Sunteți pe pagina 1din 114

I.

ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACTIUNEA

Structura Titlului II din partea generala a noului Cod penal include urmatoarele
capitole: I – „Dispozitii generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de
neimputabilitate”; IV – „Tentativa”; V – „Unitatea si pluralitatea de infractiuni”; VI –
„Autorul si participantii”.
Este de remarcat sistematizarea judicioasa a materiei, in ordinea: dispozitii generale
(inscrierea definitiei legale a infractiunii in Capitolul I); cauze care exclud infractiunea
(adevarate conditii negative de existenta a infractiunii, cu referire la doua dintre trasaturile
esentiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca
prevederea lor sa aiba loc imediat dupa indicarea conditiilor pozitive de existenta a
infractiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a infractiunii – tentativa (Capitolul IV);
de asemenea, aspectele legate de unitatea sau pluralitatea infractionala au o legatura organica
cu materia formelor de desfasurare ale infractiunii (Capitolul V); in final este abordata
problema pluralitatii de faptuitori (Capitolul VI).

I.1. Definitia infractiunii. Trasaturi esentiale

Infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata


si imputabila persoanei care a savarsit-o, constituind singurul temei al raspunderii penale (art.
15 C.P.).
Ceea ce este esential pentru fapta rezida in:
- prevederea in legea penala si savarsirea cu vinovatie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea).
Pornind de la definitia legala, o definitie formala, putem afirma ca infractiunea este o
fapta tipica, antijuridica si imputabila persoanei care a savarsit-o, doctrina majoritara
apreciind ca trasaturi fundamentale, esentiale, ale infractiunii: tipicitatea, antijuridicitatea si
imputabilitatea.

I.1.1. Intelesul notiunii de tipicitate


„Prevederea faptei in legea penala – ce decurge din principiul legalitatii incriminarii –
presupune cerinta ca fapta concret savarsita, ce urmeaza a fi calificata ca infractiune, sa
corespunda cu totul descrierii pe care legiuitorul o face in norma de incriminare. Aceasta
corespondenta se realizeaza atat in planul elementelor de factura obiectiva (actiune, urmare,

6
calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cat si al elementelor de factura subiectiva (forma de
vinovatie)” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]. In aceeasi ordine de idei, la
nivelul proiectului noului C.P. infractiunea era definita ca fiind o fapta prevazuta de legea
penala, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o , cu retinerea a trei trasaturi
generale: prevederea in legea penala, caracterul nejustificat si caracterul imputabil. Precizam
ca vinovatia nu aparea precizata explicit in cuprinsul definitiei infractiunii, stand in intentia
legiuitorului includerea acesteia in trasatura esentiala a prevederii faptei in legea penala, in
acceptiunea de element in structura interna a faptei prevazute de legea penala, prin prisma
caruia se analizeaza concordanta faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor in
norma de incriminare.
Norma de incriminare ofera un anumit model legal, cuprinde atat elementele obiective
cat si elementele subiective ale unei fapte relevante penal. Corespondenta intre fapta concreta
si fapta descrisa potrivit tiparului sau legal este denumita in doctrina penala tipicitate,
subscriind opiniei potrivit careia vinovatia care figureaza in cuprinsul definitiei infractiunii nu
constituie, in fapt, o trasatura esentiala distincta, ci elementul de factura subiectiva din
cuprinsul normei de incriminare. Daca aceasta concordanta a faptei concrete cu norma de
incriminare (tipicitate) se realizeaza deopotriva in planul elementelor de factura obiectiva si al
celor de ordin subiectiv (forma de vinovatie), sau acopera doar concordanta elementelor
obiective ale faptei cu cele ale modelului legal, reprezinta o chestiune dezbatuta in doctrina.
„In logica noului Cod penal vinovatia este prevazuta ca element constitutiv al
infractiunii, fiind astfel analizata in cadrul trasaturii esentiale a tipicitatii. Vinovatia, ca
trasatura generala a infractiunii, este denumita de N.C.P. imputabilitate, regasindu-se astfel in
cea de-a treia trasatura esentiala a infractiunii”. [M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod
penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativa, observatii, ghid de aplicare, legea
penala mai favorabila].
Semnalam si opinia contrara, potrivit careia definitia mentioneaza vinovatia, socotita
ca a doua trasatura esentiala, sistematizata dupa cerinta ca fapta sa fie prevazuta de legea
penala, apreciindu-se ca tipicitatea „se realizeaza, asadar, numai ca rezultat al compararii
continutului obiectiv al faptei concrete cu acela al normei de incriminare, deoarece in privinta
continutului subiectiv se opereaza cu un alt concept, si anume vinovatia, ca trasatura esentiala
distincta a infractiunii, de aceea a faptei prevazute de legea penala”. [G. Antoniu, in:
Explicatii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I].
In concluzie – si in acord cu alti autori [A.M. Hotca, R. Slavoiu, Noul Cod penal si
Codul penal anterior. Adnotari, situatii tranzitorii, noutati] – afirmam ca prevederea faptei in
legea penala si vinovatia sunt intrunite in cazul in care exista o corespondenta intre fapta
concreta si fapta descrisa in norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective

7
(prevederea faptei in legea penala, inteleasa ca tipicitate obiectiva) si forma de vinovatie
ceruta de legea penala (vinovatia in sensul dispozitiei din art. 16 C.P. – tipicitate subiectiva).

I.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)


Presupune ca fapta prevazuta de legea penala nu este permisa de ordinea juridica, are
un caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru existenta
infractiunii, este modul sub care se infatiseaza antijuridicitatea, ca trasatura esentiala a
infractiunii” [G. Antoniu, Explicatii preliminare…, Vol. I].
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca exista vreuna dintre
cauzele justificative prevazute de lege (art. 18 alin. 1 C.P.) – respectiv: legitima aparare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligatii, consimtamantul
persoanei vatamate – cauze generale de excludere a infractiunii, a caror incidenta inlatura
caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea
lor ca fiind acele „situatii in care o fapta, desi prevazuta de legea penala, poate sa nu
constituie infractiune daca, in raport cu cerintele ordinii juridice in ansamblul ei, este permisa
(licata)” [G. Antoniu, C. Bulai – Dictionar de drept penal si procedura penala].

I.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)


Imputabilitatea, ca o caracteristica a faptei, trasatura esentiala a infractiunii, presupune
posibilitatea de reprosare a savarsirii faptei persoanei implicate in comiterea acesteia, nefiind
suficienta, pentru a fi in prezenta faptei apreciata drept infractiune, doar intrunirea tipicitatii si
a antijuridicitatii.
Altfel spus, pentru ca o fapta sa reprezinte infractiune si sa atraga raspunderea penala,
nu este suficient ca ea sa corespunda descrierii realizate de legiuitor in norma de incriminare
si sa fie nejustificata, ci trebuie sa poata fi si imputata faptuitorului, adica acestuia sa ii poata
fi reprosata savarsirea ei [a se vedea expunerea de motive a proiectului noului C.P.], stand in
intentia legiuitorului C.P. de a adopta teoria normativa in materie – vinovatia privita ca „un
repros, ca o imputare facuta infractorului, pentru ca a actionat altfel decat ii cere legea, desi a
avut reprezentarea clara a faptei sale si deplina libertate in manifestarea vointei” [Expunerea
de motive a proiectului noului C.P.]; vinovatia ca repros, trasatura esentiala denumita
imputabilitate, nu se confunda cu elementul de factura subiectiva din cuprinsul normei de
incriminare (tipicitatea subiectiva).
In privinta conceptului de imputabilitate, doctrina penala inregistreaza o diversitate de
opinii. (Si) In aprecierea noastra, singura interpretare a notiunii analizate, care sa nu conduca
la aprecierea drept redundanta a noii definitii a infractiunii, este aceea in care imputabilitatea
este apreciata drept o premisa a vinovatiei, in acceptia acesteia din urma de sub-element al

8
laturii subiective a continutului constitutiv al unei infractiuni, adica de parte componenta a
conceptului mai larg de tipicitate (alaturi de conditia existentei unei fapte prevazute de legea
penala). Viziunea este sustinuta de imprejurarea ca stabilirea existentei imputabilitatii se
realizeaza printr-un examen negativ – constatarea lipsei incidentei vreunei cauze de
neimputabilitate [pentru detalii, a se vedea: M.I. Michinici, M. Dunea, in: T. Toader
(coordonator) s.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].
Caracterul imputabil al faptei prevazute de legea penala este realizat in lipsa incidentei
unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca
a fost comisa in conditiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 C.P.),
respectiv: constrangerea fizica; constrangerea morala; excesul neimputabil; minoritatea
faptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicatia (involuntara si completa); eroarea (in conditiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele stari, situatii, imprejurari, cazuri, a caror existenta in timpul savarsirii faptelor prevazute
de legea penala determina imposibilitatea imputarii acestora in sarcina persoanei faptuitorului.
Ele, reprezinta, de asemenea, cauze generale de excludere a infractiunii, a caror incidenta
inlatura caracterul imputabil al faptei.
*
Existenta infractiunii este conditionata de intrunirea cumulativa a trasaturilor esentiale,
lipsa uneia dintre acestea ducand la inexistenta infractiunii si – deci – pe cale de consecinta, la
excluderea raspunderii penale. Daca fapta nu exista, fapta nu este prevazuta de legea penala
ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege, exista o cauza justificativa sau de
neimputabilitate, nu exista infractiune.
Trasaturile esentiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infractiuni,
fapte penale, delimitandu-se astfel de alte fapte antisociale, de natura extrapenala, spre ex.:
contraventii, abateri disciplinare etc.

9
I.2. Continutul infractiunii

In lumina definitiei acordate infractiunii (art. 15 alin. 1 C.P.), dupa cum s-a aratat,
ilicitul penal se delimiteaza de alte forme de ilicit juridic. Legislatia noastra penala cuprinde
un numar considerabil de infractiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distinctii
intre tipuri de infractiuni, deosebind o fapta ce constituie infractiune de o alta fapta penala, de
alte infractiuni.
Continutul infractiunii e definit in doctrina ca totalitatea conditiilor obiective si
subiective, prevazute in norma de incriminare, necesare pentru existenta unei anumite
infractiuni, care determina un anumit tip de infractiune. Continutul specific al fiecarei
infractiuni, prin trasaturile proprii pe care le prezinta, permite diferentierea intre ele a faptelor
ce constituie infractiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definitia infractiunii si trasaturile esentiale ale
acesteia, cu notiunea de continut al infractiunii, ce impune o analiza a structurii sale si care
dezvolta o vasta problematica cu privire la partile componente, sau elementele constitutive ce
se integreaza in continutul infractiunii, interesand in principal: latura obiectiva, latura
subiectiva, obiectul si subiectii infractiunii.
Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor si trasaturilor obiective si subiective necesare pentru a constitui
infractiuni. Toate aceste elemente si conditii prevazute de lege, care caracterizeaza anumite
infractiuni, formeaza continuturile acestor fapte penale, ce reprezinta continuturi determinate,
abstracte, tipare legale in care se incadreaza faptele concrete ce se comit in realitate, care
trebuie sa corespunda conditiilor prevazute de legea pentru a constitui o infractiune sau alta,
spre exemplu:
- potrivit dispozitiei din art. 188 C.P., infractiunea de omor se realizeaza atunci cand o
persoana ucide cu intentie o alta persoana;
- potrivit dispozitiei din art. 228 C.P., infractiunea de furt se realizeaza atunci cand o
persoana sustrage un bun mobil din posesia sau detentia unei alte persoane, fara
consimtamantul acesteia, in scopul insusirii pe nedrept;
- potrivit dispozitiei din art. 295 C.P., infractiunea de delapidare se realizeaza prin
insusirea, folosirea sau traficarea, de catre un functionar public, in interesul sau ori pentru
altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestioneaza sau administreaza.
Rezulta ca prin norme speciale de incriminare sunt prevazute infractiuni determinate si
– deci – continuturile acestor infractiuni (a caror studiere se realizeaza in cadrul partii speciale
a dreptului penal).

10
10
Dupa cum s-a mentionat, continutul infractiunii si definitia acesteia nu sunt identice;
definitia generala din art. 15 C.P. releva trasaturile esentiale ale infractiunii si permite
delimitarea ilicatului penal de alte forme de ilicat juridic (contraventii, abateri disciplinare
etc.); continutul infractiunii caracterizeaza fiecare infractiune, prin trasaturile proprii, facand-
o sa se deosebeasca de alte infractiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se examineaza
notiunea de continut general (generic) al infractiunii, retinandu-se tot ceea ce este comun
tuturor continuturilor de infractiuni.

I.2.1. Clasificarea conditiilor prevazute in continutul infractiunii. Clasificarea


continuturilor de infractiuni
Conditiile prevazute in continutul infractiunii se refera la:
a) Actul de conduita interzis – fapta manifestata sub forma de actiune sau inactiune, care
cauzeaza urmari daunatoare – si vinovatia inclusa in continutul ei, exprimata sub forma de
intentie, culpa sau praeterintentie, ceea ce configureaza cele doua laturi ale infractiunii: latura
obiectiva si latura subiectiva.
b) Obiectul si subiectii infractiunii. In unele continuturi se prevad si conditii ce privesc
obiectul faptei – spre exemplu: la infratiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat
in posesia sau detentia altuia – sau conditii ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la
infractiunea de delapidare, subiectul activ trebuie sa fie functionarul public, gestionar sau
administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate.
c) Unele conditii de savarsire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de comitere,
un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infractiunile de conducere a unui vehicul sub
influenta alcoolului sau a altor substante (art. 336 C.P.), ultraj contra bunelor moravuri (art.
375 C.P.), distrugere in forma agravata (art. 253 alin. 4 C.P.), ucidere ori vatamare a nou-
nascutului savarsita de catre mama (art. 200 C.P.), furtul (art. 228 / 230 C.P.), abuzul in
serviciu (art. 297 alin. 2 C.P.) s.a.
In raport de aceste conditii, in doctrina penala se face distinctie intre continut juridic al
infractiunii si continut constitutiv al infractiunii. Continutul juridic (legal) al infractiunii
cuprinde totalitatea conditiilor cerute de norma de incriminare pentru existenta unei anumite
infractiuni; continutul constitutiv al infractiunii cuprinde (numai) conditiile ce se refera la
actul de conduita interzis, intrand in compunerea sa elementele ce compun latura obiectiva si
latura subiectiva a infractiunii, desemnand un continut obligatoriu si necesar pentru orice
infractiune.
In literatura de specialitate se indica si alte clasificari ale continutului infractiunii
(recomandam parcurgerea doctrinei). Ne retine aici atentia (si) clasificarea operata dupa
importanta pentru existenta infractiunii, distingandu-se intre conditii esentiale, constitutive,

11
11
necesare pentru realizarea unui anumit tip de baza de infractiune, si celelalte conditii,
accidentale, circumstantiale, care se adauga conditiilor esentiale, formand variantele agravate
/ calificate ale infractiunilor. In raport de aceste conditii, in doctrina penala se face distinctie
intre continut de baza, simplu sau tipic, care cuprinde conditiile necesare pentru existenta
infractiunii in configuratia tipica (spre exemplu: omor – art. 188 C.P. – sau furt – art. 228
C.P.) – pe de o parte – si continut agravat, calificat, care corespunde variantelor agravate ale
anumitor infractiuni, care contine pe langa conditiile necesare continutului de baza si alte
circumstante obiective sau subiective care imprima faptei o gravitate sporita (spre exemplu:
omor calificat – art. 189 C.P. – sau furt calificat – art. 229 C.P. – ori viol agravat – art. 218
alin. 3-4 C.P. etc.). Totodata, se distinge si un continut atenuat, care corespunde variantelor
atenuate ale anumitor infractiuni, care – in principiu – contine pe langa conditiile necesare
continutului de baza si alte circumstante obiective sau subiective care imprima faptei o
gravitate (mai) redusa (spre exemplu: uciderea la cererea victimei, ca forma atenuata a
infractiunii de omor – art. 190 C.P. – ori furtul in scop de folosinta, ca forma atenuata a
infractiunii de furt / furt calificat – art. 230 C.P. – sau omisiunea sesizarii comisa din culpa,
forma atenuata a omisiunii sesizarii savarsita cu intentie – art. 267 alin. 2 C.P. – ori inlesnirea
evadarii comisa din culpa, forma atenuata a faptei intentionate – art. 286 alin. 4 C.P. etc.).

I.2.2. Elementele analitice ale infractiunii


Infractiunea presupune savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, cu vinovatie.
Fapta, manifestata sub forma de actiune sau inactiune, care cauzeaza urmari daunatoare, si
vinovatia inclusa in continutul ei, sunt elemente ale infractiunii ce se integreaza in continutul
sau, constituind partile sale componente: latura obiectiva si latura subiectiva. In continutul
infractiunii se integreaza, in primul rand, fapta incriminata de lege, cu trasaturile ce o
caracterizeaza, prin intermediul careia se lezeaza valorile ocrotite penal, obiectul infractiunii.
Pe langa obiect, infractiunea nu poate fi conceputa fara existenta unor subiecti, respectiv
persoana care savarseste fapta incriminata (si care raspunde de savarsirea acesteia) – subiectul
activ – si persoana impotriva careia se indreapta actul de conduita interzis, ca titulara a valorii
ocrotite de legea penala – subiectul pasiv.
Daca obiectul si subiectul formeaza parti componente, constitutive ale infractiunii,
care se integreaza in continutul sau, sau doar conditii care exista in afara infractiunii, dar fara
de care infractiunea nu este posibila, a reprezentat si reprezinta o tema de dezbatere in
doctrina penala [a se vedea, pentru detalii: V. Pavaleanu, Drept penal. Parte generala; V.
Pasca, Drept penal. Parte generala – autorii sintetizand opiniile exprimate].
Toate cerintele prevazute de legea penala pentru existenta unei infractiuni, fie ca se
refera la continutul constitutiv sau la cel juridic (notiuni incetatenite in doctrina penala) au

12
12
valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia dintre ele putand atrage inexistenta
infractiunii sau a unei anumite infractiuni. De altfel, in analiza continutului specific al fiecarei
infractiuni se prezinta obiectul, subiectii, latura obiectiva si latura subiectiva, prin prisma
trasaturilor lor caracteristice, urmand – la randul nostru – sa le punem sintetic in discutie, de
pe pozitia elementelor analitice ale infractiunii.
(Precizare:) Din punct de vedere didactic, unii autori trateaza distinct obiectul si subiectii
infractiunii (drept conditii preexistente ale infractiunii) de continutul constitutiv propriu-zis al
infractiunii – latura obiectiva si latura subiectiva [spre exemplu: V. Pavaleanu], spre deosebire
de alti autori care, considerand toate cele patru categorii de elemente (obiect, subiect, latura
obiectiva si subiectiva) drept elemente componente ale tipicitatii, le trateaza cu ocazia
prezentarii tipicitatii ca trasatura definitorie a infractiunii [spre exemplu: F. Streteanu, R.
Morosanu, Institutii si infractiuni in noul Cod penal; V. Pasca].

I.2.3. Obiectul si subiectii infractiunii


I.2.3.1. Obiectul infractiunii
Valorile si relatiile sociale aparate de legea penala impotriva carora sunt indreptate
faptele penale si care sunt lezate sau puse in pericol prin savarsirea acestora constituie
obiectul juridic al infractiunii. Obiectul infractiunii cunoaste mai multe forme [sens in care
recomandam parcurgerea doctrinei].
Ne retin atentia urmatoarele:
- Obiectul juridic generic – reprezinta o grupa de valori sociale de aceeasi natura, vatamate
de o grupa de infractiuni, care serveste la sistematizarea partii speciale a Codului penal (XII
titluri).
- Obiectul juridic special – reprezinta o anumita valoare sociala ocrotita de legea penala,
careia i se aduce atingere prin savarsirea unei anumite fapte incriminate.
- Obiectul material – unele infractiuni, pe langa obiectul juridic, se caracterizeaza si prin
existenta unui obiect material, care consta in lucrul corporal sau fiinta impotriva caruia /
careia se indreapta nemijlocit actiunea / inactiunea ce aduce atingere obiectului juridic si care
este lezat sau periclitat prin comiterea activitatii infractionale (spre exemplu: corpul persoanei
in viata, in cazul omorului; bunul mobil sustras, in cazul furtului etc.). Avand in vedere faptul
ca nu toate infractiunile presupun existenta unui obiect material, intr-o opinie exprimata in
doctrina [F. Streteanu, R. Morosanu; V. Pavaleanu] se sustine ca acesta (obiectul material) sta
la baza clasificarii infractiunilor in materiale si formale. Infractiunile materiale sunt faptele
caracterizate de existenta unui obiect material impotriva caruia se indreapta actiunea /
inactiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre deosebire de infractiunile formale, care nu presupun
existenta unui obiect material, in cazul carora valoarea sociala ocrotita penal nu este strans

13
13
legata de un anumit lucru corporal (spre ex.: tradare, divulgarea secretului profesional,
amenintare, conducerea pe drumurile publice fara permis de conducere etc.).

I.2.3.2. Subiectii infractiunii


Sunt denumiti subiecti ai infractiunii persoanele implicate in savarsirea unei
infractiuni, deosebind doua categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infractiunii se intelege, in opinia majoritara, persoana fizica sau
juridica care savarseste o infractiune si care urmeaza sa raspunda penal. Subiectul activ al
infractiunii, cand este reprezentat de o persoana fizica, trebuie sa indeplineasca cumulativ
anumite conditii generale, anume: limita de varsta, responsabilitate, libertate de hotarare si
actiune.
Conditia limitei de varsta intereseaza in raport de limitele raspunderii penale, ce fac
obiectul dispozitiilor din art. 113 C.P. ce prevede: „(1)Minorul care nu a implinit varsta de 14
ani nu raspunde penal. (2) Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai
daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant. (3) Minorul care a implinit varsta de 16
ani raspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, asadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezumtia absoluta
de incapacitate penala; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezumtie relativa de incapacitate
penala.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a faptuitorului (minor neraspunzator
penal) este o cauza de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a
infractiunii (acesta nu este infractor, ci doar faptuitor). Minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si
16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a comis fapta penala cu discernamant –
capacitatea minorului de a intelege si de a-si manifesta in concret vointa in raport cu fapta
concreta. Incepand de la varsta de 16 ani, minorul raspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.
3 C.P.), care inscrie pentru acesta o prezumtie de capacitate penala (opereaza o prezumtie in
sensul existentei discernamantului).
Starea de minoritate, cu referire la minorii raspunzatori penal, cu varsta cuprinsa intre
14-18 ani la data comiterii faptei, reprezinta sub aspectul naturii juridice o cauza de
diferentiere a raspunderii penale in raport de cea antrenata de infractorii majori, consecintele
raspunderii lor penale fiind reprezentate doar de masuri educative, ca sanctiuni operante in
cazul acestora (si nu pedepse).
Conditia responsabilitatii semnifica o stare normala a omului care a atins o anumita
limita de varsta, legea penala considerand ca o persoana devine responsabila la implinirea
varstei de 16 ani, intelegand prin aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-si da seama
de actiunile sau inactiunile sale, de semnificatia si urmarile acestora, precum si capacitatea de

14
14
a-si stapani actiunile / inactiunile, de a le putea controla. Legea nu defineste notiunea de
responsabilitate a persoanei, ci starea opusa acesteia, notiunea de iresponsabilitate, care, din
punct de vedere al naturii juridice, reprezinta o cauza de neimputabilitate, din categoria
cauzelor generale de excludere a infractiunii (art. 28 C.P.).
Conditia referitoare la libertatea de hotarare si actiune se refera la posibilitatea
persoanei de a delibera, hotari, respectiv actiona potrivit propriei sale vointe, in mod liber, in
afara oricarei constrangeri manifestate asupra sa. Aceasta conditie nu este prevazuta expres de
legea penala, dar rezulta implicit din prevederile art. 24, 25 C.P., care consacra constrangerea
fizica, respectiv cea morala, care sub aspectul naturii juridice reprezinta cauze de
neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infractiunii.
(Precizare:) In mod traditional, doctrina penala prezinta toate aceste conditii generale atunci
cand se abordeaza problematica pe care o dezvolta subiectul activ al infractiunii, de pe pozitia
persoanei fizice, cu mentiunea ca se cere intrunirea lor cumulativa, altfel persoana care comite
fapta prevazuta de legea penala ramane doar faptuitor, fapta neconstituind infractiune. Astfel,
curentul majoritar de opinie considera ca atribuirea calitatii de subiect activ al infractiunii este
conditionata de intrunirea cumulativa a cerintelor referitoare la limita de varsta,
responsabilitate, libertate de hotarare si actiune [V. Pasca; V. Pavaleanu], desi s-a opinat si in
sensul ca subiectul activ este considerat a face parte dintre elementele de factura obiectiva ale
incriminarii-tip, spre deosebire de discernamant, libertate de hotarare si actiune, care nu apar
drept elemente ale tipicitatii, acestea fiind legate de imputabilitate, ca trasatura esentiala a
infractiunii – fiind vorba de o alta maniera de tratare a problematicii abordate; in optica
sustinatorului acestui punct de vedere [F. Streteanu, R. Morosanu], atribuirea calitatii de
subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire la capacitatea persoanei si la
posibilitatea sanctionarii penale a acesteia, prin sanctiuni penale, consecinte ale raspunderii
penale angajate (si deci de calificarea faptei comise drept infractiune sau simpla fapta
prevazuta de legea penala), lucru relevat de imprejurarea ca si o persoana lipsita de
discernamant poate comite o fapta tipica si antijuridica, spre ex.: iresponsabilul care comite
un omor si fata de care se poate lua masura de siguranta a internarii medicale, ca sanctiune de
drept penal.
In raport de subiectul activ al infractiunii, doctrina distinge intre infractiuni cu subiect
activ general si infractiuni cu subiect activ special. Infractiunile cu subiect activ general sunt
cele ce pot fi comise de orice persoana fizica (in calitate de autor sau ca participant), care
indeplineste, la data savarsirii lor, conditiile generale mai sus-mentionate. In cazul unor
infractiuni, persoana fizica autor / coautor (in masura in care coautoratul este posibil) mai
trebuie sa indeplineasca in momentul savarsirii faptei o conditie, calitate speciala prevazuta in
norma de incriminare, caz in care infractiunile pot fi denumite infractiuni cu subiect activ

15
15
special / calificat / circumstantiat, infractiuni proprii (opinie majoritara) – spre ex.: calitatea
de functionar public, pentru unele infractiuni de coruptie sau de serviciu (luarea de mita, art.
289 C.P.; delapidarea, art. 295 C.P.; neglijenta in serviciu, art. 298 C.P. etc.), calitatea de
militar, pentru unele infractiuni contra capacitatii de lupta a fortelor armate (dezertarea, art.
414 C.P.; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 C.P. etc.) s.a.m.d.
(Precizare:) Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al infractiunii urmeaza a se realiza in
cadrul materiei repartizata studiului in semestrul al II-lea.

Prin subiect pasiv al infractiunii se intelege persoana fizica sau juridica (inclusiv
statul), impotriva careia se indreapta activitatea infractionala, ca persoana vatamata prin
savarsirea faptei, titulara a valorii sociale ocrotita de legea penala. Uneori si subiectul pasiv
trebuie sa indeplineasca, pentru existenta unei anumite infractiuni, o calitate speciala
prevazuta expres in norma de incriminare (ex.: ultrajul, art. 257 C.P.).
In raport de subiectul pasiv al infractiunii, doctrina distinge intre infractiuni cu subiect
pasiv general (infractiuni in cazul carora valoarea sociala ocrotita poate apartine oricarei
persoane) si infractiuni cu subiect activ special / calificat / circumstantiat (care nu sunt insa
cuprinse in denumirea de infractiune proprie, rezervata doar faptelor incriminate cu subiect
activ special), in cazul carora legea solicita o anumita calitate speciala.
Subiectul pasiv al infractiunii poate fi unic (ex.: o persoana vatamata in urma realizarii
actiunii de ucidere cu intentie – omor, art. 188 C.P. – sau ucidere din culpa, art. 192 alin. 1
C.P.), sau plural (ex.: omor calificat – art. 189 alin. 1 lit. f C.P. – sau uciderea din culpa – art.
192 alin. 3 C.P. - etc.).
(Precizare:) Uneori, calitatea speciala a subiectilor infractiunii – activ sau / si pasiv – atrage
atenuarea sau agravarea raspunderii penale. Spre ex.:
- subiect activ special – agravare: cazul infractiunii de viol agravat (art. 218 alin. 3 lit. a),
comis de persoana in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul careia se afla
victima.
- subiect pasiv special – agravare: cazul infractiunii de omor calificat (art. 189 alin. 1 lit.
g), comis asupra unei femei gravide.
- subiect activ si pasiv special – atenuare: cazul infractiunii de ucidere ori vatamare a nou-
nascutului savarsita de catre mama (art. 200 C.P.).

I.2.4. Latura obiectiva


Latura obiectiva include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul
material (actiune sau inactiune), urmarea imediata (rezultatul) si legatura de cauzalitate.
Lipsa unuia dintre elementele componente spulbera unitatea laturii obiective, atragand, pe

16
16
cale de consecinta, inexistenta infractiunii.

I.2.4.1. Elementul material


Elementul material semnifica actul de conduita interzis de legiuitor (actus reus), prin
descrierea legala a faptei ca infractiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza prin actiune sau inactiune.
Din punct de vedere al elementului material, infractiunile se clasifica in infractiuni
comisive (care se savarsesc prin comiterea de actiuni interzise de legea penala) – spre ex: furt,
viol, fals material in inscrisuri oficiale, delapidare etc. – si infractiuni omisive (care se
savarsesc prin inactiune, in raport de o obligatie legala de a face ceva) – ex.: nedenuntare,
omisiunea sesizarii, aflarea fara ajutor a unei persoane aflate in dificultate etc. – enumerare
prin care evidentiem asa-numitele infractiuni omisive proprii, infractiuni in cazul carora
inactiunea este prevazuta explicit potrivit normei de incriminare a faptei. Referindu-ne la
infractiunile omisive, amintim si categoria infractiunilor denumite in doctrina omisive
improprii, sau comisiv-omisive, caz in care inactiunea este asimilata actiunii, omisiunea
nefiind expres prevazuta in norma de incriminare. Potrivit art. 17 C.P., care reglementeaza
savarsirea infractiunii comisive prin omisiune, sunt susceptibile de a fi savarsite prin inactiune
numai infractiunile comisive care presupun producerea unui rezultat de ordin material
(potrivit unei parti a doctrinei, un rezultat material explicit prevazut), ca rezultat tipic, potrivit
normei de incriminare. Prin urmare, aceste infractiuni au la baza o incriminare comisiva, dar
rezultatul poate fi uneori – in mod concret – produs si printr-o inactiune, fara ca aceasta sa fie
prevazuta explicit in norma de incriminare.
Potrivit dispozitiilor legale, savarsirea infractiunii comisive prin omisiune se poate
realiza in doua tipuri de cazuri, anume:
- Cand exista o obligatie legala sau contractuala de a actiona, caz ce se caracterizeaza prin
obligatia juridica a subiectului de a interveni pentru a impiedica producerea rezultatului,
obligatie denumita in doctrina obligatie de garantie, care „subzista doar atunci cand intre
persoana tinuta sa actioneze si valoarea sociala ocrotita – care nu ii apartine – exista o
legatura speciala, ce face din respectiva persoana un garant in privinta evitarii rezultatului
vatamator pentru valoarea sociala protejata de norma de incriminare” [F. Streteanu, citat de I.
Pascu (coordonator) s.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea generala]. Doctrina ofera
mai multe exemple, dintre care retinem: obligatia legala a parintilor de a asigura cele necesare
supravietuirii copilului – cazul mamei „care trebuie sa hraneasca sau sa protejeze pe noul-
nascut, astfel ca daca ea nu indeplineste aceasta obligatie, iar copilul decedeaza, vom fi in
prezenta unei infractiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culpa”
[I. Pascu (coordonator) s.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea generala]; sau, obligatia

17
17
contractuala a prestatorului intretinerii unei persoane in varsta, sau a bonei fata de copilul
minor, de a acorda acestora asistenta activa sau ajutor in conditiile in care le-ar fi periclitata
viata etc.
- Cand autorul omisiunii, printr-o actiune sau inactiune anterioara, a creat pentru valoarea
sociala protejata o stare de pericol, care a inlesnit producerea rezultatului. Doctrina ofera mai
multe exemple, dintre care retinem: „daca o persoana sapa o groapa in trotuarul din fata portii
pentru a remedia o defectiune la conducta de alimentare cu apa, prin actiunea sa creeaza o
stare de pericol pentru integritatea fizica a celor care trec prin zona. In consecinta, daca
ulterior lasa groapa nesemnalizata si neacoperita, peste noapte, iar un trecator cade in groapa,
cel care a sapat-o va raspunde pentru vatamarile corporale sau pentru decesul victimei”; sau,
„detinatorul unui caine, care nu utilizeaza lesa si botnita cu ocazia plimbarii acestuia in locuri
publice raspunde pentru vatamarea corporala cauzata de caine unei alte persoane” [F.
Streteanu, R. Morosanu].
In continutul infractiunii, elementul material poate consta intr-o singura actiune /
inactiune (a se vedea in acest sens, unitatea naturala de infractiune – cazul infractiunii simple
sau continue), sau in doua sau mai multe actiuni / inactiuni (a se vedea in acest sens unitatea
legala de infractiune – cazul infractiunii continuate sau complexe), ori atat intr-o actiune cat si
intr-o inactiune (spre ex.: infractiunea de neglijenta in serviciu, art. 298 C.P.).

I.2.4.2. Urmarea imediata


Savarsirea actiunii sau inactiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite
de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinta elementului material constand in
rezultatul sau urmarea produsa – element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea
element obligatoriu pe latura obiectiva mai este denumit in doctrina si urmare imediata, in
vederea deosebirii acestuia de eventualele consecinte subsecvente ale infractiunii. Astfel, daca
urmarea imediata este un element al infractiunii de care depinde existenta acesteia,
consecintele subsecvente pot conduce, in cazul anumitor infractiuni, la agravarea raspunderii
penale (spre ex., producerea unor consecinte deosebit de grave – in sensul indicat de art. 183
C.P. – in cazul anumitor infractiuni de serviciu, potrivit art. 309 C.P.).
In raport de urmarea imediata, infractiunile se clasifica in: infractiuni de rezultat si
infractiuni de pericol, dupa cum urmarea este sau nu prevazuta in norma de incriminare.
(Precizare:) Doctrina majoritara foloseste ca notiuni alternative: pentru infractiune de
rezultat, expresia - infractiune materiala; pentru infractiune de pericol, expresia – infractiune
formala sau infractiune de atitudine.
Infractiunile de rezultat sunt cele in continutul carora legiuitorul a prevazut, explicit
sau implicit, urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat). Spre ex.: prevedere explicita a

18
18
rezultatului exista in continutul infractiunilor de vatamare corporala, loviri sau vatamari
cauzatoare de moarte, neglijenta in serviciu, inselaciune s.a.; prevedere implicita a
rezultatului exista in continutul infractiunilor de omor, furt s.a.
Infractiunile de pericol sunt acelea in cazul carora urmarea imediata nu este una
materiala, constand (doar) intr-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotita prin norma
de incriminare. In cazul acestor infractiuni urmarea imediata nu se manifesta sub forma unei
modificari efective in realitatea (concreta, obiectiva) inconjuratoare, valoarea sociala protejata
penal nu sufera in concret nicio stirbire cuantificabila din punct de vedere material, aceasta
fiind lezata doar prin punerea sa in primejdie, prin periclitarea sa, aspect de natura sa
provoace tulburare si neliniste in buna desfasurare abstracta a relatiilor sociale aferente.
Unii autori disting si o subclasificare a infractiunilor de pericol, in: infractiuni de
pericol concret si infractiuni de pericol abstract, in functie de gradul de determinare, in
norma de incriminare, a valorii sociale periclitate. Spre ex.: „neindeplinirea indatoririlor de
serviciu sau indeplinirea lor defectuoasa de catre angajatii care gestioneaza infrastructura
feroviara, ori ai operatorilor de transport, interventie sau manevra, daca prin aceasta se pune
in pericol siguranta circulatiei mijloacelor de transport, interventie sau manevra pe calea
ferata (art. 329 alin. 1 [C.P.]), este o infractiune de pericol social concret, deoarece legiuitorul
cere ca starea de pericol sa priveasca siguranta circulatiei mijloacelor de transport, interventie
sau manevra pe calea ferata. Dimpotriva, detinerea, portul, confectionarea, precum si orice
operatiune privind circulatia armelor letale, a munitiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora, sau functionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fara drept (art. 342 [alin. 1
C.P.]), este o infractiune de pericol abstract, actiunile sau inactiunile descrise in norma de
incriminare generand o stare de pericol pentru o varietate de valori sociale protejate de legea
penala” [V. Pasca].
Clasificarea infractiunilor din punct de vedere al urmarilor produse prezinta interes nu
doar de ordin teoretic, ci si practic, fiind infractiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului
consumarii. Astfel, consumarea unei infractiuni de rezultat are loc la data realizarii integrale a
activitatii infractionale, care este urmata de aparitia urmarii imediate (efectiv verificata pe caz
concret), iar consumarea unei infractiuni de pericol are loc cand in urma realizarii integrale a
actului de conduita interzis este generata starea de pericol asupra valorii sociale. In aceeasi
ordine de idei, diferente se inregistreaza – sub acest aspect – si in cazul formei atipice a
tentativei (a se vedea materia formelor infractiunii intentionate).

I.2.4.3. Legatura de cauzalitate


Latura obiectiva se intregeste prin existenta unui alt element component obligatoriu,
denumit legatura de cauzalitate, prin care se intelege liantul cauzal (nexum) dintre elementul

19
19
material (actiunea/inactiunea) si urmarea imediata. Raportul de cauzalitate caracterizeaza
toate infractiunile, desi nu apare mentionat explicit in norma de incriminare.
Problema constatarii acestuia si a stabilirii sale cu exactitate se ridica indeosebi in
cazul infractiunilor de rezultat; in cazul infractiunilor de pericol concret, starea de pericol –
urmare a faptei – se impune dovedita, trebuind sa decurga in mod necesar din
actiune/inactiune, probarea acestora determinand prezumarea existentei legaturii de
cauzalitate; in cazul infractiunilor de pericol abstract, odata stabilita existenta elementului
material, se prezuma atat urmarea imediata, cat si legatura de cauzalitate care le uneste pe
acestea.
In unele cazuri, stabilirea legaturii de cauzalitate nu ridica dificultati – spre ex.:
uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri de topor in cap, ori prin impuscare in cap, de la
mica distanta, cu o arma de foc. In alte situatii, se pot ridica unele probleme, dificultati, in
corecta determinare a raportului de cauzalitate, respectiv atunci cand urmarea a fost precedata
de actiuni plurale, concomitente sau succesive, desfasurate de mai multe persoane, sau atunci
cand anumite imprejurari – anterioare, concomitente sau posterioare in raport de momentul
manifestarii actiunii – au influentat intr-o anumita masura producerea rezultatului. Nu de
putine ori practica penala s-a confruntat cu astfel de situatii, care impun un examen riguros al
cauzei supuse solutionarii (spre ex.: o persoana este victima unui accident de trafic rutier,
suferind vatamari grave ale integritatii corporale, dar existand inca sanse de supravietuire,
insa, pe drum spre spital ambulanta este implicata intr-un alt accident, in urma caruia
pacientul decedeaza, sau, ajuns la spital, inceteaza din viata fiind prins intr-un incendiu
declansat de un piroman).
In materia raportului de cauzalitate, in doctrina penala s-au formulat mai multe teorii,
subsumate celor doua curente, respectiv: teza monista si teza pluralista, dupa cum se
considera ca producerea rezultatului faptei se datoreaza unei singure cauze sau unui concurs
de cauze (recomandam parcurgerea doctrinei care prezinta aceste teorii, inclusiv limitele si
meritele acestora, alaturi de teoriile clasice vehiculate – spre ex.: teoria conditiei sine qua
non, teoria cauzei adecvate etc. – fiind semnalata si o teorie care se bucura de audienta in
doctrina straina, anume teoria imputarii obiective a rezultatului, prezentata si de unii autori
romani [V. Pavaleanu] ).

I.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective


In cazul unor infractiuni legiuitorul inscrie cerinte referitoare la loc, timp, mod,
mijloace de savarsire a faptei, care atunci cand figureaza pe continutul constitutiv de baza (al
infractiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinte obligatorii ale laturii obiective. Mentionam, cu titlu
de exemplu, infractiunea de tulburarea ordinii si linistii publice (art. 371 C.P.), sau tradarea

20
20
prin ajutarea inamicului (art. 396 C.P.) etc.
In alte cazuri, cerintele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective,
ca imprejurari in care se savarsesc unele infractiuni, atrag o agravare sau o atenuare a
raspunderii penale in raport de anumite incriminari-tip. Mentionam, spre exemplu, furtul
calificat (art. 229 alin. 1 lit. a, b s.a. C.P.), ori omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. h C.P.) etc.,
respectiv uciderea ori vatamarea nou-nascutului savarsita de catre mama (art. 200 C.P.) s.a.

I.2.5. Latura subiectiva


Latura subiectiva cuprinde totalitatea elementelor de factura subiectiva care preced si
insotesc actiunea sau inactiunea prin care se realizeaza latura obiectiva, al carei element
obligatoriu, esential, il reprezinta intotdeauna vinovatia, atitudine psihica a persoanei,
constand intr-un act de constiinta si vointa (alcatuit din elemente intelective si volitive) fata de
fapta si urmarile acesteia, vinovatia in forma ceruta potrivit normei de incriminare. Aceasta
atitudine psihica, manifestata sub forma de intentie, culpa sau praeterintentie, constituie
latura subiectiva din continutul infractiunii, care se afla intr-o stransa legatura cu latura
obiectiva, formand impreuna cu ea un tot coerent si inseparabil.
Alaturi de vinovatie ca element esential, in cazul unor infractiuni (intentionate),
elementul subiectiv este complinit de lege prin inscrierea in norma incriminatoare a unor
cerinte subiective referitoare la un anumit scop sau mobil.
Potrivit art. 16 alin. 1 C.P., cu denumirea marginala „Vinovatia”, se prevede ca fapta
constituie infractiune numai daca a fost savarsita cu forma de vinovatie ceruta de legea
penala. Conform acestor dispozitii, „legiuitorul a dorit sa evidentieze faptul ca formele
vinovatiei tin de structura interna a infractiunii (vinovatia ca element constitutiv), iar nu de
imputabilitate” [M.A. Hotca, R. Slavoiu]. In reglementarea citata, corespunzator alineatului
imediat urmator, se prevede ca vinovatia exista cand fapta este comisa cu intentie, din culpa
sau cu intentie depasita (alin. 2) – care reprezinta formele legale ale vinovatiei, fiecare in parte
fiind definita corespunzator, respectiv: intentia si modalitatile sale normative (alin. 3); culpa si
modalitatile sale normative (alin. 4); intentia depasita (alin. 5).
Codul penal foloseste pentru caracterizarea vinovatiei diferitelor infractiuni mai multe
procedee:
- in unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infractiuni, indica forma de vinovatie prin
insasi denumirea atribuita faptei incriminate (ex.: ucidere din culpa, vatamare corporala din
culpa, distrugere din culpa), sau prin insusi continutul reglementarii (ex.: neglijenta in
serviciu).
- in alte cazuri, codul fixeaza regula in partea generala, conform reglementarii din acelasi
art. 16, dar in alin. 6, care prevede ca fapta constand intr-o actiune sau inactiune constituie

21
infractiune cand este savarsita cu intentie (teza I), iar fapta comisa din culpa constituie
infractiune numai cand legea o prevede in mod expres (teza a II-a), de unde desprindem
concluzia: regula este ca fapta constand fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune, constituie
infractiune numai daca este savarsita cu intentie si doar prin exceptie, cand legea prevede
expres, fapta savarsita (prin actiune sau inactiune) din culpa, constituie infractiune.
Existenta vinovatiei nu este prezumata de lege, ci trebuie dovedita de organele
judiciare penale, in urma examinarii minutioase, cu maxima seriozitate a cauzei, pentru
corecta identificare a formei de vinovatie ce ilustreaza pozitia psihica pe care s-a situat
persoana implicata in savarsirea faptei, si o justa incadrare juridica a faptei (formele
vinovatiei penale, modalitatile lor normative, ridicand probleme de delimitare).

I.2.5.1.Intentia
Intentia este forma dominanta a vinovatiei penale, majoritatea faptelor incriminate
fiind infractiuni intentionate (ex.: infractiunile de omor, furt, viol, luare de mita, delapidare,
tradare etc.).
Prevazuta in art. 16 alin. 3 C.P., fapta este savarsita cu intentie cand faptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte
(intentie directa);
b) prevede rezultatul faptei sale si desi nu urmareste, accepta posibilitatea producerii lui
(intentia indirecta).
„In structura intentiei directe se remarca atat un element intelectiv (faptuitorul prevede
elementele ce tin de tipicitatea obiectiva a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cat si
un element volitiv (faptuitorul urmareste producerea rezultatului prin comiterea faptei). Tot
astfel, in structura intentiei indirecte intra atat un element intelectiv (faptuitorul prevede
elementele ce tin de tipicitatea obiectiva a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cat si
un element volitiv (faptuitorul nu urmareste producerea rezultatului, dar accepta producerea
lui)”. [M. Udroiu, V. Constantinescu]
Dupa cum se observa, in ambele modalitati normative ale intentiei se prevede
rezultatul faptei, rezultat care este unul cert, sigur ca se va produce si care este astfel urmarit,
in cazul intentiei directe, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil (posibil) a se produce,
dar acceptat, in cazul intentiei indirecte, denumita si intentie eventuala. Diferentele sub
aspectul factorului volitiv, pozitia psihica adoptata in raport de rezultatul faptei, permit
delimitarea acestor doua modalitati normative ale intentiei, aspect important nu doar din punct
de vedere teoretic ci si practic, deoarece, de regula, prin incriminarea faptelor in baza
intentiei, legiuitorul nu distinge intre intentia directa sau indirecta, ceea ce inseamna ca
infractiunea este susceptibila de comitere in ambele modalitati (ex.: cazul omorului). Pe cale

22
de consecinta, cade in sarcina organelor judiciare probarea, dupa caz, a intentiei directe sau
indirecte, ce se va reflecta (ar trebui sa se reflecte) in procesul de individualizare judiciara a
sanctiunii concrete aplicate.
Spre ex., va exista intentie directa de suprimare a vietii in cazul in care o persoana
impusca victima intr-o zona de pe corp ce adaposteste un organ vital (cap, torace, abdomen)
de la o distanta corespunzatoare, sau aplica cu un instrument apt de a cauza decesul (ex.:
topor), mai multe lovituri (sau chiar si una singura), cu intensitate, in aceleasi zone anatomice.
In doctrina se apreciaza ca se retine existenta intentiei directe si in situatia in care
producerea rezultatului este privita de autorul faptei ca un insotitor inevitabil al rezultatului
urmarit, chiar daca nu toate urmarile au fost dorite sau voite de acesta. De ex., autorul, voind
sa ucida o persoana aflata intr-un lift, provoaca prabusirea acestuia desi stia ca in cabina se
afla inca o persoana a carei ucidere nu o dorea; moartea acesteia, fiind un rezultat inevitabil al
faptei sale, nu intereseaza in raport cu victima respectiva ca autorul nu dorea (afectiv) si
suprimarea vietii acesteia. [I. Pascu]
In cazul intentiei indirecte, faptuitorul prevede cel putin doua rezultate: unul pe care il
doreste (care poate fi sau nu prevazut de legea penala) si un rezultat prevazut de legea penala,
pe care faptuitorul nu-l urmareste, dar a carui producere apare ca fiind posibila (probabila) si
este acceptata in urma comiterii ansamblului faptic. In acest sens, doctrina exemplifica, din
cazuistica inregistrata, retinerea infractiunii de omor, cu intentie indirecta: in cazul unui
inculpat care a aruncat cu o caramida, in timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje situat
in apropierea unei piete agro-alimentare aglomerate, fara a se asigura cu privire la prezenta
sau absenta vreunei persoane in zona de impact, motiv pentru care un piton a fost lovit in cap
si a decedat; sau, cazul inculpatului care si-a ingradit curtea cu un cablu electrificat, pentru a-
si proteja vita de vie din care i se sustrageau, noaptea, struguri, in conditiile in care o persoana
a atins din greseala cablul si a decedat, fiind electrocutata; etc.
De la regula semnalata, respectiv cea a incriminarii faptelor intentionate fara a se
distinge intre modalitatile normative ale intentiei, sunt si unele exceptii:
- Astfel, intr-o opinie exista unele infractiuni caracterizate exclusiv de intentie directa,
ceruta conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latura
subiectiva. Ex.: furt, furt in scop de folosinta, inselaciune etc. (semnalam si o opinie contrara,
care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infractiuni, uneori, cu intentie indirecta).
- De asemenea, intr-o opinie exista unele infractiuni caracterizate exclusiv de intentie
directa, data fiind insasi natura faptei – ex.: viol, agresiune sexuala etc. (semnalam si existenta
opiniei contrara, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infractiuni, uneori, cu
intentie indirecta).
(Precizare:) Doctrina retine si alte modalitati ale intentiei dintre care mentionam: intentie
23
23
spontana (repentina) – intentie premeditata; intentie simpla – intentie calificata; intentie
initiala – intentie supravenita; intentie unica – intentie complexa etc. (recomandam
parcurgerea doctrinei).

I.2.5.2. Culpa
Prevazuta in art. 16 alin. 4 C.P., fapta este savarsita din culpa cand faptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va
produce (culpa cu prevedere, culpa fara temei, usurinta);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa il prevada (culpa fara prevedere,
culpa simpla).
Atunci cand legea prevede expres, fapta savarsita din culpa constituie infractiune (ex.:
ucidere din culpa, art. 192 C.P.; vatamare corporala din culpa, art. 196 C.P.; distrugere din
culpa, art. 255 C.P.; omisiunea sesizarii, din culpa, art. 267 alin. 2 C.P.; neglijenta in serviciu,
art. 298 C.P. etc.).
In cazul culpei cu prevedere, faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l
accepta si in raport de care adopta o pozitie de preintampinare a producerii lui, sperand in
mod usuratic, deci socotind fara temei, ca rezultatul nu se va produce, deci ca il va evita; dar
in final, din cauza aprecierii usuratice, rezultatul nu a putut fi evitat, producandu-se in
realitate. Intr-o atare situatie, ceea ce caracterizeaza culpa cu prevedere rezida in faptul ca
persoana se bazeaza pe anumiti factori, obiectivi si / sau subiectivi, insa are loc o
supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de acesti factori, ceea ce inseamna ca socoteste
neintemeiat neproducerea rezultatului, acesta survenind si conducand la retinerea faptei
comise in baza acestei forme a culpei, cea cu prevedere.
Ex.: conducatorul unui vehicul care se angajeaza neregulamentar intr-o depasire,
prevede ca in asemenea imprejurari poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea,
bazandu-se pe experienta si calitatile sale, pe faptul ca circula cu viteza redusa, pe o distanta
relativ mica, cu autovehiculul care se afla intr-o stare tehnica buna, etc., spera ca va evita
producerea unui accident, daca in realitate accidentul se produce si se soldeaza cu moartea sau
cu vatamarea unui / unor persoane, astfel incat evaluarile sale se dovedesc usuratice
(neintemeiate), conducatorul auto va raspunde penal pentru ucidere / vatamare din culpa a
persoanei / persoanelor accidentate.
Dupa cum se observa, culpa cu prevedere ridica probleme de delimitare in raport de
intentia indirecta, asemanandu-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este
urmarit. Diferentele rezida in pozitia adoptata fata de acest rezultat, respectiv, neacceptarea
producerii acestuia (in cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (in cazul intentiei
indirecte), ceea ce inseamna adoptarea unei pozitii de indiferenta de catre faptuitorul care nu

24
24
se bazeaza pe nimic, nu ia nicio masura de preintampinare a producerii rezultatului (sau se
bazeaza doar pe hazard, pe jocul intamplarii), ceea ce denota si o periculozitate sociala sporita
a individului in sarcina caruia se retine o fapta savarsita cu intentie indirecta. In acest sens,
pentru a se putea distinge intre intentie indirecta si culpa cu prevedere, in doctrina se
subliniaza ca esential este de a se stabili, in fiecare caz in parte, mai intai daca autorul faptei a
avut in reprezentarea sa existenta unor imprejurari obiective, reale, sau si subiective, pe care
si-a format convingerea ca rezultatul nu se va produce, insa, in acel caz se evalueaza in mod
eronat; in ipoteza in care respectivele imprejurari nu sunt reale, iar autorul se bazeaza pe o
simpla speranta, pe intamplare ori pe noroc, va exista intentia indirecta. [I. Pascu]
In caz de dubiu cu privire la forma de vinovatie (intentie indirecta sau culpa cu
prevedere), indoiala va profita inculpatului, angajand raspunderea penala pentru fapta comisa
din culpa, in conditiile incriminarii acesteia.
Culpa fara prevedere se particularizeaza prin neprevederea rezultatului faptei comise,
in conditiile in care faptuitorul avea atat obligatia (trebuia), cat si posibilitatea (putea)
prevederii rezultatului. Dupa cum se observa, culpa fara prevedere se caracterizeaza prin lipsa
factorului intelectiv, dublata, conditionata, insa, de obligativitatea prevederii, ce decurge din
existenta unui cadru normativ ce reglementeaza exercitarea functiei, meseriei, profesiei, ori
desfasurarea activitatii in realizarea careia a fost comisa fapta, sau din regulile de convietuire
sociala, cat si de posibilitatea prevederii, care se analizeaza deopotriva in raport de toate
imprejurarile in care s-a realizat fapta si tot ce caracterizeaza persoana si personalitatea celui
implicat in comiterea acesteia (particularitatile psiho-fizice, intelectuale, pregatirea
profesionala, experienta de viata etc.).
In doctrina, se mentioneaza ca se afla intr-o astfel de situatie, o persoana care lasa o
arma incarcata intr-o camera locuita, functionarul care lasa acte secrete pe birou, in absenta
sa, medicul chirurg care, cu ocazia efectuarii unei interventii chirurgicale, nu ia toate masurile
de protectie necesare, farmacistul care dozeaza gresit o reteta, functionarul de la caile ferate
care nu verifica linia pe care dirijeaza un tren, etc. – toate aceste activitati realizate in vederea
atingerii unei finalitati licite conducand la aparitia unui rezultat periculos, caz in care persoana
raspunde penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, accidentul sau catastrofa
de cale ferata etc. [V. Pasca]
Literatura de specialitate distinge si anumite gradatii ale culpei: grava (lata), usoara
(levis), foarte usoara (levissima), dupa cum si alte clasificari, spre exemplu – dupa cum forma
de vinovatie a culpei caracterizeaza fapte comise prin actiune (in agendo), sau prin inactiune
(in omittendo) s.a. (pentru alte forme ale culpei si recunoasterea particularitatilor acestora,
recomnadam parcurgerea doctrinei).

25
25
I.2.5.3. Intentia depasita (praeterintentia).
Prevazuta in art. 16 alin. 5 C.P., intentia depasita exista atunci cand fapta, constand
intr-o actiune sau inactiune intentionata, produce un rezultat mai grav, care se datoreaza
culpei faptuitorului. In doctrina se subliniaza caracterul autonom al acestei forme de vinovatie
penala, care apare in continutul subiectiv al anumitor norme de incriminare si care
caracterizeaza faptele ce debuteaza prin intentia faptuitorului care prevede si urmareste sau
doar accepta producerea rezultatului, insa, din cauza imprejurarilor in care se desfasoara
elementul material, este atras un rezultat final mai grav, pe care faptuitorul l-a prevazut, dar
nu l-a acceptat, sperand fara temei ca nu se va produce, ori nu l-a prevazut, desi trebuia si
putea sa-l prevada (de unde rezulta ca in structura sa, intentia depasita reuneste, dupa caz,
intentia directa sau indirecta – pe de o parte – si culpa, cu sau fara prevedere – pe de alta
parte). [G. Antoniu; I. Pascu]
Pentru a evidentia cerinta intentiei depasite, ca forma de vinovatie ce caracterizeaza
unele infractiuni, precum si legatura de cauzalitate dintre actiunea / inactiunea intentionata si
rezultatul mai grav datorat culpei, legiuitorul penal apeleaza la constructia „daca fapta /
faptele ... a / au avut ca urmare ...”, spre exemplu: lovirile sau vatamarile cauzatoare de
moarte (art. 195 C.P.), exemplu tipic de infractiune praeterintentionata, propriu-zisa, pe
continutul sau de baza (fapta nu se poate incadra in acest text de lege, decat daca forma de
vinovatie retinuta este intentia depasita), cu un singur obiect juridic si producandu-se un
singur rezultat mai grav (unul mortal); viol / talharie / agresiune sexuala / intreruperea
cursului sarcinii (etc.) care au dus la moartea victimei, sau care au produs ca rezultat
vatamarea corporala a victimei (fapte ce ilustreaza infractiuni praeterintentionate pe
continutul lor agravat / calificat).
In acest sens, doctrina exemplifica – din cazuistica inregistrata – retinerea infractiunii
praeterintentionate de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, atunci cand inculpatul a
aplicat o puternica lovitura de pumn in fata victimei, care se afla intr-o stare avansata de
ebrietate, ceea ce a determinat caderea si lovirea victimei de un plan dur, iar in final moartea;
sau, retinerea violului care a avut ca urmare moartea victimei, daca aceasta, opunandu-se
inculpatului, s-a lovit la cap de o piatra, iar dupa viol a incetat din viata, intrucat violenta a
fost exercitata cu intentie, insa rezultatul letal a survenit din culpa, moartea producandu-se ca
urmare a violentei exercitate de inculpat pentru a o determina pe victima la intretinerea actului
sexual. [I. Pascu]
Dupa cum se observa, gratie structurii sale, praeterintentia determina probleme de
delimitare, atat fata de intentie cat si de culpa: de ex., delimitarea lovirilor sau vatamarilor
cauzatoare de moarte de omor sau ucidere din culpa. In concluzie, dupa cum pe drept cuvant
se subliniaza in literatura de specialitate, pentru a retine forma de vinovatie a praeterintentiei

26
26
in savarsirea unei fapte concrete, trebuie verificat mai intai daca la baza rezultatului mai grav,
care se datoreaza culpei faptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o actiune /
inactiune intentionata (neavand relevanta daca intentie este directa sau indirecta), prevazuta
de legea penala, iar apoi, daca rezultatul mai grav este consecinta actiunii sau inactiunii
faptuitorului.
*
Dupa cum s-a mentionat deja, de regula, legiuitorul nostru penal nu distinge sub
aspectul modalitatilor normative ale formei de vinovatie ce reprezinta latura subiectiva din
continutul infractiunii, observatie valabila in cazul faptelor intentionate incriminate, al celor
din culpa sau praeterintentionate, urmand ca, in concret sa se probeze, dupa caz, intentia
directa sau indirecta, culpa cu prevedere ori cea simpla, ori reunirea caror modalitati
normative sub care se infatiseaza intentia si culpa dau continut intentiei depasite.
(Precizare:) Exista situatii in care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, fapta intentionata
incriminata, inscriind aspecte privind un anumit scop [v. opinia clasica si cea „moderna”
privind limitarea modalitatii intentiei, doar la cea directa, prin calificarea data de indicarea
scopului anume], pe continut de baza sau cu efect de agravare a raspunderii penale. De
asemenea, uneori este inscris sub aspect subiectiv, in continutul anumitor incriminari, un
anumit mobil [v. aceeasi problema], pe continut de baza sau cu efect de agravare (sau
atenuare) a raspunderii penale.

II. CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRACTIUNII

Pe baza conceptiei privind trasaturile esentiale ale infractiunii a fost conceputa si


sistematizarea articolelor in lumina Titlului II al partii generale din C.P. Astfel, Capitolul II
este consacrat cauzelor justificative, care inlatura dintre trasaturile esentiale ale infractiunii
caracterul nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care
inlatura trasatura generala distincta a imputabilitatii.
Daca exista vreuna dintre cauzele justificative prevazute limitativ de lege (legitima
aparare – art. 19 C.P.; starea de necesitate – art. 20 C.P.; exercitarea unui drept si indeplinirea
unei obligatii – art. 21 C.P.; consimtamantul persoanei vatamate – art. 22 C.P.), fapta
prevazuta de legea penala comisa nu constituie infractiune, ele operand in rem, efectul
extinzandu-se si asupra participantilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la
definirea lor ca fiind acele „situatii in care o fapta, desi prevazuta de legea penala, poate sa nu

27
27
constituie infractiune, daca, in raport cu cerintele ordinii juridice, in ansamblul ei, este
permisa (licita)” [G. Antoniu, C. Bulai].
Aceste cauze devin incidente in conditiile savarsirii unei fapte prevazute de legea
penala, care isi gaseste astfel justificare, devenind licita, daca sunt intrunite cumulativ
cerintele impuse de continutul lor propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor
antrenate, acestea exclud infractiunea, pe cale de consecinta, si raspunderea penala,
excluzand, totodata, incidenta oricaror sanctiuni de drept penal, inclusiv din categoria
masurilor de siguranta (art. 107 alin. 2 C.P.), precum si – uneori – a sanctiunilor extrapenale.
Daca fapta prevazuta de legea penala a fost comisa in conditiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate (constrangerea fizica – art. 24 C.P.; constrangerea morala – art. 25
C.P.; excesul neimputabil – art. 26 C.P.; minoritatea faptuitorului – art. 27 C.P.;
iresponsabilitatea – art. 28 C.P.; intoxicatia voluntara completa – art. 29 C.P.; eroarea asupra
caracterului ilicit al faptei – art. 35 C.P.; cazul fortuit – art. 31 C.P.), fapta nu constituie
infractiune. Cauzele de neimputabilitate opereaza, de regula, in personam, producand efecte
ce nu se extind asupra participantilor, cu exceptia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stari,
situatii, imprejurari, cazuri a caror existenta in timpul savarsirii faptelor prevazute de legea
penala determina imposibilitatea imputarii comiterii acestora in sarcina persoanei
faptuitorului. Cu alte cuvinte, fapta obiectiv savarsita nu poate fi atribuita persoanei care a
executat-o sau participat la executare, ca fiind comisa de aceasta in mod vinovat si nelegitim,
neputand fi, astfel, apreciata drept infractiune [G. Antoniu, C. Bulai]. Cauzele de
neimputabilitate devin incidente in conditiile savarsirii faptei incriminate, daca sunt intrunite
cumulativ cerintele impuse prin continutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise
neconstituind infractiuni, deoarece este inlaturata trasatura imputabilitatii. Fapta comisa
ramane o fapta prevazuta de legea penala, nejustificata, deci care isi pastreaza caracterul ilicit,
dar care nu este imputabila persoanei care a savarsit-o.
Conditionarea raspunderii penale de savarsirea unei infractiuni duce la concluzia ca
lipsa imputabilitatii faptei concret savarsite exclude (implicit) aceasta forma a raspunderii
juridice si – pe cale de consecinta – inlatura si posibilitatea sanctionarii prin pedeapsa ori
masura educativa (sanctiuni de drept penal reprezentand consecinte ale raspunderii penale).
Nu va fi insa impiedicata posibilitatea dispunerii altor sanctiuni juridice, spre exemplu, dintre
sanctiunile de drept penal, vor putea fi luate impotriva faptuitorului unei fapte incriminate
neimputabile masurile de siguranta (art. 107 alin. 2 C.P.), precum si sanctiuni extrapenale.
(Precizare:) Cauzele justificative (cele din Cap. II) si cauzele de neimputabilitate (cele din
Cap. III) reprezinta (parte dintre) cauzele generale de excludere a infractiunii – fapta savarsita
nu constituie infractiune nici atunci cand nu este (sau nu mai este) prevazuta de legea penala

28
28
sau daca nu s-a savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege – cauze care trebuie deosebite de
alte cauze operante in materie juridico-penala (de ex.: cauze care inlatura raspunderea penala,
cauze de nepedepsire etc.), in prezenta carora infractiunea exista cu toate trasaturile prevazute
de art. 15 C.P., insa este inlaturata doar institutia fundamentala subsecventa (cum ar fi:
raspunderea penala, pedeapsa s.a.). De asemenea, trebuie operate distinctii intre aceste doua
categorii de cauze generale de excludere a infractiunii (tema de reflectie), cat si in raport de
cauze de excludere a infractiunii de ordin special, instituie de legiuitor in cazul anumitor
infractiuni (de exemplu: art. 201 alin. 6 C.P., art. 290 alin. 2 C.P.).
Intr-o prezentare sintetica, ne vom ocupa de fiecare dintre starile, situatiile,
imprejurarile subsumate acestor doua categorii de cauze generale de excludere a infractiunii,
marcand ceea ce tine de esenta fiecareia.

II.1. Cauzele justificative

II.1.1.Legitima aparare

Potrivit dispozitiei din art. 19 alin. 2 C.P., „este in legitima aparare persoana care
savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, care pune in
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, daca apararea este
proportionala cu gravitatea atacului”, fiind consacrata legitima aparare perfecta (propriu-zisa
sau proprie) drept cauza generala justificativa, iar potrivit dispozitiei cuprinse in art. 19 alin. 3
C.P., „se prezuma a fi in legitima aparare, in conditiile alin. (2), acela care comite fapta pentru
a respinge patrunderea unei persoane intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit
tinand de aceasta, fara drept, prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea modalitati
nelegale ori in timpul noptii”.
Sub aspectul continutului de reglementare, conditiile legitimei aparari privesc
deopotriva cele doua laturi pe care este aceasta structurata, anume: atacul si apararea.
Atacul trebuie sa verifice cumulativ cerintele legii privitoare la:
- Sa fie un atac material, direct, imediat si injust (cerinte cumulative). In sensul legii, atacul
trebuie sa implice o agresiune fizica (caracter material) si sa fie indreptat impotriva persoanei,
a drepturilor sale sau impotriva unui interes general, creand un pericol direct asupra acestor
valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, dupa caz, un atac
iminent – care ameninta cu declansarea sa si este cert ca se va produce – sau un atac actual, ce
se afla in curs de desfasurare pana la momentul consumarii sale. Caracterul injust al atacului
se refera la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declansat.
- Atacul sa fie indreptat impotriva valorilor sociale enumerate de lege: impotriva persoanei, a

29
29
drepturilor sale sau impotriva unui interes general si sa puna in pericol aceste valori. Atacul se
poate indrepta impotriva persoanei, primejduindu-i viata, integritatea corporala sau sanatatea,
libertatea etc., dupa cum atacul poate viza si alte drepturi ale persoanei, spre exemplu, dreptul
de proprietate, ori se poate indrepta impotriva securitatii nationale, capacitatii de aparare a
tarii etc.
Apararea trebuie sa verifice cumulativ cerintele legii privitoare la:
- Savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru inlaturarea atacului. Fapta (care se
poate comite cu intentie sau din culpa) – care poate consta, spre exemplu, intr-o vatamare
corporala, un act de ucidere etc. – trebuie comisa ca riposta la atacul ce se desfasoara in
anumite limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci pana la momentul consumarii sale.
In aceasta situatie, apararea semnifica o fapta concreta savarsita, ce isi gaseste justificare,
fiind o aparare necesara pentru a inlatura atacul.
- Fapta prin care se realizeaza apararea trebuie sa fie proportionala cu gravitatea atacului.
„Fapta savarsita in aparare trebuie sa prezinte o gravitate mai mica sau aproximativ egala cu
cea a atacului. (...) Examenul de proportionalitate trebuie sa porneasca de la urmarile celor
doua actiuni, adica urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul si urmarea produsa
in urma apararii. Trebuie insa avute in vedere si valorile sociale in conflict, mijloacele
utilizate in atac si aparare, raportul de forte intre agresor si victima, precum si toate
circumstantele in care s-a desfasurat atacul” [F. Streteanu, R. Morosanu]. Fapta prin care se
realizeaza apararea poate fi savarsita de persoana impotriva careia s-a indreptat atacul sau de
o alta persoana venita in ajutorul celei atacate, daca sunt realizate conditiile legii.
Legiuitorul inscrie si o prezumtie relativa in aceasta materie, potrivit art. 19 alin. 3
C.P. Pe buna dreptate, se apreciaza in doctrina [F. Streteanu, R. Morosanu] ca instituirea
prezumtiei are drept consecinta rasturnarea sarcinii probei, respectiv organul judiciar penal
urmand sa probeze eventuala neindeplinire a conditiilor; intr-o atare situatie nu se inlatura
cerinta indeplinirii tuturor conditiilor prevazute de lege pentru atac.

II.1.2.Starea de necesitate

Potrivit art. 22 C.P., „este in stare de necesitate persoana care savarseste fapta pentru a
salva de la un pericol imediat si care nu putea fi inlaturat altfel viata, integritatea corporala
sau sanatatea sa ori a altei persoane sau un bun important al sau ori al altei persoane sau un
interes general, daca urmarile faptei nu sunt vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut
produce in cazul in care pericolul nu era inlaturat”, fiind consacrata starea de necesitate
perfecta (propriu-zisa sau proprie) drept cauza generala justificativa.
Ca si legitima aparare, starea de necesitate este construita pe doua laturi denumite

30
30
pericol (primejdia pentru valorile sociale prevazute de lege) si actul de salvare de la pericol.
Asa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie sa indeplineasca conditiile de a fi iminent,
indreptat impotriva vietii, integritatii corporale sau sanatatii persoanei ori impotriva unui bun
important sau interes general si sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei
prevazute de legea penala.
In ceea ce priveste caracterul iminent al pericolului, ca si in cazul legitimei aparari
trebuie inteles pericolul ce ameninta cu declansarea sa, fiind cert ca se va produce, sau
pericolul actual, ce se afla in curs de desfasurare (un pericol trecut nu mai justifica actul
salvarii). In ceea ce priveste valorile sociale amenintate de pericol – si spre deosebire de
starea de legitima aparare – sfera acestora este restransa la viata, integritatea corporala sau
sanatatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin
natura sa sau data fiind valoarea artistica, istorica etc.) sau interesul general. Totodata,
pericolul trebuie sa fie inevitabil, intelegandu-se ca nu putea fi inlaturat in alt mod decat prin
savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Rezulta ca, actul de salvare – realizat prin savarsirea unei fapte prevazute de legea
penala – trebuie la randul sau sa verifice urmatoarele conditii:
- sa reprezinte singurul mod de inlaturare a pericolului si sa aiba un caracter necesar. Daca
existau si alte mijloace de salvare de la pericol, savarsirea faptei prevazute de legea penala nu
se mai justifica, fapta constituind infractiune.
- sa nu fie atrase urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul
nu era inlaturat.
Potrivit doctrinei penale, intregirea conditiilor pe care trebuie sa le intruneasca actul
de salvare se realizeaza cu intrunirea cerintei ca actiunea de salvare sa nu fie savarsita de o
persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul.

II.1.3. Exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligatii

Potrivit dispozitiilor art. 21 C.P., „este justificata fapta prevazuta de legea penala
constand in exercitarea unui drept recunoscut de lege sau in indeplinirea unei obligatii impuse
de lege, cu respectarea conditiilor si limitelor prevazute de aceasta” (alin. 1); „este de
asemenea justificata fapta prevazuta de legea penala constand in indeplinirea unei obligatii
impuse de autoritatea competenta, in forma prevazuta de lege, daca aceasta nu este in mod
vadit ilegala” (alin. 2).
In functie de perspectiva din care se abordeaza prevederile cuprinse in art. 21 C.P.,
acestea pot fi departajate dupa cum urmeaza:
– intr-o clasificare (indicata in denumirea marginala a articolului) realizata in considerarea
31
criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu asezat la temelia comportamentul adoptat de
faptuitor, se distinge intre situatia in care justificarea provine din exercitarea unei conduite
care este doar permisa, nu insa si impusa (alin. 1 teza I – exercitarea unui drept) – pe de o
parte – si situatia in care justificarea provine din exercitarea unei conduite obligatorii, fie in
considerarea directa a unei prevederi normative (alin. 1 teza a II-a – indeplinirea unei obligatii
impuse de lege), fie in considerarea unui ordin al autoritatii (alin. 2 – indeplinirea unei
obligatii impuse de autoritatea competenta) – pe de alta parte;
– intr-o alta clasificare (formal adoptata de catre legiuitor pe continutul reglementarii, in
sistematizarea prevederilor articolului), realizata in functie de criteriul sursei justificative, se
distinge intre situatia in care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport
legitimativ cuprins direct in prevederile normative (alin. 1 – exercitarea unui drept si
indeplinirea unei obligatii impuse de lege) – pe de o parte – si situatia in care justificarea
provine din exercitarea unei conduite desfasurate conform unui ordin emis de o autoritate
legitima (alin. 2 – indeplinirea unei obligatii impuse de autoritatea competenta).
Oricum s-ar alege sa fie tratate dispozitiile inserate in art. 21 C.P., reiese astfel in mod
cert ca nu ne aflam in prezenta unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe
situatii apropiate, producatoare de efect exonerator (obiectiv) de infractiune.
„In ceea ce priveste exercitarea unui drept, in doctrina se arata ca acesta isi poate avea
izvorul atat intr-o lege, in sens restrans, cat si in alte acte normative (hotarari, acte
administrative individuale) sau in cutuma. Din aceasta ultima perspectiva, s-a pus problema
dreptului de corectie al parintilor asupra copiilor lor minori, considerat ca un drept de sorginte
cutumiara. Dreptul parintilor de a aplica unele corectii de mica gravitate copiilor lor e
susceptibil de a inlatura caracterul ilicit in cazul unor fapte de gravitate redusa (amenintare
etc.)”. Doctrina semnaleaza problema incidentei cauzei justificative a exercitarii unui drept si
in alte situatii, spre exemplu, in cazul utilizarii necesare a fortei de catre organele de
mentinere a ordinii publice, sau in cazul violentelor fizice manifestate in cadrul unor
competitii sportive specifice etc.
„In ceea ce priveste indeplinirea unei obligatii, aceasta poate avea semnificatia unei
cauze justificative, indiferent daca este vorba despre o obligatie izvorata direct dintr-o norma
juridica sau dintr-o dispozitie a autoritatii (spre exemplu, fapta de a demola un imobil
apartinand altei persoane, daca demolarea se face pentru punerea in executarea a unei hotarari
judecatoresti emise in acest sens, nu va constitui infractiunea de distrugere; deshumarea unor
cadavre, ca urmare a unei autorizatii, sau conform cutumelor bisericesti, nu constituie
infractiunea de profanare de cadavre sau morminte”. [C. Voicu, A.S. Uzlau, R. Morosanu, C.
Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare]
Cu referire la indeplinirea unei obligatii impuse de autoritatea competenta, observam
32
ca ne aflam, de principiu, in situatia aceluiasi grup predilect de persoane existent si in cazul
indeplinirii unei obligatii impuse de lege. Practic, trebuie sa se verifice o relatie de
subordonare ierarhica, legal instituita, intre autoritatea care emite ordinul si persoana ce
urmeaza a-l executa, iar aceasta autoritate trebuie sa fie una din domeniul public, iar nu privat,
aspect constant subliniat in doctrina. [I. Molnar, in: G. Antoniu (coord.) s.a., Explicatii
preliminare..., vol. I; V. Pasca]
Potrivit art. 21 alin. 2 C.P. legiuitorul consacra teoria ilegalitatii vadite a ordinului,
potrivit careia, in principiu, executantul trebuie sa indeplineasca ordinul primit, ca atare, fara
posibilitatea de a-l cenzura, cu exceptia cazului in care lipsa de conformitate a acestuia cu
normele legale este atat de evidenta, incat se impune oricarei persoane (cel putin dintre acelea
care au abilitatea de a efectua activitati in domeniul respectiv). Practic, executantul este
indreptatit a efectua un control formal al conformitatii ordinului (verificarea competentei
emitentului, verificarea propriei competente de a executa, verificarea prezentarii ordinului in
forma legal solicitata, precum si conformitatea pe continut a ordinului, dar numai in liniile
sale generale)
(Precizare:) In literatura de specialitate s-a avertizat asupra importantei separarii ipotezelor in
care exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligatii actioneaza cu titlu de cauza
justificativa si situatiile in care aceeasi imprejurare are valoarea unui element negativ al
continutului constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel incat, verificandu-se pe caz
concret, inlatura nu antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de genul celor din urma pot fi
recunoscute observandu-se verbum regens, in cuprinsul caruia, uneori, la anumite norme de
incriminare, legiuitorul stipuleaza expres ca fapta descrisa constituie infractiune numai daca
se savarseste fara drept ori cu incalcarea normelor legale sau orice alta exprimare
asemanatoare care transmite acelasi mesaj.

II.1.4. Consimtamantul persoanei vatamate

Potrivit art. 22 C.P., „este justificata fapta prevazuta de legea penala savarsita cu
consimtamantul persoanei vatamate, daca aceasta putea sa dispuna in mod legal de valoarea
sociala lezata sau pusa in pericol” (alin. 1); „consimtamantul persoanei vatamate nu produce
efecte in cazul infractiunilor contra vietii, precum si atunci cand legea exclude efectul
justificativ al acestuia” (alin. 2).
Pentru a fi posibila retinerea consimtamantului persoanei vatamate, cu titlu de cauza
justificativa, este necesara verificarea intrunirii cumulative a mai multor conditii:
- savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, alta decat una contra vietii ori una in a carei
norma de incriminare se exclude incidenta consimtamantului persoanei vatamate (spre

33
exemplu: art. 210 alin. 3 C.P.; art. 211 alin. 2 C.P.);
- verificarea existentei consimtamantului actual si determinat al persoanei care apare, formal,
pe pozitia subiectului pasiv al respectivei fapte;
- persoana in cauza sa fie titulara valorii sociale lezate;
- valoarea sociala lezata sa faca parte din sfera valorilor individuale alienabile (titularul sa
poata dispune in mod valabil de respectiva valoare);
- consimtamantul dat sa fie valabil;
- consimtamantul sau lipsa acestuia sa nu reprezinte per se un element constitutiv al
continutului normativ.
In doctrina s-au formulat deja o serie de aprecieri referitoare la aceasta noua cauza de
excludere a infractiunii, conforme cu dezvoltarile teoretice din statele in al caror sistem de
drept penal aceasta imprejurare exista de mai multa vreme cu valoare de cauza justificativa
[recomandam parcurgerea doctrinei de specialitate]. Astfel, se arata ca existenta
consimtamantului nu este neaparat solicitata in anumite conditii de forma, cu exceptia
prevederilor contrare exprese ale legii, putandu-se chiar manifesta in mod tacit, dar clar.
In principiu, consimtamantul trebuie emis direct de titularul valorii lezate sau
periclitate prin fapta comisa, desi se admite uneori (cand nu este vorba de o valoare strans si
indisolubil legata de sfera vietii private, intime a unei persoane) si exprimarea sa printr-un
reprezentant, in conditii legale. In mod neaparat, valoarea sociala in cauza trebuie sa apartina
sferei de ocrotire, prin norme penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor
interese de ordin public sau colectiv.
Consimtamantul trebuie dat sau verificat (reafirmat) la momentul comiterii faptei (ca
regula, anterior trecerii la executarea acesteia), fiind, totodata, revocabil pe intreaga perioada
dintre data emiterii si data finalizarii executarii faptei (in corespondenta cu specificul fiecarui
caz concret in parte). Acesta trebuie sa fie determinat, neputandu-se admite existenta lui
valida in cazul unei exprimari generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul
„fa-mi orice vrei sa-mi faci”. Pentru aprecierile legate de caracterul valabil al
consimtamantului, este utila trimiterea catre normele si dezvoltarile doctrinare din materia
dreptului civil (valabilitatea consimtamantului necesar pentru existenta valida a unui act
juridic), deci cu excluderea violentei, dolului si erorii.
Prin alin. (2) al articolului se exclud expres din sfera de incidenta a cauzei justificative
astfel relevate infractiunile contra vietii si cele la care exista prevederi speciale de inlaturare a
incidentei acesteia.
(Precizare:) In materie juridico-penala, consimtamantul persoanei vatamate poate indeplini
mai multe functii. In conditiile prevazute de lege (art. 22 C.P.), consimtamantul persoanei
vatamate are valoare de cauza justificativa, fapta prevazuta de legea penala, savarsita,

34
neconstituind infractiune, fiind inlaturata trasatura esentiala a caracterului nejustificat (ilicat,
anti-juridic). Consimtamantul persoanei vatamate poate constitui si o cauza de inlaturare a
unui element constitutiv al infractiunii, atunci cand absenta sa apare de pe pozitia unui astfel
de element (spre exemplu, prin norma de incriminare a furtului, actul deposedarii – realizat in
conditiile legii – trebuie comis fara consimtamantul persoanei vatamate). Intr-o atare situatie,
consimtamantul dat va inlatura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui
infractiune, sens in care se impune deosebirea in raport de consimtamantul operant drept
cauza justificativa.

II.2. Cauzele de neimputabilitate

Pornind de la premisele imputabilitatii, in doctrina, pornind de la expunerea de motive


a proiectului noului Cod penal, se retine clasificarea cauzelor de neimputabilitate,
distingandu-se intre: cauze care inlatura responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea
faptuitorului, intoxicatia involuntara completa); cauze care inlatura exigibilitatea
comportamentului exteriorizat (excesul neimputabil de legitima aparare ori stare de
necesitate, constrangerea fizica ori morala, cazul fortuit); cauze care inlatura antijuridicitatea
(eroarea asupra caracterului nejustificat al faptei). Dupa cum se poate observa, unele dintre
cauzele generale de neimputabilitate semnifica, la o privire mai atenta, negarea conditiilor
generale cerute subiectului activ al infractiunii; avem in vedere: minoritatea faptuitorului (art.
27 C.P.); iresponsabilitatea (art. 28 C.P.); constrangerea fizica si constrangerea morala (art.
24 si 25 C.P.).

II.2.1. Minoritatea faptuitorului


Cauza de neimputabilitate vizeaza persoana minorului care nu a implinit varsta de 14
ani, sau a celui care are varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani, fiind insa lipsit de discernamant, la
data savarsirii faptei prevazute de legea penala, corespunzator art. 27 C.P. Fapta prevazuta de
legea penala comisa de minorul neraspunzator penal – fapta neimputabila – nu constituie
infractiune, fiind exclusa, pe cale de consecinta, raspunderea penala. In acest caz, minorul
beneficiaza de masuri de protectie speciala, prevazute de Legea nr. 272/2004 privind protectia
si promovarea drepturilor copilului, anume supravegherea specializata si plasamentul. In
conditiile legii (art. 107 alin. 2 C.P.), fata de minorul neraspunzator penal care a savarsit o
fapta prevazuta de legea penala nejustificata se poate lua o masura de siguranta.
Neindeplinirea conditiilor legale pentru a raspunde penal intereseaza in raport de
momentul savarsirii faptei prevazute de legea penala. „In cazurile cand legea penala prevede
ca anumite efecte juridice se produc in raport cu data savarsirii infractiunii, prin aceasta

35
expresie se intelege data actului de executare ce caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii,
iar nu data consumarii acesteia prin producerea rezultatului. Incadrarea juridica a faptei va fi
data insa in raport cu rezultatul produs, in toate cazurile in care incadrarea este conditionata
de producerea unui anumit rezultat” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia de indrumare
nr. 1/1987, cu privire la data cand infractiunea se considera savarsita si la efectele juridice pe
care le produc infractiunile continue si continuate in timpul cat dureaza savarsirea lor - pct. 1]
„In cazul in care minorul a savarsit, in timpul cat nu raspundea penal, o parte din
actele succesive componente ale unei infractiuni continue ori continuate sau ale unei
infractiuni de obicei, pe care le repeta in perioada in care a devenit raspunzator potrivit legii,
va fi tras la raspundere penala numai pentru activitatea infractionala savarsita in aceasta
ultima perioada. In cazul in care a savarsit, in timpul cand nu raspundea penal, o fapta
prevazuta de legea penala cu urmari progresive realizate in perioada in care a devenit
raspunzator, el nu va fi tras la raspundere penala” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia
de indrumare nr. 9/1972, cu privire la unele probleme referitoare la solutionarea cauzelor cu
minori - pct. I.1]

II.2.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 C.P., se dispune ca „nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala
savarsita de persoana care, in momentul comiterii acesteia, nu putea sa-si dea seama de
actiunile sau inactiunile sale ori nu putea sa le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze”.
Cauza starii de iresponsabilitate poate fi reprezentata de o boala psihica ori de o alta
cauza (de natura organica, dar nu psihica). Sunt avute in vedere, de regula, starile anormale,
afectiunile (precum epilepsia), dar poate fi vorba si despre stari firesti (precum somnul) ori
despre evenimente situate la limita normalitatii, prin aceea ca sunt manifestari punctuale sau
episodice care nu caracterizeaza starea fireasca a organismului, dar nu trec nici in categoria
anormalului, a patologicului (lesinul, varsaturile, febra etc.). Dupa cum reiese deja din cele
expuse, sorgintea starii de iresponsabilitate poate fi, dupa caz, o stare perpetua sau una
temporara (de mai lunga ori mai scurta durata), innascuta ori dobandita, de natura psihica sau
de alta natura.
Trebuie sa se opereze distinctia intre conceptul de iresponsabilitate si acela de lipsa de
responsabilitate, deoarece acesta din urma ii caracterizeaza – in actuala si fosta configuratie a
legislatiei noastre penale – pe toti minorii care nu au implinit inca varsta de 16 ani (data de la
care incepe sa isi produca efectele prezumtia relativa de capacitate penala pentru oricare
persoana fizica, potrivit art. 113 alin. 3 C.P.). Or, aceasta din urma este o stare bio-psiho-
fizica normala, determinata de segmentul de varsta in care se situeaza persoana fizica

36
insuficient dezvoltata si formata social la cote potrivit carora experienta de viata, maturitatea
intelectuala si emotionala, capacitatea de autocontrol etc. sa ii permita sa fie apreciata drept
responsabila. Uneori, aceasta absenta de plano a responsabilitatii ajunge, pe caz concret (in
situatia unor minori cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani), sa fie compensata ca efect al
prezentei discernamantului, notiune care, in acceptiunea acreditata traditional in stiinta penala
romaneasca, trebuie separata de conceptul de responsabilitate.
Astfel, in timp ce responsabilitatea consta intr-o posibilitate generica a unei persoane
fizice de a fi stapana pe actele sale, controlandu-si energia fizica in vederea savarsirii unor
actiuni sau inactiuni diferite, precum si in capacitatea generica de a intelege si patrunde sensul
si semnificatia propriilor fapte si a consecintelor acestora, discernamantul reproduce aceste
insusiri doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifestari faptice
concrete, punctuale, fara a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de manifestare care ar fi
posibil sa emane de la aceeasi fiinta umana. Iresponsabilitatea reprezinta o cauza de
neimputabilitate predilecta pentru analiza situatiilor cunoscute sub denumirea de actio libera
in (sua) causa, ipoteze in care faptuitorul actioneaza la data comiterii faptei in prezenta unei
stari de iresponsabilitate, pe care insa fie si-a provocat-o deliberat la un moment anterior, cand
era pe deplin stapan pe propria reprezentare si avea vointa neconstransa, fie nu a efectuat toate
cele necesare pentru a evita aparitia acesteia, in aceleasi conditii.
De asemenea, in cazul comiterii unor activitati de durata, este necesara probarea
existentei si mentinerii starii de iresponsabilitate pe intreaga durata de savarsire, in caz
contrar, faptuitorului urmand a-i fi imputabila fapta, in masura savarsirii sale in perioada de
responsabilitate.

II.2.3. Constrangerea fizica si constrangerea morala


Conform art. 24 C.P., „nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita din
cauza unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista”, iar potrivit art. 25 C.P.,
„nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita din cauza unei constrangeri
morale, exercatata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia
si care nu putea fi inlaturat in alt mod”, consacrandu-se astfel cauzele de neimputabilitate
determinate de anihilarea libertatii de actiune, respectiv a libertatii de hotarare a persoanei.
Pentru functionarea cu efect de inlaturare a infractiunii a cauzei reprezentate de
constrangerea fizica este necesara verificarea intrunirii unor conditii:
- comiterea unei fapte prevazute de legea penala, nejustificata;
- probarea existentei unei forte care s-a exercitat asupra fizicului faptuitorului, fie in sensul
inhibarii, fie in sensul dinamizarii acestuia;
- dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forte (aspect in verificarea caruia

37
trebuie sa se tina cont de situatia subiectiva a faptuitorului de la momentul producerii faptei,
cu luarea in considerare a circumstantelor in care au avut loc evenimentele);
- stabilirea unei legaturi cauzale intre forta constrangatoare si actiunea sau inactiunea
faptuitorului, care – astfel – a condus la producerea directa a urmarii imediate sau la
neimpiedicarea fortelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla in prezenta unei constrangeri fizice, factorul volitiv al agentului
trebuie sa fie cu totul suprimat, inexistent. Daca acesta a fost implicat, chiar si partial, in
stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei (astfel incat sa se efectueze actiunea sau
inactiunea ce a condus la aparitia urmarii imediate incriminate), atunci problema trebuie
transata pe terenul (mai putin permisiv) al constrangerii morale. Spre deosebire de aceasta din
urma, sursa unei constrangeri fizice nu trebuie, neaparat, sa rezide intr-o activitate
intentionata a unei fiinte umane terte. Ea poate proveni si din partea unei persoane care
actioneaza din culpa ori fara vinovatie, precum si din partea unor energii animate non-umane
(de sorginte animala sau vegetala), precum si din partea unor fenomene ale naturii ori a unor
procese mecanice. Se poate chiar considera ca sursa constrangerii fizice poate fi reprezentata
si de procese organice interne, necontrolabile si irezistibile, ale propriului organism al
faptuitorului (desi, in asemenea cazuri, intervin dificultati de distingere intre constrangerea
fizica si cazul fortuit).
Daca in ipoteza constrangerii fizice infractiunea este exclusa ca efect principal al
suprimarii factorului volitiv care sta la baza capacitatii penale (premisa a vinovatiei), actiunea
sau inactiunea neapartinand fizic agentului dinspre care provine formal, in ipoteza
constrangerii morale faptuitorul este acela care adopta decizia de savarsire a faptei si isi
stimuleaza, in acest sens, neconstrans fizic, energia (trecand la actiune sau ramanand in
inactiune), dar sub imperiul unei presiuni de natura psihica ce ii deformeaza si perverteste, in
principal, libertate de hotarare. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul
prevederii faptei ce va fi comisa si al urmarii acesteia, nu se formeaza in mod liber, ca efect al
deciziei neconstranse a persoanei in cauza, ci apare sub presiunea amenintarii grave, astfel
incat faptuitorul este pus sa opteze intre doua alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie
concretizarea pericolului grav care il ameninta.
Spre deosebire de constrangerea fizica, constrangerea morala presupune neaparat o
sursa umana de provenienta, care ameninta constient agentul in vederea determinarii acestuia
la adoptarea comportamentului infractional determinat. Daca sursa pericolului care
„ameninta” grav persoana (care, pentru a-l indeparta, savarseste o fapta incriminata) este de
alta natura – spre exemplu, animala, naturala etc. –, infractiunea va putea fi exclusa ca rezultat
al retinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regula, persoana
amenintata, care a comis nemijlocit fapta prevazuta de legea penala, nu va raspunde penal
38
pentru aceasta (ca efect implicit al imposibilitatii de retinere a faptei, in raport de persoana sa,
ca reprezentand o infractiune), insa va fi trasa la raspundere penala persoana care a exercitat
amenintarea, in calitate de instigator (in cadrul unei participatii improprii).
Pentru a functiona cu titlu de cauza de neimputabilitate, constrangerea morala solicita
verificarea indeplinirii unor conditii:
- comiterea unei fapte prevazute de legea penala, nejustificata;
- probarea existentei unei amenintari care s-a exercitat asupra psihicului faptuitorului,
provenind din partea unei terte persoane, in vederea comiterii unei fapte incriminate;
- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul amenintarii;
- stabilirea unei legaturi de cauzalitate psihica intre forta constrangatoare moral
(amenintarea) si actiunea sau inactiunea faptuitorului;
- determinarea imposibilitatii reale (efectiva, concreta, neimplicand riscuri suplimentare
lipsite de caracter rezonabil) a evitarii, in alt mod decat prin comiterea faptei prevazute de
legea penala solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul amenintarii (lipsa unei
alternative terte viabile fata de suportarea raului din amenintare ori de savarsire a faptei
incriminate).
Doctrina evidentiaza, in mod constant, necesitatea caracterului real, injust si imediat al
pericolului din continutul constrangerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla
temere reverentioasa, comunicarea intentiei de a desfasura o operatiune legala (permisa,
justificata), precum si caracterul indepartat al consecintelor pagubitoare in care ar urma sa se
concretizeze pericolul ce formeaza obiectul amenintarii sunt – deopotriva – motive care
exclud retinerea constrangerii morale drept cauza de neimputabilitate.

*
In baza clasificarii semnalate a cauzelor de neimputabilitate, mai observam ca doua
dintre cauzele de neimputabilitate mai sus mentionate sunt cauze care inlatura
responsabilitatea persoanei – anume: minoritatea faptuitorului si iresponsabilitatea – cat timp,
cauzele care anihileaza libertatea de hotarare sau de actiune inlatura exigibilitatea
comportamentului exteriorizat, altfel spus, posibilitatea de a pretinde persoanei implicate in
savarsirea faptei sa se conformeze conduitei impuse prin norma juridico-penala (avem in
vedere constrangerea fizica si cea morala). In aceeasi ordine de idei, mentionam faptul ca
dintre cauzele de neimputabilitate, semnifica de asemenea o cauza care inlatura
responsabilitatea persoanei si intoxicatia.

II.2.4. Intoxicatia
Potrivit art. 29 C.P., „nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita de

39
persoana care, in momentul comiterii acesteia, nu putea sa-si dea seama de actiunile sau
inactiunile sale ori nu putea sa le controleze, din cauza intoxicarii involuntare cu alcool sau cu
alte substante psihoactive”.
Alaturi de iresponsabilitate si de minoritatea faptuitorului, intoxicatia este inclusa intr-
o subclasificare comuna a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentand stari care exclud
infractiunea din ratiuni subiective, anume prin lipsa verificarii acelei premise a vinovatiei
reprezentate de responsabilitatea subiectului activ. Asemanarea cu reglementarea
iresponsabilitatii este de altfel evidenta si in corpul comun al prevederilor legale prin care sunt
descrise aceste doua cauze de neimputabilitate, starile in sine fiind exprimate identic de
legiuitor, deosibirile intervenind doar in indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxicatia sa functioneze cu titlu de cauza de neimputabilitate, este necesara
intrunirea cumulativa a unor conditii:
- sa se comita o fapta prevazuta de legea penala, nejustificata;
- persoana care savarseste fapta sa se gaseasca, la data comiterii, in stare de intoxicatie
produsa de alcool ori de alte substante;
- starea de intoxicatie sa fie, deopotriva, involuntara si completa. Din continutul normativ
rezulta in mod explicit caracterul involuntar al starii de intoxicatie, care trebuie sa fie dublat
de caracterul complet al acestei stari, ceea ce rezulta din prevederea legala, mai exact din
formularea „persoana (...) nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale ori nu
putea sa le controleze ...”, caci o stare incompleta de intoxicatie nu suprima nici
reprezentarea, nici coordonarea si auto-controlul, ci doar le afecteaza partial. Aprecierea ca
involuntara a starii in cauza nu trebuie efectuata in considerarea pozitiei subiective a
faptuitorului fata de gradul de intoxicatie la care va ajunge in urma consumului substantei, ci
prin raportare la atitudinea acestuia fata de insusi actul consumului substantei. Cu alte
cuvinte, daca au existat constiinta caracterului intoxicant al substantei consumate si libertatea
de decizie cu privire la consumul acesteia, betia nu va putea fi apreciata drept involuntara,
chiar daca persoana in cauza nu a dorit si nu a crezut (in mod sincer) ca va ajunge sa isi piarda
reprezentarea sau auto-controlul.
In materie juridico-penala, starea de intoxicatie a persoanei care a savarsit o fapta
relevanta penal are mai multe valente. In conditiile art. 29 C.P., starea de intoxicatie
reprezinta, din punct de vedere al naturii juridice, o cauza de neimputabilitate. Dimpotriva,
daca starea de intoxicatie este una voluntara si premeditata, ea constituie din punct de vedere
al naturii juridice o circumstanta generala agravanta legala (art. 77 lit. f C.P.). Starea de
intoxicatie voluntara si ocazionala, cand nu a fost provocata in vederea comiterii infractiunii,
poate constitui fi valorificata drept circumstanta atenuanta judiciara (potrivit dispozitiei din
art. 75 alin. 2 lit. b C.P.). In ambele situatii indicate in urma nu este afectata existenta faptei ca

40
infractiune, efectele producandu-se doar asupra raspunderii penale, fie in sensul agravarii, fie
in sensul unei posibile atenuari a acesteia.

*
Revenind la clasificarea cauzelor generale de neimputabilitate – mentionata in debutul
prezentarii cauzelor de neimputabilitate – in subclasificarea acestora, alaturi de constrangerea
fizica si constrangerea morala, isi gasesc aceeasi apartenenta (cauze care inlatura
exigibilitatea comportamentului impus conform normei) excesul neimputabil si cazul fortuit.

II.2.5. Excesul neimputabil


Sub denumirea de „exces neimputabil”, noul Cod penal reglementeaza situatia in care
o persoana, aflata in stare de legitima aparare sau in stare de necesitate, verificand – totodata –
o stare psiho-fizica speciala (tulburarea sau temerea, in cazul starii de legitima aparare; lipsa
constientizarii – „nu si-a dat seama” –, in ipoteza starii de necesitate), comite o fapta
prevazuta de legea penala, depasind limitele de proportionalitate dintre atac si aparare
(„limitele unei aparari proportionale cu gravitatea atacului”), respectiv dintre pericol si actul
salvarii („pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca
pericolul nu era inlaturat”).
In conceptia legii, legitima aparare si starea de necesitate in formele lor proprii
(reglementate in art. 19 alin. 2 si art. 20 alin. 2 C.P.) – dupa cum s-a mentionat deja – sunt
cauze generale de excludere a infractiunii, sub natura juridica specifica de cauze justificative,
spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustreaza formele improprii in materie de stare de
legitima aparare, respectiv de stare de necesitate, conferindu-se tot statutul de institutie care
exclude existenta infractiunii, dar sub natura juridica specifica de cauza de neimputabilitate.
Potrivit reglementarii in vigoare, excesul neimputabil in caz de legitima aparare (art. 26 alin.
1 C.P.) presupune indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: fapta prevazuta de legea
penala sa fie savarsita de o persoana aflata in stare de legitima aparare (asadar, cu ocazia unei
legitime aparari care sa intruneasca toate cerintele acestei institutii, mai putin proportia dintre
aparare si atacul care a determinat-o); prin savarsirea faptei sa se depaseasca limitele unei
aparari proportionale cu gravitatea atacului; depasirea limitelor proportionalitatii dintre
aparare si atac sa fie cauzata de starea de tulburare sau temere provocata de atac.
Excesul neimputabil in cazul starii de necesitate (art. 26 alin. 2 C.P.) presupune
indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: fapta prevazuta de legea penala sa fie
savarsita de o persoana aflata in stare de necesitate (asadar, intr-o ocazie care sa intruneasca
toate cerintele acestei institutii, mai putin proportia dintre pericol si salvare); ca urmare a
comiterii faptei sa se produca urmari vadit mai grave decat cele care ar fi intervenit in ipoteza

41
in care faptuitorul nu ar fi actionat in vederea inlaturarii pericolului; faptuitorul sa nu isi fi dat
seama, la data executarii, de imprejurarea anterior indicata.
Legea penala face distinctie si intre excesul neimputabil in materie de stare de legitima
aparare si – respectiv – stare de necesitate (pe de o parte) si excesul scuzabil, in aceeasi
materie (pe de alta parte). Din punct de vedere al naturii juridice, doar in conditiile excesului
neimputabil, fapta prevazuta de legea penala savarsita in concret nu poate fi juridic apreciata
drept infractiune – pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala a faptuitorului –, spre
deosebire de ipoteza retinerii unui exces scuzabil, cauza de atenuare a raspunderii penale, cu
titlu de circumstanta generala, obligatorie, de atenuare (art. 75 alin. 1 lit. b si c C.P.) – situatie
in care se atrage raspunderea penala, insa in conditii mai favorabile, potrivit art. 76 C.P.

II.2.6. Cazul fortuit


Potrivit art. 31 C.P. „nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala al carei
rezultat e consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta”.
Excluderea infractiunii in ipoteza incidentei cazului fortuit atrage efecte in rem,
constituind exceptia de la consecinta tipica a cauzelor de neimputabilitate, prezentand o serie
de particularitati in randul acestora.
Fiind de esenta cazului fortuit, pot fi indicate urmatoarele particularitati:
- imposibilitatea obiectiva, generala, de prevedere a ivirii imprejurarii (sau a momentului
aparitiei acesteia), care, suprapusa peste activitatea licita sau ilicita a faptuitorului, conduce in
final la un rezultat relevant penal, dar neimputabil;
- producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii si generalizarii unei cauze cu origine
de ordin subiectiv, dar obiectivata in urma recurgerii, in mod rezonabil, la un proces
comparativ (luandu-se ca etalon omul mediu, prudent si diligent, aflat in situatii identice cu
cel care a actionat, iar aprecierea facandu-se – pe cat posibil – in considerarea unui moment ex
ante);
- retinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defectiuni tehnice,
comportamente imprudente, manifestari ale unor animale s.a.).
Datorita particularitatilor evidentiate (fara a epuiza vasta problematica pe care o
dezvolta cazul fortuit, sens in care recomandam parcurgerea doctrinei de specialitate),
semnalam atentia deosebita ce se impune in examinarea atenta a cauzelor penale atunci cand
va trebui sa se distinga intre o imposibilitate subiectiva de prevedere (cu efecte in personam)
si incidenta cazului fortuit, ca imposibilitate generala de prevedere (cu efecte in rem).
„Imposibilitatea de a prevedea interventia fortei straine se raporteaza nu la persoana autorului,
care invoca existenta cazului fortuit, ci la orice persoana, ceea ce constituie o alta deosebire
esentiala intre cazul fortuit si neputinta subiectiva a unui anumit faptuitor de a prevedea

42
urmarile (rezultatul) unei actiuni sau inactiuni” [V. Pasca, in: G. Antoniu (coord.) s.a.,
Explicatii preliminare..., vol. I].

*
Nu in ultimul rand, in sfera cauzelor generale de excludere a infractiunii, drept cauza
de neimputabilitate desemnand o sub-categorie distincta – prin inlaturarea imputabilitatii
datorita credintei eronate a faptuitorului in lipsa antijuridicitatii faptei (faptuitorul crede, in
mod gresit, ca fapta sa – pe care o stie a fi tipica, prevazuta de legea penala – este justificata
in conditiile in care este comisa) – legea inscrie eroarea asupra caracterului ilicit,
nejustificat, al faptei, reglementata potrivit dispozitiilor art. 30 alin. 5 C.P.: „nu este
imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita ca urmare a necunoasterii sau cunoasterii
gresite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei imprejurari care nu putea fi in niciun fel
evitata”.

II.2.7. Eroarea
Art. 30 C.P. reglementeaza eroarea pe baza clasificarii moderne care distinge intre
eroare asupra elementelor constitutive ale infractiunii (eroare asupra tipicitatii) si eroarea
asupra caracterului interzis, ilicit, al actului (eroarea asupra antijuridicitatii, asupra
caracterului justificat / nejustificat al faptei). Astfel, dispozitiile alineatelor 1, 2 si 4 privesc
eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii, eroare care inlatura intentia ca
element subiectiv, cat si culpa, atunci cand este o eroare invincibila, respectiv o eroare care
lasa sa subziste raspunderea penala pentru fapta comisa ca infractiune din culpa, daca eroarea
este culpabila (desigur, in conditiile incriminarii respectivei fapte si atunci cand forma de
vinovatie ar fi culpa) – in acest sens, a se vedea si expunerea de motive a proiectului noului
Cod penal.
Se impune precizarea potrivit careia eroarea, conform dispozitiilor cuprinse in art. 30
alin. 1, 2 si 4, reprezinta o eroare asupra tipicitatii, care nu inlatura trasatura esentiala a
imputabilitatii (desi reglementarea este cuprinsa in capitolul referitor la cauzele de
neimputabilitate); aceasta forma a erorii poarta asupra elementelor constitutive ale
infractiunii, inlaturand vinovatia, ca element subiectiv al infractiunii. Spre deosebire de
aceasta, eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, reglementata in art. 30 alin. 5 C.P., nu
afecteaza tipicitatea faptei, ci inlatura (intr-adevar) imputabilitatea faptei prevazute de legea
penala, dar numai atunci cand este invincibila. Dupa cum s-a precizat, in acest ultim caz
faptuitorul este constient de imprejurarea ca savarseste o fapta prevazuta de legea penala, dar
considera in mod eronat ca aceasta fapta este permisa, autorizata, de ordinea juridica, in
conditiile particulare in care este comisa. „Eroarea poate fi de fapt (legitima aparare putativa),

43
de drept extrapenal (necunoasterea dispozitiilor unei hotarari de guvern nepublicate), sau de
drept penal (eroare asupra conditiilor cauzelor justificative)” [M. Udroiu, V. Constantinescu].
In baza celor expuse se evidentiaza diferenta notabila dintre eroarea asupra tipicitatii si
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.
In finalul expunerii noastre, atragem atentia asupra clasificarii erorii, asa cum o
prezinta doctrina penala, dupa o varietate a criteriilor operante in materie [sens in care
recomandam parcurgerea literaturii de specialitate], venind cu urmatoarele precizari:
- eroarea esentiala, atunci cand este principala (adica atunci cand poarta asupra unor stari,
situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infractiunea,
putand fi o eroare de fapt, dar – in opinia noastra – putand fi si o eroare de drept penal, insa –
in acest ultim caz – numai atunci cand este invincibila;
- eroarea esentiala, atunci cand este secundara, nu afecteaza existenta faptei ca infractiune,
sens in care art. 30 alin. 3 C.P. prevede ca „nu constituie circumstanta agravanta sau element
circumstantial agravant starea, situatia ori imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in
momentul savarsirii infractiunii”;
- eroarea neesentiala, de asemenea, nu afecteaza existenta faptei ca infractiune [a se vedea
materia unitatii infractionale, forma error in persona a infractiunii deviate].
Asadar, in opinia noastra, art. 30 alin. 1 si 2 C.P. consacra o eroare de fapt asupra
tipicitatii; art. 30 alin. 4 C.P. reglementeaza o eroare de drept extrapenal asupra tipicitatii; art.
30 alin. 5 C.P. se refera atat la o eroare asupra antijuridicitatii (eroare de fapt sau de drept
penal), dar si la o eroare de drept penal, invincibila, ca eroare asupra tipicitatii !

III. FORMELE INFRACTIUNII (INTENTIONATE)

In abordarea materiei corespunzatoare formelor infractiunii intentionate, doctrina


penala este constanta in prezentarea celor doua perioade in care se desfasoara activitatea
infractionala, anume: perioada interna (subiectiva, interna) si perioada externa (fizica).
In perioada interna, de formare a hotararii infractionale, se disting trei momente:
nasterea ideii infractionale, deliberarea si luarea hotararii de a savarsi infractiunea. Perioada
interna preceda intotdeauna perioada externa, ulterior luarii hotararii infractionale trecandu-se
la realizarea acesteia.
In perioada externa (care cuprinde intreaga realizare exterioara, prin activitati
efectuate in vederea realizarii hotararii de a savarsi infractiunea), procesul infractional (poate)
parcurge mai multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a
44
hotararii infractionale, distingandu-se urmatoarele:
- Faza actelor de pregatire: se caracterizeaza prin desfasurarea unor activitati menite sa
pregateasca executarea infractiunii.
- Faza actelor de executare: se caracterizeaza prin trecerea la executarea hotararii
infractionale, prin indeplinirea de activitati prin care se realizeaza actul de conduita interzis de
legea penala. La nivelul acestei faze e posibil ca executarea sa fie intrerupta, sau, desi este
dusa pana la capat nu se produce rezultatul periculos (tentativa). Daca a avut loc savarsirea in
intregime a faptei si s-a produs rezultatul acesteia, se trece in faza urmatoare, faza urmarilor, a
rezultatului.
- Faza urmarilor: se caracterizeaza prin producerea rezultatului socialmente periculos, a
urmarii imediate, care – in majoritatea cazurilor – se produce in momentul infaptuirii integrale
a faptei, care marcheaza, de regula, momentul final al infractiunii. Se intalnesc insa si situatii
in care fapta, sau doar urmarile acesteia, se prelungesc in timp, fie prin amplificarea urmarii
initiale, fie prin continuarea activitatii de executare a infractiunii, pana la epuizarea procesului
infractional, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmari imediate – momentul
epuizarii.
In raport de fazele de desfasurare a activitatii infractionale din cadrul perioadei externe
se ridica problema determinarii formelor infractiunii intentionate, intelegand prin forme ale
infractiunii, feluri sau variante ale aceleiasi infractiuni, care se deosebesc intre ele dupa
stadiul in care se afla (la care s-a oprit) activitatea infractionala [V. Pavaleanu], si totodata
problema incriminarii si a sanctionarii acestora. Doctrina noastra penala admite ca pot exista
atatea forme de infractiune cate faze are activitatea infractionala si anume: forma actelor de
pregatire; forma faptului tentat; forma faptului consumat; forma faptului epuizat.
(Precizare:) Orice fapt incriminat este o infractiune. Legea penala incrimineaza, in general,
faptele ajunse in faza urmarilor, respectiv: fapta consumata si epuizata. In unanimitate,
doctrina penala apreciaza fapta consumata drept forma tipica (perfecta) a infractiunii, in raport
cu fazele de desfasurare a activitatii infractionale, infractiunea consumata atragand
intotdeauna raspunderea penala. Codul penal, desi nu se ocupa in partea generala (Cap. IV din
Titlul II, rezervat institutiei infractiunii), de infractiunea consumata, lipsind prevederea unei
reglementari in acest sens, prin normele speciale, ca norme de incriminare, consacra tipuri de
infractiuni care reprezinta fapte in forma consumata (reprezinta majoritatea cazurilor).
Momentul consumativ al fiecarei infractiuni difera, de la o categorie infractionala la
alta, o principala distinctie operand in ceea ce priveste infractiunile de rezultat si cele de
pericol, doctrina indicand momentul consumarii si cu privire la alte categorii de infractiuni
(ex.: omisive, complexe etc.), sens in care recomandam parcurgerea literaturii de specialitate.
Dupa cum s-a mentionat, sunt cazuri cand infractiunea se prelungeste in timp dupa

45
momentul consumarii, fie datorita amplificarii urmarii initiale, fie datorita continuarii
activitatii dupa ce infractiunea se considera consumata, distingandu-se astfel un moment al
epuizarii, deosebit si ulterior de cel al consumarii. Infractiunile susceptibile de forma faptului
epuizat sunt cunoscute sub denumirea generica de infractiuni de durata, fiind: infractiunile
continue, cele continuate, de obicei, respectiv progresive. Sub acest aspect, unii autori
apreciaza ca infractiunea - fapt epuizat este o forma atipica a infractiunii, o forma mai mult
decat perfecta [V. Pasca; V. Pavaleanu], semnalandu-se si opinia contrara, potrivit careia
epuizarea reprezinta doar momentul final al consumarii, conform aprecierii „daca o
infractiune se consuma atunci cand sunt intrunite toate elementele cerute de norma de
incriminare, ea se epuizeaza in momentul in care si-a dobandit fizionomia definitiva, prin
producerea ultimei urmari” [F. Streteanu, R. Morosanu].
(Precizare:) Pentru definitiile acestor categorii de infractiuni (cele de durata), distinctiile intre
momentul consumarii si cel al epuizarii, cat si consecintele legate de aceste momente, a se
vedea materia formelor unitatii de infractiune.
Codul penal nu se ocupa in partea generala (Cap. IV din Titlul II, rezervat institutiei
infractiunii), de infractiunea consumata, lipsind prevederea unei reglementari in acest sens
(cu exceptia art. 154 alin. 2 si 3, unde doctrina identifica referirea la incetarea
actiunii/inactiunii – in cazul infractiunii continue – sau comiterea ultimei actiuni/inactiuni – in
cazul infractiunii continuate – ori savarsirea ultimului act de executare – in cazul infractiunii
de obicei – ca vizand momentul epuizarii), insa (si) incriminarea unor forme ale acestor
infractiuni se regaseste, totusi, in unele norme penale speciale (norme de incriminare); spre
ex.: infractiunile continue sau cele de obicei.
Tentativa, privita in desfasurarea activitatii infractionale, constituie o faza a
desfasurarii activitatii materiale, iar in raport cu aprecierea legii penale, cu incriminarea,
constituie o forma a infractiunii, o forma atipica, imperfecta. Intrucat raspunderea penala
incepe, potrivit legislatiei penale romane, din faza de executare a faptei, legiuitorul a
consacrat o definitie a acesteia in partea generala a Codului penal (Cap. IV din Titlul II – art.
32 alin. 1: „Tentativa consta in punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea,
executare care a fost insa intrerupta sau nu si-a produs efectul”), si a prevazut dispozitii
generale privind incriminarea si sanctionarea acesteia.
Daca in cazul infractiunii consumate exista o concordanta deplina intre latura
obiectiva si latura subiectiva a infractiunii, in cazul tentativei exista o neconcordanta intre cele
doua laturi, care rezida in aceea ca prin neproducerea rezultatului tipic, elementul subiectiv
ramane partial descoperit. In cazul in care este incriminata, tentativa constituie infractiune,
forma atipica, sens in care dispune si art. 174 C.P.: „Prin savarsirea unei infractiuni sau
comiterea unei infractiuni se intelege savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le

46
pedepseste ca infractiune consumata sau ca tentativa...”.
Actele de pregatire. In cadrul perioadei externe a savarsirii infractiunii intentionate
actele preparatorii reprezinta o faza distincta, in care pot avea loc acte de pregatire morala sau
materiala a savarsirii infractiunii (...) legatura lor cu infractiunea rezida in faptul ca sunt
efectuate in vederea savarsirii infractiunii si ca exprima si ele intentia autorului de a savarsi
infractiunea proiectata. Fara aceasta legatura cu savarsirea infractiunii, actele preparatorii ar fi
lipsite de semnificatie juridica. Dar chiar atunci cand se dovedeste ca au fost savarsite in
pregatirea unei infractiuni, incriminarea actelor preparatorii este discutabila. [C. Bulai, in: G.
Antoniu, Explicatii preliminare..., vol. I]
Legea penala nationala nu incrimineaza actele preparatorii; avem in vedere dispozitiile
inscrise in partea generala a Codului penal (titlul rezervat infractiunii). Codul penal adopta
principial (in principiu) teza neincriminarii acestora, lipsa lor de relevanta penala explicand,
astfel, inexistenta unei definitii generale a acestui tip de activitati in partea generala a codului.
Dupa cum s-a aratat, in succesiunea fazelor de desfasurare a activitatii infractionale, legea
intervine, in general, din faza executarii (tentativa); insa, pe calea unor dispozitii speciale,
legea apreciaza drept infractiuni, acordandu-le relevanta penala, fapte constand in producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea
comiterii unor infractiuni de gravitate sporita. Daca, in aceste cazuri, actele (de pregatire)
astfel descrise prin lege, trebuie apreciate ca fiind incriminate pe cale de exceptie, ca faza
distincta, propriu-zis a actelor preparatorii (acestea mentinandu-si natura juridica proprie si
fiind doar asimilate tentativei exclusiv sub aspectul regimului sanctionator) – tocmai datorita
tehnicii legislative adoptate – sau trebuie considerate ca isi schimba natura juridica, devenind
propriu-zis acte de executare (tentativa), constituie o problema ce se dezbate in doctrina.
Avand in vedere complexitatea acestor probleme, in continuare ne propunem sa
prezentam principalele aspecte de ordin teoretic si practic legate de infractiunea fapt - tentat,
fara a neglija delimitarile ce se impun insa intre aceasta forma a infractiunii si infractiunea
fapt - consumat, respectiv intre faza tentativei si aceea a actelor preparatorii.

III.1. Tentativa

Tentativa este prevazuta in Codul penal, partea generala, Titlul II, Capitol IV, art. 32-
34. In conceptia legii, „Tentativa consta in punerea in executare a intentiei de a savarsi
infractiunea, executare care a fost insa intrerupta sau nu si-a produs efectul”. Formularea din
art. 32 C.P. – dispozitie de debut in materia afectata tentativei – reda definitia, deopotriva si
continutul tentativei (totalitatea conditiilor obiective si subiective ce o caracterizeaza drept
infractiune – forma atipica), dupa cum rezulta si formele sub care se prezinta (cele relevante

47
penal, pedepsibile).
Conceptia codului in vigoare privind incriminarea (limitata) a tentativei si sistemul de
sanctionare (diversificarea de pedeapsa – regula), rezulta din dispozitiile art. 33 C.P. In
articolul imediat urmator se consacra cele doua cauze generale de nepedepsire a tentativei:
desistarea si impiedicarea producerii rezultatului (art. 34 C.P.).
In lumina definitiei legale, tentativa este acea forma (atipica, imperfecta) a infractiunii,
care consta in punerea in executare a hotararii infractionale intentionate, care a fost insa
intrerupta sau, desi actul de executare a fost realizat integral, acesta nu si-a produs efectul,
nefiind astfel atrasa consumarea infractiunii. Fiind o forma a infractiunii, la nivelul
elementelor analitice (obiect, subiect, latura obiectiva, latura subiectiva) sunt de sesizat
urmatoarele particularitati:
- Obiectul si subiectii – Obiectul tentativei este acelasi cu al faptei consumate, cu
deosebirea ca, in situatia tentativei se creeaza un pericol direct pentru existenta sa. Cat
priveste subiectii tentativei, exista identitate cu situatia infractiunii fapt consumat.
- Latura obiectiva – cuprinde si in cazul tentativei aceleasi (trei) componente
obligatorii, insa cu diferente notabile fata de faptul consumat, atat in ceea ce priveste
elementul material, cat si urmarea imediata. Astfel, elementul material (actul de executare) se
realizeaza exclusiv prin actiunea care – potrivit gradatiilor indicate in art. 32 alin. 1 C.P. –
dupa caz, se intrerupe sau se realizeaza integral, fara insa a se produce urmarea (rezultatul)
faptei tipice; spre ex.: o persoana vizeaza sa loveasca cu un corp taios – de pilda, cu un topor
– asupra capului victimei, insa este intrerupta actiunea de ucidere prin interventia unui tert,
sau, desi chiar s-a aplicat lovitura respectiva inspre capul victimei, aceasta nu a fost insa
nimerita, astfel incat nu a mai decedat (sau, desi lovita chiar, victima a reusit totusi sa
supravietuiasca). In primul caz se ilustreaza o tentativa – de omor – intrerupta (imperfecta),
iar in al doilea caz o tentativa – de omor – terminata (perfecta). Intreruperea executarii sau
executarea integrala fara efectul faptei tipice se poate datora unor cauze variate, acestea
putand fi: survenite sau preexistente; neinsufletite sau animate (umane sau non-umane);
independente sau dependente de vointa faptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei consta in
pericolul direct creat asupra obiectului juridic al infractiunii; spre ex.: in cazul tentativei de
omor, se creeaza o stare de pericol asupra vietii persoanei. Raportul de cauzalitate se
stabileste intre elementul material al tentativei si pericolul creat pentru valoarea sociala
ocrotita de norma de incriminare. Cerintele suplimentare ce pot exista uneori pe latura
obiectiva (loc, timp, mod, mijloace), intereseaza si in cazul tentativei, daca reprezinta
elemente ale tipicatatii respectivei fapte incriminate.
- Latura subiectiva –forma de vinovatie ce caracterizeaza tentativa este intotdeauna
intentia, directa sau indirecta (ceea ce decurge din insasi definitia legala). Daca legea solicita

48
verificarea unui anumit scop sau mobil in cadrul tipicitatii subiective a respectivei fapte
incriminate, acestea trebuie constate si in cazul tentativei.
(Precizare:) In doctrina, intr-o alta modalitate de tratare a materiei, particularitatile mai sus
surprinse sunt prezentate atunci cand se analizeaza conditiile de existenta cerute tentativei. [C.
Bulai, in: G. Antoniu, Explicatii preliminare …, vol. I; V. Pavaleanu]
Pornind de la aceste particularitati ce tin de specificul tentativei, doctrina este unanima
in aprecierea potrivit careia tentativa nu este posibila la urmatoarele categorii de infractiuni:
- Infractiuni omisive proprii. In cazul infractiunilor comisiv-omisive tentativa este, insa,
posibila [V. Pavaleanu]; spre ex.: tentativa de omor comisa de mama asupra copilului de
varsta foarte frageda, prin infometarea acestuia, in conditiile in care situatia este
descoperita si copilul este salvat.
- Infractiuni de obicei.
- Infractiuni de executare prompta (ex.: amenintarea comisa prin viu grai).
- Infractiuni comise din culpa.
- Infractiuni praeterintentionate propriu-zise (forma tip).
- Infractiuni de consumare anticipata (ex.: luarea de mita).
In cazul altor categorii de infractiuni – spre ex.: infractiuni continue, continuate,
complexe pe continut calificat praeterintentionate etc. – in literatura juridica se manifesta
opinii contradictorii, in sensul daca acestea sunt sau nu susceptibile de tentativa [a se vedea
materia unitatii de infractiune].

Cunoasterea particularitatilor / conditiilor tentativei si a categoriilor de infractiuni la


care nu este posibila, impune delimitarea acesteia – gratie pozitiei ocupate in desfasurarea
activitatii infractionale – atat fata de actele preparatorii, cat si de faptul consumat.

In ceea ce priveste delimitarea tentativei fata de actele preparatorii, in doctrina penala


au fost formulate mai multe teorii (subiective, obiective, formale si mixte), promovand diferite
criterii de departajare (sens in care recomandam parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au
impus teoriile mixte, ajungandu-se la urmatoarele concluzii: se considera acte de executare
toate actele care se incadreaza in actiunea tipica descrisa in norma de incriminare, precum si
acele activitati care, fara sa se incadreze expres in actiunea indicata in norma, sunt legate
nemijlocit de aceasta, fiind indreptate impotriva obiectului infractiunii.
Sub acest aspect, in teoria si practica penala se considera ca exista tentativa de omor
savarsita in coautorat, de pilda, in cazul in care o persoana imobilizeaza victima, iar cealalta
aplica lovitura tanatogeneratoare intr-o regiune vitala a corpului. Imobilizarea e un act ce
excede normei de incriminare a omorului, dar care atunci cand, prin modul de infaptuire si

49
pozitia in comiterea faptei, probeaza caracter necesar, determinant in aparitia pe caz concret a
rezultatului, semnifica act de executare. In alte cazuri, activitatea efectuata, desi la o distanta
mai mare de producerea rezultatului in pozitia sa pe drumul savarsirii faptei (iter criminis) nu
poate fi considerata numai ca un act de pregatire, ci dobandeste valoare de act de executare.
Sub acest aspect, in teoria si practica penala s-a apreciat ca exista tentativa de omor, de pilda,
atunci cand inculpatul i-a trimis, prin posta, victimei, un colet continand material exploziv si
un dispozitiv de declansare a exploziei, iar atunci cand victima a deschis coletul s-a produs o
explozie puternica, aceasta fiind ranita.
In ceea ce priveste delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalam problemele de
delimitare care se ridica in cazul unor infractiuni, cum ar fi, spre ex.:
- delimitarea tentativei de omor de vatamarea corporala – sub acest aspect, in teoria si practica
penala s-a considerat ca exista tentativa de omor, iar nu vatamare corporala, de pilda, daca
victima a fost lovita cu intensitate, cu un corp apt sa produca decesul, intr-o regiune
considerata a fi zona vitala a corpului – de ex.: lovitura cu parul in cap, provocand o fractura
de bolta, punandu-se viata in pericol.
- delimitarea tentativei de furt de infractiunea consumata; in acest caz, in doctrina penala s-au
emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al fortului, legiuitorul roman
adoptand teoria apropriatiunii, conform careia infractiunea de furt se consuma in momentul
in care bunul, odata sustras (deposedare) a trecut in stapanirea, ilegitima, de fapt, a
faptuitorului (imposedare) – spre ex.: faptuitorul este surprins, intr-un mijloc de transport in
comun, cu mana in poseta victimei, de unde nu apucase inca sa extraga niciun bun mobil
(caci, in masura in care ar fi preluat deja bunul, chiar daca ar fi fost descoperita imediat fapta,
furtul ar trebui considerat drept consumat).

III.1.1. Formele tentativei


Din reglementarea cuprinsa in art. 32 alin. 1 C.P. rezulta ca tentativa se poate
manifesta sub urmatoarele forme:
- Tentativa imperfecta – tentativa perfecta (o prima clasificare avand in vedere gradul de
realizare a executarii, criteriu relevat de lege).
- Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrina).
- Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrina in
considerarea dispozitiilor legale).
Tentativa imperfecta, intrerupta sau neterminata, prevazuta in art. 32 alin. 1 teza I
C.P., consta in punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea, executare care a fost
insa intrerupta, astfel incat nu a mai avut loc consumarea.
Tentativa perfecta, terminata sau fara efect, prevazuta in art. 32 alin. 2 teza a II-a C.P.,

50
consta in punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea, executare care nu si-a
produs insa efectul, caracterizata prin executarea integrala a activitatii infractionale, fara a se
produce insa urmarea faptei tipice, ceea ce inseamna lipsa consumarii.
Tentativa imperfecta este posibila atat la infractiunile de pericol, cat si la cele de
rezultat, spre deosebire de tentativa perfecta, care este posibila, de regula, doar la infractiunile
de rezultat (spre ex.: tentativa perfecta de omor; furt, viol, infractiuni de rezultat care suporta
insa numai tentativa imperfecta). In cazul infractiunilor de pericol tentativa perfecta nu este
posibila, deoarece odata cu executarea in intregime a faptei (actiune), fapta se consuma.
In literatura penala sunt prezentate si alte forme ale tentativei, retinandu-se: tentativa
proprie – tentativa improprie. „Atunci cand, din punct de vedere al mijloacelor folosite si al
existentei obiectului material al infractiunii, activitatea faptuitorului are toate sansele de a se
realiza consumarea infractiunii, ne aflam in prezenta tentativei proprii, respectiv tentativa este
improprie atunci cand fie datorita unor conditii obiective care nu depind de faptuitor, tinand
de insuficienta sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lipsa obiectului material din locul
in care credea faptuitorul ca este, sau dimpotriva, datorita unor conditii subiective, tinand de
modul in care a fost conceputa actiunea, rezultatul nu s-a produs” [V. Pasca].
In raport de aceste forme se impun unele precizari:
- Cand mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul
(spre ex.: intentie de ucidere a victimei, careia i se administreaza o cantitate suficienta de
otrava, dar careia viata ii este totusi salvata), sau obiectul material se afla la locul unde si l-a
reprezentat faptuitorul (spre ex.: punere in executare a intentiei de a sustrage un bun asupra
caruia faptuitorul se indreapta, dar care este surprins inainte de a si-l insusi), exista tentativa,
fiind indeplinite conditiile cerute de lege pentru existenta acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.). S-a
incetatenit in doctrina denumirea de tentativa proprie.
- Cand mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt
apte, idonee a produce rezultatul, insa, au devenit, in anumite conditii, in cazul dat,
insuficiente sau defectuoase (spre ex.: folosirea unei cantitati insuficiente de otrava, sau a unei
arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci cand obiectul exista in materialitatea sa insa
faptuitorul este in eroare asupra locului in care se afla in acel moment (spre ex.: se trage un
foc de arma intr-o incapere in care faptuitorul crede ca se afla o persoana care, in acel
moment, se afla in alta parte), exista tentativa, fiind indeplinite conditiile prevazute de lege
pentru existenta acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.), existand o imposibilitate relativa de consumare
a infractiunii S-a incetatenit in doctrina denumirea de tentativa relativ improprie.
„Faptul ca, in mod accidental, rezultatul infractiunii nu s-a putut produce, nu inseamna
ca prin fapta astfel savarsita nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea sociala vizata
si ca nu s-a savarsit tentativa infractiunii respective. Punerea in executare a intentiei de a

51
savarsi infractiunea constituie tentativa oricare ar fi cauzele din cauza carora nu s-a ajuns, in
concret, la consumarea infractiunii, adica la producerea rezultatului, cu exceptia cazului cand
aceasta s-a datorat caracterului absurd, vadit nerational, al modului cum a fost conceputa
executarea” [C. Bulai, in: G. Antoniu (coord.) s.a., Explicatii preliminare…, vol. I].
Din cele ce preced si in acord cu actuala reglementare, doctrina impune o noua clasificare,
care distinge intre tentativa idonee si tentativa neidonee. „Tentativa idonee presupune acte ce
creeaza o stare de pericol pentru valoarea sociala ocrotita, acte care, la momentul comiterii
lor, faceau sa apara ca probabila producerea urmarii vizate de autor”. Tentativa neidonee (art.
32 alin. 2 C.P.), exista atunci cand „datorita modului cum a fost conceputa executarea, nu se
poate pune problema crearii unei stari de pericol pentru valoarea sociala ocrotita, fiind evident
pentru orice observator de factura medie ca actiunea comisa nu are nicio sansa sa produca
rezultatul” [F. Streteanu, R. Morosanu].
Potrivit art. 32 alin. 2 C.P., „nu exista tentativa atunci cand imposibilitatea de
consumare a infractiunii este consecinta modului cum a fost conceputa executarea”. „Modul
irational in care este conceputa executarea unor infractiuni se refera la mijloacele care sunt
absolut inapte sa produca rezultatul urmarit, la inexistenta in realitate a obiectului material
asupra caruia ar urma sa se indrepte actiunea, la modul absurd in care este conceputa
executarea. Nu poate exista tentativa atunci cand se incearca uciderea unei persoane prin
farmece, vraji sau blesteme, ori dandu-i sa bea un pahar cu apa ... Faptele astfel savarsite nu
pot ameninta sau vatama valori sociale si deci sunt irelevante din punct de vedere juridic” [C.
Bulai, in: G. Antoniu (coord.) s.a., Explicatii preliminare…, vol. I]. S-a incetatenit in doctrina
denumirea de tentativa absolut improprie sau tentativa absurda.
Pe drept cuvant, in doctrina penala se nuanteaza aspectele semnalate in randurile de
mai sus, considerandu-se ca, un act in principiu neidoneu, poate sa isi schimbe valentele in
anumite situatii concrete, date fiind circumstantele speciale in care se comite, spre ex.:
administrarea unei substante de regula inofensive, precum zaharul, unei persoane suferind de
diabet, sau cauzarea unei rani superficiale unei persoane care sufera de hemofilie, sau
uciderea patului prin impuscare etc.

III.1.2. Incriminarea si sanctionarea tentativei


In privinta incriminarii tentativei, in doctrina si pe planul legislatiilor penale sunt
consacrate doua sisteme, respectiv cel al incriminarii limitate (potrivit caruia tentativa trebuie
incriminata la toate infractiunile indiferent de gravitatea acestora) si cel al incriminarii
limitate (sistem dominant, care implica o incriminare limitata, respectiv incriminarea
tentativei numai in cazuri grave). Acest din urma sistem, al incriminarii limitate, este
consacrat si de legiuitorul penal roman si rezulta din prevederile art. 33 C.P., potrivit caruia:

52
„Tentativa se pedepseste numai cand legea prevede expres aceasta”.
Ca tehnica legislativa, se folosesc doua modalitati de incriminare: fie incriminarea (si
pedepsirea) in chiar textul care consacra fapta-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 C.P. s.a.);
fie prevederea unui articol comun la sfarsitul unui titlu sau capitol din partea speciala a C.P.,
care indica sanctionarea tentativei la o grupa de infractiuni sau la unele infractiuni, anume si
expres indicate, dintr-o anumita grupa de infractiuni (spre ex.: art. 412, 393 C.P. sau art. 232,
237 C.P. s.a.).
In ceea ce priveste sanctionarea tentativei, in doctrina si pe planul legislatiilor penale
se remarca, de asemenea, doua sisteme, respectiv: cel al parificarii de pedeapsa (care
presupune sanctionarea tentativei cu pedeapsa prevazuta de lege pentru faptul consumat -
pedeapsa de aceeasi specie si cu aceleasi limite); cel al diversificarii de pedeapsa (presupune
pentru tentativa o pedeapsa diferita de aceea incidenta pentru infractiunea fapt-consumat –
pedeapsa de alta specie sau de aceeasi specie, dar situata intre limite reduse).
C.P. roman consacra sistemul diversificarii de pedeapsa potrivit art. 33 alin. 2, care
prevede: „Tentativa se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea
consumata, ale carei limite se reduc la jumatate” (teza I); diversificarea are loc, in sistemul
nostru penal, prin injumatatirea limitelor speciale ale pedepsei inchisorii sau amenzii,
plecandu-se de la limitele pedepsei prevazute pentru infractiunea consumata. In continuare,
potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 C.P., se dispune: „Cand pentru infractiunea consumata
legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata, iar instanta s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
sanctioneaza cu pedeapsa inchisorii de la 10 la 20 de ani”.
„In literatura si in practica judiciara, s-a opinat cu indreptatire ca atunci cand legea
prevede pentru fapta comisa pedepse alternative (detentiune pe viata si inchisoare sau
inchisoare si amenda) [sic!], instanta va decide mai intai asupra speciei de pedeapsa pe care ar
fi aplicat-o (in raport de criteriile de individualizare) daca fapta era consumata, iar apoi va
face aplicarea dispozitiilor privind tentativa, in raport de pedeapsa aleasa” [V. Dobrinoiu, in:
I. Pascu (coord.) s.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generala].
(Precizari:) Atenuarea raspunderii penale conform dispozitiilor art. 33 C.P. are in vedere in
mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principala aplicabila.
In cazul infractiunilor comise in timpul minoritatii, cauzele de atenuare – deci inclusiv
tentativa (care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generala de atenuare a raspunderii
penale) – sunt avute in vedere la alegerea masurii educative si produc efecte intre limitele
prevazute de lege pentru fiecare masura educativa (art. 128 C.P.).
Sanctionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsa apreciem ca se impune ca
regula in materie, sistemul consacrat de lege aplicandu-se tuturor formelor tentativei, ca
tentativa idonee, perfecta sau imperfecta. In cazul anumitor fapte penale – infractiuni

53
complexe pe continut calificat sau forma agravata –prin exceptie de la dispozitiile cuprinse in
art. 33 alin. 2 C.P., tentativa se pedepseste potrivit sistemului parificarii de pedeapsa, prin
sanctionare intre limitele de pedeapsa ale infractiunii complexe consumate, daca s-a produs
numai rezultatul mai grav al actiunii secundare (corespunzator prevederilor din art. 36 alin. 3
C.P.).

III.1.3. Cauzele de nepedepsire a tentativei


In materia tentativei pedepsibile (relevante penal), legiuitorul penal inscrie doua cauze
legale, generale si personale de nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare si de impiedicarea producerii rezultatului, corespunzator art. 34 alin. 1 C.P., precum
si regimul actelor indeplinite pana in momentul desistarii sau al impiedicarii producerii
rezultatului, acte incetatenite in doctrina sub denumirea de acte de executare calificata /
calificate – art. 34 alin. 2 C.P. [v. si art. 51 C.P.]
Aspectele comune acestor doua cauze au in vedere nepedepsirea persoanei (autor) care
inainte de descoperirea faptei, din motive dependente de vointa sa (deci, in mod voluntar),
adopta o anumita atitudine in raport de conduita sa infractionala, anume: fie aflandu-se in
cursul executarii faptei, renunta sa duca pana la capat executarea (desistarea), fie realizand in
intregime actul de executare, impiedica el insusi sau incunostintand autoritatile, producerea
rezultatului faptei (impiedicarea producerii rezultatului). „Atunci cand vorbim de cauzele de
nepedepsire a tentativei, nu avem in vedere ipotezele in care aceasta nu este incriminata, ci
situatiile in care, desi posibila si incriminata, ea nu atrage o sanctiune penala. In dreptul
nostru, ca de altfel in majoritatea sistemelor de drept, ele reprezinta cauze de nepedepsire,
ceea ce inseamna ca nu afecteaza existenta tentativei”. [V. Pavaleanu]
Atat desistarea cat si impiedicarea producerii rezultatului trebuie sa fie acte voluntare,
intemeiate pe vointa libera a persoanei (nu intereseaza motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) si trebuie sa aiba loc inainte de descoperirea faptei, respectiv inainte ca fapta sa fie
cunoscuta de autoritati sau orice alta persoana care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite
exceptii indicate in doctrina. Dincolo de aceste asemanari, implicand si conditii comune de
existenta, cele doua cauze prezinta deosebiri, chiar daca atrag acelasi efect, al nepedepsirii
autorului tentativei comise.

III.1.3.1. Desistarea
Desistarea implica adoptarea unei anumite atitudini (de regula, pasiva), de renuntare la
comiterea unei actiuni in curs, de abandonare a executarii, desi persoana avea posibilitatea sa
o continue. De ex., persoana indreapta arma spre victima, dar nu (mai) trage, sau patrunde
intr-un anumit loc cu intentia de a sustrage un bun, dar se razgandeste si pleaca fara a mai lua

54
obiectul in cauza. In cazul desistarii nu se pune problema unei simple renuntari ex ante la
hotararea infractionala (care este deja pusa in executare), ci intervine o renuntare doar la
finalizarea actului de executare care a debutat in baza respectivei hotarari infractionale, ceea
ce inseamna ca forma de tentativa care se realizeaza este cea imperfecta (intrerupta),
desistarea fiind posibila atat in cazul infractiunilor de rezultat cat si al celor de pericol.

III.1.3.2. Impiedicarea producerii rezultatului


Impiedicarea producerii rezultatului consta in atitudinea activa a persoanei care a
executat in intregime actul infractional de executare, de a impiedica efectiv producerea
urmarii faptei tipice, deci, consumarea infractiunii. „Impiedicarea producerii rezultatului nu
trebuie confundata cu actiunea de inlaturare a consecintelor infractiunii, actiune ulterioara
consumarii infractiunii si care poate avea doar semnificatia unei circumstante atenuante. Nu
constituie, astfel, impiedicare a producerii rezultatului, restituirea bunurilor furate” [V.Pasca].
Conform prevederilor legale, autorul care impiedica producerea rezultatului are doua
posibilitati:
- Una dintre posibilitati consta in actiunea de a aduce la cunostinta autoritatilor actiunea
comisa pana in acel moment, astfel incat acestea sa intervina in timp util pentru a impiedica
aparitia consumarii infractiunii (ex.: duce si-a lovit sotia pe care o invinuise de infidelitate, iar
aceasta a cazut in stare de inconstienta, cuprins de remuscari, a telefonat la 112, anuntand
fapta, astfel incat sotia a fost salvata de la moarte [V. Dobrinoiu, in: I. Pascu (coord.) s.a.,
Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generala).
- Cealalta posibilitate consta in a impiedica nemijlocit, el insusi, consumarea infractiunii
(dupa ce i-a pus concubinei otrava in mancare, iar aceasta a inceput sa acuze dureri mari de
stomac, i-a administrat o cana de lapte, a urcat-o in masina si urgent a dus-o la spital, unde,
personalul medical, prin proceduri specifice, a inlaturat pericolul decesului - [V. Dobrinoiu,
in: I. Pascu (coord.) s.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generala]).
In cazul in care autoritatile anuntate nu vor actiona la timp pentru impiedicarea
producerii rezultatului, s-au conturat, in doctrina, doua solutii:
- Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anuntat in timp util autoritatile [A. Vlasceanu, A.
Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior; s.a.].
- Autorul va fi pedepsit – putandu-se trage la raspundere penala si persoana vinovata, din
cadrul autoritatii, pentru infractiunea de sine-statatoare comisa de aceasta – legea
conditionand nepedepsirea autorului de neproducerea rezultatului (insasi denumirea institutiei
indicand necesitatea verificarii caracterului efectiv al impiedicarii producerii rezultatului), iar
nu doar de simpla punere in miscare a procesului cauzal de impiedicare a producerii
rezultatului. [V. Pasca]

55
Impiedicarea producerii rezultatului este legata numai de tentativa perfecta si poate
interveni numai (de aceea) numai in cazul infractiunilor de rezultat.
Daca activitatea efectuata pana in momentul desistarii / impiedicarii producerii
rezultatului constituie o alta infractiune, exista acte de executare calificata(e), aplicandu-se
pedeapsa pentru acea infractiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 C.P. In astfel de
situatii, ceea ce s-a comis reprezinta o tentativa care, pe caz concret, nu va atrage pedeapsa
(tentativa imperfecta in cazul desistarii, respectiv perfecta in caz de impiedicare a producerii
rezultatului), urmand insa sa se aplice pedeapsa pentru infractiunea care s-a savarsit pana in
momentul desistarii sau impiedicarii producerii rezultatului. Spre ex.: „In cazul impiedicarii
producerii rezultatului la infractiunea de omor, faptuitorul va fi exonerat de pedeapsa pentru
tentativa la aceasta infractiune, dar va fi antrenata raspunderea sa penala pentru infractiunea
consumata de vatamare corporala. In cazul infractiunii de furt calificat prin efractie, daca
faptuitorul se desista, nu va fi pedepsit pentru tentativa de furt, dar va putea fi pedepsit pentru
distrugerea cauzata prin efractie” [V. Pasca].

III.2. Actele de pregatire

Actele de pregatire, ca faza in procesul savarsirii infractiunii, nu sunt definite prin


dispozitiile partii generale a C.P., doctrina penala apreciindu-le, in mod unanim, ca fiind acele
activitati care constau in procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor de
savarsire a infractiunii, ori in crearea de conditii favorabile comiterii acesteia. Faza actelor
preparatorii poate lipsi, atunci cand faptuitorul trece direct la comiterea infractiunii.
Pregatirea in vederea savarsirii infractiunii presupune o gama larga, variata, de acte ce se pot
efectua, constand – dupa caz – in acte de natura materiala sau morala, prin care se faciliteaza
savarsirea faptei, care creeaza conditii necesare trecerii la executare, spre ex.: culegere de
informatii privind victima, sau locul / timpul savarsirii faptei, ori procurarea / confectionarea
instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia etc.
Pentru a fi considerate acte de pregatire a infractiunii, activitatile desfasurate trebuie
sa indeplineasca mai multe conditii:
- sa aiba o existenta obiectiva, sa imbrace o forma concreta, capabila sa creeze conditii
favorabile trecerii la executarea faptei;
- activitatile efectuate sa nu faca parte din elementul material al infractiunii proiectate, sau sa
nu constituie un inceput de executare (tentativa);
- sa aiba la baza intentia (directa) in sensul urmaririi producerii rezultatului prevazut.
Problema daca actele de pregatire trebuie sa fie incriminate ca o forma a infractiunii,
sau nu, este controversata in literatura juridica si este solutionata diferit in legislatiile penale,

56
conturandu-se doua teze, respectiv cea a neincriminarii si cea a incriminarii limitate sau
nelimitate a acestora. Reamintim ca orice fapt incriminat este o infractiune, iar pentru orice
infractiune legea prevede o pedeapsa.
In lumina legislatiei noastre penale si avand in vedere aprecierile doctrinei, se poate
observa existenta mai multor ipoteze distincte in cazul carora se acorda relevanta penala unor
acte de pregatire, anume:
- asimilarea actelor de pregatire tentativei;
- acte de pregatire incriminate ca infractiuni autonome;
- acte de pregatire savarsite de o alta persoana decat autorul.
Le vom examina pe rand.

III.2.1. Acte de pregatire relevante penal prin asimilare cu tentativa


Legea penala romana acorda relevanta penala in cazul unor infractiuni de gravitate
aparte, asimilandu-le tentativei. De ex., in C.P., art. 412 alin. 2, se dispune: „Se considera
tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de
masuri in vederea comiterii infractiunilor ...” (urmand enumerarea limitativa a unor infractiuni
contra securitatii nationale).
In legatura cu aceasta prima ipoteza legala, in doctrina penala s-au conturat doua
puncte de vedere:
- Incriminarea actelor de pregatire pe cale de exceptie (exceptie de la teza neincriminarii,
adoptata de C.P.). Prevazand ca se pedepsesc, legea face o caracterizare a activitatii ce
constituie acte de pregatire, pentru a releva trasaturile acestora si a le deosebi de actele de
executare. Altfel spus, prin transpunerea lor in legea penala, legiuitorul acorda relevanta
penala actelor de pregatire, ca si tentativei, stabilind acelasi tratament juridic pentru cele doua
etape de desfasurare a activitatii materiale, fara ca prin acest mod de sanctionare sa se lase
impresia unei identificari a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere
sanctionator! Astfel, daca o persoana efectueaza acte de pregatire sanctionate de lege si apoi
depaseste aceasta faza, ajungand in faza superioara, a executarii, respectiv in aceea a
consumarii infractiunii, actele de pregatire se absorb in faptul tentat sau in faptul consumat,
urmand a se angaja raspunderea penala pentru o singura infractiune.
- Incriminarea limitata a actelor de pregatire, ca fiind acte de executare, prin vointa legii
actele de pregatire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sanctionarea lor ca acte
preparatorii ar contraveni principiului legalitatii incriminarii” [Pasca]. Altfel spus, actele de
pregatire nu sunt incriminate si sanctionate ca atare, ci sunt transformate in acte de executare,
acte tentate (tentativa), cu regimul corespunzator tentativei, ceea ce ar implica o modificare in
natura juridica a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfel, infractiune in forma

57
imperfecta – tentativa.
In opinia noastra, actele de pregatire isi mentin natura juridica, asimilarea lor cu
tentativa operand exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal, sens in care se pronunta
si alti autori [doctrina de Drept penal – partea speciala].

III.2.2. Actele de pregatire incriminate ca infractiuni autonome


In alte cazuri, actele de pregatire sunt incriminate ca infractiuni autonome, de sine-
statatoare; de ex.: detinerea de instrumente in vederea falsificarii de valori (art. 314 C.P.). In
legatura cu aceasta a doua ipoteza legala, exista unanimitate de pareri in doctrina in aprecierea
ca fapta descrisa in norma de incriminare se prezinta sub forma de infractiune-tip, consumata.
Daca scopul comiterii faptei este realizat (savarsirea faptei pregatita prin comiterea actului
preparator incriminat in mod de sine-statator), atunci raspunderea penala se angajeaza pentru
un concurs de infractiuni!

III.2.3. Actele de pregatire savarsite de o alta persoana decat autorul infractiunii


In raport de ipoteza legala cuprinsa in art. 48 C.P. In literatura juridica s-a exprimat
opinia ca actele preparatorii savarsite de o alta persoana decat cea care va trece la savarsirea
faptei, devin acte de participatie sub forma complicitatii anterioare, atunci cand autorul va
trece la savarsirea acesteia, comitand cel putin o tentativa pedepsibila, opinie respinsa de alti
autori, care considera ca in aceasta ipoteza nu este vorba despre acte de pregatire propriu-zise,
caci persoana care le efectueaza nu actioneaza pentru punerea in executare a unei hotarari
proprii, ci pentru punerea in executare a unei hotarari luata de o alta persoana.

IV. UNITATEA INFRACTIONALA

Unitatea de infractiune poate fi definita ca fiind acea activitate infractionala formata


dintr-o singura actiune / inactiune ori din mai multe actiuni / inactiuni, decurgand din insasi
natura faptei sau din vointa legiuitorului, savarsite de catre aceeasi persoana, in baza aceleiasi
hotarari (rezolutii) infractionale si care intruneste continutul unei singure infractiuni. Unitatea
infractionala poate fi unitate naturala (care rezulta din unicitatea actiunii sau inactiunii) si
unitate legala (care rezulta din vointa legiuitorului, prin reunirea, de regula, in continutul unei
singure infractiuni, a mai multor actiuni / inactiuni, datorita unor legaturi obiective sau
subiective existente intre acestea).
Fac parte din unitatea naturala infractiunile simple si cele continue, prezentandu-se in
doctrina, in acest context – in mod traditional – si situatia infractiunii deviate, integrandu-se in
unitatea legala infractiunile continuate, complexe, de obicei si progresive.

58
IV.1. Unitatea infractionala naturala

Aspectele comune infractiunilor cu apartenenta la unitatea naturala infractionala


rezida in unicitatea actiunii / inactiunii, ce produce un rezultat periculos, in temeiul unei
singure forme de vinovatie dintre formele vinovatiei penale.

IV.1.1. Infractiunea simpla


Infractiunea simpla se caracterizeaza, din punct de vedere obiectiv, al materialitatii
faptei, printr-o singura actiune / inactiune, care nu dureaza in timp si care produce un singur
rezultat periculos – infractiunea momentana, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune in
evidenta o singura forma de vinovatie penala.
In mod constant, in doctrina penala se mentioneaza faptul ca uneori infractiunea
simpla se poate realiza si printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau
continut actiunii unice, spre ex.: uciderea victimei se poate realiza printr-un singur act de
executare (de pilda, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cutit in regiunea
toracica), unicitatea actiunii mentinandu-se si atunci cand prin acte succesive, comise in
aceeasi imprejurare, se aplica mai multe lovituri de cutit in zone ce adapostesc organe vitale.
Aceasta ultima ipoteza a primit in doctrina denumirea de unitate naturala colectiva [F.
Streteanu, R. Morosanu], sau unitate naturala de infractiune cu pluralitate de acte
contextuale [C-tin. Duvac, in: G. Antoniu (coord.), Explicatii preliminare…, vol. I], sau
infractiune omogena [V. Pavaleanu]. Indiferent de denumirea atribuita acestei ipoteze, ceea ce
tine de esenta unicitatii faptei care ilustreaza o singura infractiune, ca unitate infractionala
naturala, consta in existenta unei pluralitati de acte materiale aflate intr-o succesiune imediata,
neintrerupta in timp, acte ce se comit cu aceeasi ocazie, in aceeasi imprejurare, subsumate
aceleiasi incadrari juridice, care se caracterizeaza, deci, prin omogenitate juridica (fiecare act
trebuie sa intruneasca continutul aceleiasi infractiuni).
Problema daca unitatea naturala simpla subzista in conditiile unei pluralitati de
subiecti pasivi isi gaseste in teoria si practica penala rezolvari distincte, in principal dupa
apartenenta infractiunilor la categoria infractiunilor contra persoanei sau a celor contra
patrimoniului. Astfel, in materia infractiunilor contra persoanei, opinia majoritara promoveaza
solutia pluralitatii de infractiuni, sub forma concursului de infractiuni, atunci cand exista mai
muti subiecti pasivi. Exceptiile: omor calificat, ucidere din culpa forma agravata, vatamare
corporala din culpa forma agravata. Dimpotriva, doctrina majoritara sustine existenta unei
singure infractiuni, ca unitate naturala simpla, in materia infractiunilor contra patrimoniului,
in aceeasi ipoteza, de pluralitate de subiecti pasivi.

59
Mentionam si pozitia unor autori [F. Streteanu, R. Morosanu], care apreciaza ca,
indiferent de categoria infractionala de referinta, unitatea de infractiune este exclusa in
conditiile existentei unei pluralitati de subiecti pasivi, unitatea subiectului pasiv impunandu-se
ca o conditie de existenta a unitatii naturale de infractiune (pentru detalii in legatura cu
problema pe care o dezvolta aceasta chestiune recomandam parcurgerea doctrinei [C-tin.
Duvac, in: G. Antoniu (coord.), Explicatii preliminare…, vol. I]).
A nu se confunda infractiunea simpla cu infractiunea in continut de baza, si o
infractiune in continut calificat / agravat putandu-se prezenta ca o infractiune simpla !

IV.1.2. Infractiunea continua


Fara o definitie expresa in cuprinsul partii generale a C.P., infractiunea continua este
definita in doctrina ca fiind acea forma a unitatii naturale care consta intr-o actiune / inactiune
ce se prelungeste in timp prin natura sa, pana la intervenirea unei forte contrare, dependenta
sau independenta de vointa faptuitorului, care ii pune capat. „Semnul distinctiv al infractiunii
continue consta in aceea ca actiunea infractionala, prin natura ei, continua, dureaza in timp, in
sensul ca nu se cere o hotarare pentru a prelungi aceasta durata” [V. Pasca].
Printre infractiunile continue se pot mentiona, printre altele: lipsirea de libertate in
mod ilegal (art. 205 C.P.); furtul de curent electric (art. 228 alin. 3 C.P.); furtul in scop de
folosinta (art. 230 C.P.); abandonul de familie (art. 378 alin. 1 lit. b, c C.P.); detinerea de
instrumente in vederea falsificarii de valori (314 C.P.); uzurparea de calitati oficiale in forma
portului pe nedrept de uniforme sau semne distinctive ale unei autoritati publice (art. 258 alin.
3 C.P.) etc.
In literatura de specialitate se realizeaza o clasificare a infractiunilor continue,
retinand, spre ex.: comisive – omisive, in functie de verbum regens; continue permanente –
continue succesive, avand in vedere modul in care se realizeaza activitatea materiala; de
rezultat – de pericol, potrivit tipului de urmare imediata produsa; etc.
Infractiunile continue permanente se caracterizeaza printr-o activitate continua care
curge neintrerupt in mod natural, nu cunoaste sincope in executie (ex.: art. 205 C.P.), spre
deosebire de care infractiunile continue succesive se caracterizeaza prin intreruperi, pauze
firesti, naturale, aparute pe parcursul procesului de executie, fara ca acestea sa afecteze
unitatea naturala a faptei (ex.: art. 258 alin. 3 C.P.). Impartirea infractiunilor continue in
permanente si succesive este importanta intrucat orice intrerupere, in cazul celor permanente,
are valoarea unei epuizari a infractiunii, iar reluarea activitatii infractionale inseamna
comiterea unei noi infractiuni continue [V. Pavaleanu], cu posibilitatea retinerii, dupa caz, a
unei infractiuni continue savarsite in mod continuat, in conditiile art. 35 C.P., sau a pluralitatii
de infractiuni (concurs de infractiuni), in lipsa rezolutiei infractionale unice.

60
Infractiunea continua, fiind o forma a unitatii naturale infractionale, atrage un rezultat
unic caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intentie sau praeterintentie. In principiu,
nu excludem posibilitatea existentei unei infractiuni continue culpoase, deoarece nu sesizam
existenta niciunei incompatibilitati de factura teoretica intre institutia infractiunii continue si
forma de vinovatie a culpei.
Ca infractiune de durata, infractiunea continua cunoaste doua momente distincte,
respectiv momentul consumarii faptei (cand se intrunesc toate elementele cerute de norma de
incriminare a faptei), dincolo de care are loc prelungirea actiunii / inactiunii prin vointa
faptuitorului, pana la momentul final, al epuizarii (atunci cand inceteaza definitiv actiunea /
inactiunea). Incetarea activitatii infractionale se poate datora fie interventiei unui organ
abilitat al statului (spre ex., prin descoperirea faptei), fie propriei vointe a faptuitorului, care
curma comiterea activitatii infractionale (spre ex., in cazul unui furt de curent electric,
infractorul se debranseaza de buna-voie de la circuitul retelei electrice la care se cablase
ilegal). Din prevederile art. 154 alin. 2 C.P. reiese ca infractiunea continua se considera
savarsita la data incetarii actiunii / inactiunii, asadar la data epuizarii, moment ce intereseaza
in raport de: calcularea termenelor de prescriptie a raspunderii penale; aplicarea legii penale in
timp; incidenta actelor de clementa; problemele ce tin de varsta persoanei care a comis fapta
etc. Insa, alte efecte juridice, referitoare la anumite institutii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care actioneaza in beneficiul infractorului), precum cele referitoare la
stabilirea starii de recidiva, revocarea suspendarii sub supraveghere a executarii pedepsei ori a
liberarii conditionate sau a gratierii conditionate s.a.m.d., consideram ca urmeaza a se produce
de la data intrunirii elementelor constitutive ale infractiunilor continue, sens in care se
pronunta si doctrina, corespunzator unei pozitii constante a practicii instantei supreme.
In cazul infractiunilor continue comisive intentionate se discuta in doctrina despre
posibilitatea ramanerii faptei in stadiul de tentativa, apreciind alaturi de alti autori [Pasca], ca
tentativa este posibila in unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, in cazul anumitor
infractiuni de acest tip, este chiar incriminata (ex.: art. 205 alin. 5 C.P.).

IV.1.3. Infractiunea deviata


In cadrul unitatii infractionale naturale doctrina majoritara prezinta si cazul asa-
numitei infractiuni deviate in doua dintre modalitatile sub care se poate infatisa, retinandu-se
ca ceea ce o particularizeaza este imprejurarea ca infractiunea este savarsita fie prin devierea
actiunii din cauza greselii faptuitorului de la obiectul sau persoana impotriva careia fusese
indreptata la un alt obiect sau la o alta persoana, fie prin indreptarea actiunii, din cauza erorii
faptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decat acela decat pe care faptuitorul
vroia sa-l vatame sau sa il puna in pericol [V. Pasca; V. Pavaleanu; C-tin. Duvac, in: G.

61
Antoniu (coord.), Explicatii preliminare…, vol. I].
In general sunt prezentate doua modalitati, incetatenite sub denumirile aberatio ictus,
respectiv error in persona / in re, ambele ridicand problema daca ansamblul faptic
infractional determina existenta unei singure infractiuni, sau dimpotriva, a unei pluralitati
infractionale, sub forma concursului de infractiuni. Cele doua modalitati asupra carora se
opreste constant doctrina majoritara sunt reprezentate de:
- devierea actiunii spre un alt obiect / persoana, ceea ce inseamna aberatio ictus, spre
exemplu: o persoana vrea sa loveasca, inarmata fiind cu un cutit, o anumita persoana, insa,
din greseala in executare, loveste o alta persoana;
- savarsirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, din cauza erorii asupra identitatii, ceea
ce inseamna error in persona / in re, spre exemplu: o persoana vrea sa ucida o anume alta
persoana, insa, fiind noapte, o confunda cu o alta persoana, sau o persoana, intentionand sa
sustraga un anumit bun, apartinand unei persoane, sustrage un bun asemanator, apartinand
altei persoane.
Opinia dominanta in literatura de specialitate autohtona, reflectata in numeroase
solutii jurisprudentiale, apreciaza ca in cazul infractiunii deviate, in ambele modalitati
indicate, exista o singura infractiune, „aceea savarsita prin devierea de la proiectul initial,
deoarece rezolutia infractionala unica a fost realizata integral, iar faptul ca infractorul, de
exemplu, a ucis ori a lovit o alta persoana, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmarea sa
o loveasca, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fara
importanta pentru existenta unei infractiuni unice, deoarece legea nu ocroteste viata sau
bunurile unei anumite persoane, ci ale oricarei persoane. Hotararea de a ucide, de a lovi sau a
fura etc., fiind realizata integral, tentativa de savarsire a infractiunii asupra persoanei vizate de
faptuitor se absoarbe, ca orice tentativa, in chip natural, in infractiunea fapt consumat” [V.
Pasca; V. Pavaleanu].
Intr-o alta opinie se sustine ca, in cazul devierii actiunii (aberatio ictus), ori de cate ori
se constata ca pe langa infractiunea consumata sunt intrunite si elementele constitutive ale
unei tentative pedepsibile, trebuie promovata solutia concursului de infractiuni, „intrucat au
fost puse in pericol doua valori ocrotite de legea penala, iar fenomenul absorbirii tentativei
pedepsibile intr-o infractiune consumata in dauna altei persoane, nu numai ca nu este prevazut
de lege, dar apare si ca artificial si contrar legii penale, intrucat ar lasa nepedepsita o tentativa
pedepsibila” [V. Pavaleanu; V. Pasca]. Semnalam si aici opinii divergente, privind
infractiunile reunite in structura concursului, respectiv: tentativa de omor si omor consumat,
sau tentativa de omor si ucidere din culpa.
In lipsa unei solutii legislative exprese in legislatia penala din Romania, problema
calificarii ansamblului faptic infractional drept unitate infractionala sau pluralitate de

62
infractiuni (concurs), ramane una controversata, apreciind ca niciuna dintre opiniile exprimate
nu este la adapost de unele critici, respectiv ca fiecare prezinta (si) argumente puternice in
sustinere.
Dupa cum am mentionat deja, modalitatile de manifestare ale infractiunii deviate nu se
reduc doar la cele prezentate, mentionand si:
- aberatio delicti, existenta atunci cand se realizeaza o infractiune de alta natura decat aceea
aflata in reprezentarea infractorului, din cauza devierii, spre exemplu atunci cand o persoana,
dorind sa o loveasca pe alta cu o piatra pentru a-i cauza o vatamare integritatii corporale,
nimereste, din greseala, intr-o vitrina a unui magazin, pe care o distruge;
- aberatio causae, existenta atunci cand se realizeaza exact infractiunea propusa de catre
faptuitor, chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecuta la nivelul
legaturii de cauzalitate (rezultatul se produce in urma actiunii faptuitorului altfel decat si-a
imaginat acesta); spre exemplu, o persoana doreste sa o ucida pe alta prin inecare, asa incat o
arunca in apa de la inaltime, de pe un pod, dar victima decedeaza inainte de a ajunge in apa,
lovindu-se la cap de stalpul de sustinere a podului.

IV.2. Unitatea infractionala legala

IV.2.1. Infractiunea continuata


Infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp,
dar in realizarea aceleiasi rezolutii si impotriva aceluiasi subiect pasiv, actiuni sau inactiuni
care prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni (art. 35 alin. 1 C.P.).
Din definitia legala se desprind conditiile de existenta cerute infractiunii continuate,
unicatatea continutului fiind configurata de: unitatea pe latura obiectiva; unitatea pe latura
subiectiva; unitatea subiectilor infractiunii – subiect activ si subiect pasiv. Aceste conditii
privesc:
1) Savarsirea mai multor actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul
aceleiasi infractiuni si care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latura obiectiva).
Aceasta prima conditie tine de materialitatea activitatii infractionale, implicand savarsirea mai
multor actiuni sau inactiuni (cel putin doua), in acceptiunea mai larga, de fapta relevanta
penal, actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni, atunci
cand vatama acelasi obiect juridic, ca valoare sociala ocrotita de legea penala. Astfel, unitatea
infractiunii exista (nu este afectata), daca unele dintre actiunile / inactiunile savarsite au ajuns
in faza consumarii, iar alte actiuni s-au oprit in faza tentativei (intreaga activitatea fiind
calificata ca infractiune consumata), sau unele actiuni / inactiuni corespund continutului de
baza, iar altele continutului calificat (agravat) sau atenuat (raspunderea penala pentru intreaga

63
infractiune continuata fiind angajata la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel comise),
ori, in cazul infractiunilor care prezinta continut alternativ, savarsirea in mod continuat poate
consta in realizarea unor activitati distincte (dar echivalente juridic) din cele prevazute de
lege.
Fiecare actiune / inactiune componenta a infractiunii continuate produce un rezultat,
astfel incat, pe ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „suma” a rezultatelor
atrase in urma savarsirii pluralitatii de actiuni / inactiuni. Raportul de cauzalitate se stabileste
intre pluralitatea de actiuni / inactiuni si rezultatul global atras.
Conditia unitatii pe latura obiectiva se intregeste prin cerinta savarsirii actiunilor /
inactiunilor la diferite intervale de timp, legea neprecizand, insa, intinderea acestora. Sub
acest aspect, in mod constant se subliniaza in doctrina faptul ca actiunile / inactiunile trebuie
savarsite la diferite intervale de timp, insa acestea nu trebuie sa fie nici prea scurte (deoarece
ne-am afla in situatia asa-numitei „unitati naturale colective”), nici prea lungi (caz in care s-ar
face loc unei pluralitati de fapte penale sub forma concursului – real, omogen, succesiv – de
infractiuni).
Astfel, daca inculpatul, dupa ce a patruns prin efractie in locuinta persoanei vatamate,
a ridicat in doua randuri bunurile sustrase, transportandu-le la locuinta sa, a savarsit o
infractiune unica de furt calificat si nu o infractiune continuata, faptele fiind savarsite
neintrerupt si cu aceeasi ocazie. De asemenea, nu constituie o infractiune continuata furtul
savarsit in locuri si prin mijloace diferite, la perioade de timp relativ mari (lunile mai,
octombrie, decembrie, in acelasi an), profitandu-se de anumite conditii prielnice, situatie in
care vor fi aplicabile regulile concursului de infractiuni. [C-tin. Duvac, in: G. Antoniu
(coord.), Explicatii preliminare…, vol. I]
2) Savarsirea ansamblului faptic in baza aceleiasi rezolutii infractionale (unitate pe latura
subiectiva).
Reunirea tuturor actiunilor / inactiunilor in continutul infractiunii continuate rezida in
elementul subiectiv (anume intentia), ce functioneaza ca liant al acestora. Unitatea pe latura
subiectiva se refera, deci, la savarsirea actiunilor / inactiunilor in baza aceleiasi rezolutii
infractionale, rezolutia care trebuie sa cuprinda reprezentarea in linii generale a activitatii
infractionale, de savarsire repetata a unui numar plural de actiuni / inactiuni, unicitatea
acesteia insemnand ca trebuie sa fie anterioara, sa premearga tuturor actiunilor / inactiunilor,
totodata sa se mentina pe intreaga amplitudine a faptei comise.
In teoria si practica penala se evidentiaza unicitatea rezolutiei si prin alte elemente de
unitate, ce privesc: existenta aceluiasi obiect juridic sau obiect material; existenta aceluiasi
mod de operare (modus operandi); existenta unor conditii similare de loc sau timp; unitatea
mobilului ori a scopului, etc. Dimpotriva, nu exista o rezolutie unica, in sensul art. 35 alin. 1

64
C.P., atunci cand faptuitorul a luat hotararea: de a savarsi furturi in mod obisnuit, ca un mijloc
de trai; de a insela ori de cate ori imprejurarile ii vor fi prielnice; de a trafica influenta sa de
cate ori se va ivi prilejul. [C-tin. Duvac, in: G. Antoniu (coord.), Explicatii preliminare ,vol. I]
In considerarea conditiilor privitoare la unitate pe latura obiectiva / subiectiva,
mentionam ca, in principiu, sunt susceptibile de comitere in mod continuat infractiunile contra
patrimoniului (ex.: furt, inselaciune, distrugere s.a), infractiunile de fals, infractiuni de
coruptie (ex.: luarea de mita), de serviciu (ex.: delapidarea, abuzul in serviciu), unele
infractiuni contra persoanei (ex.: violul, lovirea, vatamarea corporala). In principiu, orice
infractiune intentionata poate fi comisa in mod continuat, majoritatea autorilor apreciind ca
infractiunea in forma continuata nu este posibila in cazul infractiunilor din culpa, a celor
praeterintentionate, a celor care nu prezinta un obiect care nu este susceptibil de divizare, a
celor de obicei.
3) Unitatea de subiecti.
A) Unitatea de subiect activ.
Unitatea de subiect activ este o conditie esentiala pentru orice infractiune, deci si
pentru existenta unei infractiuni savarsita in mod continuat, aceasta putand fi comisa de o
singura persoana fizica – infractor major sau minor (persoana aflata in stare de minoritate
corespunzatoare existentei capacitatii penale, la momentul savarsirii faptei) – in calitate de
autor, dupa cum infractiunea in forma continuata este susceptibila si de comitere in
participatie penala (coautor, instigator, complice); dupa caz, participatia poate fi partiala (doar
la unele dintre actiunile / inactiunile componente), sau totala (cand se coopereaza la toate
actiunile / inactiunile), cu diferentieri pe planul raspunderii penale [a se vedea materia
participatiei penale].
B) Unitatea subiectului pasiv.
Conditia este prevazuta expres in art. 35 alin. 1 C.P., intregindu-se prin prevederile art.
238 din L. 187/2012, in vederea unei interpretari unitare cu privire la conditia unitatii
subiectului pasiv. Art. 238 din legea de punere in aplicare a C.P. dispune: „In aplicarea
dispozitiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal, conditia unitatii subiectului pasiv se considera
indeplinita si atunci cand: a) bunurile ce constituie obiectul infractiunii se afla in
coproprietatea mai multor persoane; b) infractiunea a adus atingere unor subiecti pasivi
secundari diferiti, dar subiectul pasiv principal este unic”.
Astfel, in doctrina penala se considera ca va fi existenta conditia unitatii subiectului
pasiv in cazul savarsirii mai multor actiuni de furt, la intervale diferite de timp, a unor bunuri
comune, coproprietatea mai multor persoane vatamate (art. 238 lit. a din L. 187/2012), dupa
cum va fi indeplinita conditia subiectului pasiv unic si in cazul inculpatului care, in
exercitarea atributiilor de serviciu, indeplineste defectuos mai multe acte, la diferite intervale

65
de timp, in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale si care cauzeaza vatamarea drepturilor
mai multor persoane (art. 238 lit. b din L. 187/2012) [M. Udroiu, V. Constantinescu; A.
Vlasceanu, A. Barbu].

IV.2.1.1. Sanctionarea infractiunii continuate


Potrivit art. 36 alin. 1 C.P.,, infractiunea continuata se sanctioneaza cu pedeapsa
prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, al carei maxim se poate majora cu cel mult 3
ani in cazul pedepsei inchisorii, respectiv cu cel mult o treime in cazul pedepsei amenzii. Prin
instituirea acestui tratament penal, infractiunea continuata reprezinta o cauza (stare) generala,
reala, de agravare facultativa a pedepsei. Constituind forma a unitatii legale infractionale,
infractiunea continuata se va sanctiona cu o singura pedeapsa, care se va aplica intr-un singur
timp, in sensul ca, instanta, in functie de imprejurarile cauzei, va individualiza o pedeapsa in
limitele prevazute de norma de incriminare, stabilind un cuantum intre aceste limite, sau unul
care sa echivaleze maximului special, care, daca nu va fi apreciat ca satisfacator, va putea fi
depasit in limita maxima prevazuta de lege.
Prevederile legii, potrivit denumirii marginale a art. 36 C.P. – „Pedeapsa pentru
infractiunea continuata” – stabilesc modul de sanctionare in cazul infractiunii continuate,
avand in vedere infractorul persoana fizica, ca infractor major. In cazul infractorului minor la
data savarsirii infractiunii, potrivit art. 128 C.P., forma continuata – ca forma de agravare a
raspunderii penale – va fi avuta in vedere la alegerea masurii educative, producand efecte
intre limitele prevazute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasa).
Daca cel condamnat definitiv pentru o infractiune continuata este judecat ulterior si
pentru alte actiuni sau inactiuni care intra in continutul aceleiasi infractiuni, tinandu-se seama
de infractiunea savarsita in intregul ei, se stabileste o pedeapsa corespunzatoare, care nu poate
fi mai usoara decat cea pronuntata anterior (art. 37 C.P.).
*
Infractiunea continuata este o infractiune de durata, care cunoaste momentul
consumarii si – ulterior acestuia, ca moment final al activitatii infractionale – momentul
epuizarii. Consumarea formei continuate de savarsire a infractiunii are loc odata cu trecerea la
comiterea celei de-a doua actiuni / inactiuni, in conditiile legii (art. 35 alin. 1 C.P.), iar
epuizarea intervine la data comiterii ultimei actiuni / inactiuni.
Desi legea nu cuprinde o reglementare expresa privitoare la momentul epuizarii faptei,
acesta rezulta implicit din unele dispozitii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a,
ipoteza nr. 2) C.P, privind curgerea termenului de prescriptie a raspunderii penale, respectiv
data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni. Acest moment, al epuizarii, intereseaza in raport
de: calcularea termenelor de prescriptie a raspunderii penale; aplicarea legii penale in timp;

66
incidenta actelor de clementa; problemele ce tin de varsta persoanei care a comis fapta etc.
Insa, alte efecte juridice, referitoare la anumite institutii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care actioneaza in beneficiul infractorului), precum cele referitoare la
stabilirea starii de recidiva, revocarea suspendarii sub supraveghere a executarii pedepsei ori a
liberarii conditionate sau a gratierii conditionate s.a.m.d., consideram ca urmeaza a se produce
de la data intrunirii elementelor constitutive, sens in care se pronunta si doctrina,
corespunzator unei pozitii constante a practicii instantei supreme.

IV.2.2. Infractiunea complexa


Infractiunea complexa este reglementata in art. 35 alin. 2 C.P. ca fiind infractiunea in
al carei continut intra, ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravant, o actiune
sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala. Constructie a
legiuitorului penal, infractiunea complexa poarta denumirea de „infractiune absorbanta”, in
timp ce fapta incriminata de sine-statator inclusa in continutul acesteia poarta denumirea de
„infractiune absorbita”.
Din textul legal se desprind cele doua modalitati normative sub care se poate infatisa o
infractiune complexa:
- Infractiunea complexa forma de baza, tip, a faptei incriminate, care exista atunci cand in
continutul infractiunii complexe intra, ca element constitutiv, o actiune / inactiune care
constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala (art. 35 alin. 2 teza I C.P.)
Constructia juridica a infractiunii complexe in aceasta modalitate normativa se realizeaza fie
prin reunirea a doua sau mai multor fapte incriminate de sine-statator, in considerarea unei
anumite legaturi expres indicate, etiologica sau consecventionala (spre exemplu, talharia – art.
233 NCP), fie prin absorbtie – cand infractiunea este creata cu ajutorul unei alte infractiuni,
careia i se adauga anumite conditii speciale, elemente lipsite de valoare infractionala proprie
(precum o anumita calitate a unui subiect), desemnand astfel un continut complex (spre
exemplu, ultrajul – art. 257 NCP).
- Infractiunea complexa forma calificata (agravata) a faptei incriminate, care exista cand in
continutul infractiunii complexe absorbante intra ca element circumstantial agravant o actiune
sau inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala [art. 35 alin. (2)
teza a II-a NCP]. Constructia juridica a infractiunii complexe in aceasta modalitate normativa
se realizeaza prin absorbtie, infractiunea absorbanta putand fi, dupa caz, o infractiune care nu
este complexa pe continutul ei de baza, care, prin absorbtia unei alte fapte relevante penal prin
ea insasi, dobandeste astfel un continut calificat si in acelasi timp complex [spre exemplu,
furtul calificat prin efractie – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I NCP], sau o infractiune deja
complexa pe continutul ei de baza, al carei continut se agraveaza prin fapta relevanta penal

67
prin ea insasi, care este absorbita pe continutul calificat (spre exemplu, talharia urmata de
moartea victimei – art. 236 NCP). De asemenea, ilustram si incriminari complexe in conditiile
unei pluralitati de subiecti pasivi, in cazul unor fapte penale, cum ar fi, de exemplu: omorul
calificat (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.), uciderea din culpa agravata (art. 192 alin. 3 C.P.),
vatamarea corporala din culpa (art. 196 alin. 4 C.P.).
Opera a legiuitorului penal, prin modul in care formuleaza acest continut unic
infractional, infractiunea complexa are o fizionomie proprie, a carei recunoastere prin
identificare corecta, potrivit unui anumit tipar legal, se realizeaza fara dificultate si in afara
oricaror confuzii atunci cand activitatea infractionala care figureaza ca element constitutiv sau
ca element circumstantial agravant apare prin indicarea, de catre legiuitor, a faptei absorbite,
fie sub denumirea adoptata in legea penala sau prin expresii care nu lasa dubiu asupra
sensului lor, iar gravitatea acestei activitati, tinand seama de pedeapsa ce ii corespunde cand
este incriminata separat, este inferioara in raport de pedeapsa abstracta prevazuta pentru
infractiunea absorbanta. In doctrina penala, in mod constant si pe drept cuvant, s-a subliniat
ca infractiunea complexa prezinta un numar de trasaturi specifice care o particularizeaza in
peisajul unitatii infractionale, insistandu-se asupra caracterului necesar al absorbtiei,
caracterului determinat sau determinabil al infractiunii absorbite, precum si asupra diferentei
de periculozitate intre infractiunea absorbita si infractiunea absorbanta. [F. Streteanu, R.
Morosanu; C-tin. Duvac, in: G. Antoniu (coord.), Explicatii preliminare…, vol. I]
Fiind expresia unei necesitati de politica penala in combaterea eficienta a
infractionalitatii, dar si a unor ratiuni de tehnica legislativa, infractiunea complexa raspunde
cerintelor principiului legalitatii incriminarii, fiind inadmisibila complexitatea judiciara.
Numai legiuitorul poate construi o infractiune complexa, dupa cum acest ansamblu unic
infractional poate, la un moment dat, sa fie disjuns, tot de catre legiuitor, astfel incat faptele sa
isi recapete autonomia infractionala, iar in ipoteza comiterii lor, sa conduca la promovarea
solutiei concursului de infractiuni.
Analiza infractiunii complexe in cele doua modalitati ale sale permite unele observatii
privitoare la obiect, subiecti, latura obiectiva si subiectiva, punctand urmatoarele aspecte:
- infractiunea prezinta obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complexa, valori sociale de natura diferita sau de aceeasi natura, spre ex.:
infractiunea de talharie este o infractiune complexa eterogena, potrivit obiectului juridic
principal gasindu-si apartenenta in categoria infractiunilor contra patrimoniului; infractiunea
de omor calificat pe motivul pluralitatii victimelor (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.) este o
infractiune complexa omogena.
- subiectul activ poate fi orice persoana fizica (major sau minor raspunzator penal la data
savarsirii faptei) – cu exceptia cazurilor in care legea solicita o anumita calitate speciala

68
subiectului activ; infractiunea complexa se poate comite in participatie penala sub toate
formele [a se vedea materia pluralitatii de faptuitori].
- subiectul pasiv al infractiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de
persoane.
- la nivelul laturii obiective, constructia juridica a unei infractiuni complexe poate presupune,
dupa caz, doua activitati cu valoare infractionala proprie, deosebite ca natura (ex.: talharia)
sau similare (ex.: omorul calificat comis asupra a doua sau mai multor persoane, cu aceeasi
ocazie si in aceeasi imprejurare), ori o singura actiune sau inactiune incriminata in mod de
sine-statator, unica (ex.: lovirea superiorului sau a inferiorului, art. 420 C.P.), sau prevazuta
alternativ altei / altor actiuni sau inactiuni cu valoare infractionala proprie (ex.: ultrajul, art.
257 C.P.).
- din punct de vedere subiectiv, dupa caz, infractiunea complexa se poate comite cu oricare
forma posibila de vinovatie, in functie de reglementare (ex.: cu intentie – furtul calificat prin
violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. 2 lit. b C.P.; din culpa – vatamarea
corporala din culpa, forma agravata din alin. 4 al art. 196 C.P.; cu intentie depasita – violul
care a cauzat vatamarea corporala a victimei, art. 218 alin. 3 lit. e C.P., ori violul care a dus la
moartea victimei, art. 218 alin. 4 C.P.).
- infractiunea complexa se consuma cand s-a infaptuit elementul material, producandu-se
urmarea imediata caracteristica faptei incriminate; infractiunea complexa este susceptibila de
ramanere la stadiul tentativei, in functie de tipul de infractiune si de particularitatile obiective
si subiective ale acesteia (spre ex.: daca actiunea principala s-a intrerupt intr-un moment
anterior consumarii, se va realiza tentativa la infractiunea complexa, cum ar fi in cazul
talharie, daca s-a realizat actul de violenta fizica sau psihica, dar nu s-a reusit sustragerea
bunului mobil).

IV.2.2.1. Sanctionarea infractiunii complexe


Potrivit prevederilor legale (art. 36 alin. 2 C.P.), infractiunea complexa se
sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, dispozitie care este in
acord cu principiul legalitatii sanctiunilor de drept penal (principiul legalitatii pedepselor),
normele speciale care cuprind incriminari complexe prevazand si pedepsele corespunzatoare
gravitatii ansamblului unic infractional.
Spre deosebire de infractiunea continuata, in acest caz nu se ridica problema unei
cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea sporita fiind valorificata oricum de legiuitor
(in mod firesc) prin instituirea unor limite de pedeapsa superioare prin comparatie cu cele
instituite pentru faptele incriminate absorbite in structura infractiunii complexe absorbante.
Insa, ca si in cazul infractiunii continuate, daca se descopera, dupa o condamnare definitiva,

69
alte actiuni / inactiuni care intra in continutul aceleiasi infractiuni complexe, pedeapsa se
recalculeaza (potrivit dispozitiilor art. 37 C.P.).
Potrivit art. 36 alin. (3) C.P., „infractiunea complexa savarsita cu intentie depasita,
daca s-a produs numai rezultatul mai grav al actiunii secundare, se sanctioneaza cu pedeapsa
prevazuta de lege pentru infractiunea complexa consumata”. „In privinta pedepsei in cazul
infractiunii complexe praeterintentionate, s-a instituit regula ca, «daca s-a produs numai
rezultatul mai grav al actiunii secundare, se aplica numai pedeapsa prevazuta de lege pentru
infractiunea consumata». Aceasta solutie legislativa vine sa confirme ceea ce practica
judiciara si doctrina penala au promovat, in urma unui efort de interpretare a normei de
incriminare a unor astfel de fapte”; spre exemplu, in cazul unei fapte praeterintentionate de
talharie sau de viol, cand actiunile violente ale infractorului au condus la vatamarea corporala
sau moartea victimei, dar nu s-a reusit deposedarea sau intretinerea raportului / actului sexual,
in conditiile legii.
Pe drept cuvant, in doctrina penala [V. Pasca] se apreciaza ca rezolvarea propusa de
C.P. este una partiala si inconsecventa, observandu-se ca legea mentine incriminarea
tentativei la astfel de infractiuni praeterintentionate numai in cazul in care violentele
exercitate pentru realizarea laturii obiective a infractiunii au avut ca urmare doar vatamarea
corporala, spre exemplu: art. 234 alin. 3 C.P.; art. 218 alin. 3 lit. e C.P. (nefacandu-se referire
la tentativa acestor infractiuni praeterintentionate atunci cand au cauzat moartea victimei, desi
structura acestor infractiuni este identica). Sub acest aspect, in doctrina se identifica mai
multe solutii posibile, promovandu-se – dupa caz – solutia unitatii infractionale (se disting
doua situatii, antrenand discutii referitoare la incadrarea juridica a ansamblului faptic, fie ca
tentativa, fie ca fapt consumat, urmand insa – in oricare varianta – regimul de sanctionare prin
parificare de pedeapsa, in raport de pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea
consumata) sau aceea a pluralitatii de infractiuni, sub forma unui concurs de infractiuni (in
sensul ruperii unitatii legale de infractiune si al promovarii solutiei concursului de infractiuni,
de exemplu, intre o tentativa de viol sau talharie - pe de o parte – si o lovire sau vatamare
cauzatoare de moarte, pe de alta parte) [pentru detalii a se vedea: M.I.Michinici, M.Dunea, in:
T.Toader (coord.) s.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].

IV.2.3. Infractiunea de obicei


Fara o definitie expresa cuprinsa in partea generala a C.P., infractiunea de obicei este
definita in doctrina penala ca desemnand acea forma a unitatii legale care consta in repetarea
unei fapte de un numar de ori, pana se releva obisnuinta, o indeletnicire, o practica sanctionata
de legea penala, repetarea atribuind ansamblului de actiuni plurale gravitatea specifica unei
infractiuni. Legea penala consacra, ca infractiuni de obicei, spre exemplu: hartuirea (art. 208

70
C.P.); folosirea unui minor in scop de cersetorie (art. 215 C.P.); hartuirea sexuala (art. 223
C.P.). Din continutul normei de incriminare rezulta cerinta savarsirii in mod repetat a faptei
(care este, asadar, un element al tipicitatii).
Analiza infractiunii de obicei permite unele observatii referitoare la particularitatile ce
disting aceasta forma de unitate infractionala de alte tipuri de infractiuni. Astfel, dupa cum se
observa din definitia acordata, infractiunea de obicei se compune din mai multe actiuni care,
apreciate separat, nu cad sub incidenta legii penale, dar care devin pedepsibile deindata ce
sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia ca evidentiaza o deprindere, un obicei,
repetarea faptei reprezentand, deci, o trasatura constitutiva a continutului juridic al unei
asemenea infractiuni.
Desi legea nu stabileste numarul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter
de indeletnicire, de obisnuinta, unii autori considera necesara savarsirea a minim trei acte,
avansandu-se insa si opinia (pe care o consideram intemeiata) potrivit careia nu se poate
adopta un criteriu numeric abstract, aprecierea urmand sa fie facuta pe caz concret, in raport
de natura infractiunii, continutul acesteia, natura activitatii pe care o presupune, important
fiind ca in urma analizei de speta sa poata fi dedus caracterul de obicei, de indeletnicire,
caracter care trebuie sa se imprime si asupra persoanei faptuitorului [a se vedea: C-tin. Duvac,
in: G. Antoniu (coord.), Explicatii preliminare…, vol. I].
(Alte particularitati:) Infractiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativa, ridicand unele
probleme in materia participatiei penale [a se vedea materia pluralitatii de faptuitori].
Infractiunea de obicei este o infractiune de durata, cunoscand atat un moment al
consumarii (momentul in care fapta s-a repetat de un numar suficient de ori pentru a se stabili
obisnuinta), cat si un moment al epuizarii, data comiterii ultimului act de executare. Desi
legea nu cuprinde o reglementare expresa privitoare la momentul epuizarii faptei, acesta
rezulta implicat din unele dispozitii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a, ipoteza nr. 2)
C.P, privind curgerea termenului de prescriptie a raspunderii penale. Acest moment, al
epuizarii, intereseaza in raport de: calcularea termenelor de prescriptie a raspunderii penale;
aplicarea legii penale in timp; incidenta actelor de clementa; problemele ce tin de varsta
persoanei care a comis fapta etc. Insa, alte efecte juridice, referitoare la anumite institutii ale
dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care actioneaza in beneficiul
infractorului), precum cele referitoare la stabilirea starii de recidiva, revocarea suspendarii sub
supraveghere a executarii pedepsei ori a liberarii conditionate sau a gratierii conditionate
s.a.m.d., consideram ca urmeaza a se produce de la data intrunirii elementelor constitutive,
sens in care se pronunta si doctrina, corespunzator unei pozitii constante a practicii instantei
supreme.
Infractiunea de obicei ridica probleme de delimitare in raport de alte infractiuni,

71
71
precum infractiunea continuata sau asa-numita „infractiune de simpla repetare”. Propunem ca
tema de reflectie identificarea asemanarilor / deosebirilor intre infractiunea de obicei si
infractiunea continuata (tratata anterior), oprindu-ne asupra infractiunii de simpla repetare, pe
care o pun in discutie unii autori, apreciind-o ca fiind infractiunea ce se caracterizeaza prin
comiterea unei pluralitati de acte care, analizate separat nu au caracter infractional, numarul
actelor necesare pentru consumare fiind stabilit prin continutul normei de incriminare (de
regula, doua acte), nefiind necesara probarea obisnuintei pentru angajarea raspunderii penale
[F. Streteanu, R. Morosanu]. Se ilustreaza ipoteza prin fapta incriminata in art. 108 alin. 1 lit.
b din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic.
Infractiunea de obicei se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta conform normei de
incriminare, fiind posibila si in cazul acestei infractiuni (chiar daca nu exista prevederi
exprese) recalcularea pedepsei.

IV.2.4. Infractiunea progresiva


Fara o definitie expresa cuprinsa in partea generala a C.P., infractiunea progresiva este
definita in doctrina penala majoritara ca fiind acea forma de manifestare a unitatii legale
infractionale care, dupa atingerea momentului consumativ corespunzator unei anumite
infractiuni, fara interventia ulterioara a faptuitorului si dupa trecerea unui anumit interval de
timp, isi amplifica progresiv rezultatul ori se produc urmari noi, corespunzatoare unor
infractiuni mai grave [V. Pavaleanu; V. Pasca; F. Streteanu, R. Morosanu]. In acest caz are
loc o absorbtie legala a faptei initiale si a urmarii ei specifice, in infractiunea mai grava ce se
produce, incadrarea juridica facandu-se potrivit tipului de infractiune cu rezultat mai grav.
In doctrina s-au formulat si alte definitii, potrivit carora caracterul progresiv este
reliefat si de amplificarea actiunii / inactiunii, insa, indiferent de opiniile exprimate, trebuie
retinuta particularitatea acestei infractiuni de durata, care rezida in lipsa interventiei
faptuitorului pe traseul activitatii infractionale, dupa declansarea acesteia prin actiunea sau
inactiunea sa initiala.
In genere, literatura juridica ilustreaza ca infractiuni cu potential progresiv
infractiunea de loviri sau alte violente (art. 193 C.P.), al carui rezultat initial se poate
amplifica de la simple suferinte fizice (alin. 1), la leziuni traumatice a caror gravitate este
evaluata prin necesitatea unor zile de ingrijiri medicale pentru recuperare, cel mult 90 de zile
(alin. 2), cu posibilitatea amplificarii ce conduce la incadrarea juridica in infractiunea de
vatamare corporala (art. 194 C.P.), sau chiar in infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare
de moarte (art. 195 C.P. – „Daca vreuna dintre faptele prevazute in art. 193 si art. 194 a avut
ca urmare moartea victimei...”), „ceea ce exprima aptitudinea fiecareia dintre actiunile /
inactiunile specifice acestei infractiuni de a produce un rezultat mai grav decat cel prevazut de

72
72
normele legale care le incrimineaza” [F. Streteanu, R. Morosanu].
Desi, de regula, infractiunea progresiva se comite cu intentie depasita (ex.: cazul unei
infractiuni de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, in eventualitatea comiterii acesteia ca
infractiune progresiva – activitatea infractionala debuteaza prin fapta initiala intentionata de
lovire, care atrage in timp amplificarea urmarii materializate in rezultatul letal din culpa),
mentionam ca se poate savarsi si exclusiv in baza intentiei sau a culpei. Ca infractiuni
progresive se pot manifesta si alte infractiuni, precum violul sau talharia care au cauzat
moartea victimei etc.
Fiind o infractiune de durata si in cazul infractiunii progresive se pune problema datei
sale de savarsire, intrucat si in acest caz se evidentiaza cele doua momente, cel al consumarii,
respectiv al epuizarii ansamblului faptic infractional. Momentul consumarii este cel al
comiterii actiunii / inactiunii initiale, ce atrage rezultatul propriu faptei de debut, producerea
rezultatului final, mai grav, marcand momentul epuizarii. Potrivit art. 154 alin. 3 C.P. se
prevede ca „in cazul infractiunilor progresive, termenul de prescriptie a raspunderii penale
incepe sa curga de la data savarsirii actiunii sau inactiunii si se calculeaza cu pedeapsa
corespunzatoare rezultatului definitiv produs”. In baza dispozitiei legale, data savarsirii
actiunii / inactiunii marcheaza momentul consumarii, ca data de savarsire a infractiunii
progresive, spre deosebire de celelalte infractiuni de durata, in cazul carora momentul
epuizarii semnifica data de savarsire a infractiunii.
Rezulta, deci, ca incadrarea juridica a faptei se realizeaza, in cele din urma, potrivit
rezultatului final, configurat la momentul epuizarii, dar, infractiunea astfel retinuta se
apreciaza juridic a se fi savarsit inca de la momentul aparitiei rezultatului initial (momentul
consumarii), desi acesta corespundea unei alte incadrari juridice.
Sub aspectul particularitatilor ce o disting in peisajul unitatii infractionale,
numarandu-se in randul infractiunilor de durata, propunem ca tema de reflectie identificarea
asemanarilor si a deosebirilor dintre infractiunea progresiva si infractiunile continue,
continuate si de obicei.

73
73
V. PLURALITATEA DE INFRACTIUNI

Pluralitatea de infractiuni (corespunzator reglementarii din Titlul al II-lea, Capitolul V


al partii generale a C.P.) semnifica situatia in care aceeasi persoana a savarsit doua sau mai
multe infractiuni inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna dintre ele sau a savarsit o
noua infractiune dupa ce a fost condamnata definitiv pentru o alta comisa anterior, a fost
transpusa pe plan juridico-penal prin formele acesteia si sistemele de sanctionare
corespunzatoare fiecarei forme in parte, in functie de structura si caracteristicile sale. In cadrul
legal al pluralitatii de infractiuni (art. 38-45 NCP), se delimiteaza ca forme concursul de
infractiuni, recidiva si pluralitatea intermediara, care, sub aspectul conditiilor de existenta si al
tratamentului aplicabil, vizeaza preponderent persoana fizica infractor major, alte dispozitii de
interes in materie fiind trecute in cadrul reglementarii privitoare la raspunderea penala a
persoanelor juridice, respectiv a minoritatii, fiind incluse in Titlul V si Titlul VI din partea
generala a noului Cod penal.
„Exista si alte forme de pluralitate nereglementate expres in Codul penal si care nu
constituie nici concurs, nici recidiva si nici pluralitate intermediara. De exemplu, cand un
infractor, dupa executarea pedepsei pentru o infractiune comisa din culpa, savarseste o alta
infractiune din culpa, nu avem niciuna din cele trei pluralitati mentionate mai sus, dar
ipotezele din aceasta categorie nu prezinta importanta practica, intrucat nu atrag un tratament
sanctionator distinct” [F. Streteanu, R. Morosanu]. Mentionam ca aceasta forma a pluralitatii
de infractiuni s-a incetatenit sub denumirea de „pluralitate nenumita de infractiuni”,
deosebindu-se de pluralitatea intermediara sub aspectul momentului savarsirii noii infractiuni,
respectiv dupa executarea sau considerarea ca executata a unei pedepse, nefiind intrunite
conditiile prevazute de lege pentru existenta recidivei (postexecutorii).

V.1. Concursul de infractiuni

Articolul 38 C.P. reglementeaza concursul de infractiuni, definindu-se formele sub


care se infatiseaza acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] si concurs formal [alin. (2)], prin
individualizarea legala a acestora, definitiile adoptate relevand trasaturile care le
particularizeaza sub aspectul modului de constituire a pluralitatii reale de fapte penale. Desi
cele doua forme sunt reglementate distinct de lege, intre ele nu sunt deosebiri de esenta,
existenta concursului de infractiuni – si delimitarea fata de celelalte forme ale pluralitatii de

74
74
infractiuni – fiind legata de anumite conditii care trebuie intrunite cumulativ, anume:
savarsirea de catre aceeasi persoana (fizica sau juridica) a doua sau mai multor infractiuni
(prin raportare la definitia din art. 15 coroborat cu art. 174 C.P.), inainte de a interveni o
condamnare definitiva pentru vreuna dintre ele, cel putin doua fapte penale fiind susceptibile
de judecata si condamnare, pentru a se aplica tratamentul sanctionator propriu acestei forme
de pluralitate de infractiuni. Sub acest din urma aspect – cel putin doua infractiuni sa fie
susceptibile de judecata si sa atraga condamnarea – doctrina apreciaza constant ca nu este
vorba despre o conditie generala de existenta a concursului, ci o conditie privitoare la
aplicarea tratamentului penal prevazut de lege, implicand lipsa de incidenta a unor cauze
(precum: cauze de inlaturare a raspunderii penale, cauze de nepedepsire); in ipoteza incidentei
acestor cauze, concursul de infractiuni, desi exista mai departe, nu va putea atrage aplicarea
dispozitiilor art. 39 C.P.
Articolul 38 alin. (1) C.P. reprezinta sediul legal al concursului real (sau material) de
infractiuni, punand in evidenta trasatura caracteristica a acestuia, constand in savarsirea, prin
actiuni sau inactiuni distincte, a doua sau mai multor infractiuni, ce releva modul sau specific
de nastere, constituind criteriul de delimitare fata de concursul formal. Dispozitia infatiseaza
doua modalitati normative, cunoscute sub denumirile – atribuite in doctrina – de concurs
simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (si) prin legatura, conexiunea in rem care o
dubleaza pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentand conexiune etiologica
(legatura mijloc-scop) sau consecventionala (legatura cauza-efect).
Concursul real prezentand conexitate etiologica manifesta urmatoarele particularitati:
ambele infractiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infractiuni intentionate;
hotararea infractionala privind savarsirea infractiunii-scop trebuie sa se nasca anterior
comiterii infractiunii-mijloc. Putem afirma astfel ca aceasta modalitate a concursului real de
infractiuni semnifica o exceptie de la regula potrivit careia in structura unui concurs de
infractiuni se pot reuni infractiuni caracterizate prin oricare din formele vinovatiei penale
(spre exemplu: o infractiune-mijloc de fals in scopul savarsirii unei infractiuni de
inselaciune).
Concursul real prezentand conexitate consecventionala manifesta urmatoarele
particularitati: prima infractiune se poate comite cu intentie sau din culpa, insa cea de-a doua,
savarsita in vederea ascunderii precedentei, se comite intotdeauna in baza intentiei, iar
hotararea privind savarsirea celei de-a doua infractiuni poate lua nastere, dupa caz, inainte sau
dupa comiterea celei dintai, cu exceptia cazului in care prima infractiune este comisa din
culpa (caz in care hotararea de comitere a celei de-a doua infractiuni se ia exclusiv dupa
savarsirea primei infractiuni); de exemplu: o neglijenta in serviciu acoperita printr-un fals, sau
o infractiune de fals savarsita pentru a acoperi o delapidare.

75
75
Concursul real caracterizat, gratie legaturii in rem dintre faptele penale reunite in
structura sa, ridica probleme de delimitare in raport de unitatea infractionala, sub forma
infractiunii complexe, care, dupa cum s-a mentionat deja, in ipoteza legala a constructiei prin
reunire, se caracterizeaza de asemenea printr-o legatura in rem, dupa caz legatura de la mijloc
la scop ori de la cauza la efect.
Articolul 38 alin. (2) C.P. reprezinta sediul legal al concursului formal (ideal) de
infractiuni, punandu-se in evidenta trasatura caracteristica a acestuia, prin modul sau deosebit
de constituire, „cand o actiune sau inactiune (...), din cauza imprejurarilor in care a avut loc
sau a urmarilor pe care le-a produs, realizeaza continutul mai multor infractiuni”. „In definitia
concursului ideal de infractiuni, notiunea de actiune sau inactiune are semnificatia unei
activitati materiale, fizice, a unei activitati naturale care unita cu doua sau mai multe urmari
(rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalitate, conduce la intrunirea elementelor
constitutive a doua sau mai multe infractiuni” [V. Pasca]. Infractiunile din structura unui
concurs formal se pot comite cu orice forma a vinovatiei penale; spre exemplu, exista un
concurs ideal ce reuneste infractiuni din culpa, atunci cand, in urma unui accident rutier, sunt
atrase doua rezultate relevante penal ce caracterizeaza o infractiune de ucidere din culpa,
respectiv una de vatamare corporala din culpa (o persoana sau mai multe au fost ucise si una
sau mai multe au fost ranite prin actiunea unica a conducatorului auto neatent).
Concursul formal de infractiuni ridica, de asemenea, probleme de delimitare fata de
unitatea infractionala, spre exemplu in cazurile in care legiuitorul creeaza infractiuni
complexe (a se vedea exemplul anterior), sau in raport de infractiunea progresiva, in cazul
careia actiunea sau inactiunea este susceptibila sa conduca la rezultate din ce in ce mai grave,
corespunzatoare unor infractiuni distincte, care absorb infractiunile cu urmari mai putin grave.
Formele concursului de infractiuni nu se reduc la concursul formal si cel real. Aceasta
clasificare a formelor concursului (forme consacrate expres de legea penala) se realizeaza
dupa numarul de actiuni sau inactiuni (una singura sau mai multe actiuni sau inactiuni,
savarsite in conditiile legii), din care reiese pluralitatea infractionala.
Doctrina opereaza si cu alte criterii de clasificare, amintind in acest sens:
- dupa natura infractiunilor, se face distinctie intre concurs omogen si concurs eterogen de
infractiuni, atat concursul real cat si cel formal putand imbraca, dupa caz, aceste forme, dupa
cum infractiunile concurente prezinta aceeasi natura (concurs omogen), sau sunt de natura
diferita (concurs eterogen).
- de asemenea, operand in baza criteriului dat de momentul de savarsire a faptelor penale,
desigur, anterior ramanerii definitive a unei hotarari de condamnare pentru vreuna dintre
infractiuni, se distinge intre concurs succesiv si concurs simultan de infractiuni. Daca
simultaneitate caracterizeaza un concurs ideal de infractiuni, comiterea infractiunilor

76
76
concurente in mod succesiv este specifica unui concurs real, sens in care se impune
delimitarea in raport de o infractiune savarsita in mod continuat, atunci cand infractiunile
concurente sunt si de aceeasi natura (concurs real succesiv omogen). Nu este insa exclus nici
concursul real simultan de infractiuni!

V.1.1. Sanctionarea concursului de infractiuni


Reglementarea (corespunzatoare art. 39 si 40 C.P.) dispune in materia sanctionarii
concursului de infractiuni savarsite de persoana fizica, de pe pozitia infractorului major,
stabilind tratamentul penal, din punct de vedere al pedepsei principale. Celor doua forme ale
concursului de infractiuni – real, formal – li se creeaza un regim juridic de sanctionare
uniform, in cadrul caruia se pot observa atat o pluralitate de sisteme de sanctionare
corespunzatoare dispozitiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C.P., cat si instituirea unei solutii de
exceptie, fara precedent (art. 39 alin. 2 C.P.).
Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale in caz de concurs parcurge,
de asemenea, cele doua etape de individualizare a pedepsei, anume individualizarea pedepsei
pentru fiecare infractiune in parte (potrivit criteriilor din art. 74 C.P.), urmata de aplicarea
pedepsei pentru ansamblul infractional comis. Ipotezele si solutiile legale prevazute in art. 39
alin. (1) C.P. atrag incidenta:
– sistemului absorbtiei, cand s-au stabilit pedeapsa cu detentiunea pe viata si una sau mai
multe pedepse cu inchisoarea sau amenda (se aplica pedeapsa – absorbanta – a detentiunii pe
viata, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a C.P.);
– sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix, cand s-au stabilit pedepse din aceeasi
specie – fie inchisoarea, fie amenda –, aplicandu-se pedeapsa cea mai grea si la aceasta un
spor fix, in conditiile legii, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse (sistem operant
pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b si c C.P.);
– sistemul cumulului aritmetic, cand s-a stabilit cate o pedeapsa de natura diferita –
inchisoarea si amenda –, aplicandu-se pedeapsa inchisorii, la care se adauga, in intregime,
pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d C.P.);
– sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix, combinat cu sistemul cumulului
aritmetic, atunci cand s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferita – inchisoare si amenda
– contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu inchisoarea si potrivit
sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda si procedandu-se apoi, cu rezultatele astfel
atinse, dupa sistemul de la lit. d) (art. 39 alin. 1 lit. e C.P.).
Dispozitia art. 39 alin. 2 C.P., ca dispozitie de exceptie, permite instantei sa poata
aplica, in conditiile exprese ale legii, pedeapsa detentiunii pe viata, chiar daca nu se prevede
aceasta pedeapsa pentru niciuna dintre infractiunile concurente (deci se creeaza posibilitatea
77
77
aplicarii sale, dar nu in calitate de pedeapsa absorbanta), in situatiile in care instanta nu
apreciaza oportun sa opteze, in sanctionarea ansamblului de fapte penale, pentru aplicarea
(sub cenzura limitei generale a inchisorii, de 30 ani – potrivit art. 2 alin. 3 C.P.) unei pedepse
privative de libertate pe termen limitat – inchisoarea (dupa sistemul cumulului juridic cu spor
obligatoriu si fix).
Sub aspectul naturii juridice, concursul de infractiuni tinde a fi apreciat drept o cauza
generala, legala si personala de agravare obligatorie a pedepsei (dupa cum reiese si din
prevederile art. 79 C.P.).
Reglementarea institutiei contopirii pedepselor pentru infractiunile concurente (art. 40
C.P.) ofera rezolvare situatiilor din practica atunci cand infractiunile concurente au fost
judecate separat in fata unor instante diferite sau chiar in fata aceleiasi instante, dar asupra
carora s-au pronuntat hotarari distincte de condamnare.
(Precizare:) Sanctionarea concursului de infractiuni (precum si a celorlalte forme ale
pluralitatii de infractiuni, in cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea
pedepsei principale (art. 39 C.P.). In privinta tratamentului penal al concursului de infractiuni
intereseaza si dispozitiile din art. 45 C.P. – pedepse complementare, pedepse accesorii, masuri
de siguranta in caz de concurs de infractiuni – configurand materie corespunzatoare
semestrului al II-lea de studiu.

V.2. Recidiva

Recidiva in cazul persoanei fizice este prevazuta in noul Cod penal in art. 41-43 si art.
45, cadrul legal rezervat acestei forme a pluralitatii de infractiuni nefiind acoperit numai prin
reglementarile mentionate. Tinand cont de vasta problematica pe care o implica recidiva (din
modul cum este reglementata, din anumite conditii impuse de lege si potrivit regimului de
sanctionare stabilit), acest cadru legal se completeaza cu dispozitii privitoare si la alte
institutii juridico-penale, cum sunt: unele mijloace de individualizare a pedepsei (suspendarea
executarii pedepsei sub supraveghere, liberarea conditionata), unele dispozitii din partea
speciala a Cod penal (art. 285), cauze care inlatura executarea pedepsei (gratierea si
prescriptia executarii pedepsei); institutiile astfel mentionate configureaza materie
corespunzatoare semestrului al II-lea de studiu.
Pornind de la prevederile art. 41 alin. 1 C.P., care inscrie definitia generala, legala, a
recidivei ca forma a pluralitatii de infractiuni, aceasta reprezinta situatia in care, dupa
condamnarea definitiva, executata sau nu, dar pana la reabilitare sau implinirea termenului de
reabilitare, cel condamnat isi reitereaza, in conditiile legii, comportamentul infractional
intentionat. Tinand seama de ansamblul reglementarilor in materie, se contureaza cu claritate

78
78
formele consacrate pentru recidiva in cazul persoanei fizice, anume: recidiva
postcondamnatorie si postexecutorie, relativa, generala (fara a fi impiedicata, in concret, o
recidiva speciala), temporara (fara a fi impiedicata, in concret, recidiva perpetua in cazul
infractiunilor imprescriptibile, pentru situatiile condamnatilor care s-ar sustrage de la
executarea pedepsei aplicate pentru o asemenea infractiune), teritoriala, dar si internationala,
cu regim diferentiat de sanctionare (dupa cum este o recidiva postcondamnatorie sau
postexecutorie), respectiv cu efect unic (recomandam parcurgerea doctrinei, care prezinta pe
larg formele recidivei, dupa varietatea criteriilor de clasificare).
Pentru existenta recidivei in cazul persoanei fizice se cere intrunirea cumulativa a unui
set de conditii generale, conditii de existenta pozitive (art. 41) si conditii de existenta negative
(art. 42), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralitatii de infractiuni.
Primul termen consta in existenta unei hotarari definitive de condamnare, care trebuie sa
realizeze cerintele legale; al doilea termen rezida in reiterarea comportamentului infractional,
prin savarsirea unei noi infractiuni, in conditiile prevazute de lege.
Astfel, conditiile generale de existenta a starii de recidiva (conditii pozitive) privesc:
- existenta unei condamnari definitive pe latura penala (executata sau nu), care trebuie sa se
refere la o infractiune intentionata sau praeterintenionata si care sa atraga o pedeapsa concreta
privativa de libertate de o anumita gravitate (inchisoare mai mare de un an sau detentiune pe
viata), pedeapsa aplicata pentru o unitate infractionala sau ca rezultanta a unui concurs de
infractiuni.
- savarsirea unei noi infractiuni intentionate sau praeterintentionate (in acceptiunea din art.
174 C.P.), infractiune de o anumita gravitate, pentru care pedeapsa abstracta (prevazuta de
lege) sa fie inchisoarea de un an sau mai mare de un an (se are in vedere maximul special de
pedeapsa), ori detentiunea pe viata (indiferent daca aceasta este sanctiune unica sau
alternativa: inchisoare sau amenda, ori inchisoare sau detentiune pe viata).
- unitatea de subiect activ (condamnarea anterioara si noua infractiune sa priveasca aceeasi
persoana, cu precizarea ca intereseaza persoana fizica ca infractor major, existand
incompatibilitate intre starea de minoritate a infractorului si aceasta forma a pluralitatii de
infractiuni).
Se adauga acestor conditii cazurile prevazute de lege in art. 42 C.P. (condamnari care
nu atrag starea de recidiva), cazuri care semnifica, potrivit doctrinei, conditii negative privind
termenii recidivei.
Revenind la dispozitiile inscrise in art. 41 alin. 1 C.P., sfera conditiilor de existenta a
recidivei se intregeste prin conditia integrata in definitia legala, privind fixarea momentului
limita de savarsire a noii infractiuni, anume: pana la reabilitare sau implinirea termenului de
reabilitare.

79
79
(Precizare:) Savarsirea, din nou, a unei infractiuni, in raport de o condamnare definitiva
privitoare la fapte care nu mai sunt prevazute ca infractiuni de legea penala, ori de o
condamnare referitoare la o infractiune amnistiata, exclude orice forma a pluralitatii de
infractiuni, pe cand comiterea unei noi infractiuni dupa o condamnare definitiva neexecutata
sau executata doar partial pentru o infractiune din culpa atrage pluralitatea de infractiuni sub
forma pluralitatii intermediare, iar daca – in acest ultim caz – noua infractiune se comite dupa
executarea sau considerarea ca executata a primei condamnari, va exista pluralitate nenumita.
Particularitatile ce individualizeaza formele recidivei in cazul persoanei fizice in functie de
momentul savarsirii noii infractiuni, dupa condamnarea definitiva, conduc la retinerea
recidivei postcondamnatorii (care ia nastere, in conditiile legii, prin reiterarea
comportamentului infractional in raport de condamnarea definitiva neexecutata ori executata
doar partial) si a recidivei postexecutorii (care ia nastere, in conditiile legii, prin reiterarea
comportamentului infractional in raport de condamnarea definitiva executata ori considerata
ca executata).
Sub acest aspect, sunt de semnalat urmatoarele:
– recidiva postcondamnatorie se poate configura prin comiterea noii infractiuni: inainte de
inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii pedepsei intr-un loc de detinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberarii conditionate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspendarii
executarii pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 si 5 C.P.) ori pe durata termenului de
incercare al unei gratieri conditionate, inclusiv atunci cand se comite infractiunea de evadare
(art. 285 C.P.) sau cand noua infractiune se comite, in conditiile legii, in stare de evadare;
– recidiva postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infractiuni: dupa executarea
propriu-zisa a pedepsei sau considerarea ei ca executata, prin clementa (doar) sub forma
gratierii (totala sau partiala), neconditionata sau conditionata (dar ulterior producerii efectelor
definitive), prin implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei (la infractiunile
prescriptibile) ori dupa implinirea termenelor de supraveghere ale suspendarii executarii
pedepsei sub supraveghere ori liberarii conditionate, dar pana la intervenirea reabilitarii sau
implinirea termenului de reabilitare.

V.2.1. Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa principala)


Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispozitiile art. 43 C.P. se
reglementeaza sistemele de sanctionare, cu referire la pedeapsa principala, in caz de recidiva
postcondamnatorie si postexecutorie.
Sanctionarea recidivei postcondamnatorii se realizeaza in lumina dispozitiilor art. 43
alin. 1-4 C.P., respectiv alin. 5 in cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea ulterioara a
starii de recidiva atrage recalcularea pedepsei, operatiune posibila numai daca starea de

80
80
recidiva a fost descoperita mai inainte ca pedeapsa sa fi fost executata sau stinsa in alt mod
(art. 43 alin. 6 C.P.), dispozitiile privind recalcularea pedepsei fiind aplicabile si in cazul
inlocuirii sau comutarii pedepsei detentiunii pe viata cu/in pedeapsa inchisorii (art. 43 alin. 7
C.P.).
V.2.1.1. Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii in cazul persoanei fizice se
intemeiaza pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor. Cumulul aritmetic al pedepselor,
corespunzator art. 43 alin. 1 C.P., este operant si atunci cand pe parcursul termenului de
supraveghere al suspendarii executarii pedepsei/liberarii conditionate, in conditiile prevazute
de lege, ia nastere recidiva postcondamnatorie, pedeapsa pentru noua infractiune stabilindu-se
si executandu-se potrivit dispozitiilor legale, sau atunci cand savarsirea infractiunii are loc in
termenul de incercare al unei gratieri conditionate (practica legislativa a gratierii conditionate
instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant cand se realizeaza
conditiile recidivei postcondamnatorii si are loc evadarea, pedeapsa aplicata pentru
infractiunea de evadare adaugandu-se la restul ramas neexecutat din pedeapsa la data evadarii
(art. 285 alin. 4 C.P.).
Potrivit art. 43 alin. 2 C.P. – aplicarea pedepsei in situatia in care, dupa condamnarea
definitiva neexecutata sau executata partial, se comite un concurs de infractiuni, dintre care
cel putin una se afla in stare de recidiva –, se ofera o solutie legislativa care preintampina
orice discutie din doctrina sau rezolvari jurisprudentiale divergente, fixand clar si ordinea de
valorificare a formelor pluralitatii de infractiuni astfel intrunite, si anume: aplicarea, mai intai,
a regulilor referitoare la concursul de infractiuni si, apoi, a celor privind recidiva
postcondamnatorie. Acest mecanism de sanctionare ramane functional si atunci cand una
dintre infractiunile concurente ulterioare unei condamnari definitive este infractiunea de
evadare, iar in stare de evadare se comite, din nou, o infractiune.
Regimul de sanctionare prin cumul aritmetic configureaza, astfel, regimul unic de
sanctionare in cazul recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul
general al pedepsei inchisorii), functional sub cenzura inscrisa prin art. 2 alin. 3 C.P.
Prin dispozitia de exceptie din art. 43 alin. 3 C.P., care permite instantei sa poata
inlocui pedeapsa inchisorii cu detentiunea pe viata (daca prin cumul aritmetic s-ar depasi cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei inchisorii – situatie constatata ca efect al unui
calcul strict matematic, realizat in mod abstract – iar pentru cel putin una dintre infractiunile
savarsite pedeapsa legala ar fi inchisoarea de 20 de ani sau mai mare).
Cand pedeapsa anterioara sau pedeapsa stabilita pentru infractiunea savarsita in stare
de recidiva postcondamnatorie este detentiunea pe viata, se va executa pedeapsa detentiunii
pe viata (art. 43 alin. 4 C.P.), fiind consacrat in aceasta ipoteza sistemul sanctionator al
absorbtiei.

81
V.2.1.2. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii in cazul persoanei fizice se realizeaza,
in lumina dispozitiilor art. 43 alin. 5 C.P., prin majorarea legala a limitelor speciale de
pedeapsa prevazute de lege pentru infractiunea comisa in stare de recidiva (inchisoare sau
amenda), cu jumatate, sub rezerva limitei inerente constand in maximul general al respectivei
categorii de pedeapsa (art. 2 alin. 3 C.P.). Si in cazul recidivei postexecutorii, in structura
celui de-al doilea termen se poate verifica existenta unui concurs de infractiuni. Chiar si in
lipsa unei dispozitii exprese in acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a
textului art. 43 alin. 2 C.P. si tinand cont de imposibilitatea logica a unui sistem distinct de
rezolvare], ca mod de solutionare a unei asemenea situatii, se va proceda, mai intai (spre
deosebire de ipoteza similara a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispozitiilor
sanctionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare infractiune concurenta in parte, dupa
care (luand in considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica dispozitiile
sanctionatorii ale concursului de infractiuni, in vederea stabilirii pedepsei finale de executat
pentru intreaga pluralitate de infractiuni.
Din punct de vedere al naturii juridice, in conditiile reglementarii actuale, recidiva
constituie o cauza (stare) generala, legala si personala de agravare obligatorie a pedepsei.
Daca aceasta stare vine in concurs cu alte cauze de agravare a raspunderii penale, se va tine
cont de prevederile art. 79 alin. 2 C.P. In situatiile de dubla recidiva, practica a decis, in mod
obligatoriu pentru instante, ca, daca o infractiune a fost comisa in conditiile recidivei
postcondamnatorii si – totodata – in stare de recidiva postexecutorie, se va face mai intai
aplicarea dispozitiilor legale privitoare la aceasta din urma, dupa care se va proceda in baza
reglementarii privind recidiva postcondamnatorie.

V.3. Pluralitatea intermediara

In art. 44 C.P. se reglementeaza pluralitatea intermediara, ca forma a pluralitatii de


infractiuni, distincta atat de concurs (intrucat o noua infractiune se savarseste dupa ramanerea
definitiva a unei hotarari de condamnare neexecutate sau executate partial), cat si de recidiva,
ca recidiva postcondamnatorie (nefiind realizate nici conditiile prevazute de lege pentru
aceasta). In egala masura, pluralitatea intermediara se apropie de starea de recidiva
postcondamnatorie, prin existenta unei condamnari definitive si a intervalului de timp in care
se comite noua infractiune (respectiv pana la data la care pedeapsa este executata sau
considerata ca executata), dupa cum imprumuta regimul de sanctionare de la concursul de
infractiuni.
Potrivit art. 44 alin. 1 C.P. este descris continutul normativ specific acestei forme de
pluralitate de infractiuni, iar prin dispozitiile din alin. 2 se stabileste regimul de sanctionare.

82
82
Pluralitatea intermediara prezinta o structura proprie, din care rezulta existenta unei
condamnari definitive neexecutate ori executate doar partial, in raport de care aceeasi
persoana (fizica sau juridica) comite o noua infractiune, in lipsa conditiilor cerute de lege
pentru existenta starii de recidiva (postcondamnatorie).
In cazul persoanei fizice, este suficient sa lipseasca cel putin una dintre conditiile
prevazute drept necesare pentru existenta recidivei postcondamnatorii (dupa caz, oricare
dintre cele care privesc termenul intai sau termenul secund al acesteia), oferind o gama ampla
de situatii in cadrul pluralitatii de infractiuni, ca pluralitate intermediara, pe drept cuvant
aratandu-se in doctrina ca „structura sa poate interveni in foarte multe variante – simple sau
combinate” [V. Pasca]. Ca si starea de recidiva, pluralitatea intermediara este incompatibila
cu starea de minoritate a infractorului.
Pluralitatea intermediara poate lua nastere prin comiterea noii infractiuni inainte de
inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii pedepsei intr-un loc de detinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberarii conditionate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspendarii
executarii pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 si 5 C.P.) ori pe durata termenului de
incercare al unei gratieri conditionate, inclusiv atunci cand se comite infractiunea de evadare
(art. 285 C.P.) sau cand noua infractiune se comite, in conditiile legii, in stare de evadare,
nefiind – in toate aceste cazuri – intrunite conditiile necesare (lipsind cel putin una, oricare ar
fi aceea) pentru existenta recidivei postcondamnatorii.
In privinta sanctionarii pluralitatii intermediare in cazul persoanei fizice, cu referire
la aplicarea pedepsei principale, legea prevede – in art. 44 alin. 2 C.P. – ca „pedeapsa pentru
noua infractiune si pedeapsa anterioara se contopesc potrivit dispozitiilor de la concursul de
infractiuni”. Este de observat ca si in sanctionarea pluralitatii intermediare contopirea poate fi
exclusa, ca si in cazul concursului, atunci cand intervin situatii dintre cele reglementate la art.
39 alin. 1 lit. a sau d C.P., in ciuda exprimarii legiuitorului care pare, in mod nefericat, a
restrange doar la cazul cumulului juridic ipotezele sanctionatorii ale pluralitatii intermediare.
Regulile de sanctionare a concursului de infractiuni se vor avea in vedere si in raport
de cazurile de pluralitate intermediara emergente in termenele de suspendare a executarii
pedepsei sub supraveghere sau de liberare conditionata. Va opera insa cumulul aritmetic
atunci cand noua infractiune se va comite in termenul de incercare al unei gratieri
conditionate (in functie de prevederile legii speciale in cauza), precum si atunci cand aceasta
ar fi evadarea (art. 285 alin. 4 C.P.).
Atunci cand dupa o condamnare definitiva la o pedeapsa neexecutata ori doar partial
executata se comite un concurs de infractiuni, iar nu toate infractiunile din structura acestuia
intrunesc conditiile recidivei – care sunt insa verificate de cel putin una dintre ele – urmeaza a
se face, pentru intregul ansamblu faptic, aplicarea dispozitiilor de la art. 43 alin. 2 C.P.,

83
83
rezolvandu-se intai concursul si abia apoi recidiva postcondamnatorie, in al carei termen
secund vor fi integrate toate infractiunile concurente, inclusiv acelea care sunt, de fapt, prin
ele insele, in pluralitate intermediara fata de termenul intai.

84
84
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

- George ANTONIU (coordonator), Costica Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga,


Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pasca, Ovidiu
Predescu: Explicatii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I (art. 1-52), Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2010.
- Ilie PASCU, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Traian Dima, Costica Paun, Mirela
Gorunescu, Ioan Chis, Maxim Dobrinoiu: Noul Cod penal comentat. Vol. I – Partea
generala, editia a 2-a, revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014.
- Viorel PASCA: Curs de drept penal. Partea generala, editia a III-a, actualizata cu
modificarile la zi ale Codului penal, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014.
- Vasile PAVALEANU, Drept penal general. Conform noului Cod penal, Ed. Universul
Juridic, Bucuresti, 2012.
- Florin STRETEANU, Raluca MOROSANU, Institutii si infractiuni in noul Cod penal.
Manual pentru uzul formatorilor SNG, (nepublicat, disponibil in format electronic),
Bucuresti, 2010.
- Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana Michinici, Ruxandra Raducanu, Anda
Crisu-Ciocinta, Sebastian Raduletu, Mihai Dunea, Noul Cod penal. Comentarii pe
articole, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014.
- Mihail UDROIU, Drept penal - partea generala. Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck,
Bucuresti, 2014.
- Mihail UDROIU, Victor CONSTANTINESCU, Noul Cod penal. Codul penal anterior
(prezentare comparativa, observatii, ghid de aplicare, legea penala mai favorabila),
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014.
- Adina VLASCEANU, Alina BARBU, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul
penal anterior, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014.
- Corina VOICU, Andreea Simona UZLAU, Raluca MOROSANU, Cristinel GHIGHECI,
Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni (prezentare comparativa NCP – CP
anterior; analiza institutiilor noi; legea penala mai favorabila; recursuri in interesul
legii), Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014.

85
85
ANEXA 1 – FISE DE LUCRU

Fisa de lucru privind CAUZELE JUSTIFICATIVE SI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE


Apreciati - argumentat - asupra corectitudinii urmatoarelor afirmatii:
1. Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative si cauzele de neimputabilitate reprezinta
cauze generale de excludere a infractiunii; aceste cauze pot intra in concurs, deci pot coexista,
fiind exclusa raspunderea penala.
2. Cauzele generale de excludere a infractiunii nu se reduc la cauzele justificative si la cele de
neimputabilitate.
3. Cauzele care exclud infractiunea nu trebuie confundate cu o alta categorie de cauze
operante in materie juridico-penala, respectiv cauzele care inlatura raspunderea penala.
4. Nu exista cauze justificative si cauze de neimputabilitate de ordin special.
5. Cauzele justificative produc efecte in rem si nu atrag incidenta sanctiunilor de drept penal.
6. De regula, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participantilor (caz in
care, fapta prevazuta de legea penala se va retine ca fiind savarsita in participatie improprie),
spre deosebire de cauzele justificative al caror efect se extinde si asupra participantilor.
7. Atat legitima aparare cat si starea de necesitate sunt structurate pe doua laturi care reclama
(si) o anumita proportie ce trebuie sa existe intre acestea.
8. In materia legitimei aparari, legiuitorul inscrie o prezumtie absoluta care nu cere
indeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru atac; prezumtia va exista si atunci cand
patrunderea prin orice modalitate, fara drept, a avut loc in timpul noptii.
9. Legitima aparare si excesul neimputabil (art. 26 alin. 1 Cod penal) sunt cauze generale de
excludere a infractiunii, existand diferente sub aspectul naturii lor juridice si al efectului atras.
10. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil in materia legitimei aparari /
starii de necesitate, nu exclude infractiunea, desi conditiile cerute atacului cat si starii de
pericol sunt aceleasi, ca si in cazul excesului neimputabil.
11. Depasirea limitelor legitimei aparari / depasirea limitelor starii de necesitate (art. 75 alin.
1 lit. b) si c) Cod penal) reprezinta cauze generale (circumstante) de atenuare a raspunderii
penale.
12. Art. 21 Cod penal reglementeaza doua cauze generale de excludere a infractiunii, cauze
justificative.
13. Cand legea incrimineaza savarsirea faptei fara drept / in mod ilegal (spre ex., fapta
descrisa in art. 205 Cod penal), iar fapta este savarsita in exercitarea unui drept recunoscut de
lege, va fi inlaturata tipicitatea; aceeasi imprejurare constituie cauza justificativa in cazul in
care legiuitorul nu a prevazut acest element de tipicitate.

86
86
14. Dreptul parintilor de a aplica unele corectii de mica gravitate copiilor lor este susceptibil
de a inlatura caracterul ilicit al unor fapte relevante penal; in ceea ce priveste indeplinirea unei
obligatii, spre exemplu, fapta de a demola un imobil apartinand altei persoane, daca
demolarea se face pentru punerea in executare a unei hotarari judecatoresti emise in acest
sens, nu va constitui infractiune.
15. Savarsirea faptei descrise potrivit dispozitiilor din art. 228 Cod penal, in conditiile in care
persoana deposedata isi da consimtamantul, exclude retinerea faptei ca infractiune, fiind
incidenta cauza din art. 22 Cod penal.
16. Daca o persoana incearca uciderea victimei in conditiile art. 190 Cod penal, insa aceasta
nu decedeaza, se poate considera ca este inlaturat caracterul nejustificat al faptei, intrucat
exista consimtamantul persoanei vatamate (art. 22 alin. 1 Cod penal).
17. Consimtamantul persoanei, victima a traficului de persoane / de minori, nu constituie
cauza justificativa, dupa cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autoritati
publice in cazul torturii.
18. Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general si produc, toate, efecte in
personam.
19. Minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea si intoxicatia (involuntara si completa) exclud
responsabilitatea persoanei ca premisa (conditie) a imputabilitatii.
20. Ca sanctiuni de drept penal, in conditiile legii (art. 107 Cod penal), masurile de siguranta
se iau fata de persoana care a comis o fapta prevazuta de legea penala, nejustificata, dupa caz,
imputabila sau neimputabila persoanei care a savarsit-o.
21. Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, trei dintre acestea reprezinta negarea
conditiilor generale cerute subiectului activ al infractiunii (persoana fizica).
22. Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritatea a faptuitorului este o cauza generala de
neimputabilitate, spre deosebire de starea de minoritate a infractorului care reprezinta o cauza
de diferentiere a raspunderii penale, in raport de raspunderea penala angajata de infractorul
major (la data savarsirii ansamblului faptic infractional).
23. Potrivit art. 113 alin. 2 Cod penal, legiuitorul inscrie o prezumtie relativa de capacitate
penala.
24. Fata de minorul care, la data savarsirii faptei prevazute de legea penala, avea varsta
cuprinsa intre 14 si 18 ani se ia, in conditiile legii, o masura educativa.
25. Nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor, care la data
comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal, caz in care fapta nu
constituie infractiune, putand atrage incidenta unor masuri de protectie speciala; in cazul in
care nu exista o cauza justificativa, in conditiile legii, poate fi luata o masura de siguranta.
26. Starea de intoxicatie preordinata nu este o cauza de neimputabilitate, ci reprezinta o
87
87
circumstanta generala legala de agravare a raspunderii penale.
27. Savarsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a fost comisa impreuna cu
un minor (faptuitor sau infractor), nu constituie circumstanta agravanta daca starea de
minoritate a co-participantului nu a fost cunoscuta de infractorul major.
28. Dispozitiile art. 30 Cod penal - per ansamblu - instituie o cauza generala de
neimputabilitate.
29. Numai eroarea asupra antijuridicitatii (eroare invincibila asupra caracterului ilicit al
faptei) inlatura trasatura esentiala a imputabilitatii, spre deosebire de eroarea asupra tipicitatii
care inlatura intentia ca element al laturii subiective si culpa, daca este invincibila.
30. Eroarea asupra unei circumstante agravante sau asupra unui element circumstantial
agravant nu afecteaza existenta faptei ca infractiune, angajand raspunderea penala a persoanei
in cauza.

Fisa de lucru privind UNITATEA DE INFRACTIUNE


Apreciati – argumentat – asupra corectitudinii urmatoarelor afirmatii:
1. Unitatea naturala colectiva (unitatea naturala de infractiune cu pluralitate de acte
contextuale sau infractiunea omogena) reprezinta o modalitate sub care se infatiseaza
infractiunea simpla.
2. Infractiunea continua este una dintre infractiunile de durata, infractiune a carei epuizare are
loc la data savarsirii ultimei actiuni sau inactiuni.
3. Tentativa nu este posibila in cazul infractiunilor continue omisive; in cazul unor infractiuni
continue comisive intentionate, tentativa se pedepseste potrivit dispozitiilor legale.
4. Infractiunile continue se clasifica (si) in infractiuni permanente sau succesive; orice
intrerupere intervenita in cazul infractiunilor continue permanente are valoarea unei epuizari,
iar reluarea activitatii infractionale poate conduce, dupa caz, la retinerea unei unitati legale
infractionale sau a pluralitatii de infractiuni (sub forma concursului de fapte penale).
5. Infractiunea continua si infractiunea de obicei apartin categoriei infractiunilor de durata;
chiar daca nu sunt definite de legea penala, exista dispozitii de interes in materia acestora,
dispozitii cuprinse in partea generala a Codului penal, faptele cu aceasta natura juridica fiind
(usor) de identificat potrivit “verbum regens”.
6. O infractiune de furt se poate prezenta, dupa caz, ca infractiune simpla, infractiune continua
sau infractiune deviata; o infractiune de omor se poate prezenta, dupa caz, ca infractiune
simpla sau infractiune deviata; in conditiile legii, furtul calificat / omorul calificat reprezinta
incriminari complexe.
7. Daca un minor raspunzator penal incepe savarsirea unei activitati infractionale de durata
(infractiune continua / continuata / de obicei), activitate pe care o va continua si dupa ce

88
88
devine major, raspunderea sa penala pentru intregul ansamblu faptic infractional, se va angaja
de pe pozitia infractorului major.
8. „Aberratio ictus” si „error in persona” / “error in re” sunt (doua dintre) modalitatile sub
care se prezinta infractiunea deviata; in cazul devierii actiunii, se poate promova - uneori –si
solutia pluralitatii de infractiuni (concurs de infractiuni).
9. Din punct de vedere subiectiv, o infractiune progresiva se poate caracteriza prin orice
forma de vinovatie penala.
10. Fapta de lovire a unei persoane, fapta care a avut ca urmare, prin depasirea intentiei,
moartea acesteia, in conditiile in care rezultatul letal a intervenit dupa o perioada mai
indelungata de timp, se va considera savarsita la data actului de executare, dar va fi incadrata
potrivit tipului de infractiune cu rezultat mai grav produs. In cazul in care autorul faptei de
lovire este un minor neraspunzator penal, iar fapta prevazuta de legea penala atrage urmari
progresive realizate in perioada in care a devenit raspunzator penal, persoana nu va fi trasa la
raspundere penala.

Alta fisa de lucru privind UNITATEA DE INFRACTIUNE


Apreciati – argumentat – asupra corectitudinii urmatoarelor afirmatii:
1. In cazul infractiunii continuate si al infractiunii complexe, forme ale unitatii legale
infractionale, nu exista pluralitate (reala) de infractiuni.
2. Infractiunea continuata nu este susceptibila de tentativa, insa cunoaste un moment al
consumarii, respectiv un moment al epuizarii, reprezentand una dintre infractiunile de durata.
3. Infractiunea continuata este o creatie a legiuitorului penal (unitate legala), desemnand un
mod de savarsire a unor fapte penale intentionate; aceasta se caracterizeaza prin tripla unitate:
pe latura obiectiva; pe latura subiectiva; de subiecti (activ si pasiv).
4. Printre conditiile de existenta, infractiunea continuata impune si conditia unitatii de subiect
activ, respectiv cea a subiectului pasiv; conditia unitatii de subiect pasiv se considera
indeplinita si atunci cand, spre exemplu, bunurile ce constituie obiectul infractiunii se afla in
coproprietatea mai multor persoane.
5. Din punct de vedere subiectiv, infractiunea continuata se poate comite cu orice forma de
vinovatie penala.
6. Infractiunea continuata este o infractiune de durata, ca si infractiunea de obicei, ambele
fiind unitati legale; in conditiile legii, comiterea repetata de furturi, poate atrage retinerea unei
infractiuni continuate sau a unei infractiuni de obicei.
7. Momentul epuizarii infractiunii continuate, respectiv cel al savarsirii infractiunii - in sensul
art. 154 alin. 2 Cod penal – este cel avut in vedere la incadrarea juridica a ansamblului faptic
si la sanctionarea corespunzatoare din art. 36 alin. 1 Cod penal.
89
89
8. Infractiunea continuata ridica probleme de delimitare in raport de unitatea naturala
infractionala (infractiunea simpla– unitate naturala colectiva; infractiunea continua
succesiva), cat si in raport de pluralitatea de infractiuni sub forma concursului de fapte penale
(concurs real si omogen).
9. In cazul in care un minor a savarsit, in timpul cand nu raspundea penal, o parte dintre
actiunile succesive componente ale unei activitati relevante penal ca infractiune continuata,
acte pe care le-a repetat in perioada in care a devenit raspunzator potrivit legii, va fi tras la
raspundere penala numai pentru activitatea infractionala savarsita in aceasta ultima perioada,
dupa caz, infractiune simpla sau infractiune continuata.
10. Ca unitate legala, infractiunea continuata este o cauza (stare, nu circumstanta!) generala
de agravare facultativa a raspunderii penale.
11. Potrivit dispozitiilor legale (art. 35 alin. 2 Cod penal) – infractiunea complexa prezinta
doua modalitati normative, distingand intre forma tip (infractiune pe continut de baza) si
forma agravata / calificata.
12. Sunt incriminari complexe (din partea speciala a Codului penal), spre exemplu: art.189
alin. 1 lit. f); art. 196 alin. 4; art. 229 alin. 1lit. d teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. 1 etc.
13. Sub aspect subiectiv, infractiunea complexa se poate caracteriza prin intentie, culpa sau
praeterintentie.
14. Infractiunea de talharie - in modalitatea normativa a furtului savarsit prin intrebuintarea
de violente fizice (spre ex., lovire) - este o infractiune materiala, de rezultat; ramasa la stadiul
de tentativa, infractiunea va atrage o pedeapsa cuprinsa intre 1 – 3 ani si 6 luni si interzicerea
exercitarii unor drepturi, in ipoteza comiterii de catre un infractor major.
15. In principiu, infractiunea complexa savarsita cu intentie depasita, daca s-a produs numai
rezultatul mai grav al actiunii secundare - ramanere la stadiul de tentativa – se sanctioneaza
conform parificarii de pedeapsa, ca exceptie de la sistemul diversificarii potrivit art. 33 alin. 2
Cod penal.
16. Infractiunea complexa ridica probleme de delimitare in raport de concursul de infractiuni;
o legatura de la mijloc la scop / de la cauza la efect, poate sa caracterizeze atat infractiunea
complexa cat si concursul de infractiuni.
17. In cazul unei infractiuni complexe (unitate legala) nu poate exista o pluralitate de subiecti
pasivi.
18. O infractiune complexa se poate manifesta ca infractiune progresiva, caz in care se
distinge un moment final, al epuizarii activitatii infractionale.
19. In principiu, o infractiune complexa intentionata este susceptibila de savarsire in mod
continuat, caz in care se distinge un moment final, al epuizarii activitatii infractionale.
20. Atat infractiunea continuata cat si infractiunea complexa sunt definite in partea generala a

90
90
Codului penal si constituie cauze (stari) generale de agravare facultativa a pedepsei.
* A se consulta – Practica fostei instantei supreme, Tribunal Suprem, Decizia de indrumare
nr. 9 / 1972, pct. I (cu privire la stabilirea limitelor raspunderii penale); Decizia de indrumare
nr. 1 / 1987.

TEME DE REFLECTIE:
1. Asemanari / deosebiri intre infractiunea continua si infractiunea continuata;
2. Asemanari / deosebiri intre infractiunea continuata si infractiunea de obicei;
3. Asemanari /deosebiri intre infractiunea continuata si infractiunea complexa;
4. Asemanari / deosebiri intre infractiunea continua si infractiunea progresiva;
5. Asemanari / deosebiri intre infractiunea continuata si concursul real omogen de infractiuni;
6. Asemanari / deosebiri intre infractiunea complexa si concursul de infractiuni.

Fisa de lucru privind PLURALITATEA DE INFRACTIUNI


Apreciati – argumentat – asupra corectitudinii urmatoarelor afirmatii:
1. Dintre formele pluralitatii de infractiuni, concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea
intermediara isi gasesc reglementare expresa in lumina dispozitiilor cuprinse in Titlul II al
partii generale a Codului penal (dispozitii care vizeaza, preponderent, cazul persoanei fizice -
infractor major la data savarsirii).
2. Atat in cazul concursului de infractiuni cat si al recidivei, exista unitate de subiect activ, cu
urmatoarea deosebire: subiect activ al concursului de infractiuni poate fi si minorul
raspunzator penal, insa starea de minoritate a infractorului este incompatibila cu recidiva; de
asemenea, starea de minoritate a infractorului este incompatibila cu pluralitatea intermediara.
3. Pluralitatea de infractiuni nu se reduce la concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea
intermediara.
4. In cazul concursului de infractiuni, cele doua (sau mai multe) fapte penale nu sunt separate
din punct de vedere al datei lor de comitere, de existenta unei hotarari definitive de
condamnare; dimpotriva, atat in cazul recidivei cat si al pluralitatii intermediare de infractiuni,
exista o condamnare definitiva, in conditiile legii.
5. Exista concurs de infractiuni cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite de
aceeasi persoana, prin actiuni sau inactiuni distincte, inainte de a fi condamnata definitiv
pentru vreuna din ele; dupa caz, concursul real (material) de infractiuni se poate manifesta ca
un concurs simplu sau caracterizat / calificat.
6. Concursul real calificat de infractiuni (caracterizat prin conexitate etiologica sau
consecventionala) nu este prevazut expres de legea penala; aceasta forma a concursului de
infractiuni include in structura sa, in mod exclusiv, infractiuni in continut calificat.

91
7. Diferenta dintre concursul real si cel formal de infractiuni rezida in modul de nastere /
aparitie a pluralitatii de infractiuni, diferenta ce se manifesta la nivelul elementului material.
8. De regula, infractiunile din structura unui concurs real se comit succesiv, iar din punct de
vedere subiectiv se pot caracteriza prin intentie, culpa sau praeterintentie.
9. Concursul real caracterizat (conexitate etiologica / consecventionala) se particularizeaza
printr-o dubla legatura dintre infractiuni, legatura „in personam” fiind dublata de legatura „in
rem”.
10. Pentru a atrage sanctionarea potrivit dispozitiilor legale (art. 39 – aplicarea pedepsei
principale in cazul persoanei fizice – de pe pozitia infractorului major), cel putin doua dintre
infractiunile savarsite trebuie sa fie susceptibile de judecata si de atragerea solutiei
condamnarii.
11. Potrivit dispozitiilor din art. 39 alin. 1 Cod penal, sunt consacrate mai multe sisteme de
sanctionare operante in materia concursului de infractiuni, sisteme aplicabile indiferent de
forma sub care se manifesta concursul de fapte penale (real sau formal).
12. In caz de concurs de infractiuni savarsite in timpul minoritatii, nu sunt incidente
dispozitiile cuprinse in art. 39 Cod penal.
13. Concursul de infractiuni poate figura in structura recidivei, dupa caz, in primul termen sau
in cel secund.
14. In cazul recidivei – forma a pluralitatii de infractiuni – se disting doi termeni, fiind
necesara indeplinirea unor conditii cumulative, deopotriva pozitive si negative.
15. Formele recidivei in cazul persoanei fizice rezulta din ansamblul dispozitiilor in materie,
respectiv: recidiva postcondamnatorie si postexecutorie; generala; relativa; temporara;
teritoriala si internationala; cu regim de sanctionare diferentiat si efect unic.
16. In cazul persoanei fizice, este exclusa starea de recidiva absoluta, dupa cum nu se poate
retine nici o recidiva speciala.
17. In conditiile legii, recidiva postcondamnatorie se naste prin reiterarea comportamentului
infractional in raport de o condamnare definitiva neexecutata sau executata doar partial, spre
deosebire de recidiva postexecutorie care se naste in raport de o condamnare definitiva
executata sau considerata ca executata.
18. Daca in cazul primului termen al recidivei, intereseaza pedeapsa concreta (pronuntata de
instanta), in cazul celui de al doilea termen, intereseaza pedeapsa abstracta (prevazuta de
norma de incriminare), pedepse ce trebuie sa satisfaca cerintele legii.
19. Din punct de vedere al naturii juridice, potrivit doctrinei majoritare, recidiva este apreciata
drept cauza (stare, nu circumstanta!) legala, generala, personala de agravare obligatorie a
pedepsei; de pe aceeasi pozitie majoritara, reprezinta stari de agravare a raspunderii penale,
deopotriva concursul de infractiuni si pluralitatea intermediara.
92
92
20. Recidiva postcondamnatorie se sanctioneaza potrivit sistemului absorbtiei, al cumulului
aritmetic, dupa cum, in conditiile legii, instanta poate aplica pedeapsa detentiunii pe viata.
21. Daca in raport de o condamnare definitiva, condamnare neexecutata sau executata doar
partial, se savarseste un concurs de infractiuni (chiar daca numai una dintre infractiunile
concurente este comisa in stare de recidiva postcondamnatorie, iar celelalte in stare de
pluralitate intermediara), potrivit dispozitiilor legale, se aplica mai intai regulile de la
concursul de infractiuni si ulterior cele de la recidiva.
22. Din punct de vedere al tratamentului penal, concursul de infractiuni se valorifica prioritar
fata de recidiva postcondamnatorie; potrivit art.43 alin.2 Cod penal, pedeapsa rezultanta in
urma cumulului aritmetic, va putea depasi maximul general de 30 de ani al pedepsei
inchisorii.
23. Recidiva postexecutorie se sanctioneaza diferit fata de forma postcondamnatorie
(pedeapsa principala), in cazul acesteia din urma, limitele speciale ale pedepsei prevazute de
lege putandu-se majora cu jumatate.
24. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principala) este reglementat in art.
43 alin. 5 Cod penal; cand in structura termenului secund al recidivei postexecutorii intra
concursul de infractiuni, dispozitiile relative la recidiva se vor aplica inaintea celor de la
concursul de infractiuni.
25. Ipoteza 1: O persoana a comis o infractiune intentionata / praeterintentionata, infractiune
pentru care instanta a aplicat o pedeapsa (definitiva) de 5 ani inchisoare; aflat in executarea
pedepsei, detinutul a evadat. Precizati ce forma a pluralitatii de infractiuni se va naste si cum
se va realiza sanctionarea. Dar daca se va retine ca, dupa evadare, aceeasi persoana a savarsit
si o infractiune de furt?
26. Ipoteza 2: In cazul savarsirii infractiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicata
pentru o infractiune din culpa, precizati ce forma a pluralitatii de infractiuni se va retine,
respectiv cum se va realiza sanctionarea.
27. Ipoteza 3: Dupa condamnarea definitiva la pedeapsa inchisorii de 7 ani, pedeapsa atrasa
pentru o infractiune intentionata, in cursul executarii acesteia, se comite, spre exemplu,
infractiunea din art. 193 alin. 1 Cod penal. Precizati ce forma a pluralitatii de infractiuni se va
retine, respectiv cum se va realiza sanctionarea.
28. Ipoteza 4: Dupa cateva zile de la executarea unei pedepse cu inchisoare de 4 ani, pedeapsa
atrasa in urma savarsirii unei infractiuni din culpa, aceeasi persoana savarseste o noua
infractiune. Ce forma a pluralitatii de infractiuni se realizeaza?
29. In raport de o condamnare cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, daca pe
durata termenului de supraveghere, in conditiile legii, se savarseste o noua infractiune, se va
retine, dupa caz, starea de recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediara –
93
93
observatie valabila si in cazul institutiei liberarii conditionate. Daca in raport de incidenta
acestor institutii, atunci cand pedeapsa se considera executata, este reiterat - in conditiile legii
– comportamentul infractional intentionat (sau praeterintentionat), recidiva va imbraca forma
postexecutorie.
30. La stabilirea starii de recidiva nu se tine seama de hotararile de condamnare privitoare la
infractiunile amnistiate; mentiunea nu este valabila daca actul de clementa se manifesta sub
forma gratierii.

TEME DE REFLECTIE:
1. Asemanari / deosebiri intre concursul de infractiuni si starea de recidiva;
2. Asemanari / deosebiri intre concursul de infractiuni si pluralitatea intermediara;
3. Asemanari / deosebiri intre concursul real si concursul formal de infractiuni;
4. Asemanari / deosebiri intre recidiva postcondamnatorie si pluralitatea intermediara;
5. Asemanari / deosebiri intre recidiva postcondamnatorie si recidiva postexecutorie;
6. Asemanari / deosebiri intre recidiva postcondamnatorie si pluralitatea intermediara.

94
94
ANEXA 2 – EXTRASE DE PRACTICA JUDICIARA OBLIGATORIE

 Curtea Constitutionala a Romaniei - DECIZIA Nr.265 din 6 mai 2014 (publicata in


Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 20.05.2014) referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art.5 din Codul penal.
Stabileste: „dispozitiile art.5 din Codul penal sunt constitutionale in masura in care nu permit
combinarea prevederilor din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai
favorabile.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urmatoarele: „Examinand exceptia de
neconstitutionalitate, Curtea constata ca principiul activitatii legii penale presupune, ca regula
generala, aplicarea legii tuturor infractiunilor savarsite in timpul cat aceasta se afla in
vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalitatii, care reprezinta o
caracteristica specifica statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat in
art.1 alin.(5) ca „In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este
obligatorie”. In materie penala, art.23 alin.(12) din Legea fundamentala consacra regula
potrivit careia „Nicio pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in
temeiul legii.”
De la aceasta regula sunt admise doua exceptii, constand fie in retroactivitatea, fie in
ultraactivitatea legii. Aceste exceptii se aplica in situatiile de tranzitie determinate de
succesiunea legilor penale, atunci cand o infractiune este savarsita sub imperiul legii penale
anterioare insa faptuitorul este urmarit penal, judecat ori executa pedeapsa sub imperiul noii
legi penale. Problematica aplicarii legii penale in situatiile de tranzitie a determinat
exprimarea a doua curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivitatii legii vechi, potrivit
careia in caz de tranzitie se va aplica legea existenta in momentul savarsirii infractiunii, si teza
retroactivitatii legii in vigoare, potrivit careia in caz de situatie tranzitorie se va aplica noua
lege penala.
Deoarece niciuna dintre cele doua solutii nu era pe deplin echitabila, nu raspundea
exigentelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciara si legislatia
moderna au impus o a treia solutie juridica, cunoscuta sub denumirea de principiul mitior lex,
principiu potrivit caruia in cazul situatiilor determinate de succesiunea legilor penale se va
aplica legea penala mai favorabila. Acest principiu a fost consacrat la nivel constitutional in
anul 1991, cand legiuitorul constituant a statuat prin art.15 alin.(2) ca „Legea dispune numai
pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile”, iar odata cu revizuirea Legii
fundamentale, tot prin art.15 alin.(2), principiul a fost extins si la faptele contraventionale, in
sensul ca „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale

95
95
mai favorabile”.
In doctrina de specialitate si practica judiciara au fost exprimate doua opinii privind
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile.
Potrivit primei opinii, legea penala mai favorabila se determina prin compararea
legilor succesive, stabilirea in concret a legii mai favorabile si, in final, aplicarea acesteia in
ansamblu. Principiul care fundamenteaza aceasta orientare doctrinara si jurisprudentiala este
cel conform caruia legile se compara, dar nu se combina.
Sustinand aceasta solutie, doctrina si jurisprudenta au relevat ca o combinare a
dispozitiilor mai favorabile dintre doua legi succesive este hibrida si duce la crearea, pe cale
judecatoreasca, a unei a treia legi (lex tertia), consecinta inadmisibila, deoarece ar insemna ca
organele judiciare sa exercite un atribut care nu le revine, intrand in sfera de competenta
constitutionala a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea si pe un argument de text,
respectiv art.13 din Codul penal din 1969, care statua ca, in ipoteza in care de la savarsirea
infractiunii pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplica legea cea mai favorabila, subliniindu-se ca este vorba de lege si nicidecum de
dispozitiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, si actualul Cod penal a preluat in
art.5 aceeasi solutie potrivit careia „In cazul in care de la savarsirea infractiunii pana la
judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea mai
favorabila”, astfel ca rationamentul isi pastreaza valabilitatea si raportat la dispozitiile legale
in vigoare.
In acelasi sens, si o parte a doctrinei recente a considerat ca principiul „mitior lex”
este gresit aplicat atunci cand sunt combinate dispozitiile mai favorabile infractorului cuprinse
in legile penale succesive, cu rezultatul obtinerii unei „lex tertia”. Aceasta intrucat, prin
selectarea si imbinarea dispozitiilor penale mai blande cuprinse in legile penale succesive,
judecatorul nu se limiteaza la aplicarea legii penale, ci creeaza o lege penala proprie. Asadar,
prin acest procedeu combinatoriu judecatorul isi depaseste atributiile sale si patrunde
nepermis in domeniul legislativului realizand un abuz de putere, astfel ca nu exista niciun
argument care sa justifice imbinarea a doua sau mai multe legi penale. In sfarsit, se arata ca o
asemenea conceptie nu se poate sprijini nici macar pe una sau mai multe dispozitii din legea
de punere in aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirma ca ar ingadui acest hibrid
normativ, intrucat legiuitorul nu isi poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa
legiuitoare in domeniul autoritatii judecatoresti, rezultatul unei asemenea combinari neputand
fi decat in contradictie cu prevederile constitutionale.
Potrivit celei de-a doua opinii, legea penala mai favorabila se determina prin raportare
la fiecare institutie care se aplica in mod autonom, astfel ca, daca incadrarea faptei s-a facut
dupa una dintre legi, care era mai favorabila, aceasta nu exclude aplicarea dispozitiilor din

96
96
cealalta lege cu privire la recidiva sau la concursul de infractiuni, daca acestea sunt mai
favorabile. Se arata ca, de pilda, concursul de infractiuni face parte dintre acele institutii
juridico-penale (ca si prescriptia, suspendarea executarii pedepsei s.a.) ale caror reguli se
aplica, in cazul succesiunii de legi penale in timp, in mod autonom, independent de incadrarea
juridica a faptelor dupa legea noua sau dupa cea anterioara.
Autorii acestei opinii sustin ca, fara a contesta ca in perioada analizata au existat
opinii favorabile ideii de aplicare globala a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de
natura sa contrazica afirmatia potrivit careia doctrina majoritara (atat numeric, cat si ca
prestigiu) a fost si ramane fidela ideii de aplicare a legii mai favorabile in mod distinct pentru
fiecare institutie autonoma.
(…)
Abordand problema legii penale mai favorabile, Curtea Constitutionala a decis in
practica sa ca prin aplicarea legii penale in timp se intelege ansamblul de norme juridice
penale ce izvorasc din ratiuni de politica penala, prin care se reglementeaza modul de aplicare
a principiului mitior lex in raport cu timpul savarsirii infractiunii si cu momentul tragerii la

raspundere penala a celor ce au savarsit infractiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007,

publicata in Monitorul Oficial al Romanei, Partea I, nr.723 din 25 octombrie 2007). Totodata,
determinarea legii mai blande nu presupune o activitate abstracta, ci una concreta, fiind
indisolubil legata de fapta comisa si de autorul ei (Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.727 din 26 octombrie 2007).
Pentru identificarea concreta a legii penale mai favorabile trebuie avute in vedere o
serie de criterii care tind fie la inlaturarea raspunderii penale, ori a consecintelor condamnarii,
fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiza vizeaza in primul rand
conditiile de incriminare, apoi cele de tragere la raspundere penala si, in sfarsit, criteriul
pedepsei. In acest sens, Curtea Constitutionala a statuat ca „Determinarea caracterului «mai
favorabil» are in vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau continutul pedepselor,
conditiile de incriminare, cauzele care exclud sau inlatura responsabilitatea, influenta
circumstantelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativa, recidiva
etc. Asa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au in vedere atat
conditiile de incriminare si de tragere la raspundere penala, cat si conditiile referitoare la
pedeapsa. Cu privire la aceasta din urma pot exista deosebiri de natura (o lege prevede ca
pedeapsa principala amenda, iar alta inchisoarea), dar si deosebiri de grad sau cuantum
privitoare la limitele de pedeapsa si, evident, la modalitatea stabilirii acestora in mod
concret.” Cat priveste determinarea concreta a legii penale mai favorabile, Curtea
Constitutionala a statuat ca „aceasta vizeaza aplicarea legii, si nu a dispozitiilor mai blande,

97
97
neputandu-se combina prevederi din vechea si din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex
tertia, care, in pofida dispozitiilor art.61 din Constitutie, ar permite judecatorului sa

legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al

Romaniei, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).


Prin urmare, conform jurisprudentei Curtii Constitutionale, instantele judecatoresti pot
dispune aplicarea legii penale mai favorabile, in temeiul art.5 din Codul penal, in intervalul
cuprins intre momentul savarsirii faptei si momentul judecarii definitive. Asa cum insasi
Constitutia dispune in art.15 alin.(2), Curtea observa ca obiectul reglementarii, art.5 din Codul
penal, are in vedere „legea” penala sau contraventionala mai favorabila si nicidecum
dispozitiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei efectuate de Curte in prezenta cauza este faptul ca in discutie se pune
problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozitiilor a doua coduri
penale, respectiv Codul penal din 1969 si actualul Cod penal. Codurile se supun acelorasi
reguli generale ce guverneaza ratiunea, scopul, necesitatea oricarui sistem de drept, insa, spre
deosebire de reglementarile modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie larga de
relatii sociale. Astfel, potrivit art.18 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica
legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, „In vederea sistematizarii si concentrarii legislatiei,
reglementarile dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumita ramura de drept, subordonate
unor principii comune, pot fi reunite intr-o structura unitara, sub forma de coduri.” Tocmai
de aceea, in cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor intocmi teze prealabile
care sa reflecte conceptia generala, principiile, noile orientari si principalele solutii ale
reglementarilor preconizate.
Adoptarea noului Cod penal a fost impusa din punct de vedere teleologic de ratiuni a
caror sorginte publica este data atat de reglementarile adoptate la nivelul Uniunii Europene
pentru realizarea spatiului comun de libertate, securitate si justitie, cat si de noua filosofie
penala a statului roman. Din aceasta perspectiva, actualul Cod penal consacra o viziune
diferita fata de vechiul Cod penal: desi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se
gaseau si in reglementarea anterioara, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate.
Insa, din analiza de ansamblu a dispozitiilor din noul Cod penal, se poate constata existenta
caracterului mai favorabil a unor institutii din vechea reglementare, institutii pe care doctrina
le-a calificat ca fiind autonome. In aceasta situatie se gasesc, de exemplu, suspendarea
executarii pedepsei sub supraveghere, concursul de infractiuni ori prescriptia speciala. Astfel,
pentru suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, in actualul Cod penal este impusa
conditia referitoare la pedeapsa aplicata care sa fie de cel mult 3 ani, in timp ce potrivit

98
98
Codului penal din 1969 pedeapsa aplicata putea sa fie de 4 ani. De asemenea, in cazul
concursului de infractiuni, in actualul Cod penal se prevede ca, atunci cand s-au stabilit numai
pedepse cu inchisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adauga automat un spor de
o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, in timp ce potrivit Codului penal din 1969 se
aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporita pana la maximul ei special, iar cand acest
maxim nu era indestulator, se putea adauga un spor de pana la 5 ani. Tot astfel, in situatia
prescriptiei, actualul Cod penal consacra in art.155 alin.(4) implinirea termenului de
prescriptie, indiferent de numarul intreruperilor, daca s-au depasit cu inca o data termenele
generale prevazute de art.154, in timp ce in Codul penal din 1969, anterior modificarii operate
prin Legea nr.63/2012, prescriptia se socotea implinita daca se depaseau termenele generale
cu inca jumatate.
Fara a intra intr-o analiza comparativa si punctuala pe fiecare institutie de drept penal
— analiza care apartine prin excelenta instantelor de drept comun, intrucat prin actualul Cod
penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constata ca ratiunea avuta in vedere de legiuitor a
fost aceea de a impune un tratament sanctionator mai bland pentru inculpatii care se afla la
prima confruntare cu legea penala si care, indiferent de forma de vinovatie, comit o singura
fapta penala, iar nu o pluralitate de infractiuni. Alta este situatia inculpatilor care persista intr-
un comportament antisocial prin savarsirea mai multor infractiuni, situatie in care legiuitorul a
urmarit sa instituie un tratament sanctionator mai sever, al carui rol preventiv consta in
descurajarea celor tentati sa lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penala. De altfel,
intentia legiuitorului rezulta si din Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul
penal, potrivit careia, „Intr-un stat de drept, intinderea si intensitatea represiunii penale
trebuie sa ramana in limite determinate, in primul rand, prin raportare la importanta
valorii sociale lezate pentru cei care infrang pentru prima oara legea penala, urmand sa
creasca progresiv pentru cei care comit mai multe infractiuni inainte de a fi definitiv
condamnati si cu atat mai mult pentru cei in stare de recidiva. De aceea, limitele de
pedeapsa prevazute in partea speciala trebuie corelate cu dispozitiile partii generale,
care vor permite o agravare proportionala a regimului sanctionator prevazut pentru
pluralitatea de infractiuni.”
Curtea considera ca intentia legiuitorului nu trebuie si nu poate fi ignorata. O atare
concluzie nu neaga principiul aplicarii legii penale mai favorabile care urmeaza a fi incident,
insa nu prin combinarea dispozitiilor din legile penale succesive, pentru ca, in caz contrar, s-
ar anula vointa mai sus relevata care are in vedere ansamblul de norme ce au fost integrate
organic intr-un nou cod si nicidecum dispozitii ori institutii autonome. Altfel spus, in caz de
tranzitie, judecatorul este tinut de aplicarea legii penale mai favorabile, in ansamblu, fapt
justificat prin aceea ca nu trebuie sa ignore viziunea fie preponderent represiva, asa cum este

99
99
cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventiva, asa cum este cazul actualului Cod
penal. Solutia se impune pentru ca nu poate fi incalcata finalitatea urmarita de legiuitor cu
ocazia adoptarii fiecarui cod in parte, deoarece nu intamplator cele doua coduri, desi fiecare
cu o conceptie unitara proprie, au viziuni diferite asupra modului in care sunt aparate valorile
sociale de catre legea penala.
Imprejurarea ca, anterior aparitiei noului Cod penal, Curtea Constitutionala a
sanctionat punctual un inteles contrar principiului legii penale mai favorabile in cazul unor
institutii de drept penal material (…) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, in
acele decizii, norma mai favorabila s-a integrat in cuprinsul aceluiasi act normativ, nefiind
modificata viziunea de ansamblu a reglementarii. Astfel, legea de modificare a termenului de
prescripsie speciala (art.Ipct.3 din Legea nr.63/2012) a fost incorporata in legea de baza
(respectiv Codul penal din 1969), pierzandu-si identitatea si integrandu-se deplin in filosofia
de ansamblu a reglementarii existente. Situatia este in mod vadit diferita in cazul succesiunii
in timp a doua coduri penale, intrucat intr-o atare ipoteza se schimba optiunea puterii
legislative cu privire la insasi filosofia politicii penale. Aceasta noua conceptie nu putea
nicidecum sa aiba in vedere posibilitatea imbinarii dispozitiilor celor doua legi pentru a obtine

o a treia lege (lex tertia).

(…) Avand in vedere considerentele expuse, Curtea Constitutionala constata ca


dispozitiile art.5 din actualul Cod penal, in interpretarea care permite instantelor de judecata,
in determinarea legii penale mai favorabile, sa combine dispozitiile Codului penal din 1969 cu
cele ale actualului Cod penal, contravine dispozitiilor constitutionale ale art.1 alin.(4) privind

separatia si echilibrul puterilor in stat, precum si ale art.61 alin. (1) privind rolul

Parlamentului de unica autoritate legiuitoare a tarii.

Potrivit art.1 alin.(4) din Legea fundamentala, „Statul se organizeaza potrivit

principiului separatiei si echilibrului puterilor — legislativa, executiva si judecatoreasca —


in cadrul democratiei constitutionale”, iar potrivit art.61 alin.(1) „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.”
Raportat la aceste prevederi constitutionale, in jurisprudenta sa, Curtea a statuat ca
prevederile legale care guverneaza activitatea instantelor judecatoresti si fixeaza pozitia lor
fata de lege, accepta in mod unanim ca „atributiile judecatorului implica identificarea normei
aplicabile, analiza continutului sau si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care
le-a stabilit, astfel incat legiuitorul aflat in imposibilitate de a prevedea toate situatiile juridice
lasa judecatorului, investit cu puterea de a spune dreptul, o parte din initiativa. Astfel, in
activitatea de interpretare a legii, judecatorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si

100
100
100
litera legii, intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara a avea
competenta de a legifera, prin substituirea autoritatii competente in acest domeniu” (a
se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.838 din 27 mai 2009, publicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009).
Puterea judecatoreasca, prin Inalta Curte de Casatie si Justitie, are rolul constitutional
de a da unui text de lege anumite interpretari, in scopul aplicarii unitare de catre instantele
judecatoresti. Acest fapt nu presupune insa ca instanta suprema se poate substitui
Parlamentului, unica putere legiuitoare in stat, dar implica anumite exigente constitutionale
ce tin de modalitatea concreta in care se realizeaza interpretarea. In cazul dedus judecatii,
interpretarea duala a dispozitiilor art.5 din Codul penal este evidenta, insa, pentru argumentele
expuse, una dintre interpretari contravine dispozitiilor care stabilesc sfera de competenta a
puterii legiuitoare, consacrate de art.61 alin.(1) din Constitutie, cu consecinta infrangerii
separatiei si echilibrului puterilor in stat, prevazute de art.1 alin.(4) din Legea
fundamentala. Astfel, interpretarea potrivit careia legea penala mai favorabila presupune
aplicarea institutiilor autonome mai favorabile, este de natura sa infranga exigentele
constitutionale, deoarece, in caz contrar s-ar rupe legatura organica dintre institutiile de drept
penal apartinand fiecarei legi succesive, cu consecinta directa a schimbarii continutului si
sensului actelor normative adoptate de catre legiuitor.
Curtea observa ca notiunea de institutie autonoma nu este reglementata in niciunul
dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a actualului Cod penal. Asa fiind,
chiar daca in limbajul juridic curent utilizarea notiunii de institutie autonoma pentru anumite
categorii juridice este acceptata, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sustinut
in doctrina si practica judiciara, presupune ca ea are o existenta de sine statatoare si nu
depinde de ansamblul normativ in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea. Or, o
atare concluzie este inadmisibila, intrucat nu se poate retine ca o norma din Codul penal care
reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept penal (recidiva, concurs de
infractiuni, prescriptie etc.) este independenta de legea careia ii apartine. Aceasta distinctie are
o deosebita importanta pentru intelegerea conceptului de lege, pentru ca numai asa se poate
oferi notiunii de „lege penala mai favorabila” un inteles constitutional.
Faptul ca legiuitorul a definit in art.173 din Codul penal notiunea de lege penala ca
fiind „orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi organice, ordonante de urgenta sau
alte acte normative care la data adoptarii lor aveau putere de lege” nu echivaleaza cu
imprejurarea ca acele dispozitii sunt legi, ci doar cu faptul ca sunt norme distincte care apartin
legii si au forta acesteia. Codul penal constituie o lege unitara, asemenea norme fiind
prevazute si in legile speciale care reglementeaza alte relatii sociale, dar stabilesc, totodata, si
fapte care constituie infractiuni (cum ar fi infractiunile reglementate de legislatia vamala,

101
fiscala etc.). Art.1 alin.(1) din Codul penal stabileste ca „Legea penala prevede faptele care
constituie infractiuni”, motiv pentru care in absenta unei incriminari nu se poate vorbi de o
lege penala. De aceea, intelesul notiunii de lege penala consacrat de art.173 are in vedere alte
acte normative care prevad fapte ce constituie infractiuni, legiuitorul urmarind a face legatura
materiala dintre Codul penal si alte legi speciale care, desi nu sunt penale, reglementand cu
privire la alt tip de relatii sociale, cuprind si dispozitii cu caracter penal. Calificarea
caracterului penal al acestor dispozitii le scoate din sfera domeniului principal de
reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a inlatura orice fel de obiectii potrivit carora
faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, in acest mod
fiind exclusa o eventuala sustragere de la raspunderea penala. De altfel, dincolo de
interpretarea acestui text, este de observat ca acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile, exigentele acestui principiu fiind stabilite prin art.5 din Codul penal.
Avand rolul de garant al drepturilor si libertatilor cetatenesti, Curtea Constitutionala
nu poate ignora si alte consecinte de sorginte constitutionala, cum ar fi exigentele ce tin de
lipsa discriminarii infractorului, fie ea, in acest caz, pozitiva, care nu numai ca justifica, dar
impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune ca suspectii/inculpatii care au
comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecati sub imperiul legii noi trebuie sa
aiba, in functie de legea mai favorabila, o situatie juridica identica ori cu cei condamnati
anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor savarsi infractiuni potrivit legii noi, nefiind
permisa o a treia forma de tratament sanctionator ce combina dispozitii din ambele coduri.
Prin urmare, pentru a satisface cerintele constitutionale ale art.16 alin.(1) potrivit carora
„Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara
discriminari”, este interzisa alternarea institutiilor de drept penal din cele doua legi, deoarece,
in caz contrar, in aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitiva cu
consecinta crearii unui privilegiu pentru infractorul care este judecat in perioada de tranzitie a
legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea incalcarii dispozitiilor art.1 alin.(4) si
art.61 alin.(1) din Constitutie, intrucat prin combinarea dispozitiilor penale din mai multe legi
succesive se creeaza, pe cale judiciara, o a treia lege care neaga ratiunea de politica penala
conceputa de legiuitor. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca numai
interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal in sensul ca legea penala mai
favorabila se aplica in ansamblul ei este singura care poate inlatura viciul de
neconstitutionalitate.
Potrivit jurisprudentei sale, Curtea a consacrat posibilitatea si obligatia sa de a
interveni, ori de cate ori este sesizata, in cazul in care un text legal poate genera interpretari de
natura a aduce atingere prevederilor constitutionale. In practica sa recenta, Curtea a statuat ca,

102
„fara a nega rolul constitutional al instantei supreme, a carei competenta este circumscrisa
situatiilor de practica neunitara, Curtea Constitutionala retine ca, in cazul in care un text legal
poate genera interpretari diferite, este obligata sa intervina ori de cate ori acele interpretari
genereaza incalcari ale prevederilor Legii fundamentale. Constitutia reprezinta cadrul si
masura in care legiuitorul si celelalte autoritati pot actiona; astfel si interpretarile care se pot
aduce normei juridice trebuie sa tina cont de aceasta exigenta de ordin constitutional cuprinsa
chiar in art.1 alin.(5) din Legea fundamentala, potrivit caruia in Romania respectarea

Constitutiei si a suprematiei sale este obligatorie” (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012,

publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013).


Acest lucru este valabil si in ipoteza in care Inalta Curte de Casatie si Justitie, in
realizarea atributiilor constitutionale prevazute de art.126 alin.(3), a pronuntat o decizie pentru
interpretarea si aplicarea unitara a legii cu ocazia solutionarii unui recurs in interesul legii.
Prin aceasta instanta de contencios constitutional nu intra in sfera de competenta a Inaltei
Curti de Casatie si Justitie, deoarece „Inalta Curte de Casatie si Justitie, in acord cu
dispozitiile constitutionale ale art.126 alin.(3), are competenta exclusiva de a se pronunta
asupra problemelor ce tin de interpretarea si aplicarea unitara a legii ori de cate ori practica
judiciara impune acest lucru. Asa fiind, o decizie pronuntata intr-o astfel de procedura nu
poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instantei de contencios constitutional (a se vedea
Decizia nr.409 din 4 noiembrie 2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr.848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, imprejurarea ca printr-o decizie pronuntata
intr-un recurs in interesul legii se da unui text legal o anumita interpretare nu este de natura a
fi convertita intr-un fine de neprimire care sa oblige Curtea ca, in pofida rolului sau de garant
al suprematiei Constitutiei, sa nu mai analizeze textul in cauza in interpretarea data de instanta
suprema (A se vedea Decizia nr.8 din 18 ianuarie 2011, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr.186 din 17 martie 2011).” (A se vedea Decizia nr.854 din 23 iunie
2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.672 din 21 septembrie 2011.)
De altfel, Curtea Constitutionala a stabilit ca, „indiferent de interpretarile ce se pot
aduce unui text, atunci cand Curtea Constitutionala a hotarat ca numai o anumita interpretare
este conforma cu Constitutia, mentinandu-se astfel prezumtia de constitutionalitate a textului
in aceasta interpretare, atat instantele judecatoresti, cat si organele administrative trebuie sa se
conformeze deciziei Curtii si sa o aplice ca atare” (Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.482 din 7 iulie 2011). De asemenea,
„in interpretarea legii, instantele judecatoresti, intre care si Inalta Curte de Casatie si Justitie,
trebuie sa respecte cadrul constitutional, iar sanctionarea depasirii/incalcarii acestuia revine in
exclusivitate Curtii Constitutionale” (a se vedea in acest sens Decizia nr.854 din 23 iunie

103
2011, precitata).
Aceleasi ratiuni subzista si in ce priveste consacrarea unei anumite interpretari legale
prin hotarari prealabile pronuntate in temeiul art.475 si urmatoarele din Codul de procedura
penala, deoarece si aceste din urma norme sunt, in conceptia legiuitorului, o reflexie a
dispozitiilor constitutionale ale art.126 alin.(3) potrivit carora „Inalta Curte de Casatie si
Justitie asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante
judecatoresti, potrivit competentei sale.” Or, capitolul VI al titlului III din Codul de
procedura penala instituie „Dispozitii privind asigurarea unei practici judiciare unitare” care
se poate realiza fie prin recursuri in interesul legii, fie prin hotarari prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, continutul normei juridice, in interpretarea data
prin aceste din urma hotarari, este supus controlului de constitutionalitate, asemenea
interpretarilor date prin deciziile care solutioneaza recursurile in interesul legii, asa cum s-a
stabilit prin jurisprudenta Curtii Constitutionala aratata mai sus. In masura in care prin
dezlegarea data unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit inteles,
instanta de judecata, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se considera
prejudiciata constitutional de dispozitia legala respectiva in interpretarea statuata prin
hotararea prealabila pot uza de invocarea exceptiei de neconstitutionalitate.
Curtea Constitutionala reafirma faptul ca, potrivit dispozitiilor art.147 alin.(4) din
Legea fundamentala, „De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere
numai pentru viitor”.In jurisprudenta sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, ca forta
obligatorie ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se
ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. Astfel,
Curtea a retinut ca atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general
obligatorii si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept (a se vedea, in acest sens,
Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, publicata in Monitorul Oficial al

Romaniei, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009,

publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, si Decizia

nr.414 din 14 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.291 din 4

mai 2010).
Astfel, indiferent de interpretarile ce se pot aduce unui text atunci cand Curtea
Constitutionala a hotarat ca numai o anumita interpretare este conforma cu Constitutia,
mentinandu-se astfel prezumtia de constitutionalitate a textului in aceasta interpretare,
instantele judecatoresti trebuie sa se conformeze deciziei Curtii si sa o aplice ca atare. De
altfel, Curtea Constitutionala a statuat ca, in ceea ce priveste determinarea concreta a legii

104
penale mai favorabile, „aceasta vizeaza aplicarea legii si nu a dispozitiilor mai blande,
neputandu-se combina prevederi din vechea si noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia,
care, in pofida dispozitiilor art.61 din Constitutie, ar permite judecatorului sa legifereze”

(Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,

nr.853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice alta interpretare pe care practica
judecatoreasca o atribuie textului confera acestuia vicii de neconstitutionalitate.
(…)De asemenea, Curtea retine ca dispozitiile art.5 alin.(2) teza intai, conform carora
„Dispozitiile alin.(1) se aplica si actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstitutionale [...] daca in timpul cand acestea s-au aflat in vigoare au cuprins dispozitii
penale mai favorabile”, nu sunt incidente ca efect al pronuntarii prezentei decizii, intrucat, in
acest caz, Curtea nu declara neconstitutionala o prevedere legala, astfel ca nu se produc
consecinte asupra existentei normative in ordinea juridica a prevederii supuse controlului, ci
se stabileste doar, pe cale de interpretare, un unic inteles constitutional al art.5 din Codul
penal.
Curtea constata ca dispozitiile art.5 din Codul penal sunt constitutionale in masura in
care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii
penale mai favorabile si nicio autoritate nu poate ignora intelesul constitutional astfel stabilit.”

 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in
materie penala, Hotarare prealabila - Decizia nr. 1/2014 din 14/04/2014 (publicata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014) privind pronuntarea unei hotarari
prealabile in vederea dezlegarii de principiu a problemei de drept vizand mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile in cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui
concurs de infractiuni.
Stabileste: „In aplicarea legii penale mai favorabile, dupa judecarea definitiva a cauzei
inainte de intrarea in vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infractiuni,
intr-o prima etapa se verifica incidenta dispozitiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la
pedepsele individuale. In a doua etapa se verifica daca pedeapsa rezultanta aplicata potrivit
legii vechi depaseste maximul la care se poate ajunge in baza legii noi, conform art. 39 din
Codul penal. In cazul in care pedeapsa rezultanta, aplicata potrivit legii vechi, depaseste
maximul la care se poate ajunge in baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultanta va fi
redusa la acest maxim. In caz contrar, pedeapsa rezultanta va ramane astfel cum a fost
stabilita potrivit legii vechi.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urmatoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze priveste mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile in cazul faptelor

105
definitiv judecate, in ipoteza unui concurs de infractiuni. In contextul cauzei, Inalta Curte
retine ca, in aplicarea corecta a dispozitiilor legii penale mai favorabile in cauze definitiv
judecate, privitor la orice institutie a dreptului substantial incidenta in aceasta faza, trebuie sa
porneasca de la specificul reglementarii cuprinse in art. 6 din noul Cod penal, stabilind in
raport cu acesta modul in care litera si ratiunea acestei reglementari se transpun in fiecare caz
particular.
Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) din Codul penal, cand, dupa ramanerea definitiva a unei
hotarari de condamnare si pana la executarea pedepsei, a intervenit o lege penala mai
favorabila, pedeapsa inchisorii sau amenzii se reduce la maximul prevazut de legea noua,
daca sanctiunea aplicata este mai mare decat acest maxim, pedeapsa detentiunii pe viata se
inlocuieste cu maximul inchisorii de legea noua pentru aceeasi infractiune, daca inchisoarea
este singura pedeapsa prevazuta pentru aceasta, iar inchisoarea se inlocuieste cu amenda, care
nu poate depasi maximul prevazut de legea noua pentru aceeasi infractiune, cand amenda este
singura pedeapsa prevazuta de legea noua pentru aceasta.
Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezulta conditiile in care opereaza aplicarea
obligatorie a legii mai favorabile dupa judecarea definitiva a cauzei, si anume:
- sa existe o hotarare de condamnare la pedeapsa detentiunii pe viata, a inchisorii, a amenzii
sau o hotarare de aplicare a unei masuri educative;
- inainte de executarea pedepsei sau a masurii educative, in timpul executarii acestora, dar
inainte de executarea lor integrala sa intervina o lege penala noua;
- legea penala noua sa prevada o pedeapsa sau masura educativa mai usoara decat pedeapsa
ori masura educativa prevazuta de legea in temeiul careia s-a pronuntat hotararea definitiva;
- pedeapsa sau masura educativa aplicata prin hotararea judecatoreasca definitiva sa
depaseasca maximul pedepsei prevazute de legea noua sau sa fie mai grea.
O prima observatie pe care o facem este aceea ca, privitor la pedepsele definitive, prin
aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a inteles sa repuna in discutie criteriile de
stabilire si individualizare a sanctiunii, ci numai sa inlature de la executare acea parte din
sanctiune care excede maximului prevazut de legea noua, respectiv acea sanctiune mai grea
care nu mai este prevazuta de legea noua.
Daca in cazul aplicarii legii penale mai favorabile, in cursul procesului, anterior
ramanerii definitive a hotararii, instanta trebuie sa opereze, in concret, o stabilire a sanctiunii
in raport cu limitele de pedeapsa prevazute de fiecare dintre legile succesive si sa aplice aceste
criterii in limitele legii identificate ca fiind mai favorabila, acest procedeu este total diferit in
raport cu ipotezele avute in vedere in art. 6 din noul Cod penal.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile dupa judecarea definitiva a cauzei, asa
cum rezulta din cele de mai sus, prezinta unele particularitati fata de aplicarea legii mai

106
favorabile faptelor in curs de judecata.
Astfel, in cazul aplicarii obligatorii a legii mai favorabile dupa judecarea definitiva a
cauzei, legea mai favorabila nu poate fi decat legea noua care retroactiveaza (cu exceptia
pedepselor complementare), pe cand in cazul faptelor in curs de judecata, legea mai favorabila
poate fi legea noua, care retroactiveaza sau legea veche care ultraactiveaza.
Este, de asemenea, important, sa observam ca legiuitorul a renuntat la institutia
aplicarii facultative a legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive care era
reglementata de art. 15 din vechiul Cod penal2.
2
Codul penal anterior.
"Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive
Art. 15. - Cand dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare si pana la executarea
completa a pedepsei inchisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai usoara, iar
sanctiunea aplicata este mai mica decat maximul special prevazut de legea noua, tinandu-se
seama de infractiunea savarsita, de persoana condamnatului, de conduita acestuia dupa
pronuntarea hotararii sau in timpul executarii pedepsei si de timpul cat a executat din
pedeapsa, se poate dispune fie mentinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicata nu poate
fi coborata sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proportional cu micsorarea
maximului special prevazut pentru infractiunea savarsita.
Dispozitiile art. 14 alin. 5 se aplica si in cazul condamnarilor aratate in prezentul articol,
executate pana la data intrarii in vigoare a legii noi, pedeapsa din hotarare reducandu-se cu o
treime."
Aceste dispozitii ale legii vechi erau singurele care permiteau reducerea unei pedepse
definitive in functie de modul in care ea a fost individualizata, chiar daca pedeapsa nu depasea
maximul prevazut de legea noua.
Institutia nu a mai fost prevazuta de noul Cod penal din ratiuni ce tin de respectarea
principiului autoritatii de lucru judecat. Sunt concludente obiectului cauzei argumentele din
expunerea de motive a noii legi: "In contextul consacrarii explicite in Constitutie a
principiului separatiei puterilor in stat, o alta problema care s-a cerut solutionata a fost
stabilirea relatiei intre principiul autoritatii de lucru judecat si aplicarea legii penale mai
favorabile in cazul pedepselor definitive. In mod cert, principiul constitutional enuntat impune
reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autoritatii de lucru judecat, astfel ca o
restrangere a acestei autoritati se justifica doar in masura in care ea are la baza tot un principiu
de natura constitutionala, cum este cazul principiului legalitatii pedepsei. In consecinta, s-a
optat pentru obtinerea reglementarii aplicarii obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6)
si renuntarea la aplicarea facultativa a acestei legi in cazul pedepselor definitive, aceasta din
urma neputand fi justificata prin raportare la principiul legalitatii."(s.n.)

107
Consideram ca aceste argumente, inscrise in expunerea de motive a noului Cod penal,
legate de reducerea la minimum a atingerilor aduse autoritatii de lucru judecat, sunt valabile
atat in cazul infractiunii unice si al pedepsei aplicate prin hotararea definitiva de condamnare
pentru unica infractiune, cat si in cazul pluralitatii de infractiuni si al pedepsei rezultante
aplicate prin hotararea definitiva de condamnare pentru pluralitatea de infractiuni.
Conchidem ca, pe de o parte, singura situatie in care autoritatea de lucru judecat a unei
pedepse definitiv aplicate mai poate fi infranta este aceea in care tratamentul sanctionator
aplicat excedeaza limitei maxime prevazute de legea noua. Scopul reglementarii art. 6 din
noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive in raport cu noua lege si
pana la incetarea oricaror efecte ale condamnarii ce vor interveni prin reabilitare.
Asadar, principiul legalitatii pedepselor impune ca pedeapsa sa aiba sustinere legala si
dupa aplicarea ei, nefiind admisa executarea unei pedepse mai mari decat cea prevazuta in
legea noua mai favorabila.
Pe de alta parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, dupa judecarea definitiva a
cauzei, au fost reduse la unul singur, si anume: compararea pedepsei aplicate in baza legii in
temeiul careia s-a pronuntat hotararea definitiva de condamnare cu maximul pedepsei
prevazut in legea noua, modificarea sanctiunii limitandu-se la reducerea ei la maximul
prevazut de legea noua."3
3
F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea in timp a legii penale in conditiile intrarii in vigoare
a Noului Cod penal in Caiete de Drept Penal nr. 3/2013.
Prin urmare, in cazul pedepselor definitive, nu mai intereseaza criteriile privind
conditiile de incriminare ori de tragere la raspundere penala, pentru determinarea legii mai
favorabile urmand a fi avut in vedere maximul pedepsei prevazut in legea noua si pedeapsa
aplicata in baza legii vechi.
In concluzie, verificand daca se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sanctiuni
definitiv aplicate, comparatia se va realiza numai intre cuantumul pedepsei aplicate (indiferent
de limitele in cadrul carora, in legea veche, se situa acest cuantum si de raportul lui cu aceste
limite) si maximul prevazut de legea noua. Reducerea va opera numai cand cel dintai este
superior celui de-al doilea, in toate situatiile numai la maximul nou, niciodata la limita
inferioara a acestui maxim.
Din cele de mai sus se poate stabili ca singurul criteriu pe care legiuitorul il pune la
dispozitia judecatorului chemat sa aprecieze, in faza de executare, daca se impune infrangerea
autoritatii de lucru judecat a unei hotarari cu privire la felul si cuantumul pedepsei, este acela
al "celei mai grele situatii la care s-ar putea ajunge, in abstract, potrivit legii noi".
Doctrina este in acelasi sens: "Ratiunea dispozitiilor din art. 6 din noul Cod penal nu
este aceea de a-l aduce pe condamnat in aceeasi situatie in care s-ar fi aflat daca succesiunea

108
de legi ar fi intervenit in cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului
legalitatii, inlaturand partea din pedeapsa care depaseste maximul aplicabil sub legea noua."
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decat sa
inlature surplusul de pedeapsa care depaseste maximul prevazut de legea noua sau sa
inlocuiasca o pedeapsa mai grea cu alta mai usoara, legiuitorul prevazand expres situatiile
nou-create prin aparitia legii penale noi si modul lor de rezolvare.
Intrucat condamnarea are efecte si dupa executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a
legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecventa si echitate juridica, ci si
ca o consecinta a principiului legalitatii pedepselor, ca partea de pedeapsa, care nu mai are
corespondent in legea noua, chiar daca a fost executata, sa nu mai produca alte consecinte.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, in cazul pedepselor
definitive, este limitat la asigurarea legalitatii pedepsei aplicate prin hotararea definitiva de
condamnare conform legii penale anterioare, in raport cu legea penala noua.
Acest mecanism implica eliminarea "plusului" de pedeapsa care avea temei legal in
Codul penal anterior, dar care, prin intrarea in vigoare a noului Cod penal, ramane lipsit de
temei legal, asigurandu-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotararea definitiva de
condamnare, dupa intrarea in vigoare a legii penale noi, si fiind singura situatie in care
autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi infranta.
Ratiunile care pot sta la baza modificarii pedepsei rezultante aplicate printr-o hotarare
definitiva de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzista prin urmare, in
cazul in care aceasta pedeapsa raspunde exigentelor principiului legalitatii si in cazul in care
legea noua ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Asadar, in pofida reducerii pedepselor individuale in baza legii noi, faptul ca
rezultanta aplicata potrivit legii vechi poate ajunge sa ramana la cuantumul initial nu conduce
la concluzia potrivit careia condamnatul ar fi privat de efectele aplicarii dispozitiilor art. 6 din
noul Cod penal, deoarece, dincolo de eventuala influenta asupra pedepselor rezultante, de
reducere a pedepselor individuale la maximul prevazut de legea noua, se leaga si alte
consecinte cum ar fi calculul termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei gratieri
etc.
In raport cu argumentatia sus-prezentata se retine ca determinarea incidentei legii
penale mai favorabile, in cazul hotararilor definitive de condamnare la pedeapsa inchisorii, in
ipoteza concursului de infractiuni, se realizeaza in doua etape succesive, potrivit urmatorului
mecanism:
1. Intr-o prima etapa, in conformitate cu dispozitiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal,
referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile dupa judecarea definitiva a cauzei, se
compara pedeapsa aplicata pentru fiecare dintre infractiunile savarsite, care compun

109
pluralitatea de infractiuni, cu maximul special prevazut de legea penala noua si se reduce
fiecare pedeapsa aplicata la maximul special prevazut de legea noua, in cazul in care se
constata ca depaseste acest maxim special.
Aceasta operatiune este obligatorie, ea trebuie sa aiba loc independent de soarta
pedepsei rezultante, intrucat pedeapsa pentru fiecare infractiune in parte poate avea
semnificatii de sine statatoare, independent de pluralitate, in cazuri precum incidenta unei alte
legi mai favorabile, incidenta unui act de gratiere etc.
2. In a doua etapa, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infractiunile concurente, se
va proceda la analiza pedepsei rezultante.
Astfel, si in privinta acesteia, se va porni de la premisa potrivit careia cuantumul ei,
intrat in autoritatea de lucru judecat si care constituie sanctiunea pusa efectiv in executare,
urmeaza a fi modificat numai prin raportare la criteriul enuntat in consideratiile generale,
respectiv acela privind tratamentul sanctionator cel mai greu pe care legea noua il prevede
pentru pluralitatea din cauza.
Prin urmare, pedeapsa rezultanta definitiv stabilita va fi supusa comparatiei cu
pedeapsa rezultanta care s-ar stabili conform legii noi, fata de pedepsele obtinute in cadrul
primei operatiuni (descrisa la pct. 1).
Comparatia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obtine potrivit legii vechi, intrucat
ratiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, asa cum am aratat, aceea de a aplica tratamentul cel
mai favorabil privitor la fiecare dintre institutiile autonome (aceasta ratiune se regaseste
numai in art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv
judecate sa suporte un tratament sanctionator mai greu decat cel permis, in abstract, de legea
noua.
Faptul ca instanta nu poate recurge la o contopire efectuata potrivit mecanismului din
legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este tinuta sa se raporteze la
maximul rezultantei aplicabile nu inseamna ca se renunta la aplicarea legii penale mai
favorabile in raport cu fiecare institutie autonoma si ca s-ar ajunge la o evaluare globala.
Imposibilitatea reducerii in toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii
pedepselor individuale este consecinta optiunii legiuitorului de a inaspri tratamentul prevazut
pentru pluralitatea de infractiuni in noul Cod penal.
In plus, deoarece suntem in cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispozitii
care s-a facut deja in cursul procesului penal nu mai poate fi facuta ulterior pentru ca ar
infrange autoritatea de lucru judecat.
De aceea, Inalta Curte constata ca nu este posibil ca, dupa reducerea pedepselor
stabilite pentru fiecare infractiune componenta a pluralitatii respective potrivit legii noi,
contopirea sa se faca potrivit dispozitiilor legii vechi, pentru ca nu ne mai aflam in cursul
110
procesului penal, iar aceasta contopire potrivit legii vechi a fost facuta deja, avand caracter
definitiv.
Ca atare, pedepsele rezultate in urma primei operatiuni (reduse, daca este cazul) vor fi
ipotetic contopite conform regulilor prevazute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul
obtinut va fi comparat cu pedeapsa rezultanta si numai atunci cand aceasta din urma este mai
mare, ea va fi redusa la pedeapsa obtinuta conform art. 39 din noul Cod penal.
De altfel, acest mecanism a fost explicat deja si in doctrina care a identificat, de
asemenea, cele doua etape distincte si a formulat punctul de vedere potrivit caruia cea de-a
doua etapa consta in compararea pedepsei rezultante stabilite cu pedeapsa rezultanta la care s-
ar putea ajunge potrivit dispozitiilor noului Cod penal.4
4
F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea in timp a legii penale in conditiile intrarii in
vigoare a Noului Cod penal in Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 37-38.
In mod concret, Curtea retine ca mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile
in cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infractiuni, poate avea
rezultate diferite, dupa cum urmeaza:
1. In ipoteza in care se ajunge la concluzia existentei unei egalitati intre pedepsele aplicate
si maximul prevazut de legea noua, nu sunt incidente dispozitiile art. 6 din Codul penal si,
prin urmare, nu se impune modificarea hotararii definitive, o eventuala contestatie formulata
pe acest temei legal urmand a fi respinsa.
2. In ipoteza in care exista o diferenta intre pedepsele aplicate si maximul prevazut de legea
noua, in sensul ca pedeapsa aplicata definitiv conform legii vechi este mai mica decat
maximul special prevazut de legea noua, judecatorul urmeaza a constata lipsa de efect a
dispozitiilor art. 6 din Codul penal. Si in aceasta situatie o eventuala contestatie urmeaza a fi
respinsa.
3. In ipoteza in care exista o diferenta intre pedepsele aplicate si maximul prevazut de legea
noua, in sensul ca pedeapsa aplicata definitiv conform legii vechi este mai mare decat
maximul special prevazut de legea noua, judecatorul va constata incidenta dispozitiilor art. 6
din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicata conform legii vechi urmand a fi redusa la acest
maxim special. In aceasta situatie, o eventuala contestatie trebuie admisa.
Hotararea definitiva va fi modificata prin reducerea pedepselor stabilite pentru
infractiunile concurente pana la maximul special prevazut de legea noua, daca este cazul,
dupa care pedeapsa rezultanta se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
Ca si consecinta a acestei modificari se va impune anularea formelor de executare
emise in baza vechii hotarari si emiterea unor noi forme, inclusiv a unui nou mandat de
executare a pedepsei.
Aceasta va constitui pedeapsa data spre executare, pedeapsa de care se leaga toate

111
consecintele altor institutii de drept (cu titlu de exemplu: liberarea conditionata, gratierea,
reabilitarea).
Concluzionand, in considerarea celor expuse, rezulta ca, in cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unui concurs de infractiuni, in aplicarea legii penale mai favorabile,
intr-o prima etapa se verifica incidenta dispozitiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la
pedepsele individuale, iar in a doua etapa se verifica daca pedeapsa rezultanta aplicata potrivit
legii vechi depaseste maximul la care se poate ajunge in baza legii noi, conform art. 39 din
Codul penal.
Daca pedeapsa rezultanta, aplicata potrivit legii vechi, nu depaseste pedeapsa
rezultanta la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal inseamna ca pedeapsa
rezultanta aplicata definitiv este cea legala si potrivit dispozitiilor legii noi, astfel ca legea
noua nu isi gaseste aplicabilitatea, nefiind favorabila.”

 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in
materie penala, Hotarare prealabila – Decizia nr. 5/2014 din 26/05/2014 (publicata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din 26/06/2014) privind pronuntarea unei hotarari
prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept vizand aplicarea legii penale
mai favorabile in cazul infractiunii continuate.
Stabileste: „In aplicarea art. 5 din Codul penal, se are in vedere criteriul aprecierii globale a
legii penale mai favorabile. Constata ca nu este permisa combinarea prevederilor din legi
succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la conditiile de
existenta si sanctionare ale infractiunii in forma continuata.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urmatoarele: „Pornind de la obiectul sesizarii,
constand, pe de o parte, in stabilirea ca institutie cu caracter autonom a infractiunii in forma
continuata si, pe de alta parte, in modul de aplicare a legii penale mai favorabile in cazul
acestei institutii cu caracter autonom, Inalta Curte de Casatie si Justitie retine urmatoarele:
Dupa data sesizarii completului competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie si, respectiv, dupa data intocmirii raportului, a
fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 265/2014, in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, care a stabilit ca dispozitiile art. 5 din Codul penal sunt
constitutionale in masura in care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive in
stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile.
Din examinarea partii expozitive a acestei decizii a Curtii Constitutionale a Romaniei,
general obligatorie potrivit art. 147 alin. (2) din Constitutie, si cu efectele prevazute de art.
477 alin. 4 cu referire la art. 474/1 teza a II-a din Codul de procedura penala, rezulta ca aceste
chestiuni de drept, cu valoare de principiu, au fost solutionate (asa cum releva continutul
112
paragrafelor nr. 17-58, cu precadere a paragrafelor cu nr. 36, 46, 55).
Astfel, Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. 5 din actualul Cod penal,
in interpretarea care permite instantelor de judecata, in determinarea legii penale mai
favorabile, sa combine dispozitiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal,
contravin dispozitiilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) privind separatia si echilibrul puterilor
in stat, precum si ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare
a tarii. De asemenea, Curtea Constitutionala a aratat ca, in raport cu prevederile legale care
guverneaza activitatea instantelor judecatoresti si fixeaza pozitia lor fata de lege, accepta in
mod unanim ca "atributiile judecatorului implica identificarea normei aplicabile, analiza
continutului sau si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care Ie-a stabilit, astfel
incat legiuitorul aflat in imposibilitate de a prevedea toate situatiile juridice lasa judecatorului,
investit cu puterea de a spune dreptul, o parte din initiativa. Astfel, in activitatea de
interpretare a legii, judecatorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si litera legii,
intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara insa a avea competenta de a
legifera, prin substituirea autoritatii competente in acest domeniu". Instanta de contencios
constitutional a mentionat ca notiunea de institutie autonoma nu este reglementata in niciunul
dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a actualului Cod penal. Asa fiind,
chiar daca in limbajul juridic curent utilizarea notiunii de institutie autonoma pentru anumite
categorii juridice este acceptata, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sustinut
in doctrina si practica judiciara, presupune ca ea are o existenta de sine statatoare si nu
depinde de ansamblul normativ in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea. Or, o
atare concluzie este inadmisibila, in opinia Curtii Constitutionale, intrucat nu se poate retine
ca o norma din Codul penal care reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept
penal (recidiva, concurs de infractiuni, prescriptie etc.) este independenta de legea careia ii
apartine. Aceasta distinctie are o deosebita importanta pentru intelegerea conceptului de lege,
pentru ca numai asa se poate oferi notiunii de "lege penala mai favorabila" un inteles
constitutional.
Toate aceste argumente conduc la constatarea incalcarii dispozitiilor art. 1 alin. (4) si
art. 61 alin. (1) din Constitutie, intrucat prin combinarea dispozitiilor penale din mai multe
legi succesive se creeaza, pe cale judiciara, o a treia lege care neaga ratiunea de politica
penala conceputa de legiuitor.
Avand in vedere cele de mai sus, Curtea Constitutionala a statuat ca numai
interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal in sensul ca legea penala mai favorabila se
aplica in ansamblul ei este singura care poate inlatura viciul de neconstitutionalitate. Totodata,
Curtea Constitutionala a mentionat ca prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Inalta Curte de
Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala a

113
decis ca in aplicarea art. 5 din Codul penal prescriptia raspunderii penale reprezinta o
institutie autonoma fata de institutia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal,
in interpretarea data, valente neconstitutionale.
In final, Curtea Constitutionala a aratat ca, odata cu publicarea prezentei decizii in
Monitorul Oficial al Romaniei, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instantei supreme
inceteaza in conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constitutie si cu cele ale art.
4771 din Codul de procedura penala.
In consecinta, fata de cele mentionate, in aplicarea art. 5 din Codul penal in vigoare,
Inalta Curte de Casatie si Justitie are in vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai
favorabile. Asadar, Inalta Curte va constata ca nu este permisa combinarea prevederilor din
legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la conditiile de
existenta si sanctionare a infractiunii in forma continuata.”

 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in
materie penala, Hotarare prealabila – Decizia nr. 6/2014 din 26/05/2014 (publicata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronuntarea unei hotarari
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizand daca in interpretarea
si aplicarea art. 6 din Codul penal, in ipoteza in care este vorba de tentativa, se reduce
pedeapsa la maximul prevazut de lege pentru forma consumata a infractiunii ori la maximul
prevazut de lege pentru forma tentativei.
Stabileste: „In aplicarea legii penale mai favorabile dupa judecarea definitiva a cauzei
potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, in cazul tentativei, limita maxima a pedepsei ce trebuie
avuta in vedere este maximul prevazut de lege pentru forma tentata (maximul special al
pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea consumata, redus sau inlocuit conform
dispozitiilor privind tratamentul sanctionator al tentativei).”
Din argumentarea deciziei, spicuim urmatoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze priveste interpretarea si aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv in
ipoteza in care este vorba de tentativa, daca se reduce pedeapsa la maximul prevazut de lege
pentru forma consumata a infractiunii ori la maximul prevazut de lege pentru forma tentativei.
In contextul cauzei, Inalta Curte retine ca, in aplicarea corecta a dispozitiilor legii
penale mai favorabile in cauze definitiv judecate, privitor la orice institutie a dreptului
substantial incidenta in aceasta faza, trebuie sa porneasca de la specificul reglementarii
cuprinse in art. 6 din Codul penal, stabilind in raport cu acesta modul in care litera si ratiunea
acestei reglementari se transpun in fiecare caz particular.
Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) din Codul penal, cand dupa ramanerea definitiva a unei
hotarari de condamnare si pana la executarea pedepsei a intervenit o lege penala mai
114
favorabila, pedeapsa inchisorii sau amenzii se reduce la maximul prevazut de legea noua
pentru infractiunea savarsita.
Scopul reglementarii art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse
definitive in raport cu noua lege, care este mai favorabila, pe timpul executarii acestei pedepse
si pana la incetarea oricaror efecte ale condamnarii ce vor interveni prin reabilitare si,
totodata, de a asigura egalitatea de tratament juridic si legalitatea in aplicarea pedepselor.
Principiul legalitatii pedepselor impune ca pedeapsa aplicata in baza legii vechi sa aiba
sustinere si in legea noua, nefiind admisa executarea unei pedepse mai mari decat cea
aplicabila potrivit legii noi mai favorabile.
Prin garantarea principiului legalitatii se face o individualizare legala a pedepsei,
inlaturandu-se partea din pedeapsa care depaseste maximul aplicabil sub legea noua fara a
face o noua individualizare.
Tentativa este o forma a infractiunii imperfecta, autonoma, pedepsita cand legea
prevede in mod expres, fiind o cauza legala generala de modificare a pedepsei, iar efectele
sale trebuie avute in vedere la stabilirea dispozitiilor legii mai favorabile.
Art. 174 din Codul penal stabileste ca prin savarsirea unei infractiuni sau comiterea
unei infractiuni se intelege savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca
infractiune consumata sau ca tentativa, precum si participarea la comiterea acestora in calitate
de coautor, instigator sau complice.
Referirea la "infractiunea savarsita" din formularea "maximul special prevazut de
legea noua pentru infractiunea savarsita", utilizata in art. 6 alin. (1) din Codul penal, poate fi
interpretata numai prin raportare la dispozitiile art. 174 din Codul penal, potrivit carora, asa
cum aratam mai sus, "prin savarsirea unei infractiuni sau comiterea unei infractiuni se intelege
savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca
tentativa...".
Prin urmare, in interpretarea si aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal se va avea in
vedere, in ipoteza unei tentative, maximul pedepsei pentru forma tentativei, adica maximul
special prevazut de lege pentru infractiunea consumata redus sau inlocuit conform
dispozitiilor privind tratamentul sanctionator al tentativei.
In consecinta, in aplicarea legii penale mai favorabile dupa judecarea definitiva a
cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, in cazul tentativei, limita maxima a pedepsei ce
trebuie avuta in vedere este maximul prevazut de lege pentru forma tentata (maximul special
al pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea consumata, redus sau inlocuit conform
dispozitiilor privind tratamentul sanctionator al tentativei).”

 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in

115
materie penala, Hotarare prealabila – Decizia nr. 7/2014 din 26/05/2014 (publicata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronuntarea unei hotarari
prealabile pentru dezlegarea in principiu a problemei de drept ce consta in modul de aplicare
a dispozitiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special
prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita", respectiv daca prin sintagma
"maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita" se intelege, in cazul
infractiunilor continuate, strict maximul special prevazut de legea care incrimineaza fapta
savarsita in forma continuata sau se intelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit
sporului facultativ de pedeapsa.
Stabileste: „In aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, in cazul
infractiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevazut de legea noua pentru
infractiunea savarsita" se intelege maximul special prevazut de lege pentru infractiune, fara
luarea in considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevazuta pentru infractiunea
continuata.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urmatoarele: „Cu privire la chestiunea de drept a carei
dezlegare se solicita, respectiv daca in aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, in cazul infractiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevazut de
legea noua pentru infractiunea savarsita" se intelege maximul pedepsei prevazut de lege
pentru infractiunea savarsita sau si sporul facultativ prevazut de aceeasi lege pentru
sanctionarea acestei forme a unitatii legale de infractiune, Inalta Curte retine urmatoarele:
In aplicarea corecta a dispozitiilor legii penale mai favorabile in cauze definitiv
judecate, privitor la orice institutie a dreptului substantial incidenta in aceasta faza, trebuie sa
se porneasca de la specificul reglementarii cuprinse in art. 6 din Codul penal stabilind, in
raport cu acesta, modul in care litera si ratiunea acestei reglementari se transpun in fiecare caz
particular.
Astfel, se retine ca art. 6 din Codul penal realizeaza un echilibru intre principiul
autoritatii de lucru judecat si aplicarea legii penale mai favorabile in cazul pedepselor
definitive. Dispozitia mentionata justifica limitarea autoritatii de lucru judecat exclusiv prin
necesitatea asigurarii efectivitatii principiului legalitatii pedepsei (aceasta trebuind sa aiba un
suport legal atat la momentul pronuntarii sale, cat si al executarii). Prin urmare, privitor la
pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a inteles sa
repuna in discutie criteriile de stabilire si individualizare a sanctiunii, ci numai sa inlature de
la executare acea parte din sanctiune care excedeaza maximului prevazut de legea noua,
respectiv acea sanctiune mai grea care nu mai este prevazuta de legea noua.
Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementand aplicarea legii penale mai
favorabile in cazul condamnarilor definitive, arata ca, atunci "cand dupa ramanerea definitiva

116
a hotararii de condamnare si pana la executarea completa a pedepsei inchisorii sau amenzii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai usoara, sanctiunea aplicata, daca depaseste
maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita, se reduce la acest
maxim".
Sintagma "sanctiunea aplicata" are in vedere pedeapsa in executarea careia se afla
persoana condamnata, pedeapsa unica sau rezultanta.
Prin expresia "maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita"
se va intelege pedeapsa prevazuta de lege, adica limita superioara mentionata in norma de
incriminare noua care prevede aceeasi infractiune, savarsita sub imperiul legii penale vechi si
cu privire la care exista o hotarare definitiva de condamnare.
Sintagma "pedeapsa prevazuta de lege" este definita in mod explicit in art. 187 din
Codul penal ca fiind pedeapsa prevazuta in textul de lege care incrimineaza fapta savarsita, in
forma ei consumata, fara luarea in considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a
pedepsei.
Or, forma continuata a infractiunii (unitate legala de infractiune) este, conform legii
noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, si potrivit legii vechi (art. 42 din Codul
penal anterior), o cauza de majorare (agravare) facultativa a pedepsei.
Asadar, "maximul special al pedepsei" ramane a fi cel mentionat in textul din legea
noua care incrimineaza fapta savarsita, fara luarea in considerare a sporului facultativ.
Textul art. 187 din Codul penal preia intocmai textul art. 1411 din vechiul Cod penal,
in ceea ce priveste stabilirea intelesului expresiei de "pedeapsa prevazuta de lege".
In conditiile in care nu exista nicio dispozitie derogatorie de la intelesul anterior, in
aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o
distinctie ipotetica, in sensul ca textul respectiv nu ar fi aplicabil in cazul condamnarilor
definitive, este nepermisa.
De asemenea, o astfel de argumentatie este sustinuta si de principiul legalitatii
sanctiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat in art. 2 alin. (1) din Codul penal,
potrivit caruia pedepsele aplicabile persoanelor care au savarsit infractiuni sunt cele prevazute
de legea penala. Or, dupa cum s-a mentionat, legea penala, conform art. 6 alin. (1) din Codul
penal, prevede explicit ca, in cazul condamnarilor definitive, pedeapsa aplicata se reduce in
mod obligatoriu la nivelul maximului special prevazut de legea noua, in intelesul pe care
sintagma respectiva o capata potrivit art. 187 din Codul penal.
Concluzionand, in considerarea celor expuse rezulta ca, in aplicarea legii penale mai
favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, in cazul infractiunilor continuate, prin sintagma
"maxim special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita" se intelege maximul
special prevazut de lege pentru infractiune, fara luarea in considerare a cauzei de majorare a

117
117
117
pedepsei prevazute pentru infractiunea continuata.”

 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in
materie penala, Hotarare prealabila – Decizia nr. 15/2014 din 23/06/2014 (publicata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 23/07/2014) privind pronuntarea unei hotarari
prealabile pentru dezlegarea in principiu a problemei de drept, respectiv daca prevederile
art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementeaza regimul sanctionator al recidivei, in
situatia in care fapta a fost savarsita dupa executarea unei pedepse aplicate printr-o
condamnare anterioara, pot fi interpretate in sensul ca pot fi aplicabile si persoanelor ce au
fost condamnate definitiv pentru savarsirea unei infractiuni cu retinerea art. 37 alin. 1 lit. b)
din Codul penal anterior, in situatia in care pedeapsa aplicata a fost redusa in baza art. 6 din
noul Cod penal.
Stabileste: „in interpretarea dispozitiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei
infractiuni comise in stare de recidiva postexecutorie judecata definitiv inainte de intrarea in
vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicata prin hotararea de condamnare se va compara cu
maximul special prevazut in legea noua pentru infractiunea savarsita prin luarea in
considerare a dispozitiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urmatoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze priveste interpretarea si aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru
ipoteza unei infractiuni comise in stare de recidiva postexecutorie judecata definitiv inainte de
intrarea in vigoare a noului Cod penal, daca pedeapsa aplicata prin hotararea de condamnare
se va compara cu maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita sau cu
maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita prin luarea in
considerare a dispozitiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, "cand dupa ramanerea definitiva a hotararii de
condamnare si pana la executarea completa a pedepsei inchisorii sau amenzii a intervenit o
lege care prevede o pedeapsa mai usoara, sanctiunea aplicata, daca depaseste maximul special
prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita, se reduce la acest maxim".
Scopul reglementarii art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse
definitive in raport cu noua lege, principiul legalitatii pedepselor impunand ca pedeapsa sa
aiba sustinere legala si dupa aplicarea ei, nefiind admisa executarea unei pedepse mai mari
decat cea prevazuta in legea noua mai favorabila.
Totodata, argumentele inscrise in expunerea de motive a noului Cod penal, legate de
reducerea la minimum a atingerilor aduse autoritatii de lucru judecat, sunt valabile atat in
cazul infractiunii unice si al pedepsei aplicate prin hotararea definitiva de condamnare pentru
118
118
118
unica infractiune, cat si in cazul pluralitatii de infractiuni si al pedepsei rezultante aplicate
prin hotararea definitiva de condamnare pentru pluralitatea de infractiuni.
In conformitate cu dispozitiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, care reglementeaza
tratamentul sanctionator al recidivei postexecutorii, ca forma a pluralitatii de infractiuni,
"Daca dupa ce pedeapsa anterioara a fost executata sau considerata ca executata se savarseste
o noua infractiune in stare de recidiva, limitele speciale ale pedepsei prevazute de lege pentru
noua infractiune se majoreaza cu jumatate". Recidiva postexecutorie in vechea reglementare,
art. 39 alin. 4 din Codul penal, nu putea fi valorificata separat in procesul de individualizare a
pedepsei, prin aplicarea unui spor de pedeapsa concret la o pedeapsa de baza concreta.1
1
Stefan Danes, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciara a pedepselor, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 363.
In concret, pe baza criteriilor de individualizare prevazute de art. 72 din Codul penal
anterior, instanta aplica o pedeapsa cuprinsa intre limitele speciale ale pedepsei, presupunand
orientarea acesteia mai mult sau mai putin catre maximul special sau chiar egala cu el, iar
daca acesta era neindestulator putea aplica un spor.
In prezent, prin aplicarea legii penale mai favorabile pedepselor definitive, in
conformitate cu dispozitiile art. 6 din Codul penal, legiuitorul nu a inteles sa repuna in
discutie individualizarea sanctiunii realizata sub imperiul legii vechi.
Maximul special prevazut de legea noua, astfel cum prevede art. 6 din Codul penal, in
situatia starii de recidiva postexecutorie, intrata in puterea lucrului judecat si reflectata in
pedeapsa definitiv aplicata, se determina prin luarea in considerare a dispozitiilor art. 43 alin.
(5) din Codul penal. O asemenea interpretare garanteaza respectarea principiului autoritatii de
lucru judecat, precum si a principiului egalitatii si nediscriminarii prin aplicarea unui
tratament egal unor cazuri diferite (condamnatilor recidivisti si celor primari).
Interpretarea data prin prezenta hotarare este in acord cu prima hotarare data in
interpretarea art. 6 din Codul penal, respectiv Decizia nr. 1/2014 pronuntata de Inalta Curte de
Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala,
vizand mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile in cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unei alte forme de pluralitate de infractiuni, si anume concursul de
infractiuni.
In raport cu argumentatia sus-prezentata se retine ca determinarea incidentei legii
penale mai favorabile, in cazul hotararilor definitive de condamnare la pedeapsa inchisorii, in
ipoteza recidivei postexecutorii, pedeapsa aplicata prin hotararea de condamnare se va
compara cu maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea savarsita prin luarea
in considerare a dispozitiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”

119
119
119