-2019-

PROCESELE COGNITIVE ÎN
ACTIVITATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ

Educația fizică și sportul, domenii ce contribuie la fortificarea sănătății elevilor, ar trebui declarate
unele dintre domeniile prioritare în organizarea procesului educațional în instituțiile de învățământ.
  Dezvoltarea cognitivă se referă la liniile de evoluţie ale proceselor şi funcţiilor
cognitive/intelectuale.
 Intelectul reprezintă totalitatea proceselor, funcţiilor şi activităţilor psihice care
fac posibilă cunoaşterea, în timp ce inteligenţa este definită ca o aptitudine generală care face posibilă
adaptarea la mediu în situaţii foarte variate.
  Procesele psihice cognitive înglobează:
 • limbajul;
 • senzațiile;
 • percepțiile;
 • gândirea;
 • memoriea;
 • imaginația.
 

CAPITOLUL I
LIMBAJUL ÎN ACTIVITATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ

În educația fizică și sport limbajul deține primul plan, comunicării îi revine rolul important în
instruire și educație ținând cont de relațiile interpersonale: profesor- student, student-profesor, antrenor-
sportiv, arbitru-sportiv etc...
Numai enumerând funcțiile limbajului: cognitive, de comunicare, reprezentative, regulatorie,
expresivă, dialectică etc, înțelegem că fără comunicare, ca în orice activitate, atât în educație fizică cât și în
sport ar fi imposibilă realizarea progresului, performanței sau a măiestriei sportive.
Înțelegând că gândirea are loc numai prin intermediul cuvintelor, devine limpede că limbajul e strict
necesar în situațiile de învățare și perfecționare a deprinderilor și priceperilor motrice. Limbajul este un mod
și o funcție de exprimare a gândirii prin sistemul simbolurilor verbale, este un fenomen psihic specific
oamenilor, care se formează în copilărie.
În procesul instructiv educativ, limbajul are o deosebită însemnătate, el reprezentând mijlocul de
cunoaștere, comunicare și instrumentul dezvoltării personalității umane deoarece indică frumusețea, clarifică
lucrurile, descrie evenimentele, judecă faptele, exprimă emoțiile, creează imaginea și menține contactul
uman.
Atât în educație fizică cât și în sport rolul principal în instruire îl are profesorul sau antrenorul, de
aceea ar fi de dorit ca aceștia să posede un limbaj cu calități variate, claritate, expresivitate etc. Ca orice
activitate umană educația fizică și sportul au o terminologie specifică deosebindu-se astfel de alte activități
practice.
În lecția de educație fizică întâlnim două feluri de comunicare: verbală și nonverbală.
1.1 Comunicarea verbală folosește drept suport pentru mesajul care trebuie transmis, fiind prezent sub
formă de comandă, sugestie - comunicare simplă sau convingere. Comanda nu implică numai profesorul ci și
elevul de la care primește un feed-back prin limbajul motric. Prin intermediul explicației profesorul poate
apela la celelalte forme de limbaj (comunicare simplă, sugestie, convingere).
 Transmiterea informației, în special prin comunicare verbală, depinde modul concret în care se
folosește limbajul, de caracteristicile acestuia.
Reguli de transmitere a informației:
- volumul vocii care variază în funcție de situațiile create;
- ritmul vorbirii care trebuie să evite monotonia cu rol în susținerea demonstrației profesorului sau
elevului;
- tonalitatea vocii diferă în funcție de situație, cu o formă puternică în timpul conducerii lecției și una
scăzută în momentele de explicații, recomandări;
- articularea cuvintelor (dicția) foarte importantă pentru acuratețea mesajului;
- intonația cu rol în accentuarea sau nuanțarea unor momente din lecție sau dintr-o acțiune motrică.
Expunerea verbală se realizează prin limbaj și trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a
colectivelor de subiecţi. Această metodă se află în realitate prin cel puţin trei procedee metodice folosite în
educaţie fizică şi sport:
a) povestirea, cu eficienţă mai ales la subiecţii până la opt – nouă ani. Ea trebuie să fie „plastică”, sugestivă
şi să se bazeze pe elementele cunoscute de subiecţi.
b) explicaţia, se foloseşte la toate categoriile de subiecţi de peste zece ani. Pentru a fi eficientă, explicaţia
trebuie să îndeplinească următoarele patru condiţii:
- să fie clară;
- să fie logică;
- să fie concisă;
- să fie oportună.
Explicaţia urmăreşte precizarea unor noţiuni ale elevilor şi îmbogăţirea cu altele noi.
Caracterul emoţional al explicaţiei dezvoltă inreresul elevilor, îi stimulează la activitate, le crează buna
dispoziţie, le dezvoltă încrederea în forţele proprii.
Expresivitatea imprimă un caracter activ explicaţiei şi se realizează prin pronunţare corectă, intonaţie,
logica frazelor.
Corectitudinea şi claritatea explicaţiei formează la elevi reprezentări motrice adecvate, care asigură în
procesul învăţării legături între comunicarea verbală și nonverbală;
Concizia este o altă calitate a explicaţiei, care duce la surprinderea esenţialului activităţii în cuvinte puţine,
economisind astfel timp.
În relaţie cu demonstraţia, explicaţia poate avea următoarele „plasamente”:
- să urmeze demonstraţiei;
- să preceadă demonstraţia;
- să se realizeze concomitent cu demonstraţia ( mai puţin recomandată).
1. Metoda explicaţiei precede de obicei executarea exerciţiilor fizice cu scopul de a forma reprezentarea
mişcării, precizând în mod corect valoarea parametrilor mişcării ( muscular, temporal, spaţial). Se îmbină cu
matoda demonstraţiei în mod diferenţiat, în funcţie de tema lecţiei, vărsta şi nivelul de pregătire al elevilor,
condiţiile concrete de lucru.
2. Explicaţia prealabilă prezintă mişcarea în totalitatea ei şi surprinde structura mişcării prin indicarea
succesiunii elementelor componente, invocând legile anatomofiziologice şi biomecanice care acţionează,
precizând cerinţe metodice care asigură corectitudinea execuţiei şi procedeele de executare.
3. În explicaţia prealabilă se pot include noţiuni privind importanţa exerciţiului fizic care se execută în
ansamblul exerciţiilor din ramura de sport în care se încadrează, legătura cu alte exerciţii, noţiuni despre
ramura respectivă de sport, performanţe, recorduri;
4. Atunci când explicaţia se face concomitent cu execuţia, se referă la detaliile mişcării, la părţile
componente ale exerciţiului, analizând fiecare fază a exerciţiului;
5. Acest procedeu urmează de regulă explicaţiile prealabile, deoarece elevul trebuie să-şi formeze mai întâi o
imagine globală asupra exerciţiului de efectuat, pentru a cunoaşte exact modelul la care va ajunge el prin
învăţare;
6. Utilizarea metodei explicaţiei are ca rezultat dezvoltarea spiritului de observaţie al elevilor, orientarea
percepţiilor, formarea reprezentărilor ideomotorii, fornarea noţiunilor de educaţie fizică;
7. O problemă foarte importantă în legătură cu folosirea metodei explicaţiei este aceea a întinderii pe care o
ocupă în desfăşurarea lecţiei. Nu trebuie să uităm că în lecţia de educaţie fizică elevul învaţă cum să se mişte
şi face aceasta mişcându-se. Explicația orientează conştiinţa elevului în acţiunea motrică, pentru ca el să nu
exerseze mecanic, prin imitaţie, fără să înţeleagă. De aceea explicaţia nu trebuie să depăşească 8 – 10 minute,
dar pentru a fi eficace se impune o temeinică pregătire a conţinutului, condensarea cunoştinţelor într-o formă
concisă. Operativitata explicaţiei depinde de raţionalizarea conţinutului ei: în cuvinte puţine, explicaţia
trebuie să-i dea elevului mult ( esenţialul).
c) prelegerea, se foloseşte cu precădere în învăţământul superior. Ea poate fi întâlnită şi la clasele cu profil de
educaţie fizică şi sport, unde trebuie predate, prin prelegeri, cunoştinţe teoretice de specialitate.
La baza oricărei prelegeri ar trebui să stea o argumentare ştiinţifică a temelor abordate şi folosirea unei
terminologii corespunzătoare.
Conversaţia , se referă la dialogul permanent care trebuie să aibă loc între conducătorul procesului
instructiv – educativ şi subiecţi.
Bazându-se pe cunoştinţele însuşite de elevi în lecţiile anterioare, profesorul îi conduce prin întrebări spre
cunoştinţe noi. Această metodă orientează gândirea elevului spre activitatea analitico - sintetică, asigurând
formarea si fixarea cunoştinţelor.
Brain-stormingul, denumire preluată de la englezi ( brain = creier; storm = furtună, asalt), se deduce
că această metodă verbală se foloseşte pentru stimularea participării active şi ceatoare a subiecţilor în
dezbaterea unor probleme de instruire. In educaţia fizcă se foloseşte rar. Studiul individual trebuie îndrumat
de conducătorul procesului instructiv - educativ şi se realizează pe baza celor mai semnificative surse
bibliografice, despre problema sau problemele specifice instruirii la educaţie fizică şi sport.

1.2 Comunicarea nonverbală.

În activitatea de educație fizică un rol important îl are comunicarea nonverbală deoarece studenții
comunică cu colegii, cu partenerii în jocurile sportive, cu spectatorii aflați pe margine sau colegii scutiți,
comunică cu sine prin mișcare, gesturi. În sporturile de echipă fără comunicare prin mișcare, gesturi, nu ar fi
posibilă integrarea și obținerea unor performanțe (la nivel de sport de masă).
Deci, comunicarea nonverbală se realizează prin gesturi, mimică, postură, fiind prezentă pe tot
parcursul lecției de educație fizică. Poziția capului, a brațelor, gesturile mâinilor, sunt repere importante în
acestă variantă de comunicare.
Prin comportament expresiv dobândim informații despre indivizi, referitor nu numai la ce fac, ci și
prin ce manieră fac, după cum este mișcarea: "mânioasă", "vioaie", "grațioasă", "frumoasă", "puternică",
acest aspect "deconspirând", emoția reală a celui care acționează. Expresivitatea în activitatea sportivă,
atribuie un rol de seamă și fenomenului empatiei.
Uneori în timpul derulării procesului de instruire, intervenția profesorului prin intermediul limbajului
poate determina unele aspecte negative. Scopul sfaturilor, indicațiilor au fost de a forma o atitudine pozitivă,
de a cimenta încrederea individului implicat în procesul de instruire în forțele proprii, mobilizându-l spre
acțiuni active. Aceste indicații, uneori pot avea un efect invers, datorat faptului că profesorul transmite aceste
indicații prin dojană, cu nemulțumire, ducând la apariția unui excitant puternic, cu nivel mai înalt decât cel
optimal, sau poate chema în scoarța cerebrală inhibiția apărută ca reacție paradoxală la supraexcitare.
Asta nu înseamnă că profesorul trebuie să renunțe la indicații înainte de probele sportive cu note,
dimpotrivă indicațiile sunt formulate scurt, clar, spuse liniștit și cu încredere prin aceste aspecte limbajul
dovedind ca este liant în activitatea de educație fizică și sport.

Bibliografie:
- CÂRSTEA GHE., ,,Didactica educației fizice” Editura ANEFS, București,2000;
- DRAGNEA A., BOTA C., ,,Teoria activităţilor motrice” Ed. Didactică şi Pedagogică, București,
1999;
- EPURAN M., „ Psihologia educației fizice”, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1967;
- MITREA GHE., MOGOȘ AL,, „ Metodica predării educaţiei fizice”, Editura Stadion, Bucureşti,
1972;
- NEGULESCU I., „ Sistemul de comunicare interumană ”, Editura ANEFS, Bucureşti, 2007
- ȘERBĂNOIU D., „ Metodica educației fizice”, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004.