REFERAT

JOCUL – EDUCAȚIE FIZICĂ PRIN JOC

« Cine spune joc, spune totodată efort si libertate, iar o educaţie prin joc trebuie sa fie o sursa atât
de efort fizic, cat si de bucurie morala .» JEAN CHATEAU

JOCUL

Jocul reprezintă un ansamblu de acţiuni şi operaţiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală,
tehnică, morală, fizică a copilului. Jocul incorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă
acesteia un caracter mai viu si mai atragător, aduce varietate si o stare de bună dispoziţie functională,
de veselie si bucurie,de destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei şi a plictiselii, a oboselii.

Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care învaţătorul consolidează , precizează şi
chiar verifică cunoştinţele elevilor, le imbogăţeşte sfera lor de cunoştinţe, pune în valoare şi le
antrenează capacităţile creatoare ale acestora.

Școala este locul în care este educat și se autoeducă, este format și se autoformeză și în aceste
acțiuni jocul are un rol deosebit , pentru că prin jocul copilul învață să se cunoască pe sine și pe alții,
jocul este formator de carectere. Metodologia de abordare a educației prin joc impune respectarea unor
cerințe datorate particularitățiilor de dezvoltare ale copilului. În cliclul primar, sarcinile educației fizice
trebuiesc axate pe formarea psihomotricității copilului, condiție esențială în procesul de câștigare a
independenței și a realizării integrării sociale. Personalitatea fiecărui individ nu este altceva decât un
sistem de relații sociale concretizate în trăirea omului într-un anumit sistem cultural, într-o anumită
sociatate. Procesul de învățământ este activitatea care declanșează și stimuleză dezvoltarea întregii
personalități.

O dată cu împlinirea vârstei de 6 ani, în viaţa copilului începe procesul de integrare în viaţa şcolară, ca o
necesitate obiectivă determinată de cerinţele instruirii şi dezvoltării sale multilaterale. De la această
vârstă, o bună parte din timp este rezervată şcolii, activităţii de învăţare,care devine o preocupare
majoră.In programul zilnic al elevului intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are acum şcoala,
schimbări care nu diminuează însă dorinţa lui de joc, jocul rămânâd o problemă majoră în prioada
copilăriei. Ştim că jocul didactic reprezintă o metodă de învăţământ în care predomină acţiunea
didactică simulată. Această acţiune valorifică la nivelul instrucţiei finălităţile adaptive de tip recreativ
proprii activităţii umane, în general ,în anumite momente ale evoluţiei sale ontogenice, în mod special.
Psihologia jocului evidenţiază importanţa activării acestei metode mai ales în învăţământul
preşcolar şi primar. Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor cinci direcţii de
dezvoltare, orientate astfel : -de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase ; de la grupurile
instabile spre grupurile tot mai stabile ; de la jocurile fară subiect spre cele cu subiect ;
de la şirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect şi cu desfăşurare sistematică ;
de la reflectarea vieţii personale şi a ambianţei apropiate,la reflectarea evenimentelor vieţii
sociale’’(Elkonin).

Această metodă dinamizează acţiunea didactică prin intermediul motivaţiilor ludice care sunt
subordonate scopului activităţii de predare-evaluare într-o perspectivă pronunţat formativă.
Modalităţile de realizare angajează urmatoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice:
-după obiectivele prioritare: jocuri senzoriale (auditive, vizuale,motorii, tactile ), jocuri de
observare,jocuri de dezvoltare a limbajului,jocuri de stimulare a cunoaşterii interactive ;

-după conţinutul instruirii : jocuri matematice, jocuri muzicale,jocuri sportive, jocuri literare/ lingvistice

-după formă de exprimare : jocuri simbolice, jocuri de orientare, jocuri de sensibilizare, jocuri
conceptuale, jocuri-ghicitori,jocuri de cuvinte încrucişate ;

-după resursele folosite :jocuri materiale, jocuri orale, jocuri pe bază de întrebări,jocuri pe bază de fişe
individuale, jocuri pe calculator ;

-după regulile instituite : jocuri cu reguli transmise prin tradiţie,jocuri cu reguli inventate,jocuri
spontane,jocuri protocolare ;

-după competenţele psihologice stimulate : jocuri de mişcare, jocuri de observaţie, jocuri de

imaginaţie,jocuri de atenţie, jocuri de memorie, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de creaţie.

Ca valori ale jocului putem enumera:

- perfecţionarea senzaţiilor şi percepţiilor,

- dezvoltarea spiritului de observaţie, a spritului de iniţiativă,

-dezvoltarea spiritului de echipă, a spiritului de competiţie,

- exersarea atenţiei şi a imaginaţiei,

TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

 
        Conceptul de motricitate este definit ca exprimand o însușire a ființei umane înnăscută și
dobandită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni și
externi, sub forma unei mișcari.
        Motricitatea reunește totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreținarea relațiilor cu
mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive.
Este vorba de actele motrice realizate prin contracția mușchilor scheletici.
 
 Conceptul de activitate motrica
 
        Putem considera în sinteza ca activitatea se prezintă ca un sistem complex, constituit din
subsisteme (acțiuni) reglate în mod sinergic în scopul realizării unei activități eficienta.
        Activitatea reprezintă o succesiune de acțiuni, cu o arhitectură specifică, organizată
ierarhic în operații și acte sau gesturi.
        Activitatea motrică este unitară, constientă, bazată pe anticipare și susținuta de o
motivație consistentă. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai
dese situații poarta “marca” personalității individului.
        “Secvența motorie a finalității este pregatită și cu ajutorul a numeroase componente
intelectuale ce țin de organizarea percepției, dirijarea prin limbaj sau rezolvare algoritmică și
curistica a sarcinilor motrice”.
        În sinteză, definim activitatea motrică drept proces al satisfacerii unei necesităti (cerința
functională) sau, din perspectiva structurală, o mulțime de acțiuni, operații, acte sau gesturi
orientate în vederea împlinirii unui anumit obiectiv. Prin urmare, teoria activităților motrice
corespunde un sistem de cunostințe referitoare la originea, esența și legile efectuării
mișcărilor, evidențiate în teoriile biologice, psihologice, fizice și sociale care au studiat și
studiaza omul în mișcare din perspective particulare, specifice lor.
  Motricitatea-familie de termeni

              Datorită complexității continutului și formelor motricității, analiza acesteia se poate
realiza în special , în scop didactic numai prin intermediul substructurilor sale: actul, acțiunea și
activitatea motrică. Aceste componente reprezintă micro-, mezo și macrostructura mișcării,
nivelului de structurare și integrare ce alcătuiesc un sistem funcțional ierarhic.
             Descompunerea mișcărilor în aceste secvențe este realizată cu două intenții : prima, de a
elimina noțional si acțional componentele mișcărilor și a doua, pentru a oferi posibilitatea
practică de construcție efective a acestora.
              În sinteză, studiul motricității în literatura de specialitate se realizează din perspectiva
structurală și din perspectiva funcțională care privește motricitatea ca pe o necesitate, care face
ca sistemul sa fie viabil, să se dezvolte, să se regleze.

Capacitatea motrică cuprinde:

 
       - componente stabile: aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice, structuri
operaționale, cunoșținte, experienț;
       - componentele de stare: motivație, stări emoționale, care pot favoriza, reduce sau bloca
exprimarea capacității motrice.
        Analizele întreprinse au dat o intelegere foarte largă termenul de “aptitudine” totală, care
ar cuprinde urmatoarele părți:
       a) capacitatea psihică
       b) capacitatea perfectă
       c) efectuarea eficientă a mișcărilor corpului, începând cu statul în picioare, mersul,
alergare, până la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport
       d) atitudine corectă a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular și capacitate de
control.
        Capacitatea motrică, reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice,
condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, indicii morfo-funcționali, procesele
psihice și procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate și reciproc condiționate,
având ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunilor și actelor solicitate de condițiile specifice în
care se practica motrice.
         Calitatea motrică este definită ca “aptitudine a individului de a executa mișcari cu indici
de viteză, forță, rezistență, îndemânare, etc”.

Mecanismele fiziologice ale motricitatii

 
        În acest ansamblu un rol esențial îi revine axului cerebrospital cu sistemul sau de
conducere periferică senzitivo-motorie atașat pe de o parte structurilor receptoare și, pe de
altă parte, structurilor efectoare.
        Unul din reflexele importante care asigură poziția ortostatică, menținerea tonusului
postural este reflexul miotatic, prin componența sa statică; fusurile neuromusculare sunt
stimulate de forța gravitațională prin întinderea lor și trimit impulsuri segmentului medular de
unde, prin neuronii alfa, declanșează comenzi ce determină o activitate motorie permanentă a
mușchilor extensori. Spre deosebire de celelalte reflexe, acesta nu reprezinta fenomenul de
adaptare și, în consecință, menține neschimbată lungimea mușchiului și poziția normala a
segmentelor.  Adaptarea la întindere ar fi urmată de scaderea tonusului muscular și de
tulburarea profunda a funcției motorii. Datorită structurii bineuronale și monosinaptice,
reflexul miotatic are latența scurtă, nu iradiază și este lipsit de postdescărcare, sumatie si
ocluzie. Astfel se explica si rezistența sa mare la oboseala.
        Reacții de echilibrare și reechilibrare. Bază motricității, reflexele spinale nu sunt
suficiente pentru a explica ajustările motorii ale posturii sau diversele redresări de poziție.
Reflexări statice și statokinetice intervin în urma schimbărilor accidentale ale poziției
corpului, restabilirea echilibrului. Informațiile pentru aceste ajustari provin fie din sfera
somestezica generală, fie din zona labirintului membranos, sensibil la pozițiile capului, la
accelerările lineare sau circulare. Aceste reflexe complexe, inlantuite, au structurile
responsabile în trunchiul cerebral, respectiv in substanta reticulată și nucleul roșu; acestea
elaborează comenzi care conduc la variații de tonus și mișcări adecvate de rechilibrare.
        Reflexele de redresare optică asigură repoziționarea capului pe baza controlului vizual
ce detectează poziția anormală a acestuia în spațiu. Ele intervin în timpul căderii libere a
corpului pe baza activității centrilor vizuali corticali și a celor oculocefalogiri.
        În cazul în care corpul se deplasează activ sau pasiv, stabilizarea acestuia în mișcare se
realizează prin reflexe statokinetice, de anticipare a pierderii posturii și de repoziționare
 segmentară. Rezumând se poate considera ca mișcarea se produce pornind de la procesarea
informației în etapa identificării stimulilor, este ales un program motor general în etapa de
selecție a raspunsului, din memoria de lungă durată în etapa de programare a raspunsului
programul este pregatit pentru “start”. Acesta include o serie de parametri definitorii pentru
execuția mișcării: viteza mișcării, amplitudinea sa, direcția de deplasare a segmentului,
gradul de încordare musculară.
        Succesul deprinderilor performante depinde deseori de modul în care subiectul
detectează, percepe și utilizează informația senzorială relevantă. Aceasta informare post-
factum este esența controlului in “bucla inchisă”.
        Adolescentul din punct de vedere funcțional, structurile de coordonare ale sistemului
neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea efectuării actelor și acțiunilor
motrice și în reglarea superioară a acestora. Reacțiile mimice, gestuale se controlează
voluntar din ce în ce mai bine, capacitatea de stăpânire a acestora devenind activă.
        Răspunsurile motrice devin complexe și nuanțele pe fondul dezvoltării abilitaților de  a
sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficienta.
        Adolescentul își evaluează șansele de reusită și face predicții plauzibile în ceea ce
privește performanțele motrice proprii. (Dragnea, pag. 33-130, 1999).

În cadrul orelor de educație fizică se urmărește întărirea stării de sănătate a elevilor,

cresterea rezistenței organismului la factorii de mediu, dezvoltarea fizică armonioasă,
dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, inițierea în practicarea unor ramuri de sport,
dezvoltarea calităților morale si de voință.
Folosirea jocurilor dinamice, a ștafetelor și a traseelor applicative în lecție de educație
fizică se impune cu necessitate, la toate ciclurile de învățământ, dacă luăm în considerare
valențele instructive-formative pe care le au aceste mijloace. Emulația create prin folosirea
acestor mijloace antrenează întregul colectiv de elevi.

Jocurile dinamice correct selcționate pot fii folosite în orice verigăa lecției (parte), ele
pot fi un bun reglator emotional, un factor care permite compararea posibilităților motrice între
coechipieri și totodată, este un stimulant al activității.
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe
linia motricităţii. Prin repetări numeroase, efectuate sistematic şi continuu, în structuri
neschimbate, mişcările componente ale unei acţiuni motrice ajung la un grad înalt de
perfecţiune, ceea ce va permite ca deprinderea respectivă să poată fi realizată cu uşurinţă şi
precizie, cu cheltuială minimă de energie, şi fără a fi necesară participarea directă a conştiinţei.

Deprinderile motrice sunt lanţuri de reflexe condiţionate, complexe, care se bazează pe

legături multiple între zonele corticale vestibulare ale vorbirii, ale vederii, ale celorlalţi
analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi.

Aceste legături care se realizează, se formează între cele două zone de pe scoarţa
cerebrală respectiv zona senzitivă şi zona motorie sunt sisteme de legături temporale, elaborate
şi consolidate prin exersarea deprinderii respective.

Putem concluziona că deprinderea motrică este un act voluntar care, prin exersare în aceleaşi
condiţii, se automatizează asigurând un randament superior de precizie, stabilitate, cursivitate,
expresivitate, rapiditate, coordonare, uşurinţă, cu un consum redus de energie nervoasă şi
musculară. Profesorul trebuie să corecteze deprinderile motrice dobândite anterior şi să
formeze altele noi, prin procesul de predare-învăţare. Aceasta îi va informa pe copii prin
intermediul demonstraţiei şi a explicaţiilor despre elementele de conţinut ale deprinderii, apoi
va organiza exersarea globală sau fragmentară a deprinderii însoţită de corectări, ajutor şi
sprijin.
Deprinderea se va repeta până la realizarea parametrilor de corectitudine şi eficienţă
stabiliţi şi atunci deprinderea respectivă se va putea introduce în combinaţii de elemente,
structuri de elemente sau mişcări, realizându-se astfel consolidarea ei. Introducerea unei
deprinderi noi învăţate în cadrul jocurilor, a ştafetelor sau a parcursurilor aplicative,
combinându-se cu celelalte deprinderi motrice însuşite anterior realizează practic consolidarea
deprinderii respective. Conţinutul unei deprinderi motrice presupune o anumită structură,
succesiune a mişcărilor, direcţie, o anumită amplitudine a mişcărilor, ritm şi intensitate de
lucru.

Profesorul trebuie să cunoască în amănunt conţinutul şi structura fiecărei deprinderi motrice

pentru a putea dirija procesul de predare învăţare şi consolidare corect şi eficient.

Caracteristici ale deprinderilor motrice.

Deprinderile motrice prezintă următoarele caracteristici subliniate de către M. Epura ( Bucuresti

1993) astfel:

1. Deprinderile reprezintă componente ale conduitei voluntare a omului, fiind formate în mod
conştient.
2. Deprinderile realizează modificarea calitativă a execuţiilor obţinute ca urmare a exersării
mişcărilor.
3. Deprinderile conţin structuri de mişcări coordonate, într-o anumită succesiun ,direcţie, ritm şi
amplitudine.
4. Deprinderile au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a indicatorilor care
con¬stituie elementele informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor.
5.Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă.
6. Stabilitatea relativă în condiţii constante şi plasticitate în condiţii variabile.
7. Sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudini motrice, motivaţia, nivelul
instruirii, aprecierea si autocontrolul rezultatelor.

Pe lângă aceste caracteristici se poate adăuga faptul că automatizarea lor, completă sau
parţială, v-a conduce la economie de energie nervoasă şi concentrarea atenţiei subiectului către
rezul¬tatul acţiunii motrice, şi nu pe partea de execuţie, de realizare aacesteia.

Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980) sintetizează caracteristicile deprinderilor motrice scoţând în

evidenţă următoarele aspecte:

1. Unicitatea şi ireversibilitate.
 Fiecare acţiune motrică se caracterizează prin anumiţi parametri ai execuţiei, deşi aparent,
la fiecare repetare, se reia aceeaşimişcare. Ireversibilitateaeste dată de imposibilitatea
efectuării deprinderii prin modificarea succesiunii actelor sau acţiunilor motrice
componente.

2.înlănţuirea (combinarea) elementelor componente ale deprinderii - acestea se succed într-o

ordine precis determinată, care asigură manifestarea lor eficientă

3.Originalitatea execuţiei - deşi se pot automatiza, deprinderile se caracterizează şi prin

posibilitatea adaptării lor la anumite condiţii de mediu.

Etapele formării deprinderilor motrice.

Literatura de specialitate prezintă etapele de formare a deprinderilor motrice de natură

fiziologică (iradierea, concentrarea excitaţiei, realizarea stereotipului dinamic), psihologică
(formarea reprezentării, învăţarea segmentară sau analitică, organizare şi sistematizare,
sintetizare, automatizare), metodică (familiarizarea, învăţarea, mişcările inutile, consolidarea,
perfecţionarea).

EDUCAȚIA FIZICĂ UNIVERSITARĂ

Educaţia fizică universitară trebuie privită nu numai ca o modalitate de a educa

deprinderi şi priceperi motrice sau o anumită tehnică sportivă, ci ca o componentă a unui process
de instrucţie şi educaţie de mare complexitate, cu prelungiri adânc implantate în activitatea
viitorului licenţiat.
Apreciem că este necesar să studiem cu atenţie posibilitatea orientării conţinutului
programei analitice – domeniul educaţie fizică şi sportivă, plecând de la cerinţele biologiceale
fiecărei specializări, asigurând absolventului o pregătire specifică profesiei pentru care se
pregăteşte; în acest fel considerăm că se pot stabili corelaţii directe între conţinutul programei
analitice, probele şi normele de control în sistemul de educaţie fizică universitară.Ultimii aniau
fost marcaţi de sporirea interesului oamenilor pentru practicarea exerciţiilor fizice sub forme
diferite începând de la mers, alergare, excursii – drumeţii, mers pe bicicletă, schiul şi ajungând
până la programe intense de antrenament în sălile de forţă, fitness sau bazinele de înot, toate în
scopul întăririi şi păstrării sănătăţii cât şi a afirmării personalităţii individuale.
Modernizarea procesului de învăţământ implică găsirea celor mai eficiente căi, mijloace şi
procedee pentru realizarea înaltelor performanţe în domeniu. De aceea, domeniul educaţie fizică
universitară, trebuie să aibă contribuţia cercetătorului, a omului de ştiinţă în vederea găsirii celor
mai adecvate mijloace şi metode de lucru. Multe domenii de activitate de o mare eficienţă se
bucură de profesiograme prin care se analizează ştiinţific întregul proces de desfăşurare a
activităţii respective.
Abordarea lecţiilor de educaţie fizică poate fi de la nivelul unei lecţii de iniţiere până la
perfecţionarea şi valorificarea sistemului de deprinderi specific unei ramuri de sport. Autonomia
studentului este cu predilecţie cultivată exprimată prin modalităţi de pregătire a organismului
pentru efort până la arbitrajul unei competiţii sportive bilaterale în timpul lecţiei.

Parcurgerea conţinutului programei analitice specific disciplinei educaţie fizică, asigură

o continuitate a procesului instructiv-educativ de la nivelul învăţământului preuniversitar, în
vederea realizării obiectivelor generale ce vizează întărirea capacităţii şi obişnuinţei de a practica
independent exerciţiul fizic. Activitatea practică în domeniu, face distincţie între noţiunea de
educaţie fizică şi noţiunea de sport, reliefată atât prin conţinut, cât şi de obiectivele pe care le
urmăreşte fiecare:
• metodele şi mijloacele educaţiei fizice sunt specifice ramurilor sportive cuprinse în programa
analitică şi atent triate pentru îndeplinirea obiectivelor intermediare şi finale, prin sport, se caută
educarea şi formarea unor priceperi şi deprinderi specifice ramurii de sport practicată;
• în activitatea de educaţie fizică caracterul formativ este prioritar, de fructificarea a condiţiei
fizice individuale iar în sport prioritară este valorificarea nivelului ridicat de manifestare a
capacităţilor motrice, a condiţiei fizice competiţionale;
• fiind o activitate instituţionalizată şi obligatorie, participarea studenţilor la activitatea de
educaţie fizică, nu este condiţionată de nivelul de manifestare a condiţiei fizice individuale,
aceasta se desfăşoară pe grupe de studiu profesional, în timp ce practicarea unei ramuri de sport
presupune o atentă selecţie a practicanţilor în funcţie de nivelul de manifestare a capacităţilor
motrice şi se poate desfăşura individual sau cu un număr mic de participanţi;
• activitatea de educaţie fizică este condusă şi îndrumată de un cadru didactic de specialitate (prin
planificarea realizată alege cele mai eficiente mijloace şi dozează efortul în funcţie de nivelul de
exprimare motrică al fiecărui colectiv), pe când practicarea unei ramuri sportive se poate realiza
şi în mod independent.

Metode şi mijloace

Tot mai mulţi specialişti în domeniul educaţiei fizice şi sportive, folosesc noţiunea de
capacitate motrică în defavoarea noţiunii de calitate motrică. Dacă în urmă cu ani, s-a trecut de la
folosirea conceptului de calităţi fizice, la cel de calitate motrică, prin generalizarea conceptului
de calitate motrică, raportul fizic–motric nu a fost afectat cel puţin din punct de vedere al
conţinutului, care este esenţial, astăzi specialişti consideră că, noţiunea de capacitate este o
rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de
învăţare şi de exerciţiu, ce poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu sau atrofiată prin
insuficienta utilizare, factor des implicat, decât diminuarea fiziologică legată de vârsta.
Structural capacităţile motrice sunt alcătuită din: capacităţi motrice condiţionale,
capacităţi motrice coordinative şi capacităţi motrice intermediare.
Capacităţile motrice condiţionale reprezintă capacităţile motrice ce sunt dependente de condiţia
fizică şi se bazează pe resursele energetice din muşchi şi mecanismele care reglează
debitul energetic (viteza, forţa şi rezistenţa).
Capacităţile motrice coordinative se exprimă în sfera gesticii şi facilitează învăţarea motrică
fiind legate de procesele de organizare, control şi reglare a mişcării, o bună coordonare
reprezintă condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a programului motor stabilit.
Capacităţilor motrice intermediare cuprind: supleţea musculo – ligamentară reprezintă
capacitatea de a se adapta cu uşurinţă la variaţiile de lungime impuse de mişcări; supleţea neuro–
motrică trebuie înţeleasă în mod similar cu supleţea musculo–ligamentară, prin capacitatea
sistemului neuro–motric de a trece de la starea de excitaţie la starea de inhibiţie şi invers uşor şi
în mod gradat, păstrând permanent controlul asupra mişcării; supleţea articulară sau mobilitatea
articulară este interpretată ca fiind capacitatea aparatului osteo–articular de a realiza amplitudini
unghiulare variate în limitele funcţionale proprii fiecărei articulaţii.

Îndeplinirea obiectivelor disciplinei educaţie fizică se realizează prin aplicarea unor

măsuri din partea cadrului didactic ce vizează: preocuparea permanentă pentru dotarea şi
utilizarea cu eficienţă a materialului sportiv; măsuri metodice şi organizatorice în derularea
activităţilor didactice.
Metodele utilizate lecţie de lecţie în vederea stabilirii acestor deziderate ale educaţiei
fizice au fost şi sunt: ca metodă de lucru - metoda repetării şi metoda de cercetare particulară -
metoda observaţiei concretizată în fişele de observaţie ale fiecărei grupe de studiu profesional.
Creşterea eficienţei şi intensităţii lecţiei de educaţie fizică, prin repetare oră de oră, se realizează
prin utilizarea metodelor: metoda lucrului frontal, metoda lucrului ,,pe ateliere” şi metoda
lucrului în circuit.
Mijloace pentru dezvoltarea capacităţilor condiţionale – Viteza
V1 luarea unor poziţii (corpul integral sau diferite segmente) la semnale sonore stabilite
diferenţiat pentru fiecare poziţie, timp de lucru 30”; formaţii de lucru 4 linii de câte x studenţi.
V2 parcurgerea unei distanţe, 3 repetări pe distanţa de 15 – 20 m, tempo 75% - 100%, pauza
revenirea la locul de plecare.
V3 alergare uşoară pe loc cu ridicarea bruscă a genunchilor la piept, la semnal sonor, din
formaţie coloană de gimnastică, timp de 10”.
V4 alergare cu start din diferite poziţii (înainte, culcat pe spate - faţă, şezând încrucişat, cu
spatele pe direcţia de alergare, etc.) la semnal sonor sau vizual, pentru fiecare poziţie câte dou ă
repetări pe distanţa de 15 – 20 m, formaţia de lucru coloane câte 4 la linia de start, pauza
revenirea la locul de plecare.
V5 pase în doi de pe loc cu două mâini, de la piept, cu mingia de cauciuc, distanţa 3 – 5 m,
tempo maxim, timp de lucru 30 – 40 sec, formaţii de lucru pe perechi.
V6 pase cu două mâini de la piept, din joc de gleznă pe loc, în formaţie de p ătrat, 3 – 5 m
distanţă între studenţi, tempo maxim, se repetă de 2 – 3 x spre dreapta şi de 2 –3 x spre stânga,
pauza 15 – 20 sec, formaţia de lucru – n pătrate.
V7 conducerea mingii de cauciuc, pe loc, din poziţia fundamentală medie, cu mâna îndemânatică
şi cu cea mai puţin îndemânatică, tempo maxim, 2 – 4 repetări a câte 15 – 20 sec, pauză 20 – 30
sec, formaţia de lucru în linie pe câte 4 rânduri.
V8 alergare pe distanţa de 20 m cu plecare din sprijin ghemuit la semnal sonor, tempo 100%,
câte 2 – 4 repetări, pauza revenirea la locul de plecare, formaţia de lucru 4 coloane a câte n
studenţi.
V9 alergare pe 20 m, din stând, tempo 100%, câte 4 – 6 repetări, pauză revenirea la locul de
plecare, formaţia de lucru 4 coloane câte n studenţi.
V10 alergare cu handicap de 2 – 4 m pe distanţa de 15 – 20 m, cu plecare din stând cu spatele la
direcţia de deplasare, la semnal sonor, tempo 100%, 4 – 6 x, pauză revenirea la locul de plecare.
V11 alergare de viteză cu start din picioare pe distanţa de 50 m, tempo 100%, 1 - 2 x,pauz ă 3 - 5
min (contracronometru). Probă de control.
Mijloace pentru dezvoltarea capacităţilor condiţionale – Forţa
F1 sprijin culcat înainte, îndoirea alternativă a braţelor cu trecerea greutăţii pe braţul îndoit, 4 - 6
x, pauză 15 sec.
F2 culcat înainte, palmele pe banca de gimnastică, îndoirea şi întinderea braţelor, cu desprinderi
bruşte de pe sol , 4 – 6x, pauză 15 sec.
F3 stând cu faţa spre scara fixă ( apoi cu umărul) apucat cu braţul de şipcă din dreptul umărului,
braţul îndoit, tragere spre scara fixă şi depărtare, prin împingere, 6 - 8 x, pauză 10 - 20 sec.
F4 ghemuit cu sprijin, spatele la scara fixă, urcare cu picioarele din şipcă în şipcă, până în stând
pe mâini cu vârfurile picioarelor sprijinite pe şipcă, îndoirea lentă a braţelor şi întinderea lor
rapidă, apoi revenire în ghemuit, 2 - 3 x, pauză 20 sec.49
F5 culcat înainte, apucat cu braţele întinse de prima şipcă a scării fixe, tracţiune în braţen (5 şipci
pe rând), alunecând pe sol, şi revenire prin împingere în braţe. La fel în poziţia culcat pe spate, 2
- 3 x, pauză 30 sec.
F6 ghemuit cu palmele pe sol, deplasare înainte şi înapoi cu ajutorul braţelor şi picioarelor, 4 - 6
x, pauză 15 sec.
F7 înainte culcat, palmele sprijinite în dreptul umerilor, întinderea lentă a braţelor şi extensia
trunchiului, trecerea pe genunchi pe călcâie şezând înapoi, revenire în poziţia de plecare, 4 - 6 x,
pauză 10 - 15 sec.
F8 sprijin ghemuit, întinderea picioarelor înapoi, prin deplasare cu vârfurile şi revenire în
ghemuit, de 6 - 8 x, pauză 15 sec.
F9 stând depărtat cu braţele lateral, îndoirea genunchilor şi revenire în stând depărtat, 6 - 8 x,
pauză 10 sec.
F10 stând cu mâinile pe şolduri, sărituri ca mingea pe ambele picioare, 8 - 10 x, pauză 10 sec.
F11 sărituri de pe un picior pe celălalt, de pe loc şi din deplasare, 8 - 10 x, din deplasare pe
distanţa de 10 – 15m, 4 – 6 x, pauză 20 sec.
F12 sărituri în lungime de pe loc, 6 - 8 x, pauză 20 sec.
F13 sărituri succesive pe ambele picioare, câte 3 - 6 sărituri, 3 - 6 x, pauză 20 sec.
F14 şezând, cu un picior îndoit, celălalt întins, arcuirea trunchiului cu ducerea braţului opus
întins, schimbarea picioarelor şi revenire, 6 - 8 x, pauză 15 sec.
F15 şezând picioarele întinse, sprijin înapoi, ridicarea genunchilor la piept şi revenire, 8 -10 x,
pauză 15 sec.
F16 culcat dorsal, braţele întinse în prelungirea trunchiului, ridicarea picioarelor la verticală şi
coborârea lor, 5 - 7 x, pauză 15 sec.
F17 aşezat pe genunchi cu braţele lateral, extensia trunchiului şi revenire, 8 - 10 x, pauză 15 sec.
F18 culcat facial, braţele întinse în prelungirea trunchiului, ridicarea trunchiului în extensie cu
braţele lateral şi revenire, 6 - 8 x, pauză 15 sec.
F19 culcat facial cu mâinile la ceafă, fixat de glezne de un partener, extensie de trunchi şi
revenire, 2 - 3 × 15 - 20 repetări, pauză 15 sec.
F20 stând, trecerea în sprijin ghemuit, aruncarea picioarelor înapoi în sprijin culcat facial,
revenire în sprijin ghemuit, ridicare în stând, 10 - 12 x, pauză 20 sec.
F21 stând, faţă în faţă, apucat de mâini împingeri alternative cu opunerea de rezistenţă, 2 - 4 x,
pauză 20 sec.
F22 săritură în lungime de pe loc, 2 repetări una după alta, probă de control.
F23 tracţiuni în braţe la bara fixă, 1x; Probă de control.
F24 din culcat dorsal, ridicarea trunchiului la verticală (90º) contratimp 30 sec, mâinile duse la
ceafă, coatele depărtate. Probă de control.
Mijloace pentru dezvoltarea capacităţilor condiţionale – Rezistenţa
R1 mers vioi pe distanţa de 200m, 4 - 6 x, pauză 30 sec.
R2 alergare uşoară, tempo ¼, distanţa de 400 – 600 m, pauză 60 sec, grupe de câte 8 – 10
studenţi.
R3 alergare uşoară alternată cu mers, 200 m alergare uşoară + 150 – 200 m, mers total distan ţă
1000m, pauză până la revenirea pulsului la 120 - 130 bătăi/min, 2 repetări, grupe valorice de 10
studenţi.
R4 sărituri pe şi peste diferite obstacole, executate în torent, în serii de 4 - 6, pauză 30 – 45 sec.
R5 pase cu două mâini de la piept, cu alergare unde se pasează 30 sec, se repetă de 4 - 6 x, pauză
30 sec, şiruri de câte 5 studenţi faţă în faţă.50
R6 conducerea mingii în diferite direcţii, pe distanţe sau durate diferite, distanţa 25 – 30 m, 3 - 5
repetări, pauză de 30 sec, 6 coloane .
R7 executarea unor acţiuni motrice în cadrul unui parcurs aplicativ pe anumite distanţe şi
repetarea lor de mai multe ori.
R8 alergare cu genunchii sus, alternată cu joc de glezne pe distanţe diferite şi durată mare.
R9 alergare între diferite marcaje cu schimbarea rapidă a direcţiei de alergare, numărul de
repetări mai mare ca de obicei, pauză până la revenire.
R10 alergare de durată 500 m fetele şi 1000 m băieţi.( contratimp). Probă de control.
Mijloace pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative – Capacităţi coordinative
CC1 stând, ridicare pe vârfuri, coborâre pe călcâie, cu diferite poziţii de mişcări de braţe,
îndoirea trunchiului înainte cu ducerea braţelor lateral, 10 - 12 x, pauză 15 sec, formative de
lucru coloana de gimnastică.
CC2 stând, deplasare înainte şi înapoi cu diferite mişcări de braţe la fiecare pas, 20 – 25 m, 2 - 4
x, pauză 15 - 20 sec, coloană de gimnastică.
CC3 stând - rotare de braţe înainte, urmată de ghemuire, revenire în stând cu rotare de braţe
înapoi, 6 - 8 x, pauză 15 sec.
CC4 mers în echilibru pe banca de gimnastică, mers pe vârfuri, deplasare cu pas încrucişat peste
bancă, mers pe bancă şi sărituri peste obstacole aşezate pe bancă, 4 - 6 x pentru fiecare exerciţiu,
pauză 25 sec.
CC5 stând cu o mingie în mâini, aruncarea şi prinderea ei deasupra capului, când mingea este în
aer, studenţii execută o sarcină motrică (genuflexiune,fandare, sprijin ghemuit etc), 6 – 10 x,
pauză 20 sec.
CC6 dribling cu mâna stângă şi dreaptă de pe loc şi din deplasare, 10 - 15 m, câte 4 – 6 x, pauză
15 sec.
CC7 sărituri la coardă de pe loc şi din deplasare înainte şi înapoi, 20 sec pe loc, 10 m din
deplasare, de 4 - 6 x, pauză 20 sec.
CC8 sărituri la coardă alternative pe un picior şi pe celălalt, 2 ×10 sărituri pe stâng/drept, pauză
15 sec.
CC9 alergare cu sărituri peste obstacole diferite ca mărime aşezate în ordine descrescătoare, 10 -
15 m, 4 - 6 obstacole, 6 - 8 x, pauză 20 sec.
CC10 ştafetă – rostogolirea unei mingii, sărituri din cerc în cerc, alergare printre jaloane, 15 -
20m, 4 - 6 x, pauză 25 sec.
CC11 alergare 20m, aruncarea unei mingii în perete, revenire cu predarea ştafetei, 5 - 7x, pauză
20 sec.
Mijloace pentru dezvoltarea capacităţilor intermediare – Supleţea musculară şi mobilitatea
articulară
SMA1 exerciţii de mobilitate speciale efectuate cu mare amplitudine, care se adresează
segmentelor ce iau parte la mişcarea propriu-zisă, executate liber, la aparate şi cu ajutorul
partenerului, de pe loc sau din deplasare, durata 4 – 8 minute;
SMA2 exerciţii de mobilitate specifice alergătorului de garduri, pentru ,,piciorul de atac” şi
pentru cel ,,de remorcă”, efectuate fără gard şi la gard, pe loc şi din deplasare, individual, 4
garduri, 6 – 10 minute, pauza revenirea la primul gard;
SMA3 treceri în poziţia de alergare peste gard pe podea/sol şi ridicări din această poziţie, linii
câte 6 – 10 studenţi, 8 – 10 x, 2 – 4 minute;
SMA4 piciorul de atac sprijinit, întins pe gard, răsucirea trunchiului cu aplecare spre piciorul de
remorcă, linii câte 4 studenţi, 8 – 10 x, 2 – 4 minute;
SMA5 piciorul de atac sprijinit, întins pe gard, aplecarea trunchiului peste piciorul de atac, se
schimbă piciorul pe gard, linii câte 4 studenţi, 8 – 10 x, 2 – 4 minute;51
SMA6 piciorul de remorcă sprijinit pe gard, în poziţia de lucru peste gard, aplecări ale
trunchiului spre piciorul de sprijin (atac), linii câte 4 studenţi, 8 – 10 x, 2 – 4 minute, pauza
revenirea dintre linii;
SMA7 exerciţii de mobilitate specifice săritorului în lungime, pentru ,,piciorul de atac” şi pentru
cel ,,de bătaie”, efectuate de pe loc (avântări rapide ale piciorului de atac şi păstrarea poziţiei
câteva zecimii de secundă, fandări înainte cu piciorul de atac în faţă) sau din uşoară alergare cu
uşoară desprindere de pe piciorul de bătaie, atenţie la lucrul braţelor, individual, în coloană câte
unul pe 40 – 50 m, 4 – 6 x, 2 – 4 minute, pauza revenirea la linia de plecare;
Concluzii
Prin specificul său, educaţia fizică favorizează implementarea noului raport cu efortul comun
profesor – student, astfel:
• profesorul are rol conducător la nivelul grupei, astfel încât studenţii să dorească să facă tot, nu
să facă tot ce vor, ducând la creşterea autorităţii sale;
• cadrul didactic este factorul principal în elaborarea, programarea şi conducerea procesului de
instruire;
• utilizarea într-un mod limitat a comenzilor;
• realizarea unui cadru adecvat pentru ca studentul să se manifeste liber, creator, să descopere, s ă
dovedească iniţiativă;
• crearea obişnuinţei studenţilor pentru lucru cu partener, în grup, în echipă în vederea stabilirii
unor noi relaţii de grup;
• studentul să fie obişnuit să se autoconducă, să se autoorganizeze;
• în procesul instructiv-educativ studentul alături de preluarea conţinutului instruirii trebuie şi să
colaboreze ca parte activă, în mod creator;
• activitatea ,,pe ateliere” se desfăşoară fără a exista o legătură de structură între ele dar având
mai multe sarcini suplimentare;
• împărţirea activităţii pe grupe valorice (tratarea diferenţiată);
• utilizarea exerciţiilor fizice cât mai simple care nu necesită intervenţia cadrului didactic;
• rezolvarea unor probleme de ordin educativ: prin întărirea disciplinei, creşterea interesului
pentru mişcare (mărirea indicatorului de bază – frecvenţa la ore), conştientizarea studenţilor
pentru executarea corectă a exerciţiilor fizice;
Bibliografie

1. Marina, M. (2008) – Jocuri pentru copii mici și copii mari . Cluj-Napoca. Ed. Risporint
2. Bota, Cornelia. (2000). Ergofiziologie. Bucureşti: Editura Globus.
3. Bota, Aura. (2006). Exerciţii fizice pentru viaţă activă. Activităţi motrice de timpliber.
Bucureşti: Editura Cartea Universitară.
4. Dragnea, Adrian şi Teodorescu – Mate, Silvia. (2002). Teoria Sportului. Bucureşti:
Editura FEST.
Site-uri vizitate:

http://www.studentie.ro
http://www.marathon.ase.ro
http://mariananu.wordpress.com
http://www.referat.ro
http://www.didactic.ro
http://www.doctor.info.ro/tae_bo_te_ajuta_sa_slabesti.html