UNIVERSITATEA DE PETROL – GAZE DIN PLOIEȘTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI CU FRECVENȚĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

INFLAȚIA – DEZECHILIBRU MAJOR

AL ECONOMIEI DE PIAȚĂ

PROFESOR COORDONATOR LECT. UNIV. DR. CRISTU ALICE

Student: BĂJAN DANIEL

ANUL I, GRUPA: 50481

-2019-
 CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………3
Capitolul 1. Geneza și natura inflației ……….………………………………………...………4
1.1. Geneza inflației ………………………………………………………………………4
1.2. Natura inflației …………………………..……… ………………………………….4
1.3. Inflația contemporană ………………………………………….……………………5
Capitolul 2. Cauzele și formele inflației ………………………………..………………………6
2.1. Cauzele inflației ………………………………………….…………………………..6
2.2. Formele inflației ……………………………….…………………….………………8
Capitolul 3. Măsurarea inflației; intensități și sensuri ale procesului ……………............…9
3.1 Măsurarea inflației ……………..………………….…………………………………9
3.2. Intensitatea inflației și sensurile evoluției ei ……………………………………….10
Capitolul 4. Efectele inflației. Politici de combatere a inflației ……………………………..12
4.1. Principalele efecte ale inflației …..………………………………………………….12
4.2. Politici de combatere a inflației ..……………………………….………………..…13
Concluzii …………………………………………………………….……………………….…15
Bibliografie ………………………………………………………………….……………….…16

2
 Introducere

În acest referat vor fi abordate aspecte privind etapele apariției și evoluției inflației,
cauzele și formele inflației, măsurarea inflației, efectele inflației și politicile de combatere a
inflației.
Într-un prim capitol se va prezenta modul de apariție a inflației, structurat pe trei
subcapitole: geneza inflației, natura inflației și inflația contemporană. Cel de-al doilea capitol este
format din două subcapitole și cuprinde cauzele și formele inflației. Apoi, în capitolul următor,
vor fi arătate metode de măsurare a inflației, pentru ca în ultimul capitol să fie prezentate
principalele efecte ale inflației precum și politicile de combatere a inflației.
Inflația este un fenomen și un proces economico-social complex, care a devenit general și
persistent în epoca noastră. Ea se caracterizează prin creșterea relativ puternică și cumulativă a
prețurilor precum și deprecierea monetară materializată prin scăderea puterii de cumpărare a
banilor.
În acest referat se va analiza unul dintre cele mai perverse dezechilibre economico-sociale
actuale. În unele țări și perioade, inflația a fost, respectiv, este pericolul numărul unu al
dezvoltării și progresului economic. Dimpotrivă, în alte circumstanțe, politica de creștere
economică inflaționistă poate deveni un instrument util în mâna guvernelor.

3
 Capitolul 1. GENEZA ȘI NATURA INFLAȚIEI

Procesul inflaționist a apărut cu mult înainte ca știința economică să fi apărut, iar teoria
inflației s-a conturat mult mai târziu decât știința economică. Fiind înainte de toate un proces
monetar, precizarea naturii inflației se poate face în corelație cu formele istorice pe care le-a
îmbrăcat banii.
1.1 Geneza inflației
Inițial, inflația s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale
prețioase, acest proces fiind cunoscut în prezent sub denumirea de inflație monetaro-bănească.
Elementele definitorii ale acestei inflații sunt:
- separarea conținutului nominal al monedelor metalice de conținutul lor real;
- transformarea existenței aurului în moneda de aur;
- aglomerarea circulației de monede ieftine, fără valoare;
- scăderea puterii de cumpărare a monedelor falsificate.
Inflația banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de-a doua formă istorică de inflație.
În perioada formării economiei de piață în Europa, tinerele state au fost preocupate de lichidarea
haosului monetar specific epocii feudale târzii, haos ce a atins cote înalte în secolul al XVI-lea. S-
a acționat pentru sisteme bănești stabile și o circulație monetară sănătoasă, aceasta bazându-se pe
etalonul aur. Când banii de hârtie înlocuiau aurul monetar, se oglindea legile circulației banilor.
Într-o anumită perioadă, datorită insuficienței cantităților de mărfuri, circulația banilor a
început să se aglomereze. Dacă banii de hârtie depășeau cantitatea monedelor de aur acordată
pentru un produs, cumpărătorii se discreditau în fața vânzătorilor. Scăderea puterii de cumpărare
a banilor aflați în circulație, ducea la creșterea prețurilor. Inflația de acest gen apărea atunci când
cantitatea banilor o depășea pe cea a etalonului aur.
Prăbușirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflație: inflația banilor de
hârtie neconvertibili în aur. Ca urmare, în condițiile când singurele elemente de stabilitate și
normalitate monetară decurg din cursul forțat al banilor și din încrederea populației în buna lor
funcționare, inflația poate să apară ca un proces ce iese din cadrul normalului monetar, ce pune în
evidență un excedent de bani.
Formele pe care le-a cunoscut inflația banilor neconvertibili în aur și a celor neconvertibili
în general au fost și sunt destul de diferite în timp și spațiu. Ele s-au diversificat și mai mult pe
seama realităților din țările foste socialiste.
1.2 Natura inflației
Pe baza intereselor diferite ale grupărilor socio-profesionale și în limitele firești ale
cunoașterii și reflectării unui proces atât de dinamic și de complex, au fost elaborate numeroase
puncte de vedere cu privire la natura însăși a inflației.
Există autori care privesc inflația ca un proces general – atemporal și aspațial. Raymond
Barre sublinia că există inflație atunci când nivelul general al prețurilor este în creștere continuă,
mai mult sau mai puțin rapidă. Alți autori consideră că inflația constă în acea stare a economiei în
care crește continuu și anormal indicele general al prețurilor, atunci când are loc o creștere
suplimentară a prețurilor față de cea garantată și mai rapidă decât producția țării.
4
 Există numeroși specialiști care nu identifică inflația cu creșterea prețurilor, considerând-o
ca o formă de mărire a prețurilor. „Creșterea inflaționistă a prețurilor presupune o sporire a
prețurilor naționale mai puternică decât cea a prețurilor internaționale, o asemenea creștere având
efecte economice și sociale patologice pentru ansamblul economiei naționale” (J.M. Albertini).
În gândirea lui J.M. Keynes, inflația este considerată că o dată ce folosirea mâinii de lucru
a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investițiile va declanșa o tendință de
creștere nelimitată a prețurilor curente, oricare ar fi înclinația marginală spre consum. 1)
Promotorii neoliberalismului monetar abordează și explică inflația pe baza confruntării
specifice dintre mărimile nominale și cele reale, dintre nivelurile curente și cele viitoare ale
indicatorilor macroeconomici.
1.3 Inflația contemporană
Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, fapt ce
antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur și a celor neconvertibili în general și creșterea
durabilă și generalizată a prețurilor.
Inflația actuală continuă trebuie să rămână un proces de depreciere obiectivă a bunurilor
aflate în circulație. Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate
conștient de factori economici specializați. În acest context, mecanismul scăderii puterii de
cumpărare a banilor este unul specific banilor neconvertibili și a banilor de credit.
Inflația se manifestă ca o creștere generală și durabilă a marii majorități a prețurilor.
Creșterea este însă diferențiată pe categorii de bunuri economice, ca și pe servicii ale factorilor de
producție, pe diferite piețe teritoriale.
În sfera circulației monetare și marfare, inflația actuală semnifică un anume raport între
mărimea fluxurilor bănești și cea a fluxurilor reale. Aceasta semnifică excedentul masei
monetare față de oferta de satisfacere a nevoilor față de cea de producție.2)
Deoarece fluxurile bănești pot influența fie în sensul realizării echilibrelor
macroeconomice, fie în cel al apariției și adâncirii unor dezechilibre, inflația contemporană
devine ea însăși un dezechilibru monetaro-material. Cea mai evidentă formă de existență a
acestui dezechilibru constă în drenarea economiilor populației spre speculații aducătoare de profit
pe termen scurt, respectiv sustragerea lor de la investițiile productive.
Apărută la punctele de interferență dintre fluxurile reale și cele monetare, inflația apare ca
disfuncție acceptată de agenți economici, ca un rău necesar al creșterii economice. Mulți
specialiști consideră inflația moderată și controlată de organismele specializate drept răul cel mai
mic față de șomajul în masă, considerat răul cel mare.

______________________
1) Niță Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, București, 1997, p.439-440
2) Nistorescu P. Gheorghe – Economie politică partea a- II-a – Editura Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2009, p.57

5
 Capitolul 2. CAUZELE ȘI FORMELE INFLAȚIEI

În manuale și tratate, diferitele cauze ale inflației sunt analizate pe rând, fiecare dintre
acestea generând o formă specifică de inflație.
Inflația se reflectă de asemenea, în creșterea masei monetare în circulație într-un ritm mai
rapid decât creșterea producției și productivității muncii.
Inflația nu poate fi explicată printr-un raționament de tipul cauză – efect, ea este un
proces, o înlănțuire de fenomene care se influențează reciproc în antrenarea creșterii prețurilor în
ritmuri diferite.
2.1. Cauzele inflației
Pornind de la factorii nemijlociți care par la originea inflației distingem mai multe tipuri
de inflație:
- inflație monetară;
- inflație prin cerere;
- inflație prin ofertă.
a. Inflația monetară
Cauza monetară a inflației rezultă din faptul că, creșterea prețurilor se datorează creșterii
excesive a masei monetare în raport cu cantitatea de mărfuri pe piață. Creșterea masei monetare
este rezultatul emisiunii de monedă propriu-zisă cât și crearea de monedă scripturală de către
bănci prin finanțările bugetare, precum și imposibilitățile puterii publice de a controla emisiunea
de monedă de către băncile comerciale.
O altă cauză a excesului monetar poate fi și creșterea vitezei de circulație a întregii mase
monetare.
Alte cauze monetare pot fi cauze externe. Ele au fost și sunt alimentate, în multe țări, de
imensa masă de dolari și capitaluri financiare existente în alte valute care circulă fără control,
dintr-o țară în alta, și care se adaugă mijloacelor de plată interne, mărind peste necesar masa
acestora.
b. Inflația prin cerere
Una din cauzele principale ale inflației trebuie căutată în dezechilibrul durabil dintre
cerere și ofertă, în elasticitatea cererii, în creșterea ei, și rigiditatea sau involuția ofertei.
Inflația prin cerere înseamnă că prețurile sunt trase în sus prin fluxul efectiv al cererii și al
cheltuielilor. În mod normal, cererea trebuie să stimuleze creșterea producției, dar în situația când
creșterea volumului cererii efective nu determină o creștere proporțională a producției, a ofertei,
dar se manifestă în creșterea prețului, atunci avem inflație,
O altă cauză a inflației o reprezintă excesul creșterii de consum a populației. Creșterea
cererii populației poate să provină din economie și dintr-o creștere a salariilor, fără o creștere a
producției și productivității muncii.
În țara noastră, în această perioadă, asistăm în unele întreprinderi, societăți la fenomenul
de plată a salariilor fără prestare de muncă (pe perioada grevelor, demonstrațiilor). În acest caz,
fără să se fi prestat vreun serviciu, apare un excedent monetar fără corespondent real. El poate fi
compensat prin munca suplimentară a altor colective sau diminuării beneficiilor din economia
națională. Dacă nu se fac aceste lucruri, devine inflație.
6
 O altă cauză o reprezintă excesul cererii de stat. Avem în vedere aici cheltuielile bugetare,
în special cele militare, peste posibilitățile bugetare curente, suplimentând astfel cererea.
Cheltuielile militare sunt o premisă a inflației deoarece ele nu se concretizează într-o investiție, în
producție sau în servicii, care să ducă la creșterea producției și să mărească oferta pe piață, pentru
a contribui la echilibrarea raportului dintre cerere și ofertă. De asemenea, creșterea necontrolată a
cheltuielilor publice, finanțate printr-un deficit bugetar, este o cauză a inflației deoarece
contribuie la creșterea cererii comparativ cu oferta.
Dezechilibru dintre cerere și ofertă rezidă , în special, în insuficiența ofertei, penuria de
produse și servicii pe piață. Explicația penuriei trebuie căutată în primul rând în neajunsurile
producției, capacități de producție mici sau slab utilizate, organizarea defectuoasă, slaba
participare la muncă din diferite motive. De asemenea, condițiile climaterice pot influența
producția agricolă și poate cauza un deficit al ofertei.
c. Inflația prin ofertă
Dacă inflația deschisă, de tip clasic, este caracterizată printr-un exces de disponibilitate
monetară, respectiv un exces al cererii, inflația prin costuri este caracteristică inflației rampante.
Inflația prin costuri este datorată, după unele opinii, în special creșterii neîncetate a
sarcinilor întreprinderilor: sarcini salariale și sociale, sarcini fiscale, sarcini tehnice și comerciale.
Statul, crescând cheltuielile publice și sociale, este nevoit să sporească sarcinile fiscale, suportate
în cea mai mare parte de producție. Întreprinderile, adaugă la costurile de producție și sarcinile
fiscale ce le revin, mărind astfel prețurile. Subvențiile acordate de stat pentru susținerea anumitor
sectoare (agricultura) contribuie la majorarea costurilor și prețurilor, ridicând implicit costul
vieții.
Inflația prin costuri se produce și atunci când sub presiunea salariaților și sindicatelor,
nivelul mediu al salariilor crește mai repede decât productivitatea medie în economie. Pe măsură
ce prețurile și costul vieții urcă, sindicatele trebuie să negocieze, pentru a obține sporuri salariale
care să țină pasul cu creșterea calității vieții. Se consideră că întreprinderile al căror nivel de
activitate este ridicat, preferă să crească salariile decât să se confrunte cu greve care le afectează
producția și astfel pierderea piețelor.3)
Inflația prin costuri se produce și datorită creșterii importanței autofinanțării în activitatea
întreprinderilor. Cercetările arată că există o tendință la întreprinderi de creștere a costurilor și
prețurilor pentru a acumula rezerve care vor servi la autofinanțare. În condițiile creșterii
veniturilor salariale, blocarea prețurilor ar reduce marja de autofinanțare a întreprinderilor și deci
posibilitatea creșterii economice. Modernizarea echipamentului, finanțarea cercetării, inovația,
sunt indisolubil legate de apărarea unei marje ridicate de autofinanțare.
Creșterea cheltuielilor de publicitate și de promovare a mărfurilor, contribuie la creșterea
costurilor și prețurilor.

_____________________
3) Nechita C. Vasile, Economie politică vol. I, Editura Porto-Franco, Galați, 1992, p. 252

7
 O altă cale de creștere a inflației prin costuri este legată de evoluția în structura
consumului personal. Orientarea consumului spre servicii, contribuie la creșterea prețurilor,
deoarece în sectorul serviciilor, creșterea productivității muncii este mai lentă decât în alte
ramuri. În același timp, salariații tind să-și fixeze revendicările, tot mai mult ținând seama de
tarifele la servicii.
Creșterea prețurilor poate să aibă originea și în piața internațională. Creșterea prețurilor
materiilor prime de bază, ca și a tehnologiilor, influențează procesul inflaționist în toate țările.
2.2. Formele inflației
Inflația reprezintă creșterea prețurilor peste un anumit prag. Conceptul de stabilitate
economică și monetară a evoluat. În secolul trecut, prin stabilitate monetară se înțelegea o
creștere anuală a nivelului general al prețurilor egală cu 0. În anii `50, conceptul de stabilitate
monetară accepta o variație a prețurilor de 1,5-2%, iar mai târziu de 2,5-2,7%. Astăzi se vorbește
de inflație dincolo de o creștere anuală a prețurilor de 3,5%. În multe studii, inclusiv în
publicistica Fondului Monetar Internațional, creșterea anuală a prețurilor de 3,5-4,5% în țările
dezvoltate este inclusă în noțiunea de inflație medie.
Din punct de vedere al ordinului de mărime există astfel mai multe forme de inflație:
- inflația rampantă sau târâtoare este denumită inflația caracterizată printr-o creștere
medie a prețurilor de 3-4% anual;
- inflația deschisă este denumită inflația în care creșterea prețurilor evoluează între
5-10% anual;
- inflația galopantă – în care prețurile cresc cu peste 15% anual.
Între cele două războaie mondiale, actualele țări industrializate au cunoscut inflația
deschisă. În perioada actuală cunosc inflația ocultă (latentă, rampantă) mult mai puțin periculoasă
dar totuși neliniștitoare.
Totuși, în perioada postbelică au existat și inflații mai profunde, în special după anul
1970. Astfel, ritmul mediu anual de creștere a prețurilor la bunurile de larg consum a fost în
perioada 1961-1970 de 3,3%, în perioada 1971-1978 de 8,5%, în 1979 de 9,8%, în 1980 de
12,9%, în 1981 de 10,6% iar în 1982 de 6,9%.
După câțiva ani de creștere joasă, în anul 1989 rata inflației medii din țările industrializate
s-a mărit pentru al treilea an consecutiv, ajungând la 4,4% față de 3,4% în anul 1988. În țările din
Europa, inflația a sporit în special, datorită scumpirii importurilor, creșterii salariilor și măririi
impozitelor și taxelor.4)
Evoluția economică în aproape toate țările s-a acomodat în ultimele decenii, unei inflații
moderate. Totuși, se consideră că o rată a creșterii confortabilă, de ordinul de 5% anual a
produsului național brut nu poate să se acomodeze unei deprecieri monetare anuale superioare a
2-3%.

____________________________
4) Bojesteanu Elena, Moneda și bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București. 2011, p.84

8
 Capitolul 3. MĂSURAREA INFLAȚIEI; INTENSITĂȚI ȘI SENSURI
ALE PROCESULUI

Măsurarea intensității inflației a devenit, în ultimele decenii, o problemă pe cât de

actuală, pe atât de echivocă. În fond, este greu de spus, în fiecare perioadă sau în fiecare moment,
care este cantitatea de monedă care depășește oferta de bunuri economice, cantitate corectată de
viteza de rotație a banilor.

3.1 Măsurarea inflației

Cel mai corespunzător criteriu de măsurare a procesului inflaționist este ecartul
(decalajul) absolut și relativ dintre cererea solvabilă nominală (potență de factori politici-
guvernamentali), pe de o parte, și oferta reală de mărfuri și servicii, pe de altă parte.
Mărimea absolută a inflației, constă în diferența între cererea absolută nominală și
cantitatea reală de mărfuri și servicii, pe care le pot oferi efectiv agenții economici și pe care
aceștia le pot pune în circulație. Există un anume consens în a considera că dezechilibru
inflaționist înseamnă, un excedent de masă monetară de care dispun agenții economici și care este
neacoperit printr-o ofertă reală adecvată. Altfel spus, mărimea inflației poate fi măsurată prin
volumul acelor semne monetare care nu au acoperire în mărfuri necesare și dorite de populație.
Mărimea relativă a inflației reprezintă un raport procentual între mărimea absolută arătată
și masa ofertei reale de bunuri. Mărimile relative, la rândul lor, pot fi exprimate în indici. Pe baza
indicilor respectivi, se poate aprecia sensul evoluției procesului inflaționist (crescător,
descrescător, constant). Sensul crescător, respectiv creșterea ratei inflației se concretizează în
creșteri mai mari ale acesteia de la un an la altul.
Dimensiunea efectivă a ecartului arătat rezultă din însumarea presiunilor inflaționiste,
având semne contrare. Una pozitivă, dinspre masa monetară în circulație, alta negativă, dinspre
oferta de mărfuri și servicii necesare populației.
În prezent, inflația este măsurată prin următorii indici și coeficienți:
- indicele general al prețurilor sau deflatorul PIB (PNB);
- indicele prețurilor de consum;
- indicele costului vieții;
- modificarea puterii de cumpărare a banilor;
- devansarea creșterii indicatorilor macroeconomici.
De-a lungul deceniilor postbelice, s-a impus ca instrument principal de măsurare a
inflației indicele prețului de consum.
Indicele general al prețurilor de consum exprimă modificarea medie ponderată a
cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea
mijloacelor de subzistență, în concordanță cu nivelul și structura nevoii sociale.

∑(𝑄 ∗𝑃 )
𝐼𝑃𝐶 = ∑(𝑄0 ∗𝑃1 ) , unde:
0 0

 IPC = indicele prețurilor de consum;

 𝑄0 = reprezintă structura coșului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada
de bază;

9
 Motivele care au condus la o astfel de opțiune a factorilor de decizie (guvernamentali,
sindicali, patronali) pot fi reduse la următoarele: calcularea acestui indice beneficiază de o bază
informațională foarte largă și de o metodologie simplă și convenită între forțele active ale
societății; inflația este percepută de către consumatori prin creșterea prețurilor bunurilor tangibile
și a sporirii tarifelor de servicii.
În unele țări cu economie de piață, există organisme autorizate care calculează și
supraveghează acest indice. La prima vedere, IPC este doar un conținut pur statistic, de observare
și calculare a evoluției prețurilor. În realitate, acesta are un important conținut social-economic,
în legătură cu el diferitele categorii sociale și factori de decizie, exprimându-și interesul.5)
În primul rând PIC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reușitei sau
nereușitei politicii sale economice. Se știe că dinamica prețurilor exprimă mersul general al
economiei și al conjuncturii prețurilor. Or, guvernul este mandatat de societate să gestioneze
bine, cu răspundere, economia națională.
De asemenea, acest indice servește patronatului la negocierea cu sindicatele și salariații,
precum și la analizele comparate între dinamica prețurilor și cea a productivității muncii, ca și
pentru cunoașterea mărimii profitului. Sindicatele, pe de altă parte, urmărește în permanență
evoluția acestui indice deoarece mărirea lui afectează salariul real.
3.2. Intensitatea inflației și sensurile evoluției ei
Literatura de specialitate și limbajul cotidian abundă în atribute și sintagme prin care se
încearcă delimitarea diferitelor genuri de inflație după gradul intensității acesteia, care pot fi:
- inflație târâtoare;
- inflație moderată;
- inflație rapidă;
- inflație galopantă;
- hiperinflație;
- inflație cu două cifre.
Încadrarea intensității concrete a inflației într-un gen sau altul din cele arătate poartă o
puternică doză de aproximare și diferă de la o perioadă la alta, de la o țară la alta.
Creșterea neinflaționistă a semnificat și semnifică o inflație moderată (și controlată de
guverne și alți factori de decizie macroeconomică), însoțită de o rată de creștere relativ înaltă.
Oricum rata de creștere economică este mai mare decât cea a inflației. Suportul teoretic al ideii de
creștere neinflaționistă este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflației asupra dinamicii
economice. O astfel de relație cantitativă s-a manifestat în țările dezvoltate economic în deceniile
al 6-lea și al 7-lea, când la o rată medie a inflației mai mică de 3%, s-a înregistrat o creștere a
producției naționale de 4-6%.
Creșterea economică inflaționistă relevă sporul de producție națională însoțit de o rată a
inflației ce depășește acest spor. De pildă, în anii 1970-1980, în S.U.A. la o creștere medie a
prețurilor de consum cuprinsă între 5,8-12,6%, ritmul mediu anual de creștere a PIB a oscilat
între 1,8 și 6,1%.
Stagflația semnifică acea situație din economia unei țări care se caracterizează prin
inflație rapidă și prin lipsa de creștere notabilă a economiei; adesea prin ,,creștere zero” și prin
recesiune economică. În condițiile stagflației, producția regresează fără ca masa monetară să se
reducă, aceasta acoperind creșterile de prețuri începute anterior.
Termenul de slumflație sintetizează un declin economic, o scădere a producției naționale,
pe de o parte, și o inflație rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte.
__________________
5) Anghelache C., Voineagu V., Gheorghe M., Metode şi modele de măsurare a inflaţiei, Editura Economică, Bucureşti,
2013, p. 114

10
 În ultimul deceniu, în țările lumii – de la vest la est, ca și de la nord la sud – au fost
prezente toate oscilațiile posibile între aspectele cantitative ale inflației și cele ale dinamicii
economice. În același timp, sensurile oscilațiilor și dimensiunile concrete ale acestuia au fost
diferite de la o țară la alta. În țările dezvoltate economic, începând cu 1983 și până în 1990,
puține au fost cazurile de inflație mai mare de 4%. În schimb, în cele mai multe țări din America
Latină, Asia, Africa și mai ales în țările socialiste din Europa, s-a desfășurat o inflație la cote
alarmante și relativ puțin stăpânită de guverne. Un asemenea proces inflaționist a fost însoțit de
scăderi notabile ale producției, de stagnări a acesteia, rareori de creșteri economice moderate.
Conform economistului american R. Dornbush, hiperinflația începe în luna în care
creșterea prețurilor depășește 50% și se termină în luna anterioară scăderii creșterii prețurilor sub
această limită, peste care nu se trece cel puțin un an. În mod cert hiperinflația este o formă
excesivă a inflației. Pentru ca hiperinflația să poată sta la baza deciziilor agenților economici,
aceasta trebuie pusă în relație cu cel puțin alte două mărimi: ritmul dinamicii producției naționale
(pozitiv, negativ sau zero); rata de creștere a prețurilor de consum în anul sau anii anteriori.6)

____________________________
6) Niță Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, București, 1997, p.449-451

11
 Capitolul 4. EFECTELE INFLAȚIEI. POLITICI DE
COMBATERE A INFLAȚIEI

Capitolul de față este considerat analizei inflației precum și politicile de combatere ale
inflației.
Inflația a fost și a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu
efecte de antrenare în economia reală. Agenții economici individuali și agregați sunt preocupați
să evite efectele negative ale inflației. Numai că ei pot să gestioneze doar segmente ale
dezechilibrului macroeconomic. Nici unul dintre agenții economici nu poate controla inflația în
ansamblu. Efectele inflației diferă de la o țară la alta, în funcție de forma și intensitatea acesteia,
de politicile economice promovate, ca și de capacitatea guvernelor de a cunoaște și a controla
procesul

4.1. Principalele efecte ale inflației

Pornindu-se de la principiul conform căreia procesele economice se definesc prin funcțiile
lor, se poate spune că orice formă de inflație are o serie de efecte generale, menite să asigure
mersul normal al economiei de piață.
Un prim astfel de efect constă în diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce
afectează diferit și inegal agenții economici, prin deprecierea banilor se elimină o parte a
resurselor materiale acumulate și, în acest fel, se asigură folosirea la o rată normală de
rentabilitate a capitalului rămas în circuitul activ.
Inflația deblochează mecanismul economic. Eliminând unitățile parazit sau capacitățile
uzate moral, procesul inflaționist favorizează adaptarea unităților rămase la exigențele impuse de
progresul tehnic și de mecanismele pieței.
Inflația redistribuie avuțiile existente și schimbă sensurile utilizării lor, ea favorizează
înclinația spre consum (debitori) și restricționează înclinația spre economii (creditori). În acest
mod procesul antrenează fuga de lichidități și preferința exagerată pentru plasamente în bunuri
durabile neproductive.
În condițiile unei deprecieri inflaționiste a banilor – egală sau mai mare decât rata
dobânzii – cei care își desfășoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească creditele
în mod gratuit. Restituirea creditelor se face în bani devalorizați, după ce s-a încasat un beneficiu
real. În aceeași termeni se pune și problema împrumuturilor de stat, populația creditoare
rămânând cu obligațiile de stat devalorizate.
Inflația îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scăderea puterii
de cumpărare. Acest efect se manifestă doar în termeni reali, deoarece are loc o creștere a
cantității de bani la populație.
Ca și recesiunea economică, inflația pune de acord capacitățile de producție existente cu
nevoile reale de consum. Ea face aceasta prin presiunea permanentă pe care o exercită în avans,
asupra resurselor productive.

12
 Specialiștii susțin și argumentează că inflația galopantă cu trend crescător de durată și
insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii. Hiperinflația
viciază corelațiile dintre prețurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând posibilitatea
comparării acestora în timp și spațiu.
Inflația galopantă cu trend crescător descurajează investițiile productive și orientează
resursele bănești spre acțiuni speculative curente. Efectul general negativ al unui asemenea
orientări a economiilor este evident.
Având ritmuri inegale pe țări și timpi diferiți de declanșare, procesele inflaționiste
accentuează oscilațiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile naționale cu
monede neconvertibile, generând dezechilibre în plan mondial și zonal.
Inflația excesivă duce la decăderea societății civile în general. După cum se știe, o
societate decade atunci când clasele de mijloc își pierd locul și rolul lor de factor de echilibru.
Antrenând sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflația subminează sistemul de impunere fiscală,
generează corupție și degradare în cadrul instituțiilor sociale.

4.2. Politici de combatere a inflației

Ierarhizarea agenților economici, după modul în care se descurcă în fața inflației, este
legată, în primul rând, de abilitatea lor de a se adapta la condițiile specifice procesului. De aceea
se susține că, pentru a lupta cu succes contra inflației este necesară învățarea lecțiilor ei istorice
și a modului de conviețuire cu ea.
Politicile antiinflaționiste se grupează după mai multe criterii:
- după intensitatea și sensul procesului;
- după doctrina social-economică ce stă la baza lor;
- după metodele și instrumentele folosite.
Dacă se are în vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de:
- politici de luptă cu criza inflaționistă, respectiv cu hiperinflația și efectele ei;
- politici de prevenire a hiperinflației și de menținere a inflației moderate sub controlul
factorilor responsabili.
După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflațiilor
pot fi: de control a cererii agregate și de stimulare a ofertei agregate.
Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor
fiscale, fie a celor monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflației presupun modificarea cheltuielilor publice și/sau
a veniturilor din impozite și taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea și
temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor și taxelor,
ridicare ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum personal. Măsurile arătate sunt tipice
pentru politica deflaționistă.
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei
dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă,
astfel încât să rezulte mai puțină lichiditate. Totodată, la același efect se poate ajunge și prin
ridicarea ratei dobânzii și scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci și cheltuielile de
consum vor fi mai mici.
13
 Se apreciază că programul de guvernare a Franței din anii 1976-1981 reprezintă un
exemplu concret de politică antiinflaționistă prin modificarea cererii agregate. În fundamentarea
programului său antiinflaționist, R. Barre a pornit de la ideea că premisa oricărei redresări
economice este lupta cu creșterea prețurilor. Criticând pe acei guvernanți care s-au lăsat amețiți
de euforia înșelătoare a expansiunii inflaționiste, R. Burre a propus controlul de durată al
evoluției prețurilor. Aceasta cu scopul de a găsi căile de creștere economică, de utilizare deplină a
resurselor și de progres social. Constatând că majorarea excesivă a salariilor în anii recesiunii
(1974-1975) și reducerea P.I.B. cu 1,5% s-au interferat și au dat naștere unei spirale inflaționiste,
guvernul Barre a decis să oprească procesul prin mijloacele clasice ale restricțiilor bugetare și
monetare. Au apărut și unele inovații, în sensul răsturnării anticipărilor inflaționiste, al frânării
sporirii veniturilor interne. Negocierile colective în materie de salarii au fost orientate în sensul
menținerii stricte a puterii de cumpărare, aceasta putând spori numai în funcție de succesul luptei
cu inflația și de ritmul de creștere economică.
După opinia lui R. Barre această politică a reușit să frâneze inflația fără a provoca o
adevărată recesiune, puterea de cumpărare continuând să crească.
Politica antiinflaționistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de
creștere a costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate și chiar la creșterea
acesteia. Procesul poate fi demarat și întreținut prin restrângerea influențelor monopolurilor
asupra prețurilor și veniturilor. Restrângerea arătată se poate obține printr-o serie de căi:
- diferite forme de control asupra prețurilor;
- măsuri menite să restrângă activitatea și puterea sindicatelor;
- politici de promovare a concurenței și de control al concentrărilor economice.
De asemenea, procesul arătat poate fi susținut prin demararea unor politici de creștere a
productivității (stimulente fiscale, încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenții
firmelor ce investesc în utilaje performante).
Se consideră ca model în acest sens, politica radical nouă promovată de președintele
S.U.A., Ronald Reagan. În fundamentarea politicii sale, R. Reagan și consilierii săi considerau că
inflația provine dintr-o acumulare neîntreruptă de deficite publice, care duc la un surplus de
deficite publice, la un surplus de emisiune monetară și la agravarea progresivă a presiunii fiscale.
Acestea au drept efect reducerea ofertei disponibile. De aceea, singura soluție eficace împotriva
inflației a constat într-un non liberalism care să continue principiile monetare clasice cu o
retragere a statului, impunându-se astfel mai multă suplețe aparatului productiv.7)
În ultimă instanță, această politică a dus la creșterea deficitului bugetar contrar
obiectivului propus, executivul neputând să comprime cheltuielile de administrație, marile
investiții aflate în derulare, cheltuielile militare, etc.

_____________________
7) Nechita C. Vasile, Economie politică vol. I, Editura Porto-Franco, Galați, 1992, p. 259
14
 Concluzii

Oricare ar fi forma ei, inflația redistribuie veniturile și avuția de la persoanele cu venituri

fixe și cu poziții slabe în sistemul economic, spre cele care dețin puterea economică și o folosesc
pentru a obține venituri mari. Inflația alimentează incertitudinea și riscul în economie. Cu cât rata
inflației este mai mare și înregistrează fluctuații mai puternice, cu atât firmele vor întâmpina
dificultăți în procesul de previzionare a costurilor și încasărilor, deci și a profiturilor.
Dacă inflația dintr-o țară este mai mare comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci au
loc deteriorări ale balanței de plăți a acelei țări și deteriorări ale cursului monedei sale. Iată de ce
țările cu economie de piață consolidată caută să mențină inflația în limite normale, pe care să o
poată folosi ca pârghie de creștere economică, de modernizări tehnologice și științifice.
Ca urmare a intensificării inflației, în ultimele două decenii, în țările occidentale cât și
restul lumii, s-au adoptat măsuri de liberalizare a economiei, accentuării rolului mecanismelor
automate ale pieții în reglarea economiei. Probabil că aceste mecanisme vor avea un rol mai mare
și în sfera inflației, în sensul absorbirii și temperării automate, în mai mare măsură, a
fenomenelor inflaționiste.
Deocamdată în toate țările există un control central în domeniul monetar și al creditului
precum și programe guvernamentale de stăvilire a inflației, statul fiind principalul factor al luptei
pentru combaterea inflației.

15
 Bibliografie:

 ANGHELACHE C., VOINEAGU V., GHEORGHE M. - Metode şi modele de măsurare

a inflaţiei - Editura Economică, Bucureşti, 2013;
 BOJESTEANU ELENA – Moneda și bănci – Editura Didactică și Pedagogică, București.
2011;
 NECHITA C. VASILE – Economie politică volumul 1 –Editura Porto-Franco, Galați,
1992;
 NISTORESCU P. GHEORGHE – Economie politică partea a- II-a – Editura Omnia Uni
S.A.S.T., Brașov, 2009.
 NIȚĂ DOBROTĂ – Economie politică – Editura Economică, București, 1997;

16
17