria este eficientă la sportivii experimentați, dar ea este


eficientă și la tineri și copii? Există suficiente motive să credem că imageria este
chiar mai eficientă la această grupă de vârstă. Copiii au o gândire mult mai
orientată de către imagine decât adulții a căror procese cognitive sunt dominate de
verbalizare. Studiile asupra hipnotizabilității au demonstrat că tinerii au o
sugestibilitate mai bună decât adulții. Tehnicile folosite în contextul sportiv vor
putea fi aplicate și în alte domenii de activitate.
Tinerii au o imaginație mai activă și mai fidelă, ceea ce poate fi un avantaj în
utilizarea imageriei la această grupă de vârstă.

IX.2. CARACTERISTICI ALE IMAGERIEI EFICIENTE

Abilitățile imaginative se dezvoltă prin antrenament. Cele mai importante


caracteristici ale unei imagerii eficiente sunt:
CLARITATEA – presupune crearea de imagini cât mai apropiate de
experiența reală.
Pot fi practicate exerciții pentru dezvoltarea clarității imageriei. De exemplu,
imaginarea execuției corecte a unei deprinderi: „Se alege o anumită deprindere și
solicitați sportivului să se vadă pe el executând-o perfect. Se repetă de mai multe
ori această execuție, simțind mișcările în mușchi. De exemplu, la execuția unei
aruncări libere, imageria are ca și conținut poziția cea mai corectă, privirea în
direcția coșului, executarea unei respirații ample. Apoi sportivul se vede la
începutul mișcării și până la momentul în care mingea îi părăsește mâna. Se simte
mișcarea brațului, poziția cotului sau textura mingii atinsă de degetele mâinii.
Mingea merge exact unde vrea sportivul”.
CONTROLABILITATEA – presupune a învăța să manipulezi imaginile
astfel încât ele să asculte de ceea ce-ți dorești. Mulți sportivi au dificultăți în a-și
controla imaginile și sunt în situația de a repeta în imagerie greșelile pe care le fac
pe teren. A controla imaginile înseamnă să îți imaginezi ceea ce vrei să se
întâmple.
La fel ca în cazul clarității, pot fi practicate exerciții pentru creșterea
gradului de control:
 Controlul execuției: „Sportivul se imaginează lucrând la o deprindere
motrică pe care nu o stăpânește prea bine. Se caută să se identifice ceea ce
nu funcționează prea bine, după care se încearcă executarea corectă pe plan
imaginativ. Ulterior, se încearcă imaginarea unei situații de competiție în
care în trecut au existat ezitări. De exemplu, executarea unui serviciu în
situația unei mingi de meci în tenis. Sportivul se va imagina rămânând calm
în timp ce execută cu succes procedeul”.
88
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Controlul evoluției sportive împotriva unui competitor foarte bun:


„Sportivul se imaginează pe el evoluând împotriva unui adversar puternic
care i-a pus multe probleme în trecut. El va încerca să elaboreze o strategie
eficientă împotriva lui, iar acțiunile imaginate să fie reușite. De exemplu, un
baschetbalist își va imagina diferite tactici de apărare împotriva unui
adversar mai înalt, incluzând blocajul defensiv sau apărarea din față.
Sportivul ar trebui să-și controleze toate mișcările și deciziile pe care le va
lua”.
 Controlul emoțional: „Sportivul se imaginează în situații în care devine
furios, își pierde concentrarea sau devine mai puțin încrezător (ratează din
poziție favorabilă, arbitrul greșeșete o decizie etc.). se imaginează situația și
se pune accent îndeosebi pe trăirile care se declanșează. Se încearcă, de
exemplu, ca sportivul să simtă anxietatea de la începutul unei competiții
importante. Apoi se utilizează strategii de management al anxietății simțind
cum neliniștea se scurge din corp și se încearcă ca sportivul să obțină
controlul asupra ceea ce vede, simte, aude, în imagerie”.
Sportivii pot folosi, în general, două tipuri distincte de imagerie, perspectiva
aleasă depinzând de sportiv și de situație:
Imageria internă – presupune că sportivul simte ce se întâmplă în corpul lui
în timp ce el execută mișcarea. Presupune o perspectivă mai mult chinestezică și se
mai numește și imagerie asociativă.
Imageria externă – este ca și când te-ai privi pe tine executând un procedeu
din perspectiva unui observator din afară. Se mai numește și imagerie disociativă
și este mai bună atunci când se învață deprinderi noi.
Din perspectiva lui Jarvis (2006), constructul imageriei are trei caracteristici
importante. Prima este un construct multisenzorial, care ne permite să ne
imaginăm obiectele, evenimentele și/sau experiențele în lipsa lor. A doua,
imaginile mentale diferă în vivacitate și controlabilitate – două măsurători care
le facilitează evaluarea: „vivacitate”, adică numărul de simțuri implicate în
generarea experienței și „controlabilitate”, adică cât de ușor pot fi manipulate
imaginile mentale de către persoana care le creează. A treia, imageria este
considerată a fi din punct de vedere funcțional echivalentă cu percepția, în sensul
că împarte cu aceasta aceleași substraturi neuronale ale activității cognitive.
IX.3. PRACTICA MINTALĂ ÎN SPORT

Oamenii utilizează imageria pentru diferite scopuri în viața de zi cu zi.


Pentru a ilustra acest fapt, Kosslyn (1990) le-a cerut studenților să țină un jurnal al
experiențelor lor de imagerie de-a lungul unei săptămâni. Rezultatele au arătat că
imageria era utilizată pentru rezolvarea problemelor (de exemplu, a încerca mental
89
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

să-și dea seama dacă o nouă piesă de mobilier ar încăpea în cameră), pentru a oferi
și a primi indicații (de exemplu, utilizarea hărților mentale pentru a se orienta într-
un mediu nefamiliar), pentru a-și aminti (de exemplu, a încerca să-și amintească
unde au lăsat un obiect), practică mentală (de exemplu, să re,ete ceea ce vor spune
la un interviu important) și motivație (de exemplu, să utilizeze imagini dezirabile
pentru a-și îmbunătăți dispoziția). Acest tip de cercetare ridică câteva întrebări
interesante. De exemplu, cât de răspândită este imageria în rândul sportivilor?
Sportivii de elită o utilizează mai des decât cei mai puțin de succes? Pentru ce scop
specific utilizează sportivii imageria?
Multe testimoniale cu privire la valoarea imageriei au apărut în urma
interviurilor și profilelor sportivilor din diferite sporturi. De exemplu, Michael
Jordan (baschet), Tiger Woods și Jack Nicklaus (golf), John McEnroe și Andre
Agassi (tenis), George Best și David James (fotbal) susțin că „s-au văzut” sau „s-
au simțit” realizând acțiuni cu succes în imaginația lor înainte sau în timpul
competițiilor (Begley, 2000). Ca și gânditori critici, ar trebui să fim atenți să nu
fim influențați cu ușurință de testimoniale. Oricât de evocative sunt aceste
exemple, ele nu constituie dovezi empirice. Psihologii sunt precauți în a acorda
prea multă importanță analizelor oamenilor a propriilor procese mentale, doar
pentru că sunt adesea influențate de distorsiuni ale memoriei și evocării acestora.
De exemplu, sportivii își pot aminti mai multe cazuri de experiențe „pozitive” de
imagerie (adică situații în care vizualizarea coincidea cu performanța ridicată)
decât experiențe negative (unde vizualizarea nu avea vreun efect).
Cu ce scop utilizează sportivii imageria? Mulți psihologi sportivi au întocmit
liste ale posibilelor scopuri ale sportivilor. De exemplu Vealey și Greenleaf (1998)
au propus următoarele activități:
 Învățarea și practicarea abilităților sportive (repetarea servirii mingii în tenis
înainte de a merge pe teren și a pune în practică.
 Învățarea strategiei (formarea unui plan de joc înainte de meci).
 Controlul activării (vizualizarea comportării cu calm într-o situație
stresantă).
 Încredere în sine („a se vedea” pe sine încrezător și de succes).
 Concentrare/reconcentrare (concentrarea pe felul în care „se simte” un
exercițiu de gimastică).
 Corectarea greșelilor (derularea lentă a unei lovituri în gol pentru a rectifica
eventualele erori).
 Îmbunătățirea abilităților interpersonale (imaginarea celui mai bun mod de a
confrunta antrenorul cu privire la un subiect).

90
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 Facilitarea recuperării în urma unui accident/controlul durerii (vizualizarea


procesului de vindecare).
În mod ideal, fiecare dintre utilizările ipotetice ale imageriei în sport ar
trebui coroborate cu dovezile empirice. Dar, deși există dovezi că imageria poate fi
utilizată pentru învățarea abilităților, planificarea strategică, controlul activării,
dezvoltarea încrederii, îmbunătățirea concentrării și recuperarea în urma
accidentării există dovezi puține sau lipsă că sportivii folosesc imageria fără
training sau ajutor. De asemenea, puține studii au descoperit dovezi că sportivii
utilizează imageria sistematic fie pentru „corectarea erorilor” fie pentru
îmbunătățirea „abilităților interpersonale”. Astfel, este prematur să alcătuim liste
cu scopurile utilizării imageriei. Utilizarea imageriei de către sportivi a fost
analizată prin studii descriptive și derivate din teorie pentru a detalia analiza
sportivilor în ceea ce privește utilizarea imageriei. Pentru a explica diferențele între
aceste abordări, strategia descriptivă încearcă să stabilească incidența utilizării
imageriei de către sportivi, în timp ce abordarea teoretică investighează categoriile
specifice de funcții ale imageriei la acești sportivi.
Hall (2001) susține că sportivii au tendința de a utiliza imageria pozitivă (de
exemplu „a se vedea” pe sine cum câștigă competițiile”) și „rareori se imaginează
că pierd”. Dar este adevărat? Experiența de zi cu zi ar sugera că mulți jucători de
golf sunt invadați de imagini mintale „negative” în care ratează lovitura sau dau
mingea în afara terenului. Această observație duce la o întrebare interesantă. Dacă
sportivii vizualizează țintele sau experiențele „greșite”, este posibil ca imageria să
le afecteze performanța? Această posibilitate a fost luată în calcul de Greg
Louganis (un fost campion olimpic la scufundări) care s-a lovit la cap în timpul
unei runde de calificare la jocurile din 1988. El nu a urmărit reluarea după aceea
deoarece „Nu voiam să rămân cu acea imagine în minte când intram în competiție”
(Bartlett, 1994).
Subiectul a fost examinat de Murphy și Martin (2002), care au identificat
patru situații în care pot avea loc efecte negative ale imageriei:
1. Anxietate excesivă: dacă sportivii au o anxietate de trăsătură ridicată, utilizarea
imageriei înainte de competiție poate fi contraproductivă deoarece poate
încuraja ruminația cu privire la ceea ce ar putea merge prost.
2. Distractibilitate: sportivii care sunt distrați pot vizualiza țintele „greșite”
înainte de competiție și pot avea performanțe slabe, în consecință.
3. Lipsa controlului imaginii: sportivii ale căror abilități de control ale imageriei
sunt deficiente pot deveni vulnerabili în fața imaginilor nedorite.
4. Supraîncredere: sportivii care au tendința de a deveni supraîncrezători înainte
de competiție ar trebui să evite utilizarea imageriei deoarece le poate exacerba
problema.
91
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

În ciuda posibilității ca imageria să aibă un impact advers asupra proceselor


psihologice ale sportivilor în anumite circumstanțe, Hall (2001) a concluzionat că,
per total, imageria sportivilor este de obicei precisă, vie, pozitivă ca și conținut și
de ajutor pentru performanța lor sportivă.
Există patru pași cheie în procesul practicii mintale. Înainte de a începe
trebuie să fie clar ce abilitate sportivă sau situație dorim să îmbunătățim. Acordăm
un moment pentru a ne gândi ce abilitate specifică sau situație am dori să
practicăm mental. În mod ideal ar trebui să fie ceva care poate fi făcut la nivel
individual și în ritm propriu (de exemplu, servirea mingii de tennis, lovitura în
golf, lovitura de penalty).
Cei patru pași sunt următorii:
 Primul: ne pregătim adecvat prin relaxarea minții și a corpului.
 Al doilea: ne creăm o imagine mentală a ceea ce dorim să practicăm.
 Al treilea: trebuie să exersăm o performanță de succes a acelei abilități,
reluând-o iar și iar până devine automată.
 Ultimul pas: ar trebui s-o programăm prin combinarea cu o rutină anterioară
performanței.
1. Oamenii vizualizează mai bine atunci când sunt relaxați (de exemplu visele de
peste zi sunt generate atunci când mintea este relaxată). Cea mai ușoară cale
de a-ți relaxa corpul este să te așezi într-un loc liniștit și să închizi ochii. Te
„centrezi” pe corp, lăsându-ți ușor umerii să cadă. Apoi „elimini” tensiunea
din brațe și picioare. Respiri adânc de 5-10 ori și te asiguri că îți împingi
stomacul în afară atunci când inspiri și își tragi stomacul în interior când
expiri. Îți poți antrena corpul și mai bine spunând cuvântul „Relaxare” pe
măsură ce respiri ușor. Spune „Rela” când inspiri și „xare” când expiri.
2. Acum că te simți relaxat, îți va fi mai ușor să creezi situația sau abilitatea pe
care dorești s-o vizualizezi. Concentrează-te pe abilitatea sau situația posibilă.
Închide ochii și imaginează-ți locul în care vei folosi această abilitate. Acum
încearcă să te vezi pe tine folosind abilitatea. Ia-ți timp 2 minute pentru a-ți
imagina scena cât mai viu posibil – observă detaliile, sunetele și senzațiile
corporale pe care le experimentezi.
3. Vezi și simte cu încetul cum folosești abilitatea, ușor și corect. Observă cât de
calm și de încrezător ești pe măsură ce faci mișcările. La început te-ar putea
ajuta dacă ai încetini mișcările – de parcă ai privi cu încetinitorul o
înregistrare cu tine în care folosești perfect abilitatea. Pe măsură ce devii mai
bun la a vizualiza, ar trebui să formezi imagini „în timp real” (adică la
aceeași viteză din viața reală). Privește-te cum folosești abilitatea iar și iar
timp de 1-2 minute.

92
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

4. Combinarea vizualizării cu o rutină pre-performanță te poate ajuta să îți


îmbunătățești concentrarea. O rutină pre-performanță constă într-o serie de
acțiuni pe care le faci, de la a te gândi la o abilitate până la a o realiza. Este
ca și cum ai păși pe o scară, care te duce de unde ești acum într-o zonă
liniștită din casa ta unde nu există distrageri. Zona liniștită este starea ta
ideală de performanță.
Un program de antrenament prin imagerie cuprinde trei faze principale: faza
educațională, faza de achiziție și faza de implementare. Pentru ca sportivii să
beneficieze din plin de imagerie, ei trebuie să practice metoda în mod regulat și să
o integreze în antrenamentul lor zilnic.

IX.4. ANTRENAMENT MINTAL

Mulți dintre sportivi folosesc vizualizarea ca parte integrantă din


antrenament.
Vizualizarea este numită și reprezentare mintală ghidată, antrenament
mintal, imagerie mintală, etc. – însă oricum s-ar numi, conceptele fundamentale și
tehnicile sunt aceleași. În general, vizualizarea este procesul de creare a unei
imagini mintale sau a unei intenții legate de ce vrei să se întâmple sau ce vrei să
simți.
Un sportiv poate folosi această tehnică când plănuiește o revenire într-o
cursă sau sesiune de antrenament, sau pur și simplu să se relaxeze, să simtă calmul
și starea de bine.
Scenariile unei vizualizări pot fi :
 vizuale – imagini și poze;
 kinetice – cum se simte corpul;
 auditive – zgomotul mulțimii.
În timpul unei vizualizări simți mușchii pe care vrei să îi antrenezi, cum se
va încorda fiecare și câtă forță va fi necesară pentru mișcare. Vizualizează o temă
specifică – efortul execuției, entuziasmul. Este nevoie să te gândești profund
asupra evenimentelor imaginate, la fiecare detaliu ce te înconjoară.
Cum sunt folosite reprezentările mintale :
 Pentru a imagina succesul – vizualizezi atingerea obiectivelor, performarea
la un nivel înalt, obținerea rezultatelor dorite;
 Pentru motivare – înainte sau în timpul sesiunilor de antrenament, imagini
ale obiectivului din acea sesiune, sau dintr-un concurs trecut sau viitor;
 Pentru perfecționarea abilităților – să te vezi și să te simti cum faci mișcări
foarte bune, cum îți pui în aplicare strategiile, să te concentrezi pe o anumită

93
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

aptitudine, pe care vrei să o înveți sau să o dezvolți. Acest lucru se poate desfășura
atât în cadrul antrenamentului cât și în afara lui;
 Pentru a te familiariza – cu locul competiției, cu pista, cu planurile,
strategiile de competiție;
 Pentru a crea cadrul de performanță – reprezentările mintale sunt deseori o
parte a planului de pre-competiție, care ajută la crearea cadrului mintal pentru o
bună performanță. Sportivii trec în revistă elementele cheie ale performanței lor.
Asta ajută la scoaterea în evidență a obiectivelor și sentimentelor înainte de
competiție.
 Pentru a recăpăta concentrarea – dacă la încălzire te simți leneș,
vizualizarea unei performanțe anterioare bune sau a unui eveniment satisfăcător
poate susține creșterea motivației. În timpul unui eveniment vizualizează mișcările
pe care ți-ai plănuit să le faci;
 Pentru dezvoltarea încrederii în sine.

1. Așează-te într-un loc confortabil, unde nu vei fi deranjat.


2. Relaxează-ți corpul și respiră adânc și lung de 10 ori.
3. Închide-ți ochii și concentrează-te asupra respirației. Creează-ți o
imagine vie și convingătoare. Această imagine poate fi o imagine deja
experimentată, sau una creată.
4. Daca îți pierzi concentrarea sau te gândești la altceva, recunoaște asta și
lasă gândurile să plece.
5.Concentrează-te asupra respirației dacă pierzi imaginea.
6 Menține o atitudine pozitivă.
7. Imaginează-ți privelistea, scena, sunetele, gustul, sentimentele și
mirosurile experienței.
8. Conștientizează cât mai multe detalii posibil, cu ce ești îmbrăcat, cine mai
este acolo, ce auzi, cum te simți.
9. Dacă ședința nu merge încotro vrei, deschide ochii și reia procesul
începând cu respirația.
10. Întotdeauna încheie sesiunea cu o imagine pozitivă.

Avantajul acestei tehnici este că te ajută să experimentezi sentimentul de


avea deja ceea ce ți-ai propus la început să obții. Știind că ai ce îți dorești, dezvolți
o stare mintală diferită și receptivă. De asemenea, poți antrena abilități motrice
complexe, poți repeta strategii de urmat într-un concurs și pentru a dezvolta simțul
conștiinței de sine.
Ca și în cazul antrenamentului fizic, antrenamentul mintal este nevoie să fie
făcut în mod obișnuit, să fie o parte permanentă din programul de antrenament.
94
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Este nevoie să îți iei un angajament și să îți faci timp pentru a folosi această
abilitate.
X. COPIII, ADOLESCENȚII ȘI SPORTUL

Procesele de dezvoltare psihologică, socială și fizică au influențe puternice


asupra praticării, definită în sens general ca participare, angajare, învățare și
performanță în sport. Înțelegerea acestor procese și a traiectoriilor de dezvoltare ale
copiilor și adolescenților ajută antrenorii să lucreze mai eficient cu tinerii sportivi.
Atât factorii de maturizare cât și cei de mediu influențează dezvoltarea progresivă
a copiilor și tinerilor. Factorii de maturizare biologică și experiențială au nevoie de
adaptare ca parte a unei instruiri a abilităților sportive, iar influențele fizice și ale
mediului socio-cultural pot fi structurate avantajos pentru a maximixa posibilele
câștiguri fizice, mentale și sociale în urma practicării sporturilor.

X.1. MODELE GLOBALE ALE PRACTICĂRII


SPORTULUI

În sens larg, o perspectivă de dezvoltare macro-sistemică văzută prin lupa


competițiilor de elită precum Jocurile Olimpice și competiții sportive de echipă de-
a lungul globului, oferă o reamintire a faptului că există multiple căi de dezvoltare
pentru practicarea și excelența în sport. Cel puțin din punct de vedere istoric,
modul în care talentul sportiv a fost identificat și dezvoltat în multe părți ale lumii,
a fost influențat de ideologia țărilor în care există aceste programe. Trei modele de
dezvoltare a talentului sportiv sunt descrise în timpul ordinii geopolitice ale erei
războiului rece.
Modelul Primei Lumi de dezvoltare al talentului sportiv, comun în țări
precum SUA și Australia, este caracterizat de participare ridicată la vârste timpurii,
din toate clasele sociale, urmată de o participare în continuă descreștere pe măsură
ce sportivii înaintează în vârstă și progresează către nivele mai elitiste ale
competiției. În modelul Primei Lumi, sportul tinerilor este utilizat pentru a oferi o
formă de recreere și oportunități de învățare pentru mulți copii și pentru câteva
persoane, oportunitatea de a primi o diplomă universitară și un contract
profesionist. La fiecare nivel al competiției, modelul Primei Lumi implică un nivel
relativ înalt de organizare și voluntariat din partea părinților și al altor adulți. Deși
mulți lideri sportivi ai tinerilor își câștigă veniturile ca oficiali, administratori sau
antrenori, modelul „părinte antrenor” predomină la nivelele de vârstă mai scăzute.
Comparativ cu modelul Primei Lumi, Modelul Lumii a Doua a dezvoltării
talentului sportiv este un mijloc mai intențional de a dezvolta sportivii de elită.
95
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Modelul Lumii a Doua a fost prezent în Rusia și în China, iar istoria acestuia poate
fi urmărită până cel puțin în 1919 atunci când V. I. Lenin a înființat primul Institut
pentru Studiul Sportului și Culturii Fizice, în St. Petersburg, Rusia. Aici au fost
antrenați copii de către antrenori profesioniști – mulți dintre ei fuseseră sportivi
care participaseră la competiții și apoi au obținut diplome în științele exercițiilor
fizice – pentru a participa la competiții internaționale, cu scopul de a demonstra
forța sistemului comunist. Parțial, datorită practicii de a identifica potențialul
sportiv la vârste mici, mai puțini copii urmează un antrenament de competiție dar,
în consecință, procentul la care sportivii sunt eliminați din sport este mai mic decât
în Modelul Primei Lumi, unde vârful vârstei de participare este 13 ani. Modelul
Lumii a Doua implică un grad ridicat de organizare și control din partea adulților,
mulți dintre aceștia câștigându-și veniturile primare prin antrenament și care
antrenează în sisteme de leadership autocrate.
Modelul Lumii a Treia a dezvoltării talentului în sport este mai puțin
proactiv, dar poate cea mai naturală metodă de dezvoltare a sportivilor talentați și
este des întâlnit în țări precum Uganda și Republica Dominicană. Comparativ cu
primele două modele, Modelul Lumii a Treia implică mult mai puțină organizare și
control al adulților, în special la vârstele mici. Copii practică sport din plăcere și
pentru a face ceva, iar adesea, băieții cel puțin, speră că într-o zi îți vor câștiga
existența din sport. Ei găsesc în mod liber și pe baza imaginației modalități de a
practica sportul în spațiile disponibile și adesea cu echipamente puține, dar cu un
nivel ridicat de motivație intrinsecă.
Deși există diferențe mari între fiecare model în ceea ce privește accesul,
oportunități, structură, leadership și antrenament, punctul cheie dintr-o perspectivă
a dezvoltării este că fiecare model are și continuă să genereze interes la copii și
tineri, dar și să ofere sportivi de clasă mondială dintre cei care urmează aceste
modele. Succesul acestor modele diferite demonstrează că există căi multiple și
variate pentru cultivarea angajamentului în sport și dezvoltarea talentului, iar calea
care este cea mai „bună” este aceea care corespunde fiecărui copil unic și
sistemului în care acesta crește.
Figura 16 oferă o viziune sumarizată a aspectelor dezvoltării care
influențează practicarea sportului la copii și adolescenți. Înțelegerea dezvoltării
sportivilor ca fiind pregătire pentru, proces în timpul, și rezultat al practicării
sportului, este cheia antrenamentului eficient și învățării tinerilor sportivi.

96
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Figura 16. Influențele de dezvoltare în cazul practicării sporturilor


de către copii și adolescenți

X.2. DEZVOLTAREA COGNITIVĂ ȘI PRACTICAREA


SPORTULUI

La un nivel micro-sistemic al dezvoltării, originea și dezvoltarea


capacităților sportive ale atleților sunt influențate de interacțiunea factorilor
genetici, climatului social și mediului fizic. Dezvoltarea cognitivă se concentrează
pe maturitate și dezvoltare a capacităților și funcționării mintale interne, cum ar fi
procesele gândirii, memoriei, motivației și percepțiilor. Aceste capacități sunt
esențiale pentru angajamentul în sport și îmbunătățirea abilităților, iar înțelegerea
modului de schimbare a acestora odată cu maturizarea și expunerea ecologică
poate ajuta antrenorii să-și structureze mai eficient programele la un nivel optim
corespunzător pentru vârsta și capacitatea sportivului.

X.2.1. Cognițiile
Piaget (1968) a sugerat că dezvoltarea este influențată de procesele cognitive
de bază, inclusiv asimilarea și echilibrarea.
Asimilarea este procesul prin care noua informație este adaptată la gândirea
existentă. O formă de asimilare – asimilarea funcțională – este, în special,
97
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

relevantă pentru sport, deoarece aceasta are loc atunci când copiii manifestă
comportamente doar de dragul stăpânirii unei noi abilități. Copiii sunt în mod
natural motivați să învețe și rareori sunt plictisiți sau „nemotivați” atunci când li se
oferă posibilitatea să învețe ceva nou într-o modalitate provocatoare și interesantă
pentru ei.
Echilibrarea este procesul prin care copiii integrează piese disparate de
informație într-un întreg integrat. Echilibrarea poate fi rezumată în trei pași:
1. copilul este inițial satisfăcut de modalitățile existente de gândire (de
exemplu, un jucător tânăr de tenis care crede că ar trebui să-și înceapă
mișcarea de servire cu corpul orientat către țintă).
2. copilul recunoaște limitele și devine nemulțumit de modalitățile existente de
gândire (de exemplu, după ce observă mai mulți sportivi experimentați,
tânărul jucător de tenis realizează că servirea mingii devine imposibilă dacă
nu schimbă mișcarea).
3. copilul redobândește echilibrare după ce înlocuiește vechile modalități de
gândire cu modalități mai complexe (de exemplu, tânărul jucător practică și
devine expert în noua mișcare de servire a mingii).
Împreună, procesele de asimilare și echilibrare le permit copiilor să
progreseze prin perioadele tipice de dezvoltare ce se întind de la vâsta sugarului la
adolescență. Deși dezvoltarea nu este atât de structurată pe etape cum a descris-o
Piaget inițial, patru etape descrise de el oferă un punct de început pentru a înțelege
dezvoltarea intelectuală a copiilor.
În perioada senzoriomotorie (0-2 ani), reflexele copiilor servesc drept
fundație pe care capacități mentale mai complexe se construiesc. În perioada
senzoriomotorie, copiii încep să imite acțiunile motorii ale părinților, să descopere
că anumite acțiuni au consecințe predictibile, să experimenteze diferite moduri de a
manipula obiectele și să înceapă să formeze reprezentări mentale ale obiectelor și
evenimentelor. Abilitatea de a imita comportamentul este fundamentală pentru
învățarea abilităților motorii, deoarece abilitățile motorii se învață prin urmărirea
demonstrației antrenorilor sau a altor sportivi.
Abilitatea de reprezentare, o componentă cheie a celei de-a doua perioade de
dezvoltare, cunoscută sub numele de perioada preoperațională (2-7 ani), este
evidențiată prin „imitarea târzie”, când copiii repetă comportamentul observat la o
altă persoană la câteva ore după ce a avut loc acesta. Pentru ca aceștia să învețe de
la colegi sau antrenori, trebuie să aibă abilitatea de a forma o reprezentare mentală
a secvenței comportamentale. În perioada preoperațională, copiii sunt limitați de
gândirea egocentrică, astfel că nu pot avea pe deplin o perspectivă spațială a altora
până la finalul perioadei preoperaționale. Majoritatea copiilor mici nu sunt capabili
să-și imagineze că cineva care stă într-un loc diferit pe terenul de fotbal, vede
98
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

diferit față de ei un obiect (de exemplu, un gol). Această limită explică parțial de ce
micii fotbaliști nu observă atunci când un coechipier este liber și au o poziție mai
bună pentru a da un gol.
În timpul celei de-a treia perioade de dezvoltare, stadiul operațiilor concrete
(7-11 ani), copiii dezvoltă abilitatea de a reprezenta transformarea. Abilitatea de a
reprezenta transformările este o capacitate necesară pentru copii, de a avea succes
în sporturi de echipă precum baschet, care necesită ca jucătorii să observe și să
reacționeze pe măsură ce jocul se desfășoară.
În a patra perioadă de dezvoltare, cunoscută și sub numele de stadiul
operațiilor formale (de la 11 ani în sus), copiii și adolescenții dezvoltă abilitatea de
a lucra cu concepte abstrancte și de a-și imagina realități diferite de a lor. Abilitatea
de a lua în considerare concepte precum înțelesul și adevărul, de asemenea, apar în
această perioadă, permițând adolescenților să gândească precum adulții. Progresele
din timpul acestei perioade sunt o precondiție pentru sarcini sportive precum
învățarea ofensivei complexe sau raționamentul moral de la vârsta adolescenței sau
vârsta adultă.

X.2.2. Memoria
Comparativ cu adulții, procesarea informației la copii este limitată de
cantitatea de informație pe care o pot prelua simultan și viteza la care este
procesată informația. Diferite tipuri de informație sunt stocate în diferite sisteme de
memorie. Atât adulții cât și copiii sunt capabili să stocheze cantități mari de
informații din mediu pentru o scurtă perioadă de timp. Memoria senzorială pentru
informația auditivă și vizuală crește odată cu vârsta astfel că la vârsta de 6 ani își
amintesc mai puțină informație senzorială decât la 9 ani sau adulții. Datorită
acestor limitări, este important să fim conciși atunci când vorbim cu sportivii tineri.
Memoria de lucru are capacitate limitată – cantitatea de informație care
poate fi simultan procesată și durata de timp își au locul aici. Copiii mai mari pot
procesa mai multă informație prin memoria de lucru decât copiii mai mici și pot
face asta perioade mai mari de timp. Limitele memoriei senzoriale și de lucru
explică de ce majoritatea copiilor între 3-5 ani au „atenție scurtă”. Deși memoria
senzorială și cea de lucru a copiilor sunt limitate comparativ cu cele ale adulților,
atât adulții cât și copiii au memorie de lungă durată care este nelimitată în
capacitate și durată.
Memoria de lungă durată include informații despre experiențe specifice
(copilul primește primul trofeu), reguli (o minge de tenis lovește linia albă din
teren și se consideră „înăuntru”) și proceduri (secvența de mișcări necesare pentru
a lovi mingea în tenis).

99
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

X.2.3. Motivația
Teoria motivației competenței sugerează că expertiza în activități precum
sportul este prezisă de percepția persoanei asupra abilității și simțului controlului
în situații de performanță. Sportivii tineri au în mod tipic percepții mai ridicate ale
competenței și controlului decât cei care renunță. Teoria atingerii obiectivelor arată
că adesea comportamentul este predicționat de percepțiile copiilor asupra
abilităților lor și asupra obiectivelor, însemnând viziunea lor a ceea ce înseamnă
„să ai succes” în sport.
Copiii și tinerii cu orientare ridicată spre ego, adesea evită provocările din
teama de a nu fi priviți ca fiind incompetenți de către observatori și simt că au
succes doar atunci când sunt superiori altora. Copiii și tinerii orientați spre sarcină
își bazează percepțiile pe realizări, și astfel au eforturi mai persistente deoarece
sunt mai concentrați pe îmbunătățirea propriilor performanțe în comparație cu
performanțele și abilitățile anterioare, și sunt mai puțin preocupați să-și compare
succesul cu al altora.
Copiii își oferă singuri multe motive pentru care practică sport. Factorii
legați de plăcere sunt adesea enumerați ca fiind cele mai importante motive pentru
care practică sport. În plus, față de bucurie și distracție, ei practică sport pentru a-și
dezvolta competențele, pentru a petrece timp cu prietenii, a-și îmbunătăți condiția
fizică, să experimenteze provocări, să câștige noi oportunități, și să aducă onoare
familiilor și țărilor lor. Invers, nu este nici o surpriză când renunță la sport pentru
că „nu mai este distractiv” sau pentru că „nu mai sunt interesați” sau din cauza
factorilor precum „lipsa timpului de joacă”, „accentul competitiv al programului”
sau „accent mare pe a câștiga”. Alți copii și adolescenți întrerup sportul deoarece
„au alte lucruri de făcut”, cum ar fi teme și activități extracurriculare, probabil o
reflecție a creșterii dramatice a așteptărilor legate de angajamentul pentru timp a
multor sportivi în ultimii ani.
Uzura tinerilor sportivi este adesea influențată de stresul trăit în timpul
practicării. Posibile surse de stres includ auto-percepțiile, stima de sine, evaluarea
socială, percepții asupra atingerii obiectivelor și comportamentul părinților și al
antrenorilor la evenimentele sportive. Printre aceste surse sociale, comportamentul
părinților furioși (de exemplu, când țipă la persoanele oficiale) poate fi stresant
pentru copii, deoarece comportamentul poate fi o sursă de stres pentru copiii mici
și o sursă de stânjenire pentru copiii mai mari. De asemenea, comportamentul
antrenorilor poate fi o sursă de stres pentru copii și are un efect semnificativ asupra
uzurii. Antrenorii care creează un climat bazat pe pedeapsă, critică și favoritism
influențează renunțarea sportivilor, spre deosebire de antrenorii care se bazează pe
laude, încurajări, îmbunătățirea abilităților și egalitate.
Comportamentul sportiv este motivat de dorința de a maximiza experiențele
100
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

pozitive și de a le minimiza pe cele negative. Pentru a maximiza interesul pe


termen lung și motivația, persoanele responsabile de structurarea mediilor sportive
o pot face în moduri prin care să mențină copiii și tineri interesați de sport și să
minimizeze efectele stresului cronic și al experiențelor negative.
Motivația pentru sport a copiilor este influențată de auto-percepțiile lor
asupra abilităților în relație cu dificultatea percepută a sportului. Sportivii din
copilăria mică utilizează evaluări egocentrice ale dificultății sarcinilor, judecând
dacă sarcinile sportive sunt dificile sau nu, bazându-se pe faptul dacă sunt dificile
pentru ei personal. În timpul copilăriei mijlocii, copiii încep să adopte nivele mai
obiective sau perspective raportate la norme asupra dificultății sarcinilor, astfel că
ei recunosc sarcinile ce pot fi realizate de puțini copii și necesită abilități mai
elevate. În copilăria târzie și începutul adolescenței, copiii încep să considere că
performanța poate fi îmbunătățită prin efort, dar cred că efortul este cauza abilității.
De la începutul adolescenței, efortul și abilitatea sunt privite din perspectiva unei
corelații negative, însemnând că dacă un sportiv depune mai mult efort la o sarcină
sportivă, nu trebuie să aibă o abilitate elevată. Aceste credințe afectează percepțiile
sportivilor asupra propriei competențe și potențial pentru succes, și astfel le
afectează motivația în mediile sportive.

X.3. DEZVOLTAREA SOCIALĂ ȘI PRACTICAREA


SPORTULUI

Dezvoltarea socială investighează natura și cauzele dezvoltării


comportamentului social uman, în funcție de dezvoltarea cognitivă și experiența
socială. Traiectoriile dezvoltării relațiilor interpersonale, reacțiile la climatul social
și eficacitatea proceselor de grup explică unele dintre diferențele angajamentului
sportiv, achiziția abilităților și performanța copiilor și tinerilor.
Sporturile sunt, în sine, medii sociale care intersectează alte medii sociale
cum ar fi familia, educația, comunitatea, cultura și sistemele economice.
Cercetările în dezvoltarea copilului demonstrează că aceștia se dezvoltă prin
activități comune cu alți copii, cum este sportul. Copiii cresc prin conexiuni cu
alții, sprijinind importanța fundamentală a relațiilor bazate pe căldură, relațiile de
încredere, de sprijin și apropiere interpersonală din sport.
Înțelegerea științifică a dezvoltării relațiilor sociale ajută practicienii să
înțeleagă modul în care contextul social al sportului și agenții sociali (de exemplu,
părinți, coechipieri, frați, antrenori, fani etc.) interacționează cu diferențele
individuale ale sportivului (de exemplu, motivații, obiective, încredere etc.) pentru
a influența cognițiile, emoțiile, dezvoltarea morală, dezvoltarea abilităților și
performanța sportivă.
101
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

X.3.1. Dezvoltarea socială în copilăria mica


Geneza multor „cariere sportive” începe devreme în copilărie, adesea în
jurul vârstei de cinci sau șase ani atunci când copilul intră în mediul școlar formal.
Copiii ajung în mediul social sportiv cu active de dezvoltare a sănătății și
competențe derivate din experiențele relaționale din perioada sugarului, copilăria
mică și în perioada preșcolară. În aceste perioade, părinții și/sau persoanele
semnificative sunt agenți sociali importanți care influențează dezvoltarea copilului.
Forța atașamentului și securității dintre copii și părinți (de obicei, cu mama)
din primul an influențează dezvoltarea socială, emoțională și a personalității din
următorii ani. Relațiile timpurii cu părinți disponibili și responsivi hrănește
valoarea de sine și auto-eficiența, și aduc aportul în învățarea abilităților cum ar fi
empatia și reciprocitatea, necesare pentru interacțiunile cu alți oameni.
Puterea atașamentului și responsivitatea adulților au efecte puternice asupra
sugarului și copilului mic în ceea ce privește reacțiile sociale și emoționale și oferă
baza unui „model de funcționare internă” a copilului. Modelele de funcționare
internă ale copiilor se generalizează asupra altor relații, cum ar fi cele extra-
familiale (de exemplu, colegi, prieteni, antrenori, relații intime) și sunt puternic
asociate cu abilitatea copiilor de a forma și menține relații apropiate de-a lungul
vieții. Odată ce copiii încep să practice sport, relațiile cu agenții sociali cheie, așa
cum le-am descris, influențează dezvoltarea, practicarea sportului și realizările.

X.3.2. Părinții și dezvoltarea socială


Părinții sunt agenții inițiali și cei mai influenți pentru socializarea sportivă a
copiilor. Mama și tatăl modelează propria practicare a sportului și acționează drept
furnizori de experiențe sportive, suporteri și interpreți ai experiențelor sportive. În
consecință, copiii dezvoltă credințe despre abilitățile lor, mențin anumite așteptări
de la participarea lor și dobândesc sisteme de valori sportive bazându-se pe
influența părinților. Încurajarea părinților, sprijinul și lauda îmbunătățesc
percepțiile copiilor asupra abilităților lor, bucuriei, interesului și implicării în sport.
Invers, așteptările nearealiste, presiunea excesivă și criticismul frecvent duc la o
bucurie, interes, credința în abilități, motivație intrinsecă mai mici și stres mai
mare. Percepțiile sportivilor cu privire la credințele parentale despre efort, învățare,
bucurie și rezultate oferă indicii situaționale despre succes și eșec, care
influențează comportamentul sportiv și realizările.
Deseori, părinții tinerilor au comportamente indezirabile la evenimentele
sportive cum ar fi să țipe la arbitru, să țipe la sportivi și antrenorii de pe tușă.
Aceste comportamente distrag atenția copiilor și tinerilor, sunt enervante și
102
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

stânjenitoare. Comportamentele parentale negative pot produce stres, anxietate, iar


performanța sportivilor scade, expunerea cronică la aceste comportamente ducând
la consecințe indezirabile, cum ar fi burnout psihologic sau uzură sportivă.
Vulnerabilitatea copiilor față de astfel de comportamente poate crește atunci
când părinții sunt antrenorii; astfel că părinții-antrenori pot să nu fie singura sursă a
comportamentelor furioase dar, de asemenea, și ținta lor. Procentajul acestui dublu
rol este cel mai ridicat în copilărie și la începutul adolescenței – atunci când
influența adulților și, în special, cea a părinților este cea mai mare.
Indiferent de natura rolului părintelui în sport, părinții rămân cele mai
importante influențe sociale în dezvoltarea copiilor lor. Totuși, pe măsură ce copiii
intră în adolescență, influența lor scade iar grupurile de prieteni devin din ce în ce
mai importante, la fel și comparația socială și conformarea în grup.

X.3.3. Dezvoltarea socială și relațiile cu persoanele de aceeași vârstă


Deși influențele parentale asupra dezvoltării sunt importante, influența
prietenilor devine mai mare începând din copilăria mijlocie până la adolescență.
Stabilirea relațiilor cu alți copii are o poziție centrală în copilăria mică, iar dat fiind
faptul că sportul se practică într-un mediu de interacțiuni între prieteni și semeni,
sportul fiind un mediu puternic pentru dezvoltarea socială. Practicarea sportului
oferă oportunități pentru copii să-și facă prieteni, să interacționeze cu copii de
aceeași vârstă, să se joace în mod cooperant, să facă comparații prin care să-și
formeze credințe legate de competență, să-și regleze emoțiile și să managerieze
conflictele care pot apărea.
Copiii cu atașament interpersonal securizant, unde baza relației susține
reziliența la stres și flexibilitatea emoțională, au relații mai pozitive și adaptative.
În copilărie, începând cu vârsta de 6 ani, pe măsură ce abilitățile cognitive și de
limbaj se specializează, abilitățile sociale cresc și ele. Pe măsură ce patternurile de
joacă ale copiilor se dezvoltă de la o activitate non-socială la vârsta sugarului la
jocuri cooperante cu reguli de la copilărie la adolescență, abilitățile sociale sunt
necesare pentru succes, inclusiv pentru succesul în sport. Copiii respinși și cei
populari nu numai că au experiențe diferite cu ceilalți copii și experiențe sociale
diferite, dar manifestă patternuri de dezvoltare diferite. Patternurile disruptive și
comportamentul antisocial în copilărie sunt predictori ai agresivității și a
respingerii din partea altora și posibil declanșează comportamentul delincvent mai
târziu pe traiectoria lor de dezvoltare.
Copiii cărora le lipsesc abilitățile sociale necesare pentru a interacționa
pozitiv cu ceilalți, cum ar fi abilitatea de a privi din perspectiva altei persoane,
atenția concentrată, reglarea impulsurilor și managerierea conflictului au mai multe
șanse să fie respinși de ceilalți copii și să dezvolte de timpuriu probleme de
103
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

conduită. Din păcate, copiii cărora le lipsesc competența socială sau abilitățile de
auto-reglare (de exemplu copii care au probleme în a-și regla emoțiile sau
comportamentul, care nu se simt acceptați de alți copii sau că aparțin grupului) cel
mai probabil nu se vor angaja într-un sport și nu-l vor practica, sau vor fi selectați
să plece (de exemplu, dați afară dintr-o echipă din cauza comportamentului lor). În
consecință, unii copii nu vor avea acces la beneficiile din sport în ceea ce privește
dezvoltarea lor din cauza relațiilor defectuoase cu ceilalți copii.

X.3.4. Influența antrenorului asupra dezvoltării sociale


Copiii ajung într-un mediu sportiv urmând calea dezvoltării trasată în primii
ani de viață de interacțiunile părinți-copii și de climatul social. Odată ce practică
sport, antrenorii au posibilitatea de a influența dezvoltarea sportivilor în două
moduri:
1) prin natura interdependentă a relației sportiv-antrenor;
2) prin climatul pe care îl creează.
Pentru copiii și tinerii cărora le lipsesc relațiile securizante de acasă, relațiile
antrenor-sportiv pot oferi resurse surogat sau complementare. Relațiile bazate pe
grijă, suportive și securizante cu adulții importanți, cum ar fi antrenorii, pot oferi
influențe protectoare în fața riscurilor și pot duce la rezultate psihologice pozitive,
cum ar fi reziliența emoțională, puterea personală, stima de sine și capacitatea de a
se ocupa de conflicte.
Strategiile folosite de antrenori pentru a îndeplini nevoile sportivilor, variază
în funcție de traiectoriile de dezvoltare. De exemplu, antrenorii nu pot oferi aceeași
autonomie în luarea deciziilor la copiii de 8 ani față de cei de 18 ani și să se aștepte
la rezultate de succes, datorită diferențelor de experiență și abilităților cognitive. În
mod similar, pentru a ajuta sportivii să simtă că sunt sprijiniți, trebuie utilizate
strategii conforme vârstei; pentru a le îndeplini cu succes nevoile de-a lungul
dezvoltării este necesară experiență tehnică și relațională din partea antrenorilor.
De exemplu, sportivii care au antrenori ce oferă întăriri pozitive și efort (grijă),
încurajează în caz de greșeli (sprijin) și oferă instruire tehnică (competență), se
bucură mai mult de sport, își plac coechipierii mai mult și renunță mai puțin decât
cei care nu au astfel de antrenori. Pe măsură ce sportivii se maturizează și
avansează în competiții, ei își doresc antrenori care sunt competenți atât tehnic, cât
și relațional. Acest lucru înseamnă să antrenorii trebuie să aibă cunoștințe despre
sport și să fie capabili să învețe și să dezvolte abilitățile sportive, în același timp
făcând sportivii să se simtă îngrijiți și sprijiniți, permițându-le să devină mai
independenți.

X.4. DEZVOLTAREA PSIHOMOTORIE ȘI PRACTICAREA


104
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

SPORTULUI

Învățarea abilităților sportive este un proces educațional iar înțelegerea


aspectelor psihologice ale predării și învățării eficiente ajută antrenorii să înțeleagă
cum să încurajeze cel mai bine practicarea sportului și dezvoltarea abilităților
sportive și motorii la sportivii lor.
Două dimensiuni importante ale dezvoltării psihomotorii includ:
1. modul în care copiii dezvoltă abilitățile motorii și abilitățile specifice
sportului datorită proceselor de maturizare și experiențiale;
2. strategiile educaționale eficiente pentru maximizarea dezvoltării talentului
sportiv.
Științele care stau la baza acestor două dimensiuni includ:
 învățarea motorie (modul în care sunt dobândite și perfecționate abilitățile
motorii);
 dezvoltarea motorie (procesele de maturizare și ecologice ce stau la baza
achiziției abilității motorii);
 controlul motor (controlul abilității motorii de către sistemul neurologic);
 psihologia sportivă (motivarea sportivilor care doresc să practice sport, să
învețe și să-și îmbunătățească abilitățile motorii);
 psihologia educațională (abordarea modalităților eficiente pentru facilitarea
achiziției abilităților motorii și cunoașterea modului de a optimiza învățarea
abilității motorii prin strategii educaționale).

X.4.1. Abilitatea psihomotorie


Abilitățile sportive sunt un subset specializat ale abilităților motorii. La
vârstele mici, copiii beneficiază de o largă fundație a abilităților motorii generale,
iar pe măsură ce cresc ei aleg mai puține activități sportive în cadrul cărora să
dezvolte mai multe abilități. Mulți sportivi de elită evidențiază un pattern de
activități fizice diverse în timpul copilăriei ce oferă o fundație pentru mai târziu, și
nu o specializare sportivă intensă și exclusivă la vârste timpurii. În general este
avantajos angajamentul în acestă formă de antrenament încrucișată în copilărie,
când scopul este de a dezvolta o gamă largă de mișcări care să ofere o fundație
pentru specificitatea și specializarea motorie.
Acest pattern în copilărie este oarecum dependent de sport și de nivelul
abilității dorit. Studiile dintr-o varietate de sporturi arată cum variabilitatea
maturizării fizice a sportivilor are o influență în succesul sportiv, oferind avantaje
în unele sporturi, cum ar fi fotbal și hochei, și dezavantaje în alte sporturi, mai ales
pentru fete, cum ar fi gimnastica, patinajul sau scufundările, în care este necesar un
fizic pre-adolescentin. Totuși, faptul că succesul în sporturi cum ar fi gimnastica și
105
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

patinajul necesită antrenament intens de la vârste mici, iar vârful carierei se


situează la pubertate, este o funcție nu numai a cerințelor sportive și a capacităților
psihice și fizice ale sportivului la anumite vârste, dar și a influențelor sociale care
pot forța sportivii să exceleze înainte de maturizarea corporală datorită directivelor
autoritare a unor antrenori și părinți abuzivi în căutarea statutului elitist.

X.4.2. Talentul sportiv


Antrenorii și alți adulți joacă un rol social critic în influențarea eforturilor
tinerilor sportivi pentru atingerea expertizei în performanța sportivă. Pentru a
atinge nivelele elitiste în sport, unii cercetători au estimat că sportivii trebuie să
aibă 10.000 de ore de practică - alături de un antrenor - cu scopul îmbunătățirii
performanțelor de-a lungul unei perioade de 10 ani. Acest proces este caracterizat
de mărirea duratei de timp pe măsură ce sportivii trec la nivele mai înalte de
competiție și de vârstă. Totuși, angajamentul intens și pregătirea sunt necesare
pentru a atinge performanțe sportive de nivel mondial, cercetătorii din acest
domeniu susțin că programele de dezvoltare a tinerilor sportivi trebuie să ofere
suficiente perioade de odihnă mentală și fizică pentru a permite recuperarea fizică
și mentală, regenerarea țesuturilor și evitarea accidentării.
Motivația intrinsecă pentru îmbunățire este, de asemenea, importantă în
dezvoltarea nivelelor de expertiză a abilității sportive. Dovezile retrospective
demonstrează că, în carierele precoce ale multor sportivi de elită, aceștia au
petrecut mai mult timp în afara ședințelor organizate de practică a abilităților
individuale motorii decât alți sportivi cu succes mai slab. Cercetările în domeniul
practicii sportive susțin o estimare de 4-6 ore de practică pe săptămână în afara
orelor de practică organizată, de la 8 la 12 ani. În plus față de efectele practicii
fizice, aceste ore nestructurate sunt motivate intrinsec și bazate pe alegeri
comportamentale, și permit oportunitatea dezvoltării jocului creativ și abilităților
de luare a deciziilor necesare în multe activități sportive, dar adesea împiedicate de
un antrenor rigid.
Teoreticienii susțin că identificarea timpurie a talentului sportiv nu poate fi
obținută exclusiv prin evaluări tradiționale sau singulare (cum ar fi selecții ale
antrenorilor), ci necesită mai degrabă o abordare dinamică care să ia în considerare
rolul proceselor de dezvoltare și diferitele căi ale excelenței în sport. În acest
sistem, accentul cade pe liderii sportivi care evaluează continuu potențialul de
învățare în schimbare al tinerilor sportivi, și nu se bazează pe indicatorii izolați,
influențați genetic, în funcție de maturizare și diferențe individuale. Sistemele
actuale de identificare precoce a talentului sportiv sunt limitate de accentul pe
evaluările pe termen scurt și așteptările adulților, cum ar fi selecții, eliminarea
sportivilor din echipe și accent pe practici care investesc mai mult timp cu tinerii
106
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

sportivi foarte talentați încă de la vârste precoce. Consecința este că mulți copii și
tineri cu un mare potențial sportiv sunt eliminați din sport, fie direct, nefiind
selectați sau indirect prin pierderea încrederii în propriile competențe sportive.

X.4.3. Dificultățile și copingul la tinerii sportivi


Tinerii sportivi care sunt mai rezilienți și mai bine pregătiți să facă față
greutăților în sport, învățare și performanță, vor fi avantajați de-a lungul dezvoltării
lor în și prin sport. De exemplu, stresul excesiv are consecințe fizice și mentale
cum ar fi oboseala, accidentarea, bucurie scăzută și probleme de control
emoțional. Pentru a menține bucuria și practicarea continuă, sportivii trebuie să
învețe să facă față stresului.
Copingul constă în acele eforturi cognitive, emoționale și comportamentale
utilizate pentru a manageria situațiile de viață dificile. O varietate de astfel de
situații apar în timpul practicării sportului, cum ar fi accidentarea, antrenorii
abuzivi, regres și pierderi competiționale. Au fost identificate trei dimensiuni ale
copingului în sport:
 copingul de rezolvare a problemelor (încercarea de a schimba situația),
 copingul bazat pe emoții (managementul emoțiilor asociate cu situația),
 copingul de evitare (părăsirea situației).
Mecanismele importante prin care poate fi susținută practicarea continuă
sunt minimizarea percepțiilor stresului excesiv prin oferirea unui climat mai
pozitiv și dezvoltarea resurselor sociale și de coping la sportivi.
În plus față de aceste strategii, programele individualizate de training a
abilităților mintale, oferite de psihologii sportivi sunt un alt mod eficient de a
pregăti sportivii să facă față dificultăților din sport. Aceste programe includ
strategii cognitive și somatice pentru controlul stresului și dificultăților. De
exemplu, programele de training a abilităților psihologice adesea învață sportivii să
utilizeze abilități mintale precum imageria, setarea obiectivelor, relaxarea,
dialogul cu sinele, controlul emoțional pentru ameliorarea stresului și
îmbunătățirea performanței. Aceste abilități psihologice auto-reglatoare sunt
esențiale pentru performanța sportivă plăcută și eficientă, la fel cum sunt și pentru
sportivii adulți.
O abordare pozitivă a tinerilor bazată pe dezvoltare poate întări o varietate
de abilități de viață legate de competența motorie și abilitățile sportive, practica
sportivă putând fi utilizată pentru susținerea competenței sociale, emoționale,
cognitive, comportamentale, fizice și morale; poate susține reziliența, auto-
eficiența și identitatea și poate dezvolta conexiunea și angajamentul social în
moduri ce se extind dincolo de angajamentul sportiv.

107
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

XI. PREGĂTIREA MINTALĂ PENTRU CONCURS

Un sportiv care vrea să concureze împotriva altui sportiv talentat trebuiesă se


gândească cu atenție la pregătirea mintală. Nu e suficient să te aștepți să câștigi
pentru că tu vei alega mai mult decât sportivul de lângă tine sau vei ridica greutăți
mai mari. La o analiză finală este, de cele mai multe ori, mai important să-ți
păstrezi mintea limpede în mediul impregnat de presiune al competiției.
Cercetările din domeniul psihologiei sportive au arătat că performanța este
legată de ceea ce se cheamă ciclul succesului. Acest ciclu arată cum se raportează
sportivul la propria persoană și cum e cel mai probabil să se comporte în timpul
competiției.

Figura 17. Ciclul succesului în competiție

Dacă sportivul are o imagine de sine pozitivă, este mult mai probabil să sibă
o atitudine pozitivă, care la rândul ei este posibil să ducă la așteptări mai mari. De
regulă, acest lucru duce la un comportament îmbunătățit (culcatul mai devreme,
mai mult timp petrecut la antrenamente etc.) și cu aceste îmbunătățiri, nivelul
performanței crește. În consecință, imaginea de sine a sportivului se îmbunătățește
și lucrurile evoluează în bine.

108
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Efectele unei imagini de sine negative pot fi la fel de puternice, așa că este
important ca sportivul să învețe cum să păstreze acest ciclul într-o mișcare
ascendentă și nu într-una descendentă. Cea mai sigură cale pentru a se asigura că
acest lucru se întâmplă este să fie sigur că profită la maximum din toate
antrenamentele și concursurile la care participă. Ca să fie sigur că acest lucru se
întâmplă, poate să-și stabilească propriile obiective și scopuri.
Nevoia de performanţă şi succes este pre-determinată de trei aspecte:
a) stabilirea cât mai exactă de către sportivi a nivelului la care vor să ajungă
într-o situaţie dată, nu în general;
b) identificarea sacrificiilor pe care trebuie să le facă, corelate obiectivelor
specifice dorite într-un anumit concurs;
c) auto-acceptarea sacrifiiciilor şi motivaţia intrinsecă puternică pentru
competiţia la care doreşte să participe.
Pregătirea pentru competiţie este corelată stabilirii obiectivelor specifice. În
stabilirea acestora, trebuie respectate câteva reguli:
 stabilirea obiectivelor zilnice, corelate principalelor activităţi dintr-o zi de
muncă pentru un sportiv de performanţă;
 obiectivele specifice să fie cuantificabile;
 performanţele obţinute să fie corelate cu analiza obiectivelor specifice
stabilite la început.
Succesul într-o confruntare este condiţionat şi de faptul dacă sportivul a
parcurs aşa-numitele tehnici de vizualizare, imagerie mentală sau antrenament
mental.

XI.1. DEFINIREA CONCURSULUI

Din punctul de vedere al sportivului, participarea la o întrecere este un


moment important al existenței sale ca ființă umană, trăind puternic situația de
confruntare cu „adversarul”, care poate fi un munte, o apă un om, o echipă. Situația
emoțională, încordarea de voință, ambiția de reuși un rezultat bun, eventual o
victorie, îl fac să-și imagineze evenimentul cu multe zile înainte, iar în ajun poate
că nu-l lasă să doarmă liniștit. Succesul sau eșecul vor rămâne imprimate în mintea
lui pentru mult timp, până ce un alt eveniment îl va „concura” pe precedentul.
Etimologic, cuvântul „concurs” provine din latinescul „concursus”, care
înseamnă faptul de a coopera, de a ajuta, dar și competiția dintre două persoane
care au aceleași drepturi. Cuvântul „competiție” provine din latinescul
„competitio”, care înseamnă căutare simultană de a obține, de către două sau mai
multe persoane a aceluiași post, titlu sau avantaj sau concurarea mai multor echipe
sau sportivi într-o probă specifică.
109
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Martens (1976) consideră concursul sportiv drept „o situație de realizare


bazată pe comparare și evaluare socială”.
Din perspectiva lui Epuran (2008), concursul este în același timp și „o
situație de maximizare a capacității de performanță a individului sau grupului”.
Din punct de vedere psihologic, un concurs sportiv trebuie văzut simultan ca
o valorizare de sine cât şi situaţie de evaluare socială, confirmare socială a
performanţei, în acest context validarea unor performanţe sportive nu se poate face
decât într-un caz oficial, studiile au arătat că în concursuri dorinţa de câştig se face
prin raportarea la ceilalţi adversari şi nu prin raportare la ceea ce sportivul ar putea
să obţină. Concursul îi apare sportivului ca un prilej de manifestare a capacităților
și a pregătirii sale, ca un prilej de evidențiere sau cel puțin ca un moment de
evaluare a ceea ce poate. Mult mai târziu, după ani de efort, va vedea în concurs un
mijloc de câștig și de glorie recunoscută social.
Din punctul de vedere al psihosociologiei, concursul este o manifestare cu
caracter social, de comparare a valorilor individuale și de grup, dar și de evaluare a
eficienței pregătirii și a beneficiilor realizate de pe urma investițiilor. În același
timp, competția sportivă este un un spectacol emoționant și excitant, care adună în
tribune și în fața televizoarelor sute de mii și milioane de „fani” sau pur și simplu
de oameni care doresc să vadă ceva deosebit.

XI.1.1. Agonismul
Esența sportului este întrecerea, care în limba greacă veche se numea
„agon”, ceea ce înseamnă luptă. Cine spune sport, spune întrecere, luptă pentru
victorie sau pentru depășirea unei bariere externe sau chiar interne, cum este
întrecerea cu sine însuși.
Agonia – lupta – este o acțiune în care unul dintre cei angajați în ea trebuie
să învingă. Spiritul agonistic este prezent în toate concursurile sportive, dar se
manifestă intens, impetuos în marile confruntări internaționale cu caracter
continental, mondial sau olimpic. Tendința de întrecere și de luptă o întâlnim la om
încă din primii ani de viață, în încercarea de a-și manifesta calitățile, de a se
evidenția, de a se situa deasupra altora. Evident că întrecerea trebuie să aibă și
învinși, alături de câștgători, dar lupta se dă chiar dacă nu sunt șanse de victorie,
numai din dorința de a dovedi că victoria poate fi și simbolică, relativă: victoria
asupra propriei ființe, întrecerea de sine.
Agonismul sportiv este „comportamentul motivat, cu originea în nevoia de
afirmare și autorealizare a individului, și condiție fundamentală pentru dobândirea
identității și stabilității psihice”. Energia care determină agonismul este
agresivitatea.

110
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Motivația agonistă a sportivului nu are ca obiectiv principal adversarul;


plasticitatea energiei instinctive, agresivitatea este controlată prin „psihismul
superior”, cenzurată de atitudinile sociale dominante, devenite consemne acceptate
de toți. Tendințele agresive-agonistice se îndreaptă contra naturii, sinelui și
adversarului.
Încercând surprinderea esenței sportului, Volkwein (1991) subliniază
caracteristica de „joc” a acestuia: „Sportul «în joacă» este liber, creativ, o activitate
umană care oferă satisfacții și care este diferită de realitatea cotidiană, prin regulile
la care apelează jucătorii”.

XI.2. FUNCȚIILE COMPETIȚIILOR

Din caracteristicile preponderent psihologice ale concursului se poate


extrage concluzia că întrecerea sportivă satisface câteva nevoi importante ale
colectivității umane, nevoi care sunt exprimate în termeni de funcții.
Pe primul plan se regăsesc funcțiile comune ale diferitelor activități
corporale, și anume:
 funcția auxologică (de dezvoltare a ființei);
 funcția conativă (de stimulare a activității);
 funcția integrativă-socială,
precum și funcțiile specifice activităților agonistice:
 funcția de optimizare a capacităților psiho-fizice;
 funcția de maximizare a acestor capacități;
 funcția de spectacol.
Pe al doilea plan se vor afla funcțiile generale ale competiției, așa cum au
fost gândite de Grupe (1993 apud Epuran, Holdevici și Tonița, 2008):
 funcția culturală,
 funcția comercială,
 funcția de politică sportivă și
funcțiile speciale, deduse din obiectivele legate de competiție:
 funcția de instruire sportivă,
 funcția educativă.
Dacă sportul de performanță urmărește optimizarea capacităților psiho-fizice
ale indivizilor, sportul de mare performanță va urmări maximizarea acestora, sub
influența presiunilor sociale și a motivației individuale de realizare.
Performanța sportivă este un rezultat al interrelației unui număr deosebit de
mare de factori, a căror pondere este diferită, atât din punct de vedere structural,

111
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

cât și din punct de vedere conjunctural. Un luru este însă permanent, personalitatea
performerului, cu determinarea ei complexă bio-psiho-socială.

XI.3. PREGĂTIREA PSIHICĂ GENERALĂ PENTRU CONCURS

Pregătirea psihică generală pentru concurs poate fi exprimată în termeni de


obișnuințe, deprinderi și priceperi de a concura, în maturitate competițională. Ea
este o valorificare în situație competițională a pregătirii psihice generală și de
ramură și decurge dintr-un proces de pregătire judicios condus. Cunoștințele,
deprinderile și priceperile de a concura trebuie formate încă de la vârsta copilăriei
și includ atât conduitele operaționale, cât și pe cele generale (așa-numitele
„ritualuri” sau „rutine”) de întâmpinare a situațiilor prin atitudini adecvate.
Epuran, Holdevici și Tonița (2009) s-au limitat în enunțarea conținutului
aspectului pregătirii sportivului pentru concurs plecând de la domeniul
(obiectivele) pregătirii psihice generale pentru concurs:
 asigurarea unei motivații la nivel optim și formarea sentimentelor morale
superioare în tot timpul pregătirii și perioadei competiționale;
 conștiința clară a scopului propus („conștiința rolului”) și aspirația atingerii
și, eventual, a depășirii lui;
 capacitatea de autoreglare a stărilor psihice, menținerea acestora la nivelul
optim de eficiență, indiferent de etapă și condiții. De această capacitate de
autoreglare sunt legate:
 realizarea unui bun echilibru afectiv, a capacității de stăpânire a
emoțiilor, a capacității de adaptare la stres;
 însușirea și folosirea antrenamentului mental;
 realizarea lucidității percepțiilor și gândirii în situații critice sau
neașteptate;
 formarea capacității de adaptare a reacțiilor motrice și psihice în
raport de solicitări și situații neașteptate;
 menținerea nivelului de activare în condiții de oboseală și insucces;
 dezvoltarea capacității de a depune un mare efort voluntar, de a depăși
greutățile subiective sau obiective prin dârzenie, perseverență, curaj,
inițiativă;
 stimularea și menținerea încrederii în forțele proprii, în capacitatea de
a realiza performanța propusă;

112
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

 creșterea combativității și dorinței de succes;


 dezvoltarea spiritului de colectivitate, a legăturii morale cu colegii, a
spiritului de întrajutorare;
 dezvoltarea corectitudinii, a fair-play-ului în lupta cu adversarii și
respectul pentru arbitrii și spectatori;
 menținerea prospețimii psihice și fizice prin respectarea cerințelor
„antrenamentului invizibil”, reducerea consumului energiei psihice
înaintea startului, refacere corectă;
 dezvoltarea rezistenței psihice, a „imunității” la frustrări, la situații
dificile, neplăcute, la factori perturbatori de orice fel.
Experiența directă de concurs devine foarte greu conduită eficientă de
concurs dacă nu este conștientizată, dacă nu este analizată sub toate aspectele,
pentru a se trage de fiecare dată concluziile cele mai valoroase.

XI.4. „STĂRILE DE PREPARAȚIE” CA ATITUDINI SPECIFICE


ÎN VEDEREA CONCURSULUI

Analiza conținutului etapelor sau verigilor pregătirii pentru concurs (aspectul


diacronic) conduce la constatarea că factorul comun de ordin psihic al acestora este
constituit din sistemul atitudinilor care se dezvoltă și se structurează progresiv,
formând în final starea psihică specifică pre- și competițională.
Termeni ca motivație, orientare spre scop, conștiința rolului, încredere în
sine, combativitate, corectitudine , plan de concurs, preferința pentru izolare, teamă
etc., care se referă la psihismul sportivului, sunt atitudini, constituind nucleul de
bază al conținutului pregătirii pentru concurs.
Se știe că atitudinile sunt componente structurale ale personalității
caracterizate prin disponibilitatea relativ constantă a sistemului psihic de a
percepe, judeca și reacționa într-un anumit mod. Atitudinile sunt fie înnăscute, fie
dobândite (formate) prin experiență și educație, având funcții de orientare,
anticipare, dispunere, preferință față de realitatea lumii materiale, sociale sau
ideale.
Într-o serie de lucrări de specialitate, M. Epuran (2009) a analizat psihismul
sportivului dinaintea concursului și a susținut că pregătirea specifică pentru
competiție constă în formarea unor atitudini specifice (cognitive, afective, volitive)
care îi asigură sportivului capacitatea maximă de adaptare la condițiile și
solicitările acesteia. El a numit aceste atitudini „stări de preparație”, realizarea
lor intenționată având rolul de a facilita adaptarea la situații prin amplificarea
disponibilităților, posibilităților și orientării prizei de informații, a prelucrării

113
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

acestora, a organizării și a evaluării execuției, precum și a echilibrării reactivității


emoționale.
Există atitudini care se constituie spontan sau prin sugestie și care, de cele
mai multe ori, influențează negativ eficiența sistemului psihocomportamental.
Amintim dintre acestea „barierele psihice” în fața unui anumit adversar,
neîncrederea, superstițiile de tot felul (a nu se confunda cu ritualurile conduitelor
care au rol reglator mental).
Stările de preparație pentru concurs se vor constitui intenționat, prin
colaborarea psiholog-antrenor-sportiv-echipă, în condițiile unei depline
conștientizări și fundamentări științifice a întregului proces de pregătire sportivă.
Aceste stări active cu caracter reglator informațional, decizional și energic
sunt următoarele:
Dispunerea, ca atitudine cu caracter intelectual-afectiv, în care includem:
 stabilirea obiectivelor activității și de performanță;
 realizarea optimumului motivațional;
 angajamentul afectiv, dar și manifest, formal al sportivului.
Anticiparea, ca atitudine predominant intelectuală cognitivă, imaginativă,
care cuprinde:
 planificarea mentală și scrisă a activității din perioada dinaintea competiției,
din ajun și prestart;
 imaginarea situațiilor posibile- generale, de ambianță, de relații, de tactică;
 programarea conduitelor operatorii adecvate (ca aspect al operaționalizării
obiectivelor și sarcinilor concrete);
 experimentarea mentală a planului tactic propus;
 realizarea „montajului” combativ care va fi pus în valoare în concurs.
Angrenarea-modelarea, stări cu caracter operațional, practic constând din:
 experimentare în antrenament și în întreceri „de verificare” a planului tactic;
 experimentarea practică și mentală a acțiunilor tehnice și a conduitelor
(rutinelor, ritualurilor) selectate pentru a fi utilizate în concurs;
 utilizarea tehnicilor de activare și energizare, pentru realizarea unui nivel
crescut al combativității;
 utilizarea stimulatoarelor;
 încălzirea specifică pentru angrenarea neuro-psiho-motorie;
 crearea unor condiții de pregătire și a unor situații tehnico-tactice cât mai
asemănătoare celor anticipate din concursul următor (antrenamente pe
terenul și cu instalațiile concursului, adversari „modele” ale viitorilor
adversari, arbitraje etc.);
 antrenamentul mental.
114
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Aplicarea și adaptarea reprezintă o continuare, în condițiile concrete ale


concursului, a montajelor intelectual-afective-motorii pregătite și realizate anterior.
Conduita sportivului nu este un simplu registru de răspunsuri la situațiile
concursului (ca stări emoționale, gânduri, conduite), ci mai mult, un complex
psihocomportamental în care anticipările și „acordările” din fazele anterioare
concursului structurează original răspunsurile la aceste situații (figura 18).

Figura 18. Stările de preparație pentru concurs

XI.5. STĂRILE EMOȚIONALE ALE SPORTIVULUI ÎN


CONCURS

Cercetătorii au studiat rolul emoțiilor în sport și au subliniat semnificația


acestora și au constatat că reglarea emoțională poate duce la stări de performanță
optime. Emoțiile pot fluctua în timpul performanței și sportivii pot experimenta
atât emoții pozitive, cât și negative (Jones, 2003).
În revizuirea emoțiilor și impactul acestora asupra performanței sportive,
Botterill și Brown (2002) susțin că sportivii ar trebui să reflecteze critic asupra
propriile lor experiențe emoționale. Mai mult, Hanin (2000) sugerează că sportivii
trebuie să dezvolte abilități în scopul de a recunoaște și de a gestiona propriile
emoții.
În activitatea sportivă, se consideră că emoţiile prea intense (ce
dezorganizează comportamentul jucătorilor) sau prea puţin intense (organismul nu
este suficient de mobilizat) sunt experimentate situaţional sau în mod repetat, în
115
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

principal în lumina interpretării imaginilor/sunetelor care apar, de multe ori


involuntar, în mintea persoanei.
Hanin (2000) vorbeşte despre patru categorii de emoţii:
 plăcute (pozitive) şi funcţionale (P+);
 plăcute şi disfuncţionale (P-);
 neplăcute (negative) şi funcţionale (N+);
 neplăcute şi disfuncţionale (N-).
Experienţele emoţionale plăcute şi neplăcute funcţionale (P+ şi N+)
acompaniază performanţe crescute, în timp ce experienţele emoţionale plăcute şi
neplăcute disfuncţionale (P- şi N-) se leagă, de regulă, de performanţe sportive
scăzute.
Întrucât în sport nu există emoţii pure, ci o constelaţie de emoţii, Hanin
(2000) prezintă experienţele emoţionale ale unui jucător de tenis junior înainte şi în
timpul unui meci foarte bun, dar şi foarte slab.
Înainte de cel mai bun meci al său, sportivul a simţit emoţii plăcute intense
(P+): s-a simţit entuziasmat, încrezător, determinat, dinamic şi confortabil. A
simţit, de asemenea, la un nivel moderat de intensitate, agresivitate, alarmare şi o
oarecare incertitudine (N+), iar experienţele sale emoţionale negative
disfuncţionale (N-: teamă, griji, nervozitate) au avut o intensitate mică. Acest
pattern s-a menţinut şi pe parcursul meciului, cu excepţia faptului că s-a simţit
alert, nu foarte entuziasmat şi nu a resimţit prea devreme satisfacţii (o satisfacţie
prea mare resimţită în acest moment se traduce printr-o experienţă emoţională
plăcută, dar disfuncţională – P-; sportivul subestimează adversarul sau îşi
supraestimează potenţialul).
Prin contrast, înaintea celui mai slab meci al său, sportivul a simţit la un
nivel ridicat de intensitate nervozitate şi îngrijorare (N-), aceste experienţe fiind
resimţite chiar mai puternic pe parcursul disputei. În acelaşi timp, experienţele sale
emoţionale plăcute (P+) au avut o intensitate moderată sau scăzută.
Aşadar, este bine ca specialiştii ce activează în domeniul sportului să fie
atenţi la întregul profil al experienţelor emoţionale ale sportivilor şi la impactul
acestora asupra performanţei.

XII. DINAMICA GRUPULUI ÎN SPORT

Grupul sportiv se constituie într-o instanţă critică pentru evoluţia fiecărui


membru, în acest cadru comparaţiile cu ceilalţi îl edifică pe individ asupra
propriilor capacităţi şi performanţe.

116
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Aebischer şi Oberlé (2002) descriu următoarele funcții ale grupului:


 Funcţia de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale.
Orice membru al grupului năzuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se
articuleze normelor pe care acesta le propune.
 Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea ce o oferă grupul
membrilor de a beneficia de „imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma
personal. Fiecare membru al grupului are tendinţa de a se compara cu
ceilalţi, de a pretinde recunoaştere.
Echipa este rezultatul dinamicii de grup, pe linia rezolvării sarcinilor
punctuale, precise. Bazându-se pe ideea de sarcină de lucru, echipa se
caracterizează prin spiritul de cooperare, coeziune, performanţă, prin fuziunea
emoţională a membrilor, prin gândire pozitivă şi motivaţie intrinsecă puternică în
înlăturarea tuturor blocajelor care ar putea apărea pe parcursul travaliului rezolvării
sarcinii de lucru.
Pentru Roger Mucchielli echipa, definită prin cuvintele cheie „solidaritate,
bune legături, unitate, comunitate de spirit, relaţii socio-afective bogate”, comportă
următoarele caracteristici:
a) un număr restrâns de membri, condiţie a creşterii eficienţei;
b) calitatea relaţiilor interpersonale, exprimată printr-o reţea de legături vii,
ce se formează în timpul acţiunilor echipei;
c) angajamentul personal este ridicat, în sensul în care chipa nu este doar o
colecţie, o adunare de indivizi, ci o totalitate, un grup psihosocial viu, o unitate de
acţiune;
d) echipa este o unitate particulară în desfăşurare, un organism în evoluţie;
e) echipa se prezintă ca o intenţionalitate către un scop comun, acceptat şi
dorit de către toţi membrii, în care cooperarea îmbracă forma coresponsabilităţii;
f) constrângerile din interiorul echipei sunt rezultatul orientării spre
obiectivul comun; co-echipierii convin să renunţe la unele scopuri şi libertăţi
personale, în vederea atingerii obiectivului comun;
g) structura organizatorică a echipei variază în funcţie de tipul de acţiune, de
obiectivele şi de contextul specific; organizarea internă a echipei are rolul de a
distribui sarcinile în funcţie de competenţele.
„Echipa sau grupul mic constituie o realitate psiho-socială de bază a
activității sportive, de coeziunea și capacitatea ei depinzând atât performanța, cât și
satisfacția sportivilor și suporterilor” (Epuran, 1990).
Viața sportivă cunoaște adesea situațiile caracteristice ale echipelor sudate,
dezbinate, dezorientate sau în curs de a-și dobândi personalitatea; cunoaște, de
asemenea, faptul că nu se poate forma o echipă în adevăratul sens al cuvântului
decât cu mult efort și într-un interval de timp îndelungat (aproximativ de 2-3 ani).
117
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

XII.1. TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA GRUPURILOR

Cercetătorii care au studiat grupurile mici au identificat o serie de stadii în


formarea şi evoluţia lor. Au fost formulate mai multe teorii, dar toate tind să
propună modele asemănătoare de dezvoltare a grupului. Una din aceste teorii
aparţine lui Tubbs şi cuprinde patru stadii:
1. Orientarea – în această fază membrii se cunosc între ei, încep să discute
despre sarcina pe care o au de îndeplinit şi îi examinează limitele şi oportunităţile.
2. Conflictul este apreciat ca necesar pentru dezvoltarea grupului, deoarece
permite acestuia să evalueze ideile şi să evite conformismul.
3. Consensul este etapa care pune capăt conflictului pentru că membrii
grupului ajung la un compromis, selectează ideile valoroase şi cad de acord asupra
alternativelor.
4. Concluzia – în această etapă se adoptă o soluţie, iar membrii grupului îşi
reafirmă sprijinul faţă de decizia luată.
Teoria lui Fisher cuprinde şi ea tot patru stadii şi pare a fi o variaţie a celei
deja enunţate:
1. Orientarea – membrii grupului se cunosc între ei şi experimentează
tensiunea primară, de dinainte de a-şi stabili regulile de comunicare şi de a şti care
sunt expectaţiile celor din jur în ceea ce-i priveşte. Grupul are nevoie de un timp
pentru a comunica confortabil şi a învăţa fiecare despre fiecare.
2. Conflictul este stadiul în care apare tensiunea secundară, cea legată de
sarcină. Membrii grupului vor fi în dezacord unii cu alţii şi vor dezbate idei.
Conflictul este constructiv pentru că ajută grupul să progreseze.
3. Apar rezultatele legate de sarcina pe care grupul o are de îndeplinit şi se
evidenţiază structura socială: lideri, oameni de echipă etc.
4. Întărirea – în această fază membrii grupului îşi susţin deciziile, folosind
ca sprijin atât codul verbal, cât şi cel neverbal al comunicării.
Cea mai des citată teorie despre evoluţia grupurilor este cea a lui Tuckman.
Iniţial (1965) şi această teorie cuprindea tot patru stadii, dar, în 1977, Tuckman
revine şi mai adaugă unul. Pe scurt aceste etape sunt:
1. Formarea – o perioadă de confuzie şi nesiguranţă în care fiecare învaţă
despre fiecare şi despre sarcina pe care o au de îndeplinit. Situaţia este adeseori
ambiguă şi membrii devin conştienţi de dependenţa unora faţă de alţii.
2. Izbucnirea (storming) sau conflictul – o perioadă de conflicte privind
sarcinile ce trebuie rezolvate şi competiţia dintre membrii grupului pentru
obţinerea unui statut în interiorul lui. Confruntarea şi critica apar adeseori în acest

118
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

stadiu. Organizarea pe bază de roluri şi responsabilităţi este una din problemele


acestui moment.
3. Normarea – se stabilesc reguli implicite sau explicite care ajută la
creşterea coeziunii grupului şi a consensului în legătură cu sarcina. Compromisul
este adeseori necesar. Se recunoaşte interdependenţa, iar informaţiile şi opiniile
circulă liber între membrii grupului.
4. Funcţionarea – având o structură socială definitivată, grupul îşi
canalizează energia îndeplinirii sarcinii. Împlinirea, creativitatea şi asistenţa
mutuală sunt temele importante în acest stadiu.
5. Destrămarea – o echipă de tenis sau o grupă de studenţi are o existenţă
finită în timp şi se destramă după ce scopul pentru care a fost creată este atins. În
această fază sunt obişnuite ritualurile care afirmă succesele anterioare ale grupului,
cum sunt ceremoniile de premiere sau petrecerile de absolvire.

XII.2. TIPOLOGIA GRUPURILOR SPORTIVE

Activitatea sportivă este eminamente colectivă, chiar dacă sunt probe și


sporturi numite „individuale”. Rapprtarea la grupul de apartenență este nu numai
referențială, pentru identificare și diferențiere (sportivul X de la grupul Y), ci și de
ordin psihosocial, mai ales când se fac clasamente pe echipe, așa cum este situația
la atletism, gimnastică, lupte, box, scrimă, tenis etc. Diferitele secții la nivelul
sporturilor individuale sau cluburilor uni-sport sunt, din punctul de vedere
psihosociologic grupuri mici, cu organizare, structură și programe specifice. Există
și sporturi individuale care au probe de dublu sau de ștafetă, în care fenomenele
psihosociale se manifestă din plin.
Pentru o diferențiere de ordin metodologic a grupurilor sportive, Cratty
(1966 apud Epuran, Holdevici și Tonița, 2009) propune clasificarea acestora în :
 Grupuri coacționale, în care fiecare sportiv îşi realizează performanța
fără să interacționeze cu ceilalți membri, dar urmărind şi succesul grupului
căruia îi aparțin;
 Grupuri interacționale, unde calitatea relațiilor pluripersonale determină
performanța dincolo de măiestria tehnică a indivizilor. În grupurile
interacționale sunt incluse și cuplurile, „dublurile” și echipele (tenis,
canotaj) precum și echipele de ștafetă, de ciclism. Probele atletice sau de
înot sunt individuale, dar și de echipă (ștafetă, de exemplu, grupul sau secția
fiind în același timp coacțional și interacțional.
Această clasificare orientează antrenorii şi tehnicienii în munca instructiv-
educativă cu sportivii din secțiile „individuale”, în care se resimte mai acut
nevoia de formare a spiritului de grup. În ceea ce priveşte echipele de jocuri,
119
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

se pune problema de a se realiza acel nivel de coeziune care să permită deplina


comunicare între coechipieri în toate momentele activității.
După nivelul coeziunii avem:
 Grupurile omogene – omogenitatea reprezintă rezultatul învăŃțrii
sociale, este şi rezultatul coordonării acțiunilor pentru urmărirea şi
atingerea scopului propus şi are ca aspect subiectiv înțelegerea şi
sensibilitatea unora față de alții;
 Grupurile „caracteriale”, numite astfel de Rioux și Chappuis pentru a
sublinia dependența omogenității lor de legăturile caracteriale dintre
sportivi (concepțiile fundamentale despre societate, viață şi sport);
 Grupurile gomfoterne, în care coeziunea are caracter ternar (constituită din
3 elemente), este dependentă în acelaşi timp de „potriveala” fizică, psihică şi
fiziologică dintre sportivi.
Eficiența activității grupului depinde de calitatea relațiilor dintre membrii
săi. Fiecare membru al grupului are față de fiecare dintre ceilalți membri o
atitudine de acceptare, indiferență sau respingere. De modul cum se manifestă în
realitate aceste atitudini depind gradul de coeziune a grupului, precum și
organizarea internă a acestuia (în jurul unuia sau a doi lideri, cu subgrupuri
restrânse, cu indivizi izolați etc.). Coeziunea grupului sportiv are o dinamică
proprie, in bună măsură determinată de caracteristicile acestuia - juniori, seniori,
fete sau băieți, nivel performanțial etc.- care poate fi decelată ușor prin ancheta
sociometrică. Observația psihologică a relevat de mult faptul că „cei care se
aseamănă se adună” , se apropie mai firesc unii de alții, găsind valente comune în
atitudini, aptitudini și trăsături caracteriale similare. Este vorba de afilierea
spontană, prin empatie. Evident, si antrenorul poate trage foloase din acest
fenomen, constituind grupuri sau subgrupuri gomfoterne sau caracteriale.

XII.3. COEZIUNEA ȘI EFICIENȚA GRUPULUI SPORTIV

Afirmația potrivit căreia performanța depinde de coeziunea grupului pare un


adevăr unanim recunoscut. Se pare că în anumite cazuri, lipsa concurenței și a unor
păreri diferite între membrii grupului face ca acesta să se mobilizeze, mai puțin
pentru sarcină și să accepte eventualele eșecuri.
În secțiile cluburilor de performanță, formarea grupurilor are alte resorturi,
prin faptul că ei selecționează sau transferă spotivii dotați integrându-i în echipă,
iar acestia, uneori, devin pilonul principal în jurul căruia vor trebui să se regrupeze
chiar si cei mai vechi, respectându-i valoarea noului coleg. Uneori, aceste situații
generează chiar conflicte în interiorul grupului, care pot fi depășite prin măiestria
antrenorilor sau a conducătorilor sportivi de a gestiona conflictul.
120
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Coeziunea grupului sau gradul său de afiliere este una din calitățile care
stimulează cooperarea strânsă între sportivi, dăruirea în munca din antrenamente și
lupta din concursuri, subordonarea unor interese individuale celor colective.
Echipa devine astfel, în mod colectiv, mai bună.
Coeziunea este dependentă și de modul cum este trăit succesul sau
insuccesul de către jucători. De regulă, tensiunea competițională întărește
coeziunea. Succesul sau insuccesul poate conduce la slăbirea coeziunii, a moralului
echipei, în situații dintre cele mai variate, dar dependent de motivația de bază a
grupului. În anumite situații, antrenorul sau conducătorul trebuie să facă eforturi
pentru realizarea unei intenționalități comune tuturor membrilor grupului în
privința principalelor scopuri și sarcini care conduc la eficiența acestora.
Mai mult, diferențele prea mari de vârstă din interiorul grupului se exprimă
prin deosebiri de atitudini și aspirații, iar caracterul sportivilor, împreună cu
trăsăturile temperamentale și orientarea ideologică sunt, de asemena, importante.
Observațiile sociologice au demonstrat de mult timp zicala potrivit căreia „cine se
aseamănă se adună”, aceștia găsindu-și valențe comune în atitudini, aptitudini,
trăsături caracteriale și se apropie mai firesc unii de alții. Este vorba de afiliere prin
empatie.
În concluzie, realizarea coeziunii grupului sportiv reprezintă un proces de
modelare socială, unde tendințele individuale se contopesc într-o atmosferă
colectivă afectivă. În anumite situații, antrenorul sau conducătorul sportiv trebuie
să facă eforturi pentru a menține realizarea intenției comune tuturor membrilor
grupului în privința scopului principal și a sarcinilor care conduc la eficientizarea
acestuia. Pentru ca sentimentul de echipă să ia naștere și să se dezvolte este absolut
necesară consolidarea raporturilor dintre sportivii aceluiași colectiv și dintre
sporivi-antrenori-conducător sportiv-psiholog. Calea rațională se bazează pe
înțelegerea unor principii și reguli care stau la baza formării unui colectiv sudat, la
care se adaugă și calea afectivă, a sensibilității fiecăruia.

XII.4. CONDUCEREA GRUPULUI SPORTIV

Într-o echipă de lucru, liderul este persoana cea mai influentă exercitând
comportamentele de organizare, de control asupra membrilor echipei în vederea
atingerii scopului echipei.
Din perspectiva managementului echipei, au fost delimitate următoarele
dimensiuni psihologice specifice liderului de succes, în cadrul echipei:
a) are o inteligenţă situaţională ridicată, altfel spus capacitatea de a înţelege
situaţia şi de a interveni adecvat;

121
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

b) posedă abilităţi sociale ce descriu capacitatea personală de a organiza


intervenţia asupra grupului;
c) structura motivaţională a liderului se pretează unei psihologii a puterii;
d) optim motivaţional în activitatea de lider, o puternică nevoie de realizare,
de iniţiativă, energie şi un simţ al responsabilităţii;
e) capacitatea de a detecta şi a stimula la membrii echipei competenţele
specifice, simţul responsabilităţii, capacitatea de a accepta directivele.
Liderul echipelor de înaltă performanţă pune accentul de următoarele
aspecte structurale şi funcţionale:
a) construcţia, articularea părţilor într-o unitate, dezvoltarea competenţelor
de
organizare;
b) filosofia ajutorului şi instituirea acestei practici ca sursă de dezvoltare
interpersonală;
c) construirea unor identităţi-forţe, capabile să traseze o axă din care nu
lipsesc
viziunea, angajamentul şi provocările;
d) alegerea unui model de comunicare adaptată la cerinţele şi normele de
bază ale organizaţiei, identificarea piedicilor în comunicare;
e) identificarea şi gestionarea surselor de conflict care pot avea impact
asupra performanţei;
f) căutarea şi identificarea unor stiluri adaptate echipei.
În activitatea sportivă, căpitanul de echipă este un lider, un conducător
sportiv acceptat și desemnat de un grup ca să-l reprezinte. El poate fi și iubit, dar,
mai important este ca acesta să fie apreciat de colegii de echipă prin calitățile sale
reale, prin competență. Desigur, aceste calități, dublate de maturitate intelectuală,
afectivă, socială se formează de-a lungul anilor. De aceea, căpitanii sunt aleși
dintre sportivii mai vechi și mai experimentați.
Conducerea grupului este realizată de către antrenor, în mod deosebit, dar și
de căpitanul de echipă, al cărui rol este mai mare în raport cu acela care se atribuie
de regulă. Căpitanul de echipă este, în același timp, ajutorul antrenorului în
mobilizarea jucătorilor pentru realizarea obiectivelor propuse și reprezentantul
opiniei grupului în fața conducerii clubului. De exemplu, în fotbal, căpitanul de
echipă (liderul) este o persoană care se bucură de un anumit statut, drepturile si
obligațiile oficiale fiind consemnate de regulamentele specifice fiecărui club. Rolul
său se amplifică mai ales în timpul competiției sportive, unde conducerea de către
antrenor este indirectă sau chiar total absentă și unde sportivii colegi de echipă
trebuie să dea dovadă de inițiativă, creativitate, independență și pricepere tactică în
găsirea celor mai bune soluții pe terenul de sport.
122
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU

Conducătorul constituie un factor activ în dinamica grupului, el


impulsionând activitatea acestuia și contribuind la realizarea coeziunii și eficienței
în cadrul grupului.

123