Sunteți pe pagina 1din 41

Universitatea Valahia Targoviste

Facultatea de Stiinte Economice


Specializarea Finante-Banci

Disciplina:
Indrumator: Lect.univ.dr.Leonardo Badea

Student:
PETRESCU ADRIAN COSTEL
INTRODUCERE

CONCEPTUL DE INFLAŢIE ŞI MECANISMELE INFLAŢIEI


I. 1 SEMNIFICAŢIA ECONOMICĂ A INFLAŢIEI
I.2 Scurt istoric asupra fenomenului inflaţiei pe plan mondial
I. 3 Mecanisme de manifestare a inflaţiei
I. 3. 1 Caracteristici ale inflaţiei
I. 3. 2 Tipuri de inflaţie
I. 4 Factori de influenţă a inflaţiei
I. 4. 1 Şomajul
4. 2 Alţi factori de influenţă a inflaţiei
I. 5 Inflaţia pe plan mondial
CAPITOLUL II
PROCESUL INFLAŢIONIST ÎN ROMÂNIA
II. 1 Scurt istoric
II. 2 Cauzele inflaţiei în ţara noastră
II. 3 Spirala inflaţionistă

BIBLIOGRAFIE
Războiul a fost întotdeauna mijlocul de acaparare prin forţă a unor noi teritorii.
După un timp, s-a înţeles foarte bine această idee şi de aceea, au fost schimbate armele,
nemaifiind necesară supremaţia politică pentru a se realiza dominaţia economică. Cel mai
teribil armament de dominare economică a devenit moneda naţională. Acum lupta nu se
mai dă pe câmpul de bătălie, nu se mai folosesc arme, acum putem vorbi despre un
conflict economic, iar în acest conflict unul dintre cei mai aprigi duşmani este inflaţia.
Inflaţie a existat dintotdeauna, dar, în trecutul îndepărtat, nu era cunoscută sub
această denumire, şi nici nu se manifesta la un asemenea nivel.
Acum, în secolul XXI, inflaţia, deşi uşor perceptibilă, reprezintă unul dintre
fenomenele complexe foarte greu de prins în tuşe sigure, fiind generată de o multitudine
de cauze, care mai de care mai complexe şi mai greu de controlat.
Obiectivul lucrării este de a analiza starea economiei naţionale în perioada de
tranziţie, prin studierea parţială a fenomenului inflaţionist.
Aceasta lucrare cuprinde patru capitole structurate astfel:
Primul capitol se referă la conceptul de inflaţie şi mecanismele acesteia, în care
am prezentat semnificaţia economică a inflaţiei, un scurt istoric a inflaţiei mondiale,
factorii care o influenţează, precum şi o evoluţie a inflaţiei pe plan mondial.
În cel de-al doilea capitol, m-am ocupat de procesul inflaţionist în România, prin
prezentarea unui scurt istoric a inflaţiei în ţara noastră, care au fost cauzele acestui
fenomen şi o scurtă descriere a spiralei inflaţioniste din România.
În următorul capitol, am scos în evidenţă indicatorii şi metodele statistice folosite
în studiul inflaţiei
Ultimul capitol cuprinde descrierea metodelor statistice moderne folosite în
analiza econometrică a inflaţiei, cu o introducere în domeniul de studiu al econometriei,
dificultăţi ale aplicării metodelor econometrice în perioada de tranziţie, analiza statistică a
unei serii de timp, care cuprinde analiza componentelor, parametrilor principali ai seriilor
cronologice, procese stocastice, procese staţionare, prognoza.
I. 1 SEMNIFICAŢIA ECONOMICĂ A INFLAŢIEI

Economia naţională reprezintă cadrul fundamental de dezvoltare şi afirmare


economico-socială a popoarelor. Privind aceste economii ca entităţi bine conturate, a
căror dezvoltare presupune stabilirea unor rapoarte economice optime, nu putem neglija
fenomenele monetare, deoarece moneda este ea însăşi o entitate importantă.
Inflaţia – acest nou mod de viaţă a secolului nostru, cum au mai denumit-o unii
autori – reprezintă un fenomen deosebit de complex. Fiind prezentă în cele mai adânci
resorturi ale economiei contemporane, ea afectează, într-un fel sau altul întregul
mecanism de funcţionare a acesteia. Dar, ce reprezintă inflaţia? Ce semnificaţie
economică are acest concept?
Deşi acest concept este frecvent folosit de marea majoritate a oamenilor, în mod
paradoxal este cel mai controversat din economie. Datorită multiplelor faţete, variabile şi
mai ales indivizibile, inflaţia are darul de a ne alimenta perpetuu impresia falsă potrivit
căreia ştim deja prea multe despre ea, astfel încât, nu vedem ce s-ar mai putea spune în
plus sau ce ar mai putea să ne surprindă. Cu toate acestea, termenul de inflaţie are
puternice conotaţii emoţionale, iar utilizarea lui în variate forme este de natură să
alimenteze confuzii numeroase.
Dacă am face un studiu pe un număr mare de persoane, provenite din cele mai
diferite categorii socioprofesionale, dar fără ca acestea să aibă cunoştinţe economice de
specialitate, vom putea constata (poate cu puţine excepţii) că oamenii, în activitatea lor
curentă au opinii diferite despre fenomenul inflaţionist. Există, însă şi un fond comun. Pe
bună dreptate ei observă faptul că în condiţiile de inflaţie preţurile cresc, mărfurile devin
mai scumpe, banii se depreciază, puterea de cumpărare scade, comparativ cu perioadele
precedente devin mai săraci, în fine, are loc o puternică redistribuire a veniturilor, deşi la
prima vedere, nu-şi dau prea bine seama în favoarea cui se realizează aceasta.
Analizând toate aceste observaţii care pentru moment, se pot constitui în tot atâtea
răspunsuri posibile cu privire la caracterizarea fenomenului inflaţionist, nu putem să nu
ne punem o primă întrebare şi anume: sunt corecte din punct de vedere ştiinţific aceste
opinii sau nu? Pentru că menirea oricărui om de ştiinţă este de a manifesta îndoială faţă
de tot ce se afirmă fără o demonstraţie prealabilă, răspunsul ar fi că “rămâne de văzut”.
De pildă, nu este nevoie de cunoştinţe economice prea ample pentru a demonstra că nu
orice creştere a preţurilor înseamnă neapărat inflaţie. De asemenea, nu orice fel de inflaţie
determină redistribuirea veniturilor, ci numai anumite forme ale sale. Veniturile reale,
corectate cu costul efectiv al vieţii, pot să crească în condiţiile unei inflaţii moderate
ţinute sub control. Drept urmare, partea nevăzută a inflaţiei este cu mult mai vastă decât
pare, iar resorturile care-i întreţin vie flacăra mistuitoare sunt cu mult mai profunde decât
ne-am închipuit în urma unei analize sumare, insuficient documentată.
Întrebarea “ce este inflaţia?” pe care nu numai din curiozitate ne-o punem fiecare
dintre noi este firească, văzând că banii noştri se devalorizează de la o zi la alta. Deşi
dispunem aparent de bani mai mulţi, cumpărăm mai puţine mărfuri, în fine, vedem că
salariul creşte pe hârtie însă, în realitate el scade. Specialiştii din domeniul economiei,
atât teoreticienii cât şi practicienii, au încercat să elucideze conţinutul principal al acestui
concept, dar au dat răspunsuri diferite, de multe ori chiar contradictorii. Aceştia au
abordat fenomenul din diferite puncte de vedere.
Etimologic, termenul “inflaţie” provine din latină: “inflaţia” (inflare) însemnând
“umflătură”, respectiv “a umfla”, unii autori traducându-l şi prin “creştere”. Ce fel de
creştere însă, pentru că în economie, nu orice sporire cantitativă sau calitativă este
dăunătoare. La prima vedere, această “creştere” ar trebui să prezinte cel puţin două
caracteristici: pe de o parte, ea ar trebui să fie anormală, iar, pe de altă parte, să constituie
un neajuns particular al activităţii economice.
Odată ajunşi aici intrăm fără să vrem, pe terenul definiţiilor, fiecare autor lăsând
impresia că întotdeauna mai are ceva de spus în completare. Este adevărat că în practică
nici o definiţie nu este perfectă, nici una nu este definitivă, nici una nu va reuşi să
surprindă fenomenul în mod absolut, mai ales dacă el are, prin natura sa, un caracter
dinamic. Să încercăm totuşi să prezentăm câteva puncte de vedere, oprindu-ne pe cât este
posibil asupra celor mai reprezentative.
Astfel, potrivit unui mare număr de economişti inflaţia este privită ca fiind
“creşterea cantităţii banilor de hârtie într-o ţară peste nevoile circulaţiei”. Pentru
început, definiţia pare a fi atrăgătoare. Cu toate acestea ea este incompletă. Masa
monetară nu este alcătuită numai din bancnotele aflate efectiv în circulaţie. Alături de
acestea, distingem o mare cantitate de bani de cont. Banii de cont au fost întotdeauna
preferaţi banilor reali, lichizi, pentru că au o viteză de rotaţie mai mare şi o siguranţă mai
mare, care în nici un caz nu poate fi neglijată în afacerile economice. Economia de piaţă
preferă şi ea decontările fără numerar din motive operaţionale, deci poate fi definită
inflaţia numai pe baza circulaţiei banilor de hârtie? În present, nimeni nu se mai îndoieşte
de faptul că banii aflaţi în conturile bancare curente ale agenţilor economici sunt bani în
adevăratul sens al cuvântului, ei putând fi transformaţi în orice moment, printr-o simplă
dispoziţie a titularului, în bani în numerar, în lichidităţi reale. Deci inflaţia nu mai poate fi
pusă numai pe seama creşterii emisiunii banilor de hârtie, ci ea trebuie legată, mai ales,
de întreaga masă monetară existentă în economie.
Referitor la masa monetară, Constantin Tulai afirmă că “inflaţia se instalează ca o
boală sau o maladie a monedei”
Cam pe acelaşi plan se înscriu şi alte definiţii care, deşi ne conduc spre
coordonate diferite ale problemei, rămân în linii mari unilaterale. Avem în vedere, între
altele, pe cele care exprimă inflaţia prin procesul de creştere a preţurilor: “inflaţia este
procesul de creştere continuă a preţurilor sau în mod echivalent, de continuă scădere a
valorii banilor”Dorind să nuanţeze această creştere, alţi autori ţin să evidenţieze că este
vorba de o creştere relativă a indicelui preţurilor sau de un “…proces de creştere continuă
a preţurilor datorat faptului că piaţa este incapabilă să răspundă cererii consumatorilor
care pot să plătească, dispunând de mijloace băneşti în surplus” Creşterea preţurilor este
continuă şi mai mult sau mai puţin rapidă, din această acuză inflaţia este considerată ca
un proces atemporal şi aspaţial. Sesizarea faptului că avem de a face cu o creştere
continuă a preţurilor nu este lipsită de importanţă. Însă, aşa cum viaţa economică a
confirmat, nu putem considera o economie că se află, în permanenţă, sub o presiune
inflaţionistă. De-a lungul anilor, ea poate să cunoască şi unele perioade de acalmie, sau
chiar de deflaţie, de temperare a creşterii preţurilor, eventual de scăderea lor. De pildă în
conformitate cu părerea unor economişti, nu am avea de a face cu o inflaţie atunci când
preţurile cresc doar cu 2% pe an. Poate în acest context, ar trebui să se adauge că este
vorba de o creştere permanentă şi continuă a preţurilor, ceea ce, de asemenea, credem că
nu ar fi lipsit de semnificaţie, încercarea de a elucida conţinutul acestui fenomen.
Tocmai unele surse bibliografice specifică faptul că, în fond, avem de a face cu o
“creştere dezordonată a nivelului preţurilor, ca urmare a sporirii ofertei de bani”. În acest
sens, inflaţia este considerată ca o stare generalizată a excesului de cerere, în care “prea
mulţi bani aleargă după prea puţine lucruri”. În această definiţie, inflaţia se pune în
legătură cu cererea manifestată pe piaţa bunurilor de consum. Nu putem trece mai departe
fără a ne întreba despre ce fel de preţuri este vorba: răspunsul este destul de tranşant.
Samuelson dă o definiţie mai lapidară inflaţiei, arătând că aceasta este o stare de
creştere generalizată a preţurilor bunurilor de consum şi a factorilor de producţie. Acest
punct de vedere are, în present, o arie de răspândire foarte largă, fiind considerat mai
aproape de realitate faţă de altele. Într-adevăr, preţurile bunurilor de consum înglobează o
serie întreagă de variabile economice cum ar fi: preţurile mijloacelor de producţie,
salariile plătite pe diferite trepte intermediare ale fluxurilor tehnologice, influenţa
productivităţii muncii, competitivitatea mărfurilor ş.a.m.d. Nu întâmplător, în majoritatea
ţărilor cu economie de piaţă, rata inflaţiei este calculată ca o medie, de regulă lunară sau
anuală, a dinamicii preţurilor de consum. Acesta este numitorul comun, în jurul căruia se
situează cea mai mare parte a opiniilor exprimate până acum despre inflaţie, fapt ce nu a
scăpat neobservat unor specialişti. “Indiferent de poziţiile pe care au fost formulate,
definiţiile inflaţiei au un numitor comun, constând în sublinierea formei de manifestare
finală a acestui proces, prin creşterea generalizată a preţurilor şi tarifelor”.
Creşterea generalizată a preţurilor bunurilor de consum şi a serviciilor este tratată
uneori ca un “dezechilibru între cererea şi oferta globală pentru aceste mărfuri” 1 Faptul în
sine nu ar deranja cu nimic, dacă nu s-ar manifesta tendinţa de a se folosi de noţiunea de
inflaţie pentru a desemna, mai cu seamă, factorii care determină creşterea preţurilor
bunurilor de consum şi serviciilor. Dar aceasta reprezintă o deficienţă mai veche a unor
teorii cu privire la inflaţie, care încearcă să definească un proces economic prin punerea

1
Le dictionnaire de notre tempt, Ed. Hachette Paris,1998,p.772
în evidenţă a cauzelor care-l provoacă, sau, după caz, a efectelor produse odată cu
declanşarea lui.
Să dăm câteva exemple: “Inflaţia este determinată de faptul că mijloacele de
achiziţionare a mărfurilor şi serviciilor sunt superioare posibilităţilor producţiei”. Sau
“Inflaţia înseamnă scăderea valorii banilor ca urmare a creşterii preţurilor”. Şi una şi
cealaltă din definiţiile de mai sus nu fac altceva decât să inventarieze unele din cauze şi
consecinţe ale inflaţiei.
La fel procedează şi cei ce, în ultimul timp, se interesează mai puţin de aşa numita
inflaţie monetară, punând accent mai mult pe “inflaţie economică”, pe care o consideră ca
fiind mult mai gravă decât toate. În conformitate cu această opinie “…inflaţia
caracterizează acea economie unde cererea totală de bunuri şi servicii este excesivă în
raport cu resursele existente. Drept urmare, ea apare ca un dezechilibru durabil între
cererea şi oferta totală”.Termenul “durabil” este înţeles în sensul că dezechilibrul are
posibilitatea de a se întreţine, de a se autoalimenta şi de a creşte în timp, dată fiind
elasticitatea cererii şi rigiditatea ofertei la modificarea veniturilor. Acest fapt rezultă şi
mai clar, dacă vom cita doar pe unul dintre adepţii acestei teorii. Definiţia cea mai simplă
care se poate da acestui fenomen este aceea “a unui proces de creştere cumulativă şi
autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor.”În această definiţie se pune accentul pe
ideea unui mecanism cu implicaţii de lungă durată, care generează el însuşi cauzele
permanenţei sale şi se exprimă prin majoritatea celei mai mari părţi a preţurilor.
O formă mai sofisticată de definire a inflaţiei, care nu se îndepărtează prea mult
de ceea ce menţionam mai înainte a apărut cu mai bine de 40 de ani în urmă. “Inflaţia –
remarca unul dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului – este un proces rezultat din
încercarea de a menţine veniturile reale la un nivel care din punct de vedere fizic a
devenit imposibil”.2 Dar din nou ne aflăm în faţa unei tentative de a explica inflaţia şi nu
de a o defini. Nu puţini sunt economiştii care, în lucrările lor, menţionează faptul că “nu
trebuie confundată definiţia inflaţiei cu mecanismele ei”.3 Întradevăr creşterea
generalizată a preţurilor nu mai este un proces izolat, accidental, care să vizeze doar
câteva mărfuri, ci se află doar sub incidenţa unor complicate mecanisme micro şi macro-
economice. El încorporează toate interdependenţele dintre subsistemele economiei,
2
Ralph Turvey, Period Analysis and Inflation, Economica 16, 1949,p.218
3
J.Bremond, A. Geledan: Dictionnaire economique et social, Hatier, edition 3, Paris, 1981,p.210
precum formarea şi repartiţia veniturilor, canale de redistribuire a acestora etc. Creşterea
preţurilor nu reprezintă decât o consecinţă a inflaţiei şi nu putem să confundăm inflaţia,
aşa cum subliniază şi alţi cercetători, cu consecinţele ei.4
Dorind, parcă, să reunească toate aceste aspecte într-o singură definiţie, autorii
unui lexicon de finanţe–credit, contabilitate şi informatică financiar–contabilă definesc
inflaţia ca fiind: “Supraaglomerarea continuă a arterelor circulaţiei cu o cantitate de bani
de hârtie excesiv de mare faţă de necesităţile circulaţiei mărfurilor şi plata serviciilor,
ceea ce are ca efect o depreciere sensibilă a banilor, manifestată prin scăderea puterii lor
de cumpărare şi creşterea spontană, considerabilă, neîntreruptă şi generalizată a preţurilor
şi tarifelor.”

I.2 Scurt istoric asupra fenomenului inflaţiei pe plan mondial

Flagelul inflaţionist are rădăcini adânci în timp.


Ca fenomen economic, inflaţia se manifestă încă din antichitate, cu toate că nu a
fost cunoscută sub această denumire. Unul dintre cele mai vechi documente cu privire la
creşterea preţurilor,datează încă din timpul lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Persiei
(anul 300 î.C.).
Apoi fenomenul este semnalat într-o formă nuanţată în diferite perioade istorice
ale Imperiului Otoman.
Sunt semnificative în acest sens şi datele provenite din timpul Împăratului
Diocleţian, când Imperiul Roman de Apus a traversat o gravă criză economică şi politică,
când mărirea preţurilor mărfurilor a fost considerabilă.
A urmat o perioadă de 1000 de ani, în care datele despre evoluţia preţurilor sunt
aproape inexistente; dar nu pentru că nu a existat inflaţie. Dimpotrivă, se poate spune că o
stare subfebrilă a circulaţiei monetare şi a preţurilor a fost prezentă întotdeauna5, dar au
lipsit instrumente adecvate de analiză, concepte de bază pentru a o caracteriza, precum şi
un sistem statistic adecvat de culegere a datelor. Dovada o constituie faptul că nu mai

4
Fernand Baudhuin, Dictionnaire de l’eeconomie contemporaine, Ed.Gerard, Paris,1970, p.144
5
O analiză sintetică a fenomenului inflaţionist în ultimii 2500 de ani o face Anna J. Schawrtz în lucrarea
Secular price change in historical perspective, apărută în Journal of Money Credit and Banking 5 (1),
1973, p.243-269.
târziu de secolul trecut, o serie de de dicţionare remarcabile ale timpului nici nu o
menţionează.6
Cu toate acestea, nu se poate trage concluzia că termenul s-a remarcat mai târziu
în vocabularul economic, pentru că în Anglia evoluţia preţurilor şi salariului real era
urmărită încă din 1250.
Din 1250 au fost cunoscute perioade destul de lungi de stabilitate monetară 1275-
1525.
Apoi, pot fi individualizate unele etape care pot fi caracterizate ca fiind proprii
unui proces numit astăzi deflaţionist (1650-1750). În interiorul acestor etape, nu se poate
spune că inflaţia a lipsit, din contră au fost momente inflaţioniste mai pronunţate, ca de
pildă cel corespunzător afluxului masiv de metale preţioase ca urmare a descoperirii
Americii.
După un alt secol de relativă stabilitate monetară (1650-1750), preţurile au
început să crească în toate ţările Europene şi mai ales în Anglia, ca urmare a expansiunii
creditului, mai exact a ofertei de credit, datorită dezvoltării fără precedent a reţelei
bancare engleze.
O altă fază a inflaţiei, dacă putem spune aşa, a fost inaugurată de Revoluţia
Franceză începând cu anul 1789 prin emisiunea de hârtie-monedă ( aşa-numitele
“assignats” ).
Pentru început s-a recurs la o emisiune de 400 milioane de livres (denumirea
veche a francului francez), ea a crescut la 1,2 miliarde livres în 1790, pentru a ajunge la
45,5 miliarde livres în 1796, care erau fără acoperire. În perioada care a urmat, situaţia s-
a agravat foarte mult în Franţa, datorită războaielor napoleoniene.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut o oarecare stabilitate,
îndeosebi în ţările mai importante din Vestul Europei. Deflaţia se explică prin reducerea
costurilor produse de progresul tehnic (descoperirea maşinii cu abur şi folosirea ei pe
scară industrială a revoluţionat din temelii întregul sistem al producţiei). Nu acelaşi lucru
se poate spune despre o serie de state noi (din America Latină în particular) şi despre
SUA, care au cunoscut un puternic puseu inflaţionist ca urmare a războaielor de recesiune

6
Se au în vedere dicţionarele: Coquelin et Guillaumin, apărut în 1852; Leon Say apărut în 1894; Alfred
Neymark 1898 ş.a.
(1861-1865), când au fost emise bilete de bancă neconvertibile, cunoscute sub denumirea
de “green banks”.
Starea generală de stabilitate monetară relativă specifică secolului al XIX-lea, mai
ales pentru Europa Occidentală, a creat o oarecare euforie în rândul economiştilor. Mulţi
au fost înclinaţi să creadă că s-au găsit remedii pentru acest fenomen monetar, pe care nu
aveau încă motive să-l definească drept inflaţie. Alţi economişti au fost convinşi că piaţa
caracterizată prin libera concurenţă are capacitatea de a se autoregla.
Dar primul război mondial a învăţat oamenii să se teamă de inflaţie. După 1914,
s-a dovedit acest fapt. După primul război mondial, Rusia a cunoscut inflaţie cu deosebire
în perioada aşa-numitului “Comunism de Război”, care a durat în perioada cuprinsă între
anii 1917-1920.
Germania a înregistrat între 1919-1923 cea mai spectaculoasă inflaţie din istorie,
fenomen cu atât mai impresionant cu cât s-a produs în timp de pace, într-o ţară
industrială., cu o infrastructură relativ dezvoltată (de exemplu expedierea unei scrisori
simple în interiorul ţării costa nu mai puţin de 100 miliarde de mărci 7, o pâine care, în
anul 1913 costa 0,63 de mărci, în noiembrie 1923 costa 201 miliarde de mărci).
Această stare de lucruri a debusolat populaţia, tradiţional obişnuită cu ordinea şi
munca bazată pe o oarecare stabilitate monetară. În scurt timp însă, crearea Rentenbank şi
Rentenmark, au realizat un “miracol”, în circulaţia monetară.
Austria şi alte ţări din Estul şi Centrul Europei au cunoscut o anumită inflaţie.
Franţa, în 1926, a înregistrat unul din cele mai importante seisme monetare, care
au anticipat marea criză a anilor 1929-1933.
Pe acest fundal, postulatele teoriei clasice şi neoclasice nu mai puteau răspunde
noilor probleme care au apărut. Argumentele aduse de ilustrul profesor englez John M.
Keynes în legătură cu adevăratele cauze ale blocării mecanismului economic au deschis
noi orizonturi interpretative fenomenului inflaţionist, şomajului şi întregului ansamblu de
disproporţii macroeconomice.

I. 3 Mecanisme de manifestare a inflaţiei

7
Encyclopedia Britanica, William Benton Publisher, 1968, p. 241.
După cum se vede, analizând diferite definiţii date inflaţiei, cercetătorii încearcă,
până la urmă, un sentiment al inutilităţii. Mergând pe această linie se creează impresia că
nu vom sfârşi niciodată. Fiecare autor încearcă să-şi cizeleze definiţiile. Dând dreptate
unuia, riscăm să cădem în capcana absolutismului, care nu are ce căuta în cercetarea
ştiinţifică, mai cu seamă în economie, unde interdependenţa dintre fenomene este atât de
strânsă, încât este dificil să se separe cauza de efect. Aşa cum remarcă şi alţi cercetători,
“…a căuta o anumită cauză care declanşează inflaţia este echivalent cu a căuta o picătură
de apă într-un râu care împinge toate celelalte picături”.
Pentru a rezolva această problemă, ar trebui să reţinem ce au ele în comun.

I. 3. 1 Caracteristici ale inflaţiei

Inflaţia, afirmă cei mai mulţi dintre economişti, reprezintă un proces de creştere
generalizată a preţurilor. Dar nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie. Trebuie să
observăm că, de fapt, ne confruntăm cu o sporire dispersată a acestora. Unele dintre ele s-
ar putea să rămână stabilite pe un anumit interval de timp, altele chiar să scadă. Pe
ansamblu, însă avem de a face cu o ascensiune generală a preţurilor. Se poate spune
aşadar că, în această sintagmă de creştere generală, tocmai dispersia este cea care
constituie regula. Din această cauză, orice proces inflaţionist este eterogen. S-ar putea
vorbi, în acest context de disparităţi sau de distorsiuni în creşterea preţurilor, dar aceste
expresii sunt discutabile. Se ştie, de pildă, că preţurile cu amănuntul (en detail), preţurile
produselor agricole şi cele ale produselor industriale nu cunosc aceleaşi ritmuri de
creştere. De asemenea, preţurile unor mărfuri joacă, de regulă un rol mai mare decât
indică ponderea lor statistică în totalul cheltuielilor bugetului de familie. Din acest motiv,
unii autori le mai numesc “preţuri directoare”, având importanţă de simbol în
determinarea valorii banilor. Se au în vedere, în primul rand, preţurile unor produse vitale
cum ar fi cele alimentare, iar pe un plan mai larg, pe cele care vizează locuinţa, pe cele
legate de înzestrarea acesteia cu aparatură electro-casnică, cheltuielile de transport ş.a.
În al doilea rând, aşa cum am mai afirmat, nu orice creştere a preţurilor înseamnă
în mod necesar inflaţie. Pentru a putea vorbi de un asemenea fenomen trebuie să ne
regăsim în faţa unui fenomen dinamic, cu alte cuvinte în faţa unei mişcări care se
dovedeşte a fi de durată. Odată atins un anumit plafon al preţurilor, nu înseamnă neapărat
că ne confruntăm cu un proces inflaţionist dăunător. Având în vedere acest fapt şi
încercând să apreciem inflaţia în funcţie de ordinea ei de mărime sau în funcţie de
intensitatea ei, precum şi durata acesteia, distingem mai multe forme. Din punct de
vedere al intensităţii, respectiv al gravităţii, literatura de specialitate consemnează cel
puţin patru niveluri ale inflaţiei.

I. 3. 2 Tipuri de inflaţie

Inflaţia târâtoare (moderată), în cadrul căreia creşterea preţurilor nu depăşeşte


circa 3 – 4% pe an. Este fenomen care se manifestă de regulă, ca reflex al politicilor de
stabilizare. Aceasta atrage după sine o depreciere monetară lentă, disimulată, fără seisme
economice de amploare, dar cumulativă, în sensul că treptat, poate alimenta unele
dezechilibre aparent nealarmante, însă, care cu timpul, pot deveni periculoase.
Inflaţia deschisă, cu ritmuri medii anuale de până la 10%, dar superioară celei de
3%. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici.
În ţările dezvoltate, ea se manifestă doar episodic, fiind însă doar un criteriu de
performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi în tranziţie de la sistemul de comandă la cel
concurenţial. Când se constată prezenţa sa în economie, sunt pregătite pentru a fi puse în
aplicare măsuri şi programe antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de unele efecte
negative.
Inflaţia galopantă este inflaţia care conduce la dublarea preţurilor în decurs de un
an, expresie şi sursă a unor dezechilibre în economie. Prezenţa unei astfel de inflaţii
presupune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau printr-o valută considerată
relativ stabilă. Moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii economice (puterii
de cumpărare), rata dobânzii creşte rapid, viteza de rotaţie a banilor se accelerează,
posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitatea de bani strict necesară
tranzacţiilor cotidiene.
Hiperinflaţia, când ne confruntăm cu o creştere a preţurilor ameţitoare; cererea de
monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub
formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă; preţurile relative devin deosebit
de instabile, iar salariul real al unei personae se reduce lunar cu circa 30%. Este produsul
unor schimbări radicale în viaţa politică şi economică a ţărilor în cauză.
În legătură cu tipurile inflaţiei în raport de intensitatea acesteia, literatura
economică abordează şi problema creşterii economice.
creştere economică neinflaţionistă – caracterizată printr-o dinamică relativ înaltă a
creşterii economice şi o inflaţie târâtoare. Se apreciază că inflaţia târâtoare este un factor
stimulativ pentru creşterea economică: în perspectiva unei creşteri moderate şi stăpânite a
preţurilor sunt impulsionate investiţiile în procesele de modernizare şi retehnologizare
ceea ce asigură creşterea PIB şi PNB real, în special pe seama sporirii eficienţei utilizării
factorilor de producţie.
creşterea economică inflaţionistă - relevă că dinamica creşterii econmice este
depăşită de rata inflaţiei; PNB şi PIB real se reduc.

Având în vedere că, în prima fază a inflaţiei adică a inflaţiei târâtoare, s-ar crea un
climat favorabil creşterii economice, întrucât, în acest caz, producţia ar fi stimulată ca
urmare a expansiunii monetare, bineînţeles în anumite limite considerate rezonabile din
punct de vedere economic, i-a determinat pe unii economişti să vorbească despre o aşa-
numită inflaţie necesară, sau de o creştere minimă acceptabilă a indicelui general al
preţurilor. Această idee este de provenienţă keynesistă. Se ştie că John M. Keynes a
susţinut în lucrările sale teza potrivit căreia între creşterea economică şi nivelul inflaţiei
există o anumită legătură. O anumită depreciere inflaţionistă a banilor poate exercita până
într-un anumit punct, o acţiune stimulativă (nu neapărat binefăcătoare), asupra activităţii
productive. Atâta timp cât creşterea preţurilor de vânzare depăşeşte ca ritm creşterea
costurilor, producţia este impulsionată. În aceeaşi măsură, sporirea, în anumite proporţii
(3-4%), a preţurilor poate să favorizeze şi mărimea volumului desfacerii mărfurilor,
pentru că titularii de venituri şi de reserve băneşti consideră procurarea de valori
materiale o formă de asigurare în faţa tendinţei de depreciere a banilor. În aceeaşi măsură,
sporesc şi cumpărăturile de mărfuri pe credit.
Potrivit opiniei altor economişti, evoluţia ascendentă a calităţii producţiei şi
serviciilor, inclusiv a utilităţii lor sociale, recunoscute pe piaţă, reprezintă un suport
obiectiv al creşterii benefice a tarifelor şi preţurilor. Atâta timp cât preţurile produselor
cresc într-un ritm mai rapid decât sporesc performanţele lor tehnice, o anumită doză de
inflaţie nu este de natură să ne alarmeze. Aceasta înseamnă că aplicarea în producţie a
cuceririlor ştiinţei şi tehnicii înaintate se materializează în reducerea raportului preţ /
performanţă. Inflaţia devine nocivă din momentul în care această proporţie manifestă
tendinţa de creştere, preţurile atingând niveluri prea înalte pentru a mai putea fi justificate
prin performanţele afişate de mărfurile în cauză.
Corelarea creşterii preţurilor şi tarifelor cu performanţele calitative ale produselor
şi serviciilor poate să imprime inflaţiei dimensiuni moderate, acceptabile, bineînţeles
dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate. O astfel de situaţie ar putea favoriza o
rată a creşterii economice mai înaltă decât cea a inflaţiei. Tocmai o asemenea corelaţie
constituie suportul teoretic al ideii de creştere neinflaţionistă, postulat greu de realizat în
practică. De regulă, datorită unor cauze multiple, inflaţia nu exercită un efect de antrenare
pozitiv asupra dinamicii economice, ci mai degrabă, perturbator, stânjenitor. În ultimul
timp, o rată de până la 5% a inflaţiei nu este considerată a fi nocivă dacă este corelată şi
cu evoluţia şomajului.

În fine, în perioada actuală, numeroase economii se confruntă cu fenomenele de


stagflaţie şi slumpflaţie.
Stagflaţia caracterizează acea situaţie din economia unei ţări concretizată în
inflaţie rapidă, însoţită de stagnarea economică. PIB şi PNB real stagnează sau se reduce,
în condiţiile în care preţurile cresc, iar piaţa monetară stagnează sau chiar sporeşte, rata
şomajului este foarte ridicată.
Slumpflaţia defineşte situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională: starea de
hiperinflaţie şi reducerea drastică a PNB şi PIB real, şomaj cronic, de masă, conjugate cu
alte dezechilibre grave interne şi externe.

I. 4 Factori de influenţă a inflaţiei


I. 4. 1 Şomajul
Inflaţia este strâns legată în primul rând de şomaj şi salarii. Studiile efectuate în
SUA de Philips sunt cunoscute sub denumirea de “curbele lui Philips”. În conformitate cu
acestea pot fi întreprinse corelaţii, raporturi de dependenţă între rata inflaţiei şi rata
şomajului. Reducerea inflaţiei poate conduce la reducerea ratei şomajului, dar de cele mai
multe ori costul acestei reduceri este o nouă rată a inflaţiei, mai mare.
De asemenea, frecvenţa creşterii valorii salariilor depinde de rata şomajului. Pot fi
angajati mai mulţi muncitori de către firmele care au nevoie, cu salarii stabilite anterior,
care în momentul angajării sunt mult mai mult scăzute, pentru că, între timp, are loc o
creştere a preţurilor. Tot la accelerarea ritmului inflaţiei conduce şi creşterea salariilor
diferenţiat faţă de creşterea productivităţii muncii. Curba lui Philips de scurtă durată
demonstrează: cu cât rata şomajului este mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.
Mai există curba lui Philips în condiţiile aşteptării ca preţurile să crească.
În acest model este introdus un coeficient prin care se poate determina ca salariile
să crescă mai rapid decât preţurile.
Curbele lui Philips pot constitui formule convenabile în alegerea politicii
monetare şi salariale.
Se poate stabili cu anticipaţie rata inflaţiei prin ajustarea anuală a aşteptărior
inflaţioniste. Luăm însă în considerare şi credibilitatea mică a guvernelor în perioada de
inflaţie, ceea ce face ca de cele mai multe ori politica inflaţioanistă să nu dea rezultatele
scontate.
Există şi o rată a şomajului care nu afectează inflaţia, aceasta trebuie să fie
ridicată şi se mai numeşte rata naturală a şomajului. Ea este concretizată şi prin aplicarea
unor legi privind salariul minim sau reducerea locurilor de muncă. Rata şomajului nu
poate rămâne multă vreme la nivel scăzut, deoarece acest lucru ar accelera inflaţia.

4. 2 Alţi factori de influenţă a inflaţiei


oferta de bunuri, ca parte a cererii globale (cererea globală de bunuri creşte);
creşterea economică şi veniturile care produc dezechilibre, nu sunt întotdeauna
sincronizate;
creşterea şomajului, care reduce puterea de cumpărare;
emisiunea de bani fără acoperire;
creşterea ratei dobânzii. Ratele dobânzii cresc pe măsură ce stocurile de bani reali
se reduc.
factori conjuncturali, economici, politici de ţara, tulburări sociale;
factori externi;
creşterea stocurilor de mărfuri;
costurile din unele ramuri ale economiei: presiunea unor sectoare ca energetica,
raritatea resurselor;
variaţia cursului de schimb a monedei naţionale;
politica de susţinere a unor sectoare (susţinerea mineritului subvenţionat a crescut
rata inflaţiei).
În abordarea factorilor ce influenţează inflaţia, este necesar să avem în vedere că
aceasta, aşa cum menţiona Milton Friedman, este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen
monetar.
Prin inflaţie se manifestă de cele mai multe ori anumite dezechilibre economice:
modificări structurale ale economiei naţionale inflaţioniste;
reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale;
creşterea şomajului;
favorizarea investiţiilor (debitorii sunt de exemplu favorizaţi când utilizează
credite);
scad creditele şi economiile;
cresc profiturile, încât preţurile de vânzare ale mărfurilor sunt mai mobile: uneori
preţuriler cresc mai mult mai mult decât inflaţia, realizându-se în acest fel profituri mai
mari;
în expresie nominală, averea, bogatia, patrimoniul işi modifică valoarea;
sunt afectaţi mai mult cetăţenii cu venituri fixe;
deoarece indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face mai târziu.
I. 5 Inflaţia pe plan mondial

Secolul XX a fost puţin pregătit să înţelegă fenomenul inflaţionist modern,


amplitudinea sa, efectele şi cauzele sale.
Al doilea război mondial a răsturnat din nou întregul sistem de valori, inflaţia
fiind iarăşi scăpată de sub control. S-a manifestat din plin în timpul războiului,
adăugându-se tuturor celorlalte rele: în perioada 1939-1945 s-a ridicat la 30% anual în
SUA; 300% anual în Franţa, iar în Italia 2200%.
În urma războiului, inflaţia nu şi-a epuizat forţa de acţiune, dimpotrivă s-a
manifestat mult mai pregnant. Aproape toate ţările Europei s-au confruntat cu masive
devalorizări ale monedei.
SUA, stat care a ieşit din război cu o economie aparent consolidată, nu a fost
scutit de ravagiile produse de inflaţie.
În general, inflaţia postbelică a fost generată, dincolo de mişcările necontrolate ale
preţurilor de un teribil efort de reconstrucţie, respectiv de acumulare a capitalului fizic
(fix şi circulant), în contextul unei înclinaţii spre economisire descrescândă.
La toate acestea s-au adăugat despăgubirile de război pe care au trebuit să le
plătească unele ţări, inclusiv România.
Între anii 1953-1959, indicele preţurilor în principalele state europene
industrializate au continuat să crească. Este adevărat că ritmul mediu de creştere a acestui
indice a fost de numai 2-4%, dar era suficient pentru a menţine în alertă instituţiile
specializate în urmărirea ei.
Tendinţa de creştere a ritmului inflaţiei se accentuează după 1967, astfel încât
ţările ce fac parte din OCDE s-au apropiat în 1970 de o rată a inflaţiei de 10% pe an.
Începând cu anul 1973 se declanşează una din cele mai aprige furtuni inflaţioniste
pe care le-a cunoscut lumea occidentală, ca urmare a creşterii neaşteptate a preţului
petrolului şi a unor dificultăţi întâmpinate în transportarea lui din Orientul Mijlociu,
fenomen cunoscut sub denumirea de “Criza Petrolului”. Drept urmare, indicele preţului
de consum al dolarului s-a redus cu 55%, al lirei sterline cu 34%, al francului francez cu
47%, al lirei italiane cu 39%, al yenului japonez cu 41% s.a.
Criza petrolului şi a altor materii prime a provocat multe dezechilibre economice,
cu efecte nefavorabile asupra întregului mecanism valutar.
Literatura economică a insistat foarte mult pe particularităţile fenomenului
inflaţionist din anii `70. Perioada care a urmat primului şoc petrolier a adus în scenă
aspecte noi, necunoscute în trecut, care aveau să-şi pună amprenta pe dezvoltarea
economică a deceniilor următoare.
Sporirea preţului petrolului în particular şi a energiei în general, a pus în lumină
criza mult mai profundă intervenită în relaţiile economice internaţionale în deceniul al
optulea. De aceea, ea nu a reprezentat decât o formă de manifestare a unor dezechilibre
destul de serioase ce caracterizau economia mondială la începutul anilor `70.
Efectul imediat al creşterii preţului celui mai important purtător primar de energie
a fost o încetinire şi mai accentuată a ritmurilor de creştere economică a principalelor ţări
industrializate, cu deosebire în SUA, fapt ce a generat deteriorarea stării generale de
sănătate a economiei mondiale. Această încetinire, deşi vizibilă nu dădea semne de
îngrijorare ca acum.
Tabelul 1.1: Ritmurile medii anuale de creştere ale PNB şi ale preţurilor, în
diferite ţări, în perioada 1975-1980 (%)
CREŞTEREA PNB CREŞTEREA PREŢURILOR
Canada 3.9 8.1
Franţa 3.4 9.7
RFG 2.8 5.2
Italia 3.0 13.9
Japonia 5.4 9.0
Marea Britanie 1.5 13.7
SUA 2.8 7.9
Sursa: U.M. Monthly Buletin of Statistics, nr.1 / 1982.

După cum se poate observa din tabelul 1.1, toate cele şapte ţări industrializate au
cunoscut, în perioada 1978-1980, ritmuri medii anuale de creştere cu mult mai lente ale
PNB decât cele înregistrate la preţuri.
După anul 1980, cronicizarea fenomenului inflaţionist nu a fost considerată de
nici un economist drept o disfuncţie trecătoare a mecanismului economic. Deceniul al
nouălea le-a consacrat pe ambele, dar cu mari deosebiri de nuanţe de la ţară la ţară. În
acest deceniu, inflaţia, ca şi şomajul, s-a menţinut la cote foarte înalte, însă în comparaţie
cu deceniul anterior, au intervenit o serie de elemente noi. În primul rand, ne putem referi
la dificultăţile tot mai mari de menţinere a raporturilor de “flotare concertată” (aşa-
numitul “şarpe monetar”), care a condus la intensificarea unor presiuni speculative
exercitate asupra unor monede, ceea ce a contribuit la modificarea tot mai frecventă a
raporturilor de schimb. S-a creat un cerc vicios: inflaţia mai mare accentuează scăderea
cursului de schimb, alimentează creşterea preţurilor interne în ţara a cărei valută se
depreciază. Acest process, cunoscut sub denumirea de “ratchet effect”(efect de
antrenare), s-a făcut tot mai mult resimţit în ultimii zece ani, având uneori consecinţe
imprevizibile.
În fostele ţări socialiste din Europa: Cehoslovacia, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, România, Rusia, fosta Iugoslavia, Bulgaria, s-a manifestat şi după 1980
fenomenul inflaţionist, chiar dacă oficial nu era cunoscut.
În tabelul următor, sunt prezentate ratele inflaţiei, după surse ale Băncii Mondiale
şi ale Fondului Monetar Internaţional, în diferite ţări ale Europei de Est, în perioada
1980-1998.

Tabelul 1. 2: 1980 1986 198 199 1991 1992 1993 199 1995 1996 1997 1998
Rata inflaţiei 1985 9 0 4
în ţările
Europei de
Est, în
perioada
1980-1998
( %)
Tări
Cehoslovacia 2 0.5 1.5 10 58 10.8
Cehia 20.9 10.1 9.1 8.8 8.4 10.7
Slovacia 23.2 13.4 9.9 5.8 6.1 6.7
Ungaria 6.7 5.3 17 28.3 35 24.7 22.5 18.9 28.3 23.5 18.3 14.4
Polonia 32.5 17.7 251 585 70.4 38.1 36.9 33.3 26.8 20.2 15.9 11.7
.1
România 5 2 0.6 4.7 165 265 255. 136. 32.2 38.8 154. 59.1
2 8 8
ex/URSS- 1 2 2 4.7 95 - 874. 307. 197. 47.6 14.6 27.8
Rusia 6 4 4
ex/Iugoslavia 47.5 89.8 124 583 118 303 - - - - - -
0
Bulgaria 1 2.6 6.4 26.3 280 73.3 72.9 96.1 62.1 123 1082 22.3
.3
Sursa: Banca Mondială, 1992, După Loisel, F., pentru anii 1993-1998 datele sunt
din IMF, International Financial Statistics-Yearbook, 1999, p. 126-127

Datele din tabelul de mai sus, arată că, până în anul 1989, Polonia (251.1%),
Ungaria (17%) şi fosta Iugoslavia (1240%) au avut rate ale inflaţiei ridicate în comparaţie
cu celelalte ţări din Europa de Est, ca de exemplu România, care în anul 1989, înregistra
o rată a inflaţiei de numai 0.6%. Acest lucru sugerează un start al politicilor de
liberalizare mult anticipat comparativ cu celelalte ţări.
Cehoslovacia, România, Rusia, Bulgaria, după 1989 cunosc rate ale inflaţiei
superioare primelor trei, cu excepţia Iugoslaviei în care declanşarea şi derularea
războiului intern a avut o influenţă foarte mare asupra creşterii preţurilor.
Liberalizările de preţuri din anii ’90 şi deficitele bugetare înregistrate au condus la
rate ale inflaţiei ridicate, iar ţările în care reformele economice nu au reuşit, au cunoscut
chiar şi perioade de hiperinflaţie: România, a tins o rată a inflaţiei foarte ridicată în anul
1992 (265%), cea mai mare rată a inflaţiei a înregistrat Iugoslavia, chiar în 1989 de
1240%).
Ultimii ani, au adus unele modificări semnificative în peisajul economiei
mondiale şi în tabloul general al inflaţiei. Înainte de toate, rata de creştere economică în
principalele ţări industrializate a scăzut, datorită politicilor monetare restrictive adoptate
de unele ţări dezvoltate din punct de vedere economic, în scopul contracarării puseelor
inflaţioniste devenite tot mai frecvente în ultimul timp.
Intensificarea incertitudinii legată de situaţia din Orientul Mijlociu, a dus la
uşoară revigorare a inflaţiei. La aceasta s-a adăugat şi o oarecare pierdere de
competitivitate pe piaţa externă a produselor unor state, fie datorită cursurilor prea
ridicate a monedelor lor naţionale, fie a unui cost unitar prea înalt al mâinii de lucru.
În Europa de Est, după 1989, economiştii au remarcat necesitatea adoptării
progresive a unui sistem economic bazat pe legile economiei de piaţă. Cu toate acestea
datorită problemelor pe care le-a ridicat perioada de tranziţie, toate statele din această
parte a Europei s-au confruntat cu grave dificultăţi economice, generate de ritmurile
diferite ale reformei şi efortul făcut pentru reconsiderarea sistemelor lor tradiţionale de
planificare centralizată neeficientă. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile a economiei, unele
ţări din Europa Centrală şi de Est au înregistrat în primii ani ai tranziţiei, o deteriorare
considerabilă a situaţiei economice, însoţită de o agravare a fenomenului inflaţionist.
Programele adoptate, de largă anvergură macroeconomică, menite să stopeze declinul
economic şi să limiteze impactul măsurilor de liberalizare a preţurilor, au nevoie de timp,
până se va modifica radical natura sistemului economic precedent. Unele ţări se confruntă
încă cu grave deficite bugetare, se menţin încă serioase lichidităţi excedentare,
remanierea structurii finanţelor publice se află în plină desfăşurare, noul sistem bancar
abia se formează ş.a.m.d.
Economia ţărilor din Orientul Mijlociu s-a resimţit destul de serios de pe urma
conflictului din Golf. Războiul din 1991 a cauzat pagube materiale destul de serioase
celor două ţări aflate în conflict Irak şi Kuweit - activitatea economică pe toată durata
crizei fiind practic paralizată. Destul de grav afectate au fost şi alte ţări din zonă: Egipt,
Iordania şi Turcia.
În sfârşit, în ceea ce priveşte ţările Americii de Sud, inflaţia s-a menţinut la cote
destul de înalte. Au fost şi ţări a căror economie a progresat în anumite limite: Ecuador,
Mexic şi Venezuela, unde creşterea producţiei de petrol a dat un nou impuls dezvoltării
prin atragerea de capitaluri străine, precum şi Argentina şi Brazilia care au beneficiat de
industrializare consistentă.
Aşadar, imaginea pe care ne-a oferit-o economia mondială în ultimii ani a fost
destul de diferită . De aceea, pentru a desprinde anumite concluzii este necesară o analiză,
mai întâi, pe părţi şi apoi ca un întreg. În orice caz, încetinirea creşterii economice, pe
ansamblu, a dus şi la reducerea ritmului comerţului internaţional de la 7% în 1989, la 4%
în 1996. Este interesant că aceasta nu a reprezentat o cauză a creşterii a inflaţiei, ci,
dimpotrivă, o cauză a reducerii ritmului ei.

II. 1 Scurt istoric

După prezentarea fenomenului inflaţionist la nivel mondial, putem face o


prezentare a tendinţelor mondiale adaptate la specificul evoluţiei economiei româneşti,
ţinând seama şi de principalele evenimente din istoria României care au avut influenţe
directe asupra puterii de cumpărare a banilor. Periodizarea evoluţiei fenomenului
inflaţionist are în vedere momentul creării sistemului monetar din România, cele două
conflagraţii mondiale, perioada economiei centralizate şi evenimentele din decembrie
1989.
Până la reforma monetară din 1867, în Ţările Române au existat o mare varietate
de monede, care pot fi analizate prin delimitarea a cinci etape 8 din punct de vedere a
circulaţiei monetare.
Prima etapă este reprezentată de perioada premergătoare apariţiei monedelor
propriu-zise când pe teritoriul Daciei se foloseau aşa-zisele obiecte-monede, formate din
inele, unelte şi alte lucruri din metal preţios.
A doua etapă o constituie intrarea pe teritoriul Daciei a monedelor popoarelor cu
care dacii au avut relaţii de schimb. După modelul acestor monede, dacii încep să bată
propriile monede.
Despre etapa a treia, cuprinsă între retragerea administraţiei romane şi întemeierea
statelor feudale Moldova şi Ţara Românească, nu prea există informaţii din punct de
vedere numismatic.
Întemeierea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească şi pierderea drepturilor
acestora de a bate monedă reprezintă a patra etapă.
În această etapă între anii 1661-1664, ultimul domn moldovean care a emis
monedă proprie a fost Dabija-Vodă la Suceava. În legătură cu această perioadă I.
Răducanu susţine că “după descoperirea Americii, metalele preţioase, în special aurul, au
invadat pe pieţele vechiului continent. Am avut atunci ceea ce se cheamă o inflaţiune de
aur care a provocat o urcare a preţurilor de mărfuri la 150% într-un interval relativ scurt.”
Fenomenul este sesizat şi de P. Bezbackh, conform căruia în perioada 1500-1600
creşterea preţurilor a fost de 400%.
Pierderea dreptului de a bate monedă se produce la mijlocul secolului al XVII-lea
şi durează până la 1867. Aceasta este cea de-a cincea perioadă, caracterizată prin
circulaţia a o mulţime de monede străine.

8
Periodizarea este inspirată după Băicoianu, C. I., Istoria politicei noastre monetare si a Bancii Nationale,
Ed. Tiparul romanesc, Bucuresti, p.3-54.
În această perioadă, Ţările Române plătesc Imperiului Otoman tribute; pe tronul
ţării sunt aduşi diferiţi domni fanarioţi. Apoi, în urma războaielor ruso-turce, Rusia
intervine tot mai mult în viaţa economică şi politică a Ţărilor Române, în urma cărora li
se impun Regulamentele Organice (1830).
Această etapă se finalizează în 1867, când, după sistem European, se legiferează
primul sistem monetar bimetalist românesc, care a putut fi pus în practică după cucerirea
independenţei de stat (prin participarea la războiul din 1877).
În urma celor prezentate mai sus se poate spune că în Ţările Române, de-a lungul
timpului a existat un haos monetar, cauzat de existenţa unui număr foarte mare de
monede “bune” şi “rele”, haos care a provocat pierderi mari producătorilor, vânzătorilor
şi contribuabililor.
Din analiza făcută de Frederic Loisel pentru ţările din Europa de Vest în perioada
1840-1910, rezultă că preţurile au crescut cu 20%. În urma celor prezentate pentru
perioada 1840-1867, această creştere în cazul teritoriilor româneşti a fost cu mult mai
mare, dar fără să depăşească 100%.
Anii 1868-1900, au avut printre altele ca obiectiv principal aplicarea noii legi
monetare din 1867 (obiectiv care avea să se realizeze o dată cu declararea Independenţei
de Stat din 1877 şi prin care se stabilea raportul de schimb între leii vechi şi cei noi,
precum şi între monedele străine şi noul leu). În anul 1877, au avut loc dezbateri asupra
legii biletelor ipotecare, dezbateri prezentate de C. I. Băicoianu în “Istoria Politicei
Noastre Monetare”. Din cele prezentate rezultă o stare inflaţionistă însemnată, ale căror
cauze se regăseau în deficitele bugetare anuale, care urmau a fi acoperite prin bilete
ipotecare cu dobândă de 10%
În următorii 10 ani se atragerea unui important capital străin în România, ceea ce
a dus la echilibrare a balanţei de plăţi externe. Apoi, legea specială de încurajare a
investiţiilor autohtone din 1887 coroborată cu legea biletelor ipotecare, cu posibilitatea
emiterii de bani de hârtie şi cu dezvoltarea creditului în ţară, a condus la acumularea unor
tensiuni inflaţioniste în economia Regatului Român.
În 1889, Regatul Român a optat pentru schimbarea sistemului monetar bimetalist
cu cel monometalist, ceea ce a determinat o creştere a preţurilor de 15-20%.9

9
Răducanu, I., Stabilizare monetară, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p.28
La începutul secolului al XX-lea, România face faţă primei crize de
supraproducţie , în condiţiile unei minime devalorizări monetare. Câteva aspeste
inflaţioniste, din această perioadă, privesc următoarele:
în 1912 sunt acordate facilităţi noi investitorilor străini, ceea ce a dus la
influenţarea balanţei de plăţi externe;
după primul război mondial leul valora doar 2.3-3 centime de aur10;
creşterea preţurilor cu aproximativ 15% după unificarea sistemului monetar al
României cu cel din Transilvania, în urma Unirii din 1918;
declanşarea stabilizării de fapt a dus, în 1927, la revalorizarea leului cu 40% faţă
de 1926.
În perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doilea război
mondial (1934-1941), indicele mondial al preţurilor a crescut de la 35,8% (în 1934) la
47,5% (în 1937), ceea ce a influenţat balanţa comercială a ţării. Balanţă activă a ţării
începe să fie influenţată de scăderea preţurilor ce avea să vină din ianuarie 1938. Indicele
preţurilor în decembrie 1941 a fost de 412%, ceea ce scoate în evidebţă eforturi
financiare şi perioada grea în care intra ţara, o rată a inflaţiei de 300% şi scăderea
continuă a puterii de cumpărare a leului.
Perioada celui de-al doilea război mondial aduce României o rată a inflaţiei
necunoscută până atunci, datorită restricţiilor la care a fost supusă economia prin
participarea la război, apoi datorită secetei prelungite din anii 1945-1946. După un şir de
evenimente economico-financiare, sociale şi politice se constată o creştere a preţurilor de
aproape 7000% , ceea ce a impus realizarea reformei monetare din 15 august 1947.
Între anii 1948-1989 se realizează o nouă reformă monetară, mai mult din raţiuni
politice decât monetare. Conform noii ideologii marxist-leniniste, inflaţia nu putea fi
recunoscută, deoarece era considerată un fenomen specific numai economiilor capitaliste.
Rata inflaţiei pentru România în perioada 1950-1970 a fost de aproximativ 15% şi
de maxim 8-10% pentru anii 1970-1980. După 1980, România înregistrează una din cele
mai mici rate ale inflaţiei din cadrul ţărilor foste socialiste, care nu a depăşit 5% pe an.
Această concluzie se bazează pe faptul că pentru toate ţările socialiste literatura de
specialitate pune în evidenţă o inflaţie ascunsă. Datele statistice cu privire la rata inflaţiei

10
Răducanu, I., Op. Ciatată., Bucureşti, p. 21.
şi creşterea indicelui preţurilor nu pot oferi o imagine reală asupra fenomenului
inflaţionist, deoarece preţurile se caracterizau prin stabilitate oficială. În realitate însă,
lipsa produselor conduceau la speculaţii din partea comercianţilor ceea ce ducea la
creşterea preţului de vânzare prin sume adiţionale.
Perioada de după decembrie 1989 s-a caracterizat prin încercări de atingere a
obiectivelor specifice politicii economice a ţării. Aplicarea cu întârziere a măsurilor
economice a dus la revenire la o rată a inflaţiei de 8%pe lună în 1997. Creşterea preţurilor
şi rata medie lunară a inflaţiei în România, în perioada 1990-1999, sunt prezentate în
tabelul următor:

Tabelul 2.3: Evoluţia IPC anual şi a ratei inflaţiei medii lunare (în %)
Indicatori 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Indicele 100 322.8 299. 395.5 161. 127. 156.9 251. 140.6 154.8
preţului de 2 7 8 7
consum
faţă de anul
precedent
Rata 10.3 9.6 12.1 4.1 2.1 3.8 8 2.9 3.8
inflaţiei
lunară
Indicele 100 322.8 965. 3819.8 6176 7893 12385. 3117 4383 6784
preţului de 8 .6 .7 3 4.0 0 9
consum
faţă de anul
1990
Sursa: Buletin Statistic de Preţuri, Anul XI, nr. 1/2000.

Tabelul de mai sus scoate în evidenţă cinci perioade prin care a trecut economia
ţării noastre între 1990-1999:
1. Perioada de acalmie a preţurilor în lunile ianuarie-octombrie 1990, când s-au
“supersatisfăcut” cererile populaţiei, prin utilizarea diferitelor rezerve ale ţării şi s-au
ţinut sub control preţurile. Din punct de vedere statistic nu au fost făcute înregistrări
pentru evidenţierea creşterii preţurilor.
2. Perioada cuprinsă între noiembrie 1990-1993 debutează liberalizarea preţurilor.
Anii 1991 şi 1992 se caracterizează printr-o creştere medie lunară impresionantă a
preţurilor. În 1993, preţurile sunt din nou în creştere, după anul electoral 1992.
3. Perioada de dezinflaţie între anii 1994-1996, când rata medie lunară a inflaţiei
nu depăşeşte 4,1%.
4. Anul 1997 se caracterizează printr-o inflaţie galopantă, când se revine la o
medie lunară de 8%.
5. Perioada de dezinflaţie (1998-1999), când se reuşeşte menţinerea inflaţiei între
2,9-3,8% pe lună.
O privire retrospectivă asupra evoluţiei inflaţiei scoate în evidenţă multiple faţete
ale acestui fenomen economic. Orice cercetător se confruntă cu numeroase greutăţi în
caracterizarea cât mai exactă a inflaţiei.
Oricum am privi lucrurile este clar că de la terminarea celui de-al doilea război
mondial şi până acum, inflaţia s-a caracterizat prin cel puţin trei trăsături şi anume: o
tendinţă vizibilă de creştere, o puternică variabilitate pe perioade mai scurte de timp şi
printr-o nuanţată diferenţiere a ratelor dintre ţări.
De asemenea, omenirea a străbătut o perioadă de enorme transformări nu numai
în economie şi tehnică, dar şi în spiritual şi gândirea economică. Cei mai mulţi analişti
vorbesc de intrarea într-o “epocă a inflaţiei”, când aceasta nu mai este privită ca un
fenomen accidental, ci ca un însoţitor permanent al dezvoltării, completându-se nu numai
cu crizele de subproducţie, dar şi cu şomajul cronic de masă. Inflaţia a început să fie
prezentată ca un flagel, ca un drog, ca un cancer, ca o boală incurabilă a economiei.
Originea ei a încetat să mai fie căutată numai în sfera monetară a economiei, începând să
se facă responsabilă de aceasta întreaga politică financiară a statelor, materializată în
manevrarea greşită a unor pârghii ce ocupă un loc cheie în mecanismul de funcţionare a
economiilor naţionale. Este vorba de o politică excesivă de credit, de practica deficitelor
bugetare, de capacitatea de a folosi integral sau parţial forţa de muncă, de legăturile ce se
stabilesc între acumulare şi investiţii.
În fond, concepţia modernă cu privire la inflaţie nu neglijează cauzele care o
provoacă, ele reprezentând şi acum esenţa reflecţiilor economice asupra subiectului, dar
preferă elaborarea unui tablou cât mai exact asupra efectelor ce le declanşează,
adaptându-le mai bine sistemelor economice şi monetare actuale. În felul acesta se obţin
informaţii teoretice şi practice mai nuanţate, localizate mai bine în timp şi spaţiu.
Evoluţia fenomenului inflaţionist va fi şi de aici încolo legată de perspectivele
economiei mondiale, urmărite pe termen lung şi mediu.

II. 2 Cauzele inflaţiei în ţara noastră

Să încercăm să vedem mai departe ce influenţe au avut factorii care generează


inflaţie, în România, în perioada de tranziţie la economia de piaţă.
Procesul de trececere la economia de piaţă prezintă într-o anumită măsură riscuri
datorate costurilor economice şi sociale. Tranziţia este însoţită de criză generală ceea ce
duce la declanşarea fenomenelor negative precum inflaţia. Tranziţia economiei româneşti
este dificilă, făcându-se prin abandonarea unor capacităţi de producţie, prin sistarea unor
lucrări de investiţii, prin şomaj şi faliment. Costul economic al tranziţiei este determinat
de reconversia tehnică şi tehnologică impusă de criterii de eficienţă si rentabilitate, de
devalorizarea monedei naţionale, de creşteri bruşte, nesimultane de preţuri. A fost necesar
să se stabilească priorităţile, deciziile şi răspunsuri necesare fiecărui moment de cotitură,
lucru care depinde de gradul şi măsura în care populaţia receptează şi răspunde
imperativelor tranziţiei. Ţara noastră s-a confruntat cu un proces inflaţionist de durată şi
amploare ridicate, ca urmare a unor cauze ce ţin de condiţiile mediului economic
românesc, cât şi de configuraţia specifică a politicii sale economice.
Cauzele inflaţiei se regăsesc în distorsiunile intervenite la nivelul politicii
preţurilor, a salariilor, în distorsiunile la nivel monetar, fiscal, valutar şi, nu în ultimul
rand, ca urmare a implicaţiei factorului politic în probleme monetare. Inflaţia camuflată a
anilor `80 s-a manifestat virulent începând cu anul 1990.
Moştenirile trecute au ieşit la iveală şi aceasta datorită mai multor cauze:
1. În primul rând, sistemul de preţuri era rigid şi rupt de realitatea economică, era
incapabil să transmită un semnal pentru corectarea alocării resurselor reale. România
înregistra la sfârşitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a preţurilor
comparativ cu restul ţărilor răsăritene. Mai mult, preţurile controlate administrativ erau
completate de un excedent de masă monetară, într-un mediu în care inflaţia era reprimată
administrativ.
2. În al doilea rând, dezechilibrele care se pot corecta numai de-a lungul unui
proces al cărui ritm depinde nu numai de consistenţa politicii macroeconomice, ci şi de
capacitatea de reacţie a sectorului real.
3. Apoi, proliferarea indisciplinei financiare şi creşterea pe o scară fără precedent
ale arieratelor agenţilor economici au reprezentat forma prin care aceştia au urmărit
acomodarea pseudo-monetară a nevoilor excesive de resurse.
4. Şocurile externe, prin multiplele lor faţete, au contribuit la amplificarea
procesului inflaţionist. În ramurile pentru care piaţa externă se îngustase, sau au dispărut,
s-a făcut cu acumulări de stocuri, ceea ce a reprezentat o altă acomodare inflaţionistă la
economia de piaţă.
5. În al cincilea rând, imposibilitatea recuperării creanţelor externe a dominat
fluxul scontat de resurse reale pentru aprovizionarea pieţei interne determinând
înrăutăţirea raportului cerere-ofertă, ceea ce a cauzat o creştere suplimentară de preţuri.
6. Un factor deosebit de sensibil a fost fragilitatea politică şi socială internă în
perioada următoare înlăturării regimului centralizat. Înprejurări critice au limitat
capacitatea de adaptare a unor soluţii radicale de stabilizare macroeconomică, chiar dacă
acestea ar fi fost mai eficiente pe termen lung. Varianta aleasă a fost terapie prudentă
graduală.
În urma analizei cauzelor care au amplificat procesul inflaţionist în România, se
poate deduce că în prima parte a perioadei de tranziţie fenomenul inflaţionist a fost folosit
pentru a se încerca reglarea disfuncţionalităţilor moştenite. Odată cu liberalizarea
preţurilor, în noiembrie 1990, prin inflaţie s-a sperat să se reducă valoarea reală a
stocurilor, a creditelor neperformante şi să se elimine excesul de masă monetară.
Deci, inflaţia a constituit o cale de atenuare pe termen scurt a şocurilor din
perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare folosit de guvernanţii vremii.
Mai mult, pe seama accelerării inflaţiei s-a sperat a se limita declinul economic. Perioada
care a urmat, a întărit opinia conform căreia disfuncţionalităţile economice nu pot fi
soluţionate pe cale monetară. De fapt, concluzia care s-ar putea desprinde este că, pentru
o economie în tranziţie, inflaţia reprezintă o “pârghie” de perpetuare a vechilor structuri
şi de menţinere a risipei şi ineficienţei.
În perioada 1990-1996, evoluţia către economia de piaţă a fost caracterizată
printr-un ritm lent. A fost necesară modificarea comportamentului agenţilor economici.
Intervalul analizat a avut erori şi oscilaţii de politică economică care au fost speculate,
ceea ce a generat severe efecte inflaţioniste.
Până la sfârşitul anului 1992, s-a menţinut relativ puternică “iluzia monetară”
reprezentată de atenţia acordată de cetăţean mai degrabă nivelului nominal al însemnelor
băneşti, decât valorii reale care este dată de puterea de cumpărare. Menţinerea iluziei a
defavorizat puternic pe deţinătorii de economii băneşti, care au fost erodate de inflaţie
prin rate negative în termenii reali ale dobânzilor. Ar fi fost de aşteptat, ca deţinătorii de
active băneşti să se preocupe mai mult de schimbarea în active reale care să le protejeze
puterea de cumpărare.
În cursul anului 1993, pierderea iluziei monetare a fost un fenomen tot mai
evident. Reducerea relativă a depozitelor în sistemul bancar şi CEC şi orientarea
preferinţelor pentru păstrarea în valute a economiilor au reprezentat semne ale acestui
proces.
Scăderea cererii reale de bani s-a măsurat prin accelerarea vitezei de rotaţie a
banilor care a fost evidenţiată începând cu luna mai a anului 1993. Urmările au fost
severe. România anului 1993 avea un puternic climat hiperinflaţionist.
La începutul anului 1994 “jocurile de întrajutorare” au intrat în criză datorită
deficienţelor în privinţa onorării angajamentelor şi a proastei administraţii. Consecinţa a
fost resimţită prin scăderea presiunii asupra cererii de numerar disponibil populaţiei fiind
atrase de dobânzi ridicate oferite de banca comercială pentru depozite.
Inflaţia evolutivă a cunoscut un proces de calmare sub efectul politicii
stabilizatoare promovată în domeniul monetar şi bugetar, preţurile la consumator au
sporit pe parcursul anului cu doar 61,7%, comparativ cu 295,5% înregistrate în anul
precedent.
Câştigurile salariale reale au înregistrat pentru prima dată din 1990 o evoluţie
pozitivă în condiţiile în care salariile care au crescut cu 95,9% au devansat creşterea
preţurilor care a fost de 61,7%.
Indexarea nu asigură în sine menţinerea puterii de cumpărare, ci are tendinţă de a
duce la scăderea puterii de cumpărare. Pe seama efectului inflaţionist, creşterea salariilor
trebuie să se bazeze pe creşterea productivităţii muncii. Indexările au fost făcute pentru
protejarea păturilor defavorizate ale populaţiei şi au devenit în practică mijlocul de
perpetuare a inflaţiei. Masa monetară a crescut cu 138,1% respective cu 10649 miliarde
lei. Rata medie lunară de creştere a masei monetare este de 7,5%, care a devansat rata
medie lunară a inflaţiei măsurată prin preţurile la consumator. Această creştere poate fi
interpretată şi ca o câştigare a încrederii în moneda naţională manifestată prin încetinirea
vitezei de rotaţie a banilor.
Ca efect al inflaţiei este şi creşterea numerarului cu 109,85%. Se constată
manifestarea economiei subterane. Eliminarea ei s-a încercat prin măsurile oficiale luate
în anul 1996, prin Ordonanţă 15/1996.
Inflaţia foarte crescută din primii ani ai tranziţiei a fost frânată în anii 1994, 1995
prin reducerea ei de aproximativ 5 ori în anul 1994 faţă de 1993, după care a urmat o
reducere la jumătate în 1995 faţă de 1994.
Masa monetară a crescut în anul 1995 cu aproximativ 72% , pentru a ajunge la
sfârşitul anului 1995 la un volum de 18278 miliarde de lei. Ritmul mediu anual de
creştere de 4,6 % a devansat cu mult rata medie a inflaţiei de 2,1%. Acest fapt confirma
continuarea procesului de remonetizare a economiei. Recâştigarea încrederii în moneda
naţională este reflectată şi de încetinirea vitezei de rotaţie a banilor de la 4,7 rotaţii, în
anul 1994, la 4 rotaţii, în anul 1995, şi de creşterea numerarului în circulaţie. Situaţia este
critică deoarece ritmul său de creştere este egal cu cel al masei monetare în sens larg.
Evoluţia numerarului a fost influenţată şi de schimburile intervenite la începutul anului
1995 în sistemul de decontare, ceea ce a dus la încetinirea mişcării banilor.
Afacerile care au fost lovite de această reglementare au reacţionat prin
alimentarea economiei subterane. În anul 1995, creşterea masei monetare cu 71% nu a
dus la o inflaţie de magnitudine ci doar la inflaţie de circa 30%, datorită creşterii cu
aproximativ 7% a PIB şi scăderii vitezei de rotaţie cu aproximativ 20%. Anul 1996 se
anunţa a fi un an în care relaxarea politicii monetare şi valutare înregistrate în primele 6
luni ale anului, creşterea preţurilor de consum de 140,3% şi a masei monetare de 22,908
miliarde de lei vor genera o puternică avalanşă inflaţionistă. Aceasta a fost cauzată de o
iarnă foarte lungă, anul electoral, distorsiunile persistente din economie şi încetinirea
procesului de privatizare. În a doua jumătate a anului 1996, cifrele estimate privind rata
inflaţiei erau mai pesimiste. Evoluţia inflaţiei pentru finele anului se consideră a fi în jur
de 60%. Cifrele publicate de Banca Naţională a României indică creşterea lichidităţilor în
economie, ca urmare a finanţării deficitului bugetar. În condiţiile persistenţei marilor
dezechilibre structurale, finanţarea direcţionată a unor sectoare (mai ales agricole) ar crea
noi injecţii monetare cu grave urmări inflaţioniste. Saltul excesiv al preţurilor reprezintă
de fapt un nou impuls datorat inflaţiei prin costuri.

II. 3 Spirala inflaţionistă

Oricât am încerca să delimităm doar cauzele sau doar efectele, ele se întrepătrund.
Sinteza cauzelor sau efectelor care au generat procesul inflaţionist în ţara noastră, este
greu de făcut dar nu imposibil.
O primă cauză cu efectul său o regăsim în liberalizarea treptată, în mai multe
etape, a preţurilor. Aceasta s-a făcut motivându-se limitarea costurilor sociale pe care le-
ar fi inclus liberalizarea totală şi brutală a preţurilor, dar efectul în plan economic a fost
prelungirea perioadei de instabilitate, favorizarea comportamentelor speculative şi
limitarea capacităţii de reacţie a agenţilor economici şi de adaptare a cererii şi ofertei la
modificările succesive ale preţurilor. Corelaţia directă dintre creşterea peste limitele de
dezechilibru a masei monetare şi cea a preţurilor este greu de negat, dar mecanismul de
transmitere se dovedeşte a nu fi câtuşi de puţin liniar. Elementul care se impune este
viteza de rotaţie a banilor care, la rândul ei, reflectă cererea de monedă din economie.
A doua cauză-efect este relevată de modul de formare a preţurilor în primele etape
ale liberalizării care nu au eliminat vechile racile din activitatea întreprinderilor ci doar
le-a transferat efectele pe seama consumatorilor. Practic, agenţii economici au evitat
restructurarea propriei activităţi, transferând risipa, ineficienţa şi costurile exagerate în
preţuri de desfacere excesiv de ridicate. Acest comportament care a condus la intrarea
într-o primejdioasă spirală inflaţionistă a fost favorizat, în prima etapă, de excesul
monetar, iar apoi de pseudolichiditatea creată prin arieratele de plăţi.
A treia cauză şi efect totodată, se regăseşte în modul în care procesul liberalizării
preţurilor a fost programat să se desfăşoare sincronizat cu alte măsuri de politică
economică vizând eliminarea monopolului, încurajarea concurenţei şi restructurarea la
nivel sectorial şi microeconomic. Întârzierea realizării unora din obiectivele propuse,
precum şi mediul extern extrem de nefavorabil, criza din Golf, prăbuşirea pieţei CAER,
întârzierea finanţării externe, au afectat procesul de restructurare constituid elemente de
alimentare suplimentară a inflaţiei.
Mecanismele de indexare sunt concepute îndeosebi din raţiuni de ordin social şi
aplicate fără corelaţia necesară cu evoluţia producţiei şi a productivităţii muncii. Acestea
au conferit procesului inflaţionist caracteristici structurale.
Arieratele de plăţi între întreprinderi au diminuat interesul clienţilor pentru
negocierea prudentă a preţurilor cu furnizorii, generând creşterea inflaţiei. Astfel, la
sfârşitul anului 1991, arieratele brute se cifrau la 1777 miliarde de lei, ceea ce reprezenta
56% din PIB. Sistemul monetar românesc era în prag de colaps. Rezolvarea a fost găsită
în “compensarea globală”, fără o “injecţie” suplimentară de monedă. Dar problema
arieratelor a apărut din nou în anul 1992, situându-se la un procent de 30% de PIB.
Politica dobânzilor înalte şi eliminarea subvenţiilor a fost cea care a încercat să rezolve
dificila problemă a substituţilor temporari ai banilor interni.
O altă cauză-efect o reflectă distonanţele politici monetare, de credit şi de preţuri
care au fost câteodată relaxate sau uitate din raţiuni politice. Astfel, de exemplu, deşi în
anul 1992 era un puternic val inflaţionist dar datorită alegerilor electorale nu au fost
majorate preţurile şi nu au fost aplicate măsuri de absorbţie a masei băneşti în exces,
efectul s-a văzut un an mai târziu când inflaţia a ajuns în vârf. La acel moment, aceleaşi
prevederi sumbre se anunţau şi pentru sfârşitul anului 1996 şi anul 1997.
Hotărârile administrative fără suport real au reprezentat următoarea cauză-efect.
Astfel, pentru a câştiga credibilitatea externă se suspenda activitatea pieţei valutare
interbancare la 21 de bănci, marea lor majoritate private, aceasta pentru că o asemenea
măsură este mai uşor de luat decât una de perfecţionare a mecanismului.
Deşi se ştiau gravele probleme ale băncilor Dacia Felix şi Credit Bank, Banca
Naţională a emis în circulaţie o masă monetară de 2000 miliarde de lei, echivalând cu
10% din masa monetară a ţării. Aceasta, nefiind absorbită de un spor corespunzător de
produse, a generat un nou val inflaţionist, care şi-a arătat efectele în anul 1996.
Mecanismul creditării preferenţiale, care ani de-a rândul a alimentat economia cu
credite preferenţiale acordate ramurilor nerentabile (industria extractivă, agricultura),
reprezenta de fapt o subvenţie deghizată, s-a concretizat în următoarea cauză-efect.
Politica dobânzilor înalte a fost concepută ca măsură antiinflaţionistă care însă s-a
transformat într-un propulsor al inflaţiei.
Un alt efect negativ a fost excesul relativ de lichiditate din economie antrenat de
abundenţa creditării preferenţiale şi majorarea artificială a cererii de valută. Aceasta se
datora nu numai migraţiei naturale de valută (pentru valorificarea reală a disponibilităţilor
băneşti ce se puteau realiza prin majorarea importurilor ), ci şi cererii de valută pe motive
speculative. Ambele fenomene au majorat dezechilibrul pe piaţa valutară contribuind la
deprecierea leului. Masa bănească în circulaţie, mai ales în numerar, a fost amplificată şi
datorită efectului nedorit al jocurilor de întrajutorare şi al fondurilor mutuale.
O altă cauză a creşterii acesteia a fost şi imobilizarea ei în credite nerambursate la
scadenţă. Cauzele acestora au fost multiple. Afacerile la acest început de economie de
piaţă au fost fragile şi difuze. O problemă importantă este viabilitatea afacerii care dă
siguranţă băncii că-şi va recupera împrumutul şi dobânda.
Având în vedere modificările macroeconomice generate de politicile economice şi
sociale adoptate de economia românească care a înregistrat seisme inflaţioniste puternice,
seisme care au fost resimţite şi în rezultatul activităţii de creditare a băncilor româneşti,
riscurile “calitative” reprezintă mediul în care nu pot fi controlate sau influenţate prin
decizii administrative afacerile agenţilor economici.
Faptul că inflaţia a fost un fenomen real şi uneori neglijat, a avut efecte asupra
întregului organism economic al ţării. Analiza inflaţiei are în vedere: adâncirea
dezechilibrului intern între cerere şi ofertă, dezorientarea agenţilor economici,
accentuarea dezechilibrelor sectoriale ale economiei, creşterea deficitelor bugetare,
deprecierea monedei naţionale în raport cu devizele străine, scăderea puterii de
cumpărare a societăţii, dezorganizarea sistemului bancar, vicierea politicilor de creditare
şi slăbirea competitivităţii economiei naţionale. Nu trebuie să uităm şi impactul suferit de
costurile energiei în creştere.
Încrederea sau lipsa de încredere a populaţiei în puterea de cumpărare a monedei
naţionale depinde de posibilităţile acesteia de a-şi satisface cu moneda pe care o deţine
cât mai multe trebuinţe în sensul procurării bunurilor şi al serviciilor necesare. În
condiţiile unor ample variaţii ale valorii monedei naţionale, când puterea de cumpărare a
banilor de la sfârşitul unui ciclu de producţie este mult diferită de puterea de cumpărare a
acestora de de la începutul acestui ciclu, mărimea reală a cheltuielilor de producţie
efectuate apare în mod evident deformată, imposibil de determinat. Este foarte probabil,
de exemplu, ca un întreprinzător să înregistreze la sfârşitul unui ciclu de producţie în
condiţii de instabilitate monetară, un număr mai mare de unităţi monetare decât ar fi putut
obţine dacă moneda ar fi fost stabilă. În situaţia în care puterea de cumpărare a fiecărei
unităţi monetare a scăzut comparativ cu perioada precedentă, chiar dacă numărul total al
unităţilor monetare obţinute de acesta este mai mare, dimensiunea profiturilor sale totale
este mai mică la încheierea ciclului de producţie decât dacă unitatea monetară ar fi fost
stabilă. În situaţia în care puterea de cumpărare a fiecărei unităţi monetare a scăzut
comparativ cu perioada precedentă, chiar dacă numărul total al unităţilor monetare
obţinute de acesta este mai mare, dimensiunea profiturilor sale totale este mai mică la
încheierea ciclului de producţie decât dacă unitatea monetară ar fi fost stabilă sau nu ar fi
obţinut profit.
Inflaţia din ţara noastră, pe care o percep în mod nemijlocit numeroase categorii
sociale prin creşterea galopantă, permanentă şi generală a preţurilor, prin scăderea
continuă a puterii de cumpărare a banilor, generează o nouă redistribuire a veniturilor
sociale, care se face în defavoarea categoriei de populaţie cu venituri fixe. Scăderea
puterii de cumpărare a banilor afectează marea masă a consumatorilor cu venituri mici
privându-i de posibilitatea celei mai bune satisfaceri a cerinţelor de consum în limitele
unei producţii date şi a unor venituri date. Efectul de deformare a repartizării veniturilor
este o caracteristică a inflaţiei de pretutindeni. Inflaţia avantajează pe anumiţi titulari de
venituri şi dezavantajează pe alţii, modificând sfera repartiţiei. După cum se ştie, în
economiile de piaţa întotdeauna există bogaţi şi săraci, iar caracteristica inflaţiei este că-i
slăbeşte pe cei slabi, şi-i întăreşte pe cei bogaţi. Subiecţii economici cei mai slabi sunt cei
care încă nu au început lupta economică (copii, tineri) sau cei care au încetat-o (persoane
în vârstă, pensionării).
Efectul inflaţiei din ţara noastră a determinat şi va determina pe unii agenţi
economici să nu-şi plaseze capitalurile în ramuri productive, optând pentru plasarea
acestora în comerţ unde li se oferă posibilitatea obţinerii unor profituri mai mari şi în
perioade relativ mai scurte decât în alte domenii de activitate. Situându-ne în sfera
efectelor asupra sectorului real menţionăm faptul că investiţiile interne au suferit puternic
datorită inflaţiei. Incertitudinile privind costul resurselor atrase, corelate cu lipsa
acumulărilor necesare dezvoltării sau chiar dacă acestea s-au efectuat, ritmul inflaţiei a
determinat pierderea substanţei financiare pe calea erodării valorii reale. De asemenea,
procesul investiţional a fost afectat de incertitudinea pe care o generează pe de o parte
inflaţia iar pe de altă parte accesul limitat la resursele valutare
Deci, instabilitatea monetară afectează procesele fundamentale ale reproducţiei
sociale, de fapt însăşi fiinţa naţională. Procesul inflaţionist din ţara noastră a fost
alimentat şi de anumite măsuri luate în economie în domeniul privatizării. De exemplu,
Fondurile Proprietăţii Private şi Fondurile Proprietăţii de Stat, care au acumulat resurse şi
au creditat unităţi nerentabile. Fondurile Proprietăţii Private au la ora actuală numai 150
de miliarde de lei acumulaţi (lichidităţi) pe care le-au fructificat sub forma plasamentelor
în bănci şi doar puţine plasamente în firme rentabile.
O altă consecinţă a inflaţiei a fost conservarea patrimoniului întreprinderilor şi
distorsionarea informaţională. Astfel, prin Legea nr.114/1991 s-a hotărât calcularea
amortizării aferente doar a mijloacelor aflate în lucru. Amortizarea cuvenită pentru restul
de mijloace care sunt în conservare se înregistrează într-un cont în afara bilanţului (ct.
8045). Această înregistrare îi crează agentului economic o încărcare parţială a costurilor
şi un profit necuvenit creând totodată în economie o creştere economică artificială
reflectată în mărimea PIB şi a celorlalţi indicatori.
Impactul social al inflaţiei româneşti a fost resimţit de o serie de categorii ale
populaţiei, care erau complet nepregătite pentru ceea ce urma să însemne economia de
piaţă. Şomajul care s-a instalat a fost de fapt costul social al reformei economice. Forţa de
muncă ocupată a receptat diferit repercursiunile inflaţiei de-a lungul perioadei de
reformă. Relaţia inflaţie-şomaj este privită ca o relaţie cauzală. Dacă se acceptă o rată mai
ridicată a şomajului vom avea posibilitatea de diminuare a inflaţiei şi ţinerea ei sub
control, iar dacă vrem mai puţin şomaj, relaţia inversă este evidentă. Politica adoptată de
România acestor ani, s-a confruntat cu dilema mai mult şomaj sau mai multă inflaţie?
Răspunsul la această problemă este greu de dat, deoarece economia de piaţă are mai puţin
în vedere elementul social şi mai mult pe cel economic.
Dar ideal ar fi ca şi şomajul şi inflaţia să fie la niveluri considerate aceptabile.
Concluzionăm, arătând că inflaţia înregistrată în primii ani ai tranziţiei a fost
stăvilită datorită politicilor de stabilizare macroeconomică şi antiinflaţioniste promovate
îndeosebi în domeniul monetar, fiscal şi de venituri.
Bibliografie

1. Alexandru Ţugui, Inflaţia. Concepte, teorii şi politici economice, Ed.


Economică Bucureşti, 2000
Dumitru Tudorache, Constantin Puianu, Dan Moraru, Constantin Răzvan
Caracota, Moneda, bănci, credit, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2001, pag 54-59
2. Alexandru Tasnadi, Alina Creţu, Anticipaţiile adaptative şi raţionale în teoria
inflaţiei, Ed. ASE, Bucureşti,2000
3. Cecilia Iliescu, Inflaţia în România, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997
4. Constantin Zaman, Econometrie, Ed. Pro Democraţia, 1998
5. Clementin Ivan-Ungureanu, Sistemul Conturilor Naţionale-Tabel Intrări- Ieşiri,
Societatea “Adevărul” SA, Bucureşti, 1997.
6. Coste Valeriu, Inflaţia, Ed. Gaudeamus, Iaşi, 1993
7. Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual
Universitar, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
8. Dr Lect. Pintilescu Carmen, Analiza seriilor de timp, Elemente de curs
9 E. Biji, T. Baron., L. Tovissi, P. Wagner, Al Isac-Maniu, M. Korka, D. Porojan,
Statistică teoretică şi economică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1991
10 Eugen Ş. Pecican, Macroeconometrie, Politici Economice Guvernamentale şi
Econometrie, Ed. Economică, Bucureşti, 1996
11. Florina Tănase, Preţurile şi indicatorii macroeconomici., Ed All Beck,
Bucureşti, 1998
12. Gh. Postelnicu, Rsorturile inflaţieicontemporane, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 1999
13 Helmut Frisch, Teorii ale inflaţiei, Ed.
14. I. Căpanu, P. Wagner, C. Mihuţ, Sistemul Conturilor Naţionale şi agregate
macroeconomice, Ed. All, Bucureşti, 1994
15.Jaba Elisabeta– Statistica, Ediţia a treia, Editura Economică,2002
16 Ovidiu Tănăsoiu, Andreea Iluzia Iacob, Econometrie(Studii de caz), Ed. ASE,
Bucureşti, 1998
16. Theodor Popescu, Practica modelării şi predicţiei seriilor de timp, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1991
17. Răducanu Viorica, Stegăroiu Ion, Popescu Constanţa, Badea Gabriel, Neagu
Cornelia , Macroeconomie. Mondoeconomie, Ed. Bobliotheca, Bucureşti, 2000.
18. www.bnro.ro